SUMARUL: DETERMINISM ŞI INDETERMINISM AMINTIREA LUI MATEIU CARAGIALE l. PETROV1C1: Determinismul şi indelerminismul în lumina criticei filosofice........ D. CIUREZU: Rugăciunea pulberii mele .... ŞTEFAN BACIU : Poesii.................... VICTOR PAPILIAN: Obsesie ................ GEORGE A. PETRE: Poesii ....... AUREL MARIN: Poesii...................... TU DOR VIANU : Paradoxul poesiei......... CONSTANTIN SALCIA: Poesii . : . ’. —T . RADU BRATEŞ : Cimitirul din munţi .... LUCIAN EMANDI: Post mortem............... CEZAR FETRESCU : Mateiu I. Caragiale .... IDEI. OAMENI. FAPTE VINT.ILA HORI A : Despre un spirit european CKONICA LITERARĂ 113 119 120 122 /# 130 I 07 131 132 135 136 137 138 / 151 J OVID1U PAPAD1MA : Camil Petrescu: Modalitatea estetică a teatrului. — Radu Gyr: Cununi uscate. — 13 poeţi. — Cezar Petrescu: 1907, Noi vrem pământ.—Luda Demetrius: Marea fugă. 154 CRONICA MĂRUNTA NiCH’FOR CRAINIC: Lirica noastră religioasă. . 159 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Cluj Omul forte reuşeşte |n lupta pentru viaţă, iănătatea esta primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii iiniţtiţî, 'ereerul limpede, muşchii sprinteni ţi corpul ' vioi. o reţetă care a făcut toata probele i e:ta de a a turna un flacon de Quintonine intr'un litru de vin de masă ţi de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa fi acrie : „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Quintonine; nu ne~am săturat niciodată de acest produs care consiiluc pentru noi cel mai bun tonic". Nici un fortifiant nu poate fi cons» parat cu Quintonine pentrucă nici unui nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect, eficace — ţi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge la cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ.— LABORATOARELE HELlIf IA FARMACII 91 DROGUERIJ © BCU Cluj GÂNDIREA DETERMINISMUL ŞI INDETERMINISMUL IN LUMINA CRITICEI FILOSOFICE — COMUNICARE FĂCUTĂ LA ACADEMIA ROMÂNA - DE 1. PETROVIC1 F ără a anticipa de la cele dintâi cuvinte asupra controversei dintre determinism şi indeterminism şi cu riscul de a lăsa de da început impresiunea unei înclinări personale spre concepţia deterministă — în deosebire de moda timpului, care însufleţită de patos revoluţionar, e mai degrabă favorabilă indeterminismului — deci fără a mă gândi să iau de-a capul poziţie faţă de datele problemei, trebueşte să constat totuşi că cel puţin comunicarea mea de astăzi nu a răsărit dintr’o iniţiativă spontană, ci a fost efectiv determinată. A fost determinată de cele două comunicări academice anterioare, ou acelaş subiect, ale colegiilor noştri dr. Marinescu şi Vâlcovici, cari cu autoritate şi magistrală stăpânire a unui domeniu ştiinţific — biologia la primul, fizica la celălalt — au căutat amândoi, fiecare cu nuanţe proprii, să ne arate, sprijiniţi pe date ştiinţifice recente,, cum s’ar prezenta în actualitatea ştiinţifică problema determinismului şi riguroasa înlănţuire a fenomenelor în cuprinsul naturii şi al experienţei. Este netăgăduit că cercetările experimentale ale ultimelor 3-4decenii, au sdruncinat progresiv confienţa savanţilor, altă dată atât de. solidă, în valoarea determinismului, a cauzalităţii şi a previziunilor certe. Oamenii de ştiinţă s’au şi grăbit să proclame falimentul siguranţei generalizărilor, şi să întindă cota incertr-tudinei ş’a cunoaşterii aproximative. Studiul adâncit al fenomenelor de pe scara atomică, microscopică, n’a mai găsit, în acest domeniu al infinitului mic, determinismul riguros de pe scara microscopică, de unde ni se şi sugerase pe vremuri noţiunea însăşi de determinism. După aceste descoperiri derutante, care instalează hazardul în domeniul fundamental al elementelor prime, legile cauzale de la suprafaţa existenţii devin ele înşile oarecum aleatorii. In orice caz şi-a făcut drum în noua ştiinţă, concepţia statistica a legilor, răzimată pe calculul de probabilitate. O lege statistică e, fireşte, mai slabă decât o lege cauzală, după vechiul tipic. Pe când legea cauzală enunţa că de câte ori apare fenomenul A, urmează cu necesitate fenomenul B, legea statistică anemiază enunţiul cu un adaos care îi suge o parte din putere, căci ea se formulează astfel : Evenimentul B urmează evenimentul A, în atâtea cazuri la. o sumă totală. Aşa dar legea nu mai este riguros universală, ”3 © BCU Cluj iar prevederea viitorului se raportă la o cifră generală, Iară să se extindă la fiecare caz individual, sau să precizeze ila care anume. A afirma cu oricâtă siguranţă că un fapt se va produce de 15 ori din 20, nu înseamnă că vom şti cu preciziune în care caz se va petrece şi în care nu. Aceste transformări de mentalitate ştiinţifică, au redus pare-se câmpul determinismului şi i-au lăsat acestuia roluri superficiale, înviind şi împingând la loc de onoare concepţia contrară, a indeterminismului- Filosofii au primit şi ei notificare, fiind invitaţi să ia act de această revoluţie şi să-şi revizuiască teoriile asupra cunoaşterii omeneşti ş’a instrumentelor ei fundamentale. Câtă depărtare dela vremea în care Yasiile Conta scria cu sentimentul unei datorii intelectuale „Teoria Fatalismului” demonstrând eu fanatismul convingerii profunde, celor neîncrezători, că nu există în nici un domeniu hazard şi arbitrar, până la epoca de astăzi, în care lumea abia educată în ideia determinismului, este somată, ba chiar de oamenii de ştiinţă, să creadă în apariţii libere, în erupţii nedeterminate ! . ... In foarte interesanta sa comunicare, colegul nostru Yâlcovici stăruia asupra unui fapt cu care nu mi-e greu a fi de acord : că determinismul nu este o concepţie scumpă şi de aceia greu de lepădat, îndeosebi când mă gândesc ‘la ataşele sale netăgăduite cu mecanismul raţiunii omeneşti. .. Să nu uităm totuşi că noua revoluţie din domeniul fizicei, cu consecinţele ei epistemologice — reale sau aparente — n’a produs numai, o contrariere, ci, pe alocuri, şi o explozie de bucurie. Criza determinismului a apărut în ochii unora ca un triumf al credinţii religioase, lucru care a fost exprimat în conferinţe publice de. cineva nu mai mic decât Eddington, ce nu s’a sfiit să declare că prin indetermi-nismul noilor teorii fizice se străvede limpede lumina lui Dumnezeu. Iniţiativa unei epistemologii indeterministe, care pleacă din tabăra savanţilor, şi care, mai presus de toate, este impregnată de sentimentul incertitudinii faţă de generalizările ştiinţifice, să zicem faţă de valoarea legilor naturii, nu va întâmpina, fireşte, din partea filosofilor un refuz neînţelegător şi o opoziţie de principiu. Este bine de amintit că şi atuncea când determinismul avea valoare de dogmă în cercurile oamenilor de ştiinţă, critica filosofică a exprimat întotdeauna rezerve şi a simţit regulat lacunele de fundamentare a adevărurilor scoase din experienţă. O dungă de incertitudine a încadrat întotdeauna, în meditaţia filosofică, genera- : Uzările inductive, de unde căutarea de remedii-surogate, pentru a se legitima valoarea legilor şi dreptul de a se crede îu ele. Este neîndoios că orice generalizare, cu pretenţii de prezicere şi de previziune, depăşeşte bazele de la care a plecat. Când pe temeiul a câtorva cazuri concrete, afirmăm un adevăr valabil pentru toate cazurile asemănătoare, am trecut de la parte la tot, ceeace logica strictă nu îngădue, ea autorizând numai deducţiile de la toi la parte. Cu drept cuvânt săritura generalizărilor inductive a fost îndeobşte socotită ea punctul dramatic al cunoaşterii omeneşti. Filosofii sau silit să salveze legitimitatea generalizărilor, proptindu-le pe un stâlp accesoriu: fie postulatul uniformităţii legilor naturii, după concepţia iui Mill, fie pe legea de asociaţie aşa cum socotea Hume, făcând de fapt isă degenereze legea ştiinţifică la o habitudine subiectivă, fie însfârşit invocând cn şcoala cartesiană, veracitatea divină, ca ultim refugiu al obiectivităţii legilor. Dar toate aceste eşafodagii nu reuşeau să ajungă decât la o salvare relativă, aşa că filosofi-ceşte legile naturii, întrucât se îniemeiaiu pe experienţă, totdeauna au purtat ştig- ' ”4 © BCU Cluj matul nesiguranţa şi ameninţarea surprizelor, care le-ar anula eventual. Chiar faptul că nu se poate stabili un raport între doua fenomene decât izolându-le dm contextul cosmic, decât făcând abstracţie de orice tovărăşii variabile şi turburătoare, ne arată caracterul limitat şi condiţional al tuturor legilor, — cari se îndeplinesc aevea numai în măsura în care nu vor fi deranjate în funcţionarea lor de ansamblul fenomenelor simultane, rămase evident în afară de enunţiui şi prevederile legii. Cu aceste lucruri filoisofia era îndelung familiarizată şi nu avea imperioasă trebuinţă, pentru a ajunge la asemenea concluzii de marile descoperiri ale fizicei moderne. : Meditaţiile epistemologice ale fizicianilor contemporani au venit totuş, osebit de baza inedită a faptelor descoperite, eu o teorie nouă pentru a salva un minimum de siguranţă llegilor ştiinţifice : teoria statistică a legilor, care, după cum am văzut, le asigură acestora unele posibilităţi de prevedere în viitor ou toate că mai vagi şi mai şovăitoare, decât acelea pe care ambiţionau să le garanteze vechile teorii ale logicei filosofice, Căci ou toată prudenţa lor circumspectă, acestea din urmă menţineau măcar cu îndărătnicie principiul determinismului şi al cauzalităţii, care cu toată forma lor schematică, introduceau o ordine oarecare în haosul incertitudinilor. Pe când moda actuală, eşită din prestigiul laboratoriilor, suprimă şi acest zid de rezistenţă în contra haosului, ancorând în indeterminism. Trebueşte să amintim de asemeni că şi în această privinţă f'ilosofia îşi păstrează rangul de precursoare, întrucât în evoluţia gândirii filosofice se pot semnala în repeţite rânduri, sisteme făţiş indeterministe. Fie pentru a se salva la originea lumii un prim fenomen oare nu a fost precedat de nimic, fie pentru a nu se ştirbi libertatea voinţii şi capacitatea ei de-a introduce în ţesătura cosmică un quantum de energie nouă, unii filosofi au admis izbucniri spontane, începuturi in-determinate. De sigur aceasta se făcea fără suprimarea totală a cauzalităţii, care rămânea să cârmuiască suveran, seriile de fenomene ce decurgeau necesar din aceste începuturi prime, fără antecedente. Filosoful german Lotze, a cărui frumoasă activitate de cugetător ilustrează a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pentru a ar-rnoniza aceste apariţii libere cu principiul determinismului cauzal, încearcă chiar să schimbe formula clasică a cauzalităţii, spunând că n’ar trebui să zicem : orice fenomen este ou necesitate efectul unei cauze, ci invers, că orice cauză produce ineluctabil efecte, şi acestea altele, la nesfârşit. Aşa dar infinitatea cauzală ar trebui să o concepem nu ascendent ci descendent, lanţul cauzal fiind fără limită în jos, dar cu începuturi necondiţionate în sus. Şi totuş, cu toate aceste aderări periodice la teoria indeterminismului şi a libertăţii (în înţelesul isbucnirii unor începuturi absolute), aderări provocate fie de aspiraţii permanente ale inimei, fie din constatarea unor fenomene ce par hotărâte a se sustrage din iţele nexului cauzal (cum s’a petrecut în fizica ultimului timp), — determinismul continuă să-mi apară ca o exigenţă a raţiunii, ca un imperativ al gândirii, al acestei gândiri omeneşti care greu va concepe începuturi necondiţionate şi apariţii fără antecedent. Desigur exigenţele raţiunii nu sunt integral satisfăcute de lumea experienţit, care nu se înfăţişează perfect raţională, ci numai parţial şi aproximativ. Nu există deci suprapunere desăvârşită între mecanismul spiritului nostru şi vălmăşagul datelor intuitive, percepute în experienţă, şi din pricina aceasta teoriile ştiinţifice sunt în deobşte opera unui compromis, între unitatea spiritului şi multiplicitatea empirică. Dar oricare ar fi concesiunile provizorii ale raţiunii, tranzacţiile pe care 1 ”5 © BCU Cluj mintea le încheie cu materialul empiric, adesea enigmatic şi greu de dominat, ea nu-şi pierde niciodată nădejdea în victoria totală, pândind orice ocazie prielnică pentru a-şi întinde stăpânirea, silind materia rebelă la un spor de raţionalizare. Evoluţia teoriilor ştiinţifice zugrăveşte acest procesus intelectual, şi unul din momentele de splendidă isbândă ale raţiunii, în această continuă acomodare, a fost desigur apariţia în ştiinţa naturii a teoriilor mecaniciste, desigur mai inteligibile şi mai clare decât teoriile termodinamice, care au succedat mai târziu. Fiindcă trebue să recunoaştem că progresele raţionalizării nu merg neîntrerupt, ci uneori descoperirea de fenomene necunoscute sileşte raţiunea să încheie cu datele experienţii, noi compromisuri mai desavantajoase pentru dânsa, decât erau alte teorii mai vechi, dar pe care acuma suntem constrânşi a le revizui 1). Şi totuş, cu toate aceste decepţii ale raţiunii, silită câteodată să facă un pas înapoi dela exigenţele sale, sub presiunea indicaţiilor empirice, pe care nu le poate încadra convenabil în tiparele ei lăuntrice, dar nici nu le poate ignora, — cu toate aceste deziluzii zic, raţiunea continuă să spere că aceste înfrângeriale sale sunt numai momentane, şi că alte descoperiri viitoare îi vor da prilejul să-şi repare eşecurile suferite, printr’o altă teorie mai comprehensivă, care să corespundă mai bine, cadrelor ei fundamentale. E interesant de amintit că la ultimul inventariu al ideilor filosofice, e vorba de Congresul internaţional de filosofie din Paris, problema fizicei moderne şi a repercusiunilor ei epistemologice, fiind desbătută cu mare competenţă de savanţi cu autoritate recunoscută, ca fraţii de Broglie, Marcel Barzin, Sir Herbert Samuel şi alţii, toate aceste somităţi ştiinţifice, recunoscând fără înconjur actuala criză a determinismului, şi-au exprimat totuş speranţa, ba mai mult chiar presimţirea că în-tr’o zi lucrurile se vor schimba. „II n’est... pas interdit de penser qu'un jour, a spus Louis de Broglie, la Phy-sique pourrait retrouver â l’echelle microscopique le determinisme rigoureux dont l’etude du monde macrosoopique lui avait naguere suggere la notion”. Marcel Barzin, şi mai categoric, a susţinut că determinismul continuă să fie — în ciuda aparenţelor — o supoziţie latentă chiar a fizicei moderne, întrucât legea statistică „repose sur Ies memes postulats et notamment sur ce determinisme uni-versel auquel on croyait se derober”. *“■" In sfârşit Sir Samuel, care a fost fără contestare unul din aşii congresului de filosofie, a denumit moda indeterminismului, ca o „aberaţie temporară”; a făcut citaţii din Planck, Einstein şi Rutterford arătând că nici unul din aceşti mari înaintaşi, nu au subscris la teoria indeterminismului, recomandând dimpotrivă cea mai strictă rezervă; a mai spus răspicat că hazardul este un simplu nume pentru ignoranţa noastră şi mai ales a denunţat confuziunea care se face între două feluri de determinări : determinare, în sens de prezenţa unei cauze şi determinare în funcţie de posibilitatea unei prevederi. Sunt cauze pe care nu ile putem sesiza, fără ea aceasta să însemne că ele nu există. Incertitudinea poate avea isvoare variate, ea poate să provie — cum spune Sir Samuel — nu dela electron, ci dela fizician, nu din univers, ci din laborator. Din neputinţa noastră de a constata origina unui lucru şi de a-1 prevedea în viitor, nu reese că fenomenul ar fi indeterminat în sine, în sensul că n’ar avea nici o cauză. De altfel, raţionalistul cel mai ortodox nu va susţine niciodată universalita- 1) Teoria compromisului am desvoltat-o în studiul special „La philosophie du compromis" publicat în „Revue Bleue“ din 4 Decembrie 1937. 116 © BCU Cluj tea determinismului, dacă îl vom defini exclusiv pe acesta în funcţie de posibilitatea prevederilor. Desigur posibilitatea pradicţiunii este unul din criteriile cele mai importante ale adevărului ştiinţific şi unul din mijloacele de lucru cele mai fertile ale omului de ştiinţă. Dar este tot aşa de adevărat că din pricina complexităţii cauzelor care se întreţes şi concură adesea la producerea unui fenomen, se îngreuiază considerabil previziunea, iar viitorul rămâne încărcat de surprize şi de necunoscut. Dacă am conveni eventual ou toţii să nu înţelegem prin determinism decât numai posibilitatea prevederilor şi reuşita lor, atunci am admite de sigur, fără excepţiune prezenţa largă a hazardului şi câmpul extrem de redus al determinismului. Dar o asemenea definiţie ar fi în practică necontenit depăşită de înţelesul mai vechiu şi mai adânc al cuvântului, aşa că vam fi pururea ameninţaţi să substituim incapacităţii noastre de a prevedea ideia unui indeterminism în sine, ideia de generaţie spontană, fără nici o antecedenţă cauzală. De aci, echivocul, de care profită larg teoriile indeterminişte, lăsând a se înţelege că pustiirile lor ar fi cu mult mai radicale, pe când de fapt ele procedează cam analog cu aceia care nimicind efigia de ceară a unui adversar, îşi închipuecu asta că au distrus deopotrivă şi pe omul în carne şi oase. Tirebue să diferenţiem deci în modul cel mai limpede chestiunea previziunilor de acea a determinismului, şi să spunem lămurit că prevederile efectuate valorifică determinismul, dar nu-1 creiază. Ar fi şi straniu să fie altfel, când ne gândim că progresele ştiinţii au făcut să se prevadă cu timpul fenomene care în vremuri mai înapoiate erau imprevizibile, ceeace nu ne dă dreptul să spunem — fără riscul absurdităţii — că acele fenomene odinioară apăreau fără cauză, iar ulterior s’au înserat în reţeaua celui mai riguros determinism. Nici chiar valorificarea determinismului prin reuşita prevederilor — pe care principial am admis-o — nu este necondiţionat exactă, întrucât pot exista şi cazuri răzleţe, când prevederile se realizează fără ca totuşi să avem Convingerea unui real determinism. Nu o singură dată, prevestirea războiului după apariţia unei comete, pare că sa îndeplinit, şi totuşi multe capete nu vor vedea aicea decât o pură coincidenţă pe baza căreia s’a clădit o superstiţie. Neapărat că toate aceste consideraţii nu suprimă faptul capital, că fizica nouă a produs, mai ales prin scormonirile sale fructuoase în obscurităţile infinitului mic, o criză a determinismului şi înclinări vădite spre concepţia contrară, Indeter-minismul poate invoca şi dânsul, ca luptând sub baniera lui întinerită, o serie de personalităţi de primul ordin, ca Heisenberg, Bohr, Schrodinger, Eddington şi alţii. Criza determinismului evident există. Atâta numai că o criză nu anunţă totdeauna moartea, fiindcă mai există şi crize de creştere sau de transformare- Poate că este vorba numai de o fază de tranziţie de la o formulă deterministă, la altă schemă, tot deterministă, iar păturile libere şi indeterministe care s’au descoperit dedesuptul crustei deterministe, să nu fie decât semnalul că vechea formulă deterministă va trebui înlocuită ou alta mai suplă şi mai adecuată. Nu ar fi deci vorba de-o părăsire a principiului, ci numai a expresiei sale. Principiul de cauzalitate este aşa de legat de structura spiritului nostru, încât chiar acolo unde metafizica îşi imaginează o încheere a lanţului cauzali, la un principiu ultim care n’a fost precedat de nimic, chiar acolo se folosesc cel puţin de către unii filosofi, formule cauzale, spunându-se de pildă despre Dumnezeu necreatul, că este „causa sui“. Şi aceasta poate nu numai dintr’o obişnuinţă greu de JI7 © BCU Cluj înlăturat, ci poate din presentimentul mai adânc şi mai temeinic, că principiul ultim — oricât l-am concepe de liber şi de spontan, — nu poate însemna simpla anulare a determinismului, în favoarea indeterminismului, ci o depăşire a amândurora, o sinteză desigur pentru noi enigmatică, în care amândouă ar alcătui câte o latură a principiului creator. Că pe această culme a fiinţării, determinismul ar avea o altă fizionomie, faţă de care acea cunoscută nouă ar apărea ca o formă degenerată, lucrul este cu putinţă. Dar ceea ce e sigur e că acea fizionomie tot se va înrudi mai tare cu determinismul nostru, decât cu haosul şi hazardul, care ar reprezenta pentru cunoaşterea noastră, ipostasele indeterministe. Determinismul poate tot .aşa de puţin să fie conceput ca o excrescenţă parazitară a unui indeterminism profund, după cum ideia logică — cu toată sitlinţa unor filosofi antiintdlectualişti — n’a putut fi socotită ca produsul derivat al unei activităţi oarbe, ori staticul ca un fenomen superficial, provenind dintr’un echilibru provizoriu a două mişcări inverse, care s’ar anula reciproc. Tot aşa precum ideia (logosul) a trebuit să fie reintegrată în cele din urmă la temeliile existenţii, alcătuind o unitate indisolubilă cu activitatea voinţii spontane, tot aşa precum staticul, isgonit în ultima vreme pe planul formelor pasagere, a trebuit să fie reinstalat la loc de onoare, încercând u-se o sinteză între platonismul imuabil şi dinamismul pururea mobil, (la fel stringenţa deterministă nu va putea să fie alungată, ori svârlită pe planuri secundare, ci păstrată, într’o formă oricât de rafinată şi de eterică, chiar în lumea isvoarelor supreme. Aceste consideraţii metafizice au avut doar menirea să indice că în regiunile transcendente, unde raţiunea trebue să-şi inuleze multe din procedeele ei obişnuite, chiar acolo nu se poate stârpi, fără rizicul unei întunecări totale, întreaga viziune deterministă. Cu atât mai mult pe planul realităţii imanente, vreau să zic în domeniul fenomenologiei naturale, nu s’ar putea vorbi de-o suspendare a determinismului, oricare ar fi ciudăţenia unor uluitoare apariţii distonante. Fireşte, faţă de varietatea capetelor şi de diversitatea Concepţiilor, orice poziţie adoptată în acest domeniu al cugetării, implică un act de credinţă, oare nu se poate matematic demonstra. Eu unul cred în determinism, în tot domeniul cosmic, atât în natura fizică precum şi — grosso modo — în viaţa sufletească. 1) Iar fiindcă îmi place totuş să adun mărturii numeroase în favoarea acestei credinţe înrădăcinate, mă bucur în deosebi să găsesc în împrejurarea de faţă una deosebit de preţioasă : faptul că vestitorii in-determinismului nu-şi afirmă convingerea dogmatic ci se silesc şi ei să-şi motiveze punctul lor de vedere, cu alte vorbe ne înşiră cauzele care i-au determinat să adere la indeterminism- Fără să-mi făuresc o nouă armă din această contrazicere tipică — în trecerea dela cugetare la practică mi s’a părut totuş nemer.it şi pitoresc ca ea să fie oarecum subliniată. 1) Evident determinismul psihic este mai elastic, întrucât în cadrul vieţii sufleteşti, s’a vorbit întotdeauna serios de libertate. Dar această libertate nu se pcate concepe decât în două feluri : sau ca o determinare prin idealuri care înfrâng egoismul utilitarist; sau ca o determinare prin totalitatea eului, evident incalculabilă în componenţa ei infinită. 1x8 © BCU Cluj '’-WUJuaUV4H'- RUGĂCIUNEA PULBERII MELE DE D. CIUREZU Doamne, Miroase satul tot a iarbă şi - a lumină Şi stă ’n genunchi sub tâmpla Ta de soare Pe creştet, alb, un patrafir de floare I - adună rugăciunea lui senină. Şi - aşa neputincios, dar tare în credinţă In fiecare zi se ’ndreaptă către Tine Cu tot ce - ai pus în el din slăvi senine Cu tot ce - ai vrut din marea biruinţă. . Se’nchmă simplu, ca un ram în vânt Şi răsădeşte ’n cer un bob de gând, Apoi se ’ntoarce ’n bulgăr, tremurând Cu fruntea mai lipită de pământ. Se ’ntreee ’n câmp cu păsările Tale Şi bucuros se pierde pe ogoare Purtând pe umeri dimineţi cu soare Şi umbre moi culcate peste cale.... Doamne, E satul Tătî şi cuibul meu pierdut Pe care -1 port în aripile mele Cum aş purta o pulbere de stele Din înălţimile prin care am trecut. 119 © BCU Cluj «Of J P O E S I I DE ŞTEFAN BACIU SIC TRANSIT... Aşa se duce gloria lumii Ca de pe margine de cupă Un brâu ţesut din firul spumii. Tot alţii ’n urma noastră vin Şi cât de repede - or să rupă Un vis iubit, muncit cu cbin. Azi nu se în fi oara trecătorii De tâmpla albă care - a stat Plecată mult pe coardele viorii. Noi toţi am dus cândva sub frunte Un univers în care am lucrat Ca salahorul într’un munte. Curând ne vom culca sub glie Subţirea mână care - a scris Caefe cu revoltă şi cu poesie. Iar de sub neagra scoarţă-a humii Ya creşte un copac de vis. Aşa se duce gloria lumii. PRIN VEAC Ca pe-o Duminecă aştept să vie poesia Cu zurgălăi de sanie şi vis, Să urc cu tocul ciocârlia Spre cerul alb de manuscris. ?20 © BCU Cluj Sunt mai uşor ea o zăpadă pură, Sub frunte - mi sboară mii de heruvimi. Un cântec mi se sbengue în gură Şi de pe tâmple cad lumini. Uit oamenii şi viaţa ce mă ceartă Şi merg prin vers cu - o unică busolă, închid în sticle ziua mea deşartă Şi scot concerte diutr’o singură corolă. Mă logodesc apoi cu stele căzătoare Şi-aştept în pragul anilor Cu trupul răzimat de - o floare; Zâmbesc, respir adânc şi mor. Ridică iama albe steaguri prin grădini Când toamna îşi pogoară fruntea ’n brazi, Şi urcă ’n zi prelungi convoaie de lumini Când eri se depărtează tot mai mult de azi. E - o tuse - adâncă ’n gâtul cerului văpsil Şi îngerii plâng iar cu voci de piculine Când corbii morţi de frigul ruginit, Cad grav, ou aripi desfăcute, către mine. Ce rar o voce sună ’n liniştea de seară ! Zăpezile ca frunza pală vor cădea Sau ca o stea în serile de astă - vară; Mai ştii, ca fruntea care prea mult obosea. Ce plin se iasă anotimpul ăsta ’n parcuri Cu blănuri mari pe umerii de veac. In cer, Arhanghelii de pază stau cu arcuri, Pe sub pământ se - aude doar cum morţii tac. PRELUDIU DE IARNĂ 12 I © BCU Cluj O B S E S I E y..... DE , ..... PICTOR ' P A PIL IAN... ; - Pretutindeni, în curie, în vestiare, arpoi de-alungul scărilor, din pivniţă şi până’n pod, biblioteca universităţii se găsea în plină forifoteală. începutul anului şcolar strica liniştea în edificiul sumbru şi tăcut, unde se merge în vârful picioarelor şi se vorbeşte muţeşte, prin semne. Nu se respecta niciun ordin, nu se lua în serios nicio dispoziţiune. In faţa secretariatului stăruia îmbulzeala baboilor, adică a studenţilor începători, după permise. Retraşi la bufet, cei mai în vârstă, eu oarecare dispreţ şi indulgenţă faţă de această masă indiscretă şi gălăgioasă, fumau, beau cafele şi discutau politică. In grădină, pe bănci, prin firidele vestiarelor sau Ia câte un colţ de scară, se alegeau discret simpatiile, din mulţime. Edificiul cu uşile date în lături, cu ferestrele larg deschise şi starurile ridicate, parcă trăgea aer curat pentru anul întreg. Soarele dimineţii, din belşug căzut, curăţa de pe păreţi praful becurilor electrice. Mirosul uscat de hârţoage şi file vechi dispăruse- Pretutindeni, în sumbra clădire, răsbea viaţa. . . *. . ■ .' ' ’ . Mihai Golgot se opri în curtea bibliotecii căutându-şi prietenul printre grupurile de studenţi. Avea întâlnire cu el aci. Căci se ştia prins de sfiiciune, parcă n’ar fi fost copil de ţăran, şi încă Moţ pe deasupra, de îndată ce intra într’o lume necunoscută. Era vechiu acest cusur. îşi dăduse seama de eil în ziua când, îmbrăcat moţeşte, eu cioareci albi strânşi pe picior şi surtuc cenuşiu de dimie, intrase în dasa întâia a liceului din Brad. Şi atunci, mai rău ca azi, nu cunoştea pe nimeni. Cel puţin acum îi sta într’ajutor Petrişor Podea, Moţ ca şi dânsul, şi tot din Baia de Criş, cu un an mai în vârstă, prin urmare mai iscusit, mai purtat prin lume preţ de un an, Mihai simţi cum roşeşte din obraz şi până în ochi, de i se întunecă privirea. Parcă din toate părţile îl pândeau numai chipuri duşmane. Repede, fără să mai ia seama la nimic, urcă scările, intră în vestibul şi văzând aglomeraţia dela 122 © BCU Cluj uşa secretariatului, o luă ila întâmplare de cealaltă parte până ee se izbi într’o uşă ferecată. Acum se dumeri. Se găsea de fapt, pe coridorul cel mare, Care înconjura, ca un semicerc sala de lectură, în care răspundeau vestiarele şi din cure porneau şi sooborau scările către celelalte etaje. Mihai ise linişti. De aci putea observa întreaga mişcare a;masei şi eventual să-şi găsească prietenul. Vedea mulţimea studenţilor grămădită la uşa secretariatului, funcţionarii grăbiţi alergând în toate părţile şi pe oamenii de serviciu purtând pe braţe ori la subţioară, pachete de cărţi sau chiar, în spate, săci plini .a salahorii- Odată eu liniştea îi reveni şi încrederea în sine. La urma urmei şi el era student ea toţi ceilalţi. Făcu un pas, parcă să se îndrepte către mulţime, apoi se răzgândi. Dintrun moment într’altul putea veni Todea, şi dacă nu-1 găsea ? Mai bine era aci. Şi ca să-i treacă timpul, începu să privească pe păreţi, unde se găseau înşirate tablouri, stampe şi diferite gravuri. Mibai le cunoştea pe toate din cărţile de istorie. Domnitorul Carol salutând, la Calafat, prima ghiulea turcească, gravură însoţită de celebra inscripţie : „Asta-i muzica ce-mi plaCe“. Apoi, memO-randiştii înainte de a intra în închisoare, pe urmă trei portrete aşezate fără nicio noimă : al lui Şaguna, Eminescu şi al bătrânului Ion Brătianu. — Ce amestec nefiresc... îşi zise el şi trecu mai departe. Kisseleff, Domnitorul Cuz a şi Simion Bămuţiu, iar la. urmă o stampă cu transportarea lui Horia şi Cloşca, prin Abrud, după ce au fost prinşi. —- Şi pe asta o cunosc din liceu.-. Totuşi rămase cu privirea fixată acolo. Stampa era colorată şi culorile exagerau parcă naivitatea desemn ului. Soldaţii păreau de lemn, atât erau de ţepeni; calul comandantului avea gâtul lung ea de cămilă, iar preotul Crişănuţ Hagiul, ieşit întru întâmpinarea eroilor, plat şi fără nicio perspectivă, ca o zugrăveală Bisericească. Mibai trecu mai departe. Alte portrete privitoare la răscoala Românilor din 1784. Prinderea Iui Horia, Horia Ia împăratul Ioisif, Horia şi Cloşca în închisoarea din Alba Iulia şi în fine, uciderea eroilor. Nimic nou. Toate îi erau cunoscute şi totuşi parcă azi le descoperea. Poate fiindcă desemnele erau mai detailate, mai evidente, decât în cărţile de istorie. Se desluşea bine eşafodul, leşul lui Cloşca despicat în două, capul într’un par şi trupul aruncat în lături, apoi doi călugări iezuiţi, privind curioşi răstignirea lui Horia. — Oare răstignire să fi fost ?..- Mihai îşi strânse ochii, ca să vadă mai bine, apropiindu-i de tablou. Trupul Iui Horia era gol şi legat de roată, cu picioarele depărtate şi mâinile întinse. Da. Răstignire mai grozavă decât cea de pe cruce a Domnului Isus Hristos ! — Bine că te găsesc. Vocea prietenului îi tremură în ceafă ea o şbârnâitură. Todea căzuse la timp nepotrivit. — Ce ? Priveşti la vechiturile astea ? Şi luându-1 de braţ : — Hai, să-ţi iei permisul. . ■ * * , - . Pentru Mihai, ora de curs se scurgea anevoie, deşi profesorul era plin de vervă şi punea pasiune şi convingere în cele ce spunea. O turburare nelămurită, un fel de agitaţie a fibrelor musculare însoţită de fiori şi înţepături, simţea în tot 123 © BCU Cluj trupul. II finea în prinsoare masa studenţilor, îl pedepsea cursul profesorului ca o osândă. Ar fi vrut să fie departe, să nu mai audă vorba frumoasă, să se simtă din nou liber, sburdalnic şi voios, din nou copilul lui Iosif Golgof, sfătui bisericii din Baia de Criş. — Secolul al XVIII, secolul despotismului luminat, este îndeobşte atât de ponegrit de istoricii superficiali, cât şi de făţarnicii democraţi- Mişcarea intelectuală, pornită din Franţa cu fiziocraţii şi eneidopediştii, a stimulat gândirea Europei întregi... Mihai nu mai putea urmări cursul. Dureri vagi îl încercau prin piept şi pântece, capul îi era greu că trebuia să şi-l sprijine în podul palmelor, şi din intimitatea ţesuturilor simţea valuri valuri de căldură urcând până ’n ochi. Parcă ar fi vrut să plângă. II chema înapoi, spre casă, un dor puternic. Prea se simţea între străini. Aceeaşi durere ca şi acum opt ani când tatăl său plecase dela gazdă, lăsându-1 singur. Dar pe acea vreme era copil; acum — ce Dumnezeu ! — a ajuns om în toată firea. — Secolul, care a dat pe Kant în filosofie şi pe Goethe în literatură, nu poate fi judecat cu uşurinţă... auzi el vocea profesorului şi se hotărî să fie atent— Există o sensibilitate, care depăşeşte individualul interesând colectivul. Aprecierea sensibilităţii unei epoce se face numai prin intermediul oamenilor iluştri, Kant şi Goethe de pildă... Profesorul termină aci lecţia, băgă notele în buzunarul hainei şi plecă. Mihai aşteptă ca sala de curs să se golească şi apoi singur scoborî scările universităţii. Aceeaşi turburare neliniştită îi tremura în suflet şi trup. Se simţea trist, dar nu putea preciza nici pricina, nici felul tristeţii. Căci mai mult decât dorul de casă, îl măcina parcă dragostea pentru tatăl său, pentru sufletul lui de om simplu şi necăjit. Fusese nedrept cu bietul om, nu-1 iubise îndeajuns. Şi nedrept fusese faţă de tot ţinutul lui moţesc, preţuindu-1, ca la carte, după avuţie, când suflet era şi bradul pădurii, şi piatra munţilor, şi floarea pajiştilor- Se trezi în faţa bibliotecii. Până la ora cinci mai avea două ore. Să intre să răsfoiască câteva reviste. Dar în loc să urce sus în sala revistelor, se opri pe coridor la colecţia de stampe din timpul revoluţiei lui Horia, Cloşca şi Crişan. De două ori le mai cercetase, dar acum parcă se lămurea. El crescuse pe locurile însemnate pe acele stampe, cunoştea muntele Drăgoiasa unde fuseseră prinşi eroii, iar în Abrud avea rude, la care petrecea în fiecare an o parte din vacanţă. Călcase poate pe urmele paşilor lor, se odihnise poate pe aceleaşi trunchiuri de pom... şi totuşi îi uitase. Mai mult. Primise hrana din acelaşi pământ şi suflul de viaţă din aceeaşi largă respiraţie a munţilor. Şi totuşi îi nesocotise. Şi iată că prin ajutorul acestor modeste tablouri îi regăsea. De bună seamă n’o fi ăsta chipul lui Horia- Chipul lui, ca şi chipul lui Isus, nu se poate prinde în linii şi culori. — Doreşte domnul student o copie ? Mihai se întrerupse din visare. — Mă prezint Hârâstossy Bella, fost profesor... actualmente zincograf al bibliotecii Universităţii. Profesorul, deşi purta un halat negru până în pământ, se vedea a fi un om foarte puternic. Numai după chip. Căci avea un chip fioros, poate din cauza ochilor saşii, a nasului foarte cârn, poate din cauza feţei atât de negre şi lucii, care se continua una cu chelia capului peste o frunte bombată ca o cocoaşă. Mustaţa-i rară, smulsă într’o parte ca de o pensă, se cobora peste colţul buzelor până ’n 124 © BCU Cluj bărbie. Şi era .lat in pomete şi lat în fălci. Şi totuşi, aşa hâd, nu te îndepărta, ici dimpotrivă parcă te prindea în deştele ochilor. — Dacă domnul student doreşte o copie... — Da... făcu Mihai indicând uciderea lui Horia. — Foarte ieftin... Mâine după masă, la ora patru, e gata. Atelierul meu e jos, în subsol, lângă locuinţa portarului. Se îndepărtă puţin, apoi se întoarse. — Deşi am fost profesor, nu mă ruşinez de meseria mea- Găsesc în ea mai multă artă decât în cea de a învăţa carte o clasă de nespălaţi. Să vedeţi ce luicrare vă dau mâine, căci sunt omul detaliilor... Pe mâine... Mihai rămase privind în urma lui. Parcă râdea Hârâstossy spunând : eu sunt omul detaliilor... Dar la saşii, mai ales când sunt fioroşi ca ai lui Hârâstossy, nu poţi şti nimic din ce le vorbeşte sufletul. Dintr'odată se simţi însă schimbat, era liniştit, vesel chiar. Faptul că va avea la el stampa îi schimbase faţa sufletului-Parcă îi lipsise până atunci. — O voiu purta la mine ca pe-o icoană... Şi în acelaşi timp se simţi prins de duioşie pentru tatăl său. Da, fusese nedrept, nu-1 iubise îndeajuns... nici pe el, nici pe părintele Puşcaş, din îndemnul şi ajutorul căruia se găsea acum la înaltă învăţătură. Le va scrie chiar acum, acasă, de tot. De lecţia profesorului, de întâmplarea cu stampele de pe păreţii bibliotecii, şi de urâtul Hârâstossy Bella... . * -* * Pe Bella Hârâstossy îl găsi în atelier lucrând la copia stampei. — Te-ai grăbit, domnule student. A fost vorba la patru după amiază şi acum e numai unsprezece dimineaţă... — Adevărat... dar întâmplător, trecând pe aici... Mihai nu voia să spună adevărul- O ciudată nelinişte, o nerăbdare nefirească îl îndemnau să intre cât mai degrabă în posesia stampei. — Ia loc. Retuşez tocmai originalul... Dacă vrei să-l vezi... Băiatul primi invitaţia. Se aşeză într’un fotoliu lângă meşter şi începu să privească omul, care, cu un ochian de ceasornicar la ochi, cerceta amănuntele — Ţi-am spus... eu sunt omul amănuntelor- Şi se trase puţin înapoi, ca sa privească tabloul întreg. — Uite cum i-au frânt fluierele picioarelor... Studentul încercă o tresărire în pumni şi coate, dar totdeodată se simţi greu, mai imobilizat în jilţul său. — Pe urmă îi vor frânge genunchii, coapsele, mâinile... — Vorba Iui era la hotar între batjocură şi cinste. Nu se putea şti ce voia.-. — Privind tabloul trebue să simţi că se frâng oasele, altfel n’ai nicio bucurie... Mihai asculta prostit. Ar fi trebuit să intervină, să provoace, să se lămurească. Vorbea la întâmplare sau în pilda lm ? — Căci lumea nu ştie precis..- şi mă prind /că şi dumneata — deşi student — nu ştii în ce constă moartea pe roată. Aplecat pe lucrul său, cu ochianul la ochi, el migălea cu vârful pensulei subţire ca un ac, amănunt de amănunt. Extraordinară îndemânare la o mână atât de bolovănoasă, cu degetele lungi şi osoase încheiate în colţuri tari ca de piatră. I25 © BCU Cluj — Mai întâi o paranteza... Această pedeapsă nu se aplica decât hoţilor de drumul mare. — Nu-i adevărat... se repezi Mihai. Omul îşi întrerupse lucrul, scoase ochianul şi fixă pe student ca un şarpe ce hipnotizează un porumbel. — Ba-i adevărat-.. Eu am fost profesor de istorie şi am rămas istoric, chiar dacă împrejurările m’au scoborît în acest subsol. îşi repuse la loc lupa şi se întoarse la lucrul său. Mihai răsuflă liniştit, ca şi când i s’ar fi luat din piept o ţeavă de puşcă. — Şi cum îţi spun, pedeapsa se aplica numai hoţilor de drumul mare. Aminteşte-ţi că domnea un aristocrat înţelept ca Iosif al II-lea... gândeşte-te că Yicna simţea prin Haydn şi Mozart... Şi făcând o paranteză : — Nu ştiu dacă eşti amator de muzică... " ' ‘ — Nu- — Păcat... făcu Hârâstossy. Mozart e cel mai fin muzicant. Eu, cum am o clipă răgaz, învârtesc şurupul dela radio. Mozart nu lipseşte niciodată din programul lumii. îşi întrerupse vorba şi cu un semn, îl chemă spre lucrul său. — Priveşte, i se văd oasele genunchiului... Mihai se simţea în mâinile acestui monstru, care îşi batea joc de el, cum voia. — Dacă Haydn, continuă Hârâstossy, a exprimat pacea, înţelepciunea şi seninătatea, Mozart, în schimb, a exprimat tot ceea ce sufletul omenesc are mai frumos : gingăşia, excesul de sensibilitate... Şi, sfătuitor : . — Caută şi ascultă pe Mozart. Pe student nu-1 interesau deloc consideraţiunile estetice ale fostului profesor. Se simţea prizonierul lui şi era revoltat de propria sa neputinţă. Devenind didact, Hârâstossy reveni la modelul său : — Hoţul era adus în faţa mulţimii — ca pe stampa noastră. Era un spectacol foarte căutat pe vremuri şi mă tem, că şi azi... Se întrerupse, schimbând vorba. — Pe Mozart îl cunoşti mai cu seamă din quintetul în sol minor sau din concertul pentru violină şi piano... Apoi revenind la jocul său de a frânge şi de a amesteca cele două poveşti : — Hoţul era fixat bine mai întâi pe o cruce... Studentul se ridică. Simţi o durere surdă sub coaste, dar, cât o clipire de pleoape, şi un sentiment ele neobişnuită bucurie, ce-i cuprinse sufletul, departe, înnapoi în timp. — Cunoşti poate vorba lui Iosif al II-lea... El compara compoziţiile lui Mozart cu tabacherele de aur lucrate la Paris... iar pe ale lui Haydn, cu cele produse de fabricile engleze... Mihai se îndreptă spre uşă. Mintea îi era tot turbure. Auzea încă câte ceva din spusele lui Hârâstossy, dar sufletul îi era din ce în ce mai departe, parcă pe valul unei dulci ameţeli. : — Pe cruce se sfărâmau hoţului, cu drugul, bucăţică cu bucăţică : picioa- :<*ele, mâinile, pieptul... şi pe urmă, muribund, îl lega pe roată de car, cu mâinile şi picioarele frânte atârnând, să-şi ispăşească pedeapsa. Uite, ca aici... 126 © BCU Cluj Studentul ajunsese la uşă elătinându-se. Răul din trupul său se mărea, îl încercau sudori reci pe la tâmple şi ameţeala sta gata să-l doboare. îşi da seama că e slab, altfel n’ar fi trebuit să permită ca într’o instituţie româneaiscă, să fie batjocorit el şi neamul lui. — După masă, copia e gata... făcu Hârâstossy amabil. • • ; • Mihai deschise cu greutate uşa. — Să nu uiţi să studiezi pe Mozart... ... î Urcă scara tot mai greu. In vestibul erau mulţi studenţi, dar parcă din mândrie,, n’ar fi vruţ să se cunoască răul din el. De aceea îşi adună toate puterile şi cu mare sforţare ajunse în stradă. O luă încet pe lângă un grilaj, dar abia făcu .vreo zece. paşi că o durere, ca o frigare, îl străpunse sub coastele drepte până’n şeale şi se prăbuşi pe trotuar. Un trecător îi sări în ajutor. Chemă o trăsură şi-l transportă acasă. Gazda trimise numaidecât după Todea- Prietenul veni cu un medic.. Ca prin vis Mihai auzi : ....— Apendicită... operaţie imediată... " " * * * .. ■ ... Până să intre în sala de operaţie, Mihai fu calm, — Numai tatei isă nud trimiţi vorbă... se rugă el de Todea. Ar fi în stare să pornească în miezul nopţii-.. .... O nouă schimonoseală a feţii îi curmă vorba. . ... — Te doare, tare ? ... . , — Parcă mi-ar sdrobi oasele cu un drug de fier.. .... . —• Curaj După operaţie durerea încetează, ca, şi când ţi-ar fi luat-o eu mâna. ' . .... — Numai pe tata să nu-1 sperii... . .: . Şi apoi ca într’o confidenţă : : — M’am purtat rău cu el..— Nu-i adevărat... ....... . :...... ........... — Ra aşa-i... L-am uitat... şi de-abia azi mi-am adus aminte de dânsul, când durerea mi-a încercat, nu sufletul, ci trupul..— Uşa se deschise şi o soră intră cu brancardul. — Să nu-1 chemi pe tata, dar să-i spui că cel din urmă gând la el a fost... -■ ■ ■ * ■ ■ ■ ■. ■ • ■... *■ ' 1 •¥.... ' ..................... ............ După ce îl puseră pe masa de operaţie şi îi legară mâinile şi picioarele cu brăţări de curea, o cumplită desnădejde îi moleşi sufletul. — Ca pe roată... îşi zise el. Pentru întâia dată îin viaţa Hui, se simţi în puterea şi la discreţia altor voinţe. Încercă 6 senzaţie nouă : aceea a trupului gol strâns în sine, concentrat în muşchi şi nervi, nu revărsat în afară, ca la scaldă bunăoară. înţelegea acum prin propria-i suferinţă, grozăvia pedepsei corporale- Ea va să adune lăuntric tot oeeace e risipit, pentru ca trupul să devină numai carne, piele şi oase, şi ca astfel pielea să devină mai simţitoare, nfuşchii mai svâreoliţi şi oasele mai potrivite frângerii. — Respiră liniştit şi n’avea nicio teamă... îl încurajă profesorul, apropiin-du-se de el. Cum zici că te chiamă ? , — Golgot... Mihai Golgot... ... — Golgot ?..- Ciudat nume... De unde eşti ? • «7 © BCU Cluj — Din munţii Apuseni... Mihai începu să respire sub masca de narcoză. Yru să-şi reia gândirea. — Mihai Golgot ?... Ciudat nume... atât îşi putu spune, căci gândurile începură să i se amestece- Apoi un val se desprinse din mintea sa, ca lumina soarelui din creţurile unei ape. Poate gândirea, poate întreg sufletul său. — Mă cheamă Golgot, ea pe tata, pe bunicul1, şi pe tot neamul meu din moşi strămoşi... Şi odată cu amintirea mintea îi plutea până în negurile pădurilor şi scorburile peşterilor, de unde, în cadenţă cu pasul cascadelor, o fi purces primul haiduc cu numele de Golgot. — Ei au suferit, s’au răzvrătit... iar unul sau doi din ei au fost prinşi să pătimească pentru toţi... O durere profundă, înnăbuşită într un suspin, îi întrerupse visarea. Când îşi reveni văzu pe părintele Puşcaş aşteptând. Semăna cu Ion Crişănuţ, hagiul, ieşit întru întâmpinarea lui Horia, ca pe stampa cunoscută, cu cârja în mână, potcapul în cap, nemişcat şi totuşi grăind. Din partea opusă se vedea ceata grănicerilor ducând condamnaţii la eşafod... Mihai simţi un nou suspin înnăbuşit. Ar fi vrut să ppe, să alerge, să smulgă de pe fruntea celui ferecat în lanţuri, cununa de nuiele şi apoi să-l îmbrăţişeze. Căci cel ferecat era tatăl său... — Tată, lasă-mă pe mine în locul tău... Dar îl împiedica mulţimea. Nu putea da nici înainte, nici înapoi, ca în sala de curs- Şi iată acum l-au desbrăcat şi l-au pus pe cruce... Mihai urlă cu vocea stinsă, ca un înnecat; se sbate, se smuceşte... căci pe podiul eşafodului a apărut Hârâstossy cu drugul de fier în loc de vârf de pensulă. —- Tată... tată, te vor frânge pe roată... Dar vocea îi sună în gol, ca la un om fără beregată. Atunci închide ochii, să nu mai vadă. Aude gâfâielile opintite ale lui Hârâstossy, loviturile drugului în ţinerile picioarelor şi spargerea în ţăndări a oaselor-.. S’a trezit sub blânde priviri. Erau de faţă şi părintele Puşcaş şi tatăl său. Cu ochii buimăciţi de somn i-a putut totuşi recunoaşte. — Tată... — Stai liniştit... — Tată, vino ?ncoa... Şi încerca să-şi tragă mâna de sub pătură. — Stai liniştit—- Yreau să-ţi pipăi oasele frunţii pe roată... —- Visezi încă... Mai bine dormi. Atunci abia Mihai şi-a amintit că fusese operat — Tată, tu eşti ? — Da. — Cât am suferit... . — Acum a trecut-., a fost un vis urât. Băiatul închise şi deschise ochii de mai multe ori, însăilând privirea roată când prin suflet, când în afară de suflet, prin lume. 128 © BCU Cluj — N’a fost vis, tată... căci visul dispare odată cu deşteptarea... iar mie grozav mi-a rămas tipărit în privire. Hârâstossy ar pntea scoate copii din ochii mei. — Linişteşte-te... Hârâstossy nici nu există. Băiatul tăcu- Zadarnic strângea pleoapele, zadarnic îşi răsturna mintea în întuneric, grozăvia scobora odată cu gândul şi se fărâmiţa odată cu privirea, ca să se împrăştie în tot trupul, până în sânge şi’n oase. Şi deodată un clocot fierbinte adunat ca un torent de lavă, îl izbi în creştetul capului ' — Tată, scoate-mă dela carte... Aci interveni şi părintele Puşcaş : — Las’... despre asta om vorbi mai târziu. Dar băiatul era hotărît. — Luaji-mă de aci şi duceţi-mă la teologie, sau la militărie.. . — Avem timp destul... — Nu, tată... Pe Moţ, de l-ai rupt din munţii lui, va să-l faci preot sau militar... —■ Bun... Aşa om face. Mihai căzu sdrobit în sine de sforţarea făcută. O pace duioasă i se lăsă în suflet. Tată-său era viu, sănătos, şi alături de dânsul veghea asupra-i vorba bună a părintelui Puşcaş. Sbuciumarea i se rezolva într’o durere blândă şi mustrătoare— Părinte Puşcaş, Dumnezeu m’a pedepsit fiindcă mi-am uitat de datoriile mele... — Taci acum... — Nu, părinte... Lasă-mă să mă mărturisesc. Mi-am uitat de tata, mi-am uitat de neamul nostru însemnat, pentru pomenire, de Dumnezeu, cu numele ăsta de Golgot..- şi mi-am uitat de mucenicii ţinutului meu, de Horia, Cloşca şi Crişan... Cărţile mi-au făcut acest rău. A trebuit să văd pe tata răstignit pe roată ca să mă fac una cu trupul şi sufletul lor... ' Spovedania îi dase puteri noui. — Şi voi i-aţi uitat, tată... — Nu, făcu părintele Puşcaş-., că Dumnezeu are grijă să-i amintească de câte ori omul slab şi păcătos îşi uită de datorie. Fiecare în felul şi la rândul său... Căci mucenicia, ca şi darul Domnului nostru Isus Hristos, în toate felurile se poate arăta. O privelişte, o bucurie, un cântec sau chiar numai o vorbă sunt adesea-ori de ajuns. Dar toţi ne-am împărtăşit din sufletul şi trupul lor... Băiatul tăcu puţin, parcă să mediteze mai adânc. — Grozavă suferinţă... — Binecuvântată suferinţă-.. Tu nu înţelegi că e aceeaşi ca şi a Mântuitorului... răstignirea ! — Aşa e, părinte... făcu Mihai, luminat. Acum nu mai regret boala, suferinţa... — Linişteşte-te, copile... — M’am liniştit, tată-.. Dar făgăduiţi-mi că mă luaţi dela carie. Nu vreau să ştiu de Kant şi de Mozart... Moţul, de l-ai scos din munţi, va să devină preot sau militar... © BCU Cluj P O E S I I , DE GEORGE A. PETRE SOMN AMINTIRII Ştiu că zaci îngropată pe meleagurile-aceste Şi astăzi de mult nu mai eşti : Un vag şi vrăjit fragment de poveste In molcome glasuri bătrâneşti. Mă doare numai gândul încărcat de tristele Că nu va trebui să te-aştept Şi-ţi adorm amintirea cu cântece răsleţe, S’o strâng umbră nouă la piept. Ca o mamă eu pleoapa de lacrime goală. Crispată lângă micul sicriu, Ce-şi leagănă lin copilaşul în poală. Voind să şi-l creadă tot viu. Cine să cânte pentru mine în noapte Şi veghe pe visuri să-mi stea ? Mă obosesc cu ’ntunerie propriile-mi şoapte Şi palidul tremurat de stea... CÂNTEC PENTRU ODIHNĂ Caut pentru visul meu odihnă bună Şi cugetu-mi n’are căpătâi. Sângerez aşa dintr’o dimineaţă străbună, Cu drumu’n călcâi. Mi-ar cădea atât de bine câte-odată Să nu te pot uita Şi să-mi culc osteneala din veac scuturată. Ca un rod copt, în poala ta. 130 © BCU Cluj /. IV H O CI IJ T O , E DE AUREL MARIN I I ACEŞTI MUNŢI, ACESTE VÂRFURI DE CHIPAROŞI 7 rj<. u uliu <; ho iu o yiiijjXUJiHKj -joi ii iTiuuii Aceşti munţi, aceşti Vârfuri de chipârâŞl0^098 n'!'IE(iii sm CufiiTOî îndelung fremătând şi departe, ■ ohrrrrdprţ of oitziim Pentru ochii noştri a tot somnoroşi Amintesc drumuri line spre moarte. DiTrmq :>.* MTBOV8I Mii! , :j iubivihni iooc u uniata Am coborît dintre umbrele lor us irmlo Mai de mult — şi în câteva clipe — dqn Instreinaţi de-ale oamenilor Seci fericiri în risipe U - n& u j . ? A f; fj-fŢOîn : Neascultând mersul vremii ascuns Aproape, în paşi sgomotoşi, Surprinşi, contemplăm, de unde-am ajuns, .'isoums Aceşti munţi, aceste vârfuri de chiparoşi. .r,b -ni'. ■ 'nuni î;iTBftr!S?[-ţ?oq nooqe TRECE VANTUE ORB PESTE Trece vântul orb peste lume. Pe la porţi întârzie abia Până cade, fără nume, Câte un om, câte o stea,' ’ - UO'r; ! 1 Hohotul lui chiamă şi gCrne Rostogolind orele, greu, In nesăţioasa vreme Care ne-apasă, pe umeri, mereu. Toate florile cele mai rare, Neştiut, le rupe anume. Auzi prelunga lui aiurare ? Trece vântul orb peste lume. O uiboMo O .6 9b •rrr o BXfiOîmno •ifioffto '>« iijiîijSMi OJJ -;9 lumailaobi - 13a © BCU Cluj PARADOXUL POESIEI DE TUDOR YIANU O afirmaţie moştenită din vremea luptelor purtate în veacul trecut de către idealismul estetic, ne asigură că deosebirea dintre forma şi materia unei opere de artă este cu totul ilegitimă, de vreme ce tocmai întrepătrunderea lor constitue realitatea artei. Smulse din această întrepătrundere, fiecare din elementele amintite îşi pierde caracterul lui estetic şi încetează să mai aibă vreun raport cu opera pe care adânca lor conexiune o întocmise. Marmora sculptorului şi pasta de coloare a pictorului nu aparţin sectorului estetic al realului decât în măsura în care un gând artistic le pătrunde şi le dă formă. înaintea acestei acţiuni, în afară de ea sau din pricina insuccesului ei, materia nu aparţine artei ci naturii brute şi inexpresive. Afirmaţia atât de apăsată asupra fuziunei dintre formă şi materie în artă şi-a avut rolul ei istoric ca un protest împotriva concepţiei filistine în care sfârşea clasicismul. Potrivit acesteia, lucrarea artistică se reduce la manipularea unei serii de motive decorative, aplicate unei materii indiferente sau care posedă un interes decurgând din alte isvoare decât acel estetic. Aşa de pildă, pentru epigonii clasicismului, era poet individul care ştia să întrebuinţeze metafora şi comparaţia, hiperbola şi metonimia şi care, cu ajutorul acestor ornamente, ajungea să înfrumuseţeze fie o materie indiferentă ,fie una vulgară, fie chiar o materie nobilă şi preţioasă, cum este aceea a miturilor antice, atât de folosite de poeţii clasici. Pentru a face imposibil acest exerciţiu, care lăsa un larg câmp de acţiune oamenilor fără chemare dar cu oarecare îndemânare şi instrucţie artistică, idealismul estetic în epoca post-kantiană făureşte teoria întrepătrunderii dintre formă şi materie în artă. Oportunitatea acestei vederi şi adevărul ei de netăgăduit nu ne ascund însă obiecţiile destui de temeinice care i se pot aduce. Căci deşi numai fuziunea formei cu materia produce realitatea artei, nu este adevărat că înaintea acestei operaţii materia nu poate avea niciun caracter estetic. O bucată de marmoră este frumoasă prin modul cristalizării ei şi prin lumina care o pătrunde, chiar mai înainte ca artistul să-i fi dat o formă oarecare. Deasemeni există o frumuseţe a bronzului şi a lemnului pe care cunoscătorul ştie s’o recunoască şi s’o izoleze din unitatea operei care a întrebuinţat aceste materiale. împrejurarea nu este deloc uimitoare dacă ne gândim că înainte de a o supune prelucrărilor sale, materia a suferit acţiunea forţelor naturii şi a căpătat o conformaţie, uneori atât de adâncă şi de savantă, încât numai artistul ştie s’o admire cu adevărat. Se poate spune deci că arta nu întrebuinţează o materie informă şi că prelucrările ei nu fac decât să continue, cu mijloace omeneşti, o acţiune începută de energiile firii. Materia poate avea deci o i realitate estetică chiar mai înainte de a se înălţa în planul artei. Pentru a fi ajuns la un astfel de rezultat se cerea însă acea delimitare a noţiunilor „estetic” şi „artistic”, pe care idealismul estetic nu ajunsese s’o facă. 132 © BCU Cluj Mai există de altfel încă un motiv pentru a recunoaşte nu numai relativa independenţă estetică a formei şi materiei, dar şi oportunitatea disocierii lor. Cine a întreprins vreodată o lucrare de estetică literară şi-a dat neapărat seama că o operă poetică este făcută din două straturi estetice, unul datorit poetului şi altul limbei pe care el o vorbeşte. Limba poetului şi limba poporului, stilul individual al artistului şi stilul colectiv al instrumentului linguistic pe care artistul îl manipulează, inspiraţia personală şi tradiţia obştească se amestecă în doze variate pentru a determina caracterul precis al operei. Cine doreşte să analizeze până la ultimul rest opera unui poet, trebue să afirme în limbajul pe care acesta îl vorbeşte existenţa unui strat impersonal şi colectiv care este materia lui. Estetica limbei, capitol important al esteticei literare, este de fapt cercetarea virtualităţilor estetice ale materiei folosite de arta poetului. S’ar putea numi deci materie în artă toate acele elemente ale operei care preexistă lucrării artistului, pe care acesta le primeşte şi care, până la un punct, i se impun. Aşa fiind, am putut întrebuinţa termenul materie pentru a desemna şt tema poetului (tema mitologică în cazul poeţilor clasici) şi limba lui. Tematică ş: limbă fac parte deopotrivă din materia creaţiei poetice, de vreme ce artistul le găseşte constituite în momentul lucrării sale. Caracterul special al materiei pe care o întrebuinţează poetul, adică al limbei, împrumută artei sale un fel de a fi paradoxal şi aproape tragic. Faptul că poetul este un artist care foloseşte materia limbii, ameninţă în orice clipă arta sa cu nimicirea. Nu există un artist care să fie obligat, în aceiaşi măsură ca poetul, să lupte cu materia destinată creaţiei sale. Limba se prenumără printre cele mai improprii materii artistice. Desigur, nu nesocotim faptul că limba are unele însuşiri estetice, cum este de pildă tonul cu care se însoţeşte vorbirea, expresiile figurate sau acea mobilitate topică, graţie căreia cineva poate să exprime unele nuanţe afective prin simpla schimbare a locului pe oare îl deţin cuvintele în propoziţie. Muzicalitatea poesiei, calitatea ei vizionară şi acea încatenare specială a cuvintelor care, după părerea unui Bremond, alcătueşte elementul pur şi absolut al creaţiei poetice, se desvoltă deopotrivă din amintitele calităţi estetice ale limbii. Dar cu toate că limba posedă incontestabile însuşiri estetice, nu este mai puţin adevărat că desvoltarea ei, precum şi aceea a întregei civilizaţii, tind să le limiteze în sfera lor de aplicare şi însemnătatea lor. Astfel, cu toate că o mulţime de cuvinte şi expresii ale limbii au o origină figurativă, dela un timp nimeni nu le mai resimte ca atare. In adevăr, câţi dintre acei cari afirmă că scriu cu pana sau cu peniţa, ştiu că întrebuinţează o metaforă ? Tot astfel, acompaniamentul melodic al graiului, ceeace se numeşte tonul cu care vorbim, este mai puţin isbitor la oamenii bine educaţi. Proasta creştere a cuiva, vulgaritatea moravurilor şi a felului său general de a fi transpar nu numai în gesticulaţia abundentă, dar şi în tonul prea accentuat al vorbirii sale. Se poate spune dar că progresul civilizaţiei, cu tot ceeace acest proces presupune ca răspândire a bunei educaţii şi ca sporire a nivelului ei, atenuiază elementul melodic în limbă. Observaţia ne arată că atât popoarele civilizate, cât şi cercurile sociale mai distinse în sânul tuturor popoarelor, dau impresia unei sobrietăţi mai mari în vorbire, un efect care provine şi din atenuarea elementului melodic al graiului. In sfârşit, mobilitatea topică tinde şi ea să se limiteze. Desigur, vor exista totdeauna oameni cari vor spune îmi pare bine sau bine îmi pare, pentru a exprima două nuanţe deosebite ale satisfacţiei. Totuşi, mobilitatea topică nu se menţine decât în anumite domenii ale comunicării verbale, în margi- D3 © BCU Cluj nea cărora creşte necontenit regiunea limbajului juridic, ştiinţific şi tebnic, unde varierea locului cuvintelor în frază este de obicei evitată. Prin toate aceste atenuări sau mărginiri ale mijloacelor de care se serveşte expresia afectivă, caracterul estetic al limbii păleşte în aceiaşi proporţie. LSe poate deci susţine că poetul are de lucrat o materie în care virtualităţile estetice se găsesc într’o descreştere fatală. Materia poetică este cu atât mai ingrată, cu cât ea este adaptată în cea mai mare parte a ei la alte scopuri decât acele poetice. Psihologul francez l’r. Paulhan a distins odată două funcţiuni deosebite ale limbajului. Limbajul, spune el, este făcut pentru a comunica gândirea şi a influenţa atitudinea semenilor, cât şi pentru a sugera gânduri şi sentimente, care rămân inex-primate în mod explicit. Dintre aceste funcţiuni, numai cea din urmă, funcţiunea sugestivă, dă naştere creaţiunii poetice, în timp ce prin cealaltă funcţiune, limba rămâne o unealtă a vieţii practice şi sociale. Paulhan nu se întreabă care dintre funcţiunile deosebite de el ajung în limbă la o desvoltare mai mare. Nouă ni se pare însă că funcţiunea intelectuală şi practic-activă precumpăneşte hotărît asupra celei poetic-sugestive. Limba este făcută pentru a transmite ordine şi avertismente, observă odată Bergson. Ea mai este făcută pentru a comunica şi a primi informaţia necesară orientării practice. Cu mijloacele create de aceste nevoi trebue să lucreze poetul. S’ar putea spune că materia poesiei este prin excelenţă prozaică. In acest înţeles am putut afirma că, judecată în raport cu materia pe care o întrebuinţează Situaţia poesiei este paradoxală şi tragică. Niciuna din celelalte arte nu utilizează un limbaj de semne coordonate cu alte finalităţi decât cele artistice. Nici coloarea, nici forma, nici sunetul muzical nu intră, aşa cum fac cuvintele limbii, în constelaţii spirituale antagoniste. Puţina întrebuinţare pe care o dau formei şi culorii hărţile geografice, schemele şi diagramele ştiinţifice, ete. nu le influenţează caracterul. Forma şi coloarea, întocmai ca sunetul muzical, rămân în primul rând mijloace ale expresiei artistice. Pictorul şi sculptorul, arhitectul şi compozitorul n’au în niiciun moment de luptat cu contraindicaţii fixate în natura însăşi a materiei în care trebue să se exprime. Astfel de greutăţi sunt însă tot timpul ale poetului, care are de luptat fie cu uscăciunea termenilor, fie cu locurile comune, fie cu vulgaritatea şi Cu sutele de asociaţii pe care viaţa limbii le culege în drum şi pe care poetul este uneori bucuros să le folosească, alteori însă ar dori să le evite. Dar dacă limba este o materie în atâtea chipuri improprie şi dacă, cu toate acestea, poetul ajunge s’o facă plastică pentru scopurile sale, aceasta alcătuaşte nu numai paradoxul, dar şi isbânda miraculoasă a poesiei. Cum isbuteşte poetul în lucrarea sa ? Operaţia este extrem de delicată şi n’am întâlnit încă tratatul de poetică unde taina ascunsă a creaţiei literare să fie descrisă în toată complexitatea şi gingăşia ei. S’ar putea spune că poetul merge în contra curentului limbii, că el urcă panta pe care limba coboară şi că se apropie de isvoarele de care ea se îndepărtează neîncetat. Astfel, în timp ce limba devine din ce în ce mai abstractă şi mobilitatea ei topică se reduce necontenit, poetul ştie să-i redea prospeţimea sensibilă şi s’o menţină fluentă şi vie. Impresia că limba trăeşte o viaţă deosebită în întrebuinţarea pe care i-o dă poetul, provine în parte din pecetea stilistică individuală pe care o primeşte, în parte din readucerea ei către o etapă anterioară a evoluţiei străbătute. Această îndoită împrejurare explică acea impresie greu de analizat pe care ne-o sugerează limba marilor poeţi, de pildă'limba unui Eminesou care pare în aeelaş timp foarte nouă şi foarte românească. Această fuziune a individualului şi naţionalului în impresia, pe care o comunică, alcătueşte misterul, cel mai delicat al limbii poetice. i - I *34 , © BCU Cluj P O E S I I DE ■_ .... CONSTANTIN SALCIA COPILĂRIE Şi azi văd munţii ’n ochii tăi adânci Cu vârfurile împletite ’n zare, Cu şerpi bătrâni ce lunecă ’ntre stânci, Ca nişte suliţi înspăimântătoare. In vale satul, garduri albe, turle Şi cuimpeni răstignite (la fântâni, Târziu un câine se pornea să urle, Rupând tăcerea ’n dinţii lui bătrâni. Alături râul singur, frământat, Se ’noolăcea pe fragede răchite, Iar pe zăplazul umed, lângă sat, Ingenunchiau cirezi întregi de vite-.. Şi ’n fiecare seară spre apus Se ridica o pânză ’nsângerată, Ca o corabie care s’a dus, Şi nu se mai întoarce niciodată. SFÂRŞIT DE SEZON Dincolo de vârfurile ’nalte ’nzăpezite Stelele tremură ’n salbe vrăjite. Munţii se spală cu cerul pe faţă, Vulturii au pleoape de ghiaţă. Isvoarele ’n palme de stânci fulgerate, Duc cântec de secole ’n spate. Şi până departe se pierd în pădure; Vin ciute din apă să fure. Sfioase ’ngenunche pe pietre şi stau. Amestecă cerul cu apă şi beau, Şi-un sgomot le sparge tăcerea, deodată, Rămâne pădurea uscată. *35 © BCU Cluj 4f CIMITIRUL DIN MUNŢI DE RADU BRATEŞ Dox*m monahii lângă zidul sfintei mănăstiri (umbra turlelor i-ati'nge doar pe frunte). Se ’ntâlnesc în preajmă îngeri, amintiri, şi mirezme putrede din munte. Ape bat alături, şuerând, ca un svon de duhuri sub vâltoare Sufletele morţilor, pe rând, se adună dintre ierburi la ’nchinare. Toaca bate undeva în cer, sau în codri de mesteacăn ? Ce departe ! Curge liturghia, auster, fără prapori şi cădelniţă şi carte. Stau de faţă ierburi şi jivine şi se ’nchină sincer şi profund.-. Cine - opreşte cântecul şi cine face coperişul cerului mai scund ? Poţi să-l prinzi cu mâna de voieşti (înfloreşte-mi, Doamne, sufletul pe-aici !). Stele şi monahi şi cete îngereşti risipite-s printre ierburi şi furnici. Calmă rugăciune de sicrie, fără plâns şi bucurii — pe-aproape ! Doamne, cum s’adună şi se scrie evanghelia cu ramuri, flori şi ape ! Cum se pierd fantomele din şir, se cufundă ’n peisaj ceresc ! Miezul nopţii ! Peste cimitir umbrele (ca nişte ape) cresc ! 136 © BCU Cluj POST MORTEM DE LUCIAN EMANDI Ţărâna s’a depus peste sicriu, Ce-am fost e mort; eu, sufletul, sunt viu Mă port deasupra gropilor tăcut, E seară, frig, şi frunzele-au căzut. M’aşez pe crucea dela capul meu Eu sunt cel viu, iar mortul sunt tot eu. Pe drumuri trec ciopoare de flăcăi ; Tu dormi adânc, — eu plâng cu acid: tăi. A înserat şi luna luminează, Sunt viu... sunt mort şi mie-ani stau de pază. S’aude - un glas venind din lutul greu : „Te du de-aici, aici e locul meu ; Te du, te du, odihna să nu-mi strici*4 — Mă duc pe veci şi ’n veci rămân aici. 137 © BCU Cluj MATEIU I. CARAGIALE — FILE DiNTR’UN CAIET DE AMINTIRI — DE CEZAR PETRESCU E de mirare că în literatura românească n’a rămas o singură carte vie, autentică, durabilă, oare să consemneze atmosfera Capitalei de îndată după răsboi şi după plecarea trupelor germane. A fost un amestec de oameni, de chipuri, de graiuri, de porturi ; o încrucişare de hidoase nesaţiuri şi de astrale aspiraţii; uin neastâmpăr plin de contraste şi o deslănţuire a instinctelor cele mai brute, stropite de lacrimile cele mai pure ; o mizerie cruntă bântuită de viscole şi un barbar desfăt al proaspeţilor procopsiţi pe urma furniturilor, aprovizionărilor, samsarlâcurilor, tripourilor, adulterelor consimţite — cum n’au cunoscut Bucureşti niciodată. Demobilizaţii călcau stingheriţi în straiele pe jumătate civile, pe jumătate militare. Feciorii plecaţi în coloane de cercetaşi şi întorşi cu o umbră de musteaţă adolescentă sub nări, îşi căutau mamele în văluri de doliu. Se îmbrăţişau trecătorii pe stradă. Se întâlneau strigoii ridicaţi din morminte. Scânceau copiii purtaţi de mână şi lăcrimau bunice împuţinate la trup de foamea raţionalizată a ocupaţiei. Ardeleni, bănăţeni, bucovineni, basarabeni, în uniformele risipitelor armate şi în pitoreştile costume ale regiunilor însfârşit libere, făceau întâia oară cunoştinţă cu noua lor capitală de ţară. Apăreau din pământ cabarete şi cafenele, dispăreau peste noapte ca să lase loc ghişeurilor de bănci, intrase în circulaţie un nou cuvânt — filodorma. Toată lumea arvunea, cumpăra, vindea, se vindea, răscumpăra, închiria, sub-închiria, specula, într’o monstruoasă frenezie ca pe vremea bancherului Law, cu o deosebire că în loc să fie vorba de o Companie a Indiilor, se alcătuia încă de atunci in vastă societate pe acţiuni, exploatarea României mari. Ceiace mai durează şi acum, în alt ritm, cu o mai tenace şi mai neînduplecată şi mai sigură metodă. Intr’o asemenea Capitală, cu asemenea faţă crispată în spasmuri alternate de râs şi plâns, coboram în Gara de Nord, provincial june, îmbâcsit de prejudecăţile târgurilor mucigăite, ademenit de literatură, de gazetărie, de plănuiri pe cât de măreţe, pe atât de absurd inocente. întâia impresie a fost uluitoare. A rămas aceiaşi chiar peste câteva luni, când după o scurtă şi hotărîtor de 138 © BCU Cluj scârbită iniţiere, breasla scrisului zilnic îmi îngăduia să pătrund pretimpuriu în culisele ©cârmuirilor, să văd de-aproape reversul decorului, să cunosc oameni politici acasă la dânşii, în solemne cabinete ministeriale, la mese de restaurant unde-ş; desbumbiau morga la al treilea pahar, ca să-şi dea pe faţă cu senin cinism, manevrele deochiate pentru a torpila un coleg de bancă ministerială, a desbina un partid, a fabrica din hârburi legate cu sârmă altul nou-nouţ, a îngropa cât mai desăvârşit sub teascul acesta de gunoaie dospite, sgură şi putreziciune a României vechi, România cealaltă, nouă, cu a cărei părelnică imagină de azur în ochi au murit soldaţii tranşeelor şi n’a fost să mai capete fiinţă de aievea. Mă aflam în anticamera unui astfel de vremelnic atotputernic al zilei, trecut de atunci pe linia de garaj. O Excelenţă lăţoasă, cu mutra de actor ratat, plină de sine, ahtiată de interviewuri cu poze la gazetă, gata să pecetluiască în câteva declaraţii fulgurante soarta opoziţiei, a ţării, a minorităţilor, a păcii, a Europei, a mapamondului. Resemnat îmi pregătisem creionul şi blocul de hârtie. Totul fusese din timp aranjat cu un telefon la ziar, întru luminarea cititorului orbeţ, care atât aştepta ca să se dumirească asupra încâlcitelor probleme de politică internă şi externă : cuvântul inspirat al Exeelenţei-Sale ! Aceiaşi Ex-Excelenţă, clasată la rebut, pe care acum o întrezăresc uneori după miezul nopţii, în restaurantele golite, perorând răguşit în nouri de trabuc, la o masă eu doi sau trei mahmuri supravieţuitori ai frumoaselor zile dela Aranjuez. Şeful de cabinet, tinerel spilcuit şi pomădat, îşi cerea scuze în numele patronului, mai politicos decât e obiceiul. (Ştia pentruce venisem. îmi strecurase şi el poza, dar deocamdată fără declaraţii). . — Un moment ! Intraţi imediat ! mi-a surâs dulceag şi complice. In anticameră a cutreerat o nerăbdare ostilă, întretăiată de oftaturi şi tălpi târşite, ca în sala de aşteptare a dentiştilor, când un nou sosit uzurpă dreptul de vechime al primilor ocupanţi. Am simţit câteva perechi de ochi împungându-mă fără prietenie. Şi cum eram tânăr, şi cum eram debutant într’o meserie unde argăseala obrazului e cea mai de preţ virtute, şi cum păstram încă nealterată o provincială evlavie a drepturilor şi ierarhiilor — mărturisesc că această vrăjmăşie nemeritată a atâtor necunoscuţi, a luat proporţiile unei adevărate suferinţi. Quantum mutatus ab illo ! Am ocolit privirile, răsucind stingherit în mână blocul de hârtie şi creionul. Un singur şi ciudat personagiu, pe scaunul de-alături, nu arătase nici un semn de impacienţă. Neclintit, absent, cu bărbia scufundată într’un guler înalt, tare, demodat, răsfrânt la colţuri, se uita în gol, eu o mână sprijinită în bastonul puţin depărtat de el, în atitudinea cunoscută şi hieratică a palidelor fotografii dintre anii 1900—1914, adică dinainte de diluviu. fntr’adevăr, ciudat personagiu ! Şi nu un individ, un domn, un solicitant, un camarad de suferinţe, din fauna sălilor de aşteptare. Nimic din toate aceste categorisiri. Un personagiu. Pe furiş, cu coada ochiului, îl examinam pe îndelete, lacom, în setea juvenilă de debutant literar care îşi imaginează a descoperi pretutindeni tipuri inedite şi pitoreşti de umanitate. Aşezat picior peste picior, cu pălăria întoarsă ou gura în sus pe-un genun-ohiu şi cu mănuşile aruncate înlăuntru, sprijinindu-şi palma în bastonul înalt, vecinul meu părea decis să aştepte în aceiaşi rezignată şi totuşi distantă imobilitate, până ce vom intra toţi la Ministru, până ce vom ieşi toţi dela Ministru, până ce vom pleca toţi, până ce va pleca şi Ministrul, şi Şeful de cabinet, şi uşierul, şi portarul de-iafară. i39 © BCU Cluj „Poate că va fi uitat unde se află şi ce vrea !“ — am gândit nu fără oarecare maliţie, atras de ciudăţenia omului şi a atitudine! Examinarea furişă a continuat mai minuţios, în mai avidă inventariere a: trăsăturilor şi a portului. Jachetă imperceptibil uzată, dar de ales croiu şi de scumpă stofă. Pantalon amintind vag culoarea oulu. de raţă. Cravată cu nodul lat şi cu ac înfipt după tradiţia desuetă a dandismului de pe vremea lui Oscar Wilde şi Aurefian Scholl. Ineil cu piatră la un deget; pe cealaltă mână, alt inel cu o bombată şi voluminoasă oamee. Iar obrazul ras în întregime, sub păTul cărunt pieptănat ou grijă, dar netuns, viguros şi aspru, părea prăfuit, tăiat în rocă de calcar, încă neisprăvit din modelaj înadins pentru a păstra o duritate imobilă. Numai buza de sus, puţin prelungită la mijloc în curbă senzuală, se mişca abia vizibil uneori, într’un tremur de zâmbet lăuntric, umanizând această neclintire, trădând nu ştiu ce vulnerabilă şi secretă plesnitură în zalele armurei de cavaler fără frică şi fără de pată. Zâmbetul acela, reflex al unui proces interior şi poate inconştient, avea ceva trist, dezarmat, naiv, lipsit de orice corosivă agresivitate, ca zâmbetul nevinovat al copiilor prin somn. Prin ce nelogică asociaţie de idei, 1-a.m asemuit oare cu un personagiu al lui Caragiale ? Vor fi fost de pricină numai pantalonii de culoarea aproximativă a oului de raţă, atât de frecvenţi în Schiţele, Momentele şi în Teatrul neîntrecutului creator de tipuri mai vii decât cei care circulă în viaţa cea vie. încolo, în afară de acest superficial detaliu al costumului, nimic n’ar fi îndreptăţit o asemenea absurdă apropiere, fiindcă nimic ;nu era mai străin la chip şi la asemănare de lumea lui Caragiale ca vecinul meu de scaun. Mai târziu, aveam să mă mulţumesc cu altă explicaţie ocultă. Atunci am îndepărtat numele lui Caragiale. M’am gândit la unele personagii din romanul şi teatrul francez, la unele personagii din literatura italiană; acei nobili provinciali, scăpătaţi, născuţi şi trăiţi în castele dărăpănate, respectând cu sfinţenie tipicuri vetuste de protocol, dezorientaţi în brutala deslănţuire a plebei con-iemporane, orgolioşi şi timizi, puţin cam ridicoli în meticuloasa lor politeţe, afară din veac şi osândiţi stingerii ca ultimii supravieţuitori ai speciilor din Australia. Mi-au trecut prin cuget unii eroi din romanele lui Henri de Regnier, Peladan, d’Annunzio, Viliers de Tlsle Adam, din piesele lui Lavedan, Flers şi Caillavet, Francois de Curei, cu numele lor anacronice, Gaetan, Gontran, Emeric ; nici într'un caz n’am avut intuiţia justă a unui erou din cărţile lui Barbey d’Aurevilly, a unui des Esseintes din romanul lui Huysmans sau Mr de Phocas, eroul lui Jean Lorrain. — Puteţi intra ! Domnul Ministru aşteaptă !... m’a smuls din livreştile mele reverii, Şeful de cabinet, afabil şi precipitat. Murmurul şi foşnetele ostile au reînviat ; un domn dolofan cu o geantă imensă pe genunchi m’a privit asasin. Vecinul meu se uita însă mai departe în gol. Numai buza de sus îi tremura în zâmbet de resemnare tristă, dezarmată şi puerilă. Am dorit din tot sufletul să se afle scris pe listă înaintea celorlalţi şi să-i pot ceda locul. Iar fiindcă minunile tot mai sunt cu putinţă pe lumea aceasta, în pofida afirmaţiilor din fabulă, aşa s’a întâmplat. — Al cui e rândul ? întrebai, prefăcându-mă deodată îngrijorat de-un amănunt foarte important pe care îl neglijasem. — Al domnului ! îl indică Şeful de cabinet, ca pe-un obiect neînsufleţit. Dar ce-are afaoe ? Domnul Ministru a spus... — Tocmai ! l-am întrerupt. Să intre domnul. Este neapărată nevoie să dau un 140 © BCU Cluj telefon la redacţie.... La Secretariat... înţelegi ? Ediţia !... Să nu se piardă ediţia de provincie... Ai vreun curier la îndemână ca să trimit fotografia, fotografiile, pentru clişee ?... Altfel nu garantez... întârziem cu douăzeci şi patru de ore... Ar fi păcat... Ştii!... Numărul de Duminică are tiraj aproape dublu... Ediţia !... provincia !... fotografii!... clişee !... toate aceste idioţii bâlbâite fără nici o noimă şi-au făcut efectul. Mai amabil încă şi mai precipitat, Şeful de cabinet mi-a pus telefonul la dispoziţie, plicul pentru fotografiile atât de importante şi aşteptate de ţară cu atâta nerăbdare. A introdus vecinul meu de scaun la lăţoasa Excelenţă şi m’a lăsat să îndrug la telefon nu-mi mai amintesc ce palavre secretarului de redacţie ; care se mira cu drept cuvânt de zarva şi excesul acesta de precauţii pentru a nu întârzia la tipar prea cunoscutele râgâieli de cugetare ministerială, parodiate cu anticipare de două ore, în chiar încăperea secretariatului, de-un confrate bufon şi cătrănit în rele, când a aflat întru ce glorioasă ispravă plec eu plaivazul şi blocul de hârtie. Convorbirea telefonică a durat câteva minute. In loc de-un „la revedere”, secretarul sbierase în pâlnia de ebonită câteva ireverenţioase aluzii, taman la aceste râgâieli, pe care le voia comprimate, neavâod disponibile mai mult de două coloane — „prea destule pentru un bou ce poate să ragă şi prin oficiosul guvernului !“ Am închis repede receptorul. Nu eram şi eu destul de cătrănit în limbajul curent al culiselor de ziare independente. Mi se părea că a auzit toată sala de aşteptare, eu toate cele douăzeci de urechi ciulite. N’a fost nimic. Vecinul meu de aşteptare ieşea din cabinetul ministrului, expediat prea repede, cu o cută contrariată între sprâncene. Din nou, jacheta, gulerul înalt şi ţapăn, pantalonii de culoarea oului de raţă, mersul solemn şi sacadat, au făcut să-mi fluture în minte o singură clipă, imaginea cu totul falsă a unui personagiu din galeria lui Caragiale. N’am avut când s’o înlătur. Cu figura schimbată, politicoasă, de om care e deprins să se domine şi pe care nici o contrarietate personală nu-1 poate face să-şi uite codul perfectelor raporturi sociale, s’a oprit să-mi mulţumească pentru felul cum i-am cedat dreptul său, în loc să-l uzurp. M’a întrebat dacă am aranjat chestia „foarte importantă11 cu redacţia. Iar după zâmbetul fin şi după sclipirea ironică din ochii cenuşii, după apăsarea abia intenţionată pe cuvinte, am ştiut că pricepuse ceva din întreaga comedie. Nu ceva. Totul. Deci, în vremea cât credeam că-1 examinez şi-l inventariez nebănuit cu coada ochiului, la rându-mi, eu fusesem cel examinat, inventariat, cântărit, clasat. Altfel, fără nici o pregătire, din îngăimările fără şir bune doar pentru pomădatul şef de cabinet, nu mi-ar fi ghicit atât de precis inocenta viclenie, delicată în intenţie, stupid trecută în fapt, cu bâlbâieli şi invocarea unor imaginare şi umoristice catastrofe. A fost între amândoi o scurtă comunicare imaterială, aeriană, dincolo de cuvinte şi de strângerea mâinilor ; unul din acele prea rare momente când fără să se fi cunoscut vreodată, oamenii se înţeleg prin vibraţii de invizibile antene, dispensân-du-se de grosolanul vehicul al vorbelor calpe, uzate, improprii, care desfigurează şi trivializează, în loc să exprime. Apoi, fragilul funigel s’a destrămat. Am căzut în banalul dictat de codul perfectelor raporturi sociale. Şi-a rostit numele : — Mateiu Caragiale ! Pe-al meu, l-am pronunţat scăpând creionul jos, uitându-mă fâstâcit după el 141 © BCU Cluj cum se duce de-a dura, plecându-mă sâ-1 ridic de sub picioarele domnului dolofan cu geanta doldora pe genunchi. Intrasem eu deplin în pielea unui comic erou din galeria lui Ion Luca Cara-giafe ! Iar rolul îl jucam cu toată natiiraleţa spontană şi irezistibilă, a victimei care aflându-se în vizită la madam Maria Popescu, s’a pomenit opărită cu gingirlia fierbinte pe pantalonii culoarea oului de raţă, cu chisea de dulceaţă vărsată în şoşoni, de micul Ionel, „maioraişul", frate geamăn cu d-1 Goe. Aceasta şi aşa a fost prima mea întâlnire eu Mateiu Caragiale. Ispăşeam pe unde-am păcătuit cu gândul. Maliţioasele asemuiri fără nici un temeiu cu eroii lui Caragiale, celălalt, se răsbunau întorcându-se asupră-mi. Noroc că şeful de cabinet, mi-a dat zor, amintind că Excelenţa-Sa aşteaptă să-mi dicteze profundele sale cugetări asupra situaţiei interne, externe, europene, mondiale. * • * * Astăzi, când carnetele de însemnări zilnice ale prietenului de mai târziu, în-găduiesc o reconstituire postumă a firii şi a preocupărilor sale din acea vreme, îmi este uşor să înţeleg ce căuta Mateiu Caragiale în sala de aşteptare a unei Excelenţe. Ce căuta şi ce nu aflase, expediat la iuţeală, fiindcă nu reprezenta nici un aport electoral, nici o familie cu ramificaţii în partid, nici o gazetă care să tipărească un senzaţional interview cu poza pe două coloane. Feciorul lui Ion Luca Caragiale, a juns la o răscruce a vieţii, se străduia să-şi întemeieze o modestă situaţie în administraţie sau în diplomaţie, unde la adăpostul zilei de mâine, credea că-şi va duce mai înlesnit la capăt lucrările literare şi istorice. Prost o nimerise! fi urmăreau de dincolo de mormânt, eroii paterni, Caţavencii şi Tipăieştii politicei româneşti pe care nu i-au schimbat nici anii, nici ţara cu hotare lărgite. Şi totuşi în aceleaşi carnete, găsesc un portret interior şi exterior al lui Mateiu Caragiale de atunci, aşa cum l-am zărit întâia oară, puţin demodat, puţin prăfuit, estompat ca într’o împâclită şi melancolică oglindă : „III y a boulevard Carol 61, faisant coin avec Ia rue Olari, un hotel prive â un etage et au sous-sol eleve. Je ne sais plus pourquoi cet hotel qui n’a rien d’ex-traordinaire me plaisait tellement il y a vingtdeux ans que je me disais que s’il m’ar-rivait de faire une belite affaire, je tâcherais de l’acquerir. Ces derniers soirs ,en pas-sant devant lui, je me le suis rappele et je me suis t.rouve avec lui plus d’une res-semblance. Comme moi il est demode, un peu delabre et mal entretenu. Et j’ai pense aussi eombien Ies gouts changent...” Tristeţea încărcată de presimţirea sfârşitului e veşnic prezentă în carnetele din ultimii ani, împleitindu-se cu auto-mustrări, întoarceri în trecut, severe examene de conştiinţă, un sfâşietor sentiment al zădărniciilor. Pentru a contura portretul psihologic al unui asemenea om singuratec, mândru şi secret, cu oroarea confesiunilor intime, amintirile personale n’ar folosi decât pe jumătate. Nu l-am auzit niciodată plângându-ise, buiourându-se, plănuind, râvnind, decât atunci când discuţia ajungea la literatura sa ori a altora. Viaţa cealaltă, vicisitudinilor terestre, şi-o ascundea orgolios sigilată sub şapte peceţi. Cine oare, din cei mai apropiaţi prieteni, după ce-am râs, am povestit, am clevetit, ne-am despărţit dela o masă târzie unde ştia să preţuiască vinul chilimbariu şi bucatele de gust subţire; cine ar fi bănuit că pleca să înscrie în însemnările zilnice tuturor tăinuite, pagini amare ca acele datate Bucarest, 29 a vrii 1934 ? 14? © BCU Cluj Este nevoie să le citez în parte măcar, răsturnând cronologia amintirilor, pentru mai deplina schiţare a unui portret în raccourci a omului : „Le quarante-neuvieme anniversaire de una naissance, a ete triste et depuis ce jour — il y en a trente-quatre — je traverse une terrible crise morale. Mon etat d’âme est probablement celui des gens qui sentent leur fin proche et n’esperent plus de lendmain. A tout compter qu’est-ice qu’il me reste â esperer encore ? Le temps passe si vite et si vide ! Ah ! si j’avais su... Choiseul, le ministre, a ecrit que le regret est inutile. II a eu bien tort. Le regret est le frere jumeau de l’experience. J’en ai beaucoup de l’un et de Tautre et c’est l’unique capital que j’ai amaisse pour mes vieux jours, Ies jours que je eom-mencerai bientot â compter dans la gene et l’ainertume. Au crepuscule, isole chez moi, la nuit dans mes promenades solitaires, je juge mon passe, je me juge moi-meme, durement. Et je me demande â quoi m’a servi mon intedligence, si j’en ai eu, si j’ai si mal conduit mon esquif. Lorsque j’ai vu que tout etait contre moi, pourquoi l’ai-je ete Uioi-meme ? Ai-je ete inconsciemment mon propre ennemi par une sorte d’instinot d’autodestruction, â quoi a tenu cet inexpli-cable manque d’initiative et de dynamisme, comment s’aocomode-t-il avec toutes mes autres quailites precieuses et rares, avec la superiorite qu’on ne peut pas me contesler? II est vrai auissi que la chance m’a peu favorise, n’etant â mon egard que passive". Acestea însă rămâneau în file de jurnal şi în cele 14 agende anuale. Nouă, cunoscuţilor şi prietenilor, ne arăta altă faţă. Nu mai puţin indescifrabilă. * * * * - - Un hiatus în veriga amintirilor, mă împiedică să lămuresc când şi cum ne-am văzut a doua şi a treia oară; când şi în ce împrejurări s’a legat acea inconzistentă camaraderie scriitoricească, fără pipăiri adânci la început, biciuită de febra vieţii bucureştene de îndată după războiu. întâlniri banale, pe fugă, la Capşa; câteva ceasuri la mesele din unghierul cel mai întunecos dela Mircea sau Carul cu bere; câteva seri prelungite la Iordache din Covaci sau la Căpitanul. De cele mai adese ori în tovărăşia unor prieteni comuni, mai vechi, ca Adrian Maniu sau Păstorel Teodoreanu. Mărturisesc o firească şi reciprocă reservă în aceste începuturi. Temperamentală la amândoi. Din parte-mi, agravată şi de-o stânjenire cu rădăcinile rămase în anticamera ministerială unde ne-am cunoscut. Mă obseda un simţimânt de culpă, faţă de noul amic pe care îl categorisisem fără nicio justificare în galeria eroilor caragialeşti. Şi imediat, acestei obsesii, se substituia alta, de-o mai complexă natură. De oarece Mateiu n’avea întru nimic de-aface cu înfăţişarea şi psihologia eroilor lui Caragiale; cum de mi-a evocat totuşi, de îndată, numele lui Caragiale ? Fusese o sugestie ocultă, un fenomen mistic, un proces telepatic? Ori, ochiul sau urechea au înregistrat atunci fără control, în subconştient, numele rostit de cineva în sala de aşteptare, scris poate de Şeful de cabinet pe foaia audienţelor? Unui om într’altfel deschis spovedaniilor, cum e năravul românului să se confieze celui dintâi venit după întâia masă, i-aş fi istorisit fără inconjur întreaga poveste, ca să-mi descarc sufletul. Mateiu Caragiale nu era astfel de om. Scorţoşenia oarecum exotică, în orice caz anacronică pentru o societate lăbărţată la fire şi apucături, întreţinea între noi zone interzise de discuţie. Acum, îmi dau seamă că multă vreme, n’a mai resuscitai comuniunea de-o clipă, din anticamera mi' 145 © BCU Cluj nisterială, când fără verbe, dintr’un surâs şi o sclipire complice a ochilor, ne-am înţeles printr’un limbaj într’altfel fluid. Firul de funigel avea să se înnoade la loc, pe încetul, mai târziu. Iar şi atunci, prietenia era sortită să rămână numai literară, ou pasionate şi pasionante dsbateri, oare se opreau brusc, deviau, când ameninţau să invadeze în celălalt univers al său, intim şi dureros, rezervat carnetelor de însemnări zilnice. îmi amintesc de-o anume după-amiază de primăvară ploioasă, tulbure, murdară, înainte de a da mugurul liliecilor ,când alţi prieteni ne-au părăsit în sala din fund, întunecoasă şi strâmtă ca o cabină de submarin, în vechea clădire Mircea, de atunci. Nu mai ţineam socoteala ceasurilor. Localul se golise. Chelnerii dormitau, în aşteptarea celuilalt val de clienţi, crepusculari. Era o pace şi o semi-obscuritate de berărie provincială, germanică, prielnică discuţiilor fără ţintă şi fără capăt, în afară de contigenţele reale. Mă surprindea cultul lui Mateiu Caragiale, pentru literatura întru câtva afectată, minoră, sclavă stilului artist, caducă şi lipsită de sânge arterial. Ne aflam de altfel amândoi pe-un teren cunoscut. Avusesem şi eu aceleaşi admiraţii pentru fraţii Goncourt, pentru Iluysmans, pentru prosatorii simbolismului şi parnasienilor, care după ce s’a încheiat ciclul adolescenţei, mi se păreau ilisibili. Din fraţii Goncourt, reţineam memorialiştii, nu romancierii; din Iluysmans la Catedrale, nu A Rebours. De aci, a ajuns vorba la stil, pentru unii un scop, când de fapt e un mijloc. Şi enumerăm câţiva scriitori oare se admiră cum scriu; întocmai ca unii oratori care se ascultă încântaţi cum vorbesc. Invocam exemplele tonice din literatura românească. Prozatorul cu stilul făcând corp cu obiectul şi cu subiectul, spre deosebire de stilul placaj, smalţ artificial, fioriturile care nu resistă timpului şi modelor. După câteva asemenea exemple reconfortante din proza românească : Creangă, Brătescu-Yoineşti, Sadoveanu, Hogaş, am pomenit fireşte despre Ion Luca Caragiale, marele faur între toţi. Şi găseam stupidă obiecţia unor critici, critioi-esteţi, ce descoperiseră că stilul lui Caragiale e impersonal, iar vocabularul prea încărcat de neologisme. Ca şi cum Momentele şi Schitele n’ar înfăţişa arta cea mai desăvârşită tocmai prin această im-personalizare migălos trudită a stilului; ca şi cum d. Goe, Laehe, Mache, Stavrache, Guvide, doamna Esmeralda Piscopesco, Goriolan Drăgănescu, coana Rucsiţa, Mitică, Bică, Nae, s’ar exprima şi ar putea fi exprimaţi altfel, decât în vocabularul împestriţat de neologisme al Bucureştilor de toată ziua şi de toată noaptea ! Cel mai strălucit şi elocvent exemplu de fineţe artistică, mi se părea — cum mi se pare şi acum — schimbarea de ton, de vocabular, de ritm, de stil, de atmosferă, când din lumea domnului Goe şi a Piscopeştilor, marele Caragiale ne transportă în alt univers, cel din „Hanul lui Mânjoală“. Nu sunt mulţi scriitori, nici români, nici din literatura universală, care să fi realizat atât de desăvârşit, o asemenea adaptare a tehnicei literare la material, dacă se poate spune, folosind o analogie din breasla sculptoricească, unde meşterul altfel modelează în lut pentru bronz, cu alte unelte; şi altfel cu alte unelte, dăltuieşte în marmură. Aşteptam o replică după datina desbaterilor noastre, cu observaţii ingenioase şi argumente sprijinite de-o erudiţie puţin obişnuită printre confraţi. Mateiu Caragiale şi-a retras bărbia în gulerul înalt, tare, demodat. A tambu-rinat eu vârful degetelor în masa de stejar afumat. Buza de sus copilăreşte îmbufnată, trăda o nemulţumire pe care zadarnic cerca s’o domine. A schimbat vorba. Am schimbat-o şi eu. Dar am înţeles, ceiace aveam să verific mai târziu de nenumărate ori. Nu-i plăcea să audă de numele părintelui său. Nu dintr’un sentiment epigonic, dintr’un complex de inferioritate scriitoricească. *44 © BCU Cluj Era prea sigur de arta lui, pentru asemenea reacţii nevolnice. Suferea însă de viaţa fără stil, pe care a dus-o Ion Luca Caragiale. Bănuesc că s’a eliberat de-o bună parte din acest straniu resentiment, pe spinarea măscăriciului Pirgu din „Craii de Curtea-Veche“. II dureau prieteniile lui Ion Luca Caragiale, faima sa de haimana nocturnă, de chefliu înhăitat cu muşterii târzii ai cârciumelor şi ai cafenelelor fără nici o alegere, rolul conştient de bufon pe care şi-il asumase adesea pentru a face viaţa mai uşoară — când în realitate şi această existenţă desordonată, cinică, gălăgioasă, trivială, alcătuise pentru fostul sufleur, fostul slujbaş la regia monopolurilor, fostul gazetar şi berar, o altfel de armură exterioară, apărând aceiaşi sensibilitate lăuntrică, pudic ascunsă. Cred chiar, acum, în perspectiva timpului, că un singur complex de inferioritate a condiţionat şi a dominat viaţa lui Mateiu Caragiale. Tocmai această pitorească, dar suspectă faimă a părintelui său, transmisă generaţiilor prin tradiţia orală şi scrisă. Pentru a o răscumpăra, pentru a oexpia, pentru a o răsbuna, cu o premeditare precoce şi maladivă, din adolescenţă se consacra heraldicei, aspira la decoraţii şi titluri, îşi desena mai târziu „armele“ sale, se seorţoşise în fire şi port, căuta vieţii un stil şi o ţinută, înfigea la Sionu, deasupra conacului dela ţară, stindardul „său“ verde şi galben. Rezultatele nu erau întotdeauna din cele mai fericite, într’o lume sceptică şi predispusă la zeflemea. O astfel de singularizare îi va fi rănit de multe ori inima cu ghimpi de ciulini. Pentru public, pentru cunoscuţi, chiar pentru numeroşi prieteni, viaţa de haitalâc nocturn a lui Iancu Caragiale fusese mai simpatică, fiindcă era mai pe înţelesul tuturor. Pe atunci, ca orice june aspirant literar, proaspăt debarcat din provincie, nomad, cu domiciliul strămutat dela o lună la alta în depărtate şt mizere cartiere după capriciile unui buget întru totul precar, fascinat încă de prestigiul cafenelei boheme, nerăbdător să-mi cunosc viitorii confraţi la marele lor cartier general, îmi petreceam două-trei ceasuri pe zi lia Capşa, ucenicind marea artă a clevetirilor care-şi avea nelipsiţi dela post câţiva neîntrecuţi tartori. Astfel, mi-a fost dat să urmăresc în toate fazele, un repeţit episod, cu vagi variante, monoton, dar vrednic de Momentele lui Caragiale (Iancu). Sosea Mateiu, aseunzându-şi timiditatea sub armura trufiei distante, ceremonios politicoasă, care aci nu făcea nicio impresie. Vreau să spun: nicio impresie bună! Aci, nu mai era un personagiu. Era o ţintă. Cât timp îşi sorbea cafeaua ori vermutul, pe bani drămăluiţi de-acasă 'într’o sărăcie discretă, savant mascată, confraţii şi prietenii îl mai cruţau, îl mai iertau. Chiar pe acest teren al cancanurilor, se întâmpla a fi straşnic de utilat, ca orice pătimaş cercetător de documente, lector de memorii şi corespondenţe, iscoditor de izvoade şi genealogii. îşi filtra însă humorul prea subtil, eu prea multe aluzii livreşti, pentru a căpăta vreo adâncă priză la auditor. Ii lipsea verva grasă, directă, de cafenea orientală, care a făcut celebritatea lui Iancu Caragiale. II mai desavan-taja şi o voce lipsită de acreală agresivă, cu sunetul r muiat pueril, cu intonaţiile surde, prielnice numai tăifăsuirilor în număr restrâns, de doi sau de trei, în mai tăinuite şi tihnite unghere., Se retrăgea în gulerul înalt după câteva tentative fără efect, ţuguind buza de sus în mimica de copil îmbufnat. Un copil cărunt, îmbufnat. , ! j : îndată, începeau alte glasuri să-l împungă cu întrebări viclenite asupra pro-ectelor literare, descoperirilor heraldice şi genealogice, asupra esteticei vestimentare şi pietrelor preţioase, juvaerelor, miniaturilor, infoliilor în ediţii princeps. © BCU Cluj , Impermeabil cu totul intenţiilor ironice, Mateiu Caragiale replica preocupat numai de precizia răspunsurilor. Arar sclipea un tăiuş oţelit, lovind du tac au tac peste obrazul unui interlocutor care se întrecea cu măsura. Se repeta pe alt plan, scena din C. F. li., schiţa dialogată a lui Ianeu Caragiale, unde amicii cheflii Niţă şi Ghiţă se cred deştepţi nevoie mare, luând la siguir un muşteriu nocturn, care până Ia sfârşit n’a mai avut nici uin haz, fiindcă s’a dovedit a nu fi nici atât Ide naiv, nici atât de complezent cum l-au socotit. Oricât de insensibilă la nuanţă e cafeneaua, înregistra asemenea lecţie ■subţire. Se răsbuna după plecarea lui Mateiu, cu mai vârtoase hazuri, mai deşănţate anecdote, amintiri şi născociri, menite să-l situieze definitiv în categoria epigonilor rataţi, ridicoli, (emfatici în nulitatea lor, incapabili să poarte cu demnitate pe umeri povara unui nume glorios. Precum sie observă, Mateiu Caragiale expia şi într altfel geniull părintelui său. Tocmai lumea creiată de el, imortalizată de el, stigmatizată de el, lumea în care de altminteri se complăcea şi în care se simţea ca ştiuca în baltă, îi trata feciorul cu triviala cruzime a moftangiilor din Momentele şi din comediile Gajaveneilor şi Venturenilor. II elimina instinctiv, ca pe-un corp străin, turburând o ordine prestabilită. ..Soarta lui Mateiu Caragiale din acea epocă, îmi amintea o barbară joacă a: copiilor deda ţară, când prind un putu de corb şi-i bagă gâtul într’un guler de, carton, sau într’o pelerină de hârtie. Pe dată, tot stolul ide corbi începe a se vântura deasupra în gălăgie de croncăniri nedumerite, scandalizate, indignate de aceasta inexplicabilă travestire a unei odrasle care a devenit din corb.... necorb. Şi pe rând, unnl câte unul coboară săgeată, ciocnind puiul nevinovat cil pliscul în creştet, până ce victima îşi dă sufletul. Explicaţia acestei reacţii colective rămâne pe seama amatorilor de psihologie animală Fenomenul însă există şi mi se părea atunci, cum mi se pare şi acum, identic cu ostilitatea ne justificată, absurdă şi monstruoasă,' care a. urmărit multă vreme un om şi un scriitor atât de rar, ca Mateiu Caragiale,' ulcera ndu-i inimă. j| Nici sonetele de un autentic parfum arhaic, tipărite în Viaţa Românească ljdiri T912 şi 1913, nu isbutiseră să-i asigure vreun prestigiu literar, neadumbrit de numele lui Ianou Caragiale. Nici Remember, paginile de proza oarecum afectată, precioasă, oarecum decadentă şi prin aceasta demodată, (fiindcă se situa în atmosfera literaturei franceze de prin 1890—1900, nu din 1921 când a apărut tot în Viaţa Românească); nici acest Remember, nu l-a isbăvit de pacostea unei preia grele eredităţi literare. Imediat paginile au fost confruntate cu principiile de robustă intuiţie artistică, din faimoasele Câteva păreri, înlesnind gurile rele să osândească "şi-să execute opera fiului, după canoanele estetice ale tatălui. ' Prieteşugul nostru legându-se mai strâns, ne întâlneam în acel timp la unele mese de seară, cu nesfârşite, desbateri, la lordache din Covaci sau la Maiorul Mura. Lumea cea nouă, pestriţă, de după răshoiu, îl interesa prea puţin. O respingea ca un spectacol vulgar, desoiridonat parvenit, oare îi ofensa ochiul. II întrebam, daca dimpotrivă, nu oferă un admirabil şi nesecătuit material pentru un memorialist, pentru un romancier balzacian. •••'•' , — Ce memoriallist? Ce balzacian? Lume pentru serviciul antropometrie sau pentru casa de nebuni!.. Parte dreaptă! Jumătate şi jumătate!., răspundea 6u glasul tărăgănat, amar, de-o adâncă silă, a lui Paşadiâ. In schimb, nu pierdea nici un prilej, invocând îh accente de dragoste arză- 146 © BCU Cluj icnare împletite eu imprecaţii de amant înşelat, celalt Bucureşti, din.............jurnalul său-intim:.....■ . . . ■■ - ■ ■ , ;.......... ; . .: ... „...pretutindeni, adie cu vântul, se aşterne cu ploaia, unduie în razele de soare şi de-luna, se oglindă în privirile sas tisite aile.locuitorilor nepăsători, lipsiţi de, avânt şi de pornire, se trădează in mişcări, în vorbă, se leagănă în tărăgănarea vechilor cântece de mahala, în ameţeala dulceagă şi resemnată a valsurilor lui loanovici. Cine uu ba prins deosebitul farmec nu a înţeles Bucureştii. Ei..(acestei tristeţi) îi sunt închinate ..aceste: rânduri.... Căci după treizeci de ani (ou plus) de hălăduire în Bucureşti. uneori mi se întâmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi şi prin mahalale întregi necunoscute,, sunt şi niţele unde ştiu şi pietrele caldarâmului şi crăcile {opacilor şi scândurile ulucilor, unde cunosc caisă cu caisă, lie: ştiu toată cronica, apelor ce le-au sălăşluit timp de o jumătate de. veac. Le-am, văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fâifâindude la porţi steaguri albe sau negre: copii crescuţi sub ochii anei şi pieriţi înainte de vreme, bătrâni uitaţi de vreme sub ochii cărora m’am înălţat eu — beteală, flori, zâmbete, lacrimi — un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de înşelăciuni, de amăgiri — una peste alta Totdeaunamai multa jale decât bucurie şi peşte tot atâta minciună zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori câte un nimic aducându-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sunt toate, îmi uit de ale mele, şi cad pe gânduri şi-mi vine să zic cu cântecul: arzâ-l focul Bucureşti , E vorba deci, despre aoelaş Bucureşti al lui Ion Luca Caragiale, văzut numai cu alţi ochi, receptat de altă sensibilitate, trecut prin alt temperament. Şi stăruinţa cu came se întorcea la dânsul în discuţiile noastre de noapte, îşi avea o explicaţie nebănuifă "atunci. Mateiu Caragiale era preocupat de cristalizarea definitivă â Crailor de Curiea-Veclie, aşa cum reiese din notiţele marginale ale manuscriselor. - . ' :jî ' ... . ...... Viaţa ne-a răsleţit un răstimp. ......... ‘ ... ' ..... La Cluj, cu un mănunchiu de prietini spulberaţi mai apoi în eele patru vânturi de tribulaţiile destinului scriitoricesc, răriţi de moarte, desbinaţi de ideologii, isbuteam să dau fiinţă Gândirii. Când am adus Bucureştilor acest plocon încă plăpând, Mateiu'Caragiale mă. căutat să-şi exprime cu inevitabila-i ceremonie-, satisfacţia-pentru aispectul grafic al 'revistei, pentru ţinuta literară, pentru nu mai ştiu ce alte amănunte care răspundeau crezului său estetic. Am retezat asemenea formule de circumstanţă şi cu brutalitatea lacomă a redactorului ide publicaţie în veşnică vânătoare de .manuscris rar, unic, revelator, l-am somat să „ne dea câteva pagini”.-O făceam fără prea mare convingere, maşinal, profesional, dintr’o obligaţie devenită tic. .Răspunsul prompt şi ferm, m’a surprins. Rezerva Gândirii ceva, însă pentru mai târziu. „Ceva, adică un roman!” ■:................. ......................... Şi iarăşi s’a înnodat firul întâlnirilor sporadice, după năravul Bucureştilor, ja discreţia unui hazard: un aperitiv, masa de cafenea, un prânz ori o cină la restaurant, o după-amiază la Şosea, o noapte la Băneasa. Nu pierdeam nici un prilej, fără să.înoiese somaţiile, zorindu-1 cu neînduplecarea agenţilor de execuţie fiscală: „Toate bune! Dar manuscrisul?.., Manuscrisul?...” , : , Mateiu Caragiale se scuza cu un gest cvasiv. Mai târziu! Peste un an, peste doi... Am sfârşit prin a-mi lua .orice nădejde. Ba chiar nu_l iertam cu o anume poveste a şcolarului care în dorul perfecţiei îşi tot ascute creionul, rottitijin.clit-1 .şi şîefuindu-1. până ce nu mai .rămâne nimic din el: cu o anume novela a lui M7 . © BCU Cluj jean Richepin, unde eroul porneşte în adolescenţă cu un sonet, îl amplifică la un poem, la o epopee, apoi îl prelucrează într’un roman de-un volum, de două de douăsprezece; ca ia maturitate să-şi ia seama, să parcurgă drumul îndărăt, condensându-şi opera într’un roman numai de două volume, numai de unul, într’un poem, într’un sonet, în mai puţin, numai in titlul şoptit pe patul de moarte când şi-a dat sufletul... Mateiu Caragiale făcea haz. Nimic nu-i sdruncina neclintita încredere în discernământul său de creator, cu o fericită imunizare la orice critică, glumeaţă sau pedantă, cum n’am mai întâlnit-o în iritabila noastră breaslă decât la Lucian Blaga. Făcea haz şi supralicita, multiplicând exemplele cu alte cazuri, autentice acestea, din neistovitu-i repertoriu de pasionat al memorialisticei, al erudiţiei minuţioase, al anecdoticei istorice. Nicio mirare că în Noembrie 1928, după ce-a apărut în Gândirea sfârşitul ultimei părţi a Crailor de Curtea-Veche, jurnalul intim datat din Sionu avea să pomenească pe larg, cu o legitimă satisfacţie, toate dificultăţile deplin biruite, încheind: „J ai entendu et lu qu’une ocuvrc une fois reaiisee cesse de plaire â son auteur. Chez moi e’est le contraire”. Un asemenea narcisism literar ascunde adesea în el germenul sterilităţii. In nenumăratele şi acerbele noastre controverse estetice, îi opuneam exemplul lui Dostoievschi, amintit undeva de Andre Gide. Rareori se întâmpla ca Dostoievschi să nu se întoarcă împotriva propriei sale gândiri şi viziuni, îndată ce-au fost exprimate, simţind nevoie să realizeze o versiune contrarie, în altă operă şi în alta, şi aşa n^ai departe. S’ar părea — mă refeream tot ia spusele iui Gide — s’ar părea că pentru Dostoievschi o operă odată scrisă, încheiată, tipărită, exhala mirosul morţii, la fel cu mirosul pe care ii răspândea cadavrul stareţului Zosima ,tocmai când lumea aştepta dela el un miracol. Afirmaţiile iui Gide erau discutabile, ea tot ce purcede dela acest scriitor devorat de-un demon lăuntric al pidosniciilor. Dar nu lipsea un sâmbure de adevăr. O carte încheiată pentru Dostoievschi şi pentru atâţia alţii, înseamnă un ciclu închis ,1a care nu te mai întorci, fiindcă prin ea însăşi, înainte de a scrie ultimul cuvânt, ţi-a deschis alt orizont, cu alte perspective, alte întrebări, altă viziune. Ai a te elibera de această tiranie. Ce să mai cauţi îndărăt, adăogind coroniţe, aprin-zând proaspete făclii, la catafalcul unui cadavru răcit? In artă, ca şi în natură, viaţa se ridică din moarte, ou moartea pre moarte călcând... Chestie de temperament! — răspundea Mateiu Caragiale, apărând alt punct de vedere şi rezervându-şi desvoltarea argumentelor, pentru carnetele sale de însemnări zilnice. Regret că distanţa de Bucureşti, nu-mi îngăduie să filuiesc notaţiile din acest jurnal, care se află pare-mi-se în mâinile prietenului Perpessicius. S’ar verifica astfel, răsfrânte în oglinzi paralele, impresiile lui Mateiu Caragiale şi impresiile, observaţiile, comentariile noastre, ale celor trei prieteni, invitaţi la prima lectură în manuscris a „Crailor de Curtea-Veche”. Fără îndoială, o dată în istoria litera-turei române. Era pe la sfârşitul iernii, în 1926, după ce Mateiu Caragiale dispăruse un timp dela întâlnirile camaradereşti. Se petrecea o schimbare în condiţiile sale de viaţă, care fără să-i fi deschis cariera diplomatică ori administrativă atât de mult râvnită, îl cruţa de grija zilei de mâine, lăsându-i în fine răgaz şi putinţă să se consacre literaturei, heraldicei, studiilor istorice; permiţându-i să-şi zugrăvească armele şi să-şi croiască pentru conacul moşioarei Sionu, stindardul „coupe vert sur jaune”. Dela manuscrisul făgăduit Gândirii, ne luasem nădejdea. Invitaţia stăruitoare, întru câtva misterioasă, am dat-o pe socoteala dorinţei de a ne întâlni la un ceaiu, în 148 © BCU Cluj casă proprie, pentru a ne răsboi după datină pe teme literaro-istorico-artistice, a admira câteva ediţii rare, câteva miniaturi, cine ştie ce colecţii. Ne-am găsit tustrei. Păstorel Teodoreanu, Adrian Maniu şi eu, în salonul cu mobile vechi de stil şi cit patinate covoare, contaminaţi de solemnitatea amfitrionului. Pe chipul lui Maieiu Caragiale. în gesturi, sub ceremonioasa politeţă, recunoşteam tensiunea aşteptării din anticamera ministerială unde l-am zărit întâia dată. Ceaiul fusese un pretext. Mateiu Caragiale se pregătea să oficieze, fiindcă pentru el o lectură literară, darea în vileag a operii la care trudea de zece ani, remaniind, copiind, transcriind, echivala cu misterul unui cult. Chiar dela primele pagini am rămas neclintiţi, într’o tăcere şi atenţie într’adevăr religioasă, ce nu ne stătea în fire. Suna în literatura românească un timbru nou, unic, de-o coloratură autohtonă, care nu se mai înrudea întru nimic cu manierismul şi fioriturile de arcuş din Rememiber. Şi ne impresiona accentul acesta cu atât 'mai vârtos, cu cât Mateiu nu era un prea meşter lector, stăpân pe efecte dozate după arta mimică şi a dicţiunei. Atmosfera, personagiile, dialogurile, pătrundeau în noi brut, direct, în stare nativă, fără amăgitoarea aura pe care o proiectează adesea asupra operii unii autori, prin artificii de recitare, pentru ca acasă, între patru pereţi, deschizând din nou cartea, să nu mai afli decât lut amorf şi apă chioară, acolo unde ai avut iluzia că palpita o scânteie divină. Aşa am făcut cunoştinţă în după-amiaza acelei zile de iarnă, cu „întâmpinarea Crailor, Cele trei hagialâcurî. Spovedaniile" — capitolele dintâi şi penultime din Craii de Curtea-Veche. Sfârşind şi închizând caietele şcolăreşti, liniate, cu scoarţă albastră. Mateiu Caragiale şi-a resemat ceafa de spata scaunului. Aştepta masacrul. ..Masacrul inocentului!” — cum îl anticipase singur, zâmbind fiindcă ne ştia de câte gingăşii suntem capabili, când e vorba de forfecat opera unui confrate şi mai ales a unui prietin. Fireşte, spre uşurarea lui Păstorel Teodoreanu şi nu mai puţin a mea, ceaiul a fost înlocuit eu oarecare gărăfi de vin, pentru ea vorba să ne fie mai slobodă. Dar curios! Ne-am pomenit discutând cu mare pasiune culoarea şi buchetul vinului, comparând diferitele recolte, polemizând eu argumente de teorie si de practică pe probleme de superioritate a cutărei ori cutărei regiuni, întârziind ..masacrul inocentului". Căci nimic nu e mai greu, de cât să exprimi unui prietin admiraţia plată, ade-sîunea fără nicio rezervă. Mateiu Caragiale continua să zâmbească. Se luminase. De pe chip îi dispăruse tensiunea mascată sub aerul de ceremonios amfitrion. In opera lui nu se îndoise nicio clipă. Se îndoise poate confirmarea noastră. Acum ne dădea ghies şi îşi dădea ghies cu alte pahare, din alte recolte, lăsând impresiile să se aşeze, să se stratifice. Târziu, după masă, când lle-^a venit rândul, vorbeam cu toţii despre Pantazi, Paşadia, GoricaJPirgu, ca despre tipuri şi caractere demult intrate în literatură, clasificate, etichetate, nu ca despre eroii unei opere încă în manuscris, neisprăvită. Desbaterile noastre s’au aflat astfel înlesnite, iar această spontană şi unanimă recunoaştere de fapt şi de drept, ţinea Ioc oricărui alt prietenesc omagiu. Cele ce-au fost să urmeze, aparţin de aci înainte istoriei literare. Pămâne în altora grija să le învie. * * * îmi amintesc una din ultimele întâlniri. După o aniversare a Gândirii. Ne răs-leţisem singuratici, în drumul spre casă, pe străzi deşarte, în noaptea sonoră. Toată 149 © BCU Cluj seara îmi păruse mulţumit de sine, de insigna legiunei de onoare Ia butonieră, de costumul oarecum mistic, moşieresc, din stofă aspră; pe care îl purta ostentativ. MJavea nevoie de pardesiu. Se descheiase Ia piept. Cred că în imaginaţia sa se proiecta ca un gentilhomme campagnard, un hobereau, învigorat de contactul eu pământul după ce şi-a sleit cei mai frumoşi ani ai tinerefei pe asfaltul târgurilor'. Nu ştiu cum ne-am dus paşii la o încăpere de altădată, retrasă, întunecoasă la acdl ceas, pentru a scormoni de sub spuza amorţită vechile noastre proiecte şi hărţuielile estetice de odinioară. Abandonând discreţia orgolioasă, atunci mi-a destăinuit întâia oara amănunte intime, şovăieli, decepţii, pe care îndeobşte le tăcea şi le reserva numai pentru carnetul însemnărilor zilnice. Era obosit, treceau anii, se întreba dacă-1 vor lăsa să sfârşească romanele cele două „Sub pecetea tainei” şi Soborul ţaţelor”, menite a încheia ciclul început cu „Craii de Ciirtca-Veche". .... ■ -• Se gândea să renunţe întru aceasta la unele dogme estetice, la migala stilului, lâ vocabularul şi sintaxa arhaizantă, pentru a scrie fluid, două cărţi stufoase, mişunând de fapte, de tipuri, de caractere, eliberându-se de-un vast şi preţios material care ar rămâne altminteri pierdut. Un material de amintiri personale şi de documentări indirecte, de-o valoare unică pentru a reconstitui atmosfera şi moravurile epocei îngropată odată cu războiul cel mare. Pe urmă, din nou, a suspinat după atâţia ani măcinaţi în lupta măruntă pentru existenţă; anii cei mai plini, anii cei mai buni.... Şi cum inii vorbea, într’o pornire, aş spune într’o slăbiciune, atât de streină preocupării din totdeauna să-şi ascundă avariile terestre sub o scorţoasă armură; pe dinaintea ochilor mi-a trecut cealaltă-imagină a lui Mateiu Caragiale, din anticamera lă-ţoasei Excelenţe. Ce venise să ceară atunci, unui vremelnic atotputernic al zilei? Sprijin pentru un modest loc în cariera administrativă sau diplomatică, unde n’ar fd fost cel din urmă, nici prin pregătirea sa cărturărească, nici prin spiritul său meticulos care atingea proporţiile unei manii. Excelenţa Sa avea alte griji mai urgente Mn-terview, poza la gazete, fulgurantele declaraţii care să pecetluiască soarta oposiţiei, a- ţării, a minoritarilor, a păcii, a Europei, a mapamondului; cuim le mai pecetluieşte şi- acum; când uu-1 mai-ascultă nimeni, perorând răguşit în fum de trabuc, la mesele restaura ni el or ....-Jitiiăll © BCU Cluj