ANUL XVII. — Nr. 2 FEBRUARIE 1938 SUMARUL: GENIUL LIMBII ROMÂNE D. CAR AC OŞTEA : Estemeie 'limbii române ... 57 ARON COTRUŞ : Peste prăpăstii de potrivnicie . . 71 N. CREVEDIA : învierea de apoi............... 75 VICTOR ION POPA : .Dispariţia lui Max Edelstein(II). 78 AUREL SÂNGER : Vlăstar......................... 87 MARJA GOLESCU: Poeme în proză................ 88 O VID CALEDONIU : Poesii..................... 92 NICOLAE JIANU: Poe&ii.......................... 93 VINTILA HORIA : Veronica....................... 94 IDEI, OAMENI, FAPTE ŞERBAN JONESCU: Schematica unei antropologii creştine ..................................... 100 CRONICA LITERARA OVIDIU PAPADIMA : AL Rasettâ : Istoria limbii române. — Virgil Carianopol: Carte pentru Domniţe. — Viwtilă Horia: Procesiuni. — N. Lad-miss Andreesou : Semne şi mituri — C. Banu : Grădina lui Glaucon ......................... 104 CRONICA MĂRUNTĂ N1CHIFOR CRAINIC : Vasile Băncilă. — Nicolae Roşu despre d. E. Lovinescu. -— Grigorie Paterna. — P. Georgescu Delafras. — Stiluri de viată ....................................... IM EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Cluj Omul forte reuşeşte |n lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,'creerul ‘ limpede, muşchii sprinteni ţi corpul ' vioi. o reţetă care a făcut toate probele : asta de a a turna un fiacon de Quintonine într'un litru de vin de masă produs care consiitue pentru nci ţi de a lua, înaintea fiecărei mese, un cel mai bun tonic". păhărel din acest delicios vin fortifiant. Nici un fortifiant nu poate fi eoni» Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Tem- parat cu Quintonine penfrucă nici unul ple. din Paris, a făcut experienţa şi nu coţine atâtea principii regeneratoare, scrie : Quintonine este remediu sigur, com- „Sunt ani de zile de când între- plect, eficace — şi de preţ neîn-buinţătn în casă Quintonine ; nu semnat — la care se poate recurge la n&-am săturat niciodată de acest cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ. —LABORATOARELE HELîN IA FARMACII «I 0ROGUERIJ © BCU Cluj GÂNDIREA ESTEMELE LIMBII ROMÂNE DE , D. CARACOSTEA înainte de a vorbi de opera unui poet, este uzul să-l încadrăm în împrejurările biografice, sociale şi istorice, la care adăugăm influenţe şi izvoare, într’un cuvânt nJ tot ce priveşte cultura unei epoci, numai despre însuşi sufletul acelei culturi vădit în structura proprie a limbii materne, de obicei nu amintim nimic.' Iar când întâmplător amintim ceva şi despre limbă, este acum moda de a înşira exemple de „siluirea limbii1', devenită în critica noastră un criteriu de valorificare comodă, căci asperităţile pot fi înregistrate de oricine. Şi totuşi, limba condiţionează toate crea- \ V ţiunile intelectuale. Astfel, s’a arătat că limba elină a determinat gândirea vechilor i filosofi. Cu atât mai mult proaspătul aer spiritual oare circula nu numai în mit, dar şi în limbă, a condiţionat întreaga eflorescenţă poetică. Străbătând opera lui Eminescu, nu odată ai prilejul să vezi în ce fel unele posibilităţi expresive de abia conturate în iimba comună, dobândesc un relief deosebit, ca şi cum prin el s’ar releva unele finalităţi către care tindea limba romă- -nească. Astfel, valoarea unui instrument se destăinueşte numai prin iscusinţa meş-1 ierului care, cunoscându-i toate resursele şi înfăţişându-şi sufletul cu el, ştie să4 \ mânuiască în aşa fel, încât să scoată din el tot ce-i este necesar. Aici, vom privi acustic, ritmic şi morfologic unele posibilităţi proprii ale limbii comune. Mai întâi, împotriva părerilor curente, acel sunet caracteristic românesc — I afon şi asilabic, dar cu valoare morfologică, are posibilitatea de a adăoga, în deosebi în rimă, unele prelungiri de durată. Acestea, potrivit naturii sunetului anterior, pot să dea un anumit ton de sentiment, cum n’ar putea s’o facă nicio altă limbă. Urmărind mai departe raportul dintre silabele accentuate şx cele neaccentuate în rime, constaţi că într’unele construcţii ritmice proprii lui Eminescu, rimele ou accentul pe antepenultimă nu au un accent secundar, aşa cum se întâmplă în ver-sifificaţia poporană, ci numai un puternic accent de intensitate, aşa cum sânt rostite în vorbirea curentă. De aici, unele efecte rare, cum sânt acelea din rimele de tipul mărilor, depărtărilor, din Stelele'n cer. • Ceva mai mult : pe când în latină şi în celelalte limbi romanice nici nu pot fi concepute cuvinte cu accentul pe a patra silabă dela urmă, constaţi la Eminescu unele efecte neaşteptate, ca în Dintre sute de catarge, de pildă, provenite tocmai din faptul că aceste cuvinte din rimă n’au decât accentul pe silaba iniţială, ca în vânturile, valurile, restul silabelor rămânând neaccentuate. Un Heliade Rădulescu înregistra astfel de posibilităţi şi le osândea, afirmând că ar fi monotone. Eminescu 57 © BCU Cluj a simţit instinctiv valoarea acestor tendinţe proprii limbii noastre şi, potenţându-le acolo unde sentimentul cerea această formă, ne face să vedem mai adânc în armoniile proprii şi în geniul acestei limbi. Pentru greutatea cu care ne devin conştiente tocmai elementele proprii, este de Tetlevat cum unele inovaţii ale lui au fost sau caracterizate sau date pe seama influenţei metricei străine, când de fapt erau scoase din însăşi firea limbii. Astfel, Hasdeu, voind la bătrâneţe să dea în poema Dumnezeu o supremă viziune a crezului său, în care să exprime şi creaţiunea lumii şi scopul ei : reîntoarcea prin iubire la creator, constată că nu-şi poate potrivi cântarea cerinţelor rimei care, după el, cochetează numai cu cei tineri. De aceea, nu numai o socoteşte nepotrivită pentru poezia lui dură şi tăiată în granit, dar şi o dispreţueşte principial. Chiar şi terţetul lui Danie, oricât de artistic, i se pare o scădere: Divina Comedia ar fi şi mai divină dacă i-ar lipsi „acest broboade pământeşti". Pasagiu! este caracteristic pentru tita-nismul estetic care n’ar vrea să se simtă încătuşat de nieio convenţie. De aici tăgăduirea : O rimă, ce-i aceea ? E haina de paradă J C’un cârd de decoraţii smălţat şi poleit, . Sub care toţi d'a-rândul îţi par că-s ă’opotrivă Ş’aăesea chiar piticul se leagănă măreţ. Nu-i poesiă rima. Homer şi Anacreonte, Virgiliu şi Horaţiu n’au stat a făuri ......... Pe „Tisa — plânsu-mi’s’a“, sonoare chiţibuşuri Pe-o cârtiţă menite s’o schimbe’n elefant. Şi dovada că aceasta nu era numai o părere ocazională o avem într’o butadă făcută cu alt prilej : Românii s’au ales cu Ceva din Eminescu. ................. De altă parte, tendinţa de a coborî aceste particularităţi de rimă poate să fie urmărită şi mai târziu. In paginile din 1901 ale lui Anghel Demetriescu despre Inovaţiile lui Eminescu ca versificator. Rima (Opere, ediţia O. Papadima p. 275) după ce se recunoaşte însemnătatea inovaţiei, apare şi următoarea rezervă menită să-i coboare meritul. „De sigur, această inovaţie în versificaţia noastră nu esite lipsită de o învederată plăcere pentru ureche, nici de un merit real. Din nenorocire, ea nu este o invenţie a poetului român, ci iarăşi o imitaţie dela poeţii germani, o localizare, ca să zicem aşa, şi anume dela Riickert, dela care Eminescu a mai împrumutat, ca forme metrice, ghazelul şi glossa, cu toate că cel dintâi e de origine germană, iar cea din urmă spaniolă". Prin ce se deosebeşte forma glossei la Eminescu, aceasta cere un capitol special. Dar să fie oare discutata inovaţie în rime într’adevăr o influenţă germană ? Gât de puţin poate fi susţinută părerea aceasta se vede dintr’o sumară încercare de a înşira tipuri de rimă românească. Amintesc pe aceea a lui Heliade Ră-dulescu. înregistrând faptul că limba română are cuvinte accentuate pe a treia silabă înainte de ultima, citează şi cazul dându-mi-se. Adaogă însă că a face din astfel de cuvinte rime este nu numai „foarte dificil, dar şi foarte monoton". Format la metrica romanică, era firesc ca Heliade Râdulescu să n’aibă aici modele. In-tradevăr, în italiană accentul nu trece de ul ti mile trei silabe. Vorbind însă de rimele proparoxitoane şi denumind u-le, după terminologia italiană, sdruociole, citează şi tipul adu-le (Curs întreg, p. LXXI). Se vede dar că astfel de rimei decurg din însăşi firea limbii, de unde le scotea şi Heliade, care mu cunoştea -metrica- -germană şi pe Ruckert. ; . 58 © BCU Cluj De abia în timpul din urmă sa pus într’o lucrare specială întrebarea despre posibilităţile ritmice proprii fiecărei limbi şi despre tipurile ritmului ■vorbirii. In ce ne priveşte, plecăm dela o constatare esenţială, f aptul că limba română este caracterizată acustic printr’un puternic accent dinamic, iar morfologic prin enoliza articolului şi a pronumelui personal şi posesiv, învederează dela început posibilităţi , ritmice proprii. In direcţiunea aceasta, limba română desvoltă o caracteristică a i accentuării latine, în care intensitatea accentului principal putea stăpâni nu numai silabele, dar şi cuvintele următoare. Limba noastră a dus mai departe această caracteristică dominaţie a silabei accentuate, aşa încât postpunerea articolului şi a pronumelui apare ca un efect al ritmicei noastre proprii. Când ai prilej să observi vorbirea sătenilor între ei, constaţi că, în graiul poporan, această tendinţă se extinde şi la alte categorii de pronume. Astfel, în comuna Şerbăneşti, judeţul Olt, adesea am avut prilejul să aud accentuări de tipul acesta : băieţilora, în care demonstrativul enclitic ălora este complet dominat de accentul cuvântului băieţilor. Avem dovada mereu reînoită a tipului de accentuare pe silaba a patra dela urmă. Este o ritmică a vorbi în concordanţă cu anumitele tipuri de rimă ale lui Eminescu. Observaţiile acestea sânt în concordanţă cu rezultatele la care ajunge filologia comparată. Din câte s’au scris cu privire la caracteristicile limbii române, studiul lui W. Meyer-Lubke : Rumănisch, Romanisch, Albanesisch, apărut în 1914 (în Mitteilungen des riimănischen Instituts an der Universiidt IVien, p. 1-42), rămâne până azi contribuţia cea mai preţioasă. Căutând să individualizeze limba noastră, Meyer-Lubke dă întâietate ritmului şi, stabilind o asemănare între noi şi Albanezi, ajunge la următoarea încheere : „In primul rând, ritmul sfârşitului cuvintelor este acelaşi, un descrescemdo". Pe când în română însă avem o desvoltare din latină, în albaneză caracteristica este secundară. Meyer-Lubke privea problema din punctul de vedere al istoriei comparate a limbilor. Cum erau şi directivele atunci, structura limbii trecea pe al doilea plan. De aceea şi adaogă în notă lămurirea că formularea priveşte „cea mai veche perioadă" şi că raporturile actuale pot foarte bine să fie altele. Recenta lucrare a d-lui E. Gamillescheg : Die Mundart von Şerbăneşti-TUuleşti (ed. Wilhelm Gronau, jena und Leipzig, 1936) aduce în capitolul despre accentuare fapte concludente din graiul viu. Din tot ce am arătat până acum cu privire la ritmica noastră descifrată din ţ structura rimelor, se vădeşte caracterul trohaic al limbii noastre dus până la ultima limită, în sensul că o silabă iniţială accentuată poate să aibă şubt stăpânirea ei până la trei silabe următoare neaccentuate, fără să mai vorbim de acele prelungiri de măsură ale lui î. Aceasta nu înseamnă reducerea celorlalte tipuri ritmice, în primul rând a iambului, ci numai că, pe lângă celelalte tipuri ritmice ale limbilor romanice, avem şi arătatele mijloace proprii, ceea ce arată o gamă de posibilităţi mai largă decât în România apuseană. Din faptele înfăţişate, rezultă că Eminescu, atunci când da rime ca dascăl recunoască-l sau chinu-mi, suspinu-mi, etc., departe de a imita un tip de rimă din f poezia germană, inova din propriul fond şi conform propriei structuri a limbii române. Aceasta înainte ca cercetarea să fi luminat drumurile creaţiunii. După cum în folclor poeţii au adesea o pătrundere mai adâncă în esenţa motivelor decât specialiştii, pe care îi devansează intuitiv, tot astfel undle resurse ale limbajului matern apar în opera poeţilor mărite ca într un preparat anatomic, înainte ca specialiştii să le fi recunoscut teoretic îndreptăţirea şi valoarea. Rezultă de aici şi o îndrumare metodică : aceea anume că filologul poate afla în expresia poeţilor cel 59 © BCU Cluj mai sigur mijloc de caracterizare, ceea ce implică recunoaşterea primatului estetic al limbajului. In creaţiunea poetică, se accentuează viu finalităţile către care in-/ stinctiv tinde graiul comun. Şi după cum în literatură nu fazele anterioare ale unei I creaţiuni lămuresc forma ultimă desăvârşită, ci abia aceasta dă un sens evoluţiei creatoare, tot astfel limbajul poeţilor ne desvălue deplin virtualităţile limbii comune. Trecând dela foneme şi ritmică la morfemele expresive, problema este mai grea. Fireşte, toate aspectele generale ale limbii, de pildă timpurile, modurile, cazurile, etc., au avut deila început o funcţiune estetică şi de aceea au azi în poezie funcţiuni stilistice. In trecerea dela o formă verbală la alta, ai prilej să înregistrezi modificări în ritmul de sentiment. Ceea ce interesează însă mai mult este altceva : mai întâi, unele mijloace proprii şi anumite nuanţe care par de abia schiţate într’unele aspecte morfologice ale graiului comun. Domeniul fiind puţin cercetat, este gingaş şi supus controverselor. Ar trebui un cuvânt care să cuprindă în generalitatea lui toate acele aspecte ale limbii vorbite câte au nu o simplă valoare afectivă (Bally) ci una de expresivitate estetică. Prin analogie cu termeni ca „fonem“ şi „morfem“, nu-mi amintesc să fi întâlnit vreodată cuvântul „estem“. Deşi are unele inconveniente, nu pot oreea altul mai potrivit spre a denumi conceptul de care am nevoe. Prin el, s’ar putea preciza punctul de vedere estetic, extinzându-se cuvântul la toată sfera aspectelor limbajului, dela unele realităţi fonetice, până la structurile sintactice. Astfel, stil şi stilistică ar rămânea noţiuni mai complexe dominate de ideea de totalitate. După cum sânt unele esteme fonetice şi ritmice proprii limbii noastre, sânt şi unele morfologice mai potrivite decât altele pentru a sugera o certă atmosferă. Aici de obiceiu ne mărginim la valorile sufixelor. Dar, după cum sânt cuvinte care, grupând altele în jurul tor, devin generatoare de armonie, tot astfel unele forme, poate pentrueă sânt strâns legate de certe cuvinte, au posibilitatea de a da anumite nuanţe. Un cuvânt caracteristic al limbii noastre este cuvântul lucru, superior şi ca sferă şi ca familie de cuvinte şi ca posibilităţi de evocare sinonimului munca. Pluralul în-uri al acestui cuvânt, n’a jucat el oare un rol în înţelesurile de „sortes" pe care-1 are acest plural la noi ? Şi aceasta n’a contribuit la acel plus, ideea de calitate pe care o poate uneori sugera ? Alături de deverbolul cântare, avem sinonimele cântec şi cânt, acesta din urmă cu pluralul în -uri. Tustrele sinonimele apar la Eminescu. Dar este caracteristic că preferă cânt şi cântare: astfel îţi e cântarea; tu, cântare întrupată; cântările de clerici; n’auzi cântări; gonind cântările; cântul cel etern; cânturile în rimă cu vânturile, etc. S’ar zice că între aceste două cuvinte alegerea este determinată numai de cerinţele ritmului şi ale rimei. Dar iată prima strofă din S’a dus amorul..., cu acel caracteristic accent iniţial, care organizează întreaga poezie în jurul lui, după cum s’a stins viaţa din cunoscutul sonet : S’a dus amorul, un amic Supus amândurora, Deci cânturilor mele sic Adio, tuturora. Ca măsură, cântecelor ar fi fost tot atât de potrivit ca şi cânturilor. Eminescu a preferat însă pluralul în -uri pentrueă prin el cuvântul dobândeşte o valoare mai înalltă decât sinonimul său, accentuând totodată aspectul de valoare. Se învederează astfel că, stilistic, nu există sinonime şi că morfemele pot avea un rol în nuanţele paletei poetice. Alături de celelalte forme ale pluralului, 60 © BCU Cluj fermi naţiunea -uri din limba comună, întru cât se mărgineşte la ideea pluralului, este un simplu fapt morfologic. Dar atunci când începi să simţi, fie şi vag, ceva mai spiritualizat, ca, de pildă, nuanţa de calitate, pe care noţional cuvântul n’o cuprindea în sine, mijeşte în limba comună un element de valoare, care nu este încă stilistică, dar nici simplă morfologie. Aceste elemente care vădesc morfologic vir-tualităţile estetice ale limbii, se cer diferenţiate şi geografic. Numai astfel am putea avea substratul necesar pentru a învedera originalitatea limbii şi a poeţilor noştri ca artişti ai cuvântului. Până când studii amănunţite vor veni să învedereze dominantele fiecărei limbi, traducerile sânt un bun mijloc de a pune în lumină, diferenţiindu-le cele două aspecte: cel noţional-morfologic şi cel de valoare. Revenind, de pildă, la poezia dintre sute de catarge, amintesc atât nuanţa calităţii din idealurile, cânturile cât şi pe cea opusă din refrenul vânturile, valurile. Cineva ar putea zice că opoziţia aceasta: nuanţa de valoare din primele cuvinte şi devalorizarea din refren fiind exprimată prin acelaşi semn al plurarului, se face dovada că morfemul nu contează decât pentru generalitatea pluralului, iar nuanţa de valoare vine numai din înţelesul cuvintelor. Dar tocmai pentrucă ambele categorii de cuvinte au aceeaşi formă de plural, calitatea pozitivă a unora şi negativă a celorlalte iese în relief. In cazuri de acestea, traducerile sânt un mijloc de control. Traducând refrenul în franceză prin echivalentele morfologice: Ies vents, Ies vagues, aceste simple forme de plural, tocmai pentrucă sânt cele curente, nu pot avea efectul originalului. Nu sa observat deajuns că avem în traduceri o greografie lingvistică a mijloacelor expresive, din care rămâne să se scoată comparativ tot materialul şi concluziile pentru individualizarea estetică a limbilor. Dar trecând de amănunte, care se cer totdeauna lămurite defla caz la caz, problema morfemelor noastre se cere dusă mai departe, privind sistemul morfologic în totalul şi în semnificaţia lui ideală atât faţă de celelalte elemente ale limbii cât şi faţă de limbile şi literaturile înconjurătoare. Pusă astfel, problema apare nouă. Dar parţial ea a apărut mai de mult în istoria literaturilor modeme. Datorită acelei querelle des anciens et des modernes, secolul XVIII-lea a cunoscut şi o discuţie cu privire la ceea ce s’a numit „le genie d’une langue“. Aceasta a dus la încercări de diferenţiere a limbii franceze, fireşte, în primul rând faţă de limbile clasice şi mai ales de latină. Din cât cunosc, cea dintâi încercare de sistematizare a dat-o un însemnat teoretician al literaturii din vremea aceea, abatele Batteux în Principes de la litterature. In ce priveşte problema formei, în deosebi a elementelor acustice, este cea mai de seamă contribuţie pe care a dat-o epoca aceasta în Franţa. Şi pentrucă manifestările prime într’o direcţie ilustrează instinctiv unele principii de bază, voi releva unele dintre preocupările de atunci, cu atât mai mult cu cât, direct sau indirect ele n’au rămas fără influenţă asupra unor manifestări de mai târziu ale noastre. Tntr’al cincilea volum al ediţiei din 1764, abatele Batteux, ocupându-se de construcţia oratorică, se opreşte mai întâi Ia chestiunea or dinei naturale a cuvintelor. Fidel principiului clasic că arta este o imitare a naturii, el crede că importanţa obiectelor hotărăşte. Urmând aceleiaşi doctrine, subordonează raţiunei ordinea cuvintelor. Dar dl se mai opreşte şi la un alt principiu, punând problema şi subt raportul acustic. Se ocupă astfel de alegerea şi înşiruirea sunetelor, care constitue melodia oratorică; capitole speciale se ocupă de număr, deci de ritm, de cadenţă finală, etc. Prin preocupările acestea, Batteux a devenit actual, după cum ar merita să devie şi din cele cu privire la geniul, azi 6t © BCU Cluj am zice caracteristica limbilor, de care se ocupă în a doua parte a volumului amintit. Pentru a defini geniul limbii franceze, în vremea aceea, când paralele între cei vechi şi cei noi erau nu numai la modă, dar singurele posibile, era firesc să se recurgă la comparaţia cu latina, mai întâi în morfologie şi apoi în ordinea cuvintelor. După Batteux, morfologia diferită a celor două limbi determină într’o mare măsură şi ordinea cuvintelor, în care se vădeşte geniul deosebit al celor două limbi: mai logic şi raţional în franceză, mai apropiat mişcărilor vii ale sufletului în latină. Instinctiv, teoreticianul francez recurge la traduceri, oa la un mijloc firesc de a învedera deosebirea între geniul celor două limbi. Preocupări ca acestea, fireşte mai adâncite şi cu un alt orizont, au caracterizat în deosebi romantica germană. încă pela 1850, era posibil să mai apară în Franţa o lucrare asupra geniului limbii franceze. Ecouri din acestea apar şi la noi Capitolul cu care H eliadeRadulescu deschide Curs întreg de poesie din 1868 poartă titlul Geniul limbelor în genere şi al celei române în parte. Dar de pe la 1850 pozitivismul lingvistic apusan a făcut să amuţească astfel de preocupări, care păreau de domeniul fanteziei. Şi totuşi, adunând fapte şi lărgind mereu sfera de compara-' ţie, ca în citatul studiu al lui W. Meyer-Liibke, pozitivismul lingvistic a perfecţionat instrumentele de cercetare, aşa încât propriile lui date sânt astăzi utilizate, mtr’alt spirit, pentru a învedera esenţa expresivă străbătută de sufletesc a diferitelor limbi. Astfel, când vorbim astăzi de un stil etnic, în poezie, el nu poate fi desfăcut de stilul către care tinde limba maternă. Dacă vechea limbă elină a determinat filosofia antică, măsurăm cât de mult nu numai folclorul dar însăşi limba vie a condiţionat poezia elină şi poezia de totdeauna. Ca şi aerul pe care-1 respirăm, spiritualitatea limbii materne dă vieaţă poeziei. Astăzi, când spiritualitatea expresivă a limbajului nu mai apare ca o fantomă de pe „tărâmul celalalt", al fanteziei, însemnaţi cercetători revin la problematica lui Batteux. Şi în domeniul acesta, deschizător de cale este K. Vossler. In repetate rânduri, s’a ocupat de ceea ce este caracterul naţional în expresie. Astfel, într’o încercare Die Nationalsprachen als Stile (publicată în Iahrbuch fur Philologie, I, 1925, p. 1-23), precizează în felul următor problema raporturilor dintre gramatică şi expresie. „Regulele uzului apar nu ca o constrângere, ci ca o legătură voită, ca o libertate cucerită, deci nu ca ceva împietrit, ci ca directive şi curente ale voinţei. Cine cercetează caracterul naţional al vorbirii, adică stilul ei, nu trebue să se întrebe, cum face gramaticul, ce este permis şi posibil în ea, dar ce poate fi urmărit, voit şi făcut posibil prin ea". Teoretic, se pune în lumină acest adevăr : „în fiecare limbă naţională stă o voinţă artistică, un arhitect, pe care nu îl atribuim noi poetizând, dar care este ea însăşi ca unitate lingvistică individuală". Există un domeniu mai aproape de instinctele limbii, poezia populară, în care limba, poetizându-se oarecum singură, devine poezie. Trecând la aplicări, în studiul Italienisch-Franzbsisch — Spanisch ihre lite-rarischen und sprachlichen Physiognomien (publicat în Zeitmende din August 1926. p. 136-162), cercetează mai întâi câteva aspecte afle expresiei italiene caracterizate prin lirism, apoi forme preferate ca endecasilabul. Aceste sânt puse în contrast cu aspecte proprii franceze : raţionalismul, felul abstract, duşmani lirismului, apoi sistemul de versificare atât de conservator. Totul apare aici dominat de raportarea la public, la preocuparea socială, vădită nu numai la scriitori, dar şi la teoreticienii 62 © BCU Cluj francezi ai limbajului, care, accentuând latura sociologică, rămân inaccesibili concepţiei limbajului ca un corelat al adâncurilor sufleteşti. Din câte cunosc, cea mai însemnată lucrare asupra geniului unei limbi este aceea a lui Eugen Lereh, Franzdsische Sprache und Wesensari (1933). Mai ales capitolele despre icoana fonetică şi aşezarea cuvintelor, în concordantă cu ritmul suitor propriu francezei (spre deosebire de ceea ce am arătat mai sus cu privire la limba noastră) conţin lucruri preţioase. . Mergând mai departe, unii cercetători, ca Leo Spitzer pentru spaniolă, au căutat să descifreze dintr’unele expresii tipice trăsături ale caracterului naţional. E interesant de observat că noile lucrări, deşi nu cunosc pe Batteux, căci nu-1 amintesc, reiau nu numai unele din preocupările lui, dar şi unele procedee, în deosebi în studiul lui Lereh despre esenţa limbii franceze. Nicăeri însă n’am văzut, vorbindu-se de problema estemelor, pe care am încercat s’o punem aici. Privind la noi problema formei în totalul ei, ca arhitectonică, şi întrebân-du-ne ce ne spune morfologia noastră când o compari cu cele slave învecinate, despre tipul de formă către care tinde literatura noastră, în cadrul literaturilor înconjurătoare, câteva trăsături pot fi degajate. Iar constatările pot fi Comparate cu tipurile formale către care au tins scriitorii noştri consacraţi de public şi de cunoscători. Când compari morfologia noastră ou tipul slav, eşti isbit de marea simplifi-1 care, caracteristică limbii noastre: pe când Slavii au şapte forme de cazuri, noi avem două; pe când la Slavi orice verb are două înfăţişări, după cum acţiunea este gândită ca săvârşită sau ca nesăvârşită, verbul românesc este străin de tot acest balast. Printre singură formă, fără radical eterogen şi fără prefix, putem exprima toate raporturile verbale. Aplicând acestor fapte criteriul economiei forţei oare, după cum în domeniul social tot astfel şi în cel estetic, cere ca printr’un minimum de risipă a energiei să obţii maximum de efect, atunci este evidentă superioritatea morfologică a limbii noastre asupra limbilor înconjurătoare. Avem un limpede şi ales instrument tocmai în acea parte a expresiei care mlădiază cerinţelor ei întregul material al limbii. Este evident că dacă fonemele au o influenţă asupra problematicei formei româneşti, cu atât mai mult mor femele pot intra în categoria estemelor. La rândul ei, structura morfologică privită în total devine reprezentativă pentru un anumit tip de formă către care tinde expresia românească. Când priveşti arhitectonica celor mai de seamă creaţiuni slave, în primul rând ruse, când, de pildă, vezi unele acumulate ornamente ale liricei ru seşti la Puşhin şi Lermontov, sau când consideri epica lui Tolstoi pierdută în diagonală ca într’o stepă, şi această arhitectonică o compari eu forma închisă a lui Eminescu. în care sânt totuşi caracteristice prelungiri de ritm, ai impresia că treci dela un împestriţat dar strălucitor Kremlin ,1a o construcţie mediteraneană, în care sânt însă cristalizate adâncurile unui suflet deosebit. Astfel, structura limbii noastre poate aduce o lumină în problematica formei româneşti ca o sinteză romanică între Răsărit şi Apus. Mă mărginesc numai să indic acest paralelism între structura morfologică a limbii şi arhitectonica eminesciană. A adânci aici problema, ne-ar duce însă prea departe. II Dar dacă în ce priveşte morfemele, lucrurile sânt susceptibile de interpretări, 63 © BCU Cluj în schimb lexicul oferă un câmp mai larg de observaţii concludente din punctul de vedere al geografiei mijloacelor expresive. Toată lumea este curent izbită de calitatea unor cuvinte. Unele par frumoase, altele urîte. Nu odată cele urîte pot căpăta o valoare deosebită printr'anumite legături. Dar faptul că un cuvânt pare mai simpatic decât altul rămâne şi aparţine prea mult experienţei curente, câte odată chiar modei, pentru a mai avea nevoie să fie exemplificat. : Unii cercetători, Grammont de pildă, se mărginesc să releveze unele cuvinte impresive, fără să le privească şi comparativ soarta lor. Aici geografia lingvistică poate isă aducă lumini noi. Este o problemă care, după cât ştiu, n’a mai fost pusă. Este vorba de harta estetică a cuvintelor. Din punctul acesta de vedere, materialul cuvintelor poate să fie urmărit comparativ în deosebi în traduceri, care pot să fie privite ca un capitol de geografie expresivă. Plecăm deci de la ceva îndeobşte cunoscut: arta pe cât de uşoară în aparenţă, pe atât de grea în fond a transpunerii versurilor dintr’o limbă într’alta, Zic a transpunerilor, nu a traducerilor de meserie, pentrucă într’acestea tehnica este extrem de simplă: alegi un ritm schematic mai mult sau mai puţin corespunzător şi, în tic-tacul acesta, înşiri aproximativ cuvintele care se mlădiază mai comod. Este tehnica obişnuită a traducerilor din Eminescu şi concepţia de armonie mecanică de care ne-am ocupat. Dar dacă la un adevărat poet tehnica este una şi nedespărţită de ceea ce se numeşte „ideea“ creaţiunii şi dacă fiecare idee îşi creează propria tehnică, atunci d’abia îţi dai seama de ceea ce s’ar putea numi tragicul traducerilor, chiar şi ai celor mai bine intenţionate şi conştiincios conduse. Ritmul nu este o structură supraindividuală, în tiparul căreia să torni dintr’o limbă în alta materialul, aşa cum ai turna ghipsul sau bronzul menit să reproducă în numeroase exemplare o statuă sau un bust Iată de ce arta traducătorului este una din cele mai grele. Ca să iasă din sfera industriei, trebue să fie ea însăşi o creaţiune. Dar aici intervine greutatea : cânţi pe un instrument eterogen melodii create pentru un instrument cu totul deosebit. Anumite cuvinte expresive sânt nu numai izvoare de înţeles, dar şi generatoare de armonii. Absenţa unor astfel de cuvinte în traduceri înlătură simetrii de asonanţe, de aliteraţii şi de opoziţii, oare, într’o adevărată operă de artă a cuvântului, fac una cn însuşi sentimentul de exprimat. Dacă traducerile şi imitaţiile, cu care a început literatura noastră, au contribuit la desvoltarea interesului, creind un public, ele n’au fost totdeauna o îndrumare fericită în direcţia resurselor proprii ale limbii. Pentrucă la noi, de pildă, puteai traduce curent pe Byron din proză franceză, sau dedeai în versuri româneşti pe Lamartine sau pe Hugo, şi acestea aveau răsunet, public şi scriitor începeau să creadă că arta se mărgineşte la în-seilări aproximative ale unui conţinut de idei generale. Astfel, tehnica se reducea adesea la anumite precepte şcolăreşti. Afară de mici excepţii, traducerile noastre, nu numai cele de pe la 1840, dovedesc o scădere esenţială, lipsa conştiinţei că tehnica este o invenţie mereu reînoită de la operă la operă. Tehnica traducerilor pune la îndemână un bogat mateiral rânduit de la sine în deosebite zone geografice. A urmări cuvintele tipice în adaptările lor la structura deosebitelor limbi, a cerceta comparativ ritmica şi mijloacele de armonie, a învedera în ce fel imaginile sânt condiţionate de natura diferitelor limbi, în sfârşit a arăta cum traducerile superioare însemnează o completă şi personală transpunere de tehnică străină în tehnica limbii materne, iată tot atâtea întrebări de formă prin 64 © BCU Cluj care studiul comparativ al traducerilor poate nu numai să fie înviorat, dar şi ridicat la un preţios mijloc de diferenţiere geografică a mijloacelor expresive. In vremea noastră, o inovaţie s’a făcut în direcţia aceasta în lucrarea lui F. Gundolf: Shakespeare und der deutsche Geist (1911). Spre deosebire de carte-sienii Sorbonei, Ia Gundolf nu receptivitatea motivelor şi ideilor este pe primul plan al istoriei literare, ci poetuil Shakespeare: o izbucnire de forţe sufleteşti devenite cuvânt deoparte, de alta atitudinea deosebiţilor traducători şi poeţi, până când s’au învrednicit să libereze propria lor limbă de deprinderile analitice ale raţionalismului, aşa încât să poată fi Ia rândul ei vibraţie a vieţii care străbate totul, dela sunet până la icoană şi structură a expresiilor. Dar dacă Gundolf a pus problema receptivităţii artistice a unui poet şi a forţelor creatoare liberate prin el, dacă a arătat comparativ, ca în analiza stilistică a lui Lessing în Nathan der Weise, cum, chiar la un scriitor vădit influenţat de Shakespeare, cuta veche logic-analitieă rămâne, — în lucrarea lui este totuşi o lacună. Greutatea de a recepţiona pe Shakespeare cel adevărat stătea numai în mentalitatea raţionalistă, care domina întreg continentul, sau şi în tiparul deosebit al limbilor? Traducerile pot fi privite şi ca o piatră de încercare prin care deosebeşti comparativ estemeJe proprii ale fiecărei limbi. Este aici un larg teren nou pentru literatura comparată, care a inventariat până la saturaţie influenţe şi conţinuturi (la noi a devenit chiar şi colecţie de rezumate), dar a trecut alături de esenţa literaturii: problema formei. In timpul din urmă, încep să apară studii de stilistică făcute asupra traducerilor. Astfel, cercetarea traducerii Aniigonei sau aceea a lui Machbeth, de pildă, au devenit mijloace de a diferenţia anumite direcţii stilistice în literatura germană. Pentru noi însă, problema se pune altfel: pot arunca traducerile o lumină asupra operii traduse şi asupra mijloacelor proprii ale limbii în care a fost creată ? Când un număr de traducători, dintre care unii aleşi, se izbesc de aceleaşi greutăţi, ele pot proveni din expresii originale ale poetului, dar şi dintr’unele particularităţi ale limbii materne. Acolo unde. în chip constant te izbeşti de asperităţi în traduceri, se pune problema unui specific ai originalului. Tar felul cum greutăţile au fost deslegate prin transpunere, poate fi material pentru a defini originalitatea limbii materne prin comparaţie cu resursele proprii al celorlalte limbi. Ceea ce ne deosebeşte deci de toţi cei ce s’au ocupat de problema traducerilor, este afirmarea aceasta a punctului de vedere al geografiei estemelor şi a mijloacelor stilistice. A-daog însă că pentru o astfel de lucrare se cere să ai traducători de talia celor care au naţionalizat capodoperile, transpunându-le în propria lor literatură. Se mai cere ceva. Să fii lămurit asupra caracterului stilistic şi metric al originalului. Altminteri, eşti lipsit de o vedere de ansamblu şi lucrarea se reduce la un număr de calificative, pe care le dai traducătorilor, ca la un concurs. Cu privire la traducerile făcute din Eminescu, avem o conştiincioasă lucrare, aceea a d-Jui Victor Morariu : „Luceafărul“ în nemţeşte, publicată în buletinul Mihai Eminescu. Pentru recepţia poetului nostru în străinătate, este necesar să fim fixaţi asupra acelor traduceri care sânt mai aproape de farmecul originalului. Căutând să stabilească ierarhia traducerilor, d. Y. Morariu face un număr de observaţii de amănunt, notând, strofă de strofă, momentele unde traducerile sânt exacte şi poetice, sau, din potrivă, libere, incolore, abstracte, prost rimate, etc. Dar şi aşa toate judecăţile de valoare ale originalului nu pot fi valabile decât raportate la ansamblu. Aceasta însemnează o prealabilă adâncire stilistică şi tocmai această legătură spirituală lipseşte. 65 © BCU Cluj Astfel, ca să ne mărginim la un exemplu, când un traducător redă versurile Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, , - . ■ - ' prin Vom spiegel kommt sein wicderschein ' Kiist ihr den Arm, den blossen, , înlocuirea cuvintelor se revarsă prin kusst — sărută este bine notată : „e un spor, chiar faţă de frumuseţea originalului". Dar acest spor strică frumuseţea momentului. Felul contemplativ al Luceafărului, această iubire care n’are încă nimic sen-suni, îşi găseşte în acest moment al desfăşurării cea mai adecvată expresie. Tocmai în această restrângere din oglindă se vădeşte firea celui menit să fie, în sfera lui, oglindă a lumii. Iată de ce „a săruta" introduce dela început o notă de sen-sualitate, care departe de a fi un spor de frumuseţe, e o discordanţă cu contextul platonic al acestui început de iubire. Se învederează astfel necesitatea unei adânciri stilistice a originalului, singura măsură pentru orice interpretare, deci şi pentru traduceri. Investigaţiile stilisticei comparate încep chiar dela titlu. Aici, pe teren lexical, ce poate observa mai clar raportul dintre virtualiităţiile expresive ale limbii comune, estemele, şi dintre valorile stilistice proprii literaturii culte. Când titlul unei opere este cea mai potrivită expresie a conţinutului, aşa încât nu poate fi separat de el, traducerile îţi oferă un tablou de geografie lingvistică expresivă, care se cere interpretat. Din cât am putut urmări dela 1914, când am pus problema geografiei lingvistice a lexicului nostru, nu văd să fi făcut cineva dintre străini pasul spre o geografie lingvistică a acestor esteme ale lexicului oare sânt cuvintele expresive. De aceea, să-mi fie îngăduit a preciza aici punctul de vedere. Pentru cine urmăreşte raportul dintre limba comună şi limbajul unui poet, problema virtualităţilor estetice ale limbii materne este una din cele mai atrăgătoare. După ce am căutat să indic unele aspecte din domeniul fonemelor, al ritmicei şi al structurii noastre morfologice, întrebarea oare se impune este aceasta : cum se face că anume în literatura română se desăvârşeşte, prin Luceafărul lui Eminescu, una din cele mai vechi şi persistente aspiraţii ale literaturilor, aceea de a întrupa îmtr’un simbol astral o supremă valoare umană ? De când există manifestări literare, necontenit poeţii au căutat să iniipuiască în numele, metaforele, miturile şi poveştile astrelor, o valoare mai presus de toate. Este ceva firesc. De timpuriu, farmecul cerului înstelat se imprimă neşters pe placa sufletului de copil. Nu numai ochii, dar întreg sufletul e uimit de armonia licăritoarelor depărtări tainice. O atmosferă de liniştită măreţie se desvălue sufletelor, pretutindeni, dar mai ales subt cerurile răsăritene. Cunosc pe unii care datează prima lor amintire dela o astfel de tainică şi încântată uimire. Dacă sânt unele impresii care, prin chiar natura lor, s’ar apropia de cele estetice, impresiile deşteptate de cerul înstelat au un loc aparte. întunericul care învălue amănuntele pământeşti, de altă parte tăcerea sânt prielnice contemplării. Tot ce este eterogen se şterge, rămânând acea simplificare cu care-ţi poţi înfrăţi simţirea. De altă parte, caracterul desinteresat al acestei desfaceri de pământesc te menţine într’o atmosferă înaltă. In sfârşit, misterul care învălue totul şi imensitatea spaţiului fac să vibreze ceva din fiorul religios. Cele mai felurite stări sufleteşti au fost înfrăţite ou imaginile astrale. Imagi- 66 © BCU Cluj na^ia poporană şi a poeţilor a învăluit lumile de sus în nenumărate metafore. Dela simplul înamorat care vede sus imaginea iubitei, până la cuceritorul care păşeşte încrezător în steaua lui şi până la filosoful care era pătruns de o nesfârşită evlavie ascultând legea morală în el şi contemplând cerul înstelat deasupra lui, necontenit şi subt mereu reînoite forme imaginea corpurilor cereşti a vorbit conştiinţelor. Rând pe rând, mitologiile şi religiile au populat cerul ou viziunile şi aspiraţiile lor, dela basmele popoarelor primitive, până la antropomorfismul grec şi până la spiritualizarea creştină. Pretutindeni, domină un simţământ de tainică înălţare. In antropomorfismul elin, Phaeton este identificat cu luceafărul de dimineaţă, Hesperos cu cel de seară. Iar în imnologia creştină, Madona devine, ca şi în fragmentul lui Eminescu, „luceafărul mărilor4'. Ar fi să dai un nesfârşit şir de imagini, momente şi fragmente, dacă ar fi să aminteşti câte nenumărate forme au izvorît în fantazia poeţilor din fireasca înclinare de a înfrăţi simţirea lor cu aspectele astrale. Goethe, de pildă, îşi alesese ca emblemă luceafărul. Iar într’o scrisoare către D-na de Stein scrie : „Iubirea mea est ca luceafărul de dimineaţă şi de seară", voind să spună că este strălucitoare şi nemuritoare ca şi steaua Venerei. Şi această nesfârşită serie de mituri, metafore, legende, simboluri, a sporit mereu de când în literaturile moderne, prin romantică, s’a afirmat poezia aspectelor nocturne. Luceafărul lui Eminescu străluceşte ca cel mai de seamă simbol astral pe care l-a creat literatura lumii pentru a întipui în el o supremă valoare umană. Să fie aceasta o întâmplare că anume în literatura noastră s’a desăvârşit această neîntreruptă aspiraţie, sau simbolul s’a putui rotunji, pentrucă limba noastră a pus la îndemâna poetului estemul unic în jurul căruia se putea cristaliza? Aici geografia lingvistică, dar una care trece de hotarul nu numai al unei limbi, dar şi al unei familii de limbi, cuprinzând toate literaturile culte, ne poate da un material concludent. Nu este nevoie să fie cineva filolog, ca să intuiască procesul sufletesc prin care în latină s’a creat cuvântul lucifer, originea luceafărullui nostru. Când pe la căutători, priveşti vara spre răsărit cerul instelat, care prinde a păli, luceafărul de dimineaţă tremură licărind viu, pe când zorile încep a miji. S’ar zice că luceafărul trage îin sus zorile şi lumina pe cer. Din această intuiţie s’a născut la Greci, pentru steaua Venerei, cuvântul fosforos, iar la Latini, cuvântul lucifer, aducător de lumină. Chiar dacă ar fi fost la început un decalc, termenul lucifer s’a răspândit repede şi a devenit popular. Dovada stă în cuvântul nostru, oare continuă pe cel latin, potrivit foneticei româneşti. Dar în celelalte domenii romanice a dispărut. Spaniolul lucero ar părea că face dovada dăinuirii şi pe teritoriul iberic. Aici însă nu avem un reflex popular al cuvântului latin, ci o ereaţiune nouă din luce. De altă parte, frecvenţa ,în spaniolă a sinonimelor : vespero, Hespero, estrella de Venus, estrella de la tarele' şi Venus arată că formaţiunea lucero nu apare spontan corelatul necesar al imaginii astrale, ca la noi. Cu privire la denumirile romane ale planetei Venus, ne putem documenta din lucrarea cercetătorului italian C. Volpaii: Nomi romanzi clei pianeta Venere (publicată în Revue de dialectologie romane, V. p. 312—355). Fiind începutul unei serii de studii ou privire la denumirile romane ale astrelor, lucrarea este precedată de unele oonsideraţiuni asupra metodei urmate. Examinând cu prilejul acesta bazele ideologice ale cercetătorilor de istorie a euvintellor, avem odată mai mult prilejul să ne încredinţăm cum, şi într’aeest do. meniu, predomină direcţia raţionalistă a analizei conceptelor din punctul de vedere 67 © BCU Cluj al preciziunii lor, aşa încât intuiţia schimbărilor vii, datorite vieţii creatoare din care au purces, rămâne prea des o cantitate neglijabilă. D’abia în timpul din urmă s’au făcut unele încercări timide de a privi istoric cuvintele care au devenit purtătoarele unei deosebite valori artistice. Astfel H. Hatzfeld a publicat în 1931 un capitol de istorie estetică a cuvintelor ,lămurite prin limba poeziei religioase a popoarelor romanice (in Germanisch—romanische Monat-schrift, XIX, p. 124-142). Se vede aici influenţa cercetărilor abatelui H. Bremoni, care a adâncit istoria literară a sentimentului religios în Franţa. Din materialul publicat, reies schimbările de înţeles şi nuanţe săvârşite în cuvinte prin desvoltarea sentimentului religios. Se alcătueşte astfel o istorie artistică a cuvintelor, un preţios auxiliar al istoriei literare. Dar şi în lucrări de felul acesta lipseşte preocuparea de valoare artistică a cuvântului, care-1 predestina oarecum să devie purtătorul unor simţiri alese. Pentru aceasta însă se cere în vieaţa cuvintelor o privire liberată de vechea ideologie a existenţei conceptelor fixe. Valoarea şi durata cuvintelor nu este determinată de criteriul logic al clarităţii notelor conţinute. Dacă ar fi aşa, conţinutul ar rămânea neschimbat. Concepţia aceasta inteleotualistă este însă desminţită de continuele prefaceri, aşa încât adesea acelaşi cuvânt capătă un înţeles de completă opoziţie faţă de înţelesul iniţial. Un Roman care ar învia între noi şi ar simţi în vorbirea daco-română dăinuirea străvechilor cuvinte, mai mirat decât de schimbările sunetelor ar fi de acelea ale înţelesului unor cuvinte. Şi pentrucă în domeniul apusan cuvântul lucifer a dispărut, datorită unor prefaceri care îl sileau să devie purtătorul unei valori cu totul deosebită de acea îndatinată, amintesc un caz analog lla noi. Naţional, ce înţeles mai răspicat poate fi decât acela al cuvântului vitium, prototipul neologismului nostru vifiu ? Dar dacă Romanul revenit printre noi, dornic să ne cunoască progresele, ne-ar cere să-i arătăm adunarea bărbaţilor celor mai selecţi şi 1-ai duce, să zicem la Universitate sau la Academia Română, spunându-i că acolo sânt oamenii cei mai învăţaţi de azi, ar rămânea uimit cum de calificăm astfel ceea ce este mai select tocmai prin cuvântul „invitiati** — rău nărăviţi. După cum faţă de lucruri, tot astfel faţă de concepte, atitudinea noastră, manifestată în cuvânt, este deci între continuă prefacere. Din exemplul arătat se vede clar cum nu notele dominante, oricât de răspicate ar fi ele. hotărăsc soarta unui cuvânt, ci atitudinea schimbată a noastră faţă de conţinutul lui. O notă secundară, de abia percepută la început, poate printr’un act de creatiune să capete atât relief .încât să ducă un cuvânt tocmai la polul opus al primei lui semnificaţii. Dacă ceea ce ar hotărî ar fi logica sau forma obiectelor, am fi ajuns de mult la o simplificare a limbajului asemănătoare terminologiei ştiinţifice. Dispariţia semnificaţiei astrale a cuvântului luceafăr în Apus este un exemplu sugestiv pentru a ilustra cum acel a ş termen poate, în istoria conştiinţei umane, să devie purtătorul unui conţinut noţional şi afectiv fundamental potrivnic celui iniţial. După soare şi lună, luceafărul este acel corp ceresc care, prin mărima şi splendoarea lui, se impune. In plus, pentru populaţiile rurale, el este şi o indicaţie a timpului, cum se vede din atâtea denumiri străine, iar la noi din răspânditele luceafărul de seară şi luceafărul de dimineaţă. Deşi între învinşi şi învingători rareori va fi venit prilejul de a contempla stelele, fapt cert este că din câţi termeni dispuneau Latinii pentru a denumi planeta Venus, cel mai expresiv, lucifer a fost recepţionat în tot domeniul romanităţii orientale — dovadă o avem în aromânul luţeafir. La noi © BCU Cluj puterea de expresiune se vede şi din trecerea lui asupra altor stele, ca Sirius, Vega, etc.... Preferinţa pentru acest cuvânt reiese şi din alte fapte. Potrivit intuiţiei oare a dus la denumirea lui , Lucifer însemna la început numai luceafărul de dimineaţă ; pentru cel de seară, în latină exista şi vesper. Dar deşi se potriveşte pentru noţiunea de timp, care revine necontenit în creaţiunile romanice, acest cuvânt nare nici un continuator în toată România, ceea ce dovedeşte că singurul cuvânt răspândit în întreg domeniul era lucifer. Dispariţia lui în tot teritoriul romanic apusan se explică printr’un ciudat proces de omonimie, prin care vechea intuiţie păgână a denumirii lui a venit în conflict cu conştiinţa creştină. Aceasta a atribuit numele de Lucifer Îngerului prăbuşit, ceea ce venea în contrazicere violentă cu nevoia firească de a face din cea mai luminoasă dintre stele simbolul Sfintei Fecioare, aşa cum se vede în imnologia creştină. Omonimia a purces din traducerea greşită a unui pasaj din Vechiul Testament. In cartea profetului Isaia, în cap. XIY, este un cântec de triumf cu prilejul prăbuşirii regelui Babiloniei. Versetul doisprezece în Septuaginta sună: „cum ai căzut din cer, o frumosule eosforos“, de unde în vulgata pasagiul a fost tradus: „Quomodo eecidisti de eoelo, Lucifer ?“. Dar atât termenul grec cât şi cel latin nu corespundeau originalului ebraic. Astăzi este stabilit că traducătorii n’au înţeles termenul originalului. Acesta vorbea nu de luceafăr, ci de luna care descreşte. In comentariile pa-sagiului acesta făcute de Sfinţii Părinţi şi interpreţii lor, numele Lucifer a fost atribuit îngerului revoltat, prăbuşit în infern. Astfel, datorită unei erori de traducere, Lucif er a devenit nume propriu pentru a denumi pe demonul. Să pronunţi însă noaptea numele iabuet al Satanei pentru a denumi luceafărul, de care se lega conştiinţa luceafărului mărilor, era un îndoit sacrilegiu. Omonimia a dus la prăbuşirea cuvântului Lucifer în accepţiunea lui astrală. De aci un nou proces de creaţiuni romanice apusane pentru a denumi steaua Venerei. La noi însă, în populaţia rurală, unde puterea bisericii asupra maselor a fost redusă, vechiul cuvânt a dăinuit cu toată antica lui putere expresivă. Dar echivalentele romanice apusene ale cuvântului n’au putut duce la o crea-ţiune care să poată avea valorea cuvântului dispărut, aşa încât să ofere unui poet un estem menit să devie centrul de cristalizare al unui larg simbol. Intr’adevăr, în Franceză, etoile du soir, etoile du berger, Venus sânt toate feminine, deci nepotrivite pentru un simbol ca Luceafărul. Apoi sânt departe de a avea puterea impresivă a cuvântului nostru. Im spaniolă, vespero, hespero, lucero vespertino, oare sânt masculine, accentul stă pe ideea de timp vesperal, ca şi femininul estrella dela tarde. Aceleaşi raporturi sânt şi în portugheză. In cuvintele italiene: Stella di Venere, vespero şi espero aparţin aceluiaş tipar. Cât priveşte creaţiunile poporane din întregul domeniu romanic apusean, ele reprezintă următoarele tipuri : Stea polară, Steaua dimineţii, a răsăritului, a zilei, a serii, a nopţii, Steaua soarelui, a lunii, a păstorului, a boarului, Steaua mare, a cornetului, etc. Asfet, toate creaţiunile romanice, atât acelea ale limbilor literare cât şi ale dialectelor, înfăţişează sau nume feminine, sau denumiri compuse, dominate fie de ideea de timp, fie de aceea a ocupaţiilor rurale. Ele sânt neprielnice unor metafore idealizante în limba comună. Toate rămân departe de splendida creaţiune antică, moştenită numai de noi. Niciuna din ele nu avea calităţile cerute pentru a exprima acea veche aspiraţie a tuturor literaturilor : un simbol astral pentru o supremă valoare umană. Dacă urmărim geografia cuvântului în celelalte limbi literare, constatăm 69 © BCU Cluj aceeaşi situaţie. Atât în greaca modernă, unde esperos şi esperinos redau numai ideia de seară, cât şi în domeniul germanic şi cel slav. In lexicul germanic, aveam formaţiuni de tipul! Abendtern, iar în cel slav forme feminine de tipul rusesc ve-cerniaia zviesda, steaua serii, toate feminine. încercările unor traducători slavi de a ocoli dificultatea, o subliniază. Astfel, un traducător bulgar alege titlul Hyperion. Sună însă nepotrivit. In original, numele de Hyperion apare ca primul cuvânt rostit de Dumnezu. Este o desfacere de orice amintire a pământescului. A-ll da în restul textului însemnează a lipsi poema de unul din cele mai puternice efecte ale ei. Iar o traducere bulgară care ar masculiniza numele, dând titlul Vecernie, ar oreea echivocuri, vecernie fiind numele unui zefir. fn chip curent, niciunul dintre echivalentele europene pentru steaua Yenerii nu poate fi purtătorul metaforic pentru o valoare excepţională. lin formule străine, nu poţi găisi nici pe departe valoarea expresivă a cuvântului nostru. Să considere cineva cuvântul acesta subt îndoitul aspect al structurii fonetice şi al sugestiilor vizuale. Intre vocala primă şi ultimile două, toate întunecoase, vocala accentuată a (e precedent din grafia ea este o convenţie), apare ca un stop sonor de lumină într’un cadru întunecos şi îndepărtat. Cuprins ca într’un pervaz între lievida l iniţială şi finală, având în silaba ultimă şi cealaltă licvidă, vibranta r, cuvântul, pe lângă sugestia rădăcinii, are în structura lui fonetică ceva luminos şi îndepărtat tremurător. Astfel, analiza stilistică începe chiar dela titlu, pe care nici o traducere nu l-ar putea reda cu puterea unică de sugestie a cuvântului nostru. Odată cu traducerea, ar trebui ca şi el să pătrundă în literaturile lumii. Comparând cuvântul nostru cu toate corespondenţele lui în limbile europene, ne dăm seamă de ce în alte literaturi un simbol astral de valoarea Luceafărului nu se putea naşte. Pentru titlul motivelor înrudite, poeţii recurg la nume proprii de o valoare mărginită, ca Mo'ise. Torquato Tasso, Michel Angelo, etc. Nu găsim însă acea generalitate tipică, proprie simbolului nostru. Pentru imaginea centrală nicio altă limbă nu dispune de un estem de valoarea celui românesc. Şi pantrueă îmtr’alte literaturi limba nu-1 putea pune la îndemâna preoţilor ca o metaforă curentă, iată de ce numai la noi sa putut cristaliza acest simbol atât de cuprinzător. După cum pe teren fonetic şi morfologic, tot astfel şi pe teren lexical există o concordanţă între estemele limbii comune şi destinele unei literaturi. Geografia lexicului cuvintelor impresive are deci raporturi cu răspândirea şi caracterul motivelor, poetice. Dar dela arătatele virtualităţi ritmice şi lexicale cuprinse în graiul poporan până la simbolul lui Eminescu este atâta distanţă câtă poţi măsura dela ritmul iambic din începutul basmelor noastre : a fosi odaia până la ritmica măe-strită a poemei sau, în domeniul plastic, dela tipul de casă veche elină la — Par-thenon. © BCU Cluj PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE... (FRAGMENT) . DE ARON COTRUŞ peste prăpăstii de potrivnicie, eu te slăvesc, năprasnică Rusie, ' ; penirueă nu dormi, ...... pentrucă ne pândeşti, • cu ochi tâlhăreşti şi enormi... şi nu ne laşi să ne-odihnim, în picioare să putrezim lângă tine ca’ntr’un ţintirim... în vers împărătesc " aş vrea să te slăvesc, - pentru svâroolirile-ţi făr’de hotare, 'pentru foamea ta sfâşietoare care ne izbeşte fulgerător, hoţeşte, * ca de pe-o nesfârşită, ‘n furia lă mare — o sălbatică năvală de-aer tare... . cine ţi-ar putea blestema râurile fără ţărm, întinderea, pumnii fără număr, ochii hoţi şi neastâmpărul de care scutura nu te poţi ? !.. penţru-un tânăr titan mereu nesătul, unde-i pământ şi cer deştul ? L. - n © BCU Cluj vreai peste noi să-ţi spinteci roşu vad spre Ţarigrad, cum am face şi noi, poate, răsuciţi de vreri nemăsurate, dacă-am fi stăpâni pe nesfârşirea ta, dacă-am fi mai cruzi, mai răi, dacă-am avea : pumnii tăi, plămânii tăi... dacă ni l-ar arăta, alb, din a vremilor zare, vr’un valah de statura lui Petru-cei-Mare — vreai să ne dai la o parte să ne ’mpingi în beznă şi moarte, ' pentru ca să stăpâneşti cum vreai peste-această crunt râvnită gură dc rai, până la Cornul de aur, supus, şi mai departe către apus... vreai, pumnul lui Lenin, crâncen închis, să ni s’aiate roşu, pe cer, ca în vis., să răsune războinic poruncile crunte smulgând sângerândă-aseultare şi oarbă supunere, din munte în munte, dela Putna la Mare, din Maramureş la Dunăre... până n adânc ai vrea să crape în două munţii lui Horia... pe toţi să ne’ngroape deavalma, ’ntr’o clipă, istoria; într’o surdă năruire nouă să nu mai iese la drum moţul cu vorba şi doina lui, aspru, ca din piatra muntelui. dacă prin inimi nici o Volgă nu ni-a curs, am privit de pe ţărmuri, în cojoace de urs la hotare, în sbatere năvalnică, grea prin alviile veacurilor — Dunărea... ne crezi fără ieri, fără mâine şi uiţi c’am fost, — pentru cine ştie s’asculte cu-auzuri de câine, — sub ale vremii ape sălbatice, multe piatra neclintită ce rămâne 72 © BCU Cluj într’o fierbinţeală ce n’o să mai scapete, Rusie, hidră eu milioane de capete, cu ochi şireţi şi semeţi, tu ne’nveţi gata să stăim la luptă eu răsuflarea ruptă, cu puşca sătulă-flămândă, pe graniţa verde, la pândă... din zarea văzduhului destinului tău ni te uiţi, fremătând, ca ’mtr’un tău în blid, în gând... şi ne faci să facem zid din pofta de-apărare grea, în faţa ta... vom călca peste viaţă şi moarte.. vom creşte mai înalţi ca toţi ceilalţi, ca să vedem departe... piepturile noastre se vor oţeli zi de zi pentru ca ghiulelele-ţi cumplite atinge să nu poată : mulţimile ce, gloată după gloată, cu pas haiducesc, ia spatele nostru, sadună şi cresc... desculţi — ne-om încălţa cu bocanci şi opinci de oţel... cu umblete la fel... puţini — vom creşte mulţi, tot mai mulţi, pentru ca ruşine să nu-ţi fie, puternică, trufaşe Rusie, că’n ale bătăliilor de mâine văpăi, zece dintre roşii tăi flăcăi înfruntă pe-unul singur dintre-ai noştri. te aşteptăm în gând, în porniri, cu mii de Horia şi de Cantemin, cu mers şi cu dârjenie făr’de pereche, cu-aoeeaşi năvalnică fierbinţeală străveche... 73 © BCU Cluj în cutremurarea oarbă, adâncă, < Ioni uriaşi vor creşte ea din stâncă şi, poate, n’o să ai nici tu Ivani destui, : să-i potoleşti pe-aceşti ciobani hai-hui, în potrivnici a crâncenă a muntelui... cruzimea ta cumplită şi rece : putea-va Dunărea până’n adânc s’o sece ; Uralii ţi-or trimite oare-atâtea puşti, să ne ’nchizi în vrerile-ţi lunatice oa’n nişte cuşti — destrăbălate ci urzi de hoţi, de boi, — sa ’mpuşti şi stârpi să poţi vulturii şi şoimii toţi, din noi, de peste noi ? !... .; ţi-or trimite stepele atâtea tunuri grele, să mături Carpaţii cu ele ? !... sântem dintre cei ce nu se dan la o parte... orice prăpăd ne-ăr împarte, orice sfârşit zdrobitor ar avea/—- gata cu toţii de moarte ........... primim, neşovăelnici, lupta cea mai grea.. au la răspântia primejdiilor mari n am trăit vânjoşi, voioşi, voinici ? !... şi dăinuirea noastră-aici ■■■'■ peste cimitire de barbari peste urma de pârjol a Sciţilor şi-a Hunilor. nu-i oare o minune a minunilor ? ! 74 © BCU Cluj învierea de-apoi DE N. C R E V E DI A ; Aud şi-acum căderea porţiilor — Apusu-acel de sânge nărânzat. Dă-mi apă, fată. Fată, am visat As*noapte, învierea morţilor. . Făcea-se că-i aşa, în gura serii — Un Iunie albastru, ca şi-acum. . Şi pe sub teii, bolnavi de parfum, , Treceau îndrăgostiţii, serii-serii. Apusul vişiniu, de par că fals Şi se făcea pe cer o primăvară ! Cântau cu-alean grădinile de vară Şi universul, tot era un vals — Şi suple doamnele, ca nişte plante — Dar când fu seara verde ca o joardă, Plesni pe cer un fulger ca o coardă , Şi primul a nviat poetul Dante, , Dintr’un cosciug de piatră, frumos scris. Cu faţa lungă, de culoarea cerii. Tot adormit părea Alighieri. Deschideţi-vă gropi! — atât a zis. In cimitixu-alături, ovreesc, Au ameţit pe dată chiparoşii — De-odată, un apus cu pleoape roşii Şi ziduri, porţi, cupolele troznesc. 75 © BCU Cluj Şi marginile lumii, tot mai roşii Şi Lazăr avea pieptul cum e troaca —■ . Şi liliecii’n sbor loviră toaca, De se treziră, sfâşiaţi, cocoşii. In lături, grele, lespezile gri — Mormintele ou iarbă se crapară Şi mii şi mii de morţi ieşiră-afară, Că de schelete zarea se’nnegri. Apoi ,alt vuet lung, prelung şi surd. Şi alte cimitire se căscară — Ieşeau schelete ’nnialte cât o scară Şi’n gura gropii câte-un stârv mai scurt. Un răposat avea ţărână ’n gură Şi-i mai sticleau, de aur, lungi caninii •— Se frământau pe gârlă, negri, aninii Şi-amurgul se făcu aşa, de zgură. Câte-o ciubotă nouă şi-o dulamă De miroseau a câine şi-a prăştină •— Şi mi-i trezeau din crunta lor hodină Căprari isteţi cu săbii lungi de flamă. Răzmat de unul cu vestonul ros, Cu mâna’n pansament făcută iască, Cu tidva găurită ca o cască, Un grenadir nu mai era frumos. Un iz năcrit de scoici şi untdelemn Iar de pe unii nici se luase huma. Şi pruncii, spăimântaţi, fugeau de muma Cu-obraji de câlţ şi braţele de lemn Şi morţii, dornici, rudele’şi cătau Dar rudele ’ntorceau ou silă nasul, Căci răsăreau strămoşii la tot pasul Şi morţii prea o mână rece dau. Dintr’o logodnă, numai nişte cârpe, Un pantofior, beteala, nişte ciucuri — Mireasa avea doar optsprezece muguri Iar mirele — toiag şi el şi gârbov. Cei roşi de glorii, ură şi de viţii Îşi aduceau, sticloasă, devia’n mâini Şi mulţi, c’au început să latre câini Şi suspinau de gât îndrăgostiţii. 76 © BCU Cluj Şi se lăsase’n seara aceea frig .. Şi goi şi trişti, sub lună. decedaţii Că nu-i primeau nici mumele nici fraţii. Şi luna — o fărâmă de covrig. Dar morţii, saţi de cele veşnice, Livizi şi verzi şi lucii, ea ulucii, îşi aruncau pe gârlă patul crucii In foc şi pulberi, cele sfeşnice. Şi ţăndări îşi făceau sicriele Să fi-auzit aplauze de oase Şi clopotele trase şi-aghioase, De nu le-aş mai putea descrie-le. Mai toarnă, fată, în cană drăgăşani ! Să cânte muzicanţii geambarauaî Căci nu mai am decât un pumn de ani Şi-mi veţi lega la degete paraua, E scârbă viaţa, moartea — ce fiori! Dar şi miai groaznic apoi să revii — Descbideţi-vă iarba, gropilor, Şi ne’nghiţiţi pre noi, de vii. © BCU Cluj DISPARIŢIA LUI MAX EDELSTEIN „DEPOU DE MAŞINI AGRICOLE" (II) DE VICTOR ION POPA Totuşi judecăţile astea întoarse, care s’au spus cu gura pe jumătate între oameni, nau ciuntit deloc veselia şi mulţumirea. Intre toate sărăciile, toate primejdiile şi toate înşelările stărue de totdeauna, şi va stărui cât lumea, vorba aceia închinată, dar bună şi veşnic încrezătoare : — Poate că o da Dumnezeu !... Vorba asta a auzit-o lămurit din zeci de guri Max Edelstein, până ce nu s’a mai putut birui şi a răspuns : — De ce „poate" ? Dumnezeu a început să dea. De-acu încolo rămâne la dumneavoastră ! Atunci s’a ridicat din mulţime ca un vuet descleştat: — la noi? Dar ce putere avem noi, păcatele noastre?... Noi n’avem nici cu ce scoate vitele din iarnă, d’apoi să ne mai batem cu gândul de adus maşini scumpe. — Dacă vă aduceţi maşini, nu mai aveţi nevoie de atâţia boi, a lămurit Max. — Păi ce ? Maşina se poartă singură ? Şi clăile vin isingure acasă ?... Şi piu* gul cine să-l tragă? — Tractorul... — Şi pe-acela nu trebue să-l tragă nimeni? — Nu ! a râs Max de neştiinţa omului. Şi l-a lămurit : Tractorul e ca um automobil mai mare, merge singuri — Văleu!... Mai mare zici?... Păi atunci câţi boi or trebui, dacă eu nara putut scoate maşina lui Do’Prefect măcar că pusesem două juguri.... Max, nedeprins cu asemenea hârjoană se cam necăjise, l-a răspuns în~ ir’adins: — Trebue să vezi mai întâi un tractor şi pe urmă să vorbeşti. Atunci a sărit vicleanul odl roşcat şi ascuţit, mustrându-I amarnic pe necredinciosul în maşini: 78 © BCU Cluj Păi. are•dreptate, boerul ! Iaca dumnealui are' s'ă ne-a ducă' o maşină de-aceia să ne lucreze doi trei ani aici şi-ai să vezi! Apoi printre râsetele oamenilor s’a îndreptat cu ochii senini şi dulci la Max : Acu, cucoane, iartă-mă dacă oi spune vorbă proastă. Dar iaca oe-ar vrea să spue rumânii noştrii şi n'aai cutezanţă. Ei de semănat mai pot semăna şi cu mâna. până ce-ar avea un noroc de'le-o’ veni vre-o semănătoare. Dar nevoie mare ar fi de-o batoză şi-un vapor. Că ne jupoaie hoţomanul acela de neamţ de la Murgeni — unu Petrache Yârjoi... Aşa că oamenii îşi dau cu idiia că clacă puteţi să schimbaţi.... Pe Max începuse să-l râcâe şi să-l gâtue atâta prostie. A pufnit: — Bine, domnule, dar dumneata se vede că habar n’ai cât tastă o garnitură de treer... , < — Asta-i drept. N’avem de unde şti, a încuviinţat cu desăvârşită supunere moşneagul. Apoi a întrebat: Şi adică o fi chiar aşa de mult? — O jumătate de milion! a spus atunci tăios Max. — Yăleei... Iaca asta n’aş fi crezut... Dar o semănătoare cam cât să fie ? — Ce se potriveşte?... Douăzeci treizeci de mii... Acum omul a făcut luminat : — Aşaaa.... Eee... apoi n’am ştiut că sămănătoarea e aşa de eftină... Şi în-dreptându-se spre tovarăşul lui, i-a lămurit: Acu pricepi, măi Panaite? — Pricep, a răspuns acela. Dar oare una mai veche nu s’ar găsi ?... — Dacă-i veche nu-i bună, a hotărît Max. — Apoi, noi ne-arn mulţumi şi-aşa... Părintele Neculai care nu auzise bine hârâiala asta începută între Max şi oameni, a băgat de seamă că oaspetele Iui e cam încruntat şi a venit aproape, lăsân-du-şi ceata de oameni cu care stătuse la taifas câteva clipe. — Ce-i taică? Te-or fi necăjit blăstămaţii cu batoza lor, nu-i aşa?... — Păi. părinte. Sfinţia Ta ştii focul nostru ! i-a răspuns omul cei roşcat. — Eu îl ştiu, dar se cade să-l ştie şi domnul Ionel, cum îl ştiu eu. Pentrucă vouă nu vi-i de nevoia batozei, — doar v’o aduce neamţul în toată vara pe arie — cât vi-i de ambiţie să aveţi una a voastră, ca şi oamenii de peste deal... ■— Şi asta, părinte, dacă zici Sfinţia Ta. •— Atunci trudiţi-vă să v’o faceţi! câte o mie de lei de cap de om şi iese o batoză cum n’are tot ţinutul.... — O mie de lei ? a făcut omul speriat, de parcă, i s’ar fi vârît mâna în pungă... Să am eu o mie de lei părinte, aş cumpăra cele două prăjini de la văru Alisandru. care-s în hotar ou mine... — N’ai cumpărat asprimăxară de la Cristea? Cumpărat, părinte, dar n’ajunge că nevastă-mea nu se mai înveghe odată. Iaca acuşi-aeuşi îţi viu iar la botez... — Şi te plângi? Tot copilul vine cu norocul lui! a spus repede şi apăsat Max. — Tocmai de-aceia zic şi eu. Poate că vine c’o batoză.... încetul cu încetul din căldura şi respectul ou care străinul cel darnic fusese primit la început n’a mai rămas nimic. Oamenii au început să-şi desfacă boccelele cu nevoi mărunte şi nesuferite. In faţa boerului ăstuia pe care îl bănuiau cu mare avere şi cu mari interese prin loc, de vreme ce le dăruia ca nimic o maşină cu preţ de-o avere, rumânii îşi umflau suferinţele şi lipsurile cu o milogeală primejdios de şireată. La viclenia prepusă bogatului răspundeau cu armă la fel. In inima lui Max toată buna pornire a căzut la fund. A simţit scurt, ca o 79 © BCU Cluj încâinare şi o vrăşmăşie împotriva oamenilor acestora care nu numai că nu ştiau ce vor, dar păreau hotărîfi să nu arate nici un strop de mulţumire pentru jertfa lui. I-a venit să-şi calce cuvântul, să le întoarcă spatele şi să plece în treburile lui. Dar atunci, s’a ridicat deodată dintre oameni, un gospodar eu glasul liniştit şi cuminte. — Ascultaţi oameni buni ! a început el. Facem obştea ori no facem ? ! — Facem, facem! s’a răvăşit ca o apă mulţimea. — Dăm fiecare după putere ca să mai cumpărăm şi alte maşini ? — Dăm... dăm... ■ — ...o machină... — Da... da... — ...o secerătoare... — Da... da... — şi la urmă o batoză... — Apoi atunci, a încheiat omul, toji gospodarii să treacă de-o parte şi să se scrie la părintele, fiştecaire cu cât poate da... Şi să ne-ajute Dumnezeu! Vălmăşag de glasuri s’a întins din nou în ogradă şi turbure bucurie, a cotropit din nou inima lui Max. Vasăzică hârjoneala celor câţiva era una, iar adevărata omenime a satului era alta. Locul unei noui afaceri era bine găsit.... In clipa aceia Max Edelstein şi-a binecuvântat setea din tren, deci şi sarmalele basarabene, vinul preotului şi sămănătoarea.... Intr’un sfert de ceas s’a făcut procesul verbal de formare a obştei, s’a întocmit lista de membri, s’a ales un sfat şi s’au înscris aproape patru sute de mii de lei capital. Mişcat de binecuvântata biruinţă la care era ajuns, Părintele Neculai s’a ridicat cu lacrimi în ochi să mulţumească încă odată Proniei Cereşti care-i trimisese în cale musafirul. — Domnule Vasilescu, taică, am să fac acuma o propunere oamenilor, dar să nu zici nu ! Auzi ? — apoi a strigat — Oameni buni, cum să ne arătăm noi muJl-tămirea şi recunoştinţa fată de dumnealui? — Dă, părinte ! Cum zici şi Sfinţia Ta... cam astfel i-a răspuns feluritul murmur obştesc. — Apoi eu altul nu pot zice decât făcandu-1 pe domnul Ionel Vasilescu preşedintele nostru de onoare... — Să trăiască! Să trăiască! a încuviinţat pe loc adunarea. — ...iar obştei noastre, să-i zicem „Obştea Ionel Vasilescu64. — Da, da... Să-i zicem... a răsunat primitul lumesc. Max Edelstein clipea mărunt din ochi şi era nedumerit. Nedumerit şi peste măsură de încurcat. Simţea o mare mulţumire în suflet că a putut face o faptă bună, dar simţea o şi mai mare nemulţumire văzând că el se mistuia într’un numt de împrumut. Ce să facă ? Să le spuie adevărat ? Asta nu se putea cu nici un chip. Dar nici nu-il răbda inima să lase în locul lui — căci îl meritase acest loc de vreme ce i s’a dat fără să-l ceară — un nume care nu-i spunea nimic, nici lui nici altora. Atunci, biciuit de zor, i s’a părut că află în minte o dibăcie să ajungă tocmai unde voia. S’a ridicat şi-a vorbit astfel. 80 © BCU Cluj — Părinte şi onorată adunare, eu vă mulţumesc din inimă pentru onoarea pe care mi-o faceţi dând numele meu acestei obşti. (Glasuri: Şi noi îţi mulţumim. Să trăieşti!). Dar vă rog să-mi ascultaţi sfatul. In ziua de azi nu trebue să fiţi idealişti. Trebue să fiţi practici, nu-i aşa? (Glasuri: Mda... Dacă ziceţi mneavoa-stră... Numai să putem...) Ei bine, iată, am să vă arăt eu acum un mijloc minunat şi sigur să căpătaţi încă o maşină. (Glasuri grabnice: Arată... Arată...) Chiar o maşină scumpă! (Glasuri: O batoză!... O batoză!...) Nu o batoză că e prea scumpă! dar o secerătoare ! (Glasuri : Tot mai bine-i o batoză dacă se poate... măcar veche, boierule !) Nu, nu ! Lăsaţi deocamdată o secerătoare, care să şi lege snopii! (Glasuri : Bravo ! Bravo ! Să trăiască !) Dar pentru asta n’aveţi nevoe să faceţi nimic-... N’aveţi nevoe să cheltuiţi nimic. Nici chiar transportul pe C. F. R. (Glasuri: Să trăiască! Ad’o... !) ' Pentru asta nu-i nevoe decât de-o mică formalitate. înţelegeţi? (Glasuri rare şi încete: Nu, nu!) Adică să soriţi o hârtie şi s’o iscăliţi toţi... Vă cer mult?... (Glasuri: Deh!... După cum e şi hârtia...) ...O hârtie de mulţumire... (Glasuri furtunoase: Să dăm! Să dăm!) Hârtia asta, onorată adunare, s’o scrieţi şefului meu, care eu sunt funcţionar la el. Şi dumnealui este un ora aşa de inimă, că poate are să vă mai dea şi altele, nu numai secerătoare. Cred chiar că are să vă mai dea şi un tocător de nutreţ !... (Glasuri : Să trăiască !) Va să zică eu nu cer decât să-i scrieţi o scrisoare de mulţumire. Şi fiindcă el e şeful meu, eu vă rog să daţi numdle lui obştii dumneavoastră. (Glasuri : Nu ! Nu ! Nu se poate !) Dacă vă rog, eu! înţelegeţi că dacă e numele meu nu mai căpătaţi nimic. Tn schimb poate să fie el chiar supărat pe mine... (Glasuri : Asta aşa-i...) — Vă rog dar să primiţi şi să-i daţi numele Iui, dacă vreţi o secerătoare bună şi o maşină de tocat... (Glasuri : Vrem ! Vrem ! Vrem şi o batoză...!) După aceste cuvinte s’a aşezat jos şi a spus preotului : — Părinte, te rog ascultă de vorba mea. E păcat să pierdeţi aşa ocazie... — Deh! taică! a făcut preotul. Drept ai. Eu nu mă pot împotrivi la dorinţa dumitale aşa că... decât să ştii că mie îmi pare rău... Bine ar fi fost să fii tot dumneata şi cu numele şi cu secerătoarea... Dar dacă nu se poate... S’a ridicat şi n’a fost nevoe de nici o stăruinţă să capete încuviinţarea adunării, după care a luat condeiul să scrie: — Apoi să-i zicem dar Obştea... şi întorcând ochii spre Max, a întrebat: Cum îl chiamă, taică? In clipa aceia, inima negustorului a bătut ca un clopot, A înghiţit de două ori în sec, şi a suflat: — Max Edelstein... Preotul a făcut nişte ochi cât pumnul. I se păruse că n’aude bine: — Cum? — Max Edelstein, a îndrugat celălalt, după care şi-a şters buzele uscate cu limba încleiată. Părintele Neculai a pus atunci tocul jos: — Apăi asta nu se poate, taică. — De ce părinte? ■— Lasă tot numele dumitale... — Păi secerătoarea... 81 © BCU Cluj — Dă-1 dracului, taică, cu secerătoarea lui cu tot!... Ceiace zicând şi ve-zându-1 pe bietul Max întunecat deodată la faţă, a întregit vesel: Să fie tot Ton Vasilesou... Şi cât despre secerătoare ,poate că fi-o ajuta Dumnezeu să ne dai tot dumneata vr’una... Lumea nu ştia prea bine ce anume s’a poticnit. Părintele Neculai, a răspuns la toate întrebările, lămurind hotărârea Sfinţiei Sale şi toate s’ar fi încheiat dacă, în clipa aceia, din fund de tot, de lângă poartă, n’ar fi izbucnit glasul subţirel şi pătrunzător al lui Tase Gheorghiu, învăţătorul nai ionail-ţărănist. — Bravo Părinte Neculai ! Va să zică Sfinţia Ta păgubeşti un sat întreg de oameni săraci din pricina politicei. Apoi nu uita că mai suntem şi noi pe-aicea! O sumă de glasuri, tot din spre drum venite, au răbufnit întărindu-i spusa îUvăţătorului. Alte glasuri mai apropiate au răspuns .răspunsurilor şi astfel, în câteva clipe s’a purces o zarvă şi o înverşunare de parcă se descleştase răzmeriţă. Gheorghiu găsise în sfârşit prilejul] cel hun şi n’avea să-1 mai lase din mână. A dat să răzbată până la cerdac, ca să grăiască de-acolo, dar neputând din pricina părtaşilor părintelui Neculai, s’a ridicat pe ostreţele gardului şi a început o vorbire înflăcărată şi repede, din care nu se auzea mai nimic, dar din care se înţelegea în chip lămurit că el şi cu ai lui chemau de partea lor pe Ionel Vasi-lescu, fiindcă ei îi făgăduiau să-i asculte sfatul şi să zică obştii „Max Edelstein”. Lupta era crâncenă. Şi s’a făcut şi mai crâncenă din clipa în oare Gheorghiu a luat-o pe de lături şi a început să vorbească de Max Edelstein, ca şi când l-ar fi cunoscut de-o viaţă întreagă. Părintele, pe de altă parte, a început şi el un răspuns învrăjbit, cătră ai Sfinţiei Sale. arătând primejdiile îndemnului ţărănist. Bieţii oameni — cei mai mulţi — şedeau în cumpănă. Ascultau două vorbe într’o parte şi două în cealaltă parte, nehotărîţi unde să aleagă dreptăţile. Dar ochii nu-i deslipeau de la boerul cel darnic, fiindcă la urma urmii el era pânea şi cuţitul. Cât priveşte pe Max însuşi, el se simţea eu totul în pielea copilului pe care cele două mame voiau să-l taie în faţa lui Solomon. Aştepta prilejul să treacă la gard. pentrucă aceia erau oameni de înţeles într’o privinţă. Dar parcă ar fi rămas şi lângă preot, fiindcă aici rămânea cu o secerătoare şi o tocătoare. Cine a curmat sfada şi încordarea a fost tot părintele Neculai. — In zi mare ca asta eu nu mă pot lua la harţă cu nimeni. Doamne, facă-se voia Ta! Aşa a zis şi a plecat în casă, lăsându-I pe Gheorghiu să vorbească înainte şi să tragă de partea Iui satul întreg. Max avea paltonul pe el şi ţoşca cu bani Ia subsuoară. S’a lăsat prins de braţ şi dus devale, dea valma cu toată lumea care-1 urătuia de pâlpâiau până în depărtări căuşurile pline de fum amorţit ale văilor. Acasă Ia Gheorghiu aştepta vin mai prost decât Ia Părintele, dar lume mai gureşă, mai multă, şi mâncare mai aleasă. S’au făcut iarăşi procese verbale de înfiinţare. Cooperativa agricolă „Max Edelstein” a luat fiinţă sub preşidenţia de onoare a domnului Ionel Vasilescu şi preşidemţia activă a lui Gheorghiu. Capital subscris jumătate de milion. Capital vărsat: inventarul, alcătuit dintr’o secerătoare, o semănătoare şi o maşină de tocat paie. Asta deocamdată. Strângerea băniilor avea să înceapă după sărbători. Prin aburii vinului dres şi cald, toate păreau frumoase şi bune. Max a scos 82 © BCU Cluj caetul de comenzi, a anulat sămănătoarea pusă pe numele preotului şi ă scris alte bonuri, bwcurându-se neînchipuit la vederea titlului : „Cooperativa agricola Max Edelstein..." . ' ■ ' . . ' * - " ■ - • • . • • •• * * — Cât să fie ceasul? s’a întrebat Max buimac, când s’a trezit şi a văzut lampa aprinsă. Ceasul itui stătuse, neîntors, iar ceasul de pe masă nu arăta să mai fi mers de multă vreme. Doar când îl clătinai, dădea trei ori patru note dintr’un început de „Deşteaptă-te române”. Să se scoale din pat şi să mai întrebe? La ce bun? Patul era moale şi plăcut, soba duduia căldura bună a focului încins, iar cămaşa aspră, ţărănească, lungă până în călcâi şi cu râuri, se lipea răcoroasă pe pielea năduşită. Nici nu-i venea să se mai mişte, şi nici nu-i venea să se mai întrebe unde se află şi cine l-a dezbrăcat. Acum cu adevărat nu ştia nimic. O singură spaimă l-a încercat. Dar când a vârît mâna sub pernă s’a potolit: geanta era acolo. Despre celelalte puţin îi păsa! Fetiţa care a intrat cu braţul plin de lemne nici nu s’a uitat la dânsul. Smâncâia din nasul plin, buboşat şi învineţit de frig, se scărpina în cap \pe sub broboada groasă şi de două ori înfăşurată, de-i făcea un cap a spaimă, şi a plecat cu aceiaş nepăsare cu oare venise, faţă de musafirul înoopcit între perne. Nu mult după aceea a venit şi un bărbat. Om voinic, cu mustaţa scurtă şi ceafa tare. Nu era Gbeorgbiu, nici măcar vre-unul din tovarăşii lui de masă. — Bună dimineaţa C’oane Ionel ! i-a zis râzând acela. Apoi s’a aşezat pe marginea patului prieteneşte : Zi aşa. T-o făcuşi... Bietul Max clipea în aşteptare, doar-doar o scăpa omul acesta o vorbă să-l dumirească despre ce vorbeşte şi despre ce s’a petrecut. Curând -a înţeles ceva. Anume că plecase de la Gheorghiu supărat fiindcă învăţătorul nu voia să înainteze la minister niei-un act până ce nu primeşte maşinile făgăduite. A mai înţeles că oamenii din sat au ales câţiva dintre ei ca să facă o cerere boierului. Şi a mai înţeles un lucru cu adevărat fără înţeles, Cică el, Ionel Yiasilesiou făgăduise că mai dărueşte şi un tractor pe caire avea să se scrie : „Cooperativa agricolă Max Edelstein” Donaţia Max Edelstein, de la Max Edelstein „depou cu maşini agricole”. Bietul Max nici nu mai sufla. Năduşise ascultându-şi prietenul şi n’avea în gând decât o singură întrebare: —- Nu cumva oi fi făgăduit şi garnitura de trear?... Ii era ruşine. A întrebat în schimb: — Când am eu tren spre Bucureşti ? — Mâine după masă, C’oane! — Aşa? Tocmai mâine după masă? — Da. Dacă ar fi vreme bună, n’ar fi mare lucru să vă ducem deadreptul la Bârlad. Dar s’a cam stârnit ninsoare şi aud c’au început să iasă lupii spre Plopeni. — Lupii ? a repetat Max ca un ecou. Şi a rămas dus pe gânduri, fără să mai fie înfricat. Apoi, deodată, fără nici un rost, sau cu gândul în altă parte întreabă- 83 , © BCU Cluj — Câte partide sânt aici în sat ? , . — Toate... că sân tem sat mare. Mai întâi noi liberalii, pe urmă ţărăniştii crt Gheorghiu, Averescanii cu Tănasă... rpw w O — lanasar . — Da! Cel la care ai dormit dumneata aznoapte... — Aba! face Max ca să rni-şi mărturisească neştiinţa. Şi s’afundă într’o deznădejde sfâşietoare cu gânduil la garnitura de treer pe care toate presimţirile lui negre îi spun că a făgăduit-o. Trimişii oamenilor au venit cuviincioşi şi tăcuţi. Şi-au lăsat căciulile zăpezile afară şi au tropăit greoi şi prelung până să scuture de pe ciubotele groase cu creţuri mari, omătul sticlos prins din troeni. —• Acum că am înţeles că vreţi să plecaţi, am venit să vă mulţumim de toate câte ni le-aţi dăruit... — Garnitura... scrâşneşte gândul în Max. — ... numai că, oamenii v’ar ruga, dacă se poate, să le schimbaţi Coane pe-o batoză... In sfârşit într’o fulgerătură de vorbă, toată povara s’a risipit. Ca o viaţă nouă pătrunde în bietul trup frânt de osteneală şi de necazuri. Ochii se luminează, gura zâmbeşte.... Ridică mâinile în lătnri, prietenos şi bun... —■ De, oameni buni... eu nu pot da mai mult decât am dat, credeţi-mă.... — Ştim C’oane, face omul. Dar ne-am gândit că, mai bine ar fi să nu ni le mai daţi celelalte şi să ne daţi o batoză nouă în loc de cea veche cum aţi zis ’mneavoastră şi ne-aţi dat chiar hârtiile... Max ar plânge dar tot odată ar şi râde. Se încordează deodată şi sare din pat, iârînd după el cămaşa primarului ca pe-o rochie cuoonească. — Ştiţi ce oameni buni? Vi le dau şi pe celelalte şi vă dau şi batoză nouă, ca să isprăvim ! Ei sânteţi mulţumiţi ? Numai un lucru vă cer şi eu. Găsiţi-mi un om să mă ducă în noaptea asta la Bârlad. — Cam bat lupii spre Plopeni C’oane... , La astă vorbă Max s’a răsucit cu asprime : — Şi ce-ior să-mi facă lupii mie ? Or să-mi mănânce capul... Ei şi ?... Cum mi l-am mâncat eu, n’or să mi-1 mănânce ei... Dar de plecat tot n’a plecat fiindcă n’a găsit pe nimeni să-l ducă. A băut toată noaptea eu primarul şi ou consiliul comunal. In dimineaţa când a început a aburi de ziuă, oamenii l-au vârît ca pe-o buc-cea într’o căruţă cu fân şi l-au trimis la Bârlad. Frigul l-a desmeticit în cele patru ceasuri de umblet greu. înainte de douăsprezece, era în restaurantul gării, la o masă, cu paharul de ceai fierbinte între palme. Nevastă-sa îl aşteptase în ziua întâi de Crăciun .A fost cam nedumerită văzând că nu vine, dar atâta tot. A doua zi însă s’a mirat iar a treia zi şi-a adus aminte că Max avea bani mulţi la el. Au trecut-o ace de ghiaţă dealungul spinării şi a alergat la telefon să-i ia urma în Basarabia, pe unde ştia că umblase. De peste tot i s’a răspuns că Max a fost, a încasat bani şi a plecat la ziua hotărîtă. Tremurând toată de spaimă şi de pagubă — n’ar fi ştiut care era pricina mai puternică — s’a dus la poliţie. Câteva ceasuri după aceea toate firele telefonice din 84 © BCU Cluj ţară purtau pe calea lor cu nevăzute semne, numele lui Max Edelstein şi descrierea înfăţişării lui. N’a fost greu deloc pentru politie să afle, cercetând gările de la Prut spre Bârlad, că în gara Epureni se dăduse jos din tren un om care împlinea toate semnele celui dispărut. Chiar taşca plină în care dormea un milion şi mai bine... Cuprins de re-muşcări, şefuil gării s’a certat zdravăn cu nevastă-sa. Socotea pasă-mi-te că l-a trimis pe negustor la o moarte neîndoelnică şi pretindea că a făcut-o numai din pricina dumneaei, care-i mofturoasă la musafiri... . • Cearta s’a înăsprit a doua zi, când au aflat că într’adevăr, în aceiaş zi când Max se dăduse jos din gară şi plecase spre sat, preotul a găzduit un om îmbrăcat cu aceiaş blană, cu aceiaş gambetă şi purtând în mână aceiaş taşcă plină. Pe acesta îl chema însă Ionel Vasileseu. ; Vasăzică, limpede lucru, Yasilescu acesta îl omorîse pe Max, îl jefuise şi s a pitit în sat câteva zile, de unde a plecat dea dreptul la Bârlad, ca să i se piardă urma de tot. Toate daniile nebuneşti din sat, beţiile crâncene — ba chiar gluma cumplită cu numele lui Max pus Cooperativei, — dovedeau stările nefireşti. Poliţia din Bârlad, pusă la toate drumurile de intrare ale oraşului, n a putut să-l afle în puţinele căruţe venite la acea vreme. Din ce pricină n’a putut, şi-a dat seama doar agentul care străjuia intrarea din dos a gării când a văzut ce iese clin claia de fân pusă în sania ţărănească şi. aleup trasă de caii costelivi şi năduşiţi. Agentul a făcut cu ochiul tovarăşului său de lângă casa de bilete. Puseseră mâna tocmai Ia vreme pe criminal. Şi cu el odată, pe cei o sută de mii de lei premiul dat de Ghizela pentru prinderea ucigaşului şi a banilor. O sută de mii de lei cu trei zile înainte de Anul nou ! Cine n’air binecuvânta asemenea dar ? Vorba unuia din cei doi agenţi : — Cu asemenea premii, s’ar putea să ne întovărăşim câte doi, frate. Unul o-moarâ şi celălalt prinde de ia premiul, şi pe urmă îl împărţim frăţeşte. Max îşi încălzea înainte palmele de coastele fierbinţi ale paharului Cu ceai. Zâmbea de bine şi de mulţumire. — îmi daţi voe să stau, l-a rugat un călător aşezându-i-se în faţă. — Mă rog... — E liber scaunul ăsta ? l-a întrebat alt călător salutându-il şi aşezându-se în dreapta. — Liber... — Nu vă supăraţi... a zis al treilea aşezându-i-se; în stânga. — Poftim... şi le-a zâmbit tuturora împărţindu-le schimbată în zâmbet căldura bună a paharului cu ceai. După câteva clipe, vecinul din dreapta îi sufla la ureche r — Mă iertaţi domnule. Am văzut acum câteva zile la Epureni un domn Ionel Vasileseu. Nu cumva eraţi dumneavoastră ? — Ba da, face mirat Max. — Cel din stânga îi şopteşte : — Nu cumva sânteţi dumneavoastră domnul Max Edelstein din Bucureşti ? Max ar răspunde bucuros dacă nu şi-ar da seama că întrebarea a ascultat-o şi celălalt vecin şi că acum şi acela aşteaptă răspunsul. 85 © BCU Cluj înţelege că oamenii ăşitia vor ceva. Dar nu înţelege ce anume. O ţâşnitură de lumină îl înghiaţă : -— Bandiţii... Să-mi fure hanii ! Paralizat de groază nu se mai- poate mişca. Ar vrea să ţipe, să strige ajutor, dar nu mai poate vorbi. : ! i Se simte luat de amândouă subţiorile, ca de doi prieteni buni, pe când al treilea —cel din faţă — îi ia geanta, şi e neînstare să facă cefl mai mic semn de neîmpo-trivire. Ochii i s’au împărţi jenit, nu mai vede, calcă în neştire, fără gând. E pierdut.,. In trăsura acoperită şi cu burduful tras în faţă nu vede nimic. Chiar dacă ar vedea, tot nu i-ar folosi fiindcă nu cunoaşte târgul. După un sfert de ceas, un ceas ori zece, Dumnezeu ştie cât a ţinut acest vis nă-praznic, se trezeşte singur, fără geantă, într’o chilie murdară, îngheţată, greu mirositoare, cu gratii la ferestre şi uşă de fier. De n’ar fi renunţat la viaţă poate că s’ar întreba unde se găseşte. Asta nu-i mai este însă de nici un folos. De bună seamă că l-au urmărit, iar acum că i-au luat banii, sau or să-l silească să dea vreo iscălitură — şi are să dea orice — ori... Ori... N’ar fi crezut că prostiile din filme pot fi adevărate... Şi totuşi iată... Mintea prinde a fabrica încetişor filmul. Povestea nu începe de aici fără îndoială. Negreşit că începe dela şeful gării, care a dat drumul trenului înainte... Pe când nevasta şefului îl ţinea să-i dea o dulceaţă... Ce-i trebuia lui dulceaţă ?... Sau poate, începe de Ia tei eu mesele prea bune din Basarabia, care ştiau că are să plece cu trenul şi i-au dat mâncări să-i facă sete... ... Zăvorul plesneşte zvârlit cât colo şi uşa se deschide. Ochiul s’a închis, inima s’a Oprit. Dar când îniredeschide puţintel pleoapele, nu mai înţelege nimic. Ar' urla de bucurie... E un soldat acela. Un soldat adevărat cu baioneta la armă... întreabă râzând, ca un nebun : , — Eu sânt la închisoare ? Soldatul strâmbă din gură într’un chip cam ciudat şi se uită la gardian. Acela il lămureşte: — Eşti şi ai să fii multă vreme, Yasilescu... — Yasilescu ? Cine-i Vasilescu ? ■•■■■■• - — Tu, care l-ai omorît pe Max Edeistein. Max nu înţelege, dar se bucură. Râde : — Adică eu m am umorii pe mine ! Dar numaidecât se opreşte: şi filozofează. Ştii că asta-i puţintel adevărat. Povestea încâlcită pe oare a istorisit-o negustorul la instrucţie ar fi lămurit ceva, dacă Max ar fi putut dovedi că e Max. Dar fotografiile lui de pe acte n’aveau pic do asemănare cu el, din pricina Ghizelei oare îl vedea frumos şi n’a primit în ruptul capului să-şi pue alte fotografii decât cele făcute eu vreo zece ani înainte la Piteşti. A dai telegramă Ghizelei ca să spue dacă Max e Max ori nu. Iar ini estimp Ylax a fost întors la arest unde a petrecut în singurătate, reculegere şi pâ'iţne cu apă, anul nou pe care îl visase îmbelşugat, cu veselie, lângă o nevastă cu blliafnă de astrahan... ; , 86 © BCU Cluj VLĂSTAR DE AUREL SÂNGER Vlăstar de om. cu palme străvezii de trandafir încearcă zbor de libelulă pe zefir ; Zâmbeşte oamenilor şi 1 aminei, Ca florile n aleele grădinei... Vlăstar de om şi totuşi înfrăţit cu-o rază Şi cu .mirezmele de micşunele la amează, Cu iarba şi cu mugurii de primăvară, Cu doina gângurită ’n amurgit de sară. Vlăstar plăpând, menit să-d biciuiască anii, Din trupul şi din gândul meu porţi danii, Ca să le duci prin vadurile vieţii, Din amurgitul meu spre zorii dimineţii. * Hulub de zăpadă gungureşte n perne ; Clinchet clar de zâmbet şi de râs se cerne Bat aripi de îngeri, de flori şi de soare. Stup de zumzet, — casa e nemuritoare: Cu faţa de rouă şi ochi de mărgică, Duhul vieţii iată-l : ageră furnică. * Ai cuprins în palmă luna Străvezie, de argint şi cositor , Un luceafăr cât aluna L-ai cules de sub un noi. Le-ai adus în leagăn, să te joci : Să-i anini căluţului în coamă Şi lui cuţit ’n zgardă ghemotoci, Ca bobiţe arămii de poamă. Apoi le-ai zvârlit pe toate sub pătuc Şi ai adormit ca apa lină. (Eşti atât de mic şi de uituc!) Pe când luna zboară iarăşi prin grădină 87 © BCU Cluj POEME IN PROZĂ DE MARI A GOLESCU DIACONUL ANGHEL ZUGRAVUL In ziua când pe schela i-a venit ameţeală pentru întâiaşi dată, când şi-a dat seama că trecea cu coloarea peste graniţele liniei, când mâna lui s’a îngreuiat de na mai putut susţine penelul până la popasul nămiezii, bătrânul zugrav s’a aşezat pe piatra de mormânt cioplită, şi, cu capul sprijinit în palme, a lăsat să i se perinde pe dinaintea vederei lăuntrice tot ce fusese viaţa lui şi ce înfăptuise ei până în clipa aceia. Dinaintea ochilor i se aşterneau porumbişti, zăvoaie şi dealuri, el însă iară se vedea ucenic, bruituit de meşterul străin care învăţa capiii într'ale zngrăvirei cu lovituri şi cu vorbe grele; se vedea pisând cu lunile la văp-sele, aducând merinde şi alergând la târg după tefele de aur pentru poleit coroanele la sfinţi ; tot munci din care nu se alegea cu nici o învăţătură oi numai, sdrenţuit cum era, învineţit de frig, cu picioarele însângerate. Mai târziu ajunsese să umple cu coloare vestmintele apostolilor din firidele care înconjurau biserica pe din afară, ajutând şi la scrisul cuvintelor ce se desfăşoară pe sulul din mâna cuvioşilor părinţi aşa cum îl învăţa epistimia zografiei. Târziu de tot i-a fost îngăduit să brăzdeze în tencuiala proaspătă cu înţepături mărunte prin dunga desem-milni făcut de maestru pe hârtie. După aceasta s’a încercat într’ascuns să facă şi el pustnici cu barba ascuţită în două furci, lungă până mai jos de genunchi, apoi s’a străduit să tidlniască mucenici ostaşi cu platoşe, sprijiniţi pe suliţă cu trupul mai în voie şi pe urmă, multă vreme zadarnic, s’a silit să vâre în dreptunghiul coalei de hârtie mulţimea soboare-lor, cortul mântuirei, patimile şi cetele îngereşti. Ajunsese astfel din ce în ce mai destoinic, nerăbdător să se găsească, din calfă meşter, dinaintea zidului alb. Şovăind la început, na mai trecut mult până ce, ca meşterul, s’a priceput să aştearnă mucenici mari şi mici, învierea de a doua, doftori şi prooroci, rânduindu-i după cuviinţă pe fieştecare la locul său. De la meşterul din urmă aflase cum la Sfântul Munte, în pridvor, te sileşte vederea să te sperii de iad. înfricoşata judecată cu raiul cel vesel unde curg patru râuri printre flori şi verdeaţă, unde se grămădesc cetele drepţilor dinaintea porţii păzită de Petru, şi, de cealaltă parte, văpaia isvorîtă din genunea tartarului cuprinzând cu flăcările în veci nestinse pe cei ticăloşi, chinuiţi prin munci grele de mulţimea diavolilor cu coarne, coadă şi furci. S’a încercat s’o scrie pe perete şi de multe ori a fost chemat acela care, acum drept meşter era luat, să împodobească pridvoare cu învăţătura şi mustrarea judecăţii de apoi, aşa cum o cetise în Apocalipsul sfântului Toan Bo-goslovul. , Episcopii vorbindu-1 de bine, şi-l trimeseseră unii în eparhia celorlalţi aşa încât îi venise lesne să cutreere ţara în lung şi în lat. Mulţumiri avusese, desnădejde 88 © BCU Cluj adesea, şi acum iată că veriga se încheiase cu întoarcerea lui în satul de obârşie, mânat de un dor ascuns şi de chemarea sătenilor. In ziua aceia plină de amărăciune, în silă a trebuit să recunoască venirea timpului de a face pasul înapoi, pentru a lăsa loc altora mai tineri, care, ca dânsul altădată aşteptau înfrânaţi. Hotărîrea însă cu mare sbueium a luat-o, inima strângându-i-se când vedea penelul mânuit vârtos şi dibaci de cei ou greu ţinuţi la o parte. Şi atunci, bătrânul meşter pe schelă se urcă o ultimă oară, zugrăvind despre miazănoapte, îm-tr’acolo unde scade lumina, pe un moşneag care, doborît de sarcina grea de vreascuri, îndepărtează ou mâna Moartea ce se apropiase, hâdă, neagră, cu rânjet şi coasă ascuţită, moartea nemiloasă pe oare, uşuratec, într’o clipă de desnădejde, el însuşi o chemase. Apoi ou slove mari, citeţe, a scris alături încheiând de bun sfârşit ou para ful înnodat ca un şarpe: Diaconul Anghell zugravul, leat 1844. TABĂRA Din baniţă sau târnă aruncat în căruţă, din car în pătul, trecând prin toate mâinile se revarsă mănos aurul porumbului. Pe câmp, într’um loc anume ales, se ascut grămezile, conuri gălbuie mereu sporite de drugile scoase ou foşnet din învelişul foilor sidefii şi svârlite apoi, cu ţintire sigură şi gestul precis, din ceroull de muieri, flăcăi şi copii. Un vârtej s’a înfipt în ţarina arsă de secetă ; odată cu praful, răsucind sâr-ba’ndrăcită până în inima dogoritoare a slavei, sfredelul ridică şi câteva foi răzleţite ; se mută gonind peste locuri, urmărit de privirea oamenilor rămaşi încordaţi cu ştiuletele ’n mână. Ziua scade, se stinge şi amurgul, dar nimeni nu părăseşte cercul : vor curăţa toată noaptea la lumină de lună, glumind, clevetind, adunând toţi cumetrii la clacă, pentru oa să rămână trezi către zori, atunci când rouă căzută înmoaie cocenii de se lasă tăiaţi, legaţi snop, încărcaţi, fără pagubă. Curând, în porumbişti vezi numai cotolene retezate, cu moviliţa lor de pământ oopăit grijuliu peste vară, aşteptând, împânzite de mreaja funigeilor, să fie cu greu scurmate de plug. . Porumbul a luat cu dânsul în hambar tot soarele verii, iar frigul, mohorât, pune stăpânire pe toamnă. CARETA Surugiul dă bici înaintaşilor înhămaţi la careta făcută de meşteri buni la Viena, căci în pădurea Ruşilor lui Asan nu e cuminte să întârzii. Cucoana tinerică, cu mijlocul subţire şi cu pieliţa străvezie, se reazimă în perne trecând braţul pe după umerii copilului pe jumătate adormit de legănarea arcurilor şi care, cu încredere, se lipeşte de dânsa. Pe capră, robul veghează. In urmă vine caleaşca zisă „că-lugărească“, sub al cărui coviltir încăpător s’au îndesat cufere, saltele şi toate mărunţişurile făcând trebuinţă la popasul de noapte. Un şuerat prelung şi de odată, înconjurând convoiul, tâlharii le-au eşit în cale. Surugiul, om voinic, păstrându-şi cumpătul, dă gură cailor şi, svâcnind, galopul lor se iuţeşte. Vasile robul trage ca la vânătoare boerească rostogolind pe unul din tâlhari la pământ. De pe capra rădvanului alte focuri răspund. In goana cailor, cei din trăsuri nici nu înţeleg întâmplarea. : ceata s’a risipit. Careta se apropie de gazda care o aşteaptă legănându-se pe arcuri, mersul şi-l încetinează, purtând drept mărturie o ghioagă, bătută toată’n cuie, ce a rămas înfiptă în coşul negru lăcuit. Zapciul vestit de ispravă porneşte cu poteri spre pădure unde găseşte, părăsiţi 89, ‘ © BCU Cluj în drum de vătaf şi părtaşi, pe tâlharii ucişi ; dxupă care trimete la stăpânire scrisoare pentru „chip şi caiafei" : „Om de mijloc unul, la faţă oacheş cu ochii căprui ; sprâncenile negre, mustăţile negre, subţiri şi lungi, negru părul capului, barba rade ca şi fruntea. Portul lui nemţesc cu laibăr verde, mintean de postav albastru închis, pălărie ardeleană, nădragi cu ferengi. „Om înalt cel de al doilea, plăvit, cu ochii albaştri ; părul capului lung, împletit nemţeşte şi de-asupra cu fes. Pe el un ilic galben, apoi munteanul de alagea verde şi nădragi husăreşti de postav albăstrui" 1). Doi bărbaţi străini acestor ţinuturi, răpuşi în dreaptă apărare de Dumnealor, slugile cucoanei Catincăi... EVADARE DIN IARNĂ Când vrăbii cenuşii se rotunjesc resfirându-şi penele ca să ţie gerul departe; când reţele de umbre albastre pe sclipitoare, neîntinate cristale cată zadarnic să le prindă în laţul părelnic; când oraşul tihnit e mai tăcut sub pătura pufoasă şi albă, dece pornesc eu gândul la dorinţă împlinite, la sete stâmpărată după drum în arşiţă prin belşug aromatic de poame ? Singură în casă, molatec lungită în perne de jilţ, cu cartea închisă în mână, în loc să mă satur cu vicleimul de flăcări al vetrei, dece stăruie fără rost şi răgaz amintirea grădinilor din preajma mărilor sudice ? Dar iată că o aromă discretă îmi umflă nările vrând să-mi răspundă. Pe masa joasă, într’o cupă verzuie cu desene de argint, cucuiată şi galbenă, o lămâie frumoasă, pârguită în seră, prinsă încă de craca ce poartă frunze lucioase, se alintă mândră, venind dintr’o lume străină băcanilor care primesc transporturi de lăzi îndesate cu marfă. Lămâia mea are ceva liber, coaja sgrohunţoasă şi proaspătă a roadelor culese din pom atunci când vor ele să cadă, aroma ei stârnită de căldura din cameră atât de prielnic, e una cu cea desprinsă din fructe limonii rostogolite aproape de trunchiul pe care au crescut. Se credea în vechime că lămâia căpătase putere să sfarme întunecatele farmece, şi, în rituri funerare, bărbaţii păşind încet, dar ritmat, o purtau grijuliu în palma deschisă. A spart şi pentru mine stalactite de ghiaţă, a risipit cenuşa norilor grei de zăpadă, a îmblânzit viscolul cu toată urgia şi a gonit iarna atât de departe, încât mi-a încolţit nădejdea verilor veşnice. PÂRGUIRI încolăciri de curmeie, frunze de viţă rumenite în scăpătat biruitor de soare, arabescurile joardelor durează punte legănată dela copac ila copac în liniştea serii italice. Ai vrea să vezi copii bucălaţi ascunşi după pergoie, copii încovoiaţi sub grele împletituri de poame şi flori, copii culegând vineţi ciorchini, sau opintiţi sub coşuri prea pline de belşugul tomnatec, mişunând, goi, în purpura umbrelor. Smochinele plesnesc de dulceaţă, pepenii se îngrămădesc, mormane, iar ştiu-leţii porumbului, atârnaţi la uscat, îmbracă faţada răzleţelor case. Drumuri urcă, melci răsuciţi, ispre culmi sigilate de zidul castelelor mândre rămase, în ciuda vranei protivniee, şi azi în picioare. Sub coastă, la Monterchi, Madonna del Parto, madona lui Piero oare a pierdut vederea râvnind să picteze prea multă lumină, cu fruntea ei bombată sub părul tras 1) După Ureche, Istoria Românilor, IV, p. 62. 9° © BCU Cluj neted spre tâmple, cu pielea delicată şi bine întinsă, îşi umflă uşor gura posacă, menită să înflorească în surâs numai atunci când Fecioara va aduce pe lume copilul cel sfânt. Vestmântul albăstriu se crapă sub povara nădejdei de viaţă nouă şi veşnică, aşa cum se deschide, ocrotitor, pologul tras în lături de îngeri. S’a întunecat. Pe bolta ţinută în palme de noapte, iasomia tămâie, plimbân-du-şi steaua albă a florilor ca în ascultarea unei legi de mult hotărîte, cereşti. B A L C I C Din praf ailb de scoici sdrobite plămădite cu mortarul de margă văroasă, călit în apa şi aerul mării, s’au zămislit dealuri cu înfăţişare de munte, ou creste pe care şi-au făcut cuib răpitoarele, cu râpe săpate de potopul şuvoaielor, cu poteci atârnate între albastrul cerului câte odată mai deschis decât albastrul răsunător al talazurilor ce se sparg îmbrăţişate de ţărm, alte ori mai întunecat decât cuprinsul oglinzii de mare, dealuri închipuind aidoma, statornic pe pământ, norii ce trec, încet şi falnic, pe bolta străvezie. Ca să nu-ţi stânjenească privirea, locuinţele tătarilor se pitesc alăturându-se de povârniş, înfiripate din lutul cel alb mângâiat cu palma umezită. Pe culmi iarba şi-a jertfit verdele : ca pelinul cresc tulpini cenuşii plăcute la miros şi foarte amare, sădite parcă într’adins pentru a fi sălaş melcilor răsuciţi oare scârţâie sub picior. Coada şoricelului, de teamă să nu treacă ne luată în seamă, albă pe fundalul cel alb, şi-a dat un perdaf de suliman galben. Tot galben şi drugul, galbenă lumână-rica şi galben asfodelul, îngânând lumina petdlor de soare. Mai jos, cretele se încing cu şerparul de migdali, de caişi, de smochini şi de viţă, rodul străduinţii omeneşti, belşugul hărniciei. Mai jos încă, începe viaţa hârbară a lunilor de vară. Puhoiul veneticilor se abate în liniştea orăşelului de hamali, grânari şi pescari, înfrigurând vremelnic traiul micilor negustori, barcagii sau birtaşi. Goi, prăjiţi de soare, se tăvălesc jucându-se printre valuri, pe nisip şi în bărci. Se rotunjesc ieşind din apă umeri cu pielea întinsă de sforţare brăzdând mătasea întinsoarei; aproape de mal copii sburdă scoţând stropi de lumină. Bărci încărcate lunecă în ritmul vâslelor trase din răsputeri de barcagii vânjoşi. Pe pietre, pe nisip stau tolăniţi cei leneşi căutând înţepătura ca de albine a soarelui nămiezii. Vântul umflă câte o pânză bătându-şi joc de opinteala omenească. La cafeneaua din port, sub pluta cea mare, cântăreţii turci cu malele şi tobe sunătoare povestesc despre fecioara cea oacheşe care degeaba aşteaptă flăcăii tri-meşi la peire. Ceva mai departe, cobzarul pe care nimeni nu mai vrea să-l asculte macină ani de-a rândul acelaş cântec din gura lui ştirbă. Circul, ridicându-şi peste zi cortul rotund, anunţă lupte greeo-romane şi lumea se îndeasă către seară ca să vadă jocul muşchilor umflându-se pe pieptul atleţilor. Luptătorul cărunt, după ce a rupt în degete lanţuri, îngenunche un taur şi fiorul spaimei trece prin mulţime, fntr’un colţ, palide şi prea de vreme îmbătrânite, râd fetiţele cu rochia sclipitoare de fluturi, bucuroase c’au scăpat şi astăzi arătând pe trapez bietul lor meşteşug cu trudă învăţat. La sunetul trompetelor defilează parada de închidere — privitorii se Împrăştie. Afară, calea laptelui taie în două jumătăţi ghioaoea de metal negru bătută cu stele. Luna strâmbă şi roşie se cufundă în mare. O luntre întârziată, cu fa naiul resfrânt de apă, trece fără sgomot. Noaptea e a greerilor şi a foşnetului valurilor după ce toată larma s’a stins. 91 © BCU Cluj P O E S I I DE OYID CALEDONIU ÎNTÂIA călătorie întorşi bolnavi de peisagii cu ploaie şi vânt, Mergem prin pădure în linişti stelare Ne-aşezăm auzul pe muşchii, umezi, de pământ Când nimeni nu tulbură gândurile clare. Cerul fiecare din noi, rătăcit, îl avem Pe frunte, pe piept, în ochi ce nu văd aproape, La rădăcinile plantelor, ca lângă altare îngenunchem Şi ’n beznă ne pipăim, pe mâini, pe tâmple şi pleoape. Mânaţi de-o tristeţe nespusă de nimeni, de sus, Străbatem prin somnul greu al pădurii de brazi întindem mâinile spre răsărit şi apus Să ne lecuim de dragostea stelei de azi. STROFE Acum tot braţele spre cer ridicăm, Ne ’ndeamnă mereu anii, cu snopii, în noi strânşi, Cu toamna, de gât, în vaduri mai stăm Şi vântul să ne sufle pe ochii cei plânşi. Mă caut la răspântii, în linişti mă chem Şi gem, uitat de stele, cu vitregii de lună Lângă tine, Doamne, mă fac un ghem S’ascult în noaptea plină livezile cum sună. 92 © BCU Cluj P O E S I I DE NICOLAE JIANU E U Eu, cel adevărat, sunt mort demult Şi’n fiecare toamnă-ascult Cum moare ’n mine inc’un om Şi’n fiecare toamnă îi petrec Pe toţi câţi trec, Cum trec atâtea frunze printr’un pom. .. EU, mort de-atâtea ori şi vecinie EU, Mă lupt cu viermii, plâng şi cânt Şi ’ntr’una cat pe Dumnezeu... Departe sau aproape... Trăeşte-o toamnă care n a mai fost Odihna mâinilor să-mi lege fără rost. Pe mine cel etern să mă îngroape. POEM PENTRU CANELE VAGABOND Nu fugi... Câne-al nimănui şi-al tuturor, Mânile mi-s goale de ocări Dinţii tăi flămânzii, nu mă dor. Noaptea asta creşte pentru noi Pentru foamea noastră Pentru ochii noştri orbi şi goi. Lacrimile toate, câne trist Pune-mi-le’n mână şi să stăm Până’n zori Lângă stârvul zilei să cântăm... Nimeni nu ne-aude, poţi să plângi Oamenii sunt morţi Pietrele în noaptea asta toate-s porţi De morminte şi de somnuri lungi Noaptea asta câne vagabond Tu îmi eşti prieten şi destin Gândurile toa te Vieţii tale frânte i le’nchin. 93 © BCU Cluj VERONICA DE VINTILĂ HORIA D încolo ide bine şi de rău se -află un toi unitar şi armonios care concentrează ca un paradox, aceste două -contraste morale. Conglomeratul acesta ciudat, pe care I-au studiat mai mult poeţii decât filosofii, -se numeşte, cu un cuvânt vechiu, femeie. Proporţia de bine şi de rău e calculată îin fiecare exemplar al genului într’o drămuire deosebită care din fericire nu stă în puterea omului. Adeseori eşti împins să crezi că un demon glumeţ, de o ironie sinistră, se ocupă cu meşteşugită cântărire a sufletului femeiesc, pentrucă n ar putea nimeni să supună unui chestionar logic concepţia despre viaţă a unei femei. Poate datorită unei sensibilităţi deosebite, impregnată în cutele psihicului ca un caleidoscop, atitudinea Evei eterne se risipeşte-în jocuri inegale cari dau vieţii o notă de fantastic delicios. Câteodată însă variaţiile pe aceeaşi temă sunt atât de inedite încât surpriza pe care o încerci se transformă în suferinţă. Prietena mea Ariana, o fată cu ochii negri minunaţi şi cu cele mai frumoase braţe, recuinoa-şte când stăm de vorbă că nimic nu o poate împiedeca uneori să dispreţuiască ceea ce -adorase cu un minut înainte, sau să se certe ou logodnicul ei deşi ştie bine că îşi crează, ei şi lui, o durere fără rost. Insă nu despre Ariana vreau să scriu acum ci despre o întâmplare care să ilustreze mărturisirile ei. Eroina e o fată pe care Ariana -nu o cunoaşte decât din spusele mele, însă faptul acesta nu o stânjeneşte deloc să se recunoască în acţiune, ori cel puţin să înţeleagă şi să justifice firesc fiecare stare sufletească a tovarăşei de sex. A trecut un an dela întâmplarea pe care o povestesc abia acum. Veronioa s’a schimbat, sau numai mi se pare. Sufletul ei, deşi ham surprins întotdeauna, ca pe o înnotătoare goală, a -rămas mereu atât de departe de orice prezicere, încât nu ştiu dacă veseilia ei e o stare oare va dura, după cum n’aş putea să propun un termen acceselor de melancolie cari o zgudite uneori. 94 © BCU Cluj Sunt câţiva ani de când aim cunoscut-o. Toamna trecută s’a petrecut însă ceva oare a modificat tabloul, ceva care se găseşte în povestea de faţă. înflorea pe pajişti, odată ou bruma, viole tuli palid al brânduşelor şi pădurea prinsese nuanţe roşii, risipite prin verdele brazilor ca o prezenţă vie a anotimpului. Munţii răsăreau dimineaţa albaştri, scăldaţi în soarele lui Octombrie, desprinşi din cerul oare îşi ceda culorile încetul cu încetul, ca într’o bae de frig. Cădeau şi frunze seara, când pădurea se legăna singură, să adoarmă mai uşor. Şi când soarele se rezema de creste, curgeau suliţi de aur printre crengi, sculptând pe covoarele nouă de jos pete de lumină tremurată. Atunci se cobora răcoarea, străbătând vestmintele, stropind cu boabe de rouă iarba, ferecând uşile şi ferestrele în dosul cărora se aprindeau lămpi calde şi feţe de oameni se aplecau ritmic, ca în faţa unui altar. Iar liniştea urca din văi cu glas adânc pe trepte nevăzute. Se furişa din pădure împresurând casele, înstăpânindu-se pretutindeni, înălţându-se către cer pe spinarea fumului care se rostogolea în sus. ca un steag de pace, din fiecare acoperiş. Sinaia adormea în vale, ca un câine eu botul pe labe. tolănită între munţi, încovrigată de frig, tremurând spasmodic din toate încheieturile când trenul huruia pe pod ca un convoi de purici. O cunoscusem pe Yeronica mai de mult, la Facultate, şi ne întâlniserăm aici, pe o potecă depe Cumpătul, fiecare cu un curs sub braţe şi ou spaima examenelor dinainte. Spaima mea era ceva mai accentuată, deoarece mă aşteptau la Bucureşti nu unul, ci trei examene. Yeronica trecuse ca deobiceiu, încă din Iunie aproape toate pragurile către anul al patrulea şi-i mai rămăsese unul singur. Era o fată silitoare nu din pasiunea cursurilor, ci din convingerea conştientă că un examen preparat e întotdeauna un examen luat. Luciditatea ei, care izbucnea adesea în învinuiri îndreptăţite faţă de nepăsarea mea boemă care mă azvârlea în faţa profesorului cu materia numai pe jumătate citită, îmi apărea mai mult ca un viciu voit, decât ca o stare înăscută. Şi îmi închipui şi acuma că Yeronica îşi măsoară nu numai somnul dar şi decenţa viselor. Râsuil şi plânsul ei trebue să fie podoabe calculate, sau arme abile, căci fiecare milimetru din sufletul şi trupul ei e concentrat în vederea atingerii unui scop precis. Chiar culoarea părului, deşi e de un castaniu admirabil, scăldat în irizări aurii, se potriveşte atât de bine cu ochii verzi bătuţi în ţinte violete, cu buzele arcuite regulat şi atât de netede că piar întinse pe o catifea ireală, încât cred că întreaga ei copilărie şi adolescenţă s’a consumat în vederea realizării făpturii de acum, care corespunde unui ideal interior bine precizat încă din leagăn. Şi totuşi am iutbit-o foarte mult şi i-am spus-o deseori, mereu însă cu sentimentul unei frici neînţelese pe de-a’ntregul. Poate că mă temeam să nu descopăr dincolo de decorul Yeronicăi obişnuite, ascunzişuri cu surprize, resorturi nebănuite cari ar fi făcut să ţâşnească la suprafaţă chipul ei real, dureros de necunoscut. Pentru posibilitatea acestei revelaţii păstram în vorbe şi în gesturi o timiditate continuă. Iată de ce indiferenţa ei nn m’a umilit niciodată şi nici nu m’a întristat, căci mi-a dat siguranţa că voi avea mereu dinainte făptura neschimbată a fetei pe care o iubeam. Intr’o zi am întrebat-o ce crede despre dragoste şi mi-a răspuns că nesocoteşte totali lucrurile inutile. Altă dată m’a văzut ieşind dela un cinematograf unde se juca Romeo şi Julietta şi a râs, a râs în stradă cu o poftă nestăpânită. Când am întâlnit-o însă pe poteca din pădure, răscolind frunzele în mers, mi s’a părut atât de deplasată prezenţa ei în amurgul acela romantic, încât am râs şi eu. — De ce râzi ? m’a întrebat. 95 © BCU Cluj — Pentrucă nimic nu se potriveşte mai puţin cu o toamnă şi cu un amurg decât tine Veselia mea a căzut însă repede când mi-a explicat că ea n’a venit aici să se plimbe pur şi simplu, ci să ia aer, sau cum s’ar spune, provizii de forţă pentru efortul greu al examenului I-am mărturisit că umblam toată ziua prin pădure cu un curs din care citisem în patru zile patru pagini şi că eu într’adevăr mă plimbam pur şi simplu, fără niciun scop, numai pentru bucuria de a vedea. A zâmbit aproape milostivă însă nu fără nuanţa de dispreţ care-i înflorea colţul gurii de câte ori era vorba de pasiunile mele copilăreşti. Căci Veronica, deşi purta un nume vechiu şi oarecum demodat, trăia cu frenezie filosof ia veacului, utilitarismul acela atât de înfipt în prezent încât te sileşte să adori timpul şi să faci din clipă un câştig sau o pierdere după eum ai folosit-o cămătăreşte sau ai lăsat-o să treacă fără să o storci de tot ce-ţi putea oferi. Iată dece întâlnirea noastră simboliza o ciocnire de forţe contrarii, de principii opuse, rezumând dualismul antagonic al existenţei moderne. Căci nu se întâlniseră acolo numai un bărbat şi o femeie, adică o unitate virtuală, ci două entităţi distincte, concentrate fiecare în jurul altui crez. Şi totuşi plimbarea a continuat, ascunzând sub liniştea ei dorinţa de pace a vieţii de totdeauna, acest imperativ imens şi dictatorial clare face posibilă societatea. Se însera încet şi fiecare fragment de peisagiu părea un tablou de sine stătător, pictat în culori deosebite şi totuşi unitare, ca o expoziţie în care, deasupra diversităţii subiectelor, domină stilul unic al artistului. Poteca pietruită de curând se întindea dreaptă, croită în linii regulate de mâna omului. Cred că semnul acesta de civilizaţie o atrăgea mai mult pe Veronica aici decât în altă parte. Soarele căzuse dincolo de piscuri şi munţii se profilau vineţi, uriaşi şi reci, astupând zările înlr’o intimitate de închisoare. Deasupra stăruia încă agonia de sânge palid a astrului răposat. Crucea depe Caruiman întindea braţe mici în singurătatea ei înaltă, ca o jucărie uitată care se vrea mângâiată de mâinile stăpânului. Din funduri de pră-prastii creşteau neguri albe. Mă gândeam la zâmbetul frumos şi bun al Arianei încununând plimbarea neaşteptată de astă seară, când Veronica rupse brusc tăcerea cu vorbe cari voiau să fie dispreţuitoare : — Cu siguranţă că mesteci în dinţi fragmente de poem ! — Nu, mă gândeam la ochii frumoşi ai unei fete. Şi chiar dacă ar fi cum spui nu văd dece te sileşti să pui atâta dispreţ în glas de câte ori vine vorba despre poesie. Reîncepea vechea discuţie, atât de des repetată încât de fiecare dată o credeam consumată şi închisă pentru totdeauna. Veronica strivi între degete o frunză uscată care gemu omenesc de îndurerată şi apoi o azvârli cu răutate într’o parte, poate în nasul poesiei. Glasul ei răsună cald în semi-obscuritate, adoptând nuanţe blânde ca o ultimă încercare de a mă convinge. Tresărea ca de obiceiu ambiţia ascunsă de a mă converti la ideile ei. Dădea şi acum dovadă că mă cunoaşte foarte superficial. — Tu nu înţelegi că viaţa de azi refuză orice contact cu oeeace nu e real, cu oeeace nu-i convine ? Poesia, presupunând că a fost cândva o necesitate, un îndemn adânc, ceva în sfârşit care să rimeze cu năzuinţele socialului, nu mai reprezintă astăzi nimic, nici măcar o modă. Azi nu mai ai dreptul să admiri, adică să priveşti ceva din punct de vedere estetic, pentrueă timpul nu e numai al tău şi pentrucă viaţa aşa cum se desfăşoară acum, e ca un brad uriaş în care individul nu reprezintă decât frunza aceea cât un ac de subţire care trebue să accepte ritmul celor- 96 © BCU Cluj lai te ca să nu piară. Poesia e ca şi cum ai refuza la un moment dat să primeşti seva care circulă în toţi, de dragul unei seve proprii care n’ar face decât să te desprindă depe trunchiu. Căderea e iremediabilă pentrucă încercarea ta de izolare înfrânge legi categorice şi universale. Mă gândesc uneori la tine, la felul tău de a fi şi urăsc rătăcirea asta între vers şi inutil pentru puterea cu care te scoate dintre oameni. Mâna, ou degete subţiri şi albe pe cari le sărutasem de atâtea; ori, descria în aer curbe scurte şi căderi repezi, însoţind cu meşteşug cadenţa vorbelor. Viitorul membru al baroului din Bucureşti, domnişoara Veronica T., făcea practică pe spinarea mea. Căci o bănuiam nesinceră şi acum. Insă avea ochii atât de aprinşi şi părul se răvăşise atât de copilăresc în ritmul pledoariei, încât o iubeam pentru podoabele acestea cari tăceau, cari refuzau poate să adopte convingerile stăpânei. Şi mă simţeam atât de tare pe poziţia mea inactuală, încât consimţii să răspund. — De câte ori îmi aminteşti ceva care nu-ţi place, sau care nu se potriveşte cu structura ta sufletească, nu lipseşte cuvântul inutil. Şi cu o plăcere diabolică îl aşezi întotdeauna lângă social, ca doi termeni cari se exclud. Pentru tine omul oa să poată exista treime să fie utili, renunţând la el. Vreau să spun că pentru tine noţiunea de individual e fatal legată de aceea de inutil. Şi atunci, completând cursul argumentării tale, tendinţa mea către poesie nu e decât o urmare logică a crezului individualist pe care-1 port de mult în mine. Că sunt un om inutil, etern inutil, asta intră dela sine în sfera deducţiilor tale. Un singur lucru îţi scapă însă. Dacă ţii să mă converteşti la anti-poesie, dece nu încerci mai întâi să mă arunci în util, să restabileşti contactul cu socialul, prezentând u -mi paradisul acesta din care am căzut şi în care tu te afli ? Plimbarea se prelungea în tăcere. Simţeam pregătindu-se în umbră, dincolo de şuviţele castanii, un răspuns zdrobitor, care însă întârzia să vină. Mă folosii de acest armistiţiu neaşteptat şi continuai pe acel aş ton calm şi nepăsător care displace femeilor pentrucă simt în el povara propriei lor înfrângeri. — De altfel nici tu nu poţi spune că ai renunţat cu totul la tine pentru a te dărui — ştiu eu ? — societăţii, ori numai timpului actual. Iată de pildă această plimbare nocturnă care, cum spuneai adineaori, o faci cu scopul de a lua aer în vederea unei cât mai perfecte reuşite la examen. Nu văd aici nimic social, ci dimpotrivă puternice tendinţe individuale, egoiste. Ultimul cuvânt o duru. Auzii un „eh !“ distinct care voia să spună : „rai mă înţelegi, la altceva mă gândeam", însă nu făcea decât să-mi dea siguranţa că ţintisem bine .Insă o femeie, oricât de evident îi reliefezi eroarea, continuă să se apere cu dârzenie. Pentru ea niciodată o poziţie pierdută nu e o poziţie pierdută, nu e o poziţie care trebue părăsită. Şi nu-mi închipui pe Eva cedând şarpelui după păcat mărul din care s’a grăbit să muşte. — Vezi tu Veronica, dacă aş urma să judec prin prisma convingerilor tale aş a junge Ia concluzii foarte bizare. De pildă dacă numai ceea ce e momentan util e demn de luat în seamă, dragostea privită ca o pierdere de timp prin excelenţă, ar trebui exclusă şi condamnată ca inutilă. — Fără ndoială ! Aici voiam să ajungi şi nu te-iam întrerupt ca să cazi singur în cursă. Dragostea, ca şi poesia, face parte din recusita altui veac, răposat. Nu prea vedeam în ce cursă am căzut singur, însă am tăcut ca să las impresia unei înfrângeri. Femeile şi copiii, dacă îi contrazici prea mult, plâng sau se supără. Mergeam alături, braţ la braţ, în cadenţa acehiiaş pas, măsurat mărunt după spaţiul nefiresc al tocurilor ei înalte şi moderne. Călcam pe hotarul fraged 97 © BCU Cluj dintre amurg şi noapte, când întunerecul păstrează încă urma firavă a zilei care a trecut, ca pe o convalescenţă. Stelele nu se zăreau şi cerul plutea incert în ape turburi. Printre copaci, jur împrejur, ne învăluia adevărata noapte, ca o avantgardă. In vale se aprindeau lumini la ferestre. La un cot al cărării ne-am oprit să odihnim pe o bancă. Era linişte şi frig. Simţeam trupul de lângă mine tremurând, însă glasul se silea să prelungească sensaţia fermă a izbânzii recente. Printre trunchiuri pâlpâia aproape, flacăra înaltă a unui foc. Era atâta linişte încât auzeam pocnitul vreascurilor aprinse şi departe, în vale, adierea de apă a Prahovei. Părul Veronieăi mirosea a levănţieă şi a primăvară. Vorbele tari rămăseseră în urmă, străine de intimitatea nopţii. Fata se ghemui lângă mine. . — Mi-e frig. — Dacă ţi-e frig, rosti înăuntru numai gândid meu, dece nu plecăm domnişoară avocat ? Deoe nu continuăm controversa ? Bătălia ideilor te-ar încălzi şi săbiile vorbelor noastre ar face să ţâşnească scântei în încrucişarea lor crâncenă. Sau poate, scumpă domnişoară avocat, îţi place mai mult focul care pâlpâe, noaptea care cade, liniştea grea şi atât de... poetică în miajestatea ei ? Dar glasul rămase înăuntru, ca o scrisoare rătăcită. Şi jumătate din pardesiul meu cuprinse umerii cari tremurau alături. Braţul stâng îi învălui autoritar şi ocrotitor lărgind capacitatea calorică a pardesiului. Domnişoara avocat, convinsă probabil de utilitatea gestului, nu se împotrivi, acceptând cu un „mulţumesc" timid iniţiativa mea umanitară. Şi părul ei era acum aşa de aproape şi mirosea atât de pătrunzător a levănţieă şi a pajişte înflorită, încât buzele îi culeseră parfumul cum ai rupe o floare. Noaptea căzuse pretutindeni şi focul era singurul semn al vieţii pe pământ. Dacă s’ar fi stins, ne-tam fi simţit amândoi trişti şi izolaţi în întreg universul, ca cei doi oameni ai începutului. — Veronica, iată noaptea cea mai frumoasă care s’a lăsat vreodată pe pământ. Nici luna nu îndrăzneşte să-i risipească farmecul. Niciun răspuns. Numai degetele ei fine şi reci îmi cuprinseră mâna şi rămaseră aşa, ca într’o încuviinţare veşnică. Vântul, sau o veveriţă mucalită, desprinse depe crengile de sus un con de brad şi-i dete drumul pe bancă unde căzu cu zgomot de catastrofă cosmică. Degetele Veronieăi se crispară şi capul se rezemă, cerând ocrotire, pe pieptul meu. Auzeam inima ţăcănind dezordonat, cuprinsă de panică. — Veronica, nu-ţi fie frică. N’a fost decât o glumă a toamnei, sau poate a bradului pe care l-ai umilit adineaori asemuindu-1 cu un furnicar omenesc. Şi tăcerea veni iar, adăpostind sub falduri blânde focul care trăia în spasmuri, şi mâinile cari se căutau, prietene. Sufletele ardeau în noi ca două făclii asemenea la picioarele aceluiaş altar. Pălălaia focului din besnă descreştea încetul cu încetul, când o umbră se desprinse de lângă ea şi porni către noi ou paşi pe care nu-i vedeam însă îi bănuiam lungi şi grei ca noaptea. Era un om cu siguranţă, însă proectat pe miezul flăcării părea un duh rupt din întunerec. Poate că nu era decât cineva care cobora după lemne... Veronica întoarse faţa către mine şi în ochi îi bănuiam tremurul lucios al spaimei. — Poate e un boţ ! — Nu, n’avea cum să ştie că suntem aici. Şi chiar dacă ar îndrăzni, putem striga, putem fugi, sau... ştiu eu?... In sfârşit, s’ar putea să fie un om ca toţi oamenii. Căutam înadins încurajări cât mai puţin calmante, ca să pot admira în voe teama domnişoarei avocat. Umbra creştea către noi. Auzeam paşi grei sfărâmând crengi uscate în mers. 98 © BCU Cluj — La urma urmei, nu trebue să-ţi fie frică dacă eşti cu mine. Şi braţ ui stâng se. încordă bărbătesc, cuprinzând talia fetei şi apropiind-o strâns. Omul trecu prin faţa noastră, ghici probabil existenţa unui singur ex-eursianist întârziat şi obosit, căci trupurile noastre erau atât de aproape încât se confundau — şi rosti un „bună seara" cumsecade şi românesc. Răspunsei grav, conştient de puterea fără seamăn care clocotea în mine. Apoi sărutai buclele umede ale domnişoarei avocat care-şi pierduse pe undeva, prin pădure, talentul oratoric şi simţul utilităţii. Târziu, când ne-mm ridicat, focul murise şi luna plutea sus, în largul cerului îngheţat. Veronica murmura încet melodia unei romanţe la modă. Nu o auzisem niciodată cântând şi tot restul drumului, până’n poarta vilei, ascultai cântecul acesta îndulcit |cu versuri stupide, ca pe un semn deplin că învinsesem şi că schimbasem haina de împrumut a unui suflet cu mantia naturală care i se potrivea. Ve-ronica devenise ,inai puţin decât o studentă, tovarăşa ideală a visurilor mele. Şi când ne-am despărţit, i-am promis toate poesiile de dragoste pe care i le scrisesem însă nu cutezasem să i le dau. In zâmbetul care m’a petrecut ca o fluturare de batistă, am recunoscut admiraţie, supuşenie, iubire. Ariana mă aştepta de mult cu masa. Venise clei a Bucureşti logodnicul ei şi bucuria strălucea pură în sufrageria albă, ca interiorul unui suflet de îndrăgostit. Era prea multă fericire în jurul mesei aceleia pe care supa se răcise uitată, ca să mai adaug prisosul identic din mine.Imii făcea impresia că dacă aş fi spus ceva din întâmplarea fără început a serii acesteia, ar fi plesnit geamurile sub presiunea vorbelor, ca un balon supraîncărcat. A doua zi am plecat la Bucureşti deoarece era ultimul termen de înscriere la examene. Veronica rămăsese la Sinaia, urmând să sosească după câteva zile. Ca o studentă conştiincioasă ce era, avusese grijă să ise înscrie înainte de a veni la munte. I-am trimis numaidecât cea mai frumoasă dintre poesiile mele şi o scrisoare lungă în care mărturiseam dragostea mea care dăinuia dela începutul întâlnirii noastre. Era o poveste întreagă în plicul oare pleca în spre ea, un roman condensat din oare nu lipseau niciuna din obişnuitele ideolaraţii scrise cari inaugurează o dragoste. Aşteptam răspunsul cu nerăbdare şi colindam cinematografele ca să treacă timpul mai repede. Sbuciumul din preajma examenelor îl lăsasem pentru alţii. După două zile primii scrisoarea ei. Un plic subţire şi uşor care-mi juioa între degetele denaturate de emoţie. După ce am citit-o odată, am răsuflat adânc şi mi -am şters fruntea eu palma. Simţeam în piept o greutate, ca în visele urâte în cari te apasă un zid prăbuşit peste tine. Am citit încă odată şi încă odată, de nenumărate ori, răsucind sensul frazelor inabile însă neobişnuit de ironice şi răutăcioase. Iubirea mea se numea acolo „neseriozitate" iar versurile trimise „fleacuri", „prostii", „pierdere de vreme". Scrisoarea se încheia astfel : „Nu-mi închipuiam să mă cunoşti atât de puţin". Când i-aim povestit Arianei întâmplarea aceasta, cerându-i un sfat, a râs şi m’a bătut pe umeri compătimitoare. Ochii ei frumoşi păreau a înţelege totul, des-văluind în luminile lor limpezi existenţa unui secret pe care-1 cunoşteau numai ea. Veronica şi toate celelalte. Căci femeile sunt constituite într’o sectă ermetică a cărei istorie şi origină nu o cunoaşte nimeni, nici chiar ele... Insă ritualul trăieşte în sânge ca o moştenire fără sfârşit. 99 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE SCHEMATICA UNEI ANTROPOLOGII CREŞTINE Kirche, Staat und Mensch; Russisch-Ortodoxe Studien, Cenf, 1937 Marele congres al bisericilor creştine, ţinut anul trecut la Oxford, ne-a dat o extrem de bogată literatură cu privire la starea în care se găseşte astăzi creştinismul faţă de societatea umană. Din această reexaminare critică, doctrina creştină n’a ieşit diminuată. Dimpotrivă s’a constatat că declinul omenirii se datoreşte tocmai îndepărtării de la principiile şi valorile morale-religioase ale creştinismului. Nouile devieri şi curente anarhice şi ateiste au produs o reacţiune favorabilă creştinismului. Se aude neîncetat strigătul: „înapoi la Hris-tos ! înapoi la sursele veridice ale Evangheliei ! Reintegraţi creştinătatea pe baze dogmatice şi morale ! Găsiţi un minimum de credinţă şi de purtare!“ Natural strigătul acesta, deşi îndreptăţit, are totuş şi ceva periculos în el. Dorim şi noi o reîntoarcere la adevăratul creştinism, dar acest creştinism noi îl regăsim veridic şi curat în ortodoxismul bisericii de răsărit, cristalizat în ho-tărîrile celor şapte soboare ecumenice şi în tradiţia bisericească. Un minim de credinţă înseamnă o renunţare la credinţa completă a bisericii. Nu ne-am mai regăsi atunci în ortodoxism, ci am pluti în plin protestantism, raţionalism ori sincretism religios. A pune în discuţie dogma, înseamnă să o sdruncinăm, să ne îndoim de perfecţiunea şi veritatea ei, înseamnă să-i introducem cariul scepticismului la rădăcină. Rezultatul ar fi: negarea însăşi a ortodoxismului! Din contactul pe care l-am luat cu mulţimea bisericilor la aceste congrese, urmează, să ne însuşim acea: prudentia rerum, ca o atitudine de viitor faţă de ele. Este adevărat, că suntem foarte călduros îmbrăţişaţi şi solicitaţi. Nu lipsesc însăşi intenţiuni mai mult sau mai puţin vizibile de a ne capta şi dilua în apele celorlalte confesiuni. Reacţiunea de pe ecranul creştinătăţii este bună şi actuală şi legitimă. Ea vine ca o redeşteptare din acea somnolenţă religioasă, în care ne complăceam până acum. Ultimile întâlniri cu restul bisericilor creştine, cum au fost de pildă la : Stockholm, Lausane, Lambeth, Cambridge, Oxford, Edimbourgh, etc., ne-iau întărit şi mai mult convingerea de a ne concentra mai temeinic şi mai sârguincios asupra ortodoxismului. Ne găsim încă cu multe probleme deschise. Sunt numeroase acele teolo-gumene asupra cărora există încă discuţiune. Influenţe din afară: filosofice, protestante ori romano ■-catolice, îşi deschid şuvoaele lor în apele ortodoxismului. Opera viitoare va fi de a contura şi corecta aceste imixtiuni. Discuţiunile începute între teologii bisericilor ortodoxe vor avea de scop să purifice ortodoxismul şi să ni-1 redea iarăşi virgin. In această ordine de idei, un preţios material ne prezintă lucrările congresului de la Oxford, apărute sub denumirea de : Kirche und Welt — Studien und Dokumente — care au ajuns până la al XVI-lea volum. Am înaintea mea volumul al II-lea din această colecţie : Kirche, Staat und Mensch, Genf, 1937, unde găsim o foarte importantă contribuţie a teologilor ruşi în domeniul teologiei, care nu poate fi ignorată. Se desbat în aceste studii: probleme de antropologie creştină, de sociologie, de etică, de dogmatică şi de istorie creştină. Asupra primei probleme găsim şase articole datorite unor specialişti cu mare renume filosofic şi teologic, precum: profesorul Bulgakov, Berdiaiev, Alexejev, Vyşeslavţev, Zen-kovsky şi profesorul german Lieb. Ne permitem pentru cetitorii revistei „Gândirea" o informare mai amănunţită asupra acestor probleme, care au făcut şi fac încă obiectul preocupărilor acestei eminente publicaţii de spiritualitate creştină. Există o antropologie creştină. Propriu zis, creştinismul a valorificat în mod integral problema omului. Antichitatea nu s’a preocupat de personalitatea umană sub forma ei existenţială. Ea era înglobată existenţii marelui mister cosmic ca un element secundar, inferior şi ema- ioo © BCU Cluj nentist. Materialismul concepea pe om numai sub forma lui telurică, iar idealismul valorifică forţele superioare şi ideale ale omului, oarecum desprinse de realitatea lor fiinţială. De asemeni, BiarthianismUl, această recentă oglindirea protestantismului, resfrânge pesimismul asupra fiinţei umane, considerând-o ea pe un element decăzut, păcătos şi neapt a se ridica către Dumnezeu. Numai creştinismul concepe pe om ca pe o problemă centrală şi-l interpretează sub unghiul unei existenţe totale, apropiindu-1 de Divinitate prin „chipul şi asemănarea" sădite de Dumnezeu în sufletul său. „Antropologia", prin urmare, este o disciplină ieşită principial din aluatul creştin. Să vedem, care sunt acum postulatele pe care rezidă schematica unei asemenea discipline. Ne conducem momentan de ideologia părintelui Bulgakov, întrucât insăilarea ei pare mai complect şi mai sistematic expusă, integrând însă concomitent şi ideile personale ale celorlalţi gânditori ruşi. In studiul său intitulat: „Die christliohe An-thropologic", p. 209—255, Sergiu Bulgakov reduce problema omului la patru postulate, ca fiind cele patru principii de bază pe care rezidă schematica unei antropologii creştine: 1) raportul dintre Dumnezeu şi om ; 2) raportul dintre lume şi om; 3) Divin-umanul sub aspectul său istoric şi eshatologic, şi 4) întruparea lui Dumne-' zeu. Este, desigur, foarte firesc ca prima idee pe care trebue s’o găsim pe frontispiciul unui tratat de „antropologie creştină" să fie cea a rapor_ tului dintre creator şi creatură, dintre Dumnezeu şi Om. Intr’un tratat de „antropologie filosofică" o a-semienea preocupare nu ar fi de ordin primordial. In contribuţia pe care Berdiaiev o aduce la studiul „problemei omului“ din articolul său: Das Problem des Menschen—Ein Beitrag zu einer christlichen Anthropologie, p. 185—208, şi unde caută să trateze problema aceasta ca filosof şi nu ca teolog — (Ich gedenke hier, das Problem des Menschen als Philosoph und nicht als Theo-loge zu behandeln, p. 176), postulatul fundamental al antropologiei îl formează: problema personalităţii- umane. In cadrul însă al unei antropologii creştine raportul dintre Dumnezeu şi om este piatra unghiulară a acestei discipline. Dumnezeu şi omul, iată prima ecuaţie ce tre-bueşte deslegată. Teologia negativă, inspirându-se din neoplatonism, tăgăduaşte atribuirea vreunei însuşiri lui Dumnezeu. Ea nu recurge nici măcar la atributul de existenţă sau de transcendenţă. Absolutul nu poate fi nici dincoace şi nici dincolo de noi. Tuturor acestor determinări logice, nu le putem opune decât un „Ignorabimus". „Filr das Absolute giibt et kein „trans“. Est liegt vollig jenseits vonDenken und Sein", —spune Buiga-kov. Faţă de acest aspect apofatic al Absolutului, mai există un altul de nuanţă catafatică, unde Absolutul este privit ca Dumnezeu, care se revelează prin creaţiune. Revelaţiunea presupune existenţa unui mister în sine, ce se descoperă şi a unei creaturi, căreia acest mister oarecum censurat i se face cunoscut. Nefiinţa devine fiinţă. De sub zaimful greoiu ce acoperea acest mister insesizabil, o rază de lumină şi viaţă trădează un ce existenţial. Nu e propriu zis o trădare a vreunui Prometeu răzbunător, ci e o revelare de Divin. „Das Absolute als Transzenden-tes, das sich im Spiegel des Immanenten re-flectiert, ist Gott“, p. 210. Intre creator şi creatură nu există o diferenţă de ordin ontologic, ci din contra o identitate ontologică. Autorul precizează mai de-aproape această identitate, dar nu după sistemul emanaţionist, ca în neoplatonism, şi nici după sistemul unea totale separaţiunii, pe oare mintea logică în zadar caută să o întregească. Există o antinomie mai mult de ordin intelectual, decât în sensul dialecticei lui Hegel sau Marx care se neutralizează apoi într’o sinteză de regăsire atât a tezei, cât şi a antitezei acelei antinomii. In antinomia de mai sus, găsim ceva din marile enigme, nepătrunse de mintea logică. In actul creaţiunii apare un loc spaţial pentru creatură, în afară de Dumnezeu. Această idee limitativă nu are în sine nimic ontologic, ceva, ce ar însemna o delimitare a Divinităţii. In creştinism, existenţa creaturală are fiinţa ei în Dumnezeu, deşi capătă prin actul creaţiunii o existenţă proprie şi în afară de Dumnezeu. Creaţiunea nu duce către panteism, care în fond nu este decât un ateism consecvent, ci către un panenteism. Principiul primordial rezidă în Dumnezeu. Chipul dumnezeesc se reflectă în creatura sa. Această reoglindire nu trebue privită ca o idee abstractă, ai ca o realitate, ca acel ens realissi-mum al Finţii dumnezeeşti, Creatura nu este un element adăugitor Divinităţii, ci face parte din însăşi existenţa lui Dumnezeu, „Gahont zum eigenen Leben Goibtes", p. 214. Actul creaţiunii este opera înţelepciunii lui Dumnezeu, a „Sofiei". Altă dată, preotul Bulgakov vedea în acest atribut al „Sofiei" o nouă persoană a Sf. Treimi. Acum însă lămureşte precis acest înţeles după sensul V. T. pe care-1 găsim în Proverbele lui Solomon, cap. VIII. înţelepciunea nu este ontologic separată de Dumnezeu, nici nu trebueşte privită ca o a patra hipostasă a Divinităţii, dar nici identică cu esenţa divină. „Sie ist uberhaupt keine Hyposithase in der Art eines besonderen hyposthasenhaften Zentrums in der Gottheit", p. 215. Bulgakov dă ample explicaţiuni, p. 215, 216, IOI © BCU Cluj asupra raporturilor dintre persoanele Sf. Treimi. Revine în mod special cu privire la înţelesul cuvântului de „Sofia", ce mi se pare mult atenuat faţă de interpretările anterioare. (Vezi Rev. „Raze de Lumină" pe 1936, nr. 3—4). Ea tre-bueşte înţeleasă ca un element iniţial existent în fiecare din persoanele Sf. Treimi. înţelepciunea divină e înţelepciunea persoanelor Sf. Treimi. Datorită acestei însuşiri avem actul crea-ţiunii. Ea este elementul ideaţional din structura fiecărei facilităţi sufleteşti. E un factor con_ stitutiv al acestor facultăţi şi nu în afară de ele sau mai presus de ale. Lumea niu este făcută din „nimiic‘‘, ca şi cum acesta ar fi existat alături de Dumnezeu sau ca un ce dincolo de Dumnezeu, ci ideia prin voinţa ei prinde realitate în timp şi spaţiu, pe care Sf. Scriptură o precizează sub forma celor şaise ziile ale creaţiiuniii. „Ihr sophiamscher Qrund ist ihre Entelechie“ — spune Bulgakov, p. 217. Natural, că aceaistă „Sofie" se va desăvârşi în timp în făpturile divine până ia complecta lor perfecţiune în Dumnezeu. Sunt forţe imanente, oare lucrează în om sub imboldul libertăţii voinţii pentru a atinge starea de perfecţiune în Dumnezeu. Bulgakov rezumă raportul dintre creator şi creatură în sensul că energia creatoare din univers aparţine lui Dumnezeu şi reprezintă forţa realizatoare a acelei „Sofii" în lume. Ea însă formează şi o existenţă de sine şi în afară da Divinitate, nu este însă nedespărţită de Dumnezeu, ci se află în deplină libertate şi perseverare. După principiul iniţial, lumea este divină, după felul de existenţă nu este divină. Creaturile nu se contopesc cu divinitatea, nici nu dispar în ea, ci tind către asemănarea cu Dumnezeu către însuşirea acelei „Sofii" dumnezeeşti. In raportul dintre lume şi om, Bulgakov explică mai departe poziţia acestuia în neantul cosmic. Acceptă ideologia creaţiunei după Biblie, care nu e în fond, decât o creaţiune făcută în jurul omului ca punct central al întregului cosmos. Potrivit acestei teorii antropocosmice, autorul i-nversează şi teoria evoluţdianismului darvinian. Omul închide ciclul creaturilor în univers, după eum oeaa ce e superior închide în sine ceea ce a fost inferior şii comun. întreaga natură îi este dată omului spre a o stăpâni. Ea este în acest sens potenţial-umană. „Sie gehort zum Manschen“, p. 219. Nu este însă identică cu el. Nici nu a găsit în mijlocul ei un tovarăş corespunzător lui. Lumea se cunoaşte pe sine si devine conştientă de sine prin om. Die Welt wird sich ihrer selbst im Menschen bewust und erkennt sich im Menschen, p. 220. Revine apoi asupra problemii însăşi a omului. Aici desprindem două idei fundamentale pentru antropologia creştină şi anume: structura lăuntrică a eului nostru şi al doilea: ideia de perfecţiune sau de spiritualitate, care compun propriu zis şi nucleul acestei discipline. Aproape toţi gânditorii ruşi au vederi asemănătoare în conceperea acestor idei centrale. Vom urmări comparativ. După origina sa telurică, omul este creat de Dumnezeu din materie, El aparţine astfel naturii, dar se diferenţiază în acelaş timp de ea prin elementul spiritual insuflat lui de către Dumnezeu din însuşi spiritul său. Omul este o creatură, dar nu e o emanaţiune şi nici o revărsare a fiinţei dumnezeeşti din potirul dum-nezeirii, ori o creaţiune dintr’o altă creatură anterioară, ci e făcut „după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu. Bulgakoiv, Berdjajev, Vyşnaslavţev, Zenkov-sky, etc. interpretează „chipul lui Dumnezeu" în om după existenţa spiritului său. Spiritul nu poate fi decât personal. „Ich bin, der Ich bin, Iahwe"! Dumnezeu este o personalitate după spiritualitatea sa, tot astfel şi omul. „Qott ist eine Personlicfakeit und der, der nach Biilide Gottes geschaffen ward ist daher gleichfall eiine Pensoniiichkedit",, p. 224. Potrivit acestei spiritualităţi, omul este asemeni şi îngerilor: Seinern nach untensaheidet sich der Mensah niicht van den Engeln, p. 229. Deosebirea între unii şi alţii constă în aceea, că la natura divină a spiritului din om se adaugă şi natura creată animalică, cum şi sufletul ce viază în fiinţa omului. Nici corpul nu este un element absolut contrar spiritului din om. In creştinism, el reprezintă o valoare. Nu trebuie identificat cu materia, sau cu carnea ori sângele din trup, sau cu sensibilitatea eului nostru. Corpul nu este numai pământ. Mântuitorul prin întrupare ia trup omenesc, înviază cu trupul, se înalţă cu el şi stă de-a-dreapta Tatălui. Spiritul se încorporează în trup, după cum trupul ise spiritualizează prin spirit. In iconografie ca şi în angelofonie îngerul ia forma corpului spiritualizat. Dar la acest element structural, teologii ruşi mai adaugă încă două şi anume :’ sufletul şi spiritul. Corpul nu e materie moartă, ci e însufleţită prin suflet. Dar amândouă la un loc formează şi locuinţa spiritului dumnezeesc în om. Omul aparţine astfel la două lumi. După corp şi suflet ţine de lumea creată, după spirit de lumea divină necreată. Iată, marea antinomie oe există ia baza antropologiei creştine. Omul este şi creat şi necreat. De aceea, Bulgakov îşi începe studiul său cu aceste lapidare cuvinte : der Mensch ist ein erschaffener Gott, ein Gott durch die Gnade. Şi Berdjajev face net această distincţiune între natură şii spirit: Der Geiist ist nicht Na-tur, p. 196. Spiritul este elementul supranatural în om, sufletul şi corpul formează fiinţa naturală a o- 102 © BCU Cluj mului. Ele pot fi integrate în ordinea spiritualităţii adică spiritualizate. Nici spiritul nu formează o abstracţiune transcendentă ca în to-mismul scolastic, ci e o realitate încorporată. Omul devine astfel o personalitate, fiindcă fundamentul personalităţii este spiritualitatea. Prin mijlocirea celei dintâi, cea de a doua devine o realitate. Se respinge odată cu această concepţie şi paralelismul psiho-fizic al lui Cortezius. Admit un dualism natură şi spirit, însă într’o unică realitate. De fapt, acest dualism constă din trei elemente bine distincte. Profesorul Vyşeslavţev, în articolul său: das Ebenbild Gottes im Wesen des Menschen, — p. 323 enu-mără olar aceste trei elemente: Der Mensah beştelit aus cinei hierarchisoh uberednander ge-schichtliche Elemente: Leib, Seele und Geist. Sufletul este superior corpului, pe care-1 însufleţeşte, dându-i viaţă, iar spiritul e superior sufletului şi corpului, pe care le spiritualizează. Acesta este de altfel, după autor, şi punctul de vedere clasic al antropologiei patristice. Vy-şasiavţev nu se opreşte însă la aceste trei elemente clasice. In lumina nouei contribuţii a psihologiei moderne, „sufletul" şi-a pierdut acea însuşire de unitate şi simplitate existenţială. De fapt şi el enumără în structura fiinţei umane vre-o şapte grade ierarhice, pe care în unele locuri, chiar le depăşeşte, p. 324, 325. Corpul cuprinde în sine două serii de elemente: procesele fizico-chimice şi o sumă de aparate funcţionale. La aceasta se mai adaugă acel subconştient psihic şi individual. Sufletul conştient miai cuprinde şi el două serii de elemente şi anume: sufletul animal şi pe cel spiritual. Dar nici acesta nu este elementul cel mai superior în om. Există încă o conştiinţă supra-in-dividuală, pe care autorul o împrumută probabil din concepţia filosofiei kantiene. La aceste elemente Vyişeslavţev mai adaugă încă unul, însă de o valoare reală, deşi scapă ştiinţei psihologice şi îşi împlântă rădăcinile lui în lumea metafizică şi metapsihică. p. 325. Este intuiţia mistică. Această ipseitate asupra conştiinţei individuale pare a fi cea mai înaltă treaptă de cunoaştere. Spinoza vorbea de acel: amor Dei in-'tellectualis, care în fond nu se deosebeşte de această treaptă. Autorul îi dă o deosebită atenţie. Diese iiberbevusste Selbstheit ist das Hoch-ste. p. 325. Centrul cunoaşterei intuiţionale este coborît din raţiune în inimă, în profunzimile afectului, în iubire. Sursa adevărului nu este numai raţiunea, ci şi inima. „Diais Gefiihll ist das Mititeii und Wark-zeug der tiefsten Erkenntnis, p. 338. Ortodoxul stă mai aproape de Pascal decât de Descartes. Ultima treaptă a fiinţei umane nu este nici omul gândirei pure, nici cel al acţiunei, ci este acel homo absconditus, al interiorizării, al iluminării, al intuiţiei mistice, care porneşte din iubirea adâncă şi ascunsă a inimei. Aci întâlneşte autorul scânteia absolutului, a divinului, a spiritualităţii, a personalităţii omului. Acel: „Strahl der unsiiohfibarein Gottheiit". Aci locuieşte Dumnezeu. Am mai putea adăuga încă un corolar la această ultimă treaptă, care o încununează şi anume: jertfa supremă, ca o continuitate a acestei sigurităţi lăuntrice. Cu aceasta, am definit şi elementul cel mai preţios din fiinţa omului: personalitatea sa spirituală. Ea este reflexul „chipului dumnezeesc" în om. Atributele ei după Berdjajev sunt: unitatea şi perseverenţa în fluctuaţiile soartei, p. 189, activitatea şi rezistenţa eroică, p. 190, intuiţia nemijlocită şi deplina libertate. Personalitatea este spirit. Spiritul este nemurire, iar personalitatea înseamnă învingerea morţii, p. 198, deci învierea, p. 200. Iată principiul fundamental pe care rezidă antropologia creştină. Marea antinomie dela baza ei primeşte deslegarea prin această sublimare, a eului nostru, prin această spiritualizare a fiinţei noastre, în care libertatea nu mai este o ezitare de alegere între motive sau de reflecţiune, ci devine o libertate în spirit, adică o identificare cu binele însuşi. Este starea de glorificare a omului sau de trăire în lumina lui Dumnezeu. Personalitatea este astfel darul cel mai de preţ pe care Creatorul l-a dăruit copiilor săi pământeşti cum spune şi nemuritorul Goethe în-tr’un prea frumos vers faustinian: „das hochste Gluck der Erdenkinder ist doch die Person-lichkeit". In aspectul istoric şi eshatologic al divinului-uman, ca şi în capitolul întruparea lui Dumne-zeu-Fiul, Bulgakov urmăreşte opera mântuirei omului. Este un material, ce depăşeşte domeniul propriu al antropologiei creştine şi inundă în domeniul dogmatic. Totuşi, trebuie menţionat în ultimul capitol: idealul realizării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ prin opera culturală şi creatoare a omului în decursul istoriei sale terestre. Această ideie se îndeplineşte în limitele organismului bisericei creştine. In „Apocalipsă" ni se descrie acea tragedie epocală din mersul istoric al creştinismului între voinţa de afirmare a lui Hristos şi rezistenţa fanatică a Diavolului, care atinge în expunere un impresionant grad de încordare şi îngrijorare, p. 254. Istoria omului este istoria ascendenţei lui către Divinitate. Ea se face prin realizarea integrală a împărăţiei lui Dumnezeu printre oameni şi a tuturor acelor valori etice şi religioase, care dau conţinutul unei culturi creştine. Ea se desăvârşeşte prin pace. Pacea însă nu înseamnă imobilitate sau mac- ii 03 © BCU Cluj ţiune, ci continuă tensiune către Dumnezeu şi necoase, problema păcatului, problema sensibi-prin Dumnezeu. lltăţii ca sursă a răului, problema libertăţii, eic. Iată, în linii mari: Schematica unei antropo- Sunt încă multe teologumene în ortodoxism. logii creştine. Ele trebuesc revăzute. Studiile teologilor ruşi ne Sunt desigur şi unele rezerve ce se pot face pot da un plus de încordare pentru viitorul con- acestui material antropologic. Remarc în special: greş al teologilor ortodocşi, ce se va ţine la Bu- problemia tnhotomiei, problema ipseitâţii întu- cureşti în anul 1939. ŞERBAN IONESCU CRONICA LIT ERARĂ AL. ROSETTI : ISTORIA LIMBII ROMÂNE. VQL. I : LIMBA LATINĂ. — înregistrăm aici volumul întâiu din vasta sinteză pe care o porneşte eu el profesorul Rosetti, nu pentrucă avem competenţa să o judecăm ci pentrucă simţim datoria să o semnalăm marelui public. Evident, termenul de „marele public" e ceva foarte relativ aici,, căci ndioiun entuziast nu şi->ar putea închipui că această lucrare de pură şi severă ştiinţă, ou rigoarea ei de metodă, ou economia 'ei maximă de vorbe şi domeniul ei de preocupări abstractq, — ar putea atrage mulţimi ca un roman de senzaţie. Dar există cât de cât la noi astăzi un public de iubitori nu de earte ci de cărturărie, —, acel public care a primit atât de înţelegător şi de entusiast, apuizându-i a doua ediţie, cumpănita sinteză de Istoria Românilor a d-lui C. Giurescu. Apariţia acestor .sinteze, alături de cea a tumultoasei istorii a noastre începută de profesorul larga, .arată că în mişcarea de idei şi de preocupări de azi în jurull românismului,, există un număr îndeajuns de apreciabil de cititori cari au depăşit stadiul discuţiei de gazete şi chiar de reviste şi vor să se informeze serios ,au privire la problemele de temelie ale etniicităţii noastre. Lor li se adresează îndrăzneaţă şi sinteza profesorului Rosetti,. Ea înseamnă, prin cele trei decenii ce o despart de „Histoire de ia langue roumaine" a d-lui Ovid Densusiiamu, — un punct hotărît de etapă în evoluţia părerilor noastre despre noi înşine. Să ne gândim că a-tunoi lucrarea profesorului Densusianu apărea într’o limbă universală, cu speranţa de a trezi doar interesul savanţilor. Gea de acum vine cu orgoliul de a fi aşteptată aici de mult mai mulţi: de acei cari din dragoste pentru neamul lor vor să afle adevărUţ, doar în calitatea lor simplă de oameni iubitori de adevăr. Ea mai aduce nesimţit orgoliul, — atât cât îl poate avea un savant, — de a putea întări cu pecetea universală a ştiinţei câteva adevăruri în cari acest neam ,a crezut chiar mult mai dinainte de a fi crezut savanţii săi. O credinţă de temelie a istoriografiei şi filologiei noastre vechi, — d. Rosetti o întăreşte ca adevăr ştiinţific, după ce de atâtea ori au acoperit-o îndoielile ştiinţei noastre moderne, a lui Cihac, a lui Tiktin şi a altora. .. Afirmaţia concluzivă, de acum trei decenii, a d-lui Densusianu : „Tout ce qui est de plus ea-racteristiqiue en lui porte un cachet purement latin", — îşi avea corolarul în nesiguranţa asupra teritoriului de formaţie a limbii noastre, a-tuoci când pe atâţia savanţi îi ispitea veclinăta-tea albanezilor în sud. Astăzi convingerea d-lui Rosetti e categorică, transformând în severă concluzie ştiinţifică dogma de sfântă şi tare credinţă a Şcoalei Ardelene: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Banmonia de sud, Dar-dania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste pro-vicii şi până în zildle noastre" (pag. 32). In consecinţă d. Rosetti rupe euragiois ou o tradiţie ce ţinea să se înrădăcineze în filologia noastră, de a considera drept fond autohton fondul tracic şi de a începe istoria ou truda ingrată a identificării celor câteva fărâme precare de limbă pe cari ni le-aiu lăsat strămoşii noştri de sânge. Pentru d-isa limba noastră se naşte din momentul în oare, încă înainte de a se supune puterii politice a Romei, oamenii loourillor noastre s’au supus geniului ei civilizator. Admiţând concluziile lui. V. Pârvan asupra începuturilor vieţii romane dela noi-,, folosind vederile fecunde (aduse de Gililieron şi îmbogăţite de Bartaii în geografia lingvistică, precum şi ultimele cercetări filoilogice deda noi, cu deosebire cele ale şcoalei d-sale — dl. Rosetti stabileşte cu sobrietate şi precizie liniile amănunţite ale latinei vulgare orientale, în veacurile I-IV d. Chr. mai ales, cât timp adică ea a putut menţine prin Dâhnaţiia legăturile ou imperiul romani, adică cu inima lui: Italia. Volumul întâiu, consacrat fondului .latin, îşi aşează astfel concluziile într’o temelie sigură şi necesară astăzi. Ea face să anticipăm lucrarea profesorului Rosetti ca marea isinteză lingvistică de oare avem azi atâta nevoie, în străduinţa generală de a ne lămuri fiinţa etnică. * ■ * * VIRGIL CARIANOPOL: CARTE PENTRU DOMNIŢE. — Cetitorului grăbit, poezia d-lui Garianopiol îi apare, cel puţin din această ultimă înmănunchiere a ei,—ca. o răzbatere sfioasă 104 © BCU Cluj a acelei atât de caracteristice poezii a desrădă-cinării, oare a îngrămădit atâta maldăr de versuri odinioară la noi, în sămănătorism. Un simplu inventar de titluri va arăta cât de ades răspunde în ea sentimentul frângerii legăturilor ou pământul şi oamenii lui: Scrisoare simplă, întoarceri lângă pământ, Femei dela noi,, Mama, Răyaş lui Ion, Ţăranii... Dacă te duci moşule pe la noi, prin pădurile noastre dace, Pe unde şi-au înălţat doinele Jiene conace, Pe unde sună luna din cornul de vânătoare Pe unde seceră ţăranii raze de soare, Să te opreşti la o casă albă şi înaltă ca cerul Şi să întrebi de Marin al lui Dincă Vierul. (Rugăminte) E aici, evident, un sunet actual. E aodl da-cism, de care se abuzează cu atâta facilitate în poezia noastră de azi şi. oare îl işpiteşte inutil şi pe d. Carianopol. E acel imagism modern, care-şi punctează sobru sclipirile şl în simplitatea specifică a poeziei d-sale. Dar e şi întreaga atitudine sentimentală a lui St. O. Iosif. Insă dacă încerci să surprinzi poezia d-iui Ga-rianopol într’una din mărturisirile ei cele mai aparent sincere, mai puţin întâlnite, îţi dai seama că totul e mai mult un fel de bovarysm poetic. Niu e atât o drapare îin artificiu. Ci oarecum un efort de împlinire a acelui atât de dureros deseiohiilibmj al sufletului modern. Lumea dela ţară aici nu e o lume concretă ci o proiecţie de nostalgii. Doruri de tihnă şi soare. Că e un tărâm de reverie, îţi dai seama tocmai din rarile confruntări nefallsifiioate ale poeziei d-lui C. ou realitatea rustică. De pildă din acel poem de atât de caldă viaţă banală, — Printre ai mei: Mă privesc pe furiş, cred c’am să-mi cer dreptul meu de pământ Şi-am să-l arunc şi pe-acesta, ca pe atâtea altele, în vânt.. Realitatea aceasta mizeră, nu e aceea pe care o caută poezia sa pe plaiurile rurale. Aceea e dincolo, aşa cum apare în frumosul „Cântec nostalgic", care deschide semxnficativ paginile volumului: Cântec de zări, amintire moartă, Visul pe-acolo ca pe-o stafie mă poartă. Nu mai ştiu nici eu: ai fost soare ? Ţi-am culcat cândva tinereţea mea la picioare ? Fată morgană, drum de spume, Drum care duce ’n mine şi ’n lume; Oltenie, Oltenie. Nu cumva ai fost şi tu, ca atâtea altele, tot vedenie ? Un tărâm de refugiu pentru sufletul modern, atât de pustiu, atât de fără reazim, — aşa cum îl sugerează atât de patetic şi de sobru totuşi poetul în „însemnări“, din singurătăţile oraşului în ploaie, cu imboldul plecărilor fără rost: fugă de umbra ta, cu străinătăţile din tine însuţi cari te asaltează ca strigoii. Un tărâm însă oare mu-i ajunge. Şi atunci îl întregeşte prin refugiul în social. Omul vechiu, al firii, trăia liniştit în sentimentul solidarităţii cosmice. Modernul îl are numai pe cel al solidarităţii sociale: înghesuire de oi, îmbulzite de spaimă. E interesant cum aici oale două tărâmuri coincid. Poezia socială a cărţii creşte din material rural: „Pentru plugari",, „Ţărainii", etc. Numai aşa e firească. Singura încercare de poezie socială a oraşului: „Cântec de noapte", — e penibilă prin maladramatiismul facil al temei, deşi sobrietatea adânc -umană a poetului salvează atât de mult din ea. Hotărît, — oraşul este încă pentru noi o realitate nouă, ce ne-a zdrobit feţele sufletului,, lăsându-i amorţite adâncimile rustice. Poezia d-lui Carianopol aduce aici înţelegere şi revoltă faţă de destinul ţăranului. Sufletul poetului e însă creştin în temeliile lui neştiute. Dacă poezia oare deschide volumul e lămuritoare pentru lumea în care se refugiază, tot atât de semnificativă, — de astădată pentru dimensiunile sufleteşti ale poetului, — e cea oare îl închide: „Rugăciune". Poetul îşi cere iertare pentrucă n’a plâns încă pentru „vapoarele cari nu vor mai vedea mările", pentru trenurile cari se vor prăbuşi în prăpăstii, pentru „stelele pe care Ie scutură vântul", pentru sburătorii cari vor cădea şi tristeţile necunoscute pe hărţi. E un rudiment din acea proactare cosmică pe oare a adus-o dragostei creştinismul. Şi e izbitor cât de ades se întâlneşte în peisagiul, fie uman fie inert, din poezia d-lui Carianopol imaginea sărutului (paginile 9, 13, 17, 21, 25, 45, 81, 81, 89, 105, 113, 113). E o frecvenţă oare, din fericire, mai păstrează încă distanţă până la grotesc. Diin această palidă lumină bună, poezia revoltei olă-caşului ajunge la d. Carianopol la tonalităţi inedite, — de iertare, de dragoste chiar —, Hrisov: Vă mai aduceţi aminte doamne albe, jupâniţe de ceară, Mă rugam pentru pletele voastre în fiecare seară... Poemele cele mai frumoase ale cărţii sânt tocmai acelea în oare răsbat ecouri din vechia familiaritate creştină a omului în fine. E firesc, fiindcă în ele astfel poetul e mai adânc şd mai sănoer. El se va ruga lui Dumnezeu pentru odihna în pământ, sătul de sbudumul inutil al modemului: „Plec Doamne iar..." Va aduce un aspect nou al umanităţii săteşti: „Plâns de servitor". Şi va găsi în pietatea iui îndurerată acele accente, atât de surprinzătoare l,a noi şi atât de rare prin profunda lor umanitate,— de poezie a căsniciei: „Drumuri14 şi mai ales „Copilului oare vine"... O poezie dificilă prin sentimentalismul 105 © BCU Cluj ei;