f ^ i r DI REA ■ ~ • --- Nr. 1 V M A ŞI ÂRIE 1 J IANUARIE 1938 L K U L : ŞI SFINŢENIE NICHIFOR CRAINIC: Copilărie şi sfinţenie ŞTEFAN BACIU: Poesii.........................11 GEORGE DUMITRESCU: Lacul.....................14 VICTOR ION POPA: Dispariţia lui Max Edelstein (I)' 40 VINTILA HORIA: Palinodie ..........................27 GH. TULEŞ: Cumpăna.......................... 2» AUREL CHIRESCU: Poesii . ■ . . • V. PAPILIAN: Ulcica VLAICU BÂRNA: Poesii . . . • • • ■ B. CLEMENŢA : Botez . . • • GEORGE A. PETRE: Poesii . . . - IDEI, OAMENI, FAPTE PAN. M. VIZIRESCU : Anghel Demetriescu. . CRONICA LITERARA 45 * .* % . * OV1DIU PAPADIMA: D. Caracostea : Prolegomena argheziană. — N. Davidescu: Evul Mediu. ■ Sandu Teleajen : O fată singură. — Dan Petra-ţincu: Monstrul. — Al. Antemlreanu: Din vremea lui Căpitan Costache....................... 47 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC : Premiul revistei „Gândirea“ — Imitatio Christi. — Rilke către un poet tânăr. O PAPADIMA : Traduceri din literatura engleză. 54 50 EXE m' P L A R U L 2 0 L E 1 ; SitiiiU&i Um»«rs'ii|îiJJ»*l* FHiamrf L na etuL M ..ML. nM— ’vr* j:3i • m rr. 4 i © BCU Cluj Omul forte reuşeşte f - ■' / I» lupi* pentru viaţi., sănătatea «ii primul {«eter al succesului laţi eei, pentru a păstra nervii liniftiţi.'ereerui iitr.peda. muşchii sprinteni ţi carpul viei. • reţetă cere a făcut toata pro* bele t e.ta da a « turna un flacon da Cuititonino într’un litru de vin de masă produs care oomHiue pentru n&) fi da e lua, înaintea fiecărei mese, un cel mai bun tonic". păhărel din acest delicios vin fortifiant. Nici un fortifiani nu peata fi sewj 0!. j. Coudurier. 99, bulevard du Tem* parat eu Quintonine pantrucâ nici «md pla. din Paris, a făcut experienţe fi nu coţine atâtea principii regenerateara-serie : Quintonina este remediu sigur, eem- nSunt ani ăe iile de când intre- plect, eficace — fi de preţ «ele* butnţăm în casă Qumtonin»; nu semnat —la care se poate recurge 'la ttS-ant săturat niciodată de acest cel mai mic semn de obsieaiă. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ. — LABORATOARELE HtLiM IA PAtMACif ft OtGGOUU © BCU Cluj COPILĂRIE ŞI SFINŢENIE ' ■ - . DE - . ' ■ NICHIFOR CRAINIC .. Am scris de multe ori : „Vremea noastră e vremea tineretului"; şi am spus, cu aceasta, prea puţin. Noile concepţii politice întrupate în sisteme de organizare a statului merg mai adânc .— până la copil. El e piatra unghiulară în zidirea altei lumi pe ruinile celei vechi. Pentru spiritul revoluţionar al timpului, bătrânii sunt socotiţi anacronici : cărămizi ştirbite, din dărâmături, pe care arhitectura politică nu vrea să le mai întrebuinţeze. Bătrânul e diformat de ideologii şi de sisteme căzute ; pentru sămânţa revoluţionară, copilul e ca brazda desţelenită întâia oară. El a devenit problemă de stat. Ca să existe mâine în cetăţeni, statul caută să se imprime azi în copii. In pasta lor moale apasă puternic pecetia voinţei politice. Cu acest înţeles, problema copilului ia un aspect izbitor : acela al dreptului de proprietate asupra lui. Sovietele, bunăoară, pretind că omul aparţine în întregime statului şi prin urmare copiii sunt o proprietate publică. Pentru a realiza această idee năstruşnică, a fost desfiinţată familia, adică drepturile naturale ale părinţilor, şi Biserica, adică drepturile spirituale ale lui Dumnezeul Singur statul trebuie să dispună de copii ca proprietar absolut. Dar copiii statului sunt în realitate copiii nimănui. Şi una din crimele fioroase ale bolşevismului sunt cetele de copii părăsiţi, crescuţi animalic pe maidane, prin ganguri şi beciuri, ucişi de boli, mâncaţi de şobolani, desfiguraţi de mizerie, stafii groaznice ale sfintei copilării. Dacă ideea comunistă s’ar fi realizat până la capăt, statul sovietic ar fi ajuns în scurt timp să se razime pe neant, fiindcă pruncii ar fi dispărut din hotarele lui. Statul naţionalist de stil nou manifestă aceeaş voinţă de a-şi imprima chipul în copil. Dar aici principiul etnic şi tradiţia spirituală sunt respectate. Pentru noul naţionalism, numărul e forţa statului. Aceasta impune o luminoasă ,largă şi costisitoare politică demografică în cadrul familiei consfinţite şi încurajate. Drepturile spirituale ale Bisericii sunt recunoscute în măsura în care nu se contrazic eu interesele statului, — ca în Italia. Sau sunt tăgăduite în măsura în care se contrazic —■ ca în Germania, unde răsunătorul conflict cu Vaticanul are, între alte cauze, pe aceea a dreptului de proprietate spirituală asupra copilului. Principiul înnoirii lumii prin copil, ridicat azi pe planul marilor probleme de stat, e însă principiul oricărei pedagogii ; dar mai presus de toate al creşterii creştine. Dacă răul din stat e răul din societate şi dacă răul din societate e răul din om, creşterea creştină urmăreşte nimicirea răului din om sau mântuirea de păcat. i © BCU Cluj Aici pe pământ, Biserica pregăteşte în suflete mântuirea, pe care în chip definitiv o dă Iisus Hristos la judecata din urmă. Biserica pregăteşte deci pentru cealaltă ordine de existenţă. Cu alte cuvinte, scopul creşterii creştine trece dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere destinul omului în veşnicie. Căci dacă admitem că omul nu moare întreg odată cu moartea-i trupească, atunci destinul lui e altul decât acela de-a face o scurtă umbră pământului. Misiunea Bisericii se înscrie în această infinită perspectivă a nemuririi şi a veşniciei. Şi ea ne ajută să înţelegem în altă lumină problema, pe care o pun noile concepţii politice, despre dreptul de proprietate asupra copilului. Ce e statul faţă de Biserică ? O putere naturală, mărginită în condiţiile de timp şi spaţiu ăle vieţii pământeşti. Pretenţia lui de a stăpâni pe om cu exclusivitate şi de a-1 absorbi total în finalitatea politică însemnează, implicit, interzicerea acestui om de la destinaţia-i veşnică şi strivirea sufletului în teascul timpului şi al spaţiului. Numai un stat, care circumscrie existenţa umană în valoarea vremelnică a dobitoacelor, poate să aibă această pretenţie. Astfel ne apare în monstruoasa ei absurditate năzuinţa statului sovietic care, tăgăduind pe Dumnezeu şi veşnicia vieţii de dincolo de moarte, a voit confiscarea totală a omului şi proprietatea publică a copiilor. Drepţi sau tirani, înţelepţi sau nebuni, dictatorii istoriei sunt şi ei biete puteri ca iarba câmpului, oare acum este, iar mâine în foc se aruncă. Şi de sigur, miliarde de părinţi dela începutul lumii până azi şi alte miliarde de acum în- colo n au născut şi nu vor naşte copii pentru a se împroprietări cu ei un Lenin sau un Stalin oarecare. ... Omul nu e instrumentul orb al niciunei puteri pământeşti. Şi nici măcar al vreunei puteri cereşti. Omul e fiinţă liberă, creată în această lume ca să se bucure de lumina Ini Dumnezeu şi să-şi aleagă singură destinaţia din viaţa viitoare. Biserica îi revelează cunoaşterea acestei destinaţii eu alternativa fericirii sau a torturii veşnice şi-i pune la îndemână mijloacele suprafireşti ale mântuirii. Dar nu-1 constrânge tocmai fiindcă e liber: îl cheamă tocmai fiindcă e liber şi-l îmbrăţişează dacă el consimte să-l călăuzească peste puntea nefiinţei, în nemurire. Ca făptură liberă intrând în Biserică, el a intrat în începutul împărăţiei cerului. împărăţia cerului e împărăţia iubirii, iar imaginea ei concretă, răsfrântă în timp şi în spaţiu, sunt faptele omului către ai săi, către societate, către stat. Intr’o societate creştină organizată în stat, nu se pune problema dacă omul aparţine statului sau Bisericii. Biserica există în timp şi în spaţiu, dar ea nn e din timp şi din spaţiu. Ea e ante-camera, vastă cât cosmosul, a veşniciei. Neamurile şi statele încap în ea ; şi mii de alte neamuri de s’ar ivi şi de alte state .toate ar avea loc în cuprinsul ei spiritual. Un stat creştin intră cn timpul şi spaţiul său mărginit în eternitatea Bisericii şi, aderând la destinaţia suprafirească a omului, îi va da acestuia putinţa să-şi îndeplinească atât obligaţiile către Cesar cât şi obligaţiile către Dumnezeu. In acest caz, care nu e altceva decât rânduiaia lumii dela Hristos încoace, insul se desvoltă în cadrul familiei, în cadrul profesiunii ,în cadrul statului şi în cadrul Bisericii. Viaţa noastră de sub soare fiind însă o pregătire proporţionată nemuririi de dincolo de groapă, se înţelege lesne dece cadrul familiar, cel profesional şi cel statal se subordonează ierarhic cadrului ecumenic sau universal, care e Biserica. Ea e împărăţia iubirii, şi imaginea acestei iubiri răsfrântă în acţiunea omului se repercutează ca obligaţii morale asupra fiecăruia din cadrele subordonate. Viaţa în vremelnicie se orânduieşte, deci, în corelaţie cu viaţa în veşnicie dacă omul aderă la destinaţia lui de dincolo de veac. Odată proclamată această a- 2 © BCU Cluj derenţă, niciun om nu aparţine în întregime altui om fiindcă toţi aparţin lui Dumnezeu ca făpturi ale lui. Adevărul acesta, pe oare caută să-l sugrume în vremea de azi dictatorii lacomi de stăpânire asupra vieţii şi a morţii, ne apare în lumină suverană din sfânta Evanghelie. întrebat asupra durabilităţii căsătoriei, Iisus Hristos afirmă legătura ei indisolubilă, legătură ridicată la rangul de taină a Bisericii. Iubirea dintre bărbat şi femee devine sfântă nu atât prin puritatea ei pasională, cât prin faptul că rodeşte viaţă dând naştere noilor generaţii. Ce atitudine are Mântuitorul faţa de aceste noi generaţii ne spune Evanghelia imediat după convorbirea despre căsătorie. Oamenii îşi aduceau copiii la Iisius să-i atingă cu mâinile sale şi să-i binecuvinteze. Ucenicii, însă, crezând în naivitatea lor că această îmbulzeală a mulţimii i-ar cadea cu supărare îi certau pe părinţi. „Iar Iisus, — povesteşte evanghelistul — văzând acestea nu i-a părut bine şi le-a zis lor : Lăsaţi pruncii să vină la mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Amin zic vouă : oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea. Şi luându-i în braţe, şi-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat pre dânşii4*. însemnătatea pe care o dă Mântuitorul copiilor, în această scenă de o dumnezeiască drăgălăşenie, devine principiu normativ în creştinism. înţelegem din ea că între Iisus Hristos şi copii există o atracţie spontană. El are braţele deschise către toţi copiii din lume, iar aceşti copii sânt împinşi către dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor. In icoanele care înfăţişează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei cari îl primesc cu entusiasm mai fierbinte şi ramurile verzi cu care îl omagiază sânt parcă prelungiri în aier ale sufletului lor fraged. Dar este în aceste icoane un amănunt de o frumuseţe înduioşetoare : pe planul întâiu e zugrăvit un copil, care se pleacă cu o cucernicie de-o infinită gingăşie şi sărută din mers piciorul Mântuitorului călare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amănunt toată adânca pornire şi toată recunoştinţa copilăriei din lume pentru Piui lui Dumnezeu, care vine. Avem noi dreptul, părinţi sau ucenici sau dictatori politici, oricine am fi, avem noi dreptul să împiedicăm această atracţie spontană şi adâncă dintre Iisus Hristos şi copii ? „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi pre ei, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu44, ne porunceşte el. Şi sensul acestor cuvinte este că, mai presus de noi oamenii, copiii aparţin lui Iisus Hristos. Şi mai este încă un adevăr, ce se desface din această scenă evanghelică a binecuvântării pruncilor. Şi anume: dintre toate vârstele copiii sânt preferiţi în deosebi de Mântuitorul şi lor, înaintea tuturor, li se dă împărăţia cerurilor. In logica misterioasă a acestei preferinţe, oamenilor maturi li se adresează următoarea condiţie : „Amin zic vouă : oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra întru ea !“ Iar pruncul acesta, care e numai un puiu de om, e ridicat pe braţe de Iisus şi, peste capetele tuturor, e arătat omenirii drept pildă de creştin model! Dacă te laşi sfătuit de orgoliul tău de om în vârstă, ţi ci, mai adânc: „un caracter de discordanţă cerut de o tendinţă primordială: aceea de oo-borîre 'Chiar şi a imaginilor celor mai scumpe" (p. 29). : Lămurirea acestei tendinţe organice îl duce pe d. Caracostea la definirea d-iui Arghezi nu numai ca poet ei şi ea tip social, — şi de aici la explicarea suocesului său literar. Regret că aici sânt obligat să redau numai concluziile profesorului. Şi tocmai eeeâce e esenţial: fineţea şi noutatea la noi a metodei de analiză, — scapă. Cărticica aceasta e d.ntrO acelea cari prin insăşi structura lor nu pot fi rezumate, nici măcar înfăţişate; trebuesc pur şi simplu citite. ........... Calităţile ei, sânt aceleâ ale metodei profesorului. întâi, un puternic efort de obiectivitate. El se vădeşte mai ales prin reliefarea leaiă în opera d-lui Arghezi a acelei inedite poezii a copilului, pe care o aduce d-sa în literatura noastră.. ' Obiectivitatea analizei vine din principiul ei director: Accentul pus pe valoare: „cine re- cunoaşte libertatea neţărmurită a poeziei, nu a poeţilor, cu atât mai mult trebue să privească în-faţă finalitatea libertăţii: problema valorii" (p. 17). Pentru a distinge valorile, poezia trebue privită numai şi numai în ea însăşi. Ca realitate ultimă şi unică, ea trebue privită „structural, până la ultimele fibre ale expresiei, având totdeauna înainte icoana totală" (p. 5). De ce? Fi-' ihdcă pentru d. Caracostea „formulei semsualiste a lui Th. Gautier, preamărit în cercul Mace-donski: poetul este „l’homme pour qui le monde exterieur existe", poezia adevărată îi opune întregirea unei alte formule prin care toate resorturile adânc; ale sufletului colaborează în făurirea imaginilor" (p. 23). Consecventă acestei viziuni totalitare, metoda critică a d-lui Caracostea încearcă o intimă pătrundere a poeziei ca expresie, — prin reliefarea universului ei acustic, pe care îl neglijează azi nu poeţii ci comentatorii critici. Analiza d-sale e astfel extrem de minuţioasă. Insă având mereu înainte icoana întregului, se salvează de riscurile metodei şi ale erudiţiei. Cu o singură con-, diţie însă: criticul să fie crezut pe cuvânt că nu pierde niciodată din ochi viziunea întregului; căci dat fiind spaţiul uriaş pe care îl cere o analiză atât de complexă şi minuţioasă, ea nu se poate aplica decât asupra a foarte puţine pagini de creaţie, — ceeace şe întâmplă şi în cercetarea de acum a profesorului Caracostea. . Se pare că d-isa are aceste cerţitudini.. întregi Ceea ce-1 determină să tragă concluzii, — cari pentru noi sânt foarte preţioase şi confirma,-toare, — asupra întregii mişcări poetice actuale dela noi D-sa porneşte în aceste conoluzii, detla tipul social de creator, pe care îl înfăţişează poezia, d-lui Arghezi. Acesta,—aşa cum îl reliefează discordanţa imaginilor şi tendinţa de a coborî valorile înalte ale vieţii fără a înălţa nimic în loc,—e pentru d-sa tipul răzvrătit, desrădâcinat, al proletarului. Fără razim social, proletarul e destrămat sufleteşte şi eclectic în preferinţe. Acest-eclectism, această destrămare, le aduce poezia d-lui Arghezi. .................. " De aci, succesul ei. Analizându-i-i, d. Caracostea trece cu necesitate într’un domeniu doar. adiacent preocupărilor d-sale: dela analiza fondului etic la aceea a ecoului său social. D. Arghezi, — „acest Boiintineanu ai destrămării" cum îi spune d. Caracostea, — a fost ridicat odinioară pe scut ca revoluţionar poetic în aparenţă, în realitate ca expresie a destrămării noastre sociale de după război : Boierimea, distrusă prin reforma agrară; clasa de mijloc, prin infiltraţia semită. Astăzi singura noastră burghezie înstărită e cea ovreiască. Ea „vrea să-şi impună gustul şi în literatură. Dar pe când o parte din publicul autohton se apropie de tipul destrămării, burghezia semită reprezintă prin chiar structura ei esenţială un complex sufletesc deosebit de receptiv pentru o poezie în al cărei adânc zace mânia bunilor mei“ (p 34). Exemplu: H. Heine. Iar la noi să ne amintim că primii apologeţi ai d-lui Arghezi au fost cei dala „Integral" şi „Contemporanul", publicaţii de avangardă pronunţat semite. Răspunzând astfel fără să vrea unei stări de suflet a clipei, d. Arghezi a fost supravalorificat fără măsură, după cum azi e, prin reacţiune, Subvalorificat fără dreptate totală. Vremea va aduce însă şi aici, în literatură, — după cum a început să aducă în social şi politic, — Clarificările necesare. Profesorul Caracostea prevede şi afirmă cu hotărîre, dela înălţimea concepţiei sale despre poezie r „Cultura şi gus- © BCU Cluj tal omenesc n’au rămas însă niciodată la formele destrămării. Iar eclectismul în stare să îmbrăţişeze pe rând moda atitudinilor şi concepţiilor celor mai învrăjbite, nu poate fi sinteza pe care o visăm” (p. 35). Iar pentru acei — „este-ticiani şi critici — care cred că rămâi în domeniul artei şi al poeziei pure, etalând în imagini aspecte ulcerate ale vieţii şi orori" profesorul Caracostea mărturiseşte hotărît din bogăţia experienţei sale de erudit istoric al literaturii că verismul este o formulă de mult perimată (p. 28). Pentru izbăvirea din aceste degradări cu fălise pretenţii de noutate, d-sa preconizează „acea înălţare prin artă în sfera etern omenescului1'. E o formulă estetică banală odinioară, dar pe care astăzi trebue să se pună din nou accente hotărîte, fiindcă înţelepciuni,le ei adânci şi simple au fost uitate. N. DAVIDESCU: EVUL MEDIU. — întâlnirea cu evul de mijloc cred că e cal mai dificil moment din lunga excursie poetică ce şi-a propus-o d. Davidescu în istoria umanităţii. Fiindcă sufletul acestui ev e cel mai depărtat de sufletul ca şi de nostalgiile d-sale. D. Davidescu nu priveşte romantic, mei ca poet mei oa gânditor, istoria umană ea un marş triumfător sau agonic către o neclintită finalitate. Ci, obosit de sbu-eiumul anarhic al sufletului modern, caută în trecut măsurile trainice, înfăţişările eterne, ale omului. Atitudinea sa n’are nimic deci nici de apologie nici de lamentaţie a destinului uman, — ci de scrutare pur şi simplu a omului. Caută lucid să-l surprindă în istorie în clipele lui când poate poza mai puţin, în marile lui încordări când nu-şi mai poate da seama că e privit. De aceea tehnica din acest lung „Cântec al omului", din care „Evul mediu" e al patrulea popas,—e o tehnică rece, aproape de instantaneu fotografic. Să amintesc ca exemplu tipic între multe, balada „La poarta cetăţii Septem" sau acea imagine a lui Merlin l’Enchanteur din „Fântâna vrăjită": Şi Merlin în cercuri argintii de vrajă Şade, ca o spadă neclintită, strajă. Flacările-i doară negre din privire Dau că e făptură omenească ştire. Tot această voinţă de a surprinde omul în momentele când creşte simplu prin încordare, îl determină pe d. Davidescu la o fericită reîntoarcere către temele mari ale poeziei: destinul, lupta, moartea, iubirea. Insă tehnica de instantaneu folosită şi groaza legitimă de retorică, îl 5° fac pe poet să se oprească mai des şi mai cu plăcere asupra aspectelor de pitoresc ale omului şi timpului medieval. Răsfoieşti astfel o suită de tablouri epice, care devine dela un timp monotonă tocmai din cauza identităţii de tehnică în zugrăvire , cu toată lucida stăpânire şi necontenita schimbare a tuturor posibilităţilor ritmice ale versului, studiat de d. Davidescu mai cu folos decât de oricare dintre poeţii noştri de azi. Evul mediu al d-saie apare lîntr’un învălmăşit pitoresc : Wikingi şi Sarazini, zei din Walhalla şi misionari căiţi, druizi cari dispar şi cuceritori arabi ce năvălesc, cruciaţi şi vrăjitori, asceţi şi cavaleri jefuitori. Toţi aceştia sânt văzuţi trăind simplu dar frenetic in explozii de viaţă. D. Davidescu izbuteşte să redea toată această tensiune elementară de viaţă a Evului, în imagini adecuate: Ulcioarele aflate în beciul casei goale Au fost cu lapte toate şi vin găsite pline Şi, întreit mesagiu prevestitor de bine A fost găsită iarăşi şi miere nouă ’n oale. (Naşterea Sfântului Eadok). Dar, precum se întâmplă şi aici, în evul acesta d. Davidescu nu poate evita întâlnirea cu miracolul. Respectul pentru măsurile ordonatoare ale raţiunii, pe care îl are azi poetul, —• îl poate duce la înţelegerea necesităţii miracolului dar nu şi la trăirea lui transfigurată, la intuiţia extazului şi a flăcării medievale. D-sa atunci se limitează voluntar la un singur aspect al acelei conştiinţe a prezenţei permanente a suprafirescului, prin oare e caracterizat omul medieval. Şi anume îl surprinde în clipele lud de convieţuire familiară, calmă, cu miracolul: candelabrul se desprinde singur şi intră în pământ cu flăcările aprinse, la priveliştea unei crime (Medalion merovingian); baronul din Eilenburg îi surprinde pe pitici pe terasele castelului său dar ei îl invită liniştiţi ,1a joc şi el acceptă fără ui-mi,re (Piticii din Eilenburg); dreapta iconarului tăiată de iconoclast, se împlineşte prin voinţa divină; şi un cavaler decapitat vine firesc la un sihastru ca să-i reîmplinească trupul (Multa renascentur). Calmul acesta îl păstrează şi poetul în povestire, fiindcă îl are şi el în suflet. Poeziile citate sânt admirabile astfel prin siguranţa şi duritatea lor de gravură epică. Insă când d. Davidescu adânceşte mai mult, până la jarul dogoritor al sufletului medieval, nu mai găseşte în sine echivalenţe şi nu poate crea poezie. Pogorîrea transcendentului capătă înfăţişări meschine de anecdotă, ca în „Creştinarea Ducelui Ganor". Sburiumele mistice cari au cioplit în lemn chipurile torturate ale lisuşi-lor gotici (Revelaţie) şi au însuliţat cerul cu © BCU Cluj catedrale, iată ce exprese rece, convenţională, găsesc: Cruciaţi vorbesc în sboru 1 Şi ’n avântul Ei în sus ■ Şi e gândul lor ca norul Când s’au dus Spre mormântul Lui Isus Mântuitorul. (Catedrala). La fel de anemic trăeşte visul, reveria medievală: „Cetatea Mo-rganei11. In schimb, în zugrăvirea celuilalt element din dualitatea medievală : pofta robustă de viaţă, d. Davidescu are izbânzi artistice de remarcat. Sub această specie şi miracolul iarăşi capătă aspecte poetice, fiindcă iarăşi nu se mai deslipeşte de pământ, — ca în acel portret al Sfântului Goar, chemat la judecată episcopală pentru „multa slăbiciune pentru masă, şi pentru vinul negru prea mult drag“: o rază de soare pogoară oportun, drept cui pentru greaua manta călugărească pe care trebuia s’o lepede ca nedemn, şi drept indiciu de foc al lipsei sale de vină. Dar aceste trăsături puternice şi aspre ale poeziei d-lui Davidescu, cari o fac incapabilă să închidă autentic tremurul de vis şi fior al Evului, cari nu-i pot zugrăvi eroica spirituală, — îi gravează în schimb ou sobre şi mari intensităţi eroica pământească. Datorită acestei majore strune sufleteşti a poetului putem azi, — la un atât de mare interval de timp dela începuturile romantismului, încă nediferenţiate cu totul de clasici, într’o epocă atât de caracterizată prin lipsa notelor grave, eroice, în literatură, încât se ajunsese la credinţa că au fost ucise cu totul de odiul retoricei, — isă înregistrăm miracolul unei poezii bărbăteşti, de sobră şi dură apoteoză a -luptei, a respectului vitejiei, a dispreţului de viaţă când moartea cinsteşte, a dârzeniei în prietenie. Toate aceste demodate atitudini omeneşti statuare prind viaţă fără de nici un artificiu, fără de nici un patetism. 'Cetiţi aceste balade în care grandiosul îşi recâştigă firesc drepturile în poezie: „Sfârşitul lui Stoerkoder11, „Legea sângelui11, „Cântec în adânc11, „Druidul şi apostolul11. îmi dau seama că, -încercând să redau aici liniile lor esenţiale, risc să dau impresia de terne retorice; şi totuşi d. Davidescu le-a -încrustat atât de vinii şi de sobru încât a evitat cu totul marea primejdie. Nu înseamnă totuşi că ceea ce a izbutit aici, a izbutit pretutindeni. Dacă retorismul expresiei poetul l-a ştiut -feri totdeauna, în schimb fe- rindu-se a căzut în capcana opusă: uscăciunea prozei. Accidentul acesta se întâmplă des Saxoni-şi întinsese stăpânirea Şi peste ei toţi Şi-a fost cu neputinţă pentru firea Şi pentru datina şi-alcătuirea Semeţilor oceanului piloţi. (Pământ nou). Uneori se exagerează în asprimea imaginei, — ea aceea a sufletelor «burând din purgatoriu în gloate, sau aceea foarte frecventă a oamenilor striviţi ori căsăpiţi ca nişte vite. Alte ori dorinţa de simplitate bărbătească a expresiei dă o foarte interesantă lupă cu banalul în poezia d-lui Davidescu. Se încearcă de pildă o curagioasă revalorificare a epitetelor uzate: spusele grele de-adevăr, seniorii superbi, teribila luptă. Uneori izbutesc să redea impresia năzuită, de relatare n-udă, directă, a faptei. Urechea ne e 'atât de plictisită de sonorităţile molatice şi atât de -savant căutate -ale poeziei excesiv muzi-oalizate şi personalizate de 'astăzi încât primeşte cu o neaşteptată dar explicabilă bucurie izbirea câte unui cuvânt necăutat lite-rariceşte, unul din viaţa noastră de toate zilele. Majoritatea acestor epitete -sânt, precum se vede neologisme. Poetul le -simte necesare pentru motivul pe -care l-am arătat, dar şi pentru că ele sânt mult mal precise, mai limitate, ca înţeles. -Se ştie că unul din factorii cari 'Co-ntri-bue l-a introducerea neologismelor e necesitatea de nuanţare a limbii. Pentru o -poezie care -aspiră să ne redea încrederea în eternele măsuri şi echilibre ale spiritului omenesc, neologismele devin astfel necesare. Ceea ce se întâmplă în poezia d-ilui D-a-vid-e-scu. Şi cu (multă -îndreptăţire... Bine înţeles că nu în totdeauna. Ca să -se vadă cât de catastrofale sânt uneori riscurile, amintesc numai Exilatul din Grenada, oare în poezia d-lui Davidescu „face apel îmootriva sentinţei regelui11, pe castelana medievală oare declară cavalerului în Ospitalitate: „stă la dispoziţia ta baia11, — şi mai ales începutul -în cel mai veritabil stil de roman poliţist al poemului închinat tocmai lui Faust: Faimosul doctor Faust aştepta culcat.... -Dar ,în loc de a lapida pe d. Davidescu pentru sacrificiul voluntar a-1 lucidelor eaie experienţe poetice, trebue să îl urmărim -cu toată simpatia-, — fiindcă ele sânt necesare astăzi; în această criză de icreştere a liricii noastre, dar şi fiindcă l-au dus chiar pe d-sa la unele reali- © BCU Cluj zări estetice remarcabile şi personale, de cari trebue neapărat să se ţină seama. ... * * * . SANDU TELEAJEN: O FATĂ SINGURA. — Autorul acelei bune drame care a fost „Cuiburi sfărâmate", e un scriitor care ştie să vadă viaţa şi să îi mişte personagiile. Când îşi ia în serios meşteşugul simplu, ştie să facă nu numaii teatru durabil dar şi romane cinstit, solid încheiate, cum a fost „Turnuri în apă", despre care ax», vorbit aici cu doi ani în urmă. . . Romanul d-sale ultim însă, nu mai impresionează decât prin atmosfera de optimism, de sănătate sufletească, pe care o aduce, — în literatura noastră atât de robită morbidului astăzi. Dorinţele editoriale ale d-lui Georgescu-De-laîras şi-au găsit în năzuinţa de echilibru moral a scriitorului colaboratorul căutat. Urmărind în adevăr activitatea de un timp a „Cugetării",— cu toate greşelile ca şi bunele ei realizări, — îţi dai seama cât poate înrâuri un editor viaţa literară. Insă cartea de faţă nu mal e scrisă cu răb-cluria ciocănire a materialului, ce îl caracterizează pe d. Teleajen. Oamenii ei se mişcă, dar sând prea puţin adânciţi sufleteşte. Să amintesc ţpe Odette, de care depinde direct sau indirect, toată viaţa romanului'; ©a e schiţată atât de insuficient încât hu depăşeşte melodrama. Se străvede graba şi în stil. Multe neglijenţe de limbă 'cari nu apar de obicedu îii cărţile d-lui Teleajen. Desprind doar din o singură pagină, 52: „Era sigur că pe Dandinuţa tatăl lui ar fi făcut-o haz"... „Bobi pleca de la pension furios, hotărît să se certe furcă"... „era să facă şi o bătaie cu conductorul"... ; Nu este fericită nici întrebuinţarea exclusivă aproape a verbelor la imoerfeet. E un toh. de. povestire fugară, ce denotă iarăşi graba întruchipării. - . ' ’ ■ Cu toate deficienţele formale,.ramanula-cesta poate fi, prin tendinţele lui de. reliefare a energiei, a puterii sufleteşti a .omului, —■ o foarte recomandabilă lectură pentru tineret. :... ■' **♦ ' . - ' ' DAN PETRAŞINCU: MONSTRUL. — Evoluţia 'literară a d-lui Petraşincu e o interesantă şi rară demonstraţie a ceea ce, imens, poate nărui dintr’un talent real o eronată „artă poetică". Tânărul romancier îşi împlineşte eu fiecare carte din ce în ce mai sigur meşteşugul, tehnica de amănunt a epicei sale. II vezi în acelaşi timp din ce în ce mai în voia ambiţiilor sale de creaţie şi din ce în ce mai încrezător în puterile sale, pe cari şi le consideră fără îndoială la înălţimea 'ambiţiilor. Treptat, se dovedeşte cel mai îndârjit în voinţa de a capta în scris viaţa, dintre tinerii noştri romancieri. Aceasta e imens, fiindcă epica romanului cere durată în efort, deci suflu. Suocesul aici iar fi şi o chestiune de „antrenament", ca să întrebuinţăm un termen sportiv. - Dar epica modernă, oricât ar fi ea „performanţă" în romanele fluviu, — rămâne încă hotărît o problemă de construcţie, după o tot atât de hotărîtă viziune artistică. Ceea e lamentabil la d. Petraşincu, e această înţelegere a artei. Influenţat probabil de romanul rusesc tocmai prin laturile lui de exagerare specifică, — d-sa crede că arta nu e un echilibru de fapte, de gânduri, ci o aglomerare, şi încă de lovituri tari, cari să năucească pe contemplatori Fără să aibă astfel tumultul' interior al romancisri'or ruşi, d-sa împinge lucid, calculat meschin, orice gest de viaţă spre limită: ori în patologie, ori în neverosimil. Iată „Monstrul", —ultimul roman. Masiv, — 400 pagini. Porneşte de la un fapt admisibil: O femeie află deabia din accidentul care îi ucide soţul că acesta era tocmai opusul omului curat pe oare îl credea şi îl adora. Ea se hotărăşte să-şi crească uhiicul fiu, născut atunci, departe de viaţă, că să rămână pur, iaşa cum ar fi trebuit să fie tatăl. Pe două căi putea merge de aici romanul: Copilul va căuta să reconstitue imagina reală a.-.tatălui necunoscut ,pe care o presimte alta. decât cea pe care i-o sugerează mama. Sau romanul va înfăţişa lupta dintre mamă care vrea să păstreze copilul şi viaţa care i-1 răpeşte. " Ce face d. Petraşincu? Merge pe amândouă cărările înfundându-le mereu în patologic. Dragostea mamei merge până la demenţă deşi. ea nu e nebună, cununându-se simbolic cu propriul ei copil: Iubirea copilului merge până aproape de un scârbos incest. D. Petraşincu nu se mulţumeşte cu atâta. ' Din . acelaşi roman vrea să facă un român ăl crizelor pubertăţii şi îl obligă pe erou să violeze o fetiţă de opt ani. Vrea să-l facă'şi un roman al efuziunilor metafizice ale adolescenţei şi îşi despleşte' filosofic eroul în nesfârşit logoreice pagini de jurnal intim. Iar ca să-l treacă de pe planul filosofic’ pe cel al faptei, îl duce să -siluiască sora -celui mai bun prieten şi să-şi pălmuiască mama. Cred că acest Inventar penibil e suficient ca să arate unde îl poartă pe d. Petraşincu o îndârjire creatoare greşit îndrumată, Un material apreciabil de juste observaţii psihologice' şi de mărunte, momente autentice de viaţă, — -se anulează astfel unele pe altele, fiindcă autorul, crede că emoţia estetică rezultă din năruirea cetitorului printr’o tehnică de lovituri de măciucă. „ * t * * AL. ANTEMIREANU: DIN VREMEA LUI CĂPITAN COSTACHE. — S’a făcut un bine scoţându-se din uitare opera aceasta a lui An- 52 © BCU Cluj temireanu. Căci dacă în paginile cărţii acesteia cititorii nu vor găsi un romancier, — aşa cum se vor fi aşteptat poate, — în schimb se vor întâlni, surprinşi, cu un foarte actual critic al patruzecioptismului, al fărâmei firave de bine pe care l-a adus şi a imensei demagogii şi superficialităţi pe care a iniţiat-o la noi. Aceşti cetitori însă trebuesc preveniţi să se înarmeze cu foarte multă răbdare. Fiindcă până să dea de ironicul scrutător şi comentator al psihologiei oarbe a mulţimii, şi mai ales a mulţimii dela noi, va trebui să-l suporte pe infatuatul gazetar, cu naivităţile lui romantice, cu şi mai romanticele lui pretenţii de romancier, — care era Al. Antemireanu atunci, la vârsta de 21 ani. întâia jumătate a povestirii gravitează într’adevăr în jurul acelei speţe de Quasimodo care e Căpitan Costache. monstru romantic care trebue să fie tot atât de romantic îngenunchiat de o unică şi pură iubire. Iar în faţa Iui, — Radu, june tot atât de melodramatic,—din speţa junilor primi ai lui Odobesou, jeluitor patetic al fecioarei răpite şi necinstite de tenebrosul poliţist, Costache . Iar după o bună bucată de proză în acest chip, foarte tinerească, din fericire Al. Antemireanu uită de Căpitan Costache îndestul, şi intră cu eroul său din ce în ce mai adânc în C R O N I C A PREMIUL REVISTEI GÂNDIREA. — In cursul anului încheiat, 1937, revista noastră a anunţat un concurs premiat pentru o lucrare de istorie şi critică literară asupra „mişcării gân-diriste”. Pentru a înlesni calea eventualilor concurenţi, am propus următoarele indicaţii: 1. împrejurările în care a apărut Gândirea. 2. Filiaţia ei istorică, . 3. Ideile noi pe care le afirmă, 4. Valorile pe oare le-a impus, 5. Repercusiunile mişcării asupra celorlalte forme de cultură :plastică, muzică, filosofic, ziaristică, politică, etc. Extensiunea studiului avea să fie de circa 300 de pagini de tipar. Lucrările ar fi fost examinate de un juriu alcătuit din sânul grupării revistei. Cea mai bună dintre ele ar fi fost încununată ou. un premiu de 10.000 lei în cadrul unei şedinţe festive, şi i s’ar fi asigurat tipărirea. Termenul a trecut la 1 Decembrie, şi nu s’a anunţat niciun concurent, nici atunci nici după aceea. Dece era şi dece e necesar un asemenea studiu ? Ca să ne facă reclamă ? Numai un om lipsit de bun simţ şi de onestitate literară ca d. Eugen Lovinescu a fost în stare să scrie lucrul acesta. Scriitorii dela Gândirea s’au impus prin 53 pasionanta controversă dela 1898, din care ţâşnise şi ideia romanului său: ce e real din 1848, privit fără pateitismele didactice ale 'istoriei ? Răspunsul pe care îl dă Antemireanu prin roman este în primul rând o lucidă înfăţişare a „popolului“ bucureştean al lui 48: adunătură de mahalagii fără căpătâi şi negustoraşi fricoşi, — o neîndurată satiră a tinerilor demagogi Răteanu şi Gavaletti (Brătianu şi Rosetti) şi o hotărîtă reliefare a revoluţionarismului prudent, conservator, al lui Heliade. Procesul său atât de original în concluzii, îl susţine autorul căutând o cât mai bogată documentare în scrierile şi gazetele vremii, — şi fiind ascultător foarte mult al 'învăţăturilor maestrului Car-ragiale. Romanul acesta anticipă deci hotărît pe gazetarul şi eseistul de mai târziu, — pe criticul din „Junimea şi roadele ei“, mai ales. Prin fapta bună a editării lui, — „Universul“ şi-a luat volens-nolens şi această obligaţie: de a-i întregi imaginea adevărată prin tipărirea şi a „încercărilor" sale critice. D-na Apriliana Medianii, care a îngrijit eu toată pietatea şi priceperea necesară această ediţie, trebue să o întregească astfel. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ simpla forţă a talentului. Niciunul dintre ei şi nici gruparea nu s’au dedat vreodată la reclama atât de obişnuită în celelalte cercuri literare. Ceva mai mult: noi am lucrat totdeauna şi lucrăm înconjuraţi de tăcerea compactă atât a presei democrate cât şi a presei naţionaliste. Cea dintâiu ne ignorează fiindcă ideile şi atitudinea noastră nu-i convin. Cea de a doua, scrisă în mare parte de publicişti cari s’au afirmat întâiu în paginile Gândirii, ne ignorează fiindcă se hrăneşte din ideile şi din atitudinea noastră. Ea e neonestă din orgoliul de-a nu fi recunoscătoare. Admiţând că sorii-torii Gândirii ar fi hămesiţi de gloriola reclamei, ei s’ar găsi în situaţia imposibilă, impusă de boicotul unanim al tăcerii. Când apare o carte a unui gândirist, presa, atât cea democrată cât şi cea naţionalistă, refuză chiar, anunţurile cu plată ale editorului, care poartă răspunderea materială a tiparului. Noi în aceste condiţii ostile lucrăm de peste un deceniu şi jumătate. Şi ne-am obişnuit cu ele. Şi totuşi, fără reclamă, în pofida boiootului unanim, toţi colaboratorii Gândirii sunt azi valori recunoscute de toată suflarea cititoare. Pentru noi nu se poate o satisfacţie mai mare. Biruinţele noastre peste boicotul iudeo-naţionalist, ne daiu conştiinţa justă a puterii de care dispunem. © BCU Cluj Studiul asupra mişcării gândiriste ar fi putut şi ar putea să-l facă oricare dintre vechii colaboratori. A fost propus totuş persoanelor din afară de cercul nostru. Dece? Oricine pricepe uşor dece, afară de d. Eugen Lovinescu oare, scoţând pe vremuri fiţuica „SburătoruT pentru promovarea insanităţilor iudaice în literatură, a avut bunăvoinţă să-şi facă singur apologia în mai multe volume ca şef de — mişcare. Noi am vrea o lucrare documentară, obiectivă, în afară de orice suspiciune, în care să fie înfăţişată ştiinţific complexa contribuţie a Gândirii şi iniţiativele ei la crearea noii spiritualităţi româneşti. Rolul ei e atât de mare încât nici adversarii noştri nu mai pot trece peste eL Oricine d-ar studia, nu ne temem. . Un asemenea studiu e necesar fiindcă nu s’a făcut nimic până acum în această direcţie. El ar îndeplini o funcţie de orientare în cultura contimporană. . Gândirea şi scriitorii' ei au devenit obiect de studiu în şcoli, da examenele de bacalaureat, în Universităţi şi în diferite asociaţii culturale. Din lipsă de informaţie, adeseori mişcarea noastră e înfăţişată greşit sau folosîndu-se surse anapoda, cum e cea dovinesciană. Colecţiile revistei, care alcătuiesc azi un raft întreg de bibliotecă, nu se găsesc oriunde şi nu sunt la îndemâna tuturor. Un studiu sistematic e tot ce poate fi mai necesar ca îndreptar şi ca puncte de razim pentru cine 'are nevoie să se informeze. Nimeni n’a avut până acum curajul să se angajeze la o asemenea lucrare. Şi constatarea aceasta e oarecum dezolantă, — dintr’un anume punct de vedere. Sunt mii şi mii de tineri, cari studiază Literele' în Universităţile României. Sunt sumedenii de licenţiaţi şi doctori în literatură. Sunt mulţi, cari se plâng că n’au ce face cu ştiinţa dor. Concursul nostru le-a oferit un prilej de muncă ştiinţifică şi de întrecere a puterilor. In plus, o posibilitate de câştig oricât de modest şi o posibilitate de a se remarca şi de a-şi face un nume. Unde simt oare aceste forţe care există numai în măsura în care se plâng că n’au de lucru? Absenţa de interes în jurul acestui concurs — unde era vorba de cea mad puternic conturată mişcare culturală de la răz-boiu încoace — ne dă putinţa unui diagnostic dureros în ce priveşte oapacitatea şi pasiunea de studiu a tinerei generaţii de literişti. Noi ţinem totuş concursul deschis. S’ar putea întâmpla ca unul din aceste mii de tineri să aibă curaj şi pricepere pentru a da culturii contimporane o carte necesară. IMITATIO CHRISTI, celebra carte de evlavie creştină, e, după Evanghelie, cea mai citită operă din lume. In revista miincheneză „Zeit-schrift fur Aszese und Mystik“ C. A. Kneller îi închină un cuprinzător studiu de sinteză cu referinţe deosebite la răspândirea ei şi la efectul covârşitor asupra spiritelor de elită cari au cetit-o. Kneller nu discută autenticitatea Imitaţiei, apărută ca anonimă la începutul veacului XV şi atribuită lui Thornas a Kempis. Problema aceasta e una din cele mai grele de istorie literară. Dovezi categorice nu există încă, dar indicaţiile şi presupunerile cele mai multe converg în favoarea lui Thornas a Kempdis, pe oare Kneller îl crede adevăratul autor. întâiul manuscris latin al primei din cele patru părţi ale Imitaţiei datează din 1424. întâiul manuscris cuprinzând-o întreagă datează din 1427. întâia tipăritură s’a făcut în Augsburg, la 1470. Până la 1500, cartea a cunoscut 53 de ediţii şi 30 de traduceri în mai toate graiuriie europene. .In veacul XVI o citesc şi basdi şi bretonii şa grecii. In veacurile următoare, trece graniţele europene şi e tradusă în arabă, armeană, persană, chineză, japoneză, ba chiar în malaeză şi în ebraică. In veacul XIX e tradusă de două ori în 'ruseşte: odată de Mihail Mihailovică Speranski; a doua oară de faimosul ober-procuror sinodal C. P. Pobiedonosţev. Imitatio Christi a recoltat până azi paste 3000 de ediţii în 'diferitele graiuri şi ţări ale pământului. Izvorâtă din cercurile misticei catolice medievale şi scrisă fără niicio îndoială de un catolic, oonţinând însăşi substanţa Evangheliei, dar aproape nimic din specificul confesiunii romane, cartea aceasta realizează minunea de-a fi îmbrăţişată cu acelaş entusiasm de toate confesiunile creştine, — de protestanţi şi ortodocşi deopotrivă. Mai mult: pozitivismul lui Auguste Comte şi-o însuşeşte şi el în felul în care am arătat-o şi noi în esseuî „Titanii Ateismului" din cartea Puncte cardinale în haos. Teosofii, ne spune Kneller, au şi ei o ediţie de la 1903. Şi manevra e uşor de înţeles: Imitaţia bucurân-du-se de o preţuire universală multiseculară, teosofii vor să .facă din ea un vehicul al eclectismului lor religios universalist şi neconfesional. Dar şi în religiunile necreştine cartea se bucură de mare vază. Kneller citează în special iubirea cu care e înconjurată în Persia. Studiul său din revista amintită are însă o lacună regretabilă pentru cetitorul român: el numeşte fel de fel de traduceri şi ediţii până la cele mai exotice, — afară de cele româneşti. Şi totuşi între români, celebra carte are una dintre cele mai interesante şi mai frumoase cariere. E tradusă deopotrivă de ortodocşi, de uniţi şi de catolici. . 54 © BCU Cluj Cine a făcut-o întâia oară? La 1803 Samuil Micu Klein dă o tălmăcire, tipărită apoi ila Bliaj, 1812, cu titlul „De urmarea lui Hristos“. O altă ediţie a ei s’a tipărit la Genla, în 1893. O altă traducere, din cercurile catolice moldoveneşti aceasta, semnată I. B. s’a tipărit întâi la Bacău şi apoi ia „Presa Bună" în Iaşi. Prin urmare: o traducere unită şi două ediţii; o traducere catolică şi două ediţii. Samuil Klein scrie în subtitlul celei deia 1812 că e „acum întâiu tălmăcită pe limba românească". Dar d. N. Iorga ne vorbeşte în voi. II al Istoriei Bisericii române despre o traducere ieşită din sfera ortodoxă încă de la 1794 din mâna lui Iosif al Argeşului, lucru care are, fără îndoială, cel puţin un interes istoric. Afară de aceasta, traducerea mai nouă, care a circulat între ortodocşi, e aceea a lui G. Munteanu: „Urmarea lui Iisus Hristos", tipărită la 1845, cu binecuvântarea lui Neofit, mitropolitul Ungro-Vlahiei. O nouă ediţie a acestei frumoase versiuni se dă la 1901 eu aprobarea sfântului Sinod ai Bisericii Ortodoxe române. Ea e complectată la fiecare capitol cu reflecţiunile iui Lamenniais tălmăcite din franţuzeşte de Iosif, mitropolitul primat. Ediţia de la 1901, pe cheltuiala piosului negustor Iorgu Dumitrescu, s’a împărţit ani de zile, împreună cu Vieţile Sfinţilor, ea premii elevilor din şcoalele noastre primare. Desigur, dacă d. Kneller, autorul studiului reoent din Zeitschrift fur Aszese und Mystik, ar fi ştiut lucrurile acestea, -le-ar fi utilizat ca pe o notă oarecum sensaţională. Tipografia mănăstirii Nearnţu a dat şi ea după războiu două ediţii ale Imitaţiei, una la 1923, alta la 1927. ’ O nouă traducere ne-a dat tot după războiu părintele C. Vişan. Notele acestea nu simt icomplete. Mai există, ni se pare, şi traduceri şi ediţii româneşti despre -care nu m’aş putea rosti, neavând la îndemână informaţii mai precise. Cele pomenite sunt suficiente însă pentru a ne face o idee despre vibraţia sufletului românesc în atingere cu această carte celebră între toate celelalte. Cariera Imitaţiei în limba noastră ar merita un studiu de erudiţie literară şi de semnificaţie sufletească. Psihologia unui popor se poate defini, între altele, şi prin asemenea cărţi de mare răsunet. Călugărească prin origine şi a-dresându-se mai întâiu monahiilor, Imitaţia e totuşi o carte de edificare pentru orice suflet Nu e miraculos faptul că atâtea genii europene, pe -care le pomeneşte Kneller în studiul său, şi-a-u făcut din -ea cartea de căpătâiu şi că, totdeodată, ea e accesibilă ultimului ţăran eu suflet simplu? Secretul acestei cărţi nemuritoare, care o păstrează actuală de patru veacuri încoace, e adâncimea exprimată în cea mai simplă şi mai poetică formă literară. Iar acest -secret, pe oar-e mulţi scriitori de genei-u nu l-au stăpânit, izvorăşte -dintr’o desăvârşită identificare a autorului cu spiritul Evangheliei. RILKE, CĂTRE UN POET TÂNĂR. Cărticica Scrisorilor către un tânăr poet, tradusă în franţuzeşte şi tipărită de Bernard Grasset, care o însoţeşte de un esseu-comentar asupra „vieţii creatoare", are -ceva -din altă vreme. Din vremea când începătorii îşi căutau maeştri, le cereau sfaturi şi erau fericiţi când le primiau. Astăzi, dacă -sfaturile ar fi ca ispitele dulci şi nevinovate -din traista lui Moş-Crăciun -tot n’ar atrage pe nimeni. începătorii se nasc maeştri, iar -sfatul e socotit aproape ji-cnitor. Alt spirit, fără doar şi poate. Pe la 1903 şi ceva, când Rilke îi scria necunoscutului Kappus, arta nu era chiar atât de radical revoluţionară ca astăzi, iar geniile nemanifestându-se din faşă se doreau crescute în povaţă şi nu refuzau toiagul călăuzei. Spiritul de filiaţie şi de afinitate e-leotivă nu însemnează neapărat epi-gonism. -Generaţia nouă are însă altă psihologie şi nu face asemenea -distincţii. Ea e revoluţionară -chiar dacă pastişează. Dintr’o -centurie de necunoscuţi, cari asaltează celebritatea, 99 te vor pofti -să le publici urgent versurile şi numai unul dacă mai întârzie în curiozitatea de a-ţi şti părerea a-supra lor. Mă îndoiesc dacă Rilke, trăind, ar mai găsi vreun tânăr să-l înzestreze cu bunele sfaturi de-acum 30 de ani. Citită în spirit actual deci, cărticica lui are mai mult un caracter autobiografic. A vrut să fie un duhovnic liric şi nu e greu să descoperi că face mai mult o confesiune. In definitiv, -sfaturile nu se -dau decât dintr’o înţelepciune, -care e lamura experienţei proprii. Sfătuind pe altul, te descrii pe tine fără să vrei. Iar Rainer Maria Rilke e atât de poet în tot ce-a -scris şi în tot ce-a trăit încât -rămâne astfel chiar în înţelepciunea sfătuitoare. Rilke a sori-s nenumărate scrisori -către prieteni, către cunoscuţi şi necunoscuţi. Lui Cappus îi spune la un moment dat că-1 doare mâna de prea multă corespondenţă şi regretă că n’-are un secretar epistolar să-i dicteze. Şi -când ne gândim că trăia singuratic şi retras ca un monah, multa lui poftă de vorbă în scris ne apare ca o contradicţie. Sfatul -cel mai de seamă al cărticelei de faţă e .retragerea în singurătatea lăuntrică a sufletului, -singurul loc prielnic creaţiei artistice. Opera ta te -cere întreg şi ca să te dăruieşti astfel e necesar mai întâiu să te aduni din lume în 55 © BCU Cluj tune însuţi. „Ca să creezi, trebuie mai întâiu să te creezi" — zice eu o expresie fericită Bernard Grasset, comentându-l. Preceptul e de nuanţă mistică. Pentru a ajunge la Dumnezeu, trebue să te absorbi în adâncul tăcerii primordiale a sufletului tău. Şi tot -astfa), pentru a crea, — a-diicâ pentru a face lucruri după modul magnific ai Creatorului. . Preceptul acesta al lui Rilke e, fără îndoială, cristalizat din marea lui singurătate artistică, mrnDată atât de .specific de o lumină religioasă. Dacă extazul 'creaţiei e atât de înrudit cu extazul mistic propriu zis, la autorul splendidului Ceaslov (Stundenbuch) de inspiraţie religioasă, lucrurile acestea se confundă. Sunt afinităţi native care l-au dus pe poet la lectura îndelungată a marilor mistici germani. In versurile'lui poţi identifica uşor pasagii din Mei-stâr Eckart şi din Johannes Tauler. Alte versuri aiu şi fost puse în paralelă cu ale vechiului poet mistic Angelus Silesius, cum â făcut-o îndeosebi Robart F-aesi în studiul închinat - lui Rilke. Marele liric singuratic care, între poeţii Europei moderne, a surprins ca nimeni altul muzica inefabilă a tăcerii dinlăuntru, era pătruns până în ultimele fibre de lecturile lui mistice, Dar aceste lecturi nu sunt suprapuse hibrid în spiritul lui, ci crescute organic în fi-i'nţa-i înrudită cu ele. Mistica literară a lui Rnke e o rezultantă incontestabilă a misticei religioase germane, dar ea e vie şi cuceritoare fiindcă sângele lui propriu circulă prin moştenirea -însuşită şi asimilată. Ideea-axă a scrisorilor de faţă e această 'Singurătate tăcută din care strofele lui armonioase s’au rupt ca lucrurile lui Dumnezeu din haosul cosmic, şi pe care Rilke o mărturiseşte epistolar. Voind să fie om duhovnic liric, el ne âpare ca un mărturisitor. E partea cu adevărat preţioasă a acestor scrisori pe care, oetindu-le, te gândeşti foarte mult la sufletul autorului şi foarte puţin ila faptul dacă tânărul poet Kap-pus, căruia îi sunt adresate, a practicat sau nu sfaturile atât de frumos redactate. Dar paradoxul acestei singurătăţi e comunicativitatea ei epistolară. Singurătatea e fuga de oameni; scrisorile — căutarea oamenilor. Inadaptabil fără ileac, Rilke fuge din ţară în ţară — acum e în Italia, acum la Paris, acum în Suedia — şi totuş caută mereu oamenii lăsaţi ih urmă. Sfatul lui de singurătate sună parcă astfel: refugiază-te în tine însuţi ca să te regăseşti şi să poţi vorbi apoi mai autentic oamenilor! E un paradox? Nu ştiu. Dar mi se pare că, înainte de toate, e regula oricărei arte şi regula oricărei vieţi care -caută esenţialul. Singurătatea se comunică în rodul gândului şi al faptei crescute în ladânicurile ei. Altfel, ea n’ar mai fi singurătate, ci pustiu mort. Scrisorile acestea, ce desvăluiesc simplu şi cald înţelepciunea unui mare poet, sunt 'traduse luminos în franţuzeşte de Bernara Grasset, editorul parisian, şi de Rainer Biemel, secretarul său literar, care e un foarte înzestrat compatriot al nostru originar din Braşov. NICHIFOR CRAINIC TRADUCERI DIN LITERATURA ENGLEZA.: — După ce şi-a lămurit frumos fiinţa literară prin exclentele reviste cari -au apărut acolo în anii -din urmă, impunând o sumă de scriitori ai locului, — Ardealul îşi -caută întreprinderile e-, ditori-ale necesare. După im început, mai mult entuziast decât chezăşuit în durată, editura Pantheon -din Brad, — cea -caraa tipărit romanul lui Holban „Ioana" şi traducerea vioaie a cărţii de -celebritate a lui Malraux, „La condi-ti-on humaine"—şi-a încetinit activitatea. Poate a hotărît aceasta şi difuzarea mai puţină de cât cea aşteptată a traducerii din Malraux. Ro-: manele franceze de mai înaltă substanţă nu pot avea la noi succes în traducere fiindcă cercul restrâns de cititori -subtili -pe care pot să-l ispitească le cunoaşte direct din literatura de origină. Recent, o nouă editură încearcă, de astădală la Cluj, să pornească tot eu o traducere: editura Lepage -caută să-l încetăţenească la noi pe Charles Morgan pr-intr’o îngrijită prezentare a; romanului său Fântâna. Calea e mult mai fericită. Ea urmează drumul deschis prin traducerile atât de -conştiincios şi româneşte . lucrate ale d-lui Iuliu Giurgea din Sommerşet Man-gham („Şase femei" şi „Luna şi doi bani jumătate" şi, recent, — „Fumul amăgirii") şi mai ales din Rudyard Kyplimg („Cartea Jungliei" şi ,,Kym“), după ce interesul maselor pentru literatura -engleză fusese trezit -prin tălmăcirile răsunătoare din D. H. Lawrence. Câştigând simpatia unui cerc mai larg de cititori, traducerile -aoestea, — indiferent de scopul lor comercial, — ne face un imens bine a-propiindu-ne de lumea robustă şi sănătoasă a literaturii engleze. Prin puterea ei de viaţă, prin adânca ei umanitate ca şi prin spiritualitatea ei gravă şi severă, — literatura engleză poate face o necesară educaţie a publicului nostru larg cetitor, depărtându-1 de nefastele mi-ragii ale maculaturii pornografice, fabricată la noi de câţiva scribi fără niciun Dumnezeu. . O. PAPADIMA . • . . ■ ' - - . . 56 ' . . . ANUL XVII. — Nr. i ’ ~ ' IANUARIE 1938 © BCU Cluj