CÂND I REA ANUL XVI. — Nr. 10. DECEMVRIE 1937. S U M A R U L : SĂRĂCIA SPIRITUALĂ A EVREILOR D. CARACOSTEA: Poesia socială la Eminescu . . . 473 ION PILLAT: Poesii....................... 482 GEORGE GREGORIAN: Amurg de ani..........485 GRIGORE POPA: Armând Godoy( poet latin şi creştin. 486 RADU GYR: Poesii.................... . . 490 GHERGHINESCU VANLA : Fata din câmp ..... 498 MATEI ALEXANDRESCU: Poesii..........! . . 499 ILARIU DOBRIDOR: Sărăcia spirituală a evreilor . . 502 AUREL CHIRESCU: Tărâm......................514 OVID CALEDONTU: Cântec pentru noi..........515 VLRGIL CARIANOPOL: Poesii..................516 AUREL SÂNGER: Monadologie................ 517 CRONICA LITERARĂ OVIDIU PAPADIMA: Ion Biberi: Etudes sur la littâ-rature roumaine contemporaine. — Ionel Teo-doreanu: Secretul Anei Florentin.— Teofil Lianu: Curcubeu peste ţară.— Ion Pillat: Din poezia germană. Th. Capidan: Hasdeu ca lingvist indoeu-ropenist şi filolog............................... CRONICA PLASTICĂ OLGA CARA: Carnet parizian..................523 CRONICA MĂRUNTĂ NICHTFOR CRAINIC: Victor Papilian şi „Gândirea"._ împrumuturile lui Eminescu. — Metafizica muncii 526 O. PAPADIMA: D. Bodin.................... '52a fr EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Omul forte reuşeşte |n lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,"— iar degradarea mitului lui Horia în realitatea odioasă să fi fost atent urmărită şi reliefată Geea ce nu is’a făcut. Un jurnal la masă. o scobitoare între dinţi după, — nu sânt determinante suficiente ale unui astfel de proces sufletesc. El e produs de înstrăinarea lui Horia prin muncă, îşi atunci iar revenim prin cerc vicios la aspectul modern al dramei... De aceea, personagiul care clatină întreg romanul prin inconsistenţa lui este tocmai Horia Orghidan. Privit unidimensional la exces, şi totuşi din două perspective — el nu se explică şi nu explică. Din potrivă, Ana — pentru care tot aceiaşi realitate dureroasă rămâne ,fie că iubirea ei a murit prin înstrăinarea soţului fie prin reducerea lui la dimensiuni reale, — e o existenţă vie şi complexă. D .Ionel Teodoreanu adaugă prin ea încă un admirabil personaj la galeria d-sale de portrete femenine, care fără doar şi poate că e cea mai bogată şi mai vie din întreaga noastră proză. E într’adevăr atâta stinsă lumină, atâta ireală puritate, atâta liniştită nobleţe în ea, reprezintă atât de discret şi atât de patetic totuşi acea lume sufletească ce piere din noi toţi şi care şi-a găsit în d. Ionel Teodoreanu meşteşugarul de colori vii şi totodată fragile, umbrite, — încât cartea binemerită doar prin faptul de a-i fi dat acestei Ane Florentin putinţa să trăiască în ea. Cât despre despicările noastre de fir în patru, viitorul va alege: le va mări până neaccep-tare sau le va atenua până la invizibilitate. * * * TEOFIL LIANU: CURCUBEU PESTE ŢARA.—întâlnirea cu versul de acum al d-lui Lianu îţi dă ceva din bucuria rară a căutătorilor de aur. Izbucneşte în el pretutindeni harul de lumină al poeziei, — nesilit, neprefăcut. Cântăreşti în palme bobii grei şi puţini de soare şi te bucuri de belşugul ce va să vie. Poezia d-lui Lianu e încă tot o anticipare, — dar o mare anticipare. Impresia mai puţin certă pe oare ţi-o lăsa Cer valah, întâiul mănunchi de versuri pe care i—,1 cunosc. — acum se întăreşte: D. Lianu e, hotărît, un mare talent, care încă îşi încearcă mărunt gamele şi nuanţele. 521 Te bucură vestirea lui,, fiindcă pogoară pe drumul împărătesc, de lumină calmă şi plină, al poeziei celei mai aproape de sufletul românesc. O cale ce porneşte dela Sburătorul lui Heliade prin Doinele lui Alecsandri şi Călin al lui Eminescu, prin Darurile pământului ale lui Nichifor Crainic şi Povestea Maicii Domnului de Ion Pillat, până la poezia Iui Radu Gyr şi N. Crevedia. Versul d-lui Lianu de acum desvoltă filonul „Colindei" din Cer Valah, în tonalităţi de luminată rugăciune: Bucură-Te Maică Bună Maică în pridvor de lună... ■ întâlneşti şl alunecarea de şarpe a descântecului : Cruce’n cer, cruce’n pământ, Soarele şi Domnul sfânt... Dar specificul, personalitatea puternică a acestei poezii mu o aduce de astă dată vraja lor selenară cât zumzetul de stup în soare, de belşug robust, voios — al pluguşorului. D. Lianu, cu o fericită intuiţie, a exploatat cel dintâi Ia noi temeinic extraordinara pulsaţie de viaţă care ritmează poezia pluguşorului. Toată senzaţia de sevă tare, de rod greu, de lumină plină de vară, — de aici creşte. Tot volumul e aproape un şir de metamor-fose ale pluguşorului. Iată bunăoară, cum apare un peisaj de iarnă chiar: Iarnă, creangă de omăt. Drumuri albe până hăt... Sub pădure: mărgărint Şi ştergare de argint. Din hotar până’n hotar, Jaf de fulgi cât fluturi: dar; Pas de îngeri şi troian Pân’la brâu din lan în lan Până şi imagina pură şi sănătoasă a dragostei, aşa cum o aduce poetul, creşte tot din această bucurie de răsfăţ a belşugului pământului : Sara asta în talangă, Busuioc şi calapăr Rupe aş din lună creangă Să ţi-o scutur toată’n păr... Totuşi întreaga poezie a cărţii rămâne la tonalităţi minore, — cu toate orizonturile ei vaste plugăreşti. întâi din pricină că d. Lianu exagerează în eliminarea verbului din poezie © BCU Cluj - E un procedeu din care d. Radu Gyr a scos efecte admirabile. Şi se pot scoate. Dar cu condiţia să nu se abuizeze. D. Lianu apasă prea des această claviatură. Sună frumos, dar poezia rămâne doar gângurit: Romaniţă, romaniţă, Fagure - aromat de lună; Fhisăre cu pana brună, « Ochi înrouraţi, Domniţă. Alte ori capătă chiar o structură pur enu-merativă, un fals aer naiv didactic, cum e în poemul XV: mănăstirea. Insă ceea ce îi dă cu deosebire caracterul minor, este aspectul ei pur nativ, de materiale nu atât neprelucrate cât neîmbinate. Nu aduce viziuni de viaţă îşi din cosmos, nici măcar cristalizări de sentimente, ci mai mult stări apropiate de organic, de euforie. De aci, caracterul ei fragmentar. Poemele nu au nici unul titlu, — fiindcă nu au ceea ce s’ar numi ou .un termen destul de impropriu pentru poezie o temă precizată. Iar jumătate sânt splendide jocuri lirice, — dar numai jocuri, — pe linia metaforică a ghicitorilor populare: Ploaia ' Peste satul tău şi-al meu Lăcrămează Dumnezeu. D. Teofil Lianu şi-a pus acum la punct prin toate acestea un admirabil naiu poetic. Rămâne să aibă curajul şi stăruinţa să cânte în tonalităţi majore. însemnăm până atunci, ca o mică arvună, minunatul poem îrntâiu (pag. 7), au semănatului. * * * ION PILLAT : DIN POEZIA GERMANA. — Am cercetat în aceste cronici cu atenţie, şi eu admiraţie aş putea să zic, până şi cele mai mici împliniri ale fecundei cariere literare a d-lui Pillat. Fiindcă, pe lângă desăvârşitele cristalizări estetice la cari a ajuns de multe ori, — ceea ce m’a îndemnat la sublinieri, a fost rara atitudine de respect a poetului acesta faţă de vocaţia lui însăşi. In acest respect mi se pare că stă secretul şi al fecundităţii şi al longetivităţii, ca să zic aşa, prospeţimii poetice a d-lui Pillat. De o-hiceiu în literatura modernă un poet e o izbucnire, — foarte rar, o desăvârşire. Intre poezie şi adolescenţă s’au stabilit refla-ţiuni de la efect la cauză; şi între opera de tinereţe care impune, şi cele de maturitate cari vin ca nişte datorii plătite din ce în ce mai rar, — un raport .ca dela prototip la cbpii. Poeţii moderni tac prematur sau se autopastişează ,1a infinit. Mai ales pe meleagurile noastre dunărene. D. Pillat n’a fost o izbucnire tumultoasă de forţe lirice cari să uluiască. Dar a fost şi mai ales a rămas un rob lucid al liniştitei sale vocaţii de contemplator .liric. Nu l-au apăsat greutăţile debutului lent; nu l-au zăpăcit mai ales tămâiile succesului de mai târziu. Orice poet român care „a ajuns”, nu se mai citeşte decât pe sine însuşi. In concepţia sa de invidiat, talentul trebue .să .crească dela .sine, ca şi guşa, din şvarţurile băute pe datorie la cafenea sau din şniţelul ciupit la ocazie la birt. D. Pillat e la noi un rar cunoscător de poezie. Nu însă un erudit al ei ci un prieten, animat de acea căldură pe care nu ţi-o poate lăsa în suflet decât cenuşa unei dragosti timpurii. S’a obicinuit să-şi verifice sunetul adânc al strunelor interioare, asoultându-1 în ghiocuri aduse de cineştie unde. A încercat .aici, ceea ce au încercat alţii departe, ori a căutat să le dă-rue lor din ceea ce a găsit el aici. De aceea biblioteca sa de poezie universală e .atât de bogată; de aceea activitatea s.a. de traduceri din poeţii străini e atât de fecundă. Traducerile d-sale sânt lucide exerciţii de su-pleţă poetică şi mai mult decât atâta: confruntări, — cu idealurile sale, cu nostalgiile sale, cu asemănările sale de departe. Acum ne dărue două secole de poezie germană într’un mănunichiu antologic de traduceri. Alături de un Klopstock, un Goethe, un Hol-derlin, un Rilke, — glasuri minore ale unui Ciaudihis, Platen. Pentru Platen mai ales,, o dragoste ciudată dar nu inexplicabilă: pentru setea de acum de măsuri şi simetrii clasice a d-lui Pillat, — Graf von Platen e un fericit care le-a găsit, le-a practicat fără să ştie, ca monsieur Jourdain proza... Volumul acesta e mai ales pentru tineret o preţioasă călăuză către valorile eterne ale artei germane. D. Pillat a pornit cu intenţia de a tălmăci ceea ce încă nu .s’a transpus în româneşte. Dar cum aceasta a fost prea puţin, — cartea d-sale închide destule -din boabele cele m.a,i de preţ. A pornit şi cu voinţa de a nu silui nimic din textul originar. Versul român ajunge astfel să dea identităţi uimitoare de expresie, vorbă cu vorbă. Pentru a se vedea ceea ce, atât de mult, a ambiţionat, ce greutăţi a avut de întâlnit, dau tălmăcirea celebrei „Ueber allen Gipfeln” a lui Goethe: Deasupra culmilor toate Pace stătu, , Din vârfuri cutremurate 522 © BCU Cluj Abia simţi tu O adiere; Paseri tăcură ’n pădure, Stai, peste-o clipă ■ Adormi şi tu. * * * TH. CAPIDAN : BOGDAN PETRICEICU HASDEU CA LINGVIST, INDOEUROPENIST ŞI FILOLOG.— Centenarul lui Hesdeu, cu evocările pe cari lena adus, a lost în .măsură să precizeze, pe lângă grandiozitatea (Staturii sale spirituale, ceva mult mai neaşteptat: actualitatea lui. Două contribuţii decisive au fost aduse în acest sens : Studiul d-lui profesor universitar Th. Capi dan şi ediţia d-lui Miroea Eliade. D-l Th. Capidan relevează cu măsurile omului de ştiinţă actualitatea ştiinţifică a lui Hasdeu. D-l M Eliade apologizează cu entuziasmul său caracteristic actualitatea scriitorului. De contribuţia d-lui Eliade ne-am ocupat la timp; rămâne acum să înfăţişăm în spaţiul restrâns cât ne e la îndemână contribuţia eruditului lingvist care e d-l Th. Capidan. D -sa caută să releveze actualitatea concepţiilor ca şi a metodelor lui Hasdeu în lingvistică, în indoeuropenistiică şi în filologie. Nu o face pentru ca să-i ascundă erorile. Fiindcă, după cum arată tot d-sa, şi astăzi chiar, eroarea e un risc pe care omul de ştiinţă trebue să-l accepte de bunăvoie. Dar chiar erorile lui Hasdeu au fost multe fecunde, — fiindcă au fost ale lui proprii. Insă pe lângă aceste erori,, activitatea lui Hasdeu a adus intuiţii surprinzătoare cari se verifică multe abia azi, sau a pus pur şi simplu probleme cari nioi acum nu şi-au găsit o soluţie mai mulţumitoare. Le-a adus, nu numai fiindcă îi ducea la ele geniul său, ci şi fiindcă era unul din cei mai informaţi şi mai metodici oameni ai vremii sale. Chipul unui Hasdeu ghiduş şi fantezist pe oare a căutat „Adevărul literar" să-l popularizeze la noi timp de un sfert de veac, — trebue să dispară. CRONICA CARNET EXPOZIŢIA PICTORILOR INDEPENDENŢI. — Cu ocazia expoziţiei mari, simt deschise în permanenţă o mulţime de expoziţii de plastică în oraş, dintre cari, fără îndoială, cel mai mare interes îl prezintă aicea a artiştilor independenţi. In vreo cincizeci de săli ale lui Petit Palais, este expus tot ce s’a .creat mai de seamă în plastică ila Paris de douăzeci de ani încoace Cu un D-l Th. Capidan procedează metodic. Să-l urmărim, învăţând. In lingvistică, în primul rând Hasdeu e unul din cei dintâi partizani hotărâţi ai însuşi numelui disciplinei, care pe timpul său nu era întrebuinţat. Se ridică just şi cunoscător împotriva excesului de respect pe care-1 aveau gramaticii faţă de limbile antice. Aşa precum au făcut neogramaticii şi cum gândim noi astăzi. Intueşte genial natura dialectelor, aşa cum le arată abia azi atlasele lingvistice: ca iradiaţiuni fără limite categorice în jurul unor centre precise. Anticipă uimitor importanţa perspectivei sociale în limbă şi e cel dintâi care priveşte problema amestecului limbilor prin unghiul viu al graiului popular, trăgând încheieri cari, iarăşi, sânt confirmate abia azi de Atlasul nostru lingvistic. In indoeuropeană e cel care luminează mai întâi ştiinţific autohtonismul, pre-latinismul nostru. O viziune care, în materie de limbă, abia după războiul cel mare va fi reluată, şi numai ,1a Universitatea din Cluj. Aşează apoi problema legăturilor noastre de limbă cu Albanezii pe singura temelie justă: substratul tracio-iiiriic comun, balcanic. Deschide probleme cari nici azi n’au căpătat o deslegare mai efectivă : etimologia doinei, rădăcinile traco-ilire ca ghiuj, elementele străvechi germane. Toate aceste largi sinteze indoeuropene atunci, la începuturile filologiei noastre, — când noi încă azi n’avam specialist! . In filologie, trece hotărît studiul limbii noastre vechi de pe terenul inert, mecanizat, al traducerilor din slavonă date de Cipariiu, pe tărâmul viu al vechilor texte de graiu popular date în ,,Cuvente“, Hasdeu acesta, pe care-l înfăţişează atât de sobru dar atât de temeinic profesorul Capidan, îşi apleacă astfel umbra paternelă peste ştiinţa noastră de limbă până şi astăzi. OVIDIU PAPADIMA PLASTIC Ă P A R I S I A N : cuvânt tot ce s’a creat mai de seamă în lumea întreagă, căci şcoala Parisiană continuă să conducă în plastică de mai bine de o sută de ani. Ceeace frapează la prima vedere, este incapacitatea cubismului de a rezista vremii. îmi aduc aminte de o maximă de a lui Gide: „Cu cât o operă de artă este mai la modă, ou atât îmbătrâneşte mai repede". De fapt pictura cubistă te îndeamnă azi la zâmbet, alăturată u- 523 © BCU Cluj hor tablouri cu tendinţe mai moderate. Cel mai caracteristic exemplu este o pânză a lui Delaunay, mare cât o poartă, în mijloc cu un cerc cât o piatră de moară. In acest cerc uriaş sunt altele concentrice, fiecare de altă culoare ţipătoare. Ar fi trist, dacă plastica noastră ar fi simbolizată în faţa generaţiilor viitoare sub emblema acestui specimen. Un alt celebru cubist, Fenand Leger, are numai tablouri, desenate cu linie şi compas, exclusiv în negru, alb, galben şi roşu, numai culori crude ,fără nuanţe. Figuri fără expresie, gesturi fără semnificaţie, oamenii lui par maşini cu şuruburi în locul inimii. Era tristă această atitudine a cubiştilor de a se lăuda că ignorează tot ce ar putea fi expresiv şi vital în plastică. Ceva mai lirici sunt Juan Gris şi mai ales Braque, oare e mai uman în culori cel puţin. Are un verde stins şi un gris cald, oare sugerează natura vegetală în decadenţă şi predispun la melancolie. Picasso e prezentat sub cele două feţe ale personalităţii sale: Picasso cubist şi Picasso clasic. E o enormă diferenţă între aceste două atitudini. Sunt prea contrastante, pentru ca să poată fi amândouă sincere şi e uşor de ghicit care este faţa lui adevărată. Dintre operele sale cubiste, erau expuse celebrele „Femeea cu vioară" „Fe-rneea cu chitară" şi „Orchestra de Jazz". Aceste picturi pot fi privite din două puncte de vedere: ca obiecte decorative, cu odihnitoarea funcţiune a covoarelor, sau pur şi simplu ca amuzamente. Ca tablouri, mai greu. Picasso clasic este însă dintre cei mai mari. In nudurile şi capetele lui se dovedeşte a fi cel mai pur înţelegător al volumului, al atitudinei împlinite, al acelui calm şi acelei plenitudini plastice, care sunt cea mai înaltă expresie a statuarului. Acestea sunt desene şi nu picturi şi au meritul de a fi adus mai aproape desenul de sculptură. Matisse, care a ştiut să-şi păstreze întotdeauna personalitatea lîn mijlocul atâtor curente opuse, rămâne integru şi încontinuu actual. E ceva supraomenesc în acea prea simplă şi singura justă rezolvare a tuturor problemelor plastice, pe care o cuprinde până şi schiţa cea mai mică. Nici o urmă vizibilă de vreo ponderare sau ezitare, de vreun cât de mic efort sau des-echilibru. Arabescul său e totdeauna clar şi just, fără să facă o dogmă exterioară din praci-ziune, cum au făcut-o cubiştii. Hotărît, această suveranitate plastică s’ar cere mai umană. Acest deficit al umanului nu este însă falimentul personal al lui Matisse. El se imprimă ca o pe-oetă asupra întregii picturi modeme. ■Surrealiştii au un miraj oarecare; e adevărat, că acest miraj nu este de ordin plastic. Rezultă dintr’o ciudată împerechere de modele, ca şi de ştări de suflat, însă ca tehnică nu aduce nimic nou. Din contra, unii dintre ei sunt trivial de realişti câteodată. Paul Klee este cel mai fluid şi cel mai original * dintre ei. Alţii, ca şi Ernst, uzează de contrastarea unei viziuni prea obiective cu introducerea „deus ex machina" a unui element absurd. De exemplu, Ernst are un tablou, cu o femee desenată clasic, din stomacul căreia iese o pasăre albă. Lirismul lor este acela al absurdului, al delirului, al visului vegetal. Tot aşa de puţin rezistenţi timpului, ca şi cubiştii, ei nu mai prezintă azi nitiun interes din punct de vedere plastic. Mai puţin chiar, decât cei dintâi, cari au avut totuşi, în parte, o viziune plastică. Una din figurile cu cea mai curioasă evoluţie, este Derain. La început, prezintă o atitudine ermetică, vizualizând abstractul şi decorativul din natură ca şi Cezanne. Uneori, părea influenţat, nu de .spiritul, ci de exteriorul artelor primitive şi gotice. După război însă, devine mai fidel naturii, aproape clasic, şi realizează o intimitate cu mult mai mare între model şi tablou. Pânzele sale din expoziţia prezentă ilustrează mai mult această epocă din urmă. O caldă sensibilitate coloristică, utilizarea (luminai nuanţate, prospeţimea peisajului şi preciziunea nervoasă a desenului în portrete, fac din el una dintre cele mai vii figuri ale expoziţiei. In pictura lui Dufresne, pasta trăaşte o viaţă independentă. Un formidabil vârtej :orice trăsătură de penel e o pecetă de culoare diferită. Pasta groasă, foarte frumos aplicată, haotică însă în efecte şi turmentată. Frumoase sunt peisagiile lui Mau-rioe de Vlaminck ,eare pare a se fi definit din punct de vedere coloristic. Mauve furtunos, gris sumbru, verde şi roşu. Nu mai are probleme colori stice. Ceeace face, e plăcut, dar nu mai este nou. Mărie Laurencin e foarte sumar reprezentată, şi nu prin ce are mai bem. Intre altele, eu un foarte graţios portret de femee în albastru, gris şi roz (ca de obicei) cu acei ochi suavi de o vegetală spiritualitate, pe care Si Cunoaştem deja prea bine. La celebrul decorator, Raoul Dufy admirăm mai ales puritatea arabescului şi promptitudinea touoheului. Şi-a făcut însă o manieră dintr’un fatal divorţ al desenului de culoare. Culoarea la dânsul e totdeauna un fond. nu o proprietate a formei, cum ar trebui să fie. Prin aceasta tablourile lui fac impresia de vitrailuri. Ca culoare, e mereu acelaş: roşu crud, verde crud, albastru crud şi negru. E un ingenios plă-nuitor şi schiţător mai mult decât un artist al paletei. Mare desiluzie au fost Roussel şi Maurice Denys. Amândoi ou teme mari şi realizate foarte simp/list. Singurii dintre artiştii moderni, oare nu ascund un suflet poetic şi îndrăgesc subi- 524 © BCU Cluj ecte mari, bucolice şi religioase; în culori însă sunt aproape vulgari, mai ales Roussel. Problemele cdlorisfcce ale lui Van Dongen sunt acele ale unei femei rafinate, care îşi combină o toaletă. De aceea e atât de lansat, ca portretist de lumea mare. Rousseau e reprezentat printr’o singură pictură de o divină naivitate. Niciodată n’a existat un pictor, care să fi fost atât de naiv, şi ca artist, şi ca om, ca dânsul. In mi jlocul atâtor opere savante şi rafinate, rămân admirabile această prospeţime şi forţa primitivă cu care ni se prezintă. Opera lui Rouault este eminamente temperamentală. Psiholog şi mistic, el are o viziune aproape demonică a lumii. Toucheul lui este brutal, violent chiar. Portretele turmentate, tragice, profund retrăite. Foarte direct în realizări, cu un limbaj fără intermediu, fără complezanţe sau ornament, el se găseşte atât de departe de artificial, încât a vorbi despre culorile lui Rouault, 'ar denota lipsă de pudoare. De La Fresnaye, care e numit Ariei al cubismului din cauza uşurinţei de magician cu care pune în mişcare spaţiile mari, are în fond o legătură de ordin foarte epidermic cu cubismul. Preocupările sale nu sunt numai formale, şi nu sunt mai ales de ordin static. Opera sa de mare elan e capabilă de a evoca un suflu eroic, într’o atmosferă de înaltă tensiune. „Arcaşii" lui trăesc o viaţă sumbră şi gigantică. Modigliani, pe cât e de liric şi de pur în linii, pe atât e de greoi în culori. Nudurile sale, desenate eu atâta fluiditate şi dragoste, a formei, sunt colorate terraicot, fără nicio nuanţă, din cap până în picioare. Tot aşa în portrete, culoarea feţei e un singur terracot unit, fondul e brun. . Chagall, acest evreu absurd, seduce mai mult prin imposibilitatea subiectului: oameni oare sboară prin mitice cetăţi, cocoşul oracol, cocoşul gigantic cu un om pitic la picioare, acestea sunt principalele atracţii ale lui Chagall. Ca tehnică, nu .prezintă ndici o inovaţie. Dintre toţi peisagiştii Marquet este acela ,oare realizează cea mai mare intimitate cu temele sale. Poate, nu e abili, ca Matiisse, dar în schimb, e mai puţin superficial, dacă indiferenţa faţă de subiect, ca entitate, poate fi numită superficialitate în pictură. Are şi picturi în culori mai vii, însă pânzele în gris şi albastru fumuriu îl-definesc cel mai bine. Sena în .ceaţă, Sena în amurg, cheiul Senei, simt temele la .care se întoarce mereu. Gris-urile iui,, nici reci, nici aspre( metalice, ci oalde ca lacrima, albastru-rile subtile ea fumul .şi uşoare ca fumul, îl fac cel mai genial intenpretator al acestor două culori dintre toţi modernii. Numai Tumer ni se dădea atât de diafan şl uşor într’o aquarelă despre Veneţia în amurg. Deşi îl preocupă mult e-feotele de lumină, şi mai ales de lumină stinsă, nu se pierde în nuanţe şi detalii, cum o făceau impresioniştii câte odată, ci găseşte cu preciziu-ne spiritul orei şi este foarte sobru. Păcat însă că nu pricepe şi alte culori tot aşa de bine. Prin această lipsă, se defineşte minor, deşi preoiziu-nea perspectivei de mare întindere, sobrietatea arabescului, şi mai ales dragostea pentru natură, l-ar predestina să ocupe un loc de frunte printre pictorii Franţei contimporane. Singura concluzie generală asupra unei expoziţii prin care ni se prezintă individualităţi atât de diferite, este că s’a pierdut, s’a dus definitiv simţul monumentalului în pictură. Peisajul, ca şi portretul, nu mai caută să interpreteze,- decât aspectul vizual, nu şi acea esenţă spirituală a lucrurilor, prin care Mana Lisa sau portretul Jeannei de Aragonia de Raffael au reuşit să trăească în noi ca fiinţe vii. Modelul, ori care ar fi ei, nu mai este altceva decât un .pretext pentru arabesc, sau pentru un joc de culori. Lipseşte dragostea în artă, acea virtute, prin care pictura ar deveni mai mult decât un obiect plăcut, încântător sau genial, dar — obiect. O viziune decorativă a lumii, pur sensuală, face din pictura de ohevalet o artă ornamentală, mai rafinată şi mai abilă ca oricând înainte, însă totuşi o artă minoră, care şi-a pierdut legătura cu esenţa spirituală a lucrurilor. O ÎNTÂLNIRE ROMANTICA: HENRI BOU-VET.— Intr’o zi am vizitat Pantheonul şi mă găseam în predispoziţii foarte lirice în faţa fresco-rilor lui Puvis de Chavannes. Auzind că cineva suspină la spate, m’am întors, şi am văzut pe un domn, care se găsea în aoeiaş stare de suflet. Sunt momente, când regăsirile simt foarte la îndemână, astfel ne-aim cunoscut pe loc, în mod foarte spontan. Era un domn foarte distins, cam de vreo şaptezeci de and, îmbrăcat cu eleganţă îngrijită. A fost foarte încântat, că a găsit o româncă atât de amatoare a artelor franceze, şi mi-a spus, că e pictor, lyonez de origine ca şi Puvis de Chavannes, oare i-a fost prieten, şi că a fost elevul lui Eugene Carrierre. M’a invitat să-i vizitez atelierul. Eu nici nu m’am mirat. Totdeauna, în orice oraş strein sunt dela început mosafirul atelierelor şi mi se părea foarte normal să mi se întâmple la fel şi la Paris. Era un atelier foarte elegant, într’un cartier foarte aristocratic (Avenue de Villiers), cu multe pânze de o mărime neobişnuită. Şi totuşi, ultima viziune a artistului era oea mai frumoasă. Tabloul nu era încă terminat. Era o pânză e- 5*5 © BCU Cluj normă cam de IV2 pe 2 în ulei, cu oulori vii: opt fecioare svelte ,în alb, duceau vase şi fructe pe urcuşul Acropolelor în sus, sub cerul de un albastru profund al unei dimineţi de vară. Ritmul paşilor lor, pur ca ritmul coloanelor, era adevăratul subiect al tabloului. In ochii lor limpezi se ghicea depărtarea. Voind să mă facă să pricep mai bine momentul inspiraţiei, mi-a recitat un vers, nu mai ştiu de cine, nici de cuvinte nu-mi mai aduc aminte, doar atât ştiu că era un sonet C R O N I C A 0 VICTOR PAPILIAN ŞI GÂNDIREA.—Prozatorul de larg orizont spiritual şi de viziune psihologică ascuţită şi adâncă, d. Victor Fapilian, face următoarea mărturisire într’un initerview publicat de revista Ideea Liberă. — „Mă consider gândirist şi sunt fericit şii mândru de a face parte din cea mai .splendidă mişcare dela războiu încoace. Cine cunoaşte nuvelele mele ardeleneşti şi în special romanul „In credinţa celor şapte sfeşnice“ poarte să-şi dea seama de această afinitate spirituală. îmi permit a exemplifica. Venind în Ardeal cu mentalitatea oarecum pregătită de „Ion", al d-lui Rebrearau, am crezut că găsesc nişte ţărani robiţi instinctelor primare de foame şi sexualitate. Surprinderea mea a fost foarte mare. In ArdeaQ, ţăranul are o componenţă spirituală foarte puternică, manifestată în special în preocupările sale religioase. Doi ţărani, unul greco-catolic şi altul ortodox, ar putea discuta zilile întregi asupra unei chestiuni de ordin spiritual ,c,um ar fi, de pildă, existenţa purgatoriului. Această preocupare spirituală m’a făcut să scriu nuvelele: Vecinul, Copii fără Dumnezeu şi în special romanul „In credinţa celor şapte sfeşnice“. In acest roman am introdus, sub forma luptei confesionale şi sectante, nota caracteristică a Ardealului, şi a-niume preocupările spirituale. De aceea spun că romanul meu „In credinţa celor şapte sfeşnice“ e un roman ardelenesc mai complet, faţă de „Ion". Prin urmare prin experienţă proprie am constatat existenţa mişcării gândirist©, spiritualitatea creştină". Cititorii romanelor d-lui Victor Fapilian şi ai nuvelelor sale tipărite în Gândirea pot constata uşor afinitatea spirituală pe care o mărturiseşte domnia sa. Ea e icu atât mai reală cu cât o experienţă proprie în raport, cu viaţa românească autentică l-a dus pe scriitor la condu- . zia adevărului afirmat de noi. Opera sa întreagă clocotind de Sbucdum creştin,, e o confirma- ,â parnassian, foarte ritmat, oare preaslăvea pe sveltele purtătoare de ofrande. In momentul acela, am înţeles Parisul clasic, Parisul parnassian mai bine ca oriunde înainte. Vroiam să ştiu, cine este acest pictor şi d-arn cerut o carte de vizită. Mergând jos pe trepte, am citit cartea de vizită şi mi-am dat seama, că era Henry Bouvet, unul dintre cei mai cu-cunoscuţi pictori tradiţionalişti ai Parisului. OLGA CABA MĂRUNTĂ re. Ea a fost până acum recemsată, dar n’a fost încă studiată în aderenţele şi în semnificaţia ei profundă. Arta dnlui Victor Papiliian se revelează mai ale:s în acele mici capodopera, care sunt nuvelele sale ,în oare ,dincolo de fenomenul epic foarte condensat, autorul atinge înseşi resursele şi semnificaţia lui spirituală. E ceeace aduce specific şi personal în literatura de azi, scriitorul acesta cu o uimitoare varietate de teme susţinute de un egal interes artistic. D. Victor Papdlian nu e teolog, ei un om de ştiinţă medicală, ajuns la convingerile religioase ce-i străbat scrisul printr’un proces lăuntric, verificat apoi în realitatea obiectivă a vieţii româneşti. Dânsul a realizat în mod independent acel tip de intelectual în concordanţă cu fondul permanent aii sufletului naţional, tip preconizat cu ani în urmă de această revistă şi din ce în c.e mai numeros în cultura noastră. Curentul gândirist, cum i se spune' astăzi, e un fapt, ce se poate constata în feluritele ramuri ale creaţiei culturale. Acum câţiva and, puternicul compozitor muzicali, d. Sabin V. Dră-goi, care s’a slujit chiar de un text publicat în această revistă pentru panegiricul melodic ,al lui Constantin Brânlcoveanu, făcea într’un ziar aceeaşi mărturisire de aderenţă la crezul! gân-dirist. Pe lângă literatură, avem azi o filosofic magnifică, cum e a iui Lucian Blaga, o plastică şi o muzică, o ideologie cu vaste răsfrângeri politice, toate convergente în acelaş focar spiritual. Inventariuil critic al acestor realizări nu s’a făcut încă. Şi tocmai aceasta dă loc la unele tentative ridicule de deisoriemtare a publicului tânăr şi neinformat. Am citit de pildă într’o recentă prezentare franceză a literaturii noastre contimporane recunoaşterea că revista Gândirea joacă după războiu rolul central în mişcarea culturală a ţării; dar tot acolo şi afirmaţia >că d. Nae Ip- F6 © BCU Cluj riescu, deşi n’a scris nimic ,ar fi format o pleiadă de tineri scriitori ortodocşi. Cari vor fi aceşti scriitori nu ni se spume fireşte, fiindcă nu există. Iar faţă de spiritualitatea afirmată de moi, d. Nae Ionescu nu faoe altă figură decât aceea a muştei ia arat. Intre afirmaţia întâia şi cea de a doua a criticului de limbă franceză e o diferenţă ca de la original la simulacru. Repercusiunea gândirismului asupra creaţiei culturale contimporane e un fenomen de istorie, ce nu se poate şterge prin simple manevre abile de substituire. ■ ÎMPRUMUTURILE LUI EMINESCU.— Chestiunea lor o reia d. St. Bezdeehi într’un articol din Gând românesc. Autorul, un învăţat elenist- căruia îi datorăm frumoase traduceri, în special din sfântul Atanasie cei Mare, iar acum în urmă din Chriisostom — „Predicile despre statui" — suprinde pe Eminescu influenţat de un poet grec, Nonnos din Panopolis. Ar fi vorba de versul: Focul meu nu pot să-l stingă toate Apele mării pus în paralelă cu versul acestui Nonnos dintr’o poemă foarte lungă şi tot aşa de necunoscută • ca şi eil: Căci setea dragostei nu o pot sitinge toate apele Oceanului. D. St. Bezdeehi găseşte că aceste versuri sânt identice, că aceasta presupune neapărat un împrumut şi facle variate ipoteze asupra posibilităţii lui. Ni,do dovadă nu există că Eminescu ar fi cunoscut direct sau indirect pe Nonnos. Şi atunci toate aceste ipoteze n’au nici un temeau. Iar versurile mu sânt identice. Altceva este a stinge setea cu apele Oceanului şi altceva a stinge focul cu aceleaşi ape. Dar presupunând identitatea lor, aceasta nu duce neapărat la un împrumut, şi încă scotocit prin opera uitată a unui antic atât de puţin cunoscut. Versul lui Eminescu e alcătuit prin cel mai firesc proces. Ideea de foc cheamă apa, iar necesitatea poetică a hiperbolei cheamă o-oeanul sau marea. In poezia lui Eminescu, marea e o prezenţă permanentă şi obsedantă, ce nu vine în nici un caz dela Nonnos. Ea e o imagine a setei de vastitate, specifică geniului eminescian. Afară de acasteai, legătura dintre foc şi apă nu e proprie limltoagiului poetic. Ea aparţine vorbirii comune. Dacă, de pildă, d. Şt. Bez-dechi spune: Soarele a răsărit, nu e nevoie să căutăm în vedele indiene originalul după care dânsul ar fi plagiat această propoziţiune. Aoe-laş lucru e, în ordinea poetică, cu versul lui E-minescu raportat la versul lui Nonnos, pe oare, dacă l-a descoperit întâmplător d. Şt. Bezdeehi, nu însemnează că l-a plagiat cu necesitate E-manescu, . In genere, când e vorba de împrumuturi1, trebuie să ai mai întâi dovada istorică sigură că scriitorul acuzat a cunoscut izvorul original. Aoi nu e cazul. Şi nu e cazul, în foarte multe presupuse împrumuturi ale lui Eminescu. Prea s’a pus la contribuţie toată literatura universală spre a-i distruge puterea de invenţie. Diacă s’ar aduna la un loc toate aşa zisele izvoare de inspiraţie ale marelui poet s’ar vedea clar monstruozitatea la care duce excesul acestui procedeu de erudiţie critică. Nimic n’ar mai rămâne din zeul poeziei noastre decât un meticulos colecţionar de imagini şi de idei, adiică aşa ceva ca un filateiist oarecare. Cu asemenea procedee putem distruge toate geniile şi n’ar rămâne în picioare decât alde Nonnos din Pa-nopolis. . METAFIZICA MUNCII. _ In atcelaş număr aii revistei Gând românesc d. Qvddiu Papadima publică un interesant eseu despre ideea de muncă a poporului nostru, aşa cum se desface din folklor. In patriarhalismul acestei idei nu intră nici pedeapsa iudaică, dar nici considerentul economic. Munca românească e o lege a firii, ca parte întregitoare în armonia Universului. ■ „Condiţia creşterii şi a desăvârşirii (lucrului muncit — observă d. Papadima — e în toate legendele binecuvântarea cu semnul crucii. Nu e o formulă stereotipă de poveste, ci expresia unei adânci convingeri: aceea că munca nu e legitimată decât prin sfinţenia ei, prin puritatea ei şi a scopurilor ei. Prin semnul crucii, munca se integrează în armonia creştină a lumii. Ea nu tinde deci să schimbe faţa lumii, ca munca modernă) oi doar s’o împlinească firesc. Ea nu dărâmă munţii şi nu abate apele. Numai diavolului d-a trecut aceasta prin gând, în poveste, şi fireşte praf s’a ales de toată truda lui, fiind- 5*7 © BCU Cluj că nu era binecuvântată, adică nu-şi găsea locul în armoniile Universului11. Etică, această idee a muncii, e totdeodată şi estetică. Truda omului adaugă la frumuseţea firii şi foloseşte tuturor vieţuitoarelor. Iadul folkloric e un loc urît, fiindică e neoultivat. Baiul e fruimosi fiindcă e situat în câmpuri semănate cu flori. Concepţia economică a muncii, adică a câştigului material peste oeeaee e necesar umed existenţe foarte modeste, e străină de sufletul acestui popor. Un semn de nobleţă creştină, fireşte, dar care, cum observă d. Ovidiu Fapadima, ne pune azi într’o stare de inferioritate faţă de străini ,eari nu văd în muncă decât randamentul economic. Tocmai de aceea sânt utile asemenea studii, ce definesc o mentalitate a rasei. O reformă a vieţii româneşti care a dlevenit preocupare generală azi, trebuie să pornească dela datele sigure ale unor astfel de studii.. D. Ovidiu Plapadima a publicat o serie, în care sânt definite pe rând ideile mari aue sufletului românesc, aşa cum ies din documentele foiklorului. Autorul, oare s’a relevat în cronicile Literare ale acestei reviste ea un critic de puternică judecată şi de o cinste profesională exemplară, cu totul neobişnuită în critica de azi, dovedeşte în aceste studii, publicate paralel, o cunoaştere profundă a foiklorului şi, pe deasupra, un punct de vedere superior, care îi îngă-due libertatea interpretării şi a sintezelor. împrăştiate azi prin diferite reviste) când vor fi adunate în volum studiile sale vor deschide perspectiva justă spre lămurirea specificului nostru etnic. . NICHIFOR CRAINIC D. RODIN. — Tânărul cercetător care a adus până acum contribuţii preţioase de muncă şi documentare în domeniul istoriei noastre politice şi literare, — dă la lumină două mici studii, în acelaşi spirit de exactitate şi pătrundere. întâiul e despre Tudor Vladimirescu. După contribuţiile atât de bine venite pentru iluminarea revoluţionarului dela 1821, aduse nu de mult de d-1 .Emil Vârtosu, — d-1 Rodin prezintă un portret de frumos relief sintetic al celui ce a îmbrăcat acum un veac „cămaşa morţii. Credincios metodei adoptate de a folosi ca izvoare principale numai scrisele lui Tudor Vladimirescu, d-1 Bodin îi însemnează ereditatea cărturărească neam de boeri scoborîţi în mazilie, neam de preoţi şi călugări. De aici vine respectul său de cărturărie; de aci porneşte viaţa sa bogată în experienţe. E reliefat apoi la el simţul onoarei, sangvinitatea, acoperită totuşi de simţ practic şi prudenţă, cari l-au dus la negustorie şi avere. Apoi religiositatea profundă şi setea de dreptate. Astfel înfăţişat, Tudor apare ca un exemplar românesc de elită, care şi-a meritat rolul istoric. Al doilea studiu, A. D. Xenopol şi Junimea, aduce câteva rectificări şi precizări, de amănunte foarte utile. Se stabileşte astfel că activitatea lui Xenopol la „Convorbiri” durează până la 1892, nu 1901, cum se credea. Se identifică în ,,Convorbiri11 contribuţii neiscălite ale lui Xenopol, precum şi mai muttte pseudonime. In general, o foarte precisă inventariere a legăturilor lui Xenopol cu „Junimea11. m ANUL XVI - Nr. io 5?8 DECEMVRIE 1937- © BCU Cluj