GÂNDIREA ANUL XVI. — Nr. 9. NOEMVRIE 1937. S U M A R U L : ETICA NAŢIONALISMULUI D. STĂNILOAE: Naţionalismul sub aspect moral . 417 ŞTEFAN BACIUPoesii....................... 426 EMIL ISAC: Cântec de copil................428 GRIGORE POPA: Poesii..................... 429 V. PAPILIAN: întâlnire................... 431 ŞERBAN BASCOVICI: Poesii................. 433 VINTILA HORI A: Cântec de nebun..........441 ILAR IU DOBRIDOR: Degradarea dogmei etice . . 443 GH. TULEŞ: Sfârşit de linişte................. 454 VLAICU BARNA: Poesii.......................... 455 IDEI, OAMENI, FAPTE PAN. M. VIZIRESCU: Poziţia lui Gib. I. Mihăescu în literatura noastră ............... 458 SEPTIMIU BUCUR: întâia rotunjire metafizică a lui Lucian Blaga ........................ 461 CRONICA LITERARA OVIDIU PAPADIMA : Ion Petrovici: Figuri dispă- rute. — Ştefan Stănescu: Arca lui Noe. — Emil Botta: întunecatul April. — G. C. Nicolescu: Ideologia literară poporanistă...........464 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Un omagiu epocal — Al Bu- suioceanu ...............................470 OVIDIU PAPADIMA: G. I. Brătianu: Une ânigme et un miracle historique: le peuple roumain . . , 473 EXEMP LARUL 20 LEI © BCU Omul forte reuşeşte (n lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,‘ereerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă care a făcut toate probele t e;ta de a a turna un flacon de Quîntonine într'un litru de vin de masă ţi de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Dl. J. Couduri'er, 99, bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa ţi scrie : „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Quîntonine; nu ne-am săturat niciodată de acest produs care constitue pentru noi cel mai bun ionic'1. Nici un fortifiant nu poate fi cca* parat cu Quîntonine pentrucă nici unu! nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quîntonine este remediu sigur, complect, eficace —- ţi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge te cel mai mic semn de oboseală. QUÎNTONINE PRODUS FRANC IZ, — LABORATOARELE HELltf LA FARMACII $1 DROGUERI1 © BCU Cluj t CANDIREA NAŢIONALISMUL SUB ASPECT MORAL o DE D. STĂNILOAE In plină vară s’a încins în publicistica românească o discuţie despre raportul între 'ortodoxie şi naţionalism, extrem de interesantă prin faptul că problema a fost atacată dintr’o lăture cu totul nouă. ■■ La discuţie au luat parte domnii Nae Ionescu, Radu Dragnea şi Dragoş Pro-topopescu. Vom face un rezumat al punctelor de vedere susţinute de cei trei preopinenţi adăugând la uirmă o serie de observaţii ce ni se par necesare pentru cât mai deplina lămurire a adevărului. Domnul Radu Dragnea afirmă, având şi asentimentul d-lui Dragoş Proto-popescu, că „a fi naţionalist este o grea cădere în păcat, din care nădăjduim a ne mântui în ortodoxie”. Domnia-sa recunoaşte că „a aparţine unei naţiuni e un fapt firesc, dela care nu te poţi sustrage ca nici dela naştere sau de a avea părinţi", dar naţionalismul „nu s’a născut odată cu naţiunea, ci este un adaus, ca păcatul la făptură, care astfel a sfărâmat ecumenicitatea creştină". Cu alte cuvinte existenţa naţiunii, ca un grup omenesc deosebit de altele, este un fapt natural şi în aceasta nu e nimic păcătos, aşa cum existenţa indivizilor, ca fiinţe aparte şi caracteristice, nu poate fi socotită ca un păcat. Păcatul se adaugă din momentul în care un grup zis naţiune începe să cugete la faptul că e deosebit de celelalte grupuri şi să se lase determinat în acţiunile sale de această conştiinţă a distincţiei sale , ţinând la ea şi luptând pentru menţinerea ei ca atare. Am avea aici un fel de egoism al grupului. Membrii lui au căzut în păcat fiindcă nu mai cuprind în preocupările lor omenirea întreagă, sau fiindcă aceste preocupări nu mai sunt libere de obsesia că aparţin unui grup deosebit în mijlocul omenirii. Ortodoxia ne face să gândim şi să lucrăm pentru întreaga omenire, ecumenic, nepreocupaţi de conştiinţa că facem parte dintr’un neam. Orice operă, în oare autorul nu se gândeşte să arate prin ea specificul naţional şi să promoveze naţiunea sa, e ecumenică, chiar dacă nu în sens ortodox şi deci mântuitor, căci există şi alte planuri de ecumenici-tate. Sunt ecumenice poeziile lui Arghezi şi Cenzura transcendentă a lui Lucian Blaga, pentrucă nu se află în ele nici o preocupare de naţiunea proprie din partea autorilor. Naţiunea pur şi simplu existentă, fără adausul naţionalismului, ar fi ca individul existent ca fapt natural, fără ca aceasta să formeze pentru el un obiect de re- 4*7 * © BCU Cluj flexiune cu urmări serioase în comportarea sa. Câtă vreme diviziunea există numai ca un fapt natural, nu e păcat; dar din moment ce facem caz de ea păcătuim, mărind-o. De vina acestui păcat care e, mi-se pare după însuşi d-1 Radu Dragnea, ceva inevitabil astăzi, ne mântue ortodoxia. Măcar prin ea să îmbrăţişăm ecumenic, cu depăşirea hotarelor confesionale şi politice, pe toţi oamenii, indiferent de naţionalitate şi de religie, în aceiaşi dragoste şi interes. Ortodoxia n’ar putea fi aşa dar în niciun caz favorabilă naţionalismului. Cred că aşa trebue să se înţeleagă teza d-lui Radu Dragnea. Domnuil Nae Ionescu, răspunzând d-lui Dragnea, a susţinut o părere mult deosebită. Domnia sa reproşează d-lui Radu Dragnea convingerea că ne putem mântui încă „aici, pe pământ, în istorie". Acest lucru este imposibil, precum este imposibil să depăşim încă aici în veac hotarele confesionale şi politice. Aceste hotare nu pot fi depăşite pentrucă nu se poate „anula realitatea formelor de viaţă aşa cum le-a lăsat Dumnezeu" şi pentrucă „istoria tot de Dumnezeu e făcută". E drept că naţionalismul nu e tocmai una din aceste forme de viaţă lăsate de Dumnezeu. Atributull acesta se poate da numai naţiunii, dar naţionalismul este consecinţa firească a naţiunii. „Dacă, deci, apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc, naţionalismul trebue să fie şi el o atitudine firească şi nici de cum o cădere în păcat". (In paranteză d-1 Nae Ionescu mai face observaţia: „că naţiunea ca realitate istorică, e o consecinţă a păcatului originar, prin oare s’a început istoria, prin care noi am căzut în istorie, asta e altă chestiune"). Iar naţionalismul nu angajează numai o secţiune a activităţii noastre faţă de care să fie posibilă opoziţia vreunei alte secţiuni, bunăoară a celei ortodoxe, ci „acopere tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, sau politic, sau cultural-estetic". Ne revendică totali întrucât naţiunea ne defineşte pe fiecare din noi, locul, cadrul şi principiul întregei noastre acţiuni şi existenţe în veac". Ortodoxia, în special, nu poate fi nici ea liberă de peeeiia naţională, ca o secţiune de viaţă nedeterminată de naţiune şi deci indiferentă sau defavorabilă naţionalismului, întrucât în istorie nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Nimeni nu poate eşi din determinantele istorice, pentru a trăi cuvântul lui Dumnezeu cum e în sine, ci la fiecare se influenţează această trăire şi se colorează prin însuşirile produse de naţiune. „Cu alte cuvinte, nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu". Urmarea este că Biserica se acopere cu neamul, cuprinde pe toţi membrii unui popor şi se întinde până acd'o până unde se întinde un popor. „Deaceea comunitatea de iubire a Bisericii se acopere structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei". In discuţie a intervenit şi d-1 Dragoş Protopopescu apărând împotriva d-iui Nae Ionescu teza d-lui Radu Dragnea, dar într’o astfel de formă şi cu astfel de argumente, încât a făcut-o extrem de vulnerabilă şi ne mirăm cum d-1 Radu Dragnea, revenind în discuţie cu câteva lămuriri, se declară întru totul de acord cu ceeace a susţinut d-1 Dragoş Protopopescu. Acesta, exprimând un gând nemărturisit atât de brutal de d4 Radu Dragnea, susţine că naţionalul (deci nu numai naţionalismul) e pură biologie. Spiritualul (şi deci şi ortodoxul) este atunci cu totul altceva decât naţionalul. Ultimul, ca biologie, este închis în „hotare confesionale şi politice", „dar spiritualul e prin definiţie ecumenic, depăşitor de hotare şi naţiuni, dincolo de naţiune". „Naţionalismul e profund biologic... Nue nici o acoperire structurală şi spa- © BCU Cluj ţi ala între naţionalism şi spiritualitate. Cu atât mai puţin între naţionalism şi ortodoxie”. Naţionalismul fiind „o aprigă iniţiativă a omului întru apărarea grupului său etnic”, trebue să meargă „până la ură şi vărsare de sânge”. „El e luptă pe viaţă şi pe moarte între speţe”. D-lui Nae Ionescu, care susţine că naţia, deşi păcat, e dela Dumnezeu, ca şi consecinţa ei firească naţionalismul, şi prin urmaTe nu trebue să tindem a le depăşi, d-1 Dragoş Protopopescu îi răspunde că admiţând concluzia aceasta, „devin indiferente din punct de vedere moral şi a ucide şi a provoca avort şi a trişa, fiindcă şi acestea sunt dela Dumnezeu” şi păcate ca şi acelea. Chiar dacă sunt dela Dumnezeu, răspunde d-1 Dragoş Protopopescu, trebue să le evităm, pentru că Dumnezeu „pu-nându-le în calea omului le pune nu mai puţin ca păcate, adică interzieându-ni-le”, ca un fel de „gjpsturi ascunse ale lui, pentru a încerca sau ispiti pe om”. E limpede prin urmare că naţiunea şi naţionalismul şi biologia sunt, după părerea d-lui Dragoş Protopopescu, lucruri tot aşa de păcătoase ca şi a ucide, a provoca avort, a trişa şi a fura. Ca şi de păcatele enumerate la sfârşit, tot aşa şi de cele dintâi ne absolvă numai spiritualul (pentru d-1 Dragoş Protopopescu e indiferent că acest spiritual e ortodox sau nietzscheian sau francmason). D-sa insistă asupra ideii că naţionalismul ca biologie trebue socotit printre cele mai grele păcate. „Naţionalismul nu e numai tragerea consecinţelor îngăduite, dar şi neîngăduite din faptul firesc al apartenenţii la o naţiune. Mai mult: pretind că naţionalismul începe cu această mică neîngăduinţă... După cum membrii unei famil'ii pot cădea în păcat (în mod firesc dar nu mai puţin neîngăduit !) ducmănin-du-se şi omorîndu-se între ei, aşa şi naţiunile pot (ba pretind că au chiar obligaţia, şi de aici începe naţionalismul!) de a extermina pe celelalte din raza dreptului lor la viaţă, cu toate că lucrul e de neîngăduit între membrii aceleaşi familii mari a lui Dumnezeu”. Observaţiei d-lui Nae Ionescu că nu ne putem sustrage naţiei, îi răspunde iarăşi d-1 Protopopescu : „Bine, dar tot aşa nu te-ai putea sustrage nici beţiei !“ Şi încheie gândul acesta declarând naţionalismul „o beţie de la Dumnezeu lăsată”. Cea mai mare greşală în punctul de vedere al d-lui Dragoş Protopopescu rezidă în identificarea biologicului natural şi necesar eu biologicul — dacă-i mai putem spune şi acestuia biologic ! — ca abuz. Să lăsăm deocamdată în paranteză chestiunea dacă naţiunea şi naţionalismul sunt sau nu urmări alle păcatului originar, ca o chestiune de metafizică a credinţii. Să scrutăm numai realitatea empirică. Apartenenţa la naţiune prin naştere ni se prezintă ca un păcat asemănător beţiei sau pruncuciderii ? A spune aşa ceva însemnează a părăsi terenul experienţii concrete şi a te avânta în afirmaţii complet opuse realităţii, şi deci arbitrare şi gratuite. însemnează a nu mai ţine seama de nici un criteriu în categorisirea faptelor din punct de vedere etic, căzând în cel mai complet haos şi indiferentism moral. Prin ce faptă din decursul vieţii mele, o primă condiţie ca ea să fie evitabila, m’am făcut eu vinovat născându-mă ca membru al unei naţiuni ? Naşterea în sânul unei naţiuni nu e în niciun caz o continuare personală de-a păcătui, o cădere actuală în păcat, precum este pruncuciderea sau avortul, sau eventual naţionalismul. Dar naţionalismul este el un păcat asemenea beţiei sau pruncuciderii ? Ce e naţionalismul ? Să-i dăm deocamdată o definiţie foarte generală, dar şi deplin cuprinzătoare. El este conştiinţa că aparţii cutărui grup etnic, iubirea acelui grup şi activarea acestei iubiri în slujba binelui lui. Rădăcina acestei iubiri şi a acestei slu- 419 . © BCU Cluj jiri e foarte plauzibil să fie de ordin instinctual. E voinţa ta de-a trăi nu numai ca individ incolor, desbrăcat de toate atributele ce le ai prin naştere şi educaţie, ci aşa cum eşti, şi întrucât simţi că aşa cum eşti nu poţi trăi decât menţinându-se grupul căruia îi aparţii; luptând pentru tine, lupţi pentru menţinerea în existenţă a întregului grup. Dar fie că privim la această rădăcină instinctuală a naţionalismului, fie că privim la floarea lui morală — slujirea neamului cu iubire — el e foarte departe de beţie sau de pruncucidere. Să-l privim ca instinct şi deci să-l considerăm biologic. Ca atare, voinţă de a trăi şi activarea acestei voinţe. Voinţa de a trăi şi luarea măsurilor pentru a trăi e necesară ,adică nimeni nu se poate sustrage. Hrana de pildă, ca activare a voinţii de a trăi, e ceva inevitabil. Căsătoria, ca activare a voinţei de a trăi a speciei, la fel. A le evita nu însemnează numai a muri tu personal, ci a te ridica împotriva unor rân-dueli fundamentale, puse de Dumnezeu ca legi după care se desfăşoară viaţa; însemnează a socoti tu, cu mintea ta, că aceste orânduiri fundamentale prin care Dumnezeu condiţionează viaţa, nu sunt la înălţimea cerinţelor tale, că Dumnezeu cu opera lui, nu s’a putut ridica la ceeace gândeşti tu. Şi însemnează a sabota viaţa de Dumnezeu lăsată. A refuza hrana pentrucă o socoteşti în mod principial un păcat, prin urmare a te lăsa să mori de foame, aceasta e un păcat. Precum a nu te căsători (nu pentru idealuri deosebite), ci din dispreţ faţă de căsătorie şi a propovădui aceste idei, e iarăşi un păcat, cum a arătat Biserica prin condamnarea ereticilor, cari propagau astfel de idei. E un păcat să fii protivnic vieţii, ba e un păcat chiar indiferenţa faţă de această datorie. Creştinismul spre deosebire de religiile hinduse, este religia vieţii. Toată acţiunea dumnezeiască de mântuire a omului are scopul să-l scape de moarte. „Dumnezeu nu voeşte moartea păcătosului, ei să se întoarcă şi să fie viu“. Moartea a venit în lume ca pedeapsă şi deci e o stare anormală. Viaţa e valoarea supremă în concepţia Sfintei Scripturi. Nu o viaţă înţeleasă platonic ca o nemurire a spiritului pur, în lumea ideilor eterne, plutind detaşat şi pe deasupra lumii corporale. Corporalitatea e pentru creştinism manifestarea necesară a puterii de viaţă a eului. Ceeace nu se poate exterioriza, ceeace e neputincios faţă de lumea externă, e slab, e nedeplin ca putere de viaţă. Cine abdică faţă de mişcarea şi frământarea materiei, re-trăgându-se în planul suprastelar al cine ştie cărei spiritualităţi iluzorii, o face din neputinţă. Dumnezeu şi eurile omeneşti, făcute după asemănarea sa, nu pot renunţa la stăpânirea materiei, la modelarea ei în formele voite de spirit, căci altfel ar trebui să admitem o dualitate eternă de forţe. Creştinismul propăvădueşte învierea cu trupul. Abia atunci va fi învinsă moartea. Câtă vreme trupul cade încă victimă pieirii, moartea este încă stăpână asupra vieţii. Numai atunci când nu va mai fi pândită viaţa fiecărui om şi a fiecărei existenţe de stricăciune, „când se va îmbrăca stricăciosul acesta (de trup) întru nestricăciune şi muritorul acesta întru nemurire, va fi cuvântul ce este scris: înghiţitu-sa moartea întru biruinţă (I Cor. 15, 54). Sar putea obiecta că creştinismul vorbeşte de o viaţă eternă, care va urma după forma actuală, istorică, de existenţă, de o viaţă pentru care trebue să ne pregătim nu afirmând-o pe cea pământească, ci, dimpotrivă, jertfind-o. Obiecţiunea e justă numai în parte. Viaţa eternă, fiind pe de-o parte în trup, iar pe de alta nefiind decât o restabilire a vieţii pe oare ar fi avut-o omul şi acum dacă n’ar fi intervenit păcatul şi moartea, ea nu poate fi cu totului tot deosebită de cea pe oare o avem acuma. In orice caz scopul lui Dumnezeu în legătură cu omul culminând în restabilirea acestuia în viaţa deplină, instinctul fundamental al omu- 420 © BCU Cluj lui prin care îşi afirmă viaţa se dovedeşte nu ca un instinct păcătos, ci ca unul care corespunde deplin voinţii lui Dumnezeu, slujind planul dumnezeiesc. Lucrul cel mai mare pe care îl vrea Dumnezeu, pe acela îl vrea şi omul, deşi de multe ori prin mijloace greşite. Dacă i se cere creştinului să-şi jertfească viaţa actuală şi creştinul o face bucuros, nu i se cere cu perspectiva de a şi-o pierde definitiv şi nici creştinul nu şi-ar da-o atunci aşa de fericit, ci pentru a fi dus mai repede la deplinătatea vieţii. Jertfirea vieţii actuale se cere numai în împrejurările în care, ne jertfindu-şi-o, ar pierde-o pe cea viitoare, sau, jertfindu-şi-o, dobândeşte mai curând pe cea viitoare, adică în împrejurările în care e necesar sacrificiul suprem pentru credinţa în Iisus Hrisios. Lăsând la o parte faptul că jertfirea aceasta nu face nici ea, în definitiv, excepţie dela instinctul afirmării vieţii, în împrejurările normale, când nu se cere în interesul eredinţii, renunţarea la viaţă, aşa tamnesam, e considerată la Dumnezeu păcat iar la oameni nebunie sau laşitate. Cu atât mai puţin reproşabil este acest instinct manifestat în favorul unui grup de indivizi, în favorul naţiunii. El capătă valoarea unui act altruist, a unui act moral. Uneori se obiectează: afirmarea vieţii unui grup naţional propriu, e în orice caz un păcat întrucât ea însemnează negarea vieţii altor grupuri naţionale, sau cel puţin nepăsarea faţă de soarta lor. Am putea răspunde uşor rămânând la cazul individului : dacă această obiecţiune ar fi justă, ar însemna că afirmarea vieţii individuale este un păcat, întrucât ea ar implica negarea altor vieţi individuale sau cel puţin nepăsarea faţă de ele. Acelaş lucru s’ar putea spune şi despre grija părintelui pentru copiii săi. Numai amintind aceste exemple se vede cât de greşită este obiecţiunea. . ' ' ; . î Im realitate afirmarea vieţii propriului neam nu însemnează eo ipso negarea altor neamuri, ba cbiar nici desinteresarea de soarta lor. Viaţa omenească se mişcă în cicluri care se cuprind unul în altul, plecând dela cel mai mic, cel individual, şi sfârşind cu cel mai larg, care cuprinde omenirea întreagă. Precum grija de viaţa proprie individuală nu te împiedecă şi nu-ţi răpeşte ocaziile de a te îngriji şi de viaţa familiei, iar aceste două griji îţi lasă destulă posibilitate să slujeşti şi neamului, la fel aceste trei cicluri de viaţă nu-ţi vor absorbi aşa de total preocupările şi puterile încât să nu poţi fi de folos şi umanităţii .Nici unul din aceste cercuri nu te poate angaja exclusiv. Aceasta ar fi într adevăr ceva şi păcătos şi nenatural. Afirmarea vieţii proprii nu implică necesar ura faţă de alte persoane. E drept că de multe ori aşa se manifestă. Dar acesta e adausul păcatului la ceeace-i este vieţii esenţial în veci, prin urmare şi înainte de păcat şi în viaţa viitoare. Silinţa noastră e vrednică de laudă când împuţinăm buruiana păcatului diin jurul rădăcinii vieţii, nu când smulgem dintr’o râvnă rău înţeleasă însăşi rădăcina. Atitudinea pozitivă faţă de familia proprie, iarăşi nu implică în noţiunea ei atitudinea negativă faţă de alte familii. Munca devotată în slujba neamului nu înseamnă nici ea numaidecât ura împotriva altor neamuri şi lupta împotriva lor. Poţi să vrei, cu toată dragostea pentru neamul propriu, fericirea şi libera desvoltare şi a celorlalte neamuri, ba cbiar să le dai din prisosul tău, pentrucă afirmând spiritualităţile tuturor, afirmi toate formele în care se arată mărirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu cel neepuizat în puterea sa de creaţie şi de invenţie. A fi orb şi nesimţitor pentru frumuseţile deosebite ce le reprezintă neamurile ca grupuri distincte şi a lucra pentru ştergerea acestor varietăţi de frumuseţe sau chiar a asista nepăsător la o astfel de întreprindere ,însemnează a nu vedea, a nu lăuda şi a deprecia opera lui Dumnezeu. , . 421 © BCU Cluj Ar mai rămânea însă un rest de obiecţie: Naţionalismul e totuşi un păcat pen-trucă el te face să nu iubeşti pe toată lumea la fel. Oricât de nobil ar fi naţionalismul, el înseamnă totuşi o iubire mai mare a neamului propriu. Noi întrebăm : Şi apoi dacă iubeşti pe toată 1/umea la fel ? Ce urmări practice poate să aibă această iubire egală a întregii lumi ? Să slujeşti tuturor egal de mult ? Dar pentru aceasta ar trebui să te preumbli continuu pe tot globul pământesc, să-i slujeşti fiecăruia, continuu grăbit că nu vei ajunge la toţi. Ai putea realiza ceva serios măcar într’un singur loc ,sau pentru o singură persoană ? Viaţa întreagă ar fi o dezordine de neînchipuit. Omul este o fiinţă cu puteri limitate, oricât de infinită i-ar fi dragostea de oameni. Efectele practice ale dragostei lui, manifestările ei în faptă — cuvânt, ajutor material—nu pot fi decât extrem de reduse. Să se ducă atunci fiecare ins la alt neam cu mica lui putere de ajutor şi să fie de folos acolo, ca să scape de păcatul naţionalismului ? Haosul n’ar fi mai mic ca în cazul cellălalt, abstrăgând de sforţările inutile pe cari ar trebui să le facă fiecare până să se aclimatizeze în noul loc. Este evident că o rânduială superioară aşează pe fiecare om cu micile lui servicii ce le poate aduce, în cadrul unor cicluri restrânse faţă de care are să-şi actualizeze toată dragostea de care e capabili faţă de oameni. Iubind în duh toată omenirea la fel, practic el este silit de orânduirea superioară a lucrurilor, să-şi arăte dragostea faţă de cei apropiaţi. In persoana lor iubeşti omenirea şi pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte pe apropiaţi, pe cei carc-i vede, din motiv că acesta-i lucru egoist şi spune că tânjeşte după cei de departe ca să-i iubească, acela nu are nici o iubire. Cine are iubire, iubeşte pe cei din juruil său uitând de grija iubirii universale. Ciclurile acestea organice în care-i aşezat omul sunt orânduirile dumnezeeşti cari fac posibilă menţinerea vieţii. Dar despre ele puţin mai încolo. E drept că uneori se ivesc împrejurări când, cu toată voinţa de a nu-ţi interpreta. naţionalismul ca pornire împotriva neamurilor străine, ajungi împreună cu neamul tău în conflicte cu alte neamuri şi chiar la răsboiu. Dar atât timp cât oşti în funcţia pură de legitimă apărare a neamului tău împotriva unor neamuri acaparatoare, nu putem spune că păcătueşti. Sfânta Scriptură îţi cere, e adevărat, ca celuia ce te loveşte pe o parte a obrazului să-i oferi şi cealaltă parte, iar celui ce-ţi ia haina să-i dai şi cămaşa. Dar tot Sfânta Sriptură ne spune că statul poartă sabie şi o poartă în calitate de „slujitor al lui Dumnezeu spre mânie celui ce face rău“, pentru menţinerea rânduelii pământeşti prin forţă atâta vreme cât, nefiind toţi oameni fără păcat, nu se poate ţine rânduiala de bună voie. Conflicte şi răsboaie au fost şi când nu era atât de clară conştiinţa naţională. Astăzi statele sunt aproape toate şi aproape deplin naţionale. O naţiune poartă răsboiu împotriva alteia întrucât e organizată ca stat. Iar membrul naţiunii e îndatorat de voia lui Dumnezeu ca atunci când e ostaş al statului să lupte, oricât aceiaşi voie a lui Dumnezeu îi eeire o atitudine exact contrară când e simplu particular. Dar putem merge şi mai departe. Dacă atunci când stai în slujba unei organizaţii supraindividuale ,eşti îndatorat să lupţi pentru apărarea ei, ca element al ordinei sociale, de ce nu ai avea aceeaşi îndatorire să lupţi pentru apărarea unui neam, care este o construcţie supraindividuală mai organică, cu rădăcini mai adânci în existenţă decât statul ? Dacă in calitate de individ poţi primi să mori mai curând cu câţiva ani, când Dumnezeu a lăsat şi aşa o viaţă extrem de scurtă pentru indivizi, nu pare aproape ca o datorie să ţii ca neamul să trăiască mai mult de cât tine, odată ce şi Dumnezeu a rânduit o viaţă cu mult mai lungă pe seama nea- 42* © BCU Cluj murilor? Neamurile cuprind milioane şi miliarde de indivizi şi numai venind toţi la existenţă îşi arată mulţumitor faţa la lumină. Când lupţi pentru apărarea neamului, lupţi pentru multe feţe omeneşti pe cari le vrea Dumnezeu să vină pe lume. Dar din punct de vedere a! iubirii, ce e de preferat? Să asişti cum cel care a ajuns la o anumită superioritate de forţă, ucide lent pe cel pe oare l-au slăbit o serie de împrejurări nefericite ? Iubirea îţi cere să fii îngăduitor cu fapta neamului ucigaş şi să nu faci nimic pentru salvarea victimei ? Nu-ţi cere iubirea mai degrabă să pui mâna pe cell care-i deasupra să-l arunci la o parte şi să ridici pe cel prăbuşit ? E egoism acesta ? Ar fi egoism cel mult când ai fi numai tu personal în primejdie, dar nu în cazul acesta când şi cei din neamul tău au cel puţin tot atâta drept să trăiască cât şi cei de alt neam. Să fie un păcat să salvezi pe alţi oameni, când aceia sunt de un neam cu tine ? Dacă ai drept şi chiar o înaltă obligaţie morală să fii cât se poate de conciliant atunci când se atentează la avutul şi chiar la viaţa ta, n’ai a cel! aş drept când e în joc viaţa semenilor tăi. Există o singură împrejurare când îţi poţi îndemna întregul neam să primească moartea : când prin aceasta trece mai repede la plinătatea vieţii. E cazul când neamul, ameninţat să-şi sacrifice credinţa pentru a dobândi viaţa pământească, se salvează sacri ficând-o pe cea din urmă în favoarea credinţei şi a vieţii veşnice. Cred că există şi un naţionalism capabil să-şi interpreteze iubirea de neam astfel. E mi se pare tocmai naţionalismul tânăr românesc. Şi atunci unde e biologia, domnule Dragoş Protopopescu ? Dar să fugi spre moarte din neglijenţă, din lenea de a face un efort, sau dintr’o iubire pe care am datora-o străinului chiar când ucide, tocmai penitrucă-i străin, iar fratelui, n’am datora-o nici când e pe cale să fie ucis, tocmai pentru că ne e frate, cred că nu mai e deloc o faptă plăcută lui Dumnezeu. - Din toate acestea rezultă că familia, naţiunea, statul, împreună cu atitudinea pozitivă faţă de ele şi cu mijloacele prin care ne manifestăm această atitudine pozitivă : căsătoria şi iubirea de familie, naţionalismul şi loialitatea cetăţenească, sunt orânduiri mai presus de voia noastră, cărora trebue să ne supunem şi care sunt absolut necesare pentru menţinerea vieţii. In irând cu ele trebue să aşezăm afirmarea vieţii individuale şi mijlocul principal al acestei afirmări : hrana. Dacă sunt mai presus de voia oamenilor şi absolut necesare pentru menţinerea vieţii, ele sunt dela Dumnezeu, creatorul şi conservatorul vieţii. D. Dragoş Protopopescu aşează în rând cu acestea: furtul,avortul, trişajul. E o eroare evidentă. Acestea nu sunt necesare pentru menţinerea vieţii. E păcatul care desfigurează acest instinct. In teologia germană actuală s’a creat termenul „Gottes Erhaltungsordnun -gen“, orânduirile dumnezeeşti de conservare a lumii. El exprimă foarte potrivit fiinţa acestor legi ale vieţii, oare conservă lumea împotriva puterilor distrugătoare ale răului. Nu putem afirma sigur dacă aceste orânduiri au existat şi înainte de căderea în păcat. Cine poate reface, măcar în închipuire, tabloul vieţii depline dinainte de căderea în păcat, sau cum ar fi rămas fără căderea în păcat ? Sigur, e că atitudinea pozitivă faţă de viaţă, afirmarea vieţii, a existat, însă fără adausurile de egoism, de exclusivitate, venite prin păcat. Şi a existat căsătoria. Foarte probabil că s’ar fi născut şi neamurile, ca varietăţi ale frumuseţii spirituale infinite, dar fără straturile de opacitate ale limbilor deosebite, aşezate între neamuri în urma păcatului, la turnul Babei. A existat hrana ca legătură vie a omu- 423 © BCU Cluj lui cu tot universul Singur statul mu sar fi născut, ca instituţie ele forţă împotriva răului. Dar acestea sunt probabilităţi. Ceiace trebue remarcat este că în starea actuală toate aceste orânduiri sunt datorii impuse nouă de Dumnezeu. Nu ca păcate. Căci ceeace-i inevitabil nu poate fi păcat, chiar dacă ni s’ar fi impus numai pentru starea de cădere în păcat. Altfel ar însemna că Dumnezeu ne sileşte să păcătuim. Faptele păcătoase ni le interzice Dumnezeu şi le putem evita, dar pe acestea nu, oricât le-ar confunda d. Dragoş Protopopescu sub acest raport. Dacă şi acestea ar fi păcate şi dacă Dumnezeu ne-ur sili să păcătuim, n’am mai purta nici o responsabilitate pentru păcate. Ele nu sunt păcate în esenţă, în principiu. E drept însă că pot deveni păcate, pot fi practicate păcătos. Mâncarea poate deveni lăcomie şi rafinament, căsătoria poate deveni prilej de pur sensualism, naţionalismul pornire de ură şi poftă de heghemonie faţă de alte neamuri, etc. Dar graiul nu e iot aşa ? El nu e păcat în sine, dar poate fi întrebuinţat păcătos. Toate orânduielile şi faptele naturale şi necesare pot fi împlinite ou gând bun, cu inimă curată. In itoate putem să ne comportăm cu suflet legat de Dumnezeu. Dar toate pot fi împlinite eu intenţie rea, abuziv, porniţi împotriva lui Dumnezeu. Gândul ce4 punem în fapte, acesta este important: ,„Deci ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui .Dumnezeu să le faceţi". (Cor. I. 10 — 31). Nu ne mântuim fugind de cele naturale, plutind în văzduhul inacţiunii, sau al oredinţii şi dragostei teoretice, ecumenice. Ci făptuind ceea ce ne impune locul şi timpul şi aşezarea noastră în ciclurile de viaţă unde ne-a destinat cel de sus. Nu ne mântuim fugind de căsătorie, căci atunci căsătoria n’ar mai fi una din cele 7 taine: . nici fugind de mâncare, căci atunci nu ni s’ar fi dat Domnul ca mâncare de pâine şi vin. Nu ne mântuim uitând şi fugind de neamul în care ne-am născut, căci atunci şi lisus ar fi plecat din primul moment dela Evrei. D. Radu Dragnea crede că numai eşind cu sufletul din ciclurile naturale ne mântuim. Dar omul este o fiinţă unitară în creştinism. Orice lucrează trebue să lucreze nu numai cu trupul, ci cu tot sufletul. Nu poţi lucra pentru neam cu trupul, iar cu sufletul să sbori pe alte meleaguri. . După Domnia-sa ne-am mântui teoretizând asupra ecumenicităţii, sau scriind cărţi, producând cultură (mai reliefat o spune aceasta d. Dragoş Protopopescu). Dar atunci nu se mântuiesc milioanele de plugari care-şi muncesc ogorul cu sufletul nădăjduind spre Domnul ? Se mântueşte numai Petre Movilă sau d. Lucian Blaga, sau chiar d. Tudor Arghezi ? ' D. Nae Ionescu împărtăşeşte cu d. Radu Dragnea ideia că trăirea în ciclurile naturale ale vieţii nu ne mântuieşte, că mântuirea e în funcţie de trăirea în universalism. Dar întrucât socoteşte că eşirea din aceste cicluri nu e posibilă, conclude că nici mântuirea nu e posibilă în veacul de acum, în istorie. Prin urmare un fatalism şi un pesimism absolut. Ortodoxia însăşi fiind şi ea un ciclu limitat, o spiritualitate ce nu depăşeşte spiritualitatea neamului, nu ne poate nici ea mântui. Dar atunci de unde ştim că ne vom mântui măcar în veacul ce va să vie? După care criterii trăind, putem nădăjdui mântuirea în veacul ce va să vie? Pentru oare motive unii se vor mântui şi alţii nu ? La ce mai e bună atunci ortodoxia ? Pentru o funcţie pur naţional pământească ? Gândirea d-lui Nae Ionescu, orcât s’ar părea altfel, e total necreştină. Ea îndeamnă la cel mai deplin indiferentism moral. Cel puţin dacă ar susţine că mântuirea o vom obţine în baza trăirii noastre în graniţele ontologice ce ni lena impus destinul. Am şti ceva, am avea un criteriu de ori- 424 ■ ’ ' î ' ■ I .-Iu:-..:.:i-V ■ -■ ..- © BCU Cluj entare. (Las-că teza că ne mântuim numai în veacul ce va să vie, că nu începe de aici mântuirea noastră de păcate, îmbunătăţirea noastră, că istoria nu se resimte întru nimic de jertfa şi învierea Domnului, e dogma clasică şi fundamentală protestantă). Atât în susţinerile d-lui Nae lonescu cât şi ale d-lui Dragoş Protopo-pescu se citeşte printre rânduri tendinţa de a înlătura din calea naţionalismului românesc orice scrupul, orice preocupare de discernământ moral. Adevărul este că ne mântuim prin fapte (nu prin cultură ecumenică!) Iar faptele sunt cele pe care ni le determină locul, timpul în care trăim şi constituţia noastră naturală. E necesară însă o distincţie. Nu faptele goale ne mântuiesc, ci întrucât sunt făcute cu credinţă (care însă fără fapte e moartă). Aceleaşi fapte, fără credinţă, sau împotriva credinţii, mau nici o valoare pentru mântuire, sau sunt chiar păgubitoare mântuirii. , ! i ! ' Ne mântuim muncind la plug, în fabrică, la masa de scris, îngrijind de copii, slujind neamului şi statului, silindu-ne să ne cultivăm mintea şi să ne întreţinem viaţa. Insă toate acestea iăcându-le cu credinţă. Săvârşindu-le fără de credinţă, animalic (pur biologic!) sau diabolic, toate acestea ne pierd. Există prin urmare naţionalism şi naţionalism. Există un naţionalism care poate fi o şi mai grea cădere în păcat. Dar există şi un naţionalism pe care prae-ticându-1 nu ne pierdem mântuirea, chiar dacă nu el propriu zis ne mântueşte, ci credinţa, spiritul creştin cu care îl infuzăm. Naţionalismul, în sine luat, nici nu mântuie nici nu pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mântuie sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină. , Ortodoxia nu este un sector al vieţii, detaşat de toate faptele şi condiţiile naturale ale omului. Ea nu este numai mers la Biserică, sau numai cărturărie universalistă, sau sistem de sfere cristaline plutind pe deasupra valurilor vieţii, neatins de ele şi neintervenind în ele. Ea este forţă amestecată în totalitatea faptelor şi situaţiilor omeneşti, mântuind pe om nu întrucât îl scoate din ele, ci întrucât lucrează în ele după duhul ei. Nu neamul acopere sectorul ortodoxie ca pe ceva particular, ci ortodoxia cea universală acopere întreg pe fiecare neam care-i aderă. 425 © BCU Cluj P O E S I I DE ŞTEFAN BACIU PSALM Eu ca pe-o piatră rară, Doamne, Te-am găsit Şi Te-am luat să-mi fii mereu aproape, Să-mi sprijini mersul greu şi obosit, Să dai lumină bolnavelor pleoape. Te vreau în mine ’n fiecare oră tot mai mult: Tu dulcea şi serafica mea melodie, Apropie-Ţi inima să Ţi-o ascult Şi ascunde-Te în tocul care-acum Te scrie. Yino ’nchegare blândă de lumină Şi drumueşte rostul vieţii mele Cu-o lampă din a cerului grădină Şi cu lumină coborîtă dintre stele. Eu fost-am pân’acuma om nemernic întruchipare de păcat şi de ’ntunerec; De astăzi, Doamne, ’s robul Tău cucernic Şi ’n mine ’n întregime eu Te ferec. PSALM DE SUPUNERE Mi-ai dat, Stăpâne, viaţa s’o trăese, Nevrednic sunt de marea-Ţi bunătate. Trec anii tot mai seci, se risipesc In inima mustind singurătate. 436 © BCU Cluj Mai bine, Doamne, de m’ai fi ţinut Să mă târăsc netrebnic salahor în ceruri, Să şterg de praf al îngerilor scut Şi Precistei să-I văd de giuvaeruri. Seara scoteam pe boltă luna. Dimineaţa Eşeam cu oile prea Bunătăţii laie, Şi pruncilor le-aş fi adus dulceaţa Şi lui Sân-Pătru îi coseam sandale. Dar poate ăsta-i rostul meu Stăpâne : Să robotesc la oameni, pe pământ. Mereu s’aştept ziua de mâne Ca pe o altă piatră pe mormânt. 427 © BCU Cluj CÂNTEC DE COPIL EE EMIL ISAC Noapte bună, somn uşor, Dormi în pace puişor. Stele multe te păzesc Şi păclurile-ţi vorbesc. îngerii stau în jurul tău Puişor, să nu fii rău. Şi frumos îţi cântă flori, Căci şi tu cu ele mori. Sufletu-ţi va duce-un vânt In al ceriului pământ. Şi acolo vei vedea Mama ta, care e stea, Şi în cer sânt stele mii Toate odat’ au fost copii. © BCU Cluj P O E S I I DE GRIGORE POPA CREŞTEM IN MOARTE Nu mai aud cuvinte, nici paşi în curtea vecinului. Frunzele tremură de marea tăcere şi plâng. Numai animalele, pline de jind şi de dorul pădurii, Privesc printre stele paradisul pierdut. Ce s’a ’ntâmplat sub bolta de aur a Domnului ? îngerii ,nu mai sunt. Cine va duce sufletul omului ? Vămile văzduhului sunt slobode, dar cine să treacă spre raiu ? S’au oprit în pragul pământului privirile omului Şi spicele grânelor sunt numai de paiu. Florile s’au ascuns în mugurii iernilor şi copiii nu se mai uită la cer. Cresc din tăcerea zilelor svonuri şi pier ...... Cu prevestirile păsărilor ce duc ştirile în alte lumi. Ni-e soarta tăiată pe măsura luminii din noi Şi moartea e sfântă când laşi după tine frumoasă pomenire. Dar nu mai aud cântecul îndrăgostiţilor înfiorând noaptea. Doamne, şi murmurul stelelor s’a stins ! Creştem în moarte şi ardem de dor, de dragoste, de necuprins. Cine ’mblânzeşte cerbii Domnului şi-i mână în amurguri la sicriele apelor Să soarbă nemurirea pământului şi să fie fericiţi ? . - . Ascultă !... Cum cântă pădurile a jale din creste. Nu te speria !... Trec duhurile verzi din poveste. Auzi ?... Gorunii cum freamătă durerea pământului! Cine i-a dat putere de viscol solar vântului ? 429 © BCU Cluj Ogrăzile lumilor sunt pline de ologi cu trupul de stele aprins. Creştem în moarte şi ardem de dor, de dragoste, de necuprins ! ŢĂRANII Doamne, In primăvara asta ţăranii au început să are cântând Şi-au salutat ţarina cu cruci de mulţumire şi binecuvântare. Faţa lor bronzată de vânturi româneşti şi plină de mirare A privit cerul, a sărutat pământul ca să te aibă ’n gând. Ajută-le trudei întru prăvălirea brazdelor mănoase Şi nu-ţi întoarce faţa, nici harul roditor De la grăunţii pâinii pe seama tuturor, Ce-i samănă ţăranii cu braţele vânjoase. O, truda lor e sfântă ca ploaia primăverii ! Şi ei sunt mântuirea şi vecinicia ţării, In braţul lor sporeşte puterea ’nvolburării Şi ei ne dau feciorii, izvoarele averii. Fiţi mândri, oastea trudei câmpeneşti, De soarta voastră duh din trupul gliei. Voi înfloriţi în aur destinul României Şi voi sunteţi stâlparea veciei româneşti. PAŞTE ROMANESC Auzi cum înfloresc merii sângelui In noaptea asta albă de Paşte românesc. Se primenesc pentru trupul şi sângele Domnului Ce iartă păcatul lumesc. Cum aş vrea să fiu lumina unui pom In care harul înfloririi s’a oprit, Să nu mai am ştiinţa, nici visul sfânt de om Şi să vorbesc din floare cu îngerul ivit. Sângele tot mi-ar fi atuncea duh Şi trupul tot liană de lumină, Ar fi un roiu de îngeri prin văzduh Ca să-mi aducă darul fără vină, Potirul sfânt cu pâinea şi sângele vieţii In ceasul învierii din faptul dimineţii. Ce mare sărbătoare va fi în satul meu, Şi cât de viu şi vecinie mi-ar pare Dumnezeu ! 430 © BCU Cluj ÎNTÂLNIRE DE VICTOR P APILI AN Când plantonul deschise uşa colonelul tresări speriat, ca un şcolar surprins de pedagog cu ochii pe fereastră. — S’trăiţi, dom Colonel... O doamnă... Colonelul luă cartea de vizită şi citi : Lucreţia lonescu, moaşă, Bazargic. Nu dete niciun răspuns. Privirea lui continua să rătăcească pe Luoata de carton şi pe literile tipărite cursiv. Ah, oamenii !... Să nu fi fost ei, durerea l-ar fi copleşit, ca fumul de mangal, încet, progresiv şi liniştit până l-ar fi lăsat în nesimţire. — E timpul audienţelor, domnulle colonel... Colonelul băgă de seamă tonul de familiaritate al soldatului. — Şi ăsta a aflat... Ce să-i faci? Bârfeala este pânea zilnică a oamenilor simpli. Şi adresându-se plantonului, ordonă : •— Să intre. Imediat gândurile se prăvăliră parcă peste el. Durerea e coloană vie, ce mereu creşte la loc. Căzuse la examenul de general. Prin urmare numai şase luni de oştire şi gata... De mult, încă din războiu, unul câte unul din mândra lor ceată, dispărea peste pisc, în umbră. Acum îi venise şi lui rândul. Uşa se deschise şi în faţa lui apăru o femeie mică şi slabă, cu rochia atârnând pe umeri şi şolduri, una din acele făpturi rămasă de trenul vieţii, văduvă de subofiţer alergând după pensie, sau mamă ce vrea să-şi scape copilul de armată. — Domnule colonel, începu ea, nu mai mă cunoaşteţi ? însăila cuvintele rar, cu o voce slabă, răguşită, care-i punea în vedere pieptul şi gâtull, un piept îngust, supt, fără sâni, parcă să-i numeri coastele, şi un gât lung, încovoiat, pe care laringele urca şi scobora între cute verticale de piele ,ca între nişte şine. — Eu sunt Lucreţia lonescu. Colonelul deveni atent. Parcă numele ăsta îi amintea ceva. — Lucreţia lonescu... Liţi, din războin... . 431 © BCU Cluj Colonelului îi căzu capul în mâni. La durerea lui parcă nu se putea o mai potrivită completare. Liţi !... Ridică ochii, îmboldind în ei parcă tot sufletul său. Nimic. Ochii şi sufletul său erau vinovaţi, sau acea făptură îmbătrânită, cu pielea scorojită, parcă s’o sgârii, ca pe-o coajă de copac, cu unghia, în care nu mai ştiai câtă simţire trăieşte şi câtă voinţă porunceşte. Liţi, fata cu ape albastre în cupele ochilor şi părul ca aurul răsăritului... Liţi, femeia devotată, care în două rânduri îi dase sânge, ca să-l scape dela moarte !... Colonelul îşi dădea seama c’ar fi trebuit să ţipe, să protesteze, să se răzvrătească împotriva tuturor, a naturii, a omenirii, a lui Dumnezeu... sau să se prăbuşească într’o hohotire care să cutremure pământul. Dar, nu... Sta şi asculta. Femeia se aşezase pe un scaun lângă uşă şi povestea : — Să vedeţi, domnule colonel, ce mă aduce la Dumneavoastră... Mi-a murit, dintr’o injecţie, un bolnav.... Colonelul căută să găsească pe faţa ei urmele chipului de odinioară. — Se întâmplă asta uneori... Dar am un mare duşman, pe pretor... El a vrut... înţelegeţi Dumneavoastră... Cum eu sunt o femeie cinstită... Povestea ei îl mânase până’n culmea durerii. întâlnirea aceasta atâta risipă de batjocură aducea, încât nu putea fi socotită ca o simplă întâmplare, ci ca un făcut, menit să exagereze propria sa durere. — Şi e om însurat, cu nevastă şi copii... In fine el îşi dete seama că nu mai putea îndura. — Ascultă, Liţi... O chemase, peste vrerea şi ştiinţa sa, cu numele mângăitor de altădată. Şi ochii ei spălăciţi parcă în clipa aceea deveniseră din nou albaştri. — N’avea nicio teamă... Trebue să cunosc eu vreun judecător. — Nu, nu mă tem de justiţie. Afacerea a şi fost clasată... Dar e pretorul. El, mereu cu anonime la minister... Colonelul se apropie de ea. Femeia lăsă capul în jos stingherită. Dar şi el era turburat. Groaznică nerecunoştinţă a sufletului, să te simţi deodată străin de o făptură cu oare, cândva, credeai c’ai încheiat un destin ! Să fii nevoit să-ţi distrugi tot oe-i mai frumos în vieaţă, amintirea, după ce din realitate ai trecut-o în vis. Colonelul îi luă mâinile, aproape fără să vrea, parcă să se mustre, parcă să-i arate că n’a uitat-o. Imediat încercă o sensaţie neplăcută. Mâna ei era mică, uscată şi rece, un pumn de oase, care parcă se pierdeau în mâna lui masivă. Nu mai putea suporta. Trebuia să termine mai repede. — Yoiu interveni eu, zise el, ridicându-o uşor de pe scaun. — Ştiţi... n’aveam voie să fac injecţii. O conduse până la uşă, chemă plantonul şi dete ordin să nu mai primească pe nimeni. Se întoarse, aprinse o ţigară şi se trânti pe canapea. Oare cum o fi fost? In lumina sângerie a unei rachete şi-a dat seama că nu e singur. Cum se aleg de bine conducătorii chiar în învălmăşeala fără nicio rân-duială a gloatei. — înainte, fraţilor... Asta n’a mai strigat-o el. Cu siguranţă, nu... căci n’a putut duce decât câţiva paşi şi a căzut ca o păpuşă, cu ochii răsturnaţi în cap. — înainte, fraţilor... înainte, fraţilor... 432 © BCU Cluj Atunci, celălalt e teafăr? Prea bine. El poate să şi moară... Şi parcă a început să scoboare ca la m!oşi, în roata lumii. Un vântulet subţire îi ţiue când întir’o ureche când în cealaltă. El sooboară mereu... S a pornit cutremur cumplit, în care urechea trează deosebeşte bătaia grindinii, plesnetele trăsnetului şi izbitura stratelor de aer între cer şi pământ. — înainte, fraţilor, înainte... . Vijelia e tot mai tare, frânge crăcite, smulge butucii, dărâmă îrităriturille. El scoboară mereu... Dar mintea, în ultima ei clipire, a prins svonul cel dintâiu, cel care le întrece pe toate : opinteala omului în lupta la baionetă. Pe urmă nimic... L-a trezit o durere în braţ. Clipeşte nedumirit, priveşte în jur — brancarde, brancarde — clipa de faţă i se leagă peste vis cu cea de atunci. — Soră, unde sunt rănit ? — In piept. — De ce mă doare braţull ? — Vi s’a făcut o transfuzie. Şi atunci, din trupul lui imobilizat, întreaga făptură s’a scurs în şipot cald prin ochii ei albaştri, până’n suflet. A fost singura şi adevărata lui întâlnire, când ea cu mare credinţă l-a aşteptat să iasă din moarte. Pe urmă a început convalescenţa şi dragostea. Spitalul se întindea pe o culme de deal. Cât e de aprope cerul în războiu, cerul strâns de jur împrejur de bubuitul tunului !... — Liţi, dacă tu mi-ai cere, cu mâna aş culege luceafărul de pe boltă şi ţi l-aş oferi ca pe o zarzără coaptă... Aşa se scria, în războiu. — Liţi, deşi îmi eşti atât de aproape, qa să ajung până la tine am călărit noaptea întreagă pe bolta cerului şi din scăpărarea copitelor calului meu au luat naştere alte stelle... Aşa se vorbea, în războiu. Telefonul de pe birou îi opri gândirea în scurgerea amintirilor. Colonelul se ridică îndurerat. Ii părea rău să-şi întrerupă visarea, dar nici nu voia să forţeze cu nimic împrejurările, trebuia sa lase mersul lucrurilor în voia lor, căci totul se petrecea după un plan hotărît, stabilit poate de atunci încă. Dar când recunoscu la receptor glasul celălalt, se turbură cumplit. Parcă la atâta coincidenţă tot nu se aştepta. •— Dumneata eşti, părinte Sofronie ? Vino, vino... te aştept. Şi chemând plantonul îi dădu ordin : — Bagă de seamă, va veni un preot... să-l pofteşti numaidecât. II. Preotul intră sfios. Se trecuse şi el mult în ăşti trei ani dela ulltima lor masă camaraderească. — Domnule colonel... — Zi-mi frate Mihai, ca atunci... Preotul clătină capul amarnic. — Alte timpuri ne-au ajuns astăzi... Şi avea dreptate. Ce mândru era pe vremuri, în hainele ofiţereşti, de nu-1 deosebeau de ostaşi, ras ca în palmă printre bărboşii tranşeelor, cu dunga frunţii arc de oţel, nasul! asvârlit în aer şi bărbia suptă. Adevărat voinic, tare ca proţapul, iute ca fusul şi mlădios ca şerpii Dunării. Şi acum, un gârbov împovărat de griji 433 © BCU Cluj mai mult ca de ani, cu gâtul plecat ca în juig, cu faţa ascunsă într’o barbă muscă -lească şi ochii încercuiţi de pleoape buhave. — Un mare necaz an aduce, domnule colonel... frate Mihai. Colonelull îl trase lângă el, pe un fotoliu. — Ştii cine a fost la mine azi, acum o oră ?... Preotul întrebă cu gândul aiurea : — Cine ? — Liţi. — Liţi ? Care Liţi ? Chipul de spuză al colonelului se incintă. — Infirmiera cea frumoasă diin războiu. Sora care mi-a dat sânge în două rânduri.... — Da, da... făcu într’o doară preotul şi reveni la necazul lui. Cum îţi spuneam, nu vreo treabă de ispravă m’aduce... Colonelull îl întrerupse din nou : — Vreau să luăm masa împreună, deseară. — Vezi, că... — Te rog, părinte... Dumneata, Liţi şi cu mine. Să mergem la Bănoasa, să fim numai noi trei, departe de oraş, departe de lume. Să stăm de vorbă... Preotul tuşi de câteva ori din gât, nu ca să-şi dreagă glasul, ci ca să cârmească mai uşor vorba acolo unde-ii era suferinţa. — Mă cam grăbesc. Am venit numai c’o rugăminte... Mă aflu la mare necaz, frate Mihai... Colonelul însă era tot pe urma gândului său. - — Nu vezi, părinte, că aici e mai mult decât o întâmplare ? Un semn, un făcut... Nu te întrebi, cum ne-am întâlnit tustrei, azi ?... Şi devenind trist : — Când sufletul mi-era mai plin de obidă... “ — Tocmai, făcu repede preotul, am nevoie cât mai eşti în armată, pe urmă... Tăcu încurcat, căci de atâta grabă scăpase o vorbă nesocotită. Dar sufletul colonelului continua să rătăcească pe drumurile vechi. — Azi, cu atâta drag mi-am amintit de atacul nostru dela Măguri.... Preotul, înspăimântat, întoarse capul să nu vadă iar ou mânile începu parcă să gonească şi cuvintele care puteau închipui lupta şi asaltul. — Din lupta aceea mi se trage nefericirea. — Nu vorbi cu păcat, părinte. Şi continua să privească surâzând peste graniţa timpului de faţă, în grădina amintirilor şi viselor. — Ştii, părinte, că atunci nu te-am recunoscut ? Cum să-mi închipui că dumneata ai sărit la asalt ? Preotul se (lăsă prins : — Ce era să fi făcut ? Maiorul căzut, ajutorul căzut... — Ce curios e omul în războiu... Mi-aduc aminte că deşi moartea mă pândea din toate cămăruţele pământului eu mai aveam timp să mă întreb : cine e celălalt ?... Pe urmă am aflat că celălalt erai dumneata... şi mult mai pe urmă am aflat că-ţi murise fratele... Chipul preotului se strânse ca pe fire de criţă, într’o dureroasă crispare. — Aşa e... Cum a urcat Ioniţă parapetul, a şi căzut înapoi mort, în braţele mele. Şi atunci am înnebunit, i-am luat arma şi am sărit în locul lui. 434 © BCU Cluj — Ce bine, părinte... Preotul îşi reveni. — Nu, n’a fost bine. Nu se cădea, preot cu arma în mână... De aceea mă pedepseşte Dumnezeu acum... Şi fiindcă simţea sufletul ofiţerului descins în piept, mai să-i audă bătăile inimii, omul necăjit găsi îndemânatic lucru să-şi împingă cu binişorul păsul său înainte. — Am venit pentru fiu-meu. Ill cheamă tot Ioniţă... ca pe răposatul. Şi mă tem... Colonelul se trezii. — Ce spui, părinte ? — E singurul meu băiat, domnule colonel... Că iată, iar se vorbeşte în dreapta şi ’n stânga de războiu... . — Păi, dumneata nai făcut războiul ? - — Cu mine a fost altceva. ■ Şi devenind rugător : — Dar pe Ioniţă scapă-1 de pietre... scapă-ani-l de armată... Colonelul simţea cum i se topeşte în ochi orice împotrivire. — Domnule colonel!, frate Mihai, pentru aista am venit. Dacă timpul de atunci ne-a făcut fraţi de cruce şi de sânge, dacă ţi-am făcut un bine ducând până la capăt porunca de a birui, nu mă lăsa... scapă-mi copilul de prăpăd. II cheamă Ioniţă... Numele ăsta e cu piaza rea... Sufletul colonelului se pierdea într’o toropeală de leşin. Ăsta era ecoul în timp aii focurilor de mitralieră şi al exploziilor de obuze ? — E plăpând... Ploaia îl pune la pat. Şi sperios nevoie mare... Trăsnetul îl înnebuneşte şi o ia în neştire ca o fiară încolţită. Nu poate vedea sânge, nu poate auzi vaier de om... Scapă-1, domnule colonel, scapă-1... Scapă-1, frate Mihai... Colonelul se ridică hotărît. — Bine, părinte, o să fac tot posibilul. . Şi apoi, prieteneşte : — Dar diseară mâncăm împreună... — Mâncăm. — Vreau să ne mai povesteşti odată... " III. ■ Colonelul a sosit cel dintâiu în piaţa Victoriei, locul întâlnirii. Privi ceasul. Nouă fără zece minute. Prea devreme. — Numai de-ar veni... Timpul nu se arăta prielnic unei plimbări nocturne până la Băneasa. Nori groşi împiedecau respiraţia 'atmosferei, aerul era stătut şi înnăbuşitor ca într o seră. ■— Numai de-ar veni... Lumea presimţise vremea rece. Dinspre şosea convoiul se spărgea în piaţa Victoriei într’o învălmăşeală de furnicar speriat, amestecând în aceeaşi grabă zăpăcită oameni, automobile şi trăsuri. — Numai de-ar veni... Se pornise chiar şi un vântuleţ, ieşit parcă din scorburile maidanelor, cu miros de lut ineintat şi de spini uscaţi, alergând târâş la pământ până să se spargă într’o spirală de praf. 435 © BCU Cluj — Numai de-ar veni... Dar la nouă precis — abia îşi controlase ceasul dela brăţară — îi văzu din două direcţii opuse, Liţi dinspre Buzeşti şi preotul dinspre Lascăr Catargiu. Atenţia colonelului se dilată ca un piept în respirare. — Şi-au păstrat exactitatea din războiu. Preotul îl ajunse mai întâi. — Uite pe Liţi. — Care-i ? ■— Cea care se îndreaptă spre noi. —- Asta-i Liţi ? făcu preotul speriat. Apoi ca să şteargă impresia rea : — Parcă şchioapătă. — Reumatisme, părinte... sau cine ştie ce beteşug. Intr”adevăr, femeia înainta din greu, zăpăcită de mişuneala automobilelor, cătând în toate părţile până să se hotărască să treacă, apoi luând-o la fugă şontâc, şontâc, cu trupul alunecând într’o parte la fiece pas ca şi cum ar fi scăpat din şold. — Liţi... o întâmpină colonelul, lată şi pe părintele Sofronie Matei. II mai cunoşti ? Femeia se înălţă în vârful degetelor, îşi strânse ochii, nu mai vedea — era şi un întuneric supărător — şi se vârî în sufletul preotului, mai să-l atingă ou bărbia şi nasul. — Sa schimbat părintele... Un uruit îndepărtat ca o bătaie de tobă înfundată le întoarse gândurile. — Vine ploaia. Ce spuneţi ?... Mergem ? Tovarăşii în acelaşi glas răspunseră : — Mergem. Colonelul privi cu teamă spre Liţi. — Nu vrei să luăm o maşină ? — Nu. Mergem pe jos. Firea preotului se schimbase de azi dimineaţă, devenise mai vorbăreţ, mai euragios, Acum voia să afle de ce şcbioapătă femeia. — Parcă mergeai bine, ce s’a întâmplat ? — Asta de atunci, din războiu... — Cum ?... Ai fost rănită, Liţi ? făcu colonelul. — Da, după ce aţi plecat dela noi au bombardat spitalul. Şi apoi, ca un fel de scuză : — Dar în mers liniştit nu se cunoaşte... numai când alerg. Placa de ardesie a norilor se sparse la orizont pe desemnul frânt all unui trăsnet şi peste întreaga gălăgie a oraşului se nărui deodată, din cer, cutremur de tunete. — înainte, fraţilor... comandă preotul. — Da, da... observă colonelul, a devenit alt om. Şi porniră toţi trei, colonelul la mijloc între preot şi infirmieră. Vântul se strângea înaintea lor în cercuri din ce în ce mai mici, apoi îi învăluia dela pământ în spre ochi în flacără de praf şi ţărână. Dar ei tot înaintau. Dimpotrivă, opinteala le făcea bine, îi întrema. O detunătură răsună prin apropiere îrnproş-cându-i în faţă cu boabe de ploaie, tari ca alicele. — Astea-s oonfeti de plumb, glumi preotul. Şi se simţiră mai voioşi, mai apropiaţi unul de altul. Până atunci altele le 436 © BCU Cluj erau gândurile, altele simţirile şi cuvintele. Ploaia, vântul şi mai ales trăsnetul îi scoteau afară din bârlogul vieţii zilnice. Sufletul lor era dornic de altă lumină. — înainte, fraţilor. Bubuiturile stăruiau în faţa lor. Le venea în cale sau ei înaintau spre prăpăd ? Acum vijelia se pornise din toate încheieturile firii. Pomii îngenunchiau până la pământ scârţâind ca’n lupta la baionetă, apa 'lovea pieziş ca ploaia de şrap-nele şi vântul le ţiuia subţire pe lângă urechi — Cu Dumnezeu înainte, fraţilor... răcni preotul. Deodată se opriră. Un plop, ca un stindard înfăşurat, trosni din rădăcină şi se prăbuşi îmainte-le, umplând lumea cu un muget de vită doborîtă. O clipă preotul cătă înapoi, parcă să-şi îmbărbăteze oamenii, şi apoi pomi nebun în potopirea din faţă-i. Se găseau în inima vijeliei. Bubuiturile cădeau din cer, trăsnetele alergau în jurul lor, pe jos, ca nişte limbi de foc ; ploaia îi secera, când din flanc, când din faţă ; pe pământul moale picioarele se înfundau ca’n gropi de obuz ; iar în crengile rupte se împiedecau ca în sârmă ghimpată... Dar ei nu mai luau aminte la nimic, îi chema vraja fără seamăn a haosului, cu gurile de foc căscate asupra-lle. Acolo alergau ei. Acolo îi mâna elanul obscur al făpturii lor, în împărăţia de grindină şi foc, unde nu mai e duşman viu, nici piedică omenească, ci doar vrăjmăşie de stihii. Nu vedeau, n’auzeau şi nu simţeau nimic, nici xirletele vijeliei, nici şiroaiele reci trecute prin haine până la piele ; simţurile lor nu mai căutau înafară, erau întoarse lăuntric, delectându-se de beţia până la extaz a sforţării. Deodată colonelul se opri. Cerul, prin unul din acele capricii ale firii, se desfăcuse în două. Norii cu vijelia trecuseră mai departe, iar deasupra lor stelele împrăştiate printre frunzişul pomilor. — Liţi, priveşte. Se găseau numai ei doi, preotul era pe urma vijeliei, în întuneric şi ploaie. — Cât e de aproape cerul de noi... —Da, făcu femeia. — Să ’ntinzi mâna şi să culegi luceafărul ca pe-o zarzără coaptă. — Ca atunci... — Şi ce risipă de stele... — Au scăpărat copitele unui cal nebun, ducându-şi stăpânul la draga sa... — Liţi... — Mihai... Şi în acelaş avânt se repeziră unul în braţele celuilalt. * * * A doua zi colonelul înaintându-şi dimisia era liniştit de tot. - — N’am fost persecutat... Fiecare om e înzestrat din’naştere cu o anumită cantitate de viaţă. A mea s’a terminat. Şi nu numai a mea, ci a noastră a tuturor... a celor de atunci. A fost firesc să cad la examen, fiindcă Liţi a omorît un om şi părintele Sofronie Matei aleargă să-şi scape copilul de armată. 437 © BCU Cluj P O E S I I DE ŞERBAN BASCOYICI ÎNVIERE Mi-am izgonit din suflet toţi păgânii, Ca lupii dinpirejurul stârnii In oare plâng îngenunchiaite mioriţe... M’am lepădat de hâde molipsiri, De glodul strâns de la răscruci în poticniri, Păstrând în suflet rugi de flori şi de troiţe... Am revenit, m’am regăsit... Şi ochii-mi stinşi de lacrimi n’au orbit, Căci după ani şi ani de umbră şi tăcere, Sus de pe culmi, din ale cerului unghere Mi-a răsărit şi mie steaua lui Isus... Spre ea lucindu-mi mâna de ţărână, O, Doamne, parcă Tu m’ai luat de mână, Şi-acum cu Tine peste ape-adânci m’ai dus... E freamăt mult acum, şi’n mine şi afară... Fereastra inimii de trâmbiţări de soare spartă îmi utopie de miresme casa, ieri deşartă, Şi o deschide toată, ţie vară... Toţi corbii peste cap s’au dat Im zări de ieri, prin viscoliri şi ceaţă... Azi rândunieiile îmi ţes azurul sfâşiat... Yăd tot ce-aud... Condeiul meu de ghiaţă II simt topindu-se pe pagina ce arde La masa scrisului uitat... M’am regăsit... cu mâinile pe coarde Şi fruntea strălucită de vedenii, Simt că mă ’nalţ spre Tine din smerenii. 438 © BCU Cluj Slăvit fii, Doamne, c’ai întors un beduin Din căile pustiului pierdut, Şi că m’ai miruit poet creştin... Că Tu, cu mâini de miere şi topaze, Minai redeschis, ca unui nou născut. Din ale cerului şi lutului pervaze, Stelara poartă-a murei armonii... Şi c’am simţit — trecând această poartă, Că n’a ’nviat în miiine-o lume moartă, Ci eu prin Tine, între vii... CÂNTEC DIN CREERUL MUNŢILOR Sângele’n clocot, cu brazii şueră ’n mine, Susură’n râpi cu izvoarele, geme ’ntre stânci... Cine mă sue spre-albastrele linişti adânci ? Unde, când lutu-mi de pietre abia se mai ţine ? Cine, ce mână de umeri mă sgudue. cine Strigă de sus să mă urc şi pe brânci ? Sus, uinde-i sufletul fi-vor curând şi genunchii, Unde-s genunchii sufletul nare culcuş... Roiuri de doruri în zumzete râd de urcuş, Muşchii sunt coarde, sburdă de cântec rărunchii, Şerpue ’n mine-al cărării arcuş... Colo pe creste, aripi mi-or da chiar vulturii... Plumbul topindu-se ’n paşii-mi de jar, a pierit... Aerul limpede ca un rachiu l-am sorbit. Sus de pe culmi... dar chiotu’n trâmbiţa gurii Marea tăcere din jur l-a sleit... Sufletu-mi însă în vârf îşi desfăşură steagul, Fâlfâe’n vânt cu-aeeleaşi trei sfinte culori... Văile de-aur spurcate de lifte şi ciori Munţii le apără numai... şi’n mine baltagul Crunt al haiducilor crapă de zori... Creer de munte şi-al ţării cu piepturi de stânci, Eu te sărut în genunchi... dar caldă secura Inimii mele, c’un strigăt îmi spintecă gura... Singurul strigăt ce-aleargă ’n ecouri adânci, — Ura, de sute şi mii de ori ura !... 439 © BCU Cluj MÂINILE Credeam de mic să-mi fac aripi din mâini, Să mi ile’ntind Ia ’mbrăţişări, uşoare... Credeam că aerul mu doare, Că n’au să mi le taie săbii nevăzute, Ori să le frângă zimţii unei pâini... Dar înfr’o zi, de-atâiea silnicii durute, Le-avui dealuingul trupului căzute... Ce s’a ’ntâmplat ? Ce vijelii lăuntrice au frânt Aceste braţe ce purtau ca lujerele ’n soare, Invoalte, câte cinci petale fiecare, Crescute din fărâma-mi de pământ ?... O, grindina bătând afară, dinafară Stârni în sufletu-mi un şuier de furtuna Desgrădinâind copilăria-mi bună, Şi brajele-au căzut îintâia oară... Dar floarea degetelor mi s’a ’nchis în pumnii grei, Şi pumnii vrând să-alunge pe mişei, N’au mai izbit, căci degetele-mi lungi vibrară Pornind din inimă ca zece strune de ghitară, Şi de-iar fi fost atinse, s’ar fi rupt... Le-am ridicat din nou atunci, uitând să lupt, încremenite’n arcuri largi de aur, Ori le-am întins spre alte mâini prieteneşti Ca în spre flăcări mâinile un faur, Dar au ţipat în flăcări, — mână unde oşti ?... Şi braţele-au căzut a doua oară... Ci fără preget încercat-am să desmierd Când părul brun, când părul blond al tău iubito, Să pot pricepe unde eşti când nu te pierd, Ori unde pieri când lângă mine stai uşoară... Şi braţele-au căzut a mia oară... Dar daeă-i vina mea c’au fost lăsate Mereu din inimă să-mi cadă spânzurate, Greşelile mi s’au iertat De crinii albi ce’n mâini i-arn ridicait... Şi dacă doar de mine-au fost mânjite, Mi le-am spălat în lacrimi, ea să tac Mai bun de-atunci şi mai sărac Ca mâinile de plânsu-mi aurite... Şi-acum, când simt că doar curate-s ale mele, O, Doamne, dă-le-o spadă ’n freamăt s’o ridice, Şi ’n hotărâri, cu ea să Ie deprinzi Vieaţa ’n două fericiri să mi-o despice, — Să-alerg pe drumul dintre ele Răsfrânt ca’n două mari oglinzi... 44° © BCU Cluj «Q« VINTILĂ HORIA CÂNTEC DE NEBUN după VERHAEREN Sunt rătăcitul pe ’nserat, Alerg pe câmp şi urlu’n sat, Nu mă ’nspăimântă noaptea grea Căci sunt, prieteni, rupt din ea. Horelilu, hai-hui pe stânei, Văd morţi jucând în ape-adânci. Pe-al desnădejdii drum, posac, îmi macin trupul şchiopătând Şi mă ’ntâlniţi, nebun cântând, Atunci când zgomotele tac. Horelilu, bai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. Flămând şi gol am rătăcit Deda apus la răsărit, Peste nisipuri şi câmpii, Când între imorţi, când între rii. Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. Şi am trăit ca un strigoi, Tot singur, până într’o zi Răscolitoare se trezi Dorinţa de-a veni ’ntre voi. Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. Şi beat de cântecul sprinţar Cântând plăceri fără hotar, Am îndrăgit o fată ’n sat. De hoinărit m’am lepădat- 441 © BCU Cluj Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. Şi am crezut să-s fericit, Că pot şi eu iubi cumva!... Fata ’ntr’o zi sa logodit Cu un flăcău de undeva. Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. Acuma iată-mă din nou Rătăcitor ca un ecou, înspăimântând pe trecători Când noaptea cade către zori. Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. Unii mă cred că-s vrăjitor, Alţii, nebun fără popas. Mă doare-al urii mele glas Şi-s obosit şi am să mor. Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. M’a urmărit un râs, sclipind In noaptea asta de argint Când între mlaştini căutam Mormânt de moale mâl să am. Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. Şi l-am găsit în umbra grea Unde din val râd stele mici Care au vrut ca viaţa mea Să fie plină de urzici. Horelilu, hai-hui pe stânci, Văd morţi jucând în ape-adânci. 442 © BCU Cluj DEGRADAREA DOGMEI ETICE0 DE ILARIU DOBRIDOR .A.şa dar, omul e în lume. E în lumea înconjurătoare şi în lumea din lăuntrul său. E, deci, în lumea deopotrivă variată şi variabilă, deopotrivă efemeră şi fluentă, deopotrivă schimbătoare şi multiplă. E, mai exact, între două lumi care se răsfrâng una pe alta, una răsfrângând mai mult decât alta, fiindcă una e mai bogată decât alta. Şi în lume fiind, omul refuză izolarea. Are viaţă de relaţie; îşi desfăşură viaţa într’un sistem de relaţii; relaţii cu spaţiul dinafară şi cu tot ce cuprinde spaţiul din afară, relaţii cu timpul din lăuintru şi cu tot ce cuprinde timpul din lăuntru. Relaţia nu este numai aceea, generală, am zice fundamentală, a cunoaşterii. In multiplicitatea, fluenţa şi efemerul lumii, nu sunt suficiente constantele logice cu ajutorul cărora operăm în procesele cunoaşterii. Omul are raporturi eu semenii lui, cu realitatea logică şi psihologică a semenilor lui. Vieţueşte alături de ei, într’un spaţiu determinat şi îintr’um timp istoric determinat. Uneori îl leagă acelaşi sânge, aceleaşi impresii, aceiaşi tradiţie, aceleaşi aspiraţii. Solidar pe acelaş trecut şi undit de acelaşi destin, deţine atât de mult dela ceilalţi, în cât putem spune că e totdeauna o colectivitate şi niciodată un individ. In viaţa de relaţie, omul se comportă; se comportă faţă de semenii săi. Intre co-leotivitate de viaţă, raporturile sunt atât de multiple, încât e nevoe de dirijare. Unele interese ţin de viaţa individului, unele scopuri ţin de viaţa societăţii. Este, deci, necesară o armonizare în aşa chip, încât să nu sufere nici scopurile finale, nici interesele individuale. . Elementul care armonizează, oare face trecerea dela particular la general, care împacă generalul cu particularul, în viaţa de relaţie a colectivităţilor umane, e de natură raţională. Fiindcă numai raţiunea ordonează şi unifică, putând satisface şi particularul şi universalul. Factorul ordonator, al diverselor relaţii dinlăuntrul totalităţii sociale, e norma morală. Norma morală reprezintă punctul fix în câmpul mobil al raporturilor sociale. Şi reprezintă certitudinea că aceste raporturi nu sunt periclitate prin desagregare. Norma morală reprezintă, deci, modul de coordonare în planul relaţiilor practice, în acelaş fel în care conceptul reprezintă modul de coordonare în planul relaţiilor logice. Şi e de aceiaşi natură ca şi el, — adică raţională; de aceiaşi valoare ca şi el, — adică operatorie; de aceeaşi modalitate ca şi el. — adică normatoare. In lumea con-stanţelor, oreiată din nevoia spiritului de a se salva pe sine, prin tramsicenderea efemerului şi periciunei, norma morală e câştigul cel mai important. 443 © BCU Cluj Introducând unitate în multiplicitatea comportărilor practice, norma morala ajută complinirea spiritualităţii omului. Definiţia kantiană a imperativului categoric, condensată în maxima cunoscută : „fă aşa încât fapta ta »ă devină lege universala', luminează cu prisosinţă acest adevăr. Iradiaţiume din focarul originar al Dum-nezeirii, spiritul adună realul, şi-l asimilează şi se îmbogăţeşte, astfel împiinindu-se pe sine. Perfectându-se în spirit şi prin spirit, omul se desface de bunurile fizice, pentru a rămâne cristal pur de forţe interioare. Depăşeşte marginea flotantă a intereselor individuale pentru a se fixa în sideraţiile imobile ale scopurilor finale. Ancorează în ordinea raţiunii, acolo unde e universalitate şi permanenţă. Trece din efemer, din viaţă, acolo unde e imobilitate şi vecinicie. Trece adică în raţiune. Viaţa este iraţională, norma morală e raţională. Viaţa este trecătoare, norma morală este constantă. Aşa dar, norma morală depăşeşte viaţa, nu e imanentă vieţii; e absolută, nu e relativă; aparţine sferelor de dincolo, către care aspiră necontenit omul, dornic de absolut şi înfricoşat de pieri tor. E un ţel al perfecţiunii. Şi perfecţiunea este echilibru, linişte, armonie, seninătate. Mântuirea însemnează trecerea din efemer în absolut, din disperare în seninătate, din demoni a tulburătoare în calmul angelic. Degradând norma morală, ne lipsim de una din condiţiile salvării. Sa ajuns aici prin efortul aprig al culturii elene. Şi-au venit trei evrei Spinoza, Freud, Nordau, cari s’o deterioreze. ■ Pentru ei, norma morală nu mai reprezintă ceva absolut, ceva de esenţă raţională. Norma morală are un singur criteriu: seducţia, euforică (Spinoza); norma morală are un sigur conţinut : exaltarea sexuală (Freud); norma morală are o singură rădăcină : frenezia biologică, (Nordau). Şi, în general, plăcerea. Cum plăcerea este infinită, insaţiabilă, la fel e şi norma morală, infinită, insaţiabilă; cum plăcerea e trecătoare şi relativă, la fel e şi norma morală: trecătoare şi relativă. Dar mai anarhic decât toţi şi mai îndrăzneţ, aducând pretenţii ştiinţifice argumentării întărită uneori cu fapte culese din domeniul patologicului, este Sigmund Freud. Evreu prin naştere, prin spirit, prin Cutezanţă, prim pericol, el este iniţiatorul unei metode noui, psihanalitica, aparţinând psihologiei abisale, a cărei sferă de preocupare este subteranul în cane zac fosforescenţele psihismului uman. Vâlvă mare a însoţit numele lui. Cărţile i-au fost comentate, studiate. Discipoli nenumăraţi cercetează după metoda sa, fanatici cred în doctrina sa. F obiectul idolatriei necondiţionate. In toate ţările, pe toate continentele, sau înjghebat institute, sau întemeiat reviste. In Canada, un Ernest Jones; în New-York, un A. Brill, White sau Jellife; în Harvard, un Putnam; în Olanda, un van Emden, van Ophnijsen sau van Renterghem; la Bordeaux ,un Regis, Hesnard; în Suedia, P. Bjerre; în Cristiani-a, R. Vogt; în O-desa, Wulff; în Polonia, L. Jekellş; în Ungaria, S. Feremczi; în Berlin, K. Abraham sau Bleuler; sau, la noi, medicii din jurul presei democrate, îndrăgiţi mai mult de reclamă decât de doctrină, — toţi sateliţi docili rotesc în jurul acestui soare prevestitor de noui aurore, capabile să risipească întunericul din sufletul uman. Freud este iniţiatorul unei discipline noui. Disciplină e un fel de a spune; disciplina presupune ordine; ori, dincolo de cei patru termeni tehnici şi simetrici cu care Freud încearcă să dea explicaţii fenomenelor sufleteşti, nimic mai haotic decât psihanaliza. Psihanaliza însemnează psihologia subteranului, a abisului psihic. Are pretenţia să fie o doctrină, o doctrină dedusă dintr’o metodă şi ajungând la o terapeutică. Doctrină fiind, freudismul devine pamsexualism. E adevărat, totdeauna s’a apărat împotriva acestei învinuiri, dar nimic nu l-a împiedecat să lărgească sfera sexuali- 444 © BCU Cluj taţii; atât de mult a extins-o, încât psihismul nostru nu mai este altceva decât un fel de monism sexual. Pentru Freud, pretutindeni şi în tot nu este decât instinct sexual ; este instinct sexual desvoltat până la proporţiile principiului vieţii, în felul în care este pentru Bergson elanul vital sau pentru Marx economicul : sursă f econdantă şi generatoare a tuturor fenomenelor. Că sexualitatea nu este întreg omul; că sexualitatea nu poate constitui esenţa nici unui destin; că sexualitatea cel mult dă accent, subliniază, dar mai există şi revoluţii naturale caro scapă de sub rigorile ei, — pentru Freud n'are importanţă. El ambiţionează să pună sexualitatea peste tot, în toate, cauză unică a celor câte se petrec în faţa şi în adâncurile conştiinţei umane. Eternul procedeu iudaic care caută într’o noţiune simplă unicitatea principiului explicator al lumii; procedeu ce se întâlneşte şi la Spinoza şi la Bergson şi la Marx. Egalizarea cantijfta-tivă a întregului cu principiul presupus generator derivă din mentalitatea lor mono-teică. „Deus sive natura1 (Spinoza) sau „nimic fără elanul instinctelor ‘ (Bergson) sau „nimic fără economic“ (Marx) sau „totul este sexual“ (Freud) reprezintă aceiaşi imu-tabilă ecuaţie. Exces de cauzalitate. Freudismul este, deci, o doctrină : pansexualismul, cu o metodă : psihanalitica. Psihanalitica deţine, în domeniul metapsichologiei, loc preponderent, sgomotos de preponderent. Psihologia abisală afirmă: unele fenomene ale conştiinţei, cum de o pildă visele, nu pot fi explicate decât admiţând, alături de conştiinţă, existenţa inconştientului psihic. Psihanalitica are rostul, deci, să exploreze adâncurile inconştiente ale fiecăruia ; să le exploreze în scopul de a ajunge la terapeutica anumitor turburări mintale. Aşa dar, de metodă se leagă terapeutica freudiană care nu vizează decât con-ştienţializarea cauzalităţei morbide. Când zici psihanaliză, i re buc să înţelegi totdeauna faptul psihic inconştient. Pentru psihanaliză premiza fundamentală este divizarea psihicului în două compartimente: psihicul inconştient şi psihicul conştient .Fără această diviziune nu s’ar putea înţelege procesele patologice, atât de frecvente şi atât de grave. Psihanaliza porneşte dela principiul refuzului de a considera conştiinţa ca formând esenţa însăşi a vieţii sufleteşti; dimpotrivă, presupune conştiinţa ca o simplă calitate a acesteia, putând să coexiste cu alte calităţi, printre care şi inconştientul. Inconştientul nu este descoperirea lui Freud. Romantismul, iubitor de clar-obscururi şi penumbre, cunoştea murmurul melodic din besna sufletească ; Goethe ştia şi el de acest emisfer >al nocturnului psihic ; Schelling, şi cu el filosofia naturii, introduce definitiv noţiunea; iar gânditori romantici, cum e Hartmann, fac din această noţiune constantul metafizic, quasi-insesizabii, graţie căruia pot fi înţelese formaţiunile conştiente. Ceiace, însă, aduce Freud, e raportul dintre conştient şi inconştient, precum şi conţinutul inconştientului. Pentru Freud, inconştientul nu mai e conceput gradual deosebit de conştiinţă, ca pentru Hartmann, presupunând natura aceiaşi; nici ca loc diferenţiat de conştiinţă, ca pentru Kllages, presupunând natura aceiaş ; nici polar relaţionat de conştiinţă, ca pentru Jung, presupunând natura compensativă; pentru Freud, inconştientul este constanta psihologică în câmpul mişcător al fulguraţiilor fugitive ale conştiinţei. Inconştientul nu mai are o existenţă organic fiziologică, ci este o realitate de natură psihică. In „Essais de psyehanalyse“, defineşte singur raporturile existente între cele două zone sufleteşti. Precizează anume că factorul conştiinţă, departe de a reprezenta caracteristica generală a proceselor psihice, nu trebue considerat decât ca o funcţiune particulară a lor. Iar inconştientul este ansamblul sentimentelor, proceselor afective şi mintale, real existente 445 © BCU Cluj în noi, dar pe care nu lie putem readuce spontan în conştiinţa reflectată; în consecinţă, nu Ie putem reproduce şi corija după voinţă. De existenţa lor, luăm notă numai evocându-Ie prin procedee indirecte şi speciale (ex. hipnoza, psihanalitica, interpretarea viselor, stările secunde ale istericilor). Sunt de nevoe aceste procedee de conştienţializare a morbideţo stărilor sufleteşti, pentru a sfărâma forţa ce li se opune. Fiindcă, dacă anumite reprezentări sunt incapabile să devină conştiente, — asta din pricina rezistenţei ce întâlnesc. Starea în care se găsesc aceste reprezentări, — înainte de a sfărâma forţa limitativă pentru a fi aduse în conştiinţă, — o numeşte Freud refulare ; iar forţei limitative care menţine refularea, îi dă numele pur şi simplu de rezistenţă. Deci, noţiunea lui Freud despre inconştient e dedusă din teoria refulării. Refularea e pilonul care sprijină psihanaliza. Inconştientul este un fel de încăpere în carie intră elemente de ale conştiinţei ; e un subsol în care cad şi decad stările conştiinţei ; e peştera în care sunt alungate ecourile vieţii conştiente ; un rezervor de susuruiri indescifrabile. Caracterul lui, deci : receptacular. Aşa dar, pasiv. Deocamdată. Receptiv în raportul cu conştiinţa, subteranul psihic designat de Freud devine la exces activ în ce priveşte conţinuturile. In caverna în care se degradează substanţele conştiinţei, există un ansamblu haotic de putreziciuni şi grunjuri, un fel de mâl psihologic din oare Freud speră să toarcă firul urzitor al tuturor stărilor oonştienţiale. Lacul negru şi tulbure ai subteranului psihic, scânteiază pe sub cerul conştiinţei, ea însă-şi fosforescentă numai din pricina putregaiului diin inconştient; conştiinţa nefiind decât iluzia unei flori crescută în îngrăşămintele infectate ale substratului sufletesc. Aşa dar, relaţia între cele două compartimente este comparabilă cu aceia dintre haos şi Cosmos, în compartimentul haotic mergând toate conţinuturile degradate, oarecum mortificate, ale conştiinţei; dar ele nu chiar atât de aţipite încât să fie lipsite de năzuinţa către vital. Dealtminteri, Freud aminteşte uneori de dualitatea — aproape heraeliteică, deşi nu tocmai — dintre Bros şi Thanatos. Nelipsite de năzuinţa formativă în sferele oarecum organizate ale conştiinţei, materialele deteriorate din spaţiul inferior şi haotic, simt nevoia unui flux ascensional. Tot ce e inconştient e refulat ; şi tot ce e refulat aspiră. Refularea fiind prototipul faptului non-conştiant, apoi oeiace este în special refulat, este instinctul sexual. Substanţa nearticulată, desoriganizată, care umple cu plenitudinea ei spaţiul oonţinuturilor degradate, nu este alta decât instinctul sexual. Ce e instinctul sexual ? Este impulsia naturală şi permanentă care, dalia dorinţa incipientă se intensifică până Ia posibilitatea avidă a cuplării, având drept efect de a determina o anumită satisfacţie, la al căreia punct terminal, înregistrăm Voluptatea specifică, voluptatea genitală. Senzaţia genitală e punctul terminus al procesului sexual, fiindcă sexualul depăşeşte ca sferă genitalul. II depăşeşte şi ea prioritate temporală. Psihologii nuJl situiază în acelaş moment al vieţii. Moli sau Kraft-Ebbing îl fixează în vârsta copilăriei, Rank susţine vârsta foetaiă, Freud notează naşterea. Sexualul vine odată ou începutul vieţii, este ab xniitio şi nu ceva adăogat, preparând deci genitalul oare apare tocmai în epoca pubertăţii. Dar instinctul sexual, — cuprins al inconştientului refulat — este numai forma generală ; psihiatrul vienez are nevoe să-i dea şi ei un conţinut, de aceea introduce noţiunea de libido. Ce raport este între libido şi instinctul sexual ? Raport ca de la foame la nu- 446 © BCU Cluj triţie. Libido este energia sexuală — distinctă de energia psihică—animatoare a impulsiilor hedonice către frenezia sexuală. Sau — cum s’a precizat — apetenţa afectivă. Libido însemnează energia, considerată ea o mărime cantitativă dar încă in-mensurabilă, a tendinţelor legate de esenţa cuvântului amor. Rezumatul, condensat până la a deveni nucleu, al cuvântului amor, este amorul sexual, al cărui final îl oonstitue uniunea sexuală. Libido, ca sâmbure al instinctului sexual, iar acesta ca principiu al inconştientului, iar acesta ca esenţă a vieţii sufleteşti, este, aşa dar, mai mult decât înclinarea genezică, mai mult decât fizica amorului; . e omul, e viaţa, e norma însăşi; e ceiaee e voinţa pentru Schopenhauer sau avântul vital pentru Bergson. Exceptând Adler, toţi psihanaliştii consideră viaţa psihologică nu numai colorată, dar orientată de libido. Libido, substanţă germinativă îin coaja inferioară a inconştientului, e supus prefacerilor. Evoluând normal, el totuşi nu e liber. Refularea, triajul, cenzura, represiunea, intervin necurmat pentru a-1 opri ,a-i repune la loc sau a-1 devia. Şi atunci, din două una : sau se fixează la un anume stadiu al evoluţiei sale, fără altă putinţă în afară de aceea a regresului pe căile vechi ; sau scapă pe căi noui în sfere superioare de activitate. Aşa dar, libido e în permanentă agitaţie, năzuind — printr’un impuls firesc şi continuu — să înfrângă rezistenţele, pentru a se integra în zonele înalte. Această neîntreruptă efervescenţă înlăuntrul conţinuturilor refulate, schimbă caracterul receptiv al inconştientului, pentru a-i substitui un altul eficient şi activ. Procesul contrar refulării (deteriorarea elementelor conştiinţei şi trecerea lor în spaţiul inferior) îl numeşte Freud sublimare. Sublimarea este refluxul ascensional al instinctului către sursele imateriale ale fiinţei umane. Pe când refularea e integrarea cantitativă în pura melancolie a vieţii inferioare, sublimarea e integrarea calitativă în ritmurile vieţii superioare. Deci dublul proces: unul activ dinspre partea conştiinţei, dar pasiv dinspre partea inconştientului (refularea), altul pasiv dinspre partea conştiinţei dar activ dinspre partea inconştientului (sublimarea). Şi atunci, concluzia clară : conştiinţa primeşte culoare, profil şi ton de la inconştient; ea nu este decât inconştient sublimat ; iar inconştientul fiind instinct sexual, refulat, şi instinctul sexual fiind libido, conştiinţa nu e altceva decât sexualitate. Iar această sexualitate, impregnată conştiinţei, pierde atâta cantitate câtă calitate a câştigat prin sublimare. Sau, ca să utilizăm comparaţia lui Tliibon, sexualitatea sublimată seamănă unui nor traversat de razele soarelui; apa care-1 compune nu pierde nimic din natura sa proprie, astrul numai l-a ridicat dincolo de contactul cu pământul şi l-a impregnat de lumină. Aşa dar, după Freud, esenţa vieţi este sexualitatea. Prin îndoitul proces al refulării şi sublimării, ea explică toate manifestările psihismului superior. Stările aşa numite înalte nu sunt altceva decât travestiri ale instinctului. Prin mijloace deviate, senzualitatea, inhibată din exerciţiul ei normal, se satisface într un mod insidios. Tot ceia ce relevă psihismul superior e substitut al sexualităţii, sublimarea ne-fiind decât voalul ei leger. Sentimentele de tandreţe, de duioşie, de pronunţată fineţe sufletească, saccedează unui raport pur sensual cu persoana respectivă, fiecare având reprezentarea simbolică (imago) a acestui raport. Proectând lumini în adâncimile vieţii sufleteşti, freudismul ajunge la concluzia că legăturile sexuale din primii ani ai copilăriei dar în stare refulată, persistă, Ele însă se fixează cu timpul, — fie într’un imago interior, dând faza narcisică, adică aceea a cultului sensual de sine însuşi, fie într’un imago exterior ,dând complexul oedipic, adică fixaţia genitală a copilului asupra mamei sale, fixaţie ale cărei senzaţii voluptoase sunt conexate cu pasiuni de ură sau de gelozie faţă de tată. 447 © BCU Cluj Prin evaziunea din încăperile inconştientului, energia sexuală produce, după oe suferă transformările prin sublimare, întreaga creaţie de ordin spiritual; ideea frumosului are rădăcinele în excitaţia sexuallă, idealul artei e simplă mască a ei, altruismul este transfigurarea aceluiaşi instinct; filantropia e împlântată în cene-stezia sexuală; însfârşit, toate formele superioare ale vieţii sufleteşti, — forme estetice, sociale, etice — sunt în direct raport cu acest instinct primordial. Până şi sentimentul religios, Freud (şi împreună cu el alţi psihanalişti ca : HaveJock Ellis, Adler, Leuba sau Kraft-Ebbing) îl asimilează aceleiaşi deformări a impulsiei erotice. Şi un alt evreu, Max Nordau, discerne, în elanurile mistice, excitări sexuale vehemente. Starea mistică, pentru el, e un fenomen de desagregare a celulelor cerebrale surescitate, iar în această dezagregare explozivă naşte senzaţia voluptoasă. Omul, astfel, se transformă şi se transcende, oricât este el de micşorat, privit, prin perspectiva transformistă, în directă continuitate cu speţele animale care l-au precedat. Şi această transoendere, posibilă numai prin transfigurarea nucleelor sexuale cari, ajungând la creaţia estetică, activitatea socială şi viaţa religioasă—legând relaţii precise între emoţiile respective şi apetiţii — nu poate fi decât derivat, sublimare, a lui libido. Freudismul judecă prin conceptul animalităţii. Are dreptate Daniel Rops. Ori, animalitatea ezite un complex de acte reflexe, de automatisme. f reud încearcă să explice funcţionarea mecanismului sexual, arătând echilibrele instabile ale instinctelor. Dar ce face oare ca aceste instincte să aibă sens ,într’un caz determinând penibilul, iar în altul agreabilul? Freudismul se aplică la mecanica amorului, care-i depăşită totuşi prin ceiace este în noi mai uman, adică transcendent animalităţii, deci complexului de acte automate. De aceia întreaga lui doctrină e atât de schematica: două compartimente (inconştient — conştiinţă), ou îndoită influenţă (refulare-sublimare), cu dublă corespondenţă (libido-forme spirituale); iar substrat comun: sexualitatea. Şi între ele, Freud nu pune raporturi de corespondenţă ca dela plan la plan, ci raporturi de cauzalitate creatoare: conştiinţa creiază psihicul inferior prin degradarea elementelor ei (refulare), inconştientul creiază psihicul superior prin refluxul ascensional (sublimare); iar inconştientul e libido, pulsaţie sexuală; conform cauzalităţii: conştiinţa ie sexualitate. Schematica psihanalitică este totuşi simplu circuit. Conceptul de cauzalitate nu e decât o mişeîare circulară, iar logica interioară constă în simetrie, după cum adevărul ei constă în schematică. In doctrina freudiană, există o falsă relaţie cauzală. Este vorba aici, mai mult de un raport de succesiune decât de un raport cauzal. După cum nu e adevărat că noaptea creiază ziua, tot aşa nari adevărat că normele etice, idealurile estetice ,misticismul religios, sunt create de besua sexuală a inconştientului. Şi la urma urmei ,Freud recunoaşte că instinctul sexual — sursă fecon-dantă a toate — este o mărime cantitativa; prin sublimare se petrece o integrare calitativa. Aşa dar, în efect se găseşte mai mult decât în cauză. Ori, dela Descartes şi Leibnitz şi până la Colding şi J. R. Mayer, cauzalitatea este o categorie cantitativă, ascultând de principiul: causa aequat effectum. Sublimarea ca termen de trecere dela inconştient la psihicul superior face din cauzalitate un concept inoperant. Şi dacă sublimarea e miezul gândirii freudiste, iar cauzalitatea justificarea ei teoretică, atunci totul repauză pe o contradicţie. Cauzalitatea e categorie ordonatoare în acelaşi plan al existenţei fenomenale. Intre planurile existenţei sunt corespondenţe şi funcţiuni. Freud recunoaşte în conştiinţă o funcţie a vieţii psihice, dar dă accent de eficienţă raporturilor dintre ele. D. Lucian Blaga, într’o scânteetoare analiză din penetrantul său studiu „Orizont şi stil“ subliniază fragilitatea articulaţiilor doctrinare ale lui Freud. Se face o mare confuzie între simptome şi determinante. Com- 448 ■ © BCU Cluj portările nu sunt cauze, ci simptome. Simptomele se manifestă, nu pricinuesc. Iar manifestările prevestesc, anunţă; după cum cântecul cocoşului anunţă ziua, dar n’o produce, — ea fiind consecinţa unui complicat joc astral, din rotaţiile căruia rezultă. Mecanismele ascunse, suport al simptomelor, rămân şi pentru Freud misterioase, în imposibilitate de descifrare. Aşa dar, e o eroare a susţine că poezia, de un atât de gingaş sentiment de duioasă tandreţe — „O mama' a lui Mihai Eminescu — este rezultat al complexului oedipie, fixat în el din primii ani ai copilăriei, după cum e o eroare a susţine că frăgezimile acelui impalpabil surâs discret serafic al Giocondei cad din penel fiindcă Leonardo da Vinci a fost sub presiunea complexului anal infantil. Şi mai mult decafi eroare, e o degradare. Cum între fenomenele dominante din psihicul uman, — aşa cum îl concepe Freud — nu există raport de pricinuire, a lămuri mecanismul creaţiei spirituale prin cei doi termeni fixaţi (libido şi sublimare) nu înseamnă a explicita, ci a complica ; comportările nefiind cauze, ci simptome, a lămuri creaţia spirituală prin sublimarea pornirilor sexuale, nu înseamnă a explicita, ci a complica; conştiinţa fiind o integrare calitativă, equaţia (creaţia spirituală este egal libido) devine inoperantă. Spiritul, în silinţele lui de creaţie a valorilor superioare, nu îşi ia energiile din putregaiurile şi fosforescenţele sexualităţii, după cum floarea nu-şi ia parfumul din îngrăşemintele care-i alimentează nervurile. Dar nu numai că Freud confundă cauza cu succedarea, simptomul cu determinantul ,pentru a ajunge la ororile de gândire cari se cunosc, dar el lasă şi termenii ce pune în relaţie nepurificaţi; sunt plini de sarcini inutile. Era nevoe să ni se explice structura inconştientului, esenţa lui libido şi a amorului, structura conştiinţei, apoi să ni se precizeze legătura dintre ele. Că sublimarea nu-i suficientă. Intr’o spendidă anticipaţie teoretică, din cartea amintită, filosoful român Lucian Blaga propune „personanţa". Personanţa este raportul activ de la inconştient la conştiinţă. Personanţa depăşeşte sublimarea prin faptul că nu deghizează conţinuturile sosite în ordinea conştiinţei. Pe când sublimarea modifică până la nerecu-noaştere, personanţa menţine integritatea. Dar fenomenul personanţei e admisibil numai pornind de la considerarea ordinei cosmetice a inconştientului. Inconştientul nu mai e haos, plin de substanţe amorfe, pătrunse de apetenţe şi impulsuri ale sexualităţii, ci un cosmos de o complicată organizare interioară, cu echilibre stabile, fixate în sine însăşi, cu o ordine imanentă ce-şi suficie. El nare zăcăminte inerte, ci iniţiative exuberante. Amploarea cosmetică a inconştientului, similară fiind cu amploarea cosmotică a conştiinţei, defineşte amândorora precisa relaţie de analogie între substanţele lor psihice. Analogică în substanţă, conştiinţa relevă efulguraţiile inconştientului. Aşa dar, raportul dintre cele două despărţiminte psihice e prea mult mitologic la Freud, ca să mai poată fi cauzal. Dela haos la cosmos sunt salturi, dar nu continuităţi cauzale. Pentru a fi astfel de raporturi, Freud nu trebuia să diferenţieze între inconştient şi conştiinţă ca între cantitate şi calitate, ci să le considere pe amândouă consubstanţiale. Numai printr o astfel de ipoteză, inconştientul poate emite unde răsunătoare sub bolţile conştiinţei; numai aşa răsbaterile inconştientului pot nuanţa conştiinţa; numai aşa penefcraţiunile inconştientului pot profila, colora şi tonaliza conştiinţa. Frenezia năvalnică a inconştientului, trimiţând iradia-ţiuni şi fosforescenţe, sfarmă presiunile limitative ale conştiinţei, cum sâmburul de difuză eflorescenţă, pe sub pojghia densă a pământului, irumpe în formele clare ale creşterii lui. Particularitatea care merge de la formator la format este personanţa. 449 © BCU Cluj Neclarificând noţiunea de inconştient ,pe oare îl consideră de natură diferenţiată şi de structură haotică, Freud nu clarifică nici relaţiunile care pot fi, nu numai de sublimare sau de contrast fecund ca de la luminozitate la clar obscur, ci şi de personanţă. Fără clarificarea suficientă a noţiunilor introduse în ţesătura argumentatoare a doctrinei sale, Freud imaginează procese care nu au caracterul de unicitate. Cu un inconştient conceput haotic, cu o conştiinţă concepută doar calitativ diferenţiată, cu un amor conceput pur sexual, Freud ajunge la aberaţie: tot ce e idee este sexualitate. Dar nici amorul nu e numai sexualitate, după cum grădina nu e numai bălării. Amorul din care Freud face conţinutul inconştientului, nu este o noţiune pur sexuală; el are şi un conţinut pronunţat de spiritualitate. Forel remarcă just că amorul e un instinct sexual dublat de amiciţie, e o interpenetrare de instinct sexual şi amiciţie, de amiciţie prin instinctul sexual. Amorul e o amiciţie înrădăcinată în instinctul sexual. Nu există iubire fără reprezentare sexuală, dar nu există iubire fără prietenie. Şi prietenia e o categorie spirituală, iar nu o categorie biologică. Ea se situiază pe raportul de jertfă dela viaţă la viaţă şi de înţelegere dala suflet la suflet; iar sufletul e dincolo de carnal, de visceral, de cinestetic, de sexual. , Aşa dar, — pentru Freud -— toate stările conştiinţei superioare nu sunt decât precipitate ale proceselor sexuale sublimate; iar omul nu se integrează în viaţa lui de relaţie decât prin instrumentul conştiinţei. Deci toate legăturile lui posibile cu unităţile sociale, cu comunităţile de viaţă, cu ansamblul valorilor, sunt tincturate sexual. Orice solidaritate se urzeşte pe o iritaţie senzuală. Psihologia colectivă este un delir, iar delirul este de provenienţă sexuală; orice grupare este o beţie umană, iar beţia umană e de provenienţă sexuală; instituţiile, familia, biserica, armata, ioate au natură libidinoasă, sunt deghizări ale lui libido. Fiindcă libido e eros, fiind eros e principiul care dă coeziune; libido e germenul oare unifică şi solidarizează. Dar factorul care reglementează raporturile posibile din lăuntrul vieţii colective, este norma morală. Ori, toate raporturile sunt impregnate de senzualitate. Aşa dar, norma morală e de substanţă sexuală. In cazul acesta, ea nu mai e raţională, e iraţională; şi cum sexualitatea este infinită, insaţiabilă şi fluentă, insaţiabilă, fluentă şi nestatornică este şi norma morală. Caracterul de absolut al dogmei etice este înlăturat. Ca un euronament peste edificiul psihanalitic, bătut din patru termeni tehnici care se ţin între ei prin legături de simetrie, iar nu de cauzalitate eficientă, Freud instalează principiul plăcerii. Evoluţia proceselor psihice e redijată prin el, adică ascultă de norma substituirii conform căreia o stare penibilă e înlocuită cu o stare agreabilă. Aparatul nostru sufletesc caută -— în virtutea constituţiei isale, deci în mod cu totul firesc — a se conforma principiului plăcerea. Fiindcă funcţiunea cea mai veche şi importantă a aparatului psihic consistă îin a lega impulsiile instinctive pe măsură ce ele năvălesc; şi cu ligamentul adăogat lor, sa înlocuiască, printr’un proces secundar, procesul primar căruia ele sunt subordonate, transformând astfel sarcinile energetice libere în sarcini imobile, tonice. Refuzând refularea, principiul plăcerii încearcă a se afirma din nou pe căi denaturate, în timp ce anumite impulsii se silesc să-l facă să triumfe în favoarea lor, asimilându-şi cea mai mare cantitate de plăcere posibilă. Integrarea în conştiinţă se face în virtutea principiului plăcerii, iar integrarea prin conştiinţă se face tot în virtutea principiului plăcerii. Instrumentul prin care ne orientăm în solidaritatea de raporturi posibile e norma morală; — aşa dar, criteriul ei : plăcerea, fondul : sexualitate a. ........ Şi tot plăcerea o propovădueşte şi Spinoza şi Nordau. Nu e nevoe să comentăm sistemul spinozist. Am depăşi teza propusă. Dealunin- 45° © BCU Cluj teri, urmărind filiaţia filosofică nu ajungem la nimic original, în afară poate de pronunţatul spirit iudaic, introdus întir’o metodă de provenienţă strict carteziană. Spinoza valorează puţin dincolo de Deseartes. Ce nu e cartezian în sistemul lui, e profund iudaic; un iudaism, vorba lui Borrell, duis dincolo de ceeaoe a putut cuprinde creştinismul lui Descartes, a cărui formulă de început o ştim atât de înrudită cu îndoiala, la fel metodică, a sfântului Augustin. Panteismul său chiar — Deus sive natura — condensarea unei axiome precis monoteistă, faţă de dualismul substanţelor carteziene, este iarăşi modul iudaic de a perspectiva viaţa şi natura. Monoteic şi iudaic e orice iubitor de sinteză repede şi largă din care face principiul unic explicator al tuturor lucrurilor. In opera sa fundamentală „Etica", tratând despre pasiuni şi morală, Spinoza a junge la concluzia că esenţa moralei nu este alta decât bucuria. Conştiinţa binelui şi răului corespunde la emoţia plăcerii şi neplăcerii. Identificând natura naturans şi natura na furata, generalul cel mai inaccesibil şi concretul cel mai nuanţat,—consecvent sistemului său — binele şi răul nu sunt concepte de o oarecare universalitate, ci concrete calitative, echival abile cu o emoţie particulară. Binele şi răul, ne mai rămânând noţiuni sterile, forme goale, devin concrete spumoase de bucuriile imediate. Binele şi răul nu cad sub categoria înţelegerii şi cunoaşterii, ci devin măsura emoţiei trecătoare. Pentru a le afla, trebue să le interpretăm prin corespondentul lor. Este o concluzie firească pentru sistemul spinozist. Argumentarea evreului din Amsterdam, porneşte dela presupunerea că orice existenţă însemnează afirmarea eu-lui. Orice existenţă e natură şi, ca natură, este Dumnezeu, Dumnezeu nefiind altceva decât natura. Afirmarea eului este afirmarea lui Dumnezeu, prezenţă coborîtă în fiece fărâmă şi evoluată total în nesfârşita substanţă a naturii. Dar afirmarea eului este complinirea, e bucuria existenţei; bucuria misterioasei prezenţe care se desvoltă şi se afirmă. Creşterea fiind bucuria, forma cea mai înaltă şi pură a instinctului fundamental din fiinţa umană, nu poate fi alta decât moralitatea. Avocat al instinctului, hedonist şi utilitarist, Baruch Spinoza elimină din norma morală caracterul ei raţional, valabilitatea ei generală şi puterile ei normatoare. Şi, în acelaş fel, procedează Max Nordau. In „Biologie de l ’ethique“ discutând raporturile posibile dintre morală şi biologie, ajunge la concluzii asemănătoare. Norma n are caracter de transcendenţă, de absolut, de raţionalitate. Morala are scop pozitiv, concret; aşa dar ea nu e transcendentă, ci imanentă; nu e absolută, ci relativă. O atare proclamaţie conduce la degradarea caracterului absolut pe care noi îl acordăm normei. Că zice Nordau: a considera morala drept ceva cosmic, etern, imuabil, care nu vizează nici utilitatea, nici plăcerea, nici fericirea, este o pură superstiţie an-tropomorfică; şi fireşte, dacă morala nu e eternă, ea nare caracter raţional; dacă nu e imutabilă, nare caracter absolut. Şi atunci, nu normează nimic. Asimilată cu utilitatea oare-i infinită sau eu plăcerea care iarăşi este infinită, norma îşi pierde tocmai dominantele ei : fixitatea, absolutul; devine vaporoasă şi fluentă, devine variabilă şi nesemnificativă. Raporturile dintre oameni rămân să fie reglementate prin criteriul utilităţii, plăcerii, prin neîncetatul apetit al fericirii. Scopul omului este viaţa; şi scopul vieţii nu trebue căutat în afară de viaţa însăşi, fiindcă scopul nu e transcendent de vreme ce viaţa îşi găseşte ţelul în sine însăşi. Esenţa vieţii e misterioasă; şi misterioasă fiind, oreiază imposibilitatea de a o înţelege. Morala, formă imanentă vieţii, având rostul a ne releva plăcerea, fericirea şi utilitatea, rămâne iluzia care acopere enigmatica imposibilitate de a înţelege viaţa. Altminteri, noi n’am mai avea bucuria şi nu fericirea. Am contrazice însăşi esenţa moralităţii, căci morala salvează dela tristeţi şi nelinişti, prin iluzia care acoperă neputinţa înţelegerii. Deci binecuvântată fie iluzia care face viaţa demnă de a fi trăită. l • 45* l k © BCU Cluj Astfel, introduce Max Nordau anarhia tocmai în planul pe oare omul, construind valori, încearcă salvarea din efemer. . Toţi aceştia fac din plăcerile inferioare esenţa normei morale, judecă prin biologic şi se orientează prin el, ajungând, astfel, la un nou păgânism. Doctrina fiecăruia este o vădită tentativă anti-creştină. Păgânismul însemnează exaltarea forţelor iubirii inferioare. Biblia întrebuinţează în locul cuvântului de Bros, cuvântul Agape. In contrast cu divinizarea lui Eros, Agape e amorul lui Dumnezeu, amorul omului pentru Dumnezeu. Roland de Pury adaogă; şi pentru semenii săi. Agape nu-şi este sieşi suficient, nu subsistă prin sine. Dumnezeu sufioie lui Agape şi prin el subzistă. Agape însemnează întâlnirea în Dumnezeu, deci dincolo de moarte, dincolo de peritoareie apetenţe carnale. Eros, dimpotrivă, însemnează întâlnirea în viaţă, deci dincoace de moarte, în periciunea ape-tenţelor sexuale. Şi Eros îşi suficie sieşi. El e forţa irezistibilă, mobilul profund al eforturilor umane, nevoia insaţiabilă de a anexa, de a poseda şi a se lăsa posedat. Iubirea creştină nu este Eros, ci o iubire penetrată de spiritualitate, odihnitoare dincolo de biologic şi animalitate. Ea dă echilibrul, calmul, beatitudinea, seninătatea. Ea e disciplina aspiraţiei, marginea, setei, saţiul dorinţei. Ea e spiritul şi ea dă ordine; şi fără ordine, nu-i cu putinţă societatea, nu-i cu putinţă nici o instituţie. Eros nu leagă, ci anarhizează, el fiind cel mai haotic dintre instincte. Cât de anti-creştină este deci şi construcţia comunistă a societăţii în care individul e despuiat de credinţe metafizice; cât de anti-creştină acea societate idolatrizată de Andre Gide, vehement adversar al bisericii şi al familiei, care face din om pontiful pasiunilor proprii ! Creştinismul a fost învinuit de spiritualism exagerat. Doctrină care predică ostilitatea împotriva corpului, creştinismul a fost privit ca un fel de impracticabil angelism. Furia disperată împotriva instinctelor, •— s’a zis, — a urzit hlamida ipocriziei peste un morman de mizerie şi laşitate. Creştinismul însă nu este lipsit de justiţia originală. Creat după chipul şi asemănarea Iui Dumnezeu, omul posedă graţia sanctificantă şi darurile preternaturale ale integrităţei. Creştinismul nu e disarmonic. Ereud e anti-oreştin fiindcă vede parţial omul, omul diformat, animalitatea omului; vede numai sexul. Sft. Augustin subliniază : sexul este în raport cu speţa : şi este în raport cu speţa ceea ce este hrana în raport cu individul. Dar sexul nu e individul. Cu toată învinuirea de făţărnicie, de tiranie, creştinismul are viziunea omului total, armonic. Iudaismul ia apărarea simţurilor şi consideră spiritul drept un parazit al vieţii. Iudaismul vede omul incomplect, omul carnal, omul eugenie; creştinismul afirmă armonia între carnal şi spirit. Dar după cum anti-creştină e teza eugenică a iudaismului, tot atât de anti-creştină este şi teza disgenică a lui Anthony Ludovici. Păstrând echilibrul, cunoscutul interpret al frumosului, P. Sertillanges, afirmă armonia. Creştinismul distinge între spiritual şi carnal. Fiinţa umană îşi roteşte viaţa pe dubla dependinţă a unui pol epurat, „pneumatic" — cum ar zice Gustave Thibon — şi între un pol carnal, „teluric"—cum ar zice Keyserldng. Primul transcende animalitatea, acaparat de avânturi aeriene ; secundul e subjugat de tirania vampirizantă a impulsiilor pământene. Intre euforic şi serafic se destramă fiinţa omenească. Iudaismul, însă, umflă artificial şi tendenţios, ca pe o tuberculă, dimensiunea pământească din compoziţia umană. Şi astfel exagerând, ajunge la eugenie, adică la cultul corpului. Aşa s’a diferenţiat între supra-omul biologic, emanaţie a darvinismului social, şi gigantul spiritului, propovăduit de sfinţii părinţi. Exagerarea polului aerian a dus la excreşterea omului creştin ; o excreştere pe dimensiunea spiritului ; o evaporare a carnalului în spirit. Incrucişindu-se cu realul, in, 452 © BCU Cluj telectul este fecundat şi sporeşte (principiul intelecţiei thomasiste : adequatio rei et intellectus). In real, găseşte intelectul hrana lui naturală ; şi hrănindu-se, cunoaşte. Supra-omul creştin nu e o pronunţare pe planul zoologic, în sensul în care l-au teoretizat apologeţii fondurilor sexuale, nu un cult al animalităţii ; ci o potenţare spirituală prin cunoaştere. Pe când pentru creştinism, omul irizează materialele telurice pentru a deveni spirit, pentru iudaism omul, ca şi cartoful, adună lumina pentru a îngrăşa tuberculul. Omul trebue să se realizeze prin mănunchiul de forţe subterane care, din fierberea lor, trebue să ivească modelul puterii. A apărut chiar ştiinţa omului glandular : eugenia. Ea e destinată să asigure desen nou arhitecturii musculare, un alt plan anatomic mai robust şi o urzeală fiziologică mai sănătoasă. In preocupările eugeniei e o viziune paradisiac antro-pomorfică, în care spîritul nu-şi mai găseşte loc. Ea oficiază cultul carnaţiei frumoase, de splendidă armură şi profil, a ţesutului activ de inepuizabil isvor energetic, a aranjamentelor chinestetice, ingurgitărilor plăcute şi eliminărilor prudente. Sămânţa din terenurile biologice trebue metodic supravegheată pentru a rodi titanul viitorului. Supraumanismul este forma finală a eugeniei. Premii za fundamentală a ei este egalizarea omului eu animalul; obsesia sexului, cultul corpului, îi sunt pilonii. Omul trebue să mişte membrele, să desvolte articulaţiile; trebue să mărească pulsaţiile viscerului; vintrele trebue să fie tot atât de active ca şi gamba care se încleştează. Svelteţea piciorului, supleţea braţului, unduirea trupului, ro-tunzimea de amforă florentină, sunt admirate, râvnite, solicitate. Fineţea spiritului sau splendorile intelectului nu fac, pe un plan al cugetării, nici pe departe cât atletica încordare pe un teren sportiv. Spiritul e calomniat, corpul e adorat. E epoca idolatriei ţărnei şi a fascinaţiei sportului. Omul contemporan nu se mai uită în cer, oi priveşte în pământ. Altă dată Kant se mira de bolta înstelată şi de conştiinţa din noi înşi-ne; astăzi, Freud se extaziază de abisuri şi e sedus de sexualitate. Căutăm idealurile, co-borînd în prăpăstii. De pe verticalitatea pe înălţimea superbă a căreia făuream prestigiul uman, dăm jos coroana şi aureola. Renunţăm la zări, la depărtări şi ochii noştri se mută din astre în mocirlă. Luăm din toate sfinţenia, ca din corole parfumul, şi admirăm porii cari sug şi viermii din ţesuturi. Dar omul nn este numai voluptate carnală după cum floarea este nu numai rădăcină şi ţărnă. Aşa că, frenezia biologică a lui Nordau, seducţia euforică a lui Spinoza sau exaltarea sexuală a lui Freud, nu sunt legea, nu sunt norma. Ci numai crusta ştiinţifică a disperării. © BCU Cluj SFÂRŞIT DE LINIŞTE DE GH. TULEŞ Toamna mi-asvârle nuci în drum Şi mă îmbie cu ciorchini de aur. Din palma-i de lumină zboiară-un graur Cu aripa de linişte şi fum. O brumă vânătă a nins în pruni Şi stărue’n tăcere tot mai mare. Au veştejit şi roadele amare, Măceşii ard în flăcări şi cărbuni. Gândacii roşii trag a somn. Şi merele de foc îşi surpă jarul Tulpinile-şi sporesc cu soare varul In preajma omului cu chip de Domn, Cioplit din piatră albă, drept, Purtând la coapsă sabie vitează, Să stea trecutului aici de pază. Şi toamnei, ce-i căzu la piept. împresuraţi de-o linişte de veci, ' îmbrăţişarea lor îmi pare că A tresărit, când un cioban în sarecă A chiuit lumeşte pe poteci. 454 © BCU Cluj P O E S I I DE YLAlCU BÂRNA PREDOSLOVIE Valuri verzi întind Braţe de iederi pe ziduri, Noi pogorîm, pogorîm In ohadnice viduri. Grâu de soare, pe culmi, — Ulmii le sprijină snopul; Aici ne bântuie vântul, Ne ’neacă potopul. Cerul acoperit Cu nori de argint, de lapte. Ne ’nchide ceasul ce stăruie In fumuri de fapte. Apele fug înspumate, Noi adormiţi stăm până Ne macină alte vâltori : Maluri de rece ţărână. ANII MEI Anii mei au căzut prin codri. Odată cu frunzele din târşi; Viaţa — mreană zglobie, de aur, Se sbate ’n a crengilor vârşi. 4^ © BCU Cluj Glasul nu-mi urcă mai sus de bolţile înaltei păduri; şi nu va Să-mi urce nici fumul jerfei Dincolo de creasta de piatră, pleşuva. Sângele mi-e una cu seva din arbori : Prea răzvrătit, ori supt de tulpină... Steagurile-i verzi, fluturate în vânt, Fiecărei toamne, galbene, se ’nchină, OCHI AN Câte lumini oprite acestor clipe terne Şi câte le ’nconjoară pe bolţile eterne ! Au reci tăceri de piatră în sborul împlinit Pe căile rotunde din golul nefinit. Te-ajung palori de aştri, te bat zăpezi de lună, Viforniţa luminii te bântue, nebună; Arunci hlamida vremii în flăcări, de pe umeri, Şi stelele căzute, la para ei le numeri- DEBEMUR MORŢI Ierburile, vânturile, anii, Altele, altele, alţii, Le doboară mereu ou arcul Săgetătorii, înalţii. In oale vinul ne seacă... Unde-i ultima floare : Luceafăr, în apa zorilor Clocotitoare ? Le fură pe toate leagănul Somnului rece şi larg • Păsări albe, ochite De nevăzutul arc. SINGURĂTĂŢI Singurătăţile stâncilor de var Cu vulturi pleşuvi împânzite, îmi trezesc visul amar Al drumurilor noastre ursite. 456 © BCU Cluj Singurătăţile şesului — vastă Mare, clocotind sub stele, Umbra prin ierburi mi-adastă S’o ’nece ’n oglinzi de vâlcelle. Singurătăţile somnului meu, De câte ori le caut subţirile strune Ce ’nvăkură apa unui vast heleşteu Din inima pădurilor nebune ! Sooate-ne apă adâncă Din lâncede împotmoliri ! Ieşi în clocote reci Şi ’n fuga undelor du-ne, La margini de şesuri întinse In sborul vastelor dune. Târzie, stema stelei Trece într’alt cer, mai sus... Inalţă-ne apă adâncă Din palidul nostru apus. RUGĂ Târzie, stema stelei Lunecă prin ramuri subţiri a 457 © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI, FAPTE O POZIŢIA LUI GIB I. MIHAESCU IN LITERATURA NOASTRA Proza noastră literară a avut o desvoltare normiailă. Ou tot aspectul pe care-1 oferă romanul ziilellor noastre, de atâta abundenţă şi diversitate, calitativ se găseşte pe o linie de evoluţie în care nu se poate marca o depăşire a spiritului creator din proza românească.: Numeroasele cărţi dovedesc. îmtr’adevăr, un pro-ceş de rară fertilitate, uneori şi variaţiuni de teme, distincţii de formă şi calităţi întâmplă-, toare, dar o notă de masivă potenţialitate care să ridice pe un plan superior acest fel de operă literară, nu rezultă din trăsătura ei generală. Explicaţia se află. desigur, în numărul imens al celor ce se cred că au o chemare pentru desăvârşirea genului, când îm realitate cei mai mulţi incomodează şi chiar ratează efortul talentelor veritabile, în uşurinţa şi graba cu care cei din urmă făuresc o carte de atâtea nobile pretenţii, în amestecul nefast al editorului care cere să se aiiibă în vedere interesele lui comerciale şi ’n predilecţiile publicului care, din nenorocire, sunt atât de mult luate în consideraţie. E dela sine înţeles că ’n asemenea condi-ţiuni, rareori va putea fi realizată o operă după rigorile artei adevărate, rareori se va arăta vreuna care prin strălucirea ei să treabă peste hotarul clipei de faţă în tărâmurile veşniciei. Acesta este aspectul general prin care se defineşte scrisul de azi, foarte asemănător ou acela al poeziei lirice din a doua jumătate a secolului trecut, unde pe un fond comun al încercărilor şi realizărilor de acelaş nivel, a- ' pariţia Mibail Bmitnescu rămâne ca un accident, fără morun fel de rudenie ou mediul şi modul de creaţie al celorlalţi. El este marea depăşire în poezia noastră, depăşire oare a rămas şi astăzi în acelaş cadru de izolare ca şi în vremea când s’a produs. Un moment s!milar îl marchează pentru proza noastră de astăzi Gib I. Mihăescu, evident nu cu aceiaşi vastă perspectivă. El reprezintă o individualitate aparte faţă de caracterul eo- mun al tuturor, o ieşire din tiparul epocea şi o trecere peste măsura ei. Iată, sunt doi ani dela moartea lui, dela golul nefericit pe care l-a înregistrat literatura noastră al: cărei destin ar fi putut intra într’o zodie de mari afirmări, dacă cel sortit acestei meniri ar fi mai întârziat în viaţă, sunt numai doi ani dela plecarea sa fizică, şi Gib I. .Mihăescu a „ intrat totuşi în rândul olasi-cilor ou o. faimă oare sporeşte din ce în ee. Opera lui a primit acea excepţională înţelegere de sus până jos, iar pentru scriitorul dispărut atât de prematur, s’a născut un cult pu-: ţin'obişnuit pentru' vremea noastră. Spre o mai clară înţelegere a. lucrurilor, oferim comparativ cazul lui Painait Istrati. Scriitorul acesta - care s’a ridicat până la un renume de proporţii mondialei a trecut totuşi în uitare de îndată ce n’a mai' fost printre noi. Cărţile sale de atâta lirică umanitate, în care realitatea se încadra cu voitele interpretări ale autorului, nu sunt din esenţa celor menite să biruiască vremelnicia. O atitudine, un proces, o fabulă inspirate prea mult de contemporaneitate, sfârşesc prin a trece odată cu ceasul oare le-a iscat. Nu ştiu ce va rămâne şi cât va rămâne din imensele depozite de tipărituri ale lui Mibail Sadoveanu. Oricum, superficialitatea şi artificialitatea — defecte ce le sunt atât de caracteristice, — vor scoate din circulaţie toată marea bibliotecă sadovenistă, lăsând posterităţii poate numai câteva pagini fragmentare, unde ( e vorba de Un peisaj sau de un grai al naturii. Cu Gib I. Mihăescu soarta a vrut altfel, fiindcă alta e şi creaţia lui. Sub modestia şi aparenta linişte a omului, scriitorul acesta a adăpostit acel dram de genialitate care se iveşte la căpătâi de epocă. El n’a mers nicăeri să-şi caute preţuirea, nu şi-a însuşit anumite atitudini spre a fi pe placul potentaţilor de-, acasă sau de aiurea, n’a avut la îndemână' nici un trust de presă care să popularizeze şii să dea strălucire unui nume lipsit de rezonam- 458 © BCU Cluj ţă; Gdb I. Mihăescu nici n'ar fi căutat asemenea căi de valorificare. El a rămas acolo unde şi-a început activitatea, la această revistă de distincţie şi artă adevărată, mulţumiindu-se cu cercul restrâns de elite pe oare putea să i-t ofere „Gândirea“. Şi totuşi numele său a căpătat în câţiva ani relief, s’a situat pe urmă de-asupra altora, iar astăzi a rămas oa un monument în admiraţia tuturor. Va dăinui desigur, cu o forţă din ce în ce maii mare, fiindcă sub mumele acesta romanul nostru a trecut peste limitele la care în mod firesc trebuie să rămână. Gib I. Mihăescu a adus în literatura noastră, preocuparea artistului de rasă oare se aşează pe o linie de eternă viabilitate. Fără ■'să-l intereseze fresca zilelor sale, mersul ord conflictul dintre generaţii, pentru care ar fi trebuit să fie mai mult ideolog decât artist, fără să caute a descifra anumite aspecte sociale ort avânturi individuale în oare s’ar încadra diferite categorii,VGib a rămas la eterna problemă pe care o constituie sufletul omenesc. In adâncurile de necuprins ale acestei nelămurite taine, a întreprins sondagii noui şi ne-a pus în faţa unor înţelesuri nebănuite. Capriciile vieţii şi nastânjenitele porniri ale sufletului, iată dsvorul creaţiilor lui Gib I. Mihăescu, de unde şi valabilitatea operei sale pentru oriunde - şi pentru oricând. In sprijinul afirmaţiei noastre, e o dovadă şi faptul că o mare editură americană, începuse să trateze cu autorul pentru traducerea romanului „Rusoaica“ şi răspândirea lui peste ocean, fiind găsită oa una dintre cele mai puternice opere ale epocii. ^ Numai moartea neaşteptată a scriitorului a zădărnicit acest început. * Vasăzică, domeniile lui Gib, pe unde-şi căuta aventurile şi noile înţelesuri, era jocul de capricii şi sensuri de dincolo de limite ale vieţii sufleteşti. De-iaiici pornea arta lui, care se închega pe căile pasiunii şi ale visului. In străfulgerarea vreunui gând, a unei impresii stârnite din afară, realitatea începea să se împletească la o temperatură de febră, cu fantastice închipuiri şi dorinţi iscate de nălucirile sufletului. Cele două planuri ale vieţii, mergeau mână ’n mână, se luau la întrecere căutând să se biruiască unul pe altul, iar deslegarea o aducea mersul fatal al lucrurilor. Nimic voit, nimic căutat. In preocuparea acestui scriitor, s’a arătat cu rost de temelie problema d.ragostii. Tot ce poate fii mai banal şi mai anacronic pentru omul de gust din vremea noastră. Dragostea a ajuns să aibe un senis parazitar pentru literatură, iar cine se mai întâlneşte cu ea în opera sa. riscă să fie ironizat de cetitorul său. S’a ajuns, într’ade-văr, la un fel de epuizare a subiectului. Şi totuşi, Gib I. Mihăescu a făcut din sentimentul acesta principiul fundamental al romanelor sale. Dar el i-a dat altă definiţie, alte aspecte cu totul inedite şi a prezentat omul în funcţiune de pasiunea lui pe alte plaiuri de viaţă. „Rusoaica", „Zilele şi nopţile unui student întârziat" şi „Donna Alba"—cele trei romane care formează şi opera sa capitală,—sânt trei moduri de trăire sub presiunea dnagostii. In cel dintâi, locotenentul Ragaiac, după o viaţă de amintiri şi petreceri amoroase, crede că intră într’o epocă de pauză, de odihnă, prin mutarea lui In locuirile sălbatice dela Nistru. Nu mai are contact ou lumea, într’adevăr, dar liniştea dorită nu şi-o găseşte totuşi nici aici. In gândul său naşte închipuirea unei făpturi extraordinare care va trebui să vină din stepele Rusiei şi cum socoteşte că se află drept în calea ei, o aşteaptă cu patimă şi încordare. Iubirea aceasta fantastică, dar puternic legitimată în conştiinţa eroului, transformă un vis în realitate prin însăşi datele de caire se serveşte. Omul este înălţat, iar fiorul are o putere de răscolire uluitoare. lin cel de a.l doilea roman, „Zilele şi nopţile unui student întârziat", Mihnea Băiatu are o structură şi un mers asemănător cu al celuilalt erou. Şi el se rostogoleşte, mai mult chiar, pe planul inferior a.l vieţii. Iubirile lui sunt oribile. Şi totuşi se aşteaptă ceva: o altă fiinţă care să fie altfel decât celelalte. Locul închipuitei rusoaice îl are aid, Ari-na, făptură reală, întriadevăr, dar cu totul din altă lume decât aceea a eroului. Lupta este pentru întâlnirea, pentru înţelegerea şi iubirea dintre aceste două lumi. Aici fantasticul îl formează silinţele eroului de a atinge ceeace la început era o simplă dorinţă, iar mai târziu a devenit o adevărată raţiune a vieţi sale. Iubirea îşi are maximum de potenţialitate, dar întâlnirea dintre cele două lumi, n’a fost decât o desamă-gire. Deslegarea obsesiei din „Rusoaica", transpusă în viaţă reală, e deficitară pentru eroul de aici, din punct de vedere al năzuinţelor -lui, fiindcă din alt punct de vedere i-a folosit imens. In „Donna Albă" e o subjugare totală a eroului de năluca dragostei lui, de unde şi singura raţiune a vieţii şi a acţiunilor sale de orice fel. Ca şi în cărţile celelalte, idealul este peste puterile omului, dar forţa Iul de fascinaţie şi stăruinţă îi oferă mijloacele cu care să răstoarne la pământ toate piedicile ce-i stau în cale. Aventura eroului aceştia, dinamitizat de chipul prinţesei, până să ajungă la picioarele ei, este tot ce poate stârni mai mult mintea omenească în serviciul dragostei. Finalul este însă, încă o dezamăgire. Oricum, câteşi trele cărţi, ne pun în faţă categorii diferite, care se caută fie conştient, fie inconştient, peste spaţii ecorme, peste trepte şi ruguri fără număr. încercările lor sunt începuturi despre oare nu aveau nioio ştire, nicio experienţă anterioară. Sarcina de a închega din termeni convenţionali vieţi absolut reale şi o- 459 © BCU Cluj biective, este a autorului. El ne conduce prin toate compartimentele şi resorturile sufleteşti, desăvârşind astfel o trăire care să nu aibe nimic artificial într’însa. E una din măriile calităţi ale artei lui Gdb. I. Mihăescu. Ceeace era o platitudine a căpătat un interes de negrăit, iar ceeace era numai o ficţiune, sau un gând nebun, închipuit de o minte înfierbântată, se legitimează după criteriile firii, pentru oricare dintre noi, se încheagă într’un cadru de perfectă realitate şi se impune cu o adâncă semnificaţie de distincţie şi înţeles omenesc. Gib I. Mihăescu nu şi-a scris cărţile urmărind să facă asemenea demonstraţii. El e autorul cel mai puţin lucid şi iresponsabil ide ceeaice a creiat. Sensul spre oare şi-a îndrumat cărţile, a fost indicat de genialitatea sa. Deaceea şi aspectele atât de numeroase şi profunde. Vom căiuta să lămurim încă un lucru, mai ales pentrucă în ultima vreme, susţinătorii scrisului pornografic au adus în sprijinul lor literatura lui Gib I. Mihăescu. O mai proastă înţelegere nici că se poate. Nu există niciun punct de apropiere între cărţile de pornografie şi cărţile acestui genial scriitor. Cele dintâi sunt necesitate de spiritul pervers al autorului, iar raţiunea lor este de a coborî viaţa la manifestările cele mai josnice. Ele pledează pentru degradarea omului şi sunt puse deci, în slujba unui scop inferior. Arta nu are scop, — se ştie — deaceea, prin însăşi constatarea aceasta, cărţile pomenite sunt excluse din sfera ei. In niciun caz nu pot fi revendicate de literatură scrierile care fac pornografie de dragul însăşi al pornografiei. Cu Gib I. Mihăescu lucrurile se schimbă fundamental. Cărţile lui au etape, după mersul şi evoluţia eroilor. In prima parte, — e vorba de cele trei romane, — peste tot întâlnim vieţi căzute în mocirlă, vieţi pe care autorul le înfăţişează cu un meşteşug extraordinar, pradă vidului şi dasfrâului. Niciun autor român n’a isbutit, într’adevăr, să înfăţişeze omul ou o expresie mai căzută şi mai desgustătoare prin însăşi manifestările lui. Dacă la aceasta etapă ' s’ar fi oprit operile lui Gib, deşi scrise cu mare artă, evident ar fi rămas străin de admiraţia cu care e îmbrăţişat astăzi. Dar în planul creaţiei sale erau viziuni mai adânci, ou neputinţă de a fi întrezărite de pornografii noştri. Eroii lui porneau pe drumuri înămolite, ca să ajungă pe altele serafice. Dincolo de viaţa oloagă se desface viaţa de biruinţă a sufletului, de popas pe înălţimi de puritate şi vis. Etapa aceasta este aspectul fundamental al romanelor lui Gib şi pentru atingerea ei avem atâtea tumultoase * căderi şl ridicări pe marginea vieţii. Eroii sunt oameni în care freamătă simţurile de pofte şi dorinţî. Aşa este Ragaiae, aşa este Mihnea Bă- iatu, aşa este eroul din Donna Alba. El trăesc în noroiul păcatelor până la saturaţie, până când ajung la conştiinţa inutilităţii şi la capătul de dasgust al vieţii. Tocmai trezirea acestei conştiinţe este marele înţeles al căderii lor. Ei a.u ars în cuptorul plăcerilor, oa ’ntr’un adevărat furnal, toate patimile şi păcatele ou oare şi-iau împovărat viaţa. In această istovire au trăit însuşi procesul de purificare, după care vine ispăşirea. Da, aceştia este cuvântul pentru drama fiecăruia din eroii lui Gib I. Mihăescu. Ragaiae îşi ispăşeşte degradarea prin îndelungata obsesie a rusoaicii, oare-1 abate în sferele curate ale idealismului. Mihnea Băiatu ispăşeşte prin Ari,na, întruchiparea visului său, pe care-1 atinge pentru o Clipă, adică pentru atâta cât e necesar ca să se săvârşească definitiva lui transformare. Eroul din Donnia Alba trece prin-tr’o adaptare lentă, dar puternic înfrigurat, până aijunge în posesia visului, oare nu şitim dacă îl va linişti sau nu. Romanul acesta, care e şi cea diin urmă operă a autorului, reprezintă şi cea mai avansată cucerire pe linia patimii care a intrat atât de mult în preocuparea sa. De sigur, dacă ar fi mai trăit, Gib ne-ar fi dat şi concluzia finală a întregului sbucium înfăţişat în cele trei cărţi. Oricum, literatura sa are un profund sens moral, prin felul în oare evoluiază eroii şi prin practicile la care-1 ademeneşte pasiunea unui ideal. Păcatele vieţii sunt spălate într’o dorinţă arzătoare de a renaşte. S’a ispus că Donna Alba ar fi cartea unei seducţii necinstite şi necavalereşti. Dar eroul ei, un erou în adevăratul înţeles al cuvântului prin stăruinţa cu oare urmăreşte un vis atât de inaccesibil, trece cel mai frumos examen de renunţare în clipa când, deşi Donna Alba se află în puterile sale, la căpătâiul unei vieţi de luptă şi pasiune pentru ea, isbuteşte să stingă în sine toată febra instinctelor care-I tiranizau. Iată cum se mărturiseşte el: „Donna Alba e personajul care mi-a răsărit în suflet, atunci, de mult, sunt unsprezece ani aproape, când aţi trecut pe lângă mine pentru întâia oară... De atunci a rămas în visurile şi aspiraţiile mele ca un prototip, ca o existenţă suprareală, spre care trebue să tinzi fiind condamnat a n’o ajunge niciodată... Deaceea, orice pată perzistână pe această strălucire de soare a gândului meu, m’ar durea cumplit, mi-ar întuneca umila mea existenţă, mi-ar goli creerul de zei... de zeul suprem“. Aici e expresia sensului sublim care apropie eroii lui Gib I. Mihăescu de Dumnezeu. Fiindcă, spre acest final se îndreaptă paşii fiecăruia, după atâtea turburătoare aventuri şi treceri prin negura unei nopţi de pierzanie şi purificare. E un înţeles care ne aduce aminte de eroii lui Dostoiewsky, pentru care însăşi auto- 460 © BCU Cluj rui nostru .mărturiseşte o apropiere de suflet. Evident, e singura direcţie în oare pot fi căutate afinităţile lui Gib, dincolo de oare creşte masivă şi înfiorătoare prin proporţiile şi dinamismul ei, opera gândită şi făurită de mintea genială a acestui nefericit uriaş al literaturii noastre. - ■ . ■ - Viaţa pe care a pus-o intre paginile acelea, cu nesfârşitele urzeli şi pătrunderi până peste puterea noastră de înţelegere, e o zidire nouă şi trainică, menită să poarte peste apele vremii numele bunului Gib, — începătorul altui veac în destinul scrisului românesc . PAN M. VIZIRESCU INTAIA ROTUNJIRE METAFIZICA A LUI LUCIAN BLAGA Procesul de închegare a gândirii lui Lucian Blaga înaintează într’un ritm de largi articulaţii spirituale. Filosoful român este încă în .plină devenire. Nu se poate spune până acuma care e imaginea sintetică a „sistemului11 său. Mai uşor îi desprinzi semnificaţiile decât dimensiunile şi aspectele definitive. Acest fapt prezintă o însemnătate esenţială pentru acela care vrea să se apropie, pregătit sufleteşte, de opera lui Blaga. Şi-i foarte firesc să fie aşa. Lucian Blaga, în numeroasele eseuri şi studii pe care le-a publicat, a fost ademenit de sacrul îndemn tainic de a ataca problemele fundamentale ale cugetării omeneşti, însuşindu-şi faţă de ele o poziţie critic personală. Cum însă varietatea complexă a domeniului filosofic este îndeobşte cunoscută, evident că multe din discuţiile angajate nu s’au bucurat de formularea unui răspuns peremptoriu. Autorul şi-a rezervat dreptul suveran de a le declara deschise deocamdată, până la viitoarea reluare a lor, când rodul lăuntric al meditaţiilor va fi în întregime copt. Gândirea lui Blaga se află într’o continuă şi miraculos creatoare efervescenţă. Duhul ăsta dinamic sub a cărui prodigioasă libertate îşi împlineşte el, zi de zi, înaltul rost existenţial, justifică şi dă un sens demiurgic râvnei universaliste a iui Lucian Blaga. Adeseori el ne face să constatăm că pentru un om care a pornit să lămurească tâlcurile ultime ale vieţii, o vremelnică nedumerire nu-i deloc de natură să ne descurajeze sau să ierte laşa atitudine ia renunţării. Imposibilitatea de a rezolva printr’o soluţie total mulţumitoare chinul unei întrebări ne arată că undeva, în ne-saţiul mare din noi, ceva încă nu s’a sfârşit. Desăvârşirea cere timp iar rădăcinile ei trebue mereu hrănite cu sevele adâncului. y Geneza Metaforei şi Sensul Culturii încheie un cidlu. Când zic:; încheierea unui ciclu vreau să înţeleg delimitarea unei etape interioare, un termen adică pe drumul creaţiei. Cartea lui L. Blaga este încărcată de reîntoarceri. Poetul îşi revede şi îşi aprofundează urmele, scormoneşte paşii profetului de odinioară, mărturisindu-ne o grijă aproape părintească faţă de contribuţiile anterioare. Visurile îndrăsneţe din trecut se organizează acum, arhitectonic, într’o prea frumoasă icoană, cu planuri şi perspective luminoa- se, atârnată de fundalul unor supreme intuiţii. In Geneza Metaforei se formulează o întâie rotunjire metafizică a gândirii lui Blaga, în care se găsesc consolidate toate elementele şi conceptele ei esenţiale. Noţiunile întrebuinţate aici au fost folosite, uneori accidental alte ori stăruitor, şi în lucrările de dinainte. De astă dată însă ele sânt legate unele de altele în raporturi logice de o ireductibilă organieitate. In Geneza Metaforei şi Sensul Culturii filosoful a ajuns să-şi stăpânească integral concepţia. Lucian Blaga îşi domină abstracţiunile elaborate, într’un chip asemănător aceluia în care un propovăduitor vizionar îşi domină ucenicii. Liniile de boltă ale rotunjirii metafizice se împletesc deabea în icapitolefle finale, înlăuntrul cărora s’a pus piatra de temelie a unei noi antropologii. In capitolele acestea substanţa pură a gândirii lui. Blaga te îmbie maii intens şi mai irezistibil decât niciodată. E un moment spiritual de totală afirmare a lui însuşi, un moment decisiv de strălucire şi grandoare, de suferinţă şi extaz, care prin tragica Iui sinceritate te face să-ţi aduci aminte, de sfâşietorul cântec al prd-veghetorii oarbe, veşnic nădăjduitoare în minuni deşi verdele pădurii n’o să-i mai îmbete privirea decât în vis. Am curajul să .spun că ultima înfăţişare a cugetării lui Blaga se reduce, în fond, la expresia unui robust tragism antropologic, un tragism oare nu se restrânge în ©1 ci îşi construieşte o mare finalitate creatoare, câştigându-şi aprobarea celei mai înalte etici. Actul acesta de convertire a inexorabilei dureri existenţiale în-tr’o permanentă 'tensiune plăsmuitoar.e este revelator pentru întreaga filosofi© a lui Blaga. Fără trăirea lui e imposibil să pricepi tâlcul a-devărait al operelor sale precedente. Să urmărim prin urmare firul de aur al problemei spre a-i descoperi obârşiile şi a-i divulga ţelul. Trebue să încep cu o constatare capitală: In centrul concepţiei lud Lucian Blaga stă noţiu- -nea de mister. întocmai după cum metafizica lui Platon evoluează sub specia Ideilor, aceia a lui Spinoza sub specia eternităţii, aceia a lui Hegel sub specia Absolutului, aceia a lui Scho-penhauer sub specia Voinţii sau aceia a lui Nietzsche sub specia setei de putere, tot aşa gân- 461 © BCU Cluj direa Iui Biaga fiinţează sub specia misterului. Misterul este o realitate ontică. El înghite în nesfârşirea lui pe om şa universul obiectiv, deopotrivă. Cunoaşterea misterului se efectuează, nu pozitiv şi complet, ci printr’o pseudo-raveiare. Marele Anonim, poreclă exegetica dată de poet tainei cosmice ,se opune individualităţii cognitive stingherind-o în aspiraţiile ei de cunoaştere totală. Marele Anonim, din grija de a menţine necontenit sacră virginitatea mănoasă a echilibrului existenţial, se apără cu inepuizabilă dârzenie de .cei ce .ar dori să-i devasteze comorile ascunse şi de aceea ei a instaurat peste lume o cruntă censură transcendentă, destinată să o-pmaască la limita cuvenită orice iscodire prea în-drăsneaţă. Censura transcendentă are roiul unei fatalităţi defensive în economia cosmosului. Toţi sântam iobagii ei de ia începutul începuturilor pâină în veacul veacurilor. Numai o modificare neprevizibilă de amploare 'universală ar fi in stare să schimbe orânduirea asta nemiloasă. Eforturile răsleţe ale spiritului uman nu vor putea niciodată să străpungă groasa pânză de plumb ceresc a censurii transcendente. Iată daci cuvântul testamentar rostit de Bilaga în în ceeaoe priveşte 'Chestiunea epistemologică. Abordând în anii din urmă ou o superbă in-sitenţă metodică problemele de filosoiia culturii, Lucian Biaga a transplantat aceeaşi concluzie într’un alt câmp al gândirii. Cercetările sale din domeniul pitoresc al manifestărilor culturale l-au dus ia descifrarea procesului de creaţie artistică. Răspunsul final pe .oare ni-1 oferă vine să armonizeze teoria despre censura transcendentă. Cum ? — vă veţi întreba. Să vedem. In procesul creaţiei culturale, Biaga intuieşte prezenţa unor categorii abisale, paracorespunză-toare categoriilor conştiinţei, care iSe structurează pe o matrice stilistică ce diferă dela popor la popor şi de la ins la ins. Matricea stilistică este misterul din noi înşine. Făcând parte din domeniul psihologiei inconştientului, ea nu permite să-i destrămăm prin vorbe alcătuirea infinit complexă. Matricea stilistică lucrează asupra noastră pe planul cunoaşterii plăsmuitoare în acelaş chip în care lucrează censura Marelui Anonim pe planul cunoaşterii directe. Asupra oricărei creaţii culturale se abat frânele determinantelor abisale, care se opun elanurilor de revelare absolută a misterului. Stilul se iveşte în miezul întretăerii a două finalităţi antinomice. Tragică şi magnifică totdeodată, această condiţie metafizică însemnează salvarea destinului omenesc, ea constâtue. chiar, harul singularităţii noastre de existenţe creatoare. Aşa dar, Lucian Biaga acordă stilului un rost nou şi particular „în rânduielile supreme ce se încrucişează în cosmos". Potrivit viziunii lui o-rdgiinjale, filosoful român îşi precizează, rând pe rând, poziţia ţaţă de cele mai răsunătoare idei aie gândirii moderne. Fenomenului de stil îi lămureşte toate implicaţiile şi îi subliniază toate aderenţele secrete. Biaga protestează vehement în contra obişnui tutui cratenu dimensionai in clasificarea culturilor. Cu aceiaşi ardoare ei se ridică împotriva rnorioiogismuiui, căruia ni se spune că i se va elibera, până la urmă, un definitiv certificat de deces. Socotind cuitura drept .un organism de sine stătător, morfologismul pune accentul principal pe timp : naştere, desvo,Ilare, moarte. O cultură nare vârste reale, zice Biaga. Ea nu are decât vârste adoptive. Copilăria şi maturitatea trebue considerate nu ca simple etape ci ca structuri independente, de o imprescriptibilă unicitate, având durată autarhică şi centrul în ele înşile. Odată trădat caracterul de pregătire al copilăriei, se curmă şi ipoteza că orice cultură minoră va deveni cu necesitate mai târziu, una majoră. Cultura minoră trăieşte mii de ani fără ca să-şi piardă „copilărescul". Ceeace Întăreşte teoria lui Biaga despre vârstele adoptive, este faptul că întâlnim adeseori .culturi majore produse de copii şi culturi .minore datorite oamenilor maturi. Daci nu interesează etatea efectivă a fenomenului oa atare ci psihologia individului şi a colectivităţii. împins de sacra râvnă de a coborî cât mai adânc în substraturile generatoare ale plăsmuirilor artistice, Lucian Biaga declară că aspectele stilistice nu istovesc creaţia. In afara lor rămâne substanţa care posadă o dominantă lăture metaforică Metaforele sânt de două feluri: plastioizante şi revelatorii. Primele răzbună insuficienţa expresiei directe dar nu îmbogăţesc faptele, rezervându-şi doar menirea de a concretiza o abstracţiune. In schimb, metaforele revelatorii deţin o uriaşă importanţă. Ele luminează ceva ascuns, divulgă oarecum un fragment de mister şi de aceea iscarea lor a fost prilejuită de momentul când omul a ajuns „om“. Spre deosebire de metaforele plasticizamte care rezultă din-tr’un desacord imanent, dintre concret şi abstracţiune, metaforele revelatorii izbucnesc din modul specific uman de a fi, din existenţa încadrată în orizonturile misterului. Dincolo de istorie şi de fatalitatea vremii, ele pretind să fie socotite ca stând iîn mijlocul condiţiei antropologice de totdeauna. Dala Aristot ammoşteait vestita definiţie: omul e un animal politic. Biaga ne asigură că omul este un animal mataforizant. Dându-i atâta nehotămicită însemnătate nu mă miră nicidecum frenezia ou care Biaga şterge de pe tabla istoriei explicaţiile pezişe ce s’au propus genezei metaforice. Tabuizarea estetică, 462 © BCU Cluj soluţie ce s'a bucurat de multa, prea multă trecere, nu reuşeşte să o tălmăcească aşa cum se cuvine. Ea lămureşte şi produce metafore artificiale, niciodată însă metafore adevărate. De orice soi ar fi, tabuizarea £alisifică metafora, transfigurând-o în cel mai bun caz, într’un joc intelectual similar cu înţeleptele cimilituri populare. Ermetismul lui Mallarme, se reduce la o voită artificializare. Aşişderea, în poezia lui Valery ne Întâmpină simple substituiri ale obiectelor reale prin catacreze. Sentimentul indisolubilei legături cu sensul fecund al misterelor a dispărut de aci, înlocuit (fiind ou obositoare disimulări virtuoase. Lucian Blaga vede în stil şi în metaforă componentele polar-solidare ale unui act revelator pe care dacă le-am confunda am păcătui cumplit. .Limitele metaforei variază deia epocă la epocă. La grepi ele erau sever fixate. Acolo se aplica viguros, în republica vastă a culturii, lozinca zilelor noastre : orice abuz va fi pedepsit. In baroc de pildă, îngăduinţa e neasemănat mai mare din care cauză genurile lui au fost adeseori pângărite, de furia exceselor. întocmai pa şi stilul, metafora întruchipează o dimensiune specială a destinului uman. Citez textual, refuzându-mi plăcerea ingrată a comentării. „Omul, privit structural şi existenţial, se găseşte într’o situaţie de două ori precară. El trăeşte de o parte într’o lume concretă, pe care ou mijloacele structurat disponibile nu o poate exprima; şi el trăeşte de altă parte în orizontul misterului, pe care însă nu-l poate revela. Metafora se declară ca un moment ontologic complementar, prin care se încearcă corectura acestei situaţii... . Admiţând că situaţia aceasta a omului rezultă din chiar fiinţa şi existenţa sa specifică, suntem constrânşi să acceptăm şi teza despre rostul ontologic al metaforei ca moment complementar al unor stări-congenital precare. Metafora nu poate fâ deci numai obiectul de cercetare şi de analiză al „poeticei" sau al „stilisticei" ce figurează în manualele şcolare; importanţa ei se proiectează imensă pe zările meditaţiei. Metafora este a doua emisferă prin care se rotunjeşte destinul uman, ea este o dimensiune specială a acestui destin, şi ea atare ea solicită toate eforturile contemplative ale antropologiei şi ale metafizicei" (p. 56). Culturile pământului au dat cea mai puternică expresie metafizicului în natură. Apreciate din perspectiva revelaţiei, miturile îşi sporesc uimitor noima. Cu deosebire Blaga se opreşte asupra acelora dintre ele pe care le botează trams-semnifiioative, hotărît să restabilească înţelesul originar al termenului. Mentalitatea mitică, nu are nimic comun cu spiritul, ştiinţific, dimpotrivă se distanţează de ei enorm. Discordia s’a. născut aţâţ din mijloacele cât şi din modul revelării. - „Miticul" poteţează duhul analogic până la maximă concentrare, „ştiinţificul" se foloseşte de beneficiile analogiei dar le şi stăpâneşte. Apoi viziunea mitică asimilează datele empirice întocmai, pe când viziunea ştiinţifică se substitue aparenţelor. Insă cea mai de seamă distincţie remarcată este următoarea: mitul vitalizează şd umanizează experienţele pe câtă vreme 'spiritul ştiinţific le izolează, le smulge din armonia lor primordială, interpunând între nod şd luime un strat separator. . Să mai amintesc, înslârşit, că diferenţierea se accentuează şi sub raportul menirii lor... Un mit trams-semmificativ nu se converteşte în concepte logice; eil se solidarizează cu eterna frământare, a spiritului cbiar dacă analiza raţională ar încerca să i se împotrivească. Iscusinţa intelectului zace într’o umilă ratare faţă de trans-sem-ndficaţiile mitice. Viziunile ştiinţifice n’au acest vrăjit, dar:, ele se clădesc pe virtuţile demonstrative şi interpretatoare ale intelectului. . S’a spus de către unii că. miturile ar fi nişte visuri colective. Ipoteza-i nevrednică de adeziunea minţii noastre. De altfel, ea nu-i decât o excrescenţă firească a şcoalei psihanalitice, bântuită de cea mai periculoasă boală naturalistă. Imposibil să stabileşti vreo relaţie interdependentă. între cele două tărâmuri de activitate a vieţii din clipa în care recunoşti că miturile se modelează în tainică potrivire cu categoriile abi-. sale ale unui popor, fiind stilistic organizate ,în timp ce visurile sânt repetate ţâşniri ale dinamismului psihic în căutarea echilibrului şd a bunului mers de din lăuotru. Discuţiile ispititoare în care intră Blaga ar comporta, spre a le expune măcar cât de sobru, un studiu de întinse proporţii. Geneza Metaforei şi Sensul, Culturii este cartea unui gânditor matur care şi-a mântuit zilele în meditaţii şi care a pătruns cu închipuirea în zone sacre, — zone veşnic zăvorite pentru mulţi dintre noi. De aceea glasul poetului vine îmbogăţit din adâncuri ou sonorităţi magice, ca o profeţie. Blaga a umblat prin regiunile primare ale existenţei, vastindu-ne şi nouă neştiutele-i minuni ou obrazul întunecat. Am certitudinea că niicăari nu s’au rostit lucruri aşa de esenţiale asupra metaforicului oa în acest volum de străfulgerătoare intuiţii. Pasagiul unde ni se vorbeşte despre metaforicul poetic sintetizează însuşirile artistului cu forţa de construcţie ideativă a filosofului. „Limba poetică se deosebeşte de proza zilnică (tocmai prin acest aspect, mulţumită căruia ea, în calitate de lume sonoră şi ritmică, devine icoana miraculoasă a unor stări sau lucruri, exprimate de altă parte şi conceptual prim ea. Limba poe- 463 © BCU Cluj cică e aşa dar revelatorie, nu simplu expresivă, şi întrucât e revelatorie, ea poate, fi învestită cu epitetul „metaforicului14, indiferent că utilizează sau nu metafore propriu zise" (p. 94). Stilul şi metaforicul formează în conţinutul unei opere de artă un fel de uniune mistică, în care s’au distilat c-ele mai pure substanţe ale sufletului. Creaţia culturală este într’atâta o încercare de jefuire a misterului încât şi latura ei materială face parte inseparabilă din articulaţia actului revelator. Situarea adversă a lui Lucian Blaga faţă de morfologism se vădeşte ou aceleaşi nuanţe şi reliefuri (categorice şi eu ocazia distincţiei stabilită între cultură şi civilizaţie. Speoigler susţinea că civilizaţia răspunde unei necesităţi succesive a culturii. Orice cultură, în preajma dispariţiei se preschimbă în civilizaţie. Nu, — spune Blaga. Diferenţa e de structură. Cultura satisface viaţa omenească întru mister şi revelare iar civilizaţia o satisface întru securitate şi autoconservare. Cea dintâi e metaforică şi are constitutiv o pecete stilistică, celei.de a doua îi lipseşte metaforicul şi deci posibilitatea revelării. Deosebirea se cască profund şi-i de natură (Ontologică. In oeeace priveşte problema categoriilor, Bla-ga afirmă un punct de vedere nou. După el o categorie metafizică trebue să aibă ireductibilă discontinuitate de conţinut faţă de toate celelalte tovarăşe ale ed. WolffMn nu respectă această suverană poruncă. In sistemul său categoriile alcătuesc o oaihenă omogenă, o înlănţuire socială cu vertebre de ţesut unitar, sălăşuind laolaltă în aceiaşi sferă, ca ouăle păsărilor, într’un singur cuib. Conform tezei lui Blaga categoriile se (completează reciproc, păstrându-şi caracterul lor dreformabil. Ele merg pe linia unei sinergii cosmogenetioe şi se varsă în realitatea cuprinzătoare a cosmoidului. Cele două genuri de categorii — ale conştiinţei receptive şi ale spontaneităţii plăsmuitoare, compun o dublă garnitură de lumi: cosmosul natural şi cosmoidul stilistic. Ar fi foarte multe CRONICA ION PETRO VIOI : FIGURI DISPĂRUTE. — Prin cartea aceasta cu chipuri de oameni, d-1 Ion Petrovid îşi lămureşte şi mai bine personalitatea originală. E un paradox poate, după cum paradoxală îi e însăşi originalitatea. Această originalitate, profesorul de limpezi măsuri filosofice n’o caută cu ostentaţie — deşi ar putea să-,1 îndemne către aceasta un subţire fir de orgoliu, de conştiinţă tare de sine, ce se întrevede adesea tocmai în literatura d-sale de amintiri. Originalitatea (aceasta .creşte dintr’o profundă antinomie, — e drept, ascunsă cu de relevat- aloi în legătură cu noutatea de gândire a lui Blaga Când stărue asupra categoriilor abisale, el scrie cu o unică autoritate de iniţiat. Blaga se plimbă prin universul inconştientului oa umbra lui Dante prin Infern: i-a suferit toate chinurile şi i-a străbătut toate întunecimile, ştiind să se oprească pe muchea prăpastiei şi să-şi încremenească pasul tocmai când orice mişcare ar fi orâncen răzbunată de ura nopţii. Creaţia culturală este un cosmoid sieşi suficient, o împărăţie imaginară radical separată de cosmosul sensibil. Unul e lumea plăsmuită, celălalt e lumea dată, obiectivă. Geneza culturilor dovedeşte că varietatea cos-moidală a unui stil tinde spre infinit. Putinţa categoriilor de a se combina între ele nu va seca niciodată. . Ca încheere Lucian Blaga arată semnificaţia metafizică a culturii. Şi cu asta ne-am reîntors la reflexiile introductive. Fenomenul de cultură s’a ivit deodată cu apariţia omului .ca „om“, adică graţie unei mutaţii ontologice ce a intervenit inexplicabil şi incendiar în câmpul fără ţărmuri al existenţei. Mutaţia ontologică a introdus un nou mod de fiinţare — fiinţarea întru mister şi revelare, — oare constitue singularitatea 'tragică şi grandioasă a destinului uman. încoronarea metafizică a culturii completează filosofia de intenţii epistemologice a Marelui anonim. Lucian Blaga se înfăţişează astăzi cu un ciclu de cugetare splendid închegat. Iar dacă „sistemul" său pune în lumină caracterul magnific al destinului omenesc ou-i mai puţin adevărat că întreaga lui operă însemnează o tot atât de magnifică înaintare către desăvârşirea ursitei noastre româneşti, care şi ea, are ceva profund tragic în istoria .sa de totdeauna şi mai ou seamă de până acum. SEPTIMIU BUCUR LITERARĂ multă discreţie, — între spiritul d-sale cu nepotolite veleităţi de aristocraţie a gândului ca şi a expresiei, şi tumultul plebeu, îndârjit, necruţător, ce se simte fie în bine fie în rău, dela războiul cel mare în toate organismele vieţii noastre româneşti. O mărturiseşte chiar d-sa, odată (surprinzător de răspicat, într’o evocare a Iui Maiorescu: „Născut prea târziu pentru a fi putut fi martor la acele evenimente luminoase din care s’a închegat viaţa „Junimii" literare, mă văd lipsit astăzi de un îndoit beneficiu, deopotrivă de preţios: primo, de o comoară de 464 © BCU Cluj amintiri personale, din aoede timpuri frumoase şi dulci de evocat; secundo, de perspectiva ue a scapa mai repeae de vremurjie actuale, cu care nu simt oalei o afinitate şi pentru care nu aş vrea sa port nici o răspundere" (pag. 123). l>m această conştiinţa a pornit literatura d-isaie memorialistica, na. e un lei de reiugiu mtr'o lume care e mai frumoasă, fiindcă ii poate seiecta numai punctele de lumină. D-sa nu e insa un vagabond romantic al gândului. Lumea aceasta no caută departe: e viaţa sa cu ce a întâlnit bun în ea. De aceea în ea se întâlneşte atât de des şi ou plăcere cu sine însuşi, ofnar când ţi se pare ca n’ar trebui, — şi te miri că un respectuos al măsurilor oiasice ca d-sa calcă ragulele de gravură severă, impersonală, ale portretului. Cartea aceasta însă de „Figuri dispărute", oricât ar arăta-o titlul, se integrează foarte puţin în ţara propriu zisă a memorialisticei noastre, — dominată de personalitatea de uriaş a lui Nicolae Iorga, care se identifică, cum puţine chiar în literatura universală, cu genul însuşi: prin conştiinţa lui aspră de dreptatea care trebue să o aducă de-oadită cu posteritatea; cu liniile lui amare de blestem, cu lacrimile lui de închinăciune sau iertare, cu acel sentiment covârşitor că acel care scrie trebue să dispară ea eu lăsând să vorbească în cuvântul lui doar glasurile adânci ale destinului. Toate acestea sunt în nesfârşitul şirag de icoane din „Oameni cari au fost“ şi toate se adună în miracolul prin care acel subiectiv prin excelenţă care e d-1 N. Iorga ajunge la caracteristicul ton impersonal, ce echivalează cu liniile simple şi grave de medalie dar în care respiră căldura vulcanică a unei vieţi ce o depăşeşte nesfârşit de mult pe cea omenească. Literatura memorialistică a d-lui Ion Petro-vici, — chiar în „Figuri dispărute" cari continuă şi împlinesc lastfal „Amintirile unui. băiat de familie" ca şi pe cele universitare, — nu e însă atât justiţiară cât intim evocatoare, ca şi literatura d-sale de călătorii. Apar astfel în ea suflete frumoase pe cari le-a cunoscut şi de-a admirat, ca Petre Cema, Maiorescu, Theodor Şerbănesou, Andrei Naum, — altele pe cari le-a admirat’ fără să le fi putut cunoaşte atât de apropiat cât ar fi vrut, ca P. Carp şi I. L. Caragiale. E o lume pură, de o eleganţă de statui albe, pe ©are o îmbracă atât de potrivit verbul fin şi somptuos totodată, fraza simplă şi totuşi nesimţit oratorică, în sfârşit toată acea tehnică savantă a expresiei, caracteristică . d-lui Petrovici, în care o vie sensibilitate, mai modernă chiar decât se pare, nu uită bunele regule clasice. De altfel, cu tot academismul d-isale, accentuat cu predilecţie ca ţinută literară şi de viaţă, cu tot regretul manifestat aşa ostentativ cum l-am văzut de a nu fi trăit in lumea de reci şi pure spiendon inteiectuaie a „Junimii", d-1 J^etravici, — ©are an cartea sa atat de frumoasa despre liant comenta sub ai şi cu adimraţie luminile stinse aie gândurilor unaşe dar proiund, limitat omeneşti, aie masoiuiui din .KoemgsDerg dar simţea totuşi nevoia de a-şi mărturisi credinţa opusa in nemurirea spiritului, — şi de asta data nu poate îndreptăţi pozitivismul strâmt al oui Ai. Fnninppiide, deşi ut .Înţelege cu fineţă. Şi pozitivismul acesta nu era al iui PhiJlippide numai, ci al întregii sale vremi... Spirituantatea aceasta, pe care eleganţa, acea linişte păgână in atitudini, pe care le caută d-1 Petrovici o lasă rar să se străvadă, ne răspunde nouă celor de azi, din sufletul limpedelui lămuritor al armoniilor de idei, mai ales în a-cetle fmaluri ale portretelor sale, cortine somptuoase pentru cari scriitorul are o deosebită grijă. Să citez unul, acela în care, după ce îi a-ratâ pe Take lonescu şi Duiliu Zamfiresou îmtr’o prelungită duşmănie în parlament, fără să ştie că soarta le însemnase amândurora deodată aceiaşi călătorie grabnică spre moarte, autorul simte aceiaşi medievală ironie în faţa orgolioasei pulberi omeneşti neştiutoare: „In orice caz, dacă e drept aceea ce .socoate filoso-fia unora, .că în jurul nostru roiesc duhuri nevăzute care ştiu aceea ce noi nu ştim, de sigur că privindu-i cum se fulgerau în .ultima lor zi de Cameră, — şi în aşa învecinare de marginea vieţii, vor fi izbucnind într’un hohot de compătimire, auzit până .în adâncul lumilor imateriale". * * * ŞTEFAN STĂNESCU: ARCA LUI NOE. — Din nelămuriri multe şi adânci, prin urmare fecunde, d-1 Ştefan Slămescu se pare că se îndreaptă acum spre o surprinzătoare maturitate poetică. La d-sa însă e mai mult decât banalul şi inevitabilul accident .care i se întâmplă oricăruia după ce i s’au adunat ghioceii mai multor ani lângă tâmple. Şi nici anii d-sale mu-s încă prea mulţi. . De obiceiu, poeţilor noştri, mai ales cei de azi, maturitatea nu le aduce decât un plus de dibăcie şi de siguranţă tehnică, pe lângă o mai bună lămurire a propriei lor personalităţi, tot în iceeaoe priveşte expresia însă. Nu întâlneşti decât cu totul cu totul rar acele semne de împlinire, de îmbogăţire .sufletească, adusă de rodul anilor de viaţă cari au trecut. Nu găseşti acea lărgire a privirii în înţelegere, pe care o aduc învăţămintele .cerute şi necerute ale vieţii până şi omului de rând, oare-şi întruchipează şd el încet încet un răspuns al lui pentru marile taine, o viziune a lui din măriile privelişti ale lumii. Poeţii moderni n’au copilărie adi- 465 © BCU Cluj că acea vârstă sufletească pentru care lumea e o nesfârşită înflorire de miracole mărunte şi mari, — ici numai ecouri ale ei. Şi m’au nici bătrâneţe, adică acel moment în care o liniştită şi Lndeiluingă descifrare a vieţii te întoarce iarăşi către mit, însă nu cu imaginaţia ci cu aşezările simple ale unei înţelegeri cosmice. Ei n’au decât adolescenţă, — adică febră interioară, desordo-niată, — şi o ambiţie lucidă de creaţie. De aceea teacă repede cu totul sau se prelungesc doar în abilităţi şi originalităţi de expresie, de tehnică. De aceea s’,au izolat de dragostea mulţimilor, cari nu caută clarităţi precum s’ar părea, ci o înţelegere mi tacă a vieţii, pe oare ele încă o mai au, fărâmată îşi obscură. D-l Ştefan Stănascu se îndreaptă cu o foarte fericită intuiţie poetică spre mit, însă nu cu ofranda de imagini a primei vârste ci cu dorul de norme simple,, de mani tipare, în cari spiritul împlinit de viaţă caută să-şi toarne înţelegerile. Versul id-isale revine astfel pe o dublă cale către marile şi eternele destine ale poe-siei: aceea de a răspunde mitic, marilor întrebări ale vieţii. Poezia tinde astfel către vechile , prestigii, şi prin substanţă şi prin vestmânt. In „Arca lui Noe“ poetul reapropie astfel poezia de simbol. Insă nu în sensul mişcării poetice de .acum vreo jumătate de veac, oare îşi pornea numele dala el, — adică criptogra-fiind o realitate banală prin procedee banalizate şi ele repede. Cd aşezând-o într’un tărâm -înalt şi aparte, în care liniile gândului, eterându-se şi simplifLcându-se, deviin dala sine simboluri. D-sa reia .astfel o mare încercare pe care a făcut-o aidoma, acum un veac, acel mare nedreptăţit al istoriei poeziei noastre care e Beliade Rădulesou. Acesta imaginase, — pornind pe urmele gigantice ale iui Milton din „Paradisul pierdut11 cu o fidelitate excesivă uneori, — o poemă epică largă „Anadolid sau omul şi for-ţale“, în .care îhchipuindu-se tovarăş nevăzut al primului om creat de Dumnezeu, încearcă să vadă lumea cu ochii dintâi ai aceluia. Să o recreeze mai bine zis, prin viziunea celui dintâi. Omul acesta adamic trebuia să-şi dea lui şi tuturor înfăţişărilor .firii nume şi idee. Alături de el, poetul recrea astfel lumea prin cuvânt şi cugetare, în esenţele ei prime şi eterne. D-I Ştefan Stănescu e însă al vremii de azi. Poezia modernă a renunţat aproape cu totul la epică tocmai fiindcă ambiţionează să extragă şi mai pure esenţele lumii. Desfăcându-se însă de epic cu totul, ts’a hibridizat, a devenit doar şoaptă a unor sentimente şi gânduri minore. D. Stănescu se reapropie de poveste însă numai într’atât cât să-i dea cadru larg şi unitar tot odată experienţei sale poetice. Revine prin urmare împins de o necesitate specific modernă : aceea de unitate de teme lirice, de crea- ţie ciclică, prin care se caută suplinirea normelor ce au dispărut. Poetul se închipue în situaţia lui Noe, trebuind să salveze de diluviu esenţa vieţii pământului în arca lui. Ca şi He-liade, tânărul scriitor de azii simte nevoia de a recurge la mitul biblic spre a da viaţă carnală unei stări sufleteşti care depăşeşte valurile vremii : aceea a poetului care se simte ursit să cristalizeze în puritatea lui interioară esenţele de totdeauna ale lumii copleşite, înneoate, de valurile vremelniciei şi ale păcatului care e tot vremelnicie. Poetul e ridicat astfel dala sine în vechea lui demnitate de ales, de .profet adică depozitar al tainelor firii, — demnitate pe care inspiratul antic a avut-o şi pe icare romanticul a exaltat-o retoric tocmai în -clipa în oare el o pierdea fiindcă se îndrepta spre politie, părăsind mitul. Pornind lucid de ui-ci, d. Stănescu se bucură fără mari eforturi de toate avanta-giile acestei poziţii-, cari sânt -cele de totdeauna ale viziunii mitice: cel mai neînsemnat detaliu al viziunii se încarcă nesilit de înţelesuri de viaţă cuprinzătoare şi grave ,adică de -simboluri, — ca şi în religie. Aproape toate aoeste înţelesuri gravitează în jurul imaginii omului mare. Era firesc să fie aşa când poetul se identifică spiritualiceşte în visul său cu Noe, biblicul păstrător a-1 speţelor. Nu e deloc o apoteozare a Alesului, ci dimpotrivă o plângere a lui, în accente nespus de umane sub formele lor obscure. Profitând de neasemuitul privilegiu al mitului de a putea fi umplut -cu orice conţinuturi, — d. Stănescu, foarte departe de antici, exprimă o stare specifică vremurilor noastre : acea prelungire agonică -a romantismului despuiat de pathos şi -adâncit î-n miezul dureros al destinului uman. Poetul se simte condamnat eternelor echilibre,eternelor purităţi, — chiar când î-1 încearcă omeneşte ispita neliniştii, a aventurii, a solidarizării prin păcat cu mărunta şi sbuciumata lui speţă umană, — fiindcă el e sortit să fie numai călăuză, pentru tot ceeace, pur, se salvează din valurile vieţii, pentru jivinile 1-ui Noe din corabie, fiindcă : Din liniştea mea se hrănesc toate Şi rugile-mi spre Tine le sunt de-ajunse poame. Din lumina ochilor mei, însetate, Sorbind, nu cunosc altă foame. (Talazuri înlă-untm) Privind din corabia liniştii lui interioare la care e predestinat, în afară, — poetul are viziunea tragică a valurilor vieţii, într’un-a din cele mai frumoase poeme ale cărţii, Glasul morţii: imaginea acelui oare, desumanizat de dorinţa de a se salva, depăşeşte carnea, ^nădejdea, iubirea, durerea, ca să piară în valuri ga- 466 © BCU Cluj sitndu-şi anonimă linişte tocmai când e în vârf, tocmai când a ajuns, fiindcă nu el e Alesul. Conştiinţa dureroasă a acestei purităţi necesare ,revine în acea Baladă a lui Silviar şi Globu, care aduce în terţinele ei danteşti şi ceva din halucinanta, întunecata, putere de viziune medievală din Divina Commedie,—cu chipul mulţimilor încremenite de groază şi tânguindu-se jalnic în faţa câinelui de blestem, mâncător de inimi; ou icoana pură a salvatorului aşteptat : Atunci el din mulţime-auzind un glas de frate Luând de jos pietroiul şi liniştit mergând Cu •dânsul lângă câine, deasupra îl ridică O clipă’n mână-i. Apoi îi dete drumul blând. Niciun lătrat, şi, inimi înapoind, lin pică Sinistrul căine’n moarte... ' Ca păstrător al măsurilor divane, alesul tre-bue să fie inuman de aspru în primul rând cu el însuşi, asounzându-se chiar sieşi. Nu va putea îngădui pe corabie popasul porumbielu-lui stingher, cu care se simte atât de trist asemeni : Mâinile-i de împărat, Mâinile pentru vis pururea ciunge La pieptul gol le-a ’ncrucişat Ca să-l alunge. . (Cântec pentru porumbielul alungat) După cum nu va putea mângâia corbul neascultător, deşi ştie că răzvrătirea lui în păcat răspunde atât de bine dorinţelor sale adânci de răzvrătire din cuminţenia, — şi durerea aista crează acorduri largi de poezie : De-aceea sboară corbule şi dă-mi Neliniştea ce mă păstrează viu. Cu tine piere noaptea mea în vămi Şi-o zi-mi rămâne leagănu-mi pustiu. Sbori, vis etern, al primului păcat! Te-asvărle’n clipă ca pe o mănuşă, Un braţ de gând, spre ceruri ăesbrăcat Să ardă’n veci şi să nu dea cenuşă. Poetul prin urmare pleacă dela viziunea mitică pentru ca prin ea, purificându-se, să ajungă la concept, la Idee. Poezia sa aduce astfel, ca a tuturor cari au încercat aceiaşi caile, ca a lui Heliade odinioară, — un aliaj particular de fervoare mistică şi raţiune ordonatoare. E curios cum uneori şi versul aminteşte pe cel heliadist: Zâmbea, blajin, poetul privind de câte scrise: Perechi de rime, blânde şi pure dobitoace In formă ideală trăind. Cât mai puţină Materie în ele. Ritmuri austere şi sărace, Ca să plutească patruzeci de zile prin lumină. E curios, dar nu inexplicabil. întâi de toate, marea asemănare vine din frecvenţa neologismului. Poezia noastră în genere, închizând uşoare fulguiri sentimentale sau percepţii puternice ale lumii organice, a fost ferită de neologisme fiindcă toate acestea cereau o limbă cu seve robuste, agrestă. Insă ridicându-se către imaterialitatea ideii, poetul ajunge să simtă necesare cuvinte mai palide, mai descărnate, şi atunci, — oricât ar protesta puriştii, — tre-bue să recurgă la neologism, care prin însăşi desprinderea lui de pământul limbii ce l-a produs, e mai puţin teluric. E ceea ce s’a întâmplat cu Heliade, — pe care grămăticii noştri nu-1 pot înţelege cum poate fi atât de neaoş în pastel, în Sburătorul, şi atât de neologisant în poezia sia de mistică gândire, în Biblice, şi pun totul pe seama teoriilor sale lingvistice, dând efectul drept cauză. Experienţa aceasta a încercat-o şi d. N. Davidescu, .cu atâtea riscuri dar şi cu atâtea biruinţe, — când a ambiţionat o poezie de mai largi bătăi de gând. E ceeace simte ca necesar d. Stănasau acum. E drept, riscurile sânt uneori nimicitoare După cum agreştilor lirici ajunge să li se pară că singure imaginile rustice crează poezie, — aşa aoeştia mai puţini sânt ispitiţi să creadă că singur cuvântul noţional creează ideea. Ajungem ded, deopotrivă deşi pe alte căi, la facilitate. La unii abuz de imagini, la alţii de neologisme cu substanţă ideologică. I se întâmplă şi d-lui Stănescu aceasta. Să dau doar un exemplu : poemul Scara sufletelor. Şi dacă excesul de imagini fărâmă poezia dar o păstrează, — excesul de neologisme nu numai că o ohscuri-zează dar o usucă, o face proză. E o primejdie de oare e pândit şi d. Davidescu, — şi de care şi d. Stănescu trebue să se ferească. Şi un poet oare a soriis versuri de lumină oa în acel portret de fată ide atât de pură graţie, iarăş medievală, ea Aurora, care a găsit expresii atât de ritmice pentru tărâmuri atât de ireale ca cel din Aleea mohorîtă: Acolo nu simţi înaltul cu piscuri şi zimţi. Nu-i sgomot nici gând, Nici ropot Pe-aproape De ape Curgând poate găsi o cumpănă justă îm limbajul său liric. In orice caz cu toate imperfecţiunile sale oari sânt destule, cu toate şovăirile şi nelămuririle 467 © BCU Cluj sale cari sânt iarăşi multe, cu toate influenţele de cari n’a scăpat cu totul încă, cum e aceea a lui I. Barbu, — d-1 Ştefan Stănesou se înseamnă în lirica noastră cu accent hotărât, prin marea, temerara, şi ou siguranţă fecunda experienţă poetică pe care o încearcă. * EMIL BOTTA : ÎNTUNECATUL APRIL.—.In poezia d-lui Emil Botta putem .saluta cu .bucurie un alt semn bun pentru lirica noastră tânără : acela al reîntoarcerii versului pe căile de totdeauna, luminoase şi simple, ale sincerităţii. După ce publicul cetitor s’a plictisit de mult, încep să-şi dea seama şi poeţii de toată caducitatea ieftinului trucaj intelectual de care s’a abuzat atâta la noi în numele harmetismului în poezie. Potrivit lecţiei magistrale date de d. Ion Barbu, care a afirmat de altfel fintr’o „mărturisire literară" în faţa studenţilor în istoria literaturii române modeme că unora din poeme, cum ar fi ZJvedenroăe, le poate da explicându-le zeci de conţinuturi diferite — hermetâsmul în poezie ajunsese nu efortul de a ascunde cât mai mult într’o subtilă fluturare de vorbe ci arta de a nu spune nimic în aşa fel încât fiecare să-ţi poată atribui ca gând orice-i trece lui mai năstruşnic prin cap. Poezia începea astfel să devină o uscătură hibridă: dispreţulnd iz- voarele adânci ale sentimentului şi neputând ajunge la idee, pe oare o simula doar prin o pretenţioasă criptografiere a unor banale asociaţii noţionale... Ar părea însă poate ciudat acest elogiu adus tocmai poeziei d-lui Emil Botta, care nu e lipsită nici de preţiozitate, nici de poză intelectuală. De acord — însă poza şi preţiozitatea acestea nu-i contrazic sincerităţile fiindcă sânt impuse de însuşi procesul de creaţie. Poezia d-isa,le de început închide anume o întâlnire în basmul tinereţii ou moartea. Dar adolescenţa, în stadiul ei exploziv de bucurie de a trăi, nu poate înţelege, nu poate simţi realitatea morţii. Ii poate adia cel mult fiorul ei metafizic; o poate visa ori îi poate da pur şi simplu cu tifla. „întunecatul April" aduce astfel poezia morţii aşa cum o poate vedea adolescenţa : jumătate joc, jumătate poză romantică: Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor în haine negre, cu ochi stinşi, zâmbind uşor Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile, e cam târziu şi, de-am să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile. M’aşteaptă afară, sub ploaia rară, un echipaj noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj. Lipsindu-i realitatea carnală, adâncă, — poezia se urcă limpede în volutele subţiri şi graţioase ale fanteziei. Nu e o deficienţă. De la bunii meşteri antici, .poezia a făcut totdeauna casă bună eu fantezia, — iar talentul real, şlefuit la o subtilă şcoală de lecturi franceze, al d-,lui Emil Botta poate să;se asvârie în plutirea asta periculoasă fără teamă. împăcaţi prin fantezie, omul şi firea stau iarăşi de vorbă cuminţi, ca’n bunele vremi de mult odinioară: Omule n’ai zărit fugarii ? Nu stelelor, nu scăpărătoare lună! Tinereţea lui în lumină îl aşează firesc aproape de vârstele dintâi ale omenirii, în familiaritate ingenuă cu cosmosul: . Nu mai plânge stea, nu mai jeli. Noapte nu mă mai cicăli, Bădie soare, fă-mi-dreptate Şi-am să-ţi fiu frate. Şi Dumnezeu atunci nu poate apare decât foarte prieten şi simplu, ea .în basm, coborîn-du-.se pe pământ, ica să fie isărbătorit de lucrurile umile: Linguşitorul vânt îşi muşcă degetele ca ele să nu mai treacă prin lira copacilor, doar ulciorul şchiop aduse apă şi au mai venit o pâine, un drob de sare şi o ceapă. Adonai mulţumind lucrurilor umile s’a urcat la cer peste fire. Cocioaba urzicilor era un trandafiriu rai şi ulciorul şi pâinea şi sarea şi ceapa cântau Adonai, Adonai. In lumina şi fericirea asta de poveste moartea nu poate veni decât sub alte înfăţişări de cât 'cele adevărate, — ca răspuns al unora din visurile pe cari viaţa le înăbuşă. Dala jocurile liniştite ale basmului poetul trece firesc la neliniştile uşoare .ale marilor motive romantice: lumea e un vis al cosmosului ice doarme, un vis în care unii nebunii se sbuciiumă iniutil erezându-1 realitate (Alegorie); moartea e o călătorie ce se suprapune nostalgiilor noastre exotice (Vizita), o călătorie aventuroasă de vacanţă (Vacanţa): Vai mie, barca pare un sicriu Timonierul e palid, gluga îi acoperă ţeasta Lopătează, lopătează. . . . Nu e nimic însă din groaza romantică, ce tro-păe de pildă în cavalcada din Lenore a lui Biir-ger. Chiar în faţa macabrului, poetul are o privire senină, de copil poznaş, — ceeace-1 apropie mai mult de ingenua înţelepciune medievală, ale cărei atitudini lirice le reia de altfel, într’o viziune modernă, fireşte ca acel motiv al descompunerii strălucirilor lumeşti prin moarte 468 © BCU Cluj (Bal) şi acel atâit de caracteristic, al egalizării tuturor, mari şi mici, sub legile putrezirii (Intimitate). Din faldurile acestea liniştite ale morţii se desface o umbră tot atât de uşoară : acea a destinului, fie al firii — pe icare Dumnezeu trebue să o mintă mereu ca să fie fericită, ca în acea admirabilă Fabulă în care d. Emil Botta realizează atât de ingenuu şi cu atâta inteligenţă stil veac XX trecerea dela joc la înţelepciune, —fie al său propriu: . Oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin cu litere fine, cu pană de venin ? Fruntea e o taină gravă pe care abia o port. ■ Insă, precum s’a putut vedea şi din citatele ce am făcut până acum, poetul e primejduit de propria sa inteligenţă, care îl împinge uneori neparmis de mult să fie „stil veac XX“. Jocul atunci nu-şi mai găseşte vârstele şi degenerează în preţiozitate. Bobârnacele adresate umbrelor eternităţii îşi pierd simplitatea lor adolescentă şi devin piruete reci de pensionari cari joacă pe Romeo, sau imai puţin chiar dar tot destul: adaosuri care meschinizează poezia. Ca de exemplu acel „cancer hapsân" oare fărâmă brusc acea atmosferă atât de straniu împăcată a regăsirii iubitei devastate de moarte (Praznic). Sau cu totul deplasata imagine tip Tristan Tzara: „îngerii au declarat greva fatidică de şapte one“, — într’un peisaj de noapte nordică, tulburată de razele reci ale spaţiilor, aşa cum e în Marele păianjen. Sau ca imagina unui Dumnezeu care „când zbiară vooea lui are un timbru nefiresc" (Aşteptare). Nu îi interzicem d-ilui Emil Botta atitudinea de adolescentă bravadă a solemnului, oare îi crează până acum simpatica originalitate, ci infiltrarea ei hibridă în acele viziuni graţioase şi liniştite ale lumii şi viaţii, cari iarăşi îi sânt specifice,— aşa în cât ele să apară în antinomie. Nici cei mai tumultuoşi romantici n’au izbutit aicea, oricât s’au încercat dela Shakes-peare încoace. G. C. NICOLESCU: IDEOLOGIA LITERARĂ POPORANISTĂ .— O lucrare ieşită din acel atât de tăcut şi fecund laborator de cercetări erudite şi severe care e „Institutul de istorie literară şi folclor" al profesorului D. Caraicostea. Ca atare, o lucrare despre care poţi avea certitudinea că dacă nu epuizează, ceeace ar fi imposibil într’o asemenea vastă problemă, gama discuţiilor şi consideraţiilor cari pot avea loc în jurul ei, dar aşează definitiv şi solid liniile ei de sinteză şi mai ales cele de informaţie ştiinţi- fică , de bibliografie. O foarte bogată informaţie gâlgâie aici, — rod al unei munci metodice şi necruţătoare şi mai ales al acelui principiu atât de simplu dar atât de des uitat la noi, al profesorului, de a nu îngădui nici o cercetare care să nu plece dela izvoare, de la documentele vremii adică, în toate sensurile, — la fel ca şi în lucrările anterioare, ale d-lor D. Popovici, D. Mazilu, I. Horia Rădulascu. Profesorul se mulţumeşte să trăiască în biruinţele numeroşilor săi elevi, cu acea discretă desinteresare, cu acea nelimitată capacitate de entuziasm, pe cari noi toţi câţi am poposit mai îndelung prin Samina-rMile d-sale i. le cunoaştem. D-l G. C. Nicolescu ia în piept întreaga istorie a poporanismului nostru, cu toate ecourile ei majore. Insă fiindcă poporanismul s’a altoit şi la noi pe vechea grijă faţă de ţărănime d-l Ni-colescu se vede silit să încerce cu succes două lucruri deopotrivă de grele: să urmărească la noi preocupările pentru soarta ţăranului până la primele mijiri ale literaturii noastre moderne, până la acei „luminători" în sensul idealist german al vremii lor, din şcoala ardeleană, până ,1a un Petru Maior, im Ioan Molmar Piua-riu; iar mai târziu să diferenţieze poporanismul de sămănătorism. In cel dintâi drum al d-sale, d-l Niculescu ne aduce extrem de preţioase referinţe şi precizări cercetând „faza de tranziţie" a curentului, fază în care un Asaki, un Haliade încearcă să introducă dragostea de ţărănime în marele curent al simpatiilor faţă de umanitate. In „faza naţional-socială", acelaşi Heliade şi cei mai tineri din jurul lui 1848 ajung fatal la convingerea că aceasta trebue să fie o realitate etnică înainte de a fi universală, spre deosebire de evreul Cesar Boliac, care nu poate înţelege aceasta. In „faza socialismului" apare iarăşi un aflux de idei străine, dela sa-int-simonism până la marxism şi iar deslipesc problema de geografia ei autohtonă... D-l Nicolescu constată astfel just un ritm oscilatoriu între înţelegerea autohtonă şi cea prin ochelari străini, —care e al întregii noastre culturi moderne. Oscilaţia aceasta, în problema care ne preocupă, s’a rezolvat şi aici prin fixarea de pământ: poporanismul şi sămănătorismul. Dar d-l Nicolescu precizează cu o documentare imposibil de dărâmat rădăcinile străine, filiaţiile culte ruseşti, ale poporanismului spre deosebire de sămănătorism, care era mai mult o mişcare instinctivă de dragoste. De aceea poporanismul, împins curând către materialitate în înţelegerile sale, a ajuns la o poziţie opusă : cea politică, fără a putea însă crea nimic nici în ea, nici în cultură. Pe când sămănătorismul, mult mai rudimentar în speculaţiile sale teoretice dar autentic în sursele sale autohtone, a creat aşa precum se ştie şi şi-a lăsat -cinstit moştenire? 469 © BCU Cluj pe oare după război a lărgit-o şi a statornicit-o sub întregul oer românesc „Gândirea". Prin metoda sa oa şi prin rezultatele sale, studiul d-lui Nicolescu, deşi excesiv de prudent CRONICA UN OMAGIU EPOCAL. — E cel pe care Societatea română de filosofic îl aduce profesorului Ion Petrovici după 30 de ani de carieră universitară şi publicistică. Nu e vorba de un volum de elogii obişnuite, pe care totuşi strălucitul istoric al filosofiei, logician şi metafizician Le-ar merita din plin, oi de o voluminoasă lucrare de Istoria filosofiei moderne, concepută, în trei tomuri, dintre care s’a tipărit întâiul, iar celelalte vor ieşi în curând. Proporţiile surprinzătoare ale acestei opere, rea,Uzate într’un timp atât de scurt, covârşiau puterile unui singur om şi atund s’a adoptat principiul colaborării mai multora, practicat cu bune rezultate peste hotare. Tomul întâiu, cuprinzând filosofii din perioada Renaşterii şi până la Kant, e scris astfel de: C. Rădulescu-Motru, Edgar Papu, Anton Dumitrul, G. Vlădescu-Răcoasa, Alice Vioinescu, N. Faţon, Al. Posescu, Traian Herseni, Const. Noi-ca, I. Brucăr, Vasile Pavelao, Mircea Vulcănescu, C. Botez, Petre Comamescu, I. Zamfirascu, Şt. Şoimescu, C. Ploru şi B. Irion. Puteri inegale, desigur, dar alcătuind împreună un lucru de primă necesitate pentru cunoaşterea doctrinelor filosofice, fiindcă în cultura noastră n’a existat până acum o istorie generală a filosofiei. Air fi de observat că nici aceasta nu umple golul întreg, de vreme ce trece peste Antichitate şi peste Evul Mediu pentru a se ocupa numai de moderni, a căror gândire totuşi e fructificată de cei vechi. Dar e foarte mult şi- atâta cât se face deocamdată. Chestiunea unei istorii generale a filosofiei în româneşte e ceva mai dificilă decât s’ar părea. Şi ea ar merita să fie discutată în prealabil. Fiindcă, pentru a o face realmente utilă culturii naţionale, ea n’ar putea fi în totalitate o simplă transpunere a istoriilor de folosofie occidentale. Nod sântem popor răsăritean, înaadrat în marea 'concepţie de viaţă a ortodoxiei. Ideea metafizică, sub imperiul căreia s’a desvoltat ve-ahea noastră cultură, atâta câtă este, vine din Antichitatea greacă trecută prin Patristica bizantină şi continuată în acea cugetare specific ortodoxă, ce înfloreşte paralel cu Evul Mediu şi Renaşterea apuseană, dar foarte mult diferită, şi se prelungeşte până în veacul XIX, — pentru a renaşte în filosofia religioasă a Rusiei. E un domeniu cu totul necunoscut filosofilor noştri, şi totuşi fără el nu se poate concepe o istorie în urmărirea proceselor de idei ale trecutului ca şi în însemnarea concluziilor d-sale proprii, — este astfel hotărîtor pentru înţelegerile noastre de azi. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ românească a filosofiei. Personalitatea unui D. Cantemir, ca să dăm un singur exemplu, pare multora o bizarerie istorică prin singularitatea ei, fiindcă le este total necunoscută direcţia acelei cugetări răsăritene în care ea s’a format. Şi dacă între spiritualitatea românească şi cultura noastră modernă, hrănită exclusiv din izvoare occidentale, există încă un hiatus atât de adânc, aceasta se datoreşte ignorării voite sau nevoite a atmosferei ideologice orientale în oare e încadrat sufletul acestui neam. Noi învăţăm cu asiduitate drăooveniile unui Paraoelsus şi habar n’avem de piscurile de cugetare pe care Le-a atins geniul unui Grigore Palama, al unui Calist, al unui Nicolae Cabassila sau Nicodim Haghioritul, cari au exercitat o suverană influenţă asupra .spiritualităţii româneşti. Dar aceasta e o chestiune care ar merita foarte ample desvoltări. Societatea română de filosofie, cu mijloacele ce-i stau la îndemână, ne-a dat totuşi o lucrare de însemnătate epocală. Nu ca valoare desăvârşită, dar ca aport cultural util. N’am citit-o în întregime, dar în capitolele pe care le-am parcurs am semnalat o sumă de scăpări, datorite unora 'dintre colaboratorii prea tineri. Astfel la pag. 33 se afirmă că marele mistic Ruysbroeck s’ar fi format ia şcoala Fraţilor vieţii comune din Deventer, — ceeace este inexact. Mişcarea de la Devanter s’a desvoltat iîn spiritul lui. La pag. 107 se afirmă pe seama lui Eckart că lumea oreaturală „e inferioară în existenţa ei numai prin altceva, nu în sine“ — când misticul german învaţă, dimpotrivă, că în sine creatura nu este nimic. La pag. 115, locul naşterii lui Eckart se dă Gotha în loc de Hoohheim. La pag. 116, se afirmă, total greşit, că identificarea voinţei creaturale cu voinţa lui Dumnezeu ar însemna — panteism! La pag. 119, se pune pe socoteala lui Eckart următoarea enormitate: „această creaţie a Verbului şi producere a Trinităţii apare ca moment antitomist" — fiindcă, desigur, autorul român nu cunoaşte distincţia dintre conceptul de creaţie şi acela de naştere. In genere, capitolul „Filosofia germană în timpul Reformei" e plin de greşeli istorice* şi de inexactităţi în redarea ideilor. In cel următor, pag. 131, scolastica n’ar însemna altceva decât „cugetare somnolentă"! 47° © BCU Cluj Tot acolo, pag. 133, expresii nepotrivite ca „naşterea neregulată'1 a reginei Elisabeta. In alte capitole, ca in „Scepticismul francez", mai mult se pledează decât se expun obiectiv ideile. Istoria filosofiei, întrucât e istorie, necesită desigur exactitatea informaţiei şi, întrucât e fi-losofie, necesită precisiunea şi claritatea prezentării diferitelor sisteme. Cele câteva neajunsuri semnalate de noi precum şi cele ce vor fi mai existând trebuiesc corectate pentru a ridica şi aceste părţi la nivelul atâtor capitole admirabil alcătuite, ce constitue valoarea şi seriositatea acestui prim volum. Fiindcă o asemenea operă e atât de utilă mai ales tineretului studios, încât sân-tem siguri că vor veni ediţii noi. Un nume, oare nu apare în paginile acestei cărţi, e acela al d-lui N. Bagdasar. Şi totuş, Lui i se cuvine recunoaşterea cea mai caldă alături de ceilalţi colaboratori. Redactor al Revistei de filosofie, profesor, organizator al interesantelor conferinţe ale Societăţii, autor el în-suş al unor cărţi de valoare cum e acea preţioasă prezentare a diferitelor sisteme de fi-Losofia istoriei, d. N. Bagdasar este elementul dinamic al mişcării noastre filosofice. Lui i se datoresc în cea mai mare parte aceste colaborări organizate din condeie atât de variate ca putere şi ca pregătire, colaborări din care s’a născut şi acest tratat de proporţii neobişnuite de istorie a filosofici moderne. Trecând peste neajunsurile inerente modului colectiv de a o fi alcătuit, lucrarea, pe lângă marea-i utilitate indiscutabilă, e vrednică să legene în ritmul omagiului numele iubit de noi toţi al profesorului Ion Petrovici. AL. BUSUIOCEANU e astăzi un nume în ştiinţa europeană a istoriei artelor. Faptul că nu-şd trimite la ziare notiţe informative, dacă nu laudative, cum e datina, şi că publicaţiile noastre nu iau act de prodigioasa lui activitate nu stinghereşte cu nimic această ascensiune, care e trainică fiindcă se razimă numai pe puteri proprii. Mie unuia mi-e dragă această ţinută aristocratică, firească grupului nostru de scriitori, cari înţeleg că realizările vorbesc singure, iar reclama e foc de artificii, ce nu iasă în urmă jeratic. Numai în cursul acestui an d. Al. Busuiocea-nu a dat pe planul internaţional al culturii o sumă de fapte, ce vorbesc prin simpla lor enumerare. Astfel revista italiană L’Arte, condusă de profesorul şi marele istoric de artă A. Vemturi, i-a publicat în fruntea numerelor din Ianuarie şi. Iulie două importante studii asupra unor tablouri necunoscute în Occident din colecţia regală română; întâiul: „O nouă Madonă de. Domenico Veneziano", al doilea : „Câteva picturi necunoscute de Ercole Roberti şi şcoala sa“. Editura La Connaissance din Bruxelles i-a tipărit în colecţia „Les grandes oeuvres d’art" un splendid album cu „Tablourile lui El Graco din colecţia regală română" precedat de un erudit studiu asupra pictorului. Studiul, într’o formă amplificată şi reproducerile din acest album sânt cele oare au împodobit numărul de Iunie al revistei Gândirea. In colaborare cu cel mai de seamă specialist în arta lui El Greco, d. A. L. Mayer, d. Al. Busuioceanu a publicat la Paris luxosul „Catalog El Greco", ce s’a desfăcut la expoziţia pictorului într’un număr de 25.000 exemplare. Afară de aceasta, editura parisiană Les beaux arts pregăteşte în momentul de faţă, în patru volume de mari proporţii studiul d-lui Al. Bu-suloceainu asupra tablourilor din colecţia regală română, studiu care e opera sa capitală. L’Arte din Torrno şi Rivista d’arte din Florenţa, preaum şi Burlington Magazine din Londra vor aduce în curând noi studii ale istoricului de artă român. Iar cartea sa asupra lui Piietro Gaviallini, care a fost publicată în limba italiană şi i-a atras întâiul renume în lumea specialiştilor, va ieşi în traducerea franceză a edi-turei La Connaissance. Singură această enumerare, cred, e de natură să dea cetitorului nostru o idee clară despre autoritatea şi renumale ştiinţific de care se bucură d. Al. Busuioceanu în domeniul internaţional al istoriei artelor. E vorba de cele mai vaste publicaţii, conduse de mari com-petanţe europene, şi de cele mai mari edituri artistice, accesibile întâia oară unui învăţat român. O necurmată muncă metodică de două decenii şi o inteligenţă scăpărătoare stau îndărătul acestor multiple succese exemplare, ce aduc atâta cinste ştiinţei noastre naţionale. Omului acestuia însă, absorbit cu totul în nobila pasiune a specialităţii sale, îi datorăm şi o altă serie de bucurii spirituale. El e cel care, împreună cu pictorul Jean Steriadi, a selecţionat pe răspundere proprie operele pictorilor şi sculptorilor noştri pentru pavilionul românesc dela expoziţia internaţională din Paris. Numeroasele elogii ale presei străine, ce încunună pe plasticii noştri, nu uită să se împartă totdeodată organizatorilor, al căror gust şl a căror pricepere au creat un modal de prezentare artistică. Evident, mediocrităţile cafenelei bucureştene pot să murmure că n’au participat cu toptanul la o asemenea ma- 471 © BCU Cluj nifestare, dar conştiinţa de a £i servit mai presus de toate prestigiul României prant.ro nem-durată selecţie a valorilor şi prmtr'o rafinată prezentare a lor în faţa străinătăţii, e confirmată de izbânzile câştigate şi de aprobarea unanimă. In această ordine de fapte, d. AL Busuiocea-nu şi-a cucerit însă un utau rar în lumea in-tennaţiionaiâ: acera de a fi iniţiatorul celei dintâi expoziţii istorice a tablourilor lui El Greico, Obţinând aderenţa la această idee a bătrânului învaţat A. L. IViayer, fostul director al muzeului din Miinchen şi a d-iui Georges Wiiidens-tein, proprietarul editurii „Las beaux ar.ts“ din Paris, expoziţia Eil Graco s’a putut realiza în sălile acestei edituri, adunând din lumea largă 50. de pânze ale marelui pictor, pe oare admiratorii le-au văzut întâia oară laolaltă. Expoziţia aceasta, de un răsunet mondial, e născută din gândul unui român. Şi fără îndoială, el ar fi isbutit mai greu de n’ar fi avut augustul asentiment şi sprijin al Regelui României, care i-a pus la dispoziţie comoara celor 9 El Greco, proprietatea Dinastiei noastre. , Peste patru sute de articole şi studii s’au scris în presa mondială despre această expoziţie, floarea elogiilor recoltând-o tablourile Regelui nostru. Evenimentul a provocat o nouă serie de cărţi despre geniul pictorului comemorat astfel; prin ele numele României se permanentizează în cea mai frumoasă aureolă de artă. Toate aceste lucruri, oare însemnează o propagandă românească fără egal ca distincţie şi ca durabilitate, nu se datorase niciunei organizaţii şi niciunei sume de bani; ele se datorese unui singur om, erudiţiei Iui, talentului şl inteligenţii lui, într’un cuvânt, autorităţii de oare se bucură în lumea învăţată de paste hotare. E adevărat că prestigiul României l-au sporit şi alţii în ultimul timp; lor însă le-au trebuit zeci şi sute de milioane în sprijin. Lui Alexandru Buisuioceamu i-a fost suficient un singur nume: acela pe care şi l-a făcut el însuş ! Gândirea are încă odată de ce să fie mândră. NICHJFOR CRAINIC W \f vBmmMk G. I. BRĂTIANU : UNE ENIGME ET UN MI-RACLE HISTORIQUE: LE REUPLE ROU-MAIN. — Nu sântern noi cei competenţi ca să judecăm activitatea de istoric a d-lui G. I. Bră-tiamu, în luminile reci ale unei ştiinţe în cane nu ne-am îndiisciplinat. Dar avem datoria chiar de a însemna cu bucurie aici ultima d-sale lucrare,. prin care îşi depăşeşte vocaţia strictă de om de . ştiinţă înisariindu-se ca reprezentant al noii generaţii de cercetători istorici, ajunsă acum către maturitate, — în vechea cruciadă, pentru apărarea drepturilor noastre ia pământul eu care am crescut deodată, de când ne ştim. Afirmând că „îşi depăşeşte vocaţia" nu vrem să spunem de loc că o trădează, ca toţi pseudoistoricii unguri şi bulgari de azi oa şi din trecut cari ne-au contestat legitimitatea fiinţei noastre etnice una cu pământul, — nişte politicieni şovini deghizaţi în savanţi. Dimpotrivă, — vorbind de miracolul existenţei noastre istorice, cartea d-sale realizează şi ea un mic miracol în felul ei: acela de a fi cristalizat cu o imperturbabilă seninătate ştiinţifică, cu o curtenie pe care o reliefează şi mai bine eleganţa fină a expresiei franceze, argumentele ei de luptă şi de apărare în atât de controversata problemă a continuităţii noastre în Dacia Traiană. Cu deosebire capitolul: La theorie de l’immigration dans quelques ouvra-ges recents în care, adoptând metoda de a considera concluziile tuturor contesitatorilor noştri ca perfect întemeiate ştiinţific şi făcând suma tuturor, ajunge la condluzia că trebue să admitem că nu am existat nicăeri, — e o mică bijuterie de sobru umor ştiinţific. In adevăr, după d. L. Tamas, ungur, nod am venit în secolul X din Bulgaria; după d. lacob Bromberg, „basarabean", Moldova şi Basarabia au fost slavone, ruseşti chiar, pe timpul lui Ştefan cel Mare încă; după P. Muftaeiev, bulgar, noi ne-am născut în Serbia, şi în nici un caz în preajma Dunării adică în Muntenia şi Bulgaria; pe când pentru d. Novakovicd partea muntoasă a ţării .sale e leagănul poporului sârb. Deci crezâmdu-i pe toţi, noi nu am existat nicăeri în Evuil Mediu! Ceea ce dovedeşte la toţi ascunse imperative politice. Utilizând şi coordonând cele mai noi cercetări istorice cu privire la noi, — până la cele orientale ale d-lui Minorski — şi fiind scrisă aşa cum e, în limba franceză, cartea d-lui G. Bră-tdaniu aduce o strălucită întărire dreptăţii cauzei noastre. . OVIDIU PAPADIMA ANUL XVI - Nr. 9 NOEMVRIE 19*7. 472 © BCU Cluj