GÂNDIREA ANUL XVI. — Nr. 8. OCTOMVRIE 1937. SUMARUL: N1CHIFOR CRAINIC: Ortodoxie şi clasicism. ... 369 V. VOICULESCU : Căutare...........................379 ION PTT.T.AT: Tălmăciri..........................380 PAN M. VIZIRESCU : întâlnire neîngăduită .... 383 RADU GYR: Poesii..................................389 ŞTEFAN STANESCU : Poesii..........................393 GRIGORE POPA: Actualitatea lui Soeren Kierke- ja.axxi........................................395 IDEI, OAMENI, FAPTE I^ SEPTIMIU BUCUR: Filosofie îşi poesie................405 VINTILA HORI A : Miracolul fascist..................407 CRONICA LITERARA OVIDIU PAPADIMA: Bogdan Petriceicu Hasdeu: Scrieri literare, morale şi politice. — Har iu Do-bridor : Organizarea minciunii.— Octav Şuluţiu : Braşov. — Ion Talpă: Prin rotogoalele de fum.— V. Copilu Cheatră : Cartea Moţului.............407 CRONICA MĂRUNTA NICH1FOR CRAINIC: Al. Mateevid. — Masaryk . . 415 E X E M P L A R U L 2 0 LEI © BCU ul forte reuşeşte }n lupta pentru viaţă. sănătatea este p-'î.-ntil fecior al succesului. lat* «ci, pentru • păstra nervii liniştiţi,'araeru! limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi. o reţetă care a făcut toate probele i tita da a a turna un flacon de p'jintonine intr un litru de vin de masă j,, odus Care COnstitue pentru nOÎ fi de e lua, inaintea fiecărei mese. un cel mai bun tanie“. păhărel din acest delicios vin fortifiant. Nici un fortifiant nu poate fi com-Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Tem- parat cu Ouintonine pantrucă nici unul ple, din Paris, a făcut experienţa şi nu coţina atâtea principii regeneratoare acrie : Ouintonine este remediu sigur cern „Sunt ani de zile de când între- ptect. eficace — şi de preţ nein buinţărn în casă Qumtonine; nu semnat —la care se poate recurge I* nc-am săturat niciodată de acest cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE £H©0U$ fiÂHCEZ. — LABORATOARELE HELIU IA ?AtJSA«JI St AtO^WItM © BCU Cluj GÂNDIREA ORTODOXIE ŞI CLASICISM DE NICHIFOR CRAINIC ,,Pentru clasicism” pledează în culegerea sa de airticole felurite d. N. I. Herescu, noul titular al catedrei de literatură latină dela Universitatea din Bucureşti. Autorul, care e un pasionat latinist şi colaborator al revistei noastre, îşi întovărăşeşte pledoaria profesorală de un elegant volum antologic în oare poetul N. I. Herescu a a pus o artă minunată în tălmăcirea lui Catul şi a lui Horaţiu. Cu asemenea însuşiri de nobilă distincţie literară şi de pasiune egală, nădăjduim o înviere a studiilor clasice la pomenita catedră, moartă până ieri, precum moartă continuă să rămână catedra de literatură elină. De fapt, acestor împrejurări nefaste se datoresc în mare parte neajunsurile privitoare la învăţământul clasic în România, semnalate de d. N. I. Herescu, cu înclinarea de a le căuta în altă parte cauzele. In vremea din urmă, clasicismul se bucură la noi de o atenţie deosebită, a cărei expresie sânt numeroase traduceri din filosofii şi poeţii greci şi latini, făcute de un G. Murnu, care nu e profesor de greacă, de un Cezar Papacostea, oare era profesor la Iaşi, de un C. Fedeleş, tot dela Iaşi, de un I. M. Marinescu, asemenea de la Iaşi, de un Şt. Zeletin, devenit profesor la aceeaşi Universitate, de un Bal-muş tot de acolo, de un Ştefan Bezdechi dela Cluj, sau animate de un Vasile Pâr-van, care era epigrafist şi arheolog. Cultura românească datoreşte acestor cărturari încorporarea integrală a lui Omer ,a lui Pluton în mare parte, a lui Marcu Aureliu, a lui Juvenal şi Petronius ,a lui Sextus Empiricus, a lui Ovidiu, a lui Aristotel în parte, a lui Longos, precum îi datoreşte lui George Coşbuc încorporarea integrală a lui Yirgiliu şi, am putea zice, lui Olăneseu-Asoanio pe Horaţiu, pe care ni-1 redă azi antologic, dar incomparabil mai frumos ,d. N. I. Herescu. Traducerile din clasici sânt mult mai numeroase decât cele, pe care le-am pomenit aici din memorie şi, dacă o editură le-ar aduna într’o mure colecţie şi le-ar repune în circulaţie, spiritul românesc n’ar avea decât de folosit. Pentru orice literatură naţională, clasicismul este ceeaee e matematica pentru inginerie şi logica pentru filosofie. E dela sine înţeles că o dreaptă cunoaştere a lui n’o putem avea numai din traduceri, oricât de bune ar fi ele. Pentru noi, cei de azi, valoarea clasicismului e mai ales de ordine formală, e măsura şi claritatea expresiei, ce nu se poate intui şi gusta din plin decât din izvoarele textelor greceşti şi latineşti. Tocmai de aceea învăţământul superior deţine rolul de animator al „limbilor moarte”, f ără erudiţie, lără pasiune şi fără talent, o catedră de clasicism nu însemnează nimic. Şi dacă d. N. I. Herescu deplânge reducerea orelor de latină şi greacă în liceu, una din cauzele acestei situaţii e, fără îndoială, lipsa de prestigiu a celor două catedre dela 369 © BCU Cluj Universitatea din Bucureşti, de unde caută sugestii în mod negativ sau pozitiv legiuitorii şcolari. O altă cauză e imitarea netoată a unor anumite curente din mult lăudata „Europă latină" a d-lui N. I. Herescu, curente ostile umanităţilor sau clasicismului. Această „Europă latină" nu e în realitate decât Franţa democratică, al cărei spirit stăpânit de francmasonerie şi de iudaism, luptă pentru „liceul unic" din care trebuesc expulzate studiile clasice. Nu e lipsit de interes să ştim că în Franţa, apărătorii umanităţilor sânt catolicii şi naţionaliştii, iar detractorii sânt revoluţionarii democraţi şi internaţionalişti. Catolicii apără în clasicism un bun de totdeauna al bisericii lor de limbă latină; naţionaliştii apără o tradiţie milenară a spiritului francez, tradiţie creată de catolicism. Spiritul revoluţionar e din principiu anticreştin şi antinaţional. Partizanilor liceului unic le trebuie, prin urmare, un suflet desră-dăcinat din tradiţiile milenare ale culturii naţionale pentru a-1 putea mânui mai uşor în aventurile cosmopolite, ce nu pot folosi decât iudaismului. Legiuitorii şcolari ai României, oameni înfeudaţi curentului francez ostil umanităţilor, au redus însemnătatea studiilor clasice în liceu sub sugestia Parisului democrat şi fiindcă n’au întâlnit la Universitatea Capitalei româneşti prestigiul clasicist, care să-i oprească dela această anticulturală operaţie. Dar, pledând pentru clasicism, d. N. I. Herescu ridică din nou în cartea sa o chestiune îndelung desbătută în paginile revistei Gândirea: aceea a orientării noastre culturale. „De noi trag azi puteri contradictorii, — zice d-sa: — de o mână Apusul de alta Răsăritul. De Apus ine leagă ideea romană, tradiţia latină, cultura raţiunii. De Răsărit, misticismul înfrăţit îin vremea din urmă cu ortodoxismul". Părerea d~sale este exprimată limpede şi categoric: trebue să respingem misticismul şi ortodoxismul „care ameninţă să pătrundă în literatură, în filosofie, în publicistică, la Universitate şi aiurea", şi să îmbrăţişăm directivele Apusului : „Ideea romană, cultura latină este deci firul conducător al culturii româneşti, dela obârşie şi până azi". > Dacă aş fi dispus să sfârşesc repede această discuţie devenită oţioasă, i-aş opune d-lui N. I. Herescu tocmai directivele Apusului, ostile clasicismului, pomenite mai sus şi din pricina cărora sufere învăţământul clasic al României. Dar chestiunea e mult mai complexă şi merită o desvoltare mai atentă. Ca să-i precizăm terenul, trebue să spunem dela început că: D, N. I. Herescu e pentru clasicism şi-l socoteşte în opoziţie cu ortodoxia. Noi sântem pentru clasicism tocmai fiindcă ortodoxia ne obligă. Sântem deci de acord: pentru clasicism; şi nu sântem de acord în ce priveşte raportul clasicismului cu ortodoxia. Această chestiune trebuie lămurită. Sa observăm mai întâiu că toţi cei cari se imaginează la noi adversari ai ortodoxiei no cunosc absolut deiloc nici în structura ei ecumenică şi nici în reflexul ei românesc. Trebue să înfrângi o anumită repulsiune faţă de diletantismul acesta al temelor facile ca să te angajezi în asemenea discuţii, Din acest punct de vedere, nimic nu mi se pare mai anevoios de combătut decât afirmaţiile prăpăstioase ale unei ignoranţe voite sau nevoite. Vina bravilor adversari ai ortodoxiei este că nu-şi dau osteneala să cunoască măcar elementar ceeaoe îşi închipuie că li se opune. Dar există şi o vină a teologiei, care nu pune la îndemâna cercurilor intelectuale max largi posibilităţi de cunoaştere a ortodoxiei. Lucrurile s’ajr lumina dintr’odată şi ar suprima prilejul unor discuţii, ce bat apa în piuă şi constituie mai mult o ruşine a vieţii noastre intelectuale. 370 © BCU Cluj Reluând firul raportului dintre ortodoxie şi clasicism, să ne oprim puţin la afirmaţia că „misticismul e înfrăţit în vremea din urmă eu ortodoxismul'4. Eu nu ştiu ce înţelege d. N. I. Herescu prin misticism, fiindcă nu ne spune nicăeri în cartea sa de frumoasă apologie a clasicismului. Dacă înţelege prin el o supremă formă de speculaţie filosofică asupra raportului dintre Divinitate şi sufletul omenesc, atunci ştie desigur că misticismul nu e ceva opus clasicismului de vreme ce teologia lui Pluton e mistică şi mai mult decât atât: e izvorul acelui mare curent de mistică antică al neoplatonismullui, în care străluceşte un Plotin şi care se sfârşeşte cu Proc-lus în veacul Y al erei creştine. Mi se pare cel puţin paradoxal ca un clasicist să combată tocmai misticismul acesta, care e floarea de azur a platonismului şi ultima consecinţă a gândirii eline. Dacă vrea să-l înţeleagă în sens creştin ortodox, misticismul are o dublă însemnare: una ca mistică experimentală, alta ca mistică speculativă sau filosofică. Mistica experimentală e trăirea culminantă a religiei, sau trăirea personală a unirii cu Dumnezeu în rugăciune, în contemplaţie sau în extaz. Istoriceşte şi concret, aceasta însemnează nesfârşita galerie a sfinţilor, cari nu s’au înfrăţit „în vremea din urmă" cu ortodoxia, ci aleătuesc dela început şi până azi una din temeliile bisericii şi confirmarea sublimă a lui Iisus Hristos în istorie. Atât ortodoxia cât şi catolicismul nu se pot concepe în afara misticei experimentale. Un clasicist nu poate trece uşor peste o asemenea mistică de vreme ce se întâlneşte chiar în domeniul său cu extazele lui Plotin, ca să nu mai vorbim de celelalte forme ale experienţei mistice din viaţa religioasă a Eladei. Mistica speculativă sau filosofică, în ortodoxie, e justificarea dogmatică a celei experimentale şi, pe bazele acesteia, teoretizarea contemplaţiei ca supremă formă de cunoaştere a misterului divin. Ea este, dacă voiţi, raţionalizarea acestei cunoaşteri trăite supraraţional, şi nu se poate concepe împotriva raţiunii, fiindcă presupune toate celelalte forme şi grade de cunoaştere omenească, deasupra cărora pune contemplaţia. Dacă mistica experimentală a sfinţilor e ceva cu totul propriu creştinismului, explicaţia ei speculativă e îmbibată de elementele filosof iei platonice. Părintele ortodox al cugetării mistice e neoplatonicul Dionisie Areopagitul, a cărui operă, după Biblie, joacă cel mai mare rol atât în cugetarea Răsăritului nostru cât şi în Apusul catolic. Barbarizat după căderea imperiului roman, Apusul pierde pentru multă vreme contactul cn filosofia şi literatura antică, şi îl va recăpăta prin mijlocirea Bizanţului. Abia în anul 827, apusenii iau cunoştinţă de gândirea lui Dionisie, când împăratul Mihail din Răsărit îi trimite operele ca dar, în Galia, către Ludovic cel Pios. De la această dată începe în Occident influenţa fiio-sofiei dionisiene, care durează până azi şi eonstitue unul din cele mai mari şi mai interesante capitole din istoria culturii europene. Iată ce zice în această privinţă eruditul catolic P. G. Thery, oare închină trei volume de studii meticuloase numai începutului acestei influenţe : „Cum să îndrăzneşti să abordezi problema influenţei lui Dionisie asupra lui Albertus Magnus, asupra lui Toma d’Aquino şi a teologilor franciscani, dacă nai înnaintea ochilor operele pe care ei le aveau şi aşa cum ei le aveau : comentariile lui Scotus Erigena, ale lui Hugo de Saint-Victor, ale lui Ioan Sarrazin, ale lui Toma Galllus şi ale lui Robert Grossetete, fără a uita marile scolii ale lui Maxim Mărturisitorul". Maxim e filosoful bizantin prin comentariile căruia Dionisie se răspândeşte în Răsărit încât ajunge, la sfârşitul veacului XVIII să fie tradus fragmentar şi în româneşte. De câţiva ani, avem traducerea integrală a corpului diomisian, datorită profesorului de patristică, Cicerone Iordăchescu şi d-iui T. Simenschy. Dar în Apus, 371 © BCU Cluj influenţa lui nu se opreşte la Toma d’Aquino şi la Bonaventura, adică în veacul XIII; ea atinge profund gândirea Magistrului Eckart, părintele speculaţiei metafizice germane; tot astfel pe iniţiatorul gândirii moderne, Ndoolaus Cusanus, care mărturiseşte că direcţia speculaţiei sale o datoreşte contactului cu Bizanţul, şi înfloreşte în veacul XVI în sistemul mistic al spaniolului Juan de la Cruz, proclamat nu de mult doctrinar oficial al catolicismului. Iată un singur exemplu din care răsar mai multe adevăruri deodată: îutâiu, că misticismul, ca direcţie filosofică, nu este înfrăţit numai „dela o vreme“ cu ortodoxia, ci este esenţial întregului creştinism; al doilea, că acest misticism apare ca o fuziune firească între forma de gândire platonică şi fondul contemplaţiei creştine; al treilea, că lamura spiritului antic intră mai întâi prin mistica noastră în patrimoniul culturii europene, Plafon fiind tradus mult mai târziu în latineşte, abia la curtea regilor din Neapole; al patrulea, că rolul Bizanţului ortodox e determinant în fuziunea clasicismului antic cu creştinismul. Eu nu pricep cum un latinist sau un clasicist în genere poate ridica o chestiune cum e aceea a nepotrivirii dintre creştinism şi clasicism când e un adevăr de abecedar istoric, ca să mă exprim astfel, că dacă însuşi creştinismul n’ar fi salvat pustiirii barbare patrimoniul antichităţii, astăzi n’ar exista nici clasicism, nici clasicişti ! Ceeace numim noi azi clasicism nu este şx nu poate să fie în nici un caz o identitate de simţire şi de gândire cu lumea antică. Nouă ne este cu neputinţă să credem serios în magnifica iluzie a Olimpului şi să ne înfiorăm la fel cu Olmer, care credea în realitatea ei. Tot astfel, nu putem urma o sumedenie de precepte, care treceau drept înţelepciune în ochii lui Plafon sau Aristotel şi care sânt simple aberaţii pentru mentalitatea unui creştin, precum nu putem primi o serie de explicaţii ale lor, care sânt simple naivităţi pentru mentalitatea unui modern. Intre noi şi lumea antică se interpune cultura creştină de două ori milenară şi progresele ştiinţei, care ne-aii creat o imagine despre lume cu totul alta decât cea veche. In această privinţă nu facem iniei un paradox când afirmăm că un creştin din veac urile primare se simţea incomparabil mai înrudit cu antichitatea decât un clasicist diix vremea noastră. Clasicismul e valabil prin ceeace supravieţuieşte din el ca element general omenesc şi se dovedeşte asimilabil oricărei epoci ulterioare de cultură. Pentru noi ,el are preţ în măsura în oare a trecut proba de foc a concepţiei şi a preferinţei creştine. Air trebui să ne transpunem în mintea lui Celsus, contimporanul genialului Oxigen, sau într’a lui Iulian Apostatul, care interzicea creştinilor contactul cu literatura clasică, pentru a putea născoci un conflict între creştinism şi antichitate, după procesxil milenar de asimilare, ce stă în urma noastră. Clasicismul a intrat definitiv în patrimoniul creştin ca element subordonat, şi fuziunea aceasta stă la temelia culturii europene. Dar un lucru, ce pune într’o situaţie foarte delicată pe intelectualii români, pasionaţi să combată ortodoxia, e că nu cunosc deloc rolul, ei în salvarea, în asimilarea, în cultivarea şi în răspândirea clasicismului. Ei ştiu mai mult sau mai puţin vag, din lecturi apusene, că umanităţiie, înfloritoare în Renaştere, au fost cultivate şi de catolicism. Unii mai informaţi ştiu poate că înainte de Renaştere, mănăstirile catolice, cum e aceea, celebră, dela Cluny, erau familiarizate cu poezia latină şi că Petra rea şi Dante, înnaiute de a fi umanişti, sânt oamenii Bisericii şi creştini convinşi. Ei nu ştiu însă că fenomenul umanist, prin care clasicismul reînvie atât de târziu în Occident, se datoreşte tradiţiei culturale şi puterii de iradiaţie a Bizanţului imperial. 372 © BCU Cluj In Apus, imperiul se prăbuşeşte în veacul al V4ea sub dominaţia barbarilor. Faimoasa „noapte medievală” se întinde propriu zis pe un interval de trei secolle, timp în care aproape se pierde contactul cu spiritul culturii antice. Această soluţie de continuitate, care e un fenomen pur occidental, începe să-şi găsească leacul abia după întemeierea noului imperiu a Iui Cairol-oel-Mare. In Răsărit însă, imperiul roman continuă să trăiască încă o mie de ani, până la căderea sub turci. Bizanţul, proclamat capitala lumii romane de Constantin cel Mare, e în toată această vreme „a doua Romă”, e oraşul mondial şi centrul de iradiaţie pentru lumea întreagă. Este, cum i s’a zis: Parisul Evului Mediu. Pentru toată suflarea din afara imperiului, creştină sau barbară, a fi civilizat însemnează a se modela după idealul bizantin. Regii, fie barbari, fie încreştinaţi, din Răsărit, din Nord san din Apus, aici îşi cerşesc titlurile de nobleţă. însuşi Carol cel Mare, încoronat de Papă în catedrala Sfântului Petru, îşi negociază titlul imperial la Bizanţ. Dar această strălucire a cetăţii lui Constantin, „de Dumnezeu păzită”, se menţine o mie de ani printr’un eroism dramatic fără seamăn în istoria omenirii. Toată epopeea Bizanţului, plină de sacrificiul continuu al sângelui, e ofranda războinică adusă slavei lui Hristos împotriva păgâinătăţii barbare. Cine crede, la noi, că ortodoxie însemnează capitulare fără luptă, resemnare şi pasivitate, şi-a făcut, această imagine falsă din dureroasa restrişte a popoarelor răsăritene îngenunchiate de Semilună. Adevărata imagine a ortodoxiei ne-o dă Bizanţul imperial, cetatea extazelor sublime, a celei mai crunte asceze ,a celei mai nobile înnălţâri de spirit, a războiniciei fără pereche în apărarea Crucii, a vajnicului apostolat în convertirea barbarilor la credinţa ortodoxă. E marea epocă a dinamismului misionar al ortodoxiei, căci toate aceste popoare, ce gravitau în jurul imperiului, din Egipt, din Asia, dela Dunăre şi până la Nordul Rusiei, sânt fiicele spirituale ale cetăţii ecumenice. Uneori îmi pare nespus de rău că nu sânt istoric de pregătire oa să arăt conaţionalilor mei strălucirea milenară şi universală a Bizanţului ortodox, în mod nedemn ponegrit de ei sub influenţa autorilor catolici de după marea schismă, şi să scot în relief tot ee-i datorăm ca organizaţie de stat, ca fiinţă a dreptului românesc, ea Biserică şi cultură religioasă, ca civilizaţie populară coborîtă până Ia ţăranca din Argeş, care poartă şi azi costumul imperial al domniţelor din cetatea lui Constantin, până la baladele bătrâneşti, ce cântă slava aceleiaşi cetăţi. Există într’adevăr o romanitate vie, o conştiinţă imperială a neamului nostru, dar ea nu e cea fabricată târziu de artificiile filologice ale latiniştilor ardeleni, ci aceea îmbrăcată în formele istorice ale statului român independent, în care a trăit necontenit vie amintirea şi modelul imperiului roman de Răsărit al ortodoxiei. In amintirea lui şi-au purtat luptele marii noştri voievozi, apărându-şi credinţa şi românismul. Adesea m’apucă un necaz amar pe Nicdlae Iorga, oare ştie perfect toate aceste lucruri şi Ie-a risipit în sute şi mii de cărţi şi broşuri, fără să le adune încă într’o sinteză spre luminarea tuturor. In Bizanţ, prin urmare, nu poate fi vorba de o soluţie de continuitate a culturii antice, de o noapte medievală ca în Apus. Aici avem aface dala început cu o simbioză şi cu un proces neîntrerupt de asimilare a clasicismului, în creştinism. In lumea elină, cu filosofi ce se ridicaseră până la ideea monoteistă, e drept, eşafo-dată pe serii de concepte isubordoniate şi de zeităţi mitologice; în lumea aceasta cu credinţa că există fii de muritoare şi de zei, cum foarte just observă Ch. Guigne-bert, doctrina Dumnezeului îinomenit găsea un fond aperceptiv pe care se grefa. Era ea o pregătire şi ca o aşteptare a descoperirii mântuirii. Evanghelistul Ioan 373 © BCU Cluj vorbea de Logosul întrupat, iar Logosul era o idee familiară gândirii greceşti. Apostolul Pavel, în predica din areopagul atenian, făcea apel la ideea Dumnezeului necunoscut, tot aşa de familiară înţelepţilor, cari îl ascultau, şi nu le venea greu să se convertească dela întâiul contact cu noua credinţă; iar altă dată, în Epistole, le cita poeţii naţionali. Creştinismul apostolic apare, deci, între elini, procedând pedagogic: făcând apel la elementele similare din spiritul lor pentru a înscrie mai uşor noua doctrină a Evangheliei. Printre noii convertiţi sânt mulţi intelectuali greci, filosofi şi scriitori, cum e Dionisie Areopagitul şi atâţia alţii după el, cari, în lumina noii lor conştiinţe creştine, înţeleg ceeaee e convenabil sau nu din cultura păgână de unde veneau. Şi tot astfel, cărturarii creştini ai primelor veacuri merg şi studiază la şcoalele celebre ale păgânilor filosofia şi literele. Nu trebue să ne facem o idee greşită despre centrul cultural al lumii antice şi medievale, căutându-1 în Occident prin analogie ou actuala configuraţie intelectuală a Europei. Chiar când Roma Cesarilor îşi trăia apogeul politic, centrul intelectual al imperiului rămăsese tot Atena lui Peride, unde veneau să studieze gânditorii, oratorii şi scriitorii latini. Şi acest centru se multiplică nu spire Apus, cum şi-ar închipui publiciştii noştri, ci spre Răsărit: Alexandria lui Machedon, Antiohia lui Chrisostom, ca să se concentreze în urmă toate în marele rug aprins pentru toată lumea medievală: Bizanţul ortodox. Păgânii veacurilor primare veneau la creştinism din aceste şcoale, iar creştinii mergeau la ele să studieze. La început, ispiritul acestui învăţământ se înfăţişează ea o simbioză creştino-păgână. Doi oameni de geniu, Origen al nostru şi Plotin, adversarul doctrinei creştine, sânt colegi de studii la acellaş dascăl alexandrin, Ammonius Saccas, despre care nu se ştie bine dacă era creştin sau păgân. Dar şi Origen e influenţat de platonism, şi Plotin e influenţat de creştinism. De altfel, neoplatonismul în desvol-tarea lui ulterioară, chiar când îşi păstrează titlul păgân, e din ce în ce mai puternic colorat creştineşte. Expresia acestei simbioze iniţiale, care nu e încă o asimilare desăvârşită a esenţei păgânismului, e Universitatea creştină din Alexandria, unde străluceşte întâiul nostru filosof, Clement Alexandrinul, la sfârşitul secolului II, a cărui metodă constă din formularea doctrinei evanghelice cu expresiile filosofici eline. , La el şi la Justin Martirul, filosof grec convertit, găsim îndeosebi precizată atitudinea creştină faţă de cultura antică. Nu e, cred, de prisos să fie cunoscută şi de umaniştii noştri. Respinge creştinismul cultura antică? Nn! O acceptă integral? Nici atât! El o selecţionează şi o asimilează în măsura în care ea nu contrazice învăţătura Mântuitorului şi înfăţişează afinităţi elective cu aceasta. Cum se explică după modul creştin de a gândi, afinităţile elective ? Umaniştii noştri ştiu, fără îndoială, că poeţii, artiştii şi filosofii antici credeau în inspiraţia sacră a operelor lor. Când zămisleau frumuseţea sau înţelepciunea, ei oficiau, nu idustrializau, şi tocmai de aceea versul epopeii începea prin invocarea Muzei. In ochii grecului, Iliada nu era o carte de literatură în sensul modern, ci Biblia sacră a poporului Eladei. Cu atât mai mult creştinismul nu se poate concepe fără principiul inspiraţiei divine în geneza Sfintei Scripturi. Vechiul Testament e inspirat de însuşi Duhul Sfânt în vederea Mântuitorului, oare avea să vină. Noul Testament e inspirat de Duhul Sfânt pentru ca învăţătura lui Hristos să se transmită nealterată. Şi tot astfel, poeţii, pictorii, compozitorii muzicali, sculptorii şi arhitecţii, a căror artă sa cristalizat în bisericile credinţei creştine şi în grandiosul nostru cult liturgic. Roman Melodul, cel mai mare poet al Bizanţului, — Pindar al 374 © BCU Cluj poeziei ritmice, cum îl numeşte Krumbacher — şi ale cărui versuri le auzim cântate la strană, fără să mai ştim ale cui sânt, primeşte în mod cu totul miraculos şi brusc inspiraţia de a scrie. Doctrina creştină, precum deosebeşte două feluri de revelaţii: una naturală, prin care ne explică părţile relativ bune din religiunile naturale sau păgâne, şi una supranaturală, vădită ca prevestire în Vechiul Testament şi îndeplinită în adevărul absolut al lui lisus Hristos, tot astfel deosebeşte două feluri de inspiraţie atribuite celor două ordini de revelaţie. Din punctul acesta de vedere, inspiraţia ce stă la baza culturii antice, nu este sacră sau supranaturală, cum credeau grecii, ci naturală întrucât, printre sumedeniile de imperfecţiuni ale acestei culturi, se găsesc atâtea părţi bune ce converg către adevărul absolut al credinţei creştine, ca spre un centru de atracţie necunoscut, dar presimţit şi dorit din adâncul sufletului omenesc. Dumnezeu n’a părăsit pe om după cădere, ci a continuat să-l călăuzească spre Mântuitorul: pe ebreu prin Vechiul Testament, pe păgân prin suflul inspiraţiei naturale. Această explicaţie metafizică şi cristocentrică e cea mai largă şi mai cuprinzătoare din câte se cunosc în încercările de a găsi un sens universal al culturilor omeneşti. Pentru Clement Alexandrinul, cultura elină raportată la creştinism îndeplineşte o funcţie aualloagă, nu identică, cu Vechiul Testament: „Filosofia ca îndrumare, zice el la începutul cărţii Stromatelor, pregăteşte pe cei cari sânt chemaţi de Hristos la desăvârşire". Iar Just in Martirul, în Apologia a doua, exprimă astfel ideea pe care am prezentat-o: „învăţăturile lui Pluton nu sânt opuse învăţăturilor lui Hristos; ele nu sânt însă întru totul asemenea după cum nu sânt acelea ale stoicilor, ale poeţilor şi scriitorilor. Câte unul dintre ei a văzut, sub unghiul Logosului seminal divin, ceeace îi era omogen acestuia, şi Da exprimat bine; dar cum ei se contrazic pe ei înşişi în puncte însemnate, e limpede că n’au o ştiinţă sigură şi nici o cunoaştere inatacabilă. Astfel deci, tot ce se află bun la toţi aceştia ne aparţine nouă, creştinilor... Căci toţi autorii, graţie seminţei Logosului, înnăscuta în ei, au putut vedea în mod confuz adevărul. Altceva e, de fapt, germenele unui lucru şi un obiect asemănător, dat după o anumită capacitate, altceva ceeace e dat în participare şi în imitaţie printr’o favoare ce emană din el (adică din Logos)". Justin întrebuinţează în acest pasagiu cunoscuta expresie a stoicilor „logos spermaticos", prin care el înţelege Verbul divin. Verbul divin le-a inspirat elinilor putinţa de a cunoaşte adevărul, dar această cunoaştere e confuză şi fragmentară, fiindcă se produce după capacitatea cu care e dotat fiecare din natură — (inspiraţie naturală). Ea e imperfectă, dar nu e opusă cunoaşterii desăvârşite, dată de a-eelaş Verb divin prin participare şi prin imitaţie, în virtutea favorii speciale care e harul creştin sau inspiraţia supranaturală. Reiese limpede, sper, din această succintă expunere, atitudinea doctrinală a creştinismului, care îndreptăţeşte faptul istoric al asimilării elementelor din cultura antică. Absorbite în subordinea ce li se cuvine, aceste elemente se contopesc ou duhul creştin în personalităţile acelor mari ierarhi, savanţi, scriitori şi sfinţi veneraţi de întregul creştinism : Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Chrisostom şi Grigore de Nisa. Toţi sânt discipolii retorului păgân Libanius din Antiohia, figură proeminentă în veacul IV. Cercetează pe rând şcolile filosofice din Atena şi Alexandria şi adună în spiritul lor tot ce ştiinţa elină şi creştină putea să le pună la dispoziţie. Sinteze vii de clasicism şi creştinism, singură apariţia lor covârşitoare în epoca de aur a Bisericii e suficientă să rezolve problema raportului, ce ne preocupă. Arta llui Libanius, care fusese şi dascălul lui Iulian Apostatul, stă la 375 © BCU Cluj baza geniului lui Chrisostom, care e unul dintre cei mai mari oratori ai lumii. Fi-losofia lui Pluton e convertită definitiv la ortodoxie prin gândirea profundă a lui Grigore de Nazianz şi a lui Grigore de Nisa. Ideile sale de asemănare şi de participare, iluminate de spiritul creştin, intră pentru totdeauna în Dogmatică. Grigore de Nazianz e marele teolog al Bisericii şi poet de seamă. Dar spre deosebire de imnologii ulteriori, cari vor revoluţiona poezia antică scriind ritmic, după accentul vorbirii curente, el e poet tradiţionalist în sensul clasicismului: poesiile sale sânt scrise în metri antici. Atât în filosof ie câi şi în literatură, antichitatea le dă acestor oameni, înainte de toate tehnica culturii care, odată deprinsă, devine vehiculul plin de prestigiu al noului fond creştin. Acesta e sensul şi funcţia „artelor liberale11 sau a umanităţilor, cum se spune azi ,care, deia acea epocă, vor fi cultivate fără întrerupere de Biserică. E interesant să ştim părerea despre poeţii şi scriitorii păgâni a unui riguros ascet cum e Vasile cel Mare, autorul regulilor după care se conduce monahismul mănăstiresc. Eil are un discurs întreg „Despre lectura cărţilor profane11, adresat tineretului. Tineretul acesta era chemat să studieze Sfânta Scriptură, izvorul adevărului. Dar cum mintea lui nu putea aprofunda dintr’odată tainele Scripturii, Sfântul Vasile recomandă lectura autorilor profani — clasicii păgâni — ca exerciţiu pregătitor. Le dă pildă pe Moise „care s’a exercitat în ştiinţele egiptenilor, ce i-au slujit ca trepte ca să ajungă la contemplaţia marei Fiinţe11, şi pe Daniil „oare a fost instruit în înţelepciunea haldeenilor înnainte de a se dedica ştiinţelor sacre11. „V’am arătat — continuă sfântul — că ştiinţele profane nu sânt fără folos ; trebue să vă învăţ acum din ce izvoare să le sorbiţi. Ca să începem cu poeţii, ale căror compoziţii sânt mai variate, noi nu trebue să ne lipim de tot ce spun ei. Vom primi acţiunile şi cuvintele lor. Le vom admira şi vom încerca să le imităm. Dar când ne vor înfăţişa personagii ticăloase, ne vom astupa urechile ca să ne ferim de asemenea pilde, cum făcea Ulise pentru a ocoli cântecul sirenelor11. Vasile icel Mare nu acordă nicio stimă „poeţilor clevetitori şi satirici, nici celor cari înfăţişează oameni robiţi de erotism şi de vin11, sau învaţă că fericirea stă în banchete, sau vorbesc de „pluralitatea zeilor şi de certurile lor indecente11. „Fratele, la poeţi, e în cârootă eu fratele său ; părinţii şi copiii sânt în războiu neîmpăcat. Poeţii atribuie zeilor lor adulteruri, amoruri şi raporturi infame, mai ales acelui Jupiter, pe care îi vestesc ca divinitate supremă11. Este, în aceste rânduri, întreaga atitudine creştină faţă de cultura antică. Concepţia mizeră a poliieismului trebue respinsă categoric, şi tot astfel imoralitatea şi pornografia unora dintre poeţi. Aceleaşi criterii, continuă Sfântul, trebuesc aplicate prozatorilor şi oratorilor. Albinele nu se opresc la toate florile pentru a culege mierea, ci numai la cele care sânt de folos muncii lor. Tot astfel, dintre autorii clasici trebuesc selecţionaţi cei cari „laudă virtutea şi osândesc viţiul11. „Când culegem trandafiri, ne ferim de ghimpi; tot astfel, citind cărţile profane, vom culege ceeace e bun din ele, cu grija de a înlătura ceeaoe ar fi îin stare să vatăme11. Sânt oare âlte criterii în învăţământul clasic decât cele stabilite de Vasile cel Mare în veacul IV ? Şi, în ce priveşte lecturile în general sânt alte criterii mai sigure de studiu? Un savant şi un stâlp al creştinismului a vorbit astfel şi cuvântul său a rămas normă permanentă în şcoala creştină. El e organizatorul vieţii mănăstireşti. Şi odată cu desvoltarea monahismului, cultura antică îşi găseşte refugiul milenar. Ceeace numim umanism e pur şi simplu operă călugărească. Fiecare mănăstire e pur şi simplu un atelier de modelare ascetică a omului după idealul Iisus Hristos; dar e totdeodată şi o şcoală unde se studiază Sfânta Scriptură şi literatura creştină. Accesoriul acestui studiu e literatura clasică. In mănăstire, deci, după normele 376 © BCU Cluj lui Vasile cel Mare, se conservă cărţile clasice, se oopiiază mai departe şi se comentează. „Mănăstirile ne-au salvat comorile spirituale ale antichităţii, acele comori fără oare nu s’ar putea concepe viaţa modernă” ,— zice istoricul german Theodor Birt, pe care îl citează într’o substanţială broşură: Istoria creştinismului ca istorie a culturii, profesorul Theodor M. Ropescu. Mănăstirea ca instituţie spirituală şi culturală, cu tahigrafi, cu caligrafi şi comentatori, cu tot acest alexandrinism răbduriu şi migălitor, e o creaţie originală a Răsăritului ortodox. In veacurile următoare, ea trece şi se generalizează în Apus. Cultura europeană, orientală sau occidentală, literară, filosofică, artistică şi ştiinţifică, este pentru o perioadă de cel puţin 1500 de ani, aproape exclusiv o creafiune monahală. Ceeace numim spirit european, rezul-iat din fuziunea creştinism ului cu antichitatea, se razimă pe geniul cunoscut sau anonim al călugărilor. In veacul Y, când Apusul intra în noaptea barbară, Bizanţul imperial aprinde farull celebrei sale Universităţi, întemeiată de Teodosie al II-iea, la 425. Universitatea, ne spune istoricul A. A. Yasiliev, era bilinguă: avea 13 profesori de literatură latină, 15 de literatură greacă unul de filosofie şi doi de jurisprudenţă. E întâia Universitate creştină, de stat, fiindcă vechile şcoli din Alexandria şi Antiohia erau particulare. Mai rămăsese Universitatea păgână din Atena, care se stinge în curând, fiindcă păgâni nu mai erau, iar noua instituţie de cultură creştină o făcea inutilă. Universitatea Bizanţului e Sorbona Evului Mediu. Aici profesează învăţaţii veniţi din lungul imperiului, iar studenţii vin şi de dincolo de hotare. Universitatea e condusă adesea de călugări. Clericii şi laicii de-aici îşi capătă lumina intelectuală. Prin ea, cultura greco-romană, înfrăţită cu înnalta teologie, capătă un nou prestigiu. Pe măsură ce studiile bizantine se înmulţesc în vremea noastră, se descopere în adevăratul său înţeles rolul covârşitor al Bizanţului în cultura omenirii, acoperit până ieri de regretabila calomnie dispreţuitoare a ştiinţei catolice. In Răsărit nu se poate vorbi de o Renaştere ca în Apus, fiindcă aici umaini-tăţile se cultivă della început, neîntrerupt, şi studiul lor atinge culmea în clipa când imperiul cade sub turci. Istoria culturală a Bizanţului e foarte bogată în figuri de clerici umanişti, în fruntea cărora străluceşte un Fotie, patriarhul din veacul IX, om de cultură universală, sau un Mihaiil Psellos din veacul XI, prodigiosul prototip al lui Pic de la Mirandola. Cruciadele, punând înitr’un contact mai strâns pe apuseni cu Răsăritul-crează un nou mijloc de vehiculare a culturii bizantine spre Occident. Istoricul Nordstrom ne vorbeşte de uimirea cavalerilor cruciaţi cari, ajunşi la Constantinopol. descopereau că Platou, Aristotel şi ceilalţi autori vechi erau aici lecturi obişnuite ale cărturarilor, -— în vreme ce în Apus, la această vreme, nu se cunoşteau încă nici din traduceri. Acelaş istoric ne mai spune că, după descoperirea Bizanţului de către cruciaţi, se crează în Europa curentul ca tinerii să vină aici în Răsărit pentru a-şi desăvârşi studiile. Iar intelectualii noştri cunosc, desigur,cel puţin din istoria filosofici, că bizantinul Gemistos Plethon introduce platonismul în Florenţa Renaşterii. In veacurile premergătoare Renaşterii, ne spune A. A. Vasiliev, tratatele de medicină ale Bizanţului ajunseseră manuale normative în şcoalele apusene. Adăugaţi la aceste date, ce se pot înmulţi la nesfârşit, faptul că, după stingerea religiunilor păgâne, o mare parte din operele de artă, ce împodobeau templele, fuseseră adunate în cetatea imperială. Oraşul avea aspectul unui muzeu. Pentru colecţiile de manuscrise, pe care le poseda după vechiul model al Alexandriei, istoricii moderni îl numesc „biblioteca Europei”. Iar împăratul Teodosie al ll-lea, întemeietorul Universităţii, e numit „cel dintâiu umanist”. Şi dacă adăugăm extraordinara contribuţie adusă ştiinţelor juridice de codul teodosian, de codul 377 © BCU Cluj justinian şi de basilicale, înţelegem mai bine rolul precumpănitor al Bizanţului ortodox în istoria umanismului şi în cultura europeană. Iată dece am spus la începutul acestei expuneri: noi sântem pentru clasicism fiindcă ortodoxia ne obligă. Ortodoxia aceasta, atât de necunoscută şi ridicul pome grită, e formula unică a armoniei în spirit dintre contribuţia geniului omenesc şi revelaţia divină. Fără să renunţe la nimic din tezaurul relevat al credinţei, pentru apărarea căreia a dus cele mai eroice lupte, disciplina ei de două mii de ani ne învaţă cea mai largă înţelegere pentru strădaniile de înnălţare ale omului. D. N. I. Hereseu, avântat de frumoasa pasiune a specialităţii sale, ne propune s’o lepădăm, pentrucă „ideia romană, cultura latină e firul conducător al culturii româneşti”. Dar această idee romană noi o avem prin Bizanţ — prin imperiul roman de Răsărit — concretizată în istoria statului naţional cu toate aşezămintele lui. Ea e aistăzi, în această formă şi nu într’alta, un bun folcloric al neamului românesc. Cât despre „cultura latină”, ea nu e atât latină cât grecească. E doar un adevăr unanim acceptat că geniul a fost al Eladei, iar talentul de a-1 imita al Romei. Şi dacă cultura Europei este, în substanţa ei, fuziunea clasicismului eu creştinismul, eu prefer Bizanţul ortodox care, în această privinţă, a dat tonul pentru toată lumea. Toate dogmele ecumenice el le-a formulat între veacurile IY şi VIII, cu împăraţii lui romani, cu ierarhii şi teologii lui răsăriteni. El cel dintâi a asimilat pe Platan în speculaţia mistică, generalizată apoi în Apus. El cel dintâi a încorporat antichitatea în subordinea credinţei. El cel dintâi a asimilat pe Aristotel în cugetarea dogmatică. Expresia acestei mari sinteze este un sirian din afara imperiului, sfântul Ioan Damaschinul, dogmatistul consacrat al Răsăritului, care trăeşte în veacul VIII. Opera lui, Izvorul cunoştinţei, e lamura dogmelor ecumenice, expusă cu ajutorul unei logici aristotelice, iar în domeniul metafizicei celei mai înalte cu metoda neoplatonică a lui Dionisie Areopagitul. E un lucru arhicunoscut în ştiinţa europeană că această operă e modelul dogmatic al Occidentului. Celebrele Sentinţe ale Iui Petru Lombardul, adică dogmatica romano-catolică normativă în Evul Mediu apusean, e alcătuită după chipul şi asemănarea lui Damaschin. Acelaş Izvor al cunoştinţei e modelul de care s’a slujit Toma d’Aquino la alcătuirea vastei sale opere Summa theologica, ce îndeplineşte până azi rolul directiv în cugetarea filosofic-roii gi oaisă a Europei occidentale. Şi dacă sistemul lui Aristotel a devenit baza consacrată a teologiei apusene, aceasta nu e opera umanismului occidental, care nu prea exista în acea vreme. Aristotel pătrunde în gândirea catolică pe două căi: prin Logica lui Damaschin. care e astfel părintele scolasticei şi e numit în Apus „întâiul scolastic”, şi apoi prin comentariile filosofilor arabi, adică mahomedani. Am pomenit deasemenea că neoplatonismul intră în Occident prin Dionisie, dăruit în veacul VIII de împăratul bizantin Mihail. Măduva speculaţiei mistice occidentale e Dionisie. Măduva speculaţiei dogmatice e Aristotel. Făuritorul acestei asimilări a gândirii antice în creştinism e însă Bizanţul. Precum se vede, „Europa latină”, ce ni se propune ca far de orientare, e foarte orientală în originile ei! Şi când d. Henri Masisis o apără împotriva „invaziei asiatice”, prin cartea sa Defense de VOccident, — care l-a sedus pe d. N. I. Hereseu în atitudinea adoptată, — el nici nu bănueşte cât asiatism originar zace în adâncul acestei Europe latine ! Astfel, elementele permanente ale culturii occidentale, care sânt elementele permanente ale oricărei culturi, noi românii le avem date în însuşi izvorul lor; Bizanţul ortodox, de care ne leagă organic marea tradiţie spirituală a neamului nostru. 378 © BCU Cluj CĂUTARE... DE Y. YOICULESCU Nu tai piatră să-Ţi ridic minune, Iţi zidesc un templu din plăpând : Sus, pe limpezi stâlpi de rugăciune, Bolţi de dor sub turle mari de gând. Din căţuia gurii stinse piere Adierea unui fum de grai. Urcă ’n mine imnuri de tăcere... Calc pe marginile sufletului.... Cere Rodul rugii înălţimi de rai... Inima cu sânge ’n amurgire A rămas pe-un ţărm fără talaz. Intru’n uragane de iubire ...Şi pornesc prin vasta mea neştire Să te caut cu antene de extaz... 379 © BCU Cluj TĂLMĂCIRI DE ION PILLAT — P L A T E N — TRISTAN Cine-a privit cu ochii săi frumosul, A şi cuprins în suflet taina morţii; El n’o să-şi afle pe pământ folosul, Şi totuşi se va teme în faţa morţii. Cine-a privit cu ochii săi frumosul ! In el păstrează pururi dor cu jale. Că doar nebunul o nădejde-ascunde, Sfârşit să dea cândva pornirii sale : Frumosul cu săgeata de-1 pătrunde, In el păstrează pururi dor cu jale ! Ah, ar vroi oa un isvor să piară, Din orice vânt sorbind venin, mirosul Pieirii culegând din orice floare : Cine-a privit cu ochii săi frumosul, Ah, ar vroi ea un isvor să piară. CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ IN SICIL1A De-ai plâns o noapte ’ntreagă, E dulce somnu ’n zori, Şi grijile dorm duse Pe pat liniştitor. Cu gene umezi încă Salut câmp, codri mari : In inimă e pace Adâncă pace, doar. 380 © BCU Cluj Prier privirii râde Topind orice dureri, Şi gliei, micşunele Ţes haina lui Prier. Sus, cântă ciocârlia, Pe garduri vii, dau flori Şi a ieşit din ţarcuri Talanga turmelor. Pescaru-şi prinde plasa La soare cald şi clar Şi sufletul lui cere Să joace ’n vânturi iar. Şi fiindcă ’n ţărm de stâncă Se sparge val mai lin, Catran primesc corăbii Pe pântecul lor plin. Pe digul ’ nalt şopârle Cu iuţi mişcări se strâng, Privighetori dau laraiă Din fiecare crâng Tras de plăvani, porneşte Un plug strălucitor Pământu ’n frumuseţe Le place tuturor. Nu-şi află peregrinul Loc sfânt prea depărtat, Şi sufletele toate In dor pios au stat. O, dorul meu, fii vesel Şi tu de isoare-atras, Fii fericit şi iarăşi Dă flueruilui glas. Sus ! ca închise inimi Să le înfrângi să ştii Când slobod de durere Sub iarbă vei dormi. 381 © BCU Cluj — HANS CAROSSA PRIVELIŞTE Amurg de-acum. Bătrânul parc închis e De-un şir de fagi, înalt, des, brun ca zidul. Sunt singur. Tot pălind în vânt prin neguri Pier focurile ce lle-aprinse ziua. Deodată gardul fagilor se pierde. Privesc în zarea largă,, totuşi nu văd Nici siat, nici zid, nici vită pe aproape. Văd doar un câmp sălbăticit eu floarea Brânduşelor, văd munţii de piatră In limpezimea lor venind spre mine, — Un sloi de aur clar, văd luna plină Pe cerul rece, stând în strălucire. Un dor adie ’n juru-mi, astă clipă, Iubito, ţie, Cu tot fiorul ei să ţi-o trimit. BEJENIE Războiul pâlpâie tot mai aproape : Vă arde grâul! Ostaşii vi s’au dus ! De-acum să pribegiţi spre miază-noapte ! S’o luaţi pe valea începutului în sus ! Proeetill de-otravă a căzut. Albe văluri blând adie fum. Cine ’şi deschide gura, acolo pică mut. Iute la drum ! Iute la drum ! Cu mâni hotărîte, cinstite, Deschid laviţe zugrăvite, Se ’mbracă în portul de sărbătoare Cu cisrne ’nalte, largă cingătoare. Straniu un singur copil Seamănă în porumburi boabe tiptil. Cântând Ie presară pe frunte de vite Prin coarne frumos arcuite. Icoana străveche, In care în aur Prunc sfânt se mai vede, O strânge ’n cojoc după ce o sărută. Tăcuţi se tot duc pe câmpia tăcută. 382 © BCU Cluj ÎNTÂLNIRE NEINGĂDUITĂ *) DE PAN. M. VIZIRESCU N ii întotdeauna un client serios ar putea să se folosească de consultaţiile doctorului Delureanu. Fiindcă omul cu chipul cât plosca nu-şi prea vede de meserie. De multe ori, drumuri absolut personale îl duc departe de cabinetul aşa de frumos aranjat. Doctorul este un suflet ou multă înţelegere faţă de ceeace-i prieşte ,şi asupra acestui lucru nu are de dat socoteală nimănui. Pe urmă, o iubire nepermisă preţueşte pentru un om, nemăsurat mai mult decât alta încuviinţată de legi şi de societate. Astfel, sânt destui care-1 ştiu cum trece seara pe străzi mai dosnice şi cum intră in casa foarte onorabilă a unei femei cu farmece renumite. Uneori, când vrea să facă drumul mai drept, trece prin parc, iar alteori îi ocoleşte frumos intrarea şi apucă prin glodăria din dreapta, foarte serios şi taciturn. Doctorul Nicu Delureanu cu atâtea cămăruţe şi chichiţe lăuntrice, nu ţine niciodată cont de cei care intră şi ies pe uşa casei lui. Iar doamna Lucreţia Delureanu, sau tanti Lu — cum îi zice Natalia, — nu poate să facă altfel, căci îi seamănă prea mult. Dar nu în oeeace priveşte concepţia despre datoriile ei faţă de soţ, (aici fiind bine stabilit că dânsa e o femeie perfect morală), ci în faptul că nu-şi cam iubeşte căminul. Că şi tanti Lu, pe lângă prietenele pe caire trebue să le vadă zilnic, mai activează şi într’o seamă de comitete şi comisii, cu pasiunea oamenilor devotaţi obştei. Tanti Lu se întâlneşte cu Natalia numai în sufragerie la ora mesei şi se îngrijeşte mult de pofta de mâncare a nepoţicăi. Sub o astfel de supraveghere, fata a putut, nestingherită, să răspundă la prima invitaţie de întâlnire a lui Ilarie, ca mai pe urmă să facă o modificare în programul unor după amieze din săptămână. Astfel, pe lângă jocul cu mingea sau cu păpuşile, au urmat regulat şi întâlnirile, motivate — când se simţea nevoia, — cu obligaţii şcolăreşti, sau cu o vizită necesară la o colegă. *) Fragment din nuvela „A fost o nălucă"... . 383 © BCU Cluj In seara asta, fiindcă tanti Lu şi doctorul vor merge la teatru, Natalia a consimţit la o întâlnire mai târzie. Sânt, oricum, ispititoare câteva clipe trăite sub aripa nopţii; au un farmec neasămuit pe care fata îl bănuise şi ar vrea să-l guste, mai ales că nu-i stă în cale nici o piedică. Băiatul a venit şi a intrat ca totdeauna în tufişul neguros dintr’un colţ al parcului, pe care-1 ştiu numai ei, şi a rămas să aştepte. Ii bătea inima şi se silea să nu facă vreo mişcare, că să-i audă paşii de departe sau foşnirile frunzelor pe sub care trece. Era stăpân pe o bucurie mare şi bucuria se estompa cu umbre adânci în noapte de-1 învăluia ca un mister, în inima căruia ar fi vrut să rămână aşa, totdeauna. Aştepta !... Şi poteca îngustă a prins să-i trimită undele unui cântec ce se închega spre fericirea lui — paşii ei, — pe urmă a început să joace conturul viu al unei umbre de mătasă. Fata venea furiş, înfr’un colţ tăinuit ca ’ntr’o poveste şi băiatul ardea transfigurat. Acum inu mai erau şcolarii cuminţi de mai înainte, ci două înfiorări care evadaseră dintre zidurile şcoalei şi căutau protecţia nopţii. Fata sa oprit la uin pas de lilarie, cu răsuflări repezi şi speriată de parcă cineva ar fi urmărit-o. — Eşti aici ? a întrebat şoptit, cu aburi calzi în voce. — Dac’ai şti de când... a răispuns băiatul, înăbuşit. — îmi pare rău cam venit ! Şi fata privea în pământ ruşinată ca de o faptă urâtă. ... Nu ştiu ce-a fost cu mine să plec noaptea de-acasă. — Dece-ţi pare rău ? Aici nu ne vede nimeni. Eu stau d’un ceas şi n’am auzit să treacă cineva. •— Mi-e teamă. Şi Natalia sta nemişcată, cu pălăriuţa sub braţ unde o aşezase o grijă nouă caire-şi făcea loc de-acum în viaţa ei. — Linişteşte-ie ! Nu vezi cât e de frumos ! Şi nu ne vede nimeni. Dar fata tăcea. La căpătâiul acestui drum îşi da seama, poate, că făcuse un pas de aventură, că se brodase eu prea mult curaj într’o poveste în care ar fi vrut să rămână de tot naivă. — N’am ştiut c’o să fie aşa, că nu veneam. — Te-a bănuit cineva ? — Nu! ... — Atunci de ce nu vrei să fii ca ’n alte dăţi ? Şi băiatul o privea chinuit şi parcă vinovat de neliniştea ei. — Ştiu şi eu... Poate fiindcă e noapte ! Crezi că e atât de uşor să pleci de-acasă, să minţi că te duci la o colegă ?!... — Dar ai spus că tanti şi unchiu merg Ia teatru. — Sigur. Altfel ar fi fost imposibil să viu. Mai sânt însă şi alţii care trebue să ştie unde merg eu. Helenca, madama, e mai grijulie decât toţi. •— Madama ?! S’a mirat Ilarie. — Madama. Dar trebue să ştii că ea a crescut pe tanti Lu şi e ca o bunică în casa lui unchiu. — Dacă-i atât de batrană, cred că de oboseală a adormit până acum. Natalia a zâmbit, dar cu tristeţe că-i era dragă bătrâna. — Acum sântem singuri. Cât am aşteptat eu clipa asta... 384' © BCU Cluj — Nu mă tem de Helenca, a zis într’un târziu fata, continuând un gând pe care voia să-l ducă până la capăt. Dar până s ajung aici mi-a fost frică. Mi-a fost frică de felul repede în care am mers de grija de a nu mă întâlni cu cineva. Mi se părea că toţi din cale se uitau la mine şi ştiau unde mă duc. — Te înţeleg !... . — Pe urmă, când am intrat în parc, mi-a venit teamă fiindcă eram prea sin- gură. Dumitale nu ţi-a fost urât ? Băiatul a zâmbit c’o undă de mulţumire, că observa în întrebarea ei o grijă mică şi pentru el. — Când te gândeşti la altceva, nu-ţi mai e urât ! Acum nu mai eşti singură; Dac’aş fi ştiut ţi-aş fi ieşit înainte, la intrarea parcului. — Nu. Să nu faci asta. Şi-acum mi se bate inima... Ilarie sta în faţa fetii într’o supremă încordare şi nu ştia ce să facă, ce să-i spună ca s’o liniştească. îşi da seama cât e de nepriceput. Altădată, fata venise mult mai voioasă. Atunci stătuse cu el de vorbă fără să măsoare diferenţa dintre el şi o prietenă bună, şi tocmai lucrul acesta îi dăduse putere să înfrângă unele greutăţi caracteristice firii lui. Acum fata parcă începuse să se lămurească şi rostul ei adevărat i-1 spuneau bătăile de inimă şi atmosfera de oare se lăsase învăluită în această seară. Şi băiatul nu isbutea să fie meşter mare, s’o ducă prin apele dragostei şi numai pe-acolo s’o poarte. Nu ştia să-şi tălmăcească iubirea, nici să-i desvălue profunzimile jocului în care ea intrase şi pe care-1 înţelegea acum prea vag, sub influenţa unor clipe de neobişnuită trăire. O aştepta ca pe o minune, să revină la fata din alte dăţi, să-i vorbească veselă şi neumbrită de alte griji. Să nu-şi facă mustrări că a răspuns la o întâlnire atât de mult dorită de sufletul lui, să fie mulţumită precum el e fericit că se ştie alături de ea. Pe urmă, sau în aeelaş timp, să-i înţeleagă toată iubirea şi să i-o împărtăşească. Doar aceasta era pasiunea lui şi focull în care clocotea. Natalia răspunsese până acum la întâlnirile cerute de el şi nu-i risipise iluziile. Buzele ei rostiseră cuvântul scump, dar nu se dovedise decât aşa cum putea ea să fie : naivă. Poate dac ’ar fi trăit acest joc cu sbuciumul şi înţelesul lui Ilarie, n’ar fi mai venit niciodată aici. Numai în seara asta se înfăţişase altfel şi cât de altfel i se păruseră toate... Dar neliniştea i-a trecut odată cu bătăile de inimă şi fata iar s’a făcut voioasă ca ’n alte dăţi. S’a aşezat pe butuc şi l-a ebemat şi pe Ilarie lângă ea. Băiatul a înţeles cu mulţumire că şi-a revenit şi s’a lăsat în voile ei. Pe urmă Natalia, punând degetul în dreptul buzelor, i-a făcut un semn şi l-a întrebat ca şi altădată : — Spune ce-am adus ? Dar parcă era atât de uşor de ghicit ? După toate dibuirile băiatului, a scos, însfârşit, din poşetă, moţăindu-şi buzele, o păpuşă mică şi i-a pus-o în palmă, între-bându-1 din nou : — Ghici ! — O păpuşă ! — Numai atât ? — A, o artistă ! — O dansatoare, domnule ! Deşi străin de logica acestor bucurii, ca să-i facă pe plac, Ilarie s’a uitat cu admiraţie la păpuşa minusculă. 3^5 © BCU Cluj — E maestra unui balet de douăsprezeoe dansatoare. — Aşa ?!... S’a minunat băiatul. t — Da ! Ce credeai mata ? — E tare frumuşică. — Acum le las singure pe celelalte. Te rog s’o iei mata. Lui Ilairie îi părea rău să consimtă la atâta jertfă din partea ei, dar vedea în gestul acesta o atenţiune care-i lumina sufletul. Un dar din partea Nataliei, desprins dintr’un mozaic al bucuriilor ei, din orânduirile încălzite de desmierdările ei zilnice, însemna o uşă secretă care răspundea în iatacul fetii, unde gândul lui putea să se strecoare de-acum înainte oridecâteori va privi această mică baletistă. Ca Feţii-Frumoşi din basme, avea de-acum în puterea lui un semn miraculos cu care putea să pătrundă nevăzut prin toate închizătorile. Să se mai împotrivească ? ■— E un dar prea mare, a zis însfârşit. Rămân dansatoarele fără conducătoare... — De asta să nu te ’ngrijeşti. Locul de maestră nu mai e vacant; l-am şi dat alteia. Fata se simţea bine şi era veselă. Acum nu-i mai părea rău că venise. Oricum, găsea şi ea un farmec când se afla alături de Ilarie şi uneori îl privea pe furiş fără să ştie de ce, îndemnată de un gând nelămurit. Printre frunze, luna privea cu aceeaş faţă sentimentală cu oare a zâmbit întotdeauna milioanelor de îndrăgostiţi. Natalia s’a uitat lung precum făcuseră toate cele dinaintea ei şi parcă amintiri netrăite veneau de undeva cu înfiorări. Simţea, poate, fluxul cu care acest astru se oglindeşte în inimi sau se pregătea să-i facă vad de-acum, în tainiţa unui Ioc, unde pentru prima oară se sbăteau să pătrundă raze de lună şi şoapte de băiat. Un gând a trecut ou o lumină mai vie şi fata iar şi-a revenit. S’a pomenit râzând. — Ia spune-mi, cu ce seamănă luna ? — Cu ce seamănă luna ? Băiatul a întârziat o clipă, apoi s’a rostit mângâind cu ochii mâinile Nataliei. — Cu o fată frumoasă !... — Care fată ? — Una care e tot aşa fără pereche şi care a minunat lumea... — Cum a minunat lumea ? — Când a jucat Lugojanca... — Minţi, s’a înciudat fata prefăcută. Să-ţi spun eu : Seamănă cu o portocală. — N’ai dreptate ! — Ba am ! — Ba nu ! — Ba da ! D’asta am şi râs când te-am întrebat. N’o vezi cât e de roşie şi de plină ? Aluneca dela una la alta fără să se ’nţeleagă, mânată de puteri străine, dar până la urmă biruia tot eleva cu fundă de mătasă roşie. A pomenit despre vacanţele petrecute la conacul a cărui înfăţişare de castel, rămas parcă din vremea cavalerilor, plăsmuia un cadru măreţ pentru copilăria ei. — Vara e nespus de plăcut să stai în via noastră... Şi culesul e o adevărată sărbătoare. Atunci se strâng toate neamurile şi prietenii noştri. Yine şi bunicul Vin- 386 © BCU Cluj tilă dela Bucureşti. Iarna e mai urât. Dar tot îmi place şi atunci să dau câte-o raită prin moară. La vorbele din urmă băiatul a tresărit. — Aveţi şi moară ? — Da ! S’auzi cum duduesc motoarele... Ilarie gândise de mult să-i spună despre descoperirea sa, — moara lui Moş Pascu — şi să-i propună fetii să facă o plimbare împreună până acolo. Era cea mai mare bucurie pe care socotea că i-ar putea-o face, dar nu avea siguranţă că i-ar împărtăşi-o. Iată, ea acum îi vorbea despre o adevărată uzină — fabrica lor de făină, — cu puteri enorme în monştrii de fier, faţă de care înjghebarea lui Moş Pascu era doar o biată şandrama. Poate momentul n’ar fi fost cel mai potrivit, totuşi voia să-i cunoască părerea. I-a povestit în amănunt cum a ajuns el până acolo, i-a înfăţişat poesiia locurilor şi la urmă şi-a desvăluit planul. — ...E mică şi primitivă moara asta, dar dac’ai vrea s’o vezi... — Cum ? Să mergem numai noi ? — Numai noi ! — Dac ’ar auzi tanti Lu ştii ce s’ar întâmpla ? — Tanti Lu n’ar avea de unde s’audă ! — ...S’ar scufunda pământul! Apoi, mirându-se ca pentru ea : O ieşire din oraş !... Ochii lui Ilarie şi-au coborît pleoapele, atinşi parcă de o ofensă. — Ţi-e frică de mine ! — Cine ţi-a spus asta ? l-a mustrat fata. Dar pot eu să merg aşa departe ? — Nu e departe. Pe jos nu facem decât un ceas. Dar nu pe jos te voiu duce; am să găsesc eu un mijloc ca să nu oboseşti. Natalia a rămas pe gânduri. Oricum, i se părea că primind invitaţia băiatului, împinge prea departe vinovăţia faţă de cea care fusese mai înainte. Totuşi el a stăruit : — O să vezi c’ai să te bucuri. Ş’o să cunoşti pe Moş Pascu... Fata a mai întârziat în gândurile ei şi pe urmă i-a spus că răspunsul hotărât îl va aduce la viitoarea întâlnire. Apoi din nOu şi-a adus aminte de casa părintească. I-a vorbit de licăritul trenurilor care trec prin fundul grădinii lor şi n’a lăsat nici-unul din amănuntele scumpe inimii ei. — Când mă apucă dorul de oraş, ies la calea ferată. Uneori merge şi mama cu mine. Ce prietenă bună mi-este mama!... Ilarie asculta evocările care înduioşau chipul copilei smulse acum din povestea conacului şi simţea cum gândurile ei căutau o întoarcere la terasa cu draperii de zorele. Vedea cum o pierde printre decorurile de bogăţie şi lux, ale unei copilării închegate din bucurii scumpe, unde el nu avea dreptul să intre. De ce îşi aducea aminte de atâtea iubiri,, când el era lângă umărul ei ? Şi băiatul nu putea să astâmpere neliniştea din lăuntrul lui. Natalia ! Dar Natalia era fetiţa marnei şi prietena păpuşilor. Ce adâncă înţelegere ar fi putut să aibe pentru dragostea lui adevărată ? Strecurat prin strâmtorile vieţii mai anevoe, el ajunsese să-şi definească sufletul întreg şi totuşi, acum se vedea biruit de jocul capricios al Nataliei. Să-i vorbească despre copilăria lui, despre părinţii plugari, care dacă ar fi locuit în satul conacului atât de frumos descris, ar fi robii părinţilor ei ? 387 © BCU Cluj Nu mai ştia ee să-i spună. Dar în inima lui creştea mai năvalnic focul dragostei şi cu puteri mai chinuitoare decât i se mărturisise în prima zi când s’au întâlnit aici. . — De oe eşti trist ? Ce să-i răspundă ? L-ar fi putut înţelege cu adevărat ? — Mă gândesc la nefericirea mea, a zis înduioşat şi pe urmă şi-a dat seama că spusese prea mult. Dar nu, trebuia să ducă vorba până la capăt. — Mi-eşti dragă, auzi ? Mi-eşti dragă, Natalia ! — a isbucnit el şi fata a tremurat ca de o înfiorare revărsată în toată fiinţa ei. Pe urmă şi-a dat seama că-i place cuvântul ca o desmierdare, ca un cântec care umplea ceva, tot acolo în tainiţa aceea, unde nu umblase niciodată. — Să nu te superi că-ţi spun aşa... Şi ochii lui au prins a licări, învăluiţi de raza ce pornea din încuviinţarea fetii. Ea îl privea în tăcere, dar curajoasă, ca un copil care-şi pune în mişcare jucăriile ş’apoi se uită satisfăcut la ele. Dar cine putea limita nestăpânitele doruri ale lui Ilarie ? Le comprimase prea mult în inima lui, pentru ca să le mai poată ţine acum în apăsarea aceea sufocantă. — Spune-mi, te bucuri când ştii că trebue să ne întâlnim ? — Altfel n’aş veni, a răspuns fata, poate mai mult decât aştepta el şi fără să întârzie în căutarea vorbelor. Dar Ilarie vedea în răspunsul acesta mai multă logică decât căldura ce-i trebuia lui. Sau i se părea naiv, sau prea înţelept, — ca un fel de mustrare, — oricum o vorbă înţepată, întoarsă împotriva iscodelilor lui. — Am să viu întotdeauna până la vacanţa mare, a adăogat apoi, ca şi cum i-ar fi priceput îndoelile. Dar din vorba asta, băiatul a cules motivul unei şi mai mari întristări. „Până la vacanţa mare“ era marginea ce trebuia pusă clocotului său, a-vântuiui ce-1 scosese din liniştea lui de mai înainte. Aici se ridica semnul unui sfârşit, pe care ochiul lui sufletesc refuza să-l întrezărească. Cum de ea putea să şi-l apropie ? Ilarie se înţelegea numai pe sine şi-şi tălmăcea suferinţa cu întristarea ochilor săi. Dar fata ştia mai bine rostul lucrurilor şi-a căutat să-l lămurească : — Pe urmă in’o să mergem acasă ? Şi mama mi-a făgăduit că ’n vara asta, după ce vom sta câteva zile la Bucureşti, o să plecăm în străinătate. O să mergem la Veneţia... Acolo sunt gondole... Ştii ce bine-mi pare când mă gândesc ? Vorbea însufleţită de mirajul altor fericiri, poate mai mari şi mai adevărate de cât aceasta de-acum, pe care o primise în lipsa lor. Ilarie şi-a dus mâna Ia ochi ca să acopere pleoapele înroşite. — Ce ai ? La cercetat fata îngrijată. — N’am să te mai văd... ........ — Iţi făgăduesc că până la vacanţă voiu veni întotdeauna. — Şi pe urmă... niciodată !... — Am să-ţi trimit fotografia mea şi a mamei. Natalia nu vedea că jocul în care se prinsese o ducea încolo — mai departe de marginea pe care o înţelesese cugetul ei. O durea suferinţa băiatului, dar cauzele nu i Ie putea măsura până în fund şi nici nu încerca să se cerceteze pe sine dacă e vinovată. S au despărţit după o tăcere pe care abia a mai putut-o turbura nedumerirea ei. Oraşul îşi înfigea în noapte ochi de lumini, pe stradă mocnea viaţa liberă şi prozaică a tuturor serilor, dar nimeni nu ştia ce grele încercări trăgeau de sufletul lui Ilarie. Peste două săptămâni, toată povestea trebuia să-şi trăiască finalul... 388 © BCU Cluj P O E S I I DE RADU GYR VIORILE .................. Pe colină unduindă , trestii limpezi de oglindă : doi heruvi. La subsuoară, raclă mică, o vioară. Unul se ducea spre stele, altul se ’ntorcea din de. Reci, cleştarele lor brune se plecară lin pe strune. Sub arcuşuri lungi de fum ceară, strunele, şi scrum. Alăutele amare păreau moarte cbilimbare. Crini şi umbre, laolaltă, dănţuiau în iarba 'naltă. — Crini, arcuşul vostru daţi-l, glasul coardelor ehe3 © BCU Cluj penaţii căminului său spiritual O personalitate de mărimea lui Kierkegaard nu trăeşte şi nu crează după canoane impuse de alţii, nu se mulţumeşte cu surogate a l’instar de..., cum spun Francezii. Modelele ei sunt alese din profundă nevoie interioară, din prea mare bogăţie sufletească, şi deloc din calcule exterioare. Iar oa să fim exacţi, chiar în modelele alese, fiind vorba de Kierkegaard, trebue să vedem mai de grabă faţa lui interioară decât existenţe obiective. Mai precis : trebue să descifrăm ceeace Kierkegaard voia să fie, în opoziţie cu ceeace era. Modelele lui nu sunt decât icoanele ideale a ceeace voia ou orice preţ să fie. Pentru că Soeren Kierkegaard făcea parte din exemplarele excepţionale, care, cunoscând condiţia umană de aici de jos, sunt în permanentă revoltă împotriva ei. Dându-şi seama de micimea şi de grandoarea omului, el refuză să se lase înlănţuit de datul condiţiei sale. Prezenţa eternităţii era prea vie şi prea arzătoare în isufletul său, ca să accepte fără murmur moartea pământului. Şi Kierkegaard a fost un gânditor care a murmurat şi sa luptat toată viaţa. Nu trebue să uităm, că a dat lupta decisivă : lupta pentru nemurire. Şi ceva mai mult, şi îngrozitor în acelaş timp, lupta pentru nemurirea lui personală. Dintr’o anumită perspectivă privită, toată mediaţia kierkegaardiană nu este decât justificarea acestei lupte. Că motivul acestei lupte nu poate fi decât interior, că îşi are izvorul în zonele cele mai adânci ale sensibilităţii noastre metafizice, nu mai încape nici o îndoială. Kierkegaard, ca toţi demiurgii cu faţă de om, a creiat dintr’o profundă necesitate interioară, dintr’o vijelioasă dorinţă de depăşire, in a-ceasiă aspiraţie centrală de depăşire trebue căutat nervul explicativ all modelelor sale şi al genialelor sale eforturi de autoedif icare şi de devenire un martor al adevărului. De altminteri, tensiunea depăşirii, a autoedificării şi a mărturisirii adevărului sunt cele trei tulpine care susţin coroana metafizică şi simfonică a copacului kierkegaardian. Fără îndoială, rădăcinile lor coboară mai adânc, în urzeală ontică a personalităţii, unde sentimentul insuficienţei şi corelatul lui imediat şi coeternel, neliniştea metafizică, serbează triumfuri. Omul, mai ales, când poartă în el harul demiurgic, simte nevoia întregirii, luptă să se transforme şi să transforme lumea în care e dat să vieţuiască. Dar când, — o spunem asta cu Kierkegaard de faţă, — a muşcat cu pasiune din mărul eternităţii, acţiunea transformatoare devine singurul şi supremul lui scop. Că în acest joc gratuit şi fără nici o garanţie de împlinire, prin urmare, în această superbă aventură metafizică, demiurgul riscă totul, ţinând piept furtunei şi luptând împotriva vântului, nu e de mirat. Existenţa lui, tragică şi patetică, nu se poate desfăşura decât pe drumul luptelor şi incertitudinilor transfiguratoare. Accentul lui demiurgic nu poate înflori decât în lumina eternităţii. Iată de ce actualitatea lui este eternă precum eternitatea lui actuală este ! ' 1 ' ■ ;! ' 1 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE FILOSOFIE ŞI POESIE. In peisajul actual aii literaturii filosofice româneşti, d. Tudor Vianu şi-a desemnat un loc, pe care, am impresia că nu este inutil a încerca ,să-l definim aici,, măcar în câteva cuvinte. Ducrăriile temeinice pe oare le piublică d-nia sa de zece ani şi mai bine, menţinân-du-ise toate la aicelaş nivel de nedesminţită înălţime intelectuală, pun la îndemână cercetătorului suficiente piese pozitive de lucru pentru ca această tentativă să nu pară nimănui prematură sau arbitrară In tot oeeace a sicriis până acuma, d. Tudor Vianu s’a dovedit un doct comentator al problemelor estetice. Orice carte, apărută sub prestigiul incontestabil al numelui d-niei sale, însemnează proba hotănîtoare a unei orientări largi în câmpul discuţiilor abordate. Rari sânt studiile în care tehnica bibliografică a controverselor şi a criteriilor cronologice să fie atât de bogat şi de concludent susţinută. In vremea asta de exaltare nefirească a genului hibrid eseistic, oare justifică oarecum într’un chip pervers penuria informaţiei ştiinţifice şi care va duce fatal, — slavă Domnului, indicii sânt deja destule, — la o decădere unanimă a talentului ce-şi revendică necontrolata ambiţie de a-şi ajunge singur sieşi, volumele d-lui Vianu îţi dau siguranţa, atunci când le citeşti, că te afli pe un teren solid, în care armonia teoretică a fragmentelor şi certa viziune de ansamblu înlocuiesc rodnic vagul divagaţiilor ineoherente. ' Fără îndoială că ar fi cam riscant să spui că impunătoarele eforturi intelectuale ale d-ilui Tudor Vianu au izbutit să închege un sistem de gândire propriu. Orgoliul suprem al creaţiei personale prea puţini dintre cei de acum ş,i-l pot îngădui, scutiţi fiind de judecata negativă a viitorului. De obicei cele mai multe opere râvnitoare la gloria originalităţii sânt prefă,ceri simple ale unor teme vechi, care deşi întregesc şi luminează perspectivele, n’au însă noutatea autentică a sintezei diferenţiale. Si. după toate probabilităţile, acesta este cazul Esteticii d-lui Vianu. Cele două tomuri tipărite în colecţia Fundaţiilor Regale înfăţişează, cu un remarcabil lux de amănunte, problematica modernă a esteticei. Că ele nu alcătuesc un corp organizat de contribuţii personale, lesne vede oricine le parcurge atent paginile, din chiar mărturisirile repetate ale autorului. Să -amintesc doar pasagiul referitor la metodă, unde se declară categoric că dealungul cercetării vor fi folosite toate posibilităţile de investigaţie care şi-ian vădit eficacitatea anterior, la exploratorii domeniului artistic. Privite astfel lucrurile, trebuie să constat de la început că d. Tudor Vianu prin interesanta carte a d-niei sale, consacrată descifrării! raporturilor profunde dintre filosofie şi poesie, nu se depăşeşte dar nici nu regresează faţă de poziţia spirituală precedentă. Această recentă înmănunchere de articole frumos redactate, rotunjeşte parcă şi mai sugestiv imaginea morală ce ne-am făcut-o despre scriitorul sobru şi despre învăţatul interpre-tator de texte care a orânduit-o. E o imagine morală din ce în ce mai apropiată de idealul clasic al culturii, de acel echilibru constant şi sever al tuturor forţelor lăuntrice din om, care îşi are izvorul în stilul existenţial al lui Goethe şi care îşi caută o formă specifică în setea de universalism ordonat a neoumaniştilor contemporani. Nu e vorba aici de o mecanică reeditare a clişeelor antichităţii greco-romiane ci de o soluţie eliberatoare a sufletului modern oare numai aşa se poate smulge din drama sbuoiumatelar sale trăiri 'contradictorii. ’■ Neoumanismul urmăreşte reintegrarea individualităţii răsvrătite în armonia lumii. Ţelul lui ultim ăsta este. Destrămat de inexorabila dialectică a 'libertăţii şi a raţiunii, omul s’a înstrăinat atât de el însuşi cât şi de demiurgila cosmică. S’a singularizat şi şi-a pierdut conştiinţa unitară despre viaţă sau dacă vreţi sentimentul metafizic al existenţei. Veacul 'al XVIII-lea a adus ou el o tendinţă oare a venit să sporească nenorocos această stranie conştiinţă a izolării. Anume: impulsul general de autonomizare a valorilor şi a categoriilor noastre 405 © BCU Cluj de cugetare, din trunchiul «căruia s’au desprins apoi, ramurile specialiştilor. Caracteristic este pentru definirea personalităţii d-lui Tudor Viainu, capitolul introductiv aii volumului de oare mă ocup. D-nia sa pleacă dela afirmaţia că epoca modernă s’«a născut «deodată cu separarea variatelor tărâmuri ale culturii. De unide în primul milieniilu al erei creştine nici nu se pomenea de vreo Mee a îngrădirii disciplinelor «spirituale, — recunoscut fiind absolutul unui singur adevăr, — iată că încetul cu încetul, înclinaţia de a aşeza limite deosabi-I toane între felurile d«e manifestare ale intelectului uman, dobândeşte necontenit sorţi mai numeroşi de izbândă. Religia, filosofia şi arta, care eu «câteva sute de «ani înainte iîşi contopeau aderenţele tainice în aceiaşi realitate nediferen-ţiiată şi nevăzută a transcendenţei, încap acuma «să-şi revendice independenţa, «una faţă de cealaltă. Odată ou Kaint, duhul autonomizării îmbracă forme «autoritare şi tranşantei El distinge riguros fundamentele vieţi morale, teoretice şi estetice. Ce a urmat după aceia se ştie. Pasiunea analizei parţiale a devenit idolul timpului. Invazia «specialiştilor a «spart slăibitale zăgazuri potrivnice şi a pătruns pretutindeni. Ei bine, în contra acestei invazii dăunătoare, d. Tudor Vianu doreşte ,să mobilizeze cele mai adânci energii ale spiritului. Căci în «clipa în oare ispita meschină «a specializării exclusive va reuşi să tiranizeze toate individualităţile de elită, omul va fi deposedat de simţul totalităţii, atunci puntea misterioasă d«e «comuniune a lui «cu „-marele rotund îndepărtat" şi «cu abisurile fiinţării s’a frânt. Religia, metafizica şi arta — ele In primul rând — «trabue să acţioneze în «direcţia expansivă şi nu în direcţia limitativă. Menirea lor este aceia d«e a deschide porţiile zărilor «cât mai larg şi de a-i revela sufletului sensuri integrale «şi «unitare. Intima înrudire dintre ele, descoperită nouă numai în cele mai decisive «experienţe asupra n«o«astră înşi-«ne, mi-şi va lăsa răscumpărată fecunditatea de nici o iluzie comodă şi de nici o chemare a emancipării reciproce. ' D. Tudor Vianu «apare «astfel ca «un fidel discipol «al curantului neoumaindst şi mă îndoiesc dacă altcineva, la noi, ar putea fi citat înaintea domniei sale. M«aritul îi revine p«e deplin. A i-d nega ar fi o nedreptate. Aşa dar, «să stănuiase acuma asupra p«robl«e-mei ca atare, «dasbătută în inouâ culegere de eseuri. ' ' Deoarece expunerea completă a indestructibilelor «relaţii' dintre cele trei «moduri exterioare «de manifestare s«pirituială ar fi cerut material enorm «şi dimensiuni care depăşeau intenţiile autorului, d. Vianu a procedat la o prudentă drcumscriere a discuţiei, mărginin- du-«se «deocamdată, să argumenteze afinitatea esenţială a filos«ofiei ou po«e«si!a. Fâlosofia şi poe-sia cresic dintr’«o rădăcină comună. Acesta este gândul principal care străpunge ca «un filon «roşu, miezul cărţii. Botărît să coboare până în zona substanţială a pro'blemei ,«d. Tudor Vianu părăseşte criteriul fenomenal căruia îi acordase un credit împ«ărătes«c î.n manuatele de Estetică. De «altfel d-niia sa aminteşte în chiar rândurile p«rafa«ţei de o variaţie a punctelor de vedere, oare evident, nu conţine nimic uluitor în ea însăşi, dar «care, «orişicum, surprinde puţin prin repedea succesiune a momentelor. Teza înrudirii adânci dintre poesie şi filoso-fie «are o amplă filiiaţiune romantică. Romanticii germani cu deosebire, s’au oicupat de ea îndelung. In dialogul Bruno, Schelling identifică adevărul etern cu frumuseţea, «In altă «parte, Schelling soooiteşte filosofia ca un principiu dinamic a«l artei: „ideile filosofice se obiectivează iîn artă «ca sufletele unor lucruri reale". Din această de-a douia sentinţă, rezultă «că virtuţilor «constructive ale poesied li se recunoaşte doar uin rol similar «cu acela a«l cenuşeresei din poveste: ralul d«e meşteşug aplicativ al abstracţiunilor «suverane izvonîte din actele pure ale cugetării. Hegel aiacentiuiază impresia lui SabetLling. Fiindcă «absioluitul în pro«cesul lui de desfăşurare universală «întâmpină opoziţia formelor sensibilităţii, poesiia este considerată mult inferioară filosof iei. Exclamaţia hegeliană: cugetarea a întrecut în sbor anta, adună în tâlcul ei tragic dreptul la o moarte neîntârziată a poesiei. S’au propus trei soluţii mântuitoare, — fiecare aspirând la lauda de a înlătura definitiv primejdiile. Purismul preconiza îndepărtarea poiesiei sau mai degrabă uşurarea ei de Iestul meditaţiilor şi de orice încercare de a-şi îngloba vreun conţinut metafizic. După soluţia aceasta a «cărei paternitate îi revine luii Th. Gautier, E. Zdla, mânat şi el de aceiaşi dorinţă de a infuza creaţiilor artistice un suflu nou de reînviorare, emite vestita părere prin oare literaturii i se «acordă o funcţiune teoretică anticipatoare. Pentru Zola, romanul naturalist trebuie să fie o sporire a «cunoaşterii o«mului şi a «lucrurilor în «duhul constrângător al metodei experimentale. Al treilea răspuns «ce s’a propus în chestiunea «salvării poiesiei de l«a dispariţie a izbucnit ca o poruncă năprasnică şi a fost «ridicat pe crestele profeţiei d«e Nietzs«che. Daică poesiia nu se va apropia «cât mai total şi mâi rep'ede de izvoarele inspiraţiei iniţiale — de mit şi de legendă, e cu neputinţă de jus«tifieât vreo nădejde în vigoarea viitorului ei. Şi fiindcă tematica independenţei dintre vers şi mit'1, prezintă multiple laturi îmbietoare, d. Tudor Vianu a avut meritosul gând să o înfăţişeze cetitorilor într’un studiu istoric special. D-sa începe au Er. SchlegeO, intrând astfel direct în 406 © BCU Cluj atmosfera romanticii germane. Fr. Schlegel îşi exptrimă în revista Athenaeum, la 1798, îngrijorarea alarmantă că poesiei moderne îi lipseşte o mitologie oare să-i hrănească, asemenea unui fecund nucleu centrai, toate ramurile. —- Noua mitologiile, oare trebuie creată, va avea menirea, nu să reînvieze străvechile plăsmuiri ale folalnrului sacru de dinaintea mileniilor creştine, ci să adâncească eforturile cuceritoare ale spiritului european întir’un sens propriu timpului trăit. Fratele lui Friedriah, A. Wil-helm Schlegel, îşi rosteşte şti el cuvântul asu-; pra mitului, actualizând o ipoteză foarte soum-1 pă italianului Giambatista Vico. Mitul ar fi rezultatul concret al unei antropomorfizări a naturii, în care se arată forţa constructivă a fanteziei colective, — nu o sensibilizare alegorică obţinută pe calea reflexivităţii ci o icoană a închipuirii, anterioară conceptului. D. T. Viarau înaintează prin stufiişul notaţiilor bibliografice, fără prea mare greutate, servindu-şi continuu intenţia d-isale biruitor expozitivă. Cu Richard Wagnar problema se îmbogăţeşte. Wagner face o sinteză între tălmăcirea antropologică a miturilor — împrumutată dala Feuerbach, şi romantism. Văzând în mit, mai corect spus: în geneza mitului, setea neistovită a omului de a explica înlănţuirea fenomenelor naturale prin existenţa unor puteri apropiate de puterile fiinţei noastre, a căror cunoaştere împlântă individualitatea în pământul instituţiilor nemijlocite ,era normal ca autorul lui Tristan şi Isalda să considere activitatea analitică a inteligenţei şi acceptarea integrală a creştinismului ca un pericol. Cât despre Nietzsche — ar fi multe de scris. Esenţialul este că el a dat mitului. o altă îndrumare. Spre deosebire de toţi predecesorii săi, Nietzsche îi răpeşte falsul nimb epistemologic, dăruindu-i In schimb, o aspră finalitate biologică. In concepţia nietzcbeană mitul este chemat să dinamizeze viaţa nu să descopere adevăruri. Şi foarte probabil că în istoria gândirii şi a culturii, transmutarea aceasta fundamentală de planuri şi de valori, echivalează cu o piatră imensă de hotar. Am regretat sincer că d. Vdanu s’a oprit aici şi n’a avut inspiraţia de a merge mai departe. Sânt sigur că un popas cât de scurt asupra lui Ludwig Klages şi a lui Georges Sorel n’ar fi fost inutil, mai cu seamă că unghiul lor de apreciere a mitului diferă primordial. Să ne permitem acuma întrebarea: la ce concluzii ajunge cercetarea d-lui Tudor Vianu ? D-sa admite din capul locului că atât filosofia cât şi poiesia sânt experienţe metafizice ale absolutului. Dar ele se îndepărtează enorm una' de alta în ceeace priveşte posibilităţile de exteriorizare, rămânând amândouă valabile şi desăvârşind sentimentul totalităţii despre viaţă. Totuşi d. Vianu, aşa cum îşi formulează câştigurile nete ale discuţiei, nu reuşeşte să ne lămurească pe deplin. De ce? Iată de ce. După o demonstrare copioasă de argumente, d. Vianu . recunoaşte că ■ poasia şi filosofia se ating în ordine atemporală dar nu se determină pe scara vremelnicului. Cu toate acestea d-nia sa revine la acelaş raport dela superior ia inferior, împotriva căruia protestase atunci când s’a ocupat de contribuţiile şcoalei romantice. Din moment ce la pg. 82 găsim frazele următoare: „Rolul imaginaţiei poetice în cercetarea filosofică începe aaolo unde mijloacele proprii ale acesteia se dovedesc insuficiente. Intervenţia poesiei în filosofic este un efect al limitelor raţiunii şi trebuie primită ca atare", — fireşte, că nedumerirea acelora care identifică aici • o perspectivă hegeliană minor inversată, îşi are rostul ei bine întemeiat. A spune că poe-sia se poate dispensa de ajutorul filosofiei, pe câtă vreme filosofiei îi este imposibil să se lipsească de graţia procadeuriilor poetice, este tot una cu a admite superioritatea celei dintâi faţă de inferioritatea celei din urmă. Sfârşind lectura volumului interesant al d-ilui Tudor Vianu, stărue mereu în mine convingerea că problema ridicată e deschisă, — deschisă probabil, pentru mult timp încă de acum înainte... SEPTIMIU BUCUR MIRACOLUL FASCIST. Orice operă de artă, desăvârşit construită, e un miracol şi. e, în acelaş timp, semnul dumne-zeirii din om. Nimic nu apropie mai mult de misterul marii oreaţiund ca linia pură a perfecţiunii, care încheagă în conturul ei majiestatea divină a frumosului. Iată dece se poate spune că arta nu e în întregime -un produs omenesc, deoarece aparţine jumătate lui Dumnezeu. Cel ce gândeşte şi modelează o capodoperă, devine astfel un colaborator direct al Stăpânului lumii şi un participant etern la starea de miracol. Căci misticismul, prin însăşi măreţia lud, nu e numai monopol exclusiv rezervat sluji- torilor bisericii, sfinţilor şi marilor mistici. Iar daică un Heinriich Seuse întruchipa în Germania medievală dubla personalitate de mistic şi poet, aceasta nu înseamnă că fiind poet, fără a cumula totdeodată calitatea de mistic titrat, nu te poţi ridica până la starea de graţie. Opera ta, smulsă din înălţimi pe cari mintea celor mulţi nici nu le poate bănui, e chezăşia cea mai sigură a dumnezeirii din tine. Misticismul înţeles ca scufundare a eului în matca duhului suprem, apare deci ca o condiţie ontologică a artistului de totdeauna. E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de 4°7 © BCU Cluj artă de aceea de fascism. Opera Iui Mussoilini, oricât de abundent ş:i nedrept a fost criticată, va rămâne peste veacuri mai ales ca o desăvârşită realizare artistică, de un plasti-tism atât de bine închegat încât lasă să scape unui fin romancier francez următoarea remarcă: — MussOilini face în politică ceeia ce Michel-Angelo a făcut în sculptură. Din materie des-' vă-lue spiritul. ' Extrag aceste rânduri, semnificative pentru sensul intim al fascismului, din cartea -lud Rene Benjamin „Mu-ssolimi et son peupfle“ (Ed. Pion). Din întreaga revărsare de lumină a paginilor ei, c-ari sunt mai mult un imn decât un studiai, se desface id-eea limpede pe oare însuşi autorul a desciop-erit-o între oamenii noi- ai Italiei renăscute: ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spiritv.ală. Să nu se uite că 'acel ce conduce destinele Romei, a fost cândva un filosof, un romancier şi un poet. Cuvintele pe cari iun tânăr le-a -rostit atunci când Rene Benjamin îi cerea portretul cât mai precis al primului ministru, spun mai mult decât un rând întreg de tomuri seci : — ...Ducele e poetul poporului său, pe care-1 modelează ca un poet. Amintiţi-vă că a spus undeva: „Nu poţi crea nimic, fără un simţ poetic al vieţii". In aceste câteva cuvinte stă taina drag-ost-ei pe care i-o poartă poporul -cal mai -artist al lumii. Un dictator, scria nu de mult un gânditor german, trehu-e să adune în el toată gama de sentimente a poporului său. In chipul -său unic trebuie să ise recunoască fiecare cetăţean al ţării. Mussoilini rezumă Italia, cu prezentul, trecutul şi viitorul ei. Când Veneţieni-i au descoperit că statuia lui -Colleone, condotierul celebru, seamănă leit ou Mussoldini, au înţeles cât d-e adânc e înfipt omul acesta în istoria milenară a Italiei. Iar când o femeie -i-a strigat dela doi paşi, după ce Ducele îşi terminase cuvântarea: — „Tu eşti noi ! Noi -suntem tu !“ întreaga mulţime care-;l înconj-ura s’a simţit trăind frenetic în ochii aceia ca -două spade romane. Rene -Benjamin e unul din acei rari scriitori cari şti-u să dea viaţă personagiului pe -c-ar.e-1 prind în vârful condeiului lor. îmi amintesc de figura complexă şi dramatică a ic-elui mai mare romancier al Franţei, Ii-onore de Balzac, pe care Rene Benjamin l-a reînviat magistral în-trlo biografie romanţată care e un mod-ell al acestui gen dificil şi ingrat. In „Mussoliini et son peuple" am regăsit aceeaşi vigoare suplă, ac-elaş stil nuanţat şi spiritual ca un joc de floretă şi, oaaa ce încântă mai a as, risipa de lumină ondulând peste pagini, recreând minunatul peisagiu italian din car e figura de bronz a Ducelui se desprinde statuară. Autorul lui „Grandgnujon", romanul care a înfăţişat Franţei tragi-comedia sinistră a am-buscaţilor din timpul marelui răzbaiu, a fost învinuit de fascism, ca de o crimă, înainte totuşi de a fi ştiut ce e fascismul. Intr’o seară, pe o stradă întunecoasă din Gr-enoble, câţiva derbedei au încercat să-i spargă capul pentru păcatul de a fi fascist. „Nu -cunoşteam fascismul, scrie Rene Benjamin, -după acest in-cident însă descopeream atunci figura unora dintre duşmanii săi... Şi jurai în seara aceea să plec în Italia". Pentru un francez, înrădăcinat fără voe în mentalitatea cu lozincă fâlfâitoare a Revoluţiei, nu exiistă problemă m-ad chinuitoare ca aceea a libertăţii. I-n această deprindere naţională stă secretul succesului pe -care l-au obţinut comuniştii într’o ţară eminamente burgheză. Profetizând -paradisul unei libertăţi pe -cât de absolute -pe atât de himerice, propagandiştii minciunilor roşii -au ştiut să atingă -coarda c-ea mai sonoră a sentimentalismului galic, devalorizând, în ac-elaş timp, fascismul pe care-1 deghizau abil în haina tiraniei şi a despotismului. Rene Benjamin, deşi e unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai dreptei- -franceze, a cedat, trecând hotarul Italiei, instinctului rasei. S’a abătut numaidecât să afle dacă regimul faiscist a suprimat sau nu nimfa diafană a libertăţii. Mărturisesc ou toate că port o -antipatie organică principiilor democratice ale Revoluţiei franceze, că aş fi făcut acel-aş lucru. Şi aş fi descoperit — pentrucă realitatea italiană e strigător de vizibilă — aceleaşi lucruri ca si Rene Benjamin, ca şi -orice străin de bună credinţă oare se apropie de -miracolul fascist. ..N’am decât o singură -ambiţie, -spunea M-us-solini la începutul g-uvernării sale: să fac din poporul italian un popor tare, prosper, mare ş-i LIBER". Şi is’-a ţinut de cuvânt. Căci dacă la început fascismul a fost sever, de o severitate -chirurgicală uneori, întir’o ţară pe oare libertăţile democratice o transformaseră într’o -cangrenă, fascismul actual se află într’o nouă f-a-ză. Si totuşi chi-ar pentru perioada -aceea, pe care cei mai mulţi a-u nuimit-o tiranică, un tânăr poet găsea ucmătoarel-e reflexii: — „Mus-solini n-e--a luat .libertatea de a insulta în fiecare zi un regim oare -a salvat ţa-ra. Ne-ia luat libertatea de a nu fi patrioţi, într’o patrie fără -care n’am însemna nimic. Ne-a luat libertatea de a ne trânti la pământ... printre libertăţile noastre". Căci libertatea nu e întotdeauna înţeleasă aşa cum trebue. Democraţia dela noi o dovedeşte convingător, de un veac încoace. Pentirucă -acordată mias-sislor, c;a un -dar pe care nu-1 merită, libertatea s-e transformă în trândăvie şi în practică necontenită -a înjurăturii. Acordată însă în cadrul unei înţelepte ierarhii sociale, în -care cuvântul -cel greu să-l 408 © BCU Cluj aibă individul nai colectivitatea, ea devine în mod automat cheia unei ferildiri oare se numeşte prosperitate. Nimeni n’a avut în epoicia a-oeasta frământată a dupărăzboiului o conştiinţă mai sigură şi o sete mai mare pentru rânduirea definitivă a libertăţilor, ca Benito Mus-solini. Chinuit de unsprezece ori în închisorile democraţiei ,al a înţeles valoarea sublimă a a-cestud etern instinct omenesc. De aceea prima grijă a primului ministru fascist a fost reintegrarea libertăţii în drepturile ei fireşti pe cari i le răpise atât de diplomatic gălăgia sterilă a democraţiei. S’a vorbit atâta despre distrugerea individului în aplicarea programului fascist, .încât lămurirea acestei confuzii voite se impune ca o dreaptă reabilitare. Ierarhia valorilor a fost în toate timpurile criteriul cel mai sigur de selecţionare. Ierarhia ca fundament al orezului fascist, opus anarhiei democrate, a însemnat pentru viaţa Italiei o normalizare a vieţii, o evadare din haosul antebelic. Disciplina în statul italian nu e decât realizarea programatică a aoesitui act de dreptate. „Cine zice ierarhie, zice scări de valoare omeneşti; cine zice scări de valori, zice scări de responsabilităţi şi datorii; cine zice ierarhie, zice disciplină". Vorbele lui Mussolini, înscrise cu litere de foc în paginile primului număr al revistei „Ierarhia" pe oare a întemeiat-o fin 1921, anticipau încă de atunci concepţia viitorului stat fascist. — „Să nu uităm domnule, îi spunea un ofiţer de marină lui Rene Benjamin, ceea ce reprezintă cuvântul fascism: fascie a tuturor oamenilor cu bunăvoinţă! Ori voinţele cari se dau, sunt voinţele cele mai libere. Aşa încât regimul acesta este regimul adevăratei libertăţi". Şi mai e un lucru pe care Rene Benjamin îl aşează în luminoasa lui carte ca pe un refren revenind aproape la fiecare capitol: grija pen- CRONICA BOGDAN PETRI CEI CU HASDEU: SCRI- ERI LITERARE MORALE ŞI POLITICE, — EDIŢIE ÎNGRIJITĂ DE MURGEA EtLilADE. — Fără de şovăială se poate spune că momentul literar cel mai de seamă al anului 1937 este acela al apariţiei impunătoarei ediţii din Has-deu, pregătită cu atâta îndârjită munică de istoric literar, alcătuită eu atâta înţelegere pentru cel ce-a fost una din minţile cele mai geniale şi cele mai româneşti ale noastre, de către d. Miroaa Eliade. Sânt fericit că pot însemna aci un entuziast elogiu pentru atât de puţin liniştitul, încă, autor al „întoarcerii din raiu“, cu atât mai mult cu Cât până acum nu am putut face niciodată aceasta fără multe reticenţe şi adesea am pus asprimea pe oare o merită tru viitor prin educarea aleaiSă a copilului. Incurabilul individualist se temea isă nu găsească în locul turmei gălăgioase şi libere, un fel de armată în miniatură, călcând în acelaş pas, desfigurată de rigorile bătrâneşti ale disciplinei. Şi a întâlnit acolo, pe un vast stadion de lângă Roma, pe copilul de totdeauna, ou ochii scânteind, mândru de încrederea pe care Ducele o are în eil. E minunat pasagiu! acesta pe oare nu mă pot împiedeca de a-1 transcrie: — „E adevărat că purtau centuri şi puşti oa adevăraţii soldaţi. E adevărat că mergeau în acelaş pas; însă fieaare avea un fel atât de personal de a face ca ceilalţi, încât am înţeles imediat că era o rasă prea vie oa să nu rămână liberă chiar sub o disciplină, că nu mă puteam teme de nimic, că Ducele are dreptate". Tinaretull italian şi-a păstrat într’adevăr frăgezimea anilor lui, pe oare dragostea unui mare om n’a putut decât să o îndrepte pe căile iubirii de patrie şi adevăr, Când Rene Benjamin l-a avut în faţă pe omul acesta oare a dăruit omenirii o nouă Civilizaţie, n’a ştiut ce să spună. In sala aceea imensă şi rece din palatul Veneţia, în care Ducele lucrează până târziu în noapte la o masă, „ordonată ca Italia însăşi", l-a întâmpinat totuşi „iceil mai frumos surâs pe care l-am văzut". Insă conştiinţa forţei pe oare o avea dinainte, concentrată în luciul de cărbune al ochilor, i-a răpit graiul pentru a-i lăsa în schimb dorinţa de a admira în linişte chipul de bronz viu al lui Mussolldm. Cuvintele au venit abia pe urmă, oa o urmare a contopirii celor două suflete. Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, dewemece acel oe a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne. VINTILĂ HORIA LITERARĂ nu atât fin raport cu ceeace d-sa realizează cât cu ceeace uită, rătăcind pe drumurile .aproape inutile ale alhimiei asiatice sau pe cele penibile ale literaturii sale erotice. . In anul acesta de mari frământări ale sufletului nostru etnic, an în care, cu 'impresia că sântem iarăşi la o răscruce istorică hotărâtoare, ne căutăm atâta pe noi înşine în prezent da şi în trecut, d. Mircea Eliade ne face darul împărătesc al icoanei lui Hasdeu cel adevărat: om de ştiinţă al neamului său şi profet al acestui neam, fiindcă ştiinţa, departe de a-1 încremeni în pedanterie, l-a eliberat şi înălţat supra omeneşte prin cunoaştere. Hasdeu e adus astfel în mijlocul nostru, tutelar şi prieten totdeodată, prin opera isa, ului- 409 © BCU Cluj toare pentru toţi acei, mulţi, cari l-au cunoscut aşa cuim au avut unii interesul să ne apără până acum: savant haotic, literat ghiduş şi filosof spiritist. Ani şi ani, cu subţire perfidie, i s’au recapitulat în Adevărul literar „păcălelile", şi decenii întregi ziarele jidoveşti au popularizat pe ,,magul spiritist dela Câmpina“. Acum Hasdeu redevine al nostru. Fiindcă e o imposibilitate să înfăţişez cum ar trebui, în spaţiul de aici, toată magnifica bogăţie de aspecte ale sufletului lui Hasdeu pe clare o aduc cele peste o mie de pagini mari ale acestei ediţii ,mă voi mărgini să fac câteva însemnări asupra rolstului eii esenţial: integrarea lui Hasdeu în actualitate. Hasdeu e actualizat mai întâi prin lămurirea lui ca unul din marii profeţi ai naţionalismului nostru. Prin imensa-a activitate ziaristică, de o atât de organică unitate de viziune şi de cugetare, — cel care în 1868 vorbea în şapte articole la rând despre necesitatea de a se lua „Caracterul naţionalităţii române ca baza legisla-ţiunii sale" urma imediat calea profetică arătată de Simeon Bărnuţ. Ca şi pentru EimiUesicu, multe din rădăcinile atitudinei naţionaliste a lui Hasdeu, în concepţiile acestui nedreptăţit vizionar pot fii lămurite. Alături de Eminescu va fi mai departe mereu, într’un paralelism grandios, — cercetând „Cauzele şi rezultatele cosmopolitismului“ în 1871, luând hotărîtă atitudine contra formelor goale, de import: „nici o isătmânţă nu poate prinde cu atâta întesnire şi într’un interval de timp atât de scurt precum s’a înrădăcinat la noi floarea occidentală numită Senat, a cărui cultură ne costă vre-o câteva milioane pe an, fără să ne aducă vre-un folos, afară numai de o podoabă ce trece şi de un miros ce se evaporează" în 1866, anticipând tot atunci teoria păturii suprapuse: „la noi mai toate neamurile cele vechi au căzut înlloicuindu-ise prin o pretinsă aristocraţie, născută de ieri şi lipsită de acele tradiţiuni glorioase", o aristocraţie cu „nume enumerate cam în felul cum enumară Omer pe eroii greci din Iliiada", şi prevestind până şi accentele (sfâşietoare din Doina lui E-minescu îin poezia „Drumul de fier" (1864): Nu-i destul c’avem ciocoi; Ne mai trebui lanţuri noi Să tot curgă ca şiroi Cârduri de străini la noi / Dar Hasdeu nu e actualizat numai ca părinte sufleteisc al nostru. Opera lui literară mai ales e de o extraordinară actualitate în ea însăşi. Poate circula adică azi printre valorile contemporane, cel puţin ou câteva din accentele ei perfecte şi din preocupările ei esenţiale. ' 4 Ea îl dovedeşte în primul rând ca pe unul din Cei mai puternici poeţi epici ai noştri. Balada Ştefan Tomşa Vodă şi Vornicul Ion Moţoc în prinsoare la Leopole, cu ritmul ei metalic, sobru, ce contrastează atâta cu frământarea Voevodului înebunit de remuşcări, eu cinismul rece ai Vornicului, — este pur şi simplu extraordinară ; ca şi viziunea dantescă din Complotul bubei, dăltuită în ritmul acela abrupt, care îşi schimbă neaşteptat măsurile după proporţiile tabloului. Insă eeaace e mai db preţ şi mai viu astăzi din Hasdeu este .spiritualitatea lui. D. Mircea Eliade a observat just în studiul d-sale de largă viziune pe oare-1 aşează ca introducere, — că Hasdeu exaltă ceea ce a fost rar la noi: o concepţie eroică, imperială, a existenţei umane, în Răzvan şi Vidra. Dar pot isă ispun Că această concepţie nu e caracteristică numai pentru cunoscuta dramă a lui Hasdeu ci pentru toată viziunea sa de viaţă. El caută bunăoară aliajul de dragoste şi eroism în istoria noastră (Amorul în chronicele române); satirizează crunt deliciile minore ale vieţii burgheze (poemele Multiplicamini şi deliciosul Tablou flamand); exaltă în baladă gestul voevodului carie trimite la moarte pe Stolnicul Moroi pentru că îl sfătuise şmecher, — câtă actualitate în toate acestea! — să nu-1 taie şi pe Saraskierui turc că poate .fii stors de mulţi bani (Ionaşcu Vodă); şi cere poeţilor, iarăşi cum le cerem noi astăzi de multe ori în zadiar, o poezie aspră, dură: Ar fi o ironie să cânt eu flori şi stele In veacul nostru pe pământ Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele Iar adevărul geme tempeste şi resbele, Blestem, urgie, neguri ,pucioasă şi mormânt! Această concepţie eroică a existenţei nu este însă telurică ci înalt creştină în esenţa ei. Marile eroisme pentru Hasdeu nu se ating atât în luptă, cât în muncă, în singurătate şi mai ales în suferinţă. Cu deosebire în ultimii anii ai vieţii sale, Hasdeu atinge culmi aproape mistice de liniştită, die paradiiisiacă durere. Mulţi ştiu numai de poema Dumnezeu, dar în aproape tot ce a scris ca vers, Hasdeu e unul din puţinii noştri poeţi în caii' Dumnezeu exiistă vizibil. El îl izbăveşte die chin înăilţâmidu-1 până la imaterialitate : Gaudeamus, acel imn de neuitat al bucuriei morţii eliberatoare, şi Aşteptând, poemul desprinderii încete de pământ: Vorbesc cu nevăzutul şi dânsu-mi povesteşte Iar eu mă mir: De ce când sus mi-e duhul, jos nu mă mai porneşte La cimitir ? io © BCU Cluj Acesta e Hasdeu adus între nod de d. Mircea ' Efli-ade în hain-a de cinste a editurii Fundaţiilor Regale. * * * ILARIU DOBRI.DOR: ORGANIZAREA MINCIUNII. — Cât de puţin se schimbă datele esenţiale ale istoriei noastre în toate sensurile ei) — fie politice, fie culturale! De un veac şi jumătate ne sbatdm în aceiaşi oscilaţie fără linişte între glasul izvoarelor noastre vechi şi foşnetul mirajelor lumiii moderne. Antinomia asta însă nu e atât de ireductibilă încât să îndreptăţească tot acest sbucium. Nu poţi însemna nicăieri o -cultură care să creasică singură, între ziduri inaccesibile. Chiar în tipica înflorire a -culturii -chineze s-e adună, fertile, atâtea influenţe din aifară. Dar nod în ecuaţia -asta simplă am introdus, chiar în miezui ei, un element cu totul neaşteptat : minciuna. Drumul dela sufletul nostru la cel al occidentului trece prin minciună ; realităţile lumii moderne până să ajungă la noi se organizează în minciună. Nu e -ceva întâmplător ici urmare firească a groazei noastre de efort eroic în muncă, a egoismului nostru individual şi a poftei aprige de viaţă, -cari ne împing să înşelăm ea să răzbatem cât mai uşor. Ştim bunăoară -că avem ce arăta bătrânei Europe din puterea noastră de creaţie originală ; dar când ne ho-tărîm, o facem -pe căi lăturalnice, subvenţionând gras -cine ştie ce mediocru gazetar străin -ca să ne laude, cine ştie ce aventurier de editor -sau -om de teatru ca- isă ne impună .Ştim că e inutil, dar procedăm aşa fiindcă mai ştim că cel pe oare-1 înfăţişăm -astfel ca să ne înalţe nu e cei -care tr-ebue ci p-rietenul X., potentatul Y., sau chiar Z., un mare clasic ai nostru dar prezentat de soţia gazetarului N., îmtr’o traducere îngrozitoare. La fel când căutăm -să aducem bogăţiile spirituale ale lumii la nod. Nu Căutăm ceeace ne trebue, — ci ceeace ia ochii, e la modă sau străluceşte nou. Şi nu aducem, ci ciugulim acolo fărâme şi le împroşcăm alici cu îndrăzneală. Obicinuinţa asta a apărut deodată cu începuturile cu-lturii noastre modeme. Toate spiritele noastre ludde au identificat-io, au i-zbiit în ea cu revoltă, au atenuat-o de multe ori, dar n’au putut-o nimici. Heliadle Rădulascu a numit-o, „sarsailism“ făcând din promotorul ei un tip de un ridicol fabulos: Sarsailă; Kogălmieaanu i-a zis spirit de imitaţie; Maiorescu şi junimiştii au caracterizat-o predilecţie pentru forme fără fond, Caragia-le a ţintuit-o în satiră şi Emi-n-ascu a biciuit-o ou revolta lui sfântă; larga a fulgerat-o în numele duhului pământului. Azi tot aicea sântem. De aceea intuiţia care l-a împins pe d. Dobridor să pună ca titlu volumului său de rechizitoriu şi pamflet al actualităţii noastre, „organizarea minciunii', — l-a adâncit în istoria şi firea noastră mult mai mult decât s’a gândit. Şi era firesc să ajungă ia a-ceastă intuiţie, când -d-sa nu pornea atât de la un proces logic cât tot dela o stare de revoltă. De a-oeea, deşi cartea -aceasta adună în cea mai mare parte a ei o serie de articole şi foiletoane de gazetă, -despicând felurite aspecte culturale, politice, sodale, -economice, — totuşi ele se organizează admirabil şi organic într’-un tot, fiindcă toate cresc -din această mişcare de revoltă faţă de minciună. Şi toate se adună firesc în paginile de Concluzie ale volumului: „Ţării îi trebue caractere", — fiindcă numai prin ele, prin tăria lor, putem rămâne noi înşine -pe .orice meridian spiritual. Vorbind de unitatea de probleme ;şi de atitudine a cărţii nu vreau să spun că ea e perfectă. Se .resimte uneori, rar însă, respiraţia scurtă, de viaţă zilnică, ou care au fost scri-se. Altfel nu pot înţelege deosebitul fel de a vadea partidele în „Conştiinţa noastră mesianică“: „Partidul politic corespunde la sistemul de necesităţi a-dânei ale unei categorii sociale, bine determinate prin structura ei spirituală, prin aspiraţiile ei, prin idealurile ei. Pe când mişcarea de mase corespunde unei panide de moment, -când -conştiinţa, dislocată -din cercul luminos al sesizărilor imediate, se lasă înecată de valul de sugestie al unei simple formule" (p. 156) — şi în „Presa şi politica“ : „Intre cele două principii .populare de selecţie : „tună şi adună" şi „ail-e-ge şi -culege", omul politic preferă totdeauna pe cel dintâi. El adună, nu culege: şi fiindcă adună, partidul s-e formează prin alăturare, prin justapuneire, înmulţind cu unităţi abstracte: indivizii. Fiind conglomerat, partidul se face; nefiibd organism, nu creşte" (p. 203). Evident, no;i preferăm cu totul definiţia din urmă, oare o- anulează pe cea dintâi. După bum nu admitem de loc nici premizele nici concluziile din „Logica socială Aci naţionalismul e acuzat că „nu are conţinuturi pe cari să -le desvolte şi să le împrăştie peste toate marginile sufletului' româneşte" (p. 300), că nu are „caracterul de po-zitivitate" ci este „un concept limită pentru un alt fenomen sori-ai numit -comunismul"... ,,Aşa dar cu cât v-a lua desvoltare curentul naţionalist, -cu atât se va desvolta şi -curentul -advers"........,Cine va birui ? In totdeauna birue fenomenul care conţine -caracterul de pozitivitate" (jp. 302). Prin urmare, comunismul. Evident, aici -se face greşala de a se ctetnside- 411 © BCU Cluj ra naţionalismul nostru numai pe latura lui de ■ protest, de luptă eu istrăinismul, Dar el ane azi un conţinut pozitiv, în afară de exaltarea puterilor de creaţie ale neamului : înţelegerea naţiei nu ea un teren de luptă de clasă ci ca un organism în rare niciun mădular nu triebue să crească şi să funcţioneze în paguba altuia ci spre binele tuturora. Astfel se ajunge tot la noţiunea de dreptate, însă în mod organic, nu pe calea de absurdă abstracţie a marxismului. Cu astfel de puţine observaţii, subscriem cartea de vie mişcare sufletească a d-lui Do-bridor, în liniile ei mari de revoltă, cu atât mai mult cu cât ea se cristalizează într’o strălucitoare substanţă literară. Stilul d-lui Dobridor toarnă un preţios aliaj de abstract şi de concret, de rarefiate concepte filosofice şi savuroase expresii de înţelepciune populară. Uneori abstracţia majorează, alteori cuvintele se îngrămădesc şi atunci e păcat: aliajul nu mai reuşeşte. Dar asta e destul de rar. C‘u aceste daiităţi, d. Dobridor înseamnă ascuţit o serie ide momente şi figuri caracteristice obişnuinţelor noastre. Iată falsul nostru erudit : „Acest mirandolism de bogat peisagiu îşi are rădăcinile în cutia cu