GÂNDIREA SUMARUL: I PETROVICI : Ideia de Dumnezeu în faţa raţiunii . 313 LUCIAN BLAGA : Cincisprezece poesii.....319 VICTOR PAPILIAN : Un nedreptăţit........327 ARON COTRUŞ : New-York.................. 340 OLGA CABA: Metempsichoză................342 AXENTE SEVER POPOVICI : Lumini dintr’un început 343 ŞTEFAN BACIU : Poesii...................349 OVID CALEDONIU : Poesii.................351 IDEI, OAMENI, FAPTE SEPTIMIU BUCUR : O prezentare românească a lui ^SchoBephayer ........................ 352 NIŢĂ MIHAI : Poesie, muzică şi cult.....355 GRIGORE POPA : România la congresul internaţional de filosofie .......................357 CRONICA LITERARĂ • OVIDIU PAPADIMA : N. I. Herescu : Despre clasicism .— Cezar Petrescu: 1907. — B. Iordan : Trenul albastru. — Mircea Eliade: Şarpele . . 358 CRONICA MĂRUNTĂ N1CH1FOR CRAINIC : Despre Descartes. — Spiritualitatea satului. — Istoria unei convertite. — Vasile Pârvan. — Gogomăniile d-lui Eugen Lovinescu. •— N. Gogol, tălmăcitor liturgic. .. 364 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Cluj Omul forte reuşeşte tn lupta pentru viată, «Snătafaa este primul factor al succesului, laţi aci, pentru a păstra nervii linlftifi.'ereerul limpede, muşchii sprinteni fi corpul vioi. o refetă care a făcut toate probele ■ a:ta de a a turna un flacon da . Quintonine într'un litru de vin de masă produs care oonstitue pentru noi fi de a lua, înaintea fiecărei mese, un cel mai bun tonic". păhărel din acest delicios vin fortifiant. Nici un fortifiant nu poate fi eom-Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Tem- parat cu Quintonine pentrucă nici unul pte, din Paris, a făcut experienţa fi nu coţine atâtea principii regeneratoare, scrie : Quintonine este remediu sigur, corn- „Suni ani de zile de cSnd între- plect, eficace — fi de preţ nein buinţăm tn casă Quintonine; nu semnat — la care se poate recurge la no-am săturat niciodată de acest cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ.— LABORATOARELE HELIN IA IAAMA6U «l tBR4.U»il © BCU Cluj IDEIA DE DUMNEZEU IN FATA RAŢIUNII DE I. PETRO YI CI Comunicare făcută la congresul internaţional de filosof ie din Paris (Congres Descartes) ţinut între 31 Iulie şi 7 August 1937. Sper că tema comunicării de faţă corespunde ambelor tendinţe ale acestui congres de filosof ie: este în primul loc o temă filosofică vie şi ineperimată, deşi, în decursul secolilor a fost de-atâtea ori examinată şi rezolvită de mari şi numeroşi cugetători; iar pe de altă parte titlul acestei comunicări ne evoacă puternic filosofia ear-tesiană, care constitue în mod firesc pentru reuniunile noastre din acest an, umbra protectoare şi bolta prestigioasă. Fără să fie vorba de.-o pură exegeză istorică, ci preocupaţi mai cu seamă de poziţia problemei enunţate, în corelaţie cu etapa actuală a gândirii filosofice, va fi totuşi interesant şă vedem astăzi, după trei secole de evoluţie şi de critică epistemologică, cât a mai rămas în picioare din punctul de vedere al marelui Descartes. Pentru Descartes — se ştie — existenţa lui Dumnezeu era demonstrabilă în mod raţional, fie cu argumentul ontologic, fie mai ales cu uin argument aposteriori, care conchidea dela efect la cauză, a contingentia mentis, — argument înrudit de aproape cu acel cosmologic, care conchidea şi dânsul a contingentia mundi. De fapt era vorba numai de o nuanţă a parte a argumentului cosmologic: ,eu acelaş mecanism esenţial şi cu aceiaşi structură fundamentală 1). Dar frumoasa confienţă a lui Descartes în puterile raţiunii noastre şi în posibilitatea ei de-a a junge, printr’o demonstraţie riguroasă, până la Dumnezeu, nu s’a putut menţine în filosofia ulterioară. Rând pe rând s’au pus în evidenţă origina complexă şi precumpănitor afectivă a credinţi! religioase, incapacitatea raţiunii de-a făuri argumente mulţumitoare pentru a funda existenţa divinităţii (David Hume şi Kant au ruinat rând pe rând toate argumentele clasice), în sfârşit tot pentru a se disocia obiectul credinţi! religioase de orice dialectică raţională, s’a mai arătat că speculaţia filo- x) Argumentul .,a contingentia mentis“ al lui Descartes, constă în rezumat din convingerea că ideia unui Dumnezeu infinit, prezentă în spiritul nostru, nu poate fi zămislită de spiritul omenesc, esenţialmente limitat aşa că urmează să-i atribuim o cauză infinită ca şi dânsa, pe Dumnezeu însuşi, întrucât în cauza unui lucru trebue să fie cel puţin tot atâta realitate cât se găseşte în efect. (...”je n’aurais pas Pidee d’une substance infinie, moi qui suis un etre fini, si elle n’avait ete mise en moi par quelque substance qui fut veritablement infinie“, Descartes; Troisieme meditation metaphysique). ..... ; 3*3 © BCU Cluj sofică n’a descoperit ea pe Dumnezeu, ci l-a găsit în viaţa socială, care mai de mult îi făurise noţiunea şi o integrase în complexul de convingeri al individului şi colectivităţii. Este drept că filosofia profană a găsit noţiunea de Dumnezeu în societate, ca obiect de cult public şi privat. Dar poate că acea noţiune, ajunsă succesiv la un grad de remarcabilă rafinărie ,a fost tot opera Spiritului filosofic, care activa la început subt veşmânt teologic şi întrucâtva fantezist. Această noţiune, deşi cu origină complexă, n’a fost poate streină de trebuinţa spirituală de-a se ajunge cât mai repede la o explicare totală a existenţii, oare să-i închee edificiul şi să epuizeze enigma. Ideia de Dumnezeu a avut astfel şi un rol explicativ, înjghebând la iuţeală o interpretare a lumii, pentru a ţine locul explicării ştiinţifice, oare înaintează incomparabil mai încet, în desvoltarea ei prudentă şi metodică. Ceva din acest rol a avut de altfel şi sinteza filosofică propriu zisă, întocmind cu regularitate încheeri provizorii ale conştiinţii. Intre marea viteză a explicării teologice şi mica viteză a investigaţiei ştiinţifice, sinteza filosofică ocupa o poziţie de mijloc, prezentând totuş mari analogii ou tendinţa teologică, cel puţin când este vorba de fixarea cauzei prime şi a principiului ultim. In această împrejurare speculaţia metafizică a făcut apel adeisea la noţiunea de Dumnezeu, şi este o chestiune netranşată dacă filosofii n’ar fii parvenit să făurească ei această noţiune, în cazul când n’ar fi găsit-o, elaborată gata în societate. : ............. Când astăzi se caută a se reduce din cale afară rolul raţiunii la geneza iedii de Dumnezeu, invocându-se incapacitatea dialecticei raţionale să păşeaiscă în transcendent, înseamnă să se uite, că la origină, religia a fost în mare parte un fruct al raţiunii, că explicările religioase — aşa naive cum erau — satisfăceau perfect raţiunea, întrucât analogiile din care s’a plăsmuit mitologia divină, intrau perfect odinioară în cadrul acelei metodologii nerafinaite, de care se slujea raţiunea la început. Numai cu timpul s’a marcat diferenţa între atitudinea iniţială şi explicarea raţională, şi numai atunci raţiunea nemulţumită, dar care nu voia totuş să deposedeze sufletul de mângâerile religioase, a inventat teoria „simboalelor“, a desemnat religiei alte isvoare sufleteşti, într’un cuvânt a luat deprinderea să împingă viaţa religioasă în lotul afec-tiyo-voduntar. Acest fapt a contribuit şi dânsul, paralel cu. complexitatea şi emotivitatea, vieţii religioase, la tendinţa contemporană de-a se scoate religia dim forul raţional şi de a-i stabili fundamente exclusiv sentimentale şi voluntare. Fără a nega, întrucât mă priveşte, diversitatea surselor sufleteşti din care se alimentează credinţa în divinitate, socot totuşi că se nedreptăţeşte rolul esenţial al elementului intelectual, care a prezidat şi la naşterea ideii de Dumnezeu, şi la conservarea ei ulterioară, împotriva adversităţii tuturor criticelor, savant şi meşter formulate. Fără osatura intelectuală nu s’ar fi putut nici ajunge, nici păstra noţiunea de Dumnezeu, care în toate religiile cuprinde, precum afirmă J. Lachelier, conţinutul inevitabil... „d’une existence exterieure et superieure â la nature, d’un au-delă“. Stările afective nu au autoritatea să afirme această realitate, iar cât priveşte aspiraţiile noastre morale, ele ar putea tot aşa de bine să întreţie scepticismul religios, faţă de înfrângerile lor repetate în sânul unui univers amoral, şi neţinut în respect de nici o putere vizibilă. Ceiace dă consistenţă credinţii în Dumnezeu, şi întreţine convingerea în existenţa obiectivă a divinului, este deci participarea efectivă a factorului intelectual. Avea multă dreptate Momtaigne atunci când a spus : „il faut accompag-ner notre foi de toute la raison qui est em nous“, după cum sunt încredinţat că Des-cartes a sesizat perfect situaţia problemei, atunci când s’a gândit şă întemeieze va- m © BCU Cluj loarea credinţii în Dumnezeu, pe mecanismul unui argument dialectic, cu concluzie necesară. Negreşit în sufletul nostru, frământat şi conştient de limitele sale, se află o vie dorinţă ca Dumnezeu să existe ,— şi din cauza aceasta pornirile noastre afective împing aparatul demonstraţiei intelectuale, precipitându-1 uneori să combine „ooute que cotite11, fără multă critică metodologică, argumentări favorabile concluziunii aşteptate. Ca o dovadă a tendinţii de-a se folosi orice fel de mijloace demonstrative, numai să avem impresia de-a fi ajuns la rezultat, ar fi şi faptul că pe când unul din argumentele clasice demonstrează necesitatea existenţii lui Dumnezeu, plecându-se de la irnperfecţiile lumii înconjurătoare, ceiace ar dovedi „qu’elle ne se suffit pas â elle meme“, — un alt argument, tot aşa de clasic, postulează existenţa lui Dumnezeu, pornind u-se din contra, de la perfecţiile şi armoniile lumii, ceiace ar părea să reclame urn autor luminat şi inteligent. Nu am evident intenţiunea să iau apărarea tuturor argumentelor tradiţionale, astăzi atât de sdruncinate de acţiunea disolvantă a criticismului filosofic. Mă voi mărgini la unul singur, după părerea mea nedreptăţit de critica kantiană şi post kantiană, întrucât eu îl socot destul de solid pentru a sta în picioare; e vorba de argumentul cosmologic, căruia în esenţă i se subsuma şi principalul argument car-tesian. , Argumentul cosmologic, după cum bine se ştie, este un argument a posteriori. Existenţa cunoscută nouă, nu este necesară, ci are caracterul de fapt contingent. Fundamentul ei nu se poate găsi în ea însăşi, unde lanţul cauzalităţii nu se sfârşeşte nici odată, ci în afară de ea, într’un principiu superior, care cuprinde în sine şi propria sa raţiune de a fi.. Cu aceasta am ajuns la isvorul divin al existenţii, la Dumnezeu, realitate ultimă, transcendentă, perfectă şi eternă. îmi este peste putinţă să des volt, într’un interval aşa de limitat obiecţiile care s’au adus argumentului cosmologic, precum şi răspunsurile ce li se pot da, rămânând deocamdată să le trec şi pe unele şi pe altele într’o revistă sumară, ou toate că, sper, îndeajuns de precisă. a) Sa reproşat argumentului cosmologic că în nici un caz nu demonstrează existenţa unui Dumnezeu personal. Este adevărat, — dar de unde urmează că e indispensabil ca Dumnezeu să fie persoană în accepţia obişnuită a cuvântului ? Nu însemnează oare a-1 micşora cu această pretenţiune, şi a fost oare această imagine, în ochii teologilor savanţi, altceva decât un simbol, o formă a neputinţa noastre imaginative ? b) Se mai susţine că acest argument chiar dacă stabileşte o cauză transcendentă, nu-i poate însă stabili perfecţiunea. ■ Atunci când vorbim de perfecţia divină, în realitate am depăşit argumentul cosmologie, lăsându-ne prinşi de mrejele sofistice ale argumentului ontologic, care porneşte apriori de la ideia de perfecţiune, deducând în mod dialectic existenţa obiectivă a fiinţei perfecte. Aci aş avea de observat că la argumentul ontologic existenţa se deduce din ideia de perfecţie, pe când la cel cosmologic avem drumul invers, adică perfecţia se. atribue unei existenţe conehisă aposteriori şi concepută de raţiunea noastră „comme se suffiisant â elle-meme“. Perfecţia nu ar fi aicea decât o urmare a faptului că acea realitate supremă este „oausa sui“, şi nu are deci trebuinţă de nimic. c) O altă obiecţie subliniază că ar fi absurd să dublăm enigma existenţii, atri- 3*5 © BCU Cluj buind origina lumii unui Dumnezeu misterios şi neexpIicabU, în loc să admitem pur şi simplu că lumea e un fapt originar neinteligibil. „Tiout s’explique par Dieu”, spume Maeterlinck, mais Dieu ne s’explique pas, et nous voilâ bien avanees !“ De unde îndemnul aceluiaş gânditor să ne oprim resemnaţi la maxima obscură: „Le monde existe parce qu’il est son propre auteur”. Atâta numai că nu orice realitate poate fi propria sa cauză şi nu faţă de oricare poţi sili categoria cauzalităţii la tăcere. Lumea sensibilă nu poate fi în nici un caz propriul său autor decât atribuindu-i-se un substrat, complectamente diferit de înfăţişarea fenomenelor cunoscute. Cu asta ajungem la postularea unui „gen“ de realitate, pe care chiar dacă nu o putem intui, îi putem totuşi atribui mai uşor caractere pe care mintea noastră le refuză hotărît fenomenelor înconjurătoare. Dumnezeu nu ar fi altceva, din acest punct de vedere, decât no jiu nea schematică a unei realităţi ce-şi are în ea însăşi propriul său f undament — aşa dar complectamente aparte de ceiace ştim din jurul nostru. In felul acesta se şi oreiază noţiunea de supranatural, — în opoziţie cu naturalul. d) Vin acum abiecţiuini mai grave caire ating chiar conceptul de cauză primă. Pilosoful francez Le Roy îin puternica sa lucrare „Le Probleme de Dieu” spune textual : „Nous sommes en presenoe de continus indefiniment divisibles, mais non pas imliniment divises... Des lors tombe L argument de la cause premiere, puisqu’on n’a plus â compter Ies causes“. Eu cred că situaţia nu se schimbă fundamental dacă socotim lumea sensibilă numai „indefiniment divisible” şi nu „infiniment divise”. O realitate divizibilă nu poate nici ea cuprinde propria sa raţiune. Când Leibniz în căutarea fundamentului existenţii a depăşit lumea fizică ,ajungând la spirit, — asta s’a întâmplat tocmai din cauză că materia era divizibilă. Realitatea care se poate îmbucătăţi, (morceler) este aceia căreia raţiunea are dreptul să-i ceară deplină şi totală inteligibilitate, iar în faţa amânării fără termen, raţiunea atunci o depăşeşte. In schimb aceiaşi raţiune se poate domoli faţă de concepţia unei realităţi de altă natură, nici divizată, nici divizibilă, chiar dacă nu o pricepe şi îi rămâne în fond misterioasă. In orice caz raţiunea poate să arate care feluri de existenţă nu pot fi propriul lor autor, şi cum trebue să se prezinte o realitate care ar îndeplini această condiţie. e) O altă obiecţie fundamentală vine din partea filosof iei idealiste, care face . deosebire între lumea cum este, şi lumea cum apare. Invocându-se această distinc- ; ţrune, unii filosofi (de exemplu Verweyen) au pretins că argumentul cosmologic por- ' neşte de la o bază fictivă, întrucât contingenţa fenomenelor naturii poate că nu este o contingenţă intrinsecă, ei una subiectivă, decurgând din limitele eunoştinţii noastre. In ele înşile aceste fenomene ar putea fi necesare, ceiace n’ar mai reclama imaginarea unui principiu transcendent, care să le explice apariţia. Se poate totuş răspunde că situaţia nu se schimbă fie că contingenţa fenomenelor e obiectivă, fie că e siibiec-tivă. Dacă originea contingenţii fenomenelor stă în limitele cunoaşterii noastre, „din cauză că noi nu pătrundem până la ultimele condiţii ale existenţii lor şi astfel, nu le sesizăm necesitatea” anjungem fără voie, vorbind de acele ultime condiţii — care sunt i de sigur de altă structură decât a fenomenelor — ajungem din nou la ideia de Dum- l nezeu, unde se prezumă că se contopesc la olaltă libertatea de creaţie şi necesitatea \ existenţii. A lega exclusiv argumentul ontologic de contingenţa obiectivă, însemnează ! a-i îngusta nelegitim aplioaţiunile sale, după cum de asemeni este aproape o şicană, ; !■ 3 î6 | © BCU Cluj să se insiste prea mult, în legătura cu divinitatea, asupra deosebirii cam flotante, dintre „transcendent" şi „imanent". f) încă o obiecţie în contra argumentului cosmologic, ar fi aplicarea nelegitimă a principiului de cauzalitate, al cărui uzagiu ar trebui să se mărginească în cuprinderea lumei sensibile, iar nu să treacă dincolo de ea. Obiecţia a fost formulată de Kant, deşi precum bine se ştie, filosoful german însuş s’a făcut vinovat, în opera sa, de călcarea frecventă a regulii prescrise de el. Această inconsecvenţă ce se poate întâlni şi la Kant, şi la alţii care au împărtăşit aceiaşi opinie, este oricum simptomatică. In orice caz, în această ordine de idei, am avea de făcut două observări esenţiale. Prima ar fi următoarea : cauzalitatea fenomenală nu merge numai pe-o dimensiune, ci în două, adică şi menţinându-se Ia suprafaţă şi coborînd la adâncime. Existenţa acestei dualităţi se arată şi în vechea disticţiune, între cauza ocazională şi acea eficientă, putând adăuga că aceste două cauzalităţi, la limită, se transformă, cea ocazională devenind cauzalitatea fenomenală propriu zisă, pe când cea eficientă, îngropându-se tot mai adânc, tinde a trece dincolo de planul naturii, într’o regiune inaccesibilă şi nemăsurabilă. Aruncarea unei pietre în văzduh ,simplă ocazie pentru căderea ei, poate deveni cauza ei calculabilă, în timp ce forţa incomensurabilă a gravităţii, care operează din adâncimi, se înfundă în lumea misterelor. . A doua observare ar fi că făcând din Dumnezeu, cauza primă a existenţii, nu ar fi vorba propriu zis de-o extindere a cauzalităţii dincolo de lumea sensibilă ci poate mai degrabă de-o suspendare a ei. Căci la Dumnezeu lanţul cauzal se întrerupe şi se încheie. Parcă se înlătură tocmai aplicarea nelimitată a categoriilor noastre intelectuale — de al căror usagiu restrâns poate că avem o intuiţie latentă — deşi suntem nevoiţi, vorbind de cauza primă, să ne servim tot de termeni categoriali, şi să folosim expresii relativiste chiar atunci când ancorăm în absolut. Yom adăuga acum spre a încheia, la observările polemice de mai sus, şi în sprijinul aceleiaşi concluzii, câteva consideraţii constructive. Astăzi se vorbeşte forte mult de experienţă religioasă, ceiace ar fi constatarea directă a existenţii Iui Dumnezeu şi ar dispensa astfel de nevoia oricărei demonstraţii. Şi totuşi—poate cu excepţia marilor mistici cari pretind a avea o comuniune complectă cu Dumnezeu, într’un fel de experienţă supranaturală — restul credincioşilor, oricât se vor prevala de perceperea în conştiinţă a unui sentiment revelator, de fapt ei conchid mai mult prezenţa lui Dumnezeu după anume efecte interioare, care ar constitui experienţa religioasă normală. Ar fi vorba mai mult de o apropiere de divinitate, de sesizarea unor adieri divine, — de o experienţă oare se completează totuş, cu deducţii logice. Ar fi deci tot o conchidere de la o experienţă concretă, la Dumnezeu, — am putea zice o nouă formă, o nuanţă modernizată a argumentului cosmologic, mai ales dacă ţinem seama de tinctura psihologică pe oare el o avea la Descartes. Este interesant şi caracteristic pentru afirmaţia noastră că chiar un mare mistic, ca St. Jean de la Croix, declară că a simţit prezenţa lui Dumnezeu primtr’o noapte totală care i s’a lăsat pe suflet (deci prin ceva negativ), pozitive fiind numai efectele morale ale acestei prezenţe, care servesc fireşte ca verificare empirică. Pare că şi aceasta seamănă mai mult cu o inferenţă de la efect la cauză. Care ar fi acum aspectele empirice, determinate ce mai ales ne îndrumează spre concluzia existenţii lui Dumnezeu ? îmi permit să semnalez aspectul ierarhic al naturii, care a servit ca bază şi ideii de evoluţie. Cum ascensiunea treptelor naturii , ne este dată sub formă de fragment (care culminează la noi) spiritul omenesc, cu 3r7 © BCU Cluj veşnică trebuinţă de totalizare, imaginează trepte şi deasupra sa, care să încheie organic scara evolutivă. Dar această înălţare a gândului până la apogeul perfecţiunii, nu este numai un proces abstract şi dialectic care ar întregi seria imperfecţiunilor graduale cu o realitate perfectă, ci mai de grabă sesizarea unui elan interior, care ne străbate venind de desubtul nostru şi năzuind a trece deasupra noastră. Dacă ani nudele ar avea o conştiinţă mai puternică, desigur că ar sesiza şi ele elanul care le străbate pentru a se realiza în forme superioare. Graţie unei conştiinţe mult mai luminoase, omul, chinuit de aspiraţia de-a se depăşi pe sine, percepe elanul vital nu numai strict pe porţiunea din dreptul treptei sale, ci îl simte venind din vale, şi tinzând să treacă mai departe şi mai sus. De aci oscilarea fiinţei omeneşti între demon şi înger, de aci sensaţia unei ierarhii, pe care omul o întregeşte cu mintea dincolo de treapta pe care se găseşte el. Dumnezeu ar fi expresia concentrată şi .abreviată a treptelor viitoare, — precum şi acea a potenţelor latente care fac cu putinţă această ascensiune. Totuş Dumnezeu nu este o perfecţie în curs ci una din etern realizată. Ca să ajungem la această idee ne ajută efectiv teoria idealităţii timpului, care rămâne una dintre marile piese ale idealismului kantian. Absolutul fiind scos din instabilitatea temporală, diferitele faze ale perfectibilităţii dinamice, devin, pe planul eternităţii, poziţii care nuanţează pantele perfecţiunii, în compleetitudinea şi strălucirea ei eternă. După cum succesiunea timpului presupune încremenirea eternităţii, tot aşa dinamismul perfectibilităţii, presupune o perfecţie realizată. Perfecţia realizată nu se poate situa pe acelaş plan cu lanţul perfectibilităţii •— cu treapta ei finală — ci pe un alt plan, care implică o coeternitate cu lanţul nesfârşit al fenomenelor. Dumnezeu ar apare astfel în consecinţă cu doctrina cartesiană, suportul permanent al lumii, care altfel s’ar prăbuşi. Negreşit un Dumnezeu stabilit inductiv, conchis din efectele sale, tot aşa precum Le Yerrier a conchis existenţa lui Neptun din anumite efecte turburătoare, nu are caracterul unei concluzii sigure şi de aceia nu satisface exigenţele adânci ale credinţii religioase. Şi de sigur că una din modernizările vechilor demonstraţii, ar fi şi aceia, evident deficitară, că rezultatul argumentării în chestiune nu are caracter de necesitate, neputând să depăşească pe acela al unei probabilităţi. Este drept că în locul unei verificări propriu zise (Dumnezeu nu poate apărea lumeţii astronomice ca Neptun) s’ar putea invoca consensul general — deşi trebue să observăm că pe când de obiceiu, într'o investigare ştiinţifică, întâiu avem operaţia logică şi numai pe urmă vine verificarea, în chestia aceasta există întâiu Consensul (sub forma unei vechi şi tradiţionale convingeri sociale), în timp ce demonstraţia logică ar juca, dânsa, rolul de verificare. Ori care ar fi dificultăţile însă, parcă tot o argumentare intelectuală, fie şi cu rezultate probabile, e mai satisfăcătoare, decât o credinţă pură, subiectivă şi sentimentală, — chiar una în felul postulatelor practice kantiene. Cu atât mai mult, cu cât la limită, şi până la o eventuală desminţire, probabilităţile inductive se transformă pe nesimţite în certitudini, aceasta chiar la adevăruri care ne angajează mai puţin şi nu ne răscolesc până în profunzimile fiinţii noastre, cum ar fi cazul cu adevărul de care ne-am ocupat acum. 3.18 © BCU Cluj CINCISPREZECE POESII DE LUCIAN BLAGA ASFINŢIT MAEIN Piere în jocul luminilor Saltul de-aimirg al delfinilor. ' Valul acopere numele scrise ’n nisipuri, <şi urmele. . Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului. Ziua se curmă, şi veştile. Umbra măreşte poveştile. Steaua te-atinge cu genele. Mut tălmăceşti toate semnele. Ah, pentru cine sunt largile vremi ? Pentru cine catargele ? O, aventura şi apele ! Inimă, strânge pleoapele ! ANNO DOMINI Intrat-a noaptea’n burg, fără de vamă. Şi-i dat să ningă iar sub ore sure. Tânjesc pe streşinile catedralei medievale duhuri de pădure. 3*9 © BCU Cluj Bătaia ceasului stârneşte liliacul din somnul lung, în oare s aşezase. Cenuşa îngerilor arşi în ceruri ne cade fulguind, pe umeri şi pe case. ANI, PRIBEGIE ŞI SOMN Anii, se vor lungi încet, încet, cu tot mai mari paşi dela oraş la oraş. Mă opresc ou ochii în huma săracă, mi se pare că anii aceştia de osteniri fără zare, de rătăciri şi aureole amare, vor fine până la urmă, ca un vânt ce mă’mbracă şi-mi svântă fiinţa. Acestui cutreier nu-i chip să-i dăruiu temeiul promis şi mersul de-un mal să-l anin, sub călcâie nu se iveşte ţărâna şi piatra, ce mi se cuvin. Cum steaua nu are, deasupra mea, nieiun nume, n’o pot ruga nici să se stingă, nici să rămâie. Pân’ la cercul de miazănoapte, unde auzi scârţâind în viforniţă osia bolţii, umblat-am prin feluri de locuri. Sub semn capricomic răzbii, printre pinii cu umbra sgârcită. Seminţii, pretutindenea altele, aprind alte focuri, şi soarele’mpinge alt ornic. Fâlfâind ca din steaguri cu zariştea ’ntreagă, soarta îşi face cu mine jocul potrivnic. Un negru noroc prin văzduhuri străine îmi ţine de strajă, nu mă desleagă. Văd anii crescând şi paşii lungind peste toate văile, muchile, iernile, verile, peste toate clopotele şi toate tăcerile. Podişul m’alungă, şesul mă cere, tot altul. 320 _ © BCU Cluj Singură vatra nu mi-e ’ngăduită, şi cum aş slăvi scânteia’mpăinântenită, cenuşa şi pravila, fumul — înnailtul! Stau acu iarăşi cu faţa spre ţară. întoarcerea va să rămână un vis, să nu calc o nespusă poruncă sau poate fiindcă făpturii aşa -i este scris. Numai noaptea, în fiece noapte somnul mai vine, sosindu-mi din depărtatele plaiuri mi-aduce un pic de’ntuneric, ca un pumn de ţărână din patria mumelor, din cimitire de raiuri. LÂNGĂ CETATE Nebunul cetăţii spre turn priveşte, călcând pe coturn. Ce spornic e timpul, ce lin prin noi strecuratul venin ! Bang-bang ! Cât de bine ar fi cetatea să uite o zi că ceasul îi este stăpân ! Dar ornicul bate, bătrân. Isbânzile cui n’au căzut ? Şi inima cui na tăcut ? Ah, luntrile toate spre-apus un val aherontic le-a dus ! IN PREAJMA STRĂMOŞILOR Pe lespezi dacă te-apleoi auzi scarabei sărutând părinteştii© luturi, crengile noastre căzute’n adânc, în ţinuturi amare şi reci. Pe lespezi urechea de-o pui, audu-se viermii cu freamăt porniţi pe căile vremii cu carnea noastră să se cuminece pe rând în nouă dutminece. 3 21 © BCU Cluj IEZERUL In pâlnia muntelui iezerul netulburat ca un ocliiu al lumii, ascuns, s’a deschis. Oglindeşte un sbor prea înalt şi ceasul curat, ce i-a fost odată promis. Cată lung Ochiul spre nord şi spre vârste, şi muloom apoi spre vânătul cer. Yisează’n amiazi despre rodii de aur, care se coc, senine, în ger. CORBUL Câmp alb. Descinde’ntrupat din funingeni un corb. II vezi, feti (a mea, Ana ?. In toamnă pe-aici se stingea aurie povestea, ţâşnea veveriţa, cădea castana. Corbul îşi măsură pasul, scrie’n zăpadă nou testament, sau poate o veste, cerească, pentru cineva care ar trece prin ţară şi n’a uitat, de tot, să citească. Noi oamenii, noi am uitat. TREZIRE Mocneşte copacul. Martie sună. Albinele’n faguri adună. şi -amestecă învierea, ........... ceara şi mierea. Nehotărît între două hotare, cu vine trimise sub şapte ogoare, în văzduhuri smeu, doarme alesul, copacul meu. Copacul meu. Vântul îl scutură, Martie sună. Câte puteri sunt, se leagă’mpreună, din greul fiinţei să mi-1 urnească, din somn, din starea dumnezeiască. Cine vântură de pe muncel atâta l'umină peste el ? Ca lacrimi — mugurii l-au podidit. Soare soare, de ce Lai trezit ? 322 © BCU Cluj BUNAVESTIRE PENTRU FLOAREA MĂRULUI Bucură-te, floarea mărului, bucură-te ! Uite în preajmă-ţi pulberi de aur ca un nor în aer ! Ţâşnesc firele ca dintr’un caer de pretutindeni şi de nicăieri ! Nici o făptură nu’ntreabă, — polenul căzut în potire ca un jar îl îndură toate florile, în dulci suferinţi peste măsură şi peste fire. BuCură-te floare ca ghiocul şi dumireşte-te ! Nu trebuie fiecare să ştim cine aduce şi împrăştie focul. Dar vezi, arhangheli sunt, iar tu eşti floare, şi dacă'ntrebi, nu pot să tac . şi să mă strâng în cingătoare. Cine-1 aduce, caldul, cutremurul ? Iată acesta e Vântul, nimenea altul. E Vântul, nevăzutul voevod fără trup, fără mâni, ..... al acestor săptămâni. ... . Buoură-te, floarea mărului şi nu te speria de rod ! OASPEŢI NEPOFTIŢI Plecară iarăşi voevozii daci spre miazănoapte, de unde ne veniră, cu oile şi cu bourii. Şi ceilalţi, cari din răsărit sosiră cu arapi şi cu cămile, de asemeni se înduplecară mai târzior, pe seară. Eecioara’n marea zarvă nu se miră că şi-a pierdut condurii. Vrea linişte Maria după atâţia oaspeţi, vrea linişte de-acu, şi bucuria să fie-a ei, deplină. Poate mai biine-ar fi să sufleu steaua dela poartă, s’o stingă. Ea singură-i de vină că sosesc atâţia traşi-împinşi din patru vânturi, cu nechez de soârtă. 323 © BCU Cluj De-aoeeaşi prea senină părere e şi asinul bătrân, ce roade’n petice condurii găsiţi prin paie şi prin fân. Maria n’avu timpul pân’acum nici măcar să-şi vază pruncul de-atâta solie din atâta drum. S’apleacă peste iesle şi peste lumină Maria. De dnagoste-i ţâşneşte laptele în sâni, şi-i umezeşte iia. ALESUL Voinicelul de şapte ani Se căleşte lângă cei bolovani la marginea satului. Ca’n marginea lumii şi-a leatului. O şoaptă trece printre oameni ades, şi-alunecă svonul pe limbile pomului : El e cel chiemat ? El e cel ales ? Frunza verde — Fiul Omului ? Soarta lui scrisă-i pe aripi de vultur, dar văzduhul încă nu vrea să i se adune, să i se’nchiege sub sbor. El se deprinde. Cu o rădaşcă. Cu un nor. Lupta de astăzi fu lungă şi grea. Spada — i s’a tocit de-o stea. BELŞUG — Negrule, cireşule, gândul rău te’mprejmue. Jinduiesc la taine coapte guri sosite’n miez de noapte. Om şi păsări, duhuri, fluturi, nu aşteaptă să te scuturi. Prea eşti plin de rod şi vrajă, vine furul, pune-ji strajă ! ; 324 © BCU Cluj — Las’ să vie, isă culeagă, Yara mea rămâne’ntreagă ! Stelele deasupra mea nimeni nu mi le-a fura ! CÂNTECUL BRADULUI Sub ursa mare, surpat de bureţi, neatins de om, neajuns de ereţi, bătrân, bătrân, în imperiul meu bradul bărbos străjueşte mereu. Licbene şi buhe şi viespi îl cuprind. Painjenii sfinţi prin cetini se’ntind. La un veac, tot la un veac, din înalt mi-1 loveşte în creştet fulgerul alb. Stă între zodii şi ţară un brad. Sărutate de fulger — crengile ard. Dar iată, se scutură numai de scrum, şi flamiura-i nouă şi fără de-aj un ! Mistreţul poveştilor iară şi iar încearcă de scoarţă prăsele de var. Şi făr’de-asfinţit în imperiul meu tânărul brad străjueşte mereu. CIOCÂRLIA Cântă cineva în nori de zi deodată cu zorile. Cine-o fi ? Cântă cineva’n văzduh. E o pasere ? E duh ? Numai el o fi, numai el : ; pământeanul puţintel cu trupul ca bucatele mult lăudatele, cu glasul ca seninul cu sânge ca aminul. Numai el poate fi : Hristosuil păsăresc ! Cel ce’n fiecare zi se’nalţă odată, 3*5 © BCU Cluj biruitor fără fier, din holdă la cer, şi descântă păcatele peste toate satele. BAZIN INTR’UN PARC La faţa stihiei peştii s’adună, cu ochii întorşi se uită la lună. Suveici de aur, . mici zei de apă, luând sfatul lunii învaţă să. tacă... © BCU Cluj UN MARE NEDREPTĂŢIT... ' - ; - -..... - .. DE . VICTOR PAPII. IAN . ■■■:■ ■ - ■ .. ■ .. .: ..A:.:.. v ■ ■ ■ ■ ' 1. ■ '■ ' ..' ' " - Bătrânul pensionar intră morocănos în cameră..Venea să cate pricină. Ah, fetele de azi ! Să de ia dracul !... Mai ales pe studente. Iţi ţin casa ca vai de lume. Dar, în necazul lui, odaia era îm ordine, fiecare lucruşor la locul lui ca la spiţărie şi numai geamantanul deschis, valiza şi servieta plină arătau pregătirile de plecare ale feţei. Bătrânul, înciudat, începu să lovească în bagaj cu vârful bastonului. Asta-i .făcea mare plăcere. ■ El, pe Ada, n’o bătuse nicicând, dar la fiecare greşeală —asta de când era mică — o îmboldea cu vârful degetului unde-i venea mai bine, cum îmboldea acunt acest bagaj cu vârful bastonului. Simţi, după ciocănit, pachetul cu rufe pe sub acoperişul de pânză, lovi tocul unui pantof, se lăsă într’un tub cu pastă de dinţi, iar într’un colţ prinse sfoara unui pachet. . — Scrisori... rânji bătrânul. Şi gâfâind de emoţie ca în faţa unei prăzi neaşteptate, se lăsă în genunchi, băgă mâna adânc în geamantan şi trase pachetul. Odată cu el scoase şi un caiet. — Jurnalul... gândi el şi înşfăcând scrisori şi caiet, trecu la el în odaie. Până să se întoarcă Ada mai avea .timp. Şi la urma urmiei, ce, nu era fata lui?... N avea el dreptul, ba chiar şi datoria s’o supravegheze ? Bătrânul s’a apropiat de fereastră. Vede bine, nu şi-a pus încă ochelari — măcar dacă toţi tinerii ar avea vigoarea şi sprinteneala lui intelectuală dar la semiîntuneric, cum e acesta de toamnă, ţi se mai furişează câte o literă din privire. Desluşeşte perfect, scris străin, scris tânăr şi bărbătesc. Vezi bine... scrisorile lui lunare de mult sunt cenuşe, una cu praful maidanelor, scrisorile în oare-şi plângea amarul şi sărăcia. Astea-s răvaşe de dragoste. Şi caietul ? De bună-seamă, colecţie de impresii şi comentarii zilnice ale diferitelor scene amoroase. Bătrânul nu ştie cum să procedeze. Ar vrea să citească deodată şi scrisorile şi paginile de caiet. Timpul însă, orişicum, e măsurat. Trebue să aleagă. Caietul îi e mai la îndemână şi totdeodată mai de folos. Cu el va începe. Dar de la prima pagină a rămas prostit. Are ochi buni, dar parc’ar fi de sticlă aşa îi alunecă privirea, iar trupul îi este fixat ca un Vasilache prin toate sforile, şi numai o mână i-a rămas 327 © BCU Cluj liberă, aceea cu care învârteşte o foaie, apoi alta. Versuri!... Versuri pe fiecare pagină, până la sfârşit numai versuri. Acum, după dumirirea minţii, sa pornit sminteala sufletului. Nu-I mai interesează scrisorile de dragoste. Treaba ei !... E studentă, majoră, emancipată. Dar versurile !... Cum şi-a permis versuri fără ştirea lui ? Aci e desconsiderare şi chiar trădare. Dacă are vreun dar, apoi de la el l-a moştenit. El era poet. Toată lumea ştia şi fata lui mai bine ca oricine. Dar ea, inimă ascunsă şi vrăjmaşă, numai pentru făptura ei trăia. De mult o pândea, de mult o bănuise că-i leită mamă-sa, dar acum vedea dovada. Bătrânul e zăpăcit. Ii este necaz şi moare de curiozitate. Năduf peste năduf simte din piept şi până’n beregată, mai să-l sugrume, tâmplele-i bat, mânile-i tremură, capul îi e înfierbântat şi se trezeşte leoarcă de sudoare, ca şi cum i-ar fi grozav de frică. — Frică ?... De cine ?... se încurajează el. Şi totuşi se simte în situaţia borfaşului, care caută o scăpare... Ii e ruşine de prostia sa, dar trebue să recunoască — nare încotro — că-i e frică. Mintea îi judecă repede şi în pas cu fapta. Se întoarce din nou în camera fetei, îşi aminti de rându-iala bagajului şi pune pachetul la loc, cu mare grije trage rochiile deasupra, le netezeşte cu podul palmei, apoi, la fel, cu acoperdtoarea de pânză, şi când e sigur că nu se mai cunoaşte nimic se întoarce în birou. E mulţămit. Ada, tocmai la Bucureşti, are să descopere lipsa caietului. Simte cum i se slobod baierile chipului în veselie. Straşnică păcăleală! Deodată se încruntă din nou. La colţul străzii a cârmit o trăsură. El deschide saltarul unde se găsesc răvăşite toate vechiturile — primele concepte, manuscrise nedesăvârşite, scrisori, însemnări şi tot ce ar putea interesa pe cercetătorul de mâine — şi ascunde caietul acolo, apoi se aşează la birou cu capul în mâni, meditând. Fata intră grăbită. Dar graba ei e pripeală de sfiiciune. Trece repede pe lângă bătrân, la uşă ar vrea să se oprească ,apoi se răzgândeşte şi intră în odaia ei. Se teme de ce are să-i spună. Niciodată nu i-a permis el vreo drăgălăşenie, nici pe timpul când trăia mamă-sa, dar mite acum. Bătrânul îi înţelege încurcătura. De aceea îi urmăreşte mişcările, savurând clipa. Fata e mândră ca şi mamă-sa. Asta n’a putut ei suferi la neamul lor, mândria ! Un sărut mâna obligator o doare ca o înfrângere. In fine, fata s’a întors încărcată ca un hamal. Clipa şi-a ajuns culmea. Servitoarea e la bucătărie ,dar ea nare voie s’o deranjeze. Fata îşi lasă jos calabalâcul, ca să-şi ia rămas bun. Acum toată mândria ei — moştenită dela mamă-sa — trebue să cedeze. — Tată, am încasat meditaţiile. Ţi-am adus şi dumitale două mii de iei. Bătrânul se smuceşte în el, tuşeşte sec din gât, e încurcat. Nu ştie cum să primească darul — ca respect sau ca ofensă — dar tentaţia învinge. Inălţându-şi puţin capul, răspunde seniorial, parcă din mare depărtare, ca o graţie. — Lasă-i pe masă. Ada profită de primul succes şi trece la a doua parte a ofensivei, mult mai delicată, deci cu mult mai periculoasă. — Uite, tată, ce m’am gândit încă... Să-mi dai câteva din versurile dumitale. Bătrânul s’a zăpăcit de tot. îşi aminteşte de fapta sa. Ce să fie ? Coincidenţă sau pedeapsa lui Dumnezeu ? — Vreau să le arăt lui Domiţian, profesorul de română. Bătrânul a întors privirea pe fereastră. 328 © BCU Cluj — El aire o mare revistă literară... şi e om cumsecade, nu ca ceilalţi... Pensionarul a băgat de seamă că în trăsura din stradă se află uin tânăr. — Cine te aşteaptă ? ■— Toduţ... Tată, ce zici de propunerea mea ? — Care Toduţ ? — Toduţ Duruian. — A ! băiatul popei Păsat... Fata înţelege că batjocura tot în pofida ei este. — îmi dai, tată ? In fine bătrânul se simţi răzbit. Toată ura lui comprimată de ani, toată ambiţia lui de poet nesocotit şi persecutat poate se rezolvau prin acest fapt fără nicio însemnătate. Nu era umilire. La urma urmei ,care-i nebunul să nu ridice un bilet de loterie subt pretext că-şi şifonează cuta dela pantaloni. Stăpânindu-şi chipul şi glasul, el întrebă cu aceeaşi indiferenţă : — Mă pot încrede în tine ? — Da, tată. — Bine. Deschide încet sertarul operelor definitive, cercetează pe îndelete manuscris după manuscris şi la urmă se opri la un bloc cu scoarţele flexibile, din care paginile prinse cu agrafe se puteau desprinde fără nicio vătămare. — Asta-i aur, fată... Ai înţeles ? — Da, tată, făcu fata punând manuscrisul în servietă. Apoi încărcându-se cu bagajele scoborî în stradă. Rămas singur, bătrânul scoase din ascunzătoare caietul Adei. — Să văd ce-i poate pielea... N’aveu însă stâmpăr; gândul îi călătorea spre Bucureşti odată cu manuscrisul lui. Oare nu greşise umilindu-se faţă de Ada ? Nu. Gândul bătrânului se rezolvi într’un sentiment larg de voiebună. — La Bucureşti, totul e cu putinţă, când eşti tânără, destul de drăguţă... şi pe deasupra studentă şi emancipată. * * 4c Dela primele rânduri tocmai ceeace prevăzuse el. Poezia era întitulată : Mamei. Prin urmare, darul de la el şi recunoştinţa adresată mamei... Copil ingrat ! „Cu ce-a rămas din tine, mamă, Dumnezeu încheie obada lumii întregi...“ Bătrânul rânjeşte dispreţuitor. — Şi când te gândeşti că pentru atari inepţii sunt deschise paginile revistelor bueureştene... Vezi bine, fata tânără, studentă, emancipată! Pe când el... Şi din nou dezastrul vieţii îi apare înainte. Sertarele lui gem de manuscrise, nuvele, romane, piese de teatru pline de înţelepciune, iubire de om şi de ideal — căci a fost în vieaţă un umanitarist — iar poemele lui sunt una şi una, cu versurile bob numărat, nu ca miorlăiturile Adei. întoarce pagina. „Lui“... Adică lui Toduţ sau altuia ca el. Şi aci aceeaşi împerechere proastă de cuvinte , fraze fără verb şi fără înţeles, ba chiar şi greşeli de ritm. — Pe când versurile mele. 329 © BCU Cluj De dragul lor îşi sacrificase cariera. Alţi colegi, coada clasei, trecuseră la artilerie, geniu, marină, pe când el la intendenţă, să aibă linişte, ca să se dedice cu totul artei. Şi mai târziu trebuise să demisioneze ca să n’ajungă la consiliul de reformă. Coaliţia proştilor şi invidioşilor nu-i ierta talentul. Nu-i iertau ideile avansate de om bun, devotat umanităţii şi idealist. O altă poezie : Slugă. „Mamă, ai slujit capela goală Capela urgisită de preot şi drumeţ...“ Acum se înfurie de-a binelea. Asta-i prea de tot. Prin urmare îl şi insulta. Din toate văicărelile a înţeles ceva: că e complicea moartei. Dar toate sunt pretexte. Şi ingratitudinea fetei şi complicitatea ei cu moarta. Din străfundul cel mai întunecat al sufletului său a izbucnit o patimă grozavă, patimă închisă de ani ca explozibilul într’un proectif. Se simte agresiv ca pe vremea când frecventa cenaolele şi cafenelele literare. O ,câţi poeţi n’au simţit veninul lui de viespe şi pe câţi nu i-a nimicit chiar, căci are darul criticii necruţătoare şi definitive. Ş pe măsură ce i se înferbântă sufletul, se organizează şi răzbunarea, li trebuie o bombă care să explodeze în plin. Altcum, fată tânără, frumoasă, studentă, emancipată... A scos stiloul şi a rupt o foaie din bloc. Acum telegrama : Versuri proaste, grozav de proaste. Le-am aruncat în foc. Bătrânul poet nu se mai poate stăpâni. Telegrama îl obligă; are o datorie faţă de conştiinţa sa. Păşeşte superb cu caietul în mână. Datoria! Deschide cu vârful piciorului uşa dela sobă, priveşte câtva timp la foc, apoi cu un gest larg — momentul e solemn — asvârle caietul în foc. ' Telegrama a ajuns-o la universitate. — Toduţ, o telegramă dela tata... — Ei şi? — Ce s’o fi întâmplat? Abia am plecat... Numai când Ada scoase batista să-şi şteargă lacrimile, Toduţ bănui o veste rea. — Ce-i, Ada? Fata îi întinse telegrama. Dar el nu putea înţelege nenorocirea. — Capricii de om bătrân... Fata plângea cu suspine. — Taci, Ada... Mă faci de râs... îi şopti el, privind împrejur. Holul era plin de studenţi şi studente, care puteau crede că sau certat. — Să mergem, Ada. — Să mergem. Scoborîră scările universităţii ,străbătură bulevardul, căutând în tăcere străzile cel mai dosnice. Se făcuse întuneric. Băiatul îi trecu braţul pe după talie. — Nu fii tristă, Ado. Scrii tu altele. — Era forma definitivă. Băiatul o strânse la piept. Nimic mai dulce ca trupul unei femei când plânge, lacrimile aprind obrajii şi suspinul întăreşte sânii. — Ce e pentru tine, cu atâta talent... Fetei i se limpezi vocea. — Crezi, Toduţ... crezi în talentul meu? Băiatul o sărută pe strada goală şi întunecată. 33° © BCU Cluj — Sunt sigur că te iubesc.... — Ce fericită sunt, Toduţ... Acum se găseau — nu ştiu unde — pe o stradă fără oameni, fără lumină, iară sgomot, departe de murmurul oraşului, ei doi, ascultând doar de chemarea inimii lor, sub protecţia cerului, stelelor şi lunii. — Aşa să mergem vieaţa întreagă... — Da, vieaţa întreagă.... Băiatul se opri ca s’o sărute din nou. — Ai uitat nenorocirea ? — Lângă tine uit tot... Şi porniră mai departe. — Vreau să-ţi fac vieaţa numai o poezie. Totul numai pentru tine. Voi fi unica poetă care a cântat un singur om, pe soţul ei. Această exuberanţă pe Toduţ începuse să-l indispună. Fata îi plăcea, o iubea şi voia s’o ia de nevastă. — Căci soţul meu va fi şi amant... şi căsnicia singurul isvor de inspiraţie... Exuberanţa nu-i şedea bine. Poezia e o îndeletnicire superficială, îţi fură din plăcerea sănătoasă a sărutului şi îmbrăţişării, iar în căsnicie vieaţa trebue privită serios. El era teolog şi filosof. Gândurile lui erau grele şi sfinte. — Ada, eşti în stare de un sacrificiu? Fata se aruncă de gâtul lui ca şi cum i s’ar fi oferit toată. — Mă iubeşti? — Da. , —• Poţi să-ani dovedeşti ? — Oricând. Era noaptea ei de dragoste, de adevărată cununie. — E un mare sacrificiu. — Orice... oricând... făcu fata exaltat. O oprise din mers şi o strânse în braţe, f ata lăsase capul pe spate şi cu ochii închişi aştepta. — Să nu mai scrii versuri.. Intraseră într’o stradă luminoasă, sgomot, lume multă, trăsuri. El începu să-i demonstreze, era o natura practică ,cu multă logică în tot ce spunea ,ajungând până la scheme şi formule. — Să nu mai scrii versuri. Vieaţa trebue privită serios. Fericirea e cuminţenie şi înţelepciune. Ea îi răspunse hotărît: —Iubirea ta poate să înlocuiască orice... N’am să mai scriu. — Iţi mulţumesc, mireasa mea... Şi se întoarseră spre cămin. II. Când a primit revista ,bătrânul poet a şi înţeles pentru ce-i fusese trimisă. 1 se publicaseră versurile. Dar în loc de bucurie, vestea l-a întâmpinat cu necaz. Necaz, când a rupt banda şi revista a apărut în toată splendoarea ei; necaz, când şi-a citit numele trecut în sumar, chiar numele lui, Leonte Surdulescu, pe care renunţase să-l mai vadă tipărit decât pe cărţile de vizită; necaz când a deschis Ia pagina cu poezia sa... 331 © BCU Cluj Şi şi-a dat seama de această ingratitudine faţă de sine. Dar nedreptatea într’a-tâta otrăveşte pe om, de-1 face duşmanul propriei sale făpturi. De altfel nici nu-i plăcea ideologia acestei reviste. Reacţionară, antiprogresistă, incapabilă să înţeleagă nevoile proletariatului, idealurile noui ale umanităţii. Revistă pentru belferi ! Reciti sumarul ,să vadă în ce pluton literar se găseşte şi atunci băgă de seamă că poezia lui era cea din urmă. Apoi, ochii lui, dedaţi cu meşteşugul literilor, gă-şiră şi alte cusururi. Poezia era imprimată cursiv, cu cele mai minuscule cursive, în loc de Leonte numele lui fusese trecut Leontin, ca rândaşii, şi nici vignetă n’avea deasupra. Pagină de bogdaproste! Poetul simţi jignirea. Apoi se consolă. La urma urmei, lipsa de simţ estetic îi priveşte. El fusese publicat şi litera tipărită are un prestigiu faţă de cea scrisă eu stiloul, ca şi trenul accelerat faţă de cel personal. Dar dela primul vers se stropşi. Ce era asta? „Doamne, îmi deschid fereastra şi sufletul meu...“ Asta era prea de tot. Curată bătaie de joc. I se modificaseră versurile, se denaturase sensul poeziei; revolta împotriva Dumnezeirii şi dragostea de umanitate, crezul lui de o vieaţă, fuseseră nimicite printr’un cuvânt schimbat. Cum asta : „îmi deschid“... când în manuscris era precis: „îmi închid44... Ce fusese? Infamie editorială, sau prostie filială. In orice caz, Ada era vinovată. îşi permisese ca dintr’un imn închinat omului să facă un imn închinat Dumnezeirii. Furios ticlui o telegramă : „Nu se sminteşte c’o iotă Evanghelia". Şi deodată un sentiment larg cuprinzător îi inundă făptura, ca şi cum într’a-devăr ar fi deschis fereastra soarelui şi sufletul, Dumnezeirii. Visul i se desfăşura aievea ca un curcubeu, legând mirajul tinereţii cu apoteoza vârstei mature. In clipa aceasta mii de ochi îl citeau; în clipa aceasta, era scriitor bucureşteanL. ' * 511 * Abia în zilele următoare a cunoscut succesul, când l-au felicitat profesorul de română şi directorul liceului, când prietenii dela cafenea au recunoscut că-i cea mai frumoasă poezie din sumar, şi mai ales când redactorul revistei literare locale — care până atunci îl neglijase — îi ceru ceva şi pentru dânsul. Pe urmă a început să fie din nou nemulţămit. Succesul va să fie întreţinut, altcum se dovedeşte a fi nemeritat. Or, aci era cu neputinţă să se valorifice. Oraş prea. mic, cafenea fără competenţă, revistă ce înăbuşă, nu desvoltă... Şi într’o zi a descins în capitală, şi dela otel dea-dreptul la cămin a mers. Ada s’a speriat. -— Ce-i, tată? Eşti bolnav? — Nu. Am venit să-mi găseşti un editor. — Dar nu cunosc nici unul, tată. — Profesorul tău... el trebue... — Profesorul?... se sperie Ada. - — Da. Fata încercă o uşoară rezistenţă. — Greu, tată... el e foarte ocupat. Bătrânul închise un ochiu şi clătină doar capul. Adică: Ce te prefaci?... Parcă nu le ştiu eu toate... . Fata se supuse. ........ — Bine, tată.. Să-l rog să ne dea o oră. 332 © BCU Cluj — Dar mai repede, că sunt grăbit. Şi până atunci hai la editura Casei Şcoalelor. ea-i oficială, trebue să ne asculte. Fata nu ştia ce să facă. Avea întâlnire cu Toduţ la universitate şi luată pe neaşteptate, nu putea cum să-t anunţe. — O să-i explic şi o să mă ierte el... Plecară împreună. Tot timpul bătrânul o bodogăni: — Cum ţi-ai permis să-mi schimbi sensul poeziei?.. — Tată, aveam să aleg... — Asta-i podoabă cu piatră de diamant şi tu ai schimbat diamantul cu o mărgea de sticlă. —Tot mai bine-i aşa, tată. — Ce ştii tu... In timpul din urmă, luat cu trebile literare, bătrânul uitase de plăcerea de a toca mărunt pe cineva, cu vorba. Ajunseră însfârşit la Casa Şcoalelor. Ada se adresă secretarului : — Să lase domnul căpitan manuscrisul... Dar căpitanul nu era om să termine cu una ou două. — Să vezi despre ce e vorba, domnul meu... Ada îngălbeni. Tată-său îi prinse spaima, rânji în suflet şi-şi descompuse efectul pe două direcţiuni : să-şi pledeze cauza şi să facă în ciuda fie-sei. — Eu sunt omul cel mai nedreptăţit din lume. Sunt poet şi... Bătrânul o repezi din privire, apoi reluă: — Cum ţi-am spus, domnul meu, eu sunt omul cel mai nedreptăţit din lume. Sunt poet şi publicist. Am zece volume de versuri, cinsprezece piese de teatru, opt romane... Abia l-a condus pe tatăl său la otel şi Ada a plecat spre Toduţ. L-a găsit la cantină. Băiatul a primit-o bosumflat. — De ce m’ai făcut s’aştept? — A venit tata. ' ‘ — Puteai, orişicum... — - Toduţ, nu fii supărat... — Ştii cât am de preparat... şi ca să mă plimb cu tine o oră, eu sacrific şi examen şi curs. — Cât eşti de bun, Toduţ... Dar tata... — Ce vrea? • In fine vocea băiatului pierduse din asprime. — Trebue să mă ajuţi... să-mi dai un sfat... Purtarea fetei îi plăcea. Nu se supărase de dojana lui cu socoteală administrată, ce-i drept, blajin dar totuşi sever, iar încrederea ei îi mărea importanţa. — Tata vrea să mergem după amiază la profesorul Domiţian. — Ei şi?., făcu el mirat. Ada nu ştia cum să-i explice, cum să-d facă a înţelege tocmai din ceeace nu spunea. — Tata e bătrân, om dinaintea războiului... are multe ciudăţenii. In fine băiatul înţelese. — Te temi să nu te facă de râs? 333 © BCU Cluj Aida nu răspunse. Asta era cea mai bună adeverinţă. Şi el recunoştea că era penibil să te prezinţi în faţa unui om subţire ca profesorul Domiţian, cu un fost căpitan de intendenţă, rid icul în pretenţiile lui de poet, mai ridieul însă în anarhismul! şi ateismul lui, un ins terorizant, pisălog şi nesuferit, care, odată pornit, nu te slăbea până nu-1 dădeai afară sau nu o rupeai de fugă. — Ce zici, Toduţ? Toduţ însă cumpănea. Avea să aleagă între clipa de faţă şi viitoarea lui căsnicie. Clipa, într’adevăr era penibilă, dar pentru viitor el avea nevoie de o femeie ascultătoare, răbdătoare şi supusă. Se ruşina de tatăl său pentru bună dreptate, dar trecând prin proba impusă, devenea mai smerită, mai docilă, mai femeie. •— Ce spui, Toduţ? Băiatul dete verdictul: — Datoria. Ada... Datoria îţi impune să te duci. Şi fata resemnată îi răspunse: — Mă voiu duce. După masă Ada s’a prezentat profesorului Domiţian. ‘ — Domnule Profesor, vă rog să mă iertaţi... — Ai adus ceva? — Nu. — Păcat. Trebue să scrii, fată... Ai talent, mare talent... Profesorul Domiţian era cunoscut ca un om bun, cntusiast, binevoitor, gata oricând să găsească un nou talent. — Nu e vorba de mine, ci de fata, căruia i-aţi publicat... Profesorul zâmbi. — Cam slăbuţe versuri... De hatârul dumitale... Ada îndrăsni să-l întrerupă: — Domnule Profesor ,să nu vă supăraţi... — Ţi-a trimis alte versuri? — Nu... dar ia venit. A venit în Bucureşti să vă mulţumească. Profesorul schiţă un gest de refuz. — Să-ţi mulţămească dumitale, nu mie. Dar fata continua să se roage. — Vă rog să-l primiţi... ţine aşa de mult... — Bine .cedă Domiţian ,adă-l după ora de curs. Fata se ridică, dar la uşă se întoarse. — Domnule Profesor, încă ceva... Tata e un om în vârstă, trăit în provincie, v’aş ruga să fiţi îngăduitor. Se opri din vorbă. Totul în făptura ei asculta de acea grijă maximă, vecină de spaimă, ca înaintea unei sentinţe. Profesorul o linişti. — Tatăl dumitale a fost ofiţer, nu-i aşa?.. ■ — Da. — Vezi cum am ghicit?... Cunosc tagma oamenilor ăstora terorizanţi. — E un om detreabă... Nedreptăţile poate l-au singularizat. Nu, domnişoară. E un om rău şi egoist. Cu restul oamenilor se poartă minunat, încât toţi îl iubesc, îl stimează şi-l simpatizează... dar în serviciu, şi mai ales în casă cu fiinţele al căror stăpân se socoteşte, e cumplit. Răutatea lui e cu atât mai 334 . 1 © BCU Cluj odioasă cu cât e fără justificare. Nu nedreptăţile, cum crezi dumneata, ci firea lui... Dar să mă opresc. E tatăl du mii atic. Adă-1 după curs la mine. A doua zi căpitanul inventă ceva nou: să meargă la ministrul educaţiei naţionale. Profesorul Domiţian îl primise bine şi-l ascultase* Totul i se părea uşor şi firesc. Meritele lui începeau să fie cunoscute. Să fi procedat de acum câţiva ani aşa, unde a,r fi azi?.. Dar cine să se intereseze de el. Ada?.. Când fata auzi de noua lui trăznaie, alergă la Toduţ. — Nu mai pot, Toduţ, nu mai pot... Ce să fac? Dar şi Toduţ plănuise ceva peste noapte. Să grăbească logodna şi nunta, şi ca atare avea lipsă de bunăvoinţa căpitanului poet. — Trebue, Ada... trebue să te duci. — O să mă prăpădesc... o să mă topesc de ruşine în faţa ministrului... — Curaj, Ada... Avem nevoie de bătrân... Dela ministru, căpitanul Surdulescu, a ieşit încărcat ,ca o albină, de onoruri şi promisiuni. Numai să treacă alegerile — ministrul se găsea tocmai în campanie electorală — şi totul i se va pune la dispoziţie, editură, reviste de lansare şi ajutor chiar. Poelul e desorientat. Parcă nu ştie ce să mai facă. Mintea ilui activă cercetează mereu, li trebue ceva grandios, o faptă care să înounune drumul său la Bucureşti şi parcă vieaţa lui întreagă. A, a găsit: Regele... Să se ducă la rege. Să facă cunoscut şi regelui toată nedreptatea ,toată mizeria ce poate ucide în provincie un om de geniu. — Ada, m'am hotărît... Să mergem la rege. Dar Ada a căzut bolnavă la pat. — Mă voiu duce singur... se îngâmfă el. La palat i s’a spus să facă o cerere de audienţă, III. Când a aflat că venise acasă, să se logodească, Leonte Surdulescu, poetul şi publicistul, numai că n’a ridicat braţul sâ-i crape capul. — Editura?.. — Să vezi, tată... — Audienţa?.. — Mareşalul curţii n'a fixat-o încă. — Ministrul?.. -Tată, Toduţ şi-a luat doctoratul. Trebue să se preoţească... Dar bătrânul se plimba ca zănaticul prin casă; se simţea neglijat şi — mai rău — tras pe sfoară. Şi numai afurisita asta de fată, mironosiţă dar voluntară, era de vină ! El îi încredinţase un obiectiv de onoare şi ei i se abătuse de măritiş. Neam prost. — Tată... — Piei din faţa mea... 335 © BCU Cluj Fata s’a dus speriată la Toduţ. — Tata nu vrea... A urmat, la preot, un sfat de familie. Situaţia era gravă. Alţii ar fi putut face nunta şi fără consimţimânt, dar într’o familie de preot şi la un viitor preot, nu se cădea... La urmă preotul s’a hotărît. Mă duc să-i vorbesc eu. Bătrânul l-a primit în răspăr. — Ce vii la mine, părinte ? Nu-i majoră ? Nu-i studentă ? Nu-i emancipată ? — Atunci te învoieşti? —• Asta n’am spus. Preotul o luă dela cap. — Să vedem, domnule căpitan, ce motiv ai împotriva acestei căsătorii? — Niciunul. — Atunci suntem înţeleşi?.. Dă mâna aici. Dar Leonte Surdulescu s’a ferit. — Asta nu. — Prin urmare nu vrei să ţi se mărite fata? — Din parte-mi, n’are decât. E majoră, studentă, emancipată... Preotul i-a înţeles ostilitatea. A chemat băiatul şi l-a sfătuit părinteşte. — Ia mai dă-1 dracului de nebun... Fata-i bună, n’am ce zice. Drăguţă, modestă, are şi carieră... Dar dacă tată-său e nebun, şi fata-i ţicnită... Uite, eu am ochit pentru tine pe fata lui... — Lasă, tată... Ada o să izbutească... — Numai să nu-ţi facă nebunul ruşinea şi să nu vină la nuntă. — Cu neputinţă, tată... * * * Leonte Surdulescu a înţeles coaliţia. Şi pe deasupra condusă de un popă ! Nici că se putea mai bine la un ateu ca el, ginere şi cuscru popă. Necazul lui s’a spiritualizat, a căpătat un tâlc metafizic, explică de bună seamă un destin, destinul lui de luptător şi de poet umanitarist, care i-a făcut vieaţa una cu durerea celor obidiţi, a proletarilor, a ţăranilor nedreptăţiţi, şi i-a pus în spate o cruce, dar nu cea mincinoasă a popilor, ci crucea de oţel şi cărbune a burgheziei. A ajuns la o culme. El, şi de cealaltă parte a baricadei întreaga societate burgheză cu Ada, popa Păsat şi Toduţ, simple iscoade. Când va lovi în ei să se cutremure întreaga şandrama. Căpitanul Surdulescu nu mai poate sta în casă, se înăbuşă. Ii trebue noaptea fără stele, noaptea pustie... Să se simtă înfăşurat de stindardele negre ale vântului, un Napoleon superb, pe câmpul de bătaie, între trăsnete, f ulgere şi viscol. A ajuns la cafenea mai repede de cât ar fi vrut. Gândurile îi gonesc paşii. Cafeneaua e goală, ora târzie, vreme rea. Numai într’un colţ, la o masă, Ovreii joacă baccara. Ca de obiceiu câţiva jucători şi mulţi chibiţi care pontează din când în când. Căpitanul cere o cafea. Vrea să fie tot atât de lucid ca şi când ar scrie o poezie sau ar combina intriga unui roman. Căci va da drumul unui desnodământ de măreţie antică. Toate facultăţile lui creatoare, imaginaţia în primul rând, apoi voinţa, trebue să le aibe gata la atac. L-a oprit sgomotul dela masa Ovreilor. A fost pesemne o lovitură grozavă. Câştigătorul s’a ridicat ca să-şi scoată punga. E mândru ca de o mare victorie şi de aceea se simte obligat ca să dea sfaturi. — Ascultaţi-mă pe mine... inspiraţia e chestie de secundă. 336 . . © BCU Cluj Căpitanul şi-a întors gândul dela început. Oare nu greşeşte el ? Ooare nu prea s’a îndepărtat, prea s’a lăsat dus de imaginaţie, şi în fuga ei a uitat de Ada, de Popa Păsat, şi de fiu-său,teologul ? Lui îi trebuia o lovitură şi el combină o tragedie antică. Vorba Ovreiului : inspiraţia e chestie de sfert de secundă. Ii trebuia această fărâmă de timp. Gândul lui oscilează ca pendula între casa preotului, unde se unelteşte, şi masa Ovreilor, unde se joacă la noroc. Abia acum îşi dă seama că soarta l-a pus între aceste două forţe duşmane. Apropierea îi face plăcere, parcă-i gâdilă ceva în creier. Deci, mai departe. Totdeauna a sprijinit pe Ovrei, în necazul popilor creştini. Gâdi-litura s’a prefăcut în zumzet, care-i furnică prin cap, mâ; ni şi piept. Dacă şi acum i-ar sprijini ? Dar nu termină. Mintea i-a înhăţat gândul ca pe o muscă. Sfertul de secundă 1 Şi deodată sufletul i se lumină ca o lună de foiţă în care s’a aprins becul. Râde lăuntric eu o gură până la urechi, cu un ochi închis şugubăţ şi cu nasul strâmb într’o parte, cum râde luna pe cărţile de poveşti. Dar chipul şi-l ţine strunit, privind cu desnădejde în gol. Cu paşi rari se apropie de masa jucătorilor. — Domnule Rabinovici, se adresează el şefului comunităţii, am să-ţi vorbesc ceva foarte important. Când termini jocul... — Eu nu joc, privesc la măgarul meu de nepot, băiatul lui Cohn.... — Atunci, te rog, vino la mine. Ovreiul îşi închipuie că e vorba de vreo afacere. Auzise că-şi mărită fata şi se pregătea să se lase greu. Dar ţinuta foarte gravă a căpitanului, felul solemn cum îl invitase să ia loc la masă, îl cam încurcă. — Domnule Rabinovici, să nu te minunezi de cele ce vei auzi. Ovreiul este din ce în ce mai curios. — M’am hotărît să mă fac Ovreiu... Ovreiul rămase o clipă năuc, apoi îl privi peste ochelari. — Ştii c’am fost ateu... — Da, toată lumea ştie. Vorbind, Ovreiul se desmetieise şi îşi da seama că are de uf ace cu un nebun. — Dar sunt un gânditor, un meditativ. Cu aceiaşi cinste cu care n’am crezut, cu aceeaşi cinste mă întorc la iudaism... Ovreiul continuă să judece : — Sunt unii nebuni lucizi şi foarte raţionali... — Şi din toate religiile pe care le-am studiat cu deamănuntul, singura adevărat mare, fiind singura revelată de Dumnezeu, e iudaismul. Ovreiul îl lăsă să vorbească şi-l ascultă cu multă atenţie. De fapt îşi făcea socotelile cu precizie. Un nebun de ăştia e mai de folos decât o mie de cuminţi. Se gândea ce vâlvă va face: Un căpitan român trecut la iudaism... Surdulescu devenise ea niciodată de elocvent. Creştinismul faţă de iudaism nu-i decât o minusculă sectă, ca de pildă acea a mileniştilor faţă de creştinism. Şi îft acest timp continuă discuţia cu potrivnicii săi, ca şi cum ar fi fost de faţă. — Ei ce zici, părinte Păsat? Ce zici, domnişoară Ada? Ce zici, domnule Teolog? Căpitanul combate creştinismul cu vehemenţă, susţinând universalitatea religiei mozaice. Creştinismul a fost marea piedică.... Şi, pe celălalt plan, mintea lui savura vâlva pe care o va face vestea, nu numai în oraşul lui, dar în ţara întreagă. Cine e acel original? E un gânditor de geniu. E căpitanul Surdulescu... poetul şi publicistul Leonte Surdulescu. Cel mai mare nedreptă-fit al timpului ! ... * ... Când vestea a apărut în ziare, părintele Duruian şi-a chemat băiatul şi i-a arătat. 337 © BCU Cluj — Ţi-am spus ?... Satură-te acum. O să fii ginerele unui Jidan. Iar băiatul a alergat la Ada. — Ada, tatăl tău ne face de râs... Convinge-1... Altcum, totul e sfârşit între noi. Şi Ada a căutat să-l convingă. A plâns, s’a rugat... Dar căpitanul sa înfuriat — Să nu te amesteci în convingerile mele religioase. Fata era dezolată. Toduţ avea dreptate, dar pe de altă parte cum să lupte împotriva tatălui ei ? Toată viaţa ei fusese supusă, aşa era regula în casă, moştenire dela mumă-sa, cum era s’o frângă ea ?... — Nu există decât un singur sistem... îşi dădu Toduţ părerea, mâna forte. Nu vrea de voie, atunci de nevoie. —Cum, Toduţ ? — Să-l internezi la nebuni... Fata a crezut că se prăbuşeşte pământul cu ea. Nici nu îndrăznea să gândească. Nici Toduţ însă nu era om să se lase. împreună cu tatăl lui a purtat-o pe la avocaţi, procurori şi alţi fruntaşi ai oraşului. Cin toţii au fost de acord să-l interneze. — Să mai încerc odată cu vorba bună... Dar când a început vorba, căpitanul a pus mâna pe băţ. — Iţi crăp capul, mizerabilo... Atunci Ada n’a mai putut. Dreaptă în faţa lui, cu privirea ridica tă ca niciodată, a răspuns răspicat : — Tată, te voi interna la balamuc. Bătrânului i s’au turburat ochii, mâinile i-au căzut în jos, apoi a lăsat capul pe piept şi s’a prăbuşit pe scaun. — Tată, tată... Bătrânul o îndepărtă cu vocea stinsă : — Pleacă... pleacă... . # # Şi Toduţ, şi părintele, chiar şi preoteasa au încurajat-o. — Să vezi ce om de treabă o să se facă, îi spuse părintele. Frica e singurul mijloc pentru nebuni. De altfel şi procurorul are să-i spună, şi judecătorul de instrucţie, şi directorul liceului... Dar Ada n’avea cui să se confieze decât lui Toduţ. — Când s’a prăbuşit pe scaun, am crezut că moare... Băiatul nu-i putea mărturisi gândirea lui adevărată: că ar fi dorit să moară... — înţelegi, Toduţ, cum să duc eu pe conştiinţă, o viaţă întreaga, povara morţii1 lui... — Fii liniştită, nu moare el... * * * Căpitanul Surdulescu devenise omul cel mai de treabă, şi profitând de această schimbare, socrii şi mirele au hotărît să grăbească nunta. La logodnă a petrecut cu toţi oaspeţii şi a ţinut o cuvântare pentru fericirea tinerilor. Cu Ovreii nicio vorbă. Uitase de editură, de reviste, de audienţă la rege. Se interesa parcă şi de pregătirile de căsătorie. Ce n’ar fi crezut niciodată Ada, a intrat în odaia ei, unde se găseau cadourile, rochia de mireasă şi toate cele de trebuinţă pentru nuntă, lumânările, voalul şi coroana de lămâiţă, Toată lumea era fericită; părintele Duruian, 338 © BCU Cluj ca fiu-şău va intra în rândul oamenilor: preoteasa că lucrează pentru băiat ca pe vremea când era copil; iar Toduţ, că visul lui se va împlini în curând. Numai în sufletul Adei stăruia îngrijorarea. Se temea de atâta noroc. A văzut pe tatăl său prăbuşindu-se pe scaun şi imaginea aceasta îi apărea când şi când, printre armoniile cuvintelor de dragoste, printre peisagiile fericite ale viitoarei ei căsnicii şi chiar tăind elanul unui sărut sau ritmul unei îmbrăţişări. Remuşcare sau avertisment ?... Şi totuşi trebuia să tacă, să nu vatăme cu nimic fericirea lui Toduţ. Să-i dăruiască tot oe-i mai frumos şi mai pur în sufletul! ei, întreaga substanţă a poeziei, la care a renunţat, tonul curat al surâsului şi lacrimii, şi cununa privirii de fecioară care înţelege, îngădue şi ocroteşte. In fiecare zi, ei se plimbă până noaptea târziu, să se impregneze de fericirea primăverii, prin vraja trupului ei tânăr şi frumos, şi toate gândurile, bucuriile şi suferinţele de mai târziu să le întoarcă prin filtrul acestei amintiri. In astă seară a întârziat mai mult. Ultima noapte de amanţi. Mâine e cununia civilă. Se vede că şi bătrânul e impresionat de acest eveniment. Casa e luminată toată, îi aşteaptă. Hai, Toduţ, să-i zicem noapte bună. — E în odaia mea, zâmbeşte Ada. Şi fericită, parcă să-l surprindă în flagrant delict de duioşenie bătrânească, deschide uşa, gata să aplaude. . — Toduţ.... ţipă ea. Băiatul se apropie. Groaznic ! In mijlocul odăii, bătrânul atârnă într'un ştreang fixat de cârligul lămpii. S’a spânzurat, dar şi-a făcut seama cu socoteală. Pe cap are coroana de lămâiţă şi picioarele fleşcăite s’au împleticit în rochia de mireasă. — Toduţ... Bătrânul e hidos. Are capul plecat într o parte, un ochiu închis, ochiul cel şiret, şi le arată limba. — Hai, Ada, să anunţăm parchetul... şi cu forţa o trage afară. A doua zi după înmormântare, Ada a primit un pachet şi o scrisoare. „Iţi înapoiez inelul. Căsătoria imposibilă. Taina preoţiei nu poate fi întinată de păcatele omeneşti*4. 339 © BCU Cluj N E W - Y O R K DE ARON COTRUŞ New-York ! ori încotro privirile-mi întorc : paşi iuţi porniţi pe fugă, vălmăşag ce subjugă şi ’n larma buiacă vrea tînăr, puternic, de-oţel să te facă... în orice pas : milioane de paşi, sprinteni, crunţi, mărunţi, uriaşi... vrere zăludă de fapte flămânde... în orice cădere : o izbândă la pândă... inimi viteze ce nu vreau să sângere... înfrânt nu sânt, daca nu cred în înfrângere... mii de uitături într’o uitătură... mii de gânduri într’un gând furtunos ce le fură... primejdii nu-s când, — cârmaci peste vremi, — de nimic nu te temi... de zeci de ori cad, să salt iar, fierbinte, mai gata de luptă ca înnainte... 340 © BCU Cluj noui porţi se închid, se deschid în orişice zid, ca prin farmec aşa, în faţa celui ce ştie să vrea... prăpăstiile, ce larg se cască, se’nchid deodată, să răsplătească pe cel ce ştie să ’ndrăsnească... îmi creşti în gând, peste gând, chemând, fremătând, mai uriaş, mai puternic de cum ie-am visat, — New-York, New-York, oraş-împărat !... cu văz vulturesc, străfulgerat de furtunoşi fiori, privindu-te mă oţelesc şi cresc, — fantastic ocean de sgârie-nori !... aripi năprasnice simt că-mi ţâşnesc din suflet şi trup, din apele tale când de tine mă rup... furtuna de gânduri, dârz mi-o întorc, spre baiia-ţi de foc, de foc şi noroc, — izvor solar şi crâncen de-oameni aspri, vii vulcan de uimitoare clădării, de-atotputernice puternicii, New-York, -New-York!... New-York, 1934. — © BCU Cluj MET E M PSICHOZĂ DE OL GA CABA S’au scurs anii, Damys, şi brazii din pădure Multe frunze pe drumul părăsit au nins De când cu un prea simplu cântec mai învins Pe naiul însorit, cu gust de fân şi mure- Mai simt cum încolţeşti în orice primăvară O plantă cu nervuri în nervii mei ţesută Şi’ntinsă peste-obraji faţa ta nevăzută O port ca pe o mască senină şi fugară. Te recunosc în mine, când gesturile tale Din muşchi îmi isbuenesc, cum calea lui îşi află Torentul regăsindu-şi vadul pierdut odată Şi-l umple până sus cu fericite ape. Şi zâmbetele tale, ca florile fantome Le simt din nou pe buze cu gustul lor de vară A ochilor tăi piatră în cap mi se aşează Şi-aşa strecoară lumea prin vălul ei de brume. Îmi pare că visez, când îmi ascult o vorbă Sonor şi alb desprinsă din altele o mie Ecoul vocii tale mi-1 readuce mie Din sufletul vibrant, ca o profundă orgă. 342 © BCU Cluj LUMINI DINTR’UN ÎNCEPUT0 DE AXENTE SEVER POPOVIC1 Dintr’un punct de vedere, şi anume, dintr’un punct de vedere metafizic, lucrurile nu sunt ci se fac. Ce însemnează asta, că lucrurile se fac ? însemnează mai întâi că se agită, că există acolo, în inima lor, o strădanie. Nu se ştie cum, în ce fel; o strădanie spre ceva, după un anumit plan. Destul atât, că lucrurile se agită. Şi mai însemnează ceva; mai însemnează anume că acea strădanie există în lucruri dinaintea lucrurilor, de când lumea. Cum există ea în lucruri dinaintea lucrurilor ? Intr’un fel se poate. Strădania există ea potenţă, ca virtualitate a lucrurilor, şi prin ea se fac lucrurile. Dar acest dinainte sau acest de când lumea nu este un punct determinabil, precis determinabil pe linia timpurilor. El poate fi aruncat în trecut la infinit, şi numai acolo. Altfel nu se poate. Şi asta însemnează iarăşi că această strădanie vine din infinit şi va dura în viitor tot până la infinit. Căci n’are niciun motiv să moară, şi nici o raţiune. Aşa dar strădania în lucruri este veşnică. Şi din acest caracter de veşnicie se poate deduce că în universul lucrurilor există o devenire, o devenire tot veşnică, adică fără margini. Asta însemnează că nu sunt niciodată stări pe loc, şi că lucrurile nu se îndeplinesc perfect. Adică nu se îndeplinesc fără nici o altă trebuinţă, ceiace nu arată deloc că ele ar fi neisbutite, sau că nu şi-ar ajunge lor. Nu. Lucrurile se fac în marginile lor de existenţă, şi sunt izbutite întrucât îşi ajung lor. Faptul că nu sunt îndeplinite perfect spune numai că formele nu rămân aceleaşi, că nu există geometrie veşnică. Şi cu atât mai mult, nu există nici un anumit fel de încremenire de care se vorbeşte în fizică, şi nici punctul de ghiaţă al morţii, acea limită teribilă botezată sub zero absolut. In lume nu-i este dat nici unui lucru să rămâie aşa cum este, nici plantelor şi nici oamenilor. Cel puţin în lumea noastră materială şi istorică. Dincolo, în transcendent, poate fi altfel. Şi trebue să fie altfel, fiindcă dacă n’ar fi altfel, n’ar mai fi transcendent, ci ar fi tot o lume terestră, sau în cel mai bun caz, o prelungire a condiţiilor terestre. Că în lumea noastră, în monotona împărăţie a materiei, lucrurile se petrec aşa, ne arată chiar experienţa noastră istorică, dura noastră experienţă, de multe ori plină de aceiaşi strădanie dureroasă. Poate că undeva stă scris, că tot ce se face, să se facă cu durere, f ormele se fac una dintr’alta prin tragica lor strădanie de început; mai ales în istorie, lucrurile se văd de minune. In bătrânul nostru continent, şi în afară de el, se aude un vuet care seamănă cu un plâns. Un efort istoric. O lume vrea să se rupă dintr’alta, şi într’o măsură oarecare, s’a rupt. Dintr’un sfârşit se face un început; un început care şi-a aruncat luminile. In cele ce urmează, încetrcăm să desprindem câteva din ele. 343 © BCU Cluj Vremurile care încep să se ducă, sau altfel, care încep să nu mai fie, să nu se mai potrivească, sunt vremuri esenţial raţionaliste. Adică vremuri în care rânduirile se fac după logica oamenilor şi nu după logica lucrurilor. Şi acesta nu-i semn bun. Omul raţionalist vrea să înlocuiască ce este şi ce trebue să fie, cu planul lui, cu ceiace vrea el. Este şi acesta un fel de eroism, dar mai degrabă este un fel de rebeliune. Cea mai grozavă rebeliune. Rebeliunea lui Adam, rebeliunea celor care au vrut să facă turnul Babei. Adam a fost pus de. Dumnezeu într’un sistem de legi, într’un univers de existenţă, şi dela o vreme, el căuta altceva. S’a ridicat împotriva acelei stări. Şi din momentul acela omenirea suferă, se chinue. Rebeliunea lui a devenit rebeliunea tuturor oamenilor, pierderea pentru totdeauna a fericirii terestre. Asta se chiama instinctul demiurgic al omului. Raţionaliştii se caracterizează esenţial prin acest instinct demiurgic. Ei au încercat un fel de omogenizare socială, aşa numita democraţie. Un fel de omogenizare prin curenţi, dar nu prin curentul care pleacă de jos în sus, ci invers. N’au încercat niciodată să ridice pe cei slabi la măsura celor tari, ci altfel; au încercat să aducă pe cei de sus la cei de jos. Şi pentru asta s’a vărsat mult sânge. Istoria revoluţiei franceze îşi va aminti întotdeauna de cruzimea frumosului Saint-Just, arhanghelul teroarei. Ei au încercat, cu alte cuvinte, o aducere regresivă, contra progresului şi contra naturii. De atunci spiritul a început să slăbească, şi cu el oamenii: s’a lăsat peste ei un fel de criză spirituală. Elanul pentru valorile înalte s’a oprit. Toată strădania lor se resfrânge în planul vieţii materiale. Nimic în afară de ea, nici moarte, nici Dumnezeu. Din punct de vedere spiritual era o structură antică, cu alte cuvinte, oamenii îşi puneau eul lor personal în centrul vieţii. Şi totul se învârtea în jurul acestui eu. Nici o aspiraţie spre înalt, spre diafan. Oamenii aceştia erau numai de suprafaţă, oameni care lucrează cu abilităţi şi cu întuneric în suflet. Ei erau păgâni, atei, cum păgâni şi atei erau vechii greci. Oameni barbari sub cer creştin, căci încă exteriorul lor era creştin. Şi mai mult decât atât. Omul domniei raţionaliste era omul alterat, câteodată omul aproape negat. Un om oare refuza să se retragă în sine şi care refuza să se cunoască. Peste el s’a prins o altă realitate, suprastructura convenienţelor, şi omul n’a mai fost om. Gândurile lui erau gândurile pie-liţii sociale, trecătoare, ca o cucerire în pădurile cu iluzii. A murit sinceritatea şi încrederea în puterile subterane ale sufletului. Dar formele acestea s’au îndeplinit până ce şi-au ajuns lor. Din momentul acela au început altele să se facă din ele, prin strădania care este dela început în ele. Formele noui care încep. Aceste forme încep dela om. Se crede că unii oameni sunt supra-dimensionali, că prin puterea intuiţiei lor istorice, văd lung înainte. Şi se mai crede, că aceşti oameni aşezaţi în inima lucrurilor, inspiraţi, trag în alb liniile altei spiritualităţi, geometria începutului care luminează. Eu nu sunt contra acestei păreri, dar nu sunt nici prea înflăcărat pentru ea. Şi asta numai pentru simplul motiv că nu ştiu precis dacă oamenii eroi fac istoria sau dacă istoria se face singură. Problema s’a discutat mult, şi se discută încă. Ceiace se vede, şi asta fără nici o umbră de îndoială, este faptul că aproape, peste noi, în aer, se întind liniile unui om nou. Şi nu numai liniile unui om nou, chiar oamenii noi. Este însă o deosebire esenţială de grad între omul nou definit geometric, adică numai prin liniile spiritualităţii noui, şi omul realizat într’o măsură oarecare într’a-ceastă spiritualitate; între omul nou abstract şi omul nou concret. Pe noi ne interesează cu deosebire ,omul nou abstract; problema sub aspectul etic. Omul nou este rodul unei revoluţii. Nu a unei revoluţii politice, nici a unei revoluţii culturale. Omul nou este rodul unei revoluţii spirituale. Dacă ar fi bine înţe- 344 ' © BCU Cluj Ies termenul, am spune rodul unei revoluţii sufleteşti. De unde urmează a înţelege că este o revoluţie interioară. Oamenii care au arătat luminile începutului nou au plecat cu toţii dela aceleaşi constatări. Ei au văzut că oamenii de până acum erau răi, experienţa lor dură i-a făcut răi, dar nu iremediabil răi. In ei a mai rămas ceva bun, şi lucrurile trebuesc începute de la izvor, din rădăcinile pure ale sufletului. O primă răsturnare. Omul nou îşi îndepărtează eul personal din centrul vieţii, îl îndepărtează la margine şi pune în locul lui pe Dumnezeu. In sufletul omului nou, Dumnezeu străluceşte ca un rug aprins. E o trăire profund creştină, toată viaţa centrală i se desfăşoară în jurul elipsei divine. Nu mai sunt eu, ci Christos este acela care trăeşte in mine, spunea acum nouăsprezece veacuri apostolul Pavel. Este un fel de renunţare la condiţiile noastre terestre. Mistica creştină ortodoxă spune că cel care crede ca şi apostolul optează pentru apatie; prin simţurile lui funcţionează deacum o putere divină, şi lumea întreagă este văzută numai din plan divin; ochiul lui Dumnezeu este o fântână de dragoste şi lumea cu omeneasca ei condiţie de suferinţă, cu des-ecliilibrul provocat de păcat, trăeşte din nou în Dumnezeu .întreagă în imensitatea ei şi învăluită de dragostea plină de milă pe deoparte, de admiraţie pe de alta. E o purificare, un drum dramatic prin care omul trăeşte starea primordială, sentimentul de armonie paradisiacă al lud Adam cel dinainte de cădere. Omul revoluţiei spirituale este omul lăuntric, omul pătruns de iubirea divină, şi care iubeşte sincer. Omul cu rază din suflet drept spre cer. Omul iubirii de Dumnezeu, de sine şi de semeni. Omul nou se iubeşte şi pe sine, căci a te iubi pe tine este un imperativ moral. De aci decurge un alt caracter al omului nou: caracterul reflexiv, o reflexivitate întoarsă spre sine. Omul nou se retrage în sine, se retrage să-şi prindă dimensiunile lui intime, să se cunoască aşa cum este, cu raza divină din suflet. E un fel de reabilitare a omului, un minut când ştie că mai are rezerve, şi că durerea lui interioară este încă re-mediabilă; un minut când şarpele negru al răului se rupe. Omul nou se ridică drept, şi în acelaş timp, pur. El lasă la o parte suprastructura, ,el lasă la o parte minciuna, căci toate astea desf igureză omul şi umflă mizeria omenească. Omul nou se ridică drept şi pur. Prezentul nostru este un prezent furtunos, câteodată aproape nebun, un prezent care vrea să se rupă din lepră. Şi în furtuna acestui prezent mor mulţi, se întâmplă chiar că mor cei care ar trebui să trăiască. E un ceas tragic acest prezent când oamenii cei mai buni mor, s’ar putea spune poate, că este un ceas tragic şi nedrept. Dar lucrurile stau altfel. In noua spiritualitate moartea a primit alt sens, şi este fundamental deosebit, înainte însă de înţelegerea acestui fapt, unele precizări de început. Mă gândesc în deosebi la etica suferinţii omului nou. Omul uou suferă multe erori istorice, dar este tare şi ştie să le sufere. Pentru mai bună adâncire ne servim aci de gândurile lui Max Scheler. Pentru omul spiritualităţii noui, suferinţa nu mai este ca pentru ceilalţi oameni, un scandal. Dimpotrivă, suferinţa este o stâncă ce îi apasă sufletul, o stâncă ce îl leagă profund de izvoarele fiinţei. Este o linie de ghiaţă care dă omului nou conştiinţa vie, sensul mai clar al vieţii. Suferinţa în general este un principiu adânc, o semnificaţie secretă, şi sensibilitatea noastră omenească are mai mult spaţiu pentru suferinţă. S’ar putea depăşi chiar aceste idei, şi s’ar putea spune mai mult din punct de vedere mistic, că în memoria ancestrală a omenirii stă amintirea paradisului dinainte de păcat, şi în amintire, dorul de paradis, care este tot un fel de suferinţă, şi încă mare suferinţă. Dacă este aşa, atunci atitudinea omului nou nu este de-a nega suferinţa, căci suferinţa în cazul acesta este o realitate ce nu se poate nega, şi atitudinea omului nou 345 © BCU Cluj nu este nici aceia de-a încerca s’o atenueze. Atitudinea lui este de-a pătrunde sensul real al suferinţii. Omul nou întinde sensul suferinzii dela senzaţiile de durere până la agonia metafizică şi religioasă a sacrificiului, căci sacrificiul este culmea cea mai sublimă a suferinţii. Omul nou suferă până la sacrificiu. Sacrificiul însă este socotit ca moartea părţii pentru tot, pierderea unei valori inferioare în profitul altei valori superioare. O moarte de bună voie. Nu însă o moarte pur biologică, sau o moarte numai pentru curiozitatea morţii ,ci o moarte cu sens. Cel care renunţă de bună voie la viaţă o face cu scop, întotdeauna cu un scop mai înalt decât viaţa. Fiindcă acest scop este valoarea superioară. In istoria omenirii mii de oameni au primit moartea pentru cruce, au renunţat singuri la viaţa lor în folosul unei valori superioare, iubirea nemărginită de Christos. Este un exemplu superb de sacrificiu religios, de cel mai înalt sacrificiu omenesc. Kierkegaard, Cervantes, Pascal, Leopardi, Miguel de Unamuno, au trăit numai agonii metafizice, ceilalţi, morţii pentru cruce, au primit sacrificiul religios, mântuirea. De această etică a sacrificiului se leagă sensul morţii. In spiritualitatea nouă, moartea trebue privită senin, fără îngrijorare, şi cu atât mai mult, fără groază. Ea nu este un fenomen ce vine şi de oare se leagă toate durerile agoniei; ea este un sfârşit prin care intrăm într’altă lume, în durerea veşnică sau în fericirea veşnică. Şi de etica sacrificiului, de acceptarea morţii se mai leagă ceva; se mai leagă o iubire adâncă pentru valoarea superioară, căci sacrificiul mu este decât o dăruire a ta, o dăruire din iubire. Căci nu te poţi dărui şi nu poţi accepta moartea decât într’o stare intensă de iubire. Lucrurile se explică şi altfel. Sacrificiul are puterea formidabilă de-a uni părţile cu totul. Dar ce însemnează a uni părţile? însemnează mai întâi, că face armonia părţilor. Armonia e strâns legată de unire; este chiar o condiţie necesară a unirii. Aşa credea şi bătrânul filozof Empedocles. Şi a face armonie în lucruri este altceva decât a pune ură. Armonie înseamnă iubire. Aşa dar, sacrificiul are puterea formidabilă de-a uni părţile. Pe plan etic, aserţiunea se traduce în sensul că sacrifieul are puterea nevăzută de-a uni pe om ou Dumnezeu. Deja lega omul de cer. Şi mai departe, luminile sacrificiului se resfrâng şi îin politic. Ce însemnează în politic că sacrificiul uneşte părţile? Asta înseamnă mult, enorm de mult. însemnează că prin sacrificiu indivizii se topesc în naţiune, se unesc cu naţiunea. Viaţa naţiunilor şi aproape tot miracolul istoriilor naţionale stă în curajul de sacrificiu, izvorul limpede în care merge deliciul iubirii. Sacrificiul este aproape un monstru; filosoful de oare amintim, Max Scheler, spune că este aşa precum capul lui Ianus, cu două feţe; una spre valea lacrimilor şi alta spre creasta zâmbetului, căci aci sunt date, bucuria de-a iubi o valoare superioară şi durerea morţii. Mai ales durerea morţii ,o durere învinsă de iubire. Prin sacrificiu, omul nou cere moartea, merge spre ea, o caută; sau mai corect, prin acceptarea morţii omul nou caută mântuirea. Sub raportul acesta, omul modern, omul care se duce, este un metazoar. Spiritualitatea nouă stă într’o altă lume de bucurii şi dureri, într’un univers aparte. Frica de moarte, unul din cele mai groaznice izvoare de suferinţă ale omului, nu mai este. Omul nou nu mai simte frica morţii. De aci se înalţă optimismul lui istoric, spiritul eroic al omului nou. In istoria filosofici au mai fost gânditori părtaşi ai eroismului : Kant, Hegel,Fichte, Nietzsche, etc., şi au mai fost şi în antichitate ,Socrate şi toată şcoala stoică. Dar eroismul omului nou este altfel; este un eroism de structură creştină. © BCU Cluj Suferinţa omului antic, a vechiului grec, mitul lui Hercule, este o suferinţă mai mult cavalerească. Eroul antic caută suferinţa, o caută ca s’o învingă, aşa cum arătau învăţăturile eticei stoice. Dar maniera asta eroică nu rezolvă nimic, căci eroismul cavaleresc cade învins în faţa suferinţelor subterane ale sufletului. Iar când învinge, nu face altceva decât să refuleze suferinţele mari în depărtările sufletului. Etica eroismului stoic ,se spune că seamănă cu o fantomă; învinge aparenţa lucrurilor, fantomele. Dar omul antic mai avea un fel de-a învinge suferinţa; o manieră contrarie ce- , lei cavalereşti. Asta era apatia, anularea sensibilităţii. O apatie însă mult diferită de apatia misticilor. La cei vechi, la greci, apatia era anularea sensibilităţii şi concentrarea vieţii, în creer. Dar felul acesta de-a învinge suferinţa nu mai este eroic; Monsieur Teste, omul numai creer, nu este deloc erou. X Omul nou vede acest lucru altfel; suferinţa adâncă, suferinţa tenebrelor sufleteşti egală faţă de tine ca şi faţă de alţii, e un fel de viziune senină a unei ordini superioare de lucruri, din care respiră numai iubire. Peste spiritualitatea nouă cade, precum o ninsoare din stele, rouă iubirii di vine ,şi prin ea, omul nou în universul lui de suferinţă se purifică. Christos a suferit pentru toţi, şi calitatea dumnezeiască a celui care a suferit, dă suferinţii creştine o nouă şi misterioasă nobleţe. Aci stă toată deosebirea, toată grandoarea mântuirii întru Christos. Ascetismul creştin este un act pur de mistică şi în afară de orice caracter normativ. Ascetul nu face asceză fiindcă vrea să arate celor din jur că aşa vrea Dumnezeu; el face asceză dintr’o convingere curată de mântuire, şi pentrucă eterul haric se coboară peste el. Eroismul antic era însă de caracter pur normativ. Socrate nu primeşte să fugă din închisoare şi acceptă moartea fiindcă aşa era drept şi frumos faţă de discipolii săi, nu faţă de dreptul şi frumosul absolut sau faţă de zei. Este deci un sacrificiu legat de un sens îndeosebi terestru, pe când eroismul creştin al omului nou este restrângerea unui sacrificiu de profunzime, legat cu o rază verticală de cea*, un fel de învestmântare în nemurire. Dacă mai îngustăm niţel problema, strângând-o exclusiv la liniile creştinismului ortodox, lucru care de altf el ne interesează esenţial, atunci capitolul suferinţii pri-meşie un sens mai tare. Suferinţa omenirii, suferinţă ieşită din dorul de paradis, este o stare care întrece condiţiile pur umane; ea se întinde ca o dimensiune uriaşă peste tot spaţiul. Durerea şi suferinţa se resfrâng în cosmos; el, cosmosul întreg, suferă şi se transformă prin suferinţă. In gândirea teologică, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm în imagini oarecum terestre, sunt doi poli; Dumnezeu şi omul. Iar între ei toată existenţa, cosmosul, este pătruns de iubirea care se revarsă dela Dumnezeu spre om şi dela om spre Dumnezeu. Ar fi într’un fel, exprimată în termenii cei mai largi, concepţia organicistă ortodoxă, legătura mare dintre sufletul omului şi mediul cosmic. Nu ne gândim să reluăm problema realităţii naţiunilor în cadrul creştinismului, şi mai ales în cadrul ortodoxiei; ea a fost prea bine discutată de oamenii competenţi. Ne gândim doar să arătăm realitatea primordială a suferinţii şi suprafaţa ei largă, fapt din care reese cu necesitate o etică a suferinţii, şi care duce la sacrificiu. Sacrificiul, la rândul lui, este caracterul ultim şi cel mai tare care duce la eroism. Aci sar putea ridica altă problemă; problema anume, dacă sacrificiul face eroul sau dacă, numai eroul este capabil de sacrificiu. Cu alţi termeni, dacă cineva devine erou numai după ce a făcut un sacrificiu ,sau dacă el face uin sacrificiu numai pentru că este erou. Problema nu este atât de grea cum pare; şi ea se mai poate pune şi altfel. Se mai poate pune în felul următor; dacă starea de erou se face numai după săvârşirea unui act de sacrificiu, sau dacă actul de sacrificiu este cuprins în definiţia stării de erou. Aci lucrurile încep să fie mai clare. Puterea de sacrificiu este o condiţie nece- 347 © BCU Cluj sară a eroului. Dar o condiţie absolut necesară. Un erou trebue să fie capabil de sacrificiu; dacă nare acest foc nu poate fi erou. Toţi eroii istorici şi toţi sfinţii au fost capabili de sacrificiu. Dar altceva; nu toţi eroii şi nu toţi sfinţii au făcut sacrificii. Împlinirea unui sacrificiu nu este condiţie necesară eroului. Eroul este, a fost făcut erou dela începutul lui, şi prin faptul acesta, el are în sine virtualitatea de-a face orice sacrificiu. Atât îi este necesar. Dar însemnează asta că între eroul numai cu virtualitatea sacrifieiuliu şi eroul cu sacrificiul efectiv nu există nici o deosebire ? Nu. Şi unul şi celalt sunt eroi, dar se deosebesc prin ceva. Unul, cel numai cu virtualitatea, este erou, nimic mai mult decât erou; celălalt, este erou, un erou care nu este mai realizat decât cel dintâi, dar este unul oare sa mântuit, sau unul care şi-a mântuit poporul, naţiunea. El a îndeplinit o mare chemare a durerii omeneşti, faptul nostru omenesc de ispăşire. Da, omenesc şi nu eroic. Căci mântuirea este capătul spre care tindem noi toţi, omenirea întreagă şi nu numai eroii. Mântuirea este o finalitate, o finalitate a tuturor oamenilor, şi în acelaş timp a eroilor ,dar a eroilor numai întrucât sunt oameni. Nu întrucât sunt eroi. Dar asta nu însemnează iarăşi că între eroi nu există deosebiri de grad. Discuţia s’a purtat numai asupra condiţiei necesare şi minime a eroului. Spiritualitatea nouă este eroică. Ceiace nu însemnează câtuşi de puţin, că toţi câţi trăesc în noua spiritualitate sunt eroi. Ei respiră dintr’o atmosferă eroică, dar nu sunt cu toţii eroi; după cum nu toţi cei din comunitatea creştină sunt creştini adevăraţi. De altfel nici nu s’ar putea altfel, fiindcă eroii n’au sens decât acolo unde condiţiile generale de existenţă sunt sub puterile lor. O ţară numai de eroi ar fi o ţară de oameni normali, şi nimic mai mult, cu alte cuvinte, o ţară fără eroi. Dar atunci cum rămâne cu definiţia eroului ? Noi am definit eroul, sau nu, am stabilit condiţia necesară şi minimă a eroului. Eroul are în sine virtualitatea sacrificiului. Asta însemnează că dacă la un moment dat, toată lumea ajunge ia această virtualitate devine eroică, adică toţi oamenii devin eroi? Nu înseamnă deloc aşa, căci această condiţie dacă este necesară şi minimă, nu este suficientă. Ca să fii erou mai trebue ceva. Mai sunt condiţii de îndeplinit. Dar problema se mai poate suci şi altfel. Când spui că o ţară unde sunt numai eroi, nu este o ţară de eioi, ei este o ţară de oameni normali, asta însemnează că eroul este considerat ca o excepţie, ca o abatere dela normal. Raţionamentul vine aşa; dacă nu este o ţară de eroi este o ţară de oameni normali. Ceiace vrea să ■ spue că eroii sunt normali. Aşa spune raţionamentul, dar nimeni nu crede că el este de drept divin. Şi el poate greşi. Eroul mu este anormal. Dimpotrivă, el este prea normal. Dar există totuşi o abatere. Da, există. Insă o abatere dela frecvenţă, dela mulţimea cazurilor, nu dela normalitate. Am putea spune câteva cuvinte despre ceiace înseamnă normal şi anormal, dar asta este o altă chestiune. Şi să ne întoarcem. Eroul este virtualitate de sacrificiu, dar nu este numai atât. El este un rod al naţiunii, al colectivului naţional, şi sensul universal al eroului stă în credinţa în biruinţă. Eroul trăeşte într’un univers de elan; un fel de vijelie care zboară în carne, în plante, în lut, şi pedeasupra în spirit, fiorul vieţii şi al diafanului. El este mai presus de spaţiu, dacă admitem părerile unora că spaţiul este semnul morţii. Eroul construe-şte timpul în durata sa, căci durata, în aceiaşi ordine de idei, este semnul vieţii. Asta însemnează că eroul nu moare niciodată. Şi aci nu este vorba numai de o nemurire ■ istorică, ci chiar de una ontologică, fiindcă structura sa aproape de sfânt, apt de mântuire, trăeşte mai departe în transcendent. O trăire veşnică. Poate prea întunecate sau poate prea incoerente, acestea ar fi câteva lumini dimtrTm început care se vede. , ......... 348 © BCU Cluj P o E S I I DE ŞTEFAN BACIU HAIDUCII Pădurea e un fluer, un cimpoi umflat, Pe pajişte haiducii ospătară ’mpărăteşte Bueştrii obosiţi, sub oer au stat. Din vreascuri focul muşcă şi tot creşte. Ciocnesc bărboşii îngeri cănile cu vin, Şi unul cântă, şuerând din buză. Mereu se umplu, scad garafe cu rubin Şi toţi se trag alăturea de spuză. Întinseră pe mâneştergurdle albe Bănet atâta, cât frunze ’n codru sună, Paftale de argint şi aurul în salbe Străiluce ca un soare nou sub lună. Ei au luat pentru desculţii de prin sate Şi inima li-i bună ea o pâne. Dar ce-i ? In vântul care ’ncet răsbate, Urlă prelung, a moarte-un câne. Urechea la pământ o pun; ascultă şi aud Cum se apropie mereu mai iute paşii, încalecă, se pierd în stejerişul ud. Şd iarăşi prea târziu venir 'arcaşii. 349 © BCU Cluj LA ÎNCEPUT DE CARTE E pentru tine cântecul acesta, truda e a mea. Am făurit în albe nopţi atâtea pagini Şi vreau să te topesc într’o pădure de imagini Ca pe o limpede stea. E versul cel mai alb pantof de seară Pentru un bal la care numai zânele se duc. Vezi am rămas acuma singur, ca un cuc Intr’un sfârşit de vară. Toată lumina ţi-am dat-o: ccdier rubiniu Inima încă mi-e caldă, mi-e bună, Fruntea se razimă, mută, de lună, Totuşi mai scriu. Tu să ceteşti din poeme gândul pe care L-am însemnat cu alb între rânduri. Cântului care-a ieşit din arsele gânduri Nu-i da crezare. HRONIC Sus, în chilie diacul sur cu pana ’nsăilează Cum crucea ’nfrânse iară semiluna : „Dumnezeirea mare. pururi trează, „Cu noi a fost şi azi ca ’ntotdeauna". Şi cântecul de laudă-1 înalţă ’n strană Dintr’un îngălbenit şi ros gromovnic In cele patru zări, făr’ de prihană Cel mai umili şi mai plecat ţâroovnic. Boerii ’ncremeniţi, cu paloşe, în cete Măsoară cu un ochiu bolnav nemărginirea Şi doamnele cu aurul pierdut în plete, Zâmbesc, gândind ce mică-i nemurirea. Şi de-o să se îndure iarăşi cerul O să ’ngetnunchie în altar voevodul, Pe şold o să-i scântee ’n pietrarii hangerul Şi mantia o să-i sărute tot norodul. In sală masa-i pusă cu belşug Şi ’n vinul care-1 toarnă marele paharnic, Privind, domniţele-or şopti cu prieteşug : „Tot pasu ’n viaţă e zadarnic". 350 © BCU Cluj P O E S I I DE OVID CALEDON1U ELEGIE Iubirea mea e tristă, oa ultima floare, Din livada uitată de rouă şi soare. Lângă mâinile ei albe, oa sucuri de tulpină, Adoarme cerul în stoluri de lumină. Sunt singur cu vântul, ce duce la amiază, Când rumen azurul în sevă visează. Din sgornot te desprind, oa pe-uin ecou acum, Să-mi fii mai aproape de ultimul drum. Spre munţi, pornesc în ceată, cărările ude, Strig, prieteni de linişti, şi nimeni n’aude. Spre ce troene verzi, din somnul dintre brazi, Voi regăsi ca’n mine, iubirea ta azi ? ORE Intre noi acelaş semn, pe fruntea clară. In liniştea verde de luceafăr de seară, îmi simt năvălind, în somn, umile stele, Ca seva din mugurii tristeţilor mele. E un dor de viaţă, frenetic în pădure, Orbiţi de lumină, în zările sure, Urcăm în tăceri, eu gândul în spate, Ca plantele bolnave, de-orizonturi curate. Sunt tulburări de ape, prea limpezi şi reci, Uşor ne trecem visul pe’nguistele poteci, E tânăr anotimpul şi râde jenat. Nu e ziuă, Doamne, şi nu te-am chemat. 35i: © BCU Cluj CRONICI IDEI, O A M E N I, F A P T E O PREZENTARE ROMANEASCA A LUI SCHOPENHAUER ' • ' ' f Botărît lucru că d. Ion Petrovici este b figură îndeajuns de reprezentativă a culturii româneşti de după război. D-isa posedă strălucite însuşiri intelectuale. înzestrat din belşug -cu darurile elocinţei academice, distins mânuitor al cuvântului scris, bun cunoscător al literaturii filosofice modeme — fapt pe care evident, trebuie să-nl punem în nemijlocită legătură ou usn generos concurs de împrejurări ce l-a favorizat fiind foarte tânăr încă, — profesorul Ion Petro-viiCi a izbutit să dobândească o faimă dintre cele mai meritate. Faima aceasta a crescut mereu cu fiecare carte nou apărută şi mai ales cu fiecare suoces oratoric reputat în faţa numeroşilor ascultători .răpiţi de unduirea odihnitoare a frazelor şi de limpezimea logică a expunerii. Cine a avut prilejul să asiste la vreo conferinţă rostită de domnia sa, acela ştie ce însemnează arta subtilă a elocinţei clasice de cea mai autentică tradiţie occidentală. Intr’adevăr prof. Ion Petrovici este un maestru al catedrei de o prestanţă puţin obişnuită la noi. Deşi abordă uneori probleme dificile, străine preocupărilor comune, d-sa vorbeşte pe înţelesul tuturora fără a-şi compromite însă, prin vulgarizare subiectul. Şi mi se pare că tocmai aici stau ascunse izvoarele hrănitoare ale talentului oratoric, atât de .util formării unei opinii publice capabilă să se ridice până la altitudinea duminicală a dis-euţiunilor abstracte. Probabil că această stăpânire magistrală a meşteşugului de a exprima fluent şi nuanţat, l-a făcut pe d. Ion Petrovici să îmbrăţişeze, nu rareori, genul minor al memorialisticei, ceeace a stingherit oarecum sporirea prestigiului său de solid pricepător în ale metafizicei. Evocarea personalităţilor noastre de mare suprafaţă în viaţa politică şi universitară a deceniilor trecute, fără îndoială că îţi oferă ceasuri de agreabilă lectură însă ar fi absurd să se pretindă că un asemenea soi de activitate scriitoricească a adâncit dâra de cugetare a autorului. Tim- pul sacrificat redactării amintirilor, câteodată atât de strict impresioniste încât nici chiar din titlul lor principal nu lipseşte cuvântul: familie, ne. îndreptăţeşte să justificăm până la un punct întârzierea gândirii d-ilui Petrovici dela o construcţie ideativă unitară şi sistematizată. Ştim eu toţii că prof. Ion Petrovici şi-a cheltuit munca intelectuală într’o sumedenie de studii şi de lucrări. Totuş în afara Teoriei Noţiunilor şi a admirabilului volum despre Kant, nu văd ce alte contribuţii temeinice ar putea fi invocate. Deaceea aşteptarea npastră este prea firească pentru a atârni eventuale nedumeriri sau contrariere. Recent, d. Petrovici a tipărit o prezentare complectă, întâia în româneşte dacă nu mă înşel, a fitlosofiei lui Arthur Schopenhauer. Din capul locului ţin să formulez o observaţie de ordin general, care deşi nu se pretează unei demonstraţii riguroase, am impresia că este cu atât mai valabilă cu cât izvoreşte spontan dintr’o intuiţie directă. E vorba despre incompatibilitatea primordială dintre structura filosofici lui Schopenhauer şi felul de a gândi al prof. Ion Petrovici, incompatibilitate pe care am bănuit-o dela început şi care s’a vădit din ce în ce mai sugestiv, ajungând până la urmă o preţioasă certitudine. D. Petrovici ne-a descifrat în chip isitrăliucit liniile boltite ale .metafizicei schopenhauriene. Cu toate astea spiritul logic -al d-niei sale a rămas la o apreciabilă distanţă de tainele fecunde ale subiectului cercetat. Analiza Întreprinsă are .sclipiri integral tălmăcitoare, însă ea, niciodată, nu se împărtăşeşte de focul vrăjit ce arde în duhul aceluia pe care vrea să ni-1 înfăţişeze Eu fac aici o simplă judecată de constatare prin care nici nu elogiez dar nici nu tăgăduiesc meritele superioare ale lucrării. Cartea d-lui Petrovici se deschide cu un articol de sinteză şi de integrare istorică a filoso-fied lui Schopenhauer în peisajul luxuriant al 352 © BCU Cluj primelor decenii din veacul al XlX-ilea. Pagi-nele acestea, oare din cauza frumuseţii lor mi-au prilejuit regretul de a fi prea scurte, dovedesc un simţ subtil de înţelegere şi de savantă orientare în complexul de sisteme, fecundat, de miraculoasele virtualităţi ascunse în răsadul cugetării lui Kant. Şcoala idealistă germană care constitue una din laudele rari ale spiritualităţii europene, la dreptul vorbind, nu are alt merit decât acela de a fi dasvoltat în viziuni îndrăzneţe ideile cuprinse în uriaşa creaţie a genialului solitar de'la Kdnigsberg. Semnificaţia epocală a operei lui Kant constă în faptul ică el a contopit îmtr’un act de uimitoare unificare mentală cele două tendinţe antinomice ale vremii: raţionalismul de origine cartesiană cu empirismul englez. Sprijiinindu-se pe o serie îndelungă de demonstraţii severe, Kant limitează precis puterea de pătrundere a intelectului nostru, interziicându-i cu o chinuitoare şi amară asprime, cunoaşterea planului transcendent. împărăţia de veşnic mister a lucrului în sine, zadarnic ne vom strădui s’o luminăm vreodată. Ba rămâne mereu zăvorită cu aceleaşi lăoate negre ale fatalităţii, pe care, după cât se pare, numai o intervenţie imexpli-cabilă în însăşi alcătuirea substanţială ă omenirii va stăpâni darul demonic să le sfărâme. Ulltima esenţă a lumii este pentru nod o taină infinită, dincoace de care fiinţează realitatea relativă a universului sensibil. Această distincţie categorică a stab'illit-o Kant în urma constatării că orice cunoaştere se efectuează prin participarea categoriilor cognitive apriorice, de sub blestemul cărora ne este imposibil să ne smulgem. Atât raţionalismul cât şi empirismul căpătau astfel o temeinică îndreptăţire, cu inexorabila condiţie însă de a renunţa la trufia gratuită a pretinsului lor caracter universalist, subsumâindu-ise de bună voie unei concepţii, de metafizică inductivă, — aceia a idealismului transcendental. Soluţia kantiană echivala cu o capitulare suficient de tragică şi oarecum umilitoare, ca să nu astâmpere setea de absolut a sufletelor prinse în frământarea destinului uman. Şi entuziaştii căutători de comori cereşti au pornit să descopere cheia misterelor supreme. Unii dintre ei, copleşiţi de sacra beţie a amăgirii, au vestit, grabnic, biruinţa, devastând graniţa preconizată ' de Kant. Aşa au fost Hege.1, Fichte şi Schelling. Toţi trei îşi revendică orgoliul nescăzut de a restabili suveranitatea eului şi a raţiunii. In fond, spun ei, hotarul tăiat de dialectica lui Kant între cele două tărâmuri este excesiv de arbitrar. Spiritul nostru refuză sclavia îngrădirilor. El cunoaşte totul, iar pentru Fichte, el erează totul. Lucrul în sine este o plăsmuire a pru- denţei, menită să compromită ascensiunea cuceritoare a elanurilor spirituale. Schopemhauer, dintr’o amplă şi originală perspectivă faţă de această problemă, izbuteşte să dea un răspuns care justifică însăşi durabilitatea filosof iei sale. Da, zice Schopenhauer, lucrul în sine are o existenţă valabilă şi reală. Şi com-plectează imediat: nu numai că are o existenţă reală, dar el poate fi cunoscut, ceeace de bună samă, îl îndepărtează radical de kantianism. Coordonatele gândirii schopenhaueriene sînt cuprinse în vestita Die Welt als Wille und Vor-stellung, scrisă la vârsta surprinzătoare de treizeci şi unu de ani. Partea în care d. Ion Petro-vici expune critic şi rezumativ ideile generatoare din această operă, numără cele mai limpezi şi mai convingătoare pagini ale monografiei. Citi-, torii află aici tălmăcirea magistrală a unui sistem de profundă gândire care, probabil că multora, le este inaccesibil în imaginea lui nepre-. scurtată, din felurite motive. Schopenhauer împrumută de la Kant latura idealistă a viziunii sale, pe care o anunţă în so-. tea formulă : lumea este reprezentarea mea. Cu alte cuvinte, cosmosul exterior fiinţează într’o stringentă dependenţă faţă de individualitatea percepătoare. Orice proces de cunoaştere se o-rândueşte conform schemei’ subiect-obiect. Această schemă nu îngădue nici o excepţie. Subiectul şi obiectul sînt două abstracţiuni care se condiţionează redproc imposibil de conceput una în afara celeilalte. , Aşa dâr Schopenhauer pleacă dela constatarea unui dualism indisolubil, de sub jugul căruia omenirea nu se va elibera niciodată. Toate senzaţiile venite din vasta ambianţă a domeniului concret se organizează în noi, potrivit celor trei forme apriorice : timpul, spaţiul şi cauzalitatea. In chipul acesta se naşte icoana de reprezentare a lumii, un vis înşelător şi inconştient, care a-, semenea legendarului văl al Maiei, ascunde realitatea demiurgică a universului. Schopenhauer este pe depliin original şi nou deabea de acum înainte. Susţinând certitudinea existenţei unei alte lumi decât aceea pe oare ne-o reprezentăm obişnuit, el arată şi calea ce trebue s’o urmăm pentru a o cunoaşte. Combate în primul rând, eficacitatea procedeurilor raţionale. Cu ajutorul aparatului logic nu reuşim, oricâte ingenioase eforturi am irosi, să sfâşiem vălul iluziei, spre a ne apropia de astemţa intimă a icoismosului. Este adevărat că raţiunea explică raporturile fenomenale însă sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Avem un singur mijloc, unanim valabil, care ne duce ’ în inima vie a misterelor râvnite de ardoarea cugetării. Schopenhauer se foloseşte, în intenţia lui. titanică de a închega o soluţie personală, de toate resursele inventivităţii sale abundente. In fiecare din noi sălăşluieşte un istm 353 © BCU Cluj subteran care ne leagă de tărâmul absolutului. Fiinţa noastră face parte integrantă, prin chiar faptul ivirii ei, din ceeace am numit împărăţia lucrului în sine. Deci plecând dala cazul izolat al individualităţii obţinem lămurirea tainelor transcendente In momentul în care am sondat complet .străfundurile euîui, natura îşi luminează abisurile ontologice dilvulgâmdu-şi secretele. Cunoaşterea aceasta, a noastră înşine, se dobândeşte prin intuiţie, adică prin actul vital al unei percepţii strict lăuntrice, care porneşte din noi şi rămâne în noi. Graţie intuiţiei, omul coboară la rădăcina vieţii şi se revelează sieşi. Decorul hibrid al aparenţelor dispare şi substanţa unică a lumii devine cognoscibilă. Odată cufundat în zonele originare ale existenţei, subiectul percepător (un ins oarecare) trăieşte realitatea ultimă a marelui tot ce-1 înconjoară. Această ultimă realitate este un sbu-cium continuu, este o impulsie primitivă şi distrugătoare, o voinţă dură şi devorantă care se manifestă pretutindeni şi întotdeauna cu aceiaşi barbară intensitate, asemenea unei furii demonice aţâţată de pofta celei mai sălbatice autonimiciri. Fiind rodul amar al unei experienţe intuitive în care subiectul şi obiectul se suprapun, voinţa frânge scheletul formelor ideale de cunoaştere. Ea s’a mântuit de sub robia timpului, , spaţiului şi-a cauzalităţii. Demonstraţiile lui Schopenhauer întâmpină de astădată greutăţi serioase, pe care d. Ion Petrovicâ le-a evidenţiat foarte lapidar şi concludent. Independentă de orice constrângere proprie lumii ea reprezentare, voinţa este una şi aceiaşi, dincolo de legea diferenţierii individuale şi de blestemul scurgerii cronologice. Pluralitatea obiectelor, rezultată din modul spaţial al percepţiilor noastre, n’o stinghereşte cu nimic. Voinţa constitue o entitate invizibilă şi masivă pe care nu o învălue decarul nălucilor al aparenţei. Fireşte, discuţia se complică atunci când Schopenhauer încearcă să argumenteze atemporalitatea voinţei. Atemporalitatea ar fi lesne de imaginat dacă am socoti voinţa un simplu concept zămislit în laboratorul fictiv al raţiunii. Timpul nu poate fi ignorat cu desăvârşire însă, din clipa în care e vorba de un dat intuitiv. Pare-se şi Schopen-bauer s’a ferit de afirmaţii extremiste în acest sens. El şi-a salvat întrucâtva estetica demonstrativă, degradând voinţa de la înălţimea la care o aşezase iniţial şi dând .să se înţeleagă că nici ea nu este tocmai expresia neprihănită a lucrului în sine. Aproximativ cam la asta se reduce voluntarismul schopenbauenian. Iar pesimismul filosofului german este concluzia lui neforţată. Dinamismul voinţei nu are nici o finalitate. In univers totul se mişcă şi se frământă frenetic, fără rost şi fără scop. Milioanele de vieţuitoare cresc şi se desvoltă ascultând de porunca oarbă a unui impuls comun. Sbucdumul neistovit a:l lumii nu cunoaşte ideia morală a binelui. Această ideie aste un surogat fals, aplicat realităţii, de spiritul omenesc, î.n nevoia lui de a se amăgi. Ceeace se petrece împrejurul .nostru desminte, categoric şi definitiv, noţiunea de armonie, de finalitate şi de progres. Străduinţele de a schimba înfăţişarea monstruoasă a înfiorătorului spectacol cosmic se sparg toate de zidul negru al deşertăciunii implacabile. Făptură de pradă în mâna ucigătoare a necesităţii şi a neantului, ■— iată oe este omul. Revelaţia absolutului te duce ia acea sângeroasă conştiinţă a suferinţii. In sufletul aceluia care a sorbit mierea otrăvită a adevărurilor eterne, se naşte astfel dorinţa nefiinţei, dorinţa dispariţiei în negurile nirvanei, acolo unde domneşte odihna laşă a morţii, acolo unde pofta feroce a autodevorării s’a împăcat cu ea însăşi. Contrar părerii d-lui Petro viei, eu cred că metafizica lui Schopenhauer se sfârşeşte de fapt aici. Atât aforismele cât şi etica lui sânt, în fond, o dezertare din faţa primejdiilor existenţiale. Contemplaţia estetică şi renunţarea eroică a ascezei şi-or fi având ele inegalabila lor frumuseţe teoretică însă nu ştiu dacă pot fi oferite ca o izbăvire din ghiarele voinţei de a trăi şi-ale egoismului teluric. Ele îmi par o iluzie tot aşa de ispititoare şi de goală ca şi speculaţiile unui Fiichte sau Hegel de pildă, pe oare Sehopen-hauer le-a destrămat cu o necruţătoare ură. E straniu să vezi cum un apologet al suferinţei integrale, trecând pragul vârstei de-o jumătate de veac, mai are cuvinte de îmbărbătare pentru tineri, sfătui.ndu-i să-şi îngrijească sănătatea şi să se ferească de excese dăunătoare. Sunt convins că aforismele asupra înţelepciunii în viaţă sânt o tragică şi genială ironie la adresa omenirii. Privindunle grav, ne batem joc de propria noastră luciditate. Căci recunoscând fatalitatea temperamentală a individualităţii şi caracterul negativ al oricărei fericiri, oare nu-i prea naiv să alergi după fantoma salvării? 'Salvarea presupune moartea voinţei. Dar atunci întreagă universalitatea primară a voinţei se prăbuşeşte într’o teribilă inconsecvenţă logică. Fi-losofia lui Schopenhauer trebuie consumată în experienţele durerii şi în imposibilitatea infinită de a întrezări vreo ieşire. Numai aşa pasiunea voluptoasă pentru adâncimile ei învolburate te transfigurează şi te copleşeşte. SEPTIMIU BUCUR 354 © BCU Cluj POESIE, MUZICA ŞI CULT Expresia cea mai gingaşă şi totodată cea mai străfundă a tot ceaee freamătă şi cântă fără glas în fiinţa noastră este cultul. Cultul este matca de revărsare luminoasă a spiritului nostru. O istorie a cultului religios în genere, este o istorie a spiritului uman. Urmărind prin veacuri, eu deget atent, zigzagul acestei albe exteriorizări a sufletului omenesc, surprindem tot ceeace a trăit mai viu şi mai înalt omul. înainte de a şti să cânte încăerările războinice sau podoabele pământului, inima omului a tremurat în cântec pentru Dumnezeu şi pentru podoabele cerului. Şi niciodată muzica şi poezia nu şi-au articulat mai înalt şi mai armonios virtuţile lor, decât întru slava lui Dumnezeu, în cult deci. Până când lacătele graţiei divine, încuiate prin păcatul străbun, au fost sparte prin pogorârea lui Iisus şi prin sfânta lui patimă, cultul tuturor religiilor s’a redus fia un disperat şi exclusiv efort uman de-a-şi apropia cerul din care cândva s’a rupt, exceptând fără îndoială, religia iudaică. De-aceea, abia în creştinism, articulat sub soarele viu al harului, cultul îşi capătă întreaga lui splendoare. Cultul mozaic, deşi rotunjit sub razele unei puternice revelaţii, n’are un caracter definitiv ci doar provizoriu pentrucă poporul iudeu era încă prunc ciu duhul. Dumnezeu i-a îngăduit, printr’o sacră comportare pedagogică, să i-se închine aşa cum el văzuse, de pildă, că i-se închinau Egiptenii, de care nu se putea rupe total, fără să cadă poate într’o mai gravă rătăcire. Astfel cultul iudaic face tranziţia de la cultul păgân la cel creştin. Aici fecundează din plin grandoarea adevăratei închinări, unde se întâlnesc în fericită osmoză poezia şi muzica sufletului nostru, potopit de pietate şi caldă umilinţă, cu lumina taire a harului divin. Aioi a înflorit, ca un trandafir de primăvară, adevăratul cult al lui Dumnezeu. Cultul creştin, aşa cum îl cunoaştem astăzi, n’a răsărit spontan şi nici uniform în toate bisericile. Are şi el o fază de plămădire şi de căutare, eu uriaşe eforturi de veacuri întregi; are o fază de stratificare, de aşezare locală şi o alta de uniformizare definitivă, în elementele lui fundamentale, în toată Biserica lui Hristos. Are deci o istorie a lui. Rigoarea unei metodice icaroetări a acestei istorii şi-a impus-o, la noi, Părintele profesor Petre Vintilescu, del,a Facultatea de Teologie din Bucureşti. Părintele Vintilescu desţeleneşte un domeniu numai fragmentar şi superficial încercat. Afară de lucra- rea lui Mitrofanoviei: „Liturgica Bisericii drept credincioase răsăritene" apărută la 1909 şi de „Tezaurul liturgic' al lui Badea Cireşanu, apărut la 1910, stufos şi superficial, nimic de seamă nu s’a mai scris în această direcţie. Ca să te documentezi în istoria şi substanţa cultului creştin trebuia' să apelezi la cercetătorii protestanţi şi catolici. Atât de jenant este acest gol în literatura noastră teologică, încât îţi este imposibilă o discuţie documentată cu un profan care vrea, fie să te umilească, fie să se documenteze. Personal am încercat această jenă în faţa d-lui Dan Botta, cari întrebându-mă — pentru informaţie — ce s’a scris la noi, ca interpretare, în domeniul liturgic, a trebuit să mărturisesc totala absenţă a teologiei noastre pe acest plan şi l-am trimis la Nicolae Caba-silas. Acest gol — şi câte mai sunt! — începe să-l umple activitatea păr. prof. Vintilescu. Sfinţia Sa a scris până acum trei lucrări — mai de seamă — egal de interesante în acest domeniu: „Cult şi Erezii", „Misterul liturgic" şi „Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi Cântarea bisericească". Filiaţia logică dintre ele este evidentă, dar ne interesează acum ultima lucrare, proaspăt .apărută, în care autorul studiază istoric poezia şi muzica din cultul creştin. S’ar .părea poate că această problemă nu prezintă un interes prea mare. Nu se poate o mai greşită presupunere. Această problemă este de-o vie actualitate în ţara noastră, unde prin acţiunea diferitelor asociaţii religioase tezaurul tradiţional al cultului a început să fie încărcat şi uneori alterat. In ce sens se produce această încărcare şi alterare înţelegem mai bine în lumina lucrării de faţă. Fără îndoială, nu putem istovi noi aici conţinutul acestei frumoase cărţi. Vom acorda numai problema pusă cu actualitatea de care am vorbit. Părintele Vintilescu îşi împarte lucrarea în două: poezia imnografică şi cântarea bisericească. Cultul creştin n’a avut o desvoltare prea mare până în veacul IV, când, prin libertatea acordată de Constantin cel Mare, ajunse pentru biserica creştină din răsărit, mai cu seamă, vremea de gestaţiune ,am putea zice, a unor desvoltări noui în anumite forme de exprimarea cultului", (pa. 9). Libertatea aceasta este primul factor care a fecundat desvoltarea cultului. Al doilea faictor sunt ereziile, care utilizând imne cu conţinut eretic, biserica le-a răspuns prin imne cu conţinut ortodox. înainte de 355 © BCU Cluj secolul IV imnul se păstra în tradiţia templului, adică avea un caracter strict biblic. După această perioadă, imnul „traducea aproape exclusiv simţirea şi entuziasmul religios al „neamurilor", al „ginţilor11 intrate în biserică", (p. 18). Poezia acestei vremi are un caracter popular şi ea atare intim accesibilă credincioşilor, în raport eu poezia ereticilor care „era compusă după vechea prosodie şi, probabil în ritmuri anapestice11 (p. 24). Pe această linie de factură şi simţire populară, poesia creştină bizantină şi-a păstrat accentul tonic ca o „moştenire de la sinagoga ebraică11 (p. 25). Imnul creştin n’a ţinut seamă de regulele prosodice ale poeziei clasice, ci şi-a determinat un caracter propriu prin „acel fond de simţire, în care se tălmăcesc adevăruri de teologie înaltă în metafore şi forme într'aripate, a căror armonie nu este întru nimic mai prejos de arta literaturii clasice11 (p. 31). Dar oricâtă tensiune poetică şi oricât val de pietate exprimau aceste imne, ele n’au pătruns în cult până la finele veacului patru, fiind interzise de canonul 59 al sinodului de la Laodiceea. După veacul patru imnul creştin începe să se rotunjească în formă specifică anumitor momente din 'cult, sau conform locului ocupat în ansamblul lui. Să lăsăm -însă pe alt plan linia de evoluţie formală a imnului, întrucât caracterul acestei reviste nu este teologic. Să observăm că în spiritul interdicţiei de la Laodiceea, nu s’a îngăduit niciodată sfinţilor autori să cânte în numele lor. Ci ei trebuiau să fie absenţi. Trebuia să cânte în ei inspiraţia pioasă, vărsată pe făgaşul graţiei. Dar cum era foarte greu să despici în două ceeaee aparţinea graţiei şi ceeace aparţinea omului în armonia unui imn, er-a preferată interdicţia, aplicată cu o aspră stricteţe în mânăstiri. In această privinţă este semnificativă apostrofa lui Parmvo. stareţul unei mânăstiri din Egipt, care spune unui frate: „călugărul11 n’a venit în singurătate ca să se mândrească cu glasul său, ca să intoneze cântări, ca să compună melodii noui şi să bată tactul cu mâna şi cu piciorul. Cu frică şi cutremur, în tânguire şi -în lacrimi, cu ton de căinţă şi de umilinţă trebue să aducă el rugăciuni lui Dumnezeu11, (p. 65). Aceasta nu înseamnă însă o curmare definitivă a poeziei şi a muzicii în cult. „...Acestea se potrivesc pentru preoţii din lume şi pentru ceilalţi mireni; pentru aceasta este bine să se adune noroadele în biserici", (p. 66). Sunt cuvintele unui alt stareţ. Autorul consideră această interdicţie ca o reacţiune a elementului ebraic — fondul biblic al cântării -creştine — împotriva elementelor noui (pag. 68). Credem însă că este vorba de aspra asceză monahală, -oare-şi simţea rigoa- rea încălzită prin muzică .Cu timpul însă, prin intermediul catedralelor imnul pătrunde şi’n mânăstiri şi se popularizează. . Urmându-şi cursul său de desvoltare firească, imnul atinge culmi de poem, prin Roman Melodul în veacul VI. La această înflorire a poeziei creştine contribue înmulţirea sărbătorilor pentru pomenirea sfinţilor, î-n cinstea cărora Roman compune condaee. Condaeul se defineşte astfel ca un nou gen de poezie creştină. Faima Metodului a ispitit pe mulţi să-şi semneze imnele lor cu numele lui. . Din această epocă (veac. VII) ne-a rămas „Acatistul Bunei-Vestiri11, compunerea patriarhului Sergiu. I-n continuă creştere ,imnul se desvoltă din poem într’un complex de poeme, sau epopeea creştină, care este canonul, al cărui reprezentant de seamă este Andrei Criteanul (t 726). Acum strălucesc cei doi melozi -sabaiţi, Ion Damaschin şi Cosma -de Mairnna. Prin el- „poezia bisericească îşi defineşte complet caracterul său11 (p. 117). Şcoala sabaită înseamnă culmea i-mnografiei creştine. Veacurile următoare îi sunt toate tributare. Peste aceste schiţări, extrem de sumare, priviţi frământul care a dus la bogăţia actuală de imne a cultului creştin care s’a stratificat, cum zice autorul, după veacuri întregi de provizorat şi observaţie atentă din partea bisericii. Epoca de sistematizare definitivă a imnelor bisericeşti este fixată de autor între veacul X— XI, adică după iconoclasm. Părintele Vintileiscu se opreşte apoi într’un foarte interesant capitol asupra imnelor din cuprinsul Sfintei Liturghii. Sfinţia Sa afirmă că pietatea individuală n’a contribuit aproape cu nimic la desvoltarea celor două părţi ale Sfintei Liturghii, fiind „forma pietăţii oficiale a bisericii” (p. 162). Ne îngăduim să credem că alta este -cauza. Şi anume: Liturghia a fost prezervată d influenţe, prin caracterul ei euharistie, în faţa căruia pietatea creştină a îngenun-chiat -mută, după ce s’a exaltat în cefledailte momente ale cultului. Paralel cu poezi-a cultului s’a desvoltat şi muzica. Ceva mai mult, dacă creaţia poetică a încetat demult în cult, muzica a fost singurul plan pe care geniul artistic şi-a exercitat virtutea. In ac-e-st punct autorul pune, între altele, o seamă de probleme extrem de actuale, dintre care menţionăm: Rolul muzicii în cult, cântarea psaltică bizantină în ţările române, cântarea armonică şi răspândirea ei în bisericile ortodoxe, muzica instrumentală — cântarea Evangheliei şi a Apostolului. Expunerea acestor probleme, rupte din multe altele, este 356 © BCU Cluj documentată, ca toată lucrarea de altfel şi plină de înţelegere pentru starea actuală a lucrurilor. Iată, s’au închegat în ţara noastră câteva a-saciaiţii religioase, oare prin acţiunea lor vie au trezit în mulţi o sete evanghelică. Se practică însă în sânul acestor asociaţii aşa zisa rugăciune „în duh şi adevăr", caire-i o rugăciune rostită spontan de un credincios pretins inspirat şi se cântă imne de compoziţie personală adaptate la melodii profane. Ce pericol prezintă pentru biserică aceste practici, inofensive în aparenţă, îşi poate oricine face o idee citind lucrarea păr. prof. Vin-tilescu, unde fără să-ţi fi strecurat o aluzie măcar la aceste lucruri, îţi dai totuşi seama cât orgoliu poate clocoti în inima unui credin- cios care rosteşte o rugăciune a sa, pentru toţi ceilalţi fraţi, aşa cum preotul rosteşte o rugăciune a imul sfânt părinte. Sau, dece să intonezi o compoziţie mediocră, gângăvită, oricât ar fi ea de sinceră şi umilă de oricine, în locul atâtor lacrămi de frumuseţe şi pietate din tezaurul slujbelor creştine. Şi peste toate acestea să nu uităm că însuşi spiritul de organizare al unora dintre aceste asociaţii nu-i ortodox. Iată nervul de actualitate al cărţii păr. prof. Vintilescu, pe care, încheem cu regretul de a nu o fi putut prezenta în toată frumuseţea şi seriozitatea ei, virtuţi susţinute deopotrivă de o rară ţinută academică, ca documentare, ca stil şi ca ton. NIŢA Ml HAI ROMÂNIA LA CONGRESUL INTERNAŢIONAL DE FILOSOFIE ~ Al IX-laa congres internaţional de filosofic, — supranumit „congresul Descartes", ca un pios omagiu adus autorului „Discursului Metodei", al cărui tricentenar s’a sărbătorit în anul acesta (1637—1837), — şl-a ţinut lucrările la Paris între 31 Iulie şi 6 August. Intre multele congrese ţinute în acest an la Paris, în cadrele Expoziţiei Internaţionale, desigur că cel de filosofie are o semnificaţie deosebită. Ca să fim mai precişi, are o dublă semnificaţie: întâi, pentru viitorul gândirii filosofice şi metafizice în general, în al doilea rând, pentru gândirea filosofică românească, ce a luat parte activă şi de înaltă ţinută la lucrările congresului. Vom urmări pe rând aceste două linii de polarizare ale impresiilor noastre. Dintre lucrările împărţite în şase secţiuni şi cele citite şi discutate în şedinţe plenare, cum a fost comunicarea d-lui I. Petrovici „Ideea de Dumnezeu în faţa raţiunii", cele care au dat tonul şi au imprimat o linie de monumentalitate congresului sunt, fără îndoială, problemele înscrise la capitolul „Transcendenţă — Imanenţă". Dealtminteri, socotim că prezenţa totală şi luminoasă a Transcendentului constitue nimbul metafizic al -congresului. Era emoţionant să vezi bum Transcendentul, gonit de pozitivismul, intelectualismul şi scientismul Sorbonei, se constitue din nou în problemă cardinală pentru meditaţiile metafizice. In afară de asta, accentul grav şi uneori dramatic al comunicărilor dela acest capitol, ale căror dasbateri angajează profund destinul demiurgic al omului, îţi lasă sentimentul unei grandori de esenţă divină, toate parcă mărturisesc, într’un singur glas, că omul nu este nimic, dacă nu este o aspiraţie spre Transcendent, spre Divin. Toate aceste comunicări sunt tot atâtea uverturi spre eterni- tate. Dealtfel, elle au concentrat cel mai mare număr de auditori, mai ales tineri, şi au stârnit cel mai viu interes. Rar ţi-e dat să vezi săli mai pline şi mai fremătătoare de spirit ca cele în care şi-au desvoltat conferinţele D-nii I. Petrovici şi Maurice Blondei. Cel dintâi venea cu o luminoasă şi pătrunzătoare argumentaţie logică, trecută prin strecurătorile unei nuanţate şi impecabile dialectici ascendente, pe care o concretiza prin linia elegantă a gesturilor, al doilea aducea suflul solemn şi religios al unei credinţe şi al unei aspiraţii, ce se desprindeau ca fumul unei jertfe primite din volumele masive ale unei opere de o viaţă. Pe aceeaşi linie generală, însă învăluite într’o culoare existenţială şi concretă mai pronunţată, se înscriu şi fremătătoarele comunicări ale d-lor Gabriel Marcel, Louis Lavelle, Jean Wabl, Le-on Brunschwicg, etc. Fără a putea insista asupra caracterelor particulare ale fiecăruia în parte, menţionăm metafizica participării a lui Lavelle şi metafizica misterului existenţial a lui Gabriel Marcel nu numai pentru vigoarea lor verde, ci şi pentru direcţia de gândire pe care o reprezintă, un realism spiritualist sau un spiritualism concret, care mai ales de la fondarea eoleoţiei „Philosophie de L’Esprit“, a depăşit cu mult fiilosofia oficială, căreia i se opune. Istorismului sarbonard, care se amăgeşte încă şi susţine iluziile intelectualiste, ei opun o nouă orientare a spiritului filosofic, o nouă perspectivă, un fel mai cald şi mai concret, ca să nu zicem direct, de a pune problemele metafizice. Deait-minteri, înainte de orice, ei cred în metafizică şi în orientarea spre concret, spre existenţă, a cugetării filosofice. Atitudinile lor sunt mai mullt simfonice (seamănă mult cu viziunile metafizice ale lui Lucian Blaga) decât sistematice. Iar fi- 257 © BCU Cluj losofiiile lor, fără a renunţa la precisiune şi la luminile raţiunii, sunt pline de prezenţa divină. Cuprinzând în prezenţa totală a plenitudinii spirituale imanenţa şi transcendenţa, ei le conjugă prin categoria existenţială a participării, integrând omul în cosmos, prescriindu-i; ca supremă mângâere, visul metafizic. Am insistat ceva mai mult asupra acestui aspect, deoarece ni se pare că el a fost octava spirituală a congresului, ceeaee s’a verificat în toate şedinţele plenare, în oare pozitivismul a primit lovituri decisive. Ne amintim, de pildă, ■de intervenţia d-lui I. Petrovici la comunicarea lui Reiehenbach, şeful şcoalei pozitiviste dela Viena. Critica d-lui I. Petrovici, nu numai că a câştigat adeziunea întregului public, dar a determinat în măsură simţitoare ţinuta intelectuală a congresului, ■care s’ar putea preciza în următoarele propoziţii: 1. Credinţa în puterea demiurgică a spiritului. 2. Credinţa în primatul spiritualităţii. 3. Credinţa în existenţa, nu fenomenală, ci esenţială a Transcendenţei. . 4. Recunoaşterea şi dreptul ia viaţă a metafizicii. Prin urmare, o îndepărtare pronunţată de pozitivism şi de fenomenalism. Acesta ar fi, extrem de sumar, bilanţul general al congresului. Aminteam însă că acest examen internaţional are o deosebită importanţă şi din punct de vedere românesc. Şi iată dece: delegaţia româ- nească, compusă din d-nii I. Petrovici, M. Şte-fănescu, C. Speranţia, T. Vianu, M. Florian şi P. Comamescu, la care trebue să mai adăugăm participarea d-lor: Plus Servien (Şerban Cocu-lescu), Ştefan Lupaşeu şi Mateiu Peucescu, s’a impus deosebit de frumos prin comunicări şi participări la discuţii, fapt ce l-a făcut pe d. E. Brehier, preşedintele activ al congresului, dealtminteri foarte zgârcit în complimente, să spună că România s’a prezentat bine. Dacă mai adăugăm la aceasta buchetul de felicitări pe CRONICA N. I. BERESCU: PENTRU CLASICISM. — Sub acest titlu fâlfâit scurt ca un steag, tânărul profesor de cultură latină dela Universitatea din Bucureşti şi literatul de fin talent, de aristocratică ţinută care e d-1 Herescu, adună în adevăr momentele hotărâte ale unei activităţi de zece ani, care poate fi numită fără şovăieli: o luptă. Pare ciudat, dar aşa e. Intr’o ţară de substrat latin, de limbă latină, într’o ţară de puternic orient cum e a noastră, care nu poate face legă- oare l-a primit d. I. Petrovici ca şef al delegaţiei române şi oa purtătorul de cuvânt ai gândirii româneşti, ne putem declara mulţumiţi-. Mulţumirea trebue să ne fie şi mai mare când ne gândim că între cei ce şi-au exprimat admiraţia se numără şi şeful delegaţiei maghiare. Prin urmare, cei care se plâng pretutindeni de sălbătăeia şi lipsa noastră de cultură s’au văzut obligaţi să ne felicite. Oricum ar fi însă, vecinii noştri, care ne jinduesc ţara şi ne urăsc, au strălucit prin absenţă sau prin tăcere. Cu prilejul acestui suprem examen de spiritualitate între naţiuni, observatorul obiectiv a putut constata ce putere spirituală este România faţă de duşmanii săi. Fără să facă antirevizionism sau politică, cum au făcut alţii, menţinându-se pe linia pură a discuţiilor filozofice, delegaţia românească s’a bucurat dela început de o consideraţie bine meritată. Nu e scopul nostru să analizăm comunicările care se găsesc tipărite în lucrările congresului, ci să subliniem rolul delegaţiei române şi atenţia de care s’a bucurat din prima până în ultima zi a desbaterilor. Tonul l-a dat d. I. Petrovici prin duelul de subtilă dialectică, cu d. Maritain, urmat de cel cu Reichemibach şi culminând în discuţia deslănţuită de comunicarea aceluiaş. In aceeaşi linie de victorii a spiritului românesc se înscriu comunicările dr-lor: C. Speranţia, T. Vianu, M. Ştefănescu, Pius Servien, Ştefan Lu-paşcu, Mateiu Peucescu şi P. Comamescu. De o reală valoare a fost discuţia d-lui T. Vianu cu Victor Basch, stârnită de comunicarea esteticianului nostru la congresul de estetică, care s’a ţinut im prelungirea celui de filosofie şi la care, pe lângă d. T. Vianu, am fost reprezentaţi prin d-nid: C. Speranţia, C. Petran, P. Grimrn, R. Vuilicănescu, Pius Servien şi P. Comaimescu. La acest examen de supremă spiritualitate, România a trecut cu notă bună! GRIGORE POPA Paris, 12 Aug. 1937. LITERARĂ tura neapărat necesară şi firească în acelaşi timp decât prin clasicism, prin cel latin mai ales, cu occidentul, — eşti dus fără voie, când vorbeşti cu dragoste de lumina senină a umanităţilor, către o atitudine de apologie sau de protest. Fiindcă tocmai pentru noi lumina aceasta e pusă voit sub obroc. Din educaţie, studiile clasice sânt alungate ca inutile şi înlocuite cu materii de memorizare. In viaţa culturii noastre întâlneşti extrem de rar spiritul clasic, — fie în sens de bună cunoaştere a geniului antic, fie în acela 35« © BCU Cluj mai modest de obicinuire cu măsurile, simetriile şi sotorietăţile din legile spiritului greeo-latin. Poate că îndepărtarea aceasta nu e tocmai aşa fără rost. Poate că e o mişcare instinctivă a sufletului nostru etnic, — ce e caracterizat hotărât tocmai prin echilibre statornice, prin simţul limitelor şi al ordinelor, prin înclinarea spre nuanţe stinse, spre geometrizări, — o tendinţă de îndreptare către alte climate spirituale, cari să-l fecundeze şi să-l anime prin opoziţie: către tumultul nestrunit, de aspiraţii, de linii, de culori, al romantismului. Poate. Dar e sigur că am împins gestul acesta instinctiv prea departe. Pe când cultura populară, ca şi cea a trecutului nostru, pe a căror temelie ar trebui să stăm şi azi, păstrează desăvârşit acest respect al măsurilor divine, — cultura noastră modernă, rupându-se violent de fondul etnic şi de istorie, s’a agăţat sterilă, fără rădăcini, de un romantism bătut de toate vânturile vremii. Au fost destui cari şi-au dat seama din timp de această primejdioasă realitate. Pentru a o o-ooli, cea dintâi mişcare le-a fost să propovăduiască ceeace era mai firesc: coborârea, întoarcerea, către pământ — autohtonism. Au fost ascultaţi, sânt încă, — şi e bine că s’a întâmplat aşa... Dar există şi temperamente, — mai rare la noi dar totuşi nu atât de puţine cum se crede, —pentru cari e prea târziu să le mai ceri o asemenea vânjoatsă îndreptare spre sufletul rural. In orice cultură care creşte în timp şi în întindere, doza ca şi obicinuinţa de artificialitate cresc. Se iscă lujere subtile de seră, pe cari o răsădire în lumina crudă a ogorului le-ar păli. Acestora le trebuesc elixire filtrate de viaţă ca hrană. Să le laşi doar iîn bătaia luminii de lună, ar fi iarăşi să le condamni la sterilitate. Pentru toate aceste firi cari s’au obicinuit să se lege cu viaţa prin artificiu, — nici o lume de gând nu e mai plină de seve vii, de cum e clasicismul. El e formula de cultură cea mai apropiată şi cea mai depărtată de viaţă, în acelaşi timp. Apropiată, fiindcă porneşte totdeauna dela ea; depărtată, fiindcă totdeauna o transfigurează prin ordine, măsură, simetrie. De aceea, pentru cei obicinuiţi să creeze dntr’un climat mai puţin aspru decât cel al pământului, clasicismul e tărâmul ideal de refugiu şi de trăire. Lucrul acesta a fost simţit instinctiv şi la noi, de mult, de poeţi mai ales, — fiindcă pretutindeni poezia e barometrul cel mai sensibil al linei culturi. In adevăr, era foarte greu de repetat miracolul de a crea o poezie de lumini şi proporţii clasice perfeote — doar prin înălţarea, străluminarea şi desăvârşirea simetriilor latente ale geniului nostru popular, aşa cum l-a isbutit un Nichifor Crainic. Dela bătrânul Asaki şi până astăzi, — dar mai ales astăzi, sânt în poezia noastră destule momente în cari nostalgia unei lumi mai subtile şi mai sănătoase totdeodată a fost îndestulată de clasicismul greco-ilatin. Să nu pomenim aici decât experienţele din urmă, atât de frumoase, ale d-lui Ion Pillat, ca şi tendinţele ultime, atât de nelămurite dar atât de interesante, ale d-lui V. Voiculescu de a găsi tumulturilor sale romantice o încremenire clasică... Această necesitate o proclamă hotărât, şi pe toate tărâmurile, nu numai cel al poeziei, d. Herescu. Şi nu e o întâmplare că, după cât îmi aduc aminte, d-sa a fost alături cu ei, al treilea dintre cei cari au pornit acea revistă de ţinută clasică severă, oare a fost, din păcate prea puţin, — „Pleiada". Astăzi, d. Herescu îşi statorniceşte punctul de vedere într’o carte. O carte în care vorbeşte despre multe: despre revistele de clasicism pornite de d-sa şi de alţii, despre traducerile din clasici, despre un străin care a întrupat minunat idealul clasic al omului modern: Goethe, despre câteva spirite clasice dela noi: Pârvan şi Cezar Papacostea, despre felul cum e strivit spiritul greco-latin, în învăţământul nostru secundar şi universitar... Pe toate acestea, nu e numai unitatea de preocupări care le leagă. Ci toate aceste probleme şi cercetări se lămuresc unele pe altele în lumina aceleiaşi concepţii organice despre clasicism. Pentru d. Herescu clasicismul antic nu e o treaptă de istorie, ci unul din puţinele dimensiuni eterne ale sufletului uman, încremenită în valori de artă, printr’iun miraculos noroc al omenirii, într’o mişcare unică în perfecţiunea ei. De aceea clasicismul antic e în acelaşi timp şi model etern şi actualitate nesfârşit vie şi diversă. In acest sens, clasicismul e hrană sufletească necesară pentru oricine tinde către starea adevărată de om, adică aceea în care, — fără să renunţi la nimic din puterile tale primare de viaţă, să le poţi domestici şi transfigura prin ordine şi armonie. De aci, rostul lui educativ covârşitor, pe care în mai multe capitole d. Herescu caută să-l lămurească, mai ales în raport ou ceeace nu se înţelege din el la noi. Dar mai mult decât bun al omului de totdeauna, clasicismul antic e un element constitutiv al europeanului. Pentru întreaga împlinire a a-oestui adevăr, autorul ia două mărturii-: a lui Henri Massis, în esseul cu acelaş titlu ca şi cartea de răsunet a gânditorului francez — „Apărarea Occidentului" — şi procesul atât de elocvent de limpezire, de împlinire, admirabil urmărit, în linii ferme şi subtile, în capitolul închinat „Artei clasice a lui Goethe". Lămurind astfel clasicismul ca un element structural al spiritului european, era inevitabil 359 © BCU Cluj pentru d. Herescu să se întrebe întru cât aderăm noi la acest spirit. Şi iată-,1 intrând nolans-vo-lens în uriaşa problemă a destinului nostru şi a culturii noastre. Pornind dela convingerea lui Pârvan că pe când cultura noastră etnografică străveche e vegetativă, dimpotrivă întâlnirea în cultură cu Roma e permanent .creatoare (esseul închinat lui V. Pârvan, p. 130), d. Herescu verifică fecunditatea acestei întâlniri .în momentul cronicarilor, al şcoaiei latiniste şi al lui He-liade-Asaki. De aci, ispita unei afirmaţii ca a-eeasta nu e departe: „cultura latină este deci firul conducător al culturii româneşti dela obârşie şi- până astăzi" (p. 113 — „Apărarea Occidentului"). Cu atât mai mult cu cât iarăşi îi şoptea de aproape duhul prieten al lui Pârvan: „Protoistoria Daciei e introducerea cea. mai potrivită în istoria românismului oriental... Dacia, a ales încă dela 1000 a. Chr. lumea Apusului: rezultatul nu putea fi decât romanizarea Daciei" (Getica, p. 646). Cu tot îndemnul lui Pârvan, cred că această îndreptare simplă şi categorică a noastră, numai şi numai către Occident o face autorul Împins mai mult de acea mişcare dialectică ce te îndeamnă să eviţi un pericol dapărtându-te mult de el. Cum sântem noi însă, sântem tot atât ai răsăritului cât şi ai .apusului. Cât e de grea problema, d. Herescu îşi dă totuşi seama, când, după oe contestă ortodoxismul nostru: „Arta noastră bisericească este pur şi strict bizantină", în timp ce admite un stil rusesc fiindcă „în sufletul slav ortodoxismul a găsit un teren prielnic", vede că „mitul lui Isus este reflectat în mod cu totul special în poezia noastră populară" (p. 111), — adică, după a noastră părere, tocmai. o dovadă de asimilare organică a. ortodoxiei, aşa cum o atestă şi iconografia rusă. De aceea, mai mult decât tonul categoric al proclamaţiei de latinitate din „Apărarea Oecir dentului", preferăm extrem de justele concluzii pe oari le trage d. Herescu, în .esseul „Cultură fără rădăcini", din acea pătrunzătoare analiză a momentului Eminescu: culmile cele mai înalte ale culturii noastre au fost acelea de clasicism în sens de echilibru între fondul autohton şi influenţele din afară, fie ele antice, fie moderne. Geniul lui . Eminescu a crescut în deosebi din acest echilibru (pag. 33). Subscriem cu entuziasm această pagină, deşi îl nedreptăţeşte întrucâtva pe Coşbuc, — şi el un mare moment de întâlnire a influenţei germane cu fondul nostru etnic. . Câtă bogăţie de sugestii poate risipi cartea de principii a d-lui Herescu se poate vedea d.in aceste puţine rânduri. . Şi încă am neglijat al treilea aspect al .clasicismului la noi,, pe. care. îl pune. iarăşi. me- todic d-sa : acel al traducerilor din antici. Nu mai putem prelungi aici o cercetare care prin interesul ei s’ar purta către întinderi mult mai largi, dar nu putem încheia fără a indica atenţiei cititorului subtila intuiţie cu care autorul desghioacă mecanismul atât de simplu şi tocmai de aceea atât de perfect artistic ai traducerii din Odiseea a lui Cezar Papaeostea, prin fericita folosire a elementului lexic autohton, de basm şi cronică pentru redarea lumii arhaice a lui Orner. Astfel închegate traducerile din Homer ale iui Cezar Papaeostea şi a d-lui Gh. Murnu, — sunt unele din oele mai bune din literatura universală, întâmplarea aceasta nu spune foarte mult? Astfel, — cu tot vestmântul ei rece, academic, cartea d-lui Herescu, — crescută din entuziasmul unui spirit viu, actual, — merită cunoaşterea, discuţia şi, mai mult decât toate: ascultarea de comandamentele ei. : Clasicismul trebue să fie şi la noi o realitate vie. CEZAR PETRESCU: 1907 MAINEt TECHEL, FARES. — După cele trei cărţi ale vieţii şi sufletului lui Eminescu, d. Cezar Petrescu intră în încordarea unei noui creaţii de mare .întindere şi de adâncă respiraţie: 1907. Tendinţa de a clădi pe temelii largi nu i-a lipsit niciodată epicei d-sale încă aproape de începuturi. Ceea ce aduc deosebit însă aceste ultime creaţii este o înfăţişare masivă nu numai ca dimensiuni o şi ea structură. Forţa de .creaţie a d-lui Cezar Petrescu, ca şi tehnica sa, au ajuns la deplină maturitate. De aceea, cele două dimensiuni atât de opuse şi atât de specifice ale harului de creator al autorului „Internecării"; acea mohorîtă lumină interioară, ce pare că singură, fără voie, smulge fiinţe, lucruri, diin nefiinţă şi le poartă către lumea noastră îmtr’un şuvoiu turbure, u-nifonm, — o lumină crepusculară de vis, în care întâmplările nu pot curge decât într’un anumit sens şi numai unele din ele, fiindcă tot oe e altfel e împiedicat de o presimţită şi amară logică ascunsă; şi acea hotărâtă tendinţă de construcţie, acel drag de simetrii în planuri, — amândouă se limpezesc, ise subţiază, într’atât doar oa să organizeze viaţa amorfă a materialului, nu să o acopere. întâlnirea cu Eminescu a fost astfel' pentru acest mare romancier al vremii noastre, în a-calaşi timp şi un hotărîtor moment de răscru-oe sufletească şi unul de lămurire tehnică. Cele două dimensiuni de oari vorbeam, crescuseră până la hipertrofie tocmai lângă acest prag: sumbrul viziunii- a atins cea mai petresciână intensitate în Duminica Orbului, iar facilitatea de construcţie în acele povestiri din jurul 36° © BCU Cluj Cretei Garbo, pe cari autorul, cu un admirabil gest de conştiinţă artistică, anunţă că nu le va reedita niciodată. Resuscitarea lui Eminescu a însemnat pentru d-sa un moment hotărîtor de constrângere, de autosupraveghere. Cu toate că tragicul destin ai „Luceafărului" îşi găsea loc firesc în viziunea întunecată de viaţă a lui Cezar Pe-trescu, tocmai aceasta trebuia să-l facă pe romancier să fie foarte atent ca să diferenţieze „realitatea Eminescu" stingâmdu-şi voit propriile licăriri interioare, evident într’atât cât se putea. Libertatea de arhitectură era şi mai sever limitată de liniile ştiute ale vieţii nefericitului poet. Dar întâlnirea aceasta între două spirite mari n’a avut numai aceste urmări de disciplinare tehnică. E impresionant să îţi dai seama cât s’a lămurit mai mult autohtonul din d. Cezar Petrescu din acele şoapte în amurg cu flacăra sfântă a sufletului lui Eminescu. Şi iată-1 acum pe romancier pornind reconstrucţia clipei de răscruce a României moderne: răscoalele. Căci dacă momentul material de trecere dela România mică la România Mare a fost 1916, momentul spiritual a fost 1907, cu tot clocotul surd şi adânc care l-a premers şi cu toată sguduiirea morală oare i-a urmat. Nu numai făgăduiala uriaşă a Regelui Fer-dinand, din care a crescut trupeşte şi sufleteşte ţara de azi, din 1907 porneşte, dar tot cutremurul spiritual care a culminat în sămănătorism şi se prelungeşte viiu până la noi, în formele ce ne sunt necesare astăzi, tot de aici creşte. D. Cezar Petrescu a pornit reconstrucţia a-oestei imense realităţi pe toate dimensiunile ei. Deaoeea încearcă acorduri largi, simetrii de dramă şi de simfonie. Deocamdată avem uvertura — volumul în-tâiu, cel de faţă: lumini prelungi, de crepuscul, cu mocnite străfulgerări, departe. Cel de-nl doilea va trebui să închidă furtuna: Noi vrem pământ, iar al treilea va coborî linişti sugrumate, funebre: Pământ, mormânt... Cartea întâia e astfel necesar domoală. In ea se încheagă preludiile. Cu o covârşitoare documentaţie, cu un accentuat simţ al proporţiilor, romancierul înseamnă planurile largi ale dramei: boeriimea veche care abdică dela lupta aspră a vieţii modeme — din prea multă linişte domoală ca Iordache Cumpătă, din lipsă de simţ al realităţii ca Stnoie Bârlădeanu, din pierderea dragostei de pământ ca Damian Cumpătă şi mai ales prin fascinaţia ucigătoare a străinătăţii, ca Octav Udrea şi cei mai mulţi arendaşii jidani, ca Solomonică şi Isidor Leiboviei, cari ruinau viitorul ca să stoarcă tot din prezent, şi între ei, strivită, agonizantă: ţărănimea, imhecilizată în cele mai multe locuri, mai păstrând unele lumini patriarhale de suflet pe întinderile Zapodiei, moşiia bunului boier Iordache, moşie în ale cărei farmece Lctspiund multe din ale ţinutului de copilărie i iui nminescu, precum lui Moş Toaoier G-nga ae aici îi răspunde Toader Gânj de acolo, după Dochiţa e o altă întrupare, mai fugara, pe ţarmuru aceluiaşi lac cu plavie, a fexiiţei cu care odinioară visa copilul fugar ai căminarului Gheorghe. E interesantă această trecere de substanţă dela o operă la alta... Aşteptând închegarea deplină, nu voi insista asupra amănuntelor cărţii. Ţin însă ca să însemn izbânda artistică remarcabilă care e creaţia acelui minunat personaj colectiv care e ji-valania, furnicarul de copii în fericită vacanţă, al Zapodiei, — priveghiiat de, iarăşi una din cele mai puternice înfăptuiri de viaţă ale prozei noastre: Smaranda Cumpătă, cu acel atât de dificil aliaj sufletesc al ei de bunătate şi energie aspră. Dar mai ales intensitatea de viaţă a jivalaniei ne îndeamnă să aşteptăm cu destulă încredere momentul cel mai greu al romanului: răscoala, unde d. Cezar Petrescu va fi în pragul unui intens efort epic, puţin încercat de d-sa, — redarea mulţimii dezlănţuite în valuri cari se alungă înainte şi înapoi.. B. IORDAN : TRENUL ALBASTRU. — Cu ultimul său roman, d-il B. Iordan ne restabileşte încrederea în posibilităţile sale epice. încrederea aceasta fusese mult clintită de fresca în linii tari pe care o încercase nu de mult autorul „Nocrma-liştilor" în cartea Revizori şi inspectori. Erau acolo aceleaşi calităţi de observaţie, aceiaşi putere de a prinde situaţii şi atitudini omeneşti şi de a le însemna sobru, — pe care le sublimasem cu nădejdi de la începutul carierii literare a autorului. Dar mai era şă o înclinare neaşteptată către frângerea liniilor epice în şarjă, către anecdotă chiar, care cobora în meschin planurile de viaţă, le trivializa aproape. Fiindcă lipsea tocmai acel fior de înţelegere tragică a vieţii, — care însemna dela început una din cele mai adânci linii caracteristice ale personalităţii literare a d-lui Iordan. Dimpotrivă, alunecând către simpla contabilitate a unui registru cu oameni şi mai ales ou întâmplări, prozatorul ameninţa să devină un fel de Damian Stănoiu al vieţii în-văţătoreşti Se pare acum că această renunţare la sine însuşi n’a fost decât un accident poate datorit întreg d-lui V. Munteanu, care figura şi el, drept coautor, pe copertă. Trenul albastru, aduce ace-laş contur tragic al viaţii mărunte. Nu e însă viziunea sumbră a lui Cezar Petre- 361 © BCU Cluj seu, carne se organizează până la o înţelegere fatalistă a existenţei. Eroii din „Trenul Albastru", ca şi cei diin romanele dintâi ale d-ilui Iordan, sânt dimpotrivă obsedaţi ai absolutului. Ii împinge către al nu visul, ci clocotul robust de energii de viaţă pe care-1 simt în ei înşişi, care îşi cere destinderea cât mai largă. Fiecare din romanele d-lui Iordan e o cuşcă în care se abat vietăţi tinere, până se fărâmă în izbirile de gratii. Gratiile acestea nu sunt fatalităţi primordiale, ci proastă organizare socială. In „Normailiştii" şi „învăţătorii", sufletul fremătâmd al unor tineri se însângera de strânsorile şcoalei; în „Deltă", de ale societăţii mondene; în ^Trenul Albastru", de ale vieţii provinciale. Aşa se face că în „Trenul Albastru" deşi încearcă tema de care s’a abuzat atâta în literatura noastră, aceea a lumii de provincie, oare usucă şi ucide sufletul, — romancierul isbuteşte să-i dea o viaţă nouă; e drept, fără prea tari sclipiri, dar oricum deosebită în nuanţe. Până acum tărâmul acesta era pentru epicii noştri un tărâm al plictisului, un „loc unde nu se întâmplă nimic", ca în Sadoveanu, un loc unde viaţa curge amorţitor de încet, ca în „Oraş Patriarhal", ca în „La Paradis general". Şi această stare de amorţeală, de coborâre a umanului .în vegetal, — se Infiltra lent dar sigur tuturor personagiilor. Cei cari vin din altă lume, intră curând ca într’un somn, şi trac aproape fără să simtă în starea vegetativă obicinuită a a-eestui tărâm. In târguşorul din „Trenul Albastru" acest plictis nu există, sau mai bine zis este copleşit de dinamismul interior al fiecărui personaj. Fiecare trăeşte intens, însă înăbuşit de cadrul meschin. Fiecare, doreşte şi încearcă fapta, ca o evadare. De aceea în orăşelul „Las-car Catargi" se întâmplă multe, sânt explozii puternice de viaţă. Dar ele nu îşi găsesc spaţiul, sânt respinse în ele înseşi de pereţi de oţel, — şi atunci distrug mecanismul din care au pornit. Provincialul de până acum, era cm om ucis lent încă din viaţă. Cei din „Trenul Albastru" sunt toţi fărâmaţi sufleteşte, dar brusc printr’o astfel de explozie. Această explozie apare mică din cauza blocului de neclintit în care ea se produce. Intr’un larg de viaţă, ea ar fi grandioasă. Toate energiile acestea sufleteşti nu se pot destinde într’o faptă largă, fiindcă le împiedecă viaţa din jurul lor, care nu ştie de aşa ceva. Şi atunci, repet, se sfărâmă pe ele înşile. Ţie, spectator, care nu vezi proporţiile reale ci pe cele impuse ale dramei, ţi se pare totul absurd, — această imensitate de tragic crescând din întâmplări atât de mărunte. Fiindcă uriaşe energii sufleteşti sânt silite să se consume în simplu şi banal fapt divers. Trenul Albastru, acela care ar trebui să aducă miracolul, extraordinarul, in tocul faptului divers^ — nu soseşte niciodată, fiindcă în acea staţie pricăjită nu poate opri. E aici astfel tot viziunea lumei provinciale din Sadoveanu, Cezar Petrescu şi ceilalţi gravori şi ei de până acum, însă cu alte linii interioare sub aceleaşi aparenţe. De aceea sânt şi aici serii de personagii identice aproape, nu însă multiplicate mecanic ci frânte la fel de acelaş cadru rigid. Tânărul inginer Grigore, înghesuit cu tot dorul său nesfârşit de creaţie în -construcţia unei linii de câţiva kilometri săraci, va sucomba în fapt divers şi va ajunge ratatul Glinka. Paul, ce putea fi un miare creator de gând sau artă, nu ajunge să aibă, nici măcar atâta toc de valorificare a sa cât acest inginer din timpuri mai bune. Mary Braşo-veamu, ca şi mama ei în tinereţe, — înmuguriri exuberante de viaţă fememină, nu îşi găsesc cb-inatul şi pier sufleteşte fiindcă nu pot înflori. Fiindcă peste tot, nu găsesc un clocot de viaţă, creatoare, de entuziasm creator, căruia mişcarea tor interioară să i se integreze. Cartea aceasta, ca şi multe altele ,în liniile ei cari nu vor să arate nimic altceva decât viaţa, — e şi un document întunecat ai acelor stări specifice nouă, de lipsă de orice elan creator în provincie, de forfotă străină de noi în Capitală. In creionarea acestui document de viaţă, d-1 Iordan aduce obicinuita sa putere de încordare adâncă în creaţie, calităţile de observaţie şi schiţă realistă, şi de astădată mai mult: aduce o frumoasă împlinire a meşteşugului în construcţie, de îmbinare liniştită a celor câtorva vieţi pe care le ţine în mână, şi de îndreptare nesilită printre întâmplări a lor către sfârşiturile lor. I-ar trebui însă mai multă stăruinţă asupra apariţiei fizice a oamenilor săi. E curios. Romancierul acesta vede foarte realist viaţa dar personagiilor ei refuză aproape să le dea înfăţişare. Ele trăesc doar sufleteşte, — şi asta, deşi e acum de mult la modă, totuşi de multe ori nu e deajums. * * * MERCEA ELIADE: ŞARPELE. — Un mănunchi de nuvele scrise uşor, pe fugă, — ca aproape toată proza literară a d-lui Mircea E-liade. Aceiaşi atmosferă de nelinişte, de irita-ţie erotică, ce îi e caracteristică. Sânt totuşi interesante, fiindcă înseamnă încă o timidă evoluţie în ciudatul proces psihologic care se desbate, — s’ar părea că fără voie, — în toată creaţia literară a autorului lui Maitrey. Ea porneşte anume din ambiţii şi calcule cu totul cerebrale. De aceea nucleul dintâi din care creşte este totdeauna livresc. Insă din ţinuturile acestea eu totul abstracte, ea,, de îndată ce prinde să se organizeze, cade brusc, fără tranziţie, adânc în teluric, în simţuri, în instinctele spe- 362 © BCU Cluj ţei ce se deslănţue. Astfel ea aduce în şuvoi repede iritaţii, obsesii, patimi, — dar tot mâlul acesta tulbure ţâşneşte dintr’un laborator sterilizat de lumini metalice. O impresie de artificial creşte firesc în faţa acestui fenomen ciudat, — şi dacă la început te atrage cu licăririle sale stranii, fascinaţia asta uşoară ţine foarte puţin şi urmează reacţiunea de saturaţie, de plictiseală. E cazul oricărei anomalii... Cu cât prozatorul a câştigat în tehnică, cu atât planul voluntar şi lucid de început al creaţiei a cătat să fie mai abil deghizat. A rezultat o falsă obiectivitate epică, ce a derutat pe aproape toţi criticii noştri. In realitate, epica d-lui Mircea Eliade n’a adus nici odată o lume, adică oameni cari trăesc sau măcar patimi care se ciocnesc, — ci' o sumă incertă de -svârooliri ale gândului propriu ce răbufneau în substraturi instinctuale cari puteau fi atribuite fără risc oricui. De aoeeea . toate multele sale romane au adus la lumină numai diferite nume puţin obicinuite: niciun om, nicio fire întreagă. Epica română nu-i datoreşte niciun personaj, în sensul întreg al cuvântului. Doar două figuri fe-menine trăesc, — numai şi numai prin ceea ce i aduce ea viaţă epica d-lui Mircea Eliade, instinctul erotic: Maitrey şi domnişoara Cristina, — pe cele două planuri specific eminesciene: cel angelic pur şi cel demonic. „Domnişoara Cristina" era pentru toate acestea o carte caracteristică. O -carte ce se voia fantastică. Un fantastic însă construit lucid, la rece, după reţete dintre cari multe brevetate de romanele de aventuri. Şi deodată în labor-ato-riul acesta, o isbucnire de friguri erotice cari îi fac autorului festa -să-i transforme tocmai personagiul fantomă — defuncta domnişoară Cristina—într’o realitate carnală vie şi unică între celelalte fantoşe ce se pretindeau oameni. încercarea de creaţie fantastică nu a iisbutit. Şi-a dat seama şi d. Eliade mai târziu dar, voluntar cum este, a reluat-o sub -alt unghiu în „Şarpele". N’a mai încercat crearea acelui climat de boală şi nebunie, în care amestecul de nedespărţit al halucinaţiei cu viaţa să legitimeze orice. Firea şi viaţa în „Şarpele" rămân nealterate. Fantasticul nu m-ai năvăleşte în om din afară. Ci creşte din el. Insă nu patologic, ci mitic. Autorul, care e un studios al religiilor primitive, ştie multe despre accepţiunile magic-teluriice -ale im-a-ginii şarpelui, — de mult odinioară. Transformă bănuiala că aceste sensuri ar exista şi azi, latente, în sufletul nostru, — în certitudine pe care clădeşte ca pe o -premiză toată arhitectura logică a cărţii. Pentru a uni însă planul -mitic cu cel real, îi trebuia o soluţie care azi e aproape imposibilă. Atunci, fără multă gândire, autorul a recurs la un fapt cu totul arbitrar: eroul, un tânăr de educaţie foarte burgheză şi foarte modernă, ştie totuşi să cheme şi să vrăjească şerpi. Un şarpe vine în adevăr şi -apariţia lui trezeşte în mai multe femei, cari nu se deosebesc prin nimic între ele, n’au -altă identitate nici fizică nici sufletească decât aceasta : diferitele reacţiuni ale imaginaţiei erotice, — aşa cum d. Eliade a citit la carte că -chipul şarpelui va fi însemnat. Ca să scape de obsesia cărţilor — sau poate tot sub apăsarea uneia dintre ele, — autorul împiin-ge imaginea până la figuraţii sexuale penibile: „Văzuse -cum şarpele se suie în palma lui Andr-onie şi parcă simţise ea însăşi răceala atingerii, parcă ar fi pătruns-o pe ea prea adânc săgeata aceia de carne nefirească" (p. 99, 101 şi 103). încurcat astfel cumplit, — fiindcă normal calea dela obsesie şi vis ducea -oătre faptă — d. Eliade, căutând o lume mai pură, s’a refugiat iarăşi într’o carte. Lunga nuvelă „Şarpele" capătă astfel un final de dragoste edenică, pură şi firească -în acelaşi timp, -care ca decor al naturii, — apă, insulă, vegetaţie exuberantă ,— c-a şi prin lumina ei romantică, aminteşte întru totul „Cezara‘ lui Eminescu. E a doua interesantă urmă de influenţă eminesciană la d. Eliade, după cea luciferică din „Domnişoara Cristina". Ceea ce aduce însă nou în ultima sa carte,— deşi timid, -aşa cum spuneam la începutul acestei cronici,—e o voinţă de a se îndrepta şi -spre celelalte realităţi ale vieţii. Renunţând la multe din ambiţiile grandioase -de construcţie, cel puţin aici d. Eliade consimte să vadă amănunte cari animă, dacă nu caracterizează, persona-giile şi mai ales mediul pe care îl formează ele. Când nu e vorba prea mult -de şerpi, prozatorul înseamnă foarte bine notaţii -de viaţă burgheză în acel cosmos minor pe care îl alcă-tuesc cele câteva familii de orăşeni pornite în excursie ca să aranjeze măritişul unei fete. Astfel de pagini de notaţii de viaţă măruntă, simplă, fără -pat-eti-sme romantice mai ales, se organizează admirabil şi în cele două nuvele mai scurte, cari completează volumul: „întâlnire" -şi „Aventură". Insă şi aici, un punct artificial de plecare; ceeace dă ambelor construcţii epice o aparenţă de şubrezenie. Eroii ambelor, săraci, caută o aventură în mediul orăşenesc modem, care nu le-o poate da,—şi cad în ridicol. Foarte firesc. Insă în spiritul fiecăruia e un şurub strâmb, scornit de autor : în Cerraat, ex-cesiva 'lui imprudenţă ; în Lena Georgescu ex-cesiv-a ei disperare fată de pricinile ei obicinuite, de fapt -divers. OVIDIU PAPADIMA 363 © BCU Cluj CRONICA MĂRUNTĂ . DESPRE DESCARTES publică o monografie de 200 de pagini, Biblioteca pentru toţi, d. C. No:ca. Intre tinerii noştri dedicaţi mai miuilt sau mai puţin filostofiei, autorul suie cu fiecare an către primul plan al atenţiei, prin eseuri de gândire personală, prin cercetări critice şi prin tălmăciri. Caracteristica acestei frumoase şi fecunde activităţi e înclinarea specială pentru filosofia carteziană, ceeace constituie o raritate şi un merit deosebit al d-lui C. Noica: acela de a se sustrage curentelor de cugetare impuse de actualitate. Revista noastră a avut totdeauna cuvinte de caldă isubflilniere a probatelor sate însuşiri. Şi nu credem că le vor diminua Cele câteva obiecţiuni, pe Care le vom face cu privire la monografia de faţă. Ea e întitulată „Viaţa şi filosofia lui Rene De&oantes” şi în realitate e mai mult viaţa şi mai puţin filosofia lui. Autorul recunoaşte în prefaţă că o monografie de .sinteză popularizatoare e o lucrare mai pretenţioasă; ea se fiaice deobioeiu la maturitatea unei cariere, iar nu la începuturile ei, cum e cazul de faţă. Scuza pe oare şi-o. găseşte singur e justă: se împlinesc 300 de anii de,la publicarea Discursului asupra metodei şi scrisul filosofic românesc trebuia să participe şi el într’uin fel la această sărbătoare. Congresul dela Paris al filosofilor, ce s’a desfăşurat în lumina acestei idei, a avut contribuţia elogios primită a d-lui Ion Petrovici, pe care o tipărim în fruntea numărului acestuia al Gândirii. D. C. Noica, încurajat de circumstanţă, ne-a dat monografia. Ea are unele lipsuri. Autorul trece foarte .repede peste destule chestiuni importante eu expresia, ce revine mereu, „le ştie -toată lumea”. Şi cum nu le ştie toată lumea către care te adresezi pentru a populariza pe Descânte®, lucrarea rămâne în suferinţă. Apoi, ni se vorbeşte mereu de „marele reformator al filosofiei“, dar lectorul neştiutor nu vede de nicăieri în ce constă ac'eastă reformă. Dacă ambiţia temerară a lud Desoartes era să aşeze pe baze raţionate eu fotul noi viziunea catolică a lumii, şi să dărâme astfel aristotoMsmul scolastic, — cum credem noi — atunci era foarte necesar ca d. C. Noica să schiţeze măcar o confruntare a cartezianismului eu scolastica pentru a reliefa în ce constă reforma. Mai ales că scolastica e ceva aproape necunoscut chiar în lumea filosofilor noştri. Ambiţia aceasta a lui Descânt,es e de altfel un fapt de istorie a filoisofiei pemtrucă, dincoace de punerea la index, pe care o pomeneşte d. Noica, există o bună perioadă, când cartezianismul înlocuieşte tomisiuni ca justificare filosofică a catolicismului. Tocmai deaceea nu înţelegem da autorul monografiei necontenita şi supărătoarea suspendare a sincerităţii iui Desoartes atât ca om cât şi ca filosof creştin, cum ţinea el să fie. Scrupulurile, oe4 urmăreau pe icugetător, nu veneau desigur din teama condamnării, ci tocmai din grija de anşi acomoda .gândirea personală cu esenţa metafizică a catolicismului în vederea ambiţiei ide a înlocui aristotelismul tomist. D. C. Noica face din înidrăizneţul cugetător un om prea mic şi prea fricos. Afară de acestea, ideile proprii ale filosofului nu s’adună în comture clare şi puternice din lectura monografiei. Şi aceasta e poate lipsa cea mai mare. Remarcabilă cu deosebire e interpretarea unitară pe care d. C. Noica o igăseşte vieţii lui Descartes, ca o serie de renunţări şi de izolări succesive şi ascendente sau ca tot atâtea „trepte ale singurătăţii”. Remarcabilă interpretare, dar nu exemplară singurătate, cum crede tânărul autor. Acea minunată „.întoarcere a spiritului către sine“ nu dela Descartes o putem învăţa ca virtute a .'înţelepciunii. Ea e mult prea puţin în comparaţie cu liniştea într’adevăr magistrală, care e secretul disciplinei ascetice a Răsăritului ortodox. Im această privinţă filosofii asceţi din şdoala sinaită a lui Ioan Climax lasă lîn urmă, la o foarte palidă distanţă, înţelepciunea lui Descartes. Şi nu numai pe ea, dar şi ştiinţa, analiza şi remediile pasiunilor, stăpânite de ei incomparabil mai subtil decât de el, exact cu o mie de ani. înaintea iui. Dar acestea sânt lucruri ce nu se cunosc încă .în lumea gânditorilor noştri. Am scris aceste obiecţiuni cu un sentiment de caldă preţuire pentru activitatea filosofică a d-tai C. Noica, în general. Şi măcar că d-sa declară în prefaţă drept imposibilă o revenire asupra monografiei, îl socotim totuş ca fiind cel mai chemat s’o facă, atât pentru cinstirea lui Desoartes cât şi pentru însuşirile ce-1 disting pe tânărul autor. SPIRITUALITATEA SATULUI e tema unui studiu interesant, cu făgăduinţa de continuare, pe care d. Gheorghe Fiodşa îl tipăreşte în revista Sociologie românească. Direcţia nouă .către a-profumdarea esenţei românismului, prin ceroeta- 364 © BCU Cluj rea mai întâiu amănunţită a realităţilor concrete, pe care d. D. Guşti, părăsind universalismul sociologic, a dat-o şcoalei sale în ultimul timp, era firesc s’o salutăm eu bucurie în paginile Gândirii. Noi suntem doară cei dintâi cari am preconizat o întoarcere acasă a ştiinţei româneşti când ea vagabonda oa un zmeu rupt din aţă prin toate vânturile văzduhului internaţional. Deaceea, citim astăzi, cu satisfacţie rânduri cum sunt cele următoare din studiul d-lui Focşa : „Orioare dintre aceste aspecte diferite ale existenţii omeneşti de la sate ar fi cercetate, ele vor lăsa deopotrivă putinţa să se întrevadă oon-vergenţa tuturora către trăsăturile unei structuri sociale specifice, care stă să fie definită. Acestea constituie temeiul pe care se va clădi cultura originală românească de mâine. uPen/tru noi, cercetarea civilizaţiei şi spiritualităţii săteşti are o valoare deosebită şi conse-; cdnţe incalculabile. Acestea precedă cu multe veacuri afirmarea noastră culturală şi constituie fondul permanent din care se pot hrăni crea-ţiuni originale, când eforturile năzuiesc să adâncească cursul istoric al civilizaţiei autohtone, utilizând elementele esenţiale tradiţionale”. Sânt parcă rânduri rupte din articolele noastre de acum cincisprezece anij Chiar cuvintele sînt aceleaşi. Ara zice, în glumă, că e vorba de un plagiat dacă nu ne-ar încânta această trans-■ / punere a gândirismului pe plan sociologic. Dar aici nu-şi poate avea locul un orgoliu stupid, când o idee se dovedeşte fecundă pe diferitele planuri ale activităţii spiritului. |D. Gh. Focşa consideră spiritualitatea satului sub patru aspecte deosebite: filosof ic, magic, teologic (adică religios) şi pozitivist (adică naturalist). Se resimte în acest fel de a vedea intfluienţa lui Auguste Oomte.j citat de autor, cu cele trei faze celebre ale sale; atât că, în studiul de faţă; ele sânt patru, — magică şi teologică distincte — şi nu sânt luate în raport de succesiune ca la părintele sociologiei, ci în raport de simultaneitate, cum e indiscutabil mai just şi mai real. Uimitoare într’adevăr sânt gândurile ţăranilor despre cunoaştere, despre demnitatea şi limitele ei, gânduri pe care d. Focşa nu se sfieşte să le apropie de ale lui Kant. ? Curioase ca totdeauna sânt superstiţiile, adică practicele şi credinţele magice, cum le numeşte autorul^ Foarte insuficiente elementele adunate din gura aceloraşi ţărani pentru a Caracteriza concepţia lor religioasă despre viaţă. In această privinţă orice cercetător nu trebue să se lase înşelat de aparenţe, , Psihologia ţăranului nostru e profund creştină. E adevărat că reziduurile superstiţiilor au o parte apreciabilă în compoziţia acestei psihologii. Dar ele nu dau nota dominantă. Centrul sufletului îl ocupă credinţa cerştină. Superstiţiile şi practicele magice stau în umbra periferiei sufleteşti şi sânt înconjurate mai totdeauna de o anume fereală a lucrurilor nepermise. Cine „face fer-mece“ în popor are conştiinţa limpede că lucrează cu puterile diavolului, iar nu cu puterile lui Dumnezeu. Această distincţie însăşi ne arată că locul dominant în sufletul ţărănesc îl ocupă concepţia creştină. Studiile de antropologie religioasă ne instruiesc de altfel nespus de limpede asupra acestui proces: o religiune nouă, cum a fost creştinismul, nu evacuiază complect din sufletul popoarelor e-elementele religiei pe care a distrus-o şi a înlocuit-o. Ele rămân şi coexistă la periferia Centrului, pe care acum îl ocupă noua credinţă. Superstiţiile şi practicele magice nu sunt altceva decât strigoii zeilor păgâni, cari au murit, j Aceasta e o regulă elementară, ce trebuie să călăuzească pe sociolog în această latură prea delicată a cercetărilor sale. O altă regulă, fără care nu se poate înţelege în niciun caz profunda spiritualitate creştină a poporului nostru e buna cunoaştere a teologiei din partea sociologului Căci ( teologia populară nu e decât o răsfrângere şi o asimilare a teologiei Bisericii. Numai cu ajutorul lui Auguste Coante, cum se pare că face d. Focşa, nu se poate pătrunde în tainele psihologiei religioase a poporului nostru. In această direcţie, un distins fost student al nostru, d. Niţă Mihai, actualul colaborator ai Gândirii, a făcut o lucrare model: Teologia creştină în folklorul românesc,j unică până azi în acest gen, cu rezultate revelatorii, oe-ar putea sluji mult cercetărilor şcoalei sociologice, dacă am avea fondurile necesare s’o tipărim. Studiul d-iui Gh. Focşa cuprinde caracterizări generalizatoare ale spiritualităţii săteşti, întemeiate însă pe un material foarte local, fragmentar şi, deci, insuficient. Autorul, pentru continuarea - acestor interesante cercetări, nu trebuie să se restrângă numai la materialul adunat în campaniile monografice de până acum, când are la îndemână imensa colecţie de folklor tipărită de Academia Română. Ea constitue o comoară inepuizabilă de interpretare şi de sinteză a spiritualităţii populare. In orice caz, cu efortul d-iui Focşa, care e numai un moment din activitatea şcoalei d-lui D. Guşti, sociologia românească face un pas considerabil dincolo de diletantismul superficial şi iresponsabil al d-lui Ralea, bunăoară, care decreta acum zece ani că poporul românesc e ateu pur şi simplu. 365 © BCU Cluj ISTORIA UNEI CONVERTITE. Intre snobis-mele practicate de aristocraţia Rusiei ţariste era şi trecerea din când în când la catolicism. O socoteau. unii boeri ca un semn de distincţie tot aşa cum era acela de a vorbi franţuzeşte. Un Petre Ciaadaiew îşi justifică trecerea lui pe motivul că, dacă Rusia ar fi fost catolică, nivelul cultural al masselor ar fi fost şi el mult mai ridicat. Sânt şi la noi publicişti naţionalişti ca d. Nilcoiae Roşu, cari mai gândesc în felul lui Ciaa-dladew de acum o sută de ani, dar fără să vadă nivelul cultural al masiselor din nenorocita Spanie. Alţi aristocraţi însă n'aveau nici această justifidare oricât de falisă: trecerile lor erau aicte de snobism. Şi tocmai de aceea rămâneau cazuri cu totul izolate, ce se stingeau odată ou persoanele „convertite". Fenomenul s’a repetat şi la noi în sânul unei boierimi paraponisite prin căderea privilegiilor die nobleţă. Un Wladimir Ghika s’a făcut catolic pentru a rămâne mai departe — prinţ ! Tot astfel s’a petrecut şi cu această Anastasia, o prinţesă de Georgia, convertită şi pusă apoi, după un cunoscut obiceiu, să-şi povestească isprava. Broşura cu istoria convertirii ei a fost tradusă în româneşte şi pusă în circulaţie de cercurile catolicismului militant din Bucureşti. Fata unui guvernator ţarist, hrănită în adolescenţă cu lecturi raţionaliste, fără nidun contact ou biserica ortodoxă pe care n’o cunoaşte, se împrieteneşte ou nişte călugăriţe beoedictine şi trece la catolicism. Asta e tot. Nicdo frământare, nicio a-dâneire sufletească, nimic din ceeace alcătuieşte istoria dramatică a marilor convertiţi. Broşura e o biată platitudine. Ce-a îndreptăţit traducerea ei în româneşte? Singur gândul prozelitismului printre femeile românce, al traducătorului anonim şi al editurii, care e revista Farul Nou, ce ise trimite gratuit cucoanelor din Capitală. Sânt acele femei ortodoxe cu 'micile lor chestiuni sentimentale şi intime, care merg pe la anumiţi preoţi cu „liturghii" şi „acatiste", dar mai trec Marţea şi pe Ia Catedrala Sfântului Iosiif că, vezi, nu strică un acatist în plus pentru Anton din Padova. Poate se prinde! In astfel de suflete nesigure şi turburi vrea să pescuiască propaganda catolică ou această mizerie de "broşură. Dar are însemnătate numele: Anastasia, prinţesă de Georgia, trecută deda ortodoxie la catolicism! E sugestiv, nu ? Şi, mai ales printre femei, te pomeneşti că are efect. Dar mizeria acestei şiretenii „misionare" nu rămâne mai prejos de mizeria broşurii. VASIL.E PARVAN a răposat la 26 Iunie 1927. Au trecut zece ani ca ziua de ieri. Dar imaginea lui e necontenit împrospătată de iubirea pioasă a ucenicilor. Numeroase studii şi articole închinate amintirii lui întreţin un adevărat cult în jurul acestui nume de nobil şi înnalt prestigiu în cultura noastră. Fericit într’adevăr dascălul care isbuteş'te să trăiască astfel, după moarte, în memoria discipolilor! Memoria lor e o răsfrângere a chipului său spiritual, ce se readună şi se reîntregeşte din colectivitate deasupra mormântului, în regiunea pietăţii, care e, desigur, un semn de nobleţă al sufletului omenesc. In acest climat de puritate e scriisă Şi cea mai nouă carte despre Vasile Pârvan a profesorului Ilie Ion, tipărită ila „Ramuri" în Craiova. Am deschis-o cu surprindere şi curiositate îndoel-nică: Iiie Ion... un nume de care n’am auzit încă. lucrarea însă îţi dă încredere deda primele pagini. Continui şi sfârşeşti. Şi constaţi să ai aface cu un nou eseist, aproape un virtuos al genului. Pentru cine e nevoit să citească ziilnic verzi şi uscate, manuScrisie şi tipărituri, asemenea descoperiri sânt baze de bucurie. Iată-1 pe autor evocând elocvenţa lui Pârvan din timpul faimoaselor prelegeri despre „Doctrina salvării" : „Şi s’a născut în Nazaret!“ a exclamat îrntr’o propoziţie de început, pe un ton adânc, grav, de un timbru impresionant, ca ceva din altă lume. Restul ? Nu l-am reţinut. Transpus în atitudine de pură contemplaţie, te lâsai furat de armonia frumos orhestrată a cuvintelor, de cadenţa perioadelor, care veneau ca notele unei simfonii grave, răscolindu-ţi sufletul, ridiicându-1 şi oo-borându-1 într’un ritm vijelios, desordomat: aid lăsându-se lin ca un râu trecând printre pajişti frumoase; aci învolburându-se, schimbând peisajul în stânci abrupte, cu perspective frânte şi împinse înnapoi, ou făşii de cer şi scăpărări de trăsnet în noapte, cu alunecări de stele căzătoare şi înghiţite în hău de întuneric. Stătea pe un scaun, nu făcea niciun gest: i se lumlina însă faţa, capul se ridica în sus, trupul cabra puţin şi fraze de-o uimitoare corectitudine formală erau svâriite în sală. Urmă apoi o pauză: se retrăgea, capul se -lăsa pe umeri, trupul se frângă, figura se contorziooa tragic, ca stăpânită de chinurile creaţiei interioare, după care urma iluminarea, capul sălta pe umeri şi timbrul vocii lui Pârvan răsuna iarăşi". Am asistat şi eu la lecţiile despre „Doctrina salvării" şi pot să rectific pe d. Ilie Ion ou un amănunt foarte precis: prelegerea despre N-aza-rinean a făcut-o stând îin picioare, iar nu pe scaun. Amănuntul acesta a fost remarcat atunci 366 © BCU Cluj de toată asistenţa care urmărea încordată acest curs din care nimeni s’a înţeles absolut nimic. Eu sânit sigur că nici Vasdlle Pârvan nu înţelegea. Prelegerile acelea -erau efuziuni lirico-fi-losofice ,impresionant de confuze ,cărora masca profesorului le împrumuta nu ştiu ce aer grav şi tragic. Subiectul trecea dincolo de puterea vorbitorului şi ceeace ne covârşea pe toţi era s-buciumul lui real şi comunicativ de a pătrunde în tainele, pe care le atingea mai mult cu antenele ambiţiei decât cu spiritul lucid. Aşa e dealtfel toată literatura lui eseistică. Vasile Pârvan n’a isbut.it să-şi articuleze clar gândurile. Şi cred că scrisul lui a rămas nebulos din pricină că însăşi concepţia lui nu ajunsese la claritate şi la siguranţă. Totul e interesant, fireşte, în această personalitate de nobile eforturi spirituale. Dar sâmburul ei lăuntric era parcă alcătuit din cioburi nesigur legate între ele. D. Ilie Ion îi urmăreşte ou dragoste pioasă meandrele stărilor sufleteşti şovăitoare, ce-şi căutau odihna când în stoicism, când în desnădejdea sceptică sau în pragul creştin. Autorul vede just: Pârvan n’a fost creştin. Dar uneori a voit parcă să fie. Din ce ştim noi şi din citatele, pe care le dă autorul, Pârvan nu pricepea creştinismul. Era atât de obsedat de Mancu Aureliu încât atribuia doctrinei Mântuitorului o valoare inferioară stoicismului! Mareu Aureliu mai presus de Hris-ţps! Evident, cine judeca în felul acesta nu se poate zice că stăpânea proporţiile. Pe urmă, o nehotărîre penibilă asupra lucrurilor prime: uneori crede că inimic nu există dincolo de moarte; alteori afirmă că sufletul e nemuritor. Vasile Pârvan a fost frământat mai mult de ambiţia problemelor decât de problemele existenţii şi ale spiritului. Singurătatea cântată de el, frumos cântată, era mai degrabă o singularitate. Fiindcă omul era foarte sociabil şi dornic de contactul cu mulţimea. Episodul din timpul neutralităţii, pe care îl povesteşte d. Ilie Ion, nu e un caz ilustrativ pentru nefericirile marilor singuratici neînţeleşi. E, dimpotrivă, dorinţa lui Vasile Pârvan de a se fi văzut actualizat în spiritul tineretului, -care cerea războiul şi neizbânda lui de a se face înţeles. Un spirit echivoc nu e menit să cucerească victorii de popularitate mai ales într’un moment categoric cum era acela, când nu puteai spune decât alb sau negru. Iar Pârvan iulbia mult popularitatea. In ce priveşte atitudinile sale filosofice, eu îl găsesc lipsit de curaj. Dacă într’adevăr era convins de superioritatea înţelepciunii antice, n’a avut puterea s’o impună împotriva creştinismului. Sau măcar s’o afirme răspicat. I-ar fi trebuit voinţa unui Proclus. Ceeace e într’adevăr frumos la ei e acel praf de marmură al melancoliei aşezat peste frazele grandilocventei, melancolie adunată lent din rui-nile antice, în studiul cărora se adâncise ca nici un alt învăţat român. Desigur, studiile sale de specialitate vor însemna infinit mai mult pentru ştiinţa românească, decât eseurile sale echivoce şi nearticulate pentru spiritualitatea noastră. D. Ilie Ion îl vede altfel şi scrie foarte frumos despre dânsul. Din citatele, pe care le face, dovedeşte o largă cultură literară, de caracter eclectic, aşa cum era şi cultura lui Vasile Pârvan, om cu vastă şi variată lectură cum fusese numai un Vasile Bogrea. La numeroasa literatură, oare întreţine atât de pios cultul amintirii lui Pârvan, şi în care străluceşte acea rafinată evocare a d-.lui Al. Busuioceanu: Pârvan gânditorul, se adaugă, desvăluind un talent nou, această carte. GOGOMĂNIILE D-LUI EUGEN LOVI-NESCU. De multă vreme nu ne-am mai ocupat de critica d-lui Eugen Lovinescu. Nu ne-a interesat şi nu ne interesează. Părerile, sale despre alţii sau despre noi n’au altă valoare decât acel sec „caţa-caţa“ al coţofenelor, ce zboară din copac în copac, lăsând şi ele în urmă ceeace pot. Asemenea secreţii cerebrale nu merită atenţie. Dar d. Eugen Lovinescu nu e numai un critic neputincios, care schimbă zece păreri contrare despre acelaş scriitor, nu e numai un hiet scriitor ratat, oare recurge la măscări pentru a fi luat în seamă fie şi numai prin meritate injurii; d. Eugen Lovinescu e, pe lângă toate acestea, şi un publicist naonest. Neonest, fiindcă îi lipseşte simţul responsabilităţii. Intr’un foileton din Adevărul, unde vrea să apere, împotriva d-lui N. lorga, pe d. T. Ar-ghezi, „cel mai mare poet contimporan", care până mai deunăzi nu avea absolut niciun talent pentru acelaş d. Lovinescu, — a scris-o doar, sub semnătură, în defunctul său Sbură-tor! — criticul face afirmaţia că poetul în chestiune „a schimbat faţa poasiei româneşti" şi „sub înrâurirea lui s’a desvoltat toată lirica noastră, influienţându-i şi fertilizăndu-i . pe toţi poeţii, fie ei şi tradiţionalişti (Nichifor Crainic, 1. Pillat, V. Voieulescu, etc.)“. întâia oară iese o asemenea afirmaţie din condeiul unui gogoman! Chiar d. T. Arghezi, pentru care lovinesc însemna până mai deunăzi baligă şi mai rău decât atât, se va fi scăr-pinând în ceafă citind asemenea năzbâtii. Ce-a.re afaoe poesia unui I. Pillat cu a d-lui T. Arghezi? Ce-are atace poesia d-lui V. Voieu- 367 © BCU Cluj iescu? Şi ce-au aface versurile mele? Mi s'a spus că în cărţile d-lui Lovinesou aceleaşi versuri ale mele sânt vlahuţi-ene. Acum iată-de argheziene! Sărmanul critiouţ! Nu e în obiceiul nostru să ne apărăm singuri producţiile literare. Odată diate la lumină, fiecare le judecă după cum poate. Iar noi nu sântem stăpâni pe judecata nimănui. Dar pentru respectul adevărului, un critic onest ar fi putut observa următoarele: D. T. Arghezi ne-a fost o vreme colaborator. Cu lucruri foarte decente. Şi mai mult decât atât: cu lucruri modelate după crezul artistic ,atăt de definit, al revistei Gândirea. Altfel, n’ar fi putut colabora. Faima poetului datează numai de câţiva ani. Crezul Gândirii datează însă dinnainte de fundarea revistei şi anume: dela Şesurile Natale, apărute în 1916, şi unde se găsesc toate elementele acestui crez! Un alt critic, d. G. Câlimascu, recensând la apariţie Cuvintele potrivite ale d-lui Arghezi, găsea în ele ecouri şi influenţe succesive din variatele faze şi curente literare afirmate de peste 30 de ani încoace. Şi îşi documenta afirmaţiile cu citate iparalele. D. T. Arghezi e un talent care se acomodează. Liber de orice crez, el le adoptă pe rând. Şi un capital foarte interesant- de studiat e influenţa spiritului gân-dirist asupra producţiei sale poetice. Ce-a dat mai ibun d. T. Arghezi e scris în acest spirit şi nu seamănă cu ceeace scrisese mal înnavnte, cum nu seamănă cu ceeace scrie de câţiva ani încoace, decând compune modernist, adoptând tehnica versurilor libere. Recitiţi „psalmii" săi, recitiţi frumoasa prefaţă a Cuvintelor potrivite, -pentru a vedea cât de puternică a fost influenţa gândirismului asupra sa! Acesta e adevărul istoric. Şi n’am fi avut nioiun interes să-d spunem noi chiar; l-am fi tăcut cum l-am tăcut şi până acum, — dacă nu ne-ar fi scos din rezerva obişnuită gogomănia afirmaţiilor d-lui Eugen Lovinescu. E inutil să întrebăm dacă sărmanul criticuţ poate să-şi susţină măcar ou o iotă documentară gogomăniile! GOGOL TĂLMĂCITOR LITURGIC. Ortodoxia rusă a fecundat cugetarea şi arta împărăţiei vecine într’o măsură neatinsă în nicio altă ţară. Fenomenul actual al acelei eflores-cenţe filosofice spiritualiste, cu care răspund din -refugiile lor prin -Europa gânditorii creştini satanismului bolşevic, nu e decât continuarea unei vechi tradiţii spirituale cu adânci rădăcini în cultura Rusiei. In centrul acestei direcţii stă geniul lui Dostoiewşki, absorbind în el lamura sla-vofilismului naţional şi religios, ce l-a precedat, şi răsfrângând-o asupra întregei şcoale filosofice, care, prosperă azi în exil, i se recunoaşte tributară. < Caraicteriistic întru totul e faptul că aceşti romancieri şi cugetători nu sânt teologi de pregătire, ci laici, cari respiră duhul lui Hristos din pură sete religioasă. Nici Kdre-ewski, mici Homiakow, nici Aksakovii, figurile reprezentative a.le slavofili-smului, nu erau teologi, precum n’a fost Dostoiewski şi nu sânt azi Berdiaew sau Pavel Floremski. Tot astfel n’a fost Nicolae Gogol; creatorul nuvelei şi al romanului rus, ca studii n’avea decât liceul. Dar opera lui, când nu e satiră de. moravuri sau epică de stepă, e străbătută de un -puternic suflu ortodox, ce se ridică uneori până l-a mistică. Şi nu ne -gândim numai la -ultima fază a vieţii sale când orgoliul scriitorului a fost cu totul nimicit de umilinţa pelerinului -care avea să călătorească la Ierusalim şi, reîntors în patrie c-a ascet pribeag, avea să moară în extazul rugăciunii, în faţa icoanelor, Ni-eoae Gogol e un spirit profund religios din copilărie. Intre scrierile sale din epoca anterioară ascetismului riguros sânt şi aceste Meditaţii asupra dumnezeeştei liturghii, pe care le traduce întâia oară în româneşte, ireproşabil de frumos, părintele Marian Dumitreseu (Tipografia Sf. Episcopii, R. Vâl-cii). Traducătorul le dă sub titlul : „Dumnezeiasca liturghie meditată de Nii-colae Gogol". Dar nu e vorba de meditaţii propriu zise. E vorba pur şi simplu de o explicare succintă şi pe înţelesul tuturor a sublimei drame liturgice, -care co-nstitue sâmburul cultului ortodox. Un scriitor laic tămăci-nd sfânta liturghie ! Şi totuş Nicolae Gogol e familiarizat cu e-a ca un adevărat preo-t, o înţelege oa un creştin împătimit -de frumuseţea ei sacră şi o lămureşte -c-u -siguranţa unui teolog versat. Cititorul are desfăşurarea limpede a întregei slujbe duminicale şi e iniţiat în -tot sensul ei tainic. E regretabil că o asemenea carte a apărut într’o editură atât de locală : toate tipăriturile ieşite astfe-l au soarta unei restrânse răspândiri. Şi sânt astăzi în ţară numeroşi intelectuali subţiri, cari doresc să fie iniţiaţi în semnificaţia cultului ortodox. Cartea aceasta a unui mare scriitor ar fi cea mai potrivită pentru ei. NIOHIFOR CRAINIC ANUL XVI—Nr. 7 368 SEPTEMBRIE 1937 © BCU Cluj