U M R U L : despre poesie LUCIAN BLAGA: Geneza metaforei................201 ION PILLAT : Poesii...........................212 V. VOICULESCU: Hellada....................... 215 V. PAPILIAN : Iată marfa, stăpâne............216 D. CIUREZU: S’au sculat Căluii cu gâlceavă. ... 227 VIRGIL CARIANOPOL: Poesii.....................230 D. CARACOSTEA; Inefabilul eminescian..........231 ŞTEFAN BACIU : Poesii.........................239 D. STĂNILOAE: Iarăşi românism şi ortodoxie. . . 241 IDEI, OAMENI, FAPTE SEPTIMIU BUCUR : Cuvinte despre Germania nouă. 248 CRONICA LITERARĂ OVIDIU PAPADIMA: Uariu Dobridor: Vocile Singurătăţii. — Iulian Vesper: Poeme de nord. — Ovid Caledoniu: Endymion. — ,Gr. Avakiran şi I. G. Dimitriu : Boris Gudun/v de Puşchin. 250 CRONICA MĂRUNTi NICHIFOR CRAINIC : Sfaturi pe întunerec. — Cântarea dragostei.............................255 XEMPLARUL 20 LEI © BCU Cluj Omul reuşeşte Jn l«pt« pentru viaţă, sănătate# este prispei'factor «I succesului, fată act, pentru a păstra nervii Iiniftîţi,®«reerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă care a făcut toate probele i e;ta de a e turna un flacon de Quintonine îmfr'un litru de vin de masă şi de e iua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din «cest delicios vin fortîfîant. Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Temple, din Paris, « făcut experienţa şi ecrîe : „Sunt anî de zile de când întrebuinţăm în casă Qumtonine; nu moam sat,urat niciodată de acest produs care eanstitue pentru nM cel mai bun tonîc'\ Nici un fortifiant nu poate fi comparat cu Quîntonine pentrueă nici unul nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quîntonine este remediu sigur, complect. eficace —- şi de preţ aeîn semnat — la care te poate recurge ia cei mei mic semn de oboseala. QUÎNTONINE FROPUS FRANCEZ. — LABORATOARELE HEUN IA fâSJMACLJJ II ®*Q#i»I«il Cluj GENEZA METAFOREI DE LUCIAN BLAGA «Stilul unei opere de artă, sau al unei creaţii de cultură, manifestă multiple aspecte, dintre cari unele cel puţin posedă de sigur o profunzime şi un sens „categorial”. Aceste aspecte categoriale sunt de natură orizontică,de atmosferă, de orientare, de formă. Ne-am ocupat cu această lăture a creaţiei de artă, sau de cultură, pe larg in „Orizont şi stil44- Ce rămâne încă de spus în aceiaşi ordine de idei va urma mai târziu, cu atât mai mult cu cât suntem pândiţi de surprize, unele de deosebită însemnătate pentru filosofie în general, iar altele de-o înaltă semnificaţie metafizică. Dar înainte de a despărţi negurile, în care locuiesc surprizele, găsim necesar să estin-dem consideraţiile noastre şi asupra unei alte laturi a creaţiei. Cert, aspectele stillis-lice nu istovesc creaţia. O operă de artă, şi în general o creaţie de cultură, mai au în afară de stil şi o „substanţă41. Ya trebui să facem aşa dar, şi pentru moment, abstracţie de stilul ,ce-l îmbracă această substanţă, şi să ne întrebăm, ce particularităţi prezintă substanţa însăşi sub înfăţişarea ei cea mai generică. De substanţa unei opere de artă, a unei creaţii de cultură, ţine tot ce e materie, element sensibil sau conţinut ca atare, anecdotic sau de idee, indiferent că e concret sau mai abstract, palpabil sau sublimat. Să anticipăm puţin : spre deosebire de substanţa lucrurilor reale din lumea sensibilă, substanţa creaţiilor nu posedă o semnificaţie şi un rost prin ea însăşi; aici substanţa ţine parcă totdeauna loc de altceva; aici substanţa este un precipitat ce implică un transfer şi o conjugare de termeni, de o parte analogici, de altă parte disparaţi. Dar ce poate fi acest precipitat, desprins dintr’nn asemenea transfer şi dintr’o asemenea conjugare de termeni ? Este acest precipitat ceva ce aduce a „metaforă44 ? Ni se pare că da. Iar intenţia noastră tocmai aceasta e : să facem din „metaforă44 un punct de reper în analiza substanţială a creaţiei de cultură. Anticipaţia noastră e menită să stârnească unele nedumeriri. Cititorul va da din umeri şi va întreba numaidecât : „Bine, dar metaforicul nu ţine de stil ?“ Nu este oare capitolul despre metafore unul din cele mai importante în toate manualele de „stilistică44, cari au ieşit din teascurile tiparniţelor de pretutindeni ? Nedumerirea e psihologic justificată, dar formularea ei e chemată doar prin puterea unei obişnuinţi consacrate. Ne vom strădui în cele ce urmează, să legitimăm şi celălalt fel de a vedea lucrurile . Înainte de a lărgi semnificaţia metaforicului, să analizăm puţin metaforele în 201 © BCU Cluj accepţia obişnuită; să ne limităm adică la metaforele, oari se realizează cu mijloace de limbaj *). Deosebim două grupuri mari sau două tipuri de metafore : 1. Metafore plasticizante- 2. Metafore revelatorii. Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puţin asemănător, ambele fapte fiind de domeniul lumii date. închipuite, trăite sau gândite. Apropierea între fapte sau transferul de termeni dela unul asupra celuilalt, se face esclusiv în vederea plasticizării unuia din ele. Când numim rândunelele aşezate pe firele de telegraf „nişte note pe un portativ", plasticizăm un complex de fapte prin altul în anume privinţe asemănător. In realitate nu plasticizăm un fapt prin alt fapt, ci expresia incomplectă a unui fapt prin expresia altui fapt. E de remarcat că. metaforele plasticizante nu îmbogăţesc cu nimic conţinutul ca atare ai faptului, la care ele se referă. Metaforele acestea sunt destinate să redea cât mai mult carnaţia concretă a unui fapt, pe care cuvintele pur descriptive, totdeauna mai mult sau mai puţin abstracte, nu-1 pot cuprinde în întregime. Adevărul e că cuvintele sunt aşa de anemice, încât ar fi nevoie de-un adaiu infinit de vocabule, esenţiale şi de specificare, pentru a reconstitui cu mijloace de limbaj faptul concret. Metafora plasticizantă are darul de a face de prisos acest infinit alaiu de cuvinte. Metafora plasticizantă are darul de a suspenda un balast, ce pare inevitabil, şi de a ne elibera de un proces obositor şi nesfârşit, pe care adesea am fi siliţi să-l luăm asupra noastră .In raport cu faptul şi cu plenitudinea sa, metafora plasticizantă vrea să ne comunice ceeace nu e în stare noţiunea abstractă, generică ,a faptului. Expresia directă a unui fapt e totdeauna o abstracţiune mai mult sau mai puţin spălăcită. In aceasta zace deficienţa congenitală a expresiei directe. Faţă de deficienţa expresiei directe, plenitudinea faptului cere însă o compensaţie. Compensaţia se realizează prin expresii indirecte, printr’un transfer de termeni, prin metafore- Metafora plasticizantă reprezintă o tehnică compensatorie, ea nu e chemată isă îmbogăţească faptul la care se referă, ci să completeze şi să răzbune neputinţa expresiei directe, sau, mai precis, să facă de prisos infinitul expresiei directe. Când se întâmplă să vorbim despre „cicoarea ochilor" unei anume persoane, nu facem decât să plasticizăm o expresie latent infinită pentru culoarea unor anume ochi. Metafora nu îmbogăţeşte cu nimic faptul în sine al acestor ochi, dar răzbună anume insuficienţe de expresii directe, care ar începe bunăoară cu epitetul „albaştri", şi s’ar vedea nevoită să se reverse într’o acumulare de adjective, pe cât de nesfârşită, pe atât de neputincioasă. Metaforele plasticizante nasc din incongruenţa fatală dintre lumea concretă şi lumea noţiunilor abstracte. Din dorul de a restaura congruenţa între concret şi abstract, se recurge la metafore plasticizante. Metafora plasticizantă ţine aşadar loc de concret în ordinea abstracţiunilor. Omul, silit, prin propria sa constituţie spirituală, să exprime lumea concretă esclusiv prin abstracţiuni, ceeace solicită un proces infinit, îşi creiază un organ de redare indirectă, instantanee, a concretului : metafora. Metafora, în această formă a ei, încearcă să corecteze, cu un ocol, dar cu imediat efect, un neajuns constituţional al spiritului *) Cuvântul ,,metaforă" vine dela grecescul psTatpspstv ([isxa-yspw), care însemnează „a duce dincolo, a duce încolo şi încoace". Autorii latini din Evul mediu şi de mai târziu, traduceau termenul cu acela de translaţie, transport; astăzi am zice „transfer". Aristotel s a ocupat de metafore în Poetica sa, deosebind mai multe variante, mai ales pe temeiul teoriei genurilor. Clasificarea metaforelor diferă considerabil dela autor la autor. Cum noi în studiul de faţă vom da metaforicului o semnificaţie cu tendinţi de generalizare, nu vom intra în analize de amănunt, şi mai ales nu vom intreprinde o vânătoare de variante metaforice încă necunoscute. Faţă de însemnătatea, ce i-o atribue cercetările de până acum, metafora câştigă pe urma analizelor noastre enorm în importanţă. 202 © BCU Cluj omenesc : desacordul fatal dintre concret şi abstracţiune, desacord care altfel n’ar putea fi simetrizat decât în schimbul unui penibili balast adjectival. Nu exagerăm deci întru nimic afirmând că metafora plasticizantă a trebuit să apară în chip firesc chiar sub presiunea condiţiilor constituţionale ale spiritului omenesc. Finalitatea metaforei, ca organ, e în adevăr minunată. Metafora plasticizantă reprezintă o reac-ţiune finalistă a unei constituţii împotriva propriilor sale neajunsuri structurale. Ea e o urmare, sub unghiu f'inulist, inevitabilă a unei constituţii, şi deci într’un sens contimporană cu ivirea acestei constituţii. Metafora plasticizantă nu are o geneză în înţeles istoric şi nu se lămureşte prin împrejurări de natură istorică. Geneza metaforei plasticizante e un moment non-istoric, care ţine de geneza constituţiei spirituale „om“ ca atare- Metafora plasticizantă n’aire aspect dictat de necesităţi temporale, de exigenţe, cari pot să se declare şi pe urmă să dispară. Metafora ţine definitiv de ordinea structurală a spiritului uman. Descrierea, analiza şi explicarea ei, fac împreună un capitol de antropologie. Nu lipsesc natural încercările de a se aduce geneza metaforei în legătură cu ivirea unei anume mentalităţi cu totul particulare şi trecătoare în evoluţia omenirei. Astfel s’a afirmat bunăoară că metafora, în accepţia ei de expresie indirectă, ar fi condiţionată de apariţia conştiinţei magice ,caire pune sub interdicţie anume obiecte (tabu). Populaţiile cu mentalitate tabuizantă opresc şi refuză numirea directă a anumitor obiecte sau fapte, dela oare ar putea să emane efecte nedorite, fiindcă numele însuşi ,cu vântul, designarea, fac parte, după concepţia magică, din obiectul pe care ele îl exprimă. Anume cuvinte, expresii, vor fi astfel supuse unei sacre oprelişti. Cum omul, integrat fiind într’o societate, ajunge totuşi inevitabil în situaţia de a vorbi despre aceste obiecte, fiinţe, lucruri, se recurge, pentru ocolirea pericolului inerent cuvântului, la circumscrierea sau denumirea metaforică, indirectă, a obiectului tabu. Mentalitatea magică, tabuizantă, cu inerentele ei interdicţii de a numi diverse obiecte sau fiinţe, îşi are paralela, atenuată puţin, în sfiala ţăranilor noştri de a rosti numele fiinţelor mitologice sau reale, rele şi primejdioase. Când ţăranul nu îndrăzneşte să numească pe Diavolul altfel decât „Ucigă-l-toaca“, sau „Cel-de-pe-comoară“, sau ursul din pădure „Moş Martin*', el e desigur adiat de îngrijorarea că rostirea numelor adevărate ar putea să stârnească numaidecât apariţia reală a acestor fiinţe. Ţăranul preîntâmpină primejdia prin întrebuinţarea unor nume, cari în fond sunt tot atâtea eufemisme metaforice. Metafora posedă anume darul de a arăta obiectul, fără a face parte din aura şi substanţa lui magică. Omul stăpânit de mentalitatea magică recurge la metafore, din instinct de autoconservare, din interesul securităţii personale şi colective. Pentru mentalitatea magică, metafora nu mai este aşadar simplă metaforă, ci armă de apărare şi un reflex preventiv. împrejurarea aceasta ar fi trebuit să dea puţin de gândit teoriticienilor, cari cred că obiectul tabuizat şi respectarea lui ca atare, ar duce chiar la geneza metaforei, şi că mentalitatea tabuizantă ar fi astfel condiţia prealabilă a metaforei. Această teorie leagă originea metaforei de calitatea magică a obiectelor tabu şi a renumirei lor, adică de-o treaptă precisă şi efemeră în evoluţia mentalităţii umane, iar nu de constituţia spirituală permanentă a omului, despre care am vorbit mai sus- Geneza metaforei ar fi o problemă de sociologie sau de istorie, iar nu de antropologie. Nu vom contesta ipotezei o anume vrajă, dar nu credem ca ea să reziste analizei critice. Sunt argumente decisive, cari trec peste ea cu greutate de tăvălug. Elementele, cari supravieţuiesc cadavrului, îşi găsesc uşor întrebuinţarea în altă constelaţie teoretică. Departe de a condiţiona naşterea metaforei de mentalitatea tabuizantă, suntem mai curând dispuşi să inversăm ra- 203 © BCU Cluj portul. In adevăr mentalitatea tabuizantă presupune existenţa prealabilă a modului metaforic. Şi iată de ce. Omul trăind într’o societate nu poate să nu vorbească despre obiectele tabu. E constrâns la aceasta de viaţă şi de realităţi. Vorbirea despre sau aluziile la obiectele tabu i se impun necontenit. Noi credem în consecinţă că aceste obiecte sau fiinţe nu ar fi devenit niciodată ,,tabu“, dacă omul nu ar fi fost învestit din capul locului cu posibilitatea de a le numi indirect, metaforic. De abea putinţa prealabilă a omului de-a designa obiectele prin circumscriere metaforică, a făcut la dreptul vorbind, posibilă tabuizarea obiectelor, şi cu aceasta interdicţia de a le spune pe nume. Altfel tabuizarea ar fi însemnat un lux incredibil şi un balast incomensurabil atât pentru biata fiinţă umană cât şi pentru societate. De altfel mentalitatea magică a tabuizării nu lămureşte nici unul din aspectele esenţiale ale modului metaforic, ca proces spiritual. Momentul tabuizării preface doar metafora în reflex preventiv şi duce cel mult la anume exagerări, calitative şi cantitative, ale modului metaforic. Socotim deci modul metaforic o condiţie prealabilă pentru ca mentalitatea magică a tabuizării obiectelor, isă poată în genere să ia fiinţă, iar tabuizarea unor obiecte poate cel mult să altereze modul metaforic deja existent. Mentalitatea tabuizantă cu tendinţa ei de a ocoli cât mai tare obiectul tabu, va folosi în deosebi metafore obscure ,de analogie depărtată. La fel mentalitatea tabuizantă va spori uzul, frecvenţa, modului metaforic, dar nu explică câtuşi de puţin geneza ca atare a modului metaforic. Există însă, după cum precizam la început şi un al doilea tip de metafore, „metaforele revelatorii". Câtă vreme metaforele tip I nu sporesc semnificaţia faptelor la care se referă, ci întregesc expresia lor directă, cuvântul ca atare, metaforele tip II sporesc semnificaţia faptelor înşile, la care se referă. Metaforele revelatorii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe cari le vizează. Metaforele revelatorii încearcă într’un fel revelarea unui „mister", prin mijloace pe care ni le pune la îndemână lumea concietă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară. Când de-o pildă ciobanul din Mioriţa numeşte moartea „a lumii mireasă" şi peirea sa „o nuntă", el rellevează, punând în imaginar relief, o latură ascunsă a faptului „moarte". Metafora îmbogăţeşte în cazul acesta însăşi semnificaţia faptului, la care se referă, şi care înainte de a fi atins de harul metaforelor îrn chestiune, avea încă o înfăţişare de taină pecetluită. Când ciobanul spune : am avut nuntaşi . brazi şi păltinaşi, preoţi munţii mari, păsări lăutari păsărele mii, şi stele făclii. faptele, asupra cărora se revarsă avalanşa de metafore, constituesc întreaga „natură". Prin metaforele rostite, aceasta dobândeşte o nouă semnificaţie : parcă natura întreagă devine o „biserică". Se poate spune despre aceste metafore, că au un caracter revelatoriu ,deoarece ele anulează înţelesul obişnuit al faptelor, substituindu-le o nouă viziune. Aceste metafore nu plasticizează numai nişte fapte în măsura cerută de deficienţa numirei şi expresiei lor directe, ci suspendă înţelesuri şi proclamă altele. Metaforele revelatorii sunt cu totul de altă natură decât cele plasticizante pur şi simplu, şi au cu totul altă origine. Câtă vreme metaforele plasticizante rezultă, după cum văzurăm, dintr’um dezacord imanent al structurilor spirituale ale omului (dezacordul dintre concret şi abstracţiune), metaforele revelatorii rezultă din modul 2°4 © BCU Cluj specific uman de a exista, din existenţa în orizontul misterului şi al revelării. Metaforele revelatorii sunt întâiele simptome aile acestui mod specific de existenţă- Nu idealizăm deloc situaţia afirmând că metaforele revelatorii mărturisesc şi ele tot despre un aspect antropologic, despre un aspect profund, dat deodată cu fiinţa omului ca atare. Cât timp omul (încă nu de tot ,,om“) trăeşte în afară de mister, fără conştiinţa acestuia, într’o stare netulburată de echilibru paradisiac-animalic, el nu foloseşte decât metafora plasticizantă, cerută de dezacordul dintre concret şi abstracţiune. Metafora revelatorie începe în momentul când omul devine în adevăr „om“, adică în momentul când el se aşează în orizontul şi ’n dimensiunile misterului. Abea mai târziu ne vom face drum până la acel punct teoretic, de unde vom înţelege în toată adâncimea sa acest mod excepţional, specific uman, şi în această ordine de idei valoarea simptomatică a metaforei revelatorii .Să precizăm deocamdată că metafora are două isvoare cu totul diferite, cari nu îngădue nici o confuzie. Un isvor este însăşi constituţia sau structura spirituală a omului, cu acel particular des acord dintre concret şi abstracţiune. Al doilea isvor este un mod de a exista, oare caracterizează pe om în toată plenitudinea dimensională a spiritului său, ca „om“: existenţa întru mister. Pentru a familiariza cât mai mult pe cetitori cu cele două tipuri de metafore, vom ilustra fiecare tip cu câteva exemple culese la întâmplare din opera unui poet, a cărui nume .nu importă. De altfel exemplele nu sunt alese pentru valoarea lor poetică, ci pentru a ilustra cele două clase posibile ale metaforei. I. Metafore plasticizante : Iată jocul „valurilor44 la ţărmul mării : „In joc cu piatra căte-un val şi-arată solzii de pe pântec Iată un „Septembrie4* în pădure : „Prin ceasul verde-al pădurii otrăvuri uitate adie". Iată „licuricii44 în noapte : „Licuricii cu lămpaşe semne verzi dau spre oraşe pentr’un tren care va trece..." Iată „ploaia44 într’un vechiu oraş : „Pe uliţi, subţire şi ’naltă ploaia umblă pe cataligi". Iată un „peisaj44 : Zăboveşte prin rostul grădinilor pajul, Un sbor de lăstun iscăleşte peisajul". II. Metafore revelatorii : Iată misterul „somnului44 tălmăcit într’o viziune : „In somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi". 205 © BCU Cluj Un mister revelat în legătură ou „Ninsoarea" : „Cenuşa îngerilor arşi în ceruri ne cade fulguind pe umeri şi case lata o semnificaţie revelatorie a unui „Asfinţit marin": „Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului". Iată misterul vieţii apropiat de cel al morţii : „Mamă — tu ai fost o dat' morm ântul meu, — Dece îmi e aşa de teamă, mamă, Să părăsesc iar lumina ?“. Nu dispunem de suficiente mijloace de expresie spre a sublinia cum se cuvine că felul metaforic de a vorbi despre lucruri nu este un fenomen periferial al psihologiei omului sau un ce întâmplător; felul metaforic rezultă inevitabil ca un corolar necesar din constituţia şi existenţa specific umană. Se impune evident afirmaţia că metafora s’a iscat deodată cu omul. Modul metaforic nu este ceva ce ar putea să fie sau să nu fie; din moment ce omul şi-a declarat „omenia", ca structură statornică şi ca mod existenţial imutabil, felul metaforic există cu aceeaşi persistentă intensitate, cu aceeaşi stringenţă declarată, ca şi omul însuşi. Geneza metaforei coincide cu geneza omului, şi face parte dintre simptomele permanente ale fenomenului „om“. Geneza metaforei nu este în consecinţă o problemă spre a fi soluţionată cu „datări", sau prin condiţii speciale în dimensiunea timpului. Surprindem metafora într’o geneză permanentă ca să zicem aşa. Metafora s’a ivit în clipa când s’a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structură şi acel mod de existenţă numite împreună „om", şi se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua să ardă, ca o feştilă fără creştere şi fără scădere, în spaţii şi dincolo de spaţii, în timp şi dincolo de timp. Felul metaforic n’a apărut în cursul evoluţiei sau al istoriei umane; metafora este, logic şi real, anterioară istoriei. Ea este simptomul unei permanenţe aproape atemporale. S’a pus de multe ori întrebarea care este diferenţa specifică a omului faţă de animal. întrebarea îşi recâştigă se pare interesul ce i-1 acordau cei vechi, cari însă la un moment dat au devalorizat-o prin soluţii, ce se pretau din oale afară la comic. Fapt e că s’au propus felurite formule. Dela Aristotel a rămas faimoasa definiţie: „Omul este animalul politic". Mai îndreptătiţă decât oricare din formulei ni se pare aceasta a noastră, care nu e culeasă chiar la întâmplare de pe uliţele gândului: „omul este animalul metaforizant". Accentul, ee-1 dorim pus pe epitetul „metafo-rizant", este însă destinat aproape să suprime animalitatea, ca termen de definiţie. Ceeace ar însemna că în geneza metaforei trebuie să vedem o isbucnire a specificului uman în toată amploarea sa. Metafora, emanând din cele două isvoare, e delimitată, ca funcţie spirituală, la cele ce rezultă din condiţiile, mai presus de vicisitudinile timpului, ale genezei sale. 1. Ea e chemată sau să compenseze insuficienţele expresiei directe pentru un obiect, sau 2- Să reveleze laturi şi semnificaţii ascunse, reale sau imaginare, ale unui obiect. Când nu face nici una nici alta, metafora poate fi un joc agreabil, sau vremelnic impus prin termenii unei situaţii, date, dar e despoiată de o justificare mai adâncă şi nu e necesară. Unei asemenea metafore, oricât de seducătoare, îi vom retrage din capul locului creditul. Metaforismul, care nu rezultă nici din constituţia, 206 © BCU Cluj nici diin modul existenţial specific uman, ci mai curând din împrejurări cu totul accidentale sau chiar din hotărîirea capricioasă a omului, va reprezenta într’un fel sau altul totdeauna o anomalie. Una dintre aceste anomalii ale metaforismului este aceea produsă prin tabuizarea magică a obiectului. Metaforismul e dictat în acest caz de interdicţia voită din partea societăţii de a numi direct anume obiecte. Metaforismul acesta e stârnit de existenţa unei mentalităţi efemere, şi e simptomul trecător all unei precise constelaţii sociologice. Foarte de aproape înrudit cu acest metaforism este cel produs prin tabuizarea „estetică11 a obiectelor. Căci se poate în adevăr vorbi şi despre o asemenea tabuizare. In perioade de efervescenţă spirituală, decadeni-barocă, se întâmplă ca, din pretinse motive estetice, obiectul să fie oarecum supus unei interdicţii, unei veritabile tabuizări. Obiectul e înconjurat de-o ciudată oprelişte ne mai fiind îngăduit să fie arătat sau descoperit prin expresia directă, ci numai prin circumscriere metaforică. Aceasta dintr’o pretinsă detaşare şi distanţare poetizantă faţă de obiect. Să ne gândim la poezia lui Gongora. Ca exemple mai recente pot fi amintite unele metafore ale lui Mallarme, şi ale poeţilor cari l-au urmat. E desigur în acest metaforism un exerciţiu intelectual interesant şi uneori chiar un joc frumos, — dar atât. Iată „azurul” lui Mallarme : ...L’azur triomphe, et je l’entends qui chante Dans Ies cloches. Mon âme, îl se fait voix pour plus Nous faire peur avec sa victoire mechante, Et du metal vivant sort en bleus angelus! „Azurul” e discompus aici în imagini, cum isteaua e discompusă prin analiza spectrală într’un întreg curcubeu. Mallarme e legănat de credinţa că poate să redea misterul azurului pe această cale. Mallarme şi-a declarat de atâtea ori oroarea de anecdotă, se pare însă că anecdota se răzbună asupra acestei tentative de eliminare, furişându-se într’un fel între ultimele elemente, cu cari operează poetul. Azurul devine un subiect viu, care cântă, care inspiră teamă, care-şi afirmă victoria şi se metamorfozează în vecernie albastră! Ce însufleţire forţată şi ce dramatizare ineficace! Mallarme făcea odată parnasienilor reproşul : „Les Parnassiens prennent la chose eutierement et la montrent. Par la ils manquent de mystere. lls retirent aux esprits cette joie delicteuse de croire qu’ils oreent. II doit y avoir de l’enigme en poesie”. Arest reproş făcut altora ni se pare un foarte preţios document, deoarece ne destăi-nueşte ţinta spre care se ’ndrepta Mallarme. El „voia“ misterul, fiindcă de fapt şi el l-a pierdut. Mallarme se credea în stare să-l refacă „metodic” prin discompunerea totală a obiectului în metafore excesive, prin tabuizarea obiectului. Diar metoda ni se pare că duce nu la trăirea adevărată a misterului, ci la un mister artificial, de retortă. Se crede îndeobşte că metoda mallarmeană ar reprezenta o invenţie epocală, fără precedent. Ori, cazuri similare există ,în poezia barocului de complicată armătură, dar nu mai puţin şi în literatura populară nescrisă. Cimiliturile reprezintă un joc intelectual analog. Nu facem o glumă de prost gust afirmând aceasta- Se constată chiar un fel de mallarmeism vechi de mii de ani, şi exemple de asemenea natură ne oferă toată literatura nescrisă a popoarelor primitive, cari ocolesc metaforic obiectele tabu. Melanezienii circumscriu sexul femenin (organul) prin cuvintele : „pomul destinului care ucide sufletele morţilor”. La insularii din Sumatra se găseşte un descântec ,în oare „actul fecundării” e descris prin cuvintele : „umbra care cade în mare”. O tabuizare de-o clipă a obiectului, voită de dragul jocului intelectual, se găseşte în cimilituri. Obiectul e înlocuit de obiceiu printr’o metaforă depărtată, pen- ‘ 207 © BCU Cluj tru ca ghicirea să nu fie prea lesnicioasă. Iată câteva exemple din literatura populară românească : Intr’un vârf de paiu Mănăstire de craiu (Păianjenul) In vârf înflorit, In mijloc uscat, La rădăcină verde, Cine are ochi îl vede (Cerul) ' Am un viţeluş, Sparge cu cornul Drege cu coada (Acul) Sub două păduri întinse Două ape aprinse (Sprâncenele şi ochii) Am două gheme negre : Cât le-arunc, Atâta se duc. (Ochii) Găsim nu rar în cimilituri metafore de-o incontestabilă splendoare, dar metaforele acestea apropie totdeauna termeni excesiv de depărtaţi. Se simte numaidecât că metafora s’a despărţit de funcţia revelatoare firească, şi s’a adaptat la scopul urmărit. Scopul cimiliturilor e în cele din urmă un simplu joc intelectual. Plăcerea, ce-o prilejueşte cimilitura, consistă în exerciţiul unor funcţiuni ca atare, aplicate asupra unei probleme de imaginaţie şi de agerime în a cel aş timp. Metafora conţinută circumscrie obiectul, dar în loc să-l reveleze, tinde mai curând a-1 întuneca. Metaforele, rezultând dinlr’o tabuizare, fie magică, fie estetică, fie intelectuală, a obiectului, iau o înfăţişare excesivă sau cataorezică, cum ziceau Grecii. Tabuizarea obiectului alterează deci funcţia şi caracterul revelator al metaforei. Catacreza circumscrie, dar şi întunecă obiectul. Cu ea se iveşte un fel de mister artificial sau mai bine zis un surogat de mister• In poezie bunăoară un Paul Yalery nu e totdeauna străin de aceste mistere de laborator. Trădat de sensul firesc al misterelor cosmice, Yalery şi le confecţionează de multe ori „metodic". Când Paul Yalery zice : Tete complete et parfait diademe Je suis en toi le secret changement — sar înţelege numai anevoie, că e vorba despre „Amiază", dacă nu am avea o indicaţie anterioară precisă pentru această identificare a obiectului sub imaginile, cari îll întunecă. Sau când acelaş poet cântă : Tu procedes de l’âme, orgueil du lăbyrinthe. Tu me portes du coeur cette goutte contrainte, Cette distraction de mon suc precieux Qui vient sacrifier mes ombres sur mes yeux, Tendre libation de l’arriere-pensee! D’une grotte de crainte au fond de moi creusâe Le sel mysterieux suinte muette l’eau D’ou nais-tu ? Quel travail toujours triste et nouveau Te tire avec retard,..., de l’ombre amere ? 20 8 © BCU Cluj el se dedă unei subtile construcţii de metafore extreme ,pe schelăria aeeluiaş secret principiu, care e fără îndoială prezent şi creaţia „cimiliturilor". Fireşte că poetul nu uită să ne sară în ajutor, intercalând la locul punctat de noi cuvântul „larme". Datorită acestei intercalări, procesiunea de imagini dobândeşte o semnificaţie, dar de sigur nu altfel decât însăşi cimiliturile prin cuvintele scrise în paranteze şi deandă-ratelea sub ele. Cititorii au toată libertatea să adere, sau nu, la o estetică, sub unghiul căreia se poate afirma fără teamă de a fi contrazişi ,că cimilitura noastră populară despre painjen : „într’un vârf de plaiu, mănăstire de craiu“, se aşează alături de cele mai autentice metafore valeriene. Poate nu e chiar lipsit de interes să mai amintin în această ordine de idei, că unul dintre gânditorii cei mai ageri, unul din logicienii cei mai avansaţi şi mai ire-ductibli în acelaş timp ai secolului XIX, Fr. Brentano (un dascăl al lui Husserl) îşi umplea orele libere scornind „ghicitori". (S’a publicat după moartea sa un volum întreg). E fără îndoială simptomatică plăcerea, ce-o procură acestor spirite de logicieni absoluţi, surogatele de mistere, produse prin înlocuirea unui obiect printr’o oa-tacreză. Tabuizarea obiectului, fie magică, fie estetică, fie simplu intelectuală, conduce deci la ipertrofia şi alterarea metaforismului. Metafora în acest caz, ca o imagine alambicată, suplineşte un obiect, dar nu adaugă nimic faptelor în sine, nu încearcă să le descopere misterul dela spate, şi nu e nici imperios solicitată de un neajuns constituţional al spiritului uman. Metafora desprinsă din tabuizarea obiectului are totdeauna ceva steril, întrucât ea n’are alt rost decât de-a fi un duplicat al obiectului, un duplicat destinat să prefacă un obiect, oricum concret şi de-o claritate sensibilă, într’un fel de falsă taină, prin mijlocul unei algebre de imagini. Nu putem scăpa prilejul fără de a atrage luarea aminte că la mulţi poeţi contimporani metaforismul prezintă acest regretabil aspect- Metaforele lor rezultă dintr’o interdicţie voită a expresiilor directe, adică dintr’o tabuizare „estetică" a obiectelor. Avem impresia, de altfel răbduriu controlată, că aceşti poeţi au pierdut sentimentul natural al misterului real, singura substanţă care aspiră la revelare prin metafore şi oare merită şi cere acest efort. Ravagiile carenţei sunt îngrijorătoare. Aceşti poeţi sunt de obiceiu spirite raţionaliste din cale afară, citadini desabuzaţi, cari pierzând contactul neprefăcut cu misterul cosmic, îşi fabrică penibil de metodic un surogat. Precipitatul din retortă e botezat pe urmă „poezie ermetică". Metoda reţine atenţia în primul rând ca un grav impas. Prin tabuizarea obiectului metafora e de fapt destituită din funcţiile ei normale, cari sunt fie aceea de a plasticiza, fie aceea de a revela, dar nu aceea de a ţine loc de obiect dat. Un obiect dat însemnează prin aspectul său „dat" deja o revelaţie. Metafora e chemată să sporească volumul revelaţiei, adică să încerce o des-veJire a laturei dela sine ascunsă a obiectului dat. A întuneca, ulterior şi încă voit, ceeace e dat, însemnează de fapt a lua în răspăr pornirile şi drumul cel mai natural ou putinţă al spiritului uman. A substitui obiectelor date nişte metafore abuzive, nu e o faptă ce ar putea fi concepută drept moment serios şi rodnic în drumul spiritului. Iată o operaţie care nu contează pentru spirit, deşi slujbaşii ei susţin sus şi tare, că o săvârşesc tocmai în numele spiritului. Operaţia nu duce decât Ia metafore fără mesaj .Acest uz metaforic are cel mult aspectele unui „joc", ale unui joc cu regule date şi cu trucuri, pe care şi le însuşeşte oricine degrabă prin autodresa j, dar nimic dintr’o necesitate organică. Să trecem 'la problema raportului dintre metaforă şi stiil. Spuneam că toate „Poeticele" din lume înşiră printre mijloacele, prin care se constitueşte un stil, în pri- 209 © BCU Cluj mul rând diversele variante ale metaforei- Evident, clasificarea în sine a acelor mărgăritare, poate fi o ocupaţie interesantă şi de invidiat. Din parte-ne aim încercat însă chiar dela început să prezentăm cititorilor metafora şi stilul, drept termeni diferiţi, cari designează aspecte foarte distincte alle creaţiei artistice şi de cultură. Aşa cum ni se prezintă nouă lucrurile în această filosofic a culturii, metaforicul şi stilul sunt de fapt componentele polar-solidare ale unui act revelator. In orice caz ele sunt aspecte diferite ale creaţiei. Că metafora nu e propriu zis unul din mi jloacele, cu cari se creiază stilul, se dovedeşte simplu prin aceea că metaforele înşille posedă când un stil, când altul. Metafora îşi schimbă stilul nu mult mai altfel decât orice creaţie spirituală, dela epocă la epocă. In timpuri clasice metafora poartă faldurile altui stil, decât în timpuri baroce. Literatura bizantină oferă meditaţiei metafore de alt stil, de cât literatura lui Shakespeare. I;n poezia bizantină metafora se întrebuinţează mai ales pentru a scoate în transfigurat relief o lăture elevată, stihială, a obiectului; în drama shakespeareană metafora, adesea iperbolică, sporeşte conturul individual şi masivitatea sgrunţuroasă a obiectului. Problema aceasta a stilului metaforelor îngă-due încă largi cercetări. Sunt timpuri când metaforele se clădesc în aşa fel că se aseamănă „întreguri” cu „întreguri”, pe baza unui minim de asemănare foarte abstractă. In lirica liturgică răsăriteană Maica Precistă e numită bunăoară „casa Domnului”. Asemănarea, pe temeiul căreia ia fiinţă metafora, este aci numai împrejurarea că „ferneea” şi „casa” pot fi deopotrivă spaţii închise, cari pot să cuprindă ceva; o trăsătură analogică de esenţă foarte abstractă, care declanşează totuşi imaginaţia metaforică a poetului bizantin. Suint timpuri, când metaforele nu se clădesc decât pe temeiul unui maximum de asemănare între întregurile, apropiate unul de celălalt. In viaţa cotidiană, care te condamnă la platitudine, ţi se poate întâmpla să numeşti „vulpe” un anume exemplar uman, mai ales când persoana nu e numai vicleană, dar are şi fizionomia unei vulpi.- Sau : căderea fulgilor de nea o poţi numi „o scuturare de pene”, desigur fără de vreun efort mai remarcabil al imaginaţiei. Suveica ce poartă firul între termenii unei metafore, trebuie să consume aşadar distanţe, când mai mari, când mai mici. Aici e locul să mai amintim ceva şi despre „catacreză”. După cum se ştie pentru vechii Greci catacreze erau metaforele abuzive, artificial constituite prin termeni, ce nu prea pot fi conjugaţi. înzestraţi ou simţul de măisură prea cunoscut, Grecii nu îngăduiau alăturări prea îndrăzneţe. Sentimentul limitelor era foarte sever. Felul metaforelor era dictat mai ales de năzuinţa spre „tipizare”. Operaţie, pentru care mitologia cu arhetipurile ei furniza materialul necesar, sau centrele de cristalizare, ale imaginaţiei metaforice. Anaereon, vorbind despre greeri, îi aseamănă, în lipsa lor de griji şi ’n fericirea lor, ou zeii. In timpuri baroce, sau să zicem expresioniste, dimpotrivă, catacreza devine aproape o regulă, un uz şi un imperativ normal, conştiinţa limitelor fiind foarte laxă. In asemenea timpuri apropierea excesivă a termenilor disparaţi nu sperie pe nimeni, şi nu pare niciodată prea temerară. Ceeace pentru clasici ar fi un abuz acuzat, satisface pe omul barocului ca un lucru neted asimilabil. La unul dintre cei mai faimoşi reprezentanţi ai barocului liric, la Marino (înăse. 1564) găsim asemenea metafore fără de frâu- Iintr’o poezie a acestuia „Dona îşi usucă părul umed de suspinele îndrăgostitului la fereastră; dar nu soarele-i usucă părul ci razele propriilor ei ochi”. Pentru sensibilitatea barocă, care se complace în forme debordante, imprecise, şi în clar-obscur, un abuz metaforic aproape că nici nu există — sau dacă există, el începe, să zicem acolo, unde după judecata clasică sa declarat deja demenţa. Fapt e că criteriile cataorezei variază, omul fiind când mai îngăduitor, 210 © BCU Cluj când mai puţin, faţă de isprăvile ei. Aceasta sporeşte argumentele în favoarea tezei noastre că metafora e impregnată de aspecte stilistice, cari sub unghiu logic se deosebesc de „metaforicul” în sine. Metaforicul se produce prin însuşi actul transferului sau conjugării termenilor ,îin vederea plasticizării sau a revelării; „stilul” metaforei naşte din categoriile abisale, ce se imprimă oricărei plăsmuiri a spiritului uman, oricărei creaţii de cultură, din adâncurile inconştientului. Una dintre cele mai interesante şi învoalte înfloriri ale metaforicului este „mitul”. Dar un examen al mitului va vădi încă odată aoelaş lucru : că „metaforicul” şi „stilul” sunt două aspecte diferite ale plăsmuirii spirituale. Vom vedea mai târziu că metaforicul poate fi lărgit, generalizat, asupra tuturor plăsmuirilor de cultură, prin ceeace metaforicul ar deveni termenul menit să resurne chiar aspectul substanţial al creaţiei de cultură. Omul, privit structural şi existenţial, se găseşte într’o situaţie de două ori precară. El trăieşte de-o parte întro lume concretă, pe care cu mijloacele structural disponibile, nu o poate exprima; şi el trăieşte de altă parte în orizontul misterului, pe care însă nu-l poate revela. Metafora se declară ca un moment ontologic complementar, prin oare se încearcă corectura acestei situaţii de două ori precară. Admiţând că situaţia aceasta a omului rezultă din chiar fiinţa şi existenţa sa specifică, suntem constrânşi să acceptăm şi teza despre rostul ontologic al metaforei, ea moment complementar al unor stări congenital precare. Metafora nu poate fi deci numai obiectul de cercetare şi de analiză al „poeticei” sau al „stilisticei”, ce figurează în programele şcolare; importanţa ei se proiectează imensă pe zările meditaţiei. Metafora este a doua emisferă prin care se rotunjeşte destinul uman, ea este o dimensiune specială a acestui destin, şi ca atare ea solicită toate eforturile contemplative ale antropologiei şi ale metafizicei. 211 © BCU Cluj POEZII DE ION PILLAT PASĂRE DE LUT Pasăre galbenă ’n cioc Bate uşor la fereastră. Umbrele nopţii n’au loc In dimineaţa albastră. Oblon pe suflet căzut De mult — spre cer se ridică Şi sburătoare de lut Pătrunde ’n tării fără frică. Prin geam de cleştar brumăriu Pasăre de-aur sau frunză Sau rază pierdută, nu ştiu, Vine ila piept să s’ascunză. BURATEC LUNAR Buratec pe foaia de nufăr ' Pluteşte pe ceruri de iaz. . Intâile stele când sufăr Pe pajişti de ape şi-atlaz, 212 © BCU Cluj Drac verde aii verii, buratec, Priveşte ou ochii holbaţi Cum suie în dom de jăratec Lung luna prin plopi tremuraţi... Când clopot din funduri de bailtă Răsună în schitul pierdut, Buratec, lin seara te saltă Pe ceru ’n paftale bătut. MOARTEA PĂSTORULUI Prin ramuri vântul şi în zare marea Rotundă şi albastră şi brăzdată De prora insulelor violete Bătute ’n cearcăne de-argint, ou golfuri Ferite de furtună unde singuri Delfinii vin jucându-se. Deasupra Cer limpede ca apele de munte Ce prin poiană trec săltând la vale Cu pas uşor de calică parcă zeii Pe lume iar. De sus cad linişti. Vulturi, Rotind cununi, se ’nalţă şi coboară. Mioarele is’au grămădit la umbra Tulpinelor- Sub bolţi de aur veşted, Cu botul pe spinarea celeilalte, Se’ndeasă toate la movila unde Sub frunza toamnei stă întins păstorul Lor tânăr doborît de mâini viclene, înfipt alături îi veghează pacea Doar fluerul de soc. Şi ziua fuge. Şi vântul bate. Lung din fluer plânge Făptură nevăzută. Rar răspunde Din fund pierdut de sihlă jalea frunzei. Şi vântuil bate... Behăie mioriţa... Şi sună fluerul din alte timpuri... Deodată ramuri se desfac şi faţa Străină nouă, faunul şi-arată: O faţă mai bătrână decât coaja Pământului, mai tristă decât toamna Pământului-.. Surd bate vântul. Spune Tot mai departe gura de lumină A înserării; piere şi se lasă Pe marea violetă şi rotundă Cu insule de umbră unde zeii Au dus cu ei păstorul să le cânte. 213 © BCU Cluj SCOICA Trandafirii petale, Zori încă siderale Prin zarea de azur. Perfectă simetrie, Desăvârşit contur, Păzind, fără să ştie, Poemul cel mai pur. S’o smulgă mării mână De om n’a cutezat. Din raza spumii, zână, Ea singură sa dat. Nisipul ce o poartă Privirii mi-a propus, In vasul fără toartă, Un vis fără apus. Misterioasă doică A veşnicului cânt, Urechea mea pe scoică Ii cere val şi vânt. Şi marea, repezita, Din zare ea un sol, îmi chia mă iar ursita Adâncului ei gol. 214 © BCU Cluj H E L L A D A DE V. YOICULESCU Nu te-am văzut aevea. Mi’s încă barbari ochii... Pe treptele cu piepturi bălane n’am urcat. N am lepădat sub dafini cojocul asprei Dochii Dar dacă eşti Helladă aşa cuim te-am visat ! Cu Soarele de-apururi încinsă ’n cununie, De marmoră severă, de foc şi de avânt, Prin horbota de golfuri eu apă micşunie Azurul, marea, dorul se ţes şi-ţi fac vestmânt. Chemare de ciclade te ’nconjură, unică, Pe zarea de zambilă te ’nlrezăresc prin pini Când îţi asvârli amurguri de vin peste tnnică Şi beau centauri aur în piscuri de lumini. Lângă fântâni cu suflet şi buze de răcoare Mă ’ntâmpină la umbră păstorii tăi frumoşi Şi mă primesc de-odată, măreţe, în picioare Făcute-areopaguri de sombri chiparoşi. Imens troian de artă Acropola sclipeşte... Ce viscole de geniu suflară-acolo’n şes De-au strâns nămet de blocuri, clădind dumnezeeşte Şi-au cetluit lucrarea cu veşnic înţeles. Ogoarele de statui rodesc adânc şi-acuma Şi horă de coloane coline râd la rând Dezastrele divine ’ţi însămânţară huma Sub arşiţe înalte în lungi amiezi de gând. Stafia nemuririi în orice colţ tresaltă. Din gropi în loc de oase, cu tragic zâmbet pur Ies pietre descântate cu mâini de vis şi daltă : ' Eternitate albă închisă ’ntr’un contur. Dar de pe umeri noaptea ’ţi culege porumbeii Şi scutul ei de stele stă sus peste vieţi... Cu limpezi sâni la care au supt în leagăn zeii Tu dormi pe zăcăminte întregi de frumuseţi. Cum aş muri în tine. Ia-mi paşii reci şi du-mi-i. Senini la prora vremii, peste genuni trecuţi, Eroii tăi la gură duc buciumele lumii : „Destinul nu e cârjă, ci paloş să te-ascuţi“. 215 © BCU Cluj IATĂ MARFA, STĂPÂNE... DE VICTOR PAPILIAN Lui Nichifor Crainic P hilomelus se trezi, ca de obiceiu, în murmur înăbuşit de voci. In atrium clienţii şi prietenii îi pândeau deşteptarea. Din nou patricianul putu cunoaşte răul care-1 bântuia. De multă vreme la sculare, sufletul şi-l simţea gol, iar trupul greu, modelat parcă de moarte. In juru-i, resturile orgiei. Pe aşternutul de purpură, pe pieile de linx şi leopard, numai flori vestejite, trandafiri albi pentru visare, heliotrope pentru iubire; apoi smulse, strivite, călcate în picioare odată cu îmbrăţişările, ghirlande de lotus, care te fac să uiţi, şi coroane de hiacint, floarea născută din sânge crud şi durere. Parfumul de crini şi magnolia se înăcrise. II mistuiau efluviile vinului de Falern din cupele şi amforele nebăute. De pe mesele de cedru ,eu picioare de fildeş lucrat, rânjeau capetele de mistreţ. In talere de aur se înfoiau cozi de păun, printre braţe negre de sepie şi caracatiţă, apoi în farfurii, tot felul de comestibile, languste în sos de usturoiu, ciuperci prinse în gelatină, ficaţi preparaţi cu măsline şi bucăţi mari de peşte sleit. Philomelus ar fi vrut să se desguste de sine. Adormise îmbrăcat, în triclinium. Nu ştia nimic, nici când amicii şi paraziţii îi părăsiseră casa, nici când dansatoarele încetaseră cântecul şi jocul, nici când frumoasa Glyceria, curtezana cu ochii verzi ca ai talismanului de agată şi părul de culoarea snopului în amiază, îi slobo-zise trupul de îmbrăţişare. Philomelus ar fi vrut să se desguste de sine, dar nu reuşea. Privi la coloanele triclinului învelite până sus în iederă, privi la jocul faunilor şi bacantelor de pe pereţi şi nu reţinu nimic. Mereu aceiaşi simţire, că sufletul îi e gol şi trupul greu, modelat parcă de moarte.Poate, de fapt, nici nu trăia. Poate că de aiurea, din depărtarea câmpiilor elysee se privea pe sine străbătând cu sufletul azurul spaţiilor, sau poate, dimpotrivă, se găsea în carcera Tartarului, pedepsit să asculte la nesfârşit murmurul cerşetorilor din atrium. Paşi grei, sunând în atrium, pe mozaicul padimentului, parcă oprind murmurul vocilor, îl deşteptară din visare. Uşa se deschise. Philomelus întoarse doar capul. In triclinium intrase Marcus Chresimus Numidieus, unchiul său după mamă, tribunal militar din Numidia. — Zeul Iar al familiei tale întoarcă asupra ta vigoarea trupului şi virtuţile sufletului, pe care cu atâta dărnicie le risipeşti altora. Philomelus prinse aluzia, dar cu aceiaşi sensaţie că rămâne străină de priceperea sa. De aceea nu răspunse. Ii privea chipul prins de trăsături rigide de statuă, pe care doar pielea feţei înegrită de soare aducea o însuşire omenească. Braţele, £.16 © BCU Cluj din umeri şi până’n degete, fără alt ornament decât al muşcu laturii puternice şi trunchiul elastic şi alungit pe subt toga albă, cu mijlocul strâns în eşarfa şi centura căpeteniilor de oaste. — Abia intrat prin poarta Clusa, şi vestea cumplitei orgii de azi noapte mi-a ajuns la urechi. Dar nu ca să te mustru am luat, fără să fi odihnit — doar cât mi-am schimbat ţinuta de campanie — drumul foarte lung dela locuinţa mea din Castra pretorica şi până ’n insula ta din muntele Aventin... — Ia loc, prea iubite unchiu, şi iartă-mă dacă o tânjâlă a sufletului, mai rea decât oea mai rea boală, mă împiedică să mă veselesc de prezenţa ta în acest tri-clinium. — Tocmai de asta am vrut să-ţi vorbesc. Marcus Chresimus îşi trase lângă pat un scaun. Era o mobilă de stil grecesc, cu picioarele din lemn negru încrustat eu solzi de fildeş şi de argint. - Cumplite împrejurări se pregătesc în taină. Am părăsit lagărul meu din Numidia, unde rebelii Berberi continuă să lupte împotriva noastră, după arta lor veche moştenită dela Puni, pe care în zadar cei de aci o socotesc demnă de dispreţ. Dar m’a chemat o vorbă trimisă de vechiid meu prieten Cneius Calpurnius Piso... Philomelus îşi întoarse atenţia minţii dela oaspele său. Cunoştea mai bine oa oricine intrigile şi conspiraţiile urzite în taină împotriva împăratului. Şi dacă pentru Nero n’avea nici stimă, nici afecţiune, uneltirile lui Piso îi umpleau simţirea de dispreţ. • Chresimus vorbea într’una. Philomelus îşi cercetă din nou sufletul. Adineaori gândise la Cneius Calpurinus şi ar fi vrut, ca şi în alte dăţi, să simtă acea mişcare violentă a întregii făpturi, ce răspunde urii. Dar nu izbutea. — De aceea, iubitul meu nepot, mă vezi azi la tine înainte de a-mi face apariţia în Forum. Te am numai pe tine şi asupra ta îmi sunt îndreptate toate speranţele.... Şi tainic : •— Speranţe, pe care nici Piso, nici Silanus nu le bănuesc. Philomelus închise ochii, doborît parcă de oboseala vizitei. Militarul se ridică furios. — Trezeşte-te, fiu nevrednic al surorii mele... Vino în palestra să cunoşti plăcerea sufletului ce se scurge prin oţelul săbiei şi desfătarea muşchilor în luptă corp la corp... într’un cuvânt, plăcerea biruinţii. Sau la mare, să cunoşti înfrângerea apelor furioase, doar prin cele două braţe ale tale. Şi fiindcă în atrium sgomotul se înteţise, Chresimus se ridică. — Sunt nerăbdători toţi aceşti cerşetori, Greci murdari bâiguind o limbă păsărească, artişti jucători pe funie şi prieteni care ţi-ar vinde şi sufletul pentru un interes... Acum Philomelus îşi aminti că mimul Olympiodor îl rugase să intervină la Teofil. Voia să devină curator de noapte al drumurilor. — Goneşte-i pe toţi, începând cu Parmenon... Philomelus zâmbi. Parmenon îi era, dintre toţi filosofii, cel mai drag. — Şi încă ceva... făcu militarul apropiindu-se. Părăseşte pe Glyceria. Acea femeie nefastă îţi risipeşte averea şi îţi istoveşte trupul. Chresimus părăsi încăperea tot atât de mândru precum venise. Când intră în atrium toţi tăcură. Apoi sgomotul reîncepu. Philomelus chemă pe sclavul triclinar. . . ............. 217 © BCU Cluj ceria Parmenon să m’aştepte la ieşirea din baie. Vom merge împreună la Gly- ❖ * * Abia când intrară în grădina vilei, Philomelus se adresă filosofului. — Ce avem de făcut pe ziua de astăzi ? — Să intervii la Teofil pentru mimul Olympiodor. — Te vei duce tu în locul meu... — Stăpâne, făcu umilit Parmenon, gestul tău mu-i demn de prietenia unui adevărat patrician. Olympiodor ţi-a turnat ca din amforă, suc de vieaţă, în sufletul tău întristat. Pbilomelus ocoli un chioşc egipţian şi pătrunse într’o alee mărginită de bu-xuşi tunşi la acelaşi nivel, oare în faţa porticelui se împărţea în două. — Azi a fost la mine Marcus Chresimus. — l-am auzit tropăitul militar şi mi-a fost îndeajuns. — Nu te interesează ee-a vrut ? — De bunăseamă... — M’a povăţuit să te gonesc. — Atât ? — Şi s’o părăsesc pe Glyceria. — Şi tu ?... — Nu vezi ? Şi cu el de braţ, pătrunse în vestibul. Pe Glyceria o găsiră în faţa oglinzii de argint. Sclava îi picta genele cu un ac înnegrit în funingine, subt atenta supraveghere a cameristei Scapha. Numaidecât bătrâna procuratoare îşi îmbie stăpânul la odihnă. — Poate ai obosit, ilustre Philomelus... Culcă-te pe acest pat pregătit pentru tine cu saltele umplute pe ales, cu puf de gâscă şi lână de Leuconium. Culcă-te şi priveşte la împodobirea celei mai frumoase femei din Roma... Azi mă tem de prea mult soare, de aceea îi voiu adumbri puţin ochii şi umerii obrajilor, îi voiu mări cu fard roşu şi pe cap îi voiu pune perucă albastră cu diademă de argint. Căci ăsta e rostul unei femei frumoase... să corecteze greşelile zeilor prin frumuseţea ei. Şi după ce ajută nobilului să se culce, făcu semn lui Parmenon şi amândoi părăsiră camera. * * In oficiu îi aştepta Menahem, vânzătorul de podoabe. Era ca niciodată de agitat. N’avea astâmpăr în degete, când şi le trecea prin barbă, când le ascundea în mâneca largă a halatului. Ochii lui bulbucaţi parcă îşi jucau în orbite luminile, acum fericiţi, acum înspăimântaţi. — Inţeleptule, am găsit două podoabe spre vânzare, mai de preţ decât tot ceea ce am procurat eu până acum. Parmenon îi răspunse cu indiferenţă : — Mă ştii fără interes pentru aceste obiecte moarte. ' — Nu, înţeleptule... sunt două podoabe vii, doi sclavi părţi, fratele şi sora... Filosoful tresări. — E frumoasă ? — O minune. Parmenon îl măsură cu privirea. 218 © BCU Cluj — Cât ceri ? — Nu de asta-i vorba, se repezi Menahem, Eu nu sunt unul din acei mango-nes, traficanţi demni de dispreţuit. Asupra preţului ne vom învoi noi. — Atunci ce vrei ? — Iată înţeleptule... Aceşti sclavi mi-au fost aduşi, nu dela Delos, din târgul de sclavi, ci de-a-clrepu.il de pe câmpul de luptă. Sunt nobili prin naştere... şi de aceea mă tem... — Nu te înţeleg. — Un senatus-consult, interpretând prost legea petronia, va să oprească pe sclavii nobili pentru serviciile publice. Şi ar fi un mare păcat să-i pierdeţi. El e voinic, capabil de orice muncă în casă sau la plug... Cât despre ea, m’am gândit la tine... O ţinem aici lângă Scapha... Şi fiindcă Parmenon rămase gânditor, Menahem începu să pledeze: — Nu pierde acest prilej unic. Stăpânul tău e prieten cu Teofil... Puterea lui e neînchipuit de mare azi în Roma... Parmenon era tot concentrat în sine. •— La ce te gândeşti, înţeleptule ? făcu temător Menahem. — Nu găsesc un pretext. Dar Ovreiul era pregătit la tot. — Spune-i că vrei să cunoşti religia şi filosofia Părţilor... II Teofil îi primi în tablinum. Aci, departe de forfota casnică a perisulului şi izolat de sgomotul străzii prin toată întinderea atriului, se putea cu sârguinţă aplica studiului dosarelor, iar în timpul liber, să se dădea în voie nobilei pasiuni a cititului şi meditaţiunii. — Fii bine venit, Philomelus. La clipă potrivită soseşti. Şi nu mă bucur mai puţin văzând în tovărăşia ta pe înţeleptul Parmenon, care cunoaşte întreaga discordie a gândirii, pe frumoasa Glyceria, simbolul armoniei, şi chiar pe acest netrebnic vânzător, în sufletul căruia, ca subt un obroc cu aier otrăvit, stă gata să se stingă flacăra dumnezeiască... Apoi, adresându-tse filosofului : — Căci iată aci un om din neamul tău, ou numele Luca... medic purtat prin şcoalele din Rodos, Atena şi Antiohia, cunoscând tot atât de bine pe Leucipp şi De-mocnit, filosofii înclinaţi materiei, una singură şi nepieritoare ,ca şi pe toţi oei din neamul lui Pitagora, care cred în atotputernicia sufletului. El a tăiat, în Alexandria, trupuri de oameni morţi, potrivit poruncilor lui Herophil, şi ca să cunoască virtuţile tămăduitoare ale celor trei regnuri n’a pregetat oboseala drumurilor lungi pe urma lui Dioscoride. Philomelus se trânti pe pat, iar Glyceria, potrivit obiceiului, pe jos, la picioarele Iui, pentru ca mâna amantului să-i poată mângâia părul şi faţa. Parmenon rămase în picioare Ia căpătâiu. ■— Deşi, după multă reflecţiune, mă ţin de minunata învăţătură a lui Epicur.. de acea învăţătură, oare din spaţiile interplanetare descinde într’o luminată grădină şi nu într’un grajd de porci — fac aluzie la proasta vorbă a unui oarecare Ho-raţiu — totuşi pot socoti drept înţelepţi şi pe discipolii atletului Cleante, dacă învăţătura şi-o trag cinstit dela obârşie şi nu o primesc contrafăcută prin meşteşugu- 219 © BCU Cluj rile acestui Seneca, mai primejdios în ceea ce scrie decât în ceea ce -vorbeşte... Căci la el, scrisul e o minciună a -vorbei şi -vorba e minciuna cugetului. — Seninului Parmenon, învăţătura medicului Luca are cu totul altă garanţie decât raţiunea. Lucrarea sa, pe care de mai multe ori mi-a citit-o, o cunosc... De adevărurile ei garantează învierea... Dar nu-şi putu termina vorba, căci Menabem irumpse de după pilastru, de unde sta dosit. — Nu-1 crede, stăpâne... Mai mult decât minciună, înşelăciune e în vorba lui... Vrea şi aci să ucidă poporul, cum l-a ucis şi acolo, în ţara cea binecuvântată de Dumnezeu... Noi suntem servi supuşi ai împăratului, şi iată... — Menahem, sfârşeşte... îl înfruntă Theofil. Dar Ovreiul parcă înnebunise. îşi smulgea hainele, se trăgea de barbă, tân-guindu-se: — Nu-1 crede, stăpâne... Dovadă, dovadă cerem, nu vorbe... — Pleacă, Menahem ! Ovreiul porni în mare grabă prin atrium, gheboşit, eu capul între umeri, ca şi cum s’ar fi ferit de un urmăritor. In tablinum toţi tăcură până ce paşii lui se pierdură în stradă. Theofil scoborî perdeaua peste pervazul uşii, ca să despartă camera de atrium. Ciudat, începu el, o singură vorbă : învierea... şi a fost deajuns să-l înnebunească. Cine ştie ce plan ucigaş născoceşte acum mintea lui. — Nu se poate ucide, prea alesule Theofil, făcu medicul, spiritul care dinainte de viaţă purcede şi oare, prin adâncuri de ape şi greu de pământ, a răzbit până’n sufletul omului... Nu se poate ucide puterea care a îndepărtat lespedea de un mormânt, ca sufletul omului să cuprindă întreg cosmosul, fiindcă aceea e puterea Iui Dumnezeu... — Aş vrea să-mi tălmăceşti şi mie această învăţătură, spuse Parmenon, dar nu din vorbe, ci prin cele scrise. Prin firea mea mă feresc de jocul alunecos al vorbei şi pun temeiu numai pe ce poate fi judecat şi de alţii, deci, pe cele scrise. Medicul îşi ridică de jos capsa în care se găseau sulurile de pergament, desfăcu pe rând fiecare curea, deschise capacul cutiei şi scoase cel dintâiu sul. — „Fiindcă mulţi s’au apucat să întocmească o istorisire amănunţită despre lucrurile care s’au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor dela început şi au ajuns slujitori ai cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Theofil, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul’”... Când Luca termină de citit, o pace nefiresc de dulce se lăsase în cameră, o pace atotcuprinzătoare, întinsă parcă peste marginile timpului şi locului, între cea din urmă bătaie a inimii în cruce şi lumina cerului despicat pentru înălţare. Gly-ceria părăsise mâna amantului şi ochii ei, leneşi şi obosiţi de încondeieri mincinoase, străluciau înnoiţi într’o lumină adevărată, lumina speranţei. Chipul lui Theofil se fixase în trăsături mai tari ca firele de oţel ale credinţei. Philomelus, cu ochii închişi ,mereu în cercetarea sufletului său, voia să ştie dacă trăieşte aievea sau dacă n’a ascultat glasuri din altă lume. Numai Parmenon nesocotea cele auzite. Cu • vinte scoase de subt controlul raţiunii. — Eşti Grec ca mine, doctore Luca... dar învăţătura ta e potrivnică gândirii cu care se făleşte neamul nostru. Ori raţiunea mea, ori credinţa ta... — Te înşeli, Parmenon. învăţătura mea depăşeşte mintea, după cum vieaţa depăşeşte moartea... Căci, nu mintea unui om, unealtă între alte unelte, fie şi a celui mai înţelept, ar putea fi măsura vieţii. Vieaţa a început înaintea minţii şi nu se va sfârşi nici după sfârşituil ei. 220 © BCU Cluj — Vorba ta nu e străină de acea a gimnosofiştilor din India şi-mi aminteşte pe cea de dinaintea fiziologilor eleaţi. Dar ar fi să prelungim o discuţie stearpă... Ca netrebnicul Menahem, te întreb : dovada ? Dar tocmai atunci perdeaua fu trasă cu putere şi Menahem irumpse în ta-blinum. — Iată marfa, stăpâne... Toţi tresăriră. Chiar şi Philomelus se ridică într’un cot. In cadrul uşii se găseau cei doi sclavi. — In lanţuri i-am adus stăpâne şi sub grea escortă, din ergastulă şi până aci, ca să nu fugă.... arătă Menahem sclavii. In vasta încăpere din nou se făcu tăcere. Şi totuşi fiecare, afară de Panme-non, îşi simţea sufletul bântuit de vifor. Filosoful privea eu ochii lacomi la sclavă. — Iată marfa, stăpâne, rânji Ovreiul, prin ea îţi aduc eu învierea.... Acum planul lui Menahem se întrezărea. — Această fecioară va da înviere trupului tău obosit de mângâierile prea cunoscute ale Glyoeriei... Iar el, sclavul, învierea trupului tău de stăpân. I-am pus lanţuri la mână... Dar ele-s prea uşoare. Pe cele grele, de adevărat stăpân, le aştept de la tine. Iţi aduc învierea, stăpâne... Nu pregeta... — Taci pângăritorule. Vorbise medicul oare se ridicase în picioare. — Nu tu i-ai adus, ci Dumnezeu i-a ales... Ei sunt liberi. — Şi cine i-a eliberat ? se răsti Jidovul. — Acest semn al crucii... Chipul medicului se transfigurase. Strălucea ea într’o apoteoză. Capul lui părea că împrăştie lumină, ca un pisc din care ţâşneşte soarele dimineţii. Ochii i se făcuseră mari ca orizontul destinului; ehlamida i se prefăcuse în abur alb. Atunci se petrecu ceva de necrezut ochilor. Sclavul vru să repete semnul eliberator, dar lanţurile îl împiedecară. Cu o mişcare de încordare a întregului trup se smuci. Toţi crezură că şi-a smuls mâinile din închieturile pumnilor. Dar mu... lanţul fusese rupt. Şi în timp ce cu dreapta, de care atârnau inelele de fier ca mişte cărnuri sfârtecate făcea semnul crucii, Philomelus se adresă lui Theofil : — Pe amândoi sclavii i-am cumpărat, eu... III A doua zi dis de diminează, Menahem veni la Parmenon. Era foarte turburat. Transfigurat îl vedea filosoful, dar tras înspre moarte. — Inţeleptule, grijeşte foarte... In casa voastră, din vina mea, au intrat doi oameni din neamul păcătos al sclavilor, care aseară, după cum ştii, într’o clipă s’au împovărat cu toată fără-de-legea minciunii. Filosoful ridică umerii, nepăsător. — Mi-i cugetul plin de otravă. Eu vi i-am adus, eu trebue să vă mântui.... Căci fără-de-legile acelui medic sunt mai molipsitoare decât boalele, pe care el ar avea datoria să le combată. Fii prudent, Parmenon... Altcum, vei pieri laolaltă cu nepăsătorul tău stăpân şi voiu pieri şi eu... — Fii fără grijă. N’a pierit nimeni de când e lumea, de răul unor sclavi. — „Ăştia clocesc ouă de basilic11, după vorba profetului nostru. Cine mănâncă din ouăle lor, moare ,iar dacă se sparge vreunul iese o năpârcă1*. Parmenon râse. 221 © BCU Cluj --Na râde, Parmenon... Noi folosim cerul ca să cucerim pământul, şi iată că acel medic, care, mai mult ca oricare altul ar trebui să rămână supus unei atari porunci înţelepte, foloseşte pământul ca să cucerească cerul.... — Vorbeşti prostii, Menahem. Cer, pământ ?... Un singur criteriu : eu... Menahem plecă în grabă. I se părea că înebuneşte. Simţea cum fiecare părticică a trupului i se răzvrăteşte. Răsuflarea i se înneca în gât, un cerc dureros ca o obadă îi strângea pieptul şi tâmplele-i pulsau ca două inimi. Se trezea ou gesturi de nebun, râzând fără rost sau smulgându-şi barba. In acea dimineaţă îl certase rău Rabi Azai, căruia i se mărturisise. In faţa vilei Glyceriei agitaţia lui se potoli. Aci trebuia să izbutească. Pe frumoasa curtezană o găsi în grădină, rezemată de balustrada lacului, privind cerul în timp ce Scapha, camerista, da fărâmături de pâne peştilor din basin. Menahem îşi dete seama că răul a molipsit pe frumoasa femeie. Intre cer şi a ei privire se legăna un val de linişte duioasă. Doar clipocirile peştilor după fărâme se auzeau şi totuşi întreaga fire, simţea el, răsuna în valul de linişte ritmat. — Ce bine cai sosit, Menahem, spuse Schapha. Tu eşti un om purtat prin lume... Ne mor peştii, peştii aceştia frumoşi cu solzii de aur şi picuri de mărgean. Le-am schimbat apa, le-am turnat lapte de măgăriţă îndulcit cu făină şi miere, le-am dat tocătură de carne... Lui Menahem dintr’odată îi trăsni gândul cel bun. — Zadarnic te strădueşti, Schapha. Un singur remediu este... — Vorbeşte, Menahem. Dar vânzătorul se întoarse către Giyceria. — Aminteşte-ţi, stăpână, de Vedius Poliion care-şi nutrea ţiparii cu sânge de sclav... — Astă noapte, amantul tău a cumpărat o nouă sclavă. Eu i-am adus-o, ce-i drept, dar tot pentru tine... Să-i înzdrăvenesc sufletul. Azi dimineaţă am aflat veste... El te va uita pentru dânsa... Şi de aceea mă vezi lângă tine. Giyceria, fără niciun cuvânt, se îndreptă spre casa. Menahem, înfuriat ,se adresă Scaphei : — Priveşte-o... e mai bolnavă ca peştii tăi. Dacă n’ai grjă, se va prăpădi, şi odată cu ea vei pieri şi tu... Scapha râse. — Ce ştii tu de sufletul femeii. Spune mai bine ce să fac pentru peştişorii mei. Ţi-am spus... Un singur mijloc. Stropeşte-ţi basinul cu sânge de om... Şi, pentru binele tău, ou sângele sclavei ce nu se adăposteşte în vila ta, ci în insula lui Philo-melus. Menahem plecă fericit. Planul lui se aşeza temeinic parcă pe tot cuprinsul minţii. Trebuia acum să-l vadă neapărat pe Marcus Chresimus. De grăbit ce era îşi luă o lectică din cea dintâi castră întâlnită. Pe Chresimus Numidicus îl găsi în plin exerciţiu de gimnastică. In faţa unor stâlpi adânc înfipţi, el lovea pe rând ou sabia de lemn să-i frângă dela pământ. —■ Opreşte jocul, neîntrecutule în vitejie Numidicus, şi adună-ţi toate puterile sufletului şi trupului întru apărarea gintei tale. Generalul abia îşi stăpâni mânia. Oare ce voia acest semeţ barbar, care în-drăsnea să-i vorbească fără să fi anunţat pe nomenclator ? — Te-am văzut ieri dimineaţă intrând la iubitul meu stăpân, Philomelus, şi am înţeles că dorul ce te aduce la el era acelaşi cu cel ce m’a mânat azi la tine. Stăpâne, scapă-1... 222 © BCU Cluj Şi căzu în genunchi. — Primejdia e mai mare decât crezi. Moartea... moartea necruţătoare îl pândeşte pe aproape. — Ridică-te, străine, şi vorbeşte lămurit. — Leilor să mă dai hrană, dacă vreo minciună va grăi gura mea. Philomelus moare otrăvit.» — Otrăvit ?... De cine ?... . — De semnul crucii. Marcus Numidicus îşi înălţă privirea. — Ai spus o vorbă mare... Hrană leilor... aşa va fi, de minţi. — Da, stăpâne, hrană leilor să ajung, dacă în casa lui Philomelus n’aiu intrat doi sclavi din secta cea mai duşmană Romei... Eu i-am văzut făcându-şi semnul crucii în dreptul templului lui Jupiter şi tot eu i-am văzut scuipând statua Fortunei... Ovreiul vorbea cu atâta convingere, de parcă îşi rupea bucăţi bucăţi din suflet. Generalul se lăsă convins. — Şi oe-i de făcut ? Menahem atât aştepta. — Un singur remediu este... Iii am încredinţat în mare secret dela cel mai mare Rabi al nostru. — Care-i ? — Doar duhul sângelui îl poate salva. Stropeşte-i casa cu sânge... cu sângele lor, stăpâne. Ei i-au otrăvit sângele, din sângele lor să iasă duhul învierii lui Philomelus. IV Vorba sclavului part era liniştită, fără izbucniri răsvrătite, fără rugi umile. Cuvântul lui mergea la sigur ca pasul unui om stăpân pe sine, pe poteca dintre un munte şi o prăpastie. Şi Philomelus avea impresia că aceasta e poteca care duce la adevăr. In toată casa era linişte mare. Stăpânul dăduse porunci şi servii închiseseră uşile atriului şi obloniseră ferestrele, ca nu cumva sgomotul căruţelor sau strigătele lecticarilor să-i turbure convorbirea. — Vorbeşte, Artaban... Tu nu mai eşti sclav. înainte să-ţi fi dat eu brevetul de eliberare, iată că te-a eliberat acel om. — Aşa-i, stăpâne. — Un lucru înţeleg... Avântul tău către un om pe care pentru întâia oară îl vedeai şi către acele cărţi, pe care nu le cunoşteai. — Stăpâne, după cum ţi-am spus, în ţara mea am fost un om de neam ales. M’am luptat şi am fost învins... Dar azi îmi dau seama... am fost învins ca să mă înalţ până aici. Din copilărie simţeam că port în mine un dar şi abia ieri l-am cunoscut. — Artaban, sdlav îndumnezeit, răspunde-mi ou noua ta înţelepciune... Sunt eu oare menit pieirii ?... Dacă mă crezi vrednic... — Stăpâne, iartă-mi nehotărîrea. Nu mă simt încă atât de înstărit de puterea lui Dumnezeu... Dar dă-mi îngăduinţă pentru câteva ore, să caut pe medicul Luca. II voiu găsi şi dela ei voiu aduce hotărîrea. Suntem Ia crepuscul... până’n ooncubium vom fi înapoi... Deşi liber, sora mea Bannis rămâne chezăşie... — Du-te, Artaban, şi întoarcerea ta să-mi aducă învierea. 223 © BCU Cluj Philomelus se ridică şi deschise fereastrea dinspre grădină. Un gest pe care de mult nu-1 făcuse şi o muncă pe care de mult nn şi-o permisese. Dar în suflet simţea unduirea unei puteri de mult dispărută, melancolia. Şi un gând străin îi veni în minte. — Dac’aş putea plânge... Parcă plânsul, înainte de a-i ajunge în ochi, i-ar fi reînviat tot trupul şi sufletul, ca seva cea proaspătă pomul uscat. Grădina era roşie, însângerată parcă de un pumnal înfipt în soarele amurgului strâns ca o inimă. — Dac’aş putea plânge... Gu ochii plini de nădejde se întoarse spre Bannis. — Copilă, poţi tu să-mi dai fericirea după oare râvnesc în clipa asta ? — Sunt la vrerea ta, stăpâne. — Nu, nu... nu mai înţeles. Dă-mi singurul bun cu putinţă, dă-mi durerea... Sclava nu putu răspunde nimic, căci uşa se deschise eu putere şi în cameră intră Marcus Chnesimus. — Philomelus, am aflat de a ta trădare. Adăposteşti aci pe duşmanii imperiului... — Cine eşti tu să porunceşti în casa unui patrician ?... — Sunt mai mult decât unchiul tău, sunt cetăţean iubitor de patrie... Adu la judecată în faţa mea pe acei ce îndrăznesc să-şi facă o fală din semnul de ruşine, al crucii. — Iată-mă, stăpâne... Generalul se întoarse către sclavă. — Tu ?... Cu ce putere îndrăsneşti să mă înfrunţi ?... Marcus scoase pumnalul dela centură şi în aceeaşi lovitură simţi coastele râcâim! de două ori, şi în piept şi în spate. Philomelus se repezi asupra trupului căzut. Un val de sânge îl stropi în faţă. — Scoate-i cuţitul din inimă, îi porunci generalului, şi cu el ucide sau te ucide. Apoi plecă. Philomelus se ridică. Liniştit trecu în cubiculum şi se aşeză în faţa oglinzii. Cu mare atenţie îşi cercetă ochii, faţa, gura. Numai stropi de sânge şi nicio lacrimă. V — Toate lămpile şi candelabrele erau aprinse în camera egipţiană. Era o încăpere cu pereţii oblici ca o piramidă trunchiată, pregătită de mult de Philomelus după modelul mastabelor. Philomelus odihnea pe un pat înalt, la care ajungeai suind pe trepte. In jur numai flori. Trandafiri albi, atât de dragi lui, şi flori de heliotrop, dragi Glyceriei. Şi în toată casa, pe covoarele aurite ornate cu chip de regi şi pernele violete cu desene în linii frânte. Ghirlande de chiparos înşerpuiau cele patru coloane resfirate fiecare în tavan ca ramurile pomului de palmier. Şi iară flori, pe mesele cu inscripţii hieroglife, în vasele pictate cu miniaturi de lei şi gazele şi în cuferele de lemn de forma obeliscurilor. •— Pentru ce această risipă de flori, Philomelus ? — Aşteaptă sosirea Glyceriei şi vei afla. Dar până atunci, Parmenon, stoaroe-ţi mintea ca pe un burete şi din inima ei găseşte-mi răspunsul cel de cuviinţă. Filosoful surâse cu superioritate. 224 © BCU Cluj — Cu ce grea problemă vrei să mă încerci, Philomelus ? - Vreau să ştiu dacă secarea lacrimilor poate fi motiv de moarte. — Lacrimile sunt nişte excrete fără valoare. Nu au nici o legătură cu sângele, flegma, bila neagră şi bila galbenă, deci acele umori din al căror amestec potrivit rezultă sănătatea. Vrei probă ?... Omul poate plânge şi în veselie şi în supărare, şi când i-a intrat o museuliţă în ochi şi când... Dar se opri din vorbă, căci ridicând perdeaua, în cameră intrase Glyceria. O clipă femeia rămase nemişcată cercetând, apoi dintrodată hohotind, se repezi pe scările patului. — Iubitul meu, pentru ce ?... Pentru ce ?... Cu o mână slăbită Philomelus începu să-i mângâie părul! şi fata. — Iată, Parmenon că tu. cu toată marea ta înţelepciune, n’ai putut înţelege ceeace această femeie într’o clipă a înţeles. — Pentru ce, stăpâne ?... Pentru ce ?... filosoful se simfi jignit. — Ce joc mi se ascunde ? — Nici acum n’ai înţeles, Parmenon... nici când lacrimile acestei femei rostesc mai desluşit ca vorbele, adevărul... M’am otrăvit, Parmenon... şi în curând nu voiu mai fi între voi. Filosoful îşi pierdu cumpătul. — S’alerg după un flebotomist... Lăsând sânge din vine, se scoate şi otrava. — Opreşte, Parmenon... Nu-i asta meseria ta... Făţi datoria... — Cum ? — Vorbeşte-mi... Filosoful îşi reluă cumpătul. — Despre ce ? ■— Vorbeşte-mi despre moarte... Iar tu, scumpă Glyceria, nu plânge, ci ia-mi mâna în mânile tale. Vreau ca moartea să mă surprindă între vorbele lui Parmenon şi mângâierile femeii iubite... Urmă o scurtă tăcere pentru ca Glyceria să-şi oprească plânsul şi Parmenon să-şi adune gândurile. Apoi filosoful începu : — Niciodată nu-i prea devreme, niciodată nu-i prea târziu... Aşa ne învaţă Epicur. Fiindcă niciodată nu putem şti când suntem şi când nu suntem fericiţi. E mai bine ca trupul nostru să-şi păstreze forma prin oare determină spaţiul sau, descompus în atomi, să cadă în vidul infinit ?... Dar şi atunci, aceeaşi lege: niciodată nu-i prea devreme, niciodată nu-i prea târziu... Se opri. Respiraţia patricianului încetase. Acum, el observase înaintea amantei şi sufletul său rânji Cu bucurie ca într’un triumf personal. — Ridică-te, Glyceria... el a murit. Vocea-i era poruncitoare, de stăpân. Tânăra femeie se supuse. —Glyceria, făcu filosoful, ştii care este datoria ta... Acum porunca era mai cuprinzătoare, mai din adâncul sufletului, învăluită de patimă. — O singură datorie ai, cea a frumuseţii tale. Şi, peste cadavrul lui Philomelus, el întinse mâna s’o prindă. — Vino să ne iubim, Glyceria... Chiar aci, în această cameră... Moartea e ambianţa cea mai potrivită voluptăţii... Vino, Glyceria... Dar femeia se trase către uşă. Parcă nu îndrăsnea să priceapă. Filofosul îşi pierduse cumpănita lui ţinută. înnebunit de patimă scoborî după ea. Glyceria o luă 225 ' © BCU Cluj la fugă în tablinum şi de aci în peristil, unde se ascunse după o coloană a porticelu-lui. Stătu câtva timp să vadă dacă este urmărită. In curtea peristilului nicio mişcare; câţiva sclavi vegheau în atrium trupul copilei ucise; în rest, casa era în întuneric, potrivit ordinului. Doar arcul şipotului de apă din fântână era singura lumină şi singurul sgomot. ' Glyeeriei îi trecuse spaima. La un strigăt putea deştepta pe toţi sclavii. Dar nu mai voia să se întoarcă în casa unde odihna a doi morţi dragi era turburată de sufletul unui netrebnic. Şi nici acasă, la procuratoarea Scapha. Ar fi vrut să fie departe, departe, îmtr’un loc în oare se poate plânge şi suferi cu adevărat. Să poată plânge şi suferi în aşa chip, încât lacrimile să-i spele fardul şi suferinţa, sufletul. La poarta grădinii se opri. In fundul alelei lumina un felinar. Glyceria nu se sperie. Sufletul îi spunea să aştepte. Vestea cea bună începe ca o luminiţă ce creşte apoi şi luminează întreaga lume. Totdeodată într’o parte azurul obscur se înălbi, parcă tot dela felinar şi atunci Glyceria recunoscu pe Artaban. Fericită, ea îi ieşi în întâmpinare. — Opreşte, Artaban... Du-mă şi pe mine la izvorul acestei lumini. VI — Unde ne găsim aci, frate Luea ? — In incinta carcerei mamertine. — Aci voiu găsi eu lumina cea nouă a sufletului meu ?... — Da... la această uşă. Cei trei se opriră. Numai paşii paznicului de noapte sunau departe, dincolo de zid. încolo, linişte adâncă, întinsă din închisoare peste forum şi parcă peste Roma întreagă. — Frate Paulus, o femeie aşteaptă la uşa ta... Ea vrea să iubească... Atunci un strigăt de cocoş despică parcă lumea până în marginele ei. Vocea de după gratii rosti : — Frate Luoa, a cântat cocoşul a treia oară.. E ora marei remuşcări... Şi Glyceria repetă pentru sufletul ei : —■ A cântat cocoşul a treia oară... E ora marei remuşcări... © BCU Cluj S’AU SCULAT CĂLUII CU GÂLCEAVA... — HOTAR DE SAT — DE D. CIUREZU „înalt judeţ de pricini omeneşti, Sânt un bătrân zălud şi prost, O scorbură din lumea care-a fost, Cum vânt şi scorburi sânt cele lumeşti. Vederile mi-s stinse, pasul scurt, Şi stihiile-mi sună în urechi, Sânt un bordei cu grinzile străvechi Pe-al cărui prag dudaele-au crescut... Iertaţi-mă de-oi spune vreo voroavă Ce nu-şi găseşte cinste, nici lumină. Sânt un biet om, cu sufletul de tină Şi port în el mătură şi otravă- Din câte-mi sbor prin minte şi se strâng, Din vigura de viaţă oare-o port, ' Mă ’ntorc din drum pe-un fir uitat de tort Şi crengile prin vânturi mi le frâng... * * * ...Venea în vipii svon de primăvară Şi Jiul bobotit curgea buluc, Vedeam pandurii pâlcuri cum se duc Şi se vorbea de zaveră în ţara. 22 7 © BCU Cluj Eram aşa cât un pirlaz de mare îmi număram pe mână ghioceii, Mă împungeam în branişti cu viţeii Şi aşteptam o zi să sbor în soare. Atunci ne-a strâns moş Dârlă la tufiani, Prâslele rămase lângă oase, Hotarul ocinii spre ştiinţă să ni-1 lase, Cam i-] lăsaseră străbunii peste ani. Şi-am pornit cu toţii, crilă, pe hotar Din Lacurile Lungi spre Vărbicioară... Pocnea pădurea ’ncet de primăvară Şi iarba o simţeam cum iase-afar. Am luat-o ’n şir pe padină Ia vale Spre Trincă ’n jos, la tei, lângă isvoare Şi-am mers aşa pe haturi şi răzoare Că soarele bătuse-o jumătat de cale. Aci, am stat în tihnă şi-am prânzit Am băut ou pumnii apă din ştiubei; Am ascultat cuim creşte frunza’n tei Şi rodul nou pe câmpul înverzit. De-aci am luat cureaua spre mălini Prin măgura Grăiţii, Ia răstoacă Şi ne-am lăsat spre tufa lui Bâzdoaca Pe-un rai de poală verde şi colini- Curgea năslap lumina în argint, Pe albii de chilimuri şi scântei; Şi soarele în prapuri lungi şi grei Se despletea pe guri de mărgărint. De mii de fire cerul legăna Ciucuri calzi de cânt şi ciocârlii Şi de pe clini căpuşele de vii Cu mirosul de grâne se ’nbuna. Am stat aşa o clipă năuciţi In faţa şi mărirea Celui Sfânt, Cu glesnele ’ngropate în pământ Şi ruga’n noi, ca zarzării ’nfloriţi. Apoi domol, cu soarele pe piept Mare cât o azimă de lumini Am ocolit spinarea de colini Şi ne-am pierdut pe-un şleau adânc şi drept. 228 © BCU Cluj Când am ajuns la loturi, spre Troian, Căzuse ziua pârpor în vâtale Şi umbra ei se desfăcea ’n tarlale Cu miros crud de troscot şi oman. De-aci cu ochii sfoară, drept nainte, Am năzărit spre Lacurile Lungi, Mai rămăseseră ’n lumină două dungi Ca două tivuri de odăjdii sfinte. Şi ’n stol tăcut am coborît spre sat Cu semnele hotarului în noi Crestate ca’ntr’o coaje de altoi Pe care vremea’n trunchi le-a vindecat. Că mi-a fost dat, cinstit şi’nalt judeţ, Să mai trăesc acuma şi să văd Cum se bulbucă-al lumilor prăpăd, Cum râvnele se gudură isteţ, Şi oamenii se vând lui Anti Crist. Mi-e sufletul ingenunchiat şi trist. Abia aştept să sui în faţa Lui Cu mâinile pe piept, cum am trăit Om între oameni, paşnic şi cinstit. N am râvnit la blidul nimănui, Un bob de mei să zic că este-al meu Martor am în cer pe Dumnezeu. Că s’au sculat Căiluii cu gâlceavă Să ne doboare legea şi moşia M’astupă de năduf nevolnicia Şi sufletul mi-e tot, noroi şi pleavă. De ne veţi da, au nu, dreptate, Apocalipsa scrie să s’audă: Cum că noroadele sunt toate purdă Şi’n pohta lor, zădărnicii sunt toate”... 229 © BCU Cluj P O E Z I I DE VIRGIL CARIANOPOL DESNĂDEJDE Peste munţi, peste dealuri, peste troene Alerg cu spaima mea lipită de gene. Se ’ndoaie şi drumul şi cerul de fugă S’apleacă şi brazii şi visul la rugă-Plâng norii ou mine pe creste. Nu-i casă, nu-i umbră, lumină nu este Nu-mi strigă nimeni numele, n’aud cuvinte Nisip mi-e trecutul, nisip e ’nainte. Pe creste pe dealuri, alerg tot mereu. Se trezesc strămoşii din sângele meu. Alerg mai ’nainte .Mi-s umerii uzi... O Doamne, încotro ? Mă simţi ? Mă auzi ? Aruncă din slavă un roi de scântei Vulcanilor stinşi ai anilor mei... CREDINŢA » îmi iau umbra frate şi pornesc în zăn Sunt semnul ce se leagă ’n depărtări îmi iau umbra galbenă şi mă pornesc în lume, îmi este silă să-mi mai ştiu de nume. Mă duc să fiu o pânză de catarguri Un pic de vânt ce tremură pe larguri Să fiu un chip din umilele chipuri.... Să fiu nisip din albele nisipuri- Mă duc ori unde numai să mă ştiu plecat Să nu rămân aici un arbore uscat.... Să nu mă vad ai mei cu chipul supt, Să nu privească sufletul meu rupt. Mă duc, ce dacă n’o să mai înving ! Nu-s cel dintâi care aşa mă sting. Odată când şi drumul înspre care merg Va şterge urme care nu le şterg... Mă vei găsi şi tu şi-ai mei şi cea din urmă stea Un stârv ce spânzur de credinţa mea. 230 © BCU Cluj INEFABILUL EMINESCIAN DE D. CARACOSTEA ^Motivul idilic Cătălin-Cătălina are în prima parte, a scenei din ungher, o structura deosebită de idila din final. Prima idilă are pe alocuri în vorbire ceva sprinten şi şăgalnic, un tempo de scherzo. Când însă actorii se îndreaptă spre culise, mişcarea capătă un tempo mai lent. Motivul următor, sborul prin spaţiu al Luceafărului, are un caracter oare se cere lămurit, cu atât mai mult eu cât Eminescu a stăruit, cum n’a stăruit asupra nici unei părţi, asupra complexului din care face parte. Pentru cel care se adânceşte numai în ideile lui Eminescu şi nu trăeşte forma însăşi a poeziilor lui, adesea rămâne impresia neîntemeiată a unei reflexivităţi exagerate. Impresia aceasta este sporită prin faptul că, obişnuit, partea de gândire cade la sfârşit, ca o concluzie. In Luceafărul însă, sufletul reflexiv al poeziei nu mai stă la sfârşit- Este atât de viu încadrat în dramatismul poemei, mişcarea întregului tinde atât de firesc spre dselegarea supremă, încât cele trei etape: ascensiunea la Dumnezeu şi viziunea cosmică; rugăciunea; liberarea, sunt tot atâtea etape dramatice ale absolutului patimii care caută deslegarea omenescului în plan dumnezeesc. Şi faptul că Eminescu a plăsmuit anume acest ansamblu înaintea celorlalte părţi ale poemei, arată că a văzut aici cheia de boltă a întregului. Către întrevorbirea lui Dumnezeu tinde întreaga desfăşurare anterioară şi din lumina acestei cupole centrale, cad resfrângeri spre tot ce urmează. îndeosebi sborul Luceafărului va deştepta totdeauna o deosebită admiraţie. In primele tacturi ,o propoziţiune redusă la elementele ei cele mai simple: predicatul porni urmat de subiectul Luceafărul ,deschide cu o încordare concentrată ascensiunea. Din însăşi concentrarea aceasta, te aştepţi să izbucnească viu mişcarea. Ca să măsori valoarea acestor două cuvinte, e deajuns să încerci inversiunea lor. Schema ritmică ar rămânea aceeaşi, dar valoarea expresivă a celor trei măsuri ar fi pierdută. Să faci aici pauză după verbul a porni ar fi ea o contradicţie în a-diecto, care ar anihila dinamica verbului. De altă parte, substantivul acesta, după verb şi înainte de pauză, capătă un relief deosebit. Fiind vorba de un subiect fără pereche, te aştepţi la o încordare la fel. Pauza aici este deosebit de expresivă : e ca un razim pentru elanul nemărginit. 231 © BCU Cluj Sub arătata impresie şi după pauză, observaţi acum mişcarea largă a întregii strofe : ' Porni luceafărul. Creşteau In cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau In tot atâtea clipe. Emistihul al doilea face una cu versul următor. De altă parte, în cadrul acestei mişcări, inversiunea a lui aripe accentuează majestatea, iar prin posesiv aripile apar ca un atribut firesc, cum într’a doua întrupare apăreau coroana şi marmoreele braţe. Pentru a da amploare mişcarea de largo se repetă paralel în ultimele două versuri ale strofei, exact în aceeaşi poziţie ca în primele două şi exact cu acelaşi număr de silabe. Nu numai numărul de silabe este identic în aceste două grupe, dar şi întreaga structură sintactică : imperfectele creşteau şi treceau sunt urmate de determinări adverbiale şi de sustantive. Repetarea acestor construcţii sporeşte impresia de adâncire în spaţiu. Ea face una cu paralelismul celor două mişcări de enjambement. Acustic, această impresie a trecerii clipelor este susţinută prin aliteraţiunea consonantei t: observaţi după t iniţial din treceau, care introduce această unitate ritmică, repetarea ca de cronometru de patru ori a sunetului în: tot atâtea clipe. Pentru viziunea spaţială a lui Eminescu, reprezentările care se leagă de creşteau în cer a lui aripe, nasc întrebarea dacă această impresie de creştere raportată la axa verticală a poemei: sus şi jos, este văzută plastic din perspectiva de pe pământ sau din perspectiva de sus. Yăzută de jos, creşterea aripelor este o imposibilitate plastică. Dimpotrivă, privită de sus, din perspectiva către oare tinde acum astrul, ea este plastic adevărată. Fireşte, aceasta nu cu preciziunea cerută de o scenă pe pământ, dar în acel ansamblu imprecis şi sugestiv în oare cuvintele sânt întrebuinţate şi pentru apropierea lor de o esenţialitate iraţională. Privite în contextul inefabilului, creşteau, cer şi aripe au un orizont absolut, par atribuite sugerând elan, putere, nemărginire. Dacă prima strofă a sborului se încheie cu impresia timpului vertiginos care birueşte spaţiul, strofa a doua vrea să-ţi concretizeze imensitatea spaţiului făcând una cu vitesa. Un cer de stele dedesupt, De-asupra-i cer de stele — Părea un fulger ne ntrerupt Rătăcitor prin ele. Fără îndoială, imaginea este una din cele mai strălucite şi originale din literatura lumii. Deşi aici adâncesc numai forma operei privite în sine, totuşi pentru adevăratul plastic al viziunii, să-mi fie îngăduită întrebarea: este imaginea aceasta pură fantezie a poetului, sau elementele ei au ceva din plasticitatea unei experienţe care a fost apoi încorporată şi transfigurată în acest ansamblu ? Ocolul va fi numai aparent, căci îmi va servi să caracterizez imaginea. Este cunoscută iubirea poetului pentru aspectele nocturne ale naturii. Atât în ţinutul originar al Moldovei de Nord, bogat în lacuri, cât şi aiurea, nu odată el a avut prilejul să admire chipul cum în luciul lacustru se oglindeşte cerul înstelat. Pentru fiecare din nenumăratele licăriri de sus, licăreşte o alta în apă. Iar în nopţile cu descărcări electrice din senin, un fulger isbucneşte câteodată şi pare că 232 © BCU Cluj uneşte cerul de sus cu cel de jos. De bună seamă, Eminescu a contemplat adesea spectacolul acesta- Iar faptul că a trăit acest aspect al naturii nu scade întru nimic originalitatea imaginii. Rânduri de oameni de pretutindeni au privit de nenumărate ori acest încântător aspect, poetul însă l-a păstrat neşters în amintire ; şi atunci când s’a ivit necesitatea, vechea experienţă s’a însufleţit în acea minunată imagine : părea un fulger nentrerupt rătăcitor prin ele. Pentru originea imaginii, următoarea strofă din Lăsa-fi lumea... se cere amintită : ' Înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, , . Arătând privirii noastre . Stele ’n ceruri, stele’n valuri. Caracterul descriptiv al contextului învederează trăirea imaginii. Iar pentru ai doilea element, vitesa vertiginoasă a fulgerului, relevez următoarea imagine din Sărmanul Dionis, prăbuşirea eroului în spaţiu : el cădea ca fulgerul într’o clipă cale de mii de ani. Astfel se învederează cum elementele imaginii fusese trăite de timpuriu şi apăruse în felurite contexte înainte de a se contopi în această strofă fără seamăn. Departe de a-i scădea originalitatea, faptele amintite o subliniază. Plăsmuirea personală a viziunii iese în relief şi când o compari cu unele aspecte înrudite din literatura lumii. Imaginea lacului în care tremură cele două infinituri apare bunăoară şi la poetul polon A. Mickiervicz în balada Lacul Vilelor. Dacă te apropii noaptea de acest lac, ai stele deasupra, stele în adâncuri; ai crede că eşti cufundat în spaţiu într’un abis. Eminescu a cunoscut de timpuriu pe Mickiewicz. Şi a cunoscut de sigur şi balada lui Asaki, Jijia, care e dată ca o imitaţie după zicerea poporană, dar de fapt urmează pas de pas pe poetul polon. Dar, la acesta, imaginea rămâne mărginită în sfera pur contemplativă a lacului legendar, este departe de orizontul şi dinamismul imaginii eminisciene. Dovadă că poetul a plecat dela impresia cerului înstelat în luciul apelor, este că toate sugestiile din acest ansamblu se închee vizual cu această imagine : luminile izvorîte din haos îl înconjoară pe sburător ca nişte mări dea-notul. La fel stelele oglindite înconjoară parcă înnotând pe cel ce pluteşte noaptea pe luciul apelor... Paralel cu măestria plastică a strofei, sugestiile ei acustice vin să colaboreze la impresia de multiplicată licărire. încadrat între două silabe în u, primul vers : un cer de stele dedesupt înfăţişează o repetare de şase e în ondulaţie de accentuare şi neaccentuare, ca tot atâtea licăriri în depărtare. Iar emistihul al doilea al versului următor este o succesiune de patru silabe, toate cu repetarea aceloraşi licăriri în e: cer de stele. Intre aceste doua şiruri de consonanţe, la mijloc după cuvinte mai lungi în u accentuat: dedesupt, deasupra-i, subliniază şi acustic impresia de adâncire în spaţiu proprie acestei vocale. Nu este pentru prima oară când la Eminescu aliteraţiunile în e, urmate de silabele în u accentuat, sânt menite să redea fluturarea multiplicată a lucrurilor oare tremură şi dispar în depărtare : Vezi, rândunelele se duc; Stelele n cer deasupra mărilor;... dar nicăiri ca aici, în: ....' .......... ..............Un cer de stele dedesubt . , De-asupra-i cer de stele — - ; 233 © BCU Cluj această sugestie nu este mai vie, poate şi prin aşezarea aliteraţiilor ca două aripi care încadrează cuvintele mai lungi şi în u accentuat. Din 15 silabe ale celor două versuri, 11 sânt în e, iar impresia de multiplicare este accentuată şi prin repetarea cuvintelor în ultimul emistih. Astfel, viziunea plastică este secondată de arătatele sugestii acustice, făcând una cu ele. Această colaborare între muzică şi plastică stă în esenţa poeziei şi marchează aici unul din marele ei triumfuri. Ascensiunea la Dumnezeu e actualizată în două moduri : prin sborul vertiginos în haos, apoi prin însăşi ajungerea în faţa nepătrunsului- Mijloacele stilistice şi acustice sânt diferite. Cu tot extraordinarul ei dinanism, imaginea fulger ♦ netrerupt ar fi uimit, dar nu s’ar fi realizat deplin fără o mai largă încadrare plastică. De aici, necesitatea strofelor : Şi din a haosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca’n ziua cea dintâi Cum izvorau lumine; Cum izvorînă îl înconjor . Ca nişte mări, de-a’nnotul... El sboară, gând purtat de dor, Pân’piere totul, totul; m In sborul acesta supranatural, ca să apropie imensitatea de formele reprezentărilor noastre, apar unele imagini care, deşi au vagul supra sensibilului, păstrează unele determinări temporale şi spaţiale: stelele izvoresc din a haosului văi; el le vede ca’n ziua cea dintâi, iar imensitatea luminilor, ca să aibă ceva reprezentativ, îl înconjoară ca nişte mări, de-a’nnotul..., ca şi cum le-ar vedea tremurând în luciul unui lac. Ceea ce sânt imaginele acestea în ordinea plastică, este în ordinea morală opoziţia gând purtat de dor. Caracterul inefabil al contextului care ne apropie de prezenţa lui Dumnezeu, cerea aici valori stilistice deosebite. Evocat pentru a măsura prin vitesă absolutul pasiunii care nu cunoaşte hotare, haosul este lăsat în urmă : El sboară, gând purtat de dor, Păn’piere totul, totul Apoziţia nearticulată pune un nou accent pe esenţa de absolut a patimii. Ca subliniere acustică a momentului, e remarcabil sistemul rimelor ultimei strofe citate, toate în o accentuat şi acea contopire de trei emistihuri într’un tot : îl înconjor ca nişte mări de-a’nnotul, menită anume să dea imaginea imensităţii evocate. Această impresie de nemărginit este aici reliefată nu numai prin pauza de obicei sporită după al doilea vers aii strofei, dar şi prin punctele de suspensiune, apoi prin reluarea următoare a motivului subt un alt aspect, prin trecerea della plastică la interiorizare. In evocarea inefabilului, prezenţa lui Dumnezeu era problema cea mai grea. Intr’o cercetare a creativităţii, formele prin care a trecut acest aspect s’ar cere privite de aproape. S’ar putea da şi paralele ale marilor poeţi, comparând inefabilul eminiscian cu acela al Iui Dante şi Goethe, de pildă. Comparaţia n’ar fi în detrimentul poetului nostru. - . 234 © BCU Cluj E interesant, de pildă, de văzut cum Dante aminteşte des de neajunsurile şi limitele mintii umane, luptă cu ele, dar, constrâns de însăşi natura concepţiei, caută mereu un echivalent poetic al supremului mister. Ar fi sugestivă o statistică de comparaţie între concepţia puterii divine ca motor a tot ce fiinţează, şi între icoanele menite să o tălmăcească. Cu toate elementele alegorice şi simbolice ale vremii la Dante, esenţialul este identificarea cu mişcarea ce dă impuls văzutelor şi nevăzutelor. Aceasta este implicit afirmată, chiar atunci când este vorba de atribute ca înţelepciunea şi bunătatea divină. Iar după destăinuirile finale, un fulger al voin-ţii dumnezeeşti îl străbate, aşa încât voinţa lui: il mio disio e il velle, face una cu : L’amor che move il sole e l’altre stelle. Este contopirea naturii umane cu cea divină, acel facă-se voia ta al rugăciunii creştine. Şi Eminescu se îndreaptă către o identificare cu voinţa dumnezeiască, dar pe alte căi şi cu alt înţeles. Şi el simte imposibilitatea ca ochiul uman să cuprindă nevăzutul, dar după ce a depăşit haosul, inefabilul este la el complet desfăcut de orice viziune : Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea ’ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Cele două tacturi iniţiale sunt caracterizate prin acea repetare de u accentuat umbrit şi prelungit de maşala urmată de consonantă, depărtare şi mister totodată. Ca să te apropii de esenţa nevăzutului, te desfaci aici de tiparele cunoaşterii şi chiar de ideea de minte omenească. Aici Dumnezeirea este sugerată numai cu mijloace negative. Acel unde ajunge ar arăta o indicaţie, dacă imediat n’ar urma determinarea negativă nu-i hotar. Această înlăturare de spaţialitate rămâne în cuget. Substantivele hotar, ochi, goluri sunt aici nu pentru înţelesul lor, ci pentru ceva care le depăşeşte cp mult. După cum nu este loc, nu este nici subiect în care să se restrângă lumea ca obiect : nici ochi spre a cunoaşte. Şi nu este nici timp : vremea ’ncearcâ în zadar din goluri a se naşte. Aici stilul verbal al lui Eminescu se apropie, pentru a reda inefabilul, de stilul nominal, toate substantivele fiind semne pentru un adânc metafizic. In afară de tacturile iniţiale prin care se subliniază depărtarea şi atmosfera de mister, strofa aceasta mai are şi în sistemul de rime o structură expresivă- Toate rimele sunt vocalizate în a accentuat, ceea ce concordă cu însemnătatea momentului. Structura aceasta se reliefează cu atât mai mult, cu cât face bloc ou strofa anterioară, amândouă având excepţionala construcţie a rimei într’o singură vocală accentuată, aşa încât cele două serii de vocale se diferenţiază răspicat şi faţă de restul strofelor şi între elle. înlăturând vălul acesta al condiţiilor oricărei cunoaşteri omeneşti, apare o sobră indicaţie a esenţei dumnezeirii : Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. , - - - - ' S ■ A ^ Pe cuvântul sete stă accentul, pe cea mai imperioasă dintre nevoile conştiente ale omului. Nu văd ce echivalent mai viu s’ar putea găsi pentru a denumi acel substrat al oricărei fiinţări: voinţa, setea de a fi. Şi pentrucă acest context ne duce în inima poemei, aici este locul să învederez 235 © BCU Cluj în ce fel substantivele menite să ne apropie de esenţa dumnezeirii capătă valoarea adecuată. Sintactic, Eminescu recurge la propoziţiuni şi determinări relative, însă cu o altă valoare stilistică decât în pasajele străbătute. Până aici erau de relevat două propoziţiuni relative propriu zise, ambele introduse prin ce, şi anume acolo unde, raportându-1 la altceva decât ceea ce este el, îl relativizează pe Călin: ce umple cupele cu vin, ce poartă a ’mpărătesii rochii. Din punct de vedere gramatical, acest fel de relative dă o lărgire cuvântului determinat, ca şi cum ar fi o apoziţie. Stilistic însă, în ce priveşte preţuirea personajului caracterizat, relativele marchează nu o lărgire, ci o mărginire prin care relativul, nu absolutul personajului iese la iveală, el neavând valoare intrinsecă .Este ceea ce aş numi o relativizare stilistică prin forma relativului. Faţă de acestea, cu atât mai deosebită apare forma de relativ din complexul inefabilului. Nu este o întâmplare că aici apare un relativ mai sugestiv acustic decât ce : o sete care-l soarbe. Ou această deosebire acustică, apare şi o însemnată deose bire stilistică. Curat sintactic, relativa aceasta marchează o lărgire a înţelesului, ca şi amintitele ce. Stilistic însă, efectul este tocmai contrariul. Cu substantivul sete pe oare stă un deosebit accent, s’ar putea încheia ideologic fraza- Dacă totuşi el este crmat de o relativăj aceasta nu aduce o îngustare, o devalorizare, ca în primul caz, ci tocmai contrariul. Propoziţiunea introdusă prin care are aici valoarea unei noi şi complete întregiri, ca şi cum ar fi o propoziţiune principală care rămâne în acelaş cerc de idei şi întăreşte astfel ideea fundamentală. Relativa este deci aici un mijloc de a sublinia esenţa substantivului în absolutul lui. Dar sugerarea inefabilului prin sete, oricât de fericită ,are ceva pozitiv, este o umanizare a ideei de forţă. Ea nu se cuvenea să rămâie ultimul cuvânt în sugerarea dumnezeirii, în care totdeauna intră şi elemente de teroare sacră. Cuvântul era departe de a le cuprinde. Ca mijloc stilistic de inefabil, Eminescu recurge, ca şi alte dăţi, la un adjectiv substantivizat, menit să redea un aspect de absolut desfăcut de contingenţe : e un adânc. Dar cuvântul acesta cerea neapărat o determinare atât de strânsă, încât propoziţiunea subt formă relativă, ca mai sus, ar fi fost aici o stângăcie. De aceea, în paralelism cu acea propoziţiune, aici singura formă era opoziţia, o identificare în esenţa substantivului adânc: asemenea uitării celei oarbe. Termenul de comparaţie al uitării este echivalent eu înlăturarea a tot ceea ce este posibilitate şi formă de cunoaştere umană, iar atributul celei oarbe este aici ca un superlativ al uitării, absolutizarea ei. Cuvintele ultimului vers au şi ele o valoare care le depăşeşte. Şi au darul de a lăsa să plutească asupra întregului complex ceva din atmosfera aceea de sacră teroare pe care o dă nevăzutul. Astfel, pentru a sugera inefabilul dumnezeirii, Eminescu recurge, pe cât posibil, la umanizarea de concepte abstracte, ca de pildă sete pentru forţă, la elemente negative, la substantivizarea adjectivului, oare este mijlocul de a exprima însuşirea în forma ei metafizică, nemărginită, far ea mijloc sintactic, formele de relative, departe de a relativiza, sunt un mijloc de a adăoga plusul acela de absolut pe care cuvintele ca atare îl pot indica, dar nu-1 pot spune. Paralel cu toate aceste mijloace stilistice, cuvintele sunt astfel distribuite în cele patru versuri ale strofei, încât, din şase câte sunt în primul vers, scad treptat cu câte un cuvânt în versurile următoare, aşa încât ajung, ca la un centru de gravitate, la trei cuvinte în ultimul vers, ceea ce, adăogat la sugestia lor de mister, le dă un crescendo de gravitate, necesar în acest ansamblu de inefabil. 236 © BCU Cluj Toată evocarea apropierii de Dumnezeu e un plan de rezonanţă pentru contrastul patimii omeneşti, care culminează în rugăciune. Luceafărul ar fi putut-o rosti şi din locul lui menit pe cer. Dar atunci n’ar fi fost elanul acela care birue toate hotarele, şi rugăciunea ar fi rămas ca un psalm din strană. Aici avem un nemerit prilej de a observa puterea expresivă a imaginii plastice de ansamblu, spaţiul estetic. Aceleaşi cuvinte ale rugăciunii ar fi putut fi rostite şi într’un alt raport spaţial. Dar într’alt spaţiu estetic toată încordarea ar fi fost alta. Fără elanul «borului titanic, ar fi lipsit şi fiorul nevăzutului, şi dramatismul bogat în ecouri, cu care răsună rugăciunea în această cupolă a Pantocratorului, care e apropierea de Dumnezeu. Ultimele cuvinte vorbite pe pământ fusese : vreau să mă deslege. In prezenta lui Dumnezeu, accentul de înţeles al primei strofe cade pe acelaşi verb, însă în-tr’un ansamblu de tonalitate imnică : — De greul negrei veşnicii, Părinte, mă desleagă Şi lăudat în veci să fii Pe-a lumii scară ’ntreagă Legătura hotărîrii de pe pământ cu această izbucnire abruptă de cerere aici, în cer, dă măsura acelui absolut de patimă care a colorat întregul spaţiu. Este atât de viu dinamismul acesta, încât, lucru neobişnuit în astfel! de situaţii, fără nicio pregătire de oaptaţie, cererea izbucneşte elementar. De abea după descărcarea aceasta, accentul de preamărire: şi lăudat pe veci să fii.... ca un început de notă imnică. . Stilistic, în rugăciunea luceafărului vibrează două motive: cererea de a fi des-legai de povara 'nemuririi şi preamărirea imnică. In strofa întâia, izbucnea dela început : cererea deslegării, dar imediat după aceasta, apărea accentul de preamărire. In strofa următoare, cererea e mai accentuată şi câştigă un vers, iar imnul are simetric două versuri. D’abia a treia strofă cuprinde numai cererea. Sintactic, strofa mai sus citată face un tot cu cele două următoare, aşa încât finalul: rugăciunea răspicat afirmată apare ca motivul organizator : O, cere-mi, Doamne, orice preţ, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte. Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, • Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Deşi este precis formulată de abia la sfârşitul strofei, rugăciunea vibrează în toată partea imnică. Iar împletirile de laudă au imagini care deschid largi perspective spre infinit: lăudat să fii pe-a lumii scară ’ntreagă, sau accente mistice în stil biblic: izvor eşti de vieţi şi dătător de moarte. In ultima strofă, e sinteza întregei drame a luceafărului. Verbul reia-mi, aşezat la început, spune multe. Subliniat prin prefixul re-, care nu este organic limbii noastre dar aici întăreşte ideea, dl adaogă raportul de legătură: tu mi-ai dat supremele 237 © BCU Cluj podoabe, reia-mi-le. Ia-mi aici ar fi fost lipsit de toată această dinamică. Prea aproape de registrul popular, n’ar fi redat gravitatea cererii. Semnul ceresc : al nemuririi nimb, prin inversiune, subliniază darul, iar prin articulare, este analog ou coroana-i şi marmoreele braţa din aceeaşi sferă, însă pe o treaptă supremă. In cadrul nimbului, focul din privire semnalizează, fireşte, nu patima, ci esenţa de zeitate a luminii necesară aici : dela ea va porni primul cuvânt de trezire, Hyperion, din rostirea lui Dumnezeu. Dar darurile covârşite astfel de patimă se par prea puţin celui care renunţă la ele; de aceea necesitatea cuvântului şi a accentului cuprinzător din: pentru toaie dă-mi în schimb. Numai după aceasta, cade răspicat cererea către care tindea întreaga rugăciune: o ora de iubire. Tocmai această mărginire de timp: un strop faţă de eternitatea la care renunţă, dă măsura preţului infinit al clipei de nesaţiu. încheiată astfel, rugăciunea n’ar fi avut tot orizontul. După cum totdeauna Ia Eminescu, în orice simţire e ceva care o depăşeşte, tot astfel în acest final de rugăciune- Din haos, Doamne — am apărut Şi m’aş întoarce ’n haos... Şi din repaos m’am născut, : Mi-e sete de repaos. Patima vorbise atât de covârşitor in o oră de iubire, încât şi ritmic se cerea un răsunet de clausulă. Ca şi în atâtea alte poezii, elanul eminescian se frânge tocmai prin absolutul lui. Dusă la suprema intensitate, iubirea încadrată în timp trebuia să răsune în planul morţii. In acest sbucium, cuvântul final, repaos, e departe de a fi o dorinţă de convalescent. Intr’un singur gând este cuprinsă şi liniştea anterioară ori cărei conştiinţe, şi aceea a stingerii. Cuvintele haos şi repaos n’ar fi avut însă valoarea unică din acest final de rugăciune, dacă aşezarea şi repetarea lor n’ar reda mişcarea ce leagă începutul de sfârşit. De aici necesitatea de a sublinia cele două extreme prin hiatul de forma : din haos — în haos; din repaos —■ în repaos. Efectul acestor două cuvinte este sporit şi prin felul cum sunt împletite în structura de rime a strofei. Prin repetarea rimelor finale din versurile perechi ca rime interioare înainte de cesură în versurile neperechi, valoarea cuvintelor creşte; prin strofa astfel construită, ele capătă în această cupolă centrală, atât prin accentul acustic, cât şi prin cel de înţeles, o rezonanţă de infinit, inoorporînd astfel rugăciunea în ansamblul de inefabil. © BCU Cluj POEZII DE ŞTEFAN BACIU RUGĂCIUNE Sânt palid, Bunule, mai palid ca o frunte Pogoară peste mine liniştea-ji deplină, întunecat sunt ca un negru munte Revarsă peste mine dulcea ta lumină. Şi singur sunt pe drumuri depărtate Fii lângă mine, pretutindeneşte. In suflet, ca pe pârtii neumblate Linişte bună-aruncă şi sădeşte. Imprăştie-te în mine : galben soare, Să te revărs în pruncii mei de mâne Şi ’n neamurile mele viitoare, Ce cresc în mine : pomi sau pâne. Intinde-te pe trupul meu : fii-mi haină, Infăşură-te peste deget : fii-mi inel. Grăeşte ’n mine, mare taină Cu sunet lung şi grav de violoncel. MONOGRAMĂ Obrazul tău mai dulce decât mărul Şi fruntea mult mai pură ca hârtia, Trupul tău fraged ca şi părul Mereu îinalfă ’n mine ciocârlia. ?-39 © BCU Cluj Vocea de lied şi coapsa de gutuie, Piciorul mai subţire decât ceaţa. Gândul mereu în tine suie Şi zâmbetul, inel, îţi prinde faţa. Toate acestea sunt; tocul le scrie Şi rime : albi cercei, îţi pune. Tu eşti un cântec mic, o poezie El te preface ’n vis şi rugăciune. SOMN ULTIM AL POETULUI Nu mai e inima care visase Atâtea frumuseţi şi stele, Ochii au storuri lungi şi transe Osoasa mână-i goală de inele. Bătea eri inima: o veche toacă, Şi sângele în ea, nectar. Tăcerea cade — albă promoroacă Condeiul pâlpâe, un ultim jar. Şi peste manuscrise începute Va coborî din cer un porumbel Pe frunte se vor stinge alăute. lngenunchiaţi o clipă pentru el î 240 © BCU Cluj IARĂŞI ROMÂNISM ŞI ORTODOXIE0 DE D. STĂNILOAE D • Rădulescu Motru a scris anul trecut o carte în care şi-a mărturisit părerea că ortodoxia nu face parte dintre factorii cari intră în componenţa spirituală a „Românismului1' şi a cerut să nu se mai conteze pe ea în planurile de clarificare şi întărire a etnicului românesc. De ce l-o fi incomodând pe d. Rădulescu-Motru prezenta ortodoxiei în spiritul românesc, nu e locul aci să cercetăm. Amintim numai că revista „Gândirea" sa simţit datoare să ia în N-rul de pe Octombrie 1936 atitudine faţă de această enormitate, arătând că ortodoxia, deşi universală în destinaţia ei şi transcendentă după izvorul de unde îşi revarsă învăţăturile şi puterile, n’a putut rămânea atârnată în văzduhul ce pluteşte pe deasupra neamului nostru, ci a pătruns în spiritul lui, operând în el anumite prefaceri pe cari ne-am permis să le semnalăm în articolul „Românism şi Ortodoxie". D. Rădulescu-Motru n’a voit să se lase convins de evidenţele pe cari i le semnalam, ci a încercat într’o revistă politică („Ţara de Mâne", Nov.-Dec. 1936) o deplorabilă replică pe oare ne vom permite să o analizăm nu pentru importanţa ei, ci pentru ocazia ce ni se oferă de a reveni asupra problemei în discuţie, dintr’o nouă lăture. D. Rădulescu-Motru face o primă şi principială greşallă prin faptul că nu rămâne la subiect. Ne-am fi aşteptat ca Domnia Sa să arate în concret că în firea românească nu se oglindeşte nimic din ortodoxie. Ar fi trebuit să menţină desbate-rea în jurul nobilei probleme a raportului între românism, ca esenţă etnică durabilă şi specifică, şi între ortodoxie. In loc de aceasta, d-sa a deplasat discuţia pe un teren mult inferior, în jurul chestiunii despre raportul între „Biserică şi politică". Din faptul că noi am găsit în sufletul românesc semnele neşterse ale spiritualităţii ortodoxe, Domnia Sa a dedus că vrem să amestecăm biserica în politică. Intenţia aceasta e tot ce e mai străin de inoi. D. Rădulescu-Motru a putut trage această concluzie numai dacă a înţeles prin politică şi o acţiune de partid şi de stat îndreptată împotriva a ceeace-i autentic românesc; o astfel de politică, evident, va întâmpina în rezistenţa integrală a românismului şi elementul ortodox inclus în fiinţa lui. Intre factorul ortodox din spiritualitatea românească şi între o anumită politică nu există altă nepotrivire, afară de cea de natură morală, decât aceea care poate exista între românism îndeobşte şi între acea anumită politică. [Atât timp cât politica diferitelor partide, pe lângă toate deosebirile de tehnică, rămâne pe linia indicată de spiritualitatea specifică a românismului, promovând-o pe aceasta cu mijloace variate, nu va întâmpina nici o rezistenţă din partea elementului ortodox din acea spiritualitate. O politică „românească", ortodoxia din firea neamului nostru n’o va incomoda cu nimic. O politică „neromânească", cu tendinţe de-a destrăma specificul românesc, de-a-1 uniformiza în massa universală omenească, va în-iâmpima, dacă nu activ, cel puţin pasiv, implicită în rezistenţa românismului, şi rezistenţa factorului ortodox din el.j . 24* © BCU Cluj Nu e vorba aci de atitudinea Bisericii în cele politice. Aceasta-i, o altă problemă. II rog pe d. Răduleseu-Motru să sesizeze distincţia. Indiferent de atitudinea Bisericii, pentru infiltraţia spirituală ortodoxă din firea românească luptă românismul însuşi în lupta pentru sine. O politică în sensul acesta înalt de sigur că face, nu Biserica, ci ortodoxia asimilată în spiritul românesc. Şi pe linia aceasta Biserica ortodoxă poate fi liniştită că are cine lupta pentru ea, împotriva unei politici care ar vrea să o lovească: este românismul. JIacă românismul este viabil, dacă e în stare să-şi apere existenţa originală şi puterea de creaţie împotriva oricăror tentative de-a-1 altera, este asigurată şi ortodoxia din firea lui-j * * întrebarea cea mare, prin urmare, tot aceasta rămâne: e imbibată întradevăr ortodoxia în spiritualitatea ortodoxă într’un mod determinant pentru specificul românesc ? La această întrebare d. Răduleseu-Motru are un răspuns negativ. In cartea „Românismul" şi-a susţinut acest răspuns cu argumentul că transoedentalitatea şi universalitatea ortodoxiei sar altera dacă ar deveni element cuprins în marginile determinate ale unei spiritualităţi temporale şi locale. Argumentul acesta naiv, răsturnat în articolele din „Gândirea" de pe Octombrie 1936, e înlocuit acum de d. Răduleseu-Motru cu următorul: Creştinismul nu e altceva decât persoana lui „Christ" (câtă legătură are D. Răduleseu-Motru cu Iisus Christos al rugăciunii se vede din această expresie exotică şi livreseă!) Creştinismul se reduce la a şti pe „Christ" ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, ca răscumpărător prin moartea lui pe cruce al păcatelor pe care Ie facem continuu. Ştiinţa aceasta despre „Christ" rămâne în mintea omului ca o piesă izolată, închisă într un spaţiu vid, neinfluenţând întru nimic cugetarea şi viaţa integrală omenească. D- Răduleseu-Motru nu vorbeşte nici măcar de o legătură vie, personală, emotivă, în rugăciune, ou „Christ". Iisus Christos şi gândul la El rămân două demente la marginea existenţei omeneşti, fără priză asupra acesteia, într o transcendenţă absolută faţă de viaţa concretă, aşezate şi uitate într’o arhivă a .sufletului, într’un punct al conştiinţei în totală discontinuitate ou viaţa de cugetare şi acţiune a omului. D. Răduleseu-Motru zice : „Personalitatea lui Christ, în rolul de mijlocitor între cerescul Părinte şi om, se face uitată, pentru ca în locul ei să se recurgă la principii cosmice universale şi .a tot felul de deducţii bazate pe simple analogii”. Partea de exagerare din această propoziţie o vom arăta ulterior. Citatul să servească deocamdată pentru ilustrarea felului de-a gândi al d-lui Răduleseu-Motru. Şi să mai observăm aci că tocmai izolarea lui Iisus Christos de viaţa concretă omenească, însemnează uitarea Lui, nu aducerea întregei existenţe în legătură cu El. Acum să identificăm isvorul tezei bizare pe care o susţine d. Răduleseu-Motru numai din dorinţa de-a nega influenţa creştinismului în spiritualitatea românească. Acest izvor nu e greu de identificat. Toată lumea cunoaşte doctrina protestantă despre „sola fide". Conform acestei doctrine omul se mântueşte numai prin credinţa că Iisus Christos a murit pentru păcatele lui. Din aceste păcate omul nu poate fi scos cât trăeşte de Iisus Christos. Să se resemneze prin urmare a rămânea mai departe cum a fost înainte de-a intra în creştinism, atât în cugetările cât şi în faptele sale. Valoarea credinţei şi puterea ei stă tocmai în faptul că în | ciuda acestei crude realităţi contrazicătoare, omul crede că e mântuit, că păcatele | sale ridicându-se la cunoştinţa Tatălui nu mai trezesc mânia Lui, ci sunt privite 1 cu un zâmbet atoate iertător- 242 © BCU Cluj Doctrina aceasta a lui Luther şi Calvin a fost reluată în anii de după război într’o formă severă de teologia dialectică, ale cărei idei se reproduc azi în puzderia de cărţi teologice şi chiar filosofice ce apar în Germania, şi din cari vreuna va li ajuns şi la dispoziţia d-lui Rădulescu-Motru, dornic să se orienteze pentru necesităţile acestei polemici şi obişnuit să apeleze la cartea străină chiar când e în discuţie o problemă aşa de autohtonă ca cea actuală. Teologia aceasta, reluând linia lui Luther şi Calvin, rupe orice fir oare leagă credinţa în Christos de vreunul din domeniile vieţii sufleteşti sau sociale. Pentru ea credinţa în Christos e antietică, antimistică, antisocială, antimetafi-zică.. Creştinismul nu cere şi nu uşurează o transformare etică a vieţii, nu impune nici o obligaţie de ordin moral credinciosului.Biserica n’are nici ea datoria de-a da îndemnuri etice poporului. Concepţia despre lume rămâne cu totul neînfluenţată de existenţa lui lisus Christos, iar viaţa socială şi politică stau ou desăvârşire sub stihiile imanente ale păcatului, creştinul nefiind obligat la o atitudine socială derivată din credinţă. Iată câteva formule cu sensul acesta din Karl Barth, cunoscuta căpetenie a teologiei dialectice .Ele se deosebesc de frazele d-lui Rădulescu-Motru numai prin pregnanţa lor : „Biserica nu are să propoveduiască omului altceva decât pe Domnul aşa dar nici o morallă, nici internaţională, nici naţională" (Fur die Freiheit des Evangelismus, Mun-chen, 1933, pag. 7). „Există şi alte bunuri înalte, ideale, de preţ : artă, moralitate şi cunoaştere, familie, proprietate şi neam". Dar auzi porunca: „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine" (pg. 6). Doctrina aceasta stă în strânsă legătură eu dogma protestantă despre totala stricăciune a creaţiunii prin păcatul strămoşesc. Raţiune omenească, libertate, o-rândueli sociale, familie, neam, stat, totul e cu desăvârşire corupt. Nimic în acestea nu înfăţişează creaţiunea dinainte de cădere -Starea aceea nu ştim cum a fost şi e imposibil de a face vreun pas spre refacerea ei. Tot ce-i viaţă şi ordine naturală e o imensă ruină, faţă de care trebue să ne raportăm ca faţă de ceva blestemat definitiv. Trebuie să refuzăm orice idee ,orice colaborare cu care ne-ar ispiti ruina aceasta, care se numeşte natură; trebuie să abdicăm delia orice speranţă că se poate îndrepta ceva în ea. De aceea Karl Barth respinge în mod absolut revelaţia naturală, raţiunea şi natura, ca element întregitor âl revelaţiei supranaturale. „Libertatea Evangheliei cere să nu admitem alte izvoare ale propoveduirii bisericeşti : carte a destinului (naţionali n. pr.), a istoriei, a naturii, a experienţii, a raţiunii"... (pg. 7). Exact în cadrul acestor idei se mişcă şi articolul D-lui Rădulescu-Motru. Pentru D-sa tot efectul morţii Domnului se reduce la răscumpărarea păcatelor pe care avem să le facem continuu uitând că Mântuitorul însuşi a declarat : „Eu am venit ca viaţă să aibă, şi mai multă să aibă" (Io. X, 10). „Preoţii au dreptul să intre în viaţa politică", dar în cadrul partidului ei n’au să-şi mai amintească de vreo concepţie creştină de viaţă care nu există ,ci „să-şi laude pe şefii partidelor oricât ar voi, iar cu laudele şi cu polemicele în materie bisericească să ne slăbească"- Toată viaţa, inclusiv cea politică, trebuie să rămână în câmpul secularului, iar preotul trăind în ea să se asimileze întru totul; concepţia creştină are să se evaporeze complet din mijlocul societăţii pentru a nu incomoda pe D. Rădulescu-Motru, oricare politică s’ar gândi să o adopte. Ar fi de ajuns să respingem teza aceasta exotică a d-lui Rădullescu- Motru pof-tindu-1 să ia în mână o carte de dogmatică ortodoxă; ar vedea de îndată ce deosebită e doctrina ortodoxă de calvinismul extrem al D-sale. Dar cum ne e teamă că D-sa 243 © BCU Cluj nu va asculta recomandarea noastră, îi vom prezenta aci un rezumat al acestei doctrine. Fără îndoială Iisus Christos stă în centrul preocupării religioase a credinciosului. Creştinismul întreg e dominat de persoana tei Iisus Chiristos. Acţiunea dumne-zeească de mântuire a lumii, dialogul între Dumnezeu şi făptură reînceput la „plinirea vremii44, se desfăşoară prin mijlocirea Fiului devenit om. La Tatăl nu se poate ridica nimeni fără a folosi „calea44 şi „seara4' care este Fiul cel întrupat, iar Duhul Sfânt ne e dat cu lucrarea Sa tot prin Fiul. Peste prăpastia care despărţea transcendenţa dumnezeeaseă de făptură şi o păstra neajunsă de toate titanicele sforţări ale omului de-a o atinge, ne trece numai Fiul oare a umplut-o cu persoana Sa, Dumnezeu adevărat şi în acelaş timp om dintre noi, cu faţă concretă omenească în istorie, faţă netrecătoare în veci şi în legătură interioară frăţească cu toate feţele din ciclul naturii omeneşti. Dumnezeu a ieşit din inimaginabila transcendenţă, sa concretizat într’un chip de om şi în acest chip care, odată concretizat în anumite trăsături, rămâne în existenţă perpetuă peste scurta durată istorică, noi putem vedea pe Dumnezeu. In legătura cu omul Iisus, cei ce cred află legătura cu Dumnezeu. Iisus Christos este singura cale, singurul Mijlocitor spre Dumnezeu. Găsirea lui Dumnezeu şi rămânerea în legătură cu El însemnează în mod exclusiv : găsirea lui Iisus Christos şi păstrarea legăturii cu El. Numai icoana Lui ne înfăţişează chipul adecvat al lui Dumnezeu şi rugăciunea noastră se îndreaptă mai ales spre El care e infinit mai aproape de noi decât Tatăl; e ca oricare dintre semenii uoştrii oameni; către El îndrăznim mai mult să ne desvăluim şi El ne înţelege perfect nu ca Dumnezeu atotştiutor, oi ca un om dintre oameni ,ba mai mult, ca un om cu care avem legături de frăţie iubitoare. Este meritul filosof iei existenţiale că a descoperit superioritatea absolută a persoanei faţă de lucru, de natură, de realitatea impersonală, fie ea chiar spirituală, şi în acelaş timp superioritatea raportului dintre persoane, dintre eu şi tu, faţă de importul dintre persoană şi lucru- Raportul dintre persoană şi persoană e ceva cu mult mai generator de viaţă, e un raport perfect, de-o plenitudine până la oare nici nu poate visa să se ridice trăirea săracă ce o încearcă persoana în raport cu impersonalul. Numai raportul cu alte persoane te poate face să-ţi trăeşti din plin viaţa, numai el e în stare să-ţi răscolească toate ambiţiile, capacităţile, sentimentele; numai conştiinţa că te urmăresc alte persoane face să urce din adâncurile tale, pe oare nici nu le visai conţinând ceva puteri de creaţie, sau de distrugere deadreptul uriaşe. In schimb raportul cu un lucru nu scoate din somnolenţa şi indiferenţa în care eşti cufundat decât vibraţii obosite, superficiale, fără rezonanţe în adânc. Dacă apreciezi totuşi adeseori cu pasiune anumite lucruri, o faci tot de dragul persoanelor cari ştii că te urmăresc. Numai o altă persoană te face să-ţi trăeşti întreaga existenţă, să devii actual, ceeace eşti ca posibilitate, numai o altă persoană „te pretinde integral, existenţial44, numai cu partea mintală, curioasă de a cunoaşte ,ca să folosim termenii acestei filosofii. In lumina filosofiei existenţiale spiritul omenesc atât de nedumerit până azi în faţa dogmei creştine despre Dumnezeu cel în trei persoane şi aşa de aplecat spre a concepe realitatea de bază a existenţei ca pe ceva impersonal, poate azi înţelege cu mult mai uşor această dogmă. (Dacă ar fi o singură persoană dumnezeeaseă, aceasta ar fi ilipsită de posibilitatea unui raport deplin cu alte persoane). Dar în lumina acestei filosofii apare plină de adânc înţeles şi apropierea Fantei lui Dumnezeu de oameni în chip omenesc ca să se poată stabili un raport de eu şi tu între fiecare credincios şi El. Raportul credinciosului cu Dumnezeu în persoana concretă a tei Iisus Christos 244 © BCU Cluj e infinit superior oricărei filosofii care pune pe om în raport numai cu principii impersonale cari nu-i pot angaja decât mintea, nu întreagă existenţa. Deaeeea pentru creştinism Iisus Christos ca persoană este izvorul de viaţă şi El nu poate fi înlocuit cu nici un sistem de principii, de idei, de valori ,nici nu poate fi ridicat un astfel de sistem la nivel egal, coordonat cu El, încât afară de El creştinismul să mai recunoască şi vreun alt stăpân. Până aci D. Rădulescu-Motru ar avea dreptate. Dacă alarma D-sale: „Personalitatea lui Christ, în rolul ei de mijlocitor între cerescul Părinte şi om, se face uitată, pentru ca în locul ei să se recurgă la principii cosmice universale, şi la tot felul de deducţii bazate pe simple analogii", ar corespunde la noi vreunui pericol real, noi am fi cei dintâi care ne-am mobiliza. Aceasta ar echivala cu înlocuirea lui Iisus Christos, a înţelepciunii lui Dumnezeu, cu o filosofie a învăţăturii lumii acesteia. Christos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, care scandalizează mintea filosofului ca ceva ce nu rezultă deductiv din înlănţuirea naturală a imanenţei ,ar fi înlocuit cu o construcţie ridicată spre cer fără să-l ajungă de raţiunea omenească . Dar alarma D-sale nu e justificată în ce priveşte Biserica ortodoxă. In al doilea rând D-sa rămâne în urmă nu numai faţă de concluziile oare se vor vedea că rezultă din realitatea lui Iisus Christos, dar şi faţă de cele spuse până acum în legătură cu El. Tocmai fiindcă e persoană şi nu principiu impersonal, Iisus Christos pune în mişcarea cea mai serioasă şi responsabilă toată existenţa noastră. El priveşte la noi şi în această privire nu ine mai lasă în atitudinea calmă şi superioară de inşi cari iau numai la cunoştinţă existenţa şi fapta Lui. Părerea aceasta răscoleşte în noi toate valenţele noastre. Ştiindu-L deasupra noastră ne ruşinăm să mai păcătuim voluntar, ne doare când totuşi am păcătuit, vrem să-i arătăm tot ataşamentul, vrem să-i urmăm pilda. Ii auzim îndemnurile : „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri'4. „învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima...“ „Fiţi desăvârşiţi-.." şi alte nenumărate. Ne amintim parabola, nu fără rost spusă, a Samnrmeanului milostiv, a Vameşului şi a Fariseului, a celor zece fecioare, a talunţilor etc. etc. Iisus Christos nu e o forţă inexpresivă, oare n’are să ne spună nimic, închis în-tr’un mister din care nu putem învăţa nimic pentru viaţa noastră. Aceasta e propriu lucrului, nu persoanei şi încă persoanei care nu e numai jertfă de ispăşire pentru păcatele lumii, ci învăţătorul cefl mai mare, Adevărul şi Lumina lumii. Din Iisius Christos radiază firele de lumină pentru o morală creştină şi implicit pentru un anumit fel de relaţii între oameni. Biserica propoveduindu-le, nu propovedueşte un „şi" coordonat cu Christos şi străin de El, ci pe Christos în viaţa Lui concretă în mijlocul oamenilor, mu pe un Christos abstract, nedeterminat, alungat iarăşi în transcendenţa de unde a binevoit să se coboare. EI nu este un izolat într’un punct înconjurat de vid, ci El are o legătură specială şi f oarte strânsă cu întreaga creaţiune, fiind cel mai aproape de ea, învăluind-o în puterea şi grija Sa şi tocmai pentru această legătură deosebită cu lumea, făcându-se foarte strânsă ou întreaga creaţiune, fiind cel mai aproape de ea, învăluind-o în puterea şi grija Sa şi tocmai pentru această legătură deosebită cu lumea, făcându-se Mântuitor Întrupat aii ei pentru a o readuna în câmpul iubirii Sale din împrăştierea şi desordinea de după cădere. Lumea întreagă se rezideşte în El prin Biserică, redevenind adevărat cosmos fizic şi spiritual. Starea aceasta se va realiza integral şi vizibil deabia trecând prin misteriosul act al morţii şi al învierii. Dimensiunea cea nouă a existenţei, cea deplină, adevărată, faţă de care cea actuală este numai una foarte 245 © BCU Cluj săracă, un fragment mâncat de viermii boalei şi ai păcatului ,va izbucni atunci prin învierea din puterea lui Dumnezeu. Lumea de aci nu e ceva ultim, ci o călătorie scurtă în tensiune spre viaţa cea adevărată. Dar încă aci ne câştigăm germenele existenţei viitoare şi suntem datori să-l îngrijim, să-il ţinem în climat favorabil. De aci trebue să ne sforţăm printr’o viaţă curată să dobândim pe cea viitoare. Lucrurile acestea, o morală şi o metafizică creştină revărsându-se ca o lumină din viaţa şi din învierea Domnului, încep astăzi să le spună şi protestanţii în reac-ţiune faţă de lutheranismul vechiu şi faţă de teologia lui Karl Barth, rămas astăzi un izolat. (II poftesc pe D- Ră dulescu - M o ir u să cetească frumoasele cărţi : Ewaid Bur-ger, Der lebendige Christus, Stuttgart 1933 şi Walter Kuneth, Die Theologie der Au-ferstehung, Munchen 1933). Cu atât mai mult le susţinem noi ortodocşii pe cari nu ne incomodează dogma totalei stricăciuni a omului şi a incapacităţii lui de-a face vreun efort moral, ci dimpotrivă ne obligă spre ele dogma că omul nu numai prin credinţă, ci şi prin fapte are să-şi însuşească mântuirea şi toată societatea şi natura are să se refacă prin iertarea lui Ii sus Christos. Mi-aşi permite să trag două concluzii din desvoltarea de până aci: 1- Bisericii îi impune însuşi Iisus Christos o concepţie despre lume, metafizică şi morală. De aci rezultă că Biserica nu va avea să intervină în vreo luptă cu politica (nu „în politi-că“), atâta vreme cât aceasta se reduce la metode tehnice de îmbunătăţire a vieţii dintr’un stat .Dar când sub masca politicii se ascunde propagarea unei concepţii despre lume, opusă celei care derivă din Iisus Christos, Biserica va interveni contra acelei politici, desigur cu mijloace spirituale. 2. Dacă ortodoxia nu este numai „Christ" încercuit de vid, ci Iisus Christos care ne îndeamnă spre anumite virtuţi şi ne dă o explicaţie integrala a vieţii, deşi de contururi foarte largi şi conţinând mistere de adâncimi niciodată epuizabile, atunci evident că două mii de ani de creştere a neamului românesc în aceste virtuţi şi în această metafizică, n’au putut rămâne fără urme serioase în spiritualitatea lui. In articolul din „Gândirea14 de pe Octombrie cred că am semnalat just câteva din aceste aspecte ortodoxe ale spiritualităţii româneşti. * * * Făcând o confuzie gravă, D. Rădulescu-Motru identifică pe cei ce susţin influenţa ortodoxiei asupra spiritului românesc cu fariseii Noului Testament. Mă mir cum nu poate sesiza enorma deosebire de situaţii. Fariseii voiau pe Iisus Christos monopolizat pe seama evreilor, noi recunoaştem destinaţia universală a creştinismului. Ei îl voiau pe Iisus Christos rege pământesc care să ducă poporul evreu la o biruinţă şi la o dominaţie definitivă asupra tuturor popoarelor. Noi îl considerăm Fiul lui Dumnezeu venit pentru toate neamurile ca toate să se mântuiască şi să-şi desăvârşească însuşirile printr’însul, prin urmare şi pentru neamul nostru. Fariseii l-au respins pe Iisus Christos pentrucă n’a voit să fie numai al lor, de noi este departe gândul acesta. Noi stăm pe punctul de vedere al profeţilor din Vechiul Testament cari îmbrăţişau în dragostea lor în aoelnş timp pe Dumnezeu şi neamul lor. Ei îşi îndemnau cu cuvinte de foc neamul să nu se depărteze de Dumnezeu, ca să nu vie asupra Iui nenorocirile şi ruina .Mărirea neamului, fericirea lui, ei o vedeau dependentă de rămânerea lui în ascultare de Dumnezeu şi de primirea viitorului Mesia. Cu siguranţă că dacă ar fi trăit profeţii în timpul lui Iisus Christos ei şi-ar fi îndemnat cu aceiaşi ardoare neamul să-L primească şi ar fi suferit la vederea celor ce s’au întâmplat în 246 © BCU Cluj săptămâna Golgothei, nu numai din cauza iubirii ce o aveau pentru Dumnezeu, ci şi din durerea că neamul lor a apucat pe linia decăderii. In sensul acesta îi mustră pe evrei şi lisus Christos arătându-le cât de mult rău îi aşteaptă ca neam, ce neajunsuri vor avea de suportat copii de copiii lor. Vrea să le spună şi El aşa dar că fericirea nu numai individuală, dar şi naţională este în funcţie de primirea Lui. ^Iubirea de neam şi lupta pentru fericirea lui nu stă deloc în contrazicere cu iubirea lui lisus Christos. Dimpotrivă în iubirea de neam şi lisus Christos şi profeţii văd un motiv în plus, foarte important, pentru iubirea de Dumnezeu. Creştinismul nu numai că nu are să se rapoarte cu indiferenţă faţă de neam, ci tocmai el îşi iubeşte cu adevărat neamul când doreşte şi luptă pentru apropierea lui de Dumnezeu şi prin aceasta pentru fericirea lui^ Când Biserica îndeamnă poporul să rămână în ascultare de Dumnezeu, pentrucă numai aşa Dumnezeu va fi ou el, îl va ajuta şi îl va duce la strălucire, ea se află pe linia ©ea mai autentică a Bibliei şi a Tradiţiei. Din propove-duirea lui lisus Christos nu se poate elimina grija şi iubirea de neam când propove-dueşti unei colectivităţi naţionale, aşa cum nu se poate elimina iubirea faţă de un individ singular atunci când îi propovedueşti lui îndeosebi. Dar naţionalismul se foloseşte de Dumnezeu numai ca de un mijloc pentru fericirea neamului, se aude ca un veşnic reproş. Aceasta-i o discuţie oţioasă, asemănătoare cu aceea din jurul întrebării, care-i scopul creaţiunii : fericirea proprie sau preamărirea lui Dumnezeu ? Acestea două • nu pot fi separate. Fericirea proprie e prin sine preamărirea lui Dumnezeu când e adevărată fericire, iar preamărirea lui Dumnezeu de către natură e una cu fericirea ei când e adevărată preamărire. Nu poţi ajunge la una fără să ajungi şi la cealaltă-Mântuirea şi fericirea sufletelor se obţine prin Dumnezu ca mijlloc, dar ele leagă sufletul de Dumnezeu ca scop. Principalul este că orice desvoltare şi fericire să şi-o caute creatura în legătură cu Dumnezeu Să nu se folosească neamul nostru de creştinism pentru mărirea şi fericirea lui în sens creştin, pe motiv că astfel face din creştinism un mijloc ? Asta-i tot una cu a refuza pe Christos drept „cale“ pe motiv că în felul acesta îl facem mijloc. Dacă neamul prin mărirea lui se urcă spre Dumnezeu ca scop, de ce să nu ne folosim de creştinism ca mijloc, odată ce însuşi Dumnezeu ni l-a dat cu această destinaţie? Lupta pentru mărirea neamului pe linia virtuţilor creştine, nu e decât lupta pentru preamărirea lui Dumnezeu în făptură . Jar când accentuăm elementul ortodox din firea românească, arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe linia ortodoxă, dacă vrea să nu decadă din românism şi în general dintr’o situaţie superioară în una inferioară.j Aceasta ar fi nu numai o cădere în ordinea naturală, oi şi o păcătuire faţă de Dumnezeu care n’ar rămânea nepedepsită. Evreii au fost avertizaţi în mod special de profeţi să nu cadă din religia înaltă a părinţilor, iar pedeapsa pentru această cădere prin neprimirea lui Christos a fost gravă, arătându-se ca o degenerare naţională. Popoarele păgâne n’au fost atât de grav pedepsite pentru că n’au primit îndată pe Christos. La ele nu sa întâmplat o cădere dela o stare superioară şi aşa dar o decădere. Alte popoare cari n au ajuns la înălţimea spirituală a ortodoxiei nu se primej-duesc prea mult dacă nu sunt încă în ortodoxie. Iar o eventuală primire a ortodoxiei nu le-ar altera etnicul, pentrucă ortodoxia este o înălţare pe linia naturii. Dar o părăsire a ortodoxiei, avută timp îndelungat, echivalează cu degenerarea care e legată de orice coborîre dintr’o situaţie spirituală mai înaltă. 247 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE . CUVINTE DESPRE GERMANIA NOUA Lipsa, 'di© înţelegere pe care Franţa a dovedit-o mereu faţă de problemele germane, îşi are tâlcul ei lămurit. Cred că implacabilul antagonism idintre Germania şi Franţa, localizat cu deosebire în aria politicului, nu este decât un semn concret al unor adânci realităţi spirituale. Duşmănia aceasta văzută între cele două mari naţiuni ale Occidentului, în faţa căreia tremură de înfiorare neputincioasă toată suprafaţa păcii continentale, numai naivii sunt convinşi că rezultă din ciocnirea unor interese vremelnice, care odată şi odată, prin abilităţi diplomatice s’ar preta foarte bine la o desăvârşită împăcare. Franţa şi Germania — la care suntem îndreptăţiţi să adăogăm, peste orice soi de prejudecăţi' şi Rusia, — sunt singurele fatalităţi ale istoriei europene. Din încleştarea necontenită a sensurilor lor contrare, fie subterană fie aparentă, nu importă deocamdată, — a ţâşnit ca o flamură de foc din miezul unei scântei, întreg freamătul de viaţă al continentului. Franţa şi Germania reprezintă gloria şi pieirea Europei, deopotrivă. Ele îşi dispută, organic, supremaţia în faţa istoriei. Linia devenirii lor se arcuieşte peste măsura puterii noastre omeneşti, zădărnicind, oarecum aprioric, folosul planurilor calculate. Fatalităţii antinomice germano-franceze nu ne putem împotrivi în nici un chip. Spectatori pătrunşi de sacra groază a măreţiei, ne vedem siliţi să asistăm în faţa desfăşurării dure a unui conflict de structură primordială, la salvarea căruia treibue să renunţăm cu o voluptoasă îndurerare. Fiindcă salvarea lui, oricât de ispititoare ni se arată, ar însemna istovirea de substanţă a unei culturi, care cine ştie dacă nu tocmai de acum înainte ne va dărui cele mai împlinite roade. împărtăşind o concepţie pesimistă despre istorie, problema aceasta dobândeşte nuanţe şi reliefuri din ce în ce mai umbrite şi întristătoare. Noima ultimelor fapte, petrecute în sbueiu-mul intern al celor două ţări, este cu prisosinţă grăitoare. In 1933, cârma Reichului^trece în mâinile lui Hitler. Prin asta, Germania îşi afrimă răspicat conştiinţa de sine, imensa el mândrie ide rasă. Ingenunchiat în urma tratatului dela Versailles, poporul german îşi răscoleşte cele mai ascunse izvoare ale virtuţilor lui etnice, pentru a se smulge din cumplita umilire a înfrângerii. El vrea o reabilitare grabnică a demnităţii naţionale, strivită de trufia învingătorilor. In personalitatea lui Hitler această tumultoasă dorinţă colectivă îşi distilează, integral, tăria sevelor şi se strânge ca. într’o magică lentilă convergentă. Biruinţa din Ianuarie 1933 vine să dea destinului german cea mai revelatoare expresie, convertind într’o dionisică orgie de orgoliu toate suferinţele îndurate. E o redresare sguduitoare de instincte, căreia trebue să te supui orbeşte ea unei porunci a cerului şl care creşte prodigios, pustiind sau pustiindu-se până la dispariţie. Deaceea gândul de înfrăţire dintre Germania şi Franţa, rămâne doar un vis, care, ierte-mi-se neagra profeţie, se va sfârşi printr’un îngrozitor coşmar al istoriei. Epocă de îndelungată linişte în Europa nu se va înfăptui, decât după ce una din aceste două naţiuni va fi jertfită, pe un rug apocaliptic. Pacea este o nostalgică iluzie atâta vreme cât Germania şi Franţa nu-şl . lichidează antagonismul într’un spasm de cruntă exterminare. In clipa în care ţara luminii şi a sobrietăţii neolatine îşi va crea un destin istoric pur, asemeni vecinei nordice, vibrând frenetic sub tensiunea lăuntrică a sentimentului conştiinţei de sine, conflictul de . exterminare va izbucni, împins de însăşi dialectica fatală a întâmplărilor. 248 © BCU Cluj Fenomenul hitlerist, în semnificaţia lui ideală, nu se bucură de o prea limpede pricepere din partea minţilor franceze. Ceeace fireşte, nu ne miră câtuş de puţin. Francezii şi-au vădit în felurite rânduri, imposibilitatea intuirii exacte a spiritualităţii germane. Cu atât mai mult când această spiritualitate s’a organizat în matca ei originară, eliminând surogatele impure, efortul lor de a o sonda se îneacă în viroaga zădărniciei. De aici toate caracterizările acelea false pe care le formulează ei, cu pitoresc exces de zel, în ziare, în reviste şi chiar în cărţi. Spiritualitatea germană reprezintă o sinteză paradoxală: sinteza între duhul avânturilor metafizice şi cultul disciplinii practice. Pasiunea teoretică pentru iraţionalitate se îngemănează indestructibil, în sufletul german, cu imperativul ordinii pe plan politic. Obişnuiţi să fim prea mult robii simplificărilor unilateralle, noi am refuzat această vrăjită cheie de boltă în deslegarea sistemelor de gândire şi a fenomenelor sociale ivite pe pământul tedesc. Mişcarea hitleristă nu se lasă interpretată just decât plecând de aici, dela recunoaşterea structurii paradoxale a spiritului german. Se ştie că Fiihrerul îşi asumă, pe drept cuvânt, superba mândrie intelectuală de a-şi fi clădit concepţia politică pe un Weltan-schauung, adică pe o viziune filosofică despre existenţă. Viziunea lui îşi are rădăcinile în caracterele fundamentale, în tradiţia şi în regiunile de viaţă subistorioă ale naţiunii, strânse toate într’un organism unitar de forţe, menit să fecundeze adevăratul destin german în lume. Că sunt sau nu părtaşul hitieris-mului, este o adorabilă naivitate să te întrebi. Un simţ firesc al obiectivităţii mă opreşte să văd în Hitler doar simplul om de atitudini primitive şi duşmanul civilizaţiei. Desigur, semidocţii apologeţi ai democraţiei iudaizante sunt în largul drept al lor, să-l socotească aşa. Opera- de regenerare etnică şi vitală concepută de Hitler pe dimensiuni uriaşe, care taie colţuros stânca veacului, mă tentează s’o judec în sfera propriilor ei valori. Acei care privesc Germania nouă din alte perspective de interpretare se înşală, făurindu-şi despre ea o imagine monstruoasă şi rebarbativă. Reflexiile acestea fragmentare mi-au roit în minte citind volumul profesorului dela Sor-bona, Henri Lichtenberger, intitulat L’Allemagne nouvelle. Lichtenberger a scris un foarte sugestiv studiu despre Nietzsehe şi contează ca o autoritate franceză în materie de germanism. In concertul părerilor contradic- torii ce se rostesc deavalma asupra revoluţiei naziste, era natural ca amplele comentarii ale unui specialist să ocupe o poziţie specială. L’Allemagne nouvelle este o carte alcătuită pe deasupra resentimentelor, fără svâcniri de simpatie sau revoltă şi fără nici o violenţă stingheritoare în articularea demonstraţiilor. M’a izbit dela început felul ştiinţific, aproape rece, în care Lichtenberger discută orice chestiune fie ea cât de pasionantă. Mi se pare că cele nouă capitole ale volumului său sunt primele încercări documentate de lămurire a mişcării naţional-socialiste, pornite dinlăuntrul Franţei. L’Allemagne nouvelle intenţionează şi uneori, mărturisesc, izbuteşte să fie o utilă analiză a hitlerismului în cele mai relevante aspecte de manifestare a lui. Lichtenberger a cules pentru redactarea lucrării sale un material variat şi complect, atunci când sursele de informaţie i-au îngăduit. Odată ajuns aici, el procedează metodic. înfăţişează datele adunate, le leagă prin fire de raţionament şi apoi le priveşte critic. întotdeauna însă se fereşte să tragă con cluzii precise. Ii lasă cititorului ingrata dificultate de a o face. Fiecare studiu din cartea lui se sfârşeşte cu un pasagiu în care semnele de întrebare abundă. Lichtenberger nu condamnă hitlerilsmul dar, vă rog să reţineţi, nici nu-1 slăveşte. Prudenţa lui este aşa de stăruitoare încât deseori oboseşte prin calmi-tatea ei monotonă. Concludentă este constatarea că cercetătorul sortoonard laudă, evident potolit, Germania nouă mai cu seamă când se referă la folosul practic al regimului actual. Subliniază reformele realizate, de pe urma cărora nivelul de viaţă a colectivităţii s’a ridicat simţitor faţă de insuficientele condiţii anterioare. Grija aceasta pentru domeniul înfăptuirilor concrete, în toate ramurile activităţii de stat, se ghiceşte uşor printre rândurile filelor. Ea nu reuşeşte însă — deşi nu-i tăgăduim importanţa, — să răscumpere lacunele părţilor în care se caută formularea justificării teoretice a revoluţiei hltleriste. De data asta, învăţatul profesor dela Paris îşi menţine discuţiile în zone de fadă superficialitate. Mitul rasei şi legea de sânge a eroismului, cei doi stâlpi de granit ai naţional-socialismului, şi-au găsit în Henri Lichtenberger un slab susţinător. Puterea dinamizatoare a acestor idei nu se poate nega. Un curent revoluţionar, ca acela hitlerist, ca să pătrundă în straturile afunde ale conştiinţei anonime, are nevoie 4e o mistică, de un crez, care sparge încăperea 249 © BCU Cluj categoriilor raţionale, legându-se direct cu frământarea de viaţă a comunităţii etnice. Covârşitoarea importanţă a miturilor în istorie, asta este. Vaste construcţii de imagini şi elanuri, miturile nu se pretează la prea pretenţioase analize ştiinţifice. Ele există dincolo de anemica posibilitate de convingere a argumentării logice. In momentul în care accepţi să despici un mit în elementele lui componente, el îşi pierde întreagă valoarea. Faptele mari ale istoriei s’au creat la înalte temperaturi comunitare în faţa cărora demonstraţiile potrivnice ale savanţilor s’au spulberat ca cenuşa în furtună. Mitul rasei, pe care Hitler l-a nimbat cu un aspru prestigiu de dogmă, trebue să ridice, dându-i mereu noul avânturi cuceritoare, la o tensiune paroxistă starea de spirit a Germaniei. Henri Lichtenberger, trece cu vederea acest adevăr, mărginindu-se să spună că frenezia arianistă din cel de al treilea Reich nu-şi va dobândi niciodată ţelurile propuse, deoarece, până astăzi, teoria rasistă n’a fost experimentată riguros în laboratoare. Sunt convins că pe Hitler îl ating foarte puţin afirmaţiile oamenilor, aibă ei oricâtă greutate erudită, relative la arianismul său intransigent. El ştie prea bine că mulţimea nu se conduce după calculările aride ale sa- CRONICA ILAHIU DOBRIDOR: VOCILE SINGURĂTĂŢII. — Deşi e întâia a tânărului poet, cartea aceasta nu aduce propriu zis un debut, nici un moment poetic — ci o evoluţie. închide un bun şir de ani, din cari arare clipe au putut fi hărăzite deplin reveriei. Poezia d-lui Dobri-dor e astfel un subţire filon sentimental, licărind printre asprii bolovani a,i vieţii. M’am simţit dator, ca unul care am urmărit-o cu nădejdi încă aproape dela izvoare, să fac dela început această însemnare precisă— fiindcă ea e lămuritoare pentru multe din înfăţişările contradictorii în cari apare acum în volum poezia d-lui Dobridor. Pornită odinioară, rustică şi tinerească, din paginile revistei Ramuri, ea a poposit curând lângă simbolismul, atât de apropiat de viaţa modernă, a!l lui Baeovia — la Orizonturi noui — în climatul dela Bilete de papagal apoi,—ca să se lămurească în ea însăşi, în cursul ei puţin spornic de mai târziu, până azi, aşa cum e însemnat el în unele dintre poemele din „Vocile Singurătăţii”, cari e păcat că nu au vanţilor şi că cel mai de temut vrăjmaş âi unei biruinţi revoluţionare este scepticismul. Prin orice jertfe, negura şovăirii se cere risipită. Deaeeia să nu ne surprindă exagerările ce se săvârşesc în Germania, nouă. Ele îşi a.u rostul lor nevăzut, de permanentă stimulare a entuziasmului. Hitlerismului i se aduc numeroase şi grave acuzaţii. Toate sunt nişte injurii otrăvite de sucurile urii şi-ale fricii. Toate izvoresic din groaza unei lumi care s’a pomenit pe buza prăpastiei, gata să se prăbuşească. Nici vorbă, Lictenberger refuză să intre în iotul desonorant al acestor stupizi detractori. Dar el cade într’o inofensivă greşală de gândire. Propune împăcarea definitivă a Germaniei cu Franţa. Concesii dintr’o parte şi alta, semnături solemne şi promisiuni de circumstanţă. Şi iată, pacea Europei asigurată. Istoria e mai crudă. Tendinţa disperată a ultimelor decenii de-a forma un fel de oficiu internaţional de garantare a liniştii continentale, nu-i exclus să se termine printr’un cataclism general. Şi atunci, Germania de astăzi, Germania barbariei hitleriste, va avea de apărat cele mai autentice şi mai fecunde valori ale culturii europene. SEPTIMIU BUCUR LITERARĂ o ordine cronologică în alcătuirea lor în volum. Ga (atare, poezia aceasta nu ia parte la atât de stăruitoarele căutări de noutate în expresie — multe naufragiate totuşi, printr’o subtilă răzbunare a legilor fireşti de creaţie, într’o atât de muzicală şi plictisitoare uniformitate —i ale poeziei noastre tinere. Asta nu înseamnă că ea nu tinde nicidecum către o formă nouă de expresie — dar ea cată să fie, după cum vom vedea, în adevăr personală, chiar cu riscul de a fi o încercare pe care autorul o face rar. Dar poezia d-lui Dobridor e încă actuală prin datele sufleteşti pe cari ea le aduce. Ea recrează în vers unele din dimensiunile caracteristice ale sufletului modem cari, — dacă mâine vor dispare, eeeaee e sigur cel puţin la noi, prin accentuarea altora: cele ale renaşterii noastre spirituale — astăzi încă sânt evidente. Parcă văd zâmbind aici însă pe unii dintre atâţia tineri poeţi ai noştri,, legănaţi astăzi 250 © BCU Cluj atât de inutil numai de muzica înşelătoare a vocabulelor mătăsoase, rare, şi cari în mişcarea către discreţie caracteristică poeziei de azi merg până într’acolo încât îşi sterilizează voit, odată cu expresia, şi sufletul: „Iar căutare de material inteligibil, discursiv, în poezie!”. Nu, domnilor, ci căutare de realităţi sufleteşti, cât de ascunse, cât de vălurite fie ele, dar să le simţi, aşa cum simţi o durere sau o bucurie într’un om dintr’o vorbă, dintr’un strigăt chiar. Aceasta îi lipseşte lirismului actual — nu ordinea logică, de care în adevăr, el n’are nevoe. Poezia modernă pluteşte, inaderentă, pe deasupra apelor sufletului, ca un nor fără nicio consistenţă. Ea are doar fluiditate de forme, convertită în muzicalitate..- Poezia d-lui Dobridor, fără a renunţa la această structură adânc muzicală, deşi foarte adesea pândită de pericolul discursivului — izbuteşte să ne aducă cu reală sinceritate, atâta câtă poate fi în vers, un peisagiu sufletesc limitat, modern însă, câteva dureri adică, spaime şi mici bucurii, specifice vremii noastre. E întâi de toate senzaţia dureroasă a abstractizării vieţii noastre citadine: In minte se usucă lumina din afară, Ca’ntr’o carafă veche trandafirii... Ca siluete şterse ’n oglinzile cu praf, In viaţă şi ’n fântână vezi umbrele pe fund, Imaginile seacă şi se prefac în gând. Obicinuinţa aceasta de abstractizare usucă sufletul —■ până la putinţa de a contempla cu amară luciditate chiar moartea, ca pe un simplu peisaj ciudat. E atâta linişte în contemplaţie încât liniile reale, macabre, ale peisagiului de descompunere, se transfigurează într’o sugestivă şi inedită perspectivă din natură: Cum coaja verde de pe coapte nuci, Sub lespezi carnea moale se desface, Şi pleoapele, pe ochiul orb şi luci, Se rup ca frunza putredă ’n răstoace. De aci, din senzaţia de uscare a sevelor vechi ale sufletului, creşte acea teribilă conştiinţă a singurătăţii sale, a modernului — care îl face să fugă de sine însuşi în hipnoza oraşului — ca şi acel caracteristic regret al vieţii pline, fireşti: - Şi nimeni nu adună sucul şi nu-l soarbe Când vieţile se sparg de coapte, ca rodii. Le întâlnim şi în „Vocile singurătăţii” atât de adesea încât sânt, în împletirea, lor, cea mai adâncă temă muzicală a volumului.. Nu e însă atât singurătatea plină de păreri de rău a romanticului de totdeauna: Dacă s’a’nchis pleoapa, un lacăt de sidef încuie în lumină petalele subţiri. Şi gândul se brodează cu visul pe gherghef Tot migălind trecutul în sensuri, fir cu fir. Prin aer trece vremea simţită mai străină, Ca zale mici de viaţă uscate sub rugină; înstrăinat de mine, într’un târziu, de mult, Tresare suvenirul norocului meu smult. Cât cea a oamenilor de azi, cari sânt singuri fiindcă nu mai cred în nimeni care să le răspundă de dincolo, din lumea transcendentă: : Eu gem, pământ, şi nimeni nu m’aude Eu am strigat ,şi nimeni nu mă strigă. In acest gol interior se iscă sentimentele iarăşi specifice vremii, de deşirare în timp — Celulă cu celulă mă destram, Şi simt cum trec şi cum nu mai sunt eu — de dublare a personalităţii (poemul în stil bacovian Veac) şi de adunare speriată în sine, cu ce-a mal rămas: Strâng sufletul în sân ca o mărgică... Evident, aceasta nu e o soluţie durabilă şi atunci toate procesele de conştiinţă duc la geamătul înfrânt al lumii de azi: Omule, mintea e chin şi povară... Conştiinţa acestei zădărnicii a intelectualismului modern răsună într’un ritm abrupt, sec — în poemul cu acelaşi titlu ca apoi, al-toindu-şi în mod original simplitatea dură a filosofiei noastre populare, să conveargă într’un minunat elogiu al tăcerii minerale: Din atâtea rude şi cumătrii, Spune-o bucuria ta Pietriî Că are surzenii în urechi. Sfarmă’n buze vorbele când cresc Că te află cucul armenesc Şi le cară’n cuiburile vechi. Acolo, sunt viermi cu răni pe bot Şi, cum rod pe dinăuntru tot, Crapă pielea ta de direptate; Dacă vine ceasul rău şi dacă, Tu învaţă sufletul să tacă. Altfel nu se poate. Această încremenire în gând nu poate fi însă decât un mod de strângere în cătuşe a durerii. Şi cât de intensă trebue să fie — se mărturiseşte indirect prin tendinţa ei de eva- © BCU Cluj dare pfc plan cosmic, indiciu sigur al mocnitelor sbuciume. Din această evadare în spaţii grandioase creşte un lalt aspect al poeziei acesteia: titanismul. E o atitudine însă clădită din disperare, din revoltă — şi astea, nu sunt obicinuite sufletului acestui poet. De aceea îl duc uneori la retorism, ca în poezia Piramidele. El are însă un alt mod, propriu, în care izbuteşte cele mai bune ale sale cristalizări de poezie: miniaturizarea durerii, sublimarea ei în serafic şi în basan de păpuşi. Cosmosul mic pe care îl crează poetul urmând această înclinare e unul din cele mai gingaşe din poezia anului acesta. O poezie în care sufletul se risipeşte pe flori ea un omăt mărunt de lună clară sau ca o apă cu svon de porumbei. O poezie plină de murmur de fântâni şi de viori, de fulgi mărunţi de stea cari cad pe colţuri aspre de stâncă, de umbre moi de lună, luminată melancolic de un plâns târziu, de serafim, care-şi frânsese aripa într’un cais. O lume de sidefate nuanţe sufleteşti şi de peisagii, pe care stihuitorul ajunge uneori să o însemne Cu o artă atât de subtilă, atât de diafană, câtă se poate vedea — în chip palid — din această strofă: Poate că umbra noastră de mătase Coboară ’n sufletele solitare Cum în pahare goale, luminoasă, O transparenţă rece, plutitoare. In acest cadru de străvezie şi melancolică feerie, apar chipuri serafice de femei — de o puritate în lumina trăsăturilor ce ne duce cu gândul 1a, pictura prerafaelită. îmi pare rău că nu pot să citez aici întreagă acea delicată şi simplă broderie muzicală care e poema Incantaţie. Mă mulţumesc să reproduc,—ca încheiere şi ca o ultimă indicare a liniştitelor purităţi şi extaze la cari poate ajunge poezia d-lui Dobridor, răscumpărând prin aceste pogorâri de lumină curată atâtea din păcatele literaturii noastre de iubire de astăzi, versurile din Cântec. Poetul nu dispune de mari puteri transfiguratoare dar aduce o minunată dispoziţie de înţelegere şi redare a gingăşiei: Sfânt chip de lumini şi culori, Iţi dau mănile mele surori Şi-ţi aduc numai rouă şi mană, Aşa cum, te vreau fără prihană, lezări reci, şerpuitori, Ţi-i aduc din piscul în nori Şi te’mpresur cu pânze de umbre de lună, Aşa cum te visez, blândă şi bună. Potrivesc aşternuturi cu flori Sânilor tăi mici şi priori Şi te sărut cu stihuri trimise Aşa cum te leagăn în gânduri şi vise. Faţă de nivelul atât de scăzut al liricei de azi, versul d-lui Dobridor aduce un cântec sincer, clar, oare trebue preţuit ca atare. IULIAN VESPER: POEME DE NORD. — Iarăşi o carte dintre acelea puţine cari te fiac încă să mai crezi în marile şi purele destine ale poeziei româneşti este cea a d-lui Iulian Vesper. Prin această de a treia etapă lirică—după Echinox în odăjdii şi Constelaţii — poetul îşi lămureşte din ce în ce personalitatea robustă şi originală. O poezie solemnă, cu bateri largi şi domoale din aripi ale versului ca şi ale gândului, un fel de obiectivitate a înţelegerii lirice, astăzi când poezia este nu numai ca expresie dar şi ca orizont, — limitat intimă şl personală, iată darurile preţioase pe cari ni le aduce acum şi mai lămurită poezia lui Ves-per. Şi-a mai strunit tumultul de imagini, cari altădată îi acopereau şi îi diformau arhitectura, şi-a mai luminat nebulozităţile şi, mai ales, şi-a împuţinat recile volute siderale, apropiindu-se de viaţă, pentru care, repet, poetul are un mod personal şi remarcabil de înţelegere lirică. Desigur, marile întrebări metafizice, fără de cari nu poate creşte poezia, rămân şi ele. Poetul cântă astfel veşnica dualitate a omului: M’aăun din luminişuri şi iarăşi mă desfac, Mă strig din alte veacuri dar nu mă ştiu în veac. Tulpina mea mă cheamă, dar mă târăsc în tină. Drama omului, care trebue să se sfărâme însuşi, ca să poată creşte* nemăsurat. Cine l-a văzut apărânău-se în noa,pte De îndoieli ucise pe veci? Fruntea era palidă. Numai glasul Trezea cuvinte reci. Şi e semnificativ — şi e bine să o subliniem — cum, în mişcarea largă şi sigură a lirismului său, d. Vesper nu şovăie să întrebuinţeze câteva din demodatele tehnici poetice: dialogul, ca şi întrebarea lung ondulată — şi ho-tărîrile astea îi stau bine, fiindcă se armonizează cu lărgimea şi sobrietatea de planuri ale 2 Ş2 © BCU Cluj poeziei sale. Le întâlnim astfel în Copilul minunat, în oare — ca şi în Poteca singuratecă din Duino, unde se încearcă o interesantă cristalizare lirică a momentului de viziune ce l-a dus pe Rainer Mari'a Rilke către celebrele trepte de duh şi slavă ale Elegiilor — poetul încearcă să surprindă misterul de totdeauna al creaţiei artistice. Le întâlnim şi în Sara pe colina mărului, patetică şi totuşi adânc, umană conf runtare a stihuitorului cu umbrele de vis ale tinereţii sale. Tot răspuns eternelor întrebări caută — cu bune intenţii însă nerealizate — în preajma apocalipselor creştine, în viziune populară, — în straniul Triptic de vis. Răspunsurile se concretizează într’o ascen-sionară artă poetică şi de viaţă, în acelaşi timp: Crini înfloriţi în zarea unei vieţi mai joase Lăsaţi potirul splendid în lumile de sus. Truda ucide visul şi zarzării de-o clipă Wtă văpaia albă şi mâna ce i-a pus. Ceeace nu înseamnă că d. Vesper dispre-ţueşte pământul cu ale lui. Cum am mai accentuat, poezia sa tentează tocmai o apropiere de ele. Caută să vadă lumea, cu ochii larg deschişi. Reportaj: ' Acest tânăr cu pupilele cenuşii, Gol, în foamea galbenă a străzii, Pe meleaguri tulburi uitat, a umblat, Acest tânăr cândva a visat... Fruntea pământie ca livezile Liniştită veghea. Cerul se stingea nelămurit. Acest tânăr cândva a iubit. Tentativă nu tocmai uşoară. De aceea, in-tr’o curagioasă şi sugestivă încercare de a creiona tipul modern de despot financiar, în Barbarii, multe elemente se dovedesc rebarbative în încorporarea lor la poezie. Mai mult: Cerşetorii, tinde exagerat către povestire sentimentală. Insă în acelaşi timp izbuteşte să răsune în versul tânărului poet ceva din sbuciumiul eroic al vremurilor noastre — dar în tonalităţi simple, vaste, grăitoare, Vestitorii: înfruntând peceţile întunecate ale morţii; Eliberaţi de viaţă, străjuind înălţimile, Palizi de tânăra lor veşnicie, înfrăţind paşi de legendă Pe cerul brumat al durerii, Ei ştiu clipele ce trăesc şi veacurile care mor, Ţermurind anii cu umerii înstelaţi. . E un sunet rar la noi, in care răzbate parcă ecou din robusteţa largă a poeziei americane. Ceeace îl şi îndeamnă către versul liber, de cane însă nu l-am sfătui să abuzeze. Când însă părăseşte tonul mat de gravură în medalie — încercând un glas de revoltă şi adunare, d. Vesper nu izbuteşte fiindcă rămâne tot meditativ. Poezia sa e o poezie de împăcări: Până la creştet mai e un drum, ' O viaţă sau numai o părere. Dogmele s’au limpezit şi peste pleoape Se cerne clară marea tăcere. O poezie a liniştitelor, solemnelor înţelegeri: Târziu mă voi desprinde din lucruri şi din fapte Să nu mă simtă ochii ce-au plâns şi s’au temut. Uitarea liniştită voi rupe-o ’n flamuri albe In palida lucire a timpului trecut. Aceste înclinări de contemplare adânc re-culeasă a vieţii îl duc firesc către poezia religioasă. Pe acest tărâm d. Vesper a înscris şi în evoluţiile sale anterioare — şi gravează şl acum, unele din cele mai frumoase aspecte ale personalităţii sale poetice. Renunţând la acel poem, adâncit dureros în liniile sale sobre ca o gravură de Diirer, — Răstignire—să amintim ceva din acea bucată de antologie, care e Tristeţile lui Isus, la 18 ani, trecând uşor peste titlu, care nu ni se pare fericit, ca să ajungem la armoniile ei depărtat eminesciene dar pline de emoţia acelor nostalgii de spiritualitate ale vremii noastre: Mi-e trupul trist Stăpâne, ca lamura de crin Ce-şi stinge strălucirea In timpul Tău senin. Mă frânge o lumină ce n’o ştiu şi m’aşteapiâ Limanul veşniciei să mai păşesc o treaptă. Trezind o amintire de început, mă doare Scânteia lumii triste în veci rătăcitoare. Călăuzind uitarea, oceane de vieţi Zadarnic bat în ţărmul eternei dimineţi. D. Iulian Vesper se conturează astfel lămurit şi durabil în pelsagiul liricei noastre tinere. O VID CALEDONIU: ENDYMION.—D. Ovid Caledoniu aduce în începuturile sale o poezie frumoasă, îmbinată cu gust în mătăsăriile sale, în pas cu experienţele tehnice ale liricei actuale, — dar tocmai de aceea lipsită de lămu- 253 © BCU Cluj rite reliefuri personale. Nu mă refer la influenţe, ca aceea a lui Rarbu care e uneori foarte vizibilă: Menestrel cu Zii ra’n brâu... Fruntea ninsă în amiezi, Cerul clar, în ochi, pe buze, Cânt de sus, să nu mă vezi, Zare verde-a nouă muze. Ci la grija excesivă purtată cuvântului rimei şi imaginii — ca să fie frumoase şi rare, aşa cum şi sunt ades : Cărările, şerpi ai singurătăţilor grave Timide Jug seara spre grote bolnave Prietene, la margini de cer şi câmpie Pasc anii ca’n visuri din copilărie. Căci această căutare de sunet inedit duce astfel, ea aici, la ciudatul epitet — bolnave— al grotelor, fiindcă îl cere rima. Nu sunt justificate de asemeni nici încercări de rime ca: alte daţi — udă-ţi, lunii — faunii, zăpezii — margine de zi, precum nici repetări de rime tari, săritoare în ochi, ca eterne — caverne şi rodii — zodii, aceasta din urmă repetată în aceiaşi poezie (Cântece de miazăzi). Ele cad astfel în lotul neizbutit al îndrăznelilor, alături de altele în adevăr frumoase ca: roşii— chiparoşii, anii—castanii. După cum alături de imagini valabile, poetul nu pregetă să vorbească despre cavalerii (medievali!) în şube, duhoare de sfânt, seară oare surpă sănii goi ai iubitei, moduri figurate cu cari iarăşi nu ne împăcăm. D. Caledoniu însă aduce imagini de poezie reală a unor vălurite nuanţe sufleteşti. Mici bucurii, mici gânduri, delicat înflorite. Ne-au plăcut mai ales unele stări însorite şi suficient de personale ca trăsături, de fericire într’o natură stilizată bucolic: Cu obrajii în apusuri, cu umerii goi, Culeg bucuriile ca zori luminoase, Prin frunze ţi-aud şoapta sub ceruri joase, Şica o depărtare toamna, se-aşează între noi. Piciorul prin ierburi ţi-alunecă uşor, Ca o rază de soare pe lespedea rece, Prin braţe simţi vântul la răsărit cum trece $i zarea cum se sprijină, pe-o margine de nor. E, trebue să recunosc, un cadru agreabil petitru prospeţimea de impresii a discretei lirici erotice a poetului. Şi dacă în acest decor apare destul de adesea Pan, aceasta nu te surprinde. El participă ca un element lămuritor al tonalităţilor sufleteşti şi .al modului său poetic, aşa cum îşi caută încă personalitatea: Pe munţi mă urc să am şi cerul mai aproape, Cu Pan ciocnesc pocale de rouă din pădure, Când soarbe sucul frunzei şi-o asvârle ’ncet pe ape De-i tremură-abia ochii şi coarnele dure. Ni s’a ’ncurcat şi părul cu razele de soare, Surâdem azi tomnateci pe margini de râu, Eu vânător de stele în ritmuri de boare El, lăcrămând din gene îşi uită flautu’n brâu. Inţelegându-i disponibilităţile poetice reale, nu putem să-i facem tânărului stihuiitor decât acelaşi apel pe care l-am făcut întotdeauna în cazuri similare: apropierea de viaţă. E păcat că atâtea talente se irosesc sterile, când în jurul nostru e un peisaj uman atât de vulcanic, atât de bogat, de măreţ şi de tragic tot odată. . GR. AVAKIAN şi I. G. DIMITRIU: BORIS GUDUNOV, DE PUŞCHIN. Traducătorii au găsit cu cale că acesta e cel mai nimerit mod de a ne alătura şi noi amintirii universale a lui Puşchin- Şi n’au greşit. O traducere conştiincioasă a unui scriitor dintr’o limbă greu accesibilă face infinit mai mult pentru înţelegerea lui decât oricâte volume de prezenţă şi comentarii critice. Prin efortul de a înţelege şi, mai mult, de a-şi încorpora, prin demne tălmăciri ceeace e mai înalt şi mai specific din altele — o literatură nu se îmbogăţeşte numai ci se inobileazâ, prin acest respect al marilor valori universale. D-nii Gr. Avakian şi I. G. Dimitriu, îndemnaţi de această conştiinţă, s’au străduit, neajutaţi de nimeni, să ni-1 prezinte pe Puşchin în Boris Gudunov. Nu putem controla fidelitatea traducerii, dlar numele şi trecutul de modestă dar aspră muncă ştiinţifică al autorilor ei, este îndestulătoare chezăşie. Versiunea românească încearcă un lăudabil efort de a reda arhaismul poemului dramatic al lui Puşchin. De sigur, multe din armoniile specifice limbii ruse, s’au pierdut totuşi. Cam greu să înţelegi din această traducere entuziasmul lui Mickievicz care îl îmbrăţişează *54 © BCU Cluj pentru acest poem pe Puşchin. „Tu Shakespe-are eriis‘“... Dar sufletul nebulos, de turmă mişcată. uşor cu câteva sunete primitive de fluer, — al poporului rus, se străvede impre- CRONICA SFATURI PE INTUNEREC. Sânt conferinţe ţinute la radio de d. N. Iorga şi strânse în acest volum de peste 400 de pagini. Frumosul titlu vine în această nouă alcătuire dela Gân. duri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul, valoroasa cărţulie de acum 30 de ani, retipărită pe urmă sub numele de Cugetări. Aşchii dintr’un mare spirit în permanentă erupţie, cărţulia aceea o socotesc reprezentativă pentru personalitatea d-lui N. Iorga şi am analizat-o într’un capitol din Puncte cardinale în haos. Ea era mai puţin sfaturi şi mai mult cugetări. Cea recentă conţine nu mai puţină cugetare exprimată în forma liberă şi largă a sfaturilor de seară cu ascultători nevăzuţi. Vorbeşte din ea omul cu vastă învăţătură şi experienţă multiplă, simplificate în unitatea unui stil personal şi întru totul caracteristic. E o varietate de teme culese nu importă din ce veac, din ce ţară şi din ce colţ de ţară, — varietate ce-ar strivi pe un autor mijlociu. Personalitatea d-lui N. Iorga le atinge cu o-ceeaşi putere, le subjugă şi le stoarce de înţelesul practic, pe care îl pot da în favoarea problemelor şi realităţilor vieţii noastre româneşti. Despre autorul acestei cărţi nu se poate spune că e om de dreapta sau de stânga după graiul curent. E prea personal şi prea complex ca să intre în lăcriţa unei clasificaţii. Spirit liber, semnalează un lucru bun oriunde-1 vede pentru a-1 ridica la rangul de exemplar şi de îndemn pentru conaţionalii săi. Nu e, de pildă, fascist şi, mai mult decât atât, are în articolele sale de ziar ironii neobosite la adresa amatorilor de dictatură din România; dar aceasta nu-1 împiedică să vadă, călătorind prin Italia, formidabila epopee de realizări practice, care e fascismul înainte de a fi marfă politică de export, şi să tragă din acest fenomen fără pereche îndemnuri de muncă românească. îndeosebi lipsa de consistenţă a spiritului nostru gospodăresc e biciuită în această carte, care vrea s’o înlocuiască cu ordinea unei munci stăruitoare şi creatoare. Chiar concepţia sa despre reforma învăţământului în sensul unei aderenţe organice la realitate e străbătută de acest suflu. Şi prin aceasta, cartea sionant şi din îngrijită versiune românească ce ni s’a dat. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ Sfaturilor pe întuneric e perfect în spiritul vremii. Adresându-se muncitorilor, autorul le ridică un luminos imn al muncii din care desprindem aceste substanţiale rânduri: „Dar de jur împrejurul nostru natura, care e fără păcate, nu face decât se mişcă, se luptă, munceşte. Pe munca oricui înfăţişează viaţa cea mare a lumii se sprijină tot ce există. Din muncă se face tot sporul şi munca înfloreşte în toate felurile de frumuseţă care sunt. Odihna veşnică e mai rea decât cea mai rea dintre morţi". . E foarte curios şi foarte dureros în acelaş timp: omul acesta, Niicolae Iorga, care reprezintă în mijlocul pehlivăniei româneşti frenezia muncii şi a creaţiei, nu este, nu mai este totuş actual în spiritul unui tineret ce crede că el descopere, abia azi, valoarea muncii. Am făcut constatarea printre tineri cari nu sunt lipsiţi de inteligenţă: aproape niciunul nu cunoaşte pe Nicolae Iorga cel adevărat. E o înstrăinare masivă între el şi acest tineret. E adevărat că, în complexul fenomenului N. Iorga, e greu ca noul venit în cultură să ajungă la esenţial. Omul e cunoscut azi ca un vag istoric — din auzite! — şi ca un fost prim-ministru, care a patronat cu naivă bunăcre-dinţă catastrofa, guvernării argetoianiste. Asemenea motive cu totul periferice în personalitatea lui N. Iorga, precum şi atitudinea sa de reţinere faţă de chestiunile naţionalismului intern, atitudine greu de înţeles pentru simplismul unilateral al tineretului de azi, au provocat acest dureros divorţ de care vorbim. Şi totuş, naţionalismul din care a ieşit România de azi şi din care se hrăneşte cel curent a fost pus în mişcare de geniul profetic al lui Nicolae Iorga. Tinerii de azi, străini de om. trăiesc şi respiră în spiritul lui cel adevărat, fără să ştie. Ei caută paternităţile naţionalismului în anexele minore de altădată ale lui Nicolae Iorga şi li se pare că le-au găsit în-tr’o simplă placă de gramofon, ce repetă la infinit o arie seacă, fără resursele şi fără putinţa vreunei reînnoiri. Se preamăresc cioturile şi lăstarii dela rădăcina stejarului fără să i se vadă imensa coroană de deasupra, ce a *55 © BCU Cluj fremătat şi a vâjâit o viaţă întregă în vântul marilor orizonturi ale acestui neam. E paradoxal şi dureros: omul nu mai e actual într’o vreme când spiritul lui e aclamat sub pseudonime mărunte şi neputincioase. Vremea aceasta, mai mult ca oricare alta, are nevoie de suflu profetic şi el nu se poate înlocui nici cu surdo-muţi, nici cu schelete şi nici cu farsori cari simulează eroismul prin figuri de saltimbanci. E parcă o perioadă de suspensiune, în care miticul Eol şi-a închis peştera: vuietul ce se mai aude e ultimul rest al vijeliilor de altă dată. Naţionalismul meschinizat de suflătorii în carabe la răspântii are nevoie de un nou uragan, care să-l ridice la strălucirile morale întunecate azi. E adevăr că Eol a făcut să răbufnească din peştera-i miraculoasă un crivăţ recent — împotriva pornografiei. El nu e însă întreg în această răbufnire parţială. Iar cuviinţa românească, ce trebue apărată cu orice preţ, nu e decât o mică parte din marele ideal de viaţă al românismului. E nevoie de fulgerele şi tunetele unei furtuni deslănţuite din nou. Lui Nieolae lorga nu-i trebue decât un gest ca omul să-şi regăsească spiritul şi să-i dea din nou un accent de trăsnet. CANTAREA DRAGOSTEI. Există şi în Banat un fenomen poetic regional, pe care îl reprezintă îndeosebi revista timişoreană Luceafărul. D. Miu-Lerca merge conştient pe drumul provincialismului verbal, deschis odinioară de lugoj anul sprinten în glumă, Victor Vlad-Delamarina. Tânărul poet are chiar ambiţia de a reprezenta orgoliul specific bănăţean şi e iubit şi aplaudat. Pentru cititorul din restul ţării, talentul real al d-lui C. Miu-Lerca opune însă destule dificultăţi lexicale. Mai general româneşte scrie d. Lucian Costin, în lungile sale meditaţii cosmice, interesante, dar care nu isbutesc să se comunice în expresie suficient reliefată. Adolescentul P. P. Bel-lu, din care s’a făcut un caz local, e încă abia un mugur, a cărui floare are destul timp să se lase aşteptată. D. Grigore Bugarin, redactorul revistei Banatul literar, artistic şi social, întemeiată de d. Lucian Costin, e singurul dintre aceşti poeţi, care scrie în formă simetrică şi muzicală, cu un vocabular considerabil eliberat de pro-vincialisme. Autor fecund, prea fecund, a dat la lumină ai nu ştiu câtelea volum, Cântecele dragostei. O carte de sonete, 45 la număr. Pentru un tânăr e o virtuositate simpatică în această vreme de destrămare a formelor poetice. Şi mai simpatic e fondul poeziei sale. Cântecele dragostei vădesc un sentiment de familie profund serios şi susţinut cu patos egal până la sfârşit. E o raritate azi ca un tânăr să-şi cânte mireasa şi să afirme cu entuziasm nobilul cult al copilului. Grigore Bugarin pune un nimb de sfinţenie peste căminul familiar. Şi pentru această puritate de tradiţie românească merită cuvinte de încurajare. NICHIFOR CRAINIC ANUL XVI — Nr, 5 .. .................... MAI 1937. 236 © BCU Cluj GÂNDIREA EL GRECO : II SUS DUC AN DU-$1 CRUCEA (Colecţia Regală) © BCU Cluj EL GRECO : DETALIU DIN TABLOUL IISUS DUCANDU-ŞI CRUCEA (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : DETALIU DIN TABLOUL .JISUS DUCANDU-ŞI CRUCEA“ (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : LOGODNA FECIOAREI (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : MARTIRIUL SFANŢULUI SEBASTIAN (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : SFANTA FAMILIE (Colecţia Regale) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : ÎNCHINAREA PĂSTORILOR (DETALIU) (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : MARTIRIUL SFANŢULUI MAUR1C1U (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj EL GRECO : DETALIU DIN PORTRETUL UNUI CANONIC (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : SF. MARTIN CĂLARE (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj EL GRECO : DESPĂRŢIREA LUI IISUS DE MĂRIA (Colecţia Regală) GÂNDIREA © BCU Cluj