GÂNDIREA ANUL XVI. --- Nr. 4. APRILIE 1937. s U M A R u L : DES P R E D E s T I N VASILE BĂNCILA : Ideea de destin ............ V. VOICULESCU : Poezii ...................... RADU GYR : Mănăstire dintr’un lemn........... CEZAR PETRESCU: Isidor Leibovici, agricultor şi ........................................ ARON COTRUŞ : De unde sprintenele încălţăminte ! ? VJNTILA HORIA: Moartea imposibilă a lui Vladimii Noapteş . , •......................... MATEI ALEXANDRESCU : Pantoful Seniorului . . ŞTEFAN STANESCU: îngerul durerii........... GRIGORE POPA: Chemarea paradisului .... 145 155 156 159 166 167 174 175 176 IDEI, OAMENI, FAPTE N. I. HERESCU : Cezar Papacostea............ la6 PAN M. VIZIRESCU: O figură din lumea lui Creangă 190 CRONICA LITERARA OVIDIU PAPADIMA : Al Marcu : Itinerar adriatic. — Ion Pillat: Caetul Verde, în a II-a ediţie. — I. E. Torouţiu: Studii de istorie şi critică literară. — Miron Suru: 1935 literar.................. 194 CRONICA MĂRUNTĂ N1CH1FOR CRAINIC : Ţara lui Aron Cotruş .... 200 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Omul forte reuşeşte I" lupt» pentru viată. sănătatea aita pnmu) faefor ti luceasului. laţi panlru a păstra nervii !inlftift,*ereerul limpede, mufehll sprinteni fi corpul vio., o refată «ara a făcut toata probele i e.t» da a a turna un flacon de Vuintonina Intrun litru da vin da masă înaintea fiecărei rr)ese. un păhărel din acost delicios vin fortifiant. Dl. J. Coudurier, 99. bulevard du Temple. din Paris, a făcut eiperiente si •crîe : „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Quinlonine; nu nc-am săturat niciodată de acest produs care oonstilue pentru noi cel mai bun tonic'*. Nici un fortifiant nu poata fi comparat cu Quinlonine pentrueă nici unul nu cofine atâtea principii regeneratoare. Quintonine aste remediu sigur, complect. eficace — fi de praf nein semnat — la care se poate recurge U C«I *naî mîc semn do oboseala. QUINTONINE fRODUS FRANCEZ.— LABORATOARELE HELIN iA PA1MAC.II |( OKOŞUIIIJ © BCU GÂNDIREA IDEIA DE DESTIN0 DE VASILE BANCILA Elementele gândirii omeneşti, întrucât există o gândire care-şi merită numele, sunt în fond comune tuturor timpurilor şi locurilor. Ceeaoe face să varieze profilul logic este, afară de ciudata pasiune pe care o au adesea oamenii de a se amputa în chip provizoriu, felul cum se structurează aceste elemente şi accentul care se pune mai mult pe unele decât pe altele, după interesele spirituale diferite ale culturilor considerate fiecare în ansamblul ei. Dea ceea o reformă ia logicei nu este, şi aceasta mai mult decât în oricare alt domeniu, afară de cel al ştiinţei moralei, o întreprindere personală. In fizică, o mare descoperire sau o teorie mult mai convenabilă, poate să răstoarne, la un moment dat, situaţia ştiinţei. Chiar în religie, care e atât de tradiţională, se pot ivi reformatori cu mână tiare, cari să instaleze o nouă credinţă. In logică sau în morală însă un gânditor trebuie în primul rând să consem* neze rezultatele evoluţiei istorice, iar temele noui, pe cari le oferă, trebuie să răspundă vibraţiilor de nouă structurare logică sau morală, pe cari le oferă ce e mai adânc, mai vital, şi mai nobil în viaţa oamenilor. Revoluţiile în logică şi morală sunt acasă la ele mai puţin ca oriunde. Autori, pe ciari-i ştim foarte ingenioşi şi originali în alte chestiuni, trebuie să se mulţumească însă să spună lucruri aproape obişnuite când e vorba de morală, personalitatea lor fiind salvată mai mult de felul cum motivează adevărurile. Iar în logică auzim din când în când refrenul, oare vrea, alteori, să fie şi o uşoară imputare, că nu sau mai făcut mari progrese de la cutare filosof încoace... Refrenul se referă, ce e drept, la logica, în sens restrâns, dar el se poate aplica, dacă nu la fel dar în mare măsură, şi logicii în înţeles larg, de ştiinţă, a înţelegerii umane ca atare, sub toate aspectele ei fundamentale, înţeles în oare o luăm aici. Acest refren e îndreptăţit ca justeţe de observaţie, dar nu şi în direcţiile lui de imputare. Căci logica şi morala, interesează de aproape echilibrul spiritului şi o modificare frecventă sau prea radicală în aceste domenii ar aduce haosul. Totul se schimbă, se zice, şi eu mult adevăr, şi totuş sunt anume constante de evoluţie. Sunt constante cari rămân aşa de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor şi sunt constante relative. Printre aceste constante relative se găsesc şi profilurile istorice ale moralei şi logicei. Pentru ca acestea să se schimbe, e nevoie de o schimbare a fizionomiei istorice. Reforma logicei, ori a moralei, nu se face în cărţi, ci în spirite. In cărţi, ea numai se termină. Vorbim, natural, de spiritele alese, fiind- A45 © BCU Cluj că ele sunt mandatarii istoriei. O astfel de reformă încearcă acum omenirea şi ea e în legătură cu subiectul expunerii noastre. Gândirea ca atare are elemente sintetice, dar sufletul oamenilor lucrează unilateral. Căci omul e o fiinţă romantică şi centrifugală, o fiinţă de flux şi reflux, gata să adere la logica extremelor şi la creiarea de idoli. Şi fiecare extremism vine ca mistica lui. Misticismul e forma cea mai deplină a romantismului. El este o esenţă a omului şi deci nu se poate înlătura. Deaceea o filosofie şi o pedagogie rea. listă nu combat acest misticism, ci caută să-l sublimeze şi să-l organizeze. Aceasta au făcut-o în trecut, cu un instinct formidabil, religiile popoarelor. In epoca modernă, religiile n’au mai fost lăsate să îndeplinească această înaltă şi vitală funcţie de sublimare şi organizare, ceeace a făcut ca misticismul latent al omului să se manifeste în chip hibrid ori anarhic sau să revină la misticismul popoarelor primitive. Chiar lunile din urmă am fost, de pildă, informaţi că în capitala Angliei s’a ivit o nouă „religie”, care adoră mumiile. Publicul, mai ales femenin, se roagă şi meditează în faţa mumiilor din muzee şi aduce flori, pe cari le depune cuvios lângă trupul uscat al Faraonilor şi înalţilor lor slujitori ! Dar forma cea mai curioasă şi mai neaşteptată a misticismului uman e misticismul ştiinţei ! Ştiinţa modernă s’a născut tocmai pentru a combate misticismul, însă a ajuns ea însăşi să fie pătrunsă de misticism. Cine ceteşte texte ştiinţifice din cele mai reputate sau cine consultă opere de aşa numită filosofie ştiinţifică, e uimit de amestecul inextricabil de idei pozitive şi de concepte ori implicaţii mistice abil atenuate ca formă. Omul nu poate decât să înlocuiască un misticism prin altul, însă se va recunoaşte că ştiinţa nu e tocmai disciplina cea mai nimerită pentru a fundamenta un misticism armonic. Când, acum aproximativ un secol, se spunea că a şti e a prevedea, iar a prevedea e a putea, aşa încât într’o zi oamenii să ajungă să poată face totul, sau când se susţinea că dacă sar cunoaşte toate cauzele actuale, s’ar putea calcula întreaga desfăşurare a viitorului, transformându-se astfel istoria lumii într’o mecanică strict cauzalistă, — aceasta nu mai era ştiinţă, ci misticism din cel mai caracterizat şi mai vajnic, dar plasat într’un domeniu impropriu. Insă misticismul, ştiinţific s’a aplicat cel mai mult în viaţa practică, după cum era şi de aşteptat. Ambiţia celor mai mulţi oameni, dacă nu a tuturor oamenilor, chiar când ei sunt foarte nobili, este ambiţia de putere, acea putere pe care religia se pricepe atât de bine să o transforme în armonie sau în sublimă umilinţă. Dar în lipsa religiilor sau cu o religie suferindă, ambiţia brută de putere a omului îşi dă liber curs, ca o rădăcină sălbatică după ce a căzut altoiul. Atunci el se răzbună şi pentru timpul când a fost înţelepţit de religie şi, ca orice sclav eliberat, vrea să ia locul stăpânului. Adică vrea să fie el însuş Dumnezeu. Ambiţia de putere absolută, nudă, neîmpărţită cu nimeni, transpare de altfel, din loc în Ioc, în tot lungul istoriei, pentru cine e atent la spectacolul naturii umane. Iniţiativele îndrăzneţe şi diferitele legende tragice atestă acest adevăr. Se pare că sunt anume cuvinte în Biblie, al căror sens a fost aproape un fel de obsesie atavică, rareori mărturisită, a oamenilor, a acestor făpturi minuscule dar însufleţite de elanuri de-miurgice.. : „Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Pământul era nevăzut şi neîntocmit şi întuneric era deasupra adâncului şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei”. Puterea aceasta supremă, care pluteşte peste ape, adică peste indistinctul originar, pentru ca în momentul următor să purceadă a despărţi elementele şi să alcătuiască lumea în chip suveran, a fost idealul omului în toată istoria, pe care l-a adorat, dar în locul acelei Puteri ar fi vrut să fie, atunci când 146 © BCU Cluj n'a mai crezut. Şi i-a fost uşor să nu mai creadă, din moment oe şi-a închipuit că ştiinţa îi vine în ajutor. Un astfel de moment a fost la sfârşitul antichităţii. Atunci ştiinţa pozitivă a fost mult mai înaintată, decât înecam închipuit noi până de curând. Dar ea nu s’a putut complecta şi n’a putut produce schimbări practice, între altele pentrucă lumea veche era prea bătrână pentru a începe un nou ciclu vital. Deaceea acest moment a fost amânat cu mai mult de o mie de ani. Când, odată cu Renaşterea, spiritul ştiinţific a început să ia avânt, el a găsit popoare noui, cu instincte puternice, cu o sete de viaţă aproape sălbatică.Era firesc, era fatal, ca aceste instincte să se servească din ce în ce mai mult de ştiinţă, pentru a-şi organiza orgoliul şi dominaţia în lume. Tehnicismul modern a năzuit din ce în ce mai mult să repete geneza, „facerea lumii”, dar după gustul şi trufia omului. Insfârşit, ceeaoe u’au putut oamenii să facă, în mii şi zeci de mii de ani pe pământ, adică ridicarea până la a-şi însuşi atributele creatoare ale divinităţii, se părea că vor isbuti să facă de data aceasta prin ajutorul ştiinţei teoretice şi mai alles aplicate. Paradisul va fi pe pământ şi el va fi opera omului ! Natura va fi învinsă, iar societatea va fi organizată potrivit unor doctrine politice noui şi de mare precizie. Cultura umană devenise o uzină, care, pe deoparte, diseca şi studia natura, pe de alta, punea ia punct nenumărate doctrine politice, toate acestea cu scopul, mărturisit sau nu, de a-1 înlocui pe Dumnezeu. Această euforie demiurgică a ajuns ia maximum în secolul trecut. Atunci au fost gânditori atât de încântaţi de specia umană, încât au putut exclama : „Dumnezeu nu este, dar va fi !”, înţelegând că omul va fi Dumnezeu, rezolvând astfel dintr’odată toate problemele apologeticei... Sau gânditori cari au spus : „omul îşi este sie-şi din ce în ce mai mult propria sa providenţă”. Secolul al 19-lea va rămâne ca cea mai îndrăzneaţă, mai savantă şi mai naivă încercare a oamenilor de a se urca pe tronul divinităţii. Ştiinţa în sine este una din valorile minunate şi dintre cele mai înviorătoare ale culturii, dar noi nu despre ea vorbim, ci despre acest soiu bastard de misticism academic, care e ştiinţismul înlocuitor de religie şi de filosofie. Dacă se poate vorbi de criza ştiinţei, apoi ea trebuie raportată la acest misticism ştiinţific, iar nu la şti- „ inţă ca atare, ce, de altfel, e în plină prosperitate. Idolul omului de ştiinţă, care calcă însă a divinitate de laborator, începe să pălească. Religia ştiinţei se năruie şi misticismul uman, rămas fără sublimare şi chiar fără obiect, e pus la grea încercare. Puşi în faţa realităţii, pe care n’au putut nici să o cunoască îndeajuns şi nici să o transforme în ceva, care să aducă pe departe a paradis, oamenii au impresia că se deşteaptă dintr’o vrajă şi că sunt trădaţi în chip cumplit. Plângerile sunt la fiecare pas, uneori furioase, alteori pasive. Omenirea a apucat vremuri mai ingrate decât cele de azi, dar oamenii n’au fost atât de desamăgiţi. Fiindcă niciodată n’au căzut de la o înălţime atât de mare. E adevărat că a fost o altitudine iluzorie, dar tocmai aici e slăbiciunea şi durerea. Se vorbeşte de „faliment”, deşi e impropriu să se aplice istoriei acest termen, pentrucă un indiscret ar putea spune că, în acest caz, toată istoria nu e decât o serie de falimente. Dar dacă s’a vorbit ori se mai vorbeşte astfel, este fiindcă istoria e în adevăr la o mare cotitură, şi fiindcă oamenii încep să se întrebe dacă însuş felul de a gândi al epocii moderne nu are neajunsurile lui. Această logică modernă, în oare cauzalismul mecanic sau copiat după cel mecanic a jucat rolul principal, a dat omului putinţa să creadă că va fi stăpânul absolut al existenţei sale. Nu e cazul atunci să se caute o înlocuire sau mai degrabă o complectare a acestei logici ? Şi oamenii încep să caute sau să valorifice alte concepte, alte categorii de gândire, alte scrupule sau norme de în- H7 © BCU Cluj ţelegere, cari să asigure o desvoltare mai temeinică, mai reală, chiar dacă e mai puţin măgulitoare pentru luciferismul uman. In acest sens, se caută noui Bacon, noui Descartes, în aşteptarea unui Kant al viitorului mai îndepărtat, care să elaboreze statutul înţelegerii noui, aşa cum marele filosof german a făcut odinioară pentru epoca sa. Acum omenirea trece, din punct de vedere practic, dela stilul individual la cel colectiv; iar, din punct de vedere teoretic, de la categorii logice clare, pozitive sau formale, la categorii mai complexe şi mai libere. Se caută termeni şi sugestii în culturile vechi sau în gânditori, ca:ri deşi au trăit în epoca noastră, dar au avut o mai mare libertate de spirit. Astfel, se vorbeşte de „originaritate”, de „mit”, de „destin”... Prevederea ştiinţifică, care să ducă apoi la puterea ştiinţifică de a transforma viaţa, nu s’a realizat potrivit aşteptărilor omului. Realitatea s’a arătat, din contră, din ce în ce mai complicată şi mai deconcertantă pe măsură ce creştea progresul ştiinţei, covârşind şi, adesea, interzicând ştiinţa. Mistica raţiunii atotcu-noscătoare şi atotputinte, nu mai impresionează astăzi. Oamenii nu mai cred că pot să explice, să prevadă şi să facă totul cu ajutorul raţiunii ori al ştiinţei. Fiind împiedecaţi în imperialismul prevederii şi puterii, oamenii, contrazişi în dorurile lor cele mai tainice, se întorc la ideia de destin Natural, oamenii nu se întorc în unanimitate la ideia de destin. Unii o combat sau nu sunt sinceri când vorbesc despre ea. Iar cei cari revin la destin, nu o fac în acelaş fel. E o întreagă gamă. Unii vorbesc cu pietate de destin, alţii flirtează cu el sau sunt îmbufnaţi. Aceiaşi oameni uneori admit destinul, alteori îl ironizează ori au aerul că vor să-l tragă pe sfoară. Sunt şi de aceia, cari dau destinului o interpretare ştiinţifică, servindu-se de el ca de o etichetă ademenitoare pentru a camufla concepţii pozitiviste. După cum sunt allţii, cari admit ideia de destin, dar se revoltă contra destinului. Dintre atitudinile faţă de noţiunea destinului sunt însă mai ales două, cari trebuie menţionate. Una e din partea gânditorilor ştiinţifici şi e un fel de anticipare definitivă din partea acestora. Oamenii de ştiinţă şi filosofii ştiinţifici au încercat mai întâi să lărgească noţiunea determinismului, tocmai pentru a o face să cuprindă realităţi mai bogate şi mai spontane şi pentru a nu fi siliţi astfel să recurgă la destinul propriu zis. Sforţările de a lărgi determinismul au mai multe aspecte şi sunt foarte interesante. Ele sunt o încercare a logicei moderne de a corespunde la cerinţe mai variate ale spiritului şi totodată de a-şi consolida situaţia. Această încercare nu a fost prea conştientă, dar tocmai de 'aceea e mai semnificativă. Aspectul cel mai * tipic, căci nu putem vorbi acum de toate aspectele, în această direcţie, este finalis-mul. Acest concept sa aplicat mai ales în ştiinţele naturale, în biologie şi, prin influenţa acesteia, în psihologie. Filosofia modernă de înaintea avântului ştiinţelor naturale, a simplificat natura. Inspirată de matematici şi de fizică, ea a riscat să se îndepărteze de realitate sau să o unilateralizeze. Matematica e ceva formal şi neutru. Ea oferă instrumentul cel mai precis, dar totodată şi universal, putând servi pentru orice întreprindere a spiritului. Iar fizica vede în realitate fenomene sim- < ple, elementare şi generale, străine de spontaneitatea misterioasă a formelor vieţii. In această dublă tovărăşie, gândirea modernă a putut ajunge foarte uşor la o logică de un riguros determinism. Dacă matematica şi fizica nu ar fi câştigat preş-tigiu înaintea ştiinţelor naturale, poate că situaţia determinismului ar fi fost mai modestă. Când au venit ştiinţele naturale, ele au fost silite să constate fenomene, cari nu intră în logica determinismului mecanic. Căci ştiinţele au acest avantagiu asupra filosofilor că nu sunt atât de legate de o teorie. Dacă un fapt se impune cu 148 © BCU Cluj necesitate, trebuie să ia act de el, chiar dacă nu-1 pot explica ori chiar dacă e contradictoriu faţă de ştiinţa precedentă. Un astfel de fapt a fost finalismul. Odată admis însă, el a fost întrebuinţat pentru apărarea determinismului, căci şi ştiinţele au tradiţionalismul lor. Astfel am văzut gânditori spunând că finalismul se impune. dar că el nu e decât o formă a determinismului, la fel de ştiinţifică şi de pozitivă ca şi cauzalismul mecanic. Ştiinţele naturale au lucrat cu conceptul fimalis-mului, fără să se neliniştească prea mult în ceeaoe priveşte urmările lui filosofice, dar filosofii au căutat să-i muloomească efectele. Desigur, într’un înţeles mai adânc şi finalismul e determinism, dar nu cu acest înţeles adânc a lucrat logica modernă. Determinismul ei s’a complăcut să releveze cauze, cari se pot oarecum măsura mai mult sau mai puţin. Finalismul implică o altă cauzalitate. Dus până la limita lui ultimă, el implică o realitate metafizică şi iese din ştiinţă. Dar gânditorii moderni de obiceiu au refuzat să ducă atât de departe analiza finalismului. Ei sau cantonat între limite intermediare, pentru a salva aparenţa înţelegerii ştiinţifice. Conceptul de finalista în cele din urmă însă trebuie să facă explozie. Adică trebuie să depăşească ştiinţa şi să angajeze o altă structurare a gândirii. In acest caz, el e un factor care contribuie puternic la ideia de destin. Dar, înainte de a ajunge aici, finalismul a fost întrebuinţat, conştient sau mai mult inconştient, ca un mijloc de a salva logica ştiinţifică şi de a ţine în rezervă ideia de destin. Cealaltă atitudine faţă de ideia destinului nu e din partea gânditorilor de profesie, ci din partea publicului larg. Aici se verifică încăodată psihologia extremistă a oamenilor în general- In secolul trecut, cei ce jurau mai mult pe ştiinţă şi se extaziau cu anticipaţie în faţa paradisurilor ei artificiale, erau profanii. In entuziasmul lor, uitaseră de cât major şi inconvertibil iraţional este în viaţă, deşi ei se conduc aproape numai după elemente iraţionale. Acum însă aceşti profani sunt gata să se decepţioneze. In obida lor, ei se îndreaptă către ideia de destin, dar conceput în sens de pură fatalitate. Această înţelegere sumară şi cu trăiri adânci de atavism a destinului, nu e rea dacă serveşte numai pentru a combate individualismul excesiv al vremurilor moderne. El poate să se aplice însă într’un cerc mai larg şi deci păgubitor. Dacă determinismul seooliilui trecut nu a putut da tot ceeaoe a făcut să se aştepte în legătură cu el, nu înseamnă că a existat degeaba pe lume. După atâtea secole de desvoltare a gândirii, filosofia nu mai poate accepta în totul ideia de fatalitate. De aceea problema, care se pune astăzi cu acuitate pentru filosofi, este aceasta: dacă destinul nu poate fi redus nici la determinism şi nici la fatalitate, atunci oare e natura lui ? Intr’un sens mai general şi simplificând, am putea spune că ideia de destin este mai ales recunoaşterea existenţei unei voinţe mai adânci, care intră în lucruri şi le organizează, indiferent de felul reprezentării concrete la care ajunge această voinţă. Destinul e în primul rând ceeaoe depăşeşte voinţa noastră sub aspectul ei empiric, rămânând însă adevărat că el este în legătură atât eu ceeaoe e mare în afară de noi cât şi cu oeeace e adânc, ultim, în noi înşine. In acest sens, destinul e un fel de invazie înceată şi formativă a metafizicului în fluxul inconsistent al fenomenelor, ţinând însă seama de realitatea acestor fenomene, după cum vom vedea. Se poate înţelege destinul oricum, însă el nu se poate înţelege, fără a fi complect denaturat, dacă nu se ia în consideraţie această direcţie a ceva adânc, de care nici noi ca persoană nu suntem străini, şi care se introduce în istorie. E în destin ceva care transeedă documentarul, aritmeticul, indiferentul, rezultanta mecanică, jocul 149 © BCU Cluj de configuraţii empirice. In realitatea destinului e ceva substanţial şi ocult, ceva oare ne e în aoelaş timp profund intim şi mai mare decât noi, care e noi înşine şi totuş legătura noastră cea mai profundă cu lumea în oeeace aceasta are invizibil şi etern, e în destin o direcţie de fiinţare, la oare ne raportăm în cele din urmă şi care e factorul cel mai important în crearea istoriei. Dar această înţelegere a destinului trebuie precizată atât cât e cu putinţă, trebuie să ne dăm seama imediat că dacă destinul e în primul rând o voinţă mai adâncă ce intră în lucruri, în fenomene, apoi el nu poate face abstracţie totală de ordinea acestor fenomene, cum se crede adesea, fiindcă şi fenomenele sunt o realitate, deşi mai puţin respectabilă, putându-se chiar afirma, însă într’un limbaj neconcordant, că ele sunt o realitate creată anticipat de destin sau la care destinul a fost interesat mai înainte. Acesta trebuie deci pus în legătură şi cu legile, cari domină în lumea fenomenelor, unde determinismul e la el acasă. Dar alt motiv pentru oare destinul trebuie pus într’un sistem de raporturi, printre cari se găseşte şi determinismul, pentru a fi studiat în măsura posibilului, este fiindcă destinul nu poate fi deloc precizat dacă e considerat exclusiv în el însuş, tocmai pentrucă el e ceva adânc, pentrucă e mai întâiu o transcendenţă creatoare de istorie. Realitatea în sine şi cea mai adâncă a destinului n’o putem prinde, dar putem raporta funcţia ei la concepte în stare să-i sugereze modalităţile. Aceste concepte sunt determinismul, fatalismul şi libertatea. Destinul nu poate fi înţeles complect în afara determinismului. Nimeni nu poate tăgădui că determinismul are un rol în viaţa noastră. Ceeace face că ideia de destin e privită cu simpatie de mulţi gânditori, e tocmai pentrucă ea se poate acorda cu ştiinţa pozitivă, dând cel mult acesteia altă valorificare. Toată lumea avizată, care vorbeşte astăzi de destin, recunoaşte progresul ştiinţei şi realitatea nediscutabilă a acesteia în domeniile ei. Ştiinţa are puncte de vedere, peste cari nu se poate trece, totul fiind ierarhizarea ce se dă acestor puncte de vedere. Un prim motiv, pentru care nu se poate trece cu buretele peste determinism, este deci tocmai pentrucă posibilitatea acordului cu determinismul este faptul, care hotăreşte unele spirite alese să ia în consideraţie ideia de destin. Dar e şi un argument mai hotărî-tor. Determinismul este o ordine precisă şi înregistrabilă de cauzare. El apare pe planul vizibil al realităţii. Insă, pentru a continua o sugestie dată mai sus, se poate spune că sub cauzele acestea empirice, vizibile, cari alcătuesc jocul realităţii fenomenale, sunt tot fonduri adânci, transcendente, cari depăşesc fenomenele dar se şi încorporează în ele în oarecare măsură. In expresia fenomenelor e deci şi o indicaţie de ceva adânc. Iar când mai multe destine, fie de indivizi, fie de popoare, se ciocnesc sau se asociază între ele, formează fenomene, realităţi empirice, însă dincolo de ele a fost ceva adânc, supra-istoric, supra-empiric. Se poate spune că metafizicul expiră în fenomene, deci acestea nu sunt cu totul străine de o realitate mai profundă, deaceea determinismul, care studiază raporturile între fenomene, nu e ceva atât de iluzoriu pe cât se spune. Greşeala filosofilor ştiinţifici e nu fiindcă au considerat determinismul, ci fiindcă l-au considerat în el însuş, fiindcă l-au despărţit de ansamblul realităţii generale şi adânci, în mijlocul căreia el capătă altă valoare decât aceea ce i s’a dat. Considerând determinismul în el însuş şi apoi absolutizându-1, aceşti filosofi au făcut din el măsura tuturor lucrurilor, pe când în realitate trebuia ca el să fie înţeles şi ierarhizat în ansamblul realităţii, care e mult mai bogată în sensuri şi mai ales mult mai adâncă. O astfel de valorificare a determinismului se poate face în filosofia destinului. Des- I5° © BCU Cluj linul nu e tot una cu determinismul, dar îl include şi îl face chiar suveran în anume zone ontologice. Destinul cuprinde determinismul, însă îl depăşeşte cu mult. Punctul de foc al destinului nu e în raza determinismului, deşi se serveşte de acesta şi e influenţat de el, cel puţin în măsura în care materia modifică inspiraţia sculptorului. Şi aici e legătura între destin şi fatalitate. Intr’un fel, care nu se poate măsura, dar care nu se poate înlătura niciodată, destinul e predestin. Nu se poate concepe destinul fără nici o notă de predestinare. Yoinţa generală de fond a lucrurilor se manifestă în orice viază, în orice există în spaţiu şi nu este exagerat să se spună, metaforic, că în toată existenţa, sub miliadele ei de forme, este un imens proces de delegaţie din partea fondului ultim ai realităţii, oare se urcă şi se instrumentează în diferite domenii, comunităţi şi indivizi. întrucât nu numai că noi nu suntem generaţie spontanee din punct de vedere empiric, dar nu suntem astfel mai ales din punct de vedere metafizic, nu se poate spune că în viaţa noastră nu există nici o parte de fatalitate. Dar şi aici oamenii au făcut o greşeală analoagă aceleia, pe care modernii au făcut-o în ceeace priveşte determinismul. Adică au considerat fatalismul în sine, l-au izolat de realitatea vie şi integrală, l-au absolutizat şi apoi l-au aplicat întregei realităţi. Astfel oamenii au fost multe mii de ani obsedaţi de fatalitate, concept măreţ sub cupola căruia spiritul s’a desvoltat cum a putut, profitând de propria lui vitalitate, de momente de uitare sau de inconsecvenţe în raport eu ideia fatalităţii. Dar a întinde o fatalitate absolută peste tot, înseamnă că în om e o realitate moartă, că realitatea, delegân-du-se în el, se anulează totodată şi îşi pierde orice spontaneitate. Omul are partea lui de predeterminare, deci de fatalitate, dar aceasta nu e absolută, fiindcă în om pătrunde esenţa realităţii, realitatea ultimă, iar aceasta continuându-se în om, aduce sensul hieratic al realităţii ultime, dar totodată şi libertatea sau suveranitatea ei. In înţeles adânc, omul e şi predeterminat dar şi liber, tocmai fiindcă are în el ceva din realitatea esenţială, ultimă, a lucrurilor, căreia, considerată în sine, e adevărat că nu i se aplică nici categoria fatalităţii, nici a libertăţii, aceste două atribute căpătând înţeles în legătură cu omul, însă căreia nu e mai puţin adevă- “ rat că îi putem presupune un corespondent omogen şi substanţial al tuturor antinomiilor existente sau imaginabile în lumea noastră, fiindcă realitatea ultimă e fondul de posibilităţi din care a rezultat şi va rezulta tot ce e în lumea vizibilă. Deaoeea funcţia destinului trebuie raportată nu numai la determinism şi la fatalism, ci şi la libertate. In această direcţie, putem găsi temeiuri şi de altă natură decât cele de pură speculaţie. De exemplu, se spune- uneori, şi nu fără nici un fel de dreptate, că un factor oarecare „a rupt destinul” unui om, „s’a pus în calea destinului său”, ceeace nu sar putea spune despre un regim de fatalitate absolută. Sar putea obiecta că rostul unor destine e ca la un moment dat să fie distruse de destine mai puternice. Dar în acest caz nu s’ar mai putea spune că cele dintâi sunt sfărâmate, împiedicate, ci că li s’a dat prilejul tocmai ea să se împlinească sau să se consume în direcţia lor tragică. Iar dacă acest argument nu e socotit concludent, am putea să ne referim la expresii obişnuite unor filosofi, expresii cari nu mai îngăduie nici un fel de îndoială. Berdiaev, de exemplu, spune că cineva poate să-şi „anuleze” destinul uman, fie oamenii în grup, fie fiecare om în parte. Aici e propria voinţa, care e liberă chiar să-şi anuleze destinul de om ! Apoi am putea cerceta diferite religii, în cari apare dogma predestinării. Şi eu toate acestea, acolo e pusă problema mântuirii — nici nu e religie fără astfel 15J © BCU Cluj de problemă —, a responsabilităţii, şi sunt prevăzute norme şi mijloace prin cari se poate creia un destin superior, cari pot forma baza unei lupte personale, deci a unei libertăţi de creaţie. Ideia de destin cuprinde aşa dar nu numai fatalism, ci şi libertate, nu numai predestinare, ci şi determinare spontană. Astfel ideia de destin apare ca ceva polivalent, ca o idee de nuanţe grave, de ipostase majore. Deşi realitatea în sine, la care se referă, e ceva substanţial, dar noi neputând să ne facem o reprezentare adecuată despre ea, o gândim în acest chip polivalent, care să coincidă cu realitatea destinului măcar în sens funcţional. Destinul e ceva ontologic, dar nu cu absenţa omului, fiindcă, în adânc, şi el iace parte din realitatea ontologică, la care colaborează cu propria sa voinţă, toate acestea în mijlocul împrejurărilor empirice de la un moment dat, asupra cărora se aplică determinismul ştiinţific. Deaceea întâia noastră concluzie e că destinul se impune ca o idee complexă, care izbuteşte să realizeze, într’o structură subtilă şi suverană, atât avantagiile determinismului, cât şi ale fatalismului şi ale libertăţii, toate pe un fond de supremă taină ontologică, care îi dă un prestigiu cu atribute sacre.Gândirea, care se apropie cel mai mult de această concepţie a destinului, este gândirea creştină. In creştinism, nu e înlăturată logica ştiinţifică, deter-ministă, ea se aplică în domeniile hărăzite ei, deasemenea se afirmă preştiinţa divină şi determinarea lumii şi a scopurilor ei din partea divinităţii, totuş omul e conceput în chip hotărît cu partea lui de libertate, în virtutea căreia este responsabil. înţeles în acest triplu aspect, destinul poate răspunde necesităţilor înţelegerii filosofice de astăzi şi poate fi un tovarăş puternic la o răspântie cu multe amărăciuni a istoriei. Cum de este posibil ca destinul să întrunească într’o funcţie unică determinismul, fatalismul şi libertatea ? E o întrebare, pe care logica formală nu o poate cuprinde. De altfel, toate realităţile mari ale vieţii au acest caracter de a nedumeri logica în sens restrâns sau de a-i da convulsiuni interioare cu direcţii de depăşire, pentru a înţelege ceeace în foarte mare parte e totuş în afam ei. Toate aceste realităţi mari ale vieţii au ceva substanţial, ultim, unic, dar care se manifestă în aspecte multiple. Destinul mai mult decât celelalte realităţi în chestiune, nu putea face excepţie de la aceasta. El e, în fond, o realitate unică, majoră şi substanţială, care se manifestă pentru noi în trei aspecte : determinism, fatalitate şi libertate. Singura explicaţie, pe care o putem da acestui fapt, este în sensul, şi aceasta e fundamental pentru înţelegerea destinului, că destinul solidarizează cele două planuri ale existenţei : planul metafizic şi planul natural, planul inteligibil şi cel sensibil. In destin intră un factor metafizic şi unul natural, referindu-ne de data aceasta la natura aparentă. Marea valoare a destinului e pen-trucă el uneşte în chip permanent metafizicul cu naturalul, fără a reduce niciodată un plan la altul cum se întâmplă în diferite doctrine sau chiar religii, şi fără a introduce un hiat, dureros pentru înţelegerea noastră, între ele. Dacă acest hiat dureros, care împarte existenţa în două, nu poate fi complect resorbit pentru înţelegerea noastră, dar cel puţin ştim că el e aparent fiindcă, din punct de vedere practic, el e înlăturat în însăş funcţionarea destinului. Destinul e un curent de continuă modelare a vieţii, în furnalul căruia intră necurmat realitatea metafizică şi cea a naturii vizibile. El poate fi privit ca o articulare în timp a celor două planuri sau chiar ca alt termen pentru timpul însuş. De aceea a considera destinul numai sub raportul naturii, adică al determinismului ştiinţific, înseamnă a devailo-ra ideia de destin, tot aşa după cum a nu ţine seama de determinismul natu- 152 © BCU Cluj ral, înseamnă a fi fantezist. Factorul natural e format de legile naturii, pe deoparte, de libertatea psihologică, pe de alta, adică, de instinctele, sentimentele şi reprezentările noastre, cari, de fapt sunt tot ceva determinist dacă nu le interpretăm într’un sens mai adânc- Factorul metafizic e format, pe deoparte, de voinţa ultimă a lucrurilor, de esenţa realităţii generale, pe de alta, de ceeace e libertate de fond în noi, întru cât noi participăm la substanţa metafizică a vieţii. Factorul natural e studiat de ştiinţe, de psihologie şi sociologie; factorul metafizic e luat în considerare de morală, religie, de filosof ia generală şi el nu poate fi înţeles în chip propriu, ci la el trebuie să aderi. Vorbind astfel, ne-am referit la oameni întru cât ei sunt realizaţi ca fiinţe în adevăr umane, adică întru cât au realitate bogată, în care se vede prezenţa spiritualului. Oamenii obişnuiţi, de exemplu, având o realitate săracă, au mai puţină libertate de fond, iar destinul lor e mai mult colectiv decât metafizic sau se vede mai mult în sens de predestinare din partea voinţei generale a lucrurilor, deşi o parte de libertate reală există la orice om. Omul comun e prins, pe deoparte, în determinismul legilor naturii şi al impulsurilor psihologice, pe de alta, în predeterminarea voinţei generale a lucrurilor, cu ceeace e aer de fatalism ultim în ea : aflat în acest cleşte dublu, pe care-1 simte adesea de la leagăn până la mormânt, omul obişnuit riscă să creadă în fatalism, atunci când nu se lasă pradă anarhiei instinctelor. Deaceea e foarte explicabil că oamenii în general au o înclinare pentru ideia fatalismului, dacă momente, cum au fost cele din secolul trecut, nu le măgulesc şi nu le eliberează orgoliul luciferic, care de altfel se produce şi pentru a uita de fatalism. Dacă voim deci să vedem factorul metafizic din destin într un chip mai complect, trebuie să ne raportăm mai ales la oamenii mari, cari au o realitate bogată. Insă factorul metafizic se vede în chipul cel mai impresionant, deşi niciodată cu claritate logică, la popoare, şi mai ales la popoare cari au avut o lungă istorie. La oamenii în adevăr excepţionali şi la popoarele mari se poate vorbi de o misiune, care e destinul în forma lui cea mai înaltă. Această misiune e lupta sau creaţia în mediul determinismului natural, dar şi în sensul unui fel de delegaţii adânci şi tainice, având, pe deasupra şi până la oarecare punct, privilegiul unei libertăţi proprii şi esenţiale- Chiar însă şi la omul obişnuit, care capătă sens numai prin comunitate, se vede factorul metafizic, deşi într’o formă mai mult impersonală. Pentru aceste motive formularea ultimă, pe care o putem da destinului, credem că e aceasta : confluenţa factorului metafizic şi a factorului natural pe acelaş meridian existenţial creiază realitatea destinului. E fără îndoială că din aceşti doi factori, cel metafizic este principalul, de aceea am spus că destinul e mai ales o voinţă profundă ce intră în lucruri. Intr’un fel chiar, totul este realitate metafizică pe lume. Factorul natural, deşi secundar, este însă indispensabil şi corpul destinului nu se poate înţelege fără el. In limba română, termenul care are mai mult din înţelesul, pe care-1 găsim destinului, este acela de „menire64, întrebuinţat destul de rar. Menire înseamnă ursită, rost adânc, luptă cu împrejurările determinate de la un moment dat, stăruinţă pe acelaş drum dar şi creaţie, deci acest termen poate fi pus, mai mult sau mai puţin, în legătură atât cu predeterminarea cât şi cu determinismul şi libertatea. Acestui cuvânt, ameninţat poate să dispară, poate să i se dea mai mare atenţie. Ideia destinului înţeles ea determinism, fatalitate şi libertate, poaie să-<şi atragă un număr de critici. Bunăoară că are un cuprins contradictoriu sau măcar compus. Răspunsul în parte l-am dat mai sus. Ideia de destin nu e în spiritul logi- 153 . © BCU Cluj cei clasice sau e numai parţial. Ea cere o înoire de gândire şi cere, pentru fondul ei, un proces de aderare, care depăşeşte înţelegerea propriu zisă. Unitatea între aceste trei aspecte ale ideii de destin o introduce atitudinea noastră. Destinul în sine, ca realitate obiectivă, nu poate să fie decât ceva unitar, de vreme ce există şi funcţionează. Dacă înţelegerea noastră îl vede în mai multe aspecte, tot ea trebuie să admită că acestea se armonizează în faptul lucrurilor. Sar putea vorbi clar şi aici de o transfigurare în sensul în care vorbeşte Lucian Blaga despre dogme. Contradicţiile nu sunt în realitate, ci în logica noastră şi atunci trebuie să postulăm unitatea şi să fim mulţumiţi dacă ne putem apropia de ea fie şi sub forme aparent contradictorii ori diferite. Altă critică e că ideia de destin, cu toate analizele încercate, rămâne ceva mai mult global. Faptul poate fi adevărat, dar nu e atât de grav. Fiindcă unele precizări pot veni în viitor, deşi o precizare completă în acest domeniu nu va putea fi niciodată. Şi fiindcă aşa relativ globală cum e, ideia de destin nu constituie mai puţin un cadru potrivit pentru desvoltarea spiritului, iar pentru moment nici nu trebuie mai mult. Ideia de destin e departe atât de fatalismul strivitor, cât şi de determinismul exclusivist şi monovalent, după cum e departe şi de neajunsurile liberarbitrismului fâşneţ şi steril. Deaceea primejdia cea mare, pe care o vedem în calea ideii de destin, este în altă direcţie. Şi anume : spiritul extremist uman. Acest spirit extremist nu va disocia ideia de destin şi nu va impune în chip covârşitor unul din aspectele ei ? Lucrul e posibil şi noi înşine am spus că destinul e înţeles de publicul larg ca fatalitate. Dar aceasta nu infirmă cele spuse de noi .Căd ideia de destin în sensul ei propriu nu e o idee populară. Noembrie 1936. © BCU Cluj P O E Z I I DE Y. YOICULESCU NUNTA PĂUNILOR Lin pasările-au dat în volt şi iată S’au resfirat amurguri vii de pene Şi, magice, s’au înălţat deodată Grădini în crengi cu ochi de cosânzene. A fost în parc atâta înflorire. Nunţi de corole hora şi-au rotit Dealungul serii prăznuind iubire-.. ... Şi pasările iar s’au ofilit. DIN COBUZ DE GÂND Cântecul ce ’n sârg Zămislişi aseară Nu-1 mai da la târg, Nu-1 trimete’n ţară. Vor pentru norod Chiote de piatră, Puiul tău schilod Ţine-1 lângă vatră. Cântă-ţi-1 tăcând, . Neclintind o buză, Din cobuz de gând Nimeni să n’auză. *55 © BCU Cluj MĂNĂSTIRE DINTR’UN LEMN La domnească sărbătoare Jupâniţa lin adie. Boeresc fecior tresare, scapă cupa străvezie. Sfântă de iconostas e, ori odraslă voivodală ? Zări au scris-o cu plaivase şi-au suflat-o cu beteală. Dragoste, sbor ou inele, pasăre galbenă ’n cioc, ciuguli inimă şi stele, dormi în sân cu busuioc. Dorule, albastră iadă, pas subţire fără svon, îţi culci botul de zăpadă pe braţ tânăr de eueon. Suflet de căţea, muiere, scorpie pusă ’n domnie, Doamnă Chiajnă, gând de fiere : stăvilar la cununie Jupâniţă plâng funinge ochii voştri de urmuz. DE RADU GYR Vânt te bate, stea te ninge tinereţe, cuib de sturz. Noaptea : verde bobotează-Lacrimi : Fiul de boer pelin bea, pefiin oftează, pelin plânge pe hanger Fuga tae cum o lamă. -Fată albă urcă zări, cu botfori şi cu dulamă, băeţeşte ’nfiptă ’n scări. O aşteaptă la bulboană dragostea la şold cu spadă. Peste roibii fum şi goană cade lună, sună zadă. Maică rea cu neagră stemă şi blestem după fugară pe logodnă anaftemă, pe inele grea ocară. Trişti, în cula lor vâlceană mirii singuri. Dar la nuntă Maica Precista, icoană, luminând binecuvântă. . Rai suav de promoroacă 156 © BCU Cluj şi conacul ca un rai... Oaspe ’n sanie săracă numai Sfântul Niculai Dragostea sună, joacă mărţişoare, îşi leagănă lăstunii albi în soare, cu tălpi desculţe lipăe ’n pridvoare. In seri adânci de toamnă şi mătasă, vin frunzele de-afară, intră ’n casă şi-adorm pe mâini subţiri de jupâneasă. Ingenunchiaţi la Maica-Domnului boerul tânăr şi iubirea Iui... Adăpost vădanii scorbura şi murii. Luna-i dă mătănii, hrană-i duc vulturii, capre negre, ciute şi cocoşi de munte. Seara vin pe plute stelele mărunte, o acopăr’moale — şaluri de oglindă — viorii paftale pe tristeţi să-i prindă. Porţi crapă sub satâre şi topoare. Sar drugii. Jaful sdruncină zăvoare. Slugile gem cu unghia ’n grumaz. Albuş se scurge ochiul pe obraz, Cad mâinile argaţilor din coate, în oase boante măduva se sbate. Tigve rânjesc holbându-se din pari la slujnicele răsucite sub tâlhari. In beci, la praznic, ucigaşii beţi. împroaşcă butiile cepuri în pereţi. Vântule, datini creanga de arţar cu logofăt, cu surugiu şi bucătar... Boeru ’n piept cu şeapte cuţitoae. Tânără Doamnă, unde fugi în ploae Prin pietriş şi mărăcini, prin tăiş pieziş de spini şi prin foarfeci de ciulini... Stâncile şi beznele îţi sfâşie gleznele. Cu azur suflată, printre crăngi şi joarde Maica-Prea-Curată soare tânăr arde. Sub icoana ’n brumă două mâini căţue crinii lor afumă — smirnă şi tămâe : — Maică-fără-de-prihană •munte de mărgăritare, Rai eu lăcrimată geană legănând aiazmatare, cer însămânţat în floare, ? coapsă ce-ai rodit lumină, pântec născător de soare, zare izvorând sulfină, Bueură-te, mănăstire, rouă şi catapeteasmă, şi fă-mi rănile mireasmă şi mormântul mântuire.. Păru ’n vânt. Fără boccea. Doar la piept ou Precista. Hohotind, bocind, jelind, cu icoana de argint. Plânsele a ranguri sună spre mitocuri. Pogorând parânguri toamna-aprinde focuri Cu lumină verde din colnic năvală greu soldun sub cer de rumenă găteală. Când, miţoşi, sub glugă, vin oieri din munte, umbră văd în rugă şi cernită frunte... 157 © BCU Cluj Pleacă’n cer şi’xx slavă frunzele cu sclipăt, Lişiţă bolnavă toamna dă un ţipăt. Băltăreţ potrivnic, Doamnă, îţi desfoae Anii tăi de schivnic cu lusgori de ploae. Cum din tetravanghel, cum din molitfelnic ţi-a venit arhanghel lunecând sfielnic, în sac de lalele şi de chiparoasă inima culeasă ţi-a ’ngropat-o ’n stele... Luna după cerbi îşi sună cornul şi luceferii îşi leapădă talanţii. Săgetează-aroaşii capricornul, praştii bat în zodia balanţii- Ruguri vii de vulpi şi căprioare, şi, vânaţi, mistreţii în bulboană... Ci se ’ntorc gonacii. Carul-Mare luminase ’n scorbură icoană. oseminte tinere sub frunze şi inel domnesc în os subţire. Doamnă Chiajnă, cine’n piept îţi strânse mătrăguna : verde otrăvire ? j 'i ' ' 1 Scorpionul a căzut din stele să-ţi învenineze vânătoarea. Viperă te şueră mustrarea şi păcatele te latră, umbre grele, lângă scorbura cu Sfânta-Prea-Curată.. Şi din plâns de maică vinovată şi din scorbura slodunului — altar, pe cenuşe de odraslă spulberată, schit de şiţă creşte nenufar. I58 © BCU Cluj D. ISIDOR LEIBOVICI, AGRICULTOR ŞI CEREALIST — FRAGMENT DIN PRELUDIUL ROMANULUI 1907 — DE CEZAR PETRESCU .Adrian, liceanul venit cu toată familia din provincie să admire minunăţiile expoziţiei jubilare, se afla în acea seară pe ţărmul lacului, la restaurantul cu lampioane şi taraf de lăutari. Ascultase muzica; asistase din ungherul său la desbaterile celor mai mari; contempla acum norodul pestriţ de la alte mese, când din această îndeletnicire l-a turburat un domn gras oare împingea spătarul scaunului cu burta să-şi facă loc. Domnul nu vroia să treacă. îşi deschidea cale s’ajungă la masa lor. A scos pălăria verde într’o mână şi ţigara de foi în cealaltă mână, salutând cu deosebită onoare : — Saluu-ut, domnule Senator şi coane Iordache ! Aşa o plăcere n’am crezul să am eu în astă-seară ! Iordache Cumpătă sa ridicat să întindă palma lată, cu semne de mai moderată încântare. Domnul gras şi roşcat, purta haine foarte elegante, cărămizii eu mari pătrate verzi, ochelari cu ramă de aur şi barbete ungureşti tunse scurt lângă urechile des-bârnate în lături ca două terţi. — Dacă nu mă înşeală ochii, am fericirea să văd aicea şi pe doamna Senator !... a arătat ou mâna în care ţinea ţigara de foi, înaintând un pas să se prezinte. — Nu-1 cunoşti, frate ? se miră aşa şi aşa, Iordache Cumpătă. Domnul Sidor Leibovici, arendaşul Prigorenilor !... Arendaşul zâmbea, privind la doamna Senator prin ochelarii cu ramă de aur, desvelindu-şi sub musteaţa roşie, dinţii cu plombe de alt aur în cantitate mult mai considerabilă. Crezu necesar să sublinieze o nuanţă : — Isidor Leibovici, agricultor şi cerealisf, doamnă Senator... Numele nu vă spune nimic ? Fără să mai aştepte efectul acestei sublinieri de nuanţă, ocolise jumătate de masă şi se pregătea să sărute mâna. i59 © BCU Cluj Ca s’o aibe pe a sa liberă, aşeză în prealabil ţigara de foi pe farfuria lui Adrian. Liceanul observă că degetele domnului Leibovici, agricultor şi cerealist, erau groase şi umflate ca nişte cârnăciori, curmate de multe şi groase inele, pistruiate sub blana roşcată. Şi mai observă Adrian altceva, de domeniul miracolului: un fenomen vrednic de iluziile optice din Grota fermecată. Bunica dela Zapodia nu mai avea mâini. Amputată de ambele braţe, arăta văzului numai pelerinuţa de zale negre, netedă la umeri şi lipită plat pe piept. Buzele strânse pungă, nu trădau însă nici o urmă de suferinţă. Amputarea se petrecuse fără durere. Domnul Isidor Leibovici, agricultor şi cerealist, se opri din elanul său rămas fără obiectiv. A schimbat direcţia mâinei întinsă, ducând-o în unghiu drept la cravată şi pipăindu-şi acul ,deşi piatra cât bobul de mazăre părea înfiptă de nădejde. Apoi s’a mulţumit să-şi formuleze intenţia verbal : — Voiam să vă zic sărut mâna, doamnă Senator. Smaranda Cumpătă a răspuns fără să se clintească din zalele pelerinuţei, aproape fără să clintească nici buzele : — Bună seara, domnule ! Răceala primirii era evidentă, chiar pentru cei care n’ar fi cunoscut legendara tăioşenie ia coanei-mari de la Zapodia. Domnul Isidor Leibovici însă nu se descurajă. Afabil şi zâmbitor, s’a înclinat către toate persoanele dela masă, adresândn-le un general şi circular bună-seara. A părut foarte satisfăcut de răspunsurile mut clătinate din cap şi a întors aurăria zâmbetului din nou spre doamna Senator, stăruind în întrebarea la care nu renunţa : — Nu vă spune numele meu nimic, coană Smărăndiţă ? Nu pot să-mi imaginez !... Vă rog să vă gândiţi puţin !... Vă asigur că are să fie o surpriză din cele mai plăcute pentru dumneavoastră !... Glasul doamnei Senator a sunat uscat : — M’am gândit la toate surprizele plăcute. Numele dumitale nu l-am găsit printre ele. — Regret... Regret foarte mult! rosti domnul Isidor Leibovici, continuând a zâmbi şi strecurând prin sticla ochelarilor o privire radioasă de subînţelesuri spre Tordache Cumpătă, fiindcă el tot era sigur de plăcuta surpriză pe care numai domnul Senator o mai cunoştea. Am să vă ajut eu... La Prigoreni... acum treizeci de ani... era un mic negustoraş... cu o cârşiumă mică... lângă curte... Nu vă spune nimic, astă ? Aştepta. Doamna Senator, amputată de braţe, îşi pierduse şi darul vorbirii; suferea acum şi de o bizară paralizie a nervilor faciali. Obrazul cn măruntele încreţituri de pergament, se mumificase într’o imobilitate sinistră. Adrian, sprijinit în cot, strâmbând din nări şi lăcrimând din pricina havanei care se fuma singură pe farfurie, privea şi asculta ca la teatru. — Constat că n’am succesul pe care-i speram! se îndurera însfârşit domnul Isidor Leibovici. Sooţându-şi ochelarii de pe nas, i-a băgat în buzunarul vestei rotunjită pe abdomen, eu o mişcare smuncită, apăsată, de desamăgire, ca şi cum se supărase pe ochelari fiindcă numai asupra lor cădea vina acestui insucces. Apoi, schimbând pălăria verde în cealaltă mână, a întrebat : 160 © BCU Cluj — Poate vă plictisesc ? întrebarea era însă o simplă şi inoperantă formulă de politeţă, căci domnul Isidor Leiboviei n’a aşteptat nici un răspuns, nici nu s’a uitat spre ceilalţi conme-seni. unde ar fi putut afla răspunsul neted pe chipurile tot aşa de nemişcate ca ale doamnei Senator. Până şi Iordache Cumpătă, răbdător din fire şi blajin peste măsură, se aşezase pe scaun şi privea peste parapetul terasei, în apă, netezindu-şi 6arba mai apăsat decât îi era obiceiul. Orice alt nepofitit, ar fi înţeles ce-i rămâne de făcut. Domnul Isidor Leiboviei, agricultor şi cerealist, avea însă motivele sale să nu se dea dus. El pregătea pentru doamna Senator, o lovitură de teatru : — Am să vă expun chestiunea altfel.... Micul negustoraş, cu o mică prăvălioară şi cârşiumioară lângă curtea dumneavoastră de-atuncea, era un tată necăjit dela mai mulţi copii. Aceasta v’aduceţi aminte, de-aou ?... Doamnă Senator şi coană Smărăndiţă, am onoarea şi plăcerea să vă zic că aveţi înaintea dumneavoastră, unul din aceşti copii. Ce ziceţi, la astă ?... Isidor Leiboviei se retrăsese un pas şi se înfoia în hainele cărămizii cu mari pătrate verzi, ca să poată fi admirat în întregime, viu şi natural. Doamna Senator a prins să se desmorţească, începând cu graiul : - Vrei să spui cu allte cuvinte, că eşti unul din băieţii lui Hună sin Leiba Chiorul ? — Exact, coană Smărăndiţă. — Vorbeşte aşa, domnule. Scurt! Fără floricele ! Acum îmi aduc aminte. — Vedeţi, doamnă Senator ? Ştiam eu ce plăcere vă rezerv... Tocmai vorbeam cu soţia me... Soţia me i-acolo, la masă, am lăsat-o singură numai ca să vin şi să vă prezint omajiile mele... Domnul Isidor Leiboviei făcu o pauză spre a lăsa răgaz întregului auditoriu, să constate că într’adevăr şi-a lăsat soţia singură la masă. Pentru eventualii neîncrezători, se oferi chiar s’o identifice : — Soţia me e acolo, la a cincea masă Ia stânga... Persoana puţin cam corpolentă, eu pălărie uranj... Pălăria cu pene de struţ... Ultima modă de la Viena. Ea se îmbracă întodeauna la Vienă. Eftin şi bun! Eleganţă garantată ultima modă... Doamna Leiboviei simţindu-se privită, îşi scutură pălăria uranj cu pene de struţ dela Vienă, într’un drăgălaş salut din depărtări. — Aţi văzut ? se bucură domnul Isidor Leiboviei. Ea nu mă pierde din ochi... Nu vă cunoaşteţi personal, dar pot să vă garantez că vă iubeşte şi vă respectă ca pe-o mamă, din câte i-am vorbit eu... Pe onoare ! Tocmai îi ziceam : Cum îi pusibil să-I văd aicea pe domnu Senator cu familia şi să nu-i dau bună-seară ? Eu sub ochii lui eonu Iordache am crescut, mă ştie şi mă cunoaşte, de unde-am plecat şi unde-am ajuns. Poate chiar că are să puie un cuvânt Ia parlament pentru împământenirea me şi a familiei !... Toată chestiunea îi pusă pi roati de coniu Alecu Bădărău, însă un vot şi un cuvânt de la o persoană cinstită cu trecere, de la un aşa mare domn Senator de opoziţie, nu strică... Are să deie vot şi are să pună cuvânt pe lângă prietenii dumisale! Conu Iordache îi bun să-l pui la rană; îl rog şi-i amintesc, şi gată! Un cuvânt dela dumnealui face mai mult decât o poliţă cu două giruri. Asta l-o zicem eu soţiei mele încă de ieri, în tren, când vinem dela Vienă. Soţie me are rude la Vienă... Eu am încheiat o tranzacţie de grâu la Vienă... Eri am vorbit şi azi am plăcere să vă văd ! Astă nu se chiamă fericită coincidenţă ? Domnul Isidor Leiboviei apucase un scaun liber de spătar, cu intenţia să-l i6i © BCU Cluj apropie şi să ia loc neinvitat, pentru a expune mai pe larg fericita coincidenţă care unind plăcerea cu interesul, l-a adus la masa Senatorului Cumpătă. Dar privirea pironită a doamnei Senator i-a retezat mişcarea. S’a mulţumit să aşeze scaunul din calea altora. Zâmbind, a scos ochelarii din vestă. Ii ertase. I-a feţuit delicat cu batista şi i-a încălecat pe nasul cărnos. Apoi, a continuat expunerea din picioare, potrivin-du-şi basmaua de mătase verde în buzunarul dela piept, după moda nouă a Yienei : — Soţia me a avut o ideie că poate am să vă deranjez. Aşa-i dânsa o fiinţă delicată şi fricoasă; crede că toată lumea se supără. Eu am zis : Nu Jizelă dragă !.. Nu poate să se cheme că deranjez pe domnul Senator şi pe cucoana lui domnu Senator şi pe familia lui domnu Senator, dacă merg şi le urez poftă bună. Nu pot ca să cred... Eu am să-i fac coanei Smărăndiţa o surpriză... — Surpriză ? — Şi ce, no fost surpriză ? O surpriză plăcută... — Plăcută ? Şi de ce să nu fie plăcută, mă rog ? Dumneavoastră eraţi tânără acum treizeci de ani; eu eram un cupil... Toate amintirile vechi sunt plăcute... Şi la ce să nu fie plăcute, când aflaţi că un om care a crescut sub aripa dumneavoastră, este el de-acu arendaş la Prigorenii pe care i-aţi ţinut şi dumneavoastră în posesie ?... Asta nu-i ceva plăcut? — Multă iroseală mai faci dumneata, domnule, de cuvântul plăcut.... Plăcut şi iar plăcut !... Te-aş povăţui să fii mai econom cu el... După ce-şi căpătase darul vorbirii, Smaranda Cumpătă dădea la iveală şi mâinile amputate. De sub aripile mantilei, prindea să se mişte şi mânerul bastonului de abanos, gata să intre în funcţiune. Domnul Isidor Leibovici azista la această resuscitare, desvelindu-şi dantura de aur, într’o fericire crescândă. Primi povaţa drept o binevoitoare glumă, fără primejdie : — Econom am fost treizeci de ani, coană Smărăndiţă... Am fost şi la cuvinte, şi la parale. Acuma iconomia dela parale a rămas s’o facă frate-meu pe care l-am lăsat contabil la Prigoreni. Şi o face tată, care nu s’o deprins cu situaţie nouă... Se teme şi tremură pentru un franc. Din partea mea, eu de grija iconomiei am scăpat. Nu-i nevoie să fiu din oale-afară de iconom, nici la cuvinte, nici Ia ban. Mulţumesc lui Dumnezeu... Dacă nu mi-aş scoate sufletul cu nişte tâlhăroi de ţărani, aş putea să zic că nici cupiii mei n’au să aibă grijă de iconomie... Aice-i singura bubă ! Dila ţăran !... Noi agricultorii cunoaştem. Nu zic adevărat, cucoane Senator ? Iordache Cumpătă bătea toba cu degetele în parapetul de lemn al terasei, străin de conversaţia domnului Isidor Leibovici, cum erau toţi conmesenii îna-fară de Adrian şi coana Smărăndiţa. Ceilalţi vorbeau încet răsfoind cataloage şi ghiduri de Expoziţie; el privea posomorit în apă. îşi trecea prin minte cealaltă faţă a plăcutelor surprize pe care i le-a adus la masă feciorul Iui Hună sin Leiba Chiorul, devenit agricultor şi cerealist; arendaşul moşiei Prigoreni, unde plugă-rise şi dânsul în vremea când nădăjduia să înjghebe de fiecare fată câte o moşie de zestre. Pe urma acestor neisbutite încercări de la Hodora, Prigoreni şi Ruginoasa, el a pierdut, s’a îndatorat; după seceta de-acum opt, şapte şi şase ani în şir, îşi primejduise şi moşia de veci, părintească, grevată de ipoteci. Toată munca de 162 © BCU Cluj douăzeci şi cinci de ani, se mistuise în trei. Făcuse plugărie bătrânească, dar cinstită, cu învoieli omenoase şi cu milostiva cruţare a pământului. Până mai deunăzi încă nu isprăvise de achitat creditorii. A refuzat îndemnurile avocăţeşti ale unora şi altora, să-i lase a iscodi dânşii uşurare în procese lungi oare sfârşesc cu transacţii. S’a plătit până la ultimul ban. A rămas cu paguba şi cu cinstea: cu pomenirea ţăranilor din şapte sate şi de pe trei moşii, care îl caută şi acum cale de două zile, când ajung la necaz şi strâmtoare. In urma lui, feciorul cârciumarului s’a înavuţit vlăguind fără milă pământul şi muncitorii, cu învoieli haine, de camătă. O ştia îndeopotrivă măsură dela proprietăreasa Prigorenilor şi dela ţărani, căci i se ivise prilej să-i audă plângân-du-se. Aceasta nu schimba nimic din strâmba stare a lucrurilor. Stăpâna moşiei legată de contract se plângea că au căzut lipcă doi fraţi şi-un jidov bătrân să sugă pământul fără să-l mai odihnească; ţăranii gâtuiţi de învoieli se plângeau de măsurători măsluite şi de alte năsălnicii arendăşeşti, care i-au dus la sapă de lemn: -- iar domnul Isidor Leibovici, agricultor şi cerealist, bine hrănit şi fălos în costumul dela Yiena, i se băga în suflet la masă, numai de drag, să-i facă aşa o plăcere !... II lăsase pe seama Smărăndiţei, ştiindu-l încăput pe mâini bune .Şi îl mâhnea mai adânc decât această faţă a lucrurilor, gândul că este o asemuire urâtă între plugăria feciorului de crâşmar şi între chipul cum înţelege să-şi jăcuiască oamenii de pe moşie, ginerele său dela Târnauea. Când a auzit întrebarea domnului Isidor Leibovici, nu i-a prins înţelesul. A tresărit din gândurile posomorite, mai cerând s’o audă odată : — Ce nu spui dumneata adevărat, jupâne Sidor ? — Eu ziceam tocmai un mare, foarte mare adevăr! zâmbi domnul Isidor Leibovici, făcându-se a nu lua aminte că domnul Senator îl trata acum cu „ju-pâne“, ca pe Hună sin Leiba Chiorul. Ii ziceam Coanei Smărăndiţei, ce-i cu ţăranii dela Prigoreni... Cum i-aţi lăsat, aşa au rămas. Harnici la gură şi leneşi la treabă. Ii cunoaşteţi destid de bine! Astă într’o privinţă. In altă privinţă, îi mai rău. Acuma s’au făcut colţoşi şi mârâie... Iordache Cumpătă se lăsă într’o parte pe spătarul scaunului, privindu-1 cam hăisa şi p:regătindu-i răspunsul care-I rodea de mult. Doamna Senator i-a luat înainte : — Şi de când s’au făcut colţoşi ţărani din Prigoreni ? Pe vremea noastră îi cunoşteam altfel. — Pe vremea dumneavoastră n’aveau dece să fie. Conu Iordache i-o stricat. I-o învaţat cu păsuiri şi iertări. I-o învaţat cu narav. Ai nevoie de bani? Poftim bade, bani!... Am nevoie de lucru? Poftim bade la lucru, când ai să poţi şisai să vreai!... De asta domnu Senator a păgubit. O fost şi secetă, nu zic! Parcă eu n’am avut secetă un an? N’am câşligat cine ştie ce, da n’am pierdut în anu acela. Eu nu fac agricultură să păgubesc .Agricultura nu-i lux, nici treabă de milă. Eu nu-s societate filantropică de cucoane, Obol şi Vatră luminoasă!... Mai înoesc contract pe cinci ani şi mă retrag dela riscuri. Acum agricultură mare merge la vale... Nu pot să mă întind ca Rişereştii şi Costirierii, nişte nibuni... Fac comerţ de cereale, am să mai fac şi-o moară. Mai sigur! Marfă văzută şi cântărită!... N’aştepţi ploaie şi nu dai bacşiş Ia jandarm cât nu face, nu dai pământ de pomană la primar şi la notar, ca să-ţi scoată ţăranii la pluguri şi la seceră... Soţia me care o fost crescută la Vie-na, chiar se teme să rămână singură acasă, cu nişte tâlhăroi care pot să pună şi 163 © BCU Cluj mâna pe sapă, oa să deie la cap... Aiştea-s oamenii deia Prigoreni! Yăd că boierii se duc la vale şi de-aoeia au căpătat clonţ... Conu Iordache i-o stricat şi mi i-o lasat mie pe cap... Dice vă uitaţi aşa la mine, coană Smărăndiţă ? — Yreau să-mi aduc aminte care din copiii lui Leiba Chioru eşti dumneata, de-ai ajuns să ne dai nouă lecţie de plugărie... Nu-ţi mai spunea şi altfel cumva? — Acasă mă striga Iuju. — Cam aşa credeam şi eu! îmi aduc aminte deplin. Eşti Iuju, cel oare fugea după trăsura noastră pe drum, cu o batistă roşă de cit, spânzurând nu acolo unde o porţi dumneata acuma! — Exact... Zâmbi domnul Isidor Leiboviei, cu mai puţină plăcere, ducând mâna la batistă şi înfundând-o mai adânc în buzunar, caşicum făcea aşa să dispară şi amintirea celeilalte, de cit roşu, care spânzura aiurea. — Atunci ai dreptate că se duc boierii la vale, dacă au ajuns vremurile ca Iuju Iui Hună sin Leiba Chioru, după ce le dă lecţie de plugărie, să-i mai înveţe şi cum să se poarte cu oamenii. — N’am vrut să zic astă... Şi nu uitaţi doamnă Senator, că nu mai sânt Iuju, cel cu picioarele goale... Am căpătat experienţă dela viaţă. — Te cred... Ai căpătat experienţă şi chiag! Mai cred că acum treci dumneata cu trăsura pe drum şi fug copiii ţăranilor din Prigoreni desculţi după trăsura du-mitale. Poate că mai pui şi vizitiul să tragă peste podit cu biciul în ei, ceiace nu făcea vizitiul nostru eu Iuju lui Hună Leiba Chiorul. — Dece nu, mă rog? Dece să nu-i ardă cu biciuşcă, dacă sgârie lacul dela trăsură? Trăsura me-i dela Vienă şi costă bune parale... - — S’o stăpâneşti sănătos! — Yă mulţumesc coană Smărăndiţă. — Mai ai a-mi mulţumi şi pentru altele. Mi-ai mai rămas dator cu ceva. — Mă rog... Nu-mi vine pentru ca să cred... — Nu chiar dumneata ,dar urechile dumitale Ia care mă tot uit. Ele mi-au rămas datoare... Daeă’s aşa cum sânt, mi se pare că am pus şi eu acolo o mână de ajutor ca să le mai desbârnez. Ştii când? Ştii pentru ce ? — Prostii de copil, coană Smărăndiţă. — Te’ntreb: ştii pentru ce? bătu bastonul de abanos în pământ. Răspunde scurt! — Ştiu... mărturisi domnul Isidor Leiboviei, cu desbârnatele-i urechi stacojii şi cu privirea îndreptată spre masa unde se afla soţia cu pălăria uranj dela Yienă, ca spre un liman salvator, părăsit într’o temerară şi regretabilă imprudenţă. <— Şi mai ştii că atunci, când ţi-am lungit eu urechile, nu mai erai copil ! Cres-cusei goblizan mare, de cincisprezece ani... O ştii asta? Răspunde scurt! — Ştiu, cucoană Smărăndiţă. Dar nu ştiu unde vreţi s ajungeţi cu aşa nişte cuvinte, parcă’s la judecată. — Chiar eşti ia judecată ! Sa întâmplat asta înainte de a vă scoate jandarmii cu bairam din sat şi atunci v’am scăpat eu de mânia oamenilor. Plângea jupânul Leiba, te sclifoseai şi dumneata, se bocea şi madam Haia. V’am scăpat şi v’am pus să juraţi pe legea voastră, că în Prigoreni nu mai călcaţi. Iar după ce-am plecat noi şi după ce s’au mai petrecut alţii în urma noastră, ai ţinut să te întorci mare boier şi stăpân, taman acolo de unde-aţi fost puşi pe goană cu tot neamul, pentru frumoase isprăvi... Dece-ţi mai este oare a mirare că oamenii din Prigoreni s’au făcut colţoşi şi mârâie?... Mai ales cu dumneata, care ţi-ai arătat arama depe-atunci!... Ştii ce fel de aramă ! 164 © BCU Cluj — Eu nu pricep cu ce vam supărat, coană Smărăndiţă ? se văită domnul Isidor Leibovici, ştergându-şi năduşeala de pe frunte, cu basmaua de mătase verde deda Viena. Am venit aice să vă fac o plăcere şi să vă prezint omajii respectuoase, şi dumneavoastră desgropaţi aşa nişte amintiri vechi de nici nu ştiu ce să cred... — Domnule Iujule, dumneata cercai mai adineaoarea să-mi dovedeşti că toate amintirile vechi sânt pllăoute. Te-am vestit să bagi seamă... N’ai avut cuminţenia Iaca, ţi-am făcut şi eu o plăcere!... Vezi acuma, că i s’or fi lungit urechile de foame şi madamei dumitale dela Yiena, de când ai părăsit-o singură ca să ne faci nouă plăcere. — Am onoare să vă salut!... Şi scuzaţi... Domnul Isidor Leibovici a salutat circular şi a plecat glonţ, ştergându-şi broboanele de sudoare cu batista cea de mătase verde. Adrian se vedea pe el, plecând tot aşa de pe terasa celuilalt restaurant. Şi cu satisfacţia că tot există în univers o misterioasă lege a compensaţiilor, se pomeni exclamând cu acelaş glas care-l însoţise şi-i mai ţiuia încă în urechi — Formidabil ! Fe-no-me-nal ! Toţi au întors ochi atât de uimiţi la dânsul, încât într’o clipă s’a făcut mai stacojiu decât urechile domnului Isidor Leibovici, agricultor şi cerealist. L-a scăpat însă din impasul întrebărilor, glasul lui Iordache Cumpătă, care ţinea să-şi răcorească minunarea sa mult mai omenoasă: — Dar bine, frate !... Se poate să-i faci omului una ca asta ? Smaranda Cumpătă îl înţepă cu privirea : — După ce mi-1 aduci plocon, poate că mai aşteptai să-l şi poftesc la masă? Nn m’aş mira s’o aflu ! — Eu l-am adus ? A venit singur frate... — A venit singur, ca al de dumneata să te grăbeşti şi să-l prezinţi: Sidor Leibovici. Domnul ! Domnul Sidor ! Incalea ce nu i-ai spus: Coane Sidore?... Nu-i departe, până cc-om ajunge şi la asta!... Auziţi ce plăcere şi bucurie mă aştepta pe mine la Bucureşti ?... Să împrospătez cunoştinţa cu domnul Sidor Leibovici ! Cine să-şi închipuie dela începui că Leiboviciul dumitale, mare agricultor şi cerealist, e Iuju lui Hună sin Leiba Chiorul ? Aş fi ştiut eu cum să-i arăt drumul în scurt, să nu ne mai strice seara... Pe urmă, dacă am văzut cu cine am de-aface şi pe cine-mi culegi dumneata de prin birturi ca să-mi măreşti cunoştinţele din Bucureşti, l-am lăsat pe băietul lui Leibu să-ţi dea învăţătură... Cum să administrezi moşiile şi cum să te porţi cu oamenii. Mai pofteşte şi pe alţii, data viitoare! Leibu Chioru mai avea vre-o trei pui de viitori mari agricultori şi cerealişti !... — Tot eu sunt de vină! oftă râzând domnul Senator. Şi mă rog, pentru ce faptă l-ai tras dumneata de urechi pe Iuju, de na mai crâcnit Sidor Leibovici nici o vorbă când i-ai adus aminte ?... — Vei afla ! îl asigură scurt Smaranda Cumpătă. — Când l-au scos jandarmii pe Leiba din sat, ştiam despre alte ticăloşii ale lor, de asta n’am pus cuvânt. Că a mai fost şi o chestie cu Iuju, acuma aud. — Vei afla ! Ai aşteptat douăzeci de ani ca să te întrebi; mai poţi aştepta. Smaranda Cumpătă ridicase nările şi căuta cu ochii dincotro îi vine un miros supărător. A zărit capătul de havană uitat de domnul Isidor Leibovici în retragerea sa precipitată, fumându-se singur pe farfuria lui Adrian. Cu bastonaşul întins peste masă, l-a măturat scurt în Iac, unde s’a auzit îndată ca o sfârâitură de fier roşu în carne vie. 165 © BCU Cluj DE UNDE SPRINTENELE ’NCĂLTĂMINTE!?... DE ARONCOTRUŞ de unde, sprintenele ’ncălţăminte, pentru drumul zănatic, fierbinte, ce saltă prăpăstii şi-aleargă ’nainte ?!... oa un cosaş pe-o coasă de foc, răzimatu-m’am pe fulgere şi noroc... din stâlpi de jar colibă minam clădit pe-un pisc de viscole pândit... în faţă, ’n spate — nici un pod pentru mers şi gând schilod... cu glia aspră — frate geamăn, pe piatră grâu de flăcări şaman... dârz samăn sub furtuni, mă şaman... cu nimeni şi cu toţi m’asamăn... cu paşi ce stâncile le rod, — peste prăpăstii — voevod şi peste ’mpărăţii de glod... răgaz mi-e sbuciumul, şi-aJuat... al meu e ce-am lăsat şi-am dat eu stângăcie de argat, cu dărnicie de inpărat... în mii de ’mpotriviri călit, m’am prigonit, m’am jefuit .şi-acum, ursuz, mă ’nsăr şi soapăt, pe drumu-mi fără de sfârşit ca pe-o moşie fără de capăt... 166 © BCU Cluj DESPRE MOARTEA IMPOSIBILĂ A LUI VLADIMIR NOAPTEŞ DE VINTILA HOR IA Viaţa Iui Vladimir Noapteş e întrucâtva viata mea. In paginile multe, pe luciul cărora am vrut să prind clipele nu întotdeauna drept mărturisite ale existenţei mele, m’am străduit să construesc un om pe care să-l simt sub puterea mea, apar-ţinându-mi cu totul, pentru ca la sfârşit să pot ucide în el pe acel ce am fost eu. Poate că ambiţia aceasta de demiurg creator m'a cuprins fără ştire. Poate că am chemat-o însă ri’am gândit-o îndelung ca pe o cumplită armă. Acum când viaţa lui Vladimir Noapteş, închisă între filele unui manuscris, se apropie de capăt, sunt sigur că în forţa uriaşă de a crea şi de a ucide un om care îţi aparţine, am descoperit îin sfârşit ceea ce căutam: începutul unei alte vieţi. Când voi închide scoarţele albastre ale caetului meu peste ultima pagină, voi fi altcineva, un naiv şi un copil, un suflet cuirat desprins de povara oricărui trecut. Moartea lui Vladimir Noapteş va târî in mormânt tot ce mai rămăsese din viaţa mea, tot ce mă apăsa şi mă chinuia ca un vis urât. O ! fericirea supremă de a crea ! De a te şti stăpânul unic şi fără margini al unei fiinţe oare trăieşte, pentrucă iubeşte, gândeşte, suferă şi moare (ah ! cuvântul mă înfioară' ca o taină descoperită), toate acestea sub dalta implacabilă ca un destin, a voinţei mele ! Şi mai ales, bucuria drăcească de a te simţi liber, deslipit de tot ceea ce te-ar fi apăsat cu siguranţă, de trecutul curat sau nu, pe care ai izbutit să-l vâri în pământ odată cu trupul fără viaţă al celui ce ai fost ! Cine s’ar fi putut gândi că totul îţi stă în putinţă, chiar viaţa ta, de care poţi să te desfaci fără a fi nevoe să te omori, sau să înnebuneşti, ci, pur şi simplu, să o rupi de tine ca pe o umbră inutilă pe care te-ai plictisit să o tot simţi alături. Sinuciderea nu rezolvă nimic pentrucă taie totul, nu numai trecutul, dar şi viitorul, această singură minune în oare mai cred. De aceea nu a fost prea uşor să descopăr meşteşugul de a muri fără să mor, adică risipind tot ceea ce a fost să-mi rămână tot ceea ce va fi. îmi amintesc de o poveste a copilăriei mele care mi-a ocupat mintea în zilele acestea de sbucium. Un pescar călătorea odată în barca lui pe valurile unei mări oare nu există decât în închipuirea basmului, sau poate într’o realitate a altei vremi. Trăgând năvodul a găsit în loc de peşte, o cutie ferecată pe care s’a grăbit să o deschidă, nădăjduind aur în cuprinsul ei. Mare i-a fost mirarea când sfărâmând capacul, s’a desprins din năuntru un fel de fum negru şi gros, care s’a înălţat către cer, luând din ce în ce forme de arătare aproape omenească. Şi din învolburarea dela început s’a limpezit chipul hâd al unui duh rău, care a apucat barca şi a prins să o clatine şi era gata să-l înnece pe bietul pescar, dacă... 167 © BCU Cluj Sfârşitul acestui basm nu interesează, iar ceea ce m’a pus pe gânduri a fost numai partea de întâmplare pe oare am povestit-o. Pescarul a privit cutia ca pe un lucru al cărui conţinut îl bănuia mai mult ori mai puţin. Şi nicio surpriză n’ar fi fost cu putinţă pentru omul acesta care vedea lumea prin prisma de normal a minţii lui. El nici nu bănuia că între pereţii pe eare-i ţinea în mâini se sbate ceva deosebit ,o viaţă de care se va strădui să scape, ca de un duşman ameninţător. Cutia pescuită în funduri de ape necunoscute luase dintr’odată însă o dublă existenţă. Una inofensivă : aparenţa imediată. Şi alta primejdioasă : duhul rău ascuns înnăuntru. Mi-am amintit de această poveste, atunci când am descoperit în mine existenţa uedorită şi stânjenitoare a trecutului meu, duhul rău şi nevăzut din cutia trupului. Noroc că am putut gândi, ca mai târziu pescarul din basm, salvarea mea. In clipa când mi-a venit ideea să trec pe spinarea altuia tot ce făcusem eu, nu ştiam încă la ce-mi va folosi aceasta, pentrucă alături de mine răsărise celălalt, personajul oare întruchipa trecutul meu şi oare trăia acum o viaţă independentă alături de mine, mereu alături, mereu prezent, ca o cumplită remuşcare. Existam deodată în două fiinţe. In mine care eram un om din care lipsea ceva şi în Yladimir Noapteş care purta în el ceea ce nu mai aveam eu şi-i lipsea ceea ce eu nădăjduiam să am, adică viitorul meu. Nu rezolvasem nimic astfel, deoarece tipul acesta nesuferit care nu ştia pe ce lume se găseşte şi ofta mereu cu ochii în urmă, către lumea din care îl desprinsesem, se afla lângă mine chiar când aş fi putut să nu mă gândesc la el. Şi asta era îngrozitor. Să doreşti nebuneşte să scapi de o durere şi să o simţi crescând cu cât doreşti să scapi de ea ! Situaţia devenise într adevăr de nesuferit. Şi atunci a coborît de-asupră-mi ca un zeu salvator, ideea uciderii lui Yladimir Noapteş. Şi cu cât mă silisem să-i urc viaţa pe culmi, să-î ridic cu o cinică plăcere din noroiul anonim al unei existenţe mediocre pe tăişul dar al fericirii, cu atât mai mult am vrut ca prăbuşirea să fie mai înfiorătoare. îmi închipui surpriza dureroasă a celor ce vor ceti peripeţiile acestui roman, când simpaticul erou se va rostogoli atât de neaşteptat în moarte. Zâmbesc de pe acum în faţa mutrelor ridicai schimonosite de tristeţă uluită, care nu vor bănui niciodată că moartea lui Vladimir Noapteş nu e decât un prilej de începere a unei alte vieţi. Pentrucă într’adevăr cetitorii mei vor plânge pe ultimele pagini ale cărţii. Mă voi strădui să creez un erou simpatic prin suferinţa Iui, impresionant prin eroismul tlui neaşteptat, pentru ca moartea lui să pară cât mai definitivă, cât mai departe de orice îndoială. Şi numai atunci, în biserica pe care o am în minte plină de lume îndoliată, în clipa când voi zări lângă altar trupul lui Yladimir Noapteş, întins pe catafalcul ultimei prezenţe, numai atunci voi fi sigur că sunt fericit, adică liber. Amintirile, aceşti bolovani de care te împiedeci la fiecare pas, mau încurcat nespus până acum. Şi mă încurcă mereu, fiindcă nu l-am nds încă pe Yladimir Noapteş. Abia îi gândesc moartea şi asta mă uşurează întrucâtva. Cu fiecare capitol încheiat mă simt mai liber, mai desprins de tot ce am trăit. Spovedania îmi descarcă sufletul şi mă apropie tot mai mult de ultimul capitol. Am ajuns să nu-mi mai urăsc trecutul cu puterea de până acum pentrucă nu mă mai înspăimântă atât.Siguranţa despărţirii definitive mă face uneori să pun în scris accente de duioşie şi atunci eroul meu ori se îndrăgosteşte, ori e pur şi simplu fericit. Poate e numai o coincidenţă aici, fiindcă şi eu am fost îndrăgostit şi fericit, fără ca asta 168 © BCU Cluj să mă facă să regret ceva. O î din potrivă. Trecutul îl urăsc nu pentrucă: a fost sear-bădp, monoton şi chinuit, ci numai pentru încăpăţânarea lui de a mai fi. Ceva care nu mai e, trăieşte încă. Nu mă pot obişnui cu gândul eternei amintiri şi această veşnică prezenţă mă scoate din sărite. Nu pot încerca nimic nou fără să nu mă viziteze oaspeţii nepoftiţi ai experienţei. Nu pot iubi o femeie fără să nu-mi răsară dinainte convoiul lung al tuturor femeilor pe care le-am iubit. Ce mai vor aceste spectre desgustătoare pe oare nu le cheamă nimeni ? Şi când strâng în braţe trupul unei femei dragi, simt mâinile celorlalte, trăgându-mă înapoi, încercând cu disperarea unei inutile gelozii să mă despartă de bucuria prezentului, să-mi sfâşie din minte imaginea bucuriilor ce vor veni. In fiecare vorbă nouă, în fiecare gând, în fiecare pas, în orice clipă nouă care trece prin mine, mă împiedecă, mă sufocă, mă înnebuneşte mulţimea vie a clipelor pe care le-am crezut înmormântate odată ou trecerea lor. Simt că nu pot crea nimic valabil din pricina acestei stăruitoare temeri de a nu contrazice trecutul. Şi gândul de a fi la fel ou ceilalţi oameni, mediocru şi steril, mă înfioară. Yreau să creez ceva nou, nemaivăzut, vreau să fiu revoluţionar, primul revoluţionar, pentrucă însăşi vorba revoluţie e un non sens în evoluţia existenţei omeneşti. Nimeni n’a fost până acum revoluţionar şi niciodată n’a izbucnit vulcanul proaspăt al unei revoluţii, pentrucă oamenii aceia mândri şi proşti care au crezut că răstoarnă din rădăcini o lume veche şi clădesc peste ruini fumegânde alta cu totul nouă, n’au făcut decât să îndrepte puţin aspectul lumii vechi şi să-şi facă dintr’asta iluzia unei prefaceri totale. Oamenii aceia erau născuţi şi crescuţi în sfera lumii vechi. Trecutul lor nu era decât trecerea prin viaţa acestei lumi vechi şi când au vrut să schimbe, să facă revoluţie, ei au lucrat inconştienţi eu firele acestui trecut pe care credeau că îl urăsc. Revoluţie ? O haină petecită nu e niciodată o haină nouă. Omenirea de azi nu e decât o haină veche în coatele căreia fiecare revoluţie şi-a prins petecul ei colorat, închipuindu-şi fiecare că a înnoit total vestmântul fără moarte al lumii- Ah ! oribila haină peticită a omenirii ! Nu simte nimeni că a rămas prea mică ? Numai uit om fără trecut o poate sfâşia şi asvârli, numai eu voi croi alta, pe măsura vremii noastre. Nu sunt sigur dacă mă frământă într'adevăr intenţii atât de altruiste şi de înalte, însă sub soarele marei bucurii care mă stăpâneşte, scrisul meu creşte mai viguros şi mai senin decât aş vrea. Simt în mine puterea uriaşă pe care ţi-o dă elanul nemărginit al unei descoperiri de care atârnă rostul vieţii tale. Via d i m ir Noap-teş sunt eu însumi. Şi asta numai prin voinţa, prin simpla mea voinţă de a mă ucide fără să mor totuşi. Nu mi-am închipuit niciodată că soarta unui om atârnă de el însuşi. E greu numai să găseşti firul interior al destinului tău pe care-1 poţi mişca în orice sens. * . * * Au trecut câteva zile abia de când am scris rândurile luminoase de mai sus şi recitindu-le acum după cele petrecute, am impresia unei îindrăsueli nemaipomenite, care trebuia pedepsită într’un fel. Aştept din clipă în clipă sbârnâitul soneriei, apoi trei bătăi egale în uşă şi apoi spulberarea tuturor iluziilor. Parcă e prea întunerec în odae. Mi-e tare frică numai cu mine însumi, însă şi numai cu el mi-ar fi frică, de aceea trebue să aprind toate luminile, până şi lampa mică de pe masa mea de lucru. Ce va spune când va intra în odae ? Poate că nu va spune nimic şi nici nu e nevoe, pentrucă simpla lui prezenţă va rezolva totul. Dar atunci 169 © BCU Cluj când mi-a bătut prima oară în uşă, atunci nu era aprinsă decât lampa cea mică sub lumina căreia scriam, fiindcă nu aşteptam nici un musafir şi cu atât mai puţin pe el. Când am auzit ciocănind de trei ori, am tresărit speriat, deoarece ştiam că nu e nimeni acasă. Eram atât de cufundat în bucuria descoperirii mele, începusem chiar să adun în minte împrejurările care trebuiau să ducă la moartea lui Yladimir Noapteş, încât loviturile în uşă, adueându-mă brusc în realitate, m’au făcut să tresar. Am strigat „intră“ cu glasul muiat în spaima acestei anunţări neaşteptate. Uşa s’a crăpat încet, împinsă parcă de o mână sfioasă şi în cadrul întunecat ce s’a deschis dinainte-mi s’a profilat o fragilă siluetă omenească. Părea mic de statură, firav, într’o îmbrăcăminte ciudată, de culoare închisă care-i ascundea trupul ca un linţoliu de împrumut. Aceasta a fost întâia impresie şi nu ştiu dece întârziam să-l poftesc înăuntru, sau să-l gonesc pe acest individ necunoscut care-mi intra în casă fără să-l fi invitat şi care în momentul acela mă stingherea grozav. Tăceam amândoi. El rămăsese cu mâna pe clanţă, puţin aplecat înainte, aşteptând din parte-mi Un gest sau o vorbă. Apoi a închis uşa fără zgomot şi a venit spre mine cu o îndrăzneală pe care nu i-o bănuisem în primele mişcări. Continuam să-l privesc prosteşte, înspăimântat poate, deoarece începusem să-i disting trăsăturile feţei şi lucrul acesta îmi absorbea întreaga viaţă a clipei de faţă. Personajul se aşezase pe un scaun în faţa mesei la care scriam şi mă privea cu o curiozitate în care am descifrat lesne scânteieri de ură. Când mi-am dat seama că jocul trebuia să se sfârşească, l-am întrebat : — Cine eşti dumneata ? Aş fi vrut în glas mai multă impertinenţă şi mânie, însă n’am izbutit decât să implor. începusem poate să recunosc trăsăturile şterse ale omului din faţă şi asta îmi gâtuia orice voinţă. Răspunsul său a venit repede şi parcă mai de lângă mine decât trebuia. ; — Eu sunt Yladimir Noapteş. — Vla-di-mir Noap-teş ? ! Bine dar... Picuri de sudoare rece îmi coborîră pe frunte şi totul în jur îmi apăru sumbru şi străin. ■ — Ce cauţi dumneata aici ? Tocmai... — ...tocmai voiai să scapi de mine. Ei bine dragă domnule am venit să-ţi spun că tot ceea ce vrei să faci este imposibil. De mine nu vei scăpa niciodată, pentrucă eu nu pot să mor, oricât ai vrea şi oricât aş vrea. Ei nu, asta întrecea orice margini ! — Dragă Yladimir (luasem un ton familiar pentrucă începusem să cred că omul din faţa mea e nebun şi numai prin bunăvoinţă şi răbdare aş fi scăpat de el), dragă Vladimir, nu trebue să uiţi că tu trăeşti graţie mie; eu te-ain creat şi tot eu am dreptul să te distrug. Dela o vreme existenţa ta mă stânjeneşte enorm şi unica şansă de a scăpa de tine este să te omor. Trebue să te deprinzi cu ideea că nu eşti al tău, că eu pot oricând să te arunc în întunerecul din care eu te-am scos. Când ai intrat pe uşă adineaori, tocmai mă pregăteam să scap de tine. — Domnule, sau stăpâne, nu ştiu cum să-ţi spun, iartă-mă că sunt de altă părere, însă mi se pare că tu eşti acela care trăieşti prin mine, pentrucă eu sunt trecutul tău, cu alte cuvinte tot ceea ce ai făcut şi ai gândit până acum. Vrei să mă ucizi ca să scapi de mine. Te incomodez grozav. E adevărat. Aş vrea eu însumi uneori să mă ştiu mai puţin al tău, însă orice încercare de a rupe cu tine e inutilă. Te-ai crezut foarte inteligent şi ai fost sigur mai ales că ai găsit leacul desfacerii 170 © BCU Cluj de mine punându-mă între paginile unui roman care e viaţa ta însăşi, pentfu ea la sfârşit să descrii cu ipocrite aere de pierdere inconsolabilă, moartea mea. Ţi-ai transformat trecutul în personagiu de roman ca să-4 desprinzi de fiinţa ta care se dorea singură. Ei bine, chiar dacă vei face lucrul acesta, chiar dacă vei asista la înmormântarea mea, eu voi continua totuşi să trăiesc, mereu lângă tine, mereu în tine, cu o cruntă înverşunare de care şi eu m'am plictisit. Romanul tău va avea succes fără ’ndoială, pentrucă eşti un scriitor consacrat şi pentrucă ai pus acolo frânturi din viaţa ta adevărată, bucăţi calde clin trecutul tău pe care ai vrut cu tărie să-l redai cât mai sincer şi mai real, ca să simţi tu însuţi retrăind în el întreaga istorie a vieţii tale de până acum. I-ai dat un nume acestui erou care ai fost tu însuţi, altul decât al tău cel adevărat, Vladimir Noapteş, crezând că astfel îl vei scoate din tine şi-l vei putea ucide ca pe o fiinţă străină pe oare o urăşti. M’am lăsat târât în jocul acesta copilăresc, fiindcă vroiam să văd unde ai să ajungi. Am retrăit în scrisul tău tot ceea ce ai trăit tu însuţi aevea. Am iubit şi m’am sbătut, am descoperit pe un vârf de munte înzăpezit dragostea adevărată, am fost fericit şi am urît, m’am lăsat dus de voinţa ta care mu făcea altceva decât să scrie sub povara trupului meu. Am crezut la început că nu faci decât să scrii un roman auto-bio-grafic, cum se spune, în care croieşti minciuni pentru uzul contemporanilor. Când mi-um dat seama că peripeţiile romanului tău sunt întâmplările adevărate ale vieţii tale, când am înţeles că totul nu e decât o îndemânatecă şmecherie, m’am hotă-rît să-ţi ies în faţă aşa cum sunt, greu de anii oare mă apasă, şi să-ţi spun că întreaga înscenare e zadarnică. Mă vei ucide ? Ei bine asta o vor crede cetitorii tăi, pentrucă nu vor bănui de-desuptul romanului. Ei vor crede într’adevăr că Vladimir Noapteş a murit fiindcă le-o spui tu. Vladimir Noapteş, nu va muri insă niciodată, pentrucă nu poate sa moară. Trecutul unui om depăşeşte până şi marginile mormântului, ancorând în istorie. Eu sunt în tine mai tare decât tine. Tu eşti clipa efemeră a prezentului şi cel mult promisiunea nesigură a viitorului, fiu sunt stânca grea a tuturor clipelor care au fost, eu sunt trecutul întunecat şi puternic de oare nimic nu te poate desface, nici chiar moartea cea adevărată. Fiinţa mea e nemuritoare ca dumnezeirea. In timp ce vorbea, mă ridicasem de pe scaun şi cuprins de groaza acestei mărturisiri în care simţeam gâlgâind tragedia adevărului, însă nu o puteam admite, străbăteam odaia dela un capăt la celălalt sub povara vorbelor care nu mai încetau. Fiecare cuvânt mă scotea din sărite, cu fiecare frază simţeam cum mă părăseşte judecata şi bănuiam în mine neputinţa de a răspunde. Gândul de a mă lăsa învins, de a renunţa fără apărare la toată sbuciumarea mea pe oare o credeam încă salvatoare, gândul acesta al definitivei prăbuşiri îmi răpea orice îndemn spre cuminţenia logicei. In goana mea precipitată prin odaie, trecând prin faţa căminului în oare ardea focul potolit şi cald ca o chemare la realitate, m’am împiedecat de coşul cu buturugi uscate, pregătite din vreme pentru focul nopţii. Sgomotul buturugilor rostogolite pe duşumea, n’a întrerupt monologul sinistrului personagiu, a cărui încăpăţânare de a mă înfrunta mă înebunea. Şi atunci am vrut să-i încerc adevărul vorbelor, să-mi dovedesc mie însumi că oricum eu sunt cel mai tare. Cel ce se numea \ ladimir Noapteş se găsea cu spatele la mine, pe acelaşi scaun şi în aceeaşi poziţie în care se aşezase la început. Aşa dar nu putea să vadă ce fac eu. In clipa când scanda profetic şi încrezut : „fiinţa mea e nemuritoare ca dumnezeirea”, am hohotit în cascade de râs şi i-am repezit în creştetul capului cea mai noduroasă buturugă din coşul răsturnat. Dar râsul mi-a îngheţat pe buze şi a trebuit să mă • 171 - © BCU Cluj sprijin de perete ca să na mă prăbuşesc. Proectilul meu nu întâlnise nimic în drum. decât fundul scaunului pe care-1 spărsese cu sgomot şi covorul gros pe care se oprise obosit de ispravă. Yladimir Noapteş era tot acolo, dinaintea mea, îşi întorsese chipul către mine şi zâmbea milos şi ocrotitor. Fără o vorbă, aşa precum venise, se ridică de pe scaun, îşi încheie haina ciudată pe care o purta, deschise uşa şi dispăru. Focul murise în cămin, lampa se stinsese fără veste şi în întunerec mi-am auzit inima bătând ca un neîndurător ceas al vieţii. * * * învins ? Puteam primi umilinţa unei înfrângeri după atâta bucurie trăită în speranţa unei biruinţe ? Nu. Răzbunarea clocotea în mine, mă stăpânea şi o stăpâneam. Yladimir Noapteş nu murise încă penirucă romanul meu nu era încă terminat. Ultima lui apariţie fusese cu siguranţă o încercare din parte-i de a mă îndupleca. îşi simţea moartea aproape şi groaza sfârşitului apropiat îl adusese la mine, ca să se salveze cu o ameninţare, cu această stupidă ameninţare a eternităţii lui. De acum înainte însă, acest sinistru şi mediocru personagiu nu avea să mă mai supere. Şi totuşi... Ca să nu cad pradă bănuelilor din mine care-mi strângeau sufletul cu ghia-re aspre şi reci, m’am hotărît să termin cât mai repede biografia trecutului meu şi să-I închid pe Vladimir Noapteş în mormântul veşnicei tăceri. M’am pus pe scris cu o febrilitate a disperării, pe care mi-o dăruia frica de a vedea reintrând pe uşă chipul de ceară fluidă, care mă vizitase de curând. Repede, repede, fără răgaz, existenţa eroului meu trebuia să se poticnească într’un fel, oricum, numai să moară odată, să-I ştiu cu braţele în cruce, sub veghea de aur a unui altar. Un accident stupid, curmând o viaţă pentru care soarele fericirii abia răsărise în bucuria proaspătă a unei căsnicii, trebuia să aducă adânci regrete în sufletul soţiei şi mai ales în inimile cetitorilor sentimentali, de oare acuma prea puţin îmi păsa. Vladimir Noapteş trebuia să moară şi sub peniţa nervoasă ca un bisturiu fatal, muri în-tr’adevăr pe ultima pagină a manuscrisului în oare clocotea viaţa mea şi se stingea cineva care fusesem eu. De acum înainte trebuia să mă cutremure revelaţia omului nou în care mă transformasem. întâiul om fără trecut. Cea dintâi fiinţă dela care omenirea putea să nădăjduiască răscolirea purificatoare a unei revoluţii. De acum înainte cursul istoriei avea să-şi îndrepte talazurile către alt orizont pe oare trebuia să i-1 gândesc eu, după mintea mea neîntinată de amintiri, scuturată de scaeţii tradiţiei, liberă în sfârşit să ciocnească paharul viitorului pur. Mă frământa totuşi o teamă. Dacă Yladimir Noapteş murise cu adevărat, dece mă împungea mereu ghimpele amintirii lui ? Dece, dacă devenisem un om fără trecut, îi puneam la îndoială dispariţia definitivă ? Şi atunci, ca un ultim termen al răbdării mele, am vrut să am real înaintea ochilor, trupul fără viaţă al lui Vladimir Noapteş. Din clipa acestei supreme asigurări numai, avea să înceteze legătura mea cu tot ce a fost, pentru a pâlpâi vie flacăra intrării mele sub cupola viitorului. M’am îmbrăcat şi am ieşit în începutul de iarnă oare-şi tremura fulgii puţini şi leneşi în văzduhul îngheţat. Era pe înserat. Se aprinseseră lumini la geamuri şi în cutiile de sticlă ale felinarelor. Poate era lume multă pe stradă la ora aceasta când se închid porţile trudei şi se deschid calde uşile de noapte ale odihnei ! Poate 172 © BCU Cluj că se bucurau oamenii de primii fulgi ai acestei uverturi hibernale, aşa ca în începutul romanului meu ! Eu căutam grăbit silueta unei biserici şi trăiam în mine aşteptarea chinuitoare a uinei mari linişti interioare. Când am intrat m’a orbit lumina albă de pe candelabre şi m’am închinat mecanic, făcându-mi loc spre altar printre oamenii care veniseră să vegheze rămăşiţele de humă ale lui Vladimir Noapteş. Ce repede se răspândise vestea morţii lui şi câtă lume alergase să-l mai vadă odată, înainte de a pieri ultima urmă a trecerii lui ! In faţa altarului odihnea un catafalc îngropat sub maldăre de flori. Crizanteme albe străluciau la poale, multe şi bogate, împrăştiind în jur lumina curată a petalelor imaculate, iar mai sus garoafe roşii sângerau până lângă mâinile mortului. Dece numai crizanteme albe şi garoafe roşii? A, îmi amintesc, erau florile dragi lui Vladimir (oare nu şi ale mele ?) şi admiratorii lui ţinuseră să-i însoţească somnul cel mare aceste gingaşe podoabe ale vieţii sale. Iată, între două lumânări aprinse, zăcea trupul rece, cu mâinile încrucişate pe piept, ca într’o nesfârşită rugăciune. M’am apropiat cu sfială de omul a cărui moarte era opera mea şi mi-am învins cu greu bucuria gâlgâind în mine ca o sălbăticiune eliberată. A trebuit să înclin capul, aşa cum făceau ceilalţi, ca să nu rup farmecul divin al sufletelor reculese, al florilor încremenite hieratic, al sfeşnicelor tremurând în psalmi de flăcări gingaşe. Mi-am apropiat numai buzele de urechea unei bătrâne şi am întrebat-o încet: — Doamnă, cine e mortul acesta ? Doamna bătrână a ridicat spre mine ochi turburi de lacrimi, supărată puţin pe vorbele mele, care probabil îi stânjeniseră rugăciunea, şi mi-a răspuns şoptit, sub teama marei taine de alături : — Vladimir Noapteş, l-a chemat. Acum inu mai are nici un nume. I-am mulţumit şi am plecat. In noaptea mângâiată de fulgi, am strigat la o răscruce pustie cu toată puterea bucuriei mele, cutremurând pânzele nopţii : — Vladimir Noapteş a murit. Din cele patru vânturi mi-a venit înapoi ecoul glasului meu, sau poate alt glas al nu ştiu cui : — Vladimir Noapteş n’a murit. Ce goană năprasnică m’a asvârlit pe străzi ! Răsunau călcâile pe caldarâmele îngheţate, ca rostogolirea unei avalanşe. Am alergat aşa până în odaia mea, unde în faţa focului blând din cămin, am încercat să-mi limpezesc gândurile. II văzusem doar întins pe catafalcul celor ce nu se mai întorc ! Un glas străin îmi întărise nădejdea şi îmi risipise îndoelile. începusem să cred... Dar de ce pălesc flăcările ? De ce mi se sbate inima, gata să se rupă ? De ce tremur ? Au răsunat în uşă cele trei lovituri ale eternei prezenţe. — Intră Vladimir Noapteş. Intră veşnicul meu tovarăş, a cărui viaţă nici moartea mea nu o va curma. Trupul meu se va măcina între tainele lutului iar tu vei pluti peste lume, chip întreg al celui ce voi fi fost. © BCU Cluj PANTOFUL SENIORULUI... DE MATEI ALEXANDRESCU Alai întreg de cavaleri şi ’nchipuiri. Din fiecare turn pândesc aripi de mori. Pantoful Seniorului striveşte trandafiri Şi porţile aşteaptă trecători. Ferestre speriate se deschid, Se risipesc surâsuri pentru spadă Şi vălul alb, de sus, de peste zid Stă să cadă. Parfumul preferat : de lămâiţă. Inelul rostuit pentru domniţă Alunecă — din joc de societate — In mâna delicată de abate. Cântări pentru piciorul de mireasă . Stau copiate’n pagini de mătasă Şi aur greu înghesuit în pungi Tocmeşte caii pentru drumuri lungi. S’a întâmplat să fie primăvară Şi sângele să cânte — viclean — ca o vioară Strunită multă vreme : Deaceea Seniorul stă’n cumpănă, se teme. © BCU Cluj DE ŞTEFAN STĂNESCU îngerul şi-a aninat La oblânc săgeată nouă Ce sclipea ca un luceafăr. Şi-a pornit ne’ndupleoat: Flori cu’nsângerată rouă Lăcrimau, sub pasu-i teafăr. Frunzele’n păduri căzură, In vârtej, pe-albastre lacuri Ce s’au tulburat de vânturi. Şi sa ’ntins o vreme sură, Cum n’a fost de multe veacuri, Peste ape şi pământuri. Cu odraslele bolnave Lângă piept, fugeau nebune Toate mamele pe uliţi. Iar pe mări furtuni grozave S’au pornit ca să-şi răzbune Liniştea, cu foc şi suliţi. Năvi şi oameni, în adânc, Şi-au aflat atunci odibna. In mormintele albastre. Şi, cu fulgeru ’n oblânc, Mult trudi, să-şi afle tihna, Solul nimicirii noastre. Către zori, văzu’n lumină Că şi-a zdrenţuit veşmântul Şi i-a ruginit săgeata. Şi s’a ’ntors, cu ploi să vină, Nopţi, cam vreo optzeci : Răsplata Nu era grea, fiind deplină. *75 © BCU Cluj o CHEMAREA PARADISULUI DE GRIGORE POPA Entre Dieu et la vie, il y a un rapport d’amour, dont le signe est l’homme. Andr6 Suarfes. Destinul pământean al omului creşte >ub steaua amintirii cereşti. O nostalgie după nevinovăţia începuturilor freamătă în toată truda omului de a face vas curat pentru harul cerului din lăcaşul trecător al pământului. De pe cele mai înalte creste ale sale, duhul demiurgic al omului priveşte cu jind şi cu tristeţe spre cerul lui Dumnezeu, din lumina căruia a lunecat odată pe cercurile de întuneric ale văzduhului. Şi de atuncea, din clipa aceea imemorabilă, dorul lui nu mai ane astâmpăr, nici sufletul alinare. E un blestem al amintirii, al frumuseţii pierdute pentru totdeauna, care se ascunde în toate accentele sfinte ale omului. Din acel moment s’a născut moartea pentru om şi în lumina ei a apărut dragostea ca un leac al tristeţii fără Dumnezeu şi al însingurării. Viaţa cu tot murmurul de nemurire care-i umple încăperile temporice, nu e decât climatul în care moartea şi dragostea înfloresc una în umbrele şi luminile celeilalte. Moartea, cum spunea aşa de frumos R. M. Rilke, şi poate sub influenţa lui G. Simmel pe care îl ascultase la Berlin, nu e decât faţa interioară a vieţii. Iar dragostea este fecundarea vieţii prin moarte. Iată de ce credem că dimensiunile divine ale omeniei noastre sunt moartea şi dragostea, iar punctul de întretăiere este viaţa, un fel de kairos în sensul celor vechi. Dealtminteri ,fapt îndeobşte cunoscut, moartea şi iubirea formează problemele majore, epice şi tragice în acelaş timp, ale ursitei omeneşti. Cât despre fecunditatea lor creatoare dealungul istoriei spiritului uman, credem că e de prisos să mai vorbim .Cu cât cineva trăeşte mai viu şi mai dramatic realitatea lor concretă şi metafizică, cu atât mai mult creşte în el setea de nemurire. Şi cine duce oare ruga credinciosului, cântecul îndrăgostitului şi gândul de lumină al poetului la urechea lui Dumnezeu, dacă nu această sete de nemurire. Iar setea de nemurire, cu toată maiestatea ei tragică, nu e decât Chemarea Paradisului, dorul de cer şi de Dumnezeu. 176 © BCU Cluj Da omul simte, dacă nu cu toată fiinţa, ca Pascal, Kirkegaard şi Nietzsche, cel puţin cu antenele sufletului său adierile acestei chemări. La unii, cum sunt cazurile citate, devine nervi şi sânge, otravă divină de fiecare clipă, normă de existenţă şi ideal de cucerit. La alţii spaimă neîmblânzită, mărturia păcatelor. Cât de real şi de profund totodată este acest fior paradisiac, — motiv de cumplită nelinişte metafizică şi aspră asceză deuiiurgică, — în fiinţa omului, o dovedeşte tema atât de des reluată a paradisului pierdut, cum îi zice Milton, sau a paradisului în destrămare, cum îi spune mai frumos şi mai ortodox Lucian Blaga. In aceiaşi linie de argumentaţie se înscriu teoriile metafizice ale lui Platou şi Soren Kirkegaard. Cel dintâi ridică schele pentru o teorie a reminiscenţelor, iar cel din urmă, în trup cu toate rănile lui Iov şi în mână cu cuţitul lui Avram, ne duce în faţa lui Dumnezeu, pentru ca în luptă cu absolutul să dobândească repetiţia prin care lui Iov i s’au dat toate îndoit, lui Avram i s’a dat copilul, iar lui Soren Kirkegaard să i se dea starea de inocenţă şi pe Regina Olsen, fosta lui logodnică. Fără ia coborî în analiza acestor teze metafizice, care n’ar avea nici o noimă pentru moment, ne vedem obligaţi să subliniem că odată cu venirea creştinismului în lume această chemare devine pasiune, singura pasiune cu accent mare. Toate cele pământeşti se orânduiesc în funcţiune de această chemare. Şi când ne gândim la suferinţele crâncene pe care le îndurau, de bună voie, purtătorii acestei chemări, ne putem da uşor seama de vraja ei stăpânitoare. Ea a pus în mişcare, ca printr’un fel de răsturnare ontologică, ceeace este mai adânc şi mai aproape de cer în fiinţa omului. De aici dumnezeeştile ei transfigurări în atâţia sfinţi şi martiri- Dar această dimensiune proprie omului, această flacără de lumină pe care am numit-o Chemarea Paradisului trădează toată zestrea, tot destinul demiurgic al omului, pe temeiul căruia suntem îndrituiţi să ne ridicăm fruntea printre constelaţii. Şi în al doilea rând, iarba de lumină a acestei chemări este puntea de legătură între Dumnezeu şi om. Căci, „între Dumnezeu şi viaţă există un raport de dragoste, al cărui semn este omul”. Prin urmare, dragostea de sus, sub forma harului divin, tot pe această cale coboară întru mântuirea omului. Căci omul, oscilând între revelaţie şi mister excepţional, amintiţi-vă de stăvilarul metafizic al censurii transcendente, nu se poate împlini decât în contact cu principiul suprem al existenţei. Enunţată astfel, vom încerca în cele ce urmează să rotunjim articulaţiile tezei noastre. E un fapt de circulaţie curentă că omul de când poartă un cap pe umeri, de când crede într’o ordine morală şi de când admiră bolta înstelată, n’a fost mulţumit cu ceeace este dat, pentrucă ceeace este dat nu e cum ar trebui să fie. Omul s a simţit cumva strâmtorat, înspăimântat, a simţit că peste urzeala antică a datului imediat îi lipseşte ceva. A simţit nevoia arzătoare de întregire, de dobândire a părţii care-i lipseşte, îl ustura setea de a adora ceva mai presus de fire, cu care presimţia o vagă şi tainică înrudire. Suntem siguri că de când a deschis întâia oară ochii spre cer, omul a căzut în robia sacră a acestui gând. Şi de atunci luptă pe toate cărările şi din toate puterile ca să coboare acest colţ de cer, văzut de el într’un moment de iluminare, pe pământ. Pe portativele acestei aspiraţii se înscriu toate experienţele, tragice şi creatoare, ale omului. Bântuit de contradicţii şi însetoşat după faţa lui Dumnezeu, de care s’a despărţit la o întorsătură a timpului fără capăt, omul încearcă neîntrerupt pe calea adevărului, a credinţei, a binelui şi a fru- m © BCU Cluj moşului, sa se apropie din nou de El. Acest apetit divin al omului, credem că formează esenţialitatea lui. Şi nimic nu confirmă mai tare această credinţă decât veşnica luptă ia omului cu imediatul, ou datul înconjurător, căruia vrea să-i impună legile sufletului său şi să-l facă să asculte de dorinţele sale. Intre aceste dorinţe, cea mai omenească — în sensul omeniei ca ceva deosebit totail de animalitate în ordine esenţială — este apetitul divin . Despre apetitul divin, care sanctifică zăcămintele cele mai adânci ale omeniei noastre, ne mărturisesc sub o formă sau alta, într’un limbaj mai filosofic sau mai mitic, toate filosofiile şi toate literaturile lumii. Că-d zicem dor de inf init cu Pascal, sete de absolut cu alţii, nostalgie de nemurire eu poeţii sau dragoste întru Dumnezeu cu credincioşii, este în ultimă analiză acelaş lucru. Sub forme deosebite se ascunde acelaş conţinut, aceeaşi nemulţumire şi aceeaşi revoltă faţă de condiţia pământeană a omului. Omul nu se poate împăca niciodată cu relativismul de aici de jos. Cuprins în fluviul heraclitian dl celor ce trec, tremurul metafizic ăl omului îşi caută stâlpul certitudinii într’un principiu suprem, într’o garanţie de rang divin. Şi de aceea omul, singura vieţuitoare încărcată cu destin demiurgic în \ sens înalt, poartă în actele lui de supremă demnitate pecetile suverane ale Divinităţii. Şi pe această cale, stăpânit de o teroare a sublimului, omul devine din rob al lui Dumnezeu colaboratorul său, cum spuneam cu alt prilej. Toată această terapeutică a înalturilor, pe care o încearcă omul pentru a-şi mdumnezei condiţia pământeană, dovedeşte un fapt de experienţă concretă a cărui evidenţă nu poate fi contestată : sensibilul, încărcat de-atâtea farmece şi ispite, nu poate epuiza adâncimile omului. Ceeace înseamnă că verticala omeniei noastre, privind sensibilul, nu se împlineşte decât în prezenţa divinului. Ceeace reliefează îndeosebi dorul de vecinicie al omului este starea sa de creaţie, precedată sau simultană cu inspiraţia, care, după părerea noastră, e un complex de tensiuni supreme, de aspiraţii, de entuziasm şi de presimţiri. Această stare de spirit, din clare actuala psihologie ia artei na priceput decât armătura exterioară, ca să nu zicem nimica, aşează omul într’o unică poziţie faţă de cosmos, îl saltă în-tro altă ordine ontologică. Să-i zicem pentru moment ordine demiurgică• Şi nu credem că greşim spunând că numai în această ordine omenia noastră se încarcă de toate determinaţiile ei concrete şi îşi desfăşoară toate dimensiunile. A reduce această stare de supremă frenezie şi complexitate la schematismul unei tipologii simpliste, cum face psihologia artei când vorbeşte de tipuri demonice, apollinioe, echilibrate, etc., pe lângă degradarea comisă, dovedeşte o totală inaderenţă la esenţa problemei. Sacrilejul ni se pare şi mai mare când se încearcă explicarea creaţinni-lor în temeiul acestor tipologii, de un arbitrar şi de o facilitate mepermise unui adevărat om de ştiinţă, cum se numesc aceşti tipologi estetizanţi. Ei uită sistematic, cu ştiinţă sau din ignoranţă, că puterea demiurgică cu care este încărcată ursita omului precede virtual, e inutil să mai insistăm ,şi existenţial desechilibrul, nemulţumirea cu imediatul, revolta şi scandalizarea tipurilor create de ei. Observaţi eroarea de gândire : se ia efectul drept cauză explicativă. Şi greşelile logice se ţin lanţ la aceşti oameni orbiţi de dinamism, demonism şi tot felul de isme necontrolate şi nefondate. Necontrolate şi nefondate din punctul de vedere ai ştiinţei în nu-inele căreia lucrează şi sub prestigiul căreia îşi ascund nulitatea intelectuală. 178 © BCU Cluj Ne bucurăm nespus că pe această via purgativa ne putem sprijini iarăşi şi iarăşi afirmaţiile pe mărturiile luminoase ale lui Lucian Blaga. „Privitor la creaţia culturală au circulat până acum două feluri de teorii : unele de nuanţă naturalistă, altele de nuanţă idealistă. Poziţia metafizică, pe care am ocupat-o, ne permite o atitudine critică faţă de toate teoriile existente. Vom supune unui examen teoriile extreme, reprezentative pentru dusa lor. In psihologia contemporană, cu deosebire în psihanaliză, se face caz, cu mult aparat publicistic, de o teorie, care aduce creaţia culturală (artistică, filosofică, etc.) în legătură cu pierderea şi redobândirea echilibrului psihic. Creaţia culturală ar fi menită să restabilească un echilibru psihic alterat din diverse pricini, şi ar izvorî din necesitatea acestei restauraţii psihice. Cum urmează să fie înţeles un asemenea proces de echilibrare, ne vor vădi-o detaliile teoriei. Iată anexele suplimentare : psihanaliza arată că în anumite cazuri restabilirea echilibrului psihic, pierdut, se realizează paradoxal prin fixarea subiectului uman într’o boală psihică. Creaţia culturală şi boala ar fi după psihanalişti două soluţii alternative pentru redobândirea uinui echilibru pierdut. In consecinţă psihanaliza înclină să vadă creaţia culturală ca un echivalent al unor anume boale, iar anume boale ca un echivalent al creaţiei culturale. Precum se remarcă, ne găsim în faţa unei teorii construite după criterii şi în perspective cu totul medicale. Nu e de mirat că în asemenea perspectivă creaţiei culturale i s’a putut atribui şi o funcţie terapeutică. Teoria aduce în sprijinul ei drept confirmări experimentale cazuri concrete de bolnavi, cari s’au vindecat, fiind îndrumaţi spre creaţia culturală (reţeta Jung în deosebi). Că există asemenea bolnavi vindecabili prin îndrumarea spre creaţie — nu poate fi tăgăduit. Teoretic însă împrejurarea nu este atât de concludentă, cum le place psihanaliştilor s’o prezinte. Interpretarea teoretică ce se dă faptului în cercuri psihanaliste, ni se pare hotărît prea medicală. In cele din urmă nu este deloc de mirat că anume bolnavi se vindecă prin creaţie, căci destinul firesc al omului este după cum am arătat, creaţia, sau cel puţin participarea la creaţie. Creaţia este expresia modului de a exista al omului, ca atare, mod declarat graţie unei mulafiuni ontologice. A scoate pe om din acest destin, înseamnă o abatere cum nici nu se poate alta mai gravă, dela o rânduială dată. Teza e valabilă pentru om în genere. Cu atât mai mult teza va fi valabilă pentru indivizii aleşi; a scoate din acest destin pe un ins predestinat prin geniul sau talentul său la creaţie, înseamnă de sigur a-1 pune într’o situaţie absurdă şi nefirească. Să ne mirăm că se va înbdlnăvi ? Readus la destinul creator, un asemenea ins se poate realmente vindeca. De ce ? Fiindcă înainte i-a fost alterat într’un fel chiar destinul. Există oameni cu destinul alterat, bolnav. De aici nu se poate însă deloc deduce că funcţia creaţiei în genere ar fi de natură terapeutică. Creaţiei îi revine o funcţie terapeutică în chip cu totul accidental. Aspectele periferiale şi întâmplătoare nu pot fi însă prefăcute în perspectivă metafizică. In esenţă, creaţia nu e chemată să „vindece”. Deasemenea creaţia nu poate fi privită nici ca un mijloc pentru redobândirea unui echilibru psihic pierdut. Creaţia e chiar destinul normal al omului, graţie căreia omul este ceeace este. Omul nu ni se pare cu orice preţ menit echilibrului, dar el e menit creaţiei cu orice risc. Situaţia ni se pare deci tocmai inversă celei pretinse. In adevăr, prin mutaţiunea ontologică, ce are loc în el, omul părăseşte definitiv o stare de echilibru animalic-paradi-siae, şi se lansează în existenţa întru mister şi revelare, plină de riscuri, tulburătoare, dinamică, creatoare. Că perspectiva psihanalitic-medicală nu atinge esenţa funcţională a creaţiei culturale, rezultă de altfel şi dintr’un alt argument, foarte 179 © BCU Cluj simplu. E un fapt, că valoarea oreaţiunilor culturale nu e judecată după criterii terapeutice sau de echilibristică psihică. Creaţiile culturale nu sunt socotite mai mult sau mai puţin „valoroase*8 după efectele lor vindecătoare, sau după posibilităţile lor de a echilibra pe candidaţii la boale psihice. Ori aceasta ar trebui să fie în adevăr un criteriu de apreciere, din moment ce creaţia culturală ar însemna, în esenţa ei, redobândirea unui echilibru psihic, sau dacă ea ar fi echivalentul, prin alternanţă, al unei boale. Dar creaţiile culturale, precum se ştie, sunt judecate şi cântărite după criterii imanente lor..- Toate încercările naturaliste de a deriva atitudinea creatoare din nevoi precum aceea de echilibru, de compensaţie, de cheltuire de energie prisoselnică, de satisfacere a unor dorinţe refulate, etc., etc., cad alături de fenomen, sau pătrund cel mult până la periferia lui... încercările naturaliste, recurgând la factori de explicaţie cari ţin de condiţiile biologice ale omului, sau în caz extrem de tehnica echilibristicei psihice, introduc în chip fatal criterii de apreciere a creaţiei, în fond cu totul străine de aceasta. Singurul punct de vedere just este acela de a aduce creaţia culturală exclusiv în legătură cu destinul creator al omului, eu modul său existenţial şi cu nimic altceva. Faptul că toate creaţiile culturale sunt judecate potrivit unor norme imanente lor, este un argument decisiv, că în om s’a produs cu adevărat o mutaţiune ontologică, datorită căreia creaţia este simplu numai expresia unui mod specific de a exista”. Iată, prin urmare, omul pe poziţia lui demiurgică faţă în faţă cu Dumnezeu, spre care-1 mână apetitul divin ce-1 poartă în sine din veacul veacurilor. Faţă umană a acestui apetit sunt creaţiile culturale în simfonica lor amploare. Adevărurile^ ştiinţifice, operele de artă sau construcţiile metafizice, oricât duh eliberator ar cuprinde, n’aduc pace, nici echilibru omului. Odată angajat pe acest drum plin de riscuri şi de nelinişti, odată pârjolit de setea de eternitate, omul nu mai are astâmpăr. Cine a muşcat odată din mărul veeiniciei, nu are alt leac decât moartea întru vecinioie. Faptul că pentru atingerea acestui scop drumurile sunt multiple, nu înseamnă deloc că prezenţa chemării despre care vorbim se micşorează. Dimpotrivă. Poate chiar diversitatea drumurilor reliefează mai pregnant musturile stârnitoare spre cer ale acestei chemări. Credem că a sosit momentul să amintim că dacă omul ocupă o poziţie demiurgică în cercurile ontologice ale fiinţei, revine celor aleşi din sânul omenirii să sfinţească, prin setea lor de Dumnezeu, această stare privilegiată, dar şi uluitor de dramatică. Dramatică prin lupta pe oare o comportă : lupta cu insul şi lupta cu lumea. Numai un cap de sfânt pe umeri de erou poate împlini această misiune. Căci „crearea culturii, zice Lucian Biaga, cere câteodată negrăite jertfe : ea ucide şi devastează. Creaţia îşi are pârjolul ei. Meşterul Manole .şi-a zidit soţia sub pietre şi var, pentru ca să ’nalţe biserica. Surprindem gâlgâimd în această legendă ecoul crud al conştiinţei sau al presimţirei că o creaţie trece peste vieţi şi devastează adesea chiar pe creator. „A creia” nu înseamnă pentru creator dobândirea unui echilibru, după cum o prea naivă şi plată interpretare ar vrea să ne facă să credem. Se crea-ză cu adevărat cele mai adesea numai la înalte tensiuni, cărora organele de execuţie nu le rezistă totdeuna. Creaţia adesea ori sfărâmă pe creator. Şi creatorul de cultură în genere nu poate să aibă măcar mângâierea că îmblânzeşte cruzimile inerente vieţii. Dimpotrivă, uneori el le agravează, sau îi adaugă noui cruzimi. Crea- îSo © BCU Cluj torul de cultură poate deci să spună ca Isus : „N’am venit s’aduc pace pe pământ, ci sabie !”. Dar pe acest drum suitor de sfinte cruzimi, creatorul, pătruns de marele şi gratuitul dar a ceeace ar vrea să fie şi nu este, nu poate ajunge decât printr’o lio-tărîre eroică, lepădând u-se de toată grija cea lumească. Iată de ce pe acest înalt podiş metafizic, de unde omul atinge cu creştetul transcendentul, nu ajung decât cei aleşi. Dar cu cât sunt mai puţini, cu atâta jertfa lor este mai mare şi mai aspră. Pentrucă acolo, sus, omul nu poate fi decât mărturia adevărului întru Dumnezeu. Şi pentrucă ne-am propus să pilduim această chemare a înnoiturilor, iată exemplele. Blaise Pascal, matematicianul şi fizicianul genial, de ale cărui „Cugetări” forfotesc patru secole de gândire europeană, se ridică, într’un secol de cumplit despotism intelectual, ea o cremene de lumină întru mărturisirea lui Dumnezeu, după memorabila conversiune din 23 Noemvrie 1654. Setea lui de vecinicie, nostalgia de a-şi plsămui o icoană totalitară despre lume şi viaţă, din colaborarea strânsă a spiritului geometric şi a spiritului de fineţe, îl duce la teoria celor trei domenii sau stări: determinismul universal, cu certitudinile lui sensibile, cum ar zice Hegel, finalitatea şi domeniul libertăţii sau starea de graţie. Despre rolul istoric şi importanţa filosofică a acestei teorii „des trois or-dres“, nu e locul să vorbim acuma. Amintim doar, că reluată de Mâine de Biran, Ravaisson, Lachelier, E. Boutroux, Bergson şi E. Le Roy, astăzi înfloreşte, covârşitor de amplu în toată înnalta spiritualitate franceză. Despre actualitatea gândirii pascaliene nu se mai poate îndoi nimeni. Cum odinioară filosofiile franceze sau europene se desvoltau oarecum în funcţiune de Descartes, sau Kant, astăzi ele pornesc dela Pascal. Secolul nostru mai ales, ou tulburătoarea lui problematică relativistă, frecventează foarte regulat şcoala lui Pascal. Apoi, idealismul contemporan, în frunte cu Le Senne,, La văile, Gabriel Marceli, cu pronunţata lui orientare spre concret, cât şi aşa numitul realism integral, gen Maurice Blondei, sunt moştenitorii iui Pascal. Ceeace ne interesează pe noi însă este motivul intim oare a împins pe acest martir al adevărului şi al credinţei la creiarea acestei ierarhii a celor trei stări. Şi acest motiv, în cazul lui Pascal ca şi în celelalte pe oare le vom examina, a fost chinuitorul dor de infinit, dorinţa arzătoare de a se găsi oarecum la poalele Divinităţii. Căci „soarta, cum just remarcă d. D. D. Roşea, a furişat în sufletul acestui om mare şi un picur de otravă sau de... balsam binefăcător; după perspectiva din care voim să privim lucrurile. Pascal i-a zis „graţie divină”. Această graţie divină trezind în suflet aspiraţii potrivnice tendinţelor pe care le aducea Pascal cu sine Ia naştere, opunea lui Pascal cel natural un Pascal voluntar, care ureşte profund pe cel natural, combătându-1 toată viaţa. Dar acţiunea graţiei a mai avut ca rezultat de a întregi fizionomia mentală a clasicului cu unde trăsături care nu sunt ale secolului al XVII”. Dar acţiunea graţiei a făcut ceva mai important : a făcut din Pascal un concetăţean al viitorului şi unul din Larii umanităţii. Şi încă ceva : l-a făcut să înţeleagă că ceeace va numi el „grandoarea omului” nu poate creşte decât în prezenţa lui Dumnezeu, din dorul de infinit al omului. Şi prin asta, prim aşezarea omului concret faţă în faţă cu prilejul suprem ai existenţei, Blaise Pascal, într'um secol de uscăciune abstractă şi intelectualistă, în chipul unei vox clamavi in deserto, a descoperit o nouă dimensiune a spiritului omenesc, acea „raţiune a inimii”, pe care secolele următoare vor căuta să o logifice numind-o logica individua- i8ţ © BCU Cluj lulux, a concretului, a contingentului, etc. Pascal i-a zis, în simplicitatea nudă a limbajului său filosofic, „raţiunea inimii”, Bergson îi va spune „intuiţie”, definind-o ca funcţiunea metafizică a gândirii- Să ne înţelegem însă. Niciunul, nici altul n’au negat, cum greşit se crede şi se susţine adeseori, drepturile şi posibilităţile raţiunii discursive. Amândoi erau doar în aeelaş timp oameni de ştiinţă de primul rang. Sacrul lor păcat însă ni-! lămuresc următoarele cuvinte ale unui genial matematician, Evariste Galois, oare scria despre el însuşi: „II ine manque pour etre un savant de n’etre que cela. Le ooeur chez moi s’est revolte contre la tete”. Şi cum putea să nege raţiunea Pascal, al cărui „spirit de fineţe”, tot aşa de precis şi de controlat, era dublat totdeauna de limpezimea lineară a „spiritului geometric”. Noi recunoaştem că Pascal, în această privinţă, era un Janus Bifrons, că „spiritul de fineţe”, instrumentul operator al inimii, şi „spiritul geometric”, vehiculul inteligenţii, nu sunt decât cei doi obraji ai aceleiaşi feţe. Insă, dacă drumul inimii în filosofia pascali -ană a celor trei ierarhii (credem că acest termen corespunde intenţiei intime, care a determinat teoria „des trois ordres”, mai mult decât termenii „domenii” şi „stări” utilizaţi mai sus) — duce la Dumnezeu, prin graţie şi libertate, calea inteligenţii discursive ne leagă de pământ, de cauzalitate şi de adevărurile sensibile, la fel de necesare pentru ierarhiile date. Yăzută din această perspectivă, viziunea pascali-ană despre destinul omului ne apare ca o creştere ierarhică dela pământ la poalele Divinităţii, ca o uvertură simfonică a sufletului omenesc în vecinică şi neînblân-zifă goană după Dumnezeu. Al doilea exemplu ni-1 oferă un alt metafizician şi poet religios, supranumit „Le Pascal du Nord”. E vorba de Danezul Soren Kierkegaard, a cărui actualitate filosofică şi religioasă nu e mai puţin simţită decât cea pascaliană. Asupra acestor teme, pe care le discută cu egală înverşunare şi admiraţie „filosofia spiritului” şi „filosofia existenţială” de azi, vom reveni cu determinaţii precise altădată. Deocamdată reţinem ce ne interesează direct pentru subiectul nostru. Soren Kierkegaard, ca Pascal, ca Nietzsche şi ca toate spiritele mari pe care soarta demiurgică şi neliniştea metafizică a omului Ie-a preocupat în primul loc, a stabilit, cu mult înaintea tipologilor contemporani, o ierarhie a formelor de viaţă, a tipurilor umane, dacă vreţi, în celebrele „Trepte pe drumul vieţii’, apărute în 1845. (Nemţii le-au tradus „Stadien auf dem Lebensweg”, iar Francezii „Stades sur le ehemin de ia vie”- E adevărat că în limba maternă a lui Kierkegaard, se numesc „Stadiar paa Livets Vej”; avem însă impresia că’n româneşte traducerea prin „trepte” mai mult decât cea prin „stadii” sau „etape” redă mai pregnant ideea de ierarhie concretă a filosofului). Ne dăm perfect de bine seama că simplificările pe oare suntem siliţi să le facem răpesc mult din concreitismul şi bogăţia gândirii kierkegaardiene. Acest autor oare a scris cu sângele inimii sale, aparţine în egală măsură filosofiei, credinţei şi poeziei. Toată viaţa lui na fost decât o luptă sfâşietoare între aceste domenii, după cum mărturiseşte compatriotul şi admiratorul său, H. Hoffding, cu prilejul împlinirii a o sută de ani dela naşterea lui Soren Kierkegaard (5 Mai 1813—5 Mai 1913) Conştiinţa acestei pierderi e şi mai dureroasă când, pe lângă originalitatea gândirii ne gândim la stilul atât de propriu, de nud şi de stârnitor al lui Kierkegaard. Cu prezenţa acestor lucruri în minte, reluăm firul consideraţiilor noastre. întâiul tip de oare se ocupă Kierkegaard — să nu uităm nicio clipă că el participă esenţial la toate şi că toate sunt tăiate după măsura lui — este „esteticianul”, omul estetic, cum ar zice Spranger, care se dăruieşte integral momentului trecător, 182 © BCU Cluj El nu se fixează nicăeri şi la nimic. Alunecă oarecum tangenţial la suprafaţa vieţii, urmărind plăcerile trecătoare şi abandonându-se dispoziţiilor schimbătoare ale sufletului- lot ce face e de scurtă respiraţie. Vecin cu el este „ironistul”, omul ironic, care distinge între interior şi exterior, apărând pe cel dintâi împotriva schimbărilor momentane din viaţa zilnică. Deşi afectează oarecare seriozitate faţă de interesele clipei prezente, atitudinea lui, dictată de forul său interior, faţă de ele este mai mult de ezitare decât de îndrăzneală. Nici la acest tip viaţa interioară n’a ajuns la consolidare durabilă. Al treilea tip însă, „omul moral”, se deosebeşte radical de tipurile anterioare. El are o misiune de împlinit, duce pe umerii săi o sarcină de care trebue să se achite printr’o muncă încordată şi continuă. El întreţine relaţii pozitive cu semenii săi, începând cu cele familiale şi sfârşind cu cele cetăţeneşti. Pe treapta cea mai de sus ne întâlnim cu „omul religios”, care traeşte într’o tensiune supremă şi continuă, provocată de contrastul, care isbucneşte în el, între viaţa eternă, considerată ca singura reală şi adevărată, şi existenţa temporală. „Omul religios", ceeace Kierkeg-aard vrea să fie impotriva naturii sale, idealul după care a sângerat în fulgerătoa-rea lui existenţă pământeană, se găseşte faţă în faţă cu eternitatea, singur, cu frică şi cutremur în faţa lui Dumnezeu. Tensiunea lui interioară, frica, cutremurul, spaima, setea de mântuire, nu se potolesc decât odată cu stingerea existenţei temporale. Ceeace caracterizează pe acest tip sunt mai ales durerea şi suferinţa. El este doar cum trebue să fie orice creştin adevărat, contemporanul, întru durere şi suferinţă amară, al lui Iisus Christos. Şi pe această cale, ca pe multe altelle, Sdren Kierkegaard e frate bun cu Blaise Pascal. Iată ce spune Pascal într’o cutremurătoare propoziţie din „Le Mystere de Jesus” : „Jesus sera en agonie jusqu-â la fin du monde : il ne faut pas dormir pendant ce temps-lâ”. Vreţi asceză mai aspră şi durere mai eroică ? Cine are curajul să adere, cu toată fiinţa lui, la acest stil de viaţă creştină ?... Iată de ce Soren Kierkegaard ne spune, cumplit şi fără milă, că la ori care treaptă sau formă de viaţă ne-am opri, cu atât mai vârtos la forma religioasă, nu e vorba deloc de a adera speculativ şi platonic ,ci cu toată fiinţa noastră, cu inima, eu sângele şi cu nervii noştri, aşa cum Iisus Christos a aderat la destinul crucii Sale. Din acest motiv al trăirilor totalitare, în locul speculaţiilor comode şi burgheze, Kierkegaard prescrie asceza cumplită şi dureroasă a experienţelor personale, din care s’a născut toată filosofia sa. Şi-acum, o ultimă .remarcă. Intre aceste forme de viaţă nu există continuitate. Trecerea printre ele se face prin „Salturi”. Prin „teoria saltului”, după propria lui mărturisire, Kierkegaard se ridică împotriva „mediaţiei”, în special hegeliene. Oricât de ispititoare ar fi această teorie, nu ne putem opri mai mult asupra ei. Amintim numai că saltul decisiv pentru destinul nostru personal este acela oare ne transpune în. viaţa religioasă, unde drumul omului se încrucişează cu drumul lui Dumnezeu. Pentrucă adevăratul „om religios”, adevăratul creştin, după Kierkegaard, trebue să se salte în punctul în care Dumnezeu cel veşnic a trebuit să îmbrace existenţa temporică pentru a salva oamenii de la pierzanie. N’ar fi prin urmare, decât un singur punct în timp şi spaţiu unde air trebui căutat idealul, adevăratele valori : acela unde sar fi aşezat, viaţa omenească a lui Dumnezeu. Ceeace înseamnă, cum subliniam mai sus, că adevăratul creştin, singurul şi adevăratul om în sens kier-kegaardian, trebue să fie continporan cu Iisus Christos. Căci pentru Kierkegaard atitudinea omului faţă de acest punct este decisivă, fiindcă în afară de el nu există nici o valoare. La această altitudine supremă, omul se găseşte în prezenţa unei i8j © BCU Cluj perle fine pe care treime s’o cumpere cu preţul întregului sau bine, o perlă care nu poate fi înşirată cu alte perle aduse de aiurea. Această comparaţie, remarcă H. Hdffding, arată bine raporturile creştinismului cu umanismul, care urmăreşte o conciliere a creştinismului cu civilizaţia, care vrea să înşire „perla unică” într’un şir de alte perle. Credem că e de prisos să mai însemnăm cu roşu că pe podişurile de durere şi suferinţă întru lumina eternităţii a vieţii religioase, neliniştea metafizică pricinuită de „chemarea Paradisului“ e fermecătoare ca o pădure de taine ! Insfârşit, al treilea exemplu ni-1 oferă poezia în unul din marii ei reprezentanţi : Reiner Maria Rillke. Socotim că e inutil să mai demonstrăm că R. M. Rilke, e în măsură egală poet, metafizician şi om religios. Cine cunoaşte „Cartea ceasurilor“ şi „Povestiri despre bunul Dumnezeu", chiar fără să fi încercat adâncimile luminoase din „Sonatele către Orpheus“ şi „Elegiile din Duino", îşi poate da seama de exactitatea acestei afirmaţii. Ceeace în „Stundebuch" era chinuitoare căutare şi alinatoare presimţire, devine arbore muzical, ce înfloreşte din toate neliniştile pământului, ale trupului, alle cărnii şi din toate binecuvântările cerului, în „Die Sonette an Orpheus". Ascultaţi un minut începutul : „Da stieg ein Baum- O reine Ubersteigung ! O Orpheus singt! O hoher Baum im Ohr ! Und a/lles schwieg. Doch selbst in der Versehweigung ging neuer Anfang, Wink und Wandlung vor”. Şi această muzică, de tulburătoare rezonanţă cosmică, ia trup de viziune ierarhică în „Duineser Elegien“. Pe acest drum, R. M. Rilke merge între divinul Holderli-n şi fulgurantul Schuler. In Holderlin, Rilke descoperia, cum drept constată J. F. Angelloz, o confirmare şi un exemplu : „un etre fraternei, qui connut i angoisse de la vie, le deşir de revivre son enfanee, la necessite de rentrer dans la mort comme dans une patrie, et aussi un poete qui avait pu se realiser, laisser aux homnies son message, fruit d’une vie interieure dont la source principale etait la Grece antique”. In Schuler, a cărui personalitate vizionară şi romantică l-a copleşit la un moment dat, Rilke vedea un munte de gândire, ce se realizează „deschis” şi „discret” în acelaş timp. In tovărăşia acestor spirite ,1a fel de înspăimântate de viaţă şi tulburate de moarte, Rilke se plimbă în iarna anului 1911—1912, într’o zi de Ianuarie, pe timp de furtună, pe faleza dela Duino, deasupra Mării Adriatice. Cer albastru, vânt puternic, mare furtunoasă, zice J. F. Angelloz. Rilke, care a scris un prea frumos poem „Uraltes Wehn vom Meer”, a avut o mare revelaţie în această atmosferă de furtună: un glas ţâşnit din nouri i-a dictat începutul Elegiilor. înmărmurit, notă cuvintele venite pe valuri din cer, iar seara a scris întâia Elegie, care, împreună cu cele nouă oare i se vor adăuga, formează celebrul ciclu al „Elegiilor din Duino”. Yă amintiţi uvertura Elegiilor ? „Dacă aş striga, cine m’ar auzi printre cetele îngereşti ?“ Şi strigătul se amplifică dealungul celor zece Elegii, conturându-se într’o viziune rotundă despre lume şi viaţă. Cântecul Elegiilor începe în neliniştile pământului, în „marele Dumnezeu-Fluviu al sângelui”, cum spune poetul la începutul celei de a treia Elegie, şi sfârşeşte în moarte. „En silence maintenant, comentează J. F. Angelloz, la vieille Lamentation conduit celui qui est devenu „le Mort” jusqu’â la gorge qui marque la limite de son domaine. Lâ briile au clair de lune la source de la joie, qui deviendra chez Ies hommes un fleuve capable de Ies porter. A lafinde ce „retour” aux origines de Thumanite une grande idee consolatrice, une 184 © BCU Cluj idee presque maternelle, se revele donc â nous: l’humanite a debute par la souf- france pure pour s’epanouir dans la joie; nos peres ont vecu dans lla douleur, mais nous connaîtrons la boinheur de vivre, en acceptant la douleur et la mort, Ies gran-des educatrices". Viziunea lui R. M. Rilke despre lume se desfăşoară în cercuri concentrice. Şi atunci, între durerea pământului şi bucuria luminoasă a morţii, poetul distinge trei cercuri ontologice, trei trepte ierarhice : omul, îngerii şi Invizibilul. Omul trăeşte în vizibil, dar arde cu toată fiinţa după Invizibil. Bl tinde veşnic după Invizibil. „Noi oamenii de aici şi de azi, scrie Rilke lui Witold von Hulewiez (13 Noembrie, 1925) în legătură cu Elegiile, noi nu suntem nici măcar o clipă mulţumiţi în lumea timpului, nici fixaţi în ea; noi ne revărsăm fără încetare spre oamenii de odinioară, spre originea noastră şi spre acei cari par a veni după noi. In această lume deschisă care e cea mai mare, toţi sunt n’am putea spune „în acelaş timp”, căci căderea timpului impune precis ca o condiţie ca toţi să fie. Vremelnicia se precipită pretutindeni într’o fiinţă profundă. Aşa dar, toate formele de aici nu trebue să fie utilizate numai în limita timpului, ci, atât cât putem, să le integrăm în semnificaţiile superioare la care participăm". Prin urmare, cântecul omului se varsă în cântecul cetelor îngereşti pe care îl ascultă Dumnezeu. Noi suntem pe pământ albinele invizibilului. Rilke însuşi ne spune în scrisoarea amintită : „Nons sutinons eper-dument le miel du vizible pour Văccumuler dans la grande ruche d’orde VInvisible (franţuzeşte în text). Şi mai departe : „Pământul n’are altă ieşire decât a deveni invizibil : în noi, care, printr’o parte a fiinţei noastre, avem parte de Invizibil, cel puţin o aparenţă de participare în timpull existenţei noastre de aici, trebue să creştem invizibilul pe care îl posedăm; numai în noi se poate săvârşi această transmutaţie internă şi durabilă a vizibilului în invizibil care nu mai depinde de faptul că este vizibil şi tangibil; încât chiar destinul nostru propriu va deveni în noi, fără oprire, mai prezent şi mai vizibil deodată”. Elegiile pun această normă de existenţă; ele afirmă şi sărbătoresc triumfurile morţii şi ale vieţii. „îngerul" Elegiilor, fiinţă intermediară între Invizibilul absolut şi om, este creatura în care transformarea vizibilului în invizibil, pe care noi o împlinim, apare ca realizată. Pentru îngerul Elegiilor toate drumurile şi toate palatele trecute sunt „existente", fiindcă foarte de mult timp invizibile, şi turnurile şi punţile existenţei noastre cari subsistă încă sunt invizibile, deşi (pentru noi) ele durează încă în materialitatea lor. îngerul Elegiilor vede în invizibil un grad superior al realităţii. Iată pentru ce e „înfricoşător” pentru noi încă suspendaţi în vizibil, ai cărui iubitori şi transformatori suntem. Şi iată accentul mare şi definitiv pe care Rilke îl pune deasupra Elegiilor : „Toate lumile Universului se precipită în Invizibil ca în realitatea lor cea mai profundă şi cea mai apropiată; Câteva stele se sublimează îndată şi se pierd în conştiinţa infinită a îngerilor —, altele sunt rezervate pentru fiinţe care le transformă încet şi cu greu, în spaima şi încântarea cărora vor atinge cea mai apropiată şi mai invizibilă a lor realizare. Noi suntem — o mai subliniem odată, — în sensul Elegiilor aceşti transformatori ai pământului; existenţa noastră întreagă, zborurile şi căderile sufletului nostru, totul ne pregăteşte pentru această misiune (alături de care nu mai există niciuna)". $ * * Vedem încă odată pecetluită, şi eu ce ton de Bună vestire, ursita demiurgică a omului, din care nasc flăcările albe ale „Chemării Paradisului”. Paris, 14 Februarie, 193?. 185 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE CEZAR PAPACOSTEA (1886 Un loc comun al filosofiei populare din toate vremile spune că moartea egalează condiţiile sociale şi netezeşte deosebirile dintre oameni. După judecata omului simplu de totdeauna, moartea aliniază în eternitate pe bun şi pe rău, pe slab şi pe puternic, pe geniu şi pe lipsit de duh. „Palida moarte loveşte cu acelaş picior nepărtinitor şi în colibele săracilor şi în palatele regilor1', scria, acum două mii de ani, poetul Horaţiu. „Toţi suntem egali în faţa morţii11, e o vorbă de mai multe ori milenară, — şi tot atât de falsă pe cât este de veche. Departe de a fi marea nivelatoare, moartea este în realitate aceea care separă, singularizează şi clasifică pe oameni. Adevărata inegalitate începe abia după moarte. Căci ce poate fi mai aidoma, în adevăr, decât trecerea oamenilor prin viaţă, cu aceleaşi dureri, cu aceleaşi patimi, cu aceleaşi năzuinţi? Şi ce e mal1 greu decât să distingi, în vălmăşagul de, toate zilele, pe cei care, alături de funcţiunile elementare ale vieţii, mai ştiu să slujească şi divinele scopuri ale spiritului? Puterea irezistibilă a gloatelor târăşte, într’un singur puhoi, pe toată lumea; urmele adânci pe care le lasă, în pământul de aici, personalităţile puternice sunt mai adesea acoperite de paşii uniformi ai mulţimii. Moartea însă desparte apele. Ea singură acordă titluri de nobleţe (în republica celor până aicea egali. Pe unii îi cufundă în turma celor fără nume şi fără istorie. Pe alţii îi smulge din armata anonimă, îi ridică deasupra şi face din ei stăpânii, puternicii, nobilii omenirii. Viaţa acestora începe cu adevărat numai în clipa morţii. Cu anii care trec, -1936) Les beaux diseurs soat morts, maia leur voix a sonnă I Sont morts Ies bâtisseurs, mais le temple est bâti 1 numele şi faima lor creşte. Vremea, ca un vânt neînduplecat, suflă şi şterge paşii pe nisip ai mulţimilor şi abia atunci apar, singuratice şi adânci, urmele cele mai1 înainte nevăzute. Oamenii le privesc cu ochi mari şi pricep, abia atunci, cine fusese insul care trecuse printre ei, alăturea de ei, asemenea cu ei. Admiraţia pe care i-o dăruesc, postumă şi deci desinteresată, este şi singura, care are vreo valoare. Acest vechi adevăr capătă o verificare nouă în exemplul celui al cărui elogiu încerc să-l fac astăzi. Pe Cezar Papacostea. contemporanii nici nu l-au cunoscut, nici nu l-au preţuit îndeajuns. A fost profesor la o Universitate, desigur. Dar ce semn de răsplătire morală, ce dovadă de recunoaştere — şi de recunoştinţă — a venit să distingă, mai mult decât pe oricare alt profesor, pe acest anahoret al muncii, pe acest exilat în odaia lui de lucru? îndată însă după dispariţia lui, o unanimă recunoaştere s’a ridicat, ca un singur glas, din toate unghiurile ţării. N’a fost publicaţie care să nu-i aducă un omagiu, n’a fost for autorizat care să nu-i cinstească numele. Necunoscut, nedreptăţit, câteodată jignit în viaţă, Cezar Papacostea a fost aşezat, a doua zi după ce a plecat dintre noi, în locul de onoare la care avea dreptul. Moartea, şi-a îndeplinit astfel încă odată marele rol de reparatoare, de protectoare faţă de aristocraţia minţii şi a inimii. Cu aceiaşi îndreptăţită admiraţie se poate vorbi despre Cezar Papacostea ca profesor, ca om de, ştiinţă, ca literat şi ca prieten. Pe profesor, ni-1 vor înfăţişa fireşte mai bine foş- 186 © BCU Cluj tii lui elevi. A vorbi despre prieten e încă prea devreme. Pe groapa lui nu s’au. uscat încă florile şi lacrimile. Rana noastră e prea adâncă şi1 prea proaspătă ca să ne îngădue să desvăluim, cu sânge rece, colţul cel mai intim şi cel mai delicat din sufletul aceluia care înţelesese, ca, puţini alţii, cultul şi pietatea prieteniei. Va trece timpul — el, care tămădueşte toate rănile — şi poate mai târziu, în aşteptarea clipei când noi înşine vom merge să-l întâlnim în lumea senină a umbrelor, vom fi în stare să înălţăm lauda cuvenită omului şi prietenului fără pereche care a fost Cezar Papacostea. Dar astăzi avem datoria să punem în lumină meritele excepţionale ale lui Cezar Papacostea pe tărâmul studiilor clasice în. ţara noastră; să înfăţişem pe filologul clasic—cercetător şi literat deopotrivă, — pe meşterul traducător al lui Homer, pe cunoscătorul profund al filosofiei greceşti, pe platonician înainte de toate, — căci el rămâne, în. istoria culturii, româneşti, ca singurul platonician în adevăratul înţeles al cuvântului. Pe platonician mai cu seamă, fiindcă ce poate fi mai consolator, faţă de asprimea morţii, decât filo-sofia platonică? Unde, dacă nu în dumne-zeeştile pagini ale lui Platon, trăeşte mai ispititoare credinţa în destinul sufletelor dincolo de viaţă? Durerea în faţa morţii, desnădej-dea despărţirii, fac şi din cel mai aprig ateu, un credincios, şi din cel mai convins adept al filosofiei materialiste, un platonician. Dela Cezar Papacostea ne-au rămas trei volume de traduceri din Platon, însumând, împreună, vreo 800 de pagini şi conţinând şapte din cele mai, importante dialoguri platonice1). E deajuns să ne gândim că nu lipsesc, din culegere, Phaidcm, sau. „Despre suflet", şi Symposion sau „Despre iubire", adică cele mai pasionante şi mai gustate opere ale filosofului. Alături de traducere, voi I cuprinde şi o introducere (90 pag. compacte), formând o adevărată monografie a lui Platon, iar fiecare operă în parte e însoţită de o notă explicativă care, 1a, Symposion. şi. la Phaidon, iau şi ele proporţie de studii, de câte 30 de pagini. Platon este astfel nu numai tradus, dar şi explicat în româneşte. Către Platon, Cezar Papacostea nu s’a simţit atras atât prin situaţia lui de profesor de specialitate, cât prin acea trăsătură caracteristică spiritului său, care era priceperea 1) Voi I: Introducere, Apologia, Emhvphron, Kriton, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1930. —Voi. 1: Banchetul, Phaidon ibid., 1931. — Voi. III: Qorgias, Menon, Bucureşti, Editura autorului, 1935. formei şi respectul artei. In el se întâlneau, în aceiaşi măsură, doi oameni; filologul clasic consumat şi finul literat, de ţinută junimistă. Natura îl înzestrase cu un gust sigur, pe care el îl exercitase apoi la şcoala marilor modele ale antichităţii. Papacostea înţelegea deci pe Platon nu numai ca pe un filosof dar şi ca pe un scriitor, fiindcă îşi dădea seama că nemurirea marelui gânditor se datorează nu numai cugetării sale, dar şi formei în care o îmbrăcase. „Cât ne priveşte, scrie el în prefaţa voi. Il-lea1), prin cartea de faţă ne apropiem de Platon ; nu pentru filosoful cu acest nume (care poate să fi. murit), ci pentru literatul Platon, care va trăi deapururea. Această nemurire, pe care cugetătorul o are dela arta sa literară, este strâns legată, de scrieri ca Banchetul, unde se evocă instinctul şi bucuria vieţii; ca Phaidon, a cărui lectură sugerează bucuria morţii trupeşti în vederea vieţii eterne din lumea transcendentă; sau, ceva mai modest, de scrieri ca Euthyphron, ca Apărarea lui Socrate şi Kriton, unde se mărturiseşte atât de măreţ tragedia unei lupte şi ethosui neînfrânt al unei conştiinţe"... Dacă astfel îl înţelegea Papacostea pe Platon, e uşor de bănuit că avea, să se străduiască a ne prezenta traducerile sale în cea mai îngrijită formă literară. Şi cum altfel ar fi putut lucra cineva care era pătruns de toată importanţa problemei traducerilor din clasicii antici, de rolul covârşitor pe care ele îl au — pe care ar trebui să-l aibă — în plămădirea culturii româneşti, în formarea gustului la tinerele generaţii? Ţin să citez această pagină substanţială a lui Papacostea, în care se vede cum înţelegea el chestiunea traducerilor din clasici, pagină căreia îi dau o tragică actualitate toate erorile ce se comit, dela o vreme, cu lecturile puse la îndemâna tineretului: „Traducerile din clasicii greco-latini, pe lângă chemarea, obişnuită pe care o au — de a împărtăşi un conţinut — mai sunt menite să evoce oarecum modelul, în, chiar expresia lui formală. Fără o astfel de evocare, osteneala traducătorului nu-i numai zadarnică, ci — după opinia noastră — e şi păgubitoare. Căci nici noi, cei de azi, n’avem interes să stricăm buna părere consacrată despre însuşirile clasicismului, nici creatorii acelor valori estetice nu merită o maltratare a posterităţii. Şi doar — în literatură ca în orice artă, forma este o instanţă, cea dintâi, peste care nu se poate trece. l ; P. XII. 187 © BCU Cluj In această privinţă apusul cultural poate fi mai generos cu traducătorii neglijenţi. Ce înseamnă pentru o literatură milenară, care a creat ea însăşi modele nepieritoare, sau pentru o limbă ajunsă la un înalt grad de evoluţie, o traducere slabă în seria celor bune? Ea va pieri prin ignorare. La noi, dimpotrivă. Puţinul clasicism pe care ni-1 îngădue progresul „democratic11, impune celor care se ocupă de el, traducătorilor mai ales, un şi mai mare respect: pentru conţinut, dar mai ales puţin pentru perfecţia expresiunii literare. Oricât de ingrată, o astfel de muncă s’a depus, la vreme, pretutindeni unde s’a cimentat o cultură adevărată. Şi noi, „rarii plutitori11 ai clasicismului român, naufragiat înainte de cursă, nu ne putem da în lături dela sacrificiul ce ne-am impus benevol. Cât isbu-tim — e o chestie pe care vremea care cerne şi noile generaţii neatinse de patimă — o vor arăta. Dar scrierile clasice, spre a însemna ceva, spre a atrage privirile asupra lor, trebuie să se înalţe mult peste valul vulgarităţilor tipărite cotidian, cu care întreţinem sufletele tineretului. O astfel de atracţie şi purificare n’o poate însă exercita decât ceeace consfinţeşte arta11 i). Dar încetâţenirea lui Platon în cultura românească nu este singura operă mare pe care ne-a dăruit-o Cezar Papacostea. Deşi viaţa lui a fost frântă în două de o soartă vrăşmaşe la 50 de ani, adică în plină maturitate şi putere de creaţie, existenţa lui laborioasă i-a permis să lase studii în multe alte- direcţii, -dintre care, în special, nu trebuesc uitate: cartea despre „Evoluţia gândirii la Greci11, primită elogios şi în străinătate; cercetări asupra isvoarelor clasice la Eminescu; o monografie închinată prietenului său, dispărut şi ©1 nu de mult, gânditorul de elită Ştefan Zeletim. Dar mai presus de toate se impune admiraţiei noastre traducerea primelor 12 cărţi din Odysseia lui Homer, care a încântat şi pe criticii cei mai exigenţi şi asupra căreia se cade să ne oprim cu toată atenţia. Nu este uşoară traducerea literară a lui Homer. Pentru orice tradi cere, două probleme trebuesc rezolvate înainte de toate. Prima este problema lexicului: aceia a găsirii, pentru fiecare termen, a unui echivalent care să fie, în acelaş timp, potrivit, frumos, cu rezonanţă şi destul de încetăţenit în limbă. La 1 1) C. Papacostea, Platon, vo!. H, p. X—XII. Homer, această problemă este în dosebi grea, fiindcă nu există scriitor cu un vocabular mai impresionant şi ca suprafaţă şi ca adâncime; prin imbinarea dialectului ionian cu cel eolian, prin vasta întindere a celor două epopei, limba poemelor homerice se prezintă astfel şi foarte bogată şi foarte variată. A doua problemă a artei de a traduce stă în închiderea acestui material — lexicul — în forme literare; la Homer, forma literară este cea epică, şi se ştie ce înseamnă să creezi epos românesc: fiecare hexametru este, în mic, o creaţie arhitectonică şi multe mii de hexametri trebue să se succeadă fără ca unul singur să dăuneze întregului. Faptul că un scriitor de talentul lui Coşbue a putut să dea hexametri româneşti aşa de neizbutiţi, cum sunt în traducerea sa a Eneidei, stă mărturie că opera aceasta este grea între toate. Dar afară de aceste două probleme, inerente oricărei traduceri, cele două epopei mai pun şi o a treia, particulară epos-ului lui Homer. Este tehnica specială a stilului homeric. Estetica lui Homer este, se ştie, alta decât cea cu care s’a obişnuit cititorul modem. Homer se exprimă în formule. îmbracă, adică, o idee simplă într’o frază-tip, tăiată pe măsura hexametrului, şi repetă această frază oride-câteori este nevoie să exprime ideia voită. Ideia simplă, de exemplu: „cum au venit zorile11, Homer o exprimă: S’fjpofivsta cpccv/i jSoîoSdy.'roXcţ ’iitfig, („îndată ce s’a arătat odrasla dimineţii, Aurora cu degete trandafirii...11), vers pe care-1 întâlnim de 19 ori în Odysseia. Pe de altă parte, epitetul homeric nu este adaptat fiecărei situaţii în parte, ca în literatura modernă, ci este un simplu ornament. Astfel Odysseu este numit de nenumărate ori: IloXtii/.ag Stog ’OSuoaeOg („încercatul, divinul Ulysse11) sau -aAaa^pwv, („neînfricatul11) etc., indiferent de cazul special în care epitetul îi este aplicat. Spre deosebire deci de concepţia modernă, în care formula este aproape exclusă, iar epitetul particularizat, stilul lui Homer este formular iar epitetul său, ornamental. De acest procedeu homeric trebue neapărat să ţină seamă traducătorul, căci aci stă caracterul şi toată atmosfera stilului lui Homer. A face să dispară formula, a varia sau a suprima epitetul, înseamnă să spulberi tocmai savoarea caracteristică aedului. A le reproduce aidoma, oridecâteori ele revin în textul elin, iată ceeace le conservă această savoare. Şi aci se ridică grava problemă: limba românească, în care din aspectele ei s’ar mlădia mai bine adaptării procedeelor homerice? Cezar Papar 188 © BCU Cluj costea a rezolvit problema în chip strălucit şl este, fără îndoială, unul din meritele de căpetenie ale acestei traduceri excepţionale. El a utilizat limba basmelor şi a vechilor noştri cronicari. In adevăr, în basme numai, limba românească este constrânsă la aceleaşi procedee formulare şi la aceleaşi epitete ornamentale. Amintiţi-vă cum basmele încep şi sfârşesc totdeauna cu o formulă identică: „A fost odată ca niciodată"...; „încălecai pe-o şea şi vă spusei povestea aşa“;... cum ideea de frumuseţe umană este totdeauna exprimată: „că la soare te puteai uita, dar la dânsa (sau dânsul) ba“...; cum toţi eroii au atributele lor bine definite: Ileana Cosinzeana cu părul de aur; Făt-Frumos, obraz ca spuma laptelui şi păr ca pana corbului; Smeul, cu multe capete şi duhnind a pucioasă, etc...., etc..... Fireşte că ele sunt într’o proporţie mai mică decât la Homer, căci şi întinderea basmelor este cu mult mai modestă faţă de poemele homerice. Papacostea a ştiut aşadar să utilizeze ce-eace limba românească oferă ca vocabular epic: basmele şi, alături de ele, cronicele. Câteva exemple ne vor lămuri, "Draxa xpefovrov (I. 45), formulă de respect cu care Hera se adresează lui Zeus („supreme Majeste", traduce Berard), devine, în traducerea sa, „înălţate împărate", adică exact titulatura obişnuită a împăraţilor, in basme: ,jFiul lui Cronos, ’nălţate’mpărate, părintele nostru“. Kalypso este numită, în Odysseia, 8Ea esocwv ; Berard încearcă să redea expresia prin „cette toute divine"; dar cu cât mai frumos traduce Papacostea prin: „zâna zânelor", tot aşa cum, in altă parte, Aurora va fi „zâna zorilor". Alkinoos şi Areta, cari au peste tot epitetul fiaotXe&s şi paaEÂsta, sunt în traducerea lui Papacostea, „crai" şi „crăiasă": .,Creu e crăiasă să-ţi spun pe ăe-arăndul păcatele mele“ îi zice Odysseu Aretei. Tot crai este şi Mene- laos: ' S’au îndreptat spre palatul vestitului crai Menelaos. Iar Eumelos, tatăl Iftimei, este „Evmel-Impărat", nume în care recunoaştem o nomenclatură consacrată în basme: Roşu-Impâ-rat, Negru-împărat, etc. Eurilohos, adresân-du-se lui Odysseu, îl numeşte :