ANUL XVI. — Nr. 3. MARTIE 1937. s U M A R u L : CREŞTINISM ŞI FASCISM NICHIFOR CRAINIC: Creştinismul şi fascismul. . . RADU GYR: Ţara Loviştei.......................... GRIGORE POPA : Sufletul casei.................. VICTOR PAPILIAN : Cabotinai •«•'•••• GH. TULEŞ : Poezii............................. VIRGIL CARIANOPOL: Cântec nostalgic .... AUREL SÂNGER: Domnita.......................... PETRE PAULESCU : Manuscris................... D. CARACOSTEA : Uvertură la Luceafărul........... 97 104 107 108 118 119 120 121 122 IDEI, OAMENI. FAPTE I. G. SAVIN : Congresul teologic dela Atena. .... SEPTIM1U BUCUR: C. Noica şi problema conceptu- -lui deschis............................... V1NTILÂ HORIA : Simbol iberic............., • • • 129 132 135 CRONICA LITERARA OVIDIU PAPADIMA: Perpessicius: Menţiuni critice III. — Victor Papilian: Fără limită. — Neculce în a doua ediţie. — Al. Vlahuţă : Grigorescu. — Mircea Streinul : Zece cuvinte ale Sfântului Fran-cisc d'Assisi şi Comentarii la Poeme intrun vers de I. Pillat................................... CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Al. Vlahuţă. — Alexandru Puş- chin...............-............. 142 OVIDIU PAPADIMA: Al. Rosetti.................143 CONCURSUL REVISTEI „GÂNDIREA"................144 EXEMPLARUL 20 L E I © BCU Cluj Omul forte reuşeşte |n lupta pantru viaţă, sănătatea cita primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi, 'ereerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă cara a făcut toata probele i a.ta de a a turna un flacon da Puintonine într'un litru de vin de masă şt de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. 01. J. Coudurier, 99, bulevard du Temple. din Paris, a făcut experienţa şi serie s - „Suni ani de zile de când întrebuinţăm în casă Qumtonine; nu ne-am săturat niciodată de acest produs care constitue pentru noi cel mai bun tonic". Nici un fortifiant nu poate fi comparat cu puintonine pentrucă nici unul nu cofine atâtea principii regeneratoare-Puintonine este remediu sigur, complect, eficace — şi de preţ neînsemnat — la cara se poate recurge fa cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ. —LABORATOARELE HEL1N IA f&lMA&U |1 DROŞUESIJ © BCU Cluj CREŞTINISMUL ŞI FASCISMUL0 DE ..... NICHIFOR CRAINIC Fascismul e o mişcare politică naţionalistă, a cărei putere nâpraznică a creat in lume an stat de structură cu totul nouă, statul corporativ totalitar. El se deosebeşte atât de statul democratic, tip veacul al XlX-lea, cât şi de statul proletar, născocit de teoria comunistă şi realizat de revoluţia bolşevică. Statul democratic e fiul revoluţiei franceze împotriva absolutismului feudal. Statul proletar e fiul revoluţiei bolşevice împotriva absolutismului ţarist. Statul totalitar e fiul revoluţiei fasciste împotriva anarhiei democratice şi a tiraniei comuniste. Din punct de vedere al structurii sociale, e o mare deosebire între statul democratic şi cel proletar pe de o parte şi statul totalitar pe de alta. Cele două din-tâiu au la baza socială teoria artificială a claselor. Statul democratic a voit să fie expresia armoniei sociale şi n’a isbutit decât să promoveze pe primul plan burghezia capitalistă în paguba celorlalte categorii sociale. Statul proletar ridică împotriva burgheziei dominante o altă clasă, învestită cu puteri absolute: muncitorimea. El nu e, în realitate, decât o replică la statul democratic şi un corolar al luptei de întrecere între clase. In evoluţia formelor de stat moderne, statul proletar apare nu ca o inovaţie, ci ca o ultimă consecinţă a falsei teorii a claselor. In raport cu aceste forme derivate una din alta, statul totalitar e o inovaţie. El are la temelie o nouă viziune sociologică, opusă teoriei claselor: viziunea corporatistă. Pentru fascism, care însemnează solidarism naţional, societatea nu e con- -stituită din clase arbitrar împărţite pe hârtie de către sociologii veacului al XlX-lea, ci o totalitate de funcţiuni organice ale vieţii colective, cărora le corespund tot atâtea categorii de muncă. Concepută mai înnainte ca o stratificaţie orizontală de clase suprapuse ca într’o aşezare geologică, societatea apare în viziunea verticală a fascismului ca o alcătuire din părţi, ce se ridică din adânc şi converg în acelaş centru superior, care nu e altceva decât autoritatea statului. Prin această fundamentală deosebire de structură socială, statul proletar apare ca un final de epocă, finalul democraţiei, iar statuii fascist ca un început de epocă, pe care o numim etnocraţia. Fiecare din aceste tipuri de stat profesează o ideologie deosebită, ce se oglindeşte în cultură, în legislaţie, în economie. Dar mai presus de toate, ea se oglindeşte în raportul statului faţă de religie, adică faţă de creştinism. Astfel, statul democratic ?ai cărui model continental e republica franceză, se declară stat laic; ideologia lui are ea principiu libera-eugetare după oare religia e o chestiune faculta- 97 © BCU Cluj tivă şi personală. Statul e indiferent, şi ca atare creştinismul e scos din dreptul public şi alungat în dreptul particular. Cetăţeanul e liber să-l susţină sau să-l combată. Statul proletar e ateu. Axa lui ideologică e materialismul istoric, care nu admite creştinismul. In consecinţă, religia e alungată din stat, din societate şi extirpată cu cleştele din sufletul omului. Propaganda favorabilă nu e îngăduită, în schimb statul proletar întreţine o propagandă de proporţii inimaginabile pentru a evacua credinţa din inima poporului. Nimicirea altarelor, masacrarea creştinilor fac parte din metodele de propagandă ateizantă. Dacă nu poţi distruge credinţa, mijlocul cel mai sigur e să distrugi pe credincios. Faţă de statul laic şi de statul ateu, fascismul îmbrăţişează concepţia spiritualistă a creştinismului. Italia nouă e stat religios şi mai mult decât atât: e stat confesional. Catolicismul nu e acolo nici prigonit, nici tolerat; el e biserica oficială a statului. Şi e într’o măsură atât de mare încât statuii şi-a luat obligaţia solemnă să nu admită propaganda altor confesiuni sau secte pe teritoriul italian. Concepţia creştină a fascismului se oglindeşte în doctrina lui, în măsurile politice de curăţire radicală a terenului, în acordurile epocale semnate cu Vaticanul, în reîntocmirea socială şi economică a vieţii italiene, în educaţia poporului şi chiar în politica externă. Le vom cerceta pe rând. Doctrina fascistă e formulată de însuş organizatorul noului stat. Benito Mu-ssolini este, fără îndoială, exemplarul omenesc al epocei noastre. Niciodată, poate, în istorie, nu s’a unit o minte mai genială cu o inimă mai generoasă în aceeaşi voinţă eroică. In expunerea doctrinală a sistemului fascist el zice: „Nu există concepţie de stat care să nu fie funciarmente o concepţie de viaţă”. Iar fascismul „e o acţiune însufleţită de o doctrină”. „Fascismul, zice el,e o concepţie religioasă, care consideră pe om în raportul său sublim cu o lege superioară, cu o Voinţă obiectivă, ce depăşeşte insul ca atare şi-l ridică la demnitatea de membru conştient al unei societăţi spirituale1*. Până aici, Voinţa aceasta obiectivă, de natură supraomenească, nu e încă specificată. Să ascultăm o altă frază oare o precizează mai bine: „Statul fascist nu rămâne indiferent nici în faţa faptului religios în general nici, în deosebi, în faţa acestei religiuni pozitive care e catolicismul italian". Ducele lămureşte mai departe că statul fascist nare o teologie proprie, dar are o morală. Cu alte cuvinte, el nu şi-a creat o zeitate arbitrară, aşa cum îşi crease statul revoluţiei franceze o „Zeiţă a Raţiunii", aşa cum încearcă fără succes unii doctrinari germani să inventeze pe seama naţionabsooialismului o religiune păgână a geniului rasei ariene, sau cum şi-a creat statul proletar moscovit o Universitate teologică închinată ateismului. Statul fascist mare o astfel de teologie, dar are o morală întemeiată pe doctrina catolică. „In statul fascist, zice Ducele, religiunea e considerată ca una din manifestările cele mai adânci ale spiritului şi, prin urmare, ea nu e numai respectată, dar apărată şi ocrotită". Şi pentru a nu da naştere la nici un fel de echivoc, Benito Mussolini îşi precizează ideea în modul următor, variind parcă celebrele cuvinte din „memorialul" lui Pascal: „Fascismul respectă pe Dumnezeul asceţilor, al sfinţilor, al eroilor şi chiar pe Dumnezeu aşa cum îl vede şi i se roagă inima ingenuă şi primitivă a poporului". O expunere mai limpede nici nu se poate: fascismul îmbrăţişează fără restricţie, fără modificare, religiunea catolică, adică religiunea tradiţională a poporului italian. In concepţia mussolineană, omul, conceput nu ca individualitate egoistă, ci ca personalitate morală, care dă şi primeşte, e încadrat în familie, e încadrat mai sus în organizaţia profesională, e încadrat şi mai sus în organizaţia statului şi, în sfârşit, e încadrat suprem în societatea spirituală a Bisericii creştine. Această înca- 98 © BCU Cluj tirane se face în puterea legilor naturale ale statului şi a legii supranaturale a Bisericii. Dar morala statului fascist nefiimd alta decât morala creştină, legile lui sunt inspirate din legea Bisericii. In realitate, rareori s’a văzut în istoria universală un stat care să oglindească în toată alcătuirea lui mai puţin aproximativ morala creştină. Caracterul acesta catolic al fascismului ,atât de limpede şi de puternic afirmat de întemeietorul lui, e ceva cu totul opus statului democratic pe care l-a înlocuit în Italia. Sub raportul religios, fascismul e o restauraţie. Nu o restauraţie a cezaro-papismului medieval, ci o restauraţie a catolicismului ca funcţie spirituală fundamentală a vieţii italiene. Se ştie doar că unitatea modernă a Italiei a fost câştigată, între altele, prin smulgerea dreptului cesaric, pe oare îl usurpase Papa, şi prin învestirea Regelui unităţii naţionale ou acest drept. Spirit carbonar şi spirit ga-ribaldian însemnează mai ales lupta de eliberare a Italiei de sub stăpânirea temporală a papalităţii. Statul italian modern a însemnat desfiinţarea statului papal medieval. Din momentul acelei biruinţi, Papa s’a închis în palatul Vaticanului, soco-tindu-se prizonier. O prăpastie se căscase între el şi între statul devenit laic. Nu numai în Italia, dar în f ranţa, în Germania şi în Spania actuală, convulsiunile cele mai multe, conflictele, războaiele şi revoluţiile, şi chiar directivele ateiste ale gândirii au fost provocate în cea mai mare parte de nenorocita pretenţie a papalităţii de a exercita, pe lângă puterea spirituală atribuită ei de Dumnezeu, în egală măsură ca şi ierarhiei noastre ortodoxe, şi puterea temporală. Ca pretutindeni în ţările catolice, detronarea Papei de pe tronul Italiei a avut repercusiuni nenorocite şi asupra vieţii religioase. Statul democraţiei occidentale e laic, adică duşmănos credinţei, din voinţa de a se afirma independent faţă de papalitate. Acest caracter l-a avut la început francmasoneria, care a hrănit spiritul revoluţionar al democraţiilor occidentale. In Italia mai ou seamă, după înfrângerea politică a Papei, francmasoneria, care prosperă în democraţie ca ciupercile pe gunoaie, luase o desvoltare extraordinară. Centrul ei din Roma devenise un Anti-Vatican, iar şeful ei un Anti-Papă. Posturile ei de comandă odată acaparate de evreime şi îndârjite de organizaţia internaţională, religia catolică devenise victima de predilecţie. Statul se lepădase de credinţă; învăţământul religios a fost scos din şcoală. Un primar al Romei, evreul Nathan, e cel care dăduse semnalul descreştinării. Curentele anarhice dărăpănau ţara. După război, comunismul pusese stăpânire pe fabrici. . Biruinţa fascismului prin marşul istoric asupra Romei, trebuia să însemneze leacul radical, al tuturor acestor racile ce ruinau Italia. Benito MiiSsolini se dovedeşte omul providenţial, cu braţul de oţel. El face mai întâiu operaţia chirurgicală a baxbelor de care suferea viaţa italiană. In numele partidului unic al fascismului biruitor, el suprimă toate celelalte partide, fără deosebire de nuanţă: liberală, catolică, socialistă, comunistă! In numele ideii naţionale, el suprimă francmasoneria. A fost atunci o stupoare planetară, fiindcă se ştia că francmasoneria italiană era una din cele mai puternice în toată lumea. Campania presei mondiale ,în frunte cu cea franceză, nu l-a intimidat, precum nu l-au intimidat numeroasele atentate puse la cale împotrivă-i din hrubele masonice şi din speluncile comuniste. In urma acestei salutare opere negative, făcută fără vărsare de sânge, terenul sufletului italian era liber şi gata pentru construcţie. In locul anarhiei, al liberei cugetări, al francmasoneriei ateiste, fascismul venea să reîntroneze pe Iisus Hrisios în inima generoasă şi entusiastă a poporului italian. Această reîntronare capătă o formă oficială şi solemnă în cele două acor- 99 © BCU Cluj duri din Lateran dintre Vatican şi regatul Italiei, semnate de cardinalul Gasparri în numele Papei Pius al Xl-lea şi de .Ylussolirii în numele Regelui, în ziua de 11 Februarie 1929 şi ratificate în ziua de 7 Iunie, acelaş an. Acordurile acestea sunt considerate ea epocale în istoria catolicismului şi nu mai puţin în istoria Italiei. Lumea întreagă se deprinsese să judece ca imposibilă o împăcare între Vatican şi statul italian. Din ce constau cele două acorduri ? Cel dintâiu e un tratat politic prin care Italia recunoaşte din nou suveranitatea terestră a Papei. De data asta însă e vorba de o suveranitate ce nu se exercită asupra Italiei, ci numai asupra micului teritoriu din Roma unde e aşezat Vaticanul. Noul stat pontifical e scos de sub regimul dreptului naţional italian şi intră în regimul dreptului internaţional, adică devine independent. Domeniile şi palatele pontificale, aflătoare în Italia, dar în afara teritoriului statului papal, se bucură de imunitatea diplomatică şi sunt sustrase fiscalităţii italiene. Afară de aceasta, Italia despăgubeşte Vaticanul eu suma de aproape două miliarde de lire pentru spolierile din trecut. Esenţialul e că, prin acest tratat, reînvie în alte proporţii statul pontifical, iar Papa îşi reia locul de suveran terestru. Astfel, mulţumită lui Benito Mussolini, faimoasa „chestiune romană” se stinge odată pentru totdeauna, iar catolicismul de pretutindeni tresaltă de bucuria unei mari şi neaşteptate biruinţi. Totdeodată, nu e mai puţin adevărat că Ducele, oare are un cult pentru Roma eternă, a văzut în acest act solemn o creştere a prestigiului ei în lume. Al doilea acord din Lateran e un concordat prin oare se restabilesc raporturile normale între Biserică şi Italia. Prin el, catolicismul redevine religiunea oficială a statului. Clerul intră în rândul salariaţilor de stat, învăţământul religios devine obligatoriu în toate şcoalele italiene .căsătoria religioasă capătă valoare juridică, iar statul se obligă la ocrotirea credinţei catolice împotriva curentelor adverse, ce s’ar ivi. O chestiune care a dat oarecum de lucru, a fost aceea a tineretului încadrat în Acţiunea catolică. Spiritul fascist nu admite alte formaţiuni colective, care ar putea la un moment dat să îmbrace caracter politic. Chestiunea s’a rezolvit în sensul că tineretul catolic poate desvolta o activitate pur religioasă, ou posibilitatea de a se încadra politiceşte în organizaţiile fasciste. Pentru amândouă părţile, însemnătatea epocală a concordatului este reintroducerea religiunii ca funcţie spirituală fundamentală în organismul statului şi în viaţa italiană. In sufletul devastat de seceta liberalismului, a francmasoneriei şi a comunismului, năvălesc deacum încolo apele fecunde ale credinţei strămoşeşti, făcând să crească şi să rodească elanurile fără margini ale misticismului fascist. Restaurarea religioasă e. de altfel, un capitol din formidabila operă a Ducelui de a pune la contribuţie, pentru ridicarea poporului italian, toate puterile misterioase ce se desfac din gloriile trecutului naţional. Revoluţionarul acesta, de o viziune nouă şi genială, de-o îndrăzneală şi de o energie egală, e în acelaş timp un tradiţionalist în cel mai adânc şi mai înţelept sens al cuvântului. Pentru el, tradiţiile, fie celle creştine, fie cele imperiale, nu sunt lucruri moarte, bune de contemplat în muzee, ci forţe actualizate care, adăugate sufletului prezent, se afirmă printr’un imens spor de energie creatoare. ;j Principiul ce stă la baza sistemului social şi economic al corporatismului, care | crează tipul cel nou al statului mussolinian ,e în fond un principiu creştin. Teoria | claselor sociale, în războiu permanent unele împotriva altora pentru cucerirea ex-dusivă a bunurilor materiale, e tot ce poate fi mai contrar doctrinei şi concepţiei creştine de viaţă. Sociologia laică ne-a obişnuit să vedem în ea un fel de fatalitate ioo © BCU Cluj din care nu există scăpare, când în fond nu e decât un artificiu sugerat de anume stări economice tranzitorii din veacul al XlX-lea, artificiu generalizat apoi ca o lege ineluctabilă asupra întregei istorii omeneşti. Uimitor e faptul că există încă gânditori creştini atât de obsedaţi de această teorie a claselor încât nu pot ajunge la o viziune reală a societăţii în concordanţă cu doctrina creştină. Unul e filosoful Ni-colae Berdiaiew care, fost marxist în tinereţe, nu isbuteşte să depăşească sociologia marxistă, chiar atunci când vrea s’o facă cu tot dinadinsul într’o carte cum e cea întitulată Creştinismul şi lupta claselor. Berdiaiew crede posibilă o soluţie creştină a vieţii sociale în cadrul sociologiei de dlase şi e atât de opac faţă de corporatism încât declară că fascismul n’ar fi altceva decât o mişcare de păgânizare a vieţii. Atâta vreme însă cât sociologia claselor nu poate fi desbărată de ideea egoismului codificat şi de pasiunea urii, — elemente ce-i sunt esenţiale — o soluţie creştină în cadrul ei rămâne o simplă iluzie. Numai o nouă viziune a societăţii, de pătrundere în adâncimea organică a compoziţiei ei, poate să deschidă calea soluţiei creştine a problemelor sociale. Această viziune e cea corporatistă, după oare societatea e alcătuită nu din clase, oi clin categorii de muncă determinate de feluritele funcţiuni ale vieţii colective. Categoriile de muncă n’au dece să se urască între ele, fiindcă nu concurează pentru aoelaş obiectiv material, ci se ’ntregesc unele pe altele ca organe fireşti ale corpului social. Geniull lui Mussolini străluceşte cu deosebire în sesizarea acestui adevăr şi în proclamarea lui ca principiu al pacificării sociale prin organizarea corporativă a vieţii economice. Nu e nici o noutate însă afirmaţia că acest fel de a vedea societatea aparţine doctrinei catolice. In realitate el nu e ceva specific confesional, fiindcă e propriu întregei doctrine creştine, fie ortodoxă, fie catolică. Ideea corporativă se întemeiază pe învăţătura Noului Testament despre diversitatea darurilor sau a aptitudinilor ou care oamenii sunt înzestraţi de Dumnezeu şi despre datoria fiecăruia de a valorifica prin muncă şi prin creaţie darul felurit, pe care îl deţine. Fiindcă această valorificare e în funcţie de binele personal, dar şi de binele colectiv totdeodată. O politică întemeiată pe această învăţătură îşi ia sarcina de a da tipul de organizare firesc şi cuprinzător, în cadrul căruia să se poată valorifica prin muncă toate aptitudinile naturale cu care sunt înzestraţi oamenii. Dacă lucrul acesta nu e posibil în sociologia claselor, de un schematism atât de simplificat şi de artificial, mediul lui favorabil şi firesc e corporatismul. Sistemul corporativ, inaur gurat de Mussolini în Italia, ca soluţie a problemelor sociale şi economice şi ca expresie a solidarităţii naţionale, e, aşa dar, de origine creştină. Nu e de altfel nici o noutate că breslele medievale s’au desvoltat şi au trăit sub egida Bisericii. Eile constituiau însă sisteme închise şi nu cuprindeau decât o parte din corpul social. Nu e iarăşi nicio noutate că revoluţia franceză, în pasiunea ei de a dărâma tot ce era creştin, a desfiinţat breslele în loc să le perfecţioneze organizarea. F meritul sociologiei catolice modeme de a fi reactualizat şi perfecţionat teoretic această idee, precum meritul lui Mussolini e că a realizat-o practic, dând cel dintâiu în lumea modernă exemplul şi impulsul singurei soluţii înţelepte şi armonioase pentru ca statele să poată înfrânge „fatalitatea” luptelor de clasă, cu care ne-a obişnuit sociologia laică. Ideile acestui nou fel de organizare socială şi economică se găsesc enunţate în două enciclice pontificale: Eerum novarum şi, mai ales, Quadragesimo anno. Un grup de învăţaţi catolici, ţinând seamă fără îndoială şi de experienţa italiană, le-au sistematizat apoi în Codul social dela Malines,, apărut de curând şi în tălmă- IOI © BCU Cluj cire românească. Lectura acestui cod îţi dă impresia unei cărţi fasciste, atât de profundă e înrudirea dintre concepţia creştină şi statul creat de Benito Mussolini. Proectându -se astfel în organismul social şi dându-i structura specifică a corporatismului, ideea creştină e deopotrivă de prezentă îin sistemul mussolinian de educaţie a tineretului. In iama teroarei din anul 1934, când nu exista î-ncă străjeris-mul în România, când mii şi mii de tineri ai acestei ţări zăceau fără nicio vină în puşcării, şi când deasupra lor politicieni şi ziarişti, aprinşi de foc de paie, discutau problema generaţiei tinere, am scris din pivniţele îngheţate ale Jilavei un memoriu către Rege. Propuneam ca soluţie pentru tineretul acestei ţări sistemul de educaţie italian şi, în momentul când inconştienţii şi interesaţii mă acuzau afară de fascism ca de o crimă, afirmam în acell memoriu că dela Iisus Hristos încoace un singur mare educator s’a ivit în omenire şi acesta e Benito Mussolini. Străjeris-mul, născut la un an şi ceva după aceea, nu e încă educaţie mussoliniană; şi el va rămâne un simplu simulacru călduţ dacă se va lipsi de elementul principal din sistemul italian Elementul acesta e : voinţa eroică de creaţie şi de sacrificiu. Dar voinţa eroică nu se desvoltă punându-i în faţă măsura pipernicită a egoismului individual. Ea se va desvoltă printr’o tensiune continuă de a o proporţiona scopurilor mari ce privesc colectivitatea naţională. Educaţia voinţei rămâne un exerciţiu în vânt dacă nu are puse în faţă aceste scopuri generoase. In gândirea lui Mussolini „Voinţa nu cunoaşte limite în desvoltarea ei şi numai realizându-se îşi dovedeşte infinitatea”. Dar a o concepe astfel înseamnă a o raporta la o măsură supremă, care nu e alta decât „Voinţa obiectivă” a lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte tot Ducele. Această idee a lui despre voinţă e asemănătoare cu aceea a misticei creştine : a voi, dar a voi nu în voinţa ta, ci în voinţa celuilalt ! Cea mai tare, cea mai eroică voinţă omenească e astfel aceea care se intensifică până într’atâta încât încetează să mai fie ea însăşi şi se contopeşte în voinţa lui Dumnezeu. Cea mai înaltă treaptă de perfecţiune, pe care o poate atinge un sfânt, adică un erou prin excelenţă al voinţei, este atunci când el izbuteşte să voiască în Dumnezeu sau Dumnezeu să voiască prin el. Asemenea sfântului, eroul politic îi atinge măsura maximă atunci când isbuteşte să voiască în Patrie sau Patria să voiască direct prin el. Omul mussolinian, voind în Dumnezeu, voieşte în voinţa statului. Statul e înainte de toate forţă spirituală, e personalitatea naţiunii, devenită conştientă de sine şi organizată dinamic prin el. Pentru Mussolini, nu naţiunea ca unitate naturală crează statul, ci statul ca o conştiinţă totalitară crează naţiunea în puterea unei idei şi a unei voinţe unice. Dar aceasta e pură doctrină spiritualistă. Căci spiritul e acela care determină forma lucrurilor. Am putea defini statul mussolinian ca o voinţă de putere, de creaţie şi de expansiune, care absoarbe în ea toate voinţele individuale, fascinate de un ideal spiritual. Tocmai de aceea orice carte de educaţie italiană veţi deschide, veţi putea citi în ea că : esenţa educaţiei e cultul sfinţilor creştini şi aii eroilor naţionali. Pe scara lor, voinţa tineretului se poate ridica până la voinţa obiectivă a Iui Dumnezeu şi a Patriei. Căci suprema formă de manifestare a libertăţii omeneşti este aceea de a renunţa la propria libertate prin voinţa de a te contopi într’o voinţă superioară ţie. Nici ordinele monahale şi nici disciplina militară nu vor altceva. Suprema libertate a unui ascet, a unui mistic, a unui erou duhovnicesc, este aceea de a ajunge organ pasiv al voinţei dumnezeeşti. Cine ignoră doctrina creştină nu poate pricepe, prin analogie, concepţia despre stat şi despre educaţie a lui Benito Mussolini. Deaceea, publiciştii crescuţi la şcoala liberalismului democratic, pentru care libertatea nu e decât ambianţa tuturor anarhiilor, soco- 102 © BCU Cluj tesc statul mussodinian un fel de tiranie sufocantă. El e de fapt formidabila disciplină morală prin oare inşii se integrează în totalitate pe temeiul creaţiei şi al sacrificiului liber consimţite prin educaţie. „Viaţa, cum o înţelege fascismul, e gravă, austeră, religioasă; ea se trăieşte întreagă într’o lume călăuzită de puterile morale şi responsabile ale spiritului”, zice mai departe Ducele. Admiratorii poetici ai far-nientelui italian de altădată, când descopăr azi o Italie, care duduie dela un capăt la altul de frenezia creaţiei, absorbind ultimul individ în marele angrenaj al statului şi dându-i un rost şi o demnitate morală, îi reproşează lui Mussolini că a suprimat râsul depe feţele oamenilor. Se poate. Dar în locul acestui râs uşuratic de pierdevară, a venit bucuria lăuntrică şi entusiasmul creaţiei, prin care puterile omului se depăşesc pe ele însele eliberate în infinit. Dreptul omului în fascism e acela de a-şi îndeplini eroic datoriile: către familie, către corporaţie, către stat, către Dumnezeu. Sântem deci la o distanţă ameţitoare de concepţia liberală, după care „drepturile omului” sânt acelea de a nu-şi recunoaşte nicio datorie. Şi la tot atâta distanţă de bolşevism, oare nu cunoaşte nici libertatea naturală nici libertatea morală a spiritului. Liberalismul e anarhic. Bolşevismul e tiranie. Fascismul e autoritate spirituală. Numai ridicaţi pe acest plan înalt al temperaturii eroice, pot să înţeleagă oamenii că binele individului stă în satisfacţia colectivă. Marea bucurie de a trăi pe acest pământ n’o dă egoismul, ci sacrificiul propriu, contemplat în reflexul lui moral asupra colectivităţii. Şi nu există azi în lume o mai mare bucurie de a trăi decât în această Italie a entusmsmului frenetic pentru sacrificiu, în această Italie unde omul „îşi crează lumea lui” după chipul cum Dumnezeu a creat Universul. Am afirmat la început că spiritul creştin se manifestă până şi în politica externă a fascismului. Se poate observa uşor că, mai ales dela data istorică a acordurilor din Lateran, fascismul activează în lume paralel cu catolicismul. Oricâtă discreţie s’ar păstra în această colaborare din partea Vaticanului, efectele ei se fac sensibile mai ales în statele de aceeaşi credinţă, cum e Austria sau Portugalia. Cor-poratizarea acestor ţări e simultană ou gravitarea lor spre Italia. Acţiunea din Spania are acelaş înţeles. S’au putut remarca deasemenea puncte de atitudine similară faţă de anume doctrine puse în practică de naţional-sooialism. Atât Vaticanul cât şi Ducele au criticat deopotrivă legea sterilizării, care contrazice învăţătura creştină precum şi acţiunea de a înlocui dreptul roman cu vechiul drept germanic. Şi putem fi siguri că, dacă Mussolini nu s’a retras definitiv din Societatea Naţiunilor, cu toate mizeriile ştiute, pe care temperamentul său cu greu le-ar fi putut îndura, la mijloc e şi discreta persuasiune a Vaticanului. Catolicismul n are atitudine ostila faţă de Societatea Naţiunilor, fiindcă nădă jdueşte că într’o zi ea s’ar putea reface pe temeiuri creştine. Această colaborare dintre fascism şi catolicism, atât de firească prin identitatea de vederi în problemele sociale şi economice şi mai presus de toate prin concepţia spiritualistă a vieţii, se traduce în vocabularul mussolinian prin tendinţa de universalizare a spiritului Romei. Latină, imperială, papală şi fascistă, Cetatea eternă e investită din nou cu atributul de a aduce Europei mântuirea din haosul social şi politic al vremii noastre. Dacă în Evul Mediu s’a putut spune, în legătură cu entusiasmul fără margini al cruciaţilor pentru eliberarea creştinismului de păgâni, Ges-ta dei per francos, cuvântul acesta, mare şi grav cât o misiune providenţială, poate Îmbrăca în hlamida crucii pe italienii lui Benito Mussolini. Pentru cultura şi civilizaţia europeană altă salvare nu este. io3 - © BCU Cluj IN TARA loviştei DE RADU GYR In Ţara Loviştei, descăleca bătrânul Lotru din Parâng, cu steme verzi şi zornăind din zale grele... Jupani de fier, cu veacul la oblânc şi cerul răzimat pe braţul stâng, veneau să ctitorească munţi şi stele. Clădiţi din vifor şi din promoroacă domnind în piatră, viscolind din ghioacă, urcau alături, printre fulgere şi stânci, cu cerbii şi cu ulii dimineţii. Se ploconeau pădurile, pe brânci, şi ei le mângâiau spinările adânci. Din pumni le ciuguleau, rotind, ereţii, şi li se gudurau, în drum, izvoare, să le sărute glesnele de soare. In veacu - acela de aramă, Sân-Pătru se da jos din Carul-Mare, umbla pe ţară, în dulamă, cu tălpi senine de mărgăritare. Şi mucenici desculţi, cu mâini de iască, încinşi cu funii lungi de lună vie, băteau în poarta cnejilor, crăiască. Judeţii ’ngenunchiau cucernicie pupând, smeriţi, fără voroave, mâinile vechi şi ’ngălbenite de drumuri, de luceferi şi ceasloave. Î04 © BCU Cluj Şi sfinţii iar porneau în ţară, să intre ’n câte-o mănăstire şi prin icoane să se-aşeze, sub safire... In Ţara Loviştei, granitul se proptea în toroipane când lifte răbufneau peste fruntarii. Tulnice lungi chemau răstoace cu bulboane, cnejii sunau măciucile, arţarii, mistreţii, cremenea, slodunii... Se încingeau în trăznete şi stei, îşi luau pe umăr ghioagele furtunii şi fulgerau cu munţii după ei. Printre sbârlite coame de baltage, vâlvoi, jugaştrii alergau peste viroage. Ursoaicele, cu pui sălbateci ardeau, betege, în bârloage. Vulturii ’n Cer se năpusteau, zănateci, pitindu-se în raiul cu agate. Şi peşterile ’nfricoşate fugeau pe stânci, cu păru ’n vânt, sa se ascundă ’n piatră şi ’n pământ... Hei, Ţară - a Loviştei, unde-amurgiră criptele de cneji ? Unde - a murit pădurea de viteji ? Viforniţa şi ghioagele de smeu în care somn le-ai adormit atât de greu ? In care veac zac pulbere, uitaTe, parângurile ce luptau călare ? Cum de muriră curcubeele, gorunii, trăznetul, munţii, stemele furtunii ? Cum ? nimeni nu mai cheamă inima - aceia de aramă cât soarele, cât roata argintie de la caleaşca Sfântului Ilie ?... A putrezit şi pajura, sub zale, lângă ciolanele voevodale. Rumânii : sub zăvoare şi belciuge. Vipera- suge. Sug viermii groşi cât bârnele, cât parii, sug veneticii şi tâlharii, rup hălei de munţi şi ’nfulecă din soare. Căpuşe, coropişniţe şi fiare, jivine roşii, molime, jigodii sfâşie cer şi aurori şi zodii. > IOŞ © BCU Cluj Guşile lor flămânde şi puhave beau sângele domneştilor ceasloave. In vânătul, holba tul bereglej pier stâncile ce-au cătănit sub cneji. Moşnenii, roşi de vânturi, supţi şi goi, doar noaptea umblă — umbre de strigoi — şi plâng în trenţe hohote buimace la porţile bătrânelor conace.... La porţile bătrânelor conace, pe unde-au fost, în alte vremi, stăpâni... In coaste jerpelite de rumâni răni se aprind cu vâlvătae mare şi ard ca nişte felinare. Sub tălpile năvalei roşcovane se svârcolesc, umplute de urzici, mormintele cu voevozi şi cu vlădici. Sfinţii părinţi au îngheţat prin strane, moloz, cad mucenicii din icoane. Clopotniţe se darmă ca ’n blestem, — şi zidurile gem... Şi numai pravăţele gem. Şi numai râurile gem. Şi doar topoarele mai gem, în Ţara Loviştei... 106 © BCU Cluj SUFLETUL CASEI DE GRIGORE POPA De treci pragul sfânt, în casa aducerilor aminte Găseşti anotimpuri înflorite de mâna lui Dumnezeu. . Icoanele toate sunt vii şi toate privesc cu uimire Drumul de lumină al pasului tău. Aici am aşternut, cu inima deschisă, covoare de mătasă primăverilor Şi-am aşteptat să cadă de prea mult belşug şi lumină Roadele mustoase ale verilor. Ferestrele casei au fost totdeauna închise Ochiului străin, încărcat de ispite. S’au adunat aicea ca să ardă ’n vise Buchetele de ani ale fecioarelor. Vioarele tăcerii erau aici cântarea Aprinselor avânturi mai grele ca furtuna. Aicea rugăciunea a fost întotdeauna Plecarea şi ajunsui lucrărilor voioase. Inchină-te şi intră în casă cu sfială Că anotimpul nostru i-acuma pe ’mplinite. Nu asculta şoptirea, nici svonu! de ispite, Căci duhul sfânt al casei ţi-e frunte tutelară. © BCU Cluj C A B O T I N A J DE VICTOR PAPIL I A N învăţătorul intră grăbit în clasă şi, fără să cerceteze ca de obiceiu liniştea şi curăţenia, se aşeză pe catedră. Nici lista celor foarte nesupuşi, nici dacă tabla e ştearsă şi buretele la loc, de grăbit ce era. Nici că Mitruţ, băiatul factorului, îşi făcuse cărare, ca liberaţii din armată, şi că T linca lui Vasille Pagubă nu-şi ţinea mâinile pe piept după rânduiala învăţată. — Copii, făcu binevoitor domnul Mulcomete, învăţătorul, poimâne la împărţirea premiilor vine şi domnul revizor, şi domnul inspector. Ilinoa ghionti pe furiş pe Vasilică, frafe-său mai mare şi vecinul ei de bancă. Căci „domnului“ îi jucau luminile ochilor deşi se silea să le strunească din căpăstrul sprâncenelor; iar sub mustaţa îmbelciugată, într’un colţ al gurii buza se pornise în tremur uşor. — O să jucăm o piesă de teatru... In clasă o uşoară mişcare de nelinişte, apoi o tăcere atât de adâncă încât fiecare copil îşi auzea inima ticăind în piept. — Cine ştie ce-i o piesă de teatru ? — Eu, se repezi peste bancă Ilinoa, mai, mai s’ajungă catedra cu degetele întinse. Ceilalţi copii o priviră ou necaz. Ştiau şi ei : recitări, poezie, cor, discurs... dar o piesă de teatru ? — Ei, spune tu, Ilinco. Dreaptă, în faţa clasei, cu ochii ţepi împotriva ei, fetiţa se simţi şovăind. — O „piesă“ de teatru este... şi vocea parcă-i tremura, un vicleim cu irozi... Un hohot de râs —■ clasa întreagă îşi uitase şi de „domnu“ şi de ordine — o doborî în bancă. Domnul Mulcomete se încruntă puţin. . — O piesă de teatru este un crâmpeiu de vieaţă transpus pe scenă.... îşi opri vorba, ca să savureze fraza. Făcea politică şi se exercita de câte ori avea ocazie, la efecte, ca în faţa unui auditor de oameni mari. . — O piesă de teatru diferă de o simplă recitare prin faptul că personagiile sunt reale, vii... Se dădu jos de pe catedră şi începu să se plimbe prin faţa clasei. Ii plăcea să 108 © BCU Cluj se asculte, să se încânte de elocinţa sa. îşi ţinea astfel mintea trează şi la veşnic control, oa să nu se descurajeze. Căci, chiar dacă soarta îl întemniţase în această minusculă Siberie, avea speranţe. Cândva... Pentru acest ,,cândva“, efl nu voia să desarmeze. Copiii îl pricepeau totuşi pedeasupra tăvălucului retoric din câte o vorbă ici colo prezărită. — Scenă, cortină, decor... Apoi oprindu-se în faţa clasei : — O să jucăm piesa „Leneşul*'. Şi urcându-se pe catedră, scoase un oaiet din servietă. — Piesa e făcută de mine după povestea „Leneşul** de Creangă. Apoi către clasă : — Cunoaşteţi povestea leneşului, cel cu „mueţi îs posmagii ? — Da, da... răspunseră copiii în cor. învăţătorul făcu roată privirea peste capetele copiilor. — Acum s’alegem personagiile. Din nou, fiecare copil îşi auzea inima ticnind în piept. -- Avem nevoie de un împărat... — Eu... sări detla locul ei ,ou mâinile în sus, Ilinea, peste bancă. In clasă altă hohotire de râs. — N’auzi ? se răsti învăţătorul. împărat, nu împărăteasă... Dar Ilinea nu se lăsă. — Atunci, Vasilică... Şi, pe sub bancă, îşi îmboldi fratele. Era acum pusă pe harţă. Avea impresia că fusese nedreptăţită, l'ot un fel de vicleim era şi o „piesă**. Şi dacă împăratul nu putea fi ea, atunci Vasilică... Dar Vasilică de felul lui era cam moale, în necazul soră-sei, şi deşi cu doi ani mai mare ca ca, tot de soră-sa asculta. învăţătorul dete verdictul : — Costea Găinuşă. Ilinea văzu numai scântei verzi înaintea ochilor, ca şi cum ar fi pălit-o peste ochi. — Acum ne trebue şi un spătar. —■ Vasilică... sări din nou Ilinea. Nimeni n’o mai lua în seamă. Fiecare era ocupat de sine. Spătarul venea numaidecât după împărat. — Tu, Mitruţ Pieptoi. Ilinea îşi înghiţi necazul. Profesorul nimerise bine. Pentrucă Mitruţ era cel mai înalt şi mai legat copil din şcoală ; la trântă nu era unul care să-l răpue. — Şi un călău.... Ilinea mai făcu o încercare disperată. — Vasilică... Măcar de călău tot era bun. Dar profesorul se opri asupra lui Tudorică Mer-can. Acum Ilinea se înfurie. Era mai voinic decât Vasilică — ce-i drept — dar mai prost. Prostul clasei. De câte ori nu fusese pus pe bancă şi Vasilică, nu altul, îl „cuminţea** cu vergeaua. Nu, domnul învăţător nu făcea dreptate ! Pe lângă mintea ei întoarsă din clipa de faţă, treceau alte personagii. — Doi logofeţi... un armaş... doi judecători.... patru soldaţi... . Ea continuă şă macine nedreptatea. 109 - © BCU Cluj — Un cărăuş... Nici măcar să mâne boii în jug nu-1 învrednicise domnul Muloomete pe Vasilică. — Un drumeţ... Uimea îşi lăsă capul în plină desnădejde. — Şi acum... In clasă se făcu deodată linişte, fiecare presimţea din felul cum îşi oprise vorba învăţătorul, catastrofa. — Şi acum, leneşul... In aceiaşi clipă toţi cei rămaşi de rol îşi lăsară capul în jos. Ilinca repezi câteva cruci mai jos de capul pieptului, la lingurieă, apoi îşi lăsă şi ea capul în pământ, să nu vadă, să n’audă. — Leneşul... făcu profesorul. Cine vrea să-l facă ? Nu mai împărţea, ci întreba. Ca în războiu la o încercare grea. Nimeni, nici o vorbă. Tăcerea plutea laolaltă cu privirea profesorului peste capetele plecate. Ilinca nici cruci mu mai făcea. Buzele-i murmurau numai „împărate ceresc”.... — Tu, Vasilică... tu o să fii leneşul... comandă sevei* profesorul. Ilinca simţi un nod pornind dela lingurieă, de unde îşi făcuse crucile, şi spâr-gându-se tocmai în ochi. * * * — Hai la taica... Ilinca La găsit pe Vasiilică în fundul grădinii, ascuns după o tufă de porumbe, plâns şi jigărit ca o curcă plouată. — Hai la taica... Se certase până atunci rău de tot cu toţi ceilalţi copii, îi ocărise în fel şi chip, şi din toată gâlceava se alesese cu un gând, unul şi bun, că Vasilică, măcar de l-ar jupui de viu şi tot n’o să facă pe leneşul... — Hai la taica... * Dar Vasilică era supărat pe ea. Mereu cu gura mare. Fără toaca ei, domnul Mu'lcomete nici nu l-ar fi luat în seamă. Nici împărat, dar nici leneş. — Hai la taica... Şi fără să mai aştepte răspuns, l-a înşfăcat, de mână. —- Hai la taica... Băiatul nu se mai împotriveşte. Şi el îşi simte curajul revenind. Nu mai e singur pe pământ, asuprit şi nenorocit. Cum de uitase pe tătieă-său ? Şi din grădina şcoalei. peste gardul de mărăcini şi apoi deadreptul prin oga-şul cel mare, au ajuns la poarta ţarinii. Merg repede, aproape fugind, ca neoamenii. Fetiţa întâi, Vasilică mai la urmă. Băiatul, de felul lui, e mai greoiu, e şi mai gras — bucălat la faţă ca un purcel de lapte — şi bălaiu cu ochii albaştri. Ilinca a băgat de seamă că toţi copiii bălai sunt moi, nu ca afurisitul cela de Mitruţ Piep-toiu. Cu necaz, dar şi cu admiraţie şi-l închipue pe Mitruţ. E ţigănos, voinic, învaţă bine. Astea le ştia de mullt, dar parcă numai de când domnul învăţător l-a făcut spătar, însuşirile lui sau mărit, s’au făcut mai fioroase. Dar Costea ? Aci se vede că domnul învăţător „nu făcea” cu dreptate. Cos-tea e mic, slab şi fonf pe deasupra. împărat fonf, dracu-a mai văzut ?... Fiindcă-i premiant ! Dar ea ? Şi ea-i premiantă... Fata se înduioşează. Nu e de ea vorba, ci de Vasilică. El e îin aceeaşi clasă cu iro © BCU Cluj Costea. Prin urmare Costea, împăratul şi Vasilică, leneşul... Noua demnitate se cumpăneşte în sufletul ei cu lacrimi grele. Ce ruşine ! Ocara cade greu pe tot neamul. Peste taica, om voinic să se ia de piept cu ursul din pădure; peste maica, femeie pâinea lui Dumnezeu; peste ea, cu toată coroniţa deia Sân-Petru. Fetiţa, pe furiş, întoarce privirea către fraite-său. II vede umilit, cu capul în pământ, mai mai să cadă, ca un om beat, şi inima i se topeşte ca o acadea. Costea, fonful, va merge Ia liceu, la anul se va întoarce în uniformă, în timp ce Vasilică... Nu, nu-i cu dreptate... Fiindcă tatăl lui Costea are bani, e cârciumar. Şi nici Mitruţ Pieptoi nu merită, fiindcă-şi lăsase cărare ca soldaţii liberaţi şi la horă se ţinea de fete. Şi deodată în mintea ei se făcu lumină. Tatăl lui Pieptoi aduce dela oraş plocoane, iar cârciumarul care-i plin de baini... Fetiţa începe să întrezărească luminiţa unei mângâieri. Domnul, bani, câr-eiumar... Dar în depărtare, printre lanurile de grâu, au apărut spinările încovoiate ale secerătorilor. Acolo lucrează taica. Acum fetiţa s’a lămurit de tot. Domnul învăţător a primit bani dela cârciumar. De aia îl persecută pe Vasilică. Şi Vasilică ar putea fi premiant şi împărat, dar n’a dat taica bani. In sufletul lui Vasilică alt necaz. Cum o să dea ochi cu taieă-său, aşa ruşinat cum e ? Şi numai din cauza ei, a îndrăcitei ăştia de Ilinca. Că-i de speriat !... Are o gură... D’aia a poredit-o maica, tocătoare. Cu ea nu ieşi la cap cu una cu două. Ge-i păsa ei ? Ce se amesteca unde nu-i fierbea oala? Ea e -premiantă. Să-şi vadă de premiul ei... Ş’apoi la „pesă“ e lucru de bărbat, nu de muiere. Şi necazul îi ciocăneşte în suflet, ca şi cum ar fi pisat pipei- într’o piuliţă. Dar gândurile aspre i se opriră. Ilinca începuse să se tângue a mort : — Taică... Taică... Omul şi-a întrerupt lucrul, s’a indicat din şeale, apoi cu mâna streaşină la ochi a căutat să-şi potrivească privirea. ■— Taică... Taicăăă.... , — Ce e, măi copii ? — - Taică... Taicăăă... Amândoi plâng pe ruptele. — Ce e, măi ?... V’a bătut careva ? In fine Ilinca putu îngăima printre hohote : — Taică, pe Vasilică l-a făcut domnul învăţător „Leneşu"... — Ce spui, mă fată ? — Da, „leneşu“... Ceilalţi secerători şi-au lăsat lucrul, curioşi să afle. — Cum, leneş, măi copii ? — Leneş, la „pesă“... Ţăranul nu pricepe mare lucru, dar una tot ştie, că învăţătorul ba făcut de râs. — Leneş... se smiorcăiră în aoelaş glas copiii. Ţăranul se îndreptă din piept, ca la luptă, apoi c’o înjurătură îşi înfige secera în pământ şi o ia razna prin mirişti. Copiii după el. — Stai, mă vere... Să isprăvim. Dar omul e turbat. Simte cum creierii i se sbat în ţeastă. De secerat îi arde, iii © BCU Cluj când fierea s’a vărsat eu ligheanul parcă în suflet ? Moarte de om ar fi în stare să facă acum. Im urma lui, copiii scâncesc încetişor. Parcă le e frică de prăpădul ce vine. * H* Hs Ţăranul îşi munceşte mintea să înţeleagă în oe chip îl făcuse de batjocura satului, învăţătorul, dar nu izbuteşte. — Mă, ăi fi rămas repetent... —- Nu, taică... zău nu... se repezi 1 linca. Şi cu şiretenie : — Iar eu am luat premiul îmtâiu. Ţăranul este nemulţumit. Necazul începuse să-i treacă, virtutea sări slăbească. Ar fi vrut să cate pricină copiilor acum. — Şi cum vine aia ? —- „Pesa“ — Da, ce-i eu „pesa“ ? făcu el nepăsător, dar important, ca şi cum lucrurile astea le-ar fi avut în degetul cel mic. Acum fetiţa era în largul ei. — O „pesă“ c’un împărat şi-un leneş... — Da. Şi împărat l-a pus pe Costea.... pe Costea Găinuşă... Ţăranul se înfurie ? —■ Ala-i împărat ? — Da... şi pe Vasilică l-a făcut leneşul... îl întărită uşurel fetiţa. Ţăranul clocoteşte de mânie. xYcum fie ce-o fi. Copiii aveau dreptate. Dacă pe Costea, băiatul banditului ăla, care a făcut şi puşcărie pentru bani falşi... — Ei zic, continuă llinoa insinuarea, că domnul învăţător a luat bani.... Mintea ţăranului s’a luminat ca un felinar. Aşa era. învăţătorul luase bani ! $ Hs * Cu o legăturică în mână, ţăranul se opri pe prispa casei. Nevasta îl învăţase bine : — Ia-o cu binişorul, Vasile... şi îi pregătise cinci ouă, proaspăt ouate. învăţătorul nu-l auzi. Era cufundat în scris, îşi pregătea discursul pentru Sân-Petru. Ţăranul aşteptă cât aşteptă, apoi văzând că învăţătorul tot scrie, tuşi scurt de două ori din gât, ca să-şi arate prezenţa. învăţătorul se întoarse. — A, dumneata eşti, Vasile t — Eu, domnule învăţător. — Dar ce vesle-po veste te aduce pe la mine ? •— Apoi şi noi, aşa ca oamenii... începu pe departe omul necăjit. Ce mi-am zis... ia să vedem ce mai face domnul învăţător.... că, de, el cu copiii noştri, ca un tată.. • ■ • - - Aşa e. ■ ■ ■ ■' - ■ ' . — Ce tată ?... se corectă ţăranul, că tata i-a făcut şi pe-aci ţi-e drumul.... Dar domnul învăţător.... - Şi schimbă legăturica dintr’o mână în alfa. — De-aia am zis, ca s aduc şi eu un plocon domnului învăţător... de, ca la un tată.... r- Nu, nu.~ Vasile. Ţine-ţi ploconul. Eu n’am drept... 1X2 © BCU Cluj ■— Păi dreptatea, se oţărî Pagubă, a mâncat-o cânii, azi... Ţăranul răsuflă odihnit, o cârmise bine. Pe nevrute găsise cuvântul potrivit cu care să-l ardă pe învăţător fără ca el să bage de seamă. Apoi se prefăcu a căuta un loc pentru plocon şi parcă negăsind, se răzgândi. — C’aşa ziceam... ca la un tată... învăţătorul nu pricepea deloc unde bătea ţăranul. — Că un tată, nu vrea ruşinea şi batjocora copiilor... — Ce vorbă-i asta, vere Vasile ? Acum ţăranul găsi momentul să fie patetic. — Aşa ziceam şi eu muerii, oare mă bate la cap : Săi bărbate că domnul învăţător ine-a făcut copilul de râsul satului... — Păi, a trecut clasa... Ţăranul clătină capul cu amar. — Lasă asta... Dar cu „pesa“ ?... Acolo-i buba. „Pesa“ ceea îmi seacă ficaţii şi muierea jeleşte ca la priveghiu. — Mă, omule... — Să fie Vasilică al meu cel mai nemernic, mai neputincios... învăţătorul râse. In fine pricepuse. — Bine, oîmule, piesa nu-i lucru adevărat... Cam aşa, un joc... zicem numai... ne prefacem... Dar ţăranului, oare trecuse hopul, i se deslegase limba. — Că poate vă potriviţi lui alde Cristea Uscăci, oare zice că n’am votat pe domnul Măicănescu, la alegerea din primăvară... Şi închinându-se : — Poftim... Una mi-e crucea... — Mă omule, tu nu’nţelegi ?... — Şi la cooperativă dacă nu veneam eu... că un vot a lipsit lui Arsene. Dar eu ce mi-am zis : eu, cu domnul învăţător... Dânsul ca un tată... Pe cine să votez, dacă nu pe tata ?... Cu un vot ai rămas pe Arsene... învăţătorul scoborî la el, prieteneşte. — Măi omule, as cultă-mă şi mă înţelege. Piesa nu-i lucru adevărat. Asta-i un joc, o glumă... — Frumoasă glumă... Mă înjură unul de muiere şi apoi zice: lasă, vere, îi glumă... — Dar cine ţi-a înjurat copiii ? — Că dacă eu n’am avut în pivniţă fabrică de bani falşi, ca afurisitul de Găinuşă... sau trecere ca factorul... Că factorul, toată ziua-bunăzîua, la domnul Lăzărică, din opoziţie... Şi alaltăieri, cine era cu gura mai mare la cârciumă, de te făcea în fel şi chip ?... Factorul !... Că lui nu-i pasă; că el dacă vrea, mută pe învăţător tocmai în Basarabia; că el se are bine cu domnul Lăzărică... Şi cine s’a pus deacurmezişul ? Yasile Pagubă, sireacul!... Mă oameni buni, aşa învăţător ca al nostru... Dumnezeu să ni-1 ţină !... harnic, bun cu copiii... zi-i, tată... — Mă omule, ascultă... Dar ţăranul băgând de seamă că învăţătorul cedează, găsi de bine să treacă la atac. — Dacă asta se cheamă mulţumire, mai bine lipsă... Mă dau şi eu de partea lor... Şi când o porni delegaţie Ia domnul Lăzărică, cine o să fie în fruntea lor ?... ll3 © BCU Cluj Yasile Pagubă ! Şi când s’o iscăli reclamaţia la domnul revizor ? Tot Yasile Pagubă întâi Şi când domnul inspector o întreba dacă a dat bani cârciumarul.... învăţătorul se înfurie. — Ascultă Yasile, te-am crezut om de treabă. O vorbă încă, şi te dau afară în brânci. Ţăranul redeveni dintr’odată smerit. Trecuse măsura. Vasilică isprăvea şcoala. — Nu ţi-e ruşine ? — Apoi, ca omul la necaz... — Ce necaz ?... Care necaz ?... Pagubă găsi clipa potrivită. Deveni rugător. — Să nu fie Vasilică leneşul... — Atât ? — Atât. — Bine, mă... făcu răstit învăţătorul, du-te cu Dumnezeu. Vasilică n’o să fie leneşul. — Să trăiţi, domnule învăţător... şi Vasile Pagubă o luă repede la picior, oa nu cumva învăţătorul să-şi ia vorba înapoi. * * * Toată după amiaza a alergat domnul Mulcomete, învăţătorul, să-şi găsească un leneş pentru piesa dela Sân-Petru. A început cu Istrate Cotârlă, omul cel mai înţelegător din sat. Dar omul cel mai înţelegător din sat a cumpănit mult propunerea, a sucit-o în minte pe toate feţele, apoi şi-a făcut socoteala. — Să vedeţi, domnu învăţător, eu pe Petrică îl bag la stăpân... Factorul mi-a şi făcut vorba cu domnu Spineanţu, angrosiştii. Tocmai ziceam, să-mi daţi un certificat de vrednicie... Zadarnic s’a străduit învăţătorul. Omul una ştia. Avea nevoie de certificat de vrednicie. Atunci s’a repezit până la femeia Giurgiuţ, văduva, care oa femeie nu putea avea atari socoteli. — Aoleu, domnule învăţător... Să-mi spurc eu copilul... Nu-i destul că-s amă-rîtă şi bătută de Dumnezeu ?... Că greu e, Doamne, fără om la casă... şi nu-i săptămâna de când s’a prăpădit Duman. Că zicea alde cumătră Ionica: nu-ţi face inimă rea, soro, c’avea hâbă şi nu voia să tragă... Dar eu îl împerecheam la jug cu Merţan al vărului Dobrică... c’a dat, fir’ar să fie ! — Doamne iartă-mă — împeliţatul peste el şi degeaba 1-a împuns agentul cu sula’n coastă, că tot s’a prăpădit... învăţătorul a plecat năuc de cap. Oameni simpli! — Să merg la plutonierul de jandarmi. El e autoritate, mă va înţelege. Dar plutonierul era ocupat, scria de zor la un raport. învăţătorul bănui că se preface. Prea repede îi era scrisul, prea mare atenţia. Cu multe menajamente — ajunsese să-i fie teamă — explică oe-1 aducea la post. Jandarmul îşi întrerupse lucrul şi -1 privi cu reproş. — îmi pare rău, domnule Mulcomete, tocmai între noi, gradaţii, să fie astfel de „controverse"... Se poate, copil de militar ?... învăţătorul îşi vedea planul compromis. Dela post nimeri în capul satului, la Dumitru Cherdevară, văcarul obştei. — Yai de mine, domnule învăţător, mai lesne fac o zi de dacă, cu muierea şi copilul... “4 © BCU Cluj — Când ieşi pe poartă, Leonte dintr’a patra, băiatul lui Lică Trandafir cântăreţul, aducea vitele la văcar. Cum îşi văzu învăţătorul, o rupse la fugă. In drum întâlni pe Lefteruţ cu oile. Dete un chiot ca de lup şi Lefteruţ lăsând oile în voia lui Dumnezeu, o luă după Leonte. învăţătorul avu un moment de desnădejde. — Aşa se prindeau soldaţii cu arcanul... Dar nu putea renunţa la planul său. Discursul îi era pregătit. Un nou mijloc de educaţie, teatrul sătesc, activitatea etică şi estetică a unui învăţător modern... Voia apoi să facă în necaz revizorului, un învechit, care încă se mai agita cu co-perativele şi băncile populare. Sisteme perimate. Acum, o nouă spiritualitate : arta... Gândurile i se opriră. In faţa potcovăriei, Daindu, băiatul Ţiganului, stând pe-o nicovală, îi zicea din vioară. — Mă Dandule. Norocul i-1 scoase înainte. Ăsta era omul lui. — Mă Dandule, vrei tu să câştigi doi Iei ? Imediat, în uşa colibei, se văzu întreaga liotă ţigănească, bătrânul potcovar, nevasta şi copiii. — Yrei mă, doi lei ? — Vreau, săru’ mâna, domnu învăţător... învăţătorul găsi de bine să angajeze şi pe părinţi. — Şi o cinzeacă de rachiu pentru tine, potcovarule. — Săru’mâna. — Apoi, să vii mâine la şcoală... Potcovarul se cam întunecă. Dandu fugea ca dracu de şcoală. Tot repetent într’a doua. N’avea ochi să vadă cartea şi potcovarul nu se prea îndesa să-l ducă înapoi. — Păi, domnule învăţător... — Nu-i ce crezi tu, potcovarule, nu-i vorba de amendă. — Nu? ' — Ci ca să câştige bani... să joace în faţa domnului inspector, a domnului revizor şi a altor domni dela oraş... Ochii Ţigănuşului sclipiră de bucurie, dar şi ochii bătrânilor căutau cu drag la tânăra odraslă. — E dat dracului, domnule învăţător... Face ca buhaiu şi joacă în patru labe ca ursu... Ii zice şi din vioară... Şi cât e de mic, dar gurist ea el... — Poimâne e Sân-Petru... Ai doi lei dela mine şi tu, potcovarule, o litră de rachiu, nu o cinzeacă. învăţătorul plecă mulţămit. In fine găsise interpret pentru leneş. Acum discursul şi ideile noui... Când să dea colţul în uliţa lui, auzi tropăind în fugă picioare goale, pe şosea. — Săru’mâna... învăţătorul se întoarse nemulţămit. Era Dandu. — Ce-i, mă ? Ţigănuşul îşi luă vocea cea mai tânguitoare, gâfâind şi gata să plângă. — O spus taica să daţi cinci lei... — De ce cinci lei ? — Păi, două zile... “5 © BCU Cluj — Bine, dan cinci Iei. — Şi un chil de ţuică pentru ei. — Fie şi-un chil de ţuică... — Şi un bariş pentru mama. învăţătorul nu mai putea răbda : — Mă, ticălosule, taci, că te omor... Să vii mâine, că de nu te aduc cu jandarmii... Ai înţeles ? Ţigănuşul se făcu mic. — înţeles, săru’mâna... vin şi joc... Cum ziceţi Dumneavoastră... Ca buhaiul, ca ursul în patru labe... — Mâine să fii la şcoală. — Sânt, săru’mâna... $ * * De Sân-Petru horă mare în sat. A plecat şi domnul revizor, şi domnul inspector, a rămas însă domnul Măicănescu, omul guvernului şi domnul Lăzărică, şeful opoziţiei. Amândoi petrec la cârciuma lui Găinuşă, căci amândoi sunt oameni populari şi, când nu-s alegeri, se au chiar bine. Stau la aceeaşi masă cu plutonierul de jandarmi şi învăţătorul. Domnul Mul comete e fericit. Succesul a fost peste aşteptări. Discursul şi apoi piesa. Idei noui, îndrăsneţe, dovedite aproape experimental. Etica şi estetica. Dar mai ales, vechea lui ambiţie literară din şcoală. Va scrie acum o piesă de teatru adevărată, să fie jucată la Bucureşti. Visul e mai îmbătător ca vinul lui Găinuşă. Trupul îi este prins aci, alături de aceşti oameni simpli, dar cu gândul se vede la rampă, chemat sub ropot de aplauze şi de strigăte. Deodată strigătele din vis au prins făpturi aievea pe pământ. Din sus, dinspre molară se aude gălăgie, ca şi cum s’ar duce în arie vaporul şi treierătoarea. — Hăis, cea... hoo... hăisa, hăisa... Hora se sparge, drumul se deschide, cei din cârciumă sunt cu toţii în bătătură, să privească. Ce e ? Ce s’a întâmplat ? Un car cu patru boi frumos împodobiţi scoboară. înaintea lor e împăratul îmbrăcat ca un irod, cu sabie de lemn, chivără pe cap. Apoi spătarul, armaşul, judecătorii şi întreaga ceată de copii. Intr’o clipă cu toţii au priceput. Vin să spânzure pe leneş. Azi dimineaţă, la şcoală, lumea, copii şi bătrâni, au rămas nemulţumiţi. Partea cea mai frumoasă, spânzurarea leneşului, nu s’a văzut... Carul s’a oprit în faţa cârciumii. A apărut un puştean ţanţoş, cu pieptul înfipt înainte şi gesturile scurte. E Bebe Băgăuş, băiatul primarului. — Mărite, împărate, ce facem cu omul acesta ? Iar împăratul, cu vocea Iui fonfă : — De leneş ce e, vrem să-l spânzurăm... Toată lumea petrece. Doar Ilinoa nu râde. „Pesa“, pentru ea, a fost o fericită durere. Avea dreptate domnul învăţător. Este altceva decât Vicleimul. Toţi copiii i-au plăcut, dar mai ales Dandu. Ce avea Ţigănuşul în ochii lui prostiţi, în trândava lui lâncezeală, dar mai ales în acel glas tărăgănat, moale şi totuşi atât de adânc. — Muieţi îs posmagii ?... Ilinca îşi simte coroniţa tremurând pe cap. Căci, după obiceiu, premianţii îşi poariă coroniţa ziua întreagă, la vedere. In lume s’a făcut din nou învălmăşeală. Leneşul a fost scoborît, ca să fie dus 116 © BCU Cluj Ia spânzurătoare. Cortegiul porneşte la locul osândei, în zăvoiul de peste sfoara de apă a vadului. întâi împăratul, demnitarii, apoi leneşul şi în urmă soldaţii, llinca se strecoară printre soldaţi. Vrea să fie lângă cel osândit. Ea niciodată nu l-a urît pe Dandu, dar azi parcă-1 iubeşte deabinelea. — Loc, loc... faceţi loc, ţipă armaşul. Vrea să expună bine spectacolul. — Nu există iertare, fonfăe împăratul. Moarte celor netrebnici!... Atunci călăul a aruncat frânghia peste o creangă de copac, soldaţii au legat mânile condamnatului, la spate, şi armaşul i-a băgat capul în laţ. Fiecare cu rolul lui. llinca urmăreşte însă mişcările Ţiganului. Este aşa de nepăsător, ca şi cum nu el, peste câteva clipe, nare să mai fie în vieaţă. Şi o doare inima după potcovar şi potcovăreasă. Are Diandu şi o soră, tot llinca... Şi pe urmă, e mic, copilJ Leneş, leneş, dar copil... Deodată răsuflarea i s’a- oprit în piept. Călăul a tras de frânghie şi parcă Ţigănuşului i s’au holbat ochii şi un horcăit i-a ieşit din beregată, llinca n’a mai ştiut ce face. S’a repezit la Ţigănuş şi cu amândouă mâinile s’a prins de laţ, trăgând în jos. Călăului i-au slăbit puterile şi a slobozit frânghia. învălmăşeală, râsete, scandal, llinca fuge cu frânghia; se simte urmărită. Dar ea e sprintenă la fugă, n’o ajunge nici dracu, cunoaşte zăvoiul pom de pom şi are socotelile ei la ferit şi ascunziş. Aruncă frânghia, ca să împiedice pe urmăritori şi apoi din nou o porneşte, tot cotind şi ocolind, până ce i se pierde urma. Atunci stă puţin să se odihnească. Din depărtare vin sunetele muzicii. Hora a început, teatrul s’a terminat. Gândul ei e din nou la Dandu. Ce-o fi făcând ? Binişor, ia drumul înapoi. Dintre tufani a văzut frânghia. Prin urmare n’a mai fost spânzurat în lipsa ei. Strânge frânghia şi mototol o ascunde în frunziş, apoi mai cura-gioasă se îndreaptă spre locul execuţiei. Aci găseşte pe Dandu muncindu-se să-şi deslege mâinile. Ilincuţa e fericită că-i poate veni în ajutor. — Mi-iaî adus banii ? se răsteşte Ţiganul necăjit. Fetiţa încercă o părere de rău. De ce o înfrunta ? Ca şi cum ar fi vinovată. Adevărat, copiii au promis Ţiganului doi lei. Dar ceilalţi, nu ea... — Aduseşi banii ? — Ba. — Du-te după bani... îi porunceşte el. Vorba Ţiganului e aspră, urâcioasă. Altul era cel de adineaori, leneşul trântit în car sau vinovatul gata de spânzurat. Cu aceiaşi ochi, altă privire; cu acelaşi chip, altă făptură. — Mă Dandule, bani n am... ’ — Atunci ce-mi dai ? Fetiţa stă un moment încurcată, dar iute îşi revine. — Uite, Dandule, ce-ţi dau... Şi desprinzându-şi coroniţa de pe cap, o trece cu multă smerenie pe capul ţiganului. Dandu a rămas nemişcat. Inima ei se umple iar de fericire. Cu aceiaşi ochi, altă privire; cu acelaşi chip, altă făptură... 117 © BCU Cluj P O E Z I I DE . G H. T U L E Ş ÎNCHINĂCIUNE Voi strânge-un coş de mere (şi flacără şi jar) Livezii ce suceşte tulpini cu brâu de var, Yoi spânzura la foarte ciorchini cu sânge greu, Deasupra voi aşterne o umbră cu răcoare Şi voi porni prin rouă să ’nchin culesul meu Troiţei răstignite cu braţele pe soare. Câmpia prinsă 'n drumuri şi ’n petece de grâu, Cu margini îmbulzite de maci şi albăstrele, Va ’ngenunchia în preajma închinăciunii mele îmi via ’nflori în taină un pumn de flori la brâu Şi-mi voi simţi tulpina crescând eu rădăcini Şi ramuri încărcate cu roadă şi lumini. SEARĂ PE CÂMP Sfinţitul scoate umbră din grâu şi bolovani, Prin care poticneşte o turmă cu ciobani Spre stâna zăvorită în negura de seară. Câini, speriaţi de umbră, o latră ca la ţară Şi oile, grămadă, se ţin după măgar. Ciobanii, pe la margini, dau chiote şi rar Grăesc câte-o frântură de dor, ca totdeauna. Grea negura miroase amar ca mătrăguna Şi proaspăt câteodată, ca un ogor întors. Se desluşesc aproape clăi galbene de orz Şi când se uită baciul din urmă către stână : Torcea lumină luna ca un fuior de lână. 118 © BCU Cluj CÂNTEC NOSTALGIC DE VIRG1L CARIANOPOL Noaptea peste turme de doine cărunte Pe unde aprind stelele focuri în munte Pe unde vin umbre obosite la denie, Iţi mai aduci aminte de mine Oltenie ? Ţară de basm, drum de baladă Cununie de argint şi zăpadă Mi-au împietrit amintirile ca munţii Parâng Şi am uitat peste tine să plâng. Nu m’a mai adus nimeni înapoi Să scutur din buciume turme de oi Nu m’a mai adus nimeni lângă tine Să desgrop umbre dela Cozia şi deia Rovine. Am rămas departe Oltenie şi străin... Cântecele mele până la tine nu vin. Nu-li mai cunosc nici umbrele nici livezile Ţi-am uitat şi apele şi zăpezile. Nu-ţi mai ştiu nici doinele, nici trecătorile Şi nu-mi mai amintesc dacă ţi-am sărutat cândva florile... Cântec de zări, amintire moartă Visul pe acolo ca pe-o stafie mă poartă. Nu mai ştiu nici eu, ai fost soare Ţi-am culcat vreodată tinereţea mea la picioare ? Fată morgamă, val de spume, Drum care duce în mine şi’n lume, Oltenie, Oltenie, Nu cumva ai fost şi tu ca atâtea altele tot vedenie ? 119 © BCU Cluj DOMNITA - DE AUREL SÂNGER Limpede licăre lacu’n lumină; Susură şo/apte şipotul singur; Vrăji vicleneşte verzui un buratic; Foşnete flutură flamuri de frunze. Chicote cârâe’n codru cintezii Ţipă o ţarcă şi ţiue valea ; Mormăe ursul la murele negre ; Ape albastre alungă amurgul. Poteca’n pădure pătrunde pribeagă ; Colindă spre culme, ceteşte un ţanc Şi saltă sprinţară şuvoiul sălbatic, Se’mpiedică’n trunchiuri vânjoase de brazi. Haiduc, — hohoteşte haotic ecoul; Vin lent, legănate linişti lunare, Din văi trăgănate, târziu când apare Domniţa în văl de mătasă şi aur. 120 © BCU Cluj MANUSCRIS DE PETRE PAULESCU Stă gândul despletit pe file Şi ochii fug pe stih mistuitor ; Grăbesc şi sui pe trepte de dactile Şi pe trohei cobor. E manuscrisul meu cioplit în vis Şi ’n piatră nestemată de alean ; In el zoresc mereu spre paradis Elan după elan. Pe la răscruci pui semn de întrebare Şi ’ndoliez caetul cu ’ntrebări ; Mă dăruesc — risipă de dogoare — In lungi peregrinări. Şi epilogu-i han în manuscris. îmi fac popas... vremi iarăşi să despic. Şi cât am mers mă văd tot mai închis Că u am făcut nimic. 121 © BCU Cluj UVERTURA LUCEAFĂRULUI*) DE D. CARACOSTEA Privite plastic, cele şapte strofe dela începutul poemei par un pridvor care, îndreptându-ţi privirile spre construcţia arhitectonică, te invită să intri; considerate muzical, sânt ca o uvertură care aşează măestrit temele şi te prinde în ritmul întregului. Alcătuind un grup, sunt deosebit de protrivite să dea într’un ansamblu redus o icoană de natura şi varietatea mijloacelor expresive alle poeziei eminesciene. Ele n’au fost scrise la acea înaltă temperatură când cuvintele izvorăsc tumultos şi avântul exprimării trebue să fie înfrânat puternic, ca să nu turbure conştiinţa artistică. Dar n’au fost nici lucrate la rece : au fost plăsmuite după ce icoana totală se conturase în trăsăturile esenţiale. Intre creator şi operă, în acel stadiu, era deci destulă apropiere, pentru ca el să trăiască viu dinamica ansamblului, şi totuşi suficientă distanţă pentru calmul necesar voinţei de a plăsmui. Iată de ce grupul de strofe introductive este caracteristic pentru conştiinţa lui artistică. Deşi versurile sunt vii în amintirea tuturor, voi cita pe rând strofele, pentru ca cititorul să poată urmări viaţa expresiei fără să-şi mai împrăştie atenţia recurgând Ia volum. Citatele sânt după ediţia d-Iui D. Mazilu, singura pe care se poate pune azi temei. In galeria de portrete zugrăvite de Eminescu, Cătălina, ca femee frumoasă, are locul de frunte. Se diferenţiază de altele prin rotunjirea clasică a portretului. Aici îl consider în ansamblul poemei, ca moment iniţial : A fost odată ca ’n poveşti, A fost ca niciodată , Din rude mari împărăteşti f O prea frumoasă fată. I Tipul de frază al portretului este forma închisă. Elementele pregătitoare înrămează esenţialul, care apare la sfârşit. Cum din ceaţa depărtării prinde a se lumina un peisaj de munte, astfel din atmosfera basmului răsare, în versul al patrulea, figura fetei de împărat. Observaţi cum aici, ca şi în alte contexte, subiectul logic este, anume aşezat la sfârşitul frazei, devenind obiectul către oare este atrasă privirea. Pentru că poema cerea o deplină atmosferizare în lumea basmelor, tradiţiona-Iul a fost.... pus în fruntea primului vers cu corelatul odată şi repetat la începutul versului al doilea, pentru a da prilej să se pună un deosebit accent pe corelatul ca niciodată, imprimă caracterul celor două versuri şi prin aceasta, tonul grupului. La prima vedere, repetarea lui a fost, mai ales la început unde sânt reduse elemente de *) Din Arta Cuvântului la Eminescu. . 122 © BCU Cluj încordare, ar putea să pară un semn de resurse modeste. Dar prin încadrarea ritmică, stereotipul iese lin sfera poporană. Cu deprinderile criticei noastre curente, se va părea desigur curios că mă opresc să descriu şi să discut valorile acustice. Dar repet: după cum diamantul, ca să strălucească, are nevoie de lumină, tot astfel versul se cere trăit acustic. Şi pen-trucă în lectura expresivă verba volant, pentru preoiziune se cere descriere amănunţită, chiar când ar putea să pară pedantă. Pe când în primul vers a fost face una cu odată, într’aJl doilea este spaţiat nu numai prin sfârşitul versului anterior, dar şi mai ales prin cesura care, în chip neobişnuit, cade imediat după acest prim iamb. Izolarea aceasta prin pauze dă relief cuvântului. Primele două versuri sânt dominate de felul cum răsună aici corelatele odată şi niciodată. Am auzit începutul acesta rostit cu accentul dinamic pe aceiaşi silabă în ambele cuvinte ca în vorbirea obişnuită. Nu cred că Eminescu ar fi fost încântat. Cuvântul niciodată are un dublu accent, variabil după afect, după sublinierea înţelesului şi după acordul major sau minor al ansamblului. Să citească cineva aceste versuri cu obişnuitul accent paroxiton pe niciodată şi va simţi numaidecât ceva retoric. In schimb, accentul principal pe prima silabă relevează dela început unicitatea frumuseţii. Fiind aşezat înaintea pauzei celei mai prelungite din interiorul strofei, exact la mijloc, felul accentuării imprimă strofei, şi prin aceasta întregului grup, un ton deosebit. Accentuarea ambelor cuvinte pe aceiaşi silabă ar imprima un acord major. Aceasta însă nu concordă cu ritmica celor şapte strofe dela început, care toate sânt în ton minor, afară de cele cenci tacturi finale din strofa a treia, unde (lucrul este vrednic de reţinut) pentru prima oară este vorba de luceafăr. In stereotipul a fost odată, accentul creşte dela primul la al doilea cuvânt. Dar în poemă, potrivit contextului, odată nu poate marca un crescendo. Accentul se menţine la aceiaşi înălţime ca şi în primul iamb, iar relieful cuvântului este obţinut printr’alte mijloace: printr’o rostire mai prelungită a silabei fundamentale; prin accentul redus al iambului următor, efectul cesurii feminine după odată. Intr’adevăr, cesura masculină, urmând după o silabă acentuat ă, marchează' o mai lungă întrerupere, aşa încât emistihul apare mai rotunjit; dimpotrivă, cesura feminină, urmând după o silabă neaccentuată, are ca efect un mai redus accent în măsura următoare. Astfel, prin cesura feminină, disolvarea celui de al treilea iamb ar fi supărătoare, dacă cele două silabe n’ar fi rostite cu un accent mai redus. Această reducere a iambului al treilea este încă o contribuţie la reliefarea cuvântului odată şi pregăteşte un accent mai viu pe ultimul cuvânt al versului. Pauza mai mare, care în chip firesc urmează după versul al doilea, pregăteşte rotunjirea acustică a emistihurilor versului al treilea. In chip simetric, ambele emistihuri au accent suitor. Vocalele acentuate de la sfârşitul emistihurilor au o resonanţă acustică sporită prin faptul că sânt urmate • de consonantele constrietive r, ş, care au valoare durativă şi alcătuesc un fel de rezonator. Dar atunci cum se face că în al doilea emistih, împărăteşti, impresia acustică este mai puternică ? De sigur nu printr’un accent dinamic sporit, căci aceasta ar duce la retoric şi la ton major, ci datorită consonantei ş, care aici este un rezonator mai puternic decât r. In această ambianţă fonetică, ar fi o greşală să accentuezi crescendo ultimul vers al strofei, aşa cum se face adesea. Fireşte, tot ce precede a fost menit să ne apropie de cuvântul aşezat la sfârşitul frazei. Şi tocmai pe acest cuvânt accentul acustic este mai redus ,mai întâi pentru că prin el se desleagă încordarea anterioară, apoi pentrucă are o valoare stilistică prin superlativul care îl precede, în sfârşit pentrucă I23 . © BCU Cluj era necesar să se reia crescendo în strofa a doua descrierea fetei. Această încadrare dă cuvântul valoarea lui unică. Dar nu numai atât. In formele anterioare, Emine-scu încercase să sugereze frumuseţea prin diferite metafore, dar a renunţat la calea aceasta. In sine, expresia o prea frumoasă fată, la care sa oprit, nu intră în categoria imaginilor poetice, circulă în vorbirea curentă. De ce Eminescu n’a stăruit să dea aici o metaforă ? Pentrucă orice metaforă este o relativizare şi el simţea nevoia să actualizeze un absolut. De aceea şi alege superlativul absolut. Dacă ar fi dait „cea mai frumoasă fată”, forma aceasta, care presupune asemănarea cu alte frumuseţi, iar fi însemnat o notă de relativ, de explicit. De altă parte, o metaforă, oricât de strălucită, îngrădea posibilitatea de des-voitare. Şi am văzut că strofa întreagă este ca un pervaz pentru imaginile strofei a doua. Dacă frumuseţea absolută sugerată astfel nare nimic din ceea ce se chiarnă o imagine, în schimb expresia este secondată de valoarea fonetică a vocalelor. In acest final de strofă, în toate silabele accentuate, apare şi în diftongi ce dau durată, şi separat, vocala a, aceea care dintre toate are o resonanţă mai largă. Superlativul absolut o prea frumoasă fată, secondat de această expresivitate a sunetelor era deajuns pentru a aşeza în centru obiectul către care este atrasă privirea, dar nu era deajuns pentru a ne sugera icoana. Astfel, şi prin ritm, şi prin cuprins, superlativul absolut se cerea prelungit pe linia descrierii. De aici, strofa a doua: Şi era una la părinţi Şi mândră ’n toate cele Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Cu minime excepţii, imaginile, expresiile şi rimele acestei strofe sânt de origine poporană. Primele două versuri, prin amintirea părinţilor şi prin amănuntele sugerate de expresia toate cele, ne apropie cu măsură de cercul verosimilului; zic cu măsură, pentrucă desfăşurarea poemei cerea ca figura fetei să fie din nou proeotată în atmosferă ideală. Astfel în chip simetric, după două versuri care ne apropie de cotidian, urmează două versuri care ne înalţă în lumea ideală. Deşi elementele strofei sânt de origină poporană, deosebirile de efect sânt considerabile. Izvoarele poporane au pus la îndemână, poetului variante a patru versuri cu măsură trohaică şi rime perechi. Fiecare pereche de versuri conţine o comparaţie ca următorea : Am fost una la părinţi, , Ca şi luna între sfinţi, Şi le-am fost de mângâiere, Ca şi luna printre stele. Relevez şi aici o transpunere din relativ în absolut. In textul poporan, fata era frumoasă ca luna, pentru părinţii ei, ceea ce este o relativizare. In poemă, ea este minune de frumuseţe în ea însăşi. Transpunerea versurilor din troheul poporan în iamb, păstrează totuşi nealterat unii termeni ai comparaţiei. Acei care văd, în bloc ,între troheu şi iamb o deosebire esenţială, unul „coborîtor" şi celalt „suitor", deci un ton sufletesc deosebit, au prilej să observe aici cum grupe asemănătoare pot intra în interiorul şi în finalul unor versuri de structură eterogenă. O nouă posibilitate acustică era cuprinsă virtual în versurile poporane : rima 124 © BCU Cluj interioară una-luna, dar acolo ea cădea în două versuri consecutive. Aici ea apare la sfârşitul primului emistih şi apoi simetric în aceiaşi poziţie, îinsă în ultimul vers. La aceasta se adaugă de fiecare dată un resonator special. In primul vers, iambul iniţial este o măsură de durată, nu şi de accent. In ultimul vers, emistihul care urmează după luna n’are un accent sporit, ceea ce contribue ca rima interioară să răsune în toată plinătatea. Expresia foaie cele, şi ea de origine poporană, este redarea moldovenismului „tăţi şeii”. Dar în graiul 'dialectal accentul stă pe al doilea cuvânt, pe când la Emi-nescu accentul dominant al versului stă pe cuvântul toate, ceeace îl scoate din cotidian, dând un alt orizont expresiei, ceva de absolut. De altă parte, comparaţia care, în chip obişnuit, introduce un element de relativ, aici, înălţându-fe la cel mai înalt termen, are un răspicat caracter de absolut în concordanţă cu elementele primei strofe. Astfel, elementele acustice colaborează cu cele plastice şi fac din acest portret un tot neuitat, oare te prinde în desfăşurarea poemei. Strofa a treia marchează un început de acţiune : Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde ’n colţ Luceafărul aşteaptă. Şi odată cu începutul acţiunii apare şi o mişcare mai vie a versurilor Câteodată pauzele dispar, tocmai unde schema le-ar cere mai pronunţate : la sfârşitul versurilor; pentru a se mlădia mai pronunţat mişcării, pauza cade în cuprisul versului următor. Dar această distribuţie neregulată a pauzelor ar introduce o nelinişte care n’ar cadra cu începutul poemei. Ea este atenuată prin simetria accentelor : afară de ultimul emistih, celelalte sânt tot atâtea unităţi urcătoare. In privinţa aceasta este un 'Contrast între primele două strofe şi cea de a treia Intr’adevăr, din cele opt versuri de până acum, singur versul al treilea conţine numai emistihuri urcătoare. Restul este o împletire de urcare şi ooborîre, din necesităţile ritmice arătate. Dimpotrivă, în strofa a treia toate emistihurile au accent urcător, afară de ultimul care, căzând la sfârşitul frazei, în chip firesc coboară. In diversitatea produsă prin alunecarea vocii şi strămutarea pauzei dela sfârşitul la mijlocul versului, ca de pildă în ea pasul şi-l îndreaptă lângă fereastră, unde pauza primului emistih aproape nu se simte, iar pauza de sfârşit de vers, după îndreaptă, dispare cu totul, arătata succesiune simetrică de emistihuri în ton urcător introduce o unitate. Aceasta, contrastând cu fluc-tuaţiunile strofelor anterioare, marchează începutul acţiunii. Ca viziune plastică, e de remarcat cum fondul! pe oare de la început apare Luceafărul este cel întunecos sugerat de primele cuvinte ale strofei: din umbra... Şi nu este o întâmplare, că, în ultima strofă, direcţia către care se îndreaptă el este tot acest fond întunecos : spre umbra negrului castel. In planul viziunii spaţiale, aceste opoziţii de lumină şi de umbră, variate şi gradate necontenit, vor rămâne o constantă a expresiei, fiind una din feţele motivului. Acustic avem prilej să vedem cum aedlnş cuvânt în două poziţii deosebite are şi valori deosebite. Deşi în ambele versuri amintite cuvântul umbră face parte din primul iamb şi are accentul firesc, totuşi modul accentuării este deosebit. Cine observă bine graiul nostru poporan îşi dă seama că, în afară de curentul accent dinamic caracteristic limbii noastre, în vorbirea afectivă apare adesea şi o rostire pre- Î25 © BCU Cluj lungită a vocalelor de baza. Avem deci şi un accent de durată. O astfel de rostire avem m primul vers. Ambianţa acustică de unităţi ritmice urcătoare şi dinamice, dă relief accentului de prelungire. Acelaşi cuvânt însă din penultimul vers al strofei a şaptea, nu mai face parte dintr’un vers cu toate accentele suitoare. Strofa finală a introducerii nu se poate încheia cu un accent retoric, nu are nimic explosiv în ea. Astfel versul spre umbra negrului castel se cere rostit pe un ton scăzut şi menţinut la acelaşi nivel, iar cuvântul umbra este pliastic covârşit de adjectivul negru •— imediat următor. Ca mişcare, există în strof a a treia un paralelism ritmic între acel en jambe-ment, menit să arate mişcarea ei spre el — şi restul strofei alcătuit din tot atâtea măsuri şi menit să sugereze mişcarea lui spre ea. Intr’adevăr, primul legato este evident, iar pauza după cuvântul coif dela sfârşitul versului al treilea este minimă: a reliefa cuvântul coif ar însemna să introduci aici un accent aproape ridicol, atât de mult ar fi în contrast cu firea înaltă a luceafărului. Astfel, în chip simetric, imediat după primul enjambement, urmează un al doilea, menit să arate mişcarea paralelă a luceafărului. Relevez impresia acustică prin care se închee strofa. In versul luceafărul aşteaptă sânt numai două accente. Ambele cad pe vocala a. In primul cuvânt nu avem un diftong, ci numiai un semn ortografic. A simţi aici un diftong însemnează a ne lăsa stăpâniţi de icoana scrisă a cuvântului. Intr’al doilea cuvânt, diftongul ea domină vocala a. De altă parte, în ultimul iamb, vocala a neaccentuată din aşteaptă, fiind urmată de consonanta durafivă ş, are mai mult răsunet decât mijlocia unei vocale neacoentuate. Reţinem deci că după finalul primei strofe: o prea frumoasă fată, în care accentele cad pe silaba a, primul vers subliniat fonetic prin valoarea aceleeaşi vocale accentuate este finalul strofei a treia. De aici o serie de întrebări: nu sânt şi alte corespondenţe acustice de acelaşi fel, din ce nevoie expresivă au izvorî, în ce loc anume şi cu ce efect? In grupa strofelor introductive, ultimele trei emistihuri ale strofei a treia şi mai ales versul final al acestei strofe, subliniat acustic în felul arătat, se reliefează şi printr’un ton deosebit. Am văzut cum, de la începutul poemei, apare tonul minor şi el domină în toată uvertura. Pe fondul acesta bine caracterizat, întâia manifestare a luceafărului, acel Luceafărul aşteaptă se reliefează printr’un ton major — ceea ce este departe de a fi o întâmplare. In contrast cu icoana statică a fetei de împărat, aceea a luceafărului, cu atributele lui: lumină, planare, putere, este sugerată prin verb în chip mai aproape de dinamic, decât de static, ea privea cum el răsare, străluce, conduce. De unde strofele anterioare au numai câte două verbe, cele mai multe statice, strofa descrierii lui are patru verbe, toate înfăţişând nu relativizarea acţiunii — nu menţinerea ei pe acelaşi plan prin trăsături secundare, ci tot atâtea mişcări înfăţişând aspecte verbale absolute. Reţinem accentul de înţeles pe ideea de conducere. Imperfectul privea, oare introduce strofa, este un mijloc de trăire în trecut. Venind după prezentele din strofa anterioară, menite să ne apropie pe cei doi, şi şi înainte de verbele Ia prezent, menite să ne actualizeze icoana, valoarea lui de adâncire în trecut este sporită. Dar icoana lui este văzută de fata de împărat şi, în < strofa următoare, ea nu priveşte, ci îl vede azi, îl vede mâine. In capitolul unde am discutat teoria fragmentelor tipice, am arătat deosebirea între a vedea, mărginit la 126 © BCU Cluj sensorial şi a privi, oare trece de sensaţie şi prinde adânc complexul! sufletesc. Cineva ar putea să vadă o contrazicere între diferenţele stilistice relevate acolo şi valoarea imperfectului privea, care introduce imaginea luceafărului, văzută de fata de împărat. Dar observaţi cum valoarea absolută a verbului privea este bemoli-zată prin determinarea în zare. A privi este mai mult ca a vedea şi a vedea mai mult ca a zări. Privirea în zare deschide de la început perspectiva de nemărginire, oare caracterizează poema. Fata îl zăreşte nu pe mare, ci pe mări şi imensitatea evocată de acest plural este întregită de mişcătoarele cărări, oare colorează vizual imaginea şi totdeodată ne-o apropie. Dar măestria cea mare în acest portret stă în felul cum valoarea este subliniată acustic. Pentru Eminescu, muzica este arta menită să te apropie mai adânc de esenţa vieţii. Nu este deci de mirare că, paralel cu mijloacele plastice arătate, poetul desfăşoară aici o suverană măestrie acustică, menită să întregească ceea ce mijloacele plastice nu puteau spune. Observaţi rimele interne : zare-răsare, imediat înaintea cesurii primelor două versuri, şi apoi a treia rimă internă din cuprinzătorul cuvânt mişcătoarele, care domină versul aii treilea. Observaţi mai ales cum în toate aceste rime accentul cade pe vocala a, care are nu numai fireasca rezonanţă mai vie, dar aici este urmată de consonanta durativă, r, care dă valoarea şi mişcarea silabelor. In această strofă, la armonia obişnuită se adaogă, ca mijloc special de expresie, o frecvenţă unică a acestei consonante durative ,în contrast cu toate strofele grupului. In strofa de descriere a luceafărului sânt zece silabe însoţite de r, în strofa anterioară, şase, în cea următoare, trei. Şi, fapt sugestiv: privind ultimele două strofe ale introducerii, în penultima, unde este vorba numai de mişcarea sufletească a ei, sânt numai două sonante durative r, pe câtă vreme în strofa imediat următoare, unde e vorba numai de mişcările lui sufleteşti, numărul sonantei sporeşte la opt. Dacă la aceasta adăugăm şi frecvenţa celorlalte consonante durative mai puternice, se impune concluzia că dintre toate strofele introducerii, acelea, în oare expresivitatea consonantelor colaborează mai frecvent şi mai viu cu puterea expresivă a vocalelor pentru a reda o valoare, sânt strofele unde e vorba exclusiv de luceafăr. Cineva ar putea contesta valoarea acestor observaţii obiectând că sânt lucruri de amănunt eu caracter discursiv. Dar când ele izvorăsc din adâncimea creaţiunii, a le trăi conştient însemnează a te înălţa la o contemplare de o calitate superioară. După cele arătate, să lase cineva să răsune în el strofa : Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluoe, ' Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. De bună seamă, tehnica desvăluifă a acestui portret îi va mări farmecul. După cum în plastică, tot astfel şi în poezie, a vedea o desăvârşire formală şi a o transmite însemnează un spor de emoţie aleasă. Şi încă n’am relevat toată armonia acustică, între altele impresia de depărtare a rimelor în u acentuat şi paralelismul grupului de consonante str şi gr, exact în aceeaşi poziţie, căci preced silabele accentuate ale rimelor. Astfel, valoarea întipuită în descrierea Luceafărului prin mijloace plastice este însoţită de o măestrită expresie acustică în acest pridvor care este introducerea poemei. 127 © BCU Cluj Nu numai în cuprinsul strofelor, dar şi în întregul grup al uverturii există o simetrie în distribuţia vocalelor accentuate. E sugestivă alternanţa vocalizăm versurilor finale ale strofelor. Simetric, versul ultim în cele patru strofe fără soţ are în silabele dominante repetat sunetul a, pe când versul ultim al celor trei strofe perechi n’are î,n poziţia aceasta finallă nicăeri sunetul a accentuat. In privinţa aceasta, un efect acustic deosebit stă în contrastul dintre versul final al strofei a cincea, oare arată mişcarea de iubire în sufletul lui: îi cade dragă fata, alcătuit numai din silabe ou a accentuat, şi versul ultim al strofei următoare, care arată mişcarea în sufletul ei: şi sufletu-i se împle, vers ţesut numai din accente întunecoase, care cu atât mai mult contrastează cu versul finali al strofei următoare. încheind introducerea, versul: când ea o să-i apară te invită parcă să urmăreşti desfăşurarea poemei. Această simetrie acustică este în strânsă legătură ou aşezarea simetrică a strofelor, potrivit conţinutului. După două strofe de descriere a ei, două strofe de încadrare şi descriere a luceafărului. După portretele celor doi, urmează o strofă — a cincea — în care primele două versuri sânt sintactic şi lexical divizate în monedă măruntă, ca pentru ceva cotidian, arătând naşterea iubirii ei, iar ultimele două versuri arată într’un contrastant ritm larg naşterea iubirii lui. Temele puse astfel faţă în faţă sânt reluate apoi fiecare în câte o strofă deosebită. Strofa a şasea desfăşoară linia iubirii ei, urmată de ultima strofă, care zugrăveşte începutul iubirii Iui. In penultima strofă, unde e vorba de sentimentul ei, sânt mai multe vocale accentuate întunecoase, între oare cele din rimele perechi au o durată mai mare : tâmple — împle. In contrast cu aceasta, versurile din ultima strofă au în întreaga structură ceva mai luminos, vizibil mai ales în ultimul vers, privit în opoziţie cu ultimul vers al strofei anterioare. Mijeşte astfel o opoziţie între lumea văzută de ea şi lumea văzută de el, aceasta din urmă în finalul uverturii: Şi cât de viu s’aprinde el In orişicare sară Spre umbra negrului castel. Când ea o să-i apară. Astfel, prin toate mijloacele arătate : adâncirea in trecut, portretele, opoziţiile de lumină şi de umbră, sugestiile acustice şi variaţiunile ritmice, imaginile şi valorile sintactice, — temele se aşază simetric, se apropie şi se împletesc, apoi se diferenţiază schiţând un dramatism care te prinde în desfăşurarea poemei. Când ai ajuns la ultimul vers în oare, ca o perspectivă spre ce va urma, domină aşteptarea: când ea o să-i apară, este atâta încordare încât eşti dus vrăjit spre inima poemei. Astfel, uvertura stă mărturie de o rară conştiinţă artistică. Prin toate măes-triile arătate, dându-ne măsura de cât preţ punea poetul pe această plăsmuire, avem un îndemn mai mult să trăim şi să urmărim până în ultimele nervure ale expresiei ceeace este unic în această creaţiune. Puţinii nobili care vor adânci interpretarea aceasta, vor înţelege că nu e vorba numai de suprema creaţiune eminesciană, dar şi de acest punct arhimedic după care critica este însetată azi : mijlocul de a capta esenţialitatea însăşi a poeziei. 128 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE CONGRESUL TEOLOGIC DELA ATENA Dintre problemele oare preocupă şi animă astăzi ortodoxia cred că tendinţa spre ecu-menicitate este fenomenul ei cel mai caracteristic. Articulată şi difuzată în baza principiului naţionalităţii, caracteristic ei, în o multitudine de biserici autocefale, ortodoxia simte că s’a ajuns la limitele unui proces peste care nu se mai poate trece, dar pe care nu-1 poate absolutiza, fără a-şi primejdui ceva din fiinţa ei fundamentală : unitatea şi ecumenicitatea. Evident, procesul acesta de diversificare şi naţionalizare îi este propriu şi-i era şi necesar. Dealungul istoriei, destuii de vitrege pentru ortodoxie, ea l-a afirmat şi satisfăcut. Dar saturat odată procesul diversificării şi naţionalizării, ortodoxia îşi Cere, ea un reactiv necesar, revenirea la sursa-i Comună de origină: la unitatea ei harică şi canonică, ia ecumenicitate. Această organică tendinţă spre ecumenicitate, a fost, în stare latentă, permanentă în ortodoxie. Timpurile de astăzi cer însă o mai puternică accentuare a ei în opera de manifestare comună a Biseriicei. Treptata lichidare a imperiului otoman a sfă-rîmat şi ultima formulă geografică şi politică, oare, accidental, ţinuse legate între ele cele mai multe dintre bisericile naţionale, indlusiv istoricele Patriarhii orientale. Dispărută această artificială platformă de unitate, ortodoxia a trebuit să revină la vechiul şi adevăratul ei drum de comuniune reală dintre singuratecele părţi ale trupului neîmpărţit al Bisericei lui Hristos, oare au fost Sinoadele ecumenice. Pornind dela acest gând Patriarhia ecumenică a şi propus, încă din 1921, convocarea la Ierusalim a celui de-al 8-lea sinod ecumenic. Fireşte, sub această formă, ideea era irealizabilă. Căci, convocarea unui sinod ecumenic cerea, în primul rând o serioasă şi îndelungată pregătire din partea tuturor bisericilor, spre a se înlătura toate piedicile pe care miia de ani, trăită mai mult sub spiritul local al bisericilor particulare, decât sub conştiinţa comună a unei vieţi unitare, le pusese în cale. De aceia gândul temerar al convocării unui sinod ecumenic a fost înlocuit cu ideea ţinerii unui şir de conferinţe şi sinoade panortodoxe, menite a pregăti terenul pentru marea mobilizare a conştiinţei comune ortodoxe care trebue să fie mult aşteptatul sinod ecumenic. Am avut astfel conferinţa panortodoxă de la Constantinopol, căreia i-a urmat apoi adunarea delegaţilor sinodali de la Vatopedi-Atos din 1928. Sinodul de la Vatopedi, deschis sub perspective atât de frumoase, s’a închis fără a lua vreo hotărîre. Mai mult, încă o nouă convocare a lui a fost socotită fără utilitate. Din ce motive anume, nu e locul să discutăm aici. Fapt e, că prin aceasta, ideea pregătirii bisericilor în vederea convocărei unui sinod ecumenic, a fost, în ce priveşte ierarhia superioară cel puţin, abandonată. Ceea ce socotim noi a fost o mare, o neiertată greşală. Dar ideile mari, odată intrate în circulaţie nu dispar, ci lucrează în adânc, revenind la suprafaţă, atunci când noi condiţii le cheamă la viaţă. Ideea reintrării în ritmul ecumenieităţii părăsită de ierarhie a fost reluată de profesorii de teologie şi din impulsurile ei a răsărit şi gândul congresului ţinut la Atena între 29 Noembrie şi 6 Decembrie 1936. Plănuit mai de demult de profesorii de teologie ortodocşi, reuniţi în congrese mondiale sub egida Alianţei pentru înfrăţirea popoarelor prin biserici, el şi-a căpătat conzistenţă şi şi-a fixat programul de lucru, în conferinţa de la Bucureşti din Mai 1930, cu care ocazie s’a obţinut adeziunea tuturor facultăţilor teologice ortodoxe existente astăzi în lume. Pe baza programului de la Bucureşti s’a ţinut apoi congresul de la Atena. Şi faptul că acest congres s’a ţinut, că a isbutit să se ţină, constitue sin- 129 © BCU Cluj gur un eveniment de o capitală importanţă pentru lumea ortodoxă. Căci e pentru prima dată în analele ortodoxiei, când un astfel de congres se adună. In trecut, în plina epocă a ecumenicităţii, se adunau în soboare ecumenice sau locale ierarhii, mulţi dintre ei străluciţi teologi. Nici odată însă teologii ca atare. Şcoalele teologice, unele din ele de strălucită faimă şi adâncă vechime, cum au fost cele din Alexandria, Antiohia, Cesaria sau Ordessa, au reprezentat tendinţe şi curente particulariste, adesea chiar antagoniste. Cei ce ţineau strânse firele comuniunii erau ierarhii. N’a fost altfel nici mai târziu, când locul soboarelor l-au luat înaltele centre de cultură teologică care au fost universităţile. Maeştrii de teologie din aceste vremuri, cultivau cu predilecţie problemele care deosibeau între ele şcolile şi bisericile şi nu pe cele care le uneau. Timpurile de astăzi cu atacurile concentrice contra creştinătăţii de pretutindeni şi situaţia precară în care se găseşte cea din Răsărit au determinat o schimbare de poziţii. Şi în vreme ce ierarhia se lăsa încă debordată de balastul istorico-politic, care a făcut zid compact de despărţire din uşoarele linii de demarcaţii dintre bisericile locale, profesorii de teologie cred că singura reţetă de salvare e refacerea în duh şi faptă a marii ecumenicităţi creştine. Vor isbuti ei acolo unde pare să fi eşuat ierarhii ? Să sperăm că da. In orice caz, congresul dela Atena e prima încercare. Şi după cum au decurs lucrurile, o fericită înoeroare. Căd sarcina ce şi-o asumase acest prim congres al teologiei ortodoxe nu era de loc uşoară. însăşi problemele care au fost puse în discuţie, care fatal trebuiau să fie puse în discuţie cu toată grija avută la delimitarea lor, ridicau multe şi îndelungate controverse, inerente îndelungatei perioade lipsită de contactul de gândire în lumea ortodoxă. Căci în tot acest răstimp, fiecare biserică şi-a creiat pentru diferitele probleme un fel propriu de a le accentua şi articula în legătură cu contingenţele timpului, evoluţia statului şi geniul poporului sau al ras-sei. Spiritul slav, aplicat spre mistidsm şi mesianism, a evoluat pe linia de gândire a ortodoxiei altfel decât spiritul grec, raţionalist, dialectic şi istoricist. După cum altfel s’a reflectat şi s’a realizat acest duh al ortodoxiei pe substratul latin al rassei noastre, predominată de tradiţionalism şi organicism. Astfel slavii — şi în speţă Ruşii, au elaborat o întreagă eshatologie şi antropologie plină de un accentuat tragism mistico-asiatic, pe când Grecii s’au menţinut într’o permanentă sforţare de a potrivi mersul ortodoxiei cu propriile lor destine naţionale. S’a ajuns astfel de a se vorbi de o ortodoxie slavă, alături de una greacă, sau de o ortodoxie slavo-greacă prin ridicarea acestor coeficiente particulariste la rangul de tribute proprii ale ortodoxid. Intre ele biserica română, a păstrat ou simţu-i latin de măsură drumul drept al ortodoxiei. De aceea n’a fost o simplă întâmplare, că ultima dată, când ortodoxia a mai vorbit în limbajul comun al comuniunii ecumenice a fost sinodul de la Iaşi, când s’a şi stabilit dreptarul comun de mărturisire al ortodoxiei. Congresul teologic de la Atena a fost, după aproape 3 veacuri de răzleţire, prima încercare de a se relua iarăşi vechiul drum ai gândirii comune în marea familie a ortodoxiei, încercare, care, după cum am spus, a şi reuşit în cea mai mare parte. Căci singurul fapt că congresul s’a ţinut; că ne-am adunat teologi români, teologi greci cu teologi bulgari, teologi sârbi cu cei polonezi; că ne-am cunoscut şi am discutat şi ne-am despărţit, nu risipiţi din nou în cele 4 vânturi ale văzduhului ,fără a mai şti unii de alţii, cum ne prooroceau unii dintre binevoitorii ortodoxiei, ci cu dorinţa vie de a ne reîntâlni şi a continua mai departe discuţia asupra problemelor acum abia schiţate, cu ho-tărîrea fermă de a stabili asupra lor sensul comun şi hotărît al ortodoxiei — singur acest fapt constitue prima şi marea izbândă a congresului. In ce priveşte, acum, problemele însăşi, care au fost puse în discuţie, vom stărui, aici, numai asupra unora dintre ele. Şi anume asupra acelora care prin diversitatea şi amplitudinea discuţiilor au pus în evidenţă deosebiri de concepţii mai marcante, între diferitele biserici sau mai bine zis, între diferitele curente teologice din ortodoxie. Intre acestea au fost: problema autorităţii, cea a tradiţiei şi inspiraţiei şi cea a ecumenicităţii. Prima chestiune s’a detaşat din cadrul mai larg al temei în care s’au şi deschis des-baterile congresului: Fixarea punctelor fundamentale ale ortodoxiei. Problemă vastă şi dificilă prin însăşi natura ei, ea singură capabilă de a epuiza întreaga ordine de idei a unui atare congres. Intre caracteristicile ortodoxiei intră, fireşte, şi chestiunea deţinerii şi exercitării dreptului supremei autorităţi în materie de conduită. După formula consacrată, această supremă autoritate aparţine, în ortodoxie, ierarhiei superioare sub forma sinodalităţii. Teologii ruşi, au 130 © BCU Cluj pus însă în discuţie valabilitatea şi chiar ortodoxia acestui fel de a privi principiul autorităţii. - Şi anume, preoţii profesori de la institutul teologic rus din Paris, Sergiu Bulgakof şi W. Florovschi, au susţinut că în ortodoxie autoritatea supremă, aceia adică, care, în ultimă instanţă conferă adeziunea sau neadeziunea la dreapta credinţă, nu e ierarhică, fie ea luată chiar sub forma sinodalităţii absolute, deci ecumenice, ci marea colectivitatea vie a credincioşilor, care sunt laicii şi clericii de toate treptele, deopotrivă. E vechiul concept al „sobor-nicităţii“, pe care teologii ruşi, influenţaţi de actualele stări din Rusia, ţineau să-l substituie nu numai conceptului de ecumenicitate, ci şi celui de autoritate. Ca temeiuri de susţinere erau invocate, între altele, faptul că au fost sinoade „ecumenice" infirmate prin naaderarea la hotărârile lor a marei masse a credincioşilor, cum au fost sinodul din Efes — din timpurile patristice, sau cel din Florenţa din timpurile încercărilor pentru unire. La aceasta era de adăogat şi situaţia personală în care se găsea, cel puţin unul dintre susţinătorii tezei, Sergiu Bulgakof, a cărui concepţie „sofiamică“ fusese declarată de „neortodoxă" de către sinodul prelaţilor ruşi refugiaţi, din Carlovitz, ca şi de Sergiu al Moscovei. Fără a se intra mai adânc în discuţia acestei teze întrucât se stabilise ca normă de discuţie, că părerile sunt libere, fără ca ele să angajeze congresul, s’a ripostat din partea delegaţiei române, prin păr. Arhim. Scriban, că conceptul de „soborrticitat.e" aşa cuim îl prezintă delegaţia rusă nu acopere pe cel de „ecumenicitate" aşa cum îl defineşte biserica, şi în al doilea rând massa credincioşilor e ceva prea incert şi confuz spre a face din ea supremul criteriu al certitudinei în materie de credinţă. A-l accepta ar însemna a introduce anarhia massei în ortodoxie, tot aşa de periculoasă ca şi anarhia individualistă din biserica protestantă. Aceeaşi tendinţă spre un radicalism quasi-laicisant s’a desprins şi din felul cum profesorul Florovschi a prezentat influenţele pe care ortodoxia le-a suferit din partea catolicismului şi protestantismului după căderea Constanti-nopolei. Vorbind de biserica rusă, Florovschi a făcut bizara afirmaţie că, începând cu opera lui Petru Moghla şi cu „Catehismul" de la Iaşi, care constitue de fapt prima încercare masivă de a catoliciza ortodoxia, toţi marii dogmatişti ruşi, de provenienţă ierarhică, au fost, sau catolicîzanţi, ca Macarîe, sau protes-tantizaţi, ca Filaret al Cernigovului. Şi a tre- buit să se ridice un laic — Chiraevschi ? — care să dea o dogmatică adevărat ortodoxă, repudiată însă de biserica ierarhică. Deci de o „puritate" a ortodoxiei nu se poate vorbi. Ea trelbue total refăoută ,pe baza izvoarelor patristice. Părere fireşte cU mult prea hazardată. Cel puţin în ce priveşte partea referitoare la opera lui Petru Moghilă, pe care e drept că prof. rus l-a lăsat în seama bisericii române, căreia îi şi aparţine. Din partea delegaţiei române s’a răspuns prin d. Şerban Ionescu şi autorul acestor rânduri că şi acest proces, dacă ar fi aşa, ar privi cel mult teologia rusă şi nu pe cea ortodoxă, iar în ce priveşte pe Petru Moghilă, cel mai bun răspuns ni-1 dau catolicii înşişi, oare văd în el un fanatic anitiua-tolic şi nu un catolicizant. De altfel chiar restul delegaţiei ruse a fost contra acestui radicalism, cu aer cam de butadă a prof. Florovschi şi prin glasul prof. Zenkovschi a arătat că acestea sunt păreri strict personale ale păr. Florovschi, şi nu ale delegaţiei ruse. Evident însă, dă apelul de întoarcere către sf. Părinţi, sursa generatoare a ortodoxiei noastre, a stat pe sufletele noastre, ale tuturor, fiecare simţind şi ştiind că acolo e temeiul şi îndreptarul ortodoxiei. Totuşi, cu oareoari îngrădiri şi rezerve, pe care le-a evidenţiat interesanta discuţie dusă în jurul problemei: Inspiraţiei cărţilor sfinte. Toate referatele în materie au convenit că inspiraţia este a se restrânge numai asupra fondului religios-moral al scripturii, lăsând în afară de ea toate celelalte chestiuni de natură istorică, geografică, astronomică, fizică, etc., care nu sunt decât trecătoare păreri şi ştiinţi omeneşti. Şi atunci a fost firească întrebarea, care era şi o concesie: Dacă aşa stau lucrurile, ce mai rămâne de apărat ca act divin al inspiraţiei din referatul Sf. Scripturi asupra creaţiei, decât faptul creator însuşi ? Şi de ce stăm şi astăzi pe aceiaşi poziţie a „Exaimeronului" marelui Vasilie care apăra, cu date — ele însăşi — supuse imperfecţiei vremii inspiraţia literală totală a referatului scripturiistie ? întrebare, care a putut scandaliza pe unii dintre noi, dar care era perfect îndreptăţită şi necesară în cadrul tezei general admisă asupra felului de a se înţelege inspiraţia divină a Cărţilor sfinte. In orice caz, un viitor congres teologic va trebui să dea un răspuns precis la o astfel de întrebare, şi altele asemenea, spre a scuti teologia — şi mai ales Apologetica, de o întreagă serie de eforturi inutile. O chestiune, care a prilejuit deasemeni atitudini diferite din partea congresiştilor a fost cea a Convocării unui sinod ecumenic. Din considerentele noastre introductive ar fi rezultat că 131 © BCU Cluj atitudinea congresului faţă de această problemă nu putea fi decât una favorabilă convocării. Şi totuşi n’a fost aşa. Principalii referenţi prezenţi ai problemei, profesorii Alevizatos-Atena şi Zan-coff-Sofia au fost contra convocării. Nu pentru că un sinod ecumenic n’ar fi necesar, ci pen-trueă,. în actuala stare de lucruri, convocarea lui nu e posibilă. Sunt prea multe greutăţile ce-i stau în cale. Greutăţi de tot felul. Şi în dorinţa de a-i înlătura necesitatea cu care el se impunea, s’a mers până acolo încât s’a afirmat nu numai că nu avem posibilitatea, dar nici calitatea, de a-1 convoca. Nefiind decât o parte din creştinătate şi încă cea mai mică, n’am putea realiza, cantitativ cel puţin, ecume-nicitatea. Fireşte, au fost exageraţiuni aprinse în focul discuţiei, asupra cărora s’a revenit, căutându-se alte motive. Fiindcă, după cum se vedea, nici Grecii şi nici Ruşii nu doreau sinodul. Grecii din anumite motive dorind să se prelungească actuala stare de lucruri, Ruşii din atâtea motive aşteptând să se schimbe actuala stare de lucruri. Şi ceea ce e mai curios că atât Sârbii cât şi Bulgarii, — din simpatie pentru Ruşi poate ? — au aderat la acelaşi punct de vedere. Deşi în însuşi interesul bisericii ruse ar fi necesară şi cât mai curând această mobilizare a întregii conştiinţi ortodoxe prin un sinod ecumenic. Că un astfel de sinod are nevoe de o lungă şi serioasă pregătire, e prea adevărat. Şi sub acest raport, rezervele exprimate de referenţi au fost îndreptăţite. Dar fie peste 10, fie peste 20 de ani, acest sinod trebue să se ţină serios şi din vreme pregătit, între alte mijloace, şi prin aceste congrese teologice. Sau mai ales, prin aceste congrese teologice. E punctul de acord asupra căruia pare să se fi oprit congresul. Căci cu toate rezervele făcute, necesitatea convocării unui atare congres, plutea în aer ca şi în sufletele tuturor. C. NOICA ŞI PROBLEMA In Introducerea noului său volum, Concepte deschise în istoria filosof iei la Descartes, Leib~ nitz şi Kant, Constantin Noica scrie în cuvinte nuanţate de un discret lirism, un fel de elogiu al gândirii de lungă durată. Elogiu al liniştii interioare, văzută pe dimensiuni mari şi oarecum nedefinite. Am citit pasagiul acesta de repetate ori, fiindcă îndată am bănuit că el adună în tâlcul lui o mărturisire revelatoare pentru înţelegerea întregului chip de-a cugeta al tânărului cercetător român. Constantin Noica a adoptat o metodă de i: Chiar şi ale acelor care din motive tactice fuseseră contra convocării. ’ Şi în sfârşit o altă serie de probleme, care au preocupat congresul au fost cele referitoare la problemele sociale în legătura lor cu doctrina ortodoxă. Importanţa lor a făcut ca ele să fie rezervate unei discuţii mai ample primului congres care va urma pe acesta de la Atena. De subliniat bogata contribuţie a delegaţilor români la această grupă de probleme prin referatele d-lor prof. V. Ispir, Şerban Ionescu şi Theodor Popescu. In special referatul d-lui Theodor Popescu: „Creştinismul şi cultura", a fost viu aplaudat şi repetat şi sub forma unei conferinţe publice pentru neparticipanţii la congres. Aceasta a fost în general fizionomia, atmosfera şi rezultatele congresului de la Atena. Rezoluţiuni nu s’au luat. Rodul acestui prim congres a fost mai mult luarea de contact între profesori şi Facultăţi şi stabilirea unei atmosfere comune de înţelegere în tratarea problemelor. Ceea ce i-a şi izbutit. Congresul viitor se va ţine la Bucureşti — în Mai 1939, căruia i s’au fixat ca teme speciale de discuţie două dintre grupele de probleme, care în special s’au impus atenţiei congresului de la Atena : „Temeiurile şi izvoarele credinţei ortodoxe" şi „Misiunea socială a bisericei ortodoxe cărora evident li se vor putea adăoga şi alte probleme, asupra cărora se vor fi prezentat din timp referate. La congresul din Bucureşti se vor lua şi rezoluţii, care să corustitue linii de orientare pentru toate Facultăţile. E un pas hotărîtor pe drumul ecumenicităţii. Şi să sperăm că ţara şi teologia ortodoxă română se vor arăta cu prilejul acestui congres la înălţimea prestigiului, de care am constatat, că se bucură şi acum în icomcartul ortodoxiei. IQAN G. SAVIN CONCEPTULUI DESCHIS lucru rară, prea rară, la grăbiţii lui camarazi de generaţie. Neacceptând să-şi irosească zestrea virtuţilor intelectuale în genul lesne de mânuit al esteticei impresioniste, el s’a decis ea, înainte de orice, să cunoască temeinic cele mai însemnate opere de filosofie clasică, să le analizeze sârguincios şi să strângă din bogatul lor conţinut, material cu care să dureze baze construcţiilor originale de mai târziu. Cred că din această nobilă intenţie au răsărit cele trei studii publicate în cartea lui recentă, de care vreau să mă ocup aici. © BCU Cluj Las deocamdată laoparte discuţia referitoare la teoria „lucrului în sine“ kantian. E mai potrivit să înfăţişez problema conceptului deschis la Descartes şi Leibniz. Din mai multe motive. In primul rând, Descartes şi Leibniz gândesc aproape în acelaş spirit. Linia filosofici lor, odată eu Im. Kant se frânge şi se bifurcă, alcătuind un neistovit izvor de hrană pentru desvoltarea cugetării europene, dealun-gul veacului al XlX-lea. Intr’adevăr, autorul celebrului Discurs de la 1637 are câteva izbitoare note comune cu Leibniz. Trebuie amintit cu cea mai lucidă insistenţă, interesul amândurora dovedit faţă de ştiinţe şi faţă de evoluţia lor. Astfel priviţi, Descartes şi contemporanul său german mai puţin vârstnic, sunt foarte actuali. Amândoi au căutat să fundamenteze pe o întreagă viziune metafizică ştiinţele. Preocupări identice i-au stăpânit: enciclopedismul şi universalismul. Enciclopedismul ,adică dorinţa aceea născută din zări diverse, de a-şi risipi sufletul şi mintea în toate tărâmurile şi peste toate hotarele. De unde, o luxuriantă varietate de vreri şi de gândiri. Universalismul, dimpotrivă: unifică şi reduce. Leibniz şi cu oarecari rezerve Descartes, pretutindeni s’au străduit să efectueze sinteze împăciuitoare, să armonizeze tendinţe contrare şi să aducă nivelare peste duritatea oricărui contrast. Ceeace, aparent, era discontinuu şi advers, în creerul filosofului se organizează unitar şi simplu. Diversitatea exterioară a cunoştinţelor dobândite prin trudă enciclopedică, se preschimbă în clar şi calm peisagiu de universalitate. Să nu ne mirăm dacă operele lui Descartes şi Leibniz sunt scrise sub duhul vrăjitor al unei minunate obsesii: aceea de-a formula un concept adânc şi vast, în care să se contopească toate însuşirile particulare ale feluritelor ştiinţe existente. Neîndoios că întruchiparea unui asemenea concept general este un act de nemărginit elan sintetic. Constantin Noica discută subtil şi documentat rosturile acestui act mental de îndrăzneală biruitoare. Să lămurim aşa dar, acuma, ce însemnează un concept deschis. încercarea noastră de lămurire e nevoită să străbată regiuni ocolitoare. . Din cele trei moduri de-a face istorie, Constantin Noica l-a ales pe acela explicativ, care constă în descrierea unui sistem filosofic sub aspectul factorilor ce i-au determinat apariţia şi mai cu seamă .arătând felul în care s’au desfăşurat ideile lui alcătuitoare. E cu neputinţă să retrăieşti integral istoria. Ea poate fi doar resimţită în capitole disparate. Cine se lasă robit de dorinţa nepământească de-a face istorie, acela gândeşte împreună ou toate sistemele la aprofundarea cărora lucrează, acela visează neturburat şi niciodată nu se grăbeşte. Căci asta-i însuşirea de frunte a spiritului — să nu aibă o limită finală, să fie mereu gata pentru o nouă renaştere din propria lui substanţă, mistuită numai la suprafaţă. Unde se termină o viaţă în spirit? Sau ceva mai răspicat: unde ar trebui să se termine o asemenea viaţă? Insul care n’a rămas câtuşi de puţin străin de drama experienţelor lăuntrice, ştie că filosofia este o necontenită complicare de probleme irezolvabile. Fără nici o exagerare, suntem îndreptăţiţi să spunem că în domeniul metafizicei, ne 'izbim la fiecare răscruce de o crudă fatalitate a irezolvabilului. Când ai convingerea că ai reuşit să formulezi un răspuns definitiv într’o chestiune oarecare, tocmai atunci vezi, uluit, cum la cea dintâi analiză nepărtinitoare, din cuvântul tău socotit hotărâtor, ţâşneşte o sumedenie de întrebări nebănuite. Această stranie multiplicare săvârşită la porunca unui principiu de logică internă a faptelor filosoficeşti, e sortită să nu-şi sece fecunditatea decât odată cu moartea spiritului. Orice soluţie, fie ea închegată cu cea mai dârză pasiune constructivă, îşi plesneşte învelişul în clipa în care avântul iscoditor al minţii se apropie de ea. Soluţia se deschide asemenea unui mugure învins de puterea luminii. Teoria conceptelor deschise, — fireşte, acum nimic mai lesne de priceput decât noima pe care această expresie o adăposteşte sub sugestiva ei sonoritate. Declarându-te ucenicul teoriei conceptelor deschise, implicit câştigi o altă perspectivă a lucrurilor. Le judeci sub specia nedeterminării lor. Iar lumea o trăieşti ca o virtualitate. Nici un obiect nu te ispiteşte prin calităţile lui statice. Totul te atrage prin posibilitatea unei neţărmurite creşteri viitoare. In fiecare fiinţă sau act sufletesc îţi place să descoperi un fluid de mişcare latentă, ascunsă. Un concept deschis este un concept care nu se sfârşeşte... îndemnat de ţinta de-a întocmi, cu vremea, o istorie a ideii de mathesis universalis, C. Noica ne oferă în primul său studiu o interpretare a lui Descartes condusă de un criteriu în bună măsură inedit. Anul 1619, pare-se, este data ivirii noţiunii de ştiinţă universală. Des-oartes era torturat de visul exclusiv al unei ştiinţe minunate. Care o fi fost icoana ei lămurită nu ne este încă îngăduit să ştim. In închipuirea febrilă a filosofului, gândul discipli-nii uimitor unificatoare nu-şi avea deocamdată *33 © BCU Cluj tăiate contururile. Stăruia această disciplină în-tr’o formă difuză. Timpul o va limpezi, împodobind-o cu ireale jocuri de lumini interioare. Gh. Adam, autorizatul comentator cartesian, desprinde patru invenţii care, probabil, au subjugat mintea tânără şi erudită a lui Descartes: regula proporţiilor, schimbarea scrierii algebrice, constituirea geometriei analitice, — toate încoronate sintetic de o nouă ierarhizare a ştiinţelor. In faţa enunţării ipotetice a lui Ch. Adam, C. Noica ia o atitudine de foarte distins criticism. Călăuzit de criteriul cronologic, Noica dovedeşte şubrezenia părerii lui Ch. Adam, cu ajutorul unui proces, bine botezat, de eliminare succesivă. Truda interpretatorului român se îndreaptă către argumentarea unei categorice deosebiri între ideia de mathesis univer-salis şi cele patru puncte propuse. Paginile în care se discută această problemă, mărturisesc, m’au surprins prin sclipirile lor pătrunzătoare. Drumul străbătut de Descartes până să ajungă la enunţarea conceptului de ştiinţă universală, ni-1 prezintă C. Noica neted şi cu o remarcabilă forţă de disociere. Se despică aici fraze izolate şi fragmente de gândire, ameninţate la fiecare rând de riscuri enorme. Simţul logicei trebuie să-l stăpâneşti, mereu treaz şi iscusit. Descartes porneşte dela constatarea că singurele date demne de îndeletnicirea noastră ştiinţifică sunt acelea de natură matematică. Cunoştinţele matematice au o adâncime care n’a fost îndeajuns subliniată. Prin ele spiritul uman activează în zone verticale, de unde i se desvăluie un câmp de viziune pe a cărui întindere coboară din văzduh, firesc şi făgăduitor, ca o umbră de frumuseţe fictivă, ideia albă de mathesis universalis, însufleţită de nostalgia ordinii şi a măsurii. Şi Constantin Noica afirmă că ştiinţa ordinii şi a măsurii se confundă cu primul punct preconizat de Ch. Adam, cu regula proporţiilor, de altfel singurul admis ca valabil. Dar greutăţile deabia acuma încep ,aspre. Termenul de mathesis universalis conţine în structura lui o vădită dualitate de sens. El însemnează disciplină şi matematică, deopotrivă, întrebarea principală aceasta este: la Descartes e vorba despre o matematică universală sau despre o ştiinţă universală? Spre a închega un răspuns întemeiat, C. Noica ne prezintă o înlănţuire de demonstraţii, care, încă odată, îi reliefează viu apreciabilele sale însuşiri de cărturar. Cititorul asistă la disecarea unor chestiuni oarecum ajutătoare, secundare. De pildă, Noica se concentrează asupra metodei carte-siane. Simplificată până la ultima ei consecinţă, metoda lui Descartes intră în actul cu- prinzător al intuiţiei. Prin intuiţie omul culege numeroase cunoştinţe care, apoi, se cer armonizate într’un corp omogen şi organic. Ceeace, evident, e imposibil în afara categoriei de ştiinţă universală. După ce am ieşit din atmosfera purificatoare a acestor consideraţii auxiliare, suntem siliţi să spunem că noţiunea de mathesis universalis, deşi primordial înrădăcinată în pământul matematicii, se înalţă şi devine din ce în ce mai adăpostitoare, până la limita vastă a îmbrăţişării întregului intelect omenesc. Aşa încât, obiecţiile referitoare la confuzia celor două planuri — metodic şi epistemologic, — în cazul special al lui Descartes, îşi pierd orice îndreptăţire. Ştiinţa universală, deci, este ansamblul organizat al tuturor cunoştinţelor noastre. Dar mai e şi altceva: o cale de înţelegere şi de cucerire, necontenit deschisă, către noui şi diverse fapte. Ştiinţa universală este adică şi „mişcarea noţiunilor fundamentale către captarea cunoştinţelor derivate" fp. 28). Propriu zis, de aici înainte Descartes gândeşte numai matematic. îmbogăţirea intelectului uman, din chiar substanţa conceptelor lui originare, se săvârşeşte prin mijloace matematice. Şi într’un auster spirit matematic. Noţiunile fundamentale cu care lucrează raţiunea, se vor algebriza, rând pe rând. Ideia de mărime ocupă în cugetarea lui Descartes un loc de nesdrunoinată supremaţie. Valabilitatea mărimii se revarsă peste hotarele spaţialităţii, în cosmosul imaterialităţii — pretutindeni. Din motive de economie intelectuală şi de înlesnire, e bine să operăm cu un singur soi de mărime: eu aceea lineară, care posedă într’un grad inegalabil virtutea de-a ne arăta deosebirea de raport dintre mai multe lucruri. Din moment ce înseşi cunoştinţele fundamentale sânt robite de severitatea tiparului linear, cunoştinţele derivate le vom putea descoperi numai prin operaţii de linii. In fond, adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea sunt doar fragmente ale unei disciplini imitare a proporţiilor. Filonul gândirii cartesiene se desluşeşte astfel, suficient de uşor. Pornit cu intenţia de a se ocupa cu cunoştinţe de tip matematic. Descartes în curând a constatat că aproape toate faptele sunt reductibile la ordine şi măsură, în sensul că ele au calitatea de-a primi dimensiuni. Dimensiunile lăsându-se reprezentate prin linii, filosofia lui Descartes sfârşeşte prin formularea apologetică a unei ştiinţe a proporţiilor lineare. Mathesis universalis are aderenţe în trei direcţii: în matematici, în metodică şi în metafizică. Paradoxul uluitor al frumuseţii sale, rezidă *34 © BCU Cluj tocmai aici: mathesis universalis se împotriveşte oricărei tentative mentale de-a o defini răspicat. Ea este un concept deschis. In cel de-al doilea studiu, C. Noica urmăreşte problema noţiunii de ştiinţă universală la Leib-niz. In filele introductive se schiţează sugestiv starea spirituală a vremii. Veacul al XVlI-lea e bântuit de aprige elanuri universaliste. Leib-nitz se resimte înrâurit însă îşi păstrează nealterată originalitatea creatoare. Aşa, de exemplu, la el ideia vagă de limbă paneuropeană se înzestrează Cu un fecund substrat logic. Cuvintele, potrivit judecăţii leibniziene, aveau menirea să traducă relaţii conceptuale, nu numai înţelesuri practice. Iată că primul semn de universalism se iveşte. La vârsta prematură de 19 ani, când a compus Dissertatio de arte combinatoria, Leib-niz face din număr o entitate aplicabilă şi existenţelor incorporale. Deci şi ştiinţei generale a principiilor, — metafizicei. Metafizica nu depăşeşte celeilalte discipline, -ci le uneşte prin desvăluirea elementelor lor universale. Firesc, Leibniz va insista în această Disertaţie asupra logicei invenţiunii — cu reversul ei: arta combinatorie, — conţinând apoi câteva concepte simple şi categorii. Coutourat rezumă însemnătatea cărţii de fragedă tinereţe a filosofului german, aşa: tendinţa de a simplifica noţiunile complexe, gândul de-a dărui un nume noţiunilor căpătate şi marea intenţie a combinării inventive. Enumerarea propoziţiilor lui Coutourat se identifică pe deplin cu scoaterea lui Leibniz din primejdia enciclopedismului şi intrarea în făgaşul tradiţiei universaliste. Interesant este să ştim cum s’a comportat plăsmuitorul monadologiei, faţă de metoda lui Descartes. Vorbele rostise de Leibniz sunt de laudă, dar mai cu seamă de necruţătoare rezervă .Uneori nu se sfieşte să scrie că principiile cartesiene sunt nesemnificative şi utile numai înlăuntrul unei alte metode decât aceea arătată de autorul lor. Probabil atitudinea lui Leibniz se justifică prin încercarea lui de-a înlocui ştiinţa cartesiană a cantităţii printr’o ştiinţă a SIMBOL Civilizaţia noastră duce lipsă de fapte, care să-i însemneze drumul cu strălucitoare ţâşniri de trăire simbolică. Şi poate că în această lentă şi normală evoluţie se împlineşte însăşi profeţia dureroasă a lui Spengler, care vedea în civilizaţie o uniformă curgere de materie şi de util, în contrast cu ceea ce denumea cultură şi care înfăţişa pentru el o înaltă efloresceniţă de valori spirituale. Gesturile eroice par a fi formelor şi formulelor. Forma este altceva decât mărimea. Aparent, Descartes era lăsat în urmă. Real, Leibniz se aşeza pe o poziţie mai veche. Metoda leibniziană trebuie strânsă, bob cu bob, din texte răsleţe. Nicăieri nu se găseşte sistematic expusă. Ea se cuprinde în expresia de scientia generalis, râvnitoare să fie un fel de logică a tuturor ştiinţelor legaite între ele prin elemente comune şi permanente. Asta îl distanţează simţitor faţă de Descartes, care se mulţumea să ne ofere proporţii lineare, deci cantităţi. . Două momente hotărîtoare se disting în metoda leibniziană : invenţia şi fundamentarea, care până la urmă se topesc în una şi aceeaşi realitate raţională. Descartes şi Leibniz se aseamănă prin idealitatea metodelor. Practic, gânditorul german reprezintă o fază de progres. In cercetarea ştiinţifică el întrebuinţează două principii: principiul identităţii şi principiul raţiunii suficiente. Scientia generalis aparţine unei „nescdentis se numerare animi“ — ceeace o face să fie un concept deschis adică, sincer spus, un vis neprihănit şi naiv, întocmai cum mathesis universalis era o halucinaţie pură şi genială a altui vizionar pe care veacul său nu l-a -încăput, a lui Descartes. Constantin Noica a dovedit prin volumul, Concepte deschise... că este un cap limpede şi mai presus de toate pregătit. Chipul în care ştie să abordeze o problemă de subtil amănunt, sprijinit la fiecare pagină de pasagil concludente, stilul său sobru şi totuşi umbrit de fine nuanţe, cât şi orientarea sa sigură în tărâmul încărcat de amăgiri al filosofiei, mă determină să leg de numele lui tânăr şi românesc cele mai tăgăduitoare nădejdi. Căci deocamdată Constantin Noica preţuieşte mai mult prin autenticele virtualităţi ce zac în sufletul său decât prin seriozitatea lucrărilor publicate. Şi acesta e un elogiu pe care prea puţini dintre noi îl merităm. SEPTIMIU BUCUR IBERIC rămas şi ele în urmă, ţărmurile în sfera ideală a culturii. Intr’a-devăr, civilizaţia a depreciat eroismul, l-a proletarizat, transformând chiar războiul, acest suprem altar de eroism, într’o măcelărie anonimă unde calităţile individului sunt anihilate de puterea inconştientă a armelor moderne. De aici, din această supremaţie a invenţiei, din acest dictatoriat al maşinii, s’a născut noul caracter al ultimelor două veacuri. *35 © BCU Cluj Omul civilizaţiei trăieşte pasiv, angrenat în-tr’un sistem social pe rare nu-1 mai conduce el, târîndu-şi zilele în ritmul monoton pe care îl imprimă mecanizarea cotidianului, urând astfel orice efort către singularizarea personalităţii. Unde ar mai încăpea eroismul aici ? Dar însăşi noţiunea de erou implică un pronunţat personalism, acea descătuşare de comun care e în acelaş timp un efort unic şi o izbândă asupra eului însuşi.. Iată, de pildă, eroismul primilor creştini, desprinşi din conduita generală a massei, suferind pentru această izolare voită şi pentru credinţa lor nouă. Sau eroismul de baladă al veacurilor româneşti, care sunt o continuă luptă de apărare a personalităţii noastre etnice. Astăzi noţiunea de erou coincide cu aceea de 'campion sportiv, confundându-se astfel o trăsătură de caracter înăseută, eu o simplă chestiune de obişnuinţă şi de antrenament. Insă omenirea actuală s’a deprins Cu asemenea surogate şi ceeace surprinde astăzi nu e mediocritatea eroului de stadion, oi (însăşi nebunia eroului antic, acest adevărat creator de eroism. E atât de tristă pentru noi constatarea lui Spengler şi atât de descurajantă, încât reînvierea unui nou romantism ideologic, care să permită refugiul în simplitatea pură a trecutului, ar putea fi fără îndoială o soluţie şi o învigorare a spiritului de elită. Şi poate reîntoarcerea către acel 1400 al lui Eminescu, va deveni din nou actuală, Ca o supremă evadare din miniatura decolorată a prezentului. Oricum, nu cred că se va putea vreodată îmbrăca - în zale de eroism acest sfert de veac XX, care a trecut peste noi cu izbucniri de războaie şi revoluţii, fără să fie totuşi decât o monotonă învolburare de masse. Şi după cum e absurd să vorbeşti de geniul unei masse, e tot atât de absurd să crezi în eroismul ei. Teoria mas-selor revoluţionare, creatoare, eroice, în sfârşit, mi se pare de o copilărească naivitate. Există numai un ritm al Colectivităţii, imprimat de bagheta magică a unei personalităţi reprezentative, a unui erou, în sensul pe care-1 dădea Garlyle acestui cuvânt. Iată însă, în revărsarea potolită şi hidoasă a veacului nostru, izbucnind către înaltul cer al gloriei de altă dată, gestul unic şi reprezentativ al rasei latine, adunat ca o fascie de raze, în Ochii cadeţilor din Alcazar. S’a scris atâta despre rezistenţa uluitoare a acestor flăcăi de basm, încât o reeditare aici a isprăvii tar, ar fi 'inutilă. Ceea Ce vreau să relev în aceste rânduri este simbolul rare arde pe frunţile soldaţilor lui Moscardo, comandantul Alcazarului asediat. Iată în sfârşit o licărire de eroism care ia proporţii de simbol deschizător de veac nou. întreaga desfăşurare a acestei aventuri am trăit-o ca pe o realitate vie, în paginile unei cărţi scrisă nu numai cu măestria unor scriitori încercaţi cum sunt autorii ei, d-nii Henri Massis şi Robert Brasillach, dar mai 'ales cu entuziasmul deslănţuit de simpla apariţie a acestui eveniment semnificativ. Cred că finalul firesc al civilizaţiei noastre este devierea către comunism a liberalismului din secolul trecut. Situat doctrinar la antipodul capitalismului liberal, comunismul nu este el însuşi decât un capitalism deghizat, care stăpâneşte masisele nu prin realizarea unor principii rămase între cartoanele programului, ci prin fluturarea abilă a acestor himerice principii. Se dă astăzi în lume o bătălie care e grozavă nu pentrucă opune două tabere stăpânite de idei contrarii, ci pentrucă reprezintă lupta decisivă între lumea veche a democraţiei, concentrată în comunism, şi lumea nouă, a cărei viziune s’a înfiripat — încă fragmentar — sub steagurile Italiei, Germaniei şi Portugaliei. Rezultatul definitiv al uriaşei bătălii la rare asistăm, depinde de frontul spaniol. înfrângerea lui Franco ar fi un argument de proporţii nebănuite în favoarea lumii vechi. Biruinţa lui ar însemna pecetluirea ultimă a acestei hruibe de întuneric, rare se va prăbuşi apoi, încetul cu 'încetul, ca o casă părăsită. Iată de ce gestul cadeţilor din Alcazar îmbracă odăjdii de simbol. Eroismul pare a fi renăscut acolo unde era o profesiune şi o emblemă rare a murit odată cu cel din urmă hidalgo, îndureratul Don Quijotte. Personagiul lui Cervan-tes e de o măreţie nebănuită (pe rare a înţeles-o aşa cum a fost, geniul adânc iberic al lui Unamuno) pentru că înfăţişează sfârşitul unei întregi epoci de glorie eroică, risipită apoi în pragul epocei ce se deschidea şi al cărui final îl trăim noi astăzi. De sub ruinele Alcazarului au ieşit nu oamenii care se adăpostiseră acolo, ei primii reprezentanţi ai erei noi, — cei ce în pivniţele mucede ale cetăţuii asediate s’au ciocnit cu umbrele strămoşilor. Era acolo, fără îndoială, spiritul lui Don Quijotte şi al lui Cid Campeador şi silueta drapată în întuneric a lui Ferdinand Catolicul. „Soy un novio de la muerte Sunt un logodnic al morţii, cânta un cadet de sub dărâmături şi glasul spunea mai mult decât o istorie, pentru că era el însuşi o istorie trăită, o comuniune tragică şi simplă cu cei de dincolo de viaţă. Umbrele istoriei trecute vorbeau în omul istoriei vii. Şi minunea s’a împlinit. De sub bolovanii prăbuşiţi, care 136 © BCU Cluj fuseseră altă dată măreaţa citadelă a Alcazarului din Toledo, a ieşit în lumină, ca o spadă nouă, eroismul omului cel nou. In „Las cadets de l’Alcazar“ d-nii Henri Massis şi Robert Brasillach povestesc drama îndelungată a asediaţilor. Trebue să fi fost ceva acolo, un sprijin supraomenesc, care a întărit sufletele femeilor şi braţele bărbaţilor. Şaizeci şi opt de zile, ferecaţi sub nişte ruine gata să se prăbuşească în fiece clipă, ascultând de sub pământ sgomotul care vestea calea ruinei de dinamită!.. Sunt prinse în aceste pagini câteva fapte de legendă. Sub bubuitul tunurilor şi răpăiala mitralierelor, asediaţii tipăreau în fiecare zi un ziar „El Alcazar". „Qui n’a plus qu’un moment â vivre CRONICA PERPESSICIUS: MENŢIUNI CRITICE, Seria III. — Cel cart îl cunoaşte pe d. Perpessicius — în ipostaza de critic — doar din activitatea sa foiletonistică, rămâne surprins recitindu-1 adunat în carte: amabilul glosator de frumuseţi umile, neştiute, ale cărţilor îi apare mult mai atrăgător, mai împlinit, mai cu rost chiar, de astă dată, în întortochieturile chibzuite şi delicate ale lămuririlor sale de impresii critice. Surpriza aceasta provine din deosebirea de condiţii în cari se înfăţişează acum d. Perpessicius. Nu mai e omul oare semnează uin foileton critic, adică o judecată la care simţi nevoia să apelezi — tu, simplu cetitor — mai mult sau mai puţin imediat după apariţia, cu tămbălău sau în tăcere timidă, a unui autor sau a unei cărţi noi. De obiceiu, acestui fel de apel la judecata d-lui Perpessicius, nu putea să-i turneze, în sufletul tău decât o mişcare surdă de desamăgire dacă nu chiar de iritare. Pur şi simplu — fiindcă nu găseşti această judecată hotărîtă, de valoare, ci un delicat florilegiu a tot ceea ce, bun, se poate culege dintr’o carte cât de proastă, alături de risipa frumoasă a unei memorii de cetitor subţire al literaturii universale, care ştie să aleagă, să reţie şi să amintească cu gust de acolo ceea ce se potriveşte de multe ori foarte vag ou ceea ce discută d-sa din li teratura noastră. Chiar când dispui de suficiente resurse intelectuale ca să poţi să admiri abilitatea şi fine-ţa eu care izbuteşte câteodată d. Perpessicius să-şi exprime opoziţia sa hotărîtă faţă de valoarea literară admisă în aparenţă cu entuziasm, adică paradoxul de a respinge /elogiind — nici atunci această iritantă impresie de nemulţumire, din sufletul tău de cetitor cinstit, nu N’a plus rien â dissimuler"... scria odinioară Quinault. Mă gândesc la rândurile chinuite ale acestui ziar, care aduna, ca o enciclopedie a morţii, tot prinosul de viaţă al acelor suflete în aşteptare, veşnic în aşteptare. Şi într’un colţ, sub tremuratul palid al unei candele, statua Madonei cu nădejdea lui Iisus în braţe... Cartea aceasta ,e poate, unul din cele mai semnificative documente ale vremii, pentru că a surprins evenimentul trecerii dela o eră la alta. Simbolul iberic al cadeţilor redă vieţii întregul ei înţeles pierdut. Trăim din nou în eroic. VINTILA HORIA LITERARĂ dispare. Dimpotrivă, tocmai această abilitate — cu cât o surprinzi mai bine în resorturile ei subtile, cu atât îţi apare mai neavenită, ţie care ai 'venit nu să admiri o tehnică ei să ceri o judecată — sumară dar hotărîtă... Nu e însă nici vina d-lui Peipessicius aicia. D-sa e un om în fond bine intenţionat — prin dragostea sa imensă de literatură, dragoste care e reală şi, oricât s’ar părea de ciudat, cu totul curată :— un om însă pus să activeze într’un domeniu şi în împrejurări cari nu îi sunt proprii. D-sa aduce anume în scrisul nostru un delicios tip de foiletonist literar — însă nu acela care ne trebue astăzi. Căci foiletonul critic — recenzia — oricât e detestat şi privit peiorativ de cei cari azi regretă sacerdotalele şi lungile oficii ale criticei de odinioară — este o reală necesitate şi de aceea trăeşte intens, cu voia ori fără de voia dumnealor. In veacul trecut, turma patriarhală a literelor noastre putea fi condusă simplu cu un toiag şi un fluer solemn de păstor. O revistă-două, cari abia îşi întruchipau materialul (eroicele, înduioşetoarele silinţe de secretar de redacţie, ale lui Iaoob Negruzzi!...) şi o carte-două pe an, iată ceea ce trebuia veghiat de pontifii criticei. In asemenea condiţii, îi era foarte uşor unui Titu Maiorescu să oficieze din înălţimi, la câţiva ani odată, punând ordine între cei ce nu prea se îmbulzeau. Câte un deoeniu de literatură, eu toate numele — dar absolut toate numele lui — cu exemple convingătoare chiar din opera celor pomeniţi, încăpea tocmai bine în cuprinsul unui studiu de proporţii modice. Discuţia critică înaltă, constituirea de scheme ideo- *37 © BCU Cluj logice impozante, era tot una cu respingerea sau acceptarea scriitorilor prezenţi în arena literelor, căci ei bieţii erau atât de puţini încât abia ajungeau pentru exemplificarea teoriilor. Din paradisul literar cineva putea fi foarte uşor isgonit de un om ca Maiorescu, pur şi simplu fiindcă acest exilat n’ar fi găsit să-l apere, să-l readucă, pe nimeni, nici măcar pe unul mult inferior profesorului acesta de estetică, ce îşi permitea singur, cu revista lui, să se ocupe de sportul acesta. Atitudinea militantă, de aela-mare sau repudiere de valori, putea prin urmare coincide firesc cu sinteza critică solemnă, eşafodată la răstimpuri lungi pe principii mari, deasupra actualităţii; fiindcă materialul de creaţie, redus la limită, risca să fie acelaşi dacă cele două funcţii necesare, ale criticei, — aceea de acceptare sau respingere imediată, ho-tărîtă, şi aceea de iluminare târzie, lentă, a valorilor consacrate, — ar fi fost diferenţiate. Opinia noastră publică s’a obicinuit cu această simbioză adhoc şi astăzi, când structura vieţii noastre literare s’a schimbat cu totul — regretând critica solemnă de altădată, dispreţueşte pe nedrept şi nu înţelege foiletonul critic, care e cu totul altceva. Studiul critic e înţelegere; foiletonul e atitudine. Studiul îşi poate îngădui truda de a sonda cu tot felul de mijloace până să aducă lumina necesară pentru înţelegerea operei, poate să lămurească totul, fiindcă are timp să construiască şi are material solid: valoarea de creaţie unanim acceptată; el trebue să ajungă la revelaţii certe, definitive; studiul poate oscila dar nu trebue să greşască. Foiletonul e reacţia imediată a opiniei critice; el nu trebue mai întâi de toate să lămurească ci să aleagă. Astăzi, când producţia literară e şi la noi atât de multiplă şi de haotică, azi când mulţimea scriitorilor s’a organizat pe partide şi bisericuţe, când a găsit aliaţi atât de puternici în subsolurile gazetelor, criticul nu îşi poate a-plioa lentele mijloace de investigaţie asupra tot ce apare — ca în vremile patriarhale de cari am vorbit — nici să îşi ia materialul de cercetat la întâmplare. E necesară în prealabil o curăţire sumară dar fără milă a terenului. E ce-eace trebue să facă foiletonul. El distinge imediat valorile de non-valori, pentru ca apoi critica propriu zisă să se poată apleca în linişte şi cu folos doar asupra celor dintâi. De aceea, foiletonistului critic îi trebue nu solemnitate ci gust, nu putere asociativă ci hotărîre în distingeri. Un foileton poate greşi dar nu trebuie să şovăiască. Foiletonistul e apoi omul timpului său mai întâi de toate. El trebue să urmărească, să distingă, pe lângă valorile supratemporale şi acel material mediocru dar util, care trebue să în-graşe într’un anumit fel un anumit teren de creaţie, ea din el să poată răsări mai târziu opera perfectă care ne trebue. Foiletonistul e în acelaş timp şi animator, nu numai judecător. Poziţia lui e deci extrem de dificilă. I se cer o sumă uriaşă de energii de multe ori aproape imposibil de înmănunchiat: entuziasm de animator şi judecată severă în alegere; simţul valorilor definitive şi privirea sigură a câmpului întreg de creaţie, cu lipsurile lui cari trebuesc împlinite, chiar prin întruchipări mai puţin desăvârşite la început; fineţă în înţelegere şi hotărîre brutală în sentinţă... Şi toată această cheltuială imensă de suflet e răsplătită printr’o considerare peiorativă: şi de către scriitori, cari oftează cu gândul la frumoasele vremi ale studiilor critice ce apăreau pontificale la câţiva ani odată dar te privesc ucigător pe sub sprâncene dacă ai întârziat o săptămână-două să scrii despre cartea lor, — ca şi de public, pe care fireşte raritatea solemnă a apariţiei tale critice l-ar fi impresionat mai mult. Negreşit acest mănunchi perfect de calităţi e foarte greu să fie adunat în posibilităţile unuia dintre foiletoniştii noştri, dar nu se poate contesta că, dela Ilarie Chendi, — care e la noi începătorul genului nu din iniţiativă ci prin forţa lucrurilor, căci atunci începuseră să se înmulţească şi să se încurce glasurile la noi prin apariţia modernismului şi lărgirea terenului de cultură — nu s’au făcut eforturi deosebite la noi în acest sens. Să vedem acum, e d. Perpessieius în măsură să răspundă acestor aspre necesităţi cari prezidează azi activitatea în această ramură militantă a criticei? Hotărît, nu! D-sa este un delicat râvnitor al înţelegerii, foarte îndepărtat de impulsivitatea unei lupte de afirmare sau de respingere. E un preţios şi lent degustător de frumuseţi, pentru mulţumirea sa sufletească, fără nici o aptitudine pentru funcţia de semnalizator la răspântii. Un iubitor tihnit al valorilor, căruia i-ar sta bine într’o bibliotecă somptuoasă de castel medieval — dar care a înţeles rău că trebue să coboare în arena cu ciocniri de fier şi aliaje, a actualităţii literare moderne. D. Perpessieius, care trebuia să facă doar operă de subtil comentator, în tihnă, a valorilor consacrate, a crezut că poate să stea teafăr în lupta pentru alegerea lor. N’are însă curajul necesar. Şi neavând, ca Horaţiu, înţelepciunea puţin cam ruşinată a părăsirii armelor şi a luării la fugă, a perzistat cu înţelegerile d-sale vătuite într’o arenă de ciocniri unde trebuiau mai întâi convingeri tari. 138 © BCU Cluj Acesta e domeniul unde d-sa nu trebuia să rămână. Sunt apoi împrejurările noastre specifice, cari îi agravează situaţia. Viaţa noastră literară e încă, în moravurile ei, cu foarte puţine excepţii, o mică şi delicioasă mahala, în care scriitorii n’au învăţat încă să se respecte între ei ca oameni. Adică să nu echivaleze imediat o părere aspră dar cinstită despre opera lor cu un atentat direct la onorabilitatea lor de oameni. Şi nu e rar cazul, ca acel al d-lui Gabriel Drăgan, care a scos ad-hoc un număr întreg de revistă cu insulte triviale la adresa subsemnatului, fiindcă nu i-au plăcut observaţiile critice, cari i-au fost făcute în cel mai urban ton posibil. D. Perpessicius a trebuit să se adapteze acestei realităţi’ balcanice şi a făcut-o în felul d-sale subţire, învăluindu-şi unghiile sgârietoare în puf. E drept, fiecare dintre foiletoniştii noştri critici ţine seamă de această realitate de conformaţie a scriitorului nostru, ca şi de starea specifică de orgolioasă şi entuziastă efervescenţă a literaturii noastre de azi. D. Perpessicius a exagerat însă neîngăduit de mult în această grijă de grădinar ce îşi fereşte excesiv florile, de orice adiere de vânt. Dintr’o problemă de atitudine, cum e cea a foiletonului critic, d-sa a făcut o problemă de abilitate, ceea ce e exact contrariul. Astfel, dintr’o sută de scriitori recenzaţi în foiletoanele adunate în această a IlI-a serie, doar trei sunt repudiaţi categoric: d. Popasou Polyctet, Lucian Coistin şi Damian Stănoiu. Să recunoască oricine că e excesiv de puţin. Restul dintre cei mediocri sunt, sau ajutaţi să iasă la lumină, cu prea puţinul bun pe care-1 pot aduce, sau — mai rar! — executaţi subţire nu prin obiecţii ci prin o interpretare perfidă, cu totul alături de realitatea creaţiei. Scriitorul, dacă e subtil — ceea ce e iarăşi destul de rar — înţelege că d. Peipessicius a preferat o condamnare între patru ochi, care să nu-i altereze cu nimic acelui în cauză minuscula reputaţie în publicul nostru. Critica d-lui P., din operă de orientare a publicului, devine astfel o confidenţială foaie de temperatură pentru scriitor. In acest caz benign însă, e păcat de cheltuielile de tiraj ale apariţiei în ziar: chestiunea se putea rezolva mult mai ieftin şi mai prieteneşte, pe cale epistolară sau chiar orală. D. Perpessicius e apoi atât de cald în entuziasmul d-sale de lector, încât pierde aproape totdeauna din vedere ansamblul .câmpul întreg al literelor noastre. Astfel, încă odată se dovedeşte un comentator şi nu un judecător. Acestui entuziasm limitat, lărgit doar prin asociaţii de fantezie — minunate de altfel — dar nu de vi- ziune critică, i se datoresc gravele greşeli de anticipaţie ale d-sale. A luat în braţe pe acel libidinos versificator care e Ca mii Baltazar — acum, din fericire, epuizat poaticeşte, ca o ho-tărîtoare dovadă a artificialităţii sale — răb-dându-i îngereşte grozăvii de limbă ca aceasta ,Âşi păstoreau pe un ciopor cald de mare o turmă de oiţe”... sau confuzia specific ovreiască între ă şi â în penibila rimă: mătăsuri — surâsuri... şi decretându-i „strigările trupeşti lângă glesne“ şi celelalte, drept „fuziune ideală de substanţă şi contur" (Pag. 22). A vorbit foarte senin de felul cum se aşează proza de folclor o-vreesc a lui Ion Călugăru faţă de „tradiţia epică" a noastră, de „scrisul ce urcă până la cronicari", ca o valoare decisivă a actualităţii literare româneşti (p. 318). A drapat personalitatea nulă de scriitor şi simplul talent de reporter cultural ale lui Felix Aderca în termeni uluitor de elogioşi ca aceştia: „De mult n’am mai avut plăcerea să scrim despre d. F. Aderca, poetul şi romancierul, esseistul şi criticul, polemistul şi dramaturgul, la fel de interesanţi şi la fel de preţuiţi de modesta noastră înţelegere. Şi vina este de bună seamă a noastră" (p. 116—17). Dar, ca să nu se creadă că privim lucrurile doar prin prizma convingerilor noastre antisemite, alte dovezi: „Crăişorul", care e una din unanim recunoscutele momente de slăbiciune în creaţie a maestrului Rebreanu e elogiat cald (p. 145), deşi cu retractarea felină dela sfârşit: „intermediu interesant" (p. 147); posibilitatea de creaţie epică, obiectivă, a d-lui Arghezi e afirmată cu tot atâta orgoliu (p. 139) pe cât este de evidentă lipsa ei, pentru toţi... Am spus totuşi la început, că d. Perpessicius câştigă în volum. Cu toate aparenţele contrarii din analiza noastră de până acum, totuşi aşa e. Toate aoeste şovăeli, toate aceste greşeli ale d-sale, sunt în adevăr, iritante în momentul în care le ceri să fie judecăţi critice, în clipa aceea de şovăială a ta, de cetitor, în care ai vrea lămurire hotărîtă dela altul. Adică în vârtejul actualităţii literare... Dar, reapărute după ani ,când şi tu eşti luminat, când vezi limpede în ce a greşit şi în ce a văzut bine, atunci setea adevărului, setea verdictului critic, dorinţa ta de a vedea un rumân sănătos făcând rânduiala cuvenită în literatura ţării tale, atât de împestriţată în belşugu-i ca şi celelalte domenii de viaţă ale noastre — toate se aburesc, trec pe al doilea plan, fiindcă vremea şi instinctul mai sigur al neamului au făcut singuri opera de purificare, poţi acum cerceta liniştit, poţi gusta fără necaz frumuseţile reale ale scrisului, ca şi ale entuziasmului în înţelegere, ale scriitorului şi ale degustătorului fin IJ9 © BCU Cluj de literatură, care e d. Perpessicius. Cu toată materia ei ingrată şi fragmentară — cartea de menţiuni critice a d-lui Perpessicius se arată o creaţie unitară şi organică, prin sufletul cald de poet, ce o străbate toată, — şi se citeşte cu ne-desminţită încântare. Fiindcă e în ea un joc nespus de . subtil şi preţios de imagini poetice şi de asociaţii de lectură, din substanţa de amintiri livreşti atât de bogată la d Perpessicius, şi în acelaş timp o vălurare felină .graţioasă, de mişcări sufleteşti iscate de plăcerile sau neplăcerile meseriei de comentator al literaturii. * • VICTOR PAPILIAN : FARA LIMITA. — Romanul acesta continuă — cu oarecare supunere unor rânduieli prestabilite şi lucide ale autorului, ai putea zice — truda de scormonire a sufletului modern, răfuirea cu toate nostalgiile şi tristeţile sale grozave, acel dozaj indefinibil de înţelegere rece, clinică, şi de geamăt fără voie, trăsături caracteristice ale personalităţii atât de deosebite a scriitorului Victor Papilian. După urmărirea sbuciumului, imens şi mărunt totodată — oa al unei gângănii în pânză de păianjen, — al bietului Maxim Muscă, prins şi torturat de setea absolutului religios, în „Credinţa celor şapte sfeşnice", romancierul înseamnă zigzagul aceleiaşi febre a absolutului, ispitit acum în creaţie. Indicată astfel tema preocupărilor d-sale epice, ea ar putea apare foarte puţin ispititoare, — prin apropierea ei de abstracţiune, — marilor mase de cititori, cari la noi îi cer romanului mult mai puţin. Ceeace s’a întâmplat cu masiva realizare epică anterioară — „In credinţa celor şapte sfeşnice" — oare, cu tot materialul imens de viaţă pe oare-1 aducea, cu toate strălucitele ei însuşiri literare, a rămas mai departe de înţelegerea marelui nostru public, de cum ar fi meritat-o. De astă dată însă d. Papilian examinează mecanismele distrugătoare ale acestei dramatice tentări a absolutului, caracteristică sufletului modern, în limitele mai sumare şi mai concrete ale unui caz care e în acelaşi timp una din cele mai frecvente şi mai sângerânde probleme ale vieţii noastre sociale de azi: diso-luţia unei căsnicii. Vorbeam undeva de lipsa de actualitate, aproape stupidă, a literaturii româneşti de acuma. Ei bine, dacă sunt câţiva, foarte puţini, scriitori ai noştri cari să răscumpere acest imens păcat, d. Papilian e dintre aceştia mai cu prisosinţă. Nu e însă un Victor Margueritte, care să spargă metodic câte un buboi al societăţii contemporane lui, numai cu preocuparea de a face senzaţie, de a avea succes. Nu stă nici în extrema cealaltă, a revoltei care nu îşi mai găseşte suficient modul liric pentru expresie. Eroii d-sale trăiesc în actualitatea imediată — cu toate elementele ei de viaţă, cu toate problemele ei, — fiindcă aşa e firesc să trăiască. Fiindcă autorul îi vede în viaţa din jurul lui şi îi scoate de acolo. Accentuez : îi scoate din învălmăşagul cotidianului, — fiindcă în adevăr, cu toată actualitatea lor evidentă, creaţiile epice ale d-lui Papilian sunt şi nu sunt în acelaşi timp secţiuni în anatomia vieţii. Fiindcă din materialul ei inform, romancierul alege, nu înseamnă. Viaţa are straturi şi niveluri cari tră-esc simultan tărâmuri şi epoci deosebite. Simultaneitatea aceasta în amestecul ei, e peisa-giul social. D. Papilian însă e atent la propriul său sbucium — care e specific intelectualului modern — încât îşi organizează lumea sa epică după liniile structurii sale interioare. E ainume în toată literatura d-sale o problemă ce revine tipică, obsedantă : aceea a integrării depline a omului în viaţă. Problema ar fi ridicol de simplă, inexistentă chiar prin lipsa ei de dificultate — ce e mai firesc, mai elementar, decât să trăieşti! — dacă ea nu şi-ar căuta soluţia în vremea noastră, în viaţa noastră de azi. Orăşeanul modern, şi prototipul lui cel mai evoluat: intelectualul — prin condiţiile inumane de traiu de astăzi, cari îi cer din ce în ce un efort mai crâncen şi mai clădit pe abstracţii, iese fără să-şi dea seama din linia firească a vieţii. Cu cât omul vrea să fie un sol mai pur, mai împlinit, al lumii care se schimbă pentru mâine, ou atât se depărtează mai mult de ea. Astfel se întâmplă că astăzi omul cel mai cinstit sufleteşte faţă de profesiunea sa mai mult sau mai puţin intelectuală, omul cel mai consumat de dorinţa de a se realiza mai deplin după formulele idealului modem de perfecţiune, — devine tocmai el, automatizându-se, cel mai nefericit exemplar de om, prin golul care se creează şi în juru-i şi înăuntru-!. Suferinţa aceasta de obicei e anulată oa sub un narcotic, de conştiinţa amorţitoare că aşa e viaţa. Aproape toţi eroii d-lui Papilian sunt la început aşa. Medici, judecători, profesori, avocaţi, militari — adică acei oameni pe a căror automatizare în profesiunile lor se razimă tihna vieţii noastre sociale. Dar vine o întâmplare, măruntă sau mare — aici, în romanul „Fără limită", a fost condamnarea judecătorului Gârdăreanu — care frânge brutal lanţul de automatismie ale vieţii moderne. Omul se trezeşte înspăimântător de singur în golul lui sufletesc la gândul că 140 © BCU Cluj viaţa sa trebue sau ar fi trebuit numai, prin această întâmplare, să ia alt curs — o luciditate nouă se iveşte: ce a însemnat atunci viaţa lui de mai înainte, pentru ce a trăit ? Omul vechi trăia pentru o altă lume, cea veşnică. Omul modern n’o mai are, ca o nădejde... Neant... Îngrozit, toate energiile lui se încordează instinctiv. Eroii d-lui Papilian vor să atingă atunci absolutul vieţii aici, pe pământ: Maxim Muscă prin dominarea spirituală a semenilor săi; Emil Gârdăreanu prin lăsarea cu totul în voia celui mai puternic instinct al vieţii, cel erotic ; Cla-risa, soţia lui, prin visul unei iubiri pure, ideale. Fireşte, acea regiune „fără limită“ a clocotului vieţii, pe pământ nu poate fi ajunsă. Oamenii d-lui Papilian se încordează astfel monstruos, se consumă în flacără zadarnică — până când sufletul le rămâne scrum. Nu mor nici nu îşi iau viaţa. Pe când aproape toate creaturile sale sunt atei sau ieşiţi din căile drepte ale bisericii, — romancierul e unul din cele mai profund creştine suflete ale noastre: cei ce au păcătuit, rămân pe pământ ca să ispăşească. Plata se face printr’o suferinţă iarăşi specifică vremii de azi: a lăsării inerte în voia talazului murdar al vieţii umane, amestec de animalitate dură şi rafinare perversă. Damnaţii d-lui Papilian se afundă în acest infern cu conştiinţa amară a raiului peirdut. Gârdăreanu sfârşeşte până la urmă doar în dorinţa aproape maniacă, de a avea un copil, — oricum, cu oricine — ca să rămână măcar prin ceva pe lumea asta ; Clarisa renunţă la toate purităţile ei sufleteşti, ca şi Maxim Muscă la toate extazele sale — şi devin amândoi oameni în cea mai brutală şi nenorocită accepţie a cuvântului... Dar la acest sbucium al sufletului modern, autorul nu ştiu eu cât din sufletul său ia parte. Fiindcă îl văd stând foarte departe de creaturile artei sale. E în adevăr, o linişte uneori atât de inumană în privirea cu care îşi urmăreşte d. Papilian oamenii cărţilor d-sale, încât te îngheaţă. Autorul şi-a creat o lume a sa, în care luciditatea e ordinea suverană, în care mişcările sufletului sunt disecate sub lumina ei rece ca sub un anestezic. In lumea asta nu poţi intra deodată. De aceea primele 50—100 de pagini ale cărţilor d-lui Pa-pilian se citesc greu. Apoi, încet, te obieinueşti şi tu cu vuetul acesta molcom de mecanisme sufleteşti ca de mii de ceasornice. Iei parte la demontarea şi îmbinarea lor cu încântarea rece şi vrăjită a unui oopil rătăcit întriun atelier de păpuşi. Până când ficţiunea se sfârşeşte. Câtva timp 141 încă, gândul tău se învârteşte singur în scri-pete. Până stă. Dar liniştea iscoditoare a autorului a rămas acolo în cartea lui. Adâncurile tale n’a putut să le pătrundă... * 1» * 'f NECULCE IN A DOUA EDIŢIE. — Editura „Scrisul Românesc", despre a cărei veritabilă ctitorie de cultură naţională care e „Clasicii români comentaţi" am avut adesea prilejul să însemnăm cuvinte de multă bucurie — a izbutit de curând minunea reactualizării celui mai viu, mai nefalsificat ,dintre cronicarii Moldovei: a lui Ne-culce. înfăţişat publicului nostru cu toată grija şi metoda ce caracterizează spiritul atât de sever organizat al profesorului Al. Procopovici, sufletul clocotitor de indignări al cronicarului şi-a prelungit neaşteptat ecourile în sufletul nostru : în doi ani s’a făcut necesară o nouă ediţie. Ea a venit — şi mai bogată în organizarea ei tehnică. Şi o vestim cu bucurie, pioşilor ascultători ai glasurilor trecutului nostru. . întâmplarea aceasta frumoasă trebue însă să ne mai fie imbold şi învăţătură. Imbold pentru a scoate din neguri şi pe ceilalţi înseninători din hrisoave. O învăţătură, pentru a privi pe cronicarii noştri ceeace sunt ei fin realitate: scriitori români, adică izbucniri ale sufletului nostru. Să ne dăm seama: ediţia aceasta n’au epuizat-o oamenii de ştiinţă, d cetitorii umili, poate chiar tineretul, care am fi vrut s’o înţeleagă în primul rând. Toţi aceştia n’au văzut în cronicarul Neculce un mai mult sau mai puţin bun izvor istoric — aşa cum prea ne-am obişnuit să-l considerăm pe el şi pe cei ce s’au trudit la fel cu dânsul — ci povestitorul. Pentru luminarea cronicarilor ca scriitori ai noştri, ea întâii noştri prozatori, — şi străluciţi!, eu toate stângăciile lor, — s’a făcut la noi încă mult prea puţin... * * 4( AL. VLAHUŢA: PICTORUL GRIGORESCU.— Tot aceiaşi iniţitivă, de astădată cu sprijinul priceput al d-lui I. D. Ştejănescu, ne prezintă, într’o minunată ediţie acea carte de adâncă prietenie sub lumina de lună a artei şi de pioasă închinăciune în faţa unei din cele mai dare minuni de expresie a sufletului neamului nostru prin mâna smerită a acestui zugrav — „Pictorul Gri-gorescu" de Al. Vlahuţă. Sunt poate paginile de proză cele mai scutite de piericiune ,ale blândului, visător de pe urmele lui Eminescu. © BCU Cluj Ele vin ca o lumină şi o mustrare, iarăşi: dintre soriitarii noştri de azi, care s’a învrednicit în pietatea iluminată de a lămuri făptura, cea care se duce în pământ şi cea care rămâne totdeauna ,a unui frate de vis al său în artă — aşa cum a făcut Vlahuţă pentru Grigorescu ? Cât de săraci suntem astăzi în elanuri... * * * , MIRCEA STREINUL : ZECE CUVINTE ALE FERICITULUI FRANCISC DIN ASSISI şi COMENTARII „LA POEME INTR’UN VERS“ Animatorul tinerei mişcări literare bucovi-4 nene îşi urmează aceiaşi cale de risipă zadarnică a talentului E un lucru simpatic această efervescenţă poetică pe care ninsorile vremii nu pot s’o liniştească. Totuşi, cu riscul de a deosebi iarăşi un şir de furişe mârâeli sau de tăceri şi mai elocvente decât ele, în „Iconarul" neastâmpăratului poet, — cred că ceeace ar trebui să-l sperie întâi pe d. Streinul e această facilitate. Iată, bunăoară „Cele zece cuvinte"... Se încearcă aici câteva acorduri largi şi dare de poezie religioasă românească. Dar versul neregulat, în care ghiceşti o singură trăsătură facilă întinsă lăbărţat pe albul paginilor, îi anulează solemnitatea. E adevărat, sfântuîeţul din Assiisi nici n’ar fi râvnit aşa ceva; d. Streinul l-a înţeles şi a căutat să fie cât mai aproape de proza simplă a vieţii. Insa tonalitatea ei caldă şi familiară nu trebuie să-şi caute echivalentul şi în anularea acelui minim de tipare plastice în cari se cere turnată poezia. Când d. Streinul îşi supune sufletul unor cadre formale mai rigide, ele se umplu cu altă licoare, de poezie bună, cum e începutul celui de al V-lea cuvânt, Către fratele soare... ■ Binecuvântează frate soare Fruntea care ţi se ’nchină; Fă-mă Doamne larg şi depărtare Şi mă bate cu lumină... CRONICA Pentru gândul din care au crescut „Comentariile lirice", nu pot avea decât cuvinte de bucurie. Din acest gest atât de rar la noi, de înţelegere, de iubire, dela creator la creator, şi cu atât mai frumos cu cât aici sunt de trecut trepte de timp însemnate, amândoi aceşti poeţi ies înălţaţi peste ei înşişi. Stropul de poezie adunat de d. Pillat în poemul într’un vers se dovedeşte de puternică esenţă şi gândul d-lui Streinul îşi arată multiple nuanţe. Dar încercarea interesantă a d-sale întâlneşte o sumă de dificultăţi, cari o anulează ca valoare. Iată una: Poemul într’un vers închidea două substanţe. Una statică — cea esenţială — un moment de încremenire definitivă a unei realităţi — Stelă de mim: Cu plâns şi râs de mască în mâni, nepăsător. Poezia e închisă în sine. Orice adăugire e de prisos, are alt sunet. Ceeace se întâmplă cu co-mentarul d-lui Streinul, care sună fals ; La piatră pui urechea, uimit s’asculţi cum bate prin sterpele milenii o inimă de muritor şi’n ea surprinzi ritmată, întreaga ta eternitate. Fiindcă o valoare poetică impersonală, în sens clasic, aproape de idee, d. Streinul trebue s’o convertească în moduri lirice p ersonale. Ceeace se întâmplă mai caracteristic în comen-tarul la Portret şi Veveriţă toamna. Alteori, foarte rar, poemul într’un vers al d-lui Pillat închidea un început muzical de stare sufletească. Atunci, fireşte, firul putea fi tors mai departe şi d. Streinul a izbutit aceasta mai bine ; aşa în Trecutul: In ochii verzi porţi marea spălată de furtuni. Te duc adânc cu mine şi ’n inimă te-ascund, dar totul e zadarnic: din amintiri te-aduni ca umbra ’n ceruri fără lumini şi fără fund. OVIDIU PAPADIMA M Ă R U N T Ă AL. VLAHUŢA. Unul dintre cei cari frecven- Omul acesta, cunoscut în ultimii -ani ai vieţii tau acum 19—20 de ani casa maestrului Alexan- sale, se impunea ca o personalitate atât de ro- dru Vlahuţă, d. I. Gr. Oprişan, asiduu publicist tunjită încât nu ştiu cât de puţin i-ar fi lipsit, în domeniul propagandei religioase, evoacă fi- pentru a o numi desăvârşită. E destul de greu gura marelui scriitor în pagini de adâncă iubire astăzi să faci înţeles acest cuvânt mare, fiindcă şi recunoştinţă. Nu e vorba de un studiu critic, îţi lipseşte în actualitate un termen Viu de comei de un act de pietate, ce se potriveşte atât de paraţie. Ceeace realizase Alexandru Vlahuţă din bine omului care a fost Vlahuţă. Cei mai mulţi el însuş ca expresie a perfecţiunii omeneşti e un au cunoscut sau cunosc scriitorul; noi câţiva am lucru atât de greu de redat, fiindcă e fără pere- avut norocul rar să cunoaştem omul. che de rar. 142 © BCU Cluj M’a chinuit adesea gândul, — şi lectura cărţii lui Oprişan mi-a reînoit vechile mustrări — să încerc odată a povesti viaţa esenţial nobilă a lui Alexandru Vlahuţă. Nici răgazul necesar nu l-am avut şi poate nici curajul suficient. Perfecţiunea. e ceva imponderabil, ce nu se poate reda cu fidelitate decât după ce ai trăit personal procesul ei de asimilare. Fără această asimilare, totul rămâne simplă simulare, — adică o caricatură. E curios lucru : Alexandru Vlahuţă era un om aproape desăvârşit fără să fie propriu zis un credincios. Nu se poate zice însă despre dânsul că era un ateu sau un indiferent. Ceeace se poate afirma cu siguranţă e că era un creştin prin instinct, iar nu prin conştiinţă. Aşa sunt mulţi dintre oamenii noştri din veacul al XlX-lea : inimă creştină, intelect pustiit. Ideologia vremii era atât de covârşitoare încât intimida mintea, chiar când nu izbutea să înfrângă inima. Tipul etic ce s’a putut realiza în această epocă de intimidare ideologică e acela al unei credinţe disimulate în iubire. Şi nimeni nu l-a realizat mai desăvârşit decât Alexandru Vlahuţă. Poetul iubirii ca fapt psihologic şi al iubirii ca principiu cosmic, era ca om, un focar de iradiaţie a nemărginitei iubiri. Acesta este esenţialul perfecţiunii întrupate în personalitatea lui. Scriitorul a preamărit-o în strofe şi în eseuri, omul însă o trăia şi o monumentaliza într’un exemplar magnific. Când zici Alexandru Vlahuţă trebuie să înţelegi iubirea desăvârşită. In acest înţeles a încercat să ni-1 reamintească d. Oprişan. Şi sentimentul cărţii sale e dintre cele mai nobile. ALEXANDRU PUŞCHIN. S’a împlinit, la 10 Februarie 1937, o sută de ani de când cel mai mare poet al Rusiei şi-a încheiat viaţa aventuroasă printr’un duel tragic. Puşchin, ni se spune, e un poet de geniu. Toată Rusia crede la fel. Şi cea ţaristă, care-1 exilase întâiu ca să-l adore pe urmă, şi cea comunistă, care-1 comemorează, tră-gându-i operele în treisprezece milioane de exemplare. Intre altele, am citit despre el studiul lui D. Merejcovschi din cartea cu adevărat mare „Veşnicii Tovarăşi. Sensul acestui studiu e că Puşchin e cel mai rus şi cel mai universal dintre poeţii slavi. Am citit deasemenea, în afară de capitolele respective din felurite istorii ale literaturii ruseşti, celebra cuvântare a lui Dostoievschi, ţinută la inaugurarea monumentului poetului, la Moscova, în 1880. Pentru Dostoievschi, care-i ştia poeziile pe dinafară, Puşchin e însuş geniul poporului rus. Capacitatea lui de a se transpune în sufletul tuturor oelorlalte neamuri şi de a rămâne totuş autohton până în vârful unghiilor însemnează pentru Dostoievschi puterea de asimilare şi de creaţie totdeodată a geniului pravoslavnic. Pe aceste două însuşiri excepţionale îşi întemeia creatorul „Fraţilor Karamazov“ ideia mesianismului rus în lume. Tot astfel am citit diferite traduceri în româneşte, (ale lui Ion Buzdugan sunt bune), în nemţeşte şi în franţuzeşte. Ştiu că Puşchin e un poet genial şi totuş nu mă pot convinge. Pur şi simplu, fiindcă nu cunosc limba rusă. Forţa scriitorului şi cu deosebire a poetului liric e cuvântul. Cuvântul original şi nou, fuziune a sufletului său cu sufletul rasei. Dar cuvântul e ceva unic, care nu se poate traduce în nici o altă limbă. Se poate traduce ideea sau noţiunea simbolizată de el. Sonoritatea lui originală însă şi muzica rezultată din legătura lui cu alte cuvinte într’un vers, în-tr’o strofă, într’un poem, nu-şi pot găsi niciodată echivalentul în altă limbă. Deaceea, poeţii al căror graiu nu-1 cunoşti, rămân pe totdeauna paradisuri inaccesibile. Pentru noi românii însă, Alexandru Puşchin trebuie să fie unul dintre cele mai interesante obiecte de studiu. Puţini ştim cât de mult se leagă opera sa literară de mediul românesc din Basarabia. Am aflat, în această privinţă, o sumă de lucruri uimitoare din bogatul număr închinat poetului rus de revista d-lui Pan. Halippa, Viaţa Basarabiei. Numeroase modeluri, pretexte şi sugestii din opera lui Puşchin sunt slujite de acest mediu basarabean românesc, pe care el l-a cunoscut foarte bine în anii de exil la Chişinău. Cel mai bun omagiu, pe oare i l-am putea aduce şi în acelaş timp, cel mai bun serviciu istoriei noastre culturale, ar fi un studiu complet despre Puşchin şi viaţa românească. NICHIFOR CRAINIC AL. ROSETTI: ANTOINE MEILLET. — N’am fi scris despre studiul pe care l-a închinat de curând profesorul Al. Rosetti maestrului lingvist din tăcuta şi laborioasa Franţă care totuşi încă mai este, strămutat de curând într’o viaţă de altă lumină. Nu avem competenţa să judecăm activitatea de strictă specialitate filologică a profesorului Rosetti. Dar studiul acesta mai e şi expresia unei atitudini dintre acele rare la noi, apropiată de acel cult sănătos şi tăcut al valorilor umane, de care vorbeam mai sus, al creatorilor, şi care *43 © BCU Cluj atâta ne lipseşte: Un învăţat se simte, la noi, dator să vorbească, cu un respect într’atâta a-dânicit încât ajunge până la lirism, de cineva care a iubit odată mult roadele pure şi gratuite ale cărturăriei, care i-a insuflat lui chiar o bună parte din această dragoste. Şi nu găseşte moment mai frumos pentru a încremeni ca o icoană chipul acestui dascăl bătrân şi bun care a fost Meillet pentru dânsul, decât acela în care şi el ise îndreaptă cu aceiaşi severă pietate către amintirea celui ce l-a îndrumat pe el odinioară. E frumos să-l vezi pe profesorul Ro-setti reînviind imagina acelui Meillet care mărturisea cu sfânta umilinţă a creatorilor adevă- raţi că datoreşte totul acelui îndrumător de geniu care a fost în ligvistieă F. de Saussure. O privelişte de transmitere aproape monahală, din generaţie în generaţie, a tainicelor bucurii ale cărturăriei. Un singur regret ai: că tradiţia aceasta n’o luminează d .Rosetti aici la noi, la ale noastre cele româneşti. Dar gestul d-sale de reeditare întreagă a lui B. P. Hasdeu la „Fundaţii", iniţiativa cererii tot acolo a unei colecţii a scriitorilor români uitaţi — poate vor să fie indirecte mărturii că aşa îşi înţelege datoria şi d-sa. OVIDIU PAPADIMA PREMIUL INSTITUIT DE REVISTA „GÂNDIREA“ Revista „Gândirea”, intrând într’al XVI-lea an de existenţă, institue un concurs premiat pentru o lucrare de istorie şi critică literară, care să conţină : UN STUDIU ASUPRA MIŞCĂRII GANDIRISTE Studiul va avea în vedere : 1. împrejurările în care a apărut „Gândirea”. 2. Filiaţia ei istorică. 3. Ideile noui pe care le afirmă. 4. Valorile pe care le-a impus. 5. Repercusiunile mişcării asupra celorlalte forme de cultură: plastică, muzică, filosofie, ziaristică, politică, etc. Extensiunea studiului va fi de circa 300 pagini de tipar. Data predării manuscriselor : 1 Octombrie 1937. Lucrările vor fi examinate de un juriu alcătuit din sânul grupării revistei. Cea mai bună, lucrare va fi încununată cu premiul de 10.000 lei, în cadrul unei şedinţe publice festive. Revista „Gândirea” îşi ia obligaţia de a tipări lucrarea premiată la una din marile edituri româneşti. ANUL XVI — Nr. 3 144 MARTIE 1937. © BCU Cluj