DUPLICA^ <-■7 / fVJ GĂNDIREA ANUL XVI. — Nr. 1. IANUARIE 1937. S U M A R U' L : DOCTRINĂ ORTODOXĂ NICHIFOR CRAINIC; Ortodoxie ....................... 1 ION PILLAT: Păstorul şi Faunul ................... 10 GH. TULEŞ : Umbre, Izvod, întoarceri, Zori de Brumar, cleştar ................................... 12 VICTOR PAPILIAN; Râsul............................ 15 V. VOICULESCU; Plâns de toamnă................ 22 ŞTEFAN BACIU : Generaţie, Cântec de bord, Poezie. 23 VINTILĂ HORIA : Avatar.......................... 25 D. STANILOAE: Cele două împărăţii............... 28 — IDEI, OAMENI, FAPTE SEPTIMIU BUCUR : Thierry Maulnier şi Miturile socialiste ....................................... 30 NIŢĂ MIHAI; Sociologie creştină..................... 39 CRONICA LITERARA OVIDIU PAPADIMA: Ionel Teodoreanu; Arca lui Noe. — Al. Lascarov-Moldovanu : întoarcerea Iui Andrei Pătraşcu. — Ion Luea: Ra. — Vlaicu Bârna : Cabane albe................................ 41 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: In anul XVI.......... 46 OVIDIU PAPADIMA : Domnul M. R. P. — Eurydice : i © BCU Cluj Omul reuşeşte |n lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată act pentru a păstra nervii liniştiţi,#«reerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o refetă care a făcut toate pro* bele t e;ti de a a turna un flacon de Quintonîne într'un litru de vîn de masă fi de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortîfiant. Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa şi scrie : „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Qumtonine; nu ne~am săturat niciodată de acest produs care constitue pe?itru noi cel mai bun tonic*1. Nici un fortîfiant nu poate fi comparat cu Quîntonîne pentrucă nici unul nu cofine atâtea principii regeneratoare. Quîntonîne este remediu sigur, complect, eficace — şi de preţ neînsemnat —• la care se poate recurge la cel maî mic semn de oboseală. quîntonîne PRODUS FRANCEZ. - LABORATOARELE HEUN IA FAILMAC_IJ SI ORQ^JJERjj © BCU Cluj GÂNDIREA ORTODOXIE0 DE NICHIFOR CRAINIC .Â. poseda o concepţie de viaţă e un privilegiu tal spiritului omenesc. Mineralele există fără s’o aibă. Plantele există şi trăiesc fără s’o bănuiască. Animalele există, trăiesc şi au un suflet fără capacitatea de a o zămisli. Toate aceste regnuri ale naturii create există în virtutea unor legi care le guvernează, fără să le ceară asentimentul sau truda de a Ie înţelege. Planta şi animalul se desvoltă în cuprinsul unor forme ideal-prestabilite, pe care le împlinesc fără deliberare, ca o mână oare umple degetele unei mânuşi. Nimic din ceeiace numim act de raţiune sau de voinţă personală nu intervine să modifice sau să abată aceste existenţe dela râiuluiala lor firească. A concepe viaţa e un privilegiu al spiritului omenesc şi acest privilegiu însemnează totdeodată şi putinţa de o modifica după felul conceput. Cugetând viaţa, spiritul omenesc are şi libertatea de a o modela în proporţia puterilor naturii noastre. Om superior sau popor superior se dovedeşte acela oare e în stare de o mai înnaltă concepţie de viaţă, realizată în manifestările sale istorice. După care criteriu însă putem să judecăm dacă o concepţie e superioară sau inferioară ? Căci atunci când zicem inferior, ine gândim la o limită de jos pe care 'voim s’o întreoem; iar când zicem superior, ne gândim la o limită de sus, pe care voim s’o atingem. Fără îndoială că limita de jos e nivelul vieţii animale, pe care spiritul nostru vrea să-l depăşească. însăşi libertatea lui îl situiază deasupra determinismului biologic. In ce priveşte însă limita de sus, pe oare năzuie s’o atingă spiritul, ea variază în decursul istoriei omeneşti şi ne-ar fi cu neputinţă s’o precizăm numai cu ajutorul minţii noastre, fiindcă nu ne-latm înţelege niciodată. Unii ar putea susţine că nivelul cel mai înalt de viaţă l-au atins Indienii. Alţii ar putea susţine că l-au atins Egiptenii. Cei mai mulţi, de sigur, că l-au atins Grecii sau Romanii. Nici odată n’am putea fi însă de acord care din aceste apariţii istorice înfăţişează cu adevărat limita de sus, de vreme ce ne-ar lipsi o măsurătoare la care să le raportăm. In realitate, niciuna. Şi putem s’o afirmăm cu siguranţă prin simplul fapt că noi sântem creştini. Cei cari poartă numele lui Iisus Hristos posedă totdeodată un criteriu sigur de măsurare şi clasificare a feluritelor concepţii de viaţă apărute în istoria omenirii. Pentru noi, creştinii, apariţia lui Iisus Hristos în lume, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului, însemnează totdeodată suprema i © BCU Cluj concepţie de viaţă. In Iisus Hristos ni se descopere măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum el e centrul timpului, dela oare numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel e măsura la oare raportăm nivelurile de viaţă atinse înnainte de el sau după el. Concepţia de viaţă însă, manifestată în persoana istorică a lui Iisus Hristos, deosebită de toate celelalte care au precedat-o în istorie, nu e o creaţie a spiritului omenesc, ci o descoperire a dragostei lui Dumnezeu către oameni. Prin Iisus Hristos înţelegem că limita de sus, pe oare o putem atinge concepând viaţa şi trăind-o, e cu totul alta decât cele mai înalte idei la care s’a putut ridica lumea păgână. Cele mai înnalte concepţii de viaţă, pe oare le-a imaginat omul din afară de creştinism şi pe care şi le-a pus ca model în faţă, sânt zeii diferitelor reiigiuni naturale. Raportând însă laceste modeluri de viaţă la criteriul nostru de judecată, Iisus Hristos, înţelegem fără multă greutate în ce constă atât măreţia cât şi mizeria spiritului omenesc, care le-a conceput. Căci în zeii imaginaţi de feluritele reli-giuni păgâne este fără îndoială o măreţie. Şi această măreţie constă din aspiraţia omului după o viaţă superioară, ridicată cu mult deasupra limitei animale. Dar este şi o mizerie indiscutabilă şi aceasta o înţelegem imediat ce raportăm aceste modeluri la modelul nostru de viaţă : Iisus Hristos. Un eetăţeian roman din vremea imperiului putea să înţeleagă această măreţie a spiritului omenesc contemplând zeii colecţionaţi din largul lumii în templul lui Agrippa, dar nu putea înţelege mizeria lui fiindcă cetăţeanul roman, el însuş, nu avea o concepţie de viaţă superioară acestor zeităţi. Creştinul însă, ridicat pe culmea vieţii de Mântuitorul, cuprinde cu ochiul minţii atât măreţia cât şi mizeria spiritului omenesc. Pentru el, privilegiul de a făuri o concepţie de viaţă ridică pe om deasupra regnului animal, dar valoarea acestei concepţii, concretizate în imaginile zeilor, arată cât de relativă şi cât de limitată e în realitate puterea spiritului omenesc, privită în sine. Sânt pline muzeele Europei de zeităţile credinţelor de altă dată, e plină istoria filosofiei de sistemele care au încercat să le explice. Creştinul parcurge toate aceste galerii de lucruri moarte cu sentimentul tragediei în care s’au ruinat toate aceste sublime încercări ale spiritului omenesc de a clădi o concepţie de viaţă valabilă pentru totdeauna. Concluzia pe care o tragem din priveliştea acestor măreţii în ruină e că spiritul omenesc, capabil să dorească o viaţă desăvârşită, nu e totuş capabil s’o conceapă prin singurele lui puteri. Nici o religiune naturală şi nici un filosof nu ne-au putut dărui modelul universal al acestei vieţi desăvârşite. Modelul vieţii desăvârşite nici un muritor nu ni-1 poate da. Dar aspiraţia către desăvârşire, care biciuie spiritul omenesc dealungul istoriei, n’ar avea nici un sens dacă desăvârşirea s’ar găsi în lumea noastră pământească. Desăvârşirea presupune o evadare din condiţia omenească, o depăşire a noastră peste noi înşine. Din acest punct de vedere, profund îndreptăţite ne apar toate încercările spiritului omenesc de ia imagina o icoană a desăvârşirii şi de a proiecta această icoană înl zeităţi adică în ficţiuni care plutesc dincolo de ordinea lumii noastre omeneştii Zeii religiunilor naturale şi ideile filosofilor ne duc la concluzia că omul, chiar în afară de creştinism, socoteşte viaţa desăvârşită nu de ordin omenesc, ci de ordin dumnezeesc. Şi dacă el a aspirat către ea, şi dacă toate încercările lui de a o realiza s’au ruinat în tragedie chiar atunci când omul acesta s’a chemat Plato sau Aristo-tel, desăvârşirea nu putea veni decât din o chema. © BCU Cluj întruparea Iui Dumnezeu în chipul Mântuitorului lisus Hristos corespunde în istorie celei mai înnalte tensiuni, celei mai înnalte încordări a spiritului omenesc după desăvârşire. Sublima filosofie a lui Plato îndeosebi şi nu mai puţin a lui A-ristotei sânt parcă două braţe ale omenirii, ridicate în supremă implorare către cer. E un moment culminant, când, atinsă parcă de antenele spiritului uman, şi înduioşată de disperarea lui, Divinitatea îşi deschide cerul şi coboară pe pământ în neprihănita întrupare din Duhul Sfânt şi din Marin Fecioara. Făgăduit prin prooroci, lisus Hristos ne descopere în persoana sa divin — umană perfecţiunea, a cărei absenţă tortura omenirea, pe care spiritul o căuta şi n’o putea găsi. Cărţile sfinte ne spun că el a venit „la plinirea vxemii“. Ce ponte să însemneze această expresie de „plinire a vremii” decât stadiul de luciditate la care ajunsese conştiinţa omenirii despre imperfecţiunea şi mizeria condiţiei omeneşti şi despre necesitatea perfecţiunii divine care singură s’o poată salva din această condiţie ? Plato a rămas până azi cel mai mare filosof al lumii; dar teoria sa despre Ideile divine, ce plutesc în azurul inaccesibil al cerului, şi despre lucrurile de aici de jos, care sânt umbre trecătoare şi îşi au raţiunea de a fi în Ideile eterne, nu putea să-şi găsească o confirmare aevea şi o corectare decât în persoana Mântuitorului întrupat, în oare Dumnezeu în chip de om ia asupra desăvârşirii sale nedesăvârşirile neamului omenesc pentru a le împlini. Creştinismul, a cărui apariţie doboară falsele imagini ale zeilor şi absoarbe în substanţa lui lamura cugetării filosofice, nu e totuşi un sistem de filosofie, fiindcă nu e o elaborare a raţiunii noastre. El e înnainte de toate persoana istorică a Mântuitorului. El e înainte de toate perfecţiunea dumnezeiască descoperită nouă în această sfântă persoană, adică din idee vagă aşa cum o bănuiau şi o presimţiiau religiunile şi filosofiile antice, sau din ideal, devenită viaţă în carne şi în Duh. Am putea spune că toată învăţătura pe care ne-a dat-o Mântuitorul nu e decât o lămurire a persoanei sale, misterioasă şi neamestecată îmbinare de omenesc şi de dum-nezeesc, şi o chemare pentru a lua oa model această persoană şi pentru a o urma în viaţa noastră. Prin el, cea mai înaltă şi mai abstractă idee, aceea de Dumnezeu, devine putere vie şi comunicabilă omenirii întregi. Caracterul acesta concret şi istoric de viaţă a omului în Dumnezeu şi a lux Dumnezeu în om, cu puterea de a se comunica oricui, deosebeşte creştinismul de orice sistem de filosofie. Intr’un sistem de filosofie, ideile ce ni se înfăţişează ca adevăruri sânt învesmântate în formule abstracte, care sânt accesibile unui cerc restrâns de oameni. Comunicabilitatea acestor idei se reduce la o gimnastică mintală a celor cari vor să le înţeleagă. Dar viaţa propriu zisă a acestui cerc restrâns câştigă prea puţin sau aproape nimic din această gimnastică mintală. Mai ales dacă luăm în seamă că oeeace ne înfăţişează un filosof ea adevăr vin alţi filosofi şi tăgăduiesc. Creştinismul nu este o asemenea filosofie fiincă el nu ne înfăţişează adevărul ca o idee opusă altor idei; el e încarnat în viaţa unică şi sublimă ia persoanei Mântuitorului, care devine calea, adică modelul nostru de urmat în viaţă. Nu ne spune Hristos că el a venit ca lumea să aibă viaţă şi încă mai multă decât înainte de el ? Dar viaţa nu se comunică unui cerc restrâns, ca ideile filosofice; ea se comunică tuturor fiinţelor din lume. lisus Hristos e accesibil tuturor. Şi atunci când noi zicem : „Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă”, nu înţelegem altceva decât că lisus Hristos e modelul universal al vieţii în Dumnezeu. Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat. Aceasta însemnează voinţa de a ne face una cu el. Pruncul trecut prin baia 3 © BCU Cluj botezului a devenit neprihănit asemenea cu pruncul Iisus din ieslea Betleemului. Tinerii, cari se cunună, nuntesc împreună ou el şi se veselesc împreună ou el ca la nunta din Cana Galileii. Păcătoşii cari îşi frâng inima în căinţă cad la picioarele lui şi-l roagă de iertare. Credincioşii cari se apropie de sfântul Potir prânzesc cu pâinea şi cu vinul, pe care el li-1 dă în veşnica Cină de Taină a fiinţei lui mistice. Frumuseţile acestei lumi le admirăm prin ochii lui, care ne-ia arătat splendoarea crinilor câmpului. Când întâlnim pe cei săraci, pe cei bolnavi, pe cei flămânzi şi pe oricare dintre nenorociţii lumii, îl întâlnim pe el care ne-a spus că se simte una ou ei. Durerile noastre proprii le îndurăm împreună cu el, fiindcă nimeni în această viaţă nu e scutit de Golgota răstignirii. îngrozitoarea moarte devine uşoară dacă ştim să intrăm cu el în mormânt. Căci el, fiind însuş Dumnezeu, a biruit mormântul şi a înviat a treia zi. Identificându-ne cu voinţa lui, n’avem niciun motiv de îndoială că vom birui moartea, fiindcă învierea lui nu este o idee oarecare, ci un fapt istoric, pe care se întemeiază creştinismul întreg. Atingându-ne de fiinţa Mântuitorului, adică îmbrăţişându-1 prin actul de credinţă în el, devenim părtaşi la puterea dumnezeiască, ce lucrează asupra lumii. Ortodoxia ne învaţă că prin Hristos ni s’a dat harul dumnezeesc, adică energia spirituală cu care punându-ne în permanent acord putem să ne transformăm viaţa, ridicând-o pe culmile desăvârşirii. Modelul acestei desăvârşiri, după care au suspinat în singurătatea lor geniile omenirii din afară de creştinism, noi îl avem în persoana Mântuitorului. Pentru a-1 realiza însă în viaţa noastră nu sânt deajuns puterile pur omeneşti. E nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de colaborarea lui tainică şi permanentă. Apostolul Petru trăise în imediata apropiere a Mântuitorului, sorbise cuvintele buzelor lui, recunoscuse că el e Fiul lui Dumnezeu şi-i declarase că-1 iubeşte. Şi totuş, în momentele de groază ale patimilor Domnului, apostolul Petru e cel care tremură din toate fibrele neputinţei omeneşti, şi de trei ori se leapădă de el ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. Dar acelaş om slăbănog la fire, când ajunge în ziua Cincizecimii şi simte cum se toarnă în fiinţa lui energia de flacără a Duhului sfânt, devine atletul neînfricoşat al lui Hristos, care ia lumea în piept pentru a propaga cuvântul mântuirii. Noua putere, care lucrează acum în el, întărindu-i slăbiciunea şi transformându-i şovăiala în certitudine de piatră e harul lui Dumnezeu făgăduit de Iisus Hristos. Asemenea lui Petru sântem cu toţii : slabi în singurătatea noastră plină de groază, tari în zalele de aur ale harului dumnezeesc. Fără puterea harului, ortodoxia nu se poate concepe. Iar harul, care mântuie de păcat şi sfinţeşte viaţa, adică o desăvârşeşte după chipul dumnezeesc al lui Iisus Hristos, nu e o iluzie şi nici o idee abstractă, ci însăşi realitatea spirituală prin care progresează în bine lumea în oare trăim. Ce sunt oare toţi sfinţii creştinismului, pe cari îi venerăm şi-i luăm patroni ai vieţii noastre şi mijlocitori în lumea de dincolo decât mărturisirile de foc ale harului, care a lucrat în ei ? Prin puterea miraculoasă ce se desface din fiinţa lor omenească, prin minunile pe care le săvârşesc, prin culmile de frumuseţe morală, pe care le-au urcat, prin mărturisirile pe care mulţi dintre ei le-an scris, sfinţii proclamă dealungui istoriei creştinismului existenţa harului, pe care l-au experimentat şi oare lucrează asupra sufletelor precum lumina soarelui lucrează asupra lumii fizice. Cei cari vă îndoiţi de existenţa harului, gândiţi-vă că Universul, în Care pământul nostru nu e decât o notă din sublima lui armonie, nu s’a putut crea singur din nimic cum îşi imaginează unii cosmologi ; că ordinea acestui Univers mu 4 © BCU Cluj sa alcătuit din sânul oarbei întâmplări; gândiţi-vă că viaţa vie nu e produsul generaţiei spontane, cum a crezut o clipă ştiinţa europeană, oare, ca să ne dovedească lucrul acesta, ar fi trebuit să ne creeze măcar un pic de viaţă în laborator. Lumea şi viaţa sânt existenţe în sine, dair mintea normală, obişnuită să-şi explice efectele prin cauze generatoare, ar înnebuni când ar ajunge la concluzia absurdă că lumea şi viaţa îşi sânt şi cauze şi efecte în acelaş timp. E imposibil să concepem un lucru fără un autor din afară de el, precum e imposibil să concepem că acel autor a făcut un lucru cum e Universul sau cum e viaţa, pentru a-1 abandona apoi în zădărnicia fără scop. Doctrina revelată a creştinismului ne învaţă că Universul cu viaţa din el e opera lui Dumnezeu şi că existenţa lui mai departe se desfăşoară sub vigilenţa Duhului dumnezeesc. Niciodată vreun muritor n’a isbutit să ne explice cum sa creat lumea şi nu va ajunge niciodată pe calea ştiinţifică. Metoda ştiinţifică este o experienţă obiectivă şi dacă ea ar pretinde că a surprins secretul primordial al lumii s’ar obliga prin aceasta, să refacă această lume sub ochii noştri. După însuşi referatul Bibliei, omul n’a asistat la creaţia lumii fiindcă nu exista. Prin urmare nici un testimoniu omenesc nu ne poate vorbi de ea. Creaţia e opeira lui Dumnezeu în Treime şi numai autorul ei ne-a putut vorbi de ea. De aceea ideea de creaţiune, oare e un principiu fundamental al doctrinei creştine, e o idee revelată nouă oamenilor de Dumnezeu. Arătându-ni-se ca autor al ei şi înfăţişându-ne-o ca pe un efect al bunătăţii sale, mintea noastră normală poate fi satisfăcută, contemplând grandiosul efect al Universului în cauza lui dumnezeiască. Poeţii şi artiştii tuturor timpurilor glorifică frumuseţea lumii, lămurind în ea reflexul puterii şi al strălucirii dumnezeeşti. -U înţelepciunea creştină ne descopere mai departe că lumea s’a făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Fiul lui Dumnezeu sau prin Logos, cum îl numeşte evanghelistul Ioan. Iar Logosul nu e altceva decât acela care a luat apoi chip de om în persoana istorică a Iui Iisus Hristos. Faptul istoric al întrupării lui nu-1 putem înţelege dacă pierdem din vedere apariţia păcatului în lume. Hristos a venit ca să mântuie lumea de păcat. Ce e păcatul în doctrina creştină ? E călcarea voiei lui Dumnezeu din partea omului, ruperea lui din armonia primordială în care a fost aşezat prin creaţie. Lumea, adică Universul văzut al formelor materiale şi Universul nevăzut al spiritelor pure, este expresia bunătăţii lui Dumnezeu. Ea a fost creată pentruca să se bucure de bunătatea dumnezeiască. Fiinţa ei, dată în toate lucrurile care o alcătuiesc, dela mineral până la înger, e o fiinţă împărtăşită. Viaţa tuturor făpturilor participă Ia bucuria în Dumnezeu după gradul de fiinţă pe oare îl au «şi după capacitatea cu oare a fost înzestrată fiecare. Acest grad de fiinţă şi această capacitate de participare e principiul ierarhiei după care e constituită lumea creaturnlă. Omul ocupă în această ierarhie un loc central. Prin trup aparţine lumii fizice, prin suflet aparţine lumii spirituale. In marele cosmos, el e un microcosmos, cum îl numeşte învăţatul teolog al Bisericii noastre, Ioan Damas-ehin. Fiinţele spirituale ale creaţiei, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt libere, adică posedă voinţă proprie. îngerii sânt liberi, omul e liber. Păstrarea lor în armonia primordială a bucuriei de viaţă e lăsată la libera lor voie. Bucuria de a trăi în lumina dumnezeiască sau cu termenul legendar în Paradis, e cu atât mai mare cu cât e un act de consimţire, în virtutea libertăţii spirituale. Tot astfel suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă va fi cu atât mai mare cu cât ea va fi tot un act liber. O parte din îngeri s’a prăbuşit din armonia cerească prin trufie. Omul s’a prăbuşit călcând de bună voie rânduiala stabilită de Dumne- 5 © BCU Cluj zeu. Dacă armonia paradisiacă a lumii primordiale e opera lui Dumnezeu prin Cuvântul, răul care înveninează lumea îşi are izvorul în păcatul primului om. O piatră a căzut în lac; dar căderea ei nu priveşte numai piatra, ci se repercutează asupra lacului întreg, pe care îl turbură până la maluri. In noua situaţie a căderii din armonia paradisiacă, omul sufere. El constată în propriile-i mădulare răul, durerea, moartea. Şi le constată în toată lumea înconjurătoare. Păcatul lui se răsfrânge asupra lumii întregi şi lumea întreagă sufere împreună cu el. Fiindcă omul ca microcosmos, cu alte cuvinte ca rezumat al stihiilor din care e alcătuită lumea, face ca răul din el să se repercuteze asupra lumii din afară. Istoria omenirii căzute e în cea mai mare parte istoria păcatului în desfăşurare. Ea pare imaginea răsturnată în dezordine a Paradisului legendar. Două sentimente puternice sporesc tristeţea şi durerea omului căzut: sentimentul rămânerii pe dinafară din armonia superioară a lumii spirituale şi refuzul de-a accepta integral condiţia de mizerie în care îşi ispăşeşte pedeapsa. Formele de religiune, pe care le imaginează, sistemele de filosofie pe care le clădeşte, operele de artă pe care le făureşte, n’au parcă altă semnificaţie decât ridicarea unui simbolic Turn al lui Babei către Paradisul din care a fost alungat. Ceaace e cu deosebire interesant în istoria culturii omeneşti e că legenda Paradisului pierdut se găseşte la toate neamurile, în toate timpurile. Cu alte cuvinte, ideea de perfecţiune şi aspiraţia către ea nu s’a stins în sufletul căzut în păcat. Tragedia omului e însă incapacitatea lui de a se ridica prin propriile-i puteri la binele pe care îl doreşte, la desăvârşirea vieţii din care s’a prăbuşit. Durerea din lume nu e o realitate alături de viaţă, ci golul din această viaţă rămas pe urma Paradisului pierdut. întruparea Mântuitorului şi ispăşirea păcatului omenesc prin crucificare deschid din nou poarta Paradisului spiritual. Prin Logos s’a creat armonia primordială a lumii, prin Logosul întrupat se va restabili. Creştinismul e a doua creaţie a lumii. Organul prin care se revarsă din nou în viaţă energiile harului dumnezeesc e Biserica. Uşa ei e poarta redeschisă a Paradisului. Ce însemnează oare Biserica lui Hristos şi cum îşi îndeplineşte ea funcţiunea de sfinţire a vieţii noastre ? Pentru a răspunde la această întrebare, eu îmi voiu îngădui să reamintesc aici, în câteva linii, admirabila viziune despre Biserică a unui mare scriitor din vremea clasică a creştinismului : Dionisie Areopagitul. Dacă toate câte s’au făcut prin Cuvântul s’au făcut, şi dacă toate câte s’au refăcut, prin Cuvântul întrupat s’au refăcut, care este rostul Bisericii întemeiate de Mântuitorul ? Dionisie identifică Biserica cu însăşi opera de rezidire a lumii săvârşită de Mântuitorul. Biserica e însăşi ordinea în care se întocmeşte făptura eliberată din păcat şi restabilită în armonie cu Dumnezeu. Făptura toată, atât cea nevăzută cât şi cea văzută, e constituită ierarhic, dela fiinţele superioare ale îngerilor, la oameni, la animale, lia plante şi până la minerale. Toate aceste lucruri create de Dumnezeu participă în felul lor Ia bunătatea lui. Mineralele participă prin faptul că există, plantele prin faptul că au viaţă, animalele prin faptul că au suflet, oamenii prin faptul că au spirit, îngerii prin faptul că sânt spirite pure, fără corp. Varietatea aceasta nesfârşită a lucrurilor din lume îşi regăseşte unitatea şi armonia prin iubirea lui Dumnezeu, care le ţine în rânduiala marelui tot al făpturii. Biserica lui Hristos, ca aşezământ prin oare Dumnezeu inundă lumea cu lumina iubirii, se con- © BCU Cluj fundă astfel cu marele tot al făpturii. Am putea zice că ea e sistemul de organizare a vieţii cosmice reînoite prin har. Fiinţa ei constă din două serii de ierarhii, — una corespunzând lumii nevăzute, alta corespunzând lumii văzute. Ierarhia cerească a lumii nevăzute e organizarea îngerilor în trei ordine mari, fiecare la rândul său constând din trei subdiviziuni. In total sânt nouă ranguri de îngeri. Ierarhia lumii văzute e organizarea oamenilor după modelul celei cereşti. Ea ni se înfăţişează cu două ordine principale, constând fie oare din trei subdiviziuni. întâiul ordin e cel bisericesc în sensul obişnuit. El constă din cele trei trepte ale preoţiei : episcopii, preoţii şi diaconii. Al doilea ordin e al credincioşilor şi constă din trei categorii : începătorii, progresaţii şi cei desăvârşiţi îin viaţa creştină. Capul ierarhiilor e Iisus Hristos, care le conduce şi le organizează bunul mers. Fiecare ierarhie, cerească sau pământească, imită pe Dumnezeu sau urmează voia lui. Şi cum Dumnezeu în fiinţa sa misterioasă şi inaccesibilă nouă e puritate, e lumină şi desăvârşire, funcţiile pe oare le îndeplinesc ierarhiile sânt acelea de a purifica, de a ilumina şi de a desăvârşi. Din treaptă în treaptă, începând de sus în jos dela supraordonaţi la subordonaţi, se transmit darurile primite dela Dumnezeu şi se îndeplinesc slujbele de purificare, de iluminare sau de desăvârşire. In dinamismul acestei acţiuni de sfinţire sau de îndumnezeire a lumii, membrii fiecărei trepte sânt purificaţi, iluminaţi şi desăvârşiţi de cei din treapta superioară şi, la rândul lor, îndeplinesc aceeaşi întreită slujbă asupra celor din treapta imediat inferioară. In ierarhia bisericească, diaconii purifică pe mirenii iniţiaţi în credinţă, preoţii luminează pe cei progresaţi, episcopii desăvârşesc pe cei înnaintaţi. Ierarhia pământească se deosebeşte de ierarhia cerească prin faptul că acolo sus, în domeniul spiritelor pure nu se administrează sfintele Taine. Ele, fiind simboluri materiale sub care se transmit credincioşilor harurile nevăzute, sânt necesare numai în lumea noastră alcătuită din spirit şi din materie. Ierarhia de jos însă e alcătuită după chipul celei de sus nu numai în ce priveşte slujbele de transmitere a harurilor purificatoare, iluminatoare şi desăvârşitoare, dar şi în ce priveşte adorarea lui Dumnezeu. Cultul lui Dumnezeu e o liturghie îngerească în ceruri şi o liturghie simultană pe pământ. Sublimă în frumuseţea ei, viziunea aceasta a cosmosului organizat în Biserică, ne înfăţişează ierarhiile ca o cascadă prin care se revarsă asupra lumii iubirea şi harurile lui Dumnezeu şi în acelaş timp ca un organism ideal prin oare adorarea făpturilor se ridică spre Dumnezeu. Căci armonia lumii, restabilită de Mântuitorul, constă din iubirea reciprocă dintre Dumnezeu şi făptură şd din iubirea reciprocă dintre făpturi şi făpturi, înfrăţite peste diversitatea lor în unitatea divină. Concepţia panbisericească a lui Dionisie Areopagitul o vedem transpusă în lăcaşurile noastre de rugăciune. Sus, în locul cel mai înalt al dădirei, domină chipul zugrăvit al Mântuitorului. Imediat sub el e zugrăvită aşa numita „liturghie îngerească” simbolizând ierarhia din ceruri, iar jos în ialtar ierarhia bisericească săvârşeşte liturghia la care participă poporul. Transmiterea harurilor şi rugăciunea cultică se fac în sentimentul de solidaritate al întregei făpturi văzute şi nevăzute. Nu numai omul participă la taina sfinţirii vieţii, ci natura întreagă cu vieţuitoarele şi lucrurile din ea. Dacă turburarea şi dezarmonia au intrat în lume prin păcatul omului, mântuirea şi sfinţirea lui se repercutează ca o expiaţie şi cia o bucurie pentru toată făptura. Concepţia acestei solidarităţi cosmice o vedem concreti- l © BCU Cluj zată în Moliifelnicul nostru ortodox, oare cuprinde rugăciuni pentru sfinţirea tuturor fiinţelor şi a lucrurilor. In lumina ei, Biserica ortodoxă apare ca un filtru uriaş, prin care omul şi natura se curăţă de zgura păcatului şi se iluminează pentru a se desăvârşi. Acest organism spiritual, vast cât lumea, având în cap pe Hristos Pantocratorul şi membre toate făpturile rânduite în trepte ierarhice, nu prevede nicăeri un scaun special pentru sfântul părinte dela Roma. Hristos e actualitatea veşnică a Bisericii, iar un vicar, adică un locţiitor, ar însemna absenţa sau concediul lui Hristos din ea. O asemenea erezie şi o asemenea trufie nu-şi au locul în concepţia noastră ortodoxă, unde membrii aceleiaşi trepte ierarhice sânt egali prin sarcina harică, iar nu prin drept de moştenire istorică sau de stăpânire asupra lumii. Ierarhiile, dela cele pur spirituale până la cele pământeşti, se disting în deosebi prin aceste sarcini pe oare superiorii le au faţă de inferiori. Cu cât e treapta mai înaltă, cu atât sarcina e mai mare, faţă de subordonaţi. A purifica, a ilumina şi a desăvârşi pe cei de sub tine însemnează a te face sluga lor, după cuvântul lui Hristos. Afară de aceasta, ideea de ierarhie, socotită ca însăşi constituţia spirituală a lumii, corespunde adevărului elementar că în natura creată nu există uniformitate, ci o nesfârşită varietate. Fiecare lucru e ceva aparte şi participă la bucuria de a trăi şi de a adora pe Dumnezeu după capacitatea variată ou care a fost înzestrat prin creaţie. Egalitatea, fraternitatea şi libertatea, în sensul material şi anarhic, cum le-a înţeles revoluţia franceză, sau uniformitatea, pe oare vrea s’o realizeze comunismul, sânt utopii, adică lucruri ce nu corespund cu nimic din constituţia ierarhică a lumii. In creştinism, egalitatea îi îndreptăţeşte pe toţi la mântuire; fraternitatea obligă pe cei puternici faţă de cei slabi, pe cei bogaţi faţă de cei săraci, pe superiori faţă de inferiori şi tot astfel de jos în sus; iar libertatea, adică voinţa proprie, e însuş principiul prin care aderăm la încadrarea noastră în ierarhia spirituală primind sarcinile şi îndatoririle necesare mântuirii şi desăvârşirii. Viaţa în ierarhie se întemeiază pe consimţământul dragostei, iar consimţământ fără libertate nu există. Ortodoxia îmbrăţişează în mod egal pe oameni, oricare ar fi dotaţia şi capacitatea lor naturală. Peutru ea nu există dase sociale sau categorii preferite în dauna j altora. Greşala altor formaţiuni religioase de a se sprijini pe anumite clase împo- j triva altora e străină de spiritul Bisericii noastre. ■; Comuniştii, asmuţiţi de vrăjmaşii lui Hristos, cari sânt evreii duşmănesc ortodoxia sub pretextul că ea ar susţine burghezia capitalistă. Cât de absurdă e această învinuire se vede de acolo că o burghezie capitalistă creştină nu prea există! Capitalul bancar, industrial şi comercial în România aparţine în covârşitoare majoritate evreilor şi străinilor de credinţa noastră. Iar puţinii dintre noi, cari sânt calificaţi drept burghezi capitalişti aparţin acelei formaţiuni politice care s’a arătat cea mai mare adversară a bisericii, secularizându-i dotaţiile din oare se întreţinea. Dacă e o aşa zisă clasă socială, pentru care biserica noastră, potrivit spiritului ortodox, va trebui să aibă toată solicitudinea e tocmai acest „proletariat” rătăcit de fiii Diavolului şi constituit în adversar al ei. Tot atât de actuală şi de greşit înţeleasă e chestiunea raportului dintre ortodoxie şi naţionalism. E adevărat că în Biserica lui Hristos nu există „elin sau iudeu" pentrucă toate neamurile pământului au loc în organismul ei spiritual de pro- 8' © BCU Cluj porţii cosmice. Dar această universalitate în spirit distruge ea oare particularismul formelor naturale pe care îl îmbracă viaţa în infinita ei varietate? Dacă admitem că universalitatea spirituală a ortodoxiei pretinde o uniformizare în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate şi a dotat ou capacitate deosebită fiecare lucru, s’ar întoarce acum împotriva zidirii sale. Ceeace este o absurditate. Ortodoxia urmăreşte unitatea în spirit şi pentru a ajunge la această ţintă, porneşte dela varietatea naturală a lumii. Ucenicii Domnului, pornind la apostolat, n’au făcut-o cu gândul de a reduce neamurile la vreun fel de esperanto universal, ci barul Domnului le-a dat darul de a grăi în limbile tuturor neamurilor la care mergeau. Catolicismul impunând popoarelor una şi aceeaşi limbă, cea latină, desconsideră sensul minunii din ziua eoborîrii Duhului Sfânt. Ortodoxia se conformează sensului acestei minuni, respectând graiul şi individualitatea etnică a fiecărui neam. Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Areo-pagitui, vorbind de atribuţiile îngerilor, ne învaţă că fiecare cetate şi fiecare naţiune îşi are arhanghelul ei călăuzitor. Cu alte cuvinte, unităţile naturale ale neamurilor participă ca atare la viaţa ierarhică a spiritualităţii creştine. Ortodoxia în organizarea ei pământească, oglindeşte perfect acest spirit al doctrinei când îşi modelează formele locale pe trupul naţional. Sânt atâtea biserici câte naţiuni ca tot atâtea fragmente locale ale Bisericii ecumenice sau cosmice. In toate aceste unităţi locale sânt valabile aceleaşi ierarhii, aceleaşi funcţii harice ale lor, aceeaşi dogmă, acelaş crez în mântuire. Catolicismul, făcând din scaunul vicarului unicul său centru, universalizează ceeace e local, pe când ortodoxia localizează ceeace e universal. Căci capul Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci însuşi Hristos Pantocratorul. Iar Hristos, ca fire dumnezeiască, e prezent pretutindeni, e pretutindeni şi în orice lo^ centrul şi focarul vieţii noastre. 9 © BCU Cluj 1 PĂSTORUL ŞI FAUNUL DE ION PILLAT Păstorul tânăr sta pe piatra albă Pe oare dăltuit se mai vedea Uu chip de faun tânăr ; capre albe Păşteau printre coloane iarba rea. Pe-un nai, stângaci se tot trudea să spună Şi dorul lui şi marea dimprejur, Dar trestiile sub buzele-i nu sună, Zadarnic cearcă vechile măsuri. Tăcut acuma stă atât de singur ! Lin soarele alungă umbre lungi Pe templul risipit prin stânci şi crânguri, Pe vremi la cari cu mintea nu ajungi. Amurg sau somn îi picură prin gene ? Pe-aproape o făptură s’a mişcat. Un faun calcă tânăr pe poeme, La fel cu cel în marmură săpat. Alături de băiat mi se aşează. De faun teamă n’a simţit — Privea uimit doar cum o rază S’a prins în cornul ascuţit. io © BCU Cluj Erau de-o seamă — îşi a fiară graiul... S’au înţeles deodată amândoi ! Şi faunul i-ia luat în mână naiul Şi cum la gură i l-a dus : un roi De-albine zumzăniră surd şi marea Vuind pe-un ţărm pustiu se auzi. Cu freamăt de păduri pierea chemarea Şi re’nvia în viers de ciocârlii... Cât timp au stat să cânte cin’să ştie ? Sub luna plină parcă i-a văzut — Când s’a trezit flăcăul — faţa vie, Dar în penumbra lunei s’a pierdut... Din nai spunea păstorul pe o piatră Pe care dăltuit se mai vedea Un chip de faun trist eu cap de capră — Amurgul vânăt peste ei cădea. ii © BCU Cluj P O E S I I DE GH. TULEŞ UMBRE Prin noapte, viscoleşte neaua vie A lunii Şi troeneşte vişinii şi prunii. Văzduhul înstelat e ea o ie Cu fluturi, Să-l prinzi în mâini de margini şi să-l scuturi. 0 brumă limpede de poezie Pe tâmple Şi visul alb ce poate să se’ntâmple. Din vişini, umbra curge’n colb de lună Cu paşi de poezie Şi roagă liniştea ’n genunchi să fie Cu şoapte care vin din vis şi sună. 1 Z V O D Bătea’n albastru ţara zărită prin cătină. Un câmp de iasomie, cicoare şi sulfină Pierea treptat în sticla luminii, străvezie. Sub cremene, svâcnise un ciob de apă vie Şi-o pajure, deasupra, vâslea ou aripi lungi. Svonea îin urmă codrul cu ciute şi ieruncă, In vântul ce scăpase din munţi ca un zăpor. Ni s’a lăsat pe streşeni, în taină, un cocor, Păstrând pe aripi urme din ţara lui albastră. Ca o scrisoare, seara căzuse prin fereastră Pe mâinile fricoase ce-o desfăceau uşor 12 © BCU Cluj Şi din scrisoare, luna s’a scuturat, bujor, Dar scump, pe care basmul ni-1 asvârlise nouă. Intrarăm în cătină, cu tălpile prin rouă, Şi frunţile aprinse furiş de licurici. Ciupercile sub streşeni adăposteau pitici Şi nuferii, pe-un iezer, îşi ferecau argintul, In gerul căror rouă sticlea ea mărgărintul, Din umbră se desprinse un pâlc de căprioare, Adulmecând răcoare. Şi veveriţe repezi alunecau prin foi. O broască mare, verde, suna ea un cimpoi, Pitită sub o tufă crestată de ferigi. Lumina, peste pajişti, se rotunjeau verigi, Cleştare înflorate cu ruji şi albăstrele. Luceferii, pe cerul cu marginile grele, Scriau o seară nouă ca un chenar de carte. Când ne-am uitat, cătina pierea’n trecut, departe. ÎNTOARCERI Păsări albe au vâslit prin zi In triunghiuri repezi către sud. Toamna ciocăni’n ferestre şi M’a strigat să văd şi să aud. Am ieşit sub plopii uzi şi goi, Singur în tăcerea de pe drum, Vântul risipea hârtii şi foi Şi schimba lumina rece n fum. Am privit la cârdurile mari Lunecând grăbite peste târg, Numai corbii poposiau în pari, Numai lacrimile dian în pârg. Insera şi-am stat în ceasul sur Să ascult chemările târzii, Numai vântul aiura ’mprejur, Rătăcit prin curţile pustii. Toamna m’a luat de mână blând Şi m’a dus pe uliţi înapoi In trecutul depărtat, pe când Urmele se-acopereau cu foi. © BCU Cluj ZORI DE BRUMAR Grădina de toamnă e pliină De galbene mere şi roşii. Lumină de zori şi cocoşii Se strigă în curtea vecină. Şi păsări străine se lasă. Cu pene albastre şi verzi, In zbor retezat prin livezi Brumate cu linişte groasă. Un foşnet de frunze aprinse Atinge fereastra şi trece Şi umbra de flaeăre rece Se surpă prin linişti şi vise Ce ziuă se dărue iar. Pe frasini văzduhul se toarce Cu soarele alb ce se’ntoaree Ca limpede semn în brumar. Cobor să crestez un răboj, Prin flăcări, prin aur de toamnă, Şi strâng amintire şi poamă, Rod galben şi roş. CLEŞTAR E apa străvezie şi spală lespezi lucii. O fulgeră păstrăvii adânc. Pe vremi, haiducii Veneau furiş să umple ulcioarele la vad. Şi azi se mai găseşte vreun ban de Ţarigrad, Ce le-a căzut din brâe când s’au plecat pe apă. Acum, doar căprioara şi urşi ursuji se-adapă Şi câteun pâlc de fete, când vine după mure. Nu-i turbură cleştarul vreo umbră. O pădure Mai albă ca argintul veghiază neclintit. E o singurătate de basm încremenit. Sub veghea de mesteceni, pe pajişte întins, Ascult cum sună unda de sticlă, înadins Şă frăgezească miezul cuvântului ce scriu. Se uită lung la mine un peşte auriu. Când lunecă, armura de solzi mărunţi sclipeşte. Un rac de munte merge pe fund, mişcând din cleşte, O scoică îşi deschide cutia de sidef... Şi liniştea prin ramuri s’a prins ca’ntr’un gherghef. x4 © BCU Cluj R Â S U L DE VICTOR P A P I L I A N Se împlineşte mâine un sfert de veac. Zic un sfert de veac şi nu douăzeci şi cinci de ani, căci anumite împrejurări trebuesc măsurate, în adâncul timpului, cu veacul şi nu cu anii. Douăzeci şi cinci de ani am tăcut !.. Mai bine zis, am ascuns cu mare grijă, tuturor, semnele de viaţă rodite de minunata întâmplare, ca femeia care-şi ştie trupul împovărat de păcat şi totuşi nu îndrăsneşte să se mărturisească. O singură dată privirea mi s’a înălţat peste puterea ochilor celor mulţi, dar m’am arătat nevrednic de atâta noroc... M’am temut de toţi şi în primul rând de mine. De aceea mi-am încarcerat viaţa ştiinţifică în cea miai mediocră lucrare : Arcurile branchiale la embrionul de cobai, şi am trăit din ea ca un mic rentier în-tr’un petec de moşie, înaintând încet, încet... Şi am ajuns preparator, asistent, şef de lucrări, conferenţiar. Iar mâine, ziua aniversării, voiu fi profesor. Mâine... * * * La Paris, în laboratorul lui Hennegny, lucram la aceeaşi masă cu doi oameni complet diferiţi unul de celălalt, cu IndianulGuadayama din ţinutul Benares şi cu Izidor Feinsilber Camiol, dela noi din Botoşani. Şi nu era zi dela Dumnezeu, în care Ovreiul să nu batjocurească pe Indian. — Ce cauţi tu într’un laborator de ştiinţă pozitivă, tu partizanul tuturor caraghioslâcurilor mistice, al separaţiunii sufletului de trup, al transmigraţiunii şi al altor moftologii de soiul ăstora ?.. Şi râdea. Nu ştiu dacă aţi observat râsul Ovreilor când se simt stăpâni. El contrazice regulele mimicei şi depăşeşte explicaţiunile psihologilor, ascultând parcă de legi specifice neamului lui Israel. Nimic din ironia subtilă a Francezilor, din plăcerea naivă a Nemţilor, din umorul englezesc sau din râsul nostru bădăran, dar prietenos. Ovreiul poate râde fără ca vreun muşchiu al feţei lui să se contracte, doar din sclipirea ochilor şi coloritul feţei, râs de sânge şi de fiere; sau dimpotrivă, schimonosit, cu toţi dinţii la vedere, cu toate sbârciturile fărâmiţate în obraji, cu toţi porii în erecţie, cu întreaga făptură contractată din beregată şi până’n pumni, ca’n spasmul sexual. Atunci râsul lui hăue pe tot globul, fiindcă veşnic triumfă. Atunci râsul lui e tare, fiindcă veşnic crucifică. Atunci râsul lui e la adăpost, fiindcă veşnic loveşte cu braţ străin. Atunci râsul lui e fericit fiindcă veşnic batjocureşte pe cel lovit şi pe cel ce a lovit. i5 © BCU Cluj Dar iar aiurez... Râsul lui Feinsilber Izidor ziua întreagă trecea peste mine, ca să împroaşte pe sărmanul Indian. Şi eu tăceam. Fiindcă totdeuana am fost un llaş şi fiindcă Ovreiul — asta de când lumea — avea de partea lui ideia forţă a timpului. — Prietene, îmi spunea într’o zi Guatayama, feinsilber e o canalie. Dar nu pe el îl învinovăţesc. El foloseşte pentru sine şi neamul său toate avantajele practice scoase din concepţia voastră, a evoluţionismului. Lamarck şi Darwin au semnalat o teorie... roadele le culege Feinsilber. Şi n’ar putea profita de ea dacă ar fi adevărată, dar fiindcă e greşită şi mincinoasă... — Cum Guatayama, tu cunoşti marea lege a transformismului ? — Da. — Atunci, ce cauţi tu în acest laborator, în către totul pledează pentru trans-formism. Colecţiile de preparate, experienţele, vorba profesorului, tot... — Tot afară de... — ?.... — Afară de cunoaşterea directă... Eu îl mustraiu cu blândeţe : — Dragă Guatayama, ştii bine... eu nu fac parte din speţa zeflemiştilor cruzi de-al de Feinsilber. La el, deşi nu eşti creştin, ui putea bănui o ură congenitală, dar la mine ?... Cred că eu nu ţi-am arătat decât bunăvoinţă. îmi eşti drag şi simpatic... de aceea nu vreau să te las să stărui în greşeala ta. — Tu stărui în greşală, şi voi toţi de aici... Am venit înadins să vă cunosc. Cu ce vreţi să mă convingeţi ? Ce-mi puteţi dovedi ? Nimic... Din oarecare mici asemănări voi vreţi să nimiciţi marele principiu al creaţiei. Dar bine, omule, tu nu înţelegi că seriile voastre dovedesc doar asemănare şi nu identitate ?... — Nu te înţeleg, Guatayama. — Vino la mine în Benares şi-ţi voiu dovedi. Am râs. — Nu râde... Iţi vei aduce aminte de mine, când, desgustat de toată josnicia şi neputinţa gândirii voastre europene, vei avea trebuinţă să cunoşti adevărul. * * * Şi într’adevăr, mi-am amintit de el, când, fugăriţi de bolşevici în războiu, am luat-o care cum am putut şi unde ne-a mânat soarta, din Arhanghelsk, unde recepţionam muniţiuni pentru armata română, spre răsărit în Siberia, apoi scobo-rând spre miază-zi, prin China, către golful de Bengal, cu gândul să ne găsim adăpost într’o colonie amică. Tot mai puţini, tot mai istoviţi... Iar la graniţa Indiei m am găsit singur. Trei din tovarăşii mei muriseră, altor cinci le-am pierdut urma, iar doi se băgaseră slugi. Abia la graniţa Indiei, mi-aim amintit de Guatayama. — Măcar laborant, să mă primească iar dacă nu, slugă... L-am găsit în Benares şi m’a recunoscut în vestmintele mele sdreuţuroase şi în trupul meu schilodit de foame şi neodihnă. Era profesor de anatomie comparată şi embriologie. M’a primit cu dragoste de frate, m’a îmbrăţişat şi m’a făcut din nou om. Iar eu, odată însdrăvenit, mi-am regăsit firea mea de european, nerespectuos şi agresiv. — Nu pot crede în teoria ta, Guatayama... © BCU Cluj — Nu e teoria mea... e şi a ta, şî a tuturor oamenilor. — Asta nu-i un argument. — Argumentul îl vei găsi singur, când vei cunoaşte pământul sfânt... — Guatayama, fii serios... — - Pământul cu ţărâna din care Dumnezeu a făcut pe om... — Guatayama, la noi nici copiii nu mai vorbesc astfel. — Nu-i de mirare... Fiindcă vă lipseşte elementul primordial al experienfei, pământul... — Şi tu crezi ?... -- Că omul a fost creat din ţărână. — Dar bine... — Prietene, făcu Guatayama', la voi în Europa, bubue tunul, mor cu sutele de mii... în Rusia, nebunia a cuprins minţile, se măcelăresc oamenii şi se prigonesc. — Ce are aface ? — Asta-i marele semn ! — Care ? — Că noui făpturi iau naştere... — O nouă generaţie de oameni ? — Nu... O nouă spiţă, pe care n’o pot defini înainte de a o vedea. — Şi tu crezi că vederea ta neputincioasă ar putea... — Asta depinde de voinţa lui Dumnezeu. * . * * Experienţa fundamentală a lui Guatayama era de o simplicitate exasperantă. Am repetat-o nu odată, ci de sute de ori. Nu reuşea însă decât cu apa adusă de el în ulcioare turtite ca testul de broască. Luam pământ, indiferent de unde, îl puneam la sterilizat, ca pe urmă să-l cercetez cu deamămmtul. Nimic nou .Dar dacă în acel pământ steril, aduceam un picur din apa lacului sfânt sau din nămolul lui, pământul din experienţă începea să germineze. Fiinţe noui, plante şi animale, toate după tiparele ordinelor şi claselor ştiute, dar nici una din speciile cunoscute. Zadarnic sterilizam picurul de apă sfântă, zadarnic fărâmiţam în pulbere nămolul uscat, viata răzbătea ! — Ascultă ce-ti spun... Pământul şi apa ne dau numai tiparele. Asta-i marele secret al anatomiei comparate. Speciile se asemănă fiindcă tiparele ne sunt date de aceleaşi materiale... Deosebirile le face numai privirea lui Dumnezeu... Iar nu înţelegeam nimic. * * * — Prietene, veni într’o zi la mine Guatayama, mă tem de toată lumea, de tine însă, nu. Ii întinsei mâna cu cinstit elan. Ciudat fenomen se petrecea în sufletul meu. Noaptea, rămas singur cu mine, mai bine zis cu gândurile mele europene, mă mustram. Recunoşteam că mi-am părăsit disciplina ştiinţifică — bunul cel mai greu dobândit în atâfia ani de studiu — ca să mă las purtat de fantasmagorii şi păreri. Nici măcar n’aveam scuza oportunismului. Să fi judecat astfel : Mă găsesc la bunul plac al unui maniac ştiinţific, sunt prizonierul Iui... La urma urmei decât nebunia din Rusia, mai bine cea de aici... nebunia unui maniac inofensiv ! Dar nu *7 © BCU Cluj era aşa. Căci faţă de el mă lăsam furat. Avea atâta convingere în spusele lui, atâta evidenţă în experienţele lui simpliste, încât, în afară de cazul când ar fi fost scamator şi eu nebun, eram obligat să cedez. — Cred cam găsit tiparul omului... De data (asta îneercaiu o mişcare de răzvrătire. — In tiparul omului intră şi spiritul... Nu e o descoperire de-a mea, ci o moştenire ştiinţifică perpetuă în familia noastră... —> Guatayama, să nu mergem prea departe. — Bunicul meu mi-a tâlcuit acest gând dintr’o cărticică scrisă acum două sute de ani, de Matsi Guatayama, întemeietorul familiei noastre, medic şi astrolog, asupra Avatarilor lui Vişnu. — Nu cunosc mitologia; Indiei. — Ascultă atunci... Vişnu odihneşte visând, într’o luntre împletită din încolăcirile şarpelui Anataseca... Şi la fiecare a sa deşteptare răspunde un „avatar”. — Avatar însemnează, dacă-mi amintesc bine, o inoarnaţie divină. — Mai exact : o descindere divină... Avatarii sunt în număr de zece, dar cel mai important e cel cunoscut sub numele de „făcăluirea apelor". — Ciudat simbol... — Potrivit lui, apele oceanului sunt bătute ca smântână în putineiu... ca să se aleagă sucul imortalităţii. — Fantazia este pitorească. — Cum ţi-arn spus, strămoşul meu ;a tâlcuit mitul cu sute de ani înainte. Deşteptarea lui Vişnu e strigăt de durere... Spumegarea apelor în vasul de pământ al continentului, în vederea nemuririi, numai spiritul eliberat din fiece suflet omenesc o poate înfăptui... — Parcă înţeleg şi gândul tău. — Dar strămoşul meu precizează... Când un braţ de apă se va desprinde din Gange, ca s’o ia împotriva drumului, către lacul fertil, să ştii că el aduce pe valurile lui nemurirea. —1 Asta-i imposibil... Contrazice legile fizice... — Atunci, dacă şi soarele se găseşte în ochiul lui Dumnezeu, va lua naştere o nouă generaţie de oameni... de oameni nemuritori. * * * Trei luni am stat în acelaş loc, privind fără să-mi cred ochilor, a fluentul iute ca săgeata, care, împotriva legilor fizice, despica savana din Gange până ’n lacul sfânt. Poate îmi smintise judecata parfumul junglei, din mii de esenţe distilate şi nu mai puteam deosebi adevărul de halucinaţie... Pe urmă mi-am dat seama că trăiam aievea. M’a convins mărturia animalelor junglei. Tigrii şi leoparzii încoronaţi cu ramuri verzi se alintau în faţa noastră cu drăgălăşenii de copil şi graţii de baiaderă. Cortul ni-1 păzeau leii, mai credincioşi paznici decât cânii, iar şerpii şi crocodilii veneau să-şi caute hrana din mâna noastră, ca porumbeii. Am cunoscut marea lege, poate cea dintâi, legea dinaintea conruperii totale, a sprijinului şi ajutorului dintre făpturile pământului. Iar noi căpătasem darul Sfântului Francisc d’Assisi... Trei luni am stat pe malul lacului sfânt, la pândă... Nu, nu-i bine zis, la pândă... căci pânda însemnează o plăcere sadică, însoţind un sentiment de grijă, de 18 © BCU Cluj aşteptare. Dar, la noi, nimic din ceea ce ar fi putut excita simţurile. Aşteptarea noastră era mai mult ca o ofrandă, un elan. Eram solii cuprinsului întreg, cunoşteam năzuinţa prin care se înalţă arborii şi recunoştinţa dătătoare de viaţă a animalelor. Nici observaţie ştiinţifică nu se putea numi, gloria ineditului şi a descoperirii fiind cu totul lipsă. Ne găseam într’o stare de plăcută torpoare. Vişnu călătorind mările firmamentului în luntrea-i lucrată din încolăciri de şearpe... Trei luni ca o clipă !... Lăsasem la oraş pe cunoscuţi, obişnuiţi Cu excursiile noastre ştiinţifice, familia lui Guatayama, fericită că-1 ştie în descoperirea adevărului prim, institut, lucrări... Un servitor, la trei zile, ne aducea merinde, iar noi doi aşteptam... Aşteptam fără să ne grăbim, fără să cercetăm, fără să iscodim. Aşteptam, aş putea spune, fără să aşteptăm... Trei luni ca o clipă ! Doar calendarul din buzunar îmi vestea trecerea timpului. încolo, aş fi stat la infinit în prietenia animalelor sălbatice, în cântecul apelor din lac şi răsuflul parfumat al bananelor şi palmierilor din junglă. Cu siguranţă că se petrecea ceva... Trei luni ca o clipă. Nici oboseală, nici nerăbdare. Ne găseam ca la un concert sau la liturghie, în extazul unei contemplări, fără să ne dăm seama, uitând că şi Vişnu se trezeşte la un nou avatar. Trăiam prezentul desfăcut de trecut şi viitor. Dar într’o zi, pe înserate — era Duminică — Guaiayama a venit la mine mai aprins. — Prietene, clipa s’a apropiat... Nu era agitat, ci dimpotrivă şi mai calm. Chipul lui îşi pierdea tăria conturului, se confunda cu azurul lăsat de asfinţit. Părea un preoit înainte de a oficia, un preot conştiincios care îşi pregăteşte sufletul pentru marea faină... — Nu văd nimic, spuseiu eu. Cu privirea în depărtare, în picioare, a coborît mâna şi odată cu ea parcă întreaga catapeteasmă a soarelui apune. — Priveşte de partea cealaltă a lacului . Mi-am strunit vederea. Dar vederea nu mai asculta de ordinele mele. Sta odihnită în creier, gata să primească, dar nu să şi dea. Guatayama a înţeles starea de pasivitate a minţii mele. — Nici o sforţare... Ochiul să-ţi fie placă de fotograf şi nu capcană de prins prada ştiinţifică... Mi-am slobozit vederea în voie şi într adevăr, de cealaltă parte a malului, la graniţa dintre apă şi pământ, apăruse o uşoară unduire a ţinutului. — Acolo... Privirea mea se desfăta şi nota în acelaşi timp. Nu ţărmul se mişca în întregime, ci două colnice foarte revărsate, ca două trupuri de om, care anevoe, cu pieptul, îşi făceau drum la aer şi lumină. Soarele ghemuit era tăiat în două de orizont, privind cu un singur ochiu ambele emisfere, şi împrejurul lui — pot să jur ! — un curcubeu nefiresc de frumos, alb ca aripa de arhanghel, şi inu în arc desfăşurat, ci frânt, închipuind un vast triunghiu pe cer, ca ochiul lui Dumnezeu. — Ia seama... îmi şopti Guatayama. . Dar în acelaş timp, departe, undeva în junglă, se auzi un urlet lung şi sinistru ca de fiară doborîtă. Amândoi tresărirăm. — Ce-i asta ? *9 © BCU Cluj La urletul dintâiu răspunseră numai glasuri de sălbăticiuni. — Prietene, făcu speriat Guatayama, să privim acolo... Dar înfricoşarea cuprinsese întreaga junglă. Se auzi o pocnitură de puşcă, apoi alta. — Doamne, Doamne, murmura Guatayama, grăbeşte... ' Jungla întreagă devenise un iad blestemat. Lătratul hienelor se amesteca sinistru cu urletele haitelor de şacali şi tigri. Se auzeau tânguirile şi croncăniturile robelor sfâşiate de fluarăturile şerpilor. Se pornise şi vijelia. Crengile se rupeau, vântul sforăia printre împletiturile de liane. Ajungeau până la noi frunzele moarte. Buzele lui Guatayama începură să murmure o rugăciune. Puterea ei mai finea poate fenomenul la vedere. Acum, lumea era împărţită în două părţi distincte. Vânt, ploaie, urlet şi cutremur în junglă; lumină dătătoare de viaţă şi fericire, într’un mic crâmpeiu de pe malul lacului sfânt. Şi deodată m’ara simţit năpădit, lovit în creştet parcă, de o forţă nouă, care dădea ochilor siguranţa cunoaşterii, iar sufletului, bucuria perfecţiunii. Din cele două tipare ale pământului s’au desprins două făşii albe, două chipuri înaripate, care şi-au luat sborul către cer. Dar în acelaş timp, o hohotire teribilă în ureche ne-a curmat extazul. Ne-am întors speriaţi. Lângă noi, Izidor Feinsilber Carniol. Feinsilber, care râdea. * îţî îjî Planul meu a fost simplu, europeneşte : să ucid pe Feinsilber. Guatayama s’a împotrivit. Era bolnav, dar nu voia să se îngrijească. Trebuia să desăvârşească experienţa. — Mizerabilul de Feinsilber ne strică tot, îi spusei eu. — N’are nici o importanţă, făcu Guatayama cu glas stins. Tu ai cunoscut minunea ? . - Da... — Ai văzut făpturile nouei generaţii ? — Da, le-am văzut. — Trebue să rămânem aici şi dacă eu mor, tu singur va să le studiezi... — Lasă-mă să-l ucid pe Feinsilber. El e pierzarea ta. Duhul lui otrăveşte întreg ţinutul. — Nu... făcu cu glas stins Guatayama. Pe urmă mă răzgândii şi eu. Feinsilber avea la el puşcă mitralieră, revolvere şi cuţite. Venise să propage bolşevismul. ❖ * * După moartea lui Guatayama, n’am putut rezista şi-am povestit toi lui Feinsilber. L-am trădat pe Guatayama ! Duhul european mă prinsese de tot. — Ştiu eu ce am de făcut, spuse Feinsilber. Din nou râsul lui !... Ajunsesem la ordinele lui, nu scăpa nici o ocazie să nu se arate înarmat. Acum nu mai priveam ca pe vremea lui Guatayama, ci pândeam; sălbăticiunile nu ne mai vizitau prieteneşte : se simţeau duşmănite; jungla se frământa ca o mare în furtună. Noi aşteptam cu plăcere îngrijorată, ca nişte vânători trecerea prăzii, sau 20 © BCU Cluj ca nişte oameni de ştiinţă, rezultatele în laborator. Pândeam de cu zori, pândeam toată ziua. Şi într’o noapte m’am trezit în cântec de nespusă frumuseţe. Nici un murmur pe întinsul savanei. întreg ţinutul asculta : vântul nemişcat, apele lacului sfânt, până chiar şi animalele junglei. Din nou liniştea paradisiacă atât de cunoscută mie. Şi aş fi stat aşa s ascult, dlacă din întâmplare n’aş fi observat lipsa din cort a lui Feinsilber. Ingrijat, m’am sculat. Noaptea era înstelată, noapte cum numai în Indii se poate vedea, cu cupola de mozaic azurat din care sooborau scări şi pârtii de lumină, pregătite anume parcă pentru ascensiunea sufletelor. Eu mi-am îndreptat sufletul după cântec. Pe cer, plutind între reţelele constelaţiilor, două forme omeneşti înlănţuite, două trupuri albe sculptate parcă în marmură diafană, doi arhangheli cum imaginaţia nici unui artist n’a putut realiza. Intr’o clipă am avut marea revelaţie : oamenii cei noi care vor urma după moartea noastră ! In acelaşi timp am auzit o răpăială de mitralieră şi cele două făpturi s’au prăbuşit în lac. M’am repezit nebun la Feinsilber. Dar Ovreiul îndreptase mitraliera spre, mine. Am îngenunchiat cu mâinile ridicate în sus în semn de slugarnică închinare. Secera mitralierei a trecut tangent pe vârful degetului mijlociu. Dar nu pot să uit schimonoseala chipului Ovreiului şi hohotele râsului său la întrecere eu răpăiala armei, cărora le răspundeau urletele turbate ale tuturor jivinelor din junglă. * * * Domnule Preşedinte, Feinsilber mi-a spus că disecându-i n’a găsit altceva decât caracterele unor păsări necunoscute. Eu nu l-am crezut şi pe furiş -am căutat şi eu. Am găsit un la-ringe. Era un laringe de om care nu vorbeşte. Mizerabilul Feinsilber nu i-a disecat, i-a ciopârţit în bucăţele, ca să nu rămână nici urmă din oamenii nouei generaţii. Domnule Preşedinte, Mâine voi fi profesor. Dar nu pot începe cariera mea înainte de a mă convinge. Profesoratul nu trebue să fie o meserie, ci năzuinţă pentru cunoaşterea şi dovedirea unei idei. Cer un concediu, să mă înapoiez pe ţărmul Gangelui, să cercetez pământul fertil din preajma lacului sfânt şi sa aştept ca soarele să intre din nou în ochiul lui Dumnezeu... © BCU Cluj PLÂNS DE TOAMNĂ DE V. YOICULESCU Bat lung peste ţiară Reci ramuiri de vânt Şi codrul de ceară Miroase a sfânt. Vin zile cărunte : Spre văile moi Se lasă mărunte Dulci neguri de oi. Coooare gonaoe Pe-un cer pământiu Spre calde conace Aceleaşi căi scriu. Şi ’n poala zăbună A norilor orbi Văzduhul adună Sinoade de corbi... Desmierzi o lumină, Se stinge. De-acum Ţi-e mâna de tină, Obrazul de fum. 22 © BCU Cluj P O E S I I ' ' DE ' ŞTEFAN BAC IU GENERAŢIE Toţi avem în sânge-o tristeţe târzie, Câte-o lacrimă neştiută. Ducem în inima grea, fumurie Tinereţea pierdută. Toţi am uitat o iubită în seară Pe noi tot aşa, ele. Suspină, suspină, cântec de ceară — Umbră de stele. Aiisul de ieri îl lăsăm să se strice Cu anii pe piept. Uităm că nici o femee nu zice : „A ino, te-aştept!” Unii ne vindem inima’n piaţă Alţii uităm să murim. Timpul ne pune cute pe faţă : încet, îmbătrânim. Toţi avem în sânge-o tristeţe târzie, Tutun în pipă, deloc. Nu ştiu cine-mi spune : „Nu scrie, Arde-ţi gândul în foc“. 23 © BCU Cluj CÂNTEC DE BOBD Deschide-te lumină şi vom porni în seară Cu ochii către stele, cu gândul ne’ntinat; Vom merge către ţara cu vânturi, moi, de vară Să ne clădim diin vise şi alge un palat. Ne îmbarcăm pe vasul cu pânzele umflate Şi vom vâsli cu toţii prin fiecare val. Vom face corturi albe, vom ridica cetate Din sticlă şi din cântec, sargasse şi coral. Şi vom trăi ’mpreună pe ţărmuri legendare Şi inimu’n aquardu noi o vom preschimba, Deschide-te lumină, căci pentru fiecare O stea sau o femee solemn o aplauda. POEZIE E ochiul obosit, întocmai ca o mână grea. Şi plânsul curb, grumazul tău e tot aşa, Pe lângă noi un cer sau un ogar trecea Cu nourii sau coada peste rochia ta. Frunţi albe poposesc pe creste cu zăpezi Şi lacrima îngheaţă’n ochi sau în livezi. Pădurile sunt toamne sau viori ? Nu vezi Cum cântă frunza când o calci şi şezi ? Cine cu buciumul va trece şi va plânge, O deştepta strămoşii ’n noi; va frânge Lumina toamnei, dealurile’n sânge; Şi sufletul se va răni şi se va strânge. 34 © BCU Cluj «Of AVATAR DE YINTILĂ HORIA Am căutat prin veacuri bătălia In care să mă simt a fi luptat, Şi spadei oare ’ntâi m’a sângerat Am vrut să-i ştiu şi să-i cunosc trufia. Am răscolit în tomuri cu istorii Pecetluite ’n slove peste file, Am risipit nenumărate zile Pe coama de argint a altor glorii. Păienjeniş bătrân dădui vederii, Uscată ’n lumile de basme slave, Dar din ceasloavele cu foi bolnave, N’am împlinit pârjolul greu al vrerii. Şi cronicarii ’n van îmi băsmuiră Pomelnicul de zi din leat în leat. . Sub mărturii de sânge închegat, Pe mine între morţi nu mă găsiră. Mă dor şi-acuma rănile o mie In veac de aprige ’ncruntări şi sânge, Aud şi-acum norodul trist cum plânge , Pe voevodul mort în bătălie. In fruntea oştilor biruitoare, Peste-un hotar de ţară am căzut. Cu braţele în cruce, pe un scut, Sub ce stejar mă îngropară oare ? Şi unde’s coiful meu şi spada mea, Intre atâtea fulgere şi-oţele ? . O ! dintre toate morţile dacă-aş putea : Să plâng la căpătâiul morţii mele. *5 © BCU Cluj °CELE DOUĂ ÎMPĂRĂŢII DE D, STĂNILOAE m x ©ologul rus B. Vâşesilavţev, publicând un eseu despre Stat („Problema stăpânirii şi sensul ei religios”, Puţi 1934 Nr. 42), vede fiinţa acestuia într’o împreunare antinomică de divin şi de satanic. Chiar Statul care stă mai decis în slujba teocratică are în el ceva diavolesc : e sabia, e constrângerea, e degradarea omului cetăţean la rolul de instrument al unei voinţe străine. Supusul are să împlinească ordinul stăpânirii nu pentrucă se convinge printr’un raţionament despre valoarea lui, ci pentrucă-i ordin. Numai aşa e posibilă menţinerea rânduielii în Stat, în armată. Iar antinomia aceasta poate fi depăşită după B. Vâşeslavţev printr’o oarecare sublimare a stăpânirii, lăsându-se străbătută în legile ce le dă şi în raporturile ei cu supuşii de conştiinţa că stă în slujba a ceva mai înalt decât ea, păstrând legături cu puterile iubirii şi ale dreptăţii. O sublimaţie deplină a stăpânirii, o lichidare totală a antinomiei nu poate avea loc, pentrucă ea însemnează o anulare a stăpânirii. Iar stăpânirea e necesară pe acest pământ după căderea omenirii în păcat, pentru a susţine ordinea împotriva asalturilor desordinei Gândirea aceasta a lui B. Yâşeslavţev trezeşte o gravă nedumerire. Dacă Statul stă în serviciul ordinei şi în această privinţă e instrument necesar al lui Dumnezeu împotriva răului, cum se flace că pentru menţinerea ordinei lui Dumnezeu e necesar ceva al răului, sabia şi constrângerea ? Constatarea că Statul e în fiinţa sa o împreunare de contradicţii extreme, divine şi satanice, nu mulţumeşte cugetul. Vom încerca deaceea un răspuns mai liniştitor în problema Statului. Vom îngloba ideea de Stat în ideea miai largă de lege, pe care o vom lua, la rândul ei, într’o accepţiune cât mai cuprinzătoare. Legea este mijlocul de a sta în calea desordinei, de a opri înaintarea ei, nu prin îndemn, nu prin rugăminţi, ci prin porunca prevăzută cu putere constrângă- 26 © BCU Cluj toare. Intr’o formulare şi mai generală legea se prezintă ca o preîntâmpinare a răului şi ca o reacţiune faţă de rău. Intenţia ei directă este nu însă să creeze binele în om ; când vreo dispoziţie a legii se întinde până acolo, dispoziţia respectivă nu mai e lege, ci dorinţă, îndemn, rugăminte. Legea se întinde până acolo până unde se poate întinde puterea ei restrictivă şi constrângătoare. Intenţia ei este să oprească manifestările răului şi să constrângă la manifestări bune. Scopul ei nu este unul moral individual, ci unul social. El constă în asigurarea ordinei sociale. Dar legea cuprinde în fiinţa sa un paradox pe oare nu-1 poate depăşi : deşi e mijloc de luptă împotriva răului ea nu poate desfiinţa, prin sine, răul; dimpotrivă, ea îl înmulţeşte. Ea stoarce miainifestarea bună sau înăbuşe pe cea rea în mod silnic, nu prin apel la libertatea omului; ea scoate binele din om fără om; nu iasă la suveranitatea nelimitată a omului să facă binele sau să evite răul. Nu libertatea este ultimul for de oare depinde facerea binelui sau evitarea răului. Această nesocotire a libertăţii omului trezeşte în el reacţiunea demnităţii ultragiate şi ura împotriva legii şi a ordinei căreia ea îi serveşte. Legea în sine însă nu este un rău. Dar ceeace nu este un rău se face prilej de înmulţire a răului. Paradoxul acesta l-a descris dramatic apostolul Pavel în epistola către Romani, cap. VIL Dar dacă aşa stau lucrurile n’ar fi preferabil să nu existe legea ? Să observăm că delăturarea legii o doresc nu cei buni, ci cei răi. Pe aceştia din urmă îi incomodează prezenţa legii. Cei buni nu-i simt prezenţa. Ei lucrează în favorul ordinei şi potrivit indicaţiilor legii, fără să audă că legea le-o cere. Se produce nesilit o conformitate deplină între felul lor de a cugeta şi lucra şi ordine, fără ca să fie necesară , poliţia intermediară a legii. Sau ordinea devine o realitate asimilată în făptura lor,, felul lor de a fi devine una cu ordinea. Legea, obiectiv sau virtual, .există în ordine, dar nu mai există subiectiv sau aciuai pentru conştiinţa celor buni. Există ordine ca realitate ontologică, ce decurge, dar nu se mai simte desprinzându-se de ea faţa imperativă a ordinei, care porunceşte să fie realizată. îndată ce subiectul omenesc se deslipeşte de ordine apare ca un intermediar între el şi ordine şi legea, paznicul "poruncitor şi ameninţător tal ordinei. Şi invers, pe măsură ce un subiect omenesc devine bun, în viaţa lui pătrunde organic Titmul ordinei şi cu aceasta faţa legii se retrage ca o limbă de flăcări în cuptorul ei, în ordinea devenită normă organică a omului. Cei buni au ieşit de sub lege, nu printr’o desfiinţare obiectivă a legii ci prin transformarea ei într o normă autonomă, într’o normă ce şi-o dă subiectul voluntar şi nu îi este impusă din afară. Pentru cei răi prezenţa legii este o realitate care le înghite o enormă parte din preocupări, din viaţă, din orizont. Pe ei legea îi copleşeşte. Ei văd legea crescând uriaş în defavorul vieţii libere. Cu cât viaţa lor e mai stăpânită de rău şi desordine cu atât şi legea se întinde mai mult ca o negură peste lumina cerului lor sufletesc. Şi pe măsură ce se întinde legea peste cuprinsul vieţii lor, se întinde şi răul, şi viceversa. E aci un cerc vicios care creşte continuu. Ei înţeleg biruinţa asupra legii ca o înlăturare obiectivă a legii, ca o desfiinţare şi a ordinei, nu ca o absorbire \a legii, ca o înghiţire a ei, ca o desfiinţare subiectivă a ei. Pentru ei a trăi în afară de lege, însemnează a trăi îin desordine, în anarhie. Din acestea reese cu evidenţă răspunsul la întrebarea : n’ar fi preferabil să nu existe legea ? Legea în mod obiectiv, ca latenţă cuprinsă în ordine, nu poate să nu existe. Dar subiectiv, pentru cei buni, nu mai există. Pentru cei răi e necesar să existe, e necesar să iasă din starea de virtualitate. Legiuitorul suprem când a prevăzut această apariţie a legii şi când o vede împlinindu-se trebue şă simtă o mare du- 27 © BCU Cluj rere, ca şi oricare legiuitor când dă o lege într’un domeniu în oare până atunci nu era necesară : el ştie că legea va servi de prilej la înmulţirea răului în cei răi, la producerea infracţiunilor, dar în acelaş timp ştie că legea e necesară chiar din pricina lor. Dacă n’ar apărea legea, răul din cei răi s’ar revărsa în afară distrugând ordinea şi împideicând pe cei buni dela propăşirea morală. Cu riscul de a se înmulţi răul în cei răi ea trebue dată. Din fericire ea nu influenţează în rău şi pe cei buni. Şi acum putem să formulăm întrebarea : este legea dela Dumnezeu ? Şi în ce raport se află ea cu harul ? Legi în sensul de porunci care cer săvârşirea binelui şi evitarea răului, având ca forţă ameninţarea ce se poate uşor transforma în constrângere şi pedeapsă, e neîndoelnic că a dat Dumnezeu multe în Vechiul Testament, înainte de cădere, cât timp protopărinţii erau ou cugetul curat şi bine intenţionat, nu le-a dat decât o singură poruncă, aceea de a tnu mânca din pomul conştiinţei binelui şi răului. încolo viaţa le-a fost lăsată să se orienteze după inspiraţiile ei organice, ştiind Dumnezeu că acestea sunt bune. Din nefericire porunca aceea unică a fost călcată. Puterea legii, pedeapsa, n’a întârziat să se manifeste în toată asprimea ei. Şi, ceea ce-i mai semnificativ, la poarta paradisului e aşezat ca paznic un înger, „şi sabie de foc învârtitoare ca să păzească calea către pomul vieţii". (Gen. 3.24). Apare deci simbolul săbiei. Nu e sabie de oţel, diar nu e mai puţin sabie care pedepseşte. Ea avea forma de sabie şi representa o ameninţare, constrângând pe pro-topărinţi să evite intrarea în paradis. Nu era un simplu apel la libertatea lor. Sabia aceasta de flăcări e dela Dumnezeu şi numai dela Dumnezeu, ca şi mânuitorul ei, îngerul. Diavolul n’a contribuit cu nimic la plămădirea acestei săbii. Dar ea apare după căderea în păcat. Apariţia ei e dependentă de pă cat. Pe urmă legile s’au înmulţit. Pentrucă s’a înmulţit şi păcatul în oameni. Răul din ei se revărsa în tot mai multe direcţii şi în tot mai multe direcţii trebuiau puse stăvilarele legii, paznici cu sabia în mână. S’au dat nenumăratele legi ceremoniale şi legi de viaţă civilă cari sancţionau adeseori ou moartea transgresiunea. Astfel în interpretarea celor zece porunci, interpretare dată tot de Dumnezeu, se prevede pedepsirea cu moarte pentru adulter (Deuteronom 22,22), pentru fata care la căsătorie se găseşte că nu şi-a păzit cinstea, (Deuter. 22,21), pentru fiul neascultător (21,21), pentru cel ce dispreţueşte pe preot (17,12) pentru duşmani în războiu (20,13), pentru idolatri (17,5) ,pentru prooroci mincinoşi (13,5) etc.. .......... E drept că împărăţia apare la Evrei fără ca Dumnezeu să se bucure. In cererea poporului de a i se da împărat se manifestă neîncrederea în Dumnezeu. Până atunci Dumnezeu condusese poporul evreu prin bărbaţi aleşi de El pe cale excepţională şi în împrejurări excepţionale, având El un rol direct în conducerea poporului. Acum apar împăraţii cu atribuţii mai autocrate, Dumnezeu rămânând în umbră. Teocra-tismul începe a-şi pierde din densitatea lui. Aceasta nu a plăcut lui Dumnezeu : apucarea organizaţiei politice a omenirei pe calea autonomizării. Samuil spune poporului : „Aţi văzut că Naos împăratul fiilor lui Amon a venit asupra voastră şi aţi zis : nu, ci numai împărat să împărăţească peste noi, deşi Domnul Dumnezeu împă-răţea peste voi (I. Sam. 12,12). : Şi mai este un motiv pentru care împărăţia e socotită ca ceva rău : eventuala samavolnicie, la care e de prevăzut că se va deda, adecă nedreptăţile ce le va aduce, strâmbarea legii de la Dumnezeu, care este dreaptă (I Sam. 8, 11-18). Legea în principiu este dela Dumnezeu ; legea oricât de aspră ,dar dreaptă. Legea a existat şi s’a aplicat şi înaiUte de împăraţi. Erau altele organele care o păzeau şi o aplicau. Exista o organizaţie naturală a poporului, lia care şe adăugau uneori *8 © BCU Cluj judecătorii şi peste toată viaţa lui plutea Dumnezeu. Dacă împărăţia, spune po porului evreu Samuel, va păstra aceste două margini : să ştie pe Dumnezeu ca adevăratul împărat şi să ţină legea dreaptă, Dumnezeu va privi cu bunăvoinţă la ea, o va ajuta, va fi cu împăratul şi poporul. Statul în sine, ca paznic al legii, al legii drepte, nu este un rău. Paiul se adaugă îndată ce şi pe măsură ce Statul devine un paznic autonom al unei legi nedrepte. Asprimea, oricât de mare, a Statului, sau a reprezentanţilor lui, când e desinteresată, fără patimă şi ambiţii personale, ci slujbă a ordinei drepte a lui Dumnezeu, nu are nimic rău. E drept că e foarte greu ca omul stăpânilor să păstreze aceste condiţii. • ■ • * . * * Dar să trecem la Testamentul Nou. Mântuitorul a venit să întemeieze o împărăţie, altfel de cum sunt cele pământeşti, împărăţia corului sau a lui Dumnezeu. In această împărăţie nu mai stăpâneşte porunca ameninţătoare şi la necesitate pedepsitoare, ci iubirea şi iertarea. Omului nu i se mai ordonă să facă binele şi să evite răul, ci este rugat, vrăjit, încântat. Libertatea omului este restabilită ca for suprem de deciziune morală. Iar în caz că omul totuşi nu se lasă dus de îndemnurile dulci ale cuvântului blând, ale pildei desăvârşite şi ale harului care nu sileşte, ci păcă-tueşte mai departe, nu e pedepsit în (această împărăţie, ci e iertat. Forţa care e întrebuinţată în împărăţia cerului e exclusiv harul, iubirea, bunătatea şi ea se adresează libertăţii omului, ca el de bunăvoie, fără nici o teamă de pedeapsă, să facă binele. Dumnezeu a ştiut şi a preştiut că legea nu e în stare să convertească răul în bine. Rolul şi puterea ei se rezumă la menţinerea ordinei, la oprirea răului de a se manifesta în proporţii primejdioase pentru ordine. A ştiut şi a preştiut chiar că ea va prilejui înmulţirea păcatului. Dar tocmai prin aceasta ea a pregătit omenirea pentru a aştepta întemeierea unei altfel de împărăţii, unei alte maniere de a lupta cu răul. Neputinţa legii de a-i scăpa de rău a trezit dorinţa după iertarea şi iubirea dumnezeească, singura în stare să topească şi metafizic, dar şi psihologic răul din oameni. Aşa a coborît Fiul lui Dumnezeu iubirea şi harul dumnezeesc între oameni întemeind împărăţia cerului oare lucrează acum cu forţa bunătăţii efectiv la desră-dăcinarea răului din om,la sădirea binelui. Isus nu se mai opune răului cu legea, cu pedeapsa, cu dreptatea ci cu iubirea şi aşa învaţă şi pe ucenicii săi, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi riigaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc'1 (Matei, 5, 44). Şi totuşi împărăţia cerului este o împărăţie reală, iar Hristos este împărat, deşi îşi concepe această demnitate ca o slujire. Este împărăţie pentrucă are cele două caractere esenţiale ale împărăţiei : tăria şi ordinea. Hristos domneşte de fapt în sufletele care vin la credinţă; domneşte prin adevărul pe eare-1 reprezintă şi-l varsă în suflete şi căruia sufletul se supune, şi prin iubirea ce o trezeşte în suflete faţă de sine prin iubirea Sa. E un Domn care întrece pe toţi domnitorii pământeşti în ce priveşte devotamentul absolut al supuşilor. Şi e ordine în împărăţia cerească. Fiecare respectă persoana fraţilor săi cu oare este unit în iubire. Iar ierarhia valorilor adevărate nu-şi află nicăiri pe pământ o existenţă mai necontestată ca în împărăţia aceasta în care Hristos e în cap; iar eroii credinţei şi ai moralităţii, sfinţi veneraţi. Dar oare n’a desfiinţat Hristos împărăţia legii, odată ce a adus o manieră superioară de a lupta contra răului ? Dacă toţi oamenii ar fi primit pe Hristos şi s’ar fi desăvârşit dintr’odată, in’ar mai fi fost necesară legea şi paznicul ei Statul. Dar nu e ?9 © BCU Cluj ac< sta cazul. Oamenii primesc pe rând pe Hristos în decurs de milenii, iar desăvârşirea este o stare care nu se realizează decât cu sforţări mari şi îndelungate şi niciodată deplin şi de toţi pe acest pământ. Dacă Dumnezeu ne-ar transforma mecanic prin voinţa Sa, ar fi uşor, dar n’ar fi după legile vieţii spirituale şi psihologice pe care Dumnezeu nu le suprimă, şi n’ar fi desăvârşirea o operă ieşită din colaborarea liberă a omului cu Dumnezeu. Dacă ar fi, eu alte cuvinte, Hristos deplin împărat peste toţi oamenii, dacă împărăţia Lui s’ar fi impus deplin şi universal, împărăţiile legii s’ar fi desfiinţat de la sine. Dar aceasta se va întâmpla numai la sfârşitul timpului. Atât timp cât mulţi oameni nu cunosc pe Hristos şi mulţi îl cunosc numai nominal şi aproape toţi sunt stăpâniţi încă şi de mult rău, legea şi paznicul ei continuă să existe în mod automat, am zice. In adevăr, ordinea e eternă. Ea există şi în împărăţia cerului. Acolo e susţinută benevol prin iubire, dar oamenii stăpâniţi încă de mult rău foarte uşor înclină să o turbure. Iar în ordine se cuprinde latent, ca însăşi puterea ei de autoconservare în caz de călcare, legea ou pedeapsa. Dacă pentru cel convertit până în străfunduri de har, sabia legii s’a înghiţit în ordine, iar ordinea în spiritul său liber, pentru cel în care răul mocneşte încă şi isbueneşte din când în când legea apare şi ea. Având în vedere desactualizarea legii pentru cei convertiţi, apostolul Pavel proclamă : Yoi nu mai sunteţi sub lege, voi aţi murit legii, trupul păcatului din voi oare susţinea legea deasupra voastră murind, acum viaţi lui Hristos (Rom. 7, 4-7). Dar având în vedere că legea, virtual, ca latenţă în ordine, continuă să existe etern, cât va exista ordinea, Hristos declară : „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii, n’am venit să stric, ci să o împlinesc". (Matei 5, 17). Şi în strânsă logică cu aceste cuvinte Mântuitorul arată cum prescripţiile legii vechi cereau evitarea răului, iar El cere acum sădirea binelui pozitiv în suflete. Dar acesta e tocmai absorbirea legii în spirit, desactualizarea ei ca lege pentru cei ce se schimbă lăuntric. Dar pentru cei ce nu se schimbă, ea rămâne ca lege exterioară, normându-le exteriorul. Mântuitorul cere în fond mai mult ca legea. „Aţi auzit că s’a zis celor dedemult să nu preacurveşti. Eu, însă, vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o a şi preacurvit cu ea în inima lui”. (Matei, 5, 27-28). E dar că pentru cel care nu poate sau nu vrea să se reţină dela poftirea simplă a femeii, nu se dă în acest loc deplină dispensă şi dela prescripţia de a nu preacurvi. Hristos n’a îndemnat la desordine. Pentru cel care nu poate îndeplini acel plus pe care îl cere Mântuitorul, rămâne validă legea. Dar împărăţia cerului nu poate folosi maniera legii nici pentru membrii ei. Cazurile de aplicare a legii ar fi atât de dese încât n’ar mai avea aproape când şi cum folosi maniera iubirii. Afară de aceea, maniera legii şi a iubirii se exclud. Iubirea iartă, iar legea pedepseşte. Pentru aceiaşi oameni sunt necesare împărăţia harului care să lucreze cu iubirea pentru tranformarea răului din ai în bine şi împărăţia legii pentru a-i împiedeca, până se desăvârşesc, să turbure ordinea socială. Acelaş om pentru aceeaş faptă ret. este iertat de Biserică şi pedepsit de Stat. Conform acestora natura raporturilor dintre Stat şi Biserică, se poate uşor determina. Biserica va respecta Statul ca fiind în fiinţă o altă manieră a lui Dumnezeu de a lucra împotriva răului şi viceversa. In principiu maniera săbiei şi a tuturor mijloacelor legii nu va fi pentru Biserică obiect de critică, atât timp cât ele vor sta în serviciul ordinei drepte, nu a unei ordini de suprafaţă, nedrepte. Peste tot asprii mea sancţiunilor inu va forma obiect de critică din partea Bisericii căci ea nu poate 3° © BCU Cluj preiinde ca Statul să lucreze după maniera ei de milă, iertare, iubire, ci are să fa-spundă lui Dumnezeu pentru ordinea dreaptă. Asprimea mai mare sau mai mică â sancţiunilor, Statul şi-o va face dependentă numai de starea morală mai bună sau mai rea a cetăţenilor. Biserica poate lucra indirect pentru evitarea sancţiunilor aspre sau pentru rărirea lor prin ridicarea nivelului moral al cetăţenilor cari sunt şi membrii ei. Biserica romano-catolică îşi întinde critica asupra întregii acţiuni a Statului, blamând orice faptă care nu-i convine ei. Biserica romano-catolică ar fi trebuit să precizeze: Orice faptă a Statului care contravine dreptăţii, intră în domeniul criticei, dar nu orice faptă care nu-i convine ei. Peste tot Biserica romiano-oatolică afirmă că Statul e supus regalităţii temporali* a lui Hristos, Bisericii. „Statul, este suprem în domeniul său, dar domeniul său e subordonat, astfel că suveranitatea sa nu poate fi absolută şi universală. Nu există decât o suveranitate absolut universală, aceea a Creatorului. Suveranitatea Bisericii, universală în toată ordinea mântuirii, este evident mai vastă şi mai înaltă ca a Statului'*. ( J. Maritain, Primaute du spirituel, pg.18, vezi şi Enciclica Papei Piu XI, Quas Primas, 1926) . Teza e greşit pusă. Din suveranitatea absolută a lui Dumnezeu nu urmează că Statul e subordonat Bisericii, oa şi cum Biserica ar avea în fond şi în principiu şi sabia legii şi numai din motive practice ar da-o Statului, pe care bar tutela întru totul. Statul şi Biserica stau cu totul pe alte planuri. Sunt două maniere distincte şi independente prin cari lucrează Dumnezeu faţă de rău. Biserica, fiind încorporarea unei maniere, a celei mai perfecte şi mai eficace, nu poate să fie în nicd o formă posesoare şi a celeilalte maniere, nici măcar în ipostazul de transmiţătoare a săbiei de Ia Dumnezeu Statului. Ea e o manieră superioară, se înţelege, dar în sine, nu deasupra Statului ; Ea e cu totul din alt plan. Biserica romano-catolică e străbătută în toată doctrina ei despre raportul cu Statul de tendinţa de-a amesteca aceste două maniere. Statul e supus normelor Bisericii, iar Biserica vrea să substitue Statul. Şi ceeace-i mai grav e nu tendinţa de a face din Biserică Stat. Intr’adevăr ea nu critică numai faptele Statului sub raport moral, ci ia împotriva lui măsuri cari nu ţin de maniera specifică a Bisericii, măsuri care, spune Maritain, sunt în funcţiune de timp. In Evul Mediu pornea cruciadă împotriva Statului ; astăzi ne mai având cu cine să o facă, foloseşte altfel de măsuri de constrângere, prin urmare tot legi. Dar unde îşi arată mai mult Biserica romano-catolică tendinţa de-a deveni Stat este în ambiţia papii de-a avea un stat teritorial şi o putere temporală şi materiala, de-a purta sabia oa orice Stat. Legea şi iubirea, pedeapsa răului şi iertareâ lui numai în concepţia catolică pot încăpea în aceiaşi teacă. In realitate ştim că mai întotdeauna sabia iubirii a rămas la rugină în ocârmuirea Statului pontifical de către papi. E şi firesc : cine are în mână şi sabia legii, greu va mai face uz de cea a iubirii. Biserica romano-catolică ţinând să aibă un Stat, liber în toate privinţele de celelalte State, Statul pontifical, trebue să pedepsească ea în Statul ei pe transgre-sorii legii civile, e silită să folosească ea maniera legii. Această libertate vrea să o aibă catolicismul în toate statele. Cel puţin pentru membrii ordinelor religioase, Pius XI cere în enciclica Quas Primas deplină libertate absolută în orice stat. Catolicismul tinde să devină astfel un fel de supriastat sau un Stat în Stat în toate ţările Dar Biserica poate fi ferită de pericolul de-a deveni împărăţie a legii, numai 31 © BCU Cluj dacă membrii ei, chiar şi slujitorii cei mai înalţi ai ei, sunt lăsaţi să stea pentru transgresiunile legii civile sub jurisdicţiunea Statului, dând Cesarului ce este al Cesarului. In general Biserica romano-catolică concepe greşit împărăţia lui Hristos. Papa Pius XI în enciclica Quas Primus din 1926, deduce dreptul Bisericii de-a fi o împărăţie alăturea cu celelalte, din acelaş plan cu ele şi folosind şi maniera lor de lucru, din teza că Hristos este împărat şi ca om, deci şi Biserica nu e numai o împărăţie spirituală ci şi pământească, omenească. Fără îndoială că Hristos şi ca om e împărat, dar în Hristos omul nu e o realitate separată, Hristos nu e om numai, ca ceilalţi, ci şi Dumnezeu. Subiectul din Hristos e Dumnezeu Cuvântul, devenit persoană şi a naturii omeneşti. Raportul lui Dumnezeu Cuvântul faţă de omenitatea pe care a primit-o e reprezentativ pentru raportul Lui faţă de toată omenirea. Căci e fapt ce se dovedeşte şi prin experienţă tot mai mult că natura omenească reprezintă un ciclu de existenţă eu oarecare unitate de viaţă, în oricât de mulţi indivizi s’ar actualiza. Yezi în vis şi în alte împrejurări feţe nemaivăzute cari îţi apar real a duoa zi; simţi strâmtorile prietenilor şi rudeniilor dela distanţă. Peste tot se vede că există o vie mişcare de comunicare subterană între oameni, pe care indivizii cu un sistem nervos mai fin, cu un trup mai puţin încărcat de grăsimea materiei le sesizează. Sfinţii văd la distanţă şi ştiu gândurile cele din depărtare. Subiectul părtaş de natura omenească stă într’o legătură de interinfluenţă cu toată omenitatea, cu atâ t mai mult, ou cât e mai proeminent ea personalitate. Hristos prin firea omenească pe care a luat-o asupra Sa, a intrat în acest ciclu al naturii omeneşti, în această unitate a naturii omeneşti pe care o influenţează prin natura Sa, care e ca o verigă începătoare a unui mare lanţ, verigă ţinută în mâna lui Dumnezeu Cuvântul. Hristos, ţinându-şi natura omenească în condiţia de smerenie. în care a ţinut-o cât a fost pe pământ, a arătat în ce sens vrea să influenţeze natura omenească generală în existenţa ei pământească, înainte de-a ajunge la slava cerească. Mântuirea şi-o câştigă fiecare om însuşindu-şi această manieră a lui Hristos. Desigur că Hristos a fost împărat peste natura omenească a Sa încă de pe pământ, căci ea i se supunea cu bucurie şi cu fericire, întru totul. Dar n’o domina prin constrângere, ci prin luminare şi har. Iar împărăţia lui LIristos peste ceilalţi oameni tot aşa se manifestă : dinlăuntru în afară, lucrând în adâncul sufletelor cu adevărul, cu harul, cu iubirea Sa, nu impunând din exterior împotriva voinţii, cu puteri de ale legii şi ale constrângerii. Hristos n’a venit să mai întemeieze o împărăţie de aceeaşi manieră cu celelalte. El a venit tocmai pentrucă maniera împărăţiilor de felul acela n’a putut mântui lumea, a venit ca să aducă o manieră cu totul deosebită. De câteori au voit mulţimile să-l proclame împărat a respins, iar lui Pilat i-a spus : împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dialogul acesta cu Pilat e foarte categoric în sensul ce-1 exprimă. Pe deoparte Isus îi spune lui Pilat că puterea ce o are de a-J răstigni este „de sus“, că puterea Statului este adecă dela Dumnezeu (loan, 19, 11), pe de alta declară că împărăţia Sa nu e din lumea aceasta ca cea a Statului, deşi, evident, şi ea e dela Dumnezeu. Şi desvoltând în ce constă împărăţia din lumea aceasta, adaugă : „Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s’ar fi luptat ca să nu fiu dat prins Iudeilor. Dar, acum, împărăţia mea nu este de aci” (loan, 18, 36). In opoziţie cu aceasta, arătând puterea împărăţiei Sale, continuă: „Tu zici că eu sunt împărat. Eu spre 3 2 © BCU Cluj aceasta m’ăm născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Oricine, care purcede din adevăr, ascultă glasul meu” (Ioan, 18, 37). Isus na întemeiat deci o împărăţie a cărei putere stă în constrângere, ca a celorlalte, ci în adevăr căruia spiritul i se supune liber. El şi Biserica ce-1 continuă nu mai poate folosi maniera legii, Statul, pentrucă atunci şi-ar zădărnici maniera iubirii, adevărului, a harului, ar pune piedici oonvertirei răului în bine. Isus împărăţeşte prin iubirea care sufere din partea răului, nu-1 pedepseşte. El e Mielul oare se junghie şi astăzi în Biserică. Domnia lui e domnia Mielului. Antinomia împărat şi Miel ce se junghie pentru oameni numai aşa rămâne nesfâşiată dacă nu-L facem pe Isus împărat asemenea împăraţilor pământeşti, cum îl face catolicismul pentru a-şi justifica pofta sa după o astfel de împărăţie. Biserica inu are să caute vreo supremaţie asupra Statului căci această supremaţie nu şi-ajr putea-o menţine decât prim mijloace ca ale Statului. Nici nu-i va critica asprimea legilor. Ea poate cere Statului numai ceeace derivă din adevărata Iui fiinţă : 1) să fie drept şi 2) să fie conştient că stă în slujba lui Dumnezeu, nu e de Sine. încolo să fie Stat, adecă să fie tare, să păzească bine legea şi ordinea. Sub acest raport Biserica nu numai că nu-1 critică, ci îi dă toată binecuvântarea. Astfel între Biserică şi Stat, între împărăţia legii şi a harului, e de dorit, o strânsă colaborare, preţuind fiecare misiunea celuilalt, dar niciuna nu are să se amestece în domeniul celuilalt, să-l substitue pe celălalt. Dacă Statul e liber faţă de Biserică, şi Biserica e liberă faţă de Stat. Statul nu-i poate cere Bisericii altceva decât să rămână Biserică. Numai aşa se serveşte din două părţi, complect, voia dumnezeească. Autonomia Bisericii rezultă din acestea cu absolută necesitate, cu observarea că Biserica nu are să incomodeze ordinea şi dreptatea căreia îi serveşte Statul. O Biserică dependentă de Minister, mânată şi îndrumată la lucru prin lege, prin mijloace constrângătoare, însemnează o Biserică absorbită în Stat. * * * Intre a face răul din dorinţa de-a strica, de-a turbura, de-a produce suferinţă, sau din egoism, pentru a-ţi asigura anumite avantagii de onoare, de comoditate, de plăcere, şi între a pedepsi răul, din râvna pentru ordine, pentru bine, pentru fericirea obştească şi fără nicio patimă meschină, necăutând nici un profit personal, este o diferenţă. Răul pentru rău şi din egoism îl comite Satana şi cei inspiraţi de Satana. Acţiunea aceasta este Satanism. Pedeapsa răului e dela Dumnezeu. Dar o mare nedumerire se ridică aici : pedeapsa este încă un rău, un rău obiectiv, care nu e simţit ca atare numai de cel pedepsit. Şi pentrucă cel mai mare rău — dat ca cea mai mare pedeapsă — e moartea, ne vom opri puţin la întrebarea : Cum se poate să aducă Dumnezeu asupra oamenilor moartea ? Răspunsul ce-1 vom găsi cu privire Ia moartea ca pedeapsă va putea fi apoi extins şi cu privire la celelalte feluri de pedeapsă. Moartea e socotită în Sfânta Scriptură ea un duşman al oamenilor şi al lui Isus Hristos, pe oare El a învins-o la înviere în trupul Său, dar definitiv, pentru toţi credincioşii, n’o va învinge decât la urmă, dupăoe va învinge pe toţi duşmanii Săi. El trebue să împărăţească până ce va supune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea”. (I Cor. 15, 27). Atunci moartea va fi „înghiţită de biruinţă" şi se va putea striga „Moarte, unde 33 © BCU Cluj este biruinţa ta ? Moarte, unde este boldul tău ? Şi boldul morţii este păcatul”. (I Cor. 15, 54-55). ( Moartea ca ştirbirea cea mai radicală, ea o desfigurare extremă a vieţii, ca o mare reducere din plenitudinea vieţii, este un rău pe care nu-1 poate produce Dumnezeu pozitiv. Ca atare este ceva opus cbiar şi lui Dumnezeu, un fenomen prin care se lucrează împotriva operei pozitive a lui Dumnezeu. Ea vine ca urmare naturală a păcatului, iar păcatul nu e dela Dumnezeu. Dar în acelaş timp moartea, ca sărăcire a vieţii, nu sar putea validita dacă s’ar opune Dumnezeu, dacă n’ar exista o concesiune activă din partea Lui. Moartea se reali-sează printr’o colaborare între Dumnezeu şi voia liberă ,a făpturii, însă în aşa fel că inifiativa o are făptura, iar Dumnezeu cedează din respect pentru libertatea ei. Moartea este retragerea voluntară a făpturii din pliroma vieţii divine, însă ca răspuns la acest gest al naturii se efectuiază totodată o retragere a energiilor divine care susţin viata din adâncurile făpturii. Retragerea făpturii nu s’ar putea efectua fără a i se da liberatatea din partea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu s’ar retrage fără a fi luat făptura o astfel de deciziune. Aşa se face că Sfânta Scriptură ne vorbeşte când de moarte ca duşman al lui Dumnezeu, care va fi învins la sfârşit, când de moarte ca trimisă de El. Lupta cu moartea din oameni a început-o Isus prin învierea Sa şi ea se continuă până la sfârşitul istoriei omeneşti. Biruinţa vine aşa de greu, ca cea din urmă, pentrucă întâi trebue învins ultimul rest de păcat, căci păcatul susţine moartea şi pentrucă Isus nu duce lupta cu ea ea Dumnezeu Atotputernic, ci ca colaborator cu omul. Acţiunea de penetrare în spiritul omenesc a energiilor de bine învingătoare de moarte se face încet, pe măsură ce înaintează şi omul în mediul de viaţă dumne-zeesc prin depăşirea treptată a păcatului. Precum moartea s’a constituit prin colaborarea omului cu Dumnezeu, având iniţiativa omul, aşa învierea se face prin ace-eaş colaborare dar iniţiativa o are Dumnezeu, care lucrează acum pozitiv. Moartea este deci o pedeapsă a lui Dumnezeu. Este o pedeapsă rostită asupra tuturor oamenilor pentru păcatul strămoşesc, dar este şi o pedeapsă pentru păcatele personale. Chiar când moartea vine în împrejurări mecanice, când nu se vede prea bine deciziunea omului de-a se retrage şi mai mult din legătura cu Dumnezeu, această deciziune tot a putut avea loc în străfundurile fiinţei sale. Fără îndoială că mai există uneori şi alte motive misterioase ale morţii timpurii sau în împrejurări mecanice : viaţa fiind încadrată după cădere de moarte, multe gesturi riscate sau eroice, multe complexe fizice şi istorice pot aduce moartea timpurie pentru om. Dar se poate distinge de multe ori o moarte timpurie dată de Dumnezeu pentru păcate, ca şi o moarte dată de stăpânire pentru grave transgresiuni ale legii. In rezumat altceva e răul şi altceva e pedeapsa răului. Răul e satanism, funcţiunea de pedepsire a răului exercitată de Stat, e „dela Dumnezeu”, căci „nu în zadar poartă sabia, de vreme ce e dela Dumnezeu", (Rom. 13,). Dar Statul e dela Dumnezeu numai dacă are cele trei însuşiri : pedeapsa dreaptă, conştiinţa că slujeşte lui Dumnezeu şi nemurdărirea prin patimă a slujitorului care pedepseşte. Iar înălţarea şi menţinerea în această stare e un lucru foarte greu pentru om. Omul ca stăpânitor şi pedepsitor, în starea de slăbiciune morală în care se află după cădere, cu anevoie poate exercita această funcţie fără patimă, fără orgoliu personal şi fără arbitrariu. Accidentele de impuritate morală adause Ia funcţia aceasta, care în fiinţă e dela Dumnezeu, sunt aproape inevitabile. De aceea se întristează Dumnezeu când poporul evreesc cere împăraţi, deaceea era '34 © BCU Cluj obiceiul la ţarii ruşi să primească tunderea în monahism pe patul de moarte şi lă-pădarea de funcţia împărătească. Nu pentrucă funcţia împărătească ar avea şi ceva satanic în fiinţa ei, căci împăratul Constantin tocmai ca împărat e socotit sfânt în Biserica ortodoxă. In realitate însă păcatul îşi arată cea mai mare putere asupra omului tocmai luând prilej dela funcţia lui de stăpânitor. Coborîrea merge aşa de departe, mai ales în zilele noastre, încât avem azi state cu totul atee. împărăţiile acestea nu mai sunt în slujba lui Dumnezeu, ci iau devenit satanice, stând în slujba lui Antihrist. Dar între treapta aceasta de extremă desfigurare şi treapta cea mai înalta sunt o mulţime de alte trepte. Pe una sau alta din aceste trepte intermediare se află cele mai multe State. Am spus că legea şi paznicul ei nu pot converti răul în bine. Deaceea e necesar să existe o organizaţie care folosind maniera iubirii şă poată servi acestei opere. Ea e cu atât mai necesar să existe şi să nu amestece maniera ei cu cea a legii, cu cât folosirea legii din partea oricui, şi am văzut şi din partea Statului, uşor duce la păcat nu numai pe cel supus ci şi pe cel ce mânueşte legea. Legea face supus sieşi nu numai pe subordonat ci şi pe stăpânitor. Şi păcatul din ea se înmulţeşte şi în unul şi în altul. Dacă n’ar fi lăsat Biserica în puritatea ei, nu s’ar mai vedea cerul, n’ar mai avea cine mângâia pe om, cine înmuia şi topi păcatul din el. Oamenii Bisericii pot binecuvânta maniera legii dar nu şi-o pot însuşi. Maniera Statului e necesară, dar să nu facem zadarnică jertfa continuă a Mielului. 35 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE THIERRY MAULNIER ŞI MITURILE SOCIALISTE însuşirea de căpetenie a cărţii lui Thierry Maulnier, Mythes Socialistes, este limpezimea. O limpezime într’adevăr franceză, atât în gândire cât şi în expresie: lectură odihnitoare şi reconfortantă. Cititorul atent, străbătând paginile acestui volum construit în linii sobre, are prilejul să-şi reînoiască în minte multe, foarte multe probleme. In fiecare eseu, tânărul Maulnier izbuteşte să fie interesant şi să-şi rostească atitudinea fără prea enervante ocolişuri şi rezerve. Termenii discuţiei sunt înfăţişaţi, dela început, pe o isuprafaţă netedă şi luminoasă. Urmează confruntarea lor la o altitudine exclusiv teoretică, ceeace în chip firesc duce la necesitatea unei severe analize critice. Calităţile şi insuficienţele se relevează cu aceiaşi pasiune iscoditoare de veritabil intelectual. Purificaţi prin flacăra rece a cercetării obiective, aceşti termeni se uşurează. Conţinutul lor conceptual işî dobândeşte o nebănuită omogenitate interioară, aşa încât soluţiile propuse exclud categoric echivocul. Adoptând un principiu, se înlătură cu inexorabilă siguranţă, posibilitatea coexistenţei celuilalt. Punctul de vedere advers se desagre-ghează până la complecta lui nimicire, în vreme ce acestălalt, adică punctul de vedere îmbrăţişat, îşi sporeşte cu fiecare rând caratele şi tăria fundamentării. Argumentarea unei teze se face lovind în temeliile tezei opuse. Câştigul e îndoit şi totdeodată povara înfrângerii imens uşurată. ' Aşa scrie Thierry Maulnier. Feluritele sale studii se pot în genere reduce la o schemă logică ale cărei .articulaţii am căutat să le desprind în cuvintele astea de introducere. Nu trebuie să uităm că Maulnier s’a format la aspra disciplină a artei lui Racine, pe care s’a altoit, ceva mai târziu, o nemăsurată dragoste pentru filosofia profetică a lui Nietzsche. Racine l-a învăţat să compună simplu şi clar; Nietzsche desigur, i-a înlesnit truda caracteri- zărilor sintetice, dându-i putinţa unei suficiente înţelegeri a fenomenelor culturale şi iste rioe. De aici, preocuparea aceia stăruitoare a lui Maulnier, de-a despica îndărăptul oricărei fapte, sensuri şi asemănări care scapă aparenţei imediate. Tânărul scriitor francez nu se mulţumeşte să orânduiască planurile unei probleme în configuraţia lor obişnuită. El stabileşte raporturi noui de legătură şi interdependenţă, în regiuni ascunse, unde nu pătrunde decât subtilitatea inteligenţei. Deaceea nu rareori în timpul lecturii Miturilor Socialiste, ai impresia certă că rătăceşti cu mintea în zonele vaste ale abstracţiuni. Probleme, care au nemijlocit contact eu lumea noastră sensibilă, sunt transfigurate oarecum până la idealizare în retorta pură a dialecticei, îndepărtate de originea lor concretă. Thierry Maulnier crede în valori universale. Asta îl dovedeşte un bun şi cumsecade vlăstar al tradiţiei franceze. El rezolvă realitatea în noţiuni şi niciodată nu se lasă desarmat de complexitatea paradoxală a unui fenomen. Pentru Maulnier nu există fapte inexplicabile. Ceeace însemnează că orice întâmplare de dinafara eului nostru încape foarte bine în capacitatea uniformizatoare a conceptului. Eseistul francez are o suverană încredere în virtuţile raţiunii. Prin aplicarea lor în tărâmul filosofiei istorice şi al sociologiei, el ne făgădueşte că va ajunge să rezolve, lămurit, nedumeriri, .fie ele cât de vechi şi de chinuitoare. Scepticismul, în accepţia lui deosebită, adică atitudinea aceia specifică intelectualilor, care te ţine într’un soi de mâhnită şi lucidă rezervă, împiedecându-te să te devotezi măcar cu gândul unei credinţe sau idei, este întru totul străin de Maulnier. Deaceea cartea lui te înviorează prin suflul el bogat de optimism, nemărturisit dar experimentat şi condensat până în cel mai discret spaţiu lăuntric al filelor. Aşa dar: limpezime, stringenţă logică şi optî- 36 © BCU Cluj inism de vizibilă coloratură raţion-alistă, trei calităţi remaroabile, care însă inu sunt lipsite nici de anumite derivate primejdioase. Fieoare din ele, raportată mai eu seamă la profunzimea viziunii metafizice a lucrurilor, va constitui un serios pericol. Din pricina aceasta, volumui de oare mă ocup, îl consider doar o etapă, — recunosc temeinică, în calea unei deveniri, — dorită de mine din ce în ce mai verticală. Mythes Socialistes este, în fond, o riguroasă critică a doctrinei marxiste. In treacăt fie zis, însuşi titlul e cu prisosinţă concludent. Cine-i obişnuit cu felul de-a gândi şi de-a scrie al literaţilor francezi, lesne ghiceşte ce se ascunde înapoia lui. Francezul iare o cumplită oroare de mituri. Le dispreţueşte şi le socoate nişte expresii barbare ale spiritualităţii. Da, — miturile sunt revolute idealuri de-o clipă ale mulţimii. Ele implică renunţarea omului la drepturile individualităţii sale -creatoare, — renunţare la libertatea de acţiune şi simţire, ceeace insul are mai preţios în conştiinţa sa proprie. Cultul mitului dovedeşte în modul cel mai vădit că inteligenţa s’a lăsat biruită de inconştienţa primitivă a colectivităţii. Intrebaţi-vă dumneavoastră, care va fi -soarta intelectualului atunci când, — ce absurdă şi inumană ipoteză! — întreagă fiinţa continentului european va geme sub povara copleşitoare a dictaturii marxiste. Care va fi destinul nostru, -al tuturor acelora care ne-am învăţat să facem din durerea gândurilor solitare o voluptate iar din chinul libertăţii iraţionale, o inegalabilă fericire? Individul fiind redus la proporţii exclusiv materiale — celulă neînsufleţită într’un ansamblu organizat artificial, — va fi silit să se lapeds de toată viaţa lui interioară -care-i alcătueşte chiar axa existenţialităţii, în schimbul unor privilegii mărunte -amăgitoare doar pentru oamenii anonimatului. Revoluţia comunistă, în Rusia, s’a terminat printr’o imensă -şi generală trădare. Pornită cu intenţia de-a răscumpăra suferinţele milenare ale claselor oprimate, ea a născut o nouă categorie socială, hibridă şi incultă — biurocraţia. -Mitul fericirii proletare a fost numai un pretext -către a hrănit -pofta unei minorităţi neînchegate de-a lua locul nobilimei descompuse. Răul s’a lecuit printr’un alt râu, — mai mare şi mai catastrofal. Paradisu-l terestru! Ce minunată imagine! Priviţi drama mocnită a colosului de -peste Nistru, şi’n sângeie ei încă nerăcit, veţi zări răsfrântă bolta neagră a unui mit care a reuşit să înebunească nenumărate inimi -şi să pângărească , ea: „Fragments de sociologie chretienne" a lui T. D’Athayde; „Christianisme et realite sociale" a lui N. Berdiaeff, plus lucrarea lui Paul Co-nard amintită la început şi câte altele. Din aceeaşi necesitate au apărut şi în literatura noastră teologică două lucrări: „L’irreductibilite de la morale â la Science de moeurs" de Constantin Pavel şi „Interpretarea sociologică a religiei şi moralei", cu subtitlul: şcoala sociologică franceză, de Emilian N. Vasilescu, — asupra căreia să ne oprim puţin. Lucrarea d-lui Emilian Vasilescu este o teză de doctorat în teologie. Spunem aceasta ca o simplă informaţie, neavând nici o legătură cu valoarea acestei lucrări, prefaţată de Gaston Richard dela Universitatea din Bordeaux. Prefaţa aceasta discută mai mult poziţia critică justă a autorului faţă de şcoala sociologică franceză, decât conţinutul cărţii, faţă de care are totuşi cuvinte frumoase. Căci într’adevăr d-1 Vasilescu a izbutit să ne dea o -Carte bună aproape din toate punctele de vedere. Pe lângă atitudinea critică fericit de justă, d-sa posedă o plină informaţie documentară, eeeace dă acestei lucrări serios blindaj ştiinţific, plasat metodic şi concludent, atât în combatere, ca şi în susţinerea tezelor sale. D-1 Vasilescu face întâi o largă expunere a concepţiei sociologice franceze, începând cu Auguste Comite, părintele sociologiei franceze, fără să uite a-1 pomeni şi pe Frederic le Play, un nedreptăţit, care are un mare merit pentru începuturile acestei discipline în Franţa. Pentru A. Comte, -civilizaţia unei ep-o-ci evoluiază după legi proprii, care nu pot neglija însă legile -civilizaţiei , — care-i ansamblul -ideilor, -credinţelor, sentimentelor, -adică .le Grand-Etre, umanitatea — o curbă cu trei mari popasuri sub raportul metodei noastre de -cercetare: metoda teologică, metoda metafizică, şi metoda pozitivistă. A. Comte încredinţat că steaua primelor două metode de cercetare a apus, a declarat metoda pozitivistă exclusiv valoroasă. încredinţat dease-menea de rostul social al religiei, a închipuit şi o religie a umanităţii, A forţat astfel realitatea socială şi istorică să intre într’un templu de grandioasă absurditate, în care singur A. Comte era liturghisitor. Dar până la sfârşit a căzut învins şi templul lui e azi pustiu şi trist... Urmează Emile Durkheim, oare porneşte dela constatarea că faptele sociale sunt singura realitate dată sociologului spre cercetare. Dar faptele sociale nu sunt rezultatul organic şi colectiv -al membrilor societăţii, ci cu totul altceva. După cum pentru Comte, umanitatea era altceva decât suma membrilor ei, tot astfel pentru Durkheim societatea, care-i rezultatul unor tendinţe, unor pasiuni colective, unor forţe sui generis: „Tendinţele colective au o existenţă proprie: s-unt forţe -tot atât de reale ca şi forţele -cosmice, deci sunt de -altă natură; ele exercită de asemenea de dinafară acţiunea l-or: a-sup-ra individului, deşi pe. alte -căi" (p. 23). Durkheim se gândeşte la „u-n anumit număr de interdicţii, consemne, practici ,oare se -impun oarecum din afară". Şi mai departe: „Indivizii, unindu-se, formează o fiinţă psihi-că de o specie nouă, care prin urmare îşi -are felul său propriu de a gândi şi a simţi". Sunt cuvintele lui Durkheim, prin care el dă -societăţii, obiectul tinerei ştiinţe, caracter „de fiinţă psihică de o specie nouă". Aşa dar greşala fundamentală a acestor doi sociologi, din -care decurg toate celelalte, este aceea de a fi socotit pe individ total desprins de societate, iar societatea cu totul altceva decât -este în realitate. Au construit, o realitate himerică şi au făcut-o obiectul de -cercetare al sociologiei. Pe acelaş drum s’au angajat şi discipolii lui Durkheim, ca Luoien Levy-Bruhl, Alber-t Bayet şi alţii, -cu neînsemnate rectificări. După ce face o judicioasă şi susţinută critică acestei străfunde erori, urmărită la toţi membrii şcoalei, d-1 Vasilescu desprinde consecinţele în eeeace priveşte religia şi morala. Pe plan religios lucrurile trebuesc privite din afară, obiectiv, desfăşurate în „societate". Cercetătorul n’are -dreptul să coboare nivelul disciplinei la individ, la trăirea religioasă în sine, să-i scadă adică prestigiul ştiinţific. Trăirea religioasă individuală trebue lăsată pe seama psihologiei religioase. -Căci faptele religioase, -crede H. Hubert, nu trebuesc tratate ca simple fapte omeneşti ,ei ea fapte care se produc „în 40 © BCU Cluj chip necesar11 în societate. Şi pentrucă în stadiul actual religia n’ar fii în forma ei pură, iniţială, ci într’o formă mult alterată, şcoala sociologică franceză, spre deosebire de A. Comte care concepea religia evolutiv, a crezut că a găsit această formă pură de religie la popoarele primitive. A început atunci o adevărată cruciadă de cercetări asupra primitivilor şi în special asupra totemismului australian, forma iniţială a religiei, căutată de Durkheim şi şcoala lui ca o piatră filosofală. Concluzia acestor uriaşe eforturi, uriaşe în lupta lor absurdă, a fost ruperea religiei de izvoarele ei ancestrale şi reducerea ei la o simplă funcţie socială. Sigur pe punctele slabe ale eşafodajului sociologic, atât de şubred, d-1 Emilian Vasilescu îl dărâmă metodică şi cu răbdare, fără să afirme cu suficientă energie teza creştină în această privinţă, O schiţează numai ,ca să treacă apoi la morala sociologică, care, bazată pe diversitatea sistemelor de morală, afirmă Că nu există un criteriu absolut al unei vieţi morale şi că ideea de absolut în morală este o iluzie. Angajaţi pe această poziţie sociologii au ajuns la concluzii ca acestea: „legea morală este o creaţie artificială, o invenţie fără nicio bază de realitate, că datoria morală se întemeiază pe o minciună istorică, conştiinţa morală este o superstiţie, morala intenţiei este absurdă, ideea de responsabilitate a faptelor, de merit şi vină, tre-bue să dispară, etc.“ (p. 117). Şi atunci s’a ajuns la construirea unei morale-ştiinţă şi a unei mo-rale-artă, care dau omului libertatea de-a jon- CRONICA IONEL TEODOREANU: ARCA LUI NOE.—Arta e întâi de toate dăruire. Fie că te -dărueşti cu totul lumii care te înconjoară, slmţindu-te cu atât mai fericit cu cât poţi răsfrânge mai bogat, mai minunat, sclipătul 'ei infinit de nuanţe, — fie că lumea ta interioară trăeşte atât de puternic, atât de frumoasă, încât te împinge firesc să nu -ai -altceva mai -bun de făcut decât să o dărueşti celeilalte, ca pe o floare. Intre aceste atitudini, a oscilat întotdeauna creatorul de- artă. Pornite însă din ac-ee-aşi rădăcină sufletească — dorinţa nemărturisită a omului de a se integra cu totul în cosmos, reis-frâingându-i sau mărindu-i frumuseţea. — ele se -amestecă atât de adânc în procesul de creaţie încât di,stingerea sau suprapunerea lor ca trepte de evoluţie este imposibilă. Ele coexistă permanent şi -dacă totuşi se râniduesic e' rarhi-c vreodată, aceasta se întâmplă prin sim- gl-a cu valorile morale, după capricii fanteziste sau după „certitudinile” lui ştiinţifice. Şi aici d-1 Emilian Vasilescu, şi mai ales aici, atacă problema viguros, destramă toată munca, Impresionantă de altfel, a sociologilor. Să mai amintim de criteriul moral al lui Durkheim, care spune că faptele pot fii considerate ca normale, deci morale, dacă au un caracter general şi oarecum -permanent; iar dacă n’au caracter general, sunt Incidentale, pot fi considerate ca anormale, -adică imorale. Absurditatea acestor distincţii sociologice îndulcită de chiar Durkheim n’are nevoe de eforturi critice grozave de aceea nici nu stăruim. Dând loc în lucrarea d-sale şi altor capitole, dintre -care remarcăm: „Individ şi societate” şi „Sociologism şi -creştinism” mai -ales pentru perspectiva ce -au deschis, d-1 Vasilescu îşi închee lucrarea, cugetată -şi scrisă -egal de limpede, -cu aceste cuvinte: „Sociologia românească trebue să ţină s-eamă de frământările şi năzuinţele unui neam -credincios şi cinstit, în a cărui form-ulă sufletească n’a pătruns încă gemenele dizolvant al raţionalismului". Iată ce am fi dorit în plus dela d-1 Emilian Vasilescu : să arate într’un -capitol special şi documentat, că e posibilă o sociologie creştină, mai cu seamă că citează lucrarea lui Paul Conard, şi să documenteze că o socă-ologie românească ştiinţifică este imposibilă dacă nu ţine seamă, în primul loc, de realităţile populare religioase. NIŢA MIHAi LITERARĂ pla schimbare de accente. -Schimbarea aceasta, numai ea, poate fi în -adevăr o problemă de maturitate a experienţei de creaţie. Ea nu modifică însă aproape cu nimic realităţile structurale din sufletul creatorului. De aceeea, atâţia cari au avut, la popasurile necesare în truda lor, iluzia unor desăvârşite metamorfoze, au rămas pentru ochiul lucid, al altora dacă nu al lor înşişi până la urmă — ei şi aceiaşi. Problema aceasta încearcă să şi-o lămurească — în începuturile ei — şi d. Ionel Teodo-reanu. încearcă să o înţeleagă în dualitatea ei neschimbătoare: „înainte să scriu un roman, ar trebui să scriu un volum de poeme”... Dar şi sub aspeotul ei înşelător, de simplă succesiune in evoluţii: „aşteaptă domnule Ibrăi-lea-nu; cresc încet, dar cresc spre viaţă şi spre maturitate". Dacă ar fi să -cercetăm care dintre cele două ipoteze îl explică până la urmă pe d. Teodorea- 41 © BCU Cluj nu, am descoperi-o pe cea dintâi, deşi aparenţele spun contrariul. „Arca lui Noe“ vrea să aducă un alt Ionel Teodoreanu: cu totul aliric. Autorul însă îşi prezintă cartea nu ca pe un semn firesc al unei etape de creştere ci ca pe o dificilă „victorie a lui Ionel Teodoreanu asupra lui însuşi" (Prefaţă, p. 12). De aceea biruinţa e doar aparentă. Deocamdată d-sa se arată acelaşi: personagii, ritm al vieţii lor, structură a epicei, viziune de viaţă — cu un cuvânt, lumea caracteristică pe care d-sa a adus-o în literatura noastră. D. Teodoreanu a renunţat doar la excesivul imagism ce îi caracteriza felul de a scrie. Dar lirismul specific al d-sale nu e o problemă doar de expresie ci de structură sufletească. D-sa vine cu o astfel de structură, cu o viziune a vieţii luminându-se din ea, cărora acest fel de expresie le este necesară. Lirismul d-lui Teodoreanu e o problemă de temperament şi foarte puţin, în raport cu ea, una de stil, de tehnică a creaţiei. Autorul „Medelenilor” e dintre acei cari poartă în ei o lume care îşi cere lumina. De obtoeiu, aceste lumi sunt cele pe cale de dispariţie — de aceea poate îşi reclamă cu atâta putere încremenirea în artă. A d-lui Teodoreanu — e lumea tihnită a orăşelelor noastre patriarhale, a micii noastre boerimd, de odinioară. O lume oare trăia luminos în fericirea ei simplă. Pierdută în trecut, ea are acum rol de po-larizator al nostalgiilor noastre de mai bine, ale acelei aproape mistice conştiinţe a unui noroc pierdut, care e adânc sădită în orice om. O astfel de lume scufundată în suflet, cu toată aura de sentimente cari o înconjoară — nu îşi poate găsi decât un mod liric de existenţă literară. Lumina ei, sileşte ochiul creatorului să stea deschis mai mult înăuntru. E ceaace se întâmplă cu d. I. Teodoreanu. Ce a adus el nou şi frumos în literatura noastră a fost această lume a „Medelenilor". Să nu se creadă greşit că e doar cazul unui scriitor care rămâne apăsat de izbânda extraordinară a întâii sale creaţii, de amintirea ei. Aici nu e vorba de comparaţii, fiindcă înşişi termenii comparaţiei lipsesc: d. Teodoreanu nu a ieşit din această lume, în tot ce a scris. Nici chiar prin „Arca lui Noe" n’a evadat, deşi a dorit aceasta. Pentru a izbuti, d. Teodoreanu a încercat mai întâi o sfărâmare a cadrelor. N’a mai urmărit un fragment de viaţă omenească, eu toată împletirea lui de existenţe individuale. Ci a vrut să facă un dosar de tipuri umane, luate la în- tâmplare, adunate de pe toate meleagurile ţării noastre, atât de bogată în tipuri de tot felul. Caracterul de „dosar” al ultimului roman al d-lui Teodoreanu în adevăr se vede. Nici nu era greu de realizat. Cartea nu cuprinde o povestire, adică existenţele pe cari le închide fugar nu se înşiră pe un anume fir epic. Ele se succed într’o ordine doar estetică, aşa cum îşi urmează peisagiile unele âltora într’un film. Personagiile însă trăasc în adevăr, aproape toate puternic. D-dui Teodoreanu nu i-a lipsit niciodată trăsătura creatoare de viaţă. Ele trăesc însă pe o singură dimensiune, aşa cum sunt toate fiinţele omeneşti din cărţile d-sale. Autorul le priveşte din punctul de vedere al felului cum se integrează sau nu, în atmosfera lumii sale — aşa cum basmul nu cunoaşte oameni ci numai feţi-frumoşi sau zmei. D. Teodoreanu îşi iubeşte sau îşi urăşte perso-nagidle. Nu le poate cerceta calm şi lucid. De aici, acea exagerare în virtuţi, în colori strălucitoare ca penele unor păsări — unanim remarcată de critică — la personagiile cari răspund nostalgiilor ascunse ale autorului. De aici, deformarea până ia monstruos, la caricatură, prin îngroşarea unei singure trăsături — a celorlalte. Copiii — fiinţele prin cari vorbeşte bucuros sufletul de albe purităţi al d-lui Teodoreanu — sunt şi aici tot atât de perfecţi, tot atât de îngeri, ca şi ai romanelor d-sale anterioare. Şi sunt şi de astădată eroii — dacă se poate vorbi de aşa ceva ân acest fişier de existenţe surprinse în câteva instantanee. Mihăiţă şi mai ales Iolanda sunit acele tipuri meditative de copii candizi şi precoci în acelaş timp, caracteristici d-lui Teodoreanu, iar Bob e tipul opus, exploziv de viaţă, tot atât de caracteristic autorului, fie că îl numeşte Olguţa sau Nelu Antohi. Prin sufletul a tustrei — se filtrează oarecum lumea mai mare a cărţii. Ceeace iarăşi denotă perspectiva de lumină curată care îi trebue neapărat d-lui Teodoreanu în creaţie. Cu deosebire cel în care tind să se adune întâmplările romanului e Mihăiţă, adolescentul cu neobicinuit de bătrână înţelepciune în contemplarea vieţii. Adâncind această perspectivă, d. Teodoreanu ar fi putut da o mai intimă unitate operei. D-sa n’a vrut însă să pună pe el tot accentul. Cartea se adună mai puţin într’un suflet, fie el chiar al lui Mihăiţă, cât într’un cadru de — natură, care îi dă lumii sale acel decor aparte, de care au nevoie creaţiile d-dui Teodoreanu © BCU Cluj ca să crească: aici, — peisajul cu atâtea latenţe de legendă al muntelui. E un amănunt semnificativ: pentru toată această umanitate pe care o vrea cât mai neîndurător creionată în făptura ei mai mult hâdă decât frumoasă, pe care autorul a vrut s’o adune într’o carte ca într’o a doua corabie a lui Noe, n’a găsit alt loc de popas şi de ieşire la lumină decât pacea solemnă a codrilor de brad prin cari pământul se înalţă în munţi către puritatea cerului. In acest decor nu puteau trăi decât fiinţele abundând de vitalitate, explodând de energie fiziologică sau măcar cerebrală, cari îi sunt atât de dragi d-lui Teodorea-nu. Cu toată dorinţa d-sale de a capta odiosul din om, e interesant cum se grăbeşte să re-renunţe la astfel de izbândă: prinsă într’un clişeu izbutit, cu toată animalitatea ei grosolană, în paginile dela început, în decorul modern al trenului, familia Guttmann e uitată ca un vis urât îndată ce vagonul încremeneşte în vraja verde a munţilor. Aici e lumea mai aproape de poveste — aşa cum îi convine romancierului. Monştrii ca familiile Guttmann nu pot rezista. Iar secături oa Gigi, Babi Ro-zeamu, Geo chiar — cu tot efortul romancierului de a le diforma caricatural, cu răutate, devin chiar în greşelile lor, simpatice. Astfel d. Ionel Teodoreanu rămâne mereu prizonierul lumii sale interioare. Şi e o fericire că e aşa. Dacă s’ar fi biruit în adevăr acum pe el, cel de altădată, dându-ne încă o colecţie de monştri omeneşti, în sufletul lor mai cu seamă — de cari avem atâţia acum în literatura noastră real sau mai ades voit bolnavă — ar fi fost o tristă victorie. Pe când aşa, cu toate defectele sale, cu toată febrilitatea şi ne-îndemânarea de meşteşugar ce a;r încerca deodată să lucreze mai mult cu mâna stângă, cu care e închegată această carte — „Arca lui Noe” tot mai e un ciob frumos de cer în care se odihneşte o fărâmă din îmbinarea minunată de colori prin oare Dumnezeu a făcut după potop un nou legământ cu bieţii oameni. • • AL. LASCAROV-MOLDOVANU: ÎNTOARCEREA LUI ANDREI PĂTRAŞCU.— Se pare că acum începem de-abinelea să ne rostim în cultură, în artă, numai după nevoile şi imboldurile noastre adânci. Simt puţine semne dar bune, despre aceasta. Unul dintre ele este literatura creştină a d-lui Lascarov Moldovanu. Semnificativ nu e numai fapţul că ea a apărut — răscumpărând astfel păcatul unui veac întreg de muncă a scrisului din care Dumnezeu a fost alungat cu totul. Era curios într’adevăr cum un popor care a trăit şi a creat în cultură timp de o istorie întreagă aproape numai prin biserică, şi-a modelat prin ea limba literară ,stilul de viaţă istorică, concepţia cosmică — sufletul, cu un cuvânt —, să ajungă la un moment dat străin de tot ceeaee era el însuşi în trecut. Faptul însă era atât de evident încât mişcarea de raţionalism socializant a „Vieţii Româneşti" n’a ezitat să tragă din el singura concluzie posibilă pe atunci: ateismul nostru organic. In realitate, în cultura noastră, noi căutam până acum — cu foarte puţine excepţii — să mimăm viaţa sufletească a altor ţări. apusene, bineînţeles, neizbutind decât foarte puţin, adică în ceeace aveam şi noi mai apropiat de ele. N’aş vrea să afirm că acest proces de mimetism este încheiat. Dar nici multă viaţă nu mai are... Ceeace te bucură în cazul Lascarov Moldovanu nu-i atât apariţia lui cât succesul. D-sa şi-a format sau mai bine zis şi-a găsit publicul său de cetitori statornici. Asta înseamnă că literatura d-sale e necesară. In diversitatea — uneori fericită alteori nu — de aspecte ale prozei româneşti de azi, ea se aşează cu nota ei distinctă, între literatură şi viaţă. Esteticienii puri pot privi fireşte foarte superiori această aşezare pe graniţă, între scris şi cotidian, ea şi atributul ei creştin constant. Dar întrucât, principial, e mai calificabil ca depăşind arta un soriitor care se înalţă — şi cu o întreagă lume alături de el — frământând în sbucium eterna problematică creştină, decât acela care se sco-boară către succesul material, analizând cu mască izolatoare peste suflet cazuri de tristă nevroză sexuală sau de psihologie a crimei ? Ferindu-se pe bună dreptate de pedagogie, mare parte din literatura modernă a căzut în cloacă. Proza d-lui L. M. e păzită destul de uscăciu- -nea pedagogică, de apropierea de didahie, prin temelia ei solidă de sinceritate. Ea creşte din-tr’un sbucium organic, real, al sufletului, deşi această mişcare se iscă în zonele mai apropiate de lumină a conştiinţei noastre, nu în cele adânc vitale. De aceea romanele d-sale aduc nu oameni ci suflete. Dacă îi lipseşte darul de a crea din câteva trăsături animalul din om — adică de a-1 face să mănânce, să doarmă, să se înmulţească în toarte ca şi aevea — dacă perso-nagiile cele mai de seamă aproape n’au înfăţişare fizică, cel puţin pentru lector, în schimb duhull trăeşte în viziunea d-sale de artă cu acea lumină calmă şi plină cîu care ard lumânările de ceară curată. Romancier al problemelor sufleteşti cari se încarnează în oameni sau 43 © BCU Cluj mai bine zis în conştiinţe, — e atât de apăsată atenţia sa asuipna lor încât uneori renunţă chiar la coborîrea lor în uman, păstrându-le în zările albastre şi pure ale închipuirii, aproape de poveste, ca în Romanul Furnicei, originala plăsmuire epică ce purcede acea de care vorbim acum. Dar totul are acea intensitate calmă de viaţă a gândului trăit adânc şi desprins târziu de suflet ca un rod de creanga sa. întoarcerea lui Andrei Pătraşcu aduce, potenţate, toate aceste bunuri şi — dacă vreţi, şi aceste defecte. Povestea e a sfouciuimului unui om, al unui preot. Al unui suflet care se înalţă, se subţiază, până la viaţa de fum de tămâe a primilor creştini — prin vama cea de totdeauna a părerilor de rău şi a suferinţei. Nu e vorba însă de nidun păcat ispăşit tragic. Părintele Andrei apare dela început ca o figură curată de păstor al sufletelor de azi. E dintre cei mai buni de acuma. Şi când e îngenunchiat de soartă, ni se pare că are tot dreptul să se revolte. Sbuciumul şi transfigurarea sa încep însă de când îşi dă seama că fiind corect după normele vieţii de astăzi e tot atât de departe de înţelesul Evangheliei ca şi tâlharul pe care îi condamnă în numele acestei corectitudini a sa. Noi astăzi câţi nu facem rău, nu-1 facem din conştiinţa unei posibilităţi a întoarcerii lui asupra noastră, prin contagiune. Izolăm răul, îl sterilizăm — ca pe microbi. Insă nu mai avem conştiinţa creştină a binelui. Ba chiar practica evanghelică a lui ne-ar duce la ridicol dacă nu la excludere din societate. Frământarea părintelui Andrei începe din clipa când descoperă cât de puţin e obicinuit să facă binele. Păcatul acesta nu e numai al lui, e al lumii întregi de azi. Şi el şi-l ia asupra sa întreg, îl poartă în patimi către lumină, într’un nou calvar. El evoluiază astfel dela trufia de a se şti superior la umilinţa de a se simţi doar un servitor al suferinţelor lumii. întreg procesul sufletesc se desfăşură în cadenţe naive şi molcome. Câte un fapt mărunt, aşa cum sunt aproape toate ale traiului de toate zilele, cade în sufletul sensibilizat la extrem prin suferinţă, al preotului. El nu produce însă bubuituri ca în subterane oi vălurarea oarecum liniştită a apei în cercuri din ce în ce mai largi. Cu tot sbuciumul ce îl închide, cartea are acea linişte a noastră, etnică, în suferinţă, acea măsură în cutremurele ei. Un puternic scriitor şi pamfletar catolic, Geor-ges Bernanos, — de care am mai vorbit cândva în aceste cronici cu prilejul cercetării prozei atât de profund creştine ca substanţă a d-lui Victor Papiilian — reconstitue o viaţă de preot apropiată, în romanul „Sous le soleil de Satan“, Caracteristic însă pentru întreaga tradiţie scolastică a bisericii catolice, pentru apăsarea grozavă pe care o aduce acolo dogma — este faptul că sbuciumul cu mult mai înfiorător, cu mult mai patetic, âl abatelui Donissant izvora din efortul de a se obicinui să gândească creştineşte. Pasiunea lui arzătoare de a făptui binele, abatele Donissant nu putea s’o încadreze totdeauna în dogmă, în tradiţie, ceeace îl ducea la suferinţă atroce. Lui Andrei Pătraşcu viaţa simplă, evanghelică, pe care a păstrat-o în aşezarea ei biserica ortodoxă, nu îi prilejueşte asemenea conflicte. Durerea lui creşte din neputinţa de a suprapune această viaţă societăţii actuale. Prin această tendinţă de recreştinizare a traiului tuturor, Andrei Pătraşcu se apropie de sbuoiu-mul literaturii din urmă a lui Tolstoi. Nu întâlneşti însă mişcarea în ecouri imense a sufletului rusesc nici împingerea faptei până la ultima limită a gândului ,care îl caracterizează. Părintele Andrei, sanctificându-se prin înţelegere, nu poate transfigura lumea din jur. Nu are izbânzi de apostol nici exaltări de vizionar al altor tărâmuri. Rămâne până la urmă un biet om care a ajuns să înţeleagă mult, mult de tot, dar nu toate. E în soarta lui, în pragul de zare la care a ajuns, toată înţelepciunea liniştită de viaţă, — luminată în ploaie îmbelşugată de sus dar nedeslipită de pământ, ca un rod — la care a rămas prin ortodoxie neamul nostru. Crescut astfel dintr’o realitate — romanul d-lui Lascarov Moldovanu putea să se împlinească curat şi firesc. Cu el se împlineşte deodată figura sufletească a lui Andrei Pătraşcu. Ceilalţi — sunt doar minerale ce resfrâng sau nu lumina lui. Mihai şi Maghiţa îi trăesc pe un plan minor freamătul iar ceilalţi îl amplifică prin neînţelegere sau prin apelul la el doar în clipa morţii. De altfel moartea ,acest prag metafizic al gândului, este şi aici o prezenţă permanentă, o realitate aproape de intensitatea de viaţă a unui personaj. Din umbra ei se desprinde mai ales sensul vieţii creştine — aşa cum căutau din ea să îl anime, în fel şi chip, cei din Evul mediu. Frământarea aceasta adevărată, îşi găseşte calea naturală şi în expresie. Ea e densă, grea de meditaţie în toată simplitatea ei. Nicăeri nu îţi dai seamă cât de mult e Creaţie a bisericii limba noastră literară, ca aici, când vezi cât de firesc se mulează pe complexitatea problemelor sufleteşti. Chiar în momentele foarte dificile, de apropiere de miracol, — ca în descrierea rugăciunii la Maglavit, a înebunirii poliţistului Grindă şi a visului ceresc dela urmă — expresia îşi păstrează accentul de sinceritate © BCU Cluj simplă, cu toată orhestraţia ei oarecum bisericească. Prea marea apropiere de textele biblice a mărit uneori comentarul faptului sufletesc până la abuz. E o greşală care se poate reproşa romancierului: stăruirea prea mult, nu în analiză ci în interpretare în sens teologal a mişcării sufleteşti. Ceeace duce întrucâtva la o disproporţie între firul de viaţă şi cel de gând — sub care cel dintâi se pierde — mai ales în a doua jumătate a povestirii. Tot din această cauză, autorul s’a văzut silit să recurgă la un procedeu ce slăbeşte mult tensiunea epică : unele din etapele acţiunii sunt înfăţişate indirect, prin file din jurnalul intim al preotului. E drept, autorul simţea necesitatea de a filtra viaţa printr’o unică perspectivă : aceea a sufletului părintelui Andrei, ca să-l poată da lucirea înaltă, unică, ce îi trebuia. Dar pentru aceasta era mult mai fericit — deşi mai dificil, mai incomod — procedeul developării lente, ulterioare, a filmului amintirii, în gândul părintelui, întrebuinţat aşa de frumos la începutul cărţii. Aceasta îngăduia selecţia momentelor esenţiale fără nuanţa de artificiu pe oare o aduce introducerea în acţiune a unor memoriale. * * * IONLUCA:RA.—Intr’un orăşel de undeva din Moldova lucrează un scriitor ciudat. Timpul a trecut, trece prin preajma lui, fără să se simtă. Singur cu gândurile lui ,omul le ciopleşte în cuvânt, cu acea răbdare pe care numai voluptatea amară a anonimatului azi ţi-o dă, puţină, şi pe oare o aveau întreagă numai marii meşteri creatori ai Evului mediu şi ai Renaşterii. In fiecare an, omul îşi învestmântează gândul nopţilor albe în negrul tiparului, singur din sărăcia lui, fiindcă editorii n’au ce să înţeleagă din asemenea vise cari cresc singure şi răsvrătite împotriva cursului vremii. Autorul nu scrie poezii, nu e revoluţionar şi nu anticipează ; el scrie piese în versuri în cari rimele sunt unice, nu se repetă în întreagă opera. O trudă cutremurătoare, o frământare a limbii — aa lexic, sintaxă, morfologie — şi a versului, cum dela Emi-nescu n’am avut ,atât de înverşunată... Anul trecut scrisese o dramă istorică — „Ra-chieriţa“, de care am vorbit şi aici. De sub mişcarea pitorească a scenelor, în viaţa cărora în-trevedeai învăţătura de maestru a unui Sha-kespeare cetit cu religiozitate, cu înţelegere dela creator la creator — se întrevedea o mişcare şi mai adâncă a gândului. Poemul dramatic de acum — Ra, îşi caută rădăcinile tot în istorie. E însă de aStădată o dramă a gândului: povestea unui om care caută preţul vieţii: în ziua de eri, în ziua de mâine, în ziua de azi. Şi piere, fiindcă n’a ştiut, ca învingătorul lui, să îl caute în toate trei deodată. Sunt oameni cari fac numai bine şi pier; alţii cari fac doar rău şi pier; şi singur şi sus rămâne iarăşi numai preotul zeului Ra, — Bu-basta, care a înţeles să fie numai om, adică şi rău şi bun... Şi fiindcă gândului îi trebuia un Conflict ca să trăiască, dată-1 în dragostea şi a preotului şi a Faraonului pentru aceiaşi fecioară închinată templului. Stăpânitorul puterii pământeşti birue vremelnic, dar blestemat de stăpânitorul gândului, preotul, să şi-l descompuie pe rând în obsesie: ieri, mâne, azi — cade. Aceasta e piesa. Lineară. Insă toată structura ei simplă până la naivitate plezneşte de sucul unei uimitoare tinereţi de gând, cum numai scriitorii vechi, cari începeau lumea cuvântului, o puteau avea. închegate în versul nespus de sever încătărămat prin interdicţia de repetare a rimei, bătute pe nicovala meşteşugului de o mână aspră dar îndârjită, cele mai banale, pentru noi, forme de viaţă şi de gând capătă o sclipire nouă şi fragedă. Vorba scriitorului are mult din robusteţea, din miezul doldora de sevă, aliajul barbar de clocot elementar şi de poezie fluidă ca o înfiorare, a Marelui Will. Şi aici sunt raporturi nu de imitaţie ci de transmitere a sfintei taine a creaţiei ,aşa cum se făcea odinioară dela maestru la ucenicul pios. Versul gâl-gâe de imagini. Dar nu imagina pentru ea însăşi, cum o caută moderniştii noştri — stând pe un nimic sufletesc ca un crin pe un morman de gunoi. Imaginile sunt rudimentare, dar fac una cu gândul pe care-1 închid ; cresc una cu el, ca şi trunchiul cu coaja lui: Când dinţii judecăţii sunt tociţi, Atuncia adevărul să-l înghiţi Cu coaja lui cu tot!... Să nu ai frică. In vreme, coaja putrezindu-i, pică, Şi-i mistui miezul tăinuit... Iar gândul creşte odată cu viaţa, robust şi banal c a ea : ...Multe paseri ouă Nu’n cuibul ce şi-l fac ci’n cuib străin Să scoaţă alţii puii! Prostul prin Viaţă svârle fapte la ’ntâmplare. Deşteptul care altă treabă n’are Cloceşte faptele şi dă ’nţeles... Expresia figurată are rostogolirea greoaie şi firească a cugetării oamenilor de demult, cari priveau lumea încă prin ochii mitului. Shakes-peare a fost ultimul ei glas. De aci, forţa sa uluitoare. Iată şi aici, ceva ca un palid răsunet: © BCU Cluj ...Hm. Vă trebui... Aşa-i pământu-acesta. Crekc pe ghebu-i, Împovărat atâtea ciudăţenii... Sau: ...M’am potolit de-un gând. Acuma începe altul. Rând pe rând Neobosite’n malul minţii bat... Şi. altădată: Simt aripile gândului cum bat... De sigur, în acest ritm vechiu. ideea, pentru noi Cei ai vremii, se închiagă prea greu, prea încet. Apoi piesa poate n’ar rezista în spectacol. E mai mult statică. încordările primare de cuget pe cari le arată la lectură, pe scenă poate să se piardă în ritmul hurducat al versului şi poemul să pară lipsiit de mişcare. E însă aici un creator. Şi dacă a ajuns în maturitate Ia popasul acesta pe care îl vedem, neştiut de nimeni, neajutat de nimeni, când atâţia mâsgă-litori de hârtie şi cerşetori de subvenţii, cu mai puţine dramuri de creer, cu mult mai mici dovezi de talent şi cu infinit mai firave îndârjiri în truda aspră a creaţiei — sunt editaţi, jucaţi la Naţional, primiţi ou aplauze şi premii, faptul e un semn trist pe fruntea noastră. * * * VLAICU BÂRNA: CABANE ALBE.— Tânărul poet Vlaicu Bârna e una din acele fragede mlădi-ţe lirice pe cari ni le-a dat Ardealul în ultima vreme. Spre deosebire de tânăra poezie bucovineană — mai frământată, prolixă, chinuită de nesfârşit de diverse năzuinţe — mişcarea poetică transilvăneană a adus o unduire cristalină de gând şi expresie, încremenită în forme simple, limpezi şi pure. Câţiva din tinerii meşteşugari CRONICA OlN ANUL XVI.— Cu numărul de faţă Gândirea intră în anul al XVI-lea. Ea are astfel în raftul bibliotecii româneşti colecţiile spaţioase ale celor cincisprezece ani de existenţă literară. E o viaţă bogată cu oare nu se poate măsura nici o altă publicaţie dala războiu încoace. In acest interval de timp, atâtea reviste au apărut, şi-au fâlfâit foile în vânt câteva luni, un an sau doi şi s’au rostogolit în neant ca vălătucii de buruieni măturate de furtună de pe faţa Bărăganului. Bătrâni ambiţioşi, supravieţuitori din epoca antebelică, şi-au organizat cenacluri, publicaţii şi sisteme de reclamă în numele unor ai versului impuşi de revistele „Gând Românesc", „Pagini literare" şi publicaţiile bănăţene: Emil Giurgiuca, Grigore Popa, Miu Lercâ — sunt caracteristici. Din aceiaşi tulpină fragedă creşte şi poezia curată ca viaţă interioară a d-lui Bârna. Un vers clar şi muzical-curgător susură peste această viaţă simplă : Reverse cerul ploile pe prund Uscat de secete istovitoare S’acopere pietrişul alb din fund Cu-oglinda undelor sub grunfi de soare. Iar malul ros la adâncimi de scoc, Mustească iar mohor înalt, cucută; Sub vânturi, plopii’n monotonul joc Primească limpezi stropi pe alăută. Iar eu urzind un pălimar la brud Să fiu iar vameş apelor spumoase; Din bălţi, prin păpurişul svelt şi ud, Să caut stele nopţii argiloase. E un fragment din poemul Rugăciunea bru-ăarului, care împreună cu Cântec pentru zugravul Arsene sunt cele mai frumoase ale volumaşului, fiindcă sunt cele mai apropiate, mai ne-deslipite de sufletul tânărului poposit de ani în Bucureşti cu traista lui liniştită de visuri. Aceasta nu înseamnă că tinereţea asta nu e luată şi ea de valul de preţiozitate al vremii, că nu poate spune ţărăneşte: colibe albe ci cabane ; şi nici balada vânătorilor ci a cinegeţilor; dimineaţa nu e ceţoasă ci nordică; eretele este con-vivial; cântăreţul devine menestrel; umbra nu e a pădurii ci silvatică; altitudinile, certe; la focuri de târşi stau convivi; cerul e anabasic. Dar d. Vlaicu Bârna e tânăr, are talent şi o judecată sănătoasă, ce se întrevede din notiţele sale critice de prin reviste. Să aşteptăm deci cu încredere. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ idealuri de artă anacronice, şi încercările lor au plesnit în văzduh ca nişte focuri de artificii. Tineri, cari au năzuit să ia atitudini rebele faţă de noi, în dorinţa firească de a se face luaţi în seamă, s’au coalizat şi ei în expediţii spre ţara visului, şi au căzut pe drum. Astăzi, după cincisprezece ani, constatăm că niciuna din nenumăratele încercări de a ne înfrunta nu mai există. Gândirea, dintre toate publicaţiile apărute după război, e singura care reprezintă o continuitate de viaţă literară. I-au trebuit pentru aceasta tăria unui crez, pe 46 © BCU Cluj care alţii n’au avut-o, statornicia unor scriitori de nobilă ţinută morală, pe cari alte înjghebări nu i-au avut, şi o voinţă energică de continuitate cu orice sacrificiu, de care nimeni dintre emulii noştri vremelnici nu s’a arătat capabil In România confuză din acest timp, apariţia unei reviste ca Gândirea de afirmare a spiritului autohton în creaţia artistică, împotriva tutu-lor curentelor internaţionaliste, ce dominau vremea, a fost un aot de curaj; continuarea ei printre haitele de câini ale tuturor duşmăniilor, un act de eroism tăcut şi îndârjit; susţinerea ei materială, un aot de continuu sacrificiu. Cunoaştem bine istoria publicaţiilor literare din România, dar nu ştim ca vreo altă revistă să se fi bucurat de atâtea injurii grosolane şi calomnii fără limită. Au fost momente de atacuri nesăbuite când, pentru a ne apăra demnitatea omenească şi puritatea crezului, puţin a lipsit să punem degetul pe trăgaciu. Ne-a trebuit o răbdare supraomenească să ne biruim pe noi înşine şi să rămânem oameni. Stăpânirea de sine însă ne-a asigurat continuitatea biruitoare. Nu este locul în această notiţă să vorbim de rolul prepomderant al Gândirii în mişcarea literară şi artistică a României de azi. Va trebui un studiu vast şi documentat, din care să se vadă că aproape nu e valoare în scrisul şi în arta de azi, oare să nu se fi afirmat mai întâiu în paginile ei. Cine face abstracţie de Gândirea nu poate vorbi de vreun curent de înnoire în sensul revenirii la izvoarele de viaţă ale românismului şi în sensul perspectivei spre universal. Acest curent ne aparţine în întregime. Şi precum perfect conştienţi l-am inaugurat, tot aşa suntem de siguri că ziua de mâine ne va aduce recunoaşterea. Nu vorbim de recunoaşterea scriitorilor izolaţi ai Gândirii, cum ar fi intrarea în Academie a unui Lucian Blaga, a unui Ion Pil-lat, a unui Tudor Vianu sau Adrian Maniu, (care ne-a părăsit în momentul celei mai sălbatice campanii din partea grupului iudaic al Adevărului); nici de marile premii care au încununat talentul celor mai mulţi dintre noi. Vorbim de recunoaşterea puternicului curent de reîno-ire a spiritului creator de artă şi de cultură, reprezentat de această revistă. Până atunci avem încă de luptat. Va trebui să înfrângem concepţia pornografică şi iudaizan-tă de cultură, a Statului democrat de azi, în numele căruia se încearcă o nouă devastare şi o nouă paralizare a spiritului românesc. E aceeaş rătăcire împotriva căreia am luptat ieri, şi care a reapărut disimulată sub haina oficialităţii. Nimic nu ne va opri dela lupta de a o dărâma şi nimici. Ştim că lupta aceasta nu e uşoară, dar tocmai din acest motiv o luăm asupra noastră. Şi ştim că vom birui, fiindcă tăria noastră e însuş instinctul etnic, singura putere creatoare de cultură naţională. In ochii noştri, o concepţie străină, prăvălită ca un ţest pentru a înăbuşi elanul instinctului etnic, oricât de susţinută de oficialitate, nu are forţă de rezistenţă şi de viaţă, fiindcă e ceva silnic şi artificial. Şi noi suntem pentru ideea brâncovenească în cultură. Dar brânoovanism însemnează în accepţia justă a cuvântului creaţie românească in slujba unui ideal de valoare universală, cum e creştinismul. Iudaizarea culturii nu e însă creaţie românească, iar ateismul pornografic e cu atât mai puţin brâncovenism. Orice curent nou întâmpină rezistenţă. Curentul Gândirii, salutat la început de coaliţia mizerabilă a injuriei şi a calomniei, e combătut de la o vreme prin boicot şi prin tăcere organizată. Neisbutind să-d ucidă prin vorbe violente, adversarii lui cred că-1 vor ucide prin boicotul tăcerii. Să remarcăm că, la boicotul de sursă fu-daică şi democratică, s’a adăugat în ultimul timp boicotul publicaţiilor zise naţionaliste. Absolut niciuna din aceste publicaţii, fie legionare, fie naţional-creştine, nu face pomenire de existenţa revistei Gândirea. Oameni cari s’au ridicat prin energia noastră şi se hrănesc din substanţa noastră spirituală, orbiţi de spiritul partizan, ne imită, dar nu ne citează, ne urmează, dar ne ignorează. Tactica de luptă a publicaţiilor iudaice şi democratice a devenit tactica acestor naţionalişti. In faţa Gândirii, scriitorul legionar şi cel naţional-creştin se regăsesc ucenici ai maestrului iudeo-damocratie, care are tot interesul să înăbuşe un curent de afirmare a purităţii româneşti. Remarcăm această anomalie pentru ridiculul şi pentru paradoxul ei. In ce priveşte puterea Gândirii, precum exista înainte de a fi fost aceşti naţionalişti, — pe cari i-a creat în cea mai mare parte, — tot astfel va continua să existe dincolo de ostracismul oricărei stârpituri morale. Căci Gândirea există prin energia noastră şi prin forţa ideii pe care o reprezintă scrisul ei. NICHIFOR CRAINIC DOMNUL M. R. P.—din înălţimea competentă a iniţialelor d-sale quasi-anonime, ne mustră 47 © BCU Cluj şi • ne ironizează, în numărul de Noembrie al revistei „Azi". De sigur, aşa ne trebue. Dacă ne simţim datori să privim răspicat realităţile noastre ,aşa cum le privim, trebue să ne aşteptăm ca să existe şi un inevitabil m. r. p. care să ne cenzureze doctoral. După ce îi explică domnului Nichifor Graurc — în urma unei serii de graţiozităţi mahalageşti cari la noi acum obicinuesc a se numi „polemică" — cum că poporul nostru „incult", „ne-fiind capabil de efortul către revelaţia prin revoluţie“ a primit „iluzoria revelaţie impusă autoritar şi metodic", adică — cum am traduce noi mai pe româneşte gândirea profundă a d-lui m. r. p. — neamul acesta al nostru a rămas creştin fiindcă a fost iobag, d-sa se simte obligat să înveţe şi pe subsemnatul cine a fost Rimbaud. Evident, aici d-sale îi e mai la îndemână, Căci un Bernard Fay, o antologie Kna, un Larousse chiar la mare cumpănă, sunt mult mai uşor de răsfoit decât răsfiratele pagini ale istoriei noastre culturale şi politice, ea să afli că n’am fost chiar aşa de „inculţi", după cum e mult mai greu să ajungi să-ţi dai seama că chestia cu „revelaţie prin revoluţie" şi „iluzoria revelaţie impusă metodic" sunt simple şi delicioase caragialisme. De altfel tot atât de delicios e d-1 m. r. p. când ne lămureşte foarte gentil că Rimbaud a fost „o apariţie extraordinară", că a fost „genial" şi „autentic". Parol! Ii mulţumesc d-lui m. r. p. că s’a ostenit astfel să mă înveţe în trei cuvinte şi jumătate cine a fost Rimbaud, — că eu nu ştiam. Uite. acum viu iarăşi şi spun că a discuta la cronica ultimului număr, — tot atât de anacronic, tot atât de inutil, cu toate eforturile redactorilor săi, de a-1 anima de astădată — despre Straşimirov Anton, despre Cervantes ai lui Jean Cassou şi despre Montaigne, fără să pomeneşti, nici în bine nici în rău, de nicdo carte românească. de niciun fapt de cultură românească... este încă odată dovadă de sterilitatea iremediabilă a revistei. O psihologie de student, conştiincios rezumator ,în literaturi străine — nu poate înlocui spiritul viu, director şi combativ, înregistrator lucid al mişcărilor actualităţii şi discernător al lor prin perspectiva unui hotărît punct de vedere, spirit care e necesar cronicei unei reviste, vieţii sale însăşi. Ea nu poate fi buletin de lucrări seminariale ci reflex al actualităţii noastre culturale imediate. Asta am spus cu privire la numărul trecut al revistei „Azi" şi asta repet şi despre cel de acum. Pariez însă că d-1 m. r. p. tot nu va pricepe, şi peste două luni de matură chibzuinţă îmi va răspunde tot atât de candid că îmi stă rău că nu ştiu cine sunt Cervantes şi Montaigne. cari sunt şi ei „apariţii extraordinare", „geniali" şi „autentici". Iar eu îi voi mulţumi iarăşi respectuos, şi fericit că am găsit însfârşit pe cineva să mă înveţe, la vârsta mea, puţintică literatură străină... EURYDICE. — CAHIERS DE POESIE ET D’HUMANISME. —Din când în când—ca o albă bucurie din Franţa eternă, din Franţa ce arde în flacăra duhului singuartec, indiferentă la formele de coşmar pe cari Ie pot lua anume experienţe politice—ne vine această revistă care în puritatea tiparului său îşi închide atât de firesc, atât de nedaslipit, gândul. In spaţiul ei auster şi suav simţi mai bine ea oriunde cum maestatea gândirii latine îşi găseşte întotdeauna glasul care să-i dea fioritura delicată. Iată, numărul de Septembrie-Octombrie — mi-aduc aminte — se deschidea cu Chipul Iui Charles Maurras în acelaşi timp în liniile dure de gravură ale profilului său şi în strofa sa calmă, statuară: Beaute, claire raison de l’ombre universelle Qui fais l’âme survivre renaître Ies corps, Tu n’es pas sans pitie pour une humble etincelle... Câţi dintre snobii franţuzismulul nostru' s’au simţit datori până acum *să aibă în biblioteca lor revista aceasta albă şi curată ca o floare ? Evident, — nu prea îţi dă ocazii de a o traduce în româneşte şi a o iscăli cu numele tău valah, precum că nici n’ai auzit de ceeace spune ci ai gândit tu toate, cu capul tău plin de geniu în mod firesc, că d’aia eşti scriitor român... OVIDIU PAPADIMA ANUL XVI — Nr. i IANUARIE 1937 © BCU Cluj