ANUL XV —Nr. 10 DECEMVRIE 1936 SUMA R u L: DESPRE MITURI LUCIAN BLAGA. Despre mituri................. *73 V. VOICULESCU . Cupa........................ *85 PAN. M. VIZ1RESCU: Intrare In marea poveste ... 488 VINTIL HORIA, Orbul . . . ................. 489 GR1GORE POPA i însingurare ................. 496 EMIL MURACADE ŞI RADU GYR, Jubran Khalll Jubran 497 GHERGHINESCU VANIA: Ultima reverie ......... 300 VASI1.E BĂNCILĂ, Noua generaţie ............ 501 IDEI, OAMENI, FAPTE AUREL D. BROŞTEANU. O monografie critică asupra pictorului Andreescu....................... 509 MIRCEA MATEESCU . Geneva contra păcii.......... 512 CRONICA LITERARĂ OV1D1U PAPAD1MA . Cicerone Theodorescu ■ Cleştar.— George Dumltrescu: Zăpezi şl purpură.—Coca Fa-rago: Sunt fatalul Ion Gheorghe Aolim.-l. Lupaş: Probleme şcolare................................. 513 CRONICA MĂRUNTĂ NiCHIFOR CRAINIC ■ Erotismul Mfnulescfan.—Experienţe poetice.—Revolta d-lul N. Iorga.—Sfarmă piatră.— Scriitorii jertfiţi.— Raze de lumină............ 31S DESENE IN INTERIOR > Demian şi Şt. Dimltrescu. 1 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Cluj Omul forte reuşeşte |n lupta pentru riafS, sănătatea este primul factor al succesului, Iată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi, #creerul limpede, muşchii sprinteni şi • corpul vîoî, o refetâ care a făcut toate probele i e;ta de a a turna un flacon de Quîntonine într'un litru de vin de masă fi da a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortîfiant. Dl. J. Coudurior, 99, bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa şi scrie : „Sunt ani de zile de când între-buinţăm în casă Quxntonine; nu ne~am săturat niciodată de acest produs care eonstitue pentru nai cel mai bun tonic". Nici un fortîfiant nu poate fi conv» parat cu Quîntonîne pentruca nici nu coţine atâtea principii regeneratoare Quîntonîne este remediu sigur, complect. eficace — şi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge ia cel mai mic semn de oboseală. quîntonîne: PRODUS FRANCEZ. — LABORATOARELE HELiN LA FARMACII $1 DROGHERII © BCU Cluj DESPRE MITURI 0 DE LUCIAN BLAGA tui Bastt Munteanu N e propunem să restituim termenului „mit" înţelesul său de obârşie. Asemenea restauraţii spirituale îşi au folosul lor şi se impun din când în când poruncitor. In eseistica şi filosofia deceniilor din urmă, atât de mişcate şi cu un profil atât de vulcanic, s’a abuzat de acest termen în chip aproape incalificabil. Dacă ne-am orienta după eseistica zilnică, „mit“ ar fi orice idee acuzat ireală îmbibată de o credinţă mistică. Sau, dacă ţinem seamă de o întrebuinţare şi mai ştearsă a cuvântului, „mit" ar fi orice idee, care, despoiată de orice valoare, şi-a mai păstrat încă preţul unei ficţiuni utile, ori chiar inutile, în economia vieţii sau în gospodăria cunoaşterii umane. In acest trist şi decăzut înţeles, cuvântul „mit" circulă, sdrenţuit şi subţiat, şi apare la toate colţurile şi în toate şanţurile publicisticei, ca un beţivan suferind de delir periodic. Termenul face de-acu parte din recvisitele geniului banalităţii. Intre gânditorii de mare răsunet, cari au dat impulsul la această degradare şi banalizare masivă a termenului mit, trebue să socotim neapărat pe Nietzsche. Natural că el nu putea să prevadă ravagiile acestui impuls. Fapt istoric este că Nietzsche a fost întâiul, care s’a decis să socotească ideea de „atom", de „substanţă", de „cauză" etc. adică atât conceptele fundamentale ale ştiinţei, cât şi ideile categoriale ale inteligenţei umane de totdeauna, drept simple mituri ale spiritului uman, drept mituri uneori inevitabile, uneori condamnabile, uneori vrednice de a fi exaltate. Criteriul, după care Nietzsche judeca miturile, era acela al finalităţii biologice. Unui mit, ce părea destinat să contribue la intensificarea şi ascensiunea vieţii pe linia ei firească (supraomul era în chip arbitrar fixat ca ţintă a acestei linii) i se acorda certificat de liberă circulaţie. Din contră, unui mit, ce i se părea agent de anemie pernicioasă sau moment menit să micşoreze potenţele vieţii, i se tăgăduia orice legitimitate. Nietzsche închipuia deci o judecată din urmă în faţa căreia urmau să apară toate miturile să se legitimeze. El, fiul omului adică supraomul, se aranja în judecător. De pe această poziţie s’a urnit faimoasa şi penibila luptă a lui Nietzsche împotriva creştinismului. Criteriul nietzscheian, grimasă isterică a unui decadent, n’a prea avut darul să-şi facă drum în opinia publică europeană. Cu atât mai mult a pătruns însă sfatul său, subînţeles, de a se lărgi şi de a se dilua cuvântul „mit" până la non-semnificaţie. Ne găsim astăzi în situaţia nenorocită că nu mai ştim ce nu este „mit". Căci, cel puţin după opiniile curente, aproape totul trebue să fie „mit". N’a fost taxată drept „mit" însăşi ideea de „raţiune" sau de „raţionalitate"? N’a devenit „mit" ideea atât de îmbujorată şi de concretă a „sângelui" ? Ba, ce e mai paradoxal, n’a devenit simplu mit însăşi noţiunea de „fapt concret" ? Există în orice caz teoreticieni ai cunoaşterii, cari ne asigură că „faptul concret" pune, prin structura sa, la contribuţie 9 473 © BCU Cluj mulţime de ficţiuni, şi că in consecinţă el ar fi în aceeaşi măsură de natură mitică. Cititorul presimte desigur impasul, de care ne apropiem vertiginos. Ce nu este mit, dacă prin simplă definire şi determinare conceptuală, orice lucru concret îşi însuşeşte un aspect mitic? întrebarea circumscrie o gravă nedumerire. înţelesul atribuit termenului s’a pulverizat. Se impune deci o întoarcere la un sens limitat al cuvântului, la acel sens latent anterior fazei de desagregare. Vom încerca să restrângem din nou termenul şi să-l potrivim congruent conţinutului sui generis al mitologiilor. Operaţiile de lămurire ne vor conduce spre o separaţie tranşantă a domeniilor, făcând cu neputinţă pomenirea în aceeaşi zi de-o pildă a ideei despre atom şi a miticului în general. Separaţia, odată săvârşită, ne va da prilejul de a culege unele importante roade filosofice, dar totdeodată şi de a ne mira că o atât de copilăroasă confuzie a fost posibilă. Toate miturile vor să fie într’un anume fel revelări ale necunoscutului. Răsfoind diversele mitologii, vom diferenţia două mari grupuri de mituri t 1. Miturile semnificative» şi 2. Miturile trans-semnificative. Miturile semnificative revelează, cel puţin prin intenţia lor, semnificaţii cari pot avea şi un echivalent logic. Miturile trans-semnificative încearcă să reveleze ceva fără echivalent logic. Revelări ale necunoscutului vor să fie însă şi teoriile şi ipotezele filosofice şi ştiinţifice. Va să zică tocmai ideile, precum aceea a atomilor, a vibraţiunilor, a eterului, a substanţei, etc. Pentru început ne vedem deci îndemnaţi să diferenţiem miturile autentice de asemenea idei ştiinţifice şi filosofice, cari lâ un moment dat, şi prin abuz, au fost numite şi ele „mituri". E clar din capul locului că o comparaţie diferenţială nu poate avea loc decât între aceste idei ştiinţifice şi filosofice şi miturile semnificative, convertibile în termeni logici. Distanţa dintre mituri şi construcţiile ipotetice ale cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice nu vom măsura-o în niciun caz, după cum poate că cititorul se aşteaptă, sub unghiul controlabilităţii lor, sau sub unghiul verificării lor posibile. Verificarea şi rezultatele ei nu sunt un suficient criteriu de diferenţiere, deoparte fiindcă multe idei ştiinţifice rămân permanent suspendate în vidul incontrolabi-lului, şi de altă parte fiindcă multe asemenea idei sau construcţii au căzut jertfă verificării, fără ca prin aceasta să-şi fi pierdut însă caracterul ştiinţific, sau să fi dobândit calitatea mitică. Spre ilustrare ne gândim bunăoară la sistemul ptolemeic în astronomie, sau la ipoteza „flogistonului" în chimie. Aceste construcţii trebuesc privite ca definitiv căzute şi înlăturate. Totuşi ele fac, irevocabil, parte din istoria ştiinţei, iar nu din mitologie. Cu alte cuvinte o idee, care se dovedeşte a fi o simplă ficţiune, nu devine cu aceasta un „mit". Termenul „mit" nu e un termen de procedură degradantă. Termenului „mit" trebue să i se restitue demnitatea iniţială. Miturile şi plăsmuirile cunoaşterii ştiinţifice se deosebesc prin chiar structura lor, ele nu trebue să-şi aştepte clasificarea dela o trecere prin strunga verificării. Există plăsmuiri ideale, cari nu rezistă verificării, dar cari prin acest accident nu-şi pierd neapărat caracterul ştiinţific sau filosofic. Să ne îndreptăm atenţiunea asupra unor mituri cu semnificaţie precisă, şi să încercăm să le diferenţiem de ficţiunile de natură ştiinţifică. Diferenţele de structură sunt multiple. Iată omul, străvechiul om înzestrat cu posibilităţi de viziune mitică 5 el priveşte bunăoară 1 Calea lactee. Intr’o clipă de inspiraţie el afirmă, de-o pildă, că acea lucire alburie, care se întrezăreşte noaptea pe cer, ar fi laptele unei zeiţe, care a ţâşnit pe boltă într’o anume idilică împrejurare. Miturile de acest gen încearcă desigur revelarea unei necunoscute, ca şi construcţiile ipotetice ale ştiinţei. Aceasta nu e decât prea adevărat. Mitul se deosebeşte însă de construcţiile ştiinţifice, cari şi ele pot să fie simplă imaginaţie, prin modul şi mijloacele la cari recurge în năzuinţa sa de a revela o necunoscută. Desigur că spiritul ştiinţific nu este apanajul timpurilor moderne. Ca să rămânem la acelaşi fenomen galactic, vom aminti că în antichitate erau unii astronomi, cari credeau că soarele a descris cândva 474 © BCU Cluj un alt drum pe cer decât astăzi s Calea lactee ar fi urmele de lumină, ogâşele, pe cari soarele le-a lăsat pe sfera de cristal a cerului. Această încercare de descifrare a Căii lactee este fără îndoială o simplă frumoasă ficţiune, ca şi viziunea mitologică despre laptele zeiţei; dar cine i-ar putea tăgădui caracterul „ştiinţific"? Să supunem insă cele două plăsmuiri unui examen structural. Atât mitul cât şi ipoteza ştiinţifică pun, în constituirea lor, la contribuţie, metoda „analogiei". Cu o deosebire? spiritul mitologic porneşte dela lucirea alburie a sistemului galactic şi prin analogie cu culoarea laptelui afirmă? lucirea aceea pe care o văd, e lapte 1 Un minimum analogic serveşte ca substrat pentru saltul într’un maximum de analogii. Pornind dela analogii infime, de aspect, spiritul mitologic clădeşte, escesiv, maximumuri analogice totalitare. Acest salt dela un minimum la un maximum e foarte caracteristic pentru modul cum spiritul mitic uzează de analogie. Spiritul ştiinţific utilizează şi el analogia, dar puţintel altfel. Acel salt dela un minimum la un maximum analogic îi este, cel puţin atât timp cât spiritul ştiinţific se respectă, cu totul străin. Spiritul ştiinţific, pornind dela lucirea alburie a Căii lactee, şi găsind o asemănare cu lumina solară, afirmă? Calea lactee e rest de substanţă solară pe sfera cristalină a cerului! In operaţiile sale, constructive, spiritul ştiinţific îşi impune faţă de analogie o vădită măsură şi o vădită rezervă. Spiritul mitologic e robul orgiastic al analogiei, spiritul ştiinţific e suveranul plin de tact al analogiei. Spiritul mitologic, pornind dela oarecare analogie, nu mai e în stare să facă alt pas constructiv decât in sensul unui plus analogic învoit, în sensul unui exces. Vechiul egiptean vedea soarele mişcându-se pe cer. împrejurarea simplă şi fără consecinţe că soarele e rotund ca şi globul de gunoiu al scarabeului, îl făcea să-şi închipue că şi soarele e împins pe drumul său ceresc de un mare sfânt scarabeu. Acesta e drumul firesc şi general al spiritului mitic, dela un minimum analogic la un maximum analogic Cu totul altele sunt procedeele ştiinţifice. Spiritul ştiinţific se arată atât de suveran în utilizarea analogiei, încât el sparge prin două moduri, extreme, logica analogiei. Aceste moduri, extreme, de evadare din cercul de vrajă al analogiei sunt cu totul străine spiritului mitic. Cele două moduri sunt ? 1. Spiritul ştiinţific poate să substitue bunăoară unei non-analogii o analogie. Mersul lunei în jurul pământului n’are aparent nimic comun cu o „cădere" a lunei spre pământ. Totuşi spiritul ştiinţific construeşte dintr’o non-analogie, o analogie. După Newton luna „cade" la pământ, ca şi mărul rupt din pom. Sau? „starea pe loc" este aparent o stare tocmai diametral opusă „mişcării". Totuşi spiritul ştiinţific se încumetă să facă chiar din contrarii o analogie ? starea pe loc e privită ca „mişcare“=zero. 2. Spiritul ştiinţific e în stare să facă dintr’o analogie o non-analogie. Ştiinţa naturală ne spune că balena nu e peşte ci mamifer. Sau un exemplu din fizica modernă ? între raza de lumină şi o linie dreaptă este atâta analogie aparentă, cât priveşte geometrismul, încât suntem obişnuiţi să privim raza de lumină ca reprezentantă fizică a „dreptei". Spiritul ştiinţific izbuteşte să introducă aici o disanalogie, în forma afirmaţiei, că raza de lumină e în realitate „curbă".— Cele două moduri, de evadare din logica analogiei, sunt cu totul absente în spiritul mitic. Ori tocmai prin aceste moduri, ţinând de felul însuşi, în care spiritul ştiinţific înţelege să se distanţeze de sugestiile imediate ale analogiei, se demonstrează o suveranitate efectivă asupra analogiei. Spiritul mitic e vasalul de aventuri al analogiei. Spiritul ştiinţific e suveranul plin de tact al analogiei. Cu constatările de faţă reliefăm o stare de fapt, din care ne ferim însă înadins să toarcem consecinţe cu privire la valabilitatea ultimă a mitului şi a ipotezei. In cele de mai înainte nu s’a rostit nicio judecată asupra îndreptăţirii mitului sau a ficţiunii ştiinţifice, nici asupra priorităţii normative a unui spirit asupra celuilalt. In privinţa aceasta înclinăm spre pă- rerea, pe care nu ţinem să o desvoltăm deocamdată, că există domenii unde spiritul mitic, 475 © BCU Cluj în slujba analogiei, e mai îndreptăţit decât cel ştiinţific, care s’a retranşat într’o anume distanţă interioară faţă de analogie. într’un domeniu, unde corespondenţele de configuraţie între aspectele multiple ale unei realităţi sunt o dominantă, se poate lesne întâmpla să se obţină rezultate de cunoaştere mult mai rodnice cu spiritul mitic decât cu cel ştiinţific. Cel ce a frecventat puţin ştiinţele, în cari se fac în deosebi cercetări morfologice, va înţelege degrabă acest elogiu. Analizele grafologice de-o pildă par unui neiniţiat de-a dreptul mitologice (şi de fapt ele au un substrat în aplicarea orgiastică şi din plin a analogiei), totuşi analizele grafologiei, şi teoria lor, ni se par atât de controlabile, încât cel ce intră într’o discuţie asupra lor nu riscă deloc să fie gratificat cu epitetul de obscurantist. Ultimele decenii au recucerit analogiei, ca metodă, drepturi ce păreau definitiv îngropate. Să trecem la alte deosebiri între spiritul mitic şi spiritul ştiinţific. Spuneam că atât unul cât şi celălalt tind să reveleze necunoscutul prin viziuni plăsmuite. Vom observa însă că, într’o viziune mitică, raportul dintre ceeace este cunoscut şi revelaţie e altul decât cel ce ni se oferă într’o viziune ştiinţifică. In general spiritul mitic operează cu cunoscutul lumii concrete, cu datele sensibile, fără a le diminua în vreo privinţă, ca atare. Aparenţele concrete nu sunt supuse unor disocieri, ci sunt integrate într’o viziune mai complexă. Iată de ex. „focul" ca fenomen natural. Pentru spiritul mitic focul este ceeace ni se pare că este, şi în plus încă ceva ţ focul este o fiinţă, un demon, sau o zeitate, cu obiceiuri închipuite în analogie cu ale omului. Focul are o biografie şi pasiuni, şi înainte de orice el „mănâncă", el mănâncă tot ce întâlneşte, şi e în foarte personală duşmănie cu apa. Flacăra este un organ al fiinţei, o manifestare; dar flacăra este cu adevărat aşa cum ne pare. Soarta aparenţelor concrete devine cu totul alta, de îndată ce ele ajung in atingere cu spiritul ştiinţific. Câtă vreme mitul asimilează aparenţele concrete întocmai, viziunile ştiinţifice tind să se substituiascâ aparenţelor. Spiritul ştiinţific ameninţă aparenţele concrete cu desfiinţarea. Aparenţele concrete sunt pentru spiritul ştiinţific totdeauna numai un punct de plecare în vederea unor construcţii, cari pe la spate anulează aparenţele. Iată „focul" 5 vom aminti o veche teorie din veacul XVIII cu privire la „ardere". Teoria a fost de mult trecută la hala de vechituri, mult încăpătoare a ficţiunilor, deoarece i s’a întâmplat micul neajuns de a nu fi rezistat verificării. Totuşi ficţiunii nu i se va nega caracterul ştiinţific. Precizăm, e vorba despre faimoasa teorie a „flogisto-nului". După opinia, înflorită în formă de teorie, a chimicienilor veacului XVIII (Stahl) „focul", „arderea", consistă în eliminarea dintr’o combinaţie chimică a unui element specific al focului, căruia i s’a dat numele de „flogiston". O combinaţie chimică işi poate recăpăta caracterul anterior arderii, compensându-şi deficitul, prin aceea că i se adaugă substanţe, cari conţin flogiston. Flogistonul era deci închipuit ca un element supus tuturor regulilor aritmetice ale cântarului. Când un mai minuţios examen al proceselor chimice a arătat că arderea nu poate fi eliminare a unei substanţe, deoarece prin ardere substanţele devin mai grele (Lavoissier), aderenţii teoriei flogistonului au replicat că flogistonul trebue să fie o substanţă cu „greutatea negativă", care prin prezenţa sa în corpuri ar face pe acestea mai uşoare. Prin ardere, adică prin eliminarea flogistonului, corpurile ar deveni în consecinţă mai grele. Oricât de inconsistentă s’a dovedit această teorie, pentru salvarea căreia s’a recurs chiar la o ficţiune absurdă cum este aceea a greutăţii negative, trebue să recunoaştem că ea şi-a apărat obrazul cu multă iscusinţă. In orice caz teoria flogistonului, cu toate că a fost îmbrâncită în neant, se caracterizează printr’un pronunţat profil ştiinţific. Aparenţelor obişnuite că focul consumă substanţele, aplicat lor din afară, spiritul ştiinţific le substitue o altă imagine, potrivit căreia corpurile conţin chiar în starea lor normală o anume cantitate de foc (flogiston) 5 arderea n’ar fi decât procesul de eliminare din corpuri a flogistonului. Spiritul ştiinţific tinde cu alte cuvinte să substitue apa- 476 © BCU Cluj renţelor o viziune, în constituţia căreia intră cu totul alte elemente decât cele aparente. Aparenţele sunt desfiinţate sau degradate în însăşi existenţa lor. Sunetului i se substitue viziunea vibraţiunilor 5 luminei i se substitue viziunea unor corpuscule infinitesimale, sau imaginea abstractă a perturbaţiunilor ondulatorii într’un câmp magnetic. Spiritul mitic întregeşte aparenţele, în sensul că acestea ar fi manifestări aidoma ale unor puteri invizibile. Spiritul ştiinţific desfiinţează aparenţele, substituindu-le alte structuri. O altă deosebire între viziunea mitică şi viziunea ştiinţifică iese la iveală de îndată ce ne întrebăm: care este originea elementelor, din cari se construesc viziunile ? Spiritul mitic îşi plăsmueşte viziunea revelatoare din elemente, cari ţin de experienţa vitalizată a omului. Această experienţă circumscrie fiinţe cari trăiesc, lucruri cu mască vie, cari reacţionează organic, şi cărora li se acordă un interes vital. Această experienţă îmbrăţişează o lume de întâmplări, la cari omul participă pasionat, activ, chiar şi atunci când e simplu privitor. Orice mişcare, ce are loc în această lume a omului, e simţită ca un efort făcut de un subiect prezent sau secret. Această experienţă e împletită din elemente lirice, epice şi dramatice. Lumea ei e străbătută de spaimă, de chiot, de suferinţe, de sbucium, de bucurii. Omul e viu şi se simte trăind într’o lume vie. Vitalizarea experienţei nu se face voit şi nici metodic. Ea e involuntară. Când trăeşti o mare suferinţă sau o mare bucurie, aceasta se revarsă asupra lumii chiar fără să vrei şi chiar împotriva voinţei. Orice gest al realităţii, orice aspect al ei, clătinarea unei frunze, căderea unei raze, participă la suferinţa şi la bucuria omului. Această lume e intr’un anume sens o prelungire a trupului nostru. Când copacul îşi mişcă o creangă, omul simte această mişcare ca un efort al braţului său. Când suflă un vânt, omul simte această suflare ca o suflare a sa infinit crescută-Lumina e simţită ca o trezire şi ca o înviere, culorile ca bucurie şi sănătate. Ori, elementele, din cari se clădeşte o viziune mitică sunt totdeauna elemente ale acestei experienţe vitalizate. Din contră, spiritul ştiinţific se rupe, se smulge din această experienţă. Spiritul ştiinţific izolează voit lumea de om, şi-şi construeşte viziunile din elementele de-vitalizate, adică din forme cari nu sunt vii, din mişcări cari nu sunt eforturi, din tendinţe cari nu sunt doruri, din acţiuni cari nu înseamnă nici bucurie nici suferinţă, din substanţe cari se amestecă şi se desfac fără ură şi fără elan*). Spiritul mitic, vasal orgiastic al analogiei, tinde să integreze lumea concretă în viziuni clădite din elemente de experienţă vitalizată. Spiritul ştiinţific, suveran asupra analogiei, tinde să substituiască lumii concrete viziuni clădite din elemente de experienţă de-vitalizată. Pot fi puse în asemenea condiţii, construcţiile, fie şi numai fictive, ale ştiinţei, alături de mituri ? Hotărît nu. Ficţiunile ştiinţifice şi miturile au la baza lor procedee diverse, elemente diverse. Nu au ele oare şi menire diversă ? Vom vedea aceasta de îndată ce ne îndreptăm atenţiunea asupra celuilalt mare grup de mituri. In adevăr deosebirea dintre mit şi ficţiune ştiinţifică (sau filosofică) se cască şi mal mare, atunci când e vorba despre cel de al doilea impozant grup de mituri, despre miturile trans-semnificative. Miturile acestea, îmbibate de mister, sunt clădite după aceleaşi procedee, şi din acelaşi fel de material, ca şi miturile cu semnificaţie precisă. Deosebirea e, că cele trans-semnificative sunt învoalte, impunător desvoltate, şi că ceeace ele ne revelează, nu poate fi convertit în termenii precişi ai unei „semnificaţii*'. Refuzul de a se destăinui printr’un sistem de noţiuni inteligibile, clar-obscurul, ţin de însăşi natura acestor mituri. Timpurile cu pasiuni exegetice, cum a fost epoca elenistă-alexandrină, sau cum •) Ernst Cassirer In „Philosophfe der symbolischen Formen" încearcă să caracterizeze gândirea mitică prin alterările de structură, pe cari le introduce în spiritul uman ideea puterii sau a substanţei magice. Ideea despre puterea sau substanţa magică se găseşte desigur în cele mai multe mitologii, dar prezenţa acestei idei nu este după părerea noastră absolut necesară şi ea nu condiţionează „miticul". Miticul şi magicul nu se confundă. Miticul e posibil şi fără elementul magic. 477 © BCU Cluj e epoca noastră, s’au apropiat cu vajnic interes de aceste mituri, căutând să le traducă secretul în semnificaţii şi formule. Miturile trans-semnificative au fost simţite totdeauna ca un fel de revelări, cari ele înşile ascund o ultimă taină. Am ajuns astăzi aşa departe că nu mai denunţăm miturile, ci încercările exegetice. Exegezele pornesc, toate fără deosebire, dela o neînţelegere. Exegeţii raţionalizanţi nu-şi dau seama că miezul de taină face parte constitutivă din aceste mituri, şi că a încerca să desveleşti taina, înseamnă în fond a distruge mitul ca atare, sau a introduce viermele morţii sub coaje. Prin exegeză, prin desvelirea şi pronunţarea unei pretinse semnificaţii, mitul e prefăcut în „alegorie". A încărca de semnificaţii un asemenea mit, nu înseamnă a-i realiza latenţele, nici a-1 salva din vârtej la mal, din întuneric la lumină, ci a-1 ucide. Gnosticul Simon Magul, personaj problematic dela începutul erei creştine, căzând peste mitul paradisului (Adam şi Eva), a crezut că fericeşte omenirea, dând mitului transparenţele unei semnificaţii logice. După părerea sa mitul paradisului simbolizează preexistenţa intrauterină a fiecărui om în sânul matern. Mitul e prefăcut astfel în „alegorie" a unui complex de fapte banal, Este cam acelaşi lucru, pe care-1 întreprinde astăzi în marginea miturilor şcoala de nuanţă psihanalitică a lui Jung. După Jung, şi adepţii săi, miturile sunt expresii simbolice, reductibile la amintiri embriologice şi infantile, la experienţe subconştiente. Astfel mitul paradisului de-o pildă îşi găseşte exact aceeaşi interpretare la Jung, cel din zilele noastre, ca şi la Simon Magul, contimporanul lui Isus. Mituri, precum al paradisului, al învierii, al judecăţii din urmă, al lui Heracle în luptă cu diferiţii monştri, miturile întruchipărilor lui Vişnu ca peşte, ca broască ţestoasă, ca leu, ca Rama şi Krişna, şi acele despre toate aventurile şi peripeţiile sale în luptă cu demonii cosmici, sau mitul cosmic al dramei dintre lumină şi întuneric din mitologia persană, şi atâtea altele, au fost supuse de nenumărate ori exegezei şi prefăcute în alegorii. S’a pornit în aceste încercări dela ideea că miturile ascund în adevăr o „semnificaţie", şi că aceasta poate fi prin urmare „desvelită". Ascunsul invită, chiamă, solicită actul desvelirii. Ori tocmai în acest punct avem impresia că mintea interpreţilor a fost de fiecare dată eclipsată de o iluzie. O dovadă despre această situaţie, nu peremtorie ce-i drept, ar constitui-o însăşi repetarea permanentă fără succes a trudei exegetice. Romanticii vedeau în mituri, cărora le arătau de altfel o entuziastă simpatie, revelarea primitivă şi pe planul imaginaţiei a unor „idei", cari îşi găsesc însă expresia adecvată de-abia în faza filosofică a omenirei. A vedea în mit o simplă haină primitivă a „ideei", constitue o gravă neînţelegere a mitului ca „mit". înainte de toate nici un filosof n’a fost în stare să arate până acum destul de convingător care este acea idee, miez secret al unui mit oarecare (încă odată j ne referim la marile mituri trans-semnificative ale omenirei). A despoia mitul de latura aceea, graţie căreia el rămâne de fapt la periferia unei semnificaţii, înseamnă a nu-1 trăi ca mit, ci cel mult ca alegorie, iar alegoriile ne-au făcut totdeauna impresia unor fiinţe cari umblă cu intestinele în afară. Să rostim cuvântul răspicat, care corespunde situaţiei. Ceeace revelează în adevăr miturile, la cari ne referim, nu este o semnificaţie, ci oarecum cadrul unor semnificaţii, caliciul lor, sau mai bine zis o trans-semnificaţie. Revelând o trans-semnificaţie, mitul apare mentalităţii, obişnuite numai cu semnificaţii, ca un vid iritant. Zona semnificaţiilor nu are nimic corespunzător în acest fel de mituri. Mitul trans-semnificativ, ca produs al spiritului uman, nu poate fi măsurat şi comparat cu o idee, decât în sens negativ. Ideea redă desigur un conţinut, care poate fi plasat în golul imanent al unui mit. Dar ea nu poate să redea trans-semnificaţia revelată metaforic de-un mit. Se poate afirma deci că miturile trans-semnificative, prin golurile lor imanente, pot fi alegoric interpretate în foarte multe feluri, dar că în realitate miturile nu se referă prin latura lor pozitivă şi revelatoare la nici una din semnificaţiile logice, ce li se pot atribui. Lucrurile se petrec ca şi cum cos- 478 © BCU Cluj moşul ar fi împletit din serii de semnificaţii, şi ca şi cum în fiecare serie de semnificaţii ar exista o sumă de corespondenţe. Aceste corespondenţe ar putea alcătui, pe un plan metafizic, tot atâtea „cadre", „caliciuri", sau trans-semnificaţii. Miturile, de mare anvergură, asupra cărora spiritul uman s’a fixat sute şi mii de ani, ar fi chemate în cele din urmă să reveleze aceste cadre sau trans-semnificaţii, dar câtuşi de puţin ceva ce seamănă a „semnificaţie" de contururi materiale. De altfel împrejurarea că aceste mituri s’au salvat din toate şi peste toate catastrofele omenirei, mult mai credincioase loruşi decât orice amintire istorică, alcătueşte o suficientă dovadă, cât de mult spiritul uman se simte solidar cu ele. Solidaritatea ar fi inexplicabilă dacă spiritul uman n’ar avea permanent sentimentul vag că miturile îl apropie sau îl aşează în pragul unor trans-semnificaţii, domiciliate într’un orizont metafizic. Din momentul în care ideea şi noţiunea materială au început să joace un rol tot mai proeminent în spiritul uman, omul şi-a părăsit sau şi-a pierdut tot mai mult atitudinea potrivită faţă de miturile trans-semnificative. Nu mai puţin însă omul s’a simţit necurmat neliniştit, stingherit, tulburat, de conţinutul miturilor, pe cari spre liniştire a căutat să le transpună pe portativul logic. Truda sa a eşuat, deoarece revelaţia acestor mituri se referă la aspecte presimţite, dar inconvertibile pe cale logică. Heruvimii mitologiei creştine sunt, precum se ştie, înzestraţi cu mai multe aripi. Două dintre aceste aripi sunt folosite de heruvimi, nu pentru a sbura, ci pentru a acoperi cu ele lumea inferioară ca să nu o vază. Aceste aripi sunt folosite ca un fel de scut şi ca apărare a ochilor. Miturile trans-semnificative manifestă, ca şi aceşti heruvimi, o sfială faţă de lumea inferioară lor, a „semnificaţiilor". Pentru cuprinderea semnificaţiilor avem disponibile, ca organ special, „ideile". Pentru cuprinderea trans-semnificaţiilor avem modul „miturilor". Mitul nu poate fi deci tălmăcit în graiul ideilor. Ceeace ni se revelează prin mituri, nu este re-velabil decât pe această cale. Acest ceva e inaccesibil ideei. In tocmai cum ceeace este „poezia" într’o poezie, nu poate fi tradus în „proză". A prozaiza mitul înseamnă a-1 degrada la alegorie, şi este o ocupaţie seacă şi fără duh a pedanţilor, cari focului astral îi preferă sgura. De altfel un spirit cu adevărat mitic, cu sensul şi nervul înăscut al acestui mod, nici nu simte nevoia de a traduce miturile în alegorii încărcate de semnificaţii logice. Procedeul le repugnă chiar. Mitul trans-semnificativ şi ideea au un obiectiv diferit ; în realitate ele nu se întâlnesc deloc prin revelările lor. Astfel ideile nu vor fi de fapt niciodată în stare să înlocuiască miturile, sau să le facă de prisos. Fapt e că oricât omul modern a găsit că trebue să se desbare de mituri, ca de un balast inutil, el continuă, fără să-şi dea seama, să trăiască pasionat într’o permanentă atmosferă mitică. Ca o mărturie despre această atmosferă mitică stau chiar cuvintele noastre. In tocmai cum diferitele obiecte materiale poartă, fiecare în diversă măsură, o sarcină electrică, tot aşa cuvintele noastre, chiar izolate, poartă în diversă măsură o sarcină mitică. Cuvinte precum „înaltul", „josul", „cerul", „pământul" etc, sunt încărcate cu o cu totul altă sarcină mitică, decât cuvinte ca „verticalul", „linia", „inferiorul" etc. Cuvântul „toiag" poartă altă sarcină mitică decât cuvântul „baston", care e deşertat de orice asemenea sarcină. (Iată un lucru pe care nu l-au prea înţeles poeţii noştri contimporani, în goană, pe cât de metodică, pe atât de mărginită, după cuvinte fără sarcină mitică). Am pomenit o şcoală psihologică modernă, care s’a oprit la formula că miturile ar fi expresii simbolice ale realităţilor noastre subconştiente, adică „visurile colective“ ale popoarelor. întocmai cum, după şcoala psihanalitică, în visuri şî-ar găsi un ventil simbolic anume porniri refulate şi legate de prundurile vieţii noastre subconştiente, tot aşa în mituri şi-ar găsi un ecou simbolic străfundurile vieţii subconştiente colective. Astfel zeii cosmici, stăpânii lumei luminii, ar exprima simbolic conştiinţa umană, câtă vreme contra-zeii întunericului, demonii haosului, ar exprima tot simbolic, inconştientul uman cu toate 479 © BCU Cluj pornirile sale monstruoase. In luptele mitologice, de proporţii cosmice, dintre zei şi demoni, s’ar oglindi şi s’ar concretiza, imaginar, lupta dintre conştiinţă şi pornirile inconştiente ale omului. Nu vom nega că interpretarea e ingenioasă. Dar interpretarea preface din nou o trans-semnifîcaţie într’o semnificaţie materială $ mitul e din nou prefăcut în alegorie. Ne vom îngădui observaţia, că mai înainte ca miturile să exprime simbolic structurile psihice ale omului, situaţia reală ni se pare tocmai pe deandoaselea. In realitate psihanaliza nu s’a mărginit la sondaj psihic, ci a imaginat structurile psihice ale omului în analogie cu imaginile mitologice! Psihanaliza, în pofida faptului că se crede aşa departe *de orice gânduri preconcepute, închipue de fapt conştiinţa ca lume a zeilor, iar inconştientul ca haos, ca iad, ca lume a demonilor. Iată o dovadă, cât de mult omul modem,, chiar în exemplare atât de „intelectualizate", şi cu atâta maniacă grije de a se deparazita de prejudecăţi, ca Freud şi Jung, trăesc sub sugestii mitice. Din parte-ne ne-am ridicat in „Orizont şi stil" împotriva conceperii inconştientului ca haos şi desordine, în favoarea unui inconştient cosmotic şi în favoarea chiar a unui logos inconştient. Dar să revenim în chip critic la ipoteza că miturile ar fi un fel de visuri colective. Chiar dacă am admite analogii materiale între visuri şi mituri (în acest sens a interpretat bunăoară Heinrich Zimmer, într’o lucrare recentă, mitologia indică), nu trebue să scăpăm din vedere nici disanalogiile. Dar disanalogiile sunt aşa de impresionante şi prezintă un profil atât de viguros, încât, odată surprinse pe zare, vom fi împiedicaţi odată pentru totdeauna de-a mai defini miturile ca „visuri". Am caracterizat miturile ca încercări ale spiritului uman de-a revela metaforic, analogic, şl în material de experienţă vitalizată, anume trans-sem-nificaţli. Miturile sunt plăsmuiri de intenţie revelatorie, şi intâiele mari manifestări ale unei culturi. In această calitate a lor ele vor purta totdeauna pecetea unor determinante stilistice i ele vor fi modelate interior de categoriile abisale ale unui popor. Miturile se desprind din „matca stilistică" a unui neam sau grup de neamuri, în tocmai ca şi celelalte produse ale culturii. Cu aceasta se rosteşte însă şi diagnoza diferenţială faţă de visuri. Să se remarce că visul nu apare niciodată stilistic modelat. Visul, cel de pe planul psihologic, e a-stilistic, ca orice fenomen natural. Psihanaliza, în unul din momentele ei fericite şi de inspirată seriozitate, a definit visul ca un ventil pentru redobândirea unui echilibru psihologic. Iată caracterizarea unui rost, conceput sobru şi verosimil, care ni se pare însă, de tot eronată, ori cel puţin piezişe, când vrea să însumeze şi miturile. Dacă visul e a-stilistic şi face parte din tehnica echilibristicei pishice, ţinând astfel pur şi simplu de — ordinea existenţială a omului şi oarecum de aparatura securităţii sale interioare, cu totul altul e cazul miturilor. Mitul apare în coordonate stilistice, e determinat de categoriile abisale, şi ţine de destinul creator sau demiurgic al omului. Tot atâtea aspecte şi planuri de desfăşurare, cu cari visul n’are nici un contact. Câteva exemple vor demonstra caracterul stilistic al miturilor. In „Orizont şi stil" am stabilit câteva determinante stilistice ale artei şi filosofiei indice. Supunând unui examen mitologia indică, vom descoperi degrabă o nespus de surprinzătoare analogie. Mitologia indică se mişcă aşa de mult pe aceleaşi linii, parcă ar vrea înadins să producă o dovadă eclatantă, că ar exista, sub aspect stilistic, un fel de armonie prestabilită între ea şi celelalte produse ale spiritului indic. Cititorii studiului nostru şi-aduc aminte că acest spirit indic se complace într’un orizont infinit, într’un fel, după cum spuneam, mult mai accentuat chiar decât spiritul apusean. In aventurile mitologice, ramificate fantastic, pline de ciorchinii vremelniciei ca o floră ecvatorială, în luptele vast desfăşurate ca lumile, dintre zei şi demoni, în puterea nesecată de a se transforma arbitrar a acestor fiinţe, în salturile lor meteorice săvârşite în spaţii, în voinţa lor tutelar întinsă peste timpuri cosmice, în proporţiile sărite din ţâţâni a acestor fiinţe, descoperim 480 « © BCU Cluj dela întâiul contact, o umflare, o gigantomanie, cu care mitologiile europene nu au ţinut deloc să ne obişnuiască. Vişnu este atoatecreatorul şi atoatepurlătorul, substratul existenţei. Toată lumea, toţi zeii, toate timpurile şi făpturile sunt produse trecătoare şi focul (maya) lui Vişnu. Acest Vişnu s’a întrupat odată ca „pitic". Sub vraja unui act ritual piticul creşte pe urmă devenind uriaşul cosmic. „Şi atunci piticul deveni un nepitic, şi-şi revelă într’o clipă figura sa care era alcătuită din toţi zeii. Luna şi soarele erau cei doi ochi ai săi, cerul era capul, pământul picioarele. Degetele dela picioare erau monştri mâncători de oameni. Degetele dela mâni erau cobolzi de peşteră, zeii universului erau la genunchii săi, alţii la pulpe, cobolzi i se născură sub unghii, şi femei cereşti în liniile pielei. Toate zodiile erau în privirea sa, părul său — razele soarelui, stelele erau porii, iar firele de păr din pori erau marii vizionari... Gura sa era foc, flacăra vetrelor tuturor oamenilor, testiculele sale erau domnul tuturor creaturilor... In spatele său se ascundeau zeii comorilor, la încheieturi zeii furtunii, toate strofele sfinte şi luminile cerului erau dinţii săi strălucitori şi fără de pată. In pieptul său era Şiva, marele zeu, în liniştea sa de neclintit mările lumii, în burta sa se năşteau spiritele fericite, pline de mare putere, etc., etc... (Heinrich Zimmer» Maya, der indische Mythos. Stuttgart, 1936 pag. 206.) Această mostră de imaginaţie exuberantă, de orizont nesfârşit, de particulară monotonie în îngrămădirea excesivă a detaliilor, caracterizează! specificul spiritului indic. In faţa noastră se închiagă parcă dintr’odată un uriaş templu indic cu acele cascade de forme, interior înghesuite, sau un fantastic relief plastic, iperbaroc încărcat de amănunte în care eşti pe urmă silit să descoperi tot alte şi alte amănunte. — Cu ce cifre astronomice se operează în mitologia , indică ni se arată în legătură cu acelaşi Vişnu, la împărţirea timpurilor cosmice şi la împroprietărirea zeilor cu aceste timpuri 1 Cât de minuscule ni se par dintr’odată viziunile despre timp, cu cari suntem obişnuiţi noi europenii! Perspectiva orizontică infinită nu se deschide numai în mare, ci şi în mic. Astfel de ex. zeul Indra, gonit de demoni, se ascunde odată într’un atom, şi găseşte acolo o lume întreagă, cu stăpânirea căreia el se declară pentru câtva timp mulţumit. — Nu putem repeta aici expunerile noastre cu privire la celelalte determinante ale culturii indice. Amintim categoria stilistică, de atmosferă, a negatiunii, şi categoria orientării catabastice. Aceste determinante speciale ies cu deosebire în evidenţă în filosofia întrupată în cele vreo 350 sisteme ale Indiei. De interes în ordinea preocupărilor noastre este că determinantele stilistice le întrezărim mijind in felurite chipuri chiar în mitologia indică. încă in faza mitologică Indul se îndrumă spre o atitudine negativă faţă de orizont şi faţă de lucrurile, ce se petrec în zariştea sa. Cu cât se cristalizează cultura indică, cu atât mai vădit se schiţează atitudinea de „retragere" din orizont. Tot ce are loc, prinzând înfăţişare mai mult sau mai puţin fluidă în orizontul iperdimensional al timpului şi al spaţiului, e socotit drept „maya", drept produs pe jumătate existent, pe jumătate năzărit, plasmatic emanat din atoateisvoditorul şi atoatepur-tătorul Vişnu. Fenomenele şi făpturile posedă o existenţă umbilical legată de un substrat, care le poate absorbi, precum le-a emis, sau o fiinţă efemeră de vis. „Individualul" nu există pentru Ind decât poate într’un înţeles degradat. Zeii, nu mai puţin decât oamenii, sunt, şi ei, făpturi pe un plan de existenţă visată. Existenţă adevărată, deplină, este numai aceea a substratului vişnuitic. Oricât de demăsurat şi cu oricâtă pasiune se lansează în aventuri şi în lupte, în fapte şi în minuni, zeii şi demonii, peste toate sacrele elanuri şi gravele duşmănii ale lor pluteşte parcă, în întreaga mitologie indică, surâsul degajat al unei superioare distanţări, surâsul lui Vişnu însuşi, care în toată această seriozitate a dramei cosmice nu vede decât un joc al său. „Ascetul", care avansează cel mai departe pe linia acestei distanţări vişnuitice, pe linia retragerii surâzânde din orizont, se bucură în mitologia indică de-o supremă consideraţie. Se întâmplă uneori ca zeii înşişi să devină 481 © BCU Cluj oarecum geloşi, când se iveşte câte un ascet de incandescentă putere. Reprezentanţii divini ai luminei nu se sfiesc, în meschinăria lor, să trimită femei de cereşti farmece, să ispitească pe asceţi, când aceştia le aţâţă prea mult invidia. Asceza, înflorind ca atitudine pe o structură fundamentală a spiritului indic, este socotită drept cel mai important izvor de putere. Chiar demonii, când vor să-şi mărească puterea, cunosc cea mai bună reţetă: ei se supun ascezei până la incandescenţă. — încă şi un alt aspect al mitologiei indice poate fi explicat prin retragerea din orizont: incertitudinea valorilor legate de ceeace are loc în acest orizont. Intr’o lume de întruchipări, cărora Indul e aşa de dispus să le întoarcă spatele, toate valorile devin nesigure. Mitologia indică e plină de zei, cari de obiceiu urmăresc binele, dar cari adesea se luptă şi ei între ei, cari omoară uneori fără raţiune suficientă, mai mult spre a-şi demonstra puterea, sau cari se pretează la fapte, din punctul nostru de vedere cel puţin condamnabile. Aşa e cazul zeului, care trimite la un ascet ispita unei femei frumoase, din simplă gelozie. Procedeul e deadreptul infam. Apariţii cu totul paradoxale ni se par şi demonii, cari fac asceză. Ce ciudată inversare de roluri şi ce contaminare ibridă între valori opuse î E adevărat că demonii se hotărăsc la asceză cu scopul precis şi oarecum lucrativ de a-şi mări puterile. Dar faptul în sine că demonii sunt Socotiţi capabili de a se supune ascezei, dovedeşte în deajuns fluiditatea valorilor în lumea indică. Fapta bună şi fapta rea sunt deopotrivă un simplu Joc vişnuitic. Cunoaştem din istoria artei indice nesiguranţa exuberantă a formelor. Se . manifestă In universala ibriditate şi bastardizare, metamorfozele şi amestecurile himerice, puterea de emanaţie şi talentul infinit de a se întrupa ale lui Vişnu. O putere „maya", de aceeaşi natură, doar mult mai mărginităş i derivată, posedă şi alte fiinţe divine sau demonice. Zeii, demonii, şi celelalte fiinţe ale mitologiei indice nu prezintă prin aspectele lor nimic individual, ca o comoară inalienabilă de trăsături accidentale, nici contururi absolute prin întâmplătorul lor. Toate fiinţele mitologice ale Indiei sunt „elementare", făpturi stihiale de-o mare capacitate transformistă, Stihialul multiform e trăsătura lor de căpetenie. Reprezentantul suprem al acestui stihial multiform este însuşi Vişnu, căruia de altfel nici nu i se atribue alte preocupări, în afară de Jocul transformist de unul singur : el e actorul, el e privitorul. Figurile mitologice reprezintă în India totdeauna un ce elementar: „puterea", „răutatea destructivă", „rezistenţa indestructibilă", „salvarea", „iubirea", etc. Formele nu există de dragul formei ca atare, ci ca purtătoare ale unei fiinţe elementare. Vişnu, din care se produc toate formele, ce apar în spaţiu şi în timp, îşi are de fapt lăcaşul, intangibil şi de neînchipuit, dincolo de spaţiu şi timp. Astfel făpturile, toate câte apar, nu pot niciodată să fie identificate, graţie formelor, faptelor, locului lor: toate făptu-turile posedă un suprem alibi: Vişnu. Să ne apropiem cu intenţii comparative de mitologia germană. Suntem isbiţi din capul locului, că nu găsim în mitologia germană nici o urmă despre un substrat divin, din care să isbucnească şi în care să recadă absorbiţi ca nişte protuberanţe inconsistente divinităţile şi demonii, lumea, spaţiile şi timpurile. Nu există în mitologia germană nici o urmă a ideii că zeităţile şi lumea ar avea un rost degradat sau aproape iluzoriu. Mitologia germană alcătueşte existenţa din zei şi demoni, din fiinţe şi făpturi vizibile, cari sunt aşa cum se arată. Mitologia germană este în acest sens străbătută de-o puternică notă realistă. Stăpâneşte de sigur în mitologia germană o soartă peste toate existenţele, dar fiecare existenţă culminează şi se rotunjeşte în individualitatea sa, aci şi acum. Luptele dintre zei şi demoni sunt lupte pentru puterea într’o lume, ce merită, să fie stăpânită. (Valhala este un paradis al războinicilor). Totul are o orientare spre lume, iar nu din lame afară. Zeii şi demonii fuzionează cu spaţiul, cu locul} lăcaşul lor face parte din ei. Se 482 © BCU Cluj găsesc neapărat şi în mitologia indică şi în cea greacă, zei şi demoni locali, dar în nici una din aceste mitologii localizarea nu e închipuită cu un atât de stăruitor accent ca în mitologia germană. Germanii nu-şi puteau închipui zeii şi demonii altfel decât legaţi de locuri, de anume munţi, de anume ape, de anume păduri. Ştim din descrierile lui Tacitus cu ce sfântă sfială şi cu ce reculegere intrau Germanii în păduri. Ei intrau în codru ca într'o divinitate. Germania întreagă era plină de sfinte rarişti. Când secerau, Germanii credeau că demonul holdei se retrage în spicele neatinse. Ultimul mănunchi de spice era astfel sfielnic păstrat, ca să nu fie omorîtă zeitatea, verde sau aurie, ce s’a refugiat în ele. Atât de concret şi atât de local imaginau Germanii zeii şi demonii. Zeii şi demonii trăiesc osmotic în spaţiu şi în timp, aici şi acum *). Zeii sunt legaţi de timp, încât în nici o altă mare mitologie nu apare aşa de impresionantă şi cu atâta patetic accent, caducitatea lor (amurgul zeilor). Localizarea radicală în spaţiu şi în timp, a zeilor şi demonilor, e de fapt o formă a tendinţei individuatizante, căreia i s’au închinat şi i se închină seminţiile germane de atunci şi până astăzi. — Să mai examinăm încă şi un alt aspect al mitologiei germane. Transformismul mitologic e desigur un bun aproape general al omenirei. E interesant însă cum motivul se diversifică după regiuni etnice. In mitologia indică transformarea unei fiinţe se datoreşte puterii Maya; fiinţa se transformă de obiceiu în totalitatea sa (sau cu o fracţiune a sa, cum e cazul suprem al lui Vişnu). In mitologia germană zeul Odin (dar la fel şi oamenii) are un dublet material, care, în timp ce zeul doarme zăcând ca mort, se schimbă luând felurite forme. Trupul există, ceeace se schimbă e numai un dublet al trupului. Trupul zeului nu este o formă iluzorie, ci o realitate individuală în cea mai deplină accepţie a cuvântului.— Constatăm în genere in mitologia germană un pronunţat realism, un realism crescut fantastic, la fel o afirmare anabasică a lumii, un orizont vast, un infinit palpabil, dar nu atât de exuberant ca la Inzi. Pentru realismul fantastic ăl mitologiei germane cităm ca mărturie înfăţişarea cu metehne fizice, producătoare de spaimă, chiar a zeilor principali. Votan are un singur ochiu ca monştrii canibalici de polifemică pomenire, iar ca moşulică erotic el are ceva aproape groţesc. Donar mănâncă şi bea enorm şi disgraţios câte doi boi, câte opt salmi şi trei tone de met dintr’odată. Zeul Zin Tyr are un singur braţ..... E în aceste imagini ale unor făpturi deficiente sau monstruos disproporţionate acelaşi realism sporit, apăsat, care o mie sau două mii de ani mai târziu ni se va revela în Eva cu abdomenul diform, a lui Jan van Eyk, sau în Viziunile lui Pieter Brueghel. Că mitologia germană nu s’a sfiit să închipue aşa de schimonosiţi chiar zeii principali, e o dovadă că aşa vedeau Germanii toată lumea. In ierarhia cosmică zeităţile îşi au rangul pe care îl au, graţie puterii lor, niciodată graţie înfăţişării lor. Germanul se complace în această lume, în care obştescul poate fi mătăhălos, cu condiţia să fie tare şi aspru. In mitologia greacă un Zeus, un Apollo, Ares, Hera, Atena, Artemis, Afrodita, etc., sunt arhetipuri de frumuseţe şi de armonie- Pe aceste meleaguri frumuseţea te califică pentru grade divine- Se ştie că teogonia greacă începe cu haosul, dar culminează în orânduirea cosmosului. Zeităţile intermediare între haos şi cosmos, cele indecise şî neîmplinite, ca Uranos sau Cronos, sunt înfrânte şî înlăturate de Zeus, ca nişte *) Se cunoaşte din filosofia germană actuală, teoria morfologică despre „cultură", a cărei paternitate le revine lui Frobenius şi lui Spengler. Ambii gânditori concep cultura ca manifestare a unui „duh* specific al culturii. „Sufletul" culturii fuzionează, după concepţia lor, cu un„ peisaj". Privită mai de aproape, această concepţie despre sufletul unei culturi aminteşte de fapt foarte mult trăsătura, despre care tocmai vorbirăm, a mitologiei germane. Sufletul culturii e, după părerea lui Frobenius şi a lui Spengler, nu numai la figurat, ci de fapt un „duh", un „demon", o „zeitate", care creşte şi trăieşte intr’un peisaj şi numai in acest peisaj al său. E vorba aci despre aceeaşi localizare osmotică şi împreunare până la fuzionare, a unui demon cu locul, pe care le remarcăm şi în vechea mitologie germană. Teoria morfologică despre cultură este deci o teorie specific germană. Această caracterizare a teoriei înseamnă şl o denunţare a ei. 483 © BCU Cluj vreascuri netrebnice, iar Zeus e mai presus de toate un părinte şi îeprezentant ai ordinei. Urâţenia şi metehnele sunt în mitologia greacă un atribut degradant în sine, al monştrilor sau al zeilor întunericului. Pe aceştia îi întâlneşti în marea fără de forme, la răspântii suspecte, in ascunzişuri de abea tolerate, sau în Hades. In genere zeii greci au o genealogie, şi dela naştere începând o desvoltare brusc oprită pe cântarul de precizie al momentului lor culminant. Organismele zeilor se opresc în zenitul desfăşurării şi al pul-zaţiei lor, adică în plenitudinea fără scădere a tuturor facultăţilor. Ajunşi în zenitul sorţii lor organice, zeii se bucură de nemurire. Să se compare acest zenitism etern al zeităţilor greceşti cu caducitatea zeilor germani, cari la un moment dat îngălbenesc şi se prăbuşesc tomnateci ca frunzele copacului cosmic Ygdrasil. In zenitismul zeilor greceşti desluşim un reflex al idealismului tipizant propriu spiritului grec, câtă vreme în caducitatea zeităţilor germane se exprimă realismul fantastic al spiritului german. Ordinea e legată în mitologia greacă de măsură şi mărginire, de un orizont finit, dincolo de care nu poate să fie decât inexistentul. De făptura şi fiinţa zeilor greceşti ţin şi limitele, limitele în genere. Hi nu se deplasează decât creind margini. Faţă de localizarea radicală a zeităţilor germane, divinităţile greceşti apar totuşi ceva mai lax localizate. Ele pot să locuiască undeva, dar nu fuzionează fizic cu locul, Olimpul însuşi devine un fel de loc ideal al zeităţilor, un for şi un punct de observaţie oarecum omniprezent în finitul lumii greceşti. Zeităţile greceşti deşi au legături de sânge, de înrudire, ele între ele, apar totuşi ca fiinţe ideale, cu totul separate. Ele nu sunt emisiuni vremelnice ale haosului iniţial, în sensul în care zeităţile indice sunt protuberanţe ale substratului lor comun, Vişnu. Zenitismul, atribuit zeilor greceşti, pune hotare între ei? ei devin autonomi şi existenţa le aparţine ca âtare, deplină, întru separaţie şi autonomie, (n mitologia greacă existenţa absolută se obţine de fapt prin această mărginire tipizantă... Haosul a fost definitiv înfrânt şi înlocuit prin ordinea cosmică a zeităţilor de sub conducerea lui Zeus. In mitologia indică toate zeităţile sunt maya, condamnate să fie absorbite, după timpuri cosmice, de atoatevisătorul Vişnu. Ceeace există cu adevărat pentru mitologia indică este substratul iniţial, restul este plăsmuire, vis. Ceeace există cu adevărat pentru spiritul grec este fiinţa mărginit-armonică, deplină, zenitică, tipizată j substratul (haosul) a fost definitiv înlăturat; fiindcă el, prin chiar natura sa, nu putea să „existe". Ceeace există cu adevărat pentru spiritul german este concretul cel mai adesea diform, şi individualul fantastic prelungit, ţ In diversele mitologii surprindem cu alte cuvinte revelaţia aceloraşi categorii abisale, ca şi în culturile corespunzătoare, cu arta, cu filosofia şi morala lor. Mitologia este in j ordine cronologică întâia mare întruchipare a categoriilor abisale, cari alcâtuesc matca i stilistică a unui popor, sau grup de popoare. Absenţa totală a aspectului stilistic în domeniul visurilor dă de gândit. înainte de a privi miturile ca visuri ale popoarelor, ca expresii simbolice ale inconştientului haotic, iad al tuturor apetiturilor inferioare, trebue să le privim, spre deosebire de visuri, ca manifestări şi plăsmuiri directe ale acelui logos abisal, inconştient, în care noi vedem izvorul secret al cosmosului stilistic. Dacă visul apare ca o simplă reacţiune pentru redobândirea unui echilibru psihologic, mitul — stilistic structurat — apare evident în altă ordine, în ordinea destinului nostru creator şi demiurgic. Vom vedea altădată care este semnificaţia deplină a acestui destin. 484 © BCU Cluj CUPA DE V. VOICULESCU I Cuget revărsat peste ţărmt de poezie Mâl de iad cu cereşti aluviuni Sâmburii de-azur îmi rodiră erezie Singură bezna îmi izvorî minuni. Albastre râpl de raiuri n’oi mai privi vreodată Căci văd mereu şi aevea, cu pumnii răzvrătiţi Din cer până’n adâncu-mi vărsându-se surpată O neagră cataractă de îngeri prăvăliţi. In piatră ’nchipuită de-atuncea, rob cioplirii îmi tăinui nemurirea ca pe o faptă rea Lucrez fără hodină la forma fericirii Şi n’am decât o mână cu colb de cer în ea... Dar ce ’nrudiri cu zeii pe piscuri mă ridică In suliţe cu sacră cunună de noroc 1 Cum am cuprins fecioara în braţul fără frică Cu piatra fericirii m’au lapidat pe loc... II II Somn roditor de vise umbri peste gehene Şi ’n ochii ce păstrează domesticitul foc Sub pleoape pânditoare cu aripe de gene Am găzduit surâsuri şi lacrimi la un loc. 485 © BCU Cluj Pe cin’ să-mi razim plânsul şi frageda lui mare Cu rădăcini în moarte când văd, fără să stea, Prin mintea nopţii luna trecând ca o visare Şi amintirea zilei cu chip tăiat în stea?.. Mă mângâiam cu basmul zidirii pământene Prin slavă albe imnuri de nori călătoreau Păuni ca heruvimii cu ochi sădiţi în pene, Şi lupii ca păstorii nostalgic buciumau. III Când galbena vecemă a toamnei iar mă arde Din occident de pară în ceasul dens de dor Lin pasărea ursitei se lasă peste coarde Şi alăuta pieptului îmi aue a sbor. In alba-i visterie de oase puse ’n furcă Eroica tristeţe a lumii a ’mpietrit i Auzi-1 greu din aur lăuntric cum se urcă Sunetul sufletului sleit... IV Dar golfurile noastre noian de vânt le bate Zăcem, moşii de carne pe-un bărăgan polar Şi în duiumul de singurătate Inimile ’ntre noi stau pietre de hotar. Mai sus ca un luceafăr sau şi mai depărtate Sânt albele ei glesne sub norul recii rochi Poiana luminoasă a frunţii aplecate Cu iezerele verzilor ei ochi. Boltisem vremea în jurul molaticei copile... Mi-au luat-o ’n afunzişuri când au trecut în drum Pe sub arcada celei mai joase dintre zile Corăbiile toamnei cu punţile de fum... Intârziasem singur pe clinele gândirii Şi ’n zid de versuri umbra iubitei am închis; //' Cine va bate lumea cu varga nemuririi Să trec la ea prin moarte pe-un cald nisip de vis. 486 © BCU Cluj V Că m’am cioplit în trepte să urc spre paradisul In care doarme umbra aprinsului meu pas? Din toată limpezimea de templu mi-au rămas Coloanele tristeţii pe care ’mi sprijin visul. Mi-e trupul hărţuită merindă a iubirii Şi zimţi fierbinţi de simţuri misteru-i sdrenţuesc. Unde-i puternica dimineaţă a înfăptuirii Când numerele cântă şi linii dănţuesc? Cum porţi senina chee a vrăjilor în mână Coboară poezie în adâncimi de chin Descue duhul veşnic din veacuri de ţărână întinderi, rece, cupa, tu limpede stăpână Ascultătoarea-mi formă s’o umple iar deplin. VI Păstăile-amintirii uscate, sună stranii Din ghimpi de dor şi boabe sălbatice de ură, Respir pustiu şi umbră... mă ’nec în vreme, anii M’acopăr, trec de umeri, mi-ajung până la gură. Departe tinereţea şi-a scuturat bolizii Surâsul meteoric fu scrum. Din clipa când Iubirea peste suflet vărsă ’ndelung acizii, Am fost întreg o spumă de humă rea... Acum Ascult cum calcă ceasul cel mai înalt... Ce plin, Ce pur şi singuratic, descătuşat din vreme, : Cu pas etern... Şi ’n cupa lăuntricei poeme Pe fund de vis durerea cristalizează lin. .487 © BCU Cluj INTRARE IN MAREA POVESTE Statornic in dreaptă prietenie, M’am ridicat cu butucii din vie 5 Cu nucul, — hei, nucul e astăzi pădure — Visasem un leagăn în slăvile pure. Haiduc, pe sub ierburi, în chiot m’am spart 5 Cu roiul de gâze am vrut să mă ’mparti Svon proaspăt pe ’ntinderi — mânat cu năvală Să cad picătură pe orice petală. Să calc prin desişuri poteci neumblate, S’adun hrană bună din pietre ’ncuiate, Să urc foişorul crescut lumânare Ce taie din muguri în. neguri cărare. Cu mieii prieteni am mers la pârâu 5 Ardeau stele multe. In lanuri de grâu Şopteau împăraţii, cu sfatu ’n ulcele, S’apuce condurii picioarelor mele... In caucul mâinii am prins solzi de aur Căzuţi din ciocanul vestitului Faur 5 Şi, însumi scântee in sbor peste creste, Trecusem hotarul în marea poveste. DF. PAN. M. VIZIRESCU © BCU Cluj ORBUL DE VI N TI L Ă HORIA y\m fericit întotdeauna oamenii care mor toamna, căzând odată cu frunzele, părăsind o lume pustie şi îndoliată, în care stingerea vieţii e ceva armonic, întregind imaginea cadrului exterior. N’am plâns niciodată în cimitirele îngălbenite sub căderi uscate şi reci, unde copacii goi deschid privelişti luminate de îndepărtare. Crengile goale, sbătându-se fără viaţă, sub cerul coborît ca un arc obosit, îmi par alcătuite din aceeaşi substanţă cu cel pe care rudele îl bocesc inutil şi discordant. Oare moartea în toamnă nu e un fenomen necesar şi natural, aşa ca dragostea în învierea primăverii? Cel puţin mie, existenţa mi se pare mai regulat alcătuită şi mai chibzuită decât multora, care cred în oarba desfăşurare a unui destin nehotărît. Şi de aceea sinuciderea, fără pricină credeam eu, a prietenului Matei, m’a nedumerit. Eram sigur că în anotimpul tristeţilor bolnave şi al chinuitoarelor melancolii, simpla dorinţă a unui sfârşit ar fi atras neapărat moartea. De aceea mi-a fost întotdeauna teamă să o chem în serile de toamnă târzie, când totuşi viaţa mi se pare fără rost, searbădă, monotonă. Siguranţa încetării de a trăi, mă înfricoşează ca o ghilotină, pe care numai gândul celui de sub ea, o face să se prăbuşească iremediabil. O sinucidere o socotesc ca un gest în plus, negândit şi fără folos. Tu nu ştiai asta, prietene Matei? Nu ţi-am spus-o de atâtea ori ? Natura desgolită cere moarte, pentrucă şi oamenii fac parte integrantă din ea aşa ca frunzele şi ca iarba. De ce s’ar abate dela o lege căreia se supun şi lucrurile pe care noi le credem neînsufleţite ? Omul, nu trăeşte legat cu nenumărate şi nevăzute lanţuri, de fiecare suflet, de fiecare piatră, de fiecare stea? De ce universul ţi-ar refuza evadarea, atunci când tu o doreşti şi când totul moare în lume? Gândeam astfel în seara când aflasem vestea morţii lui Matei. M’a întristat nespus pierderea celui mai bun prieten pe care, e drept, începusem să-l pierd mai de mult, de când cu moartea soţiei lui într’un sanatoriu din Elveţia. De atunci îl văzusem mai rar şi în împrejurări care mă nedumereau, pentrucă mă puneau în faţa unui Matei necunoscut mie. O lună după ce îşi îngropase soţia, ne-am întâlnit la şosea 5 eu, singur ca de obi-ceiu, el, la braţ cu o femeie destul de tânără şi frumoasă. Apariţia mea nu l-a încântat pare-mi-se, căci a trecut mai departe, făcându-se că nu mă vede. In clipa aceea i-am văzut chipul, galben, schimbat, ruinat, ca o mască mortuară pe care a rămas întipărit semnul unei adânci suferinţe. Atunci, rostul femeii aceleia, nu l-am înţeles. Altădată, mă întorceam noaptea dela operă, când dintr’un local sclipind în lumini 489 * © BCU Cluj albe, a ieşit un om beat, împleticindu-se pe trotoar. Când a călcat in stradă, s’a prăbuşit greu şi n’a mai mişcat. M’am repezit să-l ajut pe nenorocitul acela pe care nu l-am recunoscut. L-am ridicat de jos, am oprit o trăsură şi l-am urcat. Când capul i-a căzut moale pe pernă, am strigat de spaimă şi nedumerire. Era Matei. Mai galben, mai slab şi parcă mai suferind. L-am dus acasă, l-am aşezat în pat şi i-am şters cu un prosop ud, sângele de pe fruntea pe care şi-o rănise de pavaj. A deschis atunci ochii, greu, ca din-tr’un somn adânc, şi m’a cunoscut numaidecât. Mi-a prins mâna care-i sprijinea pe frunte ştergarul rece, şi mi-a strâns-o încet, fără ,viaţă, recunoscător. Am tăcut şi eu şi el. Ce ne-am fi putut spune? După câtă va vreme, m’a rugat cu glas stins, să-l las singur. M’am ridicat şi i-am urat noapte bună. Mi-a mulţumit, înclinând uşor din cap şi i-am ghicit pe buze o încercare de zâmbet. Acasă mi-a venit în minte odaia în care locuia şi pe care nu o schimbase de când rămăsese singur. Mi-am amintit patul răvăşit aşa cum îl părăsise dimineaţa, perna murdară pe care îi rezemasem capul, desordinea strigătoare din jur. Prietenul Matei era altul. Am pus toate acestea în legătură cu moartea dureroasă a Elîzei. Totuşi sfârşitul ei venise ca o eliberare din chinul în care se sbătea de doi ani aproape. O iubise mult cu siguranţă şi despărţirea totală îl sdrobise. Insă purtarea lui nu înfăţişa deloc asceza în care de obiceiu te aruncă pierderea unei fiinţe dragi. Alţi amici binevoitori mi-au mărturisit apoi, că Matei o duce numai în chefuri cu femei şi că veselia nu-1 părăseşte niciodată. Veselia ? Eu, în rarele întâlniri cu el, nu x-o mâi descoperisem în ochi. • Poate încerca astfel să o uite! Dar Matei aşa cum îl ştiusem eu, n’ar fi scoborît niciodată în acest mizer fel de viaţă. Ce intervenise pentru a-1 transforma astfel, nu ştiam. Cu o săptămână înainte de a-şi pune capăt zilelor, ne-am întâlnit pe bulevard. A venit spre mine, m’a luat de braţ şi am pomit-o amândoi, ca altădată, în jos, prin lumea care se bucura de ultimele raze calde. Mi s’a părut atunci mai trist, mai trecut, bolnav parcă. Am evitat orice întrebare, deoarece bănuiam o taină care-1 rodea şi a cărei mărturisire, obligatorie unui prieten, l-ar fi durut desigur şi mai mult. Am mers aşa împreună, vorbind banalităţi, ocolind cu grijă ceeace doream amândoi luminat, ca nişte complici ruşinaţi de o faptă pe care o regretă. După un colţ de stradă, l-am simţit tremurând din tot trupul. L-am privit. Chipul lui prinsese o culoare nemaivăzută, cenuşie aproape, ochii se holbaseră larg, plini de groaza neînchipuită a unei revederi. In faţa noastră, la câţiva paşi, nu era decât un orb, cu ochelari negri ascunzând pupile inutile, cu toiagul lovind în caldarâm, căutându-şî calea. Când am trecut pe lângă el, Matei nu se ţinea pe picioare decât graţie sprijinului meu. Mi-a făcut semn să tac şi când sgomotul toiagului pipăind pietrele, ca antena unei uriaşe insecte, nu s’a mai auzit, mi-a strâns mâna grăbit şi a pornit repede, cu paşi nesiguri, ca un om căruia un pahar darnic î-â răpit siguranţa mersului. L-am urmărit cu privirea până l-am văzut împingând poarta casei unde locuia şi dispărând înăuntru. Acest ciudat eveniment nu l-am desluşit atunci şi misterul în care se transformase prietenul Matei, mă chinuia din ce în ce mai stăruitor. O săptămână după aceasta, am citit în ziare despre tragica sinucidere a avocatului Matei Ghibu care, se spunea, şi-a pus capăt zilelor cu un foc de revolver. Pricina se bănuia a fi destul de recenta moarte a soţiei sale. Explicaţia aceasta nu mă mulţumea şi aşteptam înmormântarea ce trebuia să aibă loc a doua zî, ca o definitivă lămurire. Nu încercam să ghicesc de unde şi cum avea să vină aceasta, insă mă frământa o stranie presimţire. Rude puţine şi sărace au însoţit dricul pustiu ca un cerşetor. L-am urmat cu capul desgolit în aerul de toamnă prădat şi n’am plâns. De altfel nu plângea nimeni şi n’am ’ 490 © BCU Cluj Văzut iiiciun văl negru acoperind chipuri zdruncinate de durere. Matei nu lăsase in urmă prea multe restrişti. Jalea care se săpase în sufletul meu nu se manifesta prin gesturi şi strigăte disperate, nici măcar faţa mea nu prinsese culoarea întunecată pe care o arborase natura şi inima mea numai... Matei a fost primul mort în toamnă pe care l-aş fi plâns cu lacrimi grele, dacă firea mea nu ar fi fost potrivnică unor astfel de manifestaţiuni goale de orice sens. Prietenul răposat n’avea nevoe de lacrimi, ci de o inimă pe care să o simtă caldă în umezeala din Jur, pe care să o bănuiască frământând lăuntric un amar regret şi o nespusă tristeţă. Peste groapa deschisă încă, peste coşciugul de lemn uşor pe care aveau să-l pătrundă atât de repede fiinţele lacome ale sub-pământului, s’au scuturat, unice lacrimi, frunzele copacilor, ultimele frunze ale toamnei, şi bulgării huruitori au acoperit acolo în adânc, la olaltă trup de om şi cadavre galbene, desprinse de pe crengi neputincioase. Prietene Matei, de ce nu te-ai destăinuit toamnei ? De ce ai făcut să răsune un foc de revolver, când moartea te-ar fi ajuns aşa de uşor şi de plin, ca o sclavă ascultătoare? De ce n’ai spus naturii că vrei să i te dai? Odată cu frunzele s’ar fi desprins şi sufletul tău, pe nesimţite, căzând în Jocul acesta din Jur, supunându-se unor legi, cărora nu le scapă decât oamenii laşi, adică toţi oamenii. . Te-aşi fi fericit în loc să te regret şi trupul tău l-aş fi însoţit cu un zâmbet de prietenească adeziune pe buze. Pocnetul armei însă, a rupt farmecul, a împrăştiat armonia universală şi turburarea aceasta imensă o plâng acum. Lângă mormântul proaspăt am rămas câteva clipe singur cu amintirile, aceste albume vechi pe care le deschizi întotdeauna cu plăcerea unei regăsiri. Când m’am întors să plec, am descoperit lângă mine orbul. Orbul pe care-1 întâlnisem pe stradă în tovărăşia lui Matei privea prin sticlele negre o imagine pe care numai el o vedea şi pe chipul acela răvăşit de întunerecul din năuntru am desluşit întruchiparea unei depline satisfacţii. N’am ştiut ce-1 bucura aşa, moartea prietenului meu, sau un gând al lui. Când i-am trecut prin faţă, a întins toiagul ca o barieră şi m’a întrebat: — A murit Matei Ghibu? E adevărat? — Da, i-am răspuns, acum l-am îngropat. De dincolo de stăvilarele întunecate, m'a străpuns tăişul unei priviri vii şi glasul orbului a scandat profetic sub bolţile toamnei târzii. — Domnule, să ştii că şi pe oamenii fără putere îi răzbună cineva. Şi cu aceiaşi mască de beatitudine îngheţată pe figură, a prins să lovească ritmic în Jur, căutând drumul prin mormanele de frunze risipite. Am vrut să-l opresc, să-l întreb, să-i zdrobesc pe faţă masca aceea de bucurie pe care nu o înţelegeam. Insă m’a oprit ceva, o pornire din adâncuri, nedesluşită şi totuşi puternică, stăruitoare ca o poruncă. L-am mai zărit la capătul aleii, trezind cu băţul lui, foşnitoarele medalii de aur căzut. Am ieşit pe poarta cimitirului, copleşit de gânduri multe fără rost, de presupuneri neîntemeiate, clocotind ca un neostenit cazan al nedumeririlor. Am rătăcit pe străzi pustii, căutând în mine capătul unui fir pe care n’am izbutit să-i găsesc. De ce se bucurase orbul de moartea prietenului meu, pe care-1 ştiusem bun şi milos ? Ce răzbunare cumplită împlinea acest tragic sfârşit ? Chemările din Jur îmi cereau sufletul, pentru a întregi un ciclu din care lipseam numai eu. Mi-a fost teamă atunci, o grozavă teamă. Şi am simţit cât de mult şi cât de laş ţin la viaţa pe care o detestasem de atâtea ori. Pasul meu călca peste tot vestigiile unei proaspete morţi 5 foşneau adesea frunzele uscate, pe care mersul meu le împrăştia neglijent şi pângăritor. Teama de tot ceeace mă înconjura, m’a mânat, ca pe o fiară hărţuită, spre adăpostul sigur de acasă. Peste lume căzuse amurgul, cenuşiu şi rece, limitat şi simplu ca o schiţă, iar sgo- 49i © BCU Cluj ittotele vieţii răsunau greu, înăbuşit. Şi am avut senzaţia că mă mişc într’un nemăsurat cavou, în care au înviat sufletele celor duşi, fâlfâînd treceri de nefiinţe. Crengile goale şî negre cile copacilor, mi se păreau tot atâtea spânzurători, care mă aşteptau numai pe mine, pentru ca apoi, să cadă lespedea grea peste cel din urmă sfârşit. Am pornit în goană spre casă, ciocnind la colţuri trecători paşnici, am bătut cu disperare în uşă, urmărit parcă de furii necruţătoare, şi când s’a deschis lumina caldă dinăuntru, am simţit fericirea cuprinzându-mă ca o apă. Nu ştiu dacă am răspuns portarului care, mi se pare, mi-a dat bună seara şi mi-a spus ceva. Hram prea grăbit şi prea zăpăcit de groaza încercată de curând. Uşa camerei mele am închis-o după mine cu înfrigurarea unui răufăcător urmărit, care şi-a găsit în sfârşit tainică adăpostire. Jos, strecurat probabil de poştaş, sau de omul de serviciu, am zărit un plic. Nu primisem de mult scrisori şi acesteia nu-i putui ghici autorul. Când însă am apropiat-o de lampă, mî-a tremurat mâna, recunoscând scrisul lui Matei. Dar era cu neputinţă! Ce-mi putea scrie un prieten, care nu mai era de patruzeci şî opt de ceasuri printre cei vii? Continuam să privesc plicul, prosteşte. Băgai de seamă că nu purta nicio marcă, nicio stampilă. Nu venise prin poştă aşa dar, nu fusese pus la cutie ca scrisorile celelalte! Atunci... îl adusese cineva. O! Gândul ăsta m’a cutremurat ca un trăsnet si orice logică mi s’a părut inutilă. ’ Poate ştia portarul! Cuvintele m’au azvârlit pe scări şî m'au prăvălit pe uşa scundă, ca o furtună. Omul dormita pe un scaun sub cercul galben de lumină al lămpii. I-am fluturat plicul prin faţa ochilor uimiţi de apariţia mea vijelioasă şi l-am întrebat: Cine l-a adus? Când? Omul s’a frecat leneş la ochi şi a răspuns sub teroarea privirii mele pe care o ştiam poruncitoare. —■ A venit alaltăeri un domn înalt şi slab şi mi-a spus să nu vi-1 arăt până astă-seară. Când trecurăţî adineaori eu vă spusei că aveţi o scrisoare sus, da’eraţi grăbit. — Cum arăta? — Cine ? — Domnul care a adus-o. Mă enerva vorbăria acestui individ care nu bănuia nimic, trăncănind leneş şî vădit indispus ca unul stingherit dintr’un început de odihnă. — Vă spusei, slab, gălbicios. Părea tare amărît. Avea glasul stins şî... — Mulţumesc. I-am întins o monedă, găsită la întâmplare în buzunar, şi am ieşit. El fusese fără ’ndoială. Matei venise la mine cu câteva ceasuri înainte de a se ucide. Şi totuşi, ar fi putut să întrebe dacă sunt acasă, ar fi putut măcar să vie până sus. De ce n’a făcut-o ? Ah! Dar ce pierd vremea cu întrebări zadarnice ? Voi găsi totul aici, în scrisoarea aceasta de dincolo de mormânt. Am încuiat uşa cu grija unui avar care vrea să-şi numere încă odată banii şî cu mâini nesigure am rupt învelitoarea care închidea atâtea taine. Rândurile fugeau neregulate când în sus, când aplecate ca intr’o definitivă cădere, cuprinse de panica apropiatei plecări spre necunoscut. Scrisoarea purta într’adevăr data de 14 Noemvrie. O reproduc întocmai. Prietene drag, Nu voi încerca aici o reabilitare a vieţii mele din ultimul timp, nici nu voi căuta, printr’o exagerată tristeţă, să-ţi storc accente de milă şi compătimitoare iertare. Voi transcrie evenimentele simplu, aşa cum s’au petrecut şi asta o fac numai pentru tine care aî surprins fără voie, clipe din decadenţa mârşavă în care m’am prăbuşit. Am fost vinovat? Tu îmi vei fi singurul duhovnic şi singurul judecător. Prietene, nu fii prea sever cu amintirea unui suflet care te-a iubit. In clipa în care tu citeşti 492 © BCU Cluj ultimele mele rânduri, eu nu mai sunt. Voi fi sfârşit cu o viaţă care se arăta prea frumoasă la început, dar care s’a terminat atât de sinistru, atât de crud. . Iţi aduci aminte de vremea când sufletele noastre se cunoşteau atât de bine, când bucuriile unuia erau zâmbetul celuilalt şi tristeţea mea plângea în lacrimile tale? Iubirea mea pentru Eliza n’a curmat niciodată sinceritatea legăturii noastre. Şi ea te-a „iubit pe tine tot atât de mult ca mine, pentrucă mă iubea, Tu ştii că scurta mea căsnicie a fost un vis al cărui farmec nu l-a împrăştiat nici sărăcia, nici grijile de tot felul. Totul era diafan, potolit, ca într’o cromolitografie veche in care fiinţe surâzătoare, păstrează peste vreme aceleaşi chipuri de strălucitoare fericire. Dar ceeace interesează acum nu e amintirea trecutului aceluia, ci declinul pe care tu abia îl bănueşti. A venit, după cum ştii, boala Elizei, boala aceia cumplită care macină pieptul încet şi sigur, neîndurător de încet. Tu ştii cât sufeream prietene. Pe mine nu mă încerca totuşi nicio durere fizică. Dar nu e mai grea tortura sufletească de a asista neputincios în faţa operei distrugătoare a răului? Ar fi trebuit adăpostită în odihna unui sanatoriu, undeva în ţară sau peste hotare, însă pentru asta trebuiau neapărat ceeace eu nu aveam, adică bani, bani mulţi. Ol şi ea suporta totul, cu atâta cumplită resemnare! Ghiceam pe buzele ei, atunci când mă întorceam dela tribunal cu câţiva gologani prăpădiţi în buzunar, zâmbetul unei iertări şi al unei încurajări, care mă durea mai mult. Luam parte la desfăşurarea dramei, mă sbăteam ca un disperat pe sălile palatului de justiţie, unde lumea aceea umplea pungile altora. Clienţi rari, cari mă angajau de milă, bănuindu-mi în priviri starea în care mă găseam, îmi strecurau cu jenă, pentru un act sau un proces pierdut, sume din cari abia aveam cu ce să ne hrănim de azi pe mâine. Pomana aceasta mă lovea mai tare ca orice. Eram conştient de darul pe care mi-1 făceau şi ei încurcaţi oarecum. Nu-mi dădeam seama că banii aceia îi luam pentru munca mea. Imaginea Elizei, rezemată de perne, cu faţa îmbujorată de focul lăuntric, mă îndobitocea, mă înstrăina de viaţă. Şi lupta în loc să mă înfierbânte, să mă înrăiască, mă moleşea, mă storcea de ultimele puteri. Şi atunci, surprinzându-mă în această inconştienţă, a venit lovitura cea mare, ultima. Chiar dacă purtarea mea ar fi fost alta, viaţa Elizei nu aş mai fi putut-o salva. Aşa încât acum nu-mi mai pare rău de nimic. Acum, când hotărîrea mea e neclintit luată, luciditatea ultimelor clipe mă lasă să discern în urmă viaţa aşa cum a fost. Nu-mi retrag orice vină, însă cred că oricare altul ar fi făcut la fel în halul. în care mă găseam eu. Iată cum a fost. M’am întâlnit atunci pe o sală a tribunalului, cu un fost coleg de facultate, care acum şi-a creat un nume în lumea noastră a avocaţilor şi care, poate de milă, poate într’adevăr îngrămădit de îndeletniciri mai bănoase, m’a luat de o parte şi, fără multă vorbă, mi-a cedat pe unul dintre clienţii săi de care, spunea el, nu mai avea vreme să se ocupe. Era vorba de un proces de expropriere. Negreşit am primit, după foarte slabe împotriviri. A doua zi m’am şi dus la adresa indicată şi după multe rătăciri într’un cartier mărginaş, am descoperit omul meu într’o cocioabă murdară, pierdută într’un colţ de mahala, Clientul meu era un orb. Orbul acela, îţi aduci aminte? care m’a făcut să tremur atunci, sprijinit de braţul tău. N’am bănuit desigur drama care avea să urmeze şi chipul său, iluminat de bunătatea infinită a infirmităţii lui, m’a făcut să-i făgăduesc toată puterea mea de muncă, pentru a-i dărui un petec de fericire. Cazul nu era prea complicat, nici chiar pentru un neîndemânatec şi nepriceput ca mine. O expropriere nedreaptă îl lăsase fără nici un sprijin şi dacă reuşeam să-i câştig cauza, partea mea — îmi promisese — avea să-mi întreacă aşteptările. Inutil să-ţi spun că sforţările mele disperate, au dus la bun sfârşit. Biruisem. Am venit seara acasă zdrobit de bucuria unei izbânzi nu uşor dobân- 493 © BCU Cluj dită. Când am văzut-o pe Eliza însă, tot elanul cu care mă încărcasem, s’a risipit în faţa acelei arătări omeneşti. Ochii ei ardeau ca doi cărbuni, aprinşi de undeva din năuntru, faţa se micşorase, cât a unei păpuşi şi sub plapuma uşoară, abia am ghicit conturul unui trup care aproape nu mai era. Ohî prietene bun, nu ştiu să fi încercat vreodată cumplita prăbuşire a unui vis-Suferinţa aceea imensă, ghemuită într’o miniatură de femee, pe care totuşi continuam să o iubesc cu disperarea unei bănuite pierderi apropiatei Şi desnâdejdea mea de a nu o putea ajuta cu nimic 1... Fiindcă mediul de oraş murdar şi câmpos, o distrugea, iar schimbarea aerului ar fi fost prima condiţe a salvării, dacă se mai putea salva ceva. M’am prăbuşit atunci lângă patul ei şi cu faţa îngropată în pernă, am plâns ca un nebun; mâna ei o simţeam, mângâindu-mi părul, încurajându-mă, ca pe un copil. N’am dorit niciodată comori nemăsurate, n’am invidiat niciodată palatele nababilor şi n’am blestemat niciodată preaplinul bogătaşilor cu limuzină, însă atunci, în faţa patului Elizei, strângând în mâna mea o firavă alcătuire de oase fragede, atunci pentru prima oară, am vrut nebuneşte să fiu bogat. In zilele următoare trebuia să încasez dela primărie, banii orbului. Era pentru mine o sumă fantastică? două sute de mii de lei. Am pornit de acasă stăpânit de un singur gând. înţelegi ? Nici tu, nici oricare altul, n’ar fi făcut altfel. Banii aceia însemnau viaţa. Viaţa ei şi a mea. Şi asta era mai presus de orice. Bănueşti ce a urmat. La Davos, Eliza a murit în sanatoriul cel mai bun, îngrijită de medici celebri. Averea orbului, banii aceia cari nu fuseseră ai mei, pieriseră toţi. Toată lupta disperată pe care o dădusem, nu folosise la nimic... M’am întors la Bucureşti sărac, aşa cum fusesem, şi inima mea numai cunoştea o mare durere, o nesfârşită silă de a trăi. Nu mai încăpea în mine spinul niciunei remuş-cări. Aceasta a venit abia mai târziu, atunci când la o răscruce de străzi umblate, un orb mi-a întins mâna, cerşind. Cerşetorul acesta, am ştiut, era opera mea. Eu il umilisem, eu îl aruncasem în starea de ruşinoasă înjosire pe care o trăia acum, acel căruia-i smulsesem pâinea dela gură pentru a încerca să dau viaţă unei fiinţe ce încetase de mult să o mai spere. Şi ticăloşia mea mi-a apărut întreagă în clipa aceea, întruchipată în omul cu mâna întinsă milei trecătorilor. De ce nu m’am ucis atunci ? Nu, chinul trebuia să crească» să gonească din mine ultima dorinţă de viaţă. De altfel ideea salvatoare nu m’a luminat până ieri şi apariţia ei a însemnat în sfârşit o licărire de fericire. Nu cred să-şi fi unit vreodată remuşcarea toate furiile ei, ca un imens ciocan, peste şubreda întruchipare a unei conştiinţe sdruncinate. Cu mine, a făcut-o. Imaginea cerşetorului orb, a cărui mână mi se părea mereu că o împing către siluetele indiferente ale trecătorilor, m’a urmărit în fiecare clipă, multiplicată în milioane de ochelari negri şi de toiege obosite. Şi atunci, am vrut să-mi amăgesc mintea, să uit. Pe fundul unei valize am găsit într’o seară câteva bancnote, ultimele din averea orbului, rămase acolo, în precipitarea răvăşită ce a urmat plecării mele. Am vrut la început să le asvârl pe foc, ca pe nişte chinuitoare evocări, dar un gând nou m’a ameţit. Am alergat pe străzi până la prima cârciumă şi am băut mult, istovitor, până n’am mai văzut nimic desluşit în jur. A fost primul pas. Femeile străzii mi-au simţit banii şi amărăciunea. In alintările lor plătite am căutat cu disperare un strop de bucurie nouă. Nu şţiam că vorba aceasta dispăruse pentru mine de mult. îmi dădeam seama de neruşinarea mea, mă durea groaznic pângărirea unei sfinte amintiri, dar calea pe care mă înfundasem nu îngăduia întoarceri. . Prietene, tu m’ai întâlnit atunci cu una din aceste femei, mi-ai ridicat mai târziu, fruntea zdrobită din murdăria străzii şi m’ai văzut tremurând dinaintea orbului. Ticăloşia mea, nelămurită pentru tine, ai văzut-o şi ai plâns-o cu siguranţă. Totuşi buzele tale n’au 494 © BCU Cluj asvârlit greaua mustrare cuvenită. Braţele tale prieteneşti n’au refuzat sprijinul unui cadavru urât mirositor. Şl niciodată nu m’ai întrebat nimic. Mărturisirea intr’adevăr m’ar fi durut cumplit. Pentru asta prietene cinstit şi bun, îţi mulţumesc. In clipa când îţi scriu, coşmarul a luat sfârşit. Ceaţa grea s’a împrăştiat de pe mintea mea şi calmul unei apropiate treceri în veşnicia fără suferinţă, m’a cuprins ca un ultim şi binefăcător narcotic. Voi închide scrisoarea şi o voi purta chiar eu către tine. Cred că portarul îmi va fi respectat dorinţa, înţelegi prietene? Vestea morţii mele am vrut să ţi-o aducă reportajul sensaţional al unui ziar de dimineaţă. Scrisoarea, dacă ţi-ar fi căzut în mână, înainte ca eu să fi săvârşit ritualul simplu al schimbării de domiciliu, te-ar fi gonit fără îndoială spre mine. Mi-ai fi împiedecat gestul pe care trebue să-l fac pentrucă altfel nu se poate şi curajul nu l-aş mai fi avut a doua oară. Chinul, mi l-ai fi prelungit zadarnic. Când mă voi fi întors dela tine, voi lua revolverul din sertarul mesei, mă voi întinde pe pat ca pentru un somn lung şi voi apăsa. Simplu. Acolo unde voi ajunge apoi, nu voi mai întâlni cu siguranţă orbul. Mă va întâmpina însă surâsul Elizei, al Elizei celei tinere şi frumoase dela începutul căsniciei noastre. Iartă-mă prietene dacă moartea mea te va face să suferi. Nu, bucură-te. Eu am murit mai de mult. Cel pe care l-ai ridicat din sângele străzii era un inutil strigoi, o minusculă frântură a celui ce a fost mereu ...al tău credincios, Matei Aşa s’a împlinit sfârşitul lui Matei, prietenul pe care nu-1 bănuisem atât de sfâşiat de suferinţe. Acum, când cunosc totul, când am iertat fapta prietenului mort, amintirea orbului mă chinueşte încă. Râsul lui mulţumit să fi fost oare, împlinirea unei strigătoare dorinţe? Răzbunarea celui fără de lumină, ar fi grozavă. 01 mâine îl voi căuta neapărat voi smulge de pe buzele-i arse, de sub sticlele negre, mărturisirea unui gând rău ascuns şi atunci... Atunci?.. Orice elan îmi apăru de prisos, dureros, ca o scoatere din mormânt. Afară, peste frunzele ucise, curg picurii reci ai toamnei şi melopeea burlanelor îmi fură mintea către cel ce odihneşterin pământ, liniştit, nepăsător, mulţumit poate. 49f5 © BCU Cluj ÎNSINGURARE DE GRIGORE POPA Rămas-am, Doamne, ’nsingurat şi-aprins De dorul stelei vinete de seara. Tristeţea pietrei, lucrurilor para Suflarea gurii mele le-a cuprins. Şi cresc aşa mai singur şi mai tare Din lucruri către moarte şi lumină, Viaţa ’ntreagă feţei mi se ’nchină Ca un amurg de binecuvântare. îmi ard în dreapta ’ntoarcerile vii Spre cuiburile viselor albastre, Dumbrava mea cu ciutele sihastre Şi munţii verzi cu râs de colilii Şi văd cum ies din umbre de pădure Făpturile copilului de ieri Şi câmpurile toate cu iezi şi primăveri, Poienele cu iele şi cântul de săcure. 496 © BCU Cluj JUBRAN KHALIL JUBRAN (Din „Convoiul11) In româneşte de: EMIL MURACADE Şl RADU GYR Vezi, bunătatea creşte din teamă şi din silă, dar ura-şi uită spinii şi ’n morţii din argilă. O, oamenii î... Sărmane, plăpânde jucării... Le mişcă veşnicia în mâna ei, o zi, cu degete uscate le sparge ’n urmă, şi... Zadarnic spui t acesta e-un mare cărturar, iar celălalt e cinstea întreagă... In zadar. Toţi cei aleşi de oameni, sărbătoriţi ai lor, sunt numai triste turme mânate de păstor pe^acelaşi drum de piatră, pe-acelaşi drum de fum... ' Acela ce nu merge, se sfărâmă în drum. In toi de codru nu-i oier, nici jocul turmelor nu-1 vezi... Seduce iama cu zăpezi, dar primăvara n’o îngână. Oamenii slugi au să rămână Aceluia ce nu le vrea nicicând, supunerea domoală... Şi, dacă intr’o zi se scoală, vor merge toţi, sub vechea stea. Dă-mi naiul. Cântă. Numai cântul cioban de suflete, stăpân e... Bogat, calic, îi duce vântul, doar şoapta naiului rămâne. * * * Dreptatea pământeană? De jalnica-i minciună chiar diavolii ar plânge şi morţii ar surâde... 497 © BCU Cluj Pentru cei mici sunt ştreanguri şi temniţe şi gâde, când fala şi mărirea tâlharii—i încunună. Scuipatul şi osânda de-apururi ard ca jarul pe fruntea celui care a rupt o tămâioară. Dar cel ce jefueşte belşugul şi hambarul păşeşte falnic, lumii neînfricat să-i pară.,. Şi mâna ucigaşe în ocnă putrezeşte, nu însă şi acela ce sufletul omoară. In toi de codru nu-i dreptate, şi nici pedeapsă cruntă nu e. Dar dacă sălcii tremurate îşi pleacă umbrele verzue, vezi, bradul nu are să spue că umbra asta strică legea şi calcă ’nalta ’nvăţătură. Dreptatea oamenilor nu e decât o pânză de ninsoare... ' Şi dacă soarele răsare zăpada se topeşte ’n soare. Dă-mi naiul. Cântecul stăpân e pe inimi, singura dreptate. Şi şoapta naiului rămâne, când pier ispite şi păcate. * ★ * 1 Ştiinţa noastră: drumuri. Le ştim doar începutul. Dar capătul lor: soarta şi vremea cu fuioare. Ştiinţa ’naltă-i visul când îl dospeşti din soare. Ci dacă-1 duci în lume, unde triumfă lutul, şi-or bate joc de visul în zâ tremurătoare... Când trist ca o columnă, în rece singurime, stă palid visătorul, de neamu-i alungat, să ştii că e profetul gonit şi ’nvestmântat în zilele de mâine ca ’n strai de limpezime 5 că haina lui, cum rouă şi luna cu tăceri, ca ’n fum l-ascunde lumii de-apururea în straiul de argilă al zilelor de ieri... Străin şi drept şi singur. Cuvântul lui ţâşneşte cum şipotul luminii în faţă, şi nu-i pasă când omul îi aduce cununi sau îl loveşte. Iţi pare slab, cu umeri nevolnici, braţe stinse. Dar este cel puternic. Şi—i pururea departe, când oamenii în viaţă îl ocolesc şi ’n moarte, sau când îi vin aproape cu mâinile întinse. 498 © BCU Cluj In codri nu e nici ştiinţă, nu, şi nici cel neştiutor. Şi dacă-s legănări de ramuri, trufie nu-i în şoapta ior. Ştiinţa stărue cum ceaţa pe bărăgane lungi, sub cer. Dar dacă soarele se ’nalţă, toţi funigeii ceţii pier. Dă'-mi naiul. Cântecul stăpân e şi toate ştiinţele le ’nvinge. Veştede, stelele s’or stinge, dar şoapta naiului rămâne. 499 © BCU Cluj ULTIMA REVERIE DE GHERGHINESCU VANIA Pe cerul rămas departe Răsărise o singură stea 5 Vuetul oraşului povestea Tristeţi de ambiţii deşarte. Pentru întunericul din inima lui Zadarnic străzile aprindeau lumini; Paşii se târau prin cetate, străini, In căutarea nimănui. Turburătoare mireasmă de tei Ii amintea de când pornise, Cu inima doldora de vise, Pe drumul ursitei. Azi sufletul nu mai e flacără, ci—i Doar scrum şi cenuşe 5 ■ Gândul şi-l simte ’n cătuşe Şchiopătând printre vremelnicii. In îmbâcsită inserare, Apăsătoare ca o vină, Refugiat într’o grădină Isi hotărăşte marea liberare... Cu ochii, însfârşit, senini— Un timp, visează printre pomi, supus, Aşa cum, poate-o fi visat — Isus Tn seara ultimă, printre măslini. 500 © BCU Cluj NOUA GENERAŢIE0 OPINII SENINE INTR’O CONTROVERSĂ DE VASILE BĂNCILĂ In peisagiul unei culturi apar uneori cuvinte, ce intră vijelios ca un bolid. Aşa s’a întâmplat în ultimul timp cu cuvântul „generaţie". Acest substantiv, cu sau fără suită de adjective, a fost declinat cu frenezie şi adeseori aruncat sfidător ca o minge de football. La drept vorbind, în Apus problema generaţiilor noi a preocupat de multă vreme spiritele, dar s’a actualizat mai violent după războiu, iar în ţara noastră timpul, când s’a vorbit mai obsedant de o nouă generaţie şi când aceasta şi-a jucat mai mult caii, a fost, cu oarecare aproximaţie, în anii 1929—1933. Demonstraţia neobosită în jurul ideii de generaţie nouă a trecut, dar problema a rămas. In adevăr, ce a făcut să se producă o generaţie, care să fie atât de conştientă de calitatea de a fi sau de a se crede cu totul altfel decât celelalte? Să notăm, înainte de toate, două cauze fundamentale. Mai întâiu, situaţia economică, adusă de criza ce bântue de atâţia ani, cu perspectiva ameninţătoare a şomajului prelungit sau cu perspectiva la fel de apăsătoare, dacă nu, uneori, chiar mai mult, a neputinţei unei valorificări sociale tot atât de ademenitoare ca aceea a înaintaşilor. Al doilea, schimbarea de ideologie adusă de evoluţia ideilor filosofice şi de sensibilitatea spirituală în sens larg a marelui film dramatic, care este istoria, cum ar fi, de exemplu, perimarea pozitivismului, a logicei atomiste, a democraţiei cantitative, slăbirea credinţei în ideea de progres, necesitatea unui punct de vedere totodată mai realist şi mai liber, dar şi mai mistic şi mai metafizic pe de altă parte, o atmosferă mai camaraderească> mai dinamică si mai sinceră în stilul vieţii — pentru a nu vorbi de alte idei sau stiluri spirituale, cari pot da naştere la controverse... Dar cauzele sunt mult mai numeroase şi unele mai specifice, chiar dacă nu sunt întotdeauna tot atât de puternice. Astfel, se poate vorbi în epoca noastră de o tendinţă generală de emancipare şi de autonomizare a tuturor categoriilor şi valorilor, o tendinţă de descentrare şi ieşire din total. Ştiinţele şi-au creiat domenii, pe cari le păzesc cu zel, 5oi © BCU Cluj filosofia s’a desfăcut în ramuri din ce îri ce mai diverse, şi printr’o ciudată abatere deîa însuşi principiul filosofiei, care e unitatea, in ramuri ce manifestă nu rareori o independenţă îngrijorătoare, apoi popoarele, clasele sociale, femeea, copilul... toţi şi toate s’au emancipat ori au căutat să se emancipeze, uneori cu rezultat bun, alteori şî mai adesea cu rezultat rău. Toate valorile şi stările moderne au căutat parcă să imite corpurile cereşti, cari, pe lângă mişcarea de revoluţie, au şi mişcarea de rotaţie. Categoriile moderne au încercat să se învârtească din ce în ce mai ameţitor fiecare în jurul ei însăşi, uitând în cele din urmă mişcarea de revoluţie, pe care corpurile cereşti o au veşnic şi nesmintit. In această generală mişcare de ieşire din ranguri şi de acordare a unui centru propriu, care caracterizează epoca modernă, era posibil ca numai tineretul să nu vrea să se afirme ca tineret şi nu ca altceva? Ar fi fost o absurditate. Absurditatea ar fi fost cu atât mai mare, cu cât tineretul e în acelaşi timp mai subiectiv şi mai obiectiv decât alte vârste. E mai subiectiv, fiindcă e mai nerăbdător şi mai iluzionist, mai prezumţios şi mai revoltat. Subiectivitatea lui îi impune gustul să iasă în evidenţă şi—i dă conştiinţa superiorităţii faţă de celelalte vârste. Dar tineretul e şi mai obiectiv, dacă privim lucrurile din alt punct de vedere. Căci, cel puţin la tinerii, cari au nobleţe sufletească, în subiectivitatea lor vorbeşte, liric şi aproape mistic, o realitate care-i depăşeşte, vorbesc dureri şi aspiraţii generale ale societăţii, anticipări istorice de mare preţ, imponderabile sacre ale neamului şi omenirii, valori confuze ce dormitează încă în flancurile timpului... Acordurile viitorului, cari se izvodesc mai întâiu în sufletele celor tineri, incomplect şi cu asonanţe dar real, îi obligă chiar să se constitue într’o formulă luptătoare de viaţă. Aşa dar, atât egoismul cât şi altruismul tinereţii intervin pentru a-i imprima acesteia direcţia de autonomizare demonstrativă. Aceasta e o chestiune de psihologie a vârstelor, care explică în mare parte desvoltarea culturilor şi societăţilor, şi care, grefată pe ceeace am numit universala tendinţă de emancipare a categoriilor în epoca modernă, ne dă una din cele mai adecuate chei de înţelegere a procesului „noii generaţii". Epoca noastră prezintă însă şi alte fenomene, despre cari trebue să vorbim aici. Deşi vârstele au manifestat tendinţa de autonomizare, dar, paralel cu aceasta sau chiar în contradicţie -— căci epoca modernă nu e unitară — s’a manifestat şi se manifestă mai ales astăzi un fenomen, pe care, dacă-1 trecem la limită, l-am putea numi un fenomen de dispariţie a vârstelor! Toate vârstele azi vor să se înnece într’una singură: tinereţea. Ambiţia copilului, când oftează să fie „mare", e să fie tânăr; omul matur vrea să pară cât mai mult tânăr, să salveze aparenţele; omul bătrân are nostalgia tinereţii sau o maimuţăreşte. Bizară, dar complexă epocă istorică e aceasta a noastră, în care fiecare vârstă îşi creiază un centru propriu, o estradă spirituală a ei, dar aproape nici o vârstă nu e mulţumită de ea însăşi! Din această nemulţumire, tinereţea e cea care câştigă, fie că e măgulită direct, fie că e combătută cu o ciudă rău ascunsă... Astfel tinerii, văzându-se scopul vieţii, îşi dau o importanţă mai mare decât aceea pe care o au. Mai mult: ei îşi măresc şi numărul. S’ar zice că în societăţile vechi tinerii erau mai numeroşi, fiindcă atunci erau mai mulţi copii pe lume, ceeace e foarte adevărat. Dar să nu se uite că atunci tinereţea dura doar câţiva ani. Un om căsătorit ori, în timpul mai apropiat, un om cu armata făcută, nu mai era considerat tânăr. Pe când azi, de la cincisprezece până aproape de patruzeci de ani, găseşti oameni, cari vorbesc cu candoare în numele generaţiilor noi, şi nimeni nu se miră. Nu se miră, fiindcă tinereţea astăzi tinde să înghită celelalte vârste. Urmarea e că, în chipul acesta, cei tineri îşi cresc şi ideia despre ei, şi volumul social. La aceste aspecte de psihologie socială, se adaogă o particularitate a structurii societăţii 5 02 © BCU Cluj moderne. Societatea modernă e societate burgheză. Dar societate burgheză înseamnă societate biurocrată şi înseamnă societate bazată pe capital. Intr’o astfel de societate, bătrânii îşi pot păstra locurile, pe cari le ocupă în societate, foarte multă vreme, chiar dacă, adesea, nu le mai corespund. Un funcţionar, fie că-i bun, fie că-i rău, fie că are drag de muncă ori e foarte obosit, îşi va păstra postul până când va ieşi la pensie... Nu i se cere decât un minimum de corectitudine formală. Un mare capitalist, va continua să aibă impresionantă forţă socială şi să dicteze, fiindcă îl susţine capitalul său. Desigur capitalul fără pricepere şi energie nu înseamnă mare lucru, dar el cel puţin menţine forţe, în fond, în declin, căci are puterea lui de inerţie. Nu tot aşa era altădată. Ţăranii dădeau copiilor pământul, pe care ei nu-1 mai puteau munci. Negustorii se retrăgeau cu micul capital, pe care-1 putuseră agonisi în zeci de ani. Bătrânii rămâneau cu prestigiul, cu forţa morală, dar se chiamă că tinerilor li se făcea loc, economic şi social vorbind. Azi noile generaţii au in faţa lor un zid compact de funcţionari şi burghezi în vârstă, zid din care cade la răstimpuri câte o cărămidă. Pentru un tânăr e aici subiect de meditaţie şi de felurite reacţii temperamentale. Tot în structura actuală a societăţii a intrat o deprindere nouă*, sportul. Aceasta însemnează, într’un fel sau altul, supremaţia tinereţei. Sportul actual nu e întotdeauna practicat... fiziceşte, căci tânărul de azi e mai mult „voyant" decât sportiv în adevăratul înţeles, afară dacă goana după biletele de intrare la exhibiţii şi drumurile de acasă la stadioane nu sunt ele înseşi un sport veritabil... Dar fie sportul propriu zis, fie cel de preocupări aşa zicând spirituale creiază o atitudine faţă de viaţă care e o atitudine de ofen-sivitate. Dacă la această ofensivitate se adaogă faptul că tinerii se văd, la un moment dat, adunaţi în masse mari în arene, se înţelege că li se lămureşte privilegiul mândru al vârstei, mai ales că o lume întreagă aşteaptă să le cunoască isprăvile în ziarele de a doua zi, în pelicula filmelor, în sonoritatea călătoare a aparatelor de radio. Lumea modernă tinde astfel să devină un fel de sportosferă, dacă ni se îngădue cuvântul, ceeace e foarte important, fiindcă un tip nou de om e angajat aici. Sportul nu e important în el însuşi, dar e important prin complexul psihologic şi moral, pe care-1 aduce. Natural, nu vorbim în sens normativ, ci pur explicativ. Războiul mondial, care a trecut, această cauză omniprezentă, chiar dacă nu e subtilă şi n’a fost cu adevărat inovatoare, trebue luat în consideraţie pentru a explica expresivitatea noilor generaţii. Tinerii cari au fost triumfători în războiu sau cel puţin luptători, au venit de acolo, natural, cu altă prezumţie şi ceeace e mai însemnat, au venit cu altă pregătire, cu altă maturizare spirituală. Şi vârsta le era mai înaintată şi experienţa, pe care o făcuseră, era mai radicală. Peste ei nu se mai putea trece uşor. In Apus, aceşti tineri, în ochii cărora umblau seriozităţi inefabile şi luciri de voinţă obosită dar gata să se trezească, au fost cei dintâi, cari au pus, dârz şi adânc, problema tinerilor şi a ritmului nou. La noi această afirmare a fost mai slabă. Dar nu e numai atât. In timpul războiului şi după aceea, au crescut o seamă de copii şi de tineri fără tată. Părinţii lor au rămas pe câmpul de luptă. Astfel, ei au crescut lipsiţi de întreaga supraveghere sau de un principiu viril de autoritate. Hui lor a rămas fără limite, orgolios şi gata să se încânte de graţii aduse sie însuşi. Aceştia sunt tinerii, cari în timpul războiului erau în a doua copilărie sau în preadolescenţă. Ei au devenit în adevăr, în sensul cel mai literal al cuvântului, nişte „Mutter Kindem“, gata, la cel dintâiu prilej, să se asocieze pentru a-şi trăi regalitatea lor subiectivă, versatilă şi oarecum femenină. La aceste cauze generale, s’au adăogat, pentru noi Românii, cauze speciale. Cele mai serioase sunt în legătură cu fosta fizionomie patriarhală a societăţii româneşti, din care au mai rămas şi acum elemente însemnate. Prea adesea intelectualii noştri au ieşit 503 © BCU Cluj deadreptul din pătura ţărănească ori au bunici ţărani. Âceasta însemnează că tânărul intelectual român nu are o tradiţie culturală familiară, care să-l disciplineze şi să-l sprijine, care să-i asigure continuitatea spirituală. Afară de cazurile rare, când el va şti să descopere o continuitate mai adâncă ori să-şi creieze un reazem spiritual organic, va risca să se găsească între un viitor incert şi un trecut platonic. Sentimentul abisului între generaţi^ al ruperii istorice, va creşte în el şi, în această stare sufletească, dacă nu se va izola, dacă nu se va resemna, va fi ispitit să creadă că adevărata lume trebue să înceapă de la el... Generaţiile noi au întotdeauna ceva din acest sentiment că ele sunt prima zi a creaţiei şi acest sentiment e necesar. Dar el poate fi exagerat atunci când nu există o tradiţie culturală şi familială continuă. La Români însă lucrurile nu s’au mărginit aicî. Peste vechea societate patriarhală noi ne-am acordat, de bine de rău, o burghezie, care s’a desvoltat fără măsură în ceeace priveşte corelatul ei biurocratic. Astfel potrivit celor spuse mai sus, societatea noastră are azi multe locuri ocupate de oameni în vârstă şi pe cari concurenţa liberă i-ar scoate uşor din circulaţie. Aceasta este şi în Apus, dar la noi apare o complicaţie în plus, şi anume: nu era greu să se solidarizeze puterea economică şi socială, pe care o au oamenii vrâstnici în regimul burghez, cu prestigiul de care se bucurau bătrânii în fosta societate etnografică şi patriarhală! In societatea veche, nefiind şcoală, ştiinţa, înţelepciunea, e reprezentată de cei bătrâni, şi e reprezentată incomparabil mai organic de cum o face astăzi şcoala. De aceea bătrânii sunt aproape nişte tabu în vechea societate, aproape nişte idoli vii, cari vorbesc în sentinţe. Ei au ceva sacerdotal şi pitoresc,, sunt monumentele vieţii şi rezervele ei spirituale, sunt pagini de cronică sau de ceaslov, ori discrete avuzuri de umor... Bătrânii de azi nu mai sunt tot aşa şi nici nu mai pot fi. Afară de cazuri excepţionale, ei nu mai au acelaşi grad de indispensabilitate, după cum nu mai au acelaşi stil hieratic, în care parcă s’a obiectivat şi s’a sedimentat timpul, acelaşi stil ascetic şi sfătos. Azi nu puţini bătrâni au situaţie economică pe deasupra nevoilor strict bătrâneşti şi au devenit neliniştiţi şi juisori. Tinerii nu-i mai pot respecta ca mai înainte. E adevărat, exagerează mult în acest sens căci istoria e făcută din reacţii şi rareori omul, şi cu atât mai mult tânărul, ştie ce-i măsura. Bătrânii de azi sunt însă sincer obidiţi şi ofensaţi. Fiindcă vechea psihologie patriarhală a respectului quasireligios faţă de bătrâni, se mai păstrează ca idee şi în unele locuri mai există realmente. Omul e înclinat să-şi atragă privilegii noi, dar să nu renunţe la cele vechi. încă odată, şi fără a se avea conştiinţa lucrului, se caută, pentru un profit unic, fuziunea între legea nouă şi legea veche, despre cari vorbea un nevinovat bătrân al lui Carageale. Regimul biurocrat, burghez, dă celor în vârstă putere economică, socială, politică. Dar în societăţi ca a noastră, unde mai sunt fapte psihologice de supravieţuire în legătură cu atitudinea patriarhală faţă de viaţă, se caută ca la aceste avantagii economice, sociale şi politice, să se adaoge şi respectul fără discuţie de odinioară... Bătrânii patriarhali dictau în adevăr în ceeace priveşte partea morală a vieţii şi ştiinţa ei, dictau în privinţa stilului spiritual al vieţii, dar economic şi chiar politic se dădeau la o parte ori păstrau o stăpânire mai mult simbolică. Azi nu mai e aşa- Se încearcă sau s’a încercat să se solidarizeze două timpuri, se încearcă conjugarea a două avantagii, ceeace succesiunea timpului nu îngădue. Puşi în faţa acestei tentative, tinerii au reacţionat cu atât mai mult. E aici o chestiune de psihologie a spiritului public la noi, care nu e lipsită de un interes intim. Nu odată cantitatea a produs modificări asupra calităţii lucrurilor, deşi se presupune că între cauză şi efect trebue să fie o asemănare categorială, comparabilă oarecum unităţilor, cari fac posibile operaţiile matematice. Voim să vorbim de cantitatea numerică a, tineretului românesc academic, după războiu. La un moment dat, tinerii şcolilor cu 5°4 © BCU Cluj caracter universitar se numărau ia noi cu zecile de mii, majoritatea fiind în capitala ţării. Dar e cu putinţă ca numărul şi densitatea să nu dea o aprigă conştiinţă de sine ? Problema noii generaţii se explică în bună parte prin acest proces de inflaţie academică, de influenţare a cantităţii asupra structurii calitative. Pe de altă parte, societatea românească actuală are multe şi grele probleme sociale şi naţionale de rezolvat. Războiul şi urmările lui au adus unitatea naţională şi un număr de mari reforme interne. Dar în locul complicaţiilor înlăturate, s’au ivit altele, mai inextricabile, şi în locul durerilor ogoite, s’au născut alte dureri mai subtile, căci acesta e mersul evoluţiei sociale din ce în ce mai diferenţiate. Fiecare progres vine cu durerea lui, iar spiritul autentic trebue să ştie să ia atitudine bărbătească faţă de amândouă. Tineretul, în ceeace prezintă bun, în elementele sale eroice, are generozitatea de a simţi durerile generale ca dureri ale lui şi posedă bărbăţia spirituală de a le privi în faţă şi de a lupta pentru spiritualizarea societăţii. O cauză nobilă deci, cea mai nobilă dintre toate, pentru care tineretul român de după războiu s’a frământat şi s’a constituit în instrument de luptă, au fost şi sunt aceste probleme sociale şi naţionale, care-şi aşteaptă rezolvarea şi eroii. Când la câţiva ani numai dela război, au început primele lupte tinereşti pe motive sociale şi naţionale, cauzele economice, perspectiva şomajului, erau slabe încă, aşa că mişcările de atunci au avut în ele o foarte mare parte de desinteresare, de înălţime morală, care va conta în ceeace se va întâmpla mai târziu, chiar dacă se eclipsează la un moment dat, fiindcă ceeace se pune chiar dela început într’o mişcare, într’o formă de viaţă, are sorţi să devină zestre constituţională şi să iasă victorios măcar în cele din urmă. După cum se vede, cauzele „noii generaţii" sunt foarte diferite din punct de vedere moral, după cum diferite sunt şi felurile de manifestare. Să mai spunem, pentru a încheia această serie, că o altă cauză de agitare a ideii de generaţie a fost însăşi faptul că s’a creiat odată ideia ? A fost mult până s’a format conştiinţa de generaţie. Ea a fost apoi o albie, ce adună ape spirituale. După cum a putut fi, în atâtea cazuri, şi un pretext. Orice om e doritor să aibă un panaş cât mai prestigios şi mai maniabil pentru revendicările ori jubilările lui. Pentru tinerii cari, în panoplia lor spirituală, nu dispuneau de o altă armă ofensivă sau defensivă, „generaţia" a putut fi şi aceasta... Când, acum câţiva ani, s’a vorbit mai mult de generaţia nouă, cei cari au făcut-o, erau de fapt o minoritate a tineretului. Afară de unele excepţii, ei s’au prevalat atât de mult de ideea de generaţie nouă, încât parcă voiau să o transforme într’un principiu metafizic, din care să scoată toate concluziile cu privire la cultură şi viaţă, aşa cum filosofii îşi întemeiază întreg sistemul pe o idee ultimă. Ideea de generaţie era o justificare şi o platformă, pe care se exercita jubilant un conţinut sufletesc foarte divers. De aici şi până a se lua, conştient sau nu, pe sine însăşi ca ideal, nu era departe. Şi atunci au început să se organizeze fel de fel de „experienţe" spirituale şi demonstraţiuni, cari n’aveau nimic comun, cari se contraziceau adesea, dar cari erau învăluite în aceiaşi atmosferă radioasă de „generaţie nouă". S’a mers, astfel mai departe decât s’ar fi cuvenit. Orice generaţie trebue să aibă un grad de subiectivitate, pentru a putea să-şi monteze acel mesianism, a cărui repetare din generaţie în generaţie, face progresul. Acest subiectivism trebue să rămână insă, în fond, mai mult metodologic. Idealul, pe care-1 serveşte, trebue să fie obiectiv, trebue să fie in afara subiectivismului. El trebue să se refere la idealul colectivităţii, în care se găseşte generaţia sau să creieze o nouă atitudine faţă de viaţă, un tip valabil de cultură. Principalele generaţii, cari au fost în societatea română contimporană, au avut cu regularitate, un ideal în afară de ele. Am avut astfel generaţia dela 1848, generaţia unirii, generaţi* războiului independenţei... până la generaţia „Sămănătorului" şi a războiului ■ 5°5 * © BCU Cluj de unitate naţională. Generaţioniştii de acum câţiva ani cu greu ar putea să precizeze un ideal obiectiv unic, care să-i fi adunat la un loc. Fiindcă tonul principal al trăirii lor spirituale, a căzut pe ei înşişi, pe surpriza plină de bucurie şi de tulburătoare momeli de a se descoperi că sunt ceva nou, o generaţie cum n’a mai fost şi nu va mai fi, în care se răsfaţă timpul inedit. Ideile şi formulele de viaţă erau de fapt multe, dar ele erau întrebuinţate mai mult ca nişte ustensile de bucurie personală, ca nişte mingi ce se aruncau graţios ori cu brio din mâini în mâini, iar nu ca nişte scopuri, cari cereau devoţiune integrală, severă asceză, jertfă totală. Din cauza aceasta, solidaritatea acestei generaţii nici n’a ţinut mult. Ea s’a desfăcut repede şi membrii ei s’au despărţit ca după un joc, în care s’au distrat bine ori au câştigat câteva decoraţii — puţin obosiţi, puţin decepţionaţi că totul s’a isprăvit atât de repede. In urma lor, rămâneau să susţină nevoile vremii noi, mulţi tineri, cari suferiseră ori luptaseră în tăcere, cari, în orice caz, vorbiseră mai puţin şi cari şi-au organizat viaţa după criterii exterioare fiinţei lor. Şi totuşi, logica istorică e largă şi admite lucruri, pe cari înregistratorii imediaţi nu le pot înţelege. Generaţia întrepridă şi experienţialistă de acum câţiva ani a lăsat un număr de teme, de motive spirituale, de sugestii, de argumente, de măşti şi de niveluri critice, cari, deşi au fost mai mult schiţate, pot, eventual, să folosească evoluţiei culturii noastre. Seminţe spirituale mai variate, mai multă nelinişte, anume îndrăzneli şi unele rafinării... e bine să se găsească în recuzita vie a unei culturi. Dar e un alt folos, mal puţin problematic, pe care istoria îl va scoate din experienţa generaţiei în chestiune s e folosul indirect, care vine în urma greşelilor 1 Vrem să spunem că acum câţiva ani s’a dovedit, în chip elocvent, că o generaţie nouă nu trebue să cedeze ispitei foarte mari de a se trăi prea mult pe ea şi de a uita că trebue să-şi ritmeze sufletul după imperativele majore ale unui ideal general. In acest sens, prin învăţătura, pe care fără să vrea a prilejuit-o, se poate spune că generaţia gratuitismelor ori demonstraţiilor de acum câţiva ani, a avut un rost. Timpul actual e mult mai grav decât acel de acum doi-trei ani. Nu ştim ce magician neobosit şi nerăbdător a intrat în istorie încât, ca în viaţa unui anume erou de basm, face omenirea să trăiască şi să evolueze într’un an cât în zece. Momentele de acum câţiva ani nu mai pot fi tolerate astăzi. Un duh de grijă şi de severitate colorează din ce în ce mai mult timpul nostru şi introduce, în stilul vieţii, ideia seriozităţii şi a jertfei, în măsură mai mare decât se cerea înainte. Etica, pe care o cer actualitatea şi viitorul, are două tacturi solidare şi la fel de importante. Câteodată, simţim parcă trupul viitorului configurându-se enigmatic şi poruncitor şi cerându-ne să începem a umbla, pentru el, drum de cruciaţi.' Acest drum nu-1 vom putea face, decât dacă vom realiza cele două tacturi ale eticei noi. Unul din aceste tacturi este intens personalist, altul este riguros impersonal. S’a dus timpul când personalitatea pur şi simplu era dată ca ideal de către cultură, s’a dus timpul formulelor „realizare personală complectă", „în căutarea personalităţii proprii", etc... Azi personalismul e numai jumătate din idealul omului. Instinctul personalităţii trebue aplicat şi satisfăcut în educarea personală maximă, dar idealul, care se dă persoanei, trebue să fie un ideal general. Astfel, tactul personalist şi tactul impersonal, dau adevăratul tip de om al viitorului, dacă vrem ca acest viitor să aducă o viaţă mai împlinită decât în trecut, iar nu catastrofa. Trebue să ne conducem educaţia personală în aşa chip, încât să facem din persoana fiecăruia dintre noi un instrument de maximă servire a idealului general. Să fim cât se poate de personalişti în acumularea de energie, de resurse, de corectitudine, de metodă, să fim un centru cât mai personal de forţă şi de radiere, dar să fim cât mai impersonali şi mai fericit inspiraţi în idealul general, care va avea devoţiunea noastră. Această împletire de personalism instrumental şi de impersonalizare finalistă, sunt menite 506 ' © BCU Cluj a fi primul meridian şi ecuatorul eticei viitorului. Personalismul, in acest înţeles, ne Va arăta că ne trebue, fiecăruia dintre noi, cât mai multă capacitate de cinste, stăruinţă, ştiinţă, pricepere, cât mai arzătoare flacără de entuziasm sobru. Şi ne va mai arăta că întâia datorie e să ne realizăm din plin aptitudinile principale ori vocaţia, pe care lucrurile au pus-o în noi, căci doar prin aceste aptitudini ori prin această vocaţie vom putea mai efectiv servi generalul... Iar impersonalizarea, tot în înţelesul de mai sus, ne va arăta că nu e vorba de risipirea pasivă şi sterilă în spaţiul obiectiv ori în timpul considerat ca ceva exclusiv fatal, că riu e vorba de contemplaţia fatalistă şi pauperă, care, renunţând la sine, sărăceşte totodată şi viaţa generală. Acest soiu de impersonalizare l-am avut adesea în trecutul istoriei noastre, după cum personalismul cu scop egoist şi cu energetică frivolă l-am avut în ultimul timp. Ne trebue o inversare j personalism cu scop altruist sau impersonalizare cu mijloace personale. Să nu se creadă că, în felul acesta, viaţa va deveni oarecum tristă. Căci fericirea e un bun, care rareori se lasă cucerit când e urmărit direct. Fericirea e mai de grabă un dar al jertfei. Fericirea durabilă, atât cât poate fi fericire pe lume, e un bun ce se obţine indirect. Ea e un fel de epifenomen moral. Dacă azi e atâta anarhie, atâta nefericire, în istoria pe care o trăim, e fiindcă toţi oamenii au urmărit direct şi nesăţios fericirea personală, e fiindcă toţi au „mizat" pe o singură carte: pe cartea fericirii individuale. Dar fericirea rezultă din acord, din dăruire. Cunoaştem legea filosofică just formulată de un Hoffding, că orice fragment ori moment de viaţă e totodată şi scop şi mijloc. Orice om e, în oarecare măsură, şi scop în sine, nu numai instrument pentru ceva general. E adevărat, dar este tot atât de adevărat că există o singură cale valabilă de a pune în valoare armonioasă, ceeace poate fi scop în sine în fiece om? calea subordonării creatoare a tuturor unui obiectiv, unei maiestăţi generale. Pentru ca aceste lucruri să se poată realiza, trebue ca orice tânăr, ce vrea să fie o undă vie în fluxul timpului şi nu o frunză veştedă dusă de val, să aibă, ca o categorie _ fundamentală a sufletului, conştiinţa responsabilităţii. Să ştie că el însuşi nu-şi aparţine, în ultima analiză, că există pentru fiecare o formă generală de viaţă, în care trebue să se încadreze, pe care trebue să o servească, cu puţinele sau multele lui forţe, dar cu toate forţele lui, că are în el un depozit de energii şi măestrii virtuale, pe cari e dator să le cunoască şi să le valorifice, sub pedeapsa de a fi, altfel, un om pe care istoria îl refuză sau pe care viaţa îl trece între debitorii răi platnici, pentru care va trebui să se încarce sarcina altora. Individualismul demonstrativ, care are doar grija însuşirii unei tehnice de rapt moral şi de rafinată degustare a vieţii, trebue să dispară din preocupările omului nou. Adică trebue să dispară mai ales din preocupările ori ispitele tineretului, căci în sânul acestuia se prepară omul nou. Tânărul din noua generaţie nu va trebui deci să creadă că e de ajuns să fie tânăr, pentru ca toate să i se dea lui. Tinereţea e o jubilare, dar tinereţea trebue să fie, cel puţin tot atât, o ucenicie. Căci dacă tinereţea este epoca măriilor bucurii, tot ea este epoca marilor asceze. Să nu creadă deci tânărul, într’un avânt de superbă amnezie, că înainte de el n’a existat nimic respectabil, că persoana lui e sacrosantă, că nu va fi înţeles de alţii şi că are dreptul să dicteze lumii legile capriciului său... Ne amintim de cazul semnificativ al unui tânăr din ultima clasă de liceu. Tatăl său, un medic reputat şi plin de preveniri educative, gata să conducă desinteresat paşii fiului, se plângea nedumerit directorului, că nu e luat în consideraţie de odrasla sa. Fiind chemat, tânărul, care de altfel, în fond, nu era un element rău, a declarat candid: „nu pot să mă înţeleg cu tata; el e generaţie veche, eu sunt generaţie nouă 1..." Se poate să fi avut totuşi un minimum de dreptate. Dar din calitatea de a fi generaţie nouă, nu rezultă axioma că nu eşti înţeles de nimeni din cei mai în vârstă şi nu rezultă, mai ales, refuzul de a înlesni să fii înţeles. Ideea romantică ori de metafizică psihologistă, că nu poţi fi înţeles, - 5°7 © BCU Cluj e tot o dogmă individualistă, îmbătrânită ca şi individualismul. Cine se încadrează îii viaţa generală, poate fi înţeles, fiindcă participă la adevăruri, cari nu sunt numai ale lui. Pe această cale, el nu va mai fi singur, ci îşi va mai găsi camarazi de spiritualitate şi de luptă între cei de vârsta sa, dar, nu chiar aşa de rareori, şi între cei ce l-au precedat. Dacă a servi timpul nou e un adevărat har organic, este şi mai mult să uneşti, într’un fel, toate timpurile în fiinţa ta trecătoare. A fi purtăror de timp integral, e maximul de realitate, de trăire şi de misiune. Pentru a isbuti în această întreprindere unică a vieţii tale, trebue să ştii să te încadrezi. Norma de viaţă a generaţiei noi trebue să fie încadrarea într’un ideal obiectiv, general. Am văzut ideile ce pledează pentru necesitatea acestei concluzii. Vom arăta, într’o expunere mai largă a problemei, la care lucrăm, care urmează să fie idealul de viaţă generală, potrivit tipului uman de azi şi potrivit blocului nostru etnic de viaţă în care să se încadreze noua generaţie. 508 © BCU Cluj CRONIC I IDEI, OAMENI, FAPTE O MONOGRAFIE CRITICĂ ASUPRA PICTORULUI ANDREESCU Critica artelor plastice s’a constituit deabia după război in ţara noastră ca funcţiune critică propriu zisă, ca ramură de cercetare sistematică şl de evaluare normativă a operelor de artă. S’au scris, e drept, şl mai Înainte lucruri demne de luat In seamă In această materie, dar ele constituiau mal degrabă expresia unor Intuiţii poetice congeniale decât funcţiunea normală a activităţii critice. Intuiţiile poetice au neajunsul neprevăzutului şi capriciului. De aceea, se Iveşte la un moment dat nevoia oficiului critic specializat, care să dea seama în mod responsabil despre ceeace este şi cât valorează o operă de artă. Arbitrariul subiectivităţii cedează atunci locul cercetării obiective, condusă de criterii şi norme controlabile. Se creează astfel o disciplină, cu obiect precis şi metodă proprie, al cărei merit este de a da putinţa evaluării operelor de artă sub raportul finalităţii estetice. Absenţa prelungită a oficiului critic specializat în materia de care ne ocupăm, explică de ce trecutul nostru artistic este încă rău cunoscut şi mai ales rău Înţeles. Căci, fără cataloage critice cari să inventarieze, cu garanţii de muncă ştiinţifică, opera marilor artişti dispăruţi, şl fără monografii critice purtând judecăţi autorizate asupra valorilor de artă creeate de ei, cunoaşterea şi înţelegerea nu pot depăşi aproximativul. Astăzi, când funcţiunea critică şi-a creeat organul apropriat exercitării ei, este firesc să asistăm la încercări de reconstituire a trecutului nostru artistic şi de revizuire critică a valorilor ce îl aparţin. In linia încercărilor de acest fel, se situează, cu merite eminente, contribuţia d-lui Al. Busuioceanu, conferenţiar de Istoria artelor la Universitatea din Bucureşti, conţinută în monografia pe care d-sa a onsacrat-o lui Ion Andreescu, pictor contemporan cu Grigorescu şl, cel puţin, tot atât de valoros, dar încă nu îndestul de bine cunoscut. (Al. Busuioceanu : Andreescu, cu 66 reproduceri afară din text. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II“, Biblioteca artistică, 1936.) Autorul monografiei, care cumulează pregătirea de istoric al artei cu aceea de critic, a dat în ramura Istoriei artei câteva studii erudite, cu larg răsunet în lumea ştiinţifică din Apus, Iar în ramura criticei câteva viguroase caracterizări ale aspectelor de artă plastică contemporană din ţara noastră, între cari străluceşte admirabilul eseu de sfnteză critică asupra picturii lui Iser. Până lâ monografia consacrată lui Andreescu, cele două activităţi se desvoltaseră oarecum independent. De astă dată critfcul şi istoricul artei se întregesc, îşi solidarizează metodele, pentru a scoate din penumbra istoriei figura unui mare artist şi a o situa în lumina celei mai Juste şi mai subtile judecăţi critice. Dubla pregătire a autorului se întregeşte, în chip fericit, cu distincţiunea rară a scrisului. Iată ceeace II califica pe d-1 Busuioceanu să ne dea această monografie, care ni se înfăţişează mai puţin sub aspectul unui studiu arid întreprins în domeniul istoriei artelor ori al tehnicei picturale, şi mai mult ca model clasic de monografie artistică, remarcabil prin conciziune, claritate şi metodă. Publicarea catalogului critic al operei lui Andreescu, pe care d-1 Busuioceanu ni-1 promite, ne va furniza elemente complete pentru aprecierea muncii ştiinţifice ce stă la baza monografiei de faţă, muncă de triare şi clasare a materialului, de atribuire şi datare a numeroase tablouri, până acuma insuficient ori de loc studiate. Deocamdată, autorul lasă numai să se întrevadă consideraţiunile, totdeauna judicioase, cari l-au condus la datarea vreunei lucrări ori grupe de lucrări, fără să se piardă în argumentări prea de amănunt, dăunătoare economiei lucrării. Tot atât de puţin se pierde d-sa în fastidioase analize de tehnică picturală. Ele sunt înlocuite prin succinte dar viguroase caracterizări, privind tablouri izolate, grupe de tablouri ori chiar perioade Întregi din evoluţia artei lui Andreescu. Intr’o lucrare de acest fel, care îşi propune . între altele să instruiască, desvoltările nu-şi află locul. Totul este chibzuit în referire la anumite proporţii prevăzute. D-1 Busuioceanu s’a dovedit inspirat când a fixat cadrul monografiei de faţă. Este o lucrare 5°9 © BCU Cluj de proporţii fericite, fără umpluturi şi fără lipsuri, care se ceteşte cu interes susţinut şi unde un lector cultivat din zilele noastre află cam tot ce trebue să afle despre subiect. Autorul monografiei, consecvent formaţiei sale de istoric, studiază evolutiv opera lui Andreescu, reuşind să o definească In desfăşurarea ei In timp. D-sa are meritul de a fi trasat cu preciziune graficul evoluţiei urmată de arta lui Andreescu şi de a fi conturat luminos fizionomia diferitelor momente ce o alcătuesc. Nu s’a mulţumit insă cu un sjmplu gra-ficj ci a căutat să reconstitue sensibil formaţia artei lui Andreescu. Ideea de evoluţie trăeşte în cele cincizeci de pagini, ca imagine a mişcării de transformare profundă, ca reprezentare concretă a înlănţuirii momentelor caracteristice în dinamismul creşterii. Sub acest raport, se poate afirma că d-1 Busuioceanu a făcut operă de creator. Dar, unitatea organică a imaginii de creştere apare adumbrită pe alocuri de intervenţia inoportună a două idei, cari îi rămân exterioare : ideea de gen artistic şi aceea de progres material. Aici se plasează critica pe care înţelegem să o facem autorului şi asupra căreia socotim folositor să stăruim, D-1 Busuioceanu, referindu-se la puţinele portrete pictate de Andreescu, scrie următoarele , «Andree-scu, atât de dotat pentru înţelegerea sensitivă a unui peisaj sau pentru Interpretarea delicată a unei naturi moarte, nu va avea nici mai târziu destulă intuiţie psihologică sau poate destulă forţă de a domina modelul viu, pentru a fi In adevăr un portretist» (pag. 18) iar câteva pagini mai departe d-sa constată încă odată «puţina îndemânare a artistului pentru acest gen de artă, care nu cere numai ochiu de colorist, dar şi observaţie riguroasă fizionomică, notaţie psihologică pătrunzătoare şi mai ales libertate suverană în faţa pânzei» (pag. 27). In ce priveşte figurile, mai numeroase in opera lui Andreescu decât portretele, autorul socoteşte că artistului i-a lipsit, înainte de a pleca In Franţa, «cunoştinţa elementară» a genului (pag. 26) şi că înseşi figurile pictate de artist la Paris, ca elev al Academiei Jullien, «sunt bucăţi fără multă semnificaţie, studii simple de atelier de şcoală, In care ochiul se exercita a urmări liniile unei figuri Sau a juxtapune colori variate, pentru definirea de acorduri şi armonii utile mai târziu» (pag. 27). Numai seria de figuri pictate In ultimii doi ani ai vieţii artistului, sub sugestia In parte a artei lui Grigorescu, reţin mai îndelung atenţia d-lui Busuioceanu. Ele îi apar «mai sigur zugrăvite decât încercările de altădată şi de un colorit mai nuanţat şi mai bogat» (pag. 45). In sfârşit, rarele studii de nud, aparţinând perioadei de ucenicie la Academia Jullien, mărturisesc, după părerea autorului, inexperienţa artistului (pag. 31-32). Am reprodus pe larg rezervele formulate de d-1 Rgsujoceanu cu privire la temele figurale din opera lui Andreescu, pentrucă ele ne ajută să degajăm concepţia autorului despre genurile de artă. D-sa pare să socotească genul ca o entitate, ca un ansamblu obiectiv de regule imuabile, cari transcend intenţionalitatea artistică şi—I impun o strictă conformare. In consecinţă, artistul cată să se pregătească în direcţia feluritelor genuri, să se familiarizeze cu «problemele» fiecăruia, să-şi însuşească In fiecare o «experienţă», constând cel puţin din «cunoştinţa elementară» a genului respectiv, precum şi o suficientă «îndemânare». D-1 Busuioceanu, nu îşi ascunde mirarea că Andreescu a pufut, fără pregătire, să picteze un nud remarcabil, cum este t Nudul culcat dela Pinacoteca Statului. «Problema părea încă atât de dificilă pentru ochiul său atât de puţin experimentat, Încât nici nu ne-am putea aştepta să-l regăsim atacând acest gen» (pag. 32). Drept este că nudul amintit e «modelat cu o ştiinţă imperfectă», observaţie pe care autorul o complectează îndată: «dar cu o forţă plastică şi cu un sentiment naturalist demne de temperamentul unui Flamand». Disocierea ideei de ştiinţă necesară genului de ideea temperamentului artistic ne pare atât de importantă încât socotim că merita să nu fie părăsită la o întorsătură a frazei şi nici mărginită la un caz particular. D-1 Busuioceanu ajunge şi în alte cazuri la o asemenea disociere, dar niciodată nu caută a deduce consecinţele pe cari ea le comportă. Astfel, după ce arată lipsa de semnificaţie a celor mai multe dintre figurile pictate de Andreescu la Paris, simple studii de atelier de şcoală, d-sa menţionează: «tabloul cu totul remarcabil, Modelul costumat, în care frumuseţea concentrată a colorilor, consistenţa preţioasă a pastei ca şi subiectul însuşi, amintesc pictura lui Chardin»( pag. 27). Dar ce concluzie putem trage din această justă distincţie decât aceea că ştiinţa necesară genului, pe care pictorul căuta să şi-o însuşească în studiile de atelier, era lipsită de eficacitate, în timp ce temperamentul de colorist înăscut, nepăsător faţă de regule, reuşea singur să creeze? Acelaşi temperament, care se manifesta cu o statornicie impresionantă, avea să isbândească şi în alte tablouri cu teme figurale, precum în Pesonagiu costumat din col. Lazăr Munteanu, în Capul de studiu dela Pinacoteca din Iaşi ori în seria de figuri datând din ultimii doi ani ai vieţii artistului. In aceste din urmă lucrări, genul se înfăţişează atât de rarefiat, încât nici nu mai poate fi socotit ca atare. Figuralul este de astă dată un motiv de pictură, pe care pune stăpânire temperamentul dominator al artistului, pentru a-1 acomoda scopurilor proprii de expresie artistică. Se poate deci afirma că pretinsele condiţiuni obiective ale genului, departe de a transcende intenţionalitatea artistică, sunt convertite de ea Intr’un scop creator. Andreescu ni se înfăţişează în toate tablourile sale ca un temperament naturalist prin excelenţă. La un 510 © BCU Cluj asemenea temperament, intenţionalitatea artistică nu este polarizată de formă, cl de adevăr. Pe Andreescu îl Interesa In mod exclusiv adevărul observaţiunll directe, dar nu adevărul banal, cl acela recunoscut ca atare de un ochlu viguros şl nuanţat, căruia natura 1 se desvălue sub aspecte de coloare, de materie, de lumină, de atmosferă. A nota aceste aspecte tntr’un fel cât mal just, cât mal bogat, cât mal armonios constltue râvna nobilă a oricărui pictor naturalist. Ea nu poate isbutl decât atribuind colorii, element prim In pictură, un rol pe care In trecut nu l-a avut: rolul de a fixa adevărul percepţiilor, In toată varietatea ce comportă ele. Din explicaţiile de mal sus rezultă, credem, lămurit că Andreescu a trebuit să atace tema flgurală în alt spirit decât cel consacrat de tradiţia clasică a genului. El era condus în mod necesar spre o convertire a planului formal într’un plan de raporturi colorate. însuşi d-1 Busuioceanu menţionează câteva reuşite exemplare ale pictorului în acest sens. Dar d-sa avea obligaţia să meargă mai departe . să recunoască legitimitatea procedeului artistic folosit de pictor, în măsura în care corespundea unei atitudini creatoare- Aceasta ar fl exclus imputarea neconfor-mării la regulele obiective ale genulpi. Şl cine ar putea nega rodnicia atitudinii, atât de conformă temperamentului artistului, din tablouri cai Nudul culcat, La arat, Peisajul cu femei cosănd, Femeea culcată în iarbă, ori Interior de pădure (col. Al. Răşcanu), în cari flguralul apare armonizat cu peisajul şi supus aceleiaşi legi generalizatoare? Pictorul a urmărit acordul subtil de coloare dintre cele două elemente, odinioară împotrivite, pentru a Ie contopi în unitatea acelulaş sentiment intim. O viziune nouă isbucneşte din cuprinsul tablourilor amintite, o viziune care nu putea fi înfăptuită cu mijloacele tradiţionale ale genului. Iată ce ne îndreptăţeşte să susţinem că ideea de gen întunecă întrucâtva, în expunerea d-lui Busuioceanu, Imaginea organică de creştere, pe care d-sa ne-o evocă într’un chip atât de fericit. Acestei idei, noi îi opunem ideta de stil, de statornică identitate a artistului cu sine însuşi în tot ce plăsmueşfe, de finalitate creatoare. Cât priveşte necesitatea pregătirii artistului, necesitatea pentru el a cunoaşterii şi stăpânirii problemelor, suntem de acord cu autorul, cu deosebire că ne referim la problemele ce privesc înfăptuirea stilului iar nu a genului. Dar să trecem la cea de a doua critică. D-1 Busuioceanu înseamnă undeva înrâurirea hotărîtoare exercitată de marea expoziţie retrospectivă de opere române şi străine din anul 1873 asupra carierei abia începute a pictorului, căruia cunoştinţa vechilor maeştri li desvăluise tainele meşteşugului. (Pictorul avea atunci 23 de ani şi începuse să picteze cu un an înainte). Andreescu a văzut acolo «opere de pictorii cei mai variaţi,— Italieni, Germani, Flamanzi, Olandezi», dar «pare a fi fost ademenit din toţi, mai cu seamă de Flamanzi, şi Olandezi» (pag. 18)- Nu ni se spune niciun cuvânt despre raţiunea profundă a preferinţei manifestate de tânărul pictor, se insistă însă asupra progresului tehnic pe care l-a realizat în arta sa, ca urmare a contactului cu. pictura vechilor maeştri. De ce Andreescu nu s’a îndreptat mai degrabă spre Italieni ori Germani ? întrebarea îşi are tâlcul ei. Iar răspunsul ar fi impus cercetarea operei pictorului dintr’un punct de vedere .bogat în sugestii, rodnic în rezultate de mare importanţă, pe care autorul nu l-a atins, deşi era în măsură să o facă : punctul de vedere tipologic. Cercetarea tipologică apărea indicată pentru a scoate în evidenţă constantele artei lui Andreescu. Căci, iată ce se Întâmplă: Preocupat să deosebească net diferitele etape evolutive ale artei pictorului, d-1 Busuioceanu subliniază uneori, mai mult decât se cuvine, latura progresului tehnic ori de viziune, adică diferenţierile în timp. S’ar părea, după anumite accente puse de autor, că devenirea artei lui Andreescu nu este decât o cursă de întrecere, un rămăşag al pictorului cu sine, o mişcare îndreptată spre scopuri din afară dar lipsită de finalitate proprie. Autorul scrutează momentele evoluţiei mai mult sub raportul înnoirilor decât sub raportul adâncirii stilistice, mai mult sub raportul diferenţierilor succesive <’ecât sub raportul regăsirii de sine a artistului, mai mult prin ceeace desparte atari momente unele de altele decât prin ce le uneşte. Astfel, bunăoară, în notarea înrâuririlor suferite de arta lui Andreescu în epoca Barbizonului, d-sa acordă întâetate înrâuririi superficiale, dar diferen-ţiatorie în timp, a unor artişti ca Daubigny şi Diaz şl trece uşor cu vederea înrâurirea profundă, de ordin structural, a lui Courbet. «Dar iată», scrie d-1 Busuioceanu, «noile lui peisaje, în care urma lui Courbet se simte şl in care Daubigny şi Diaz par a fi pus penelul lor, mult mai subtil şi mai nuanţat» (pag. 30). Intâetatea acordată înrâuririi ultimilor doi se justifică, în perspectiva proprie autorului, prin caracterul progresist al picturii lor în raport cu pictura lui Courbet, prin subtilitatea şi nuanţarea mai importantă a penelului, calităţi cari, în cazul lui Andreescu, operau trecerea către stadiul cel mai diferenţiat pe care avea să îl atingă pictura sa, în tablourile datând din anul 1881. Dacă autorul ar fi avut pentru cercetarea tipologică un interes egal cu interesul manifestat pentru cercetarea evolutivă, ar fi trebuit să descopere în tablouri ca Stâncile dela Apremont ori Peisajul de pădure din col. Clubului Tinerimei, lucrări cu drept cuvânt apreciate de d-sa, nu numai urma lui Courbet, dar o afinitate hotărită de tip artistic, înrudirea poate fi urmărită chiar acolo unde, la prima vedere, pare improbabilă. în lucrările ce exprimă nesfârşite morbideţi interioare, flori ori peisaje, pictate în ultimii doi ani ai vieţii artistului. 511 © BCU Cluj Andreescu păstrează şt aict, dacă nu chiar accentuează, Instinctul puternic al realităţii, pasiunea concretului, aptitudinea fericită de a se adresa deadreptul lucrurilor şi de a le sili să-şi desvălue simplu desăvârşita splendoare a întruchipării lor materiale, însuşiri pe cari le întâlnim ca trăsături dominante de caracter la Courbet, dar nu le găsim la ceilalţi doi peisagişti francezi, preocupaţi de expresia nobilă mal mult decât de adevăr. Am stăruit asupra părţilor ce ni s’au părut susceptibile de critică din lucrarea d-lui Busuioceanu, din consideraţia ce o păstrăm înaltelor ei calităţi. Socot%k apariţia unei asemenea lucrări, ca un indiciu că în sânul societăţii româneşti se ivesc necesităţi de cultură de un ordin superior, pe cari nu le mai poate satisface o improvizaţie superficială. AUREL D. BROŞTEANU GENEVA CONTRA PĂCII Alfred de Vigny, obsedat de misterul destinului nostru, a ajuns să-şi pună întrebarea t ...Si Ies nations sont des femmes guidies par Ies itoiles d’or des divines idies ou des folles enfants sans lampes dans la nuit... In recentul său volum „Geneve contre la paixa, Contele dz Saint-Aulaire comentează astfel versurile de mai sust „Dacă n'ar fi decât noaptea, (faptul) ar apărea încă grav. Mal rău Insă, ne aflăm într’un haos plin de lumini înşelătoare. Cutremurul a stins lămpile cele mai necesare. Naţiunile aleargă înspre abis pentrucă Societatea care pretinde să le călăuzească a reaprins lămpile, dar pentru a le schimba din loc, instalând farurile In direcţia stâncilor marine, indicate In hărţile lor, drept limanuri de salvare".. (pag. 218—219). Este, într’adevăr, curios, că pe urma războiului mondial, instituţiunea dela Geneva a apărut naţiunilor nu doar punctul culminant al eforturilor omenirii pentru pacea universală, dar corolarul necesar, care avea să traducă în fapt aspiraţiunea de totdeauna a omului, Idealul de securitate. Acela de pe front a simţit nevoia inextricabilă şi organică de a i se da garanţii suficiente pentru mai binele care l-a animat ani de zile In tranşee, lnverşunându-1 împotriva morţii. Unei epoci de apel continuu susţinut la instinctualism, era firesc să îi urmeze un moment de relaxare a nervilor, impus de nevoia psihică colectivă, de uşurare, pe calea raţiunii. Războiul a părut că se termină fără învins sau învingător. El a învins sufleteşte omul de pretutindeni, înfrângându-i iniţiativa duhului şi încet, încet, isgonindu-i memoria inerţiilor etnice pentru care era trimis să lupte. Acela din tranşee s’a simţit epuizat şi, la capătul extenuării sale fizice, a putut crede şi în irosirea -forţelor harismatice şi a dinamicei colective cari il învieţuiseră pe front, în afară de condiţiunea sa individuală. Acum, o nevoie de ocrotire şi de siguranţă a anesteziat deodată toate minţile şi, dacă marxismul nu a putut face dintr’odată ravagii, în toate ţările, în urma clipei de neatenţie şi de slăbiciune generală a luptătorului —apoi Societatea Naţiunilor, alcătuită în grabă şi în conformitate cu un vechiu şi perimat criteriu raţionalist de libertate şi egalitate supremă, avea să constitue, la adăpostul acestor principii cu vaier universal, ceeace foarte plastic exprimă autorul cărţii de care ne ocupăm i „le cadavre d’ideal, auquel Ies courtisans refusent le permis d’inhumer'... ţyt O nevoie de ordin sentimental a cutremurat atunci omenirea, obligând-o să-şi încredinţeze destinele oricum, dar numai să le afle un rost oarecare de natură să satisfacă exigenţa de certitudine, care a preocupat gândirea omului de totdeauna. Această exigenţă, răstălmăcită pe plan social, a putut fi confundată cu ideea de pace. Şi, poate pentru prima oară, individualul cu socialul au apărut contingente prin tâlc şi finalitate. Amintirea realităţilor era prea odioasă pentru a nu fi înlăturată, cu oarecare nervozitate. Poate că omul a vrut să fie amăgit sau, în Orice caz, a sperat în existenţa binelui suprem: „Totdeauna acest miracol al universalităţii, căruia Societatea Naţiunilor li sacrifică realităţile cele mai preţioise, acelea cari, In termenii planului său, constitue idealul său şi determină datoriile sale: pacea ordinea, justiţia, umanitatea*... (pag. 32). Sunt marile cuvinte, care de astădată, au fost întrebuinţate mai cu râvnă decât oricând, de profi-toarea de veacuri a istoriei, Marea Britanie. Cartea pe care Saint-Aulaire a scris-o cu privire la Societatea Naţiunilor, cată să elucideze o seamă de adevăruri adânci, pe care ultimele evenimente politice le accentuiază în aceiaşi măsură în care le restitue şi le confirmă. Vom expune pe scurt modul în care principiul anglo -american s’a putut propune ca fundament forului de la Geneva şi mai apoi, urmând pe Saint-Aulaire, vom lăsa loc câtorva con-sideraţiuni reclamate de teza cărţii noastre. „La Sociătâ des Nations mărite moins ce nom que l’Empire Britanique" scrie autorul. „Commonwelth este o veritabilă Societate a Naţiunilor, căreia falşa Societate, aceea dela Geneva, îi este inamică şi nu instrumentul... Societatea britanică este cu mult mai mondială decât cealaltă: ea se întinde pe toate părţile globului In timp ce cealaltă, cu toate adeziunile extra-europene, este limitată la o parte a Europei“ (pag. 108). 512 I © BCU Cluj Nevoia anglo-americană de a păstra sub domi-naţiune dominioanele, poruncea această întruchipare hibridă a Societăţii geneveze, care sub aparenţa de egalitate şl libertate a popoarelor, asigură stăpânirea mai departe a naţiunilor „cu vot plural" asupra acelor care Îşi Însuşiseră cu naivitate şi cu sinceritate principiile raţionaliste ale democraţiei egalitare. O corespondenţă intimă există, din acest punct de vedere, Intre lipsa de consolidare internă a popoarelor „democratice* şi lipsa lor de autoritate externă, in forul internaţional, pe câtă vreme naţiunile „totalitare", deşi inaderente la frazeologia juridică dela Geneva» se dovedesc preponderente in ritmul politicei mondiale, In aceiaşi măsură tn care se arată consolidate la ele acasă (Germania, Italia, eto). Despre „universalitatea* Societăţii Naţiunilor, autorul este iarăşi foarte puţin convins. Absentează de aci: Africa, America, şi întreaga lume asiatică, in frunte cu Japonia i nSă nu uităm, că aceea ce noi numim criza mondială, Japonia o numeşte simplu: falimentul Occidentului*— scrie Saint-Aulaire. Spiritul european a ieşit compromis şi divizat de pe urma acestei aventuri la adresa păcii. Apoi măsura in care ideea de pace a coincis cu aceea de libertate, şi standardul de justiţie s’a armonizat cu forţa — sunt iarăşi, foarte scăzute, dăcă nu inexistente. Trebue să reamintim aici cuvintele lui Pascal: Justiţia fără forţă este contrazisă, pentrucă există totdeauna răutăcioşi; forţa fără justiţie este acuzată. Trebue deci ca justiţia şi forţa să fie laolaltă şi pentru aceasta să faiem ca ceeace este just să fie puternic, şi ceeace, este puternic să fie }ust“... Societatea dela Geneva, ne încredinţează Saint- CRONICA CICERONE THEODORESCU. CLEŞTAR.—Poezia d-lui Cicerone Theodorescu creşte în acelaşi ostentativ dispreţ al înţelegerii celor mulţi, pe care 11 manifestă cea mai mare parte dintre tinerii noştri frământători ax versului. E o doză egală şi de autentic, şi de modă în această atitudine a liricei modeme. E o urmare firească a acelui proces general de intelectualizare, în teme ca şi în expresie, a artei de azi ( apoi e acea reacţiune obicinuită a omului modern care, cu cât se integrează mai definitiv în colectivitatea urbană, se simte cu atât mai singur şi îşi ascunde cu atât mai multă îndârjire rănile sufleteşti — fiindcă îşi dă seama că nimeni n’o să le cerceteze cu milă. Poezia modernă e o înfiorător de singuratecă agonie a sufletului — ca acea a lupului rănit, care se răsleţeşte de haită ca să moară în linişte, ştiind că de ai săi acum va fi sfâşiat fără milă. Dar atitudinea aceasta prezintă în acelaşi timp Aulaire, contrazice flagrant maxima pascaliană, fapt pe care D. Heriot l-a recunoscut cândva, într’un discurs. La Geneva forţa şi injustiţia au devenit elemente promiscui. Pentru a exprima exact contradicţia flagrantă a eticei şi practicei sale, ar trebui să se spună: Justiţia fără forţă nu este contrazisă, căci nu mai există răutăcioşi-, forţa fără justiţie nu mai este acuzată, deoarece Convenţia a condamnat-o definitiv. Şi după ce s’a formulat astfel teoria, s’ar enunţa, pentru a fi sincer, această regulă practică: Trebue deci să se alăture justiţia de forţă, şi pentru aceasta să facem ca ceeace este injust să fie puternic şi ceeace este just să fie slab*... (pag. 155), Lăsând deoparte sarcasmul şi savoarea expresiei, remarcăm o observaţie de adâncă interpretare psihologică a literei pactului Societăţii Naţiunilor. Aici, ideea de pace s’a compromis, căutând a se da popoarelor nu siguranţa (aşa cum scriau la început) dar, — ceeace însemnează un derivativ hedonic, care avea să procure haşişul necesar pentru somnificarea temporală a conştiinţelor — „securitatea, cuvânt care figurează In articolul 8 şt care a prevalat*... (157). ,Aceste două cuvinte exprimă noţiuni diferite cari, pot fi opuse. Securitatea este un sentiment deci, ceva subiectiv; siguranţa este o stare, deci ceva obiectiv. Dacă sentimentul securităţii nu răspunde niciunei realităţi, dacă se bazează pe necunoaşterea realităţii, el este contrariul siguranţei*.. (138). Şi de astădată, mai mult decât oricând în istorie, firea sentimentală a omului a fost speculată, sustră-gându-i-se permanenţele către care a tins duhul lui din începuturi, MIRCEA MATEESCU LITERARĂ minunate foloase celui care nu ar avea nimic de ascuns şi totuşi vrea să pară că are. Şi iată criptografia aceasta a sentimentului liric devenind modă, procedeu facil de înşelare a cetitorului. Procedeu care a Izbutit atât de bine, încât cetitorul înşelat mai ales la noi copios, refuză azi pur şi simplu să mai citească poezie contemporană. Şi pe bună dreptate, în cele mai multe cazuri.... Dl. Cicerone Theodorescu e dintre acei puţini tn scrisul cărora tumultul interior se îndreaptă firesc către o cristalizare la rece. Poezia sa e permanent cerebrală şi această obicinuită şi severă filtrare prin intelect o împinge să se organizeze structural în simboluri iar ca expresie îi dă acea lumină rece a cristalului. Confirmându-şi deplin luciditatea, poetul şi-a intuit însuşi accentul fundamental, definindu-şi-1 prin chiar titlul volumului. E într’adevăr lumină multă, senină. în această carte. E măsură, proporţie, 513 © BCU Cluj ton reţinut. Sentimentul nu aleargă despletit şi nici imaginile nu galopează deavalma, scăpate din frâu odată cu fantezia asociativă a poetului, cum se întâmplă ades în lirica modernistă. E o nostalgie a clasicismului în acest efort lucid. Când măsurile nu sunt greşite, când emoţia intelectuală a poetului se rotunjeşte In voie — avem acea închegare în simbol a ei, de care vorbeam. Sânt astfel câteva înalte şi caracteristice momente poetice în acest sens, cari merită să fie menţionate. Cred că pe linia lor ascendentă temperamentul liric:— fără prea multe dimensiuni, fără prea bogate tumulturi —dar luminat bine de idee, al d-lui C. Theo-dorescu îşi poate găsi cele mai personale cristalizări. Pentru exemplificarea acestei frumoase înălţări în simbol, şovăim între poemele „Statuia" şi „Şoimul*. Cea dintâi, mult mai amplu şi mai dur dăltuită, pă~ cătueşte prin oarecari exagerări ale rimei. Astfel că preferim „Şoimul", atât de elocventă In simplitatea eî adâncă de gravură: • Şoimul tresare în sbor rătăcit Prima oară pe singurătate : Cuib de frunze aprinse în spate Soarele cade — şi risipit. Cerând întoarcere în rotogoale, Cuibului roşu, cald şi apus, Silnic se adânceşte în sus " Şoimul cel mic peste stâncile goale. N’aş vrea să susţin prin aceasta că cerebralitatea d-sale se rezumă în îndrumarea sentimentului cătră figuraţie hieratică. întâlnim în această carte extrem de subtile păinjenişuri de gând poetic — ca în acele „Corespondenţe" (pag. 135), prelungire luminoasă a geometriei spirituale a lui Ion Barbu către ceeace a încercat să realizeze Camil Petrescu In „Transcen-dentalfa". Poezia e demnă de însemnat antologic» pe linia ei de intenţii, fireşte. Dar pentru noi poetul e mai el Însuşi in ceeace am citat întâi. Lirica d-lui Theodorescu înseamnă însă şi o dualitate în limpezimea ei. In adevăr, oricât ar fi vrut rămânerea in liniile de ghiaţă arătate, poetul trebuia să plătească tributul de vers cuvenit şi lumii profund omeneşti. De aci o îndreptare spre acel filon poetic al sentimentului nud, sanctificat prin simplitate — pe care l-a ilustrat preţios Adrian Maniu în „Lângă pământ", pastişat la rându-i de dl. Camil Baltazar. Această lăsare în voia ritmului sentimentului duce la o şi mai accentuată simplitate a expresiei. Astfel e „Slavă în amintire" (pag. 123) şi mai ales acea frumoasă poemă „Cel din urmă glas al mamei", în care e luminat atât de sobru un motiv din umanitatea de totdeauna, sub unul din cele mai modeme aspecte: înstrăinarea sufletească a copilului. Din acest sentiment specific modern creşte conştiinţa destinului demonic al creaţiei artistice, exprimată patetic in „File vechi" s Mă înfundă, zile, casa, Seara când la geam aş sta, Viaţa mea .. Steaua rea din cuşca bolţii Vine mânile de-mi linge, Blana-i de argint m’atinge, Deodată’nfige colţii. Roşu-atunci şi ne’ntrerupt ’ Mâna’n albul filelor Scrie firul zilelor... Zorii mă găsesc mai supt. •i . Ce păcat că linia tragic simplă a poeziei e răsucită la sfârşit în spirala cochetă a unui gând uşor, cu totul din altă lume:' Am şi-o dragoste’ntr’aceste = Dumneata... , Svârle-mx, rogu-te, o veste Porumbiel a flutura Peste râuri, văi şi creste, Rogu-te, nu mă uita. E un sunet străin d-lui Theodorescu, furişat în vers, de care trebue să se ferească. Accidentul se întâmplă şi în alte pagini („Libelula"). Din acest demonism rămân, se pare, acele mari linişti interioare, cărora poezia d-sale le dă ades o sobră expresiei finalul poemelor „Indoeli", „Grădini" şi acea frumoasă imagină, ca o cortină a întregului volum (p. 143), a brazilor i Credincioşi în apus Şi’n întoarceri, să vază, Brazii toţi subţiază Aşteptarea în sus. Gata, în vârfuri să plece, Trişti, în trunchiul lor dur, Mi-i mângâie cu-azur Numai soarele rece. Am urmărit, pe cât ne-a îngăduit spaţiul, linia temperamentului şi a poeziei d-lui Cicerone Theodorescu. Cred că simplitatea ei elocventă se întrevede uşor. D-sa nu e un potopit de sbuciume complexe, nu e un anarhic al sentimentului, ca să-şi caute o disciplinare a lor in criptografie poetică. Cerebralitatea poeziei sale poate să se arate singură in lumea preferinţelor noastre moderne, fără să aibă nevoie de auxiliari. Dl. Theodorescu însă simte că totuşi ar trebui să ni-i dea. Şi atunci criptografiază, după a noastră simplă părere fără rost, obscurizează paradoxal prin tehnică poetică ideea către a cărei limpezime totuşi tinde. Procedeele sunt comune tuturor moştenitorilor d-lui Barbu: inversiuni, despărţirea alcătuirilor sintactice şi asvârlirea lor în spaţii poetice uriaşe, eliminarea predicatului etc. Exemple: 5T4 © BCU Cluj A căror nopţi, de-acum impuri . Simt paşii care or să intre. . . . Floare, în palmă, îţi lasă Albul oval. . II sguduiam cu scrâşnet, demenţii de-a chema — De este—clopotarul, la ferestruia lumii. Şi-o lacrimă eu . In gene, cu greu Din funduri noptatece, oarbă. Şoimi, furându-mi, de frunte, Şesul cald la vânat. Experienţe sintactice contursionare cari sânt cu totul străine de temperamentul poetic năzuitor de lumină şi echilibru, caracteristic, al d-lui Cicerone Theodo-rescu şi cari astfel fireşte nu pot decât să-i Întunece dezastruos puritatea. ' ’ * • . * * GEORGE DUMITRESCU: ZĂPEZI ŞI PURPURA. — Ceeace impresionează, dimpotrivă, la autorul „Cântecelor pentru Madona mlcă“ sânt rădăcinile lor vizibile in viaţă. Atât de vizibile încât adesea momentul poetic apare cu totul sau foarte puţin diferenţiat de sursele sale psihologice. Evidenţă care nu poate fi In folosul poeziei. Creatorul devine simplu om care se spovedeşte şi atunci e atent doar la zumzetul său interior şi foarte puţin la expresie, adică la ceeace aşterne pe hârtie. Şi astfel ceeace pentru el poate însemna extrem de mult, lectorului neprevenit îi apare ca fabulă sinceră dar cu totul nesemnificativă. Sânt şi în acest volum exemple de asemenea rămânere în planul vital: Iubire boreală, cu tristeţile obicinuite ale neînţelegerii erotice, Festin şi Plecări, cea mai caracteristică pentru transpunerea directă în vers a clipei de durere cotidian omenească. Uneori însă emoţia izbuteşte să se înalţe în flacără, transfigurată. Şi atunci avem cristalizări de nesfârşită şi pură umanitate, în lumea poeziei de totdeauna. Un frumos moment în acest sens e poema de mai mari proporţii : Năluca. Pe linia motivului străvechiu al apariţiei mângâietoare a celei trecute In altă lume, cu toată atmosfera cam factice de sinistru care îl iniţiază, dl. Dumitrescu izbuteşte să prindă in cristal uşor o eternă pâlpâire de suflet. Departe de a-ţî părea prăfuită — în cadre imaginii acesteia lunare, aşa cum i-a apărut lui Dante, visului angelic al lui Petrarca în cele trei faimoase sonete, nostalgiilor din tinereţe ale lui Goethe în Elveţia, şi la noi acelui clasic în adevăratul sens al cuvântului, atât de puţin cunoscut şi mai cu seamă înţeles, bătrânul Asachi, (,,Eufrosina“) — poetul de acum reuşeşte să li păstreze acest ton mat de filigramă, care se potriveşte singur atât de bine străvechii depărtări In timp, străvechii vieţi, a motivului poetici Vorbi. Şi umbra plânse, scuturată De lungi nelinişti, sub cununa lunii. Mai picurară sfinte râuri bunii Şi blânzii ochi. Cu mâna ridicată In semn de pace sau de trist adio, . Trecu pe lângă mine, mă atinse Cu hlamida şi pletele desprinse, Topindu-se ca aburul în ziuă. Ca şi în final: ’ Stăruitorul visului descântec ' Suna prelung în suflet, mai departe, Din cornul amintirii vechiul cântec Prevestitor de viaţă şi de moarte. Tot aşa întâlnim cu nespusă bucurie reluarea într’o minunată gravă şi reţinută armonie — a clasicei strămutări în uman a răsăritului şi apusului, tinereţe — bătrâneţe, în poezia Tâmple albe, pe care regret că nu o pot cita întreagă, fiindcă numai aşa trebue eitaiă- Gândul trăit de atâtea generaţii capătă o viaţă nouă şi simplă în pietatea sfioasă cu care priveşte dl. Dumitrescu lumea. Bine înţeles, acest aer oarecum vechiu al imaginii care aici se amestecă atât de bine cu lumina medievală a tablourilor — nu e totdeauna cel mai fericit, A mai vorbi azi poetic de „perina de lacrime udată “, de „suliţa părerilor de rău“ ce „răstoarnă ’n ţărână11 de „sufletul prăbuşit", a personifica „urâtul şi desgus-tul" ca două mogâldeţe fără să ai uriaşa forţă verbală a unui V. Hugo, a repeta retoric , „Acolo soarele nu poate să ardă, nici focul să ardă, nici inima să ardă" —înseamnă evident să renunţi prea uşor la propria ta personalitate literară. Cred că e tot o consecinţă a acelei dificultăţi de a separa creaţia poetică de viaţă, de care vorbeam. De „viaţă", e un fel de a vorbi. Adică, de viaţă aşa cum arată a fi trăit-o poetul., O claustrare în lumea visului şi a cărţii. Şi-s caracteristice pentru această îndepărtare în gând — atunci când se întâmplă— şi faptul că atunci mişcarea de suflet se cristalizează în adevăr în artă : Era oraşul alb, şi atitudinea poetului care, în una din rarele stări de fericire însemnate, nu o trăeşte, ci se întoarce involuntar în trecutul cu o umbră mai tristă, mai selenară, Era oraşul alb. Vâsliri de îngeri In seara cu zăpadă. Stele reci. Se desfoia tăcerea viorie Şi numai clopoţeii dela sănii Mai scuturau, în liniştea târzie, Sonorii cerceluşi, lalang-tilfng. E o linişte în suferinţă, caracteristică temperamentului poetic al d-lui Dumitrescu. In ea se toarce motivul fundamental al acestei culegeri *de versuri, regretul vieţii. Fiindcă din el porneşte. (Poemele « Cântec târziu, Viaţă, Tâmple albe, Somnolenţă, Etern,, veghe, Fantomele singurătăţii, Desacord). 515 © BCU Cluj Şl e curios cum tocmai tn această linişte Izbucnesc stridente întrebări retorice, cari au mai fost semna* late şi altădată cu reproş de cei cari au cercetat poezia atât de impresionantă in linia ei de caldă şi simplă umanitate a d»lui George Dumitrescui „Ce blestem?"... „bucuria, bucuria"... „Cine sângeră departe, cine plânge?... „Cine-a chemat? Ce strigăt de departe ?...“ Nu e însă nimic din aerul acela sigur al retoricei in aceste Întrebări, deşi apar supărătoare. Toate aproape cresc din învălmăşirea nelămurită de sfieli sufleteşti ale poetului. El se Întreabă aşa cum vorbeşte un om singur pe drum, —cu certitudinea că nimeni nu-i va răspunde. Desigur că aceste tremurări în linia pură a liris* mulul său trebuesc stăpânite lucid, dela început. Cu o mai atentă supraveghere a expresiei, dl. George Dumitrescu, îndreptându»se acum spre deplină matu* ritate, ne poate da acea caldă şi lipsită de artificiu poezie a umanului de totdeauna, de care avem atâta nevoie, noi cei inrăiţi astăzi prin obicinuinţa de a nu mai asculta glasul vetust al sentimentului decât doar în ^numite clipe, din struna mediocră a unui lăutar sau diseur. + * * COCA FARAGO, SUNT FATA LUI ION GHEOR» GHE ANTIM. — Cartea aceasta de debut, înflorită deodată frumos ca un cireş primăvara, in afară de armonia ei de expresie, aduce şi o interesantă pro» blemă de creaţie literară. Romanul dintâi al d«nei Coca Farago e în adevăr frumos scris, cum puţine din cărţile tinerilor au fost în ultima vreme. Fiindcă e mai mult şi mai puţin în acelaşi timp, decât un roman. E o fâşie de viaţă văzută prlntr’o perspectivă de basm, organizată de o logică poetică, nu bio» logică. Ceeace li dă o sumară dar totuşi destul de solidă structură epică, şi îi îngădue tot odată o stili» zare, un ton de incantaţie aproape de poemul în proză. Uneori, e drept, un exces de stilizare... Tema e suficient de complexă şi în acelaşi timp crudă în liniile ei apăsate. Un om aspru, purtat de conştiinţa superiorităţii lui irosite fără rost, — Ion Gheorghe Antim, — doreşte în căsnicie un băiat, ca să realizeze ceeace poate n’a putut sau poate n’a avut destul curaj să vrea el. I se întâmplă contrariul. Fata creşte în umbra personalităţii sale care o striveşte prin simpla ei prezenţă — căci tatăl, înşelat definitiv de soartă, o ignorează. Creşte astfel cu o structură sufletească imediat accesibilă unei puternice sugestii — caz frecvent la tipurile femenine cu un destin asemănător. 1 se putea întâmpla banalul acei» dent ca să treacă deodată din cercul magic al in» fluenţei paterne în cel al fascinaţiei erotice. Ceeace se petrece — însă'cu o complicaţie ceva mai puţin obicinuită: mama evadând disperată, tot prin aven» tură, din această umbră, tatăl îşi întoarce dragostea lui tăcută, în felul lui,” asupra fiicei sale. Piesele se schimbă in acelaşi joc: cel adorat şi inaccesibil va fi acum Vladimir, un tânăr poposit în casa lor, iar cel care înţelege e acum tatăl. O temă ce putea fi rod de dramă puternică — şi în multe privinţe, de un fericit inedit ca structură. Din ea nu trăeşte însă în carte decât un singur personaj. Ion Gheorghe Antim. Şi există printr’un interesant procedeu de tehnică ce dovedeşte că au* toarea ar putea să aibă într’un, sens cel puţin, vele* ităţi epice in cel mai sever înţeles al cuvântului, personalitatea puternică a lui Antim trăeşte ţiumai prin reflexul ce îl produce în sufletul fetei, a cărei confesiune e romanul. E ca un om căruia îl ihtueşti clar proporţiile neobicinuite, după umbra pe care o aruncă. Dar tema aceasta, cu toată viaţa ei, e ca o lume scufundată sub ape. O străvezi printr’o lumină difuză, ca acele oraşe fermecate din legendă. Şi aci e te* meiul de diferenţiere al d»nei Coca Farago de celelalte prozatoare femenine ale noastre. Purtaţi de amăgirea aspectului similar de confesiune, de notele de des* personalizare în iubire, caracteristice — unii comen» tatori au făcut alăturările cele mai uşoare posibile, Lucia Demetrius, Henriette Ivonne Stahl. Literatura femenină e în adevăr confesională, mărturisind du* rerea despersonalizării în fenomenul erotic. Durerea aceasta intensă, aproape carnală, fiindcă vine din adâncurile instinctuale, e clamată violent, în mişcări de o izbucnire sufletească până aproape de strigăt, de vaet. Caracteristică în acest sens, „Tinereţe" de Lucia Demetrius. O intensitate de sentiment care îşi găseşte expresia direct în lirism — ca în folclor. Reamintiţi»vă paginile dramatice de sbucium, de febră, din „Tinereţe". In cartea de debut a d*nei Coca Farago e o altă atmosferă. Nimic din febra, din suferinţa aproape fizică, ce caracterizează scrisul femenin în momen* tele lui patetice. O atmosferă de linişte lunară, de poveste, în care durerile se filtrează ca printr’un vis. întâmplările nu se organizează după legile obicinuite ale epicei moderne, ci au o logică a lor, mai aproape de cea a poeziei, a basmului. Corespondenţe tainice se închiagă între lucruri, între destine, „Şi nu ne*a întors nimeni şi ne*am suit in tren, eu, tata şi cosciugul, şi trenul a plecat pentru că nici el nu avea cine să»l ţină pe loc" (p* 45). „Murmuram din când în când ca să ascult cum nu mă aude ni» meni"... (p, 46), „Şi am simţit că în taina serii, nins de floare fragedă şi cu braţele deschise cruce, în» conjurat de linişte şi primăvară, Ion Gheorghe Antim era însuşi gândul lui s şi am plecat încetişor, parcă temându*mă să nu alung un somn, am trecut prin tăcere, am suit o scară şi am aprins încă o lampă, căci in singurătate, întunericul creşte ca o spaimă", (p. 126). Atmosfera aceasta lunară scufundă cum am spus linia dură a temei epice ca sub un joc vălurit de ape. De aceea nu te miră deloc modul halucinat de a 516 © BCU Cluj trăi al personagiilor, ale căror scheme lămurite nu sunt umplute de motivările psihologice obicinuite prozei. Mai ales Vladimir are o existenţă tot atât de hieratică, printr’o la fel de unică perspectivă, ca şi a unui tablou, ca şi acele personagii din basm cari reprezintă o dimensiune simbolică a vieţii reale. Lumina aceasta de vis —■ pe o linie de cuţit intre poveste şi aevea — e ceeace dă preţul, farmecul cărţii. In ea se prelungeşte poate ceva din înclinaţia către mit a poetei Elena Farago. Lumina se coboară în cuvinte şi incantaţii de poem se modulează firesc : „De ce îţi sunt ochii de culoarea cerului, Vladimir, dacă ei nu-mi pot da liniştea pe care mi-o dă cerul?" (p. 5) „Mi-am simţit mereu gândul pribegind în preajma ta şi căutând să te cuprindă întreg, în limpezimea lui Şi mi-a obosit atât de tare gândul, încât nu mă mai pot gândi la mine decât foarte rar şi atunci numai ca să-mi amintesc de mine, ca de un cântec vechi pe care l-am învăţat fără să vreau, auzindu-1 dela alţii"... Din conştiinţa acestei despersonalizări porneşte toată pendularea între real şi ireal a cărţii. E o lume filtrată printr’un suflet difuz, ca o imagină printr’o sticlă vag translucidă, ca să se organizeze altfel. , De aceea, nu găsim numai o stilizare a expresiei ci şi o stilizare iconară a personagiilor, cari trăesc mai aproape de logica visului. Uneori această stilizare e excesivă, mergând până la Joc de cuvinte s „Nu-şi găsea linişte, nu-şi afla destulă nelinişte" (p. 17) „Tu n’ai avut o viaţă, Vladimir... Viaţa te-a avut pe tine" (p. 8) „Ai ştiut tu vreodată că ţie se închină frumuseţea mea căreia n’ai ştiut să te închini?" Cu toate aceste excese reprobabile, repet, sunt foarte multe paginile din care se pot extrage fragmente de adevărată poezie cari pot trăi şi singure. De aceea era^; firesc ca liniile de structură a povestirii să conveargă către sfârşit în poem pur şi în feeria de o atât de frumoasă linişte dureroasă, maeterlinckiană, a întrunirii stelare a multiplelor euri, desăvârşit asemenea totuşi, ale eroinei. Ciudat e poemul care precede feeria i o viziune paradisiacă ce se întâlneşte în lumini aidoma — cu idila dintâi a „Paradisului Pierdut" al lui Milton, împământenită la noi într’o atât de fluidă frumuseţe, cu toate barbarismele de expresie italienizantă cari o fărâmiţează — de complexa imaginaţie poetică, atât de puţin ştiută azi, a lui Heliade Rădulescu (poemul „Anadolid sau omul şi forţele") Nu stabilim filiaţii — ar fi aproape absurd. Dar ne bucură să întâlnim — fie chiar în fulgerarea unei fantezii, unul din marile accente ale poeziei universale. Prin această carte de debut, i se deschid astfel noii scriitoare cele mai variate perspective, pe drept, de creaţie. Sântem fericiţi să le însemnăm. Şi aşteptăm. * * * I. LUPAŞ. PROBLEME ŞCOLARE. -- O operă de cea mai mare actualitate, prin problemele ei, prin discuţia lor. In labirintul de necesităţi şi de soluţii pe care îl prezintă legiferarea acelei uzine de difuzare a culturii noastre care e învăţământul de stat, profesorul I. Lupaş aduce o grijă cercetătoare zi de zi, perspectiva adâncă a vocaţiei sale de istoric şi mai ales un punct de vedere unitar şi hotărît românesc în judecarea lor. Felicitând nu mai puţin româneasca editură „Cugetarea" — care prin iniţiativele de curaj din ultimul timp, se pare că tinde să devină acea întreprindere de sprijin şi împrăştiere a scrisului autohton neînstrăinat, de care avem atâta nevoie — pentru această nouă îndrăsneală de a tipări încă o carte de pură problematică intelectuală, îmi pare rău că nu pot să insist aici cât aş voi asupra cărţii, deoarece ea depăşeşte, prin temele sale, graniţele cronicei noastre literare. E o adevărată şi trăită istorie a învăţământului nostru de după război. Ceeace însă cred că se poate reliefa aici, e punctul de vedere cât se poate de just pe care îl accentuează autorul în ceeace priveşte disciplina istoriei noastre: „trebue valorificată istoria locală ca punct de mânecare şi ca temelie firească a istoriei naţionale" (p. liO). — Şi mai departe: „Postulatul acesta impune învăţământului istoric o ţinută democratică, îndrumându-1 să caute a pătrunde tot mai mult în straturile adânci ale societăţii româneşti din trecut, în straturile populare, viaţa cărora s’a desfăşurat în toate ţinuturile la fel, câtă vreme a celor dela conducerea societăţii a fost mai diferenţiată potrivit cu influenţele ce s’au exercitat asupra ei în timpul cârmuirilor străine". „In viitor va trebui să se înfăţişeze însă, pe lângă rolul istoric al conducătorilor şi felul de traiu al celor conduşi, al celor umili, din mijlocul cărora s’au ridicat adeseori figuri istorice de ţărani sau de preoţi mucenici, cari prin lupta şi sacrificiul lor merită să stea, într’un manual de istorie, oricând alături de cele mai strălucite figuri de domni sau voevozi". (p. 117—18). * E un sănătos punct de vedere care, în toată modestia lui, cred cu puţina mea competenţă că poatţ fi meditat chiar de aceiscormonitori ai trecutului cari aspiră mai mult decât simpla glorie remunera* torie a manualelor şcolare, OVIDIU PAPADIMA 517 © BCU Cluj CRONICA MĂRUNTĂ EROTISMUL MINULESCIAN. - Pagini Literare, buna revistă pe care d. Teodor Murăşanu o scoate la Turda, are in numărul pe Octombrie—Noembrie, un studiu interesant al d-lul Romulus Demetrescu despre „Iubirea In poezia lui I. Minulescu''. El merită să fie subliniat cu atât mai mult cu cât critica de azi aservită unor anumite edituri şi unei anumite atitudini, e lipsită de asemenea preocupări. Spiritul de trib literar o limitează In prezent şi rolul ei se reduce la recensia laudativă sau negativă, după cum autorul considerat face sau nu parte din trib. Scriitorii de ieri sânt uitaţi, ca şi cum n’ar fi fost. O singură excepţie , Eminescu, deopotrivă de romanţat şi studiat. Dintre formele activităţii literare actuale, critica e cea mai sterilă şi mai lipsită de preocupări largi şi desinteresante. Studiul d-lui Romulus Demetrescu, anunţat ca un fragment dintr’o lucrare mai amplă asupra lui Ion Minulescu, iese, obiectiv şi serios, din ţarcul tribului. Minulescu, a cărui operă e atât de împlinită, con-stitue o atracţie şi pentru studiul influentelor şi pentru rolul pe care l-a jucat poezia lui în primul sfert al veacului, dar şi pentru ceeaCe poate supravieţui din creaţia lui. Azi, perspectiva e prielnică unei judecăţi de ansamblu şi de clasificare. D. Romulus Demetrescu atinge în capitolul publicat erotica minulesciană, discutând-o ca pe un derivat al decadentismului francez. Chestiunea e susceptibilă de bogate cercetări de influenţe. Dintre poeţii francezi, citaţi de d. Demetrescu, lipseşte încă Tristan Klingsor, care după părerea noastră, exercită cea mai mare înrâurire asupra erotismului mlnulescian, care, dacă e brutal, sensual şi cochetează cu patalogicul, — cum îl defineşte criticul — nouă ni se pare că înclină mâi puţin spre macabru. Baudelaire e uneori macabru fiincă astfel reflectează desgustul de sensaţia erotică. Minulescu nu atinge însă această notă psihologică adâncă 5 el e întreg în sensaţie şi e fericit, ca Tristan Klingsor, ceeace constitue superficialitatea sa, „inesteticul", după cum zice d. Demetrescu, sau, mai deadreptul: imoralismul acestei poesii. Patologic sau cochetând cu patologicul, e poate prea mult zis. Erotismul acesta e al omului-animal, şi atâta tot. Periferic fiindcă angajează epiderma, el nu are un conţinut sufletesc. ,,Eroii“ poeziei lui Minulescu se întâlnesc se iubesc şi se despart fluierând, fără regrete pentru ieri, fără angajament pentru mâine. Simulacru al decadentismului parizian, nu e mai puţin adevărat că acest erotism venea ca o notă nouă în poezia românească. Minulescu l-a cântat foarte muzical — e incontestabila lui originalitate— şi a cucerit gustul tuturor adolescenţilor cu înclinări pentru trotuar. In poezia românească s’ar putea defini trei tipuri de iubire i erotica realistă a lui George Coşbuc, pentru care iubirea e funcţia creatoare de viaţă j erotica idealistă a lui Eminescu, pentru care femeea e „prototipul îngerilor'’, idee care, la Vlahuţă. devine un principiu cosmic j şi erotica sensaţională a lui Minulescu, pentru care iubirea nu e nici funcţie creatoare de viaţă şi cu atât mai puţin principiu cosmic, ci o simplă portocală mâncată la colţ de stradă. D. Romulus Demetrescu are perfectă dreptate când găseşte că Romanţă fără muzică e cea mai frumoasă poemă erotică a lui Minulescu. Fiindcă e aproape pură. După gustul nostru, ceeace rămâne ca un plus incontestabil în poezia românească sânt poemele în care Minulescu cântă marea şi nostalgia depărtărilor. Un lucru care iese din cadrul articolului semnalat. L EXPERIENŢE POETICE. - Când Lucian Blaga s’a impus în poezia noastră, arta lui izbia mai ales prin conturul tare al imaginilor inedite, care parcă împrumută carne unor idei aproape inefabile şi unor sentimente trăite în singurătăţile înalte ale metafizicei. A urmat după aceea, o vânătoare nebună, de imagini stil Blaga. Tinerii versificatori auzeau cu toţii cum se izbesc razele lunii de geamul cafenelei şl fiecare se întrecea să prindă câteo scamă din „paradisul în destrămare1'. Furia s’a stins apoi încet şi imitatorii au obosit^ Astăzi e moda Arghezi şi Ion Barbu. Ermetismul „jocului secund" care îşi potriveşte cuvintele după norma personală a unei abstracte viziuni numerice despre lume, cred tinerii versificatori că poate fi obiect de imitat, chiar dacă din spiritul lor nu-1 solicită o viziune ca a lui Ion Barbu. Din Arghezi e imitată sintaxa şi tot astfel trivialităţile din care acest scriitor face chenar luminei. Mai ales sintaxa lui Arghezi, calchiată uneori după versul francez, iar alteori după capriciul atavic, sintaxă neromânească, semnalată la început cu entuziasm de recensenţii evrei, devastează versurile începătorilor. Arghezis-mul e îndeosebi deformaţie sintactică. Exagerările originalului au devenit principiile imitatorilor. îmbinarea ermetismului cu diformaţia sintactică dă versului curent un aspect de şaradă şi un sunet hurducat ce violentează auzul ca o carabă stridentă. Tinerii imitatori sânt convinşi că fac artă superioară caricaturizând până la absurd defectele sau caracteristicele maeştrilor aleşi. Răsfoiesc un nou volum de versuri, expresie fidelă a acestui fel de a scrie. Nu e nevoe de nu- 5l8 © BCU Cluj melc autorului, fiindcă nu e un caz izolat. Volumaşul ilustrează molima literară a momentului. Tu, vremii, clipele, ca să o prindă, Săgeţi vibrând In fugă orbitoare, l le-ai întors, arzând ca o oglindă Un pumn de raze ce-ar lupta în soare. Un alt exemplu, Prin gârla ploii peste pietrişul rar, vei lua-o, Al stelelor spălate, trecăndu-l ca un prund. Tănărul care scrie astfel, nu e totuşi lipsit de Însuşiri personale. E insă obsedat de arta maeştrilor exaltată de critică. Atunci când a isbutit s’o mai ignore, el dă poezie bună cum e următoarea, Şoimul tresare în zbor rătăcit Prima oară pe singurătate: . Cuib de frunze aprinse, în spate Soarele cade — şi risipit. Cerând întoarcere în rotogoale, Cuibului roşu, cald şi apus, Silnic se adânceşte în sus, Şoimul cel mic peste stâncile goale. Iar când rămâne singur cu el însuşi, asemenea puiului de şoim care învaţă să zboare fără maestru, încheagă strofe splendide cum e aceasta, Mi-s braţele subţiri, o să înceapă Răceala să le ’nfăşure ca ghiaţa Plante — amorţite ce urcând prin apă Se ’ntind să mai ajungă suprafaţa. Mai ales aceste versuri adeveresc un talent real, contrafăcut în restul cărţi de obsesia defectelor „magistrale". Cred că una din pricinile pentru care atâţia tineri cu reale însuşiri nu izbutesc totuş să fie personali în versurile lor e această nenorocită obsesie. Voind să fie original prin caricaturizarea defectelor cu mare prestigiu curent, se pomenesc reduşi la acelaşi numitor comun. Unul scrie ca toţi şi toţi ca unul, fiindcă procedeul s’a generalizat. REVOLTA D-LUI N. IORGA împotriva putrefacţiei literare şi acţiunea sa de purificare a spiritului artistic sânt întâmpinate ostil de criticii din subsolul Adevărului. Alături de el, multe din micile reviste tipăresc injurii împotriva celor cari detestă pornografia. Nicio mirare, pornografia nu se poate apăra decât prin pornografie. Dar ceeace ne-a mirat într’adevăr e că o publicaţie, ce-şi zice „legionară" sare ea însăşi în apărarea turpitudinii literare de azi. Cum, camarade, aşa crezi dumneata că se afirmă spiritul nou î înfăţişând idealurile ca pe nişte cadavre viermănoase şi contemplând stelele cerului răsfrânte în hazna ? Acesta e pentru voi omul eroic ? Asta să fie ordinea nouă pentru care luptaţi ? In pornografie vedeţi voi oglindită „România verde" din vis ? Desgustătoare prostie, pe care refuzăm s’o numim legionară 1 Dar întorcându-ne la criticii din subsolul Adevărului, regăsiţi în perfect acord cu bietul ..legionar", aceştia apără esteticul împotriva moralităţii. Ei cred că puritatea artei e altceva decât puritatea morală, fiindcă nu văd in artă splaiul ci numai forma. Forma perfectă dispensează de puritate morală. Cu alte cuvinte, poţi face obiect de artă din orice, cu condiţia învelişului formal. Adevărat să fie 1 In natură, baliga e ceva cu totul inestetic j în artă însă ar căpăta o valoare estetică printr’o descriere magistrală sau printr’o reprezentare picturală. Inchi-puiţi-vă pe Dante închinându-i terţine sau pe Leo-nardo meşteşugindu-i imaginea In culori superbe! E posibilă această aberaţie ? Şi totuş, asta e ceeace apără criticii din subsolul Adevărului, în numele esteticei pure! Forma, evident, e condiţia elementară a artei, dar puritatea morală nu e o chestiune de formă, ci una de spirit sau de conţinut. Şi din acest punct de vedere, arta nu poate avea un obiect diferit de acela al moralităţii. O separaţie între ele însemnează reducerea artei numai la formă, adică degradarea ei. Rafael a pictat crini şi îngeri şi madone, ridicând forma artei până la divina puritate a acestor idei estetice. A da însă formă artistică turpitudinii nu însemnează a valorifica turpitudinea, ci a ticăloşi forma. Hlamida de purpură şade bine pe umerii împăratului, dar pe coama porcului e o porcărie dacă o arunci. D. N. Iorga se ridică vehement împotriva acestui fel mizerabil de a face literatură. Noi, cari nu putem să-i uităm crima de a ne fi suprimat Calendarul, nu sântem totuşi atât de orbiţi de patimă, încât să nu vedem câtă dreptate are în această chestiune. Răul e imens. Pornografia şi scatografia au fost investite cu prestigiul marei arte, iar astăzi au ajuns materie de educaţie şcolară. Am rămas înmărmurit când am văzut în cartea de română pentru clasa cincea secundară, întocmită de un profesor: d. M. Carp, reproduse poesii din Flori de mucigaiu, iar această operă figurând în lista cărţilor ce trebuiesc citite de elevi! Inchipuiţi-vă pe băieţaşii şi pe fetitele de 15 ani recitând sau analizând cu profesorii lor faimoasele versuri: ' Curvă dulce cu mărgăritărel de Maiu... sau pe celelalte cu marafetul ţigăncii dorit de gura poetului! E îngrozitor! Nu există ţară pe lume unde principiile călăuzitoare să fi decăzut atât. Autoritatea şcolară ea însăşi, infectată până în măduvă de virusul pornografic, ucide sufletul copiilor noştri cu astfel de literatură. Nu campania d-lui N. Iorga, ci campania cea mai violentă a părinţilor e necesară împotriva dascălilor şi împotriva Ministerului educaţiei naţionale, siniştrii complici ai pornografilor la distrugerea sufletului copiilor noştri. Apărarea acestor copii e o datorie prin orice mijloace şi împotriva oricui. 519 © BCU Cluj SFÂRMA-PIATRĂ, eleganta şi răspândita revistă săptămânală a naţionalismului militant a Împlinit un an de existenţă. Fireşte, o revistă politică, unică In România. Nu atârnă de niciun partid şi de nimeni. E In special opera unui gazetar cunoscut şi cititorilor noştri din două articole publicate la rubrica «Idei, oameni, fapte“ despre Salazar şi despre De la Roque. D. Al. Gregorian s’a relevat prin această revistă nouă ca un spirit viu şi inventiv, creindu-i o fizionomie grafică aparte şi dând astfel scrisului naţionalist un vestmânt de distincţie cum n’a avut până acum. Articolele sale, scăpărând de inteligenţă ironică şi de o vervă proaspătă şi stăpânită, 11 si-tuiază In rândul celor mai eminenţi publicişti politici de azi. Alături de el, Sfar/nă-Piatră a făcut cunoscut României tinere un mănuchiu de condee remarcabile. Robust şi cu o judecată sigură Pan M. Vizirescu, calm şi sfătos, cu aderenţe adânci la realităţile româneşti Ovidiu Papadima, patetic şi social Grigore Popa, sistematic In grija lui de ţărănime Octavian Neamţu, personal şi nou In stil Niţă Mihal, contemplativi Septimiu Bucur şi Axente Sever Popovici, caustic şi bine informat Emil Boroianu, armonios Vfntflă Horia. Scrisul acestor tineri svâcneşte de indignare şi exultă de credinţa fanatică in destinul neamului lor. O primăvară de speranţe isbucnită din dezolarea unui prezent detestat. Acelaş spirit se manifestă In versurile lui Valeriu Bora şi Petre N. C. Paul eseu, precum şi în contribuţia celorlalţi colaboratori ocazionali. Ceeace aduce Sfarmă-Piatră e o înobilare a publicisticei naţionaliste. Un nivel intelectual atât de susţinut, e frazare şlefuită a ideilor, o critică virulentă fără să cadă in trivial, o credinţă cinstită şi dreaptă, afirmată împotriva oricui. E ceeace lipsia cu totul din scrisul politic al celor din urmă ani. Sfarmă-Piatră e o fereastră deschisă spre viitor şi o justificare politică a generaţiei noi. SCRIITORII JERTFIŢI. - In Convorbiri Literare (August-Octombrie) d. loan Petrovicf recheamă din uitare figura lui Andrei Naum, poet şi căpitan de rezervă, căzut la Mărăşeşti. O evocare duioasă in cadrul amintirilor de viaţă universitară, domeniu In care autorul acestui articol, personalitate cu multiple Înfăţişări, şi-a câştigat un loc de elegant prozator liric. Citindu-1, mi-am adus din nou aminte de scriitorii căzuţi in războiu şi de ingratitudinea noastră a tuturor. Cine mai pomeneşte azi de acest Andrei Naum, afară de d. I. Petrovicf, care a studenţii împreună cu dânsul? Cine mai pomeneşte de Mihail Săulesctt voluntarul căzut la Predeal In primele zile ale războiului ? De tânărul Constantin Titus Sloika ? De poetul Rapsodiilor şi Baladelor, foarte originar povestitor In acelaş timp, Ion Bârseanul, văzut ca farmacist mi se pare ? Ani de zile am întrebat de sfârşitul acestuia din urmă şi pe nimeni n’am găsit să ştie ceva precis. Şi mai sânt încă, scriitori morţi în floarea tinereţii, dispăruţi cu nume cu tot In gloria României. Operele lor nimeni nu le adună, nimeni nu le reeditează. S’au risipit ca şi oasele lor. Figurile lor nimeni nu le aşează In nimbul recunoştinţif şi al pietăţii. Nici măcar o carte de şcoală nu vorbeşte de vreunul dintre ei. Şi ce frumoase lucruri se pot alege pentru tineret din poesiile lui M. Săulescu sau, mai ales, dintr’ale lui Ion Bârseanul 1 Şi ce exemple de abnegaţie şi de jertfă în acelaş timpi La Paris, în Panteon, se pot citi pe zid, In litere de aur şi Încadrate în lauri, numele celor aproape 300 de scriitori francezi căzuţi In războiu. Noi avem numai câţiva şi i am uitat cu desăvârşită ingratitudine Poate d. Perpessicius, care ţine un condeiu fin cu mâna stângă, — fiindcă pe cea dreaptă a îngropat-o. în tranşee alături de oasele lor, — ar fi cel mai chemat să ne dea o carte despre opera şi jertfa acestor scriitori eroi. RAZE DE LUMINĂ „revista studenţilor in teologie din Bucureşti", e, fără îndoială, cea mai serioasă şi mai persistentă (anul VIII 1) dintre publicaţiile scoase de studenţi. Supraveghiată de eminentul profesor d. Teodor Popescu, care aduce in ultimul număr sfaturi despre carte şi biblioteca individuală, şi redactată de tânărul Teodor N. Manolache, ea se distinge prin demnitate intelectuală şi printr’o excepţional de bogată cronică a faptelor, a problemelor a cărţilor şi revistelor naţionale şi europene. Sub acest din urmă raport e, fără exagerare, o publicaţie unică în România. Remarcabile In acest număr t articolul d-lui Ştefan Cârstoiu de situare a studentului teolog în mentalitatea contimporană, al d-lui Gheorghe Cront despre „Elenismul în religie", precum şi încercarea d-lui Petru Ionescu: „Prolegomena la o fenomenologie a religiunil". Cine se interesează de faimoasa doctrină sofianică a lui Sergiu Bulgakow, — asupra erorilor căreia noi am atras atenţia Încă de acum şapte ani In Gândirea, — şi de stadiul ei critic, actual, va găsi în Raze de Lumină un interesant referat. NICHIFOR CRAINIC ANUL XV—Nr. 10 DECEMVRIE 1936 © BCU Cluj