ANUL XV-Nr. 8 OCTOMVR1E 1956 SUMA R U L: NICHIFOR CRAINIC. Spiritualitate şl Românism ... V. VOICULESCU . Noul vânător....................... D. CIUREZU. Fir de aur ........................‘ ' VICTOR ION POPA i La «Încercarea puterilor" sau alegerea omului de neom ................................ OCTAVIAN ŞIREAGU : Poem cu umbră de nuc . OLGA CABA . Poesii ..................... D. STĂN1LOAE: Românism şl Ortodoxie..... NIŢĂ MIHAI. Spaţiul mioritic................................ VINTILĂ HOR IA. Către o nouă cunoaştere a omului. • PAN. M. VIZIRESCU. O prezentare necuviincioasă a lui Etninescu .................................................. O VIDUL PAPAD1MA. Dan Botta: Limite—Al. Dlma: Zăcăminte folclorice !n poezia noastră contemporană. — Victor Ion Popa. Sfârlează cu fofează. — Mihall Şerban. Infirmii.—Serglu Vladlmlr: Jurnalul unui om inutil—Mihall Celarianu. Femeia sângelui meu • • REA. Comemorarea lui Gib I. Mihăescu .... 422 ADIMA: Revista «Azi*.—Cum se scrie......... 424 lESENE IN INTERIOR . Demlan şi Şt. Dimitrescu. XEMPLARUL 20 LEI ION P1LLAT. Poesii . IDEI, OAMENI, FAPTE CRONICA LITERARA CRONICA MĂRUNTA k © BCU Cluj Omul forte reuşeşte jn lupta pentru viaţa, sănătatea est& primul factor al succesului, lată aci. pentru a păstra nervi» liniştiţi, “creerul limpede, muşchii sprinteni şî corpul vio», o reţetă care a făcut toate probele î e.te de a a turna un flacon de Quintonine într'un litru de vin de masă fi de a lua. înaintea fiecărei mese. un păhărel dîn acest delicios vin fortîfiant. £31. J. Coud urier, 99, bulevard du Temple. din Paris, a făcut experienţa şî scrie : „Sunt ani de zile dc când întrebuinţăm în casă Quintonine; na noam săturat niciodată de acest produs care constitue pentru noi cel mai bun tonic'1. Nici un fortifiant nu poate fî comparat cu Quintonine pentrucă nici unui nu coţîne atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect. eficace — şi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge la cel mai mic semn de oboseală. quintonine: PRODUS FRANCEZ.— LABORATOARELE HELIN LX FARMACII $1 0ROGUERM © BCU Cluj t GÂNDIREA D« profesor C. Rădulescu-Motru se manifestă, mai ales dela o vreme încoace, ca un adversar hotărît al ortodoxiei. Distinsul dascăl de filosofie nu mai vrea să admită sub nici o formă credinţa strămoşească şi pledează necontenit pentru excluderea ei din cuprinsul vieţii româneşti. Această atitudine se susţine cu îndârjire în ultimele sale trei lucrări: în Personalismul energetic mistica religioasă e înfăţişată ca un fenomen morbid oarecare; în Vocaţia directiva revistei Gândirea e divulgată ca „o compromitere a ideii ortodoxismului" 5 în Românismul atacul capătă un accent definitiv şi neîndurat: ortodoxia trebuie exclusă din conţinutul românismului. „Catechismul noii spiritualităţi", adresat în deosebi tineretului şi învăţătorilor, îi sfătueşte să se lapede de ortodoxie ca de ceva incompatibil cu „noul naţionalism". Ne aflăm deci în faţa unei campanii sistematice de dărâmare a credinţei religioase în genere. Fiindcă, cerând eliminarea ortodoxiei din viaţa românească, d. C. Rădulescu-Motru nu se rosteşte pentru înlocuirea ei cu vreo altă formă de creştinism sau cu vreo altă religie din afară de creştinism. Astfel, sântem îndreptăţiţi să atribuim acestei campanii un caracter de ateism filosofic militant. D. C. Rădulescu-Motru, omul blând, îngăduitor şi civilizat, pe care îl cunoaştem foarte bine, se situiază, fără să-şi dea seama, poate, în rândul bezbojnicilor sovietici, cari şi-au făcut suprema onoare din lupta împotriva lui Dumnezeu. Dacă admitem propria-i mărturisire că domnia sa, scriind despre românism, gândeşte „în conformitate cu noua spiritualitate a Europei", această spiritualitate (ca să zicem aşa) e de două feluri opuse: sau ateistă sau teistă. Principiul oficial al Statului sovietic e ateismul. Principiul spiritual al Statului fascist e, după însăşi declaraţia lui Benito Mussolini, catolicismul, pentru motivul că acesta constitue tradiţia religioasă a poporului italian. Altă „spiritualitate nouă" în Europa nu există. Am putea pomeni ca formă intermediară religia germanică imaginată de d. Alfred Rosenberg, filosoful naţional-socialist, dar aceasta e o aventură pitorească şi disparentă în marele fenomen al renaşterii germane; Statul hitlerist admite ca religie oficială protestantismul şi ar fi gata să se împace tot aşa de bine şi cu un catolicism rectificat în cadrele suveranităţii germane, adică eliberat de înrâurirea politică a Vaticanului. In niciun caz nu se poate spune despre naţional-socialism că ar fi bezbojnic. D. C. Rădulescu-Motru, propunând reforma Statului românesc în sensul prefacerii lui din burghez în ţărănesc, şi eliminând principiul religios, ne obligă, deci, să-l clasăm între bezbojnici. Până la o eventuală lămurire din partea domniei sale, nimic din scrisul său mai recent nu ne îndreptăţeşte să-l calificăm altfel. E un fel de Iaroslavschy român, (laroslavschy, evreu de origine, e şeful ateismului militant din Rusia sovietică). . DE NICHIFOR CRAINIC 377 © BCU Cluj Ingăduindu-ne totuş să nu-1 socotim atât de fioros pe cât îl arată aparenţele, vom discuta cu toată liniştea motivele sale antiortodoxe. Dar mal întâiu, credem necesar să spunem că, deşi riscăm să ne repetăm, consecvenţa în gândire şi în atitudini nu e în firea filosofului Rădulescu-Motru. Antiortodoxul de azi a fost acum treizeci de ani un cald apologet al ortodoxiei, în cartea de frumos răsunet Cultura română şi politicianismul (1904). In atmosfera universitară ateistă sau indiferentă a vremii aceleia, era o raritate ca un învăţat român să se mărturisească pentru Biserică. Curajul acesta îl avusese încă dela 1900 genialul Nicolae Paulescu, fundatorul ştiinţific al naţionalismului creştin. După dânsul, venea în numele filosofiei, d. C. Rădulescu-Motru. Moşier oltean şi conservator pe-atunci, combătând în pomenita carte liberalismul venetic, stricător de legi şi datini, d. Motru îi opunea, între alte instituţii străvechi, ortodoxia noastră populară, cu convingerea patetică a necesităţii ei de neînlăturat pentru viaţa poporului nostru. Ostilitatea sau ignorarea ei din partea politicianismului i se părea o crimă. Era convins că poporul român n’ar fi putut în niciun caz să îmbrăţişeze o altă formă de creştinism: „Poporul român a mers din instinct către Biserica ortodoxă “ (p. 115). Această alegere îl deosebeşte de toate popoarele occidentale. E adevărat că filosoful nostru nu vedea în ortodoxie decât „formalismul ritual" adică slujbele bisericeşti, dar tocmai puterea mistică a ritualului asupra sufletului popular „incult" e ceeace îl încânta şi îl entusiasma. Descriind efectul pacificator al unei slujbe asupra unui ţăran înebunit de durere, d. C. Rădulescu-Motru adaugă această emoţionantă notă personală: „Din acea zi am înţeles misterul cultului ortodox. Din acea zi am alungat din mintea mea toate gândurile sceptice, pe care le adunasem din cele văzute în ţările străine, şi de aci înainte am ascultat cu adânc respect slujba însoţită de atâta formalism a acelei Biserici din care se revarsă o influenţă atât de binefăcătoare asupra neamului meu întreg", (p. 114). Dacă d. N. Iorga s’a lăsat totdeauna entusiasmat de puterea culturală a ortodoxiei noastre istorice, refuzând să înţeleagă ceva din fiinţa ei mistică şi negându-i total, mai ales în timpul din urmă, acest caracter fără care totuşi ortodoxia n’ar mai fi nimic, d. Rădulescu-Motru se înclina cu adânc respect tocmai în faţa misticei liturgice, neluând în considerare puterea culturală a bisericii. In treacăt fie zis, ceeace numia domnia sa formalism ritual e în realitate uriaşa poesie a slujbelor ortodoxe, în care e difuzată la îndemâna tuturor întreagă dogmă a Bisericii răsăritene. Oamenii noştri de cultură n’au însă curiositatea să citească măcar o carte de ritual; ar avea atunci cheia cultului liturgic şi fără îndoială, n’ar mai vorbi de formalism. Ei cunosc această poesie din nazalizarea preotului şi a cântăreţului dela strană, — dacă o cunosc şi aşa, — şi atunci cultul le apare ca un formalism. In acest „formalism" însă, d. C. Rădulescu-Motru intuia just la 1904 fiinţa mistică a ortodoxiei, indisolubil legată de sufletul poporului nostru. Ritualul în sâmburele lui liturgic nu este altceva decât însuşi Hristosul mistic împărtăşit poporului. Ce minune diabolică l-a transformat fundamental pe filosoful nostru, făcând din el un apostat şi un bezbojnic? Atitudinea de atunci şi atitudinea de azi sânt diametral opuse. Domnia sa nu ne dă niciun motiv, nicio explicaţie pentruce neagă atât de categoric ce afirma odinioară atât de patetic. Ca profesor de filosofie ar fi fost dator s’o facă pentru a nu da discipolilor săi impresia unei inconsecvenţe absurde. S’ar putea presupune că această bruscă ridicare a d-lui Motru contra d-lui Motru corespunde saltului dintr’un partid într’altul. Apologetul ortodoxiei era conservator 5 apostatul e naţional-ţărănist. E nedemn în orice caz să atribuim unui filosof asemenea decapitare odată cu schimbarea clubului politic. Căci o consecvenţă i-a rămas d-lui Motru : antiliberal pe când era conservator, se manifestă tot aşa de când e ţărănist. Astăzi însă nu mai vede 378 © BCU Cluj în liberalism duşmanul ortodoxiei. Sau vede şî—i pare bine pe când altădată îi păfea rău. Dar inconsecvenţa sa e şi mai stingheritoare când, îmbrăţişând ţărănismul şi devenindu-i filosof, elimină ortodoxia în care vedea cândva religia „providenţială" a neamului nostru. Tăcerea sa, când era dator să se explice, e asemănătoare mai degrabă cu aceea a neofiţilor francmasoni, cari se simt obligaţi să păstreze misterul în care au fost captaţi. N’am putea spune cu siguranţă dacă d. Motru e francmason, dar noua sa atitudine şi noua sa ideologie sânt grozav de aidoma cu doctrina Marelui Arhitect al Universului înstelat de pistrui. Dacă semnalăm această inconsecvenţă atât de izbitoare şi atât de nelămurită, o facem cu părerea de rău de a constata dureroasa neseriositate a judecăţilor d-lui profesor C. Rădulescu-Motru, venerabilul catechet al noii spiritualităţi fără Dumnezeu. Acum pentru care motive elimină ortodoxia din sfera românismului? După vechea părere a d-lui Motru, poporul român a mers instinctiv către Biserica ortodoxă, ca planta către lumina soarelui. Şi această părere e adevărată în sensul că în istoria noastră nu există niciun moment de deliberare pentru a îmbrăţişa sau nu credinţa răsăriteană. Nu există un păgânism românesc anterior creştinismului românesc. Noi nu ne-am botezat ca Slavii, ca Bulgarii, ca Ungurii sau ca Germanii, ci ne-am născut creştini. Istoricii noştri vorbesc de un spiritualism tracic care a rămas în noi ca un fond atavic foarte apt pentru a fuziona cu duhul creştin. Această fuziune se petrece în chip atât de firesc încât istoria nu poate preciza o distincţie iniţială între creştinism şi românism. Dar tocmai această imposibilitate de precizare a unui moment deliberativ e dovada fuziunii organice dintre ortodoxie şi sufletul românesc. Noi apărem în istorie pur şi simplu ca popor ortodox. Acest caracter e atât de puternic încât chiar într’o vreme când nu eram perfect organizaţi nici ca Stat nici ca Biserică, încercările de catolicizare n’au putut lăsa nici o urmă precum nici o urmă n’au lăsat mai târziu încercările de protestantizare. Ortodoxia, deci, nu e un element suprapus românismului, ci însuş modul lui de a se manifesta religios. După noua părere a d-lui Motru însă, ortodoxismul fiind o „revelaţie invariabilă" n’ar putea fuziona cu românismul, care e un mod episodic, actual, de manifestare a neamului nostru. Deapururi acelaş, ortodoxismul e osândit să rămână într’o regiune inaccesibilă. Dacă s’ar ciocni întâmplător cu românismul actual, aceasta ar însemna nici mai mult nici mai puţin decât desfigurarea şi a unuia şi a celuilat. După această părere a filosofului apostat, ortodoxismul e bun cu condiţia să nu fie practicat. HI e spiritualitate întrucât nimenea nu-1 trăeşte; românismul e altă spiritualitate nouă, modernă, întrucât rămâne pur de orice amestec cu ortodoxismul. Noua concepţie a d-lui Motru aduce foarte mult cu deismul francmasoneriei scoţiene, după care Dumnezeu, recte Marele Arhitect, a creat cândva lumea şi apoi a părăsit-o fără niciun amestec, în seama venerabililor maeştri ai lojilor. ' Afirmaţia d-lui Motru că ortodoxismul e revelaţia invariabilă ce nu se poate moderniza în spiritul timpului, adică nu se poate actualiza, e un non-sens. Căci ce însemnează revelaţie decât vărsarea în timp şi în spaţiu a principiului divin de viaţă ? Revelaţie în afară de timp şi de spaţiu nu există. Un ortodoxism cum îl concepe d. Motru e însăşi negaţia ortodoxismului. Soarele, ca să luăm un exemplu din lumea fizică, ni se revelează prin lumină. Dar dacă lumina lui n’ar intra în aerosfera pământului, pentru noi soarele ar fi ca şi cum n’ar exista. Principiul lui de viaţă devine fecund în atingerea luminii cu lucrurile pământului. In sine lumina e, poate, invariabilă, dar ea devine actuală în atingerea cu pământul. Această actualitate continuă nu păgubeşte întru nimic caracterului permanent al luminii. Fără îndoială că revelaţia e invariabilă (într’un anume fel) 379 © BCU Cluj dar din moment ce e revelaţie adică vărsare în timp şi spaţiu a principiului divin de viaţă, puterea ei spirituală e permanent actuală ca puterea luminii solare. A spune că ortodoxia nu e modernă, adică nu e actuală, e tot una cu a spune că lumina soarelui e anacronică. Ceeace e divin nu e nici vechiu nici modern, ci actual. Domnului Motru i se pare că revelaţia e anacronică fiindcă e tradiţie. Tradiţia ar avea în acest caz un caracter static. Aşa o înţeleg toţi cei cari nu sânt stăpâni în sensul cuvintelor şi al ideilor. Dar tradiţie însemnează transmisiune adică lucrarea prin care predau ceva pentru a ii purtat mai departe. Când zic că revelaţia creştină e o tradiţie înţeleg prin aceasta că substanţa ei pururi aceeaşi se transmite din veac în veac, din loc în loc, din generaţie în generaţie şi e veşnic nouă şi actuală ca talazul aceluiaş ocean de viaţă spirituală bătând în ţărmul prezentului. Tradiţia în sens creştin e dinamismul istoric al revelaţiei pus în lucrare de energia harului dumnezeesc. Sângele nu e şi el o tradiţie ? Şi totuşi se poate imagina ceva mai mobil, mai în mişcare decât el ? Din momentul când sângele s’ar închega în imobilitate, viaţa ar înceta. El se transmite pentru a creea mai departe, în ordinea biologică, generaţii noi. Tot astfel revelaţia se transmite în ordinea spirituală pentru a transforma pe noii veniţi în fiinţe cât mai duhovniceşti. Când zic că revelaţia e modernă adică actuală nu înţeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică ea modifică spiritul timpului, acordându-1 cu spiritul lui Hristos. Hristos e Logosul lui Dumnezeu şi Logosul lumii. Raţiunea de a fi a lumii nu e în ea însăşi, ci în Dumnezeu prin Isus Hristos. Lumea nu poate fi în Dumnezeu dacă nu e în Logos. Per Christum hominem ad Christum Deum. Cât de adevărat e acest principiu fundamental al creştinismului ne arată negativul lui din vremea de azi. Un popor sustras din raţiunea de a fi a vieţii şi alunecat în ateism recade în anarhie, în haos şi în moarte. Revelaţia (Christus homo) e drumul care duce şi menţine pe oameni şi neamurile în raţiunea de a fi a lumii, raţiune care e Christus Deus. Mântuitorul e întru atâta Mântuitor întrucât, revelându-se prin umanizare, a dat putinţa tuturor oamenilor existenţi şi posibili să se îndumnezeiască prin har. Ce poate fi şi ce este omul în creştinism ne-o spune unul dintre cei mai mari sfinţi ai ortodoxiei, Simion Noul Teolog 5 „Eu sânt om prin natură şi Dumnezeu prin har“. Nu cunoaştem în toată istoria misticei creştine o definiţie mai lapidară decât aceasta, a spiritualităţii. Spuneam în articolul trecut că spiritualitatea e viaţă omenească asimilată Duhului Sfânt si că ea are un îndoit caracter: divin si uman, adică e teandrică. In mod cu totul arbitrar, d. C. Rădulescu-Motru despoaie spiritualitatea creştină de caracterul ei uman şi născoceşte o spiritualitate a românismului de caracter pur antropic sau natural, pentru a facilita prin acest artificiu o separaţie şi o incompatibilitate între ortodoxie şi românism. Aplicând definiţia de mai sus istoriei poporului nostru, adică românismului în succesiunea manifestărilor sale, putem spune că neamul românesc e antropic prin natura sa etnică şi creştin prin aderenţa instinctivă la ortodoxie, cum ar fi zis d. Motru cel de-acum treizeci de ani. Istoria noastră, atât de puţin şi de parţial interpretată până azi, nu se poate înţelege cu adevărat decât sub unghiul de privire al teantropiei. Ea are un caracter naţional, suficient scos în relief, şi un caracter spiritual mai presus de toate, aproape total ignorat încă. Spiritualitatea unui neam, ziceam în articolul trecut, se poate descifra din faptele lui istorice şi din instituţiile pe care le-a creat în vederea sublimei aspiraţii către Divinitate, către viaţa în Duhul Stânt. Caracterul ortodox cu care neamul nostru apare pe lume se întipăreşte pentru totdeauna în manifestările lui istorice culminante. Putem să-i atribuim istoriei noastre o îndoită tendinţă: de intensitate şi de expansiune. Tendinţa de intensitate se caracterizează prin procesul de formaţie a individualităţii etnice şi prin 380 © BCU Cluj atracţia diferitelor fragmente ale neamului nostru unele către altele pentru a închega unitatea naţională. Tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru în voinţa de a respira în largul ecumenic al ortodoxiei. In virtutea intensităţii, neamurile ortodoxe se deosebesc prin individualităţile lor etnice 5 în virtutea expansiunii se armonizează prin personalităţile lor religioase pe planul superior al spiritualităţii ecumenice. Cultivarea individualităţii nu e ceva străin de ortodoxie sau ceva opus ei, fiindcă individualitatea e condiţia umană a spiritualităţii. Precum avem datorii către trupul nostru fiindcă numai trăind ne putem cultiva personalitatea sufletească, tot astfel avem datorii către corpul naţional fără care participarea la opera ecumenică n’ar fi cu putinţă. D. Motru nu e deloc în nota justă când atribue ortodoxiei un desinteres complect pentru lucru. rile practice de vreme ce ea ne impune datorii către corp şi deci către corpul naţional. Dacă românismul n’ar avea decât un înţeles practic, cum crede domnia sa, de promovare a vieţii etnice, aceasta nu l-ar izola totuşi de sfera ortodoxiei. Unul din principiile concepţiei ortodoxe este acela de a a distinge pentru a uni. A distinge unităţile naturale ale vieţii (căci în viaţă nu există uniformitate, cî varietate) şi a le uni pe planul spiritual ecumenic. Ortodoxia respectă aceste unităţi variate alei naturii fiindcă ele sânt opera creaţiei dumnezeeşti, le conservă şi le cultivă pentru a lej desăvârşi, adică pentru a le face părtaşe la Divinitate în măsura puterii cu care a fostj înzestrat fiecare lucru creat. Căci viaţa întregului Univers, adică a întregii lumi creaturale, nu numai a omului, după concepţia creştină, e participarea la viaţa divină în măsura unei asemănări mai depărtate sau mai apropiate de Dumnezeu, după cum o poate realiza fiecare. Biserica noastră se roagă nu numai pentru oameni, ci pentru toate vietăţile şi lucrurile din lume. Acest principiu al distincţiei în ordinea naturală îl respectă ortodoxia chiar în organizaţia ei pământească sau practică. Ecumenică în spirit, ea e particulară sau naţională în forma de organizare. E autocefală în administraţie şi universală în dogmă şi în aspiraţie. Această plasticitate a ei de a se modela după forma individualităţilor etnice nu e o degradare, cum crede d. C. Rădulescu-Motru 5 ea corespunde cuvântului apostolic : „M^am_făcut tuturor toate ca pe toţi să-i dobândesc". Ea porneşte dela cultivarea individualităţii naturale pentru a ajunge la desăvârşirea personalităţii religioase, sau la spiritualitate. Astfel legea intensităţii şi a expansiunii, pe care o poate ilustra fără greş seria de fapte şi de aşezăminte ale istoriei noastre, însumează laolaltă şi românism şî ortodoxie în aceeaşi unitate teandrică, pe care, dacă o scindăm, pierdem sensul adevărat al acestei istorii. D. C. Rădulescu-Motru crede că „marele titlu de glorie al Bisericii noastre a fost totdeauna că a servit la întregirea naţionalităţii române" (.Românismul, p. 130). Ar fi să-i atribuim Bisericii numai acţiunea de intensitate în slujba individualităţii entice. Şi atunci ea n’ar fi jucat decât un rol natural oarecare. In realitate, simultan cu această acţiune şi mult mai presus de ea, ortodoxia română desvoltă dealungul istoriei noastre o acţiune expansivă în sensul ecumenîcităţii spirituale. Nu e Mircea-cel-Bătrân, un ctitor ortodox înlăuntru şi un cruciat al creştinătăţii în afară? Nu e Ştefan Vodă un ctitor de măsură şi mai mare, iar în acelaş timp un „atlet al creştinătăţii" ? Nu e Vasile Lupu o apariţie de basileu, în care contimporanii văd cu drept cuvânt pe ocrotitorul ortodocşilor de pretutindeni şi nu are laşul său, unde s’adună în Sinod teologii întregului Răsărit, ceva din strălucirea de odinioară a Bizanţului imperial şi ortodox ? Monografia, pe care d. profesor P. P. Panaitescu o închină lui Mihai Viteazul, se ocupă pe larg de politica religioasă a voevodului martir. Mihai e un „cavaler creştin" şi luptele lui împotriva Turcului sânt pornite din „conştiinţa unei misiuni pentru ortodoxie". Această misiune i-o atribue lumea creştină de sub robia Semilunii, lume care 381 © BCU Cluj vede în el pe arhanghelul liberator şi-l numeşte în poeme eroice „onoarea ortodocşilor", dar şi-o atribuie şi el însuşs „Căci eu n’am avut dela Turci nicio greutate sau vreo nedreptate, dar ceeace am făcut, toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi, cu bieţii creştini. M’am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creştine". Conştiinţa acestei misiuni pe planul superior ecumenic o au, ca Mihai-Viteazul, toţi marii noştri voevozi. Politica lor rămâne taină sub şapte peceţi dacă ignorăm ideea ortodoxă, care o pune în mişcare. Să fim recunoscători istoricilor tineri, cari încep să vadă din ce în ce mai limpede planul spiritual pe care se desfăşoară istoria naţională. Lipsind unghiul de vedere ortodox, ea apare numai pe jumătate înţeleasă. Ortodoxia nu joacă numai un rol „înlăuntrul Statului român", cum crede d. Motru, ea e spiritul călăuzitor al marilor lui acţiuni de stil ecumenic. Mihai-Vodă personifică prin excelenţă legea intensităţii, concentrând, fie şi numai vremelnic, pe toţi românii într’o unitate, şi legea expansiunii prin conştiinţa misiunii ecumenice, pe care o are. Acelaş caracter spiritual se manifestă în cultura noastră dela începuturi până la jumătatea veacului al XlX-lea. Tot ce s’a scris şi s’a tipărit în această vreme, tălmăciri sau originale, tot ce s’a clădit şi a rămas, tot ce s’a zugrăvit şi a rămas, poartă pecetia ortodoxiei. Scopul acestei vaste opere culturale e pe de o parte de a conserva fiinţa etnică iar pe de alta de a o personaliza în mod religios. Concepţia în care sunt scrise Cronicile, de pildă, oglindeşte legea intensităţii şi a expansiunii întrucât povestirea individualităţii noastre ca neam e ancorată în ideea providenţii divine, care prezidează istoria universală. Epoca lui Brâncoveanu e punctul culiminant al acestei culturi. Dar brâncove-nismul, însângerat de sfântul martiraj al voevodului, e totdeodată funcţie românească şi funcţie ecumenică. / Simultan, aceleaşi caractere se resfrâng în adâncul misterios al culturii populare. Folclorul nostru, adunat cu atâta grijă şi nestudiat încă, va fi o revelaţie în această privinţă. Dacă e să lămurim un proces înlăuntrul lui, acest proces e unul de transformare a mitului păgân şi de încreştinare a lui. Ortodoxia populară e mult mai adâncă şi mai complexă decât „formalismul" la care o reduce d. Motru. In ordinea practică şi socială, ortodoxia considerând avuţia nu scop în sine, ci izvor de binefaceri, din această concepţie s’au născut nesfârşitele ctitorii şi nesfârşitele lor înzestrări. Daniile imense făcute Bisericii de sub restriştea turcească se rânduiesc pe aceeaşi linie ecumenică. Iar creaţia unică a spitalelor româneşti, (originea lor e ortodoxă; întâiul întemeietor e Vasile-cel-Mare) ne vorbeşte de mila celor puternici pentru cei suferinzi în cari, după doctrina Evangheliei, trebue să vedem chipul Răstignitului. Foarte greşit îşi imaginează d. Motru rolul „subordonat" al ortodoxiei şi lipsa ei de interes pentru viaţa practică; voievozii şi boierii îşi sacrifică egoismul sub porunca ei şi îşi împart averile cu prodigioasă abnegaţie. Egoismul capitalist e într’adevăr o apariţie cu totul modernă în viaţa românească. El e contimporan cu paşoptismul. Paşoptismul e o prăbuşire a românismului din spiritualitatea ecumenică. E naţionalist, dar nu mai e ortodox. Acum apare egoismul capitalist, politicianismul sau sacrificarea tuturor în interesul unei oligarhii, pornografia în cultură, simulacrul în instituţiile politice şi sociale. Epoca aceasta e o irupţie de porniri rele, descătuşate din disciplina spiritului creştin. D. Motru o combate cu asiduitate, dar în acest vacuum spiritual ar putea să vadă, prin contrast, ce însemnează pentru viaţa românească spiritul ordonator şi călăuzitor al ortodoxiei. Combătând paşoptismul, domnia sa a sfârşit însă prin a-i cădea în cursă, iar astăzi face figură de emul al ridiculului personaj cu statuie, C. A. Rosetti. 382 © BCU Cluj Caracterul de teantropîe al fenomenului românesc capătă forma cea mal pură şi mal proprie în ceeace se numeşte paisianismul, cu care vom încheia aceste prea sumare în-sellărl. Paisianismul e într’adevăr o apariţie extraordinară în ortodoxia noastră. Şl merită studii cu atât mal vaste cu cât a rămas mai necunoscut în sâmburele său de flacără divină. Istoricii, şi după el istoricii teologi, conduşi de acelaş spirit laic, n’au văzut în el decât un fenomen cultural. Mulţimea şi valoarea universală a cărţilor traduse sub direcţia stareţului Palsie al Neamţului îl îndreptăţea la această judecată. Dar la cel mai rapid examen al acestor cărţi s’ar fi putut vedea că ele aparţin toate aceleiaş familii de preocupări *. sânt cărţi de mistică pură, ortodoxă. Paisianismul este, înnalnte de orice, o trăire mistică pe cele mai înnalte culmi ale spiritualităţii răsăritene. Reforma lui monahală constă din reaşezarea vieţii religioase la nivelul creat de sfinţi. Sâmburele lui intim şi aproape inefabil e prin excelenţă teandric. Din această dogoare duhovnicească s’a ivit şi fenomenul cultural care nu e decât periferia văzută a paisianismului. Repercusiunea lui în aria lumii ortodoxe e de proporţii grandioase. In pragul veacului al XlX-lea, Mănăstirea Neamţului joacă în sfera ecumenică rolul de altădată al Sinaiului şi Atosului... Oricât de sumare, aceste indicii sânt suficiente, credem, pentru a demonstra că ortodoxie şi românism sânt date împreună, în fuziune teandrică, de istoria neamului nostru. Un studiu mai aprofundat al acestei istorii nu va face decât să dilate înţelesul ei schiţat aici. Legea intensităţii şi a expansiunii care asigură pe deoparte conservarea etnică, iar pe de alta perfecţionarea fiinţei româneşti până la înnălţimea ideii de misiune spirituală ecumenică, e valabilă pentru toate timpurile. O separaţie între ortodoxism şi românism, cum o predică cu îndârjire d. Motru n’ar însemna altceva decât căderea românismului în acel vacuum, ateist al bezbojnicilor. Spiritualitatea nu e un produs al rasei, ci e însăşi rasa transfigurată din generaţie în generaţie de energia luminii dumnezeeşti. Se poate atribui unui popor o misiune mai sublimă decât aceea de a se depăşi necontenit pe sine însuş, modelându-se după imaginea din zenit a lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-om ? Iată dece cuvinte ca următoarele scrise de d. Motru în catechismul spiritualităţii sale bezbojnice, ne apar fără înţeles: „A face din Românism un gest al Dumnezeirii, pentru izbânda spiritualităţii creştine ortodoxe, este o deşertăciune... A face din spiritualitatea creştină ortodoxă un instrument în serviciul Românismului, este o apostazie". Ele nu valorează mai mult decât un zgomot de mistrie şi echer în auzul Marelui Arhitect al Universului, care a inspirat, pe cât se pare, catechismul d-lui C. Rădulescu-Motru. © BCU Cluj NOUL VÂNĂTOR DE V. VOICULESCU Pe piscuri reci de cifre-şi trece anii Si munţi de slove ’ncălecând mereu j J El umblă pe ’nălţimile Satanii Cu gândul de-a vâna pe Dumnezeu. Cerbi nalţi, dumbrăvi de coarne-alergătoare, Se clatină de spaimă ’n depărtări: Cu geniul închis în întristare El chinue azurul cu ’ntrebări. Secătuindu-i lutul tinereţii Trufii de înger, îl împing spre creste Cu tolba grea de gând să calce peste Sălbatica virginitatea vieţii. Ulmează vremile ’n genuni culcate, Lipind de cer urechia să asculte Bătaia fără inimă a turmei multe De veacuri care pasc eternitatea... Nou vânător de spaime sacre, pune In pânda nopţii, stelelor capcană, Jupoaie tainele de sumbra blană Şi cu săgeata trage în minune. Ocheşte tot mai sus... pân’ ce ’ntr-’o seară Răneşte Duhul şi-l încarcă, pradă Pe umeri trişti de suflet, ca să cadă Sub diafana leşului povară. 384 © BCU Cluj FIR DE AUR CÂNTEC ŞI LEAGĂN DE D. C I U R E Z U Nani, nani, leagăn lin, Cuib de paltin şi senin... Nani, nani, leagăn lin. Nani, nani, bulz de soare, Geamăn gureş de izvoare,.. Nani, nani, bulz de soare. Nani, nani, somn de graur. Am să-ţi torc un fir de aur.. Nani, nani, somn de graur. ❖ * * C’a venit un împărat Mic la stat şi la umblat. Purta coif de păpădie, Pană ’n vânt, de ciocârlie, Botfori albi de călărie Şi dulamă brumărie. Avea mâna cât căpşuna Gura boabă — cât aluna; Avea ochii cât mărgeaua Obraji rumeni, ca laleaua, Buze — fire de arnici Şi pieptar de licurici. împărat cu oaste mare, Oaste mare călătoare, Venită peste hotare între lună şi ’ntre soare. Avea puşti din ţevi de soc Răniţi, flori de siminoc. Tunuri grele de cucută Cu ghiulelele de plută. ...Şi venea ca să se bată Oaste mare, luminată, Pentru-o ghindă scuturată. Scuturată ’ntre hotare, Lângă noapte, lângă soare, între-o frunză şi ’ntre-o floare. Bâzăeau peste răzoare Escadrile zburătoare; Prin păduri de toporaşi, Veneau pâlcuri, călăraşi Iar din zarea ’nvolburată Curgea valul de armată... înainte-un cărăbuş Cu mindir de fir şi pluş, Cu bicorn de comandor, Cu surâs de senior, Cu baston de mareşal, Juca ’n tactul muzical. Zece rânduri de gândaci Băteau tobe roşi de maci Şi cântau din piculine Sase rânduri de albine. 385 © BCU Cluj Iar la urmă din tromboane, Numai pântec şi galoane, Greerii ţineau isoane... Apoi fluturi — mărgărint — Cu egrete de argint, Cu perucile pudrate Peste umeri, inelate ; în tunici de ghiocei, Cu ledunci de funigei, Coif înalt din flori de tei Şi pinteni din bobi de mei, Făceau gardă la ’mpăratul Când adoarme luminatul, Sau când sună a război Prin bungetul de trifoi. Brâu toţi din neamuri mari Prinţi, sau veri cu ei primari, Vornici ’nalţi, hatmani de soi Cu palate prin zăvoi... Iar din zare, de pe coaste, Cobora podmol de oaste, Oaste grea, ca să cuprindă Ţara Craiului de Ghindă. Veneau armii de furnici în coloană câte cinci, Apoi aspre legiuni De ţânţari şi gărgăuni, Tunuri grele — de cucută Cu chesoanele de plută. Iar în urmă la coloane Roiau muştele — cocoane, în halate lungi pestriţe Pântecoase gărgăriţe Şi deasupra pe pesmeţi Râdeau trântorii semeţi Povestind de vitejii, Făcute la Olt şi Jii. Iar la urmă, după tot Cinci păianjeni — cap de mort Ceată surdă, fără milă Pentru-a ginţilor prăsită, Erau Curtea Marţială Peste-a oastei socoteală. Şi deodată împăratul S’a săltat în scări, înaltul, A dat oştilor poruncă Să s’abată către luncă; Iar o aripă din gloată Pe muncel să facă roată, Şi-un lanţ strâns de roşiori Să s’aţie la strâmtori. Şi-a pornit o bătălie Cum n’a fost de când se ştie. Cădeau, doi veneau o mie, N’au fost cronici ca s’o scrie. Veneau valuri de furnici Printre suliţi, de arici; Gărgăunii pe la spate Svârleau iaduri de granate Şi pe flanc, dintre lăstari, Cădeau nouri de ţânţari; Băteau tunurile toate Cu gurile ’nflăcărate; Peste muguri şi smicele Vărsau foc mitraliere... însăşi garda ’mpărătească S’a dat ordin să pornească Lupta grea să cumpănească... De pe-un vârf de maghiran împăratul c’un ochian Ocolit de regi vasali, Cavaleri şi generali, Privea oastea cum se luptă Zece piepturi pentru-o sută. Şi-a ţinut pân’ la chindie Viscol greu de bătălie. Când deodată s’a pornit Chiot lung, nestăpânit, Din amurg spre răsărit. Iarba ’n vânt a tremurat Crengile s’au legănat Umbrele-au alunecat. Fugea Ghindă împărat 386 © BCU Cluj Cu oastea spre scăpătat; Fugea Craiul de pripas Cu oastea ce-a mai rămas... Iar pe linişti de colnic S’a prins fir de borangic Şi ’n poeni de mărgărint S’au tras poduri de argint. ■» Impăratu-a dat poruncă Corn de vis să pue ’n luncă Să se prindă fir de fir De la lună la mindir Şi să mâe ’n cort de flori Oastea de biruitori. Să s’aprindă focuri mici De mărgean şi licurici; Să se pue straje ’n două Sub mărgelele de rouă, Iar sub stelele fudule, Otgon greu de caraule... Sus pe-un pat de mătăcină Cu polog, noaptea senină — Puf de lună şi albină Şi chilimul de sulfină, Adormit-a împăratul Legănat de ’ntreg palatul... Doar în patru colţuri drepţi Patru fluturi stau măreţi Că visează împăratul Şi zâmbeşte Luminatul... * * * Nani, nani, dormi poveste Fir de aur nu mai este. Nani, nani, dormi poveste... Nani, gene logodite Pleoape albe adormite. Nani, gene logodite... Nani, nani, mâine seară Culcuş cald de primăvară. Nani, nani, mâine seară... 387 © BCU Cluj LA „ÎNCERCAREA PUTERILOR11 SAU ALEGEREA OMULUI DE NEOM DE VICTOR ION POPA Când s’a aflat toată întâmplarea, a fost în oraş o uluială neînchipuită. De altminteri pe bună dreptate. C’onu Costică Trestianu era prieten de peste douăzeci de ani cu domnul Titi Burghelea. Iar „Atletul" — căci aşa-i zicea lui Titi târgul întreg, era nelipsit din casa lui C’onu Costică. Vasăzică o prietenie trainică, neturburată nici chiar de neostoita bârfeală a mahalalei, care, socotindu-se întotdeauna îndreptăţită să scotocească urâţenii în purtarea oamenilor şi legătura dintre ei, cu atât mai vârtos le aflase aici, unde se găsea la mijloc o femee mândră şi sănătoasă, veselă şi plină de viaţă, însfârşit o făptură atrăgătoare ca o roadă bine coaptă. Adică nevasta lui C’onu Costică Trestianu, duduca Aristia. De bună seamă nu-i aici locul de iscodit dacă şi câtă dreptate anume avea gura lumii. „Atletul" era un om înalt, spătos şi chipeş, care-şi purta pe uliţi pieptul bombat de parcă ar fi zis omenirii întregi: „Iată-mă-s şi vă poftesc să mărturisiţi că nimeni n’are obraz mai sănătos ca mine, sprâncene mai încondeiate, mustaţă mai neagră şi mai frumos arcuită 1 “ Frumoasă şi cu vino’ncoace era şi duduca Aristia, pe câtă vreme bietul C’onu Costică, zis Bumbo, era vietate pirpirie şi plăpândă, care purta tot ghete de băeţi, numărul 38, avea guler numărul 36 şi mănuşi numărul şapte şi un sfert. Cum s’ar zice, om firav, cu oase subţiri şi care, se vedea cât de colo că-şi trăise zilele lui — ba poate încă mai bine nopţile lui — judecându-1 după pielea străvezie a obrazului, după cearcănele de sub ochi şi după lucirea ciudată ce-i răsărea în privire când foşnea pe-alături o fusti-şoară tânără, sau pe marginea trotuarului se desgolea o pulpă bine arcuită, ajutându-şi stăpâna să se urce în droturile briştei. Dar astea sânt înfăţişări. Ba ele încă sânt astfel puse, încât pot lăsa deschise portiţele spre bănueli de păcat. Cuvine-se dar să fie întregite. Cu alte cuvinte se cade pomenit şi părul alb de tot al duducăi Aristia, ca şi deşteptăciunea de brici a lui C’onu Costică. Iar înaintea tuturora trebue spus şi stăruit că, duduca Aristia îşi iubea bărbatul cu întreaga râvnă a tinereţii ei întârziate, — în care părul alb era doar podoabă alături de obrazul trandafiriu şi fără pîc de zbârcîtură, — primind în schimb, din partea lui C’onu Costică» 388 © BCU Cluj mărturisirea neîntreruptă a unei duioşii adânci şi temeinice, învăluită în toate gingăşiile cunoscute de dragoste... Ş’apoi C’onu Costică nu-şi arăta anii decât dela doi paşi,’ şi din faţă. De-i priveai din urmă, l-ai fi putut socoti un flăcăiandru subţirel şi mlădiu, care calcă alene şi—şi ascunde din vicleşug tineresc vânoşenia trupului, lăsându-1 în mers agale, ca şi când fiecare pas îi era o plăcere, ce voia să şi-o simtă ca pe-o înlănţuire de dans. Fireşte, alături de subţirimile acestea, care răspundeau toate înlăuntrul celor doi soţi — sau purcedeau din subţirimea de acolo, ceea ce, la urma urmii e acelaş lucru — „Atletul" nu prea aducea mare lucru, în afară de trufia înfăţişării lui arătoase. Drept e că era socotit avocat bunişor, şi vesel tovarăş de petrecere. Dar anume potriveli îngăduiau zisa că, isteţimea avocăţească a lui C’onu Costică era destul de mare încât să mai dea şi pe la prieteni câte ceva din puterea ei, iar între hazurile şi vorbele de duh rămase cu faimă printre petreceri, unii au aflat lucruri citite prin cărţi străine, care neavând cine ştie ce cătare în târg, Petrov, librarul, nu le aducea în dugheana lui. Va să zică bănuelile îndoelnice asupra prieteşugului dintre casa lui C’onu Costică şi „Atletul" aveau de unde porni, dar în acelaş timp aveau şi pricini a nu fi decât bănueli... Adică, aşa cum trebue să le fi luat Bumbo, închipuindu-ne că i-au trecut pe la ureche, (şoapte), pe sub ochi, (vreo scrisorică neiscălită), sau prin minte. Şi iată cum prietenia durase douăzeci de ani, fără ca nimic s’o întunece sau s’o rupă. Şi iată de ce, târgul a fost uluit aflând întâmplarea petrecută la iarmaroc, unde cei trei, Duduca Aristia, Bumbo şi Atletul, s’au dus să petreacă o seară întreagă, aşa cum este datina Bârladului şi datoria fiecărui bârlădean. De aici încolo gura lumii putea să spue orice ar fi vrut. Dar acum cărările povestirii se despart de ea şi n’au a mai muşlui înainte, spre bârfeli şi bănuială, ci se întorc înapoi, în fapte bine lămurite, cărora legătura casei lui C’onu Costică Trestianu cu Titi Burghelea, zis „Atletul", le slujeşte doar de chee, să deschidă o cămară tăinuită, unde dormeau de ani de zile întâmplări şi judecăţi ciudate. * ❖ * Nu-i adevărat că erau beţi. Asta tot gura lumii a scornit-o, vrând pe semne să lămurească mai uşor ceeace ce s’a petrecut. Dar nu erau beţi, şi nici măcar ameţiţii pentrucă nu luaseră în gură decât câte un ţap de bere la taraba lui Stănică. Asta au mărturisit-o şi ei, iar Stănică a întărit-o, ţinând el bine minte ce părere de rău a avut, când Duduca Aristia n’a vrut în ruptul capului să bea bere cu bărbaţii, ci l-a silit să trimită la Camburoglu, limonagiul, să-i aducă dumisale o limonadă specială. (Fiindcă veni vorba, trebue să spunem că Stănică s’a răzbunat, încărcând astfel preţul limonăzii, încât a câştigat la ea cam de trei ori cât ar fi câştigat la o bere. Dar, fireşte, asta nu are nicio legătură cu povestirea). Prin urmare nu erau beţi şi nici n’aveau cum fi. Totuşi lumea tot are un strop de dreptate, pentrucă.ea bănuind beţia, nu arată decât că dă o pricină oarecare unei stări nefireşti. Şi starea aceia nefirească a fost şi s’a dovedit pe deplin, deoarece tustrei au mărturisit că erau de-o veselie neobişnuită, că au petrecut şi au râs aşa de mult, cum parcă nici odată nu petrecuseră în viaţa lor. Vorba Duducăi Aristia: — „Nici nu era a bine atâta chelemetî" Dar, negreşit, veselia asta fără măsură e una şi beţia e alta. Chiar, vorbind drept, ar trebui întregit; Beţie de vin, iar nu „beţie" curat, pentrucă aici cuvântul de „beţie" e la locul lui, cu astă singură deosebire că nu era o „beţie din vin" ci starea aceia de 389 \ © BCU Cluj răvăşire a tot ce în om, stropul de dezmăţ plăcut — ba chiar trecut dincolo de plăcut — în care rânduelile lumii şi purtările nu-şi mai păstrează faţa lor aspră ci ajung cam şovăel-nice, cam sărite de hotare. Insfârşit, pierdere de frâu. In starea asta, — dealtminteri uşor de înţeles, dacă ţinem seama că erau în iarmaroc, unde tot omul îşi leapădă straiul deşteptăciunii şi se întoarce la copilul nerod şi uimit, din care a purces, ■—■ cei trei au colindat toate tărăbile, toate circurile şi toate panorămile. Au văzut „Sirena mării" şi l-au văzut pe „Rasputin, fiul Iadului", au dat un coş de alune americane maimuţelor din panoramă, şi ar mai fi dat încă, dacă Duduca Aristia n’ar fi zorit plecarea, stingherită fiind dumneaei de mărturisirile prea vădite de dragoste ale unui maimuţoi, încălzit aşa de straşnic la miros de femee, încât a ţinut să dovedească pe loc cât e de bărbat şi cât e de pătimaş. Pe urmă s’au învârtit în „aeroplane", s’au plimbat cu „trenul strigoilor", au tras la roata norocului, — unde C’onu Costică a câştigat o oglinjoară de buzunar, un briceag şi un tablou închipuind o casă pe malul mării între plopi, şi, însfârşit, au intrat în ţarcul „încercarea puterilor" unde se aflau fel de fel de maşinării: berbecul pe şine, ciocanul, tuburi de sticlă cu apă văpsită, bicicleta care merge pe loc, barca stătătoare, tragerea la tir, femeea de strâns în braţe, şi fel de fel de alte încercări, până la una numită „Lungimea sărutului" şi care voia să arate cât timp poate să-şi ţie cineva suflarea când dă un sărut. Ţarcul acesta de încercare a puterilor era partea cea mai atrăgătoare din tot iarmarocul. Avea maşinării noi şi felurite, arăta curat, frumos, cu muzică bună, iar mai presus de toate aducea un fel deosebit de întocmire a încercărilor prin aceia că luai un bilet pentru toate, trebuia să treci după o anume rânduială de la una la alta, iar la sfârşit te alegeai cu o foae unde se scria, alături de starea omului mijlociu, care-ţi este starea ta, cât de sănătos eşti. Pasă-mi-te socoteala asta pornea de la gândul drept că, nesănă-tatea oamenilor se datoreşte înainte de orice faptului următor: Anume, părţile trupului nu-s la fel de puternice, iar necumpănirea asta crescând cu fiecare zi mai mult, duce la prăbuşire de neînlăturat. De cum au ajuns, stăpânul jocurilor, — un om bătrânel şi plăcut —■ înţelegând se vede că are de-aface cu feţe simandicoase, le-a eşit înainte dându-le bilete şi foile, apoi i-a întovărăşit câlăuzindu-i peste tot, de la maşină la maşină, după orânduirea cuvenită. Mai întâi i-a dus la „bicicleta care stă pe loc" şi le-a măsurat tăria picioarelor. Dar, spre mirarea tuturora, dacă Duduca Aristia s’a dovedit, cum era de aşteptat o — „femee atlet", cel poreclit „Atletul" s’a dat pe faţă a fi „bărbat slab". Şi, ca culme, Bumbo, adică firavul C’onu Costică, a eşit încununat drept „bărbat vânos". Negreşit, veselia în care erau toţi trei, a primit măsurătoarea asta fără să-i dea cine ştie ce însemnătate. Cu toate astea ar minţi cel care ar spune că „Atletul" mai era tot aşa de vesel ca Bumbo, ori ca Duduca Aristia. Intr’adevăr, încercarea zgândărise în Titi o veche şi nedesminţită nemulţumire a lui, anume subţirimea picioarelor. Şi asta, pusă acum în vază, —■ chiar prea în vază — l-a făcut să-i pară rău că n’a ocolit bicicleta şi n’a început cu una din celelalte încercări. Fiind totuşi prea încredinţat de ceeace avea să se dovedească mai apoi, s’a lăsat dus la maşina de încercat tăria plămânilor, ciudată şerpuitură făcută din ţevi de sticlă, aşezată în zigzag, unde o apă văpsită cu roş se ridica, mai mult sau mai puţin, după puterea cu care suflai în beşica de gumă, ce ţi-o dădea negustorul. Şi aici, Duduca Aristia a fost „femee". Dar a fost „Femee atlet special" ceeace — lămuri stăpânul jocurilor: 390 © BCU Cluj — „Nu-i de mirat, pentrucă femeile au de obicei plămân mai sănătos decât bărbaţii; ele suflă în piept, iar nu în pântece ca sexul tare, care în privinţa asta e slab..." In schimb, bietul Titi, „Atletul", s’a repezit zadarnic să-şi arate puterea plămânului. Apa roşie a îngheţat la scrisa „Plămân primejduit! Stimate Domn şi Doamnă, ai grijă!!!" Degeaba s’a sforţat încă odată, până i s’au făcut frânghii vinele din gât, de î s’au bobosat ochii şi s’a învineţit la faţă. Apa roşie n’a vrut să spue alta decât: ,’Plămân primejduit!... Stimate Domn şi Doamnă, ai grijă!" Sâcâit, Atletul, a început să mârâe : — „Se vede că suflu pe delături..." .__. „Nu, nu! Aţi suflat foarte bine" a zis domol omuleţul, care-i întovărăşea. _____ atunci, cum se poate?!... Slavă Domnului, am piept cât un taur!..." I-a răspuns nedumerit şi ţâfnos Titi. Dar celălalt a dat din cap; —• „Da... nici vorbă... aveţi pieptul voinic; numai că aici e vorba de plămân". — „Şi nu-i tot aceia?" s’a zborşit Atletul. — Nu tocmai. Coastele, carnea... grăsimea, astea nu-s plămâni..." La vorbele lui, spuse foarte curtenitor, ochii Duducăi Aristia şi-au azvârlit o clipă codiţa iscoditoare înspre pieptul lat al prietenului lor. Apoi, la pieptul micuţ şi strâns al lui C’onu Costică şi mai-mai că era să-l împiedice a-şi mai încerca şi el tăria plămânului. Dar Bumbo se încordase. A suflat vijelios în ţeavă, şi apa roşie a gâlgâit în ţâşnet până sus de tot, la „Plămân desăvârşit! Stimate Domn şi Doamnă felicitările noastre!" Apoi, răsuflând greu de sforţarea grozavă, a surâs biruitor ochilor miraţi şi veseli pe care-i făcuse nevastă-sa, şi trufaş, aproape cu milă, încruntării fără folos din privirea jignită a lui Titi Burghelea. — „Bun plămân!" a murmurat zâmbind stăpânul jocurilor. Şi întorcându-se cătră Duduca Aristia, a adăugat; „Asta înseamnă că vă aşteaptă o bătrâneţe liniştită şi lungă!..." Iar la vorba lui, Duduca Aristia a surâs înduioşată lui C’onu Costică şi n’a putut să-şi ascundă mândria; — „Bravo Bumbo!" aşa i-a spus. Pe urmă s’a făcut grăbită şi îndată a poruncit: ■—■ „Mai departe!" Acum venea încercarea cu „Berbecul pe şine". Adică un fel de berbec alcătuit tot din fier, căruia îi făceai vânt, repezindu-1 să alerge pe şinele unde era legat. Şinele acestea se încovoiau în sus, urcând până la un loc, în care şedea agăţată o păpuşă în chip de om. Dacă berbecul ajungea până la păpuşă şi o izbea, păpuşa se dădea peste cap. Dar, —■ fireşte, — la asta puţină lume ar fi putut să ajungă, fiindcă berbecul era foarte greu, iar arcuirea şinelor în sus foarte pieptişă. Aici, încercarea trebuia făcută de trei ori, pentrucă, lămurea stăpânul: — „Altceva e să te încordezi o singură dată şi altceva de trei ori în şir. Adevărata putere se vede socotindu-se tocmai felul în care se înfăţişează cele trei încordări făcute la sir". ’ * Şi astfel Duduca Aristia abia a mutat berbecul de câteva palme. Mutându-1 însă la fel, stăpânul jocurilor a zis; — Putere statornică, numărul trei—adică la femee se numeşte „Mulţumitoare". Şi cum Dumneavoastră sânteţi femee care nu faceţi muncă de rând înseamnă că staţi foarte bine cu puterea braţelor. Acum Domnul". Titi Burghelea, Atletul, şi-a simţit atunci muşchii mâinilor tremurând. îşi dădea seama că braţele lui voinice sânt în stare să zvârle berbecul de să ţâşnească dincolo de capătul şinelor. Iar cum de atâtea ori strânsese în palmă mâinile subţiri, ca de copil, ale lui C’onu Costică, a pufnit în râs văzându-1 că se încumetă şi el la astă încercare. 391 © BCU Cluj — „Aici, C’oanc Costică, nu mai merge!“ a zis el —-şi nu fără o umbră de răutate. Iar în sufletul lui Bumbo, neprietenia asta a dat o strângere de inimă şi o înegurare. La drept vorbind n’ar fi avut atâta pricină, pentrucă între ei toţi era lucru de totdeauna hotărît că Atletul e voinic. Dar, acum, şi aici, după celelalte biruinţi şi după privirea aceia a Duducăi Aristia, care-î încălzise pieptul cu ceva nelămurit, dar bun şi mulţumitor, n’ar mai fi vrut să i se vadă prea tare slăbiciunea. S’a proptit zdravăn în picioare, a cumpănit de câteva ori berbecul, l-a simţit greu peste măsură şi a înţeles că-1 aşteaptă înfrângerea. Era însă prea târziu să se mai dea înapoi. S’a sforţat şi a izbutit. Dar berbecul n’a făcut nici jumătate de cale şi micşo-rându-şi iuţeala din scurt, a îngheţat pe loc, înainte să fi dat de greul urcuşului. •—■ „Nu .ţi-am spus eu, că nu merge, C’oane Bumbo ?!“ s’a repezit trufaş Atletul. „Asta nu-i încercare pentru mânuţile dumitale!“ — „Nici n’am pretenţia3“ a răspuns cu oarecare îndârjire C’onu Costică: „N’am mâinile cât butucul, cum le ai dumneata 1" Numai că, stăpânul jocurilor având tot interesul să se facă încercările până la capăt, s’a amestecat în vorbă: — „N’are aface... Vână să aveţi, C’oane 1 Un braţ gros nu înseamnă neapărat că-i tare..." încurajat de cuvântul blajin, C’onu Costică, a mai zvârlit berbecul odată. Şi acum berbecul a străbătut câteva palme mai mult, urcându-se pe clinul pieptiş al şinelor, ■—■ Foarte bine! Acum ultima dată!" a hotărît stăpânul. Şi berbecul zvârlit a treia oară a mers strună, răsturnând omuleţul de piele şî câlţi, care-1 aştepta în capăt. — „Minunat!" a zis atunci bătrânelul. „Asta-i dovadă de adevărată fire bărbătească, încordarea creşte cu mai mare măsură decât oboseala. Vă rog citiţi în foae, să vedeţi ce înseamnă asemenea lucruri. Eu vă felicit..." Apoi întorcându-se către Titi Burghelea, i-a arătat berbecul: —■ „Rândul dumneavoastră, domnule". Incâinat cum era, Atletul n’a mai cumpănit mult boţul de fier, pe care-1 înşfăcase în mână. I-a dat o izbitură de s’a cutremurat toată alcătuirea şinelor. Şi, ca săgeata, berbecul a ţâşnit până la capăt, răsturnând păpuşa de sus. ■—■ „Voinic bărbat, sânteţi!" a zis stăpânul. „Eh! Dar bărbăţia trebue dovedită de mai multe ori. Vă rog daţi şi a doua oară!" Titi a repezit berbecul şi a doua oară, cu aceiaşi crâncenie, ca şi la început. Acum însă jucăria n’a mai ajuns până sus. — „Hm!" atât a făcut bătrânul şi i-a întors berbecul în mână spunând uscat: — „A treia oară!" In clipa aceia s’a iscat între toţi o încordare tăcută şi grea. Ai fi zis că, aci se joacă nişte cărţi mai mari decât se arată pe dinafară. Doar broboanele de sudoare rece de pe fruntea lui Titi puteau să mărturisească înverşunarea care clocotea pe dinlăuntrul tuturora. încercarea a treia a fost prăpăd. Berbecul s’a oprit la jumătate de cale, iar Atletul s’a arătat destul de nestăpânit, încât să izbucnească printre dinţi câteva vorbe fără cumpăt, care au făcut să înflorească surâs ascuţit pe gura lui C’onu Costică. — „Şî ce înseamnă, mă rog domnule, când se întâmplă aşa ?“ a întrebat el pe stăpânul jocurilor. Acela însă n’a răspuns. L-a privit într’un anume fel şi a cercat să-l îmbie spre alte maşinării. Dar Titi Burghelea se înverşunase. — „Nu se poate!" a zis el „Mai plătesc un rând şi trebue să mai dau odată!" — „Dacă vreţi..." i-a întors tărăgănat bătrânul. „Dar..." — „Dar ce?"’ 392 © BCU Cluj — „E tot una..." . Atletul s’a făcut foc. A scuturat din umăr: — „Ei, asta-iî îmi ştiu eu mai bine puterile mele!“ Şi, ca să arate că nici nu mai vrea să stee de vorbă, s’a repezit în berbec şi i-a tras o izbitură de mai-mai să-l rupă din şinele lui. Dar berbecul pas să se mai dea clintit dincolo de jumătatea depărtării. încă odată, şi încă odată... Şi degeaba de fiecare dată... Stăpânul, privindu-1 cu ochi subţiaţi şi plini de înţeles, i-a zis: — „V’am spus... Iar ca să vă dovedesc de-abinelea" şi s’a întors cu faţa la C’onu Costică „poftiţi acum şi dumneavoastră domnule, să mai încercaţi de trei ori“. C’onu Costică, minunat el singur de răsturnarea acestor arătări, a împins berbecul fără prea multă încredinţare. Totuşi berbecul a vâjâit până în creastă de şi-a făcut dovada puterii neînfrânte. Apoi a vâjâit a doua oară încă mai tare, iar când s’a repezit a treia oară, a rupt şi a zvârlit cât colo, până şi păpuşa de piele, care îl oprea. Peste mintea lui Burghelea s’a lăsat un fel de ceaţă. Toată mândria lui de dihanie voinică se făcuse praf. A simţit deodată nevoia să le întoarcă spatele tuturor şi să plece acasă. In orice caz, silindu-se să rânjească în chip de glumă şi nepăsare, le ferea ochii şi cuvântul. N’a putut însă să nu vadă privirea umilitoare — oh 1 aşa de umilitoare 1 — pe care î-a aruncat-o Duduca Aristia şi nici n’a putut să nu vadă privirea uimită şi mândră — oh 3 aşa de uimită şi de mândră — cu care femeia a răsplătit victoria bărbatului ei. — „Acum, haidem mai departe 1“ a poruncit ea, într’o înfrigurare femeiască, plină de recunoştiinţă pentru biruinţele trecute ale bărbatului ei, şi desăvârşit de încrezătoare în biruinţele ce trebuiau să vie. — „A avut dreptate idiotul care a spus că femeia nu iubeşte decât pe învingători In clipa asta, Duduca îl iubeşte pe bărbatul său nu pentrucă i-i bărbat, ci pentrucă e biruitor. Ba, aş putea spune t îl iubeşte aşa de mult, încât uită că i-i bărbat. Iţi vine a crede că-1 înşeală cu el însusi..." Cam aşa ar fi gândit Titi Burghelea, dacă n’ar fi fost copleşit de înfrângere. Şi poate că tot din aceiaş pricină a şi răspuns Duducăi Aristia, aproape necuviincios: — „Ia lăsaţi fleacurile astea, oameni buni, şi hai să plecăm spre casă 3“ „Să fim serioşi 3“ Acum însă s’a petrecut o faptă foarte ciudată. Duduca Aristia şi-a petrecut mâna pe sub braţul subţire al lui C’onu Costică, l-a strâns uşurel, cu o tulbure şi plăcută îndemnare femeiască — care l-a făcut pe bărbat să-şi încordeze ca piatra sub degetele ei calde muşchiul subţiratec şi îndârjit. Apoi amândoi, strânşi unul lângă altul, i-au întors spatele Atletului fără nicio vorbă şi s’au dus la a doua încercare a puterii plămânului, unde Bumbo avea să capete „confirmarea de plămân perfect. Sincere felicitării" * * # Ce a fost după aceia e greu de desluşit. I s’o fi năzărit numai lui Burghelea, că vede în ochii stăpânului o umbră de bătae de joc, ori era cu adevărat? Dar la urma urmii, chiar să fi fost bătaia asta de joc şi încă n’ar fi avut Atletul îndreptăţire să facă aceea ce a făcut. 1 Dar stăpânul jocurilor nu-i spusese decât: — „Mi-ar părea foarte rău, dacă aş şti că maşinile mele au cât-de-cât vină în supărarea dumneavoastră 1 “ Pe câtă vreme, Titi i-a răspuns fără niciun rostr 393 * © BCU Cluj — „Hai cară-te de-aici şi lasă-mă în pace!“ La asemenea grosolănie, bătrânul a dat din umeri şi l-a pus la locul lui, foarte politicos: — „îmi pare rău, dar nu pot, fiindcă eu sânt la mine acasă!" Burghelea, jignit, s’a umflat în faţa lui, fulgerându-1 din privire. — „Adică? Asta înseamnă cumva că trebue să mă car eu? Eeee! Apoi ia uită-te puţintel la mine, că nu mă ştii cine sânt şi nici nu ştii ce rost am pe aici!" Atunci bătrânul i-a întors încet, dar hotărît şi ochi în ochi: — „Asta nu-i greu de ştiut domnule. Sânteţi un domn voinic şi aţi venit să vâ încercaţi puterile". Palmele lui Titi l-au trăznit în plin şi l-au făcut mototol. Fusese încredinţat Atletul, că răspunsul era limpede dovadă a batjocorei, iar cutezanţa aceia n’o putea lăsa nepedepsită. Incăerarea crâncenă care a urmat, cu toţi slujbaşii jocurilor, ba chiar şi cu lumea de prin prejur, peste care ■— bine înţeles — au venit şi cei doi gardişti din iarmaroc, nu s’ar fi isprăvit uşor, dacă nu se întorcea în goană Conu Costică şi Duduca Aristia. L-au tras anevoe deoparte şi l-au mustrat: — „Bine, omule, ce-i asta ? Se poate să te pui la bătae cu toate slugile ? La urma urmii n’ar trebui să uiţi că eşti cu noi!“ Scos din fire, Titi n’a mai ştiut ce spune. S’a răstit: —■ „Ia lăsaţi-mă în pace... Dacă e aşa, nu mai sânt cu dumneavoastră!..." Şi de data asta el a fost cel care le-a întors spatele şi a plecat. (Se pare că au fost şi vorbe mai urâte, dar despre acelea n’au pomenit nimeni. Era şi firesc). Oricum, C’onu Costică, om prea deştept ca să nu scape cu o glumă dintr’o împrejurare aşa de uricioasă ca asta, a pufnit apoi în râs, spunând în doi peri stăpânului jocurilor: — „Cum văd eu, jocurile dumitale încearcă într’adevăr toate puterile omului!" — „Aşa cred şi eu" a răspuns acela zâmbind. Apoi a adăugat: „Chiar v’aş ruga să-i spuneţi că acele două palme pe care mi le-a dat nu înseamnă că maşina mea n’are dreptate. Eu cred că tot noi o să-l îngropăm..." Şi ochii de dihor, au licărit deasupra obrajilor brăzdaţi de zece vârci roşcate... Insfârşit, ce-a fost ce n’a fost, ruptura s’a făcut, iar Moş Toderiţă Cateliu, profesorul de grecească de la liceu, a mai găsit un prilej să scandeze în ritm antic, versuri din multele pe care le alcătuia întotdeauna, în marea-i dorinţă şi nevoe de clasic să spue pe scurt şi limpede aceia ce gândeşte: Aşa voeşte Zeus, cel plutitor pe veacuri. Bătrânul Menelaos pe Hector să-l înfrângă Şi umilindu-i astfel puterea — mincinoasă Frumoasa lui muere să-şi ee îndărăt. * * * Dar întâmplarea aceasta prea ciudată, nu s’a mărginit numai la uluirea târgului. A început să aducă roade, ba încă roade felurite. Mai întâi, femeile din lumea bună, pe care nu puţin le sâcâise ani de zile credincioasa prietenie arătată de Atlet casei lui C’onu Costică, adică Duducăi Aristia, au crezut că-i locul să înţeleagă şi să deslege taina. — „Asta era!... Altminteri, dacă ar fi avut el atâta putere într’însul cât arată pe din- 394 © BCU Cluj afară, nu rămânea lipit de-o singură casă... Aşa, Aristia se mulţumeşte cu puţin... Atletul n’are nevoe de mare lucru..." — «Ba, poate că n’are nevoe de nimici" a tăiat alta cu limbă de şarpe. „Şi n’ar fi de mirare. Eu ştiu o poveste cu un atlet englez şi o actriţă..." Iar capetele strânse ciucure lângă povestitoare, au aflat că şi în oarecare privinţi multul înmulţit cu nimic dă tot nimic. Ba chiar — şi acum era cazul — uneori nimicul adunat cu multul, în loc să lese multul cum este, îl face tot nimic. Insfârşit, aritmetica asta năzdrăvană, întovărăşită de toate pildele ce o puteau întări, a făcut ca, în câteva săptămâni, Titi Burghelea să-şi capete o faimă anume, care a adus tihnă binecuvântată în multe odăi de dormit unde, poate luni şi ani, plutiseră sub pleoape de femei, arătări vijelioase. (Sfârşitul în numărul viitor) 395 © BCU Cluj O E S I I Lumină, lumină, de ce în toamnă târzie te duci ? Amară e coaja de nuci Şi floarea soarelui e Tăciune când tu o usuci. Lumină, lumină, mai stai, Spre iarnă nu te grăbi! Ce^or face în vânturi pustii Fosnitele frunze si mai t t Mâhnite de nu le mângâi ?.. Lumină, lumină, n’ai nici O milă de flori şi furnici. Dar greerii, bieţii, ce strâng Doar bobul de soare din crâng, Ce-or face la iarnă şi cui • Să ceară de nu~i îndestul ? N Lumină, lumină, mai stai La mine măcar până’n Mai! DE ION P I L L A T CÂNTEC PENTRU LUMINĂ 396 © BCU Cluj AMURG PE PRUT Cum coboram spre apa limpezită De soarele tot mai pieziş pe Prut, Am regăsit frunzarele rărite Şi liniştea poienii de demult. Lumina verii se lăsa spre toamnă, Lumina după-amiezii da’n amurg. Sta crângul verde şi pătat de aur, Poiana se ’ncheia cu umbre lungi. Pe ţărmul din potrivă unde satul Alb prin livezi se odihnea şi el, Sta pânza la ghilit pe prund întinsă, Când nori subţiri se ’nvăpăiau pe cer. Nu se clintea o frunză în pădure, In sat nu se mişca un om. Cu roata molcum strălucind la soare, O moară bătea apa monoton. Pe firul apei se ducea o plută. Pe apa cerului aluneca un nor. Era de-argint ca sunetul tăcerii Şi-i tremura lumina peste tot. Stăm jos la rădăcina unei sălcii, în jurul meu priveliştile vechi. Priveam înmărmurit, cum într’o carte Copil privisem ţara din poveste. Amurgul îmi intrase în poiană. Priveliştea, tot stând, mi s’a părut Că pleacă şi-ea c’un stol de rândunele Ce tot mai mic în zare se pierdu. 397 © BCU Cluj POEM CU UMBRĂ DE NUC DE OCTAVIAN ŞIREAGU Cjândul tău e frate cu lumina, iar pe lujerii lui de crin cântă păsările înţelepciunii, copiliţafmea... Soarele, ce-şi anina ciorchinele surâsului printre ramurile nucului din grădină, le ademeni umbra pe peretele casei. — Tăticule, strigă'-fetiţa mea, venind într’o fugă la mine — umbra nu ştie să plângă?... — Care umbră, rândunica tatii ? — întrebai mirat. — Umbra de pe peretele casei. — Nu, crăişoara mea, de ce să plângă? — Bine, dar eu o împroşcat cu picioruşul şi ea n’a zis nimic, nimic, nimic... Tăticule, pe ea n’o doare? Tăticule, ea de ce nu plânge?... — Nu, iconiţa tatii, umbra nu poate plânge. — Nu poate, nu poate, dar atunci de ce se mişcă? — Apoi se mişcă, fiindcă vântul clatină crengile nucului şi umbra de pe perete e umbra crengilor. . — Şi, nici pe nuc nu-1 doare, dacă-i loveşti umbra ?... Tăticule, de ce nu răspunzi?... Tăticule, dar ramurile nucului sunt verzi şi umbra lor totuşi nu e verde] De ce, tăticule? Spune-mi]... Norocul meu: de undeva, pe dată sosi o libelulă, şi copiliţa mea se luă după dânsa, printre florile din grădină... 398 © BCU Cluj P O E S I I DE OLGA CABA L E T H E Cufundă-ţi fruntea lin sub mângăeri de valuri Unde irisuri lungi leagănă albe astre. Vei tăcea precum râul cu cărările albastre, Vei fi purtat în somn sub nevăzute maluri. în ţara fără vânt, în ţara fără umbră Nu-ţi vor spune poveşti scoicile de opal, Nu te va desmierda niciun tremur de val, Nu te vor şti nici norii legănaţi lin de undă. INVITAŢIE De ce nu vrei să vii cu mine ’n ţara albastră ? Te-aş duce înspre ceruri fără de hotar. Amurgul cel cu brâul de coral Nu ne-ar încinge robi sub ziua deslrămată. De mână te-aş lua şi te-aş duce cu mine Până când paşii noştri ar rătăci în cânturi Şi mâinile noastre străvezii de vânturi Le-am limpezi în apa boitelor senine. Şi stele mari şi coapte am culege Şi-am sorbi vinul lor albastru de lumină Şi visurile noastre în beţia divină S’ar recunoaşte ’n spaţiu şi s’ar uni alene. 399 © BCU Cluj O ROMÂNISM ŞI ORTODOXIE DE D. STĂNILOA'E Intr’o carte scrisă cu intenţia de-a caracteriza românismul pentru a face din el izvorul de inspiraţie şi realitatea care să preocupe în mod special politica statului nostru, d. Rădulescu-Motru, fără să reuşească a ne spune în ce constă specificul românismului, are multe idei juste, dar şi unele afirmaţii nefericite. Cea mai nefericită dintre toate este, cu siguranţă, afirmaţia că între românism şi ortodoxie, chiar dacă a fost în trecut o strânsă legătură, astăzi ele trebue să se despartă din următoarele motive: „Românismul şi ortodoxismul nu pot fi contopite fără să se păgubească reciproc, fiindcă natura spiritualităţii unuia este cu totul diferită de a celuilalt. Ortodoxismul nu poate merge mai departe în serviciul unei spiritualităţi naţionaliste, fără a-şi pierde caracterul de spiritualitate religioasă creştină; iar Românismul nu poate merge mai departe pe baza ortodoxismului decât cu preţul abdicării sale dela rolul de promotor al progresului în ordinea economică şi politică a României. Fuziunea lor, cum o pretind unii, nu poate fi pe viitor, decât dacă unul sau altul îşi trădează chemarea. In adevăr, ortodoxismul, ca spiritualitate creştină, trebue să rămână deasupra intereselor pământeşti. Fondul său este o revelaţie. Revelaţie invariabilă. Ortodoxismul se poate desluşi prin examinarea tradiţiilor, dar nu moderniza în spiritul timpului. Chemarea ortodoxismului este să ţină, în vecii vecilor, învăţăturile lui Christos în forma lor nealterată. Românismul dimpotrivă este spiritualitatea care ne dă mijlocul de a merge cu vremea, de a ne moderniza. El este focul care purifică etnicul nostru pentru a-1 pune pe acesta în măsură să creeze opere originale. Ortodoxismul este tradiţie, românismul este vocaţie". Vom examina afirmaţia aceasta a d-lui Rădulescu-Motru atât din latura ortodoxiei cât şi din cea a românismului, ca să vedem dacă rezistă unei critici cât de puţin serioase. „Ortodoxia trebue să rămână în veci deasupra intereselor pământeşti", după d. Rădulescu-Motru. Iar românismul se rezumă în interese pur pământeşti, ar trebui să-i complectăm noi gândul; românismul e numai grije de mâncare şi deloc aspiraţie spre desăvârşire morală şi spirituală; românismul s’a convertit la marxism, ca d. Rădulescu-Motru. 400 © BCU Cluj Aci ar sta toată antiteza. Această pretinsă orientare spre direcţii opuse sau plutirea în planuri total străine le-ar face cu neputinţă întâlnirea. Realitatea este însă alta. Ortodoxia nu e făcută să strălucească în vidul absolut sau să se odihnească veşnic în sine, ci, cu toată neschimbarea dogmelor sale, ea inundă în suflete şi lumina ei produce în mintea şi inima credincioşilor anumite efecte, cari se răsfrâng în manifestările de cultură, de muncă, de raporturi sociale, ale grupului etnic care-i aderă. Desigur, ortodoxia ţine „în vecii vecilor învăţăturile lui Christos în forma lor nealterată", dar chemarea ei nu se rezumă la atâta, sau nu aceasta este propriu zis chemarea ei, ci aceea de a face ca învăţăturile lui Christos să modeleze fără încetare sufletele şi popoarele tocmai în direcţia virtualităţilor lor spirituale. Soarele încă este acelaş pentru toată faţa pământului. Dar culorile care nasc din întâlnirea diferitelor peisagii cu lumina lui se deosebesc la fiecare pas. Nici ortodoxia în sine nu renunţă la universalitatea şi la neschimbabilitatea ei şi nici neamurile nu se uniformizează sub lumina ei. D. Rădulescu-Motru nu şi-a putut imagina colaborarea dintre ortodoxie şi românism decât într’una din cele două forme ale acestei alternative. După D-sa nu poate exista nici o întâlnire între general şi special, între infinit şi mărginit, între neschimbabil şi schim-babil, decât prin căderea uneia din acestea două din caracterul lor ontologic, prin contopirea totală a uneia în cealaltă. E un mod de cugetare extrem de simplist, care cred că nu se mai întâlneşte azi la vre un filosof. Legea antinomiei, în virtutea căreia contrastele se întâlnesc într’o unitate nouă fără să se contopească fiinţa uneia în alta, este un bun definitiv câştigat de filosofie în înţelegerea atâtora din aspectele realităţii. Ea se întâlneşte în fiinţa noastră omenească în care eul, acelaş continuu, şi trupul,, continuu altul, trăesc într’o unitate, fără a se preface unul în altul; ea e norma tuturor fiinţelor în care se realizează prin evoluţie o formă prezentă virtual încă din germenele lor, ea explică orice exemplar din realitate, fiindcă în toate întâlnim tipul general într’o unitate intimă cu caracterul individual. D. Rădulescu-Motru nu poate cugeta decât sau monist sau dualist. Treapta aceasta de cugetare a fost depăşită în Biserică încă din vremea certelor monofizite şi nestoriene. întocmai ca d. Rădulescu-Motru existau şi pe atunci unii teologi şi filosofi cari nu puteau depăşi, în chestiunea unirii firii dumnezeeşti şi firii omeneşti în persoana lui Isus Hristos, alternativa: monism-dualîsm. Cele două firi, dacă s’au unit cu adevărat, s’au contopit într’ una singură, ziceau ei; dacă nu s’au contopit, nici unirea n’a avut loc. Şi după cum se decideau pentru prima parte a alternativei, sau pentru a doua, erau monofiziţi sau nes-torieni. Biserica a stabilit, faţă de unii şi faţă de alţii, la sinodul IV din Calcedon, că cele două firi s’au întâlnit într’o unitate, dar fără să abdice vre-una dela caracterul ei. E legea antinomiei, atât de universală în lumea care e mai misterioasă, adecă mai adâncă în sensul ei, de cum şi-o închipue d. Rădulescu-Motru. Monofiziţii şi nestorienii nu puteau ieşi din raţionalismul simplist, geometric. Infinitul suprapus finitului îl înghite, raţionau ei. Atotputernicul dacă ia în braţe o putere limitată o absoarbe. Dar oamenii în al căror suflet mai era pe lângă raţiune şi credinţa, care dă de atâtea ori experienţa apropierii infinitului, şi cari mai citiseră şi în Sfânta Scriptură ştiau că focul dumnezeesc, cu toată puterea lui infinită, nu consumă slabul rug al făpturi omeneşti, oricât ar arde de puternic şi de luminos pe altarul lui. * ’ * * 401 © BCU Cluj ' Dar să vedem cum este posibilă această unire între ortodoxie şi românism fără să sufere niciuna în sensul amintit. Dacă ortodoxia ar prescrie în detalii tot modul de cugetare şi de viaţă al omului şi dacă din prescripţiile ei s’ar crea omul întreg, ea ar uniformiza neamurile, le-ar lipsi de orice originalitate. Dar nu este cazul. Ortodoxia e schemă pentru viaţa normală şi ajutor dumnezeesc pentru viaţa normală, adecă dogmă şi har dumnezeesc. Dogmele ortodoxe nu sunt stabilite cu scopul de a interzice activitatea intelectuală a omului. Nici de a o îngusta până la strâmtoare. Ele desemnează un contur foarte larg; ele jalonează un drum de o lăţime cât poate bătători o viaţă normala. Negativ vorbind, ele sunt câţiva stâlpi aşezaţi, ca avertisment, pe lângă prăpastia care mărgineşte pe ambele laturi drumul larg cât un câmp cu margini abia vizibile, al vieţii. Se cere să te ţii în interiorul lor, dacă vrei ca atât viaţa îndeobşte cât şi cugetarea să poată înainta fără sfârşit şi să nu ajungă la impas şi la distrugere. Dar câmpul din interiorul lor, cu vastitatea lui şi mai ales cu lungimea lui care merge în infinit, oferă fiecăruia ce şi cât vrea pentru cercetare, pentru lucrare. Dogma existenţei lui Dumnezeu e un stâlp care fereşte de prăpastia ateismului şi a iresponsabilităţii morale care înghite iremediabil un neam când n’o evită. Dogma despre Dumnezeu unul în fiinţă dar întreit în persoană exprimă un postulat imperios al realităţii normale: cât mai deplina sinteză între personalism şi comunitate, cu salvarea amândurora. Dogma păcatului strămoşesc şi a mântuirii de el prin suferinţa celei mai înalte Fiinţe, a Fiului lui Dumnezeu, ne fereşte de încrederea că răul, atât ca să existe cât şi ca să înceteze să mai. existe, depinde numai de noi şi ne deschide o perspectivă cu mult mai justă de înţelegere a raporturilor normale dintre cele înalte şi cele subalterne: nu de simplă stăpânire şi supunere, ci de jertfă şi iubire. Dogma mântuirii în Biserică şi prin taine nu face decât să prelungească ideea solida-rismului cosmic şi a necesităţii ajutorului dumnezeesc în scăparea de rău, în suişul spre perfecţiune. Iar dogma permanentizării vieţii personale şi a răsplătirii în lumea viitoare exprimă postulatul moral cel mai universal şi mai organic, concrescut în sufletul omenesc, acela al dreptăţii învingătoare totuşi, odată şi odată. Sunt câteva principii care exprimă însăşi feţele esenţiale ale realităţii şi virtualităţile ei normale. Sunt muchiile poliedrului care e viaţa: Dumnezeu şi om, personalitate şi comunitate, iubire şi autoritate, toate acestea existând deplin si condiţionându-se deplin, iar sistemul întreg turburat de prezenţa serioasă şi misterioasă a răului, care nu poate fi învins numai de om şi împotriva căruia arma cea mai eficace e jertfa, renunţarea la sine. Ele constitue legea care face posibilă şi promovează spre tot mai multă normalitate viaţa omului şi a societăţii. Ele formează ritmul spiritual care condiţionează conservarea şi des-voltarea sănătoasă a vieţii. Ortodoxia e ritmul deplin al vieţii, e entelechia ei. Au fost şi există şi alte ritmuri spirituale de viaţă; unele au provocat chiar o puternică efervescenţă culturală şi politică în societăţile pe cari le-au animat. Dar efervescenţa aceasta a avut ceva găunos în ea şi repede s’a epuizat. Popoarele respective au dispărut sau au decăzut degrabă. Ceeace a fost pozitiv în acele ritmuri de viaţă a promovat unele creaţii culturale şi politice; dar lipsurile din acele ritmuri au dus repede la oboseală, la degenerare. Aşa a fost cu diferitele culturi procreştine, pentru cari realitatea nu era un poliedru cu muchii cari se ţin în echilibru reciproc, ci dădeau precădere exagerată uneia sau alteia din ele. Aşa este cu celelalte ritmuri creştine, catolicismul şi protestantismul: ambele nesocotesc una sau alta din feţele esenţiale ale realităţii, exagerând altele. Catolicismul nu vede 402 © BCU Cluj varietatea eternă a neamurilor şi reduce apreciabil chiar sensul şi valoarea personalităţii. In el se manifestă aproape cu exclusivitate tendinţele uniformizatoare, centralizatoare, autoritare ; el e prea mult juridic şi prea puţin duhovnicesc, prea multă poruncă omenească şi prea puţin har dumnezeesc; el e solidarist în paguba personalismului. Protestantismul e situat în cealaltă extremă; e individualist şi fără nicio credinţă în ajutorul dumnezeesc şi în posibilităţile de îmbunătăţire a vieţii în lumea aceasta. Orice viaţă care funcţionează după aceste ritmuri defecte ajunge repede la tur-burări, la epuizare. Ortodoxia este însă ritmul în care se exprimă însăşi suflarea cea mai autentică a vieţii totale, a vieţii în dorire spre progresul prin care se vindecă răul care a rănit-o şi prin care se înalţă spre perfecţiunea care este adevărata ei stare de normalitate. Ortodoxia este entelechia vieţii, legea care o duce spre idealul cuprins virtual în real. Nu e locul aci să insist asupra realismului ortodoxiei, dar el i se desvălue oricărei minţi care judecă cu oarecare insistenţă asupra acestui obiect. Sfântul Maxim Mărturisitorul, un mare filosof antropolog creştin, zice odată: „Dacă suntem după chipul lui Dumnezeu, să devenim de fapt ai noştri şi ai lui Dumnezeu". (Migne, Patr. Graeca, voi. 90, col. 1189). Realitatea autentică din noi, nu cea accidentală, este imaginea dumnezeească. Să urmăm regimul prescris de ortodoxie ca să ajungem la adevărata noastră realitate, care acum e pentru noi un ideal: să devenim noi înşine, ceeace-i tot una cu imaginea dumnezeească. S’ar putea riposta: oricât de realist şi de necesar este acest ritm, dar e totuşi un element care ne îngustează libertatea noastră ca neam. Nu mai avem înainte câmpul larg al tuturor posibilităţilor fără nici o ingrădire. Răspunsul e uşor de dat: niciun popor, niciun grup social n’a trăit fără un ritm oarecare de viaţă spirituală. Ceeace este posibil câte unui individ, cu viaţa şi aşa limitată, nu e posibil unui neam care vrea să-şi pre-lungiască existenţa cât mai mult. Lipsa oricărui ritm etnic durabil însemnează anarhie. Iar ritmul etnic cu oarecare durată constitue tradiţia care aduce la unitate toată desvoltarea unui popor. Nu ne convine ritmul ortodox, trebue să luăm altul, adecă o altă religie. întrebarea este însă: găsim undeva un ritm mai bun şi nu cumva a format ritmul ortodox în poporul nostru anumite însuşiri şi dispoziţii cari fac acum parte integrantă din spiritualitatea lui specifică, nu cumva şi-a imprimat ortodoxia pecetea adânc în firea românească ? La prima întrebare am răspuns, pentru a doua s’ar cere o desbatere mai în concret, având continuu sub privire spiritualitatea actuală a neamului nostru. Noi vom încresta aici numai câteva observaţii, pentrucă o convieţuire de două mii de ani ne dă dreptul la o convingere aproape aprioristă că sufletul românesc a fost frământat şi răscopt în mustul ortodoxiei. D. Rădulescu-Motru, vorbind continuu de necesitatea ca desvoltarea noastră viitoare să ţină seama de tradiţie, în special de satul românesc cu credinţele, obiceiurile, organizarea lui, nu găseşte totuşi, când vrea să spună în ce constă românismul, adecă tradiţia satului românesc, decât două note: „1. Ţăranii liberi aveau proprietăţi individuale şi totuşi în indiviziune pe neamuri. Vitele erau în proprietatea individuală, păşunea lor în proprietate de-a valma. Din punct de vedere economic, satul românesc ţinea mijlocia între colectivismul slav şi individualismul latin". 2. „Din punct de vedere politic şi cultural, organizaţia satului îngăduia o largă autonomie. Ţăranii aveau administraţia şi justiţia la ei în sat, chiar şi organizarea armatei era în sat." Şi contrazicându-se pentru a nu ştiu câta oară pe această temă adaugă: „deşi biserica se mărginea la rolul de tradiţie creştină, iar şcoala era redusă la experienţa celor bătrâni şi la bunul simţ, cu toate acestea o producţie culturală a existat. Ha trece şi azi drept originală." 403 © BCU Cluj Deci două lucruri vede d. Rădulescu-Motru specifice în românism: amestecul de individualism şi colectivism şi autonomismul satului. I-am putea spune că ideea păşunii comunale e luată dela Saşi, iar lucrarea pământului în indiviziune se face numai în cazuri de necesitate, unde configuraţia terenului nu îngădue rudelor o justă împărţire a lui şi această lucrare se face cu destule neplăceri. Dar lăsăm acesta. Concedem cu există şi a existat oarecare amestec de individualism şi colectivism în sat, precum şi mult au-tonomism. Dar nu cred că în acestea a stat sau stă specificul românismului: acestea se găsesc şi s’au găsit mai mult sau mai puţin desvoltate şi la alte popoare. In loc să fi pus accentul pe acestea, făcea mai bine d. Rădulescu-Motru să-l pună pe acea producţie culturală, pe care o reduce la un simplu derivat al autonomismului. In producţia culturală a satului, în credinţele şi concepţiile lui morale, ar fi găsit mai degrabă ideile şi tendinţele cari constituesc spiritualitatea românismului. Ar fi văzut cât de mult e influenţată această „producţie foarte originală" de ortodoxie. Autonomismul nu e de altfel o determinare de cuprins, ci una pur formală. El nu poate fi în sine un ideal nici pentru viitor. Autonomie închinată cărei spiritualităţi? Cheia ne-o poate da cuprinsul cultural original al vieţii săteşti. Să facem aci puţină analiză a obiceiurilor, a manifestărilor sufleteşti şi sociale ale satului. Dar mai întâi câteva consideraţii asupra raportului dintre ortodoxia în sine — ca dogmă şi cult — şi totalitatea vieţii omeneşti. Am spus că dogmele se rezumă în câteva idei fundamentale. Cultul ocupă iarăşi destul de puţin în totalitatea manifestărilor vieţii. Nimeni nu poate să-şi reducă cunoştinţele, preocupările, manifestările, la atâta cât oferă ortodoxia, pentru a fi din ce în ce mai vast. Ortodoxia nu te învaţă ce se află în pământ, sub pământ şi în spaţiile astronomice. Tot ce ne desvălue ştiinţele naturale şi ce ne mai pot desvălui în viitor, nu poate fi dedus din dogma ortodoxă. Chiar în domeniul sufletesc, social, juridic, ştiinţa are un domeniu întins, despre care ortodoxia nu ne dă decât câteva idei fundamentale, schematice, cari s’au dovedit încă juste. Ortodoxia nu învaţă pe om cu ce unelte se lucrează mai bine pământul şi nu spune nimic despre tehnica organizării în mare sau în mic a producţiei de orice fel şi a desfacerii. Ea nu-1 învaţă pe om jocuri şi melodii, cioplitul uneltelor şi încrestatul lor artistic. Ortodoxia nu dă talente şi aptitudini. Filosofia însăşi are adâncuri pe cari niciodată nu le va epuiza. Ortodoxia nu numai că nu îi împuţinează problemele, ci i le înmulţeşte şi-i dă perspective pe cari ateismul sau o altă religie nu le poate da. Problema divină, problema personalităţii, afirmate doar în ortodoxie, stau deschise ca nişte găuri fără fund 5 se pot construi în privinţa lor şi a celorlalte probleme sisteme filosofice nenumărate şi progresul cugetării filosofice are înainte drum fără sfârşit. In politică, în cultură, în artă, ortodoxia permite o „modernizare" perpetuă, d. Ră-dulescu-Motru poate să nu fie îngrijat. Tot acest vast teren de viaţă depinde de solul pe care e aşezat un popor, şi de sângele lui. In cadrul ortodoxiei pot exista popoare cu preocupări, însuşiri, cu politică, artă şi cugetare originale. Ortodoxia e ritmul, e măsura, nu melodia vieţii însăşi. Si câte melodii nu pot exista pe aceeaşi măsură! Dar oricât de vast ar fi cuprinsul vieţii care nu e dogmă ortodoxă şi oricât de elastică ar fi relaţia între ortodoxie şi cuprinsul economic, politic, cultural, artistic al vieţii unui popor, totuşi o relaţie există. Cele câteva idei cardinale ortodoxe sunt prezente ca o axă în viaţa mai simplă, sau mai progresată a unui popor. Acele idei au devenit spirit din spiritul acelui popor. Ele nu pot fi scoase din viaţa lui, fără ca să urmeze haosul spiritual. Din razele pe cari le aruncă ele peste întreg cuprinsul vieţii unui popor şi din natura acelui cuprins se naşte o sinteză spirituală specifică. * . * # 404 © BCU Cluj De sigur e greu de definit matematic şi indiscutabil specificul din sufletul şi din manifestările românismului. El se poate intui, dar expresia îndată îl trădează pentrucă îngroaşe. E un domeniu de nuanţe, de imponderabile, de împletituri extrem de fine. Dispoziţii similare la mai multe popoare, se deosebesc printr’o nuanţă greu de prins în cuvinte. O notă specifică a sufletului românesc şi a manifestărilor lui artistice, unanim re- : marcată, e simţirea unei legături mistice cu natura animală şi vegetală. „Mioriţa" e numai un exemplu în această privinţă, cel mai frumos. Românul e frate cu codrul, se spove-vedeşte pasărilor, mângâe boul din tânjeală, se dă în seama căluţului. Porumbul plivit de buruiană râde de bucurie, mărul necurăţit se roagă de fata bărbată să-l cureţe. In poveşti, în doine, în viaţa de toate zilele, românul pune umanitate în raporturile sale cu vitele şi cu natura. Nu-şi grijeşte vita ca neamţul, dar legătura lui cu ea e mai umană, mai adâncă. Neamţul o grijeşte din utilitarism şi dîntr’un anumit spirit de disciplină pe care îl duce şi în gospodărie. Românul n’o grijeşte, din motivul din care nu-şi grijeşte \ totdeauna şi copiii ; din necaz, din lipsă, din absenţa efortului susţinut. Dar plânge cu ea j şi-o desmeardă. Se desvălue aci o direcţie în care prin educaţie se poate face enorm I în economie. Ce să spunem de legătura cu pământul? Românul, aşa de îngăduitor în alte privinţe, face moarte de om şi se judecă o viaţă întreagă pentru o brazdă. Legătura aceasta mistică cu lumea extraomenească este o influenţă a ortodoxiei. Catolicismul şi protestantismul ştiu numai de o mântuire a omului, printr’un act juridic de achitare din partea lui Dumnezeu; ortodoxia consideră tot universul gemând în întuneric şi în rău împreună cu omul şi întreg ridicându-se prin iubirea dumnezeească la starea de frumuseţe primordială. E vorba de o schimbare ontologică a universului prin puteri adânci dumnezeeşti, nu de modificarea unei relaţii juridice care priveşte numai pe om şi se face printr’o simplă declaraţie a lui Dumnezeu. La baza imanent-transcendentă a universului stă puterea dumnezeească, care-1 susţine; universul nu e numai materie, adecă combinaţie a nimicului; nimicul e ceva, e materie, prin forţă dumnezeească. Preotul ortodox stropeşte curtea, vitele, lanurile cu apă sfinţită şi pentru toate sunt rugăciuni în Molitvelnic. ' Fiecare om are în seama lui şi o parte de natură, pe care are s’o ridice împreună cu sine spre Dumnezeu, lucrând-o, înfrumuseţând-o, gospodărind-o cu vrednicie şi înţelepciune. E păcat să laşi pământul nelucrat, e păcat să-l lucrezi de mântuială. Anticipăm aci o observaţie asupra căreia vom reveni în altă legătură de idei. Ro- j mânui are două pasiuni mari; apărarea pământului şi a credinţei, Originală este comportarea românului în raporturile dintre individ şi societate. Sunt neamuri cu înclinaţii spre colectivism şi sunt neamuri de un exagerat individualism. Românul rezolvă problema într’un mod unic, singurul corespunzător tendinţelor adânci ale realităţii. El e foarte personal, dar în acelaş timp foarte sociabil, foarte comunicativ. Individualismul românesc nu e ca cel nemţesc. Sasul e egoist şi singuratic; îşi închide gospodăria cu ziduri chinezeşti şi plănueşte veşnic închis în sine ; trece pe lângă om ursuz, fără să dea bineţe, fără să răspundă la salut. Românul nu poate suporta singurătatea, el şi-o plânge în doină. Omul singur e o anomalie între Români. Fiecare trebue să se că- I sătorească; să nu caute colţurile singuratice, să nu fugă din lume dacă nu vrea să fie | socotit cam într’o ureche. Gospodăria Românului e deschisă vederii oricui, e aşezată | chiar pe deal ca să poată fi văzută mai de departe şi să poată vedea gospodarul mai departe. Românul se sfătueşte cu mai mulţi şi peste tot e cunoscut ca un om care n’are secrete. Românul e familiar, cum se zice; el transformă toată lumea într’o vastă familie. 405 © BCU Cluj Dar în acelaş timp Românul e foarte personalist. Bl vrea să se remarce totdeauna, să fie mai mult decât ceilalţi, să se ia act de existenţa lui. Cât de individualizat e neamţul, în societate persoana lui se şterge. El aşa se simte bine 5 să nu mai existe ca persoană, ci să se cufunde în massa cu mişcări uniforme, militariste, disciplinate. Românul preţueşte societatea pentru plusul ce-1 adaugă personalităţii sale ; el vrea să aibă în societate un rol propriu, deosebit de al celorlalţi, el vrea să facă anumite observaţii cari să pună în lumină inteligenţa lui, vrea să spună o vorbă de duh şi să cânte ceva propriu, dar şi să facă un lucru propriu, pentru a i se vedea destoinicia şi vrednicia. El se simte bine în grup numai dacă grupul îi oferă condiţiile unei creşteri a conştiinţei personale. Râsul care-i face ecou glumei sale, aprobările, recunoaşterile valorii sale şi peste tot fluidul de înfrăţire care scaldă grupul, îi dă fiecăruia experienţa unei creşteri a vitalităţii şi a conştiinţei. Persoana creşte cu spiritul, descopere, se desvoltă tocmai în mediul antrenant al grupului. Astfel comunitatea nu e considerată stând în opoziţie cu persoana, ci ca un mediu favorabil ei. Dar comunitatea e altfel concepută în românism, decât la nemţi bunăoară sau la comunişti. Ea nu e tăvălug care uniformizează şi maşinalizează, redu-cându-i pe toţi la aceiaşi funcţiune, ci trup cu mădulare şi funcţiuni deosebite după imaginea Sf. Apostol Pavel. Şezătoarea românească e mult grăitoare în acest sens. Românul concepe societatea după asemănarea Bisericii. Concepţia ortodoxă despre Biserică s’a filtrat, pe căi nu aşa de greu de determinat, în spiritul românesc. La popoarele din Apus e altă mentalitate. Papismul a centralizat toate funcţiunile Bisericii la papa şi în legătura cu acesta tendinţele de uniformizare s’au făcut tot mai simţite. Personalismul a fost tot mai mult desaprobat. Mai ales în chestiune de cugetare şi de organizare bisericească. De aci se explică multe feţe ale Apusului. Comunitatea e concepută acolo ca opusă personalităţii şi de multe ori repudiată. Aşa s’a născut protestantismul individualist. Dar concepţia aceasta despre comunitate intrase adânc în sângele neamurilor. De aceea Germanii, oricât de individualişti sunt în chestiunile religioase şi intim personale, îndată ce vreau să facă ceva pentru obşte şi recurg în acest scop la foloasele grupării, se uniformizează, se militarizează, se despersonalizează. Extremele se întâlnesc uşor. Oricât de individualişti sunt Nemţii, nu le-ar fi prea greu de suportat un regim comunist. Ideea de comunitate care e aşa de la modă azi în filosofia şi politica germană e mai aproape de comunism ca de personalism. Altceva s’a petrecut cu popoarele rămase fidele catolicismului! oprite a se validita personal în domeniul intelectual mai înalt şi îndrumate pe alvia cucerniciei de sentiment şi faptă—faptă care să întreacă pe cele comune, care s’aducă un supramerit, căci aceasta e o dogmă de frunte a catolicismului —, ele s’au manifestat pe terenul creaţiilor sentimentale şi se remarcă prin pasiunea pentru aventură, care când cuprinde cercuri mai largi, ca orice pasiune, despersonalizează. Şi aci e o deosebire radicală între neamul nostru şi celelalte popoare latine, care nu cred că-şi poate avea explicaţia decât în deosebirea de confesiune. Românul e tot ce poate fi mai refractar aventurii. Ca să te poţi antrena într’o acţiune de aventură trebue să te poţi entuziasma uşor pentru un scop care contemplat lucid vezi că e irealizabil sau nu merită prea multă pasiune. Şi mai e necesar pentru aceasta un optimism uşuratec: credinţa că odată înfăptuită acţiunea la care porneşti, dispare dacă nu tot răul din lume, dar cu siguranţă cea mai mare parte din el. Catolicismul a provocat acest optimism, prin tot spiritul său. Pentru catolicism răul nu e o realitate profundă. Natura omenească nu s’a alterat prin păcatul original şi nu are să încerce nici o transformare prin mântuirea care e doar un act juridic de achitare din partea lui Dumnezeu. Catolicismul e atât de optimist, încât susţine în credincioşi ambiţia că pot face mai mult bine decât le trebue, că pot trece uşor dincolo de starea de desăvârşire, de împlinire ideală. % 406 © BCU Cluj Transpusă ambiţia aceasta pe plan social, utopia e gata. In popoarele latine utopia trezeşte uşor entuziasm. Românul biciueşte cu satira lui orice entuziasm dedicat utopiei şi orice pornire aventuroasă. Francezii au avut mulţi doctrinari utopişti şi poporul întreg s’a antrenat în sângeroasa aventură a revoluţiei pentru cele trei himere. Românii n’ar fi putut-o face. Spaniolii luptă cu taurii şi-şi găsesc expresia în Don Quichotte, care n’ar putea fi aflat pe pământul românesc. Astăzi pasiunea lor pentru aventură se validitează aşa de tragic pe teren politic. La noi „marile principii" ale revoluţiei franceze, ca şi toată utopia democrată, n’au fost luate de nimeni în serios. Cei cari au afectat mai mult sinceritatea faţă de ele, n’au reuşit să fie decât Caţavenci. Vorbeşte toată lumea, într’o conspiraţie generală, de ele, dar niciunul nu ia pe celălalt în serios. Şi aşa se întâmplă cu orice utopie. Se îneacă la noi într’un discredit categoric, fie că e luat susţinătorul ei în mod manifest în râs, fie că se afectează doar faţă de ea o credinţă şi un respect care în fond — e clar pentru toţi — lipseşte. Se fac revoluţii mai în toate ţările, iar poporul nostru aproape de focarul bolşevic şi aţâţat cu o furie sălbatecă de o demagogie care şi-a ieşit demult din răbdare, stă liniştit: i-ascultă pe toţi, se duce acasă şi—i compătimeşte pe toţi. De câte ori ar fi trebuit să facă acest neam revoluţie dacă s’ar fi luat după noi, după intelectuali, cari ne aprindem la orice discurs şi credem în sinceritatea fiecărui orator care plânge de grija ţării. Unii spun că însuşirea aceasta e un minus, un scepticism, o lipsă de generozitate, un semn de bătrâneţe şi poporul nostru nu va putea realiza niciodată nimic mare. Realitatea e alta. Po- | porul nostru nu e sceptic, ci realist: are o judecată lucidă şi un calm pe care nu şi-l f pierde uşor. El intueşte just până unde poate fi modificată realitatea profundă a răului şi4 ştie că el nu poate fi învins deplin în lumea aceasta. Desăvârşirea e o ţintă situată la o distanţă morală neajunsă în lumea aceasta. împotriva răului nu se poate lupta eficace decât prin renunţarea la sine, prin jertfă, printr’o asceză susţinută zi de zi în persoana proprie; răul nu e învins durabil prin rău, ci doar momentan; răul poate fi învins numai prin binele din tine, care nu se înstăpâneşte insă în tine printr’o singură svâcnire de i eroism, ci printr’un efort susţinut zi de zi. Românul nu crede în bunătatea exagerată a oratorului, pentrucă ştie ce greu se poate dobândi bunătatea. El ştie că nu poate fi po- i gorît raiul pe pământ prin câteva legi şi de aceia nu se entuziasmează de atâtea discur- i suri utopice şi deci nesincere când vin dela alţi români. El ştie că idealurile sociale, atât j de strâns dependente de cele morale, nu se realizează atât de uşor, ci prin îndelungate j eforturi. Românul numai pe călugări îi ia în serios în eforturile lor spre idealul moral. I Utopiste sunt popoarele latine sub influenţa catolicismului, utopiste sunt popoarele în cari sectele şi raţionalismul au ajuns la dominanţă. Sectele cred că Dumnezeu e singur activ în om şi în lume, dacă omul crede numai în El, iar raţionaliştii şi ateii, neştiind de rău şi de Dumnezeu, sunt convinşi de atotputernicia raţiunii omeneşti. Toţi aceşti indivizi şi toate aceste popoare deplasează împărăţia cerului pe pământ. Nu mai au deci la ce crede în lumea viitoare. Confuzia aceasta de planuri au făcut-o şi ortodocşii ruşi, pregătind astfel sufletul poporului pentru eshatologismul marxist. Orto- ! doxia nu ajunsese să pătrundă până la adâncimi sufletul rusesc. Ruşii s’au încreştinat târziu şi multe veacuri dominaţia mongolă a favorizat o eflorescenţă abundentă de superstiţii. Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedeşte cel român. El s’a ' născut creştin. El n’are la bază o altă structură religioasă care s’o turbure pe cea ortodoxă. Poporul român se dovedeşte astfel ca ţinând net despărţite cele două planuri de viaţă s pe cel pământesc şi pe cel ceresc. In conştiinţa lui e deci mai trează ca la Oricare I altul credinţa în viaţa viitoare. 4°7 ' © BCU Cluj E un rău sau e un bine absenţa utopismului şi a spiritului de aventură din poporul nostru ? Oricum ar fi, e o fatalitate şi în ea stă una din trăsăturile originalităţii noastre, iar omul politic să caute s’o valorifice nu să ne înghesue pe drumuri străine. Dar eu cred că nu e un rău, ci e un bine. Pasiunea de aventură poate aduce anumite străluciri în viaţa unui popor, dar fără durată. Căderea de pe urma descurajării şi a epuizării îi poate fi fatală. Noi n’avem pasiunea de aventură a latinului, nici tendinţele de dominaţie ale germanului, care rumegă în singurătatea lui planuri de cucerire, dar n’avem nici riscurile şi căderile lor inevitabile. Noi avem o altă forţă cu mult mai puternică, prin care putem deveni popor mare şi putem înscrie pagini multe de strălucită cultură spirituală; natalitatea ridicată pentrucă suntem un popor credincios, farmecul firii noastre care asimilează orice neam şi ortodoxia care, dacă vom păstra-o cu toate îndemnurile şi inspiraţiile ei morale şi spirituale, ne poate asigura o existenţă îndelungată şi o propăşire neturburată. Am spus că noi n’avem decât două pasiuni: pământul şi credinţa. Pentru acestea orice sat face revoluţie şi a făcut şi în trecut. Unirea unei părţi din români cu Roma n’a reuşit să fie decât o manifestare. Cu aceste pasiuni să calculeze politica noastră, nu cu utopii de import. In legătură cu absenţa utopismului din poporul nostru, putem remarca în sfârşit trăsătura cea mai cuprinzătoare şi mai definitivă a lui: armonia. Ea e un echilibru minunat al însuşirilor, al raporturilor lui cu lumea. E un alt nume pentru simţul Just al realului, fi Românul nu e un sentimental exagerat ca meridionalul sau ca rusul, dar nici un scormonitor în tainele vieţii ca germanul. Orice exagerare, orice excentricism e pentru român , o disarmonie care nu scapă de privirea lui fină şi de ironia lui. Sentimentul şi cugetarea se ţin reciproc în frână. Nu putem spune că aceasta este superficialitate. Dar se fereşte de a merge cu cugetarea dincolo de marginile clarităţii. Românul îşi dă seamă de lumea de mistere ce ne înconjoară 5 el are fiorul misterului, dar aşază peste el o surdină discretă. Nu-ţi prinde mintea cu nimicurile firii. „Nu cerceta aceste legi, căci eşti nebun de le ’nţelegi". Ortodoxia propovădueşte credinţa, rezultatele cugetării sunt totdeauna ceva nesigur. Numai protestantismul şi sectarismul cred că pot disolva credinţa în înţelegere. Am vorbit de armonia românească în ce priveşte raporturile între individ şi societate şi din cele de până acum reese echilibrul în care se ţin pentru spiritualitatea românească activitatea lui Dumnezeu şi a omului. Protestantismul calvin şi sectar şi uneori şi cel luteran strică acest echilibru în favoarea lui Dumnezeu, crezând pe om purtat de forţe supra sau sub omeneşti şi căzând în profetisme şi mesianisme bolnăvicioase. Catolicismul am văzut că strică acest echilibru în favorul omului şi am văzut cu ce efecte. Niciun neam nu prinde atât de repede devierile dela armonie: umflările într’o direcţiune sau alta. Şi nimic nu biciue românul mai mult ca defectele de armonie. Orice patetism este pentru român disgraţios. Arta lui e armonie. In muzică Jalea e filtrată cu discreţie, nu se revarsă în umflăturile exagerate ale cântecului de Jale rusesc. Doina e un cântec de Jale de o rară distincţie. In Joc românul îşi manifestă exuberanţa cu anumite reţineri. Nu se tăvăleşte pe Jos ca ru-ul, nu sare diform ca tirolezul. Armonia e tot una cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere. Tăietura veştmintelor sale, combinaţia culorilor, natura desenelor e tot ce poate fi mai departe de ceeace e podoabă grosolană. Graţia şi sobrietatea se întâlnesc într’o admirabilă sinteză în arta românească. In cusătură şi în crestături în lemn se ţine în linia dreaptă, sobră, care exprimă dis-creţ, sublimat, sentimentele. Se fereşte de linia curbă, care uşor degenerează în umflătură şi vulgar. Icoana bizantină, cu linii drepte, expresii ale purităţii, în care nu se insinuiază 40S © BCU Cluj nici meritul nici păcatul, l-au învăţat pe român ce este discreţia. Românul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat îl ştie: ce trebue să omită. Apusul nesincer, cu icoanele călugăraşilor înclinaţi de prea multă smerenie şi cu faţa gras onctuoasă de prea mare fericire divină, icoanele cu inimile penibil etalate, se înţelege că au influenţat într’o direcţie total opusă. S’ar putea urmări încă mult trăsăturile originalităţii româneşti şi s’ar vedea cum se încorporează în ele ritmul realităţii în tendinţă spre idealul ei, care este ortodoxia. Dar şi din aceste puţine consideraţii se poate vedea destul de bine perspectiva care se deschide în spre viitor neamului nostru: el este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, care ar putea să nu fie încercată de nicio turburare serioasă din lă-untru şi să nu se epuizeze niciodată. Dar ca această chemare să se realizeze, trebue să nu ne forţăm a ieşi din originalitatea noastră, care este legată de ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import. © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI, FAPTE -SPAŢIUL MIORITIC , Despre Lucian Blaga nu se poate scrie decât cu •'! peniţă înfierbântată. El este o apariţie de lumină albă care-şi pâlpâie flacăra peste adâncul realităţilor româneşti. Căci Lucian Blaga este un gânditor român, nu numai prin sânge, dar chiar prin structura şi . sensul filosofiei lui. Ne referim în deosebi la ultimele două volume apărute: Orizont şi Stil şi Spaţiul Mioritic. Dar nu numai atât. In veacul acesta zvântat de vânturi seci, când totul se ’ndoae şi crapă ca sub pârjol de secetă, când se părea că intrăm într’o zonă istorică de efort steril şi zădarnic pe plan cultural, zările au fost punctate de câteva spaţii care ne-au mântuit dela grea cumpănă. Atât în poezie cât şi ’n filosofie, Lucian Blaga are lot greu în această privinţă. Ne interesează acum filosoful, deşi ne ispiteşte tot atât de mult şi poetul. Noi avem o filosofie a noastră, de factură populară, care aşteaptă să fie desgropată. O filosofie încă academică a noastră n’avem, sau mai precis, n’am avut. Toate încercările de până acum s’au consumat în sfera cu mască streină care le-a frânt total caracterul românesc. Scapă de sub cleştele acestei vitregii foarte puţin din ceeace au gândit filosofii noştri. Aproape că nici n’ai ce alege din ei. Şi asta nu pentrucă n’am fi avut capete creatoare pe acest plan. Ci doar pentru simplul şi stupidul motiv că ne-am dispreţuit cu tâmpă încăpăţânare realităţile naţionale. N’am acordat niciodată atât prestigiu acestor realităţi încât să fie demne de atenţia noastră filosofică. Veţi spune poate că filosofia flutură pe deasupra realităţilor naţionale. Nu întotdeauna. Şi ca probă iată Spaţiul Mioritic. In volumul anterior acestuia, Orizont şi Stil, care-i întâiul din trilogia culturii, autorul stabileşte determinantele stilistice ale culturii unui popor, matca stilistică, cum o numeşte, iar în Spaţiul Mioritic umple această maică, adăogându-i şi alte făgaşe, cu material documentar. Grija permanentă a autorului este de-a sublinia cât mai apăsat — sub unghiul stilului—cultura românească. Matca noastră stilistică .. o numeşte Lucian Blaga „spaţiul mioritic". Aceste două cuvinte, de adâncă şi vastă rezonanţă poetică, închid în ele mai multe decât pot spune la o primă şi simplă prezumţie. Filosofia culturii s’a oprit până acum îndelung la ceeace s’a numit „sentimentul spaţiului" ca determinant specific al unei culturi oarecare. Culegea însă, In acest sentiment al spaţiului, doar peisagiul. Lucian Blaga dărâmă această eroare, sau în orice caz superficialitate, dovedind din plin că rădăcinile unei culturi zvâcnesc mult mai adânc i şi adesea neglijând peisajul ambiant. El smulge spaţiului virtuţi cu rost organic în structura unei culturi. Iată de pildă cultura românească. Ce-avem noi mai al nostru decât doina ? Ei bine, stărue în doină caracterul ondulat al pământului, plaiul, alternanţa caldă deal-vale, care se simte aproape în toată poezia noastră populară, se aude pe spărturile fluerului. Pe acest ecou ondulat peisagiul se brodează ca o podoabă care se poate scutura fără nici o pagubă. Pe plaiu, în legănarea spaţiului mioritic, românul a fost totdeauna ortodox, lată un prilej de vizionară speculaţie 1 In acest punct Lucian Blaga scrie despre „Spiritualităţi bipolare" vorbind despre cele trei confesiuni creştine şi se opreşte stăruitor asupra ortodoxiei. In decurs de veacuri creştinismul a suferit unele adaptări pe care autorul le analizează sub unghiul catolic, protestant, ortodox Stabileşte întâiu bipolaritatea spiritualităţii creştine între aceste două limite : transcendenţă-vremelnicie. Vremelnicia e absorbită ’n transcendenţă şi imprimă spiritualităţii creştine un caracter corespunzător. Aşa de pildă catolicul se zbate între transcendenţă şi autoritate şi dă astfel spiritualităţii lui un caracter;juridic. Protestantul îşi duce rostul între transcendenţă şi libertate, fapt care-a dus la ştiutele consecinţe istorice. Iar ortodoxul se frânge deopotrivă sub transcendenţă şi sub „categoriile organismului". „Tot ce e organic e înălţat în ortodoxie la rangul unui al doilea pol al vieţii spirituale. Categoriile organicului deşi aparţin vremelniciei, sunt oarecum echivalate lumii de dincolo", (p. 43). Aceste rădăcini, aş zice pământene, în raport cu transcendentul se ramifică multiplu în viaţa popoarelor cuprinse în vârtejul, mai nestăpânit sau mai domol, al celor trei confesiuni. Astfel concepţia despre biserică şi naţiune se 410 © BCU Cluj rotunjeşte In cadrul celor trei confesiuni conform asimilării vremelniciei In transcendent. In lumea catolică naţiunea, bunăoară, are un caracter, mai mult juridic; in lumea protestantă are un caracter de libertate exaltată, iar in răsăritul ortodox, aceeaş ; naţiune „e un organism şi ca atare afirmată cu accentul de care se bucură în atmosfera ortodoxă toate categoriile organicului" (p. 36). Să nu pierdem din vedere şi formele de graiuri închegate în cuprinsul celor trei confesiuni. Este vorba de graiurile, de limbile literare. Acolo unde vremelnicul s’a dat transcendentului sub altă stea decât cea a organicului, formele de limbi literare au cunoscut o varietate aproape babilonică. In această privinţă autorul ne serveşte exemple concludente începând dela dialectele franceze şi până la efortul absurd de a se confecţiona limbi artificiale. In ortodoxie acest mozaic linguistic nici n’a mijit măcar. Dece ? Răspunde însuşi Lucian Blaga: „Popoarele din răsăritul euro-’ pean nu sunt deloc orientate spre iniţiativa individuală şi spre categoriile libertăţii, ci spre lumea organicului. Cu aceasta se creează în răsărit o atmosferă particulară, în care multe lucruri sunt altfel văzute şi tratate decât în apus. Intre altele limba. Limba aci în răsărit, nu e privită ca un simplu material disponibil, asupra căruia să se poată aplica iniţiativa individuală: aci limba e priyită ca un organism viu şi supraindividual, ca un organism mai larg în care insul se integrează cu firească evlavie. Atitudinea de evlavie a insului faţă de graiu, permite de fapt o desvoltare a limbii ca organism vast şi relativ unitar, după legea ei anonimă, dar nu după îndrumări şi capricii individuale..." (p. 60). Tot aşa şi i cu creaţiile de ordin cultural, cultura în genere, concepţiile despre salvare etc. Am amintit iată, despre salvare, despre mântuire. Ne-am interzis voit de-a face refexii dincolo de conţinutul strict al lucrării de care ne ocupăm. Ne îngăduim totuşi să ne abatem un pic în acest punct. Lucian Blaga constată cu magistrală intuiţie o stare de fapt când afirmă că în catolicism mântuirea este încadrată bisericii ca organizaţie de autoritate sacră, în protes-, tantism este o chestie de ordin individual, iar ortodoxului apărându-i omenirea ca „un vast organism" mântuirea se rezolvă numai în cuprinsul lui şi solidar cu el. Credem necesară o adâncire a acestei probleme, pe care gânditorul Blaga o ocoleşte, poate fără să fi vrut. Orientarea sociologică a confesiunilor ţine de concepţia lor despre antropologia creştină. Catolicismul consideră natura umană total pervertită şi ca atare incapabilă de eforturi personale înspre mântuire. In consecinţă catolicul se lasă cu totul în voia graţiei depozitată în biserică. Protestantul crede dimpotrivă că natura umană e întreagă în virtuţile ei, prin urmare în stare să se salte singură pe piscul Taborului. Ortodoxia a rămas pe poziţia iniţială a creştinismului, din care s’au rupt rebele celelalte două confesiuni. Şi anume, ea crede că omul nuri nici atât de pervertit încât să nu mai fie capabil de niciun efort personal de eliberare din păcat dar nici atât de pur şi întreg în puterile sale încât să se poată dispensa de sprijinul permanent al harului. Explicabil deci, de ce lumea ortodoxă se simte ortodoxă, se simte organic solidară în eforturile ei spirituale, concentrate toate sub sacra iubire a lui Dumnezeu, ca sub o boltă de lumină creştină. Aceste scurte consideraţii n’au nici un dar... După ce stărue îndeajuns asupra vremelniciei, marele nostru filosof îşi ridică ochii spre celălalt pol al spiritualităţii creştine : transcendentul. Şi într’un capitol, Transcendentul care coboară, urmat de altele, categoriile organicului ortodox, condiţionează poziţia de pasăre însetată cu ciocul deschis înspre razele Duhului Sfânt, a omului ortodox. Pentrucă nu la fel e conceput transcendentul în toate confesiunile. Şi asta nu numai sub unghiu dogmatic, ci şi pe „temeiuri stilistice". Acest temeîu stilistic însă se sprijină pe-o concepţie deosebită despre „graţie", care ’n ortodoxie se reduce la următoarea corelaţie: generozitate di- t. vină — consimţământ uman. Integrat acestei vii realităţi, răsăriteanul şi-a modelat, stilistic fiinţa în curs de două milenii. In egală măsură, integraţi altor concepţii despre graţie, catolicul şi protestantul şi-au creeat alte făgaşe stilistice sub acest unghiu. Supus unei metode căreia vrea să-i rămână credincios până la sfârşit, gânditorul Blaga constată şi atât. Nu vrea să sape până acolo unde izvorul gâlgâie, ci doar îi admiră şipotul printre stânci şi brazi. Considerând răsunetul înfundat al transcendentului ca o determinantă stilistică de forţă majoră, putând fi numită şi „metafizică latentă", Lucian Blaga o urmăreşte cu îndemânare uimitoare în cele trei stiluri ale arhitecturii creştine de dimensiuni prime : roman, gotic şi bizantin. Nu putem stărui îndeajuns asupra nici unei probleme de aci, căci vrem numai să subliniem, deocamdată, această lucrare înfiptă în câmpul filosofiei noastre ca piatra în răzor. De aceea dăm şi aici cuvântul autorului: „Omul bizantin are despre transcendenţă şi lumea concretă viziunea sau sentimentul că transcendenţa coboară de sus în jos, putându-se face vizibilă. Omul gotic are viziunea sau sentimentul că el însuşi se înalţă, de jos în sus, crescând întru transcendenţă. Omul roman e stăpânit mai curând de sentimentul că se găseşte în marginea transcendenţei, şi în consecinţă de sentimentul că nu-i rămâne decât să se organizeze în slujba transcendenţei, oarecum orizontal şi paralel cu ea. Catedralele bizantine, bazilicile romane, şi domurile gotice sunt întruchiparea arhitecturală a acestor metafizici divers simţite, după timpuri şi locuri", (pag 90). Un pas mai departe, pe acest plan, întâlneşte autorul concepţia sofianică în cadrul ortodoxiei, pe care n’o judecă sub raport doctrinar, ci doar o subliniază ca determinantă sti— 41X © BCU Cluj listlcă. „Sofianlcul este In esenţă acest sentiment difuz, dar fundamental, al omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se din proprie iniţiativă si că omul şi spaţiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendenţe. Pornind de aci, vom numi „sofianică" orice creaţie spirituală, fie artistică, fie de natură filosofică, ce dă expresie unui atare sentiment, sau orice preocupare etică, ce e condusă de un asemenea Sentiment" (pag. 105). Din pragul acestei definiţii cu braţe deschise cosmic asupra lumii, Lucian Blaga răscoleşte îndeosebi literatura noastră populară, lăsând drum larg urmaşilor... perspectiva sofianică! Pornind apoi dela certitudinea că in cadrul culturii populare româneşti „determinantele stilistice ale ortodoxiei au găsit o înflorire şi dincolo de ceeace este dogmatic şi canonic fixat", vizionarul Blaga, in capitole ca: Despre asimilare, Pitoresc şi revelaţie, Duh şi ornamentică, şi’n celelalte, face operă de aprigă apologie ortodoxă. Anume demonstrează cu virtuţi de magistru, că climatul ortodox e mult prielnic unei desvoltări organice a culturii, faţă de oricare alt climat, şi că matca stilistică românească, care-i structural ortodoxă, cuprinde în; complexul ei latenţe care „ne îndreptăţesc la afir-maţiunea că avem un Înalt potenţial cultural“. Spa-) ţiul mioritic a apărut într’o vreme când câteva ' condee, obscure dar colţoase, Încercau să documenteze exact contrariul, că adică ortodoxia ar fi un climat paralizant pentru orice efort. N1ŢĂ M1HÂ1 CĂTRE O NOUĂ CUNOAŞTERE A OMULUI împrejurările vitrige ale vieţii l-au întors pe om dela cunoaşterea structurii sale interioare, fizice şi sufleteşti, silindu-1 să adâncească mai degrabă alcătuirea lumii exterioare pe care o avea zilnic în faţă. Lupta pentru existenţă încordată în combaterea fiarelor şi a celorlalţi oameni, In apărarea crâncenă împotriva Intemperiilor şi a catastrofelor naturale, nu i-au dat răgazul unei întoarceri către sine. Inteligenţa lui s’a risipit în fabricarea armelor, a hainelor, a uneltelor, în inventarea mijloacelor de a cultiva pământul, de a pluti pe apă, în sfârşit de a trăi în afara sferei de existenţă a animalelor. Iar mai târziu l-a pasionat mai mult nepătrunsul cerului, tainele cosmosului îndepărtat, decât alcătuirea apropiată a trupului şi a spiritului său. Ştiinţa s’a desvoltat deci către lumea exterioară unde însăşi curiozitatea omului o împingea. Iată de ce prăpastia care separă astăzi fizica şi chimia de psihologie şi sociologie este imensă, înfăţişând limpede rapida aderenţă a cunoaşterii omeneşti la simplu şi concret. S’a ajuns astfel la civilizaţia care oferă miraculoase procedee de in-| vestigaţie în exterior şi minime resurse de sondare J a omului însuşi, privit ca entitate psiho-fiziologică. Chiar medicina, despre care s’a spus cu înţepătoare ironie, că a rămas pe treapta epocii lui Hypocrat, a reuşit să ajungă la o atât de superficială cunoaştere a corpului omenesc, încât prevenind uneori boala, nu poate foarte dese ori să o distrugă. Iar maladiile mentale, aşa de străine oricărei analize organice, au rămas încă o poartă ferecată. Ceeace înseamnă că progresul civilizaţiei noastre e mai ales sborul către comoditate, efort facil de satisfacere a unor pofte degenerate. Speranţele uriaşe care s’au pus în ea se prăbuşesc catastrofic astăzi când e evident că n’a putut să crească oameni destul de inteligenţi şi curagioşi pentru a o conduce în impasul primejdios prin care trece. Instituţiile civilizaţiei moderne se desvoltă în virtutea unei mişcări iniţiale, suficientă pentru a o azvârli In fazele progresului, însă oamenii se dovedesc azi mai mult ca oricând, incapabili de a le dirija. Iată drama incertitudinii în care plutim, desorientaţi de vigoarea acestui puhoi care se mişcă dincolo de voinţa noastră. Cauza răului ? „Slăbiciunea intelectuală şi morală a conducătorilor11 răspunde d-rul Alexis Carrel în cartea sa „L’bomme, cet inconnu11. Prezentarea acestei lucrări de ţipătoare actualitate, face obiectul cronicei de faţă. D-rul Carrel acuză civilizaţia de a fi nesocotit individul în folosul massei. Mediocritatea adaptată nivelului de preferinţă comun, în care s’au scufundat pe rând toate năzuinţele spre înalt ale spiritului, a prilejuit formarea unui tip omenesc standard care e într’adevăr o fiinţă umană, însă foarte puţin un individ. Ceeace explică lipsa şefului în alcătuirea socială modernă şi atrage desorientarea definitivă. Individualismul este o condiţie a personalităţii. Dispariţia individului a târît după sine diformarea până la anulare a personalităţii, ca o urmare firească a democratismului egalitar, care ucigând elita, minează însăşi civilizaţia. Democraţia a înălţat stindardul egalităţii, însă cum aceasta nu era posibilă prin ridicarea celor inferiori la nivelul minorităţii superioare, singurul mijloc de a o realiza, a fost coborîrea tuturor la acelaş scăzut nivel. Astfel personalitatea s’a risipit în mocirla celor mulţi, spre norocul democraţiei însăşi, care numai astfel a reuşit să nu se prăbuşească prea devreme. Simpatia massei a menţinut-o la suprafaţă, ca o unică scândură de sprijin. O cauză însemnată a insuficienţei sufleteşti de care dă dovadă omul modern, este lipsa completă a simţului moral şi religios. Civilizaţia europeană trăeşte spiritual pe fundamentul creştinismului. Cu toate acestea creştinismul actual e mai mult istoric decât prezent. Creştinismul nu mai e trăit, adică nu mai e viu în suflete. „De curând, spune Carrel, a început 412 © BCU Cluj să se manifeste iarăşi printre oamenii de Înaltă cultură" ceeace e un semn îmbucurător, deoarece omenirea n’a câştigat niciodată nimic prin efortul mulţimii, ci prin îndemnul neostenit al spiritelor mari. Religia înţeleasă şi reîntronată In suflete ca odinioară, la începutul erei creştine care corespunde începutului civilizaţiei faustiene, va desluşi alt scop omenirii, reaşezând-o pe drumurile drepte ale evoluţiei sale. Rugăciunea ca înălţare mistică spre principiul imanent şi trascendent al lumii, adică rugăciunea aşa cum nu se mai întâlneşte azi şi aşa cum ar trebui încă să fie, a devenit de neînţeles oamenilor de ştiinţă pozitivă care ne conduc. De aceea practica creştinismului pare o îndeletnicire inutilă şi de aceea viaţa e atât de searbădă, privită prin prisma de Intunerec şi lut a pământescului. Dualismul modern, care e o evoluţie exagerată a dialecticii carteziene, a hipertrofiat materialul, suprimând spiritualul. Din clipa în care Descartes a stabilit separaţia dintre trup şi suflet, manifestările spiritului au devenit inexplicabile. Cei ce au venit apoi, au desfăcut definitiv aceste elemente ale aceleiaşi entităţi, „dând structurii organice şi mecanismului fiziologic o realitate mai mare decât plăcerea, durerea, frumuseţea", care au rămas palide şi neînţelese ciudăţenii psihice. Cantitativul a învins calitativul. Frumuseţea morală s’a transformat în valoare pur istorică, secretul succesului ascunzându-se astăzi In exploatarea facilă a celor mai joase pasiuni. Morala ? ia ce bun, când imoralitatea, tâlhăria, înşelătoria, înalţă sigur pe treptele puterii şi ale bogăţiei. S’a ajuns aici numai prin nesocotirea principiilor de viaţă creştine, care au fost condiţia iniţială de progres a culturii europene şi care azi sunt uitate sau nebăgate in seamă. Reactualizarea creştinismului printr’o fortificare a credinţei şi o reînălţare a spiritualului, ar putea să realizeze ceeace doctrinele omeneşti au încercat în zadar. Ni s’a pus în faţă; cu sgomotoasă reclamă, paradisul modernismului excesiv instaurat In America. Au fost mulţi naivi încrezători în reuşita acestei formule, prea mulţi chiar, cari au încercat să transplanteze în bătrânul nostru continent aparenţele strălucitoare ale stilului yankee. S’a trăit Îndelung după război, In cadrul acestei formule, adoptându-se maniere şi obiceiuri, cuvinte şi sporturi, chiar stilul arhitectural de peste ocean, în sfârşit un fel de a fi pe care filmele americane îl afişează generos, îmbrăcându-1 în ideal. S’a crezut că imitarea sa, până la servilă pastişare, va regenera mădularele slăbite de războaie şi excese ale Europei Acum constată d-rul Carrel, nimeni nu mai crede nici măcar în soliditatea finanţei americane. Cât despre stilul de viaţă de acolo, s’a ajuns din fericire la constarea indubitabilă a fragilităţii lui. Intr’adevăr omul acela care nu ştie altceva decât să iasă din fabrică pentru a intra în cinematograf, executând ritualul mecanic al unei păpuşi neînsufleţite; femeia aceia pentru care sentimentul dacă nu e ceva cu totul necunoscut e cel puţin o stare demnă de dispreţ; viaţa aceia în sfârşit, consumată pe maşini, dirijată de maşini, condiţionată de maşină, a încetat să mai apară ca un ideal de invidiat. Civilizaţia are drept scop nu progresul ştiinţei şi al maşinilor, ci acel al omului, iată ceeace Europa începe să înţeleagă. Omul american, aşezat în împrejurări de trai artificial, In care funcţiile sale organice — vechile lui forţe adaptive — sunt anihilate de folosinţa exclusivă a maşinii, care e confortabilă pentrucă scurtează timpul şi grăbeşte lucrul însă distruge puterea de viaţă şi de iniţiativă individuală, omul acela contopit în masse uniforme de gesturi şi dorinţe, va deveni repede un sclav înlănţuit, fără vitalitate şi mai ales fără suflet. Civilizaţia americană se va prăbuşi tot atât de repede cât s’a înălţat, penlrucă din rândurile de marionete care o susţin, la un moment dat vor înceta să se nască şefii, oamenii providenţiali. Sclavia va fi o stare generală. Şi fără conducători o societate nu poate sta în picioare. Iar indivizii, deveniţi simple accesorii ale maşinilor, vor pieri când acestea vor înceta să funcţioneze. S’a constatat din statistici minuţioase că Statele Unite produc anual un impresionant număr de nebuni şi degeneraţi. Unul din douăzeci de locuitori e sortit nebuniei în fiecare an. Clinicile gem, încărcate de aceşti nenorociţi al căror destin tragic nu e decât o consecinţă a maşinismului şi a ritmului anormal de viaţă. Higiena, evoluată până aproape de perfecţie, oferă nenumărate posibilităţi de a trăi. Fiinţe pe care cursul normal al vieţii le-ar fi suprimat din cauza insuficienţei lor organice, sunt salvate de confort, de bună alimentaţie, de medici, de spitale, de higienă. Descendenţii lor contribue enorm la degenerescenţa rasei omeneşti. E aceasta un artificiu al civilizaţiei, care trebue părăsit, pentrucă în America mai cu seamă consecinţele lui nenorocite sunt evidente. Scopul civilizaţiei nu trebue să fie acela de a se da largi posibilităţi de desvoltare unor fiinţe imperfecte, care să—i încetineze mersul, ci acela de a crea oameni Întregi şi sănătoşi, prin care continuitatea progresului să fie asigurată. Atunci? Care e scăparea? Dacă civilizaţia l-a depăşit pe om, umilindu-1, ca un rob eliberat care-şi pălmueşte fostul stăpân, se poate nădăjdui Intr’o descătuşare ? Şi cum ? Iată cumplitele întrebări ale vremii, cărora d-rul Alexis Carrel încearcă să le dea un răspuns valabil. Unica salvare, spune celebrul chirurg, este des-voltarea unei elite de învăţaţi, care să cupriu dă toate domeniile de activitate omenească, pentrucă, având o vedere de ansamblu, să descopere viciile sistemului nostru social şi să-i prescrie remediile. • Criza multilaterală în care ne sbatem e o consecinţă logică a specializării. Când specialişti în gât, nas şi urechi, conduc finanţele unei ţări, când un doctor 413 © BCU Cluj controlează activitatea agricolă şi când fiziceni ori chimlşti, oricât de celebri, dau sfaturi economice, fără a avea cea mai mică idee despre legile ascunse ale acestor ştiinţe care acum se ciocnesc pentru prima dată, fără îndoială că încurcătura poate deveni fatală. D-rul Carrel preconizează crearea unei elite care, sacrificând u-şi douăzeci ori treizeci de ani studiului amănunţit al tuturor ramurilor de frământare umană, să îndrepte civilizaţia albă pe calea unui nou început. Soluţia, cu toate că foarte greu de realizai, mi se pare totuşi posibilă şi plină de adevăr. Orice încercare, oricât de obositoare, nu trebue să înspăimânte şi nici să fie trecută cu vederea, penirucă salvarea va trebui să vină de undeva. Iar o renovare a omului, o călăuzire spre alt fel de a concepe viaţa, cere îndrumarea fizică şi spirituală după porunca legilor naturii, iar nu după comoditatea mediocră e diverselor teorii şi şcoale. „Individul modern se impune chiar din copilărie să fie liberat de dogmele civilizaţiei industriale şi de principiile care stau la baza societăţii moderne". O educaţie greşită, privind individul ca pe un simplu membru al unei turme uniforme şi ascultătoare, a uşurat stingerea personalităţii, dând naştere acestei maladii a timpului nostru care se chiamă proletariat. „Proletariatul va fi ruşinea eternă a civilizaţiei ştiinţifice. El determină suprimarea familiei ca unitate socială. Stinge inteligenţa şi simţul moral. Distruge ultimele resturi ale culturii şi ale frumosului. înjoseşte fiinţa omenească". Proletarul e un avorton al ma-şinismului; el reprezintă creşterea enormă a unui restrâns grup social, incapabil din lipsă de inteligenţă şi curaj să se înalţe deasupra unei trepte de existenţă vecină cu promiscuitatea patrupedă. A ridica această pleavă inutilă şi periculoasă la rangul de factor hotărîtor înseamnă a trăda umanitatea. Democraţia a permis aceasta, a vrut-o chiar, pentru a-şi asigura o bază de susţinere, însă revoluţiile ce vor veni vor fi cu siguranţă ale elitei împotriva proletariatului. Şi dacă Marx nu s’a Înşelat anunţând victoria tuturor răsculaţilor împotriva unei stăpâniri bolnave, ni se pare că elita va învinge, E normal să fie aşa pentrucă omul a consimţit întotdeauna conducerea unui tip uman superior, asvârlind repede povara grea a dictaturilor inconştiente. Dictatura proletariatului industrial, sinistră himeră a maşinismului modern, va fi mereu, dacă nu un abil sistem de captare a mas-selor inculte cel mult o guvernare de carton cu sfârşit în ea Însăşi. Omul întreg de mâine, rupt din prejudecăţile unui trecut de ruşinoasă renunţare la uman, va deschide ciclul de aur al civilizaţiei europene. E posibilă această aşteptată redresare? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, fiindcă „... pentru întâia oară in istoria lumii, o civilizaţie ajunsă la începutul declinului ei, poate să distingă cauzele boalei sale." A fost învinuită această carte minunat structurată şi genial concepută, de banalitate şi deci de inutilitate. Cred că învinuirea e gratuită, pentrucă a fost greşit Privită şi înţeleasă mai mult ca o îndrumare medicală la curent cu ultimele descoperiri fiziologice, decât o dreaptă înţelegere socială şi psihologică a omului modern, adică ceeace este cu adevărat. Judecată astfel, prin prisma conţinutului ei veritabil, „L’homme, cet inonnu“ apare ca o curagioasă tentativă de înfăţişare a defectelor de care suferă veacul nostru şi ca o justă cunoaştere a omului modern. Concluziile d-rului Carrel sunt demne de luat în seamă. VINTILĂ HORIA - O PREZENTARE NECUVIINCIOASĂ A LUI EMINESCU ii „Bălăuca“ tratează iubirea poetului cu Veronica Micle şi numele romanului vine dela porecla dată eroinei de sora lui Eminescu. In roman, însă, nu există măcar o vorbă care să arate aderenţa dintre titlu şi carte. E vorba de plecarea poetului la Iaşi, spre a se întâlni cu Veronica, şi acţiunea propriu zis se limitează la durata călătoriei şi câteva ceasuri de şedere în capitala Moldovei. Partea aceasta putea să formeze ultimele pagini ale cărţii precedente, dar dl Lo-vinescu a vrut să mai facă un „roman" şi, susţinut de dispoziţia poetului de a trăi uneori în reveria trecutului, l-a scos din actual, unde i s’a părut inutilă prezenţa lui, şi l-a întors pe drumuri aproape uitate. Astfel în tren, unde s’a urcat atât de zăpăcit şi cu direcţie întâmplătoare, în vreme ce Nusăm Cucoş ţine discursuri ca să afle toţi călătorii cine este această figură posacă, Eminescu, retras sub oblonul par- desiului, visează anii de studenţie la Viena, întâlnirea cu Veronica Micle şi reface clipă cu clipă toate amănuntele unor Împrejurări legate de această femee. Uneori se mai trezeşte şi mpi observă ce se petrece în jurul lui, iar când rămâne în vagon numai el şi cu Nusăm — această umbră fatală care se ţine după el în tot locul <— evreul îl jhnbie Ia vorbă. 11 sfătueşte să se însoare cu o gospodină, îi spune că s’a auzit despre faima poetului şi la Botoşani, o ştiau şi copiii lui! Bercu şi Raşelica. Nu-i place însă că face antisemitism şi observaţia aceasta lasă multă jenă in sufletul lui Eminescu. Pe urmă evreul îl compătimeşte că n’are cu ce să trăiască, în vreme ce alţii au de toate. Misitul e revoltat. Iată un crâmpei de dialog t — „Ce crezi dumneata, domnule Nusăm, că nu înseamnă nimic că Bercu ai dumitale ştie poezii de 414 © BCU Cluj ale mele, că Raşelica mă învaţă la şcoală ? Nu înseamnă cât cele două dugheni ale domnului Co-tiugă ? — Io ţi-oi mai spune matale şi n'o să mă crezi. Am vorbit şi cu duduia Olimbiada... Nu te speria, coane Mihăiţă..., dar când am auzit că eşti poet m’am apucat s’o întreb şi pe dânsa... Şi numai ce a început şi ea să deie ochii peste cap şi să zică de flori albastre, de stele şi de aur, că n’am înţeles nimic. •— Pricepi atunci că avem şi noi răsplata noastră... la vorbeşte-i de d. Cotiugă şi să vezi că duduia Olimbiada nu mai dă ochii peste cap. (pag. 117) Cine vrea să simtă toată atmosfera inferioară a acestui dialog, să-l citească din carte, fiindcă e mult mai mare, iar Eminescu — permanent înfăţişat sub nivelul deşteptăciunii lui Nusăm — e pur şi simplu de nesuferit prin fleacurile de care se încântă şi pe care le susţine cu o volubilitate prostească. Dar ovreiul, deşi misit şi incult, are noţiunea valorii lui Eminescu şi mai are şi spiritul acela de dreptate şi de explozie, caracteristic neamului, după socotinţa criticului impresionist. El se revoltă contra stăpânirii, contra guvernului, şi—i spune poetului hotărît că se va duce să protesteze la miniştri pentrucă sânt nepăsători şi-l lasă să moară de foame. 11 mai îndeamnă să se căsătorească şi poate s’ar fi mai întâmplat şi alte. lucruri, dacă Eminescu n’ar fi schimbat trenul la Paşcani, pentru Iaşi. Aici aflându-se singur, reflectează la cele discutate, „ Vorbele lui Nusăm îl sguduiseră", apoi reia firul amintirilor. Când ajunge la Iaşi, se întreabă uimit: „Dar ce caut eu aici? Nu-şi aducea aminte/“ Insfârşit, iată o psihologie de om fără vlagă, desorientat şi cu totul năuc : „Când a ajuns la Iaşi? Ştia, fireşte, că plecase dar o făcuse în credinţa ascunsă că nu va ajunge. Trenul putea deraia ; sânt atâtea poduri şubrede. Se putea ciocni cu alt tren. Sperase să se răsgândească în drum şi să se reîntoarcă din vreo staţie. Nu se întorsese. Iată-l acum pe peronul gării, aiurit, ne-ştiind încotro să apuce, când, deodată, pe linia doua zări un tren gata de plecare. — Unde pleacă trenul ăsta ? întrebă el gâfâit pe un hamal ce-l atinsese cu muchia unui cufăr. — La Bucureşti. — La Bucureşti? Fără să mai stea pe gânduri, cuprins ca de panica plecării, o luă la goană spre tren.“ D-l Lovinescu a sesizat destinul nefericit al poetului. Inchipuiţi-vă: nădăjduise că va deraia trenul cu el,... că se va ciocni..., că’n sfârşit nu va ajunge la Iaşi, când colo,... desiluzie, iată-l teafăr pe peronul gării. Acum caută să se salveze, urcându-se în alt tren. Dar nu e cu putinţă; nenorocul se ţine de paşii luii „Când puse piciorul pe scara vagonului, o mână i se lăsă uşor pe umăr. — Da' unde pleci, taică, că doar de abia ai venit? Se întoarse speriat, ca şi cum l-ar fi prins asupra unei fapte de ruşine. In preotul uscăţiv recunoscu pe lenăchescu. — Nu plec părinte, că de-abia am venit, dar mi s’a părut că l-am văzut pe Conta şi voiam să-i spun ceva. . — Nu-i, taică, nici un Conta. Vasilică nu s’a întors încă dela Piatra'1, (pag. 142) Ce nelogic este acest Eminescu. Departe, în taina sufletului său, reface romanul iubirii cu Veronica, cu amănuntele unei fericiri trăite, care fatal trebue să-i trezească dorul pentru ea, iar de altă parte nu ştie unde se află, ce caută la Iaşi, şi nici prin cap nu-i trece că însfârşit, a venit pentru Veronica. Noroc că se întâmplă minunea cu părintele Ienă-chescu care-1 prinde de umăr tocmai când vrea să plece cu trenul de pe linia doua, că altfel se termina romanul aici. El îi aduce aminte de Creangă şi astfel li dă motivul venirii la Iaşi. Acum poetul e mai lămurit. După ce cu birjarul dintâi nu se înţelege unde să-l ducă, se urcă la altul şi pleacă. Pe drum se angajează următorul dialog între el şi birjarul evreu: — „Unde ai spus mata să te duc? — La Ţicău. — La Ţicău ? dădu din cap evreul cu mirare. — Pe Valea Plângerii. — Pe Valea Plângerii? se miră din nou. — La domnul Creangă. ' -— La domnu’ Creangă ? — Ce, nu cunoşti pe domnul Creangă? — Da’ de unde să cunosc eu pe domnu’ Creangă ? Eu ştiu că crengile sunt în copaci", (pag. 145) Abia după ce Eminescu îi mai dă o indicaţie: Mustea Casapu, — se lămureşte şi evreul, „Birjarul isbucni. — D’apoi, bine cocoane, di ci nu ziceai mata aşa şi-mi tot vorbeşti de d. Creangă, parcă iu cunosc pe domnu’ Creangă ? Di ci nu-mi zâci de Mustea Casapu ? Cine nu cunoaşte pe Mustea Casapu ?“ (pag. 146) Cum vedeţi, bietul Eminescu la fiecare pas întâlneşte câte un evreu care, în mod instinctiv, încearcă să-l aducă la realitate. Din nefericire pentru dl Lovinescu nu isbuteşte niciunul, cu toate mustrările ce i le fac Urmează întâlnirea cu Creangă — cel mai bun capitol din carte. Marele povestitor e bine reconstituit; se exprimă în felul său caracteristic, cu limbajul din basme şi amintiri. Eminescu, însă, nu prea e politicos, fiindcă, după ce schimbă două vorbe cu prietenul său pe care nu l-a văzut de atâta timp, ii cere pur şi simplu să-l lase să se culce, că e obosit de drum, lucru ce l-ar fi putut face de altfel şi ’n tren, cum era mai firesc. Doarme dus până după amiază, când îl trezeşte Creangă şi după ce mănâncă, doarme şi autorul lui 415 © BCU Cluj Harap Alb. E ceva nemaipomenit cum ii apucă somnul când pe unul când pe altul, ca de bun întâlnit. După cum sânt prezentaţi aici, parc’ ar fi genii ale somnului, ale căscatului şi ale chefului. însfârşit, pleacă împreună la cârciumă. Aci se dispun bine 5 Eminescu participă cu însufleţire, cântă şi el, ca pe urmă Să-l cuprindă o stare de melancolie-Singur apoi, rătăceşte pe uliţele laşului, şi’n noapte, i se redeşteaptă laşul de odinioară, laşul istoric. Acum poetul e în rolul lui Dionis şi trăeşte o bizară întâlnire cu vechea capitală a Moldovei. Dela aceste răscoliri, trece pe nesimţie la Veronica şi continuă firul amintirilor întrerupt în tren. între altele, recon-stitueşte vremea când s’a stabilit la Iaşi ca bibliotecar, când a reluat legăturile cu Veronica. Mergea în casă la ea foarte des şi aci, chiar dela început, a întâlnit şi alte persoane necunoscute, printre care căpitanul Vornicel. Căpitanul acesta II persiflează mereu, dar el nu reacţionează. E o atmosferă de viciu, de necuviinţe şi grosolănii, întreţinută mai ales de căpitan, şi tocmai aici îşi găseşte Eminescu să citească din paginile lui inedite. Amintirile se succed» şi iată că poetul trebue să părăsească Iaşii, fiind numit redactor la „Timpul", in Bucureşti, căci în Iaşi nu mai avea cu ce trăi. Când să-şi ia rămas bun dela Veronica, n’o găseşte acasă. Ea aflând mai pe urmă, îl invită printr’un bileţel la o întâlnire. Poetul vine şi împreună merg la o cârciumă. Când să se despartă, ea începe să scâncească» — „Nu, nu ! nu mă pot despărţi aşa de tine". Iar mai departe, după ce rătăcesc câtva, şi ajung în dreptul unui felinar, ea zice ■. — Ţi-am scris: oricum, oriunde, oricând. — Da, murmură el. — De data asta îţi spun: aici şi acum. Acum, acuma, scânci ea cu disperare, şi cu lacrimi in glas, târându~i-se de braţ. Hanul, el îl cunoştea ; hanul lui Năstăsache, locuit mai mult de femei uşoare, şi cu odăi de închiriat cu ceasul. Prin colţuri umbre de păsări de noapte. Două femei se opriră nu departe de dânşii .- — Uite, că nu se înţeleg din preţ, zise una. — Ba asta-i cucoană, mânca-le-ar scârba de târfe, că ne iau pâinea dela gură. Iar mai la vale» — Pff— pe el îl cunosc. — Zău, fă ? — Un golan fără sfanţ; ba într’o noapte a venit cu alţi mahalagii, de i-a scos coana Săftica cu poliţia. Aici li se dă o cameră, al cărei inventar dl. Lo~ vinescu 11 face foarte conştiincios (lighean, prosop, apă, etc.,) dar patroana se vede că-i urăşte. După ce rămân singuri, Veronica i se aruncă de gât. — Sunt a ta; ia-mă. N’apucă însă, să o strângă bine în braţe când se auzi un sgomot la clanţa uşii şi apoi un : toc ! loc / Eminescu se duse de deschise şi apoi ieşi în cerdacul bătut de stropii ploaei. — Ce e? făcu el răstit? — Nu te supăra, coane, răspunse cocoşatul, dar m’a trimis coana Săftica, să-mi daţi banii înainte, că aşa e regula... — De când e reguta asta? se răsti el din nou. — Nu, coane, dar zice coana Săftica că aţi mai avut o chestie cu poliţia şi... Eminescu îşi aminti şi roşi; se scotoci în buzunar şi întinse piesa de doi lei. — Nu vă supăraţi, dă’... — Nu-i nimic, tăie el, trăgând uşa după dânsul şi închizând-o cu zăvorul. In odae lumina era stinsă, bâjbâi prin întunerec până ce două braţe goale de femeie îl încolăciră într’o îmbrăţişare furtunoasă, îl ajutară să se desbrace şi-l trase spre pat, scufundăndu-l apoi în voluptatea trupului feciorelnic încă, cu linii moi... aproape impubere, cu pielea albă, mătăsoasă, dulce la pipăit, şi sărutat, (pag. 296). Apoi ceva mai jos: — Toc, toc, se auzi iarăşi. Sări ars din tristeţea lui şi se duse la uşă.— Ce mai e domnule? se răsti. —• Nu te supăra coane, da' a trecut jumătatea ae ceas şi aşteaptă nişte clienţi, (pag. 297). însfârşit, ies de aici şi se despart. Momentele penibile fuseseră trecute cu destul eroism şi plecarea lui Eminescu la Bucureşti era singura urmare firească. Numai că toate aceste lucruri se petrec In mintea lui. Acum, când a revenit ca să-şi întâlnească iubita şi rătăceşte pe străzile laşului, ajunge însfârşit şi la casa ei. Dar cum stă şi o priveşte, scufundată în noapte, vede cum iese pe poartă un ofiţer. Eminescu se lămureşte definitiv. Se întoarce la Creangă, care încă-1 mai aşteaptă la cârciumă, şi pe urmă părăseşte Iaşii cu o tristeţe mai mare ca cea cu care venise. Aşa sfârşeşte al doilea „roman“ în care dl. Lovi-nescu atribue unui personagiu imaginat de d-sa, date şi împrejurări care privesc pe Eminescu. Expozeul nostru este, cum se vede, destul de larg, dar mărturisim : cu cât ar fi fost mai analitic şi mai plin de citate, cu atât ar fi fost mai în defavoarea autorului-In primul rând planul lucrării e conceput—din motive personale desigur — In chipul cel mai artificial. Din pricina aceasta nici n’a îngăduit ca acţiunea să se petreacă sub ochii noştri şi direct, cum ar fi fost firesc. Eroul trăeşte între vis şi realitate şi nicăieri nu e bine încondeiat; e mai degrabă martorul propriilor sale întâmplări. In darul acelui pardesiu miraculos, capătă parcă o putere extraordinară de a urzi etapele unei vieţi trăite cândva, uneori folosind chiar cele mai neînsemnate amănunte şi stăruind mai ales asupra altor eroi, ale căror cugete şi mişcări sufleteşti le redă cu matematică preciziune, chiar când nu i-a însoţit pe unde întâmplător se găseau. 416 © BCU Cluj E partea stranie a operei d-lui Lovinescu. A, dar dacă ar isbutl să spună ceva, dacă din această povestire s’ar turna bronzul masiv şi inima bătută de furtuni a lui Eminescu, desigur, n’am mai avea cuvânt să obiectăm asupra planului. Un asemenea Eminescu insă nu există. Au fost situaţii in viaţa poetului de turburător patetism şi au fost Încordări istovitoare, — material imens pentru un romancier de rasă, — din toate, nici măcar umbra lor nu se oglindeşte In compunerile poetului. Legăturile lui cu Veronica, au durat — cum se ştie — până la moarte, dar dl. Lovinescu le întrerupe unde i-a obosit condeiul, lichidând grabnic cu o pasiune a cărei adâncime nici n’a bănuit-o. Rămâne anecdota şi rămân scenele acelea fără gust şi fără pudoare, asupra cărora — cu deosebire — s’a purtat concentrarea autorului. Câteva consideraţiuni finale, privitoare la ambele cărţi. Problema capitală care se pune In legătură cu romanţarea vieţii lui Eminescu, e problema identificării autorului cu eroul său. A fost posibilă o asemenea identificare între dl. E Lovinescu şi Eminescu % Adică, s’a putut ridica d-sa la felul de a gândi, a simţi, a trăi, în sfârşit: la concepţia de viaţă a genialului poet ? Nu. Lucrul acesta 11 demonstrează cărţile sale. A isbutit, totuşi, să facă altceva: anume fl-a coborît pe Eminescu la nivelul şi structura sa | sufletească, pe care — ferească Dumnezeu nu i le detestăm, dar pretindem că nu sânt de calitatea şi esenţa aceluia care a rămas unic până azi. Dl. Lovinescu este un temperament liric. Socotim că numai atributul acesta l-a determinat să scrie atâtea cărţi, nu de critică ci de atitudini. D-sa e combativ şi prezent In orice discuţie, unde ţine morţiş să se remarce. Vasăzică, temperamental, era cel mai puţin indicat să facă romanul lui Eminescu. Un CRONICA DAN BOTTA: LIMITE. — Cu tot titlul ei atât de sever, cartea d-lui Botta nu e deloc ceeace el arată. Nu e adică o carte de disociaţii, de precizări de noţiuni, de lumină ordonată In tenebre. De ordine clasică In ţinuturi barbare, cu alte cuvinte. Cu toate frumoasele nostalgii cu cari cinsteşte raţiunea, d-1 Dan Botta e prea mult omul sbuciumat al timpului său ca să ne poată aduce acel măsurat sistem de valori lucide, a cărui puritate II obsedează. Prezenţa tutelară a Athenei ordonatoare e astfel nu o realitate ci un vis pe care li urmăreşte nostalgic, departe i „sunt trist, excedat, sfâşiat de obsesia ta, de obsesia limitelor“ (p. 12). Un romantic ce îşi caută refugiul In seninătatea altei lumi: „Fervoarea Ara- Ludwig, un Ştefan Zweig, au dat acele vieţi celebre dar cărţile lor sânt mai mult documente legate obiectiv, — decât romane. E poate modelul cel mai potrivit de I cum se cuvine să fie Închegată o viaţă autentică. ' Scriitorul care s’ar încumeta la o asemenea operă, trebue să fie intr’un fel şi istoric, să aibă pasiunea j migăloaselor cercetări, dar şi spiritul de căutare a I ceeace nu se desleagă pentru ochiul oricui. Pe dl. Lovinescu nu l-a preocupat faptul sufletesc, -in măsura în care ar fi meritat-o Eminescu. Cărţile sale n’au sub-sol şi n’au adâncime L-a preocupat *n schimb faptul exterior, banal şi fără semnificaţie. Grija de căpetenie a unui romancier adevărat, ar fi fost ca să rezulte din opera sa personalitatea lui Eminescu In toată grandioasa ei strălucire. Spre această desăvârşire s’ar fi asociat şi opera eroului, spiritul şi tainele ei. Cu alte cuvinte, silueta şi mişcările lui, trebuiau să rezulte din împreunarea operei şi a materialului documentar şi din fermentarea lor în sufletul romancierului. Dl. Lovinescu a lucrat In afara acestor condiţii şi pe drept cuvânt, fiindcă dacă ar fi fost vorba să şi le Insuşiască, nu s’ar fi mai apucat de scris. Noi nu punem la îndoială buna sa credinţi. Admitem că numai dragostea prea mare faţă de Eminescu l-a îndemnat să facă romanele şi că surpriza — destul de plăcută şi ea — cu numărul spornic al ediţiilor, a venit ulterior ca o mângâiere. D-sa a gândit, poate, că astfel Întreţine mai viu cultul poetului. Regretabil că a căzut în această eroare. Fiindcă oricum, d-lui care a fost critic, ştia că o elementară prudenţă te’ndeamnă mai întâi să-ţi cântăreşti puterile in raport cu greutatea lucrului pe care vrei să-l faci şi pe urmă vezi ce hotărîre ai de luat. Astfel ne-ar fi scutit de o prezentare necuviincioasă — şi’ntru nimic meritată — a vieţii celui care a fost pe cât de mare, pe atât de nefericit. PAN. M. VIZIRESCU LITERARĂ chnei am pus-o şi eu, adeseori, In actul de a te adora'1. „Ci tu ai pus în lumină acest adevăr: că un zel prea mare pentru măsură este o întrecere a măsurii, o frângere a limitelor" (Athenei, p. 10). Acest sbucium iniţial se prelungeşte in tot cuprinsul cărţii. El defineşte prin paradoxul său originalitatea personalităţii de scriitor a d-lui Dan Botta. Cartea aceasta, In intenţiile ei adânci, e o carte de problematică a artei. Cele mai multe dintre esseurile pe cari le închide — Despre arta poetului, Poetica lui Valery, Spiritul dramei, O statue nesfârşită, Creaţia eroică.— urmăresc probleme de tehnică, în deosebi a poeziei. Dar nu sânt ordonări metodice şi clare într’o lume difuză. Cu atât mai puţin căutări 417 © BCU Cluj de norme. Ci un poet îndrăgostit de lumea lui de vis, şi-o caută In a altora de o seamă cu el, întregind-o şi întregindu-se. O carte de asociaţii fluide, de sugestii aproape muzicale, se închiagă astfel sub imagina melancolică a Minervei, care priveghează de foarte departe nu o piatră de limită ci o lume de gânduri modernă, peste cari spiritul ei pluteşte doar ca o chemare fără răspuns. De aceea e interesant curo, deşi cunoscător întreg al gândirii clasice — dl. Botta rămâne totdeauna departe de arhitectura măsurată şi severă a spiritului roman. Doar castul Virgiliu apare o singură dată In pagini, chemat şi el de fervoarea medievală a lui Dante, ca un ecou. Iar In linia pură a coloanei dorice, dl. Botta e ispitit să vadă, ceeace spiritul învolburat al lui Nietzsche desluşea odată, o încremenire eroică a durerii. Şi cu mult mai bucuros stărue în lumea plină de umbre a tragediei antice, în care a pătruns înviforat un duh care nu e al însoritei lumi elene: duhul thracic al lui Dionysos. In pasiunea cu care identifică In tot ce e înalt şi sbuciumat ca spiritualitate, din statuara cultură elenă, spiritul eroic al Thraciei, gândul azurat al lui Zamolxis, e iarăşi mărturisirea unor afinităţi de suflet cu o lume mai puţin bătută, în nord, de razele fără umbră ale soarelui, cu toate că visul o aşează acolo, la Mediterana. In această lume uşor înnegurată, poetul „Eulaliilor" se regăseşte astfel pe sine, cu structura-i muzicală trist unduitoare. Regăsirile sale sânt însă şi mai adânci j pe urmele atât de larg deschise de spiritul aspru, irizat atât de ciudat de o mistică pulbere stelară, al lui Vasile Pârvati, dl. Botta se afundă, urmărind acest subţire filon de influenţe thracice, în nelămuritele taine ale substratului nostru etnic. In cultura sa clasică, dl. Dan Botta caută neaşteptat — şi uneori găseşte — răspuns la atâtea din nedumeririle pe cari încă le avem, asupra specificului nostru etnic. In aceste căutări, în aceste confruntări — Frumosul românesc, Unduire şi moarte, Limitele artei lui Brâncuşi, Pârvan şi contemplaţia istorică — stă partea de sbucium şi de gând pe care poetul Botta a socotit că trebue să o dăruiască marilor întrebări ale neamului nostru de azi. Prin ele, d-sa se integrează firesc spiritului ,,GândiriiDinamicei creatoare a lui Nichifor Crainic, intuiţiei atât de adânci şi de largi a lui Lucian Blaga, cugetării alungite in planuri domoale a lui Vasile Băncilă, dl. Dan Botta îi alătură reveria de nespusă fineţe în asociaţii şi uneori de surprinzătoare intuiţii, a unui poet preocupat mai întâi de toate de foşnetul de mătase somptuoasă, al expresiei. Cartea sa astfel, pe lângă încântarea melodioasă pe care ţi-o aduc pajiştile atât de înflorite pe cari le cutreeră în trecutul artei universale visul d-lui Bolta, ca şi acea solemnitate înaltă cu care scrie, încărcându-şi fraza cu aur şi sclipiri de pietre ca o odajdie bizantină — mai e şi o contribuţie la înţelegerea etnicului nostru, de care trebue să se ţină seamă, chiar dacă nu~i adopţi toate concluziile. Bunăoară, atunci când dl. Botta şovăie, identificând în acelaşi timp şi un panteism dionisic şi ideea creştină, conform căreia „paltinii şi brazii, frunzele şi pietrele, răsfrâng divina înţelepciune a creaţiei11— in poezia populară (p. 24). In realitate, omul nu „provoacă în univers vibraţia concordantă a tuturor armonicelor sale“ (p. 26), cl universul li răspunde sufleteşte fiindcă el, omul, se integrează deplin armoniei dumnezeeşti. De asemeni, nu ne împăcăm cu accentul covârşitor pus pe fatalism în lămurirea poeziei noastre populare, care e mult mai bărbătească decât se crede de obiceiu. In schimb, o minunată înţelegere a artei atât de actuale în primitivismul ei, a lui Brâncuşi: „Bizantină, sculptura lui Brâncuşi este fructul dogmei, care interzicea chipul săpat, al dogmei care nu prescria decât sculptura geometrică, floarea, simbolul. Fiul de ţăran din Gorj, Constantin Brâncuşi, exprimă într’o plastică incomparabilă acest dat al tradiţiei noastre. El este un sculptor de forme abstracte. O mie de ani de obscură geometrie ţărănească, o mie de ani de geometrie săpată, se exprimă în arta acestui mare statuar ‘ (p. 62) Desmin-ţindu-şi astfel limitele visate, spiritul atât de preţios încrustat al d-lui Botta ne-a dat o carte de multă poezie, ce închide în smalţu-i multicolor şi bobul de adevăr necesar. Câteodată poate că i-am dori mai multă aderenţă la principiul pe care îl exprimă entuziast — consecvent nostalgiilor sale de disciplină clasică •— dar îl uită cu un tot atât de cald entuziasm liric! „importă nesfârşit mai mult o formă chiar săracă, dar meditată, lucidă şi severă, decât o profuziune, oricât de straniu încântătoare, de acte con-fuze“ (p. 204). Căci nu ştiu într’adevăr, dar bănuesc cât de melancolic şi-ar înclina Athena graţia clară a frunţii dacă ar fi să privegheze în această carte exegeza halucinaţiei lui Rimbaud — „Le Bateau ivre, — sau chiar a unora din artificialele paradisuri poetice ale lui Valery. Că totuşi dl. Dan Botta poate să se apropie mult mai mult de imagina însemnată în frontispiciu, stă dovadă linia mult mai fermă, mai sobră, a gândirii din cele două esseuri închinate lămuririi conceptelor fundamentale ale culturii noastre moderne: Europa în spirit şi Conceptele Mediteranene. Ele întregesc fericit cu arhitectura lor mai aspră graţia minunată cu care înfloresc gândurile celelalte ale cărţii. Prin ea, dl. Dan Botta se dovedeşte un spirit de o complexitate puţin obişnuită la noi şi un poet autentic care îşi respectă întotdeauna, nobila vocaţie. * * 1 AL. DIMA : ZĂCĂMINTE FOLCLORICE IN POEZIA NOASTRĂ CONTEMPORANĂ. — Cartea face parte din operele premiate ale scriitorilor tineri. Sper că premierea ei nu se datoreşte numai stimei 418 © BCU Cluj pe care o are comitetul ce urmăreşte soarta acestor premii — şi pe care o avem şi noi — faţă de ţinuta sobră, de gânditor şi cercetător, a d-lui Dima. Ci la acest gest a contribuit şi convingerea că a încuraja cercetările în legătură cu feluritele aspecte ale etnicului nostru nu e azi un tardiv romantism patriotic, ci o necesitate de viaţă pentru cultura noastră. Presupunem că această convingere a existat şi ea în acest gest —căci din altele ale amintitului comitet n’o putem dibui fiindcă nu există. Dacă ar fi existat, n’ar fi existat în schimb gafele făcute prin premierea unor scrieri de pur artificiu, ca aceea de poeme ale d-lui Jebeleanu-, „Inimi sub săbii“. Sub falşul prestigiu ce astfel li s’a dat, aceste mărgele de sticlă au sucit prin exemplul lor nefast talentul multor tineri fragezi, cari altfel ar fi luat căi mai bune. Alături de franţuzitul „Memnon“ al lui Horia Sta-matu — care a trăit literariceşte, graţie acestui premiu, atât cât trăesc şi rozele —• studiul sobru al d-lui Dima apare ca o involuntară mustrare. Intr’o vreme când astfel de experienţe literare hazardate sânt încurajate oficial, dl. Dima vine liniştit şi sigur pe documentarea sa, şi arată că nici în evoluţiile ei cele mai îndrăsneţe — poezia lui Ion Barbu — lirica noastră nu s’a depărtat de izvoarele ei, atât etnice cât şi istorice, adică folosite în începuturi ■, că există o adâncă linie tradiţională a ei, dela care nu se abate, oricât păinjeniş de influenţe străine ar aco-peri-o şt ar îmbogăţi-o chiar, în nuanţe. Iar această constatare acum, când poezia noastră cel puţin a ajuns la o subtilitate a sentimentului, la o adâncime a gândului, la o bogăţie şi şlefuire a imaginii, cari o ridică pe un desăvârşit plan de valoare europeană — e plină de învăţăminte. Astfel studiul d-lui Dima capătă şi o valoare critică normativă, deşi într’un fel se fereşte să ajungă la astfel de concluzii (p. 9). Ceeace însă cercetătorul nu s’a sfiit să exprime însă a fost ridicolul lipsei de înţelegere a d-lui Lovinescu pentru fenomenul estetic românesc. Dl. Dima o face cu foarte multă sobrietate, deci cu atât mai usturător-Dispreţuitele „forţe reacţionare" îşi arată viaţa adâncă în ciuda celor trei volume de sociologie improvizată şi a celor nu ştiu mai câte de istorie şi critică a literaturii noastre moderne, iar sentinţa lovinesciană, atât de emfatic exprimată: „Disociaţia literaturii culte de literatura populară este pe cale de a deveni postulatul epocei noastre" se desumflă dela sine, ca o efemeră irizare de săpun. Dl. Al. Dima urmăreşte ieşirea la suprafaţă a subteranelor izvoare etnice în opera celor mai reprezentativi poeţi de azi ai noştri: Crainic, Blaga, Pil— lat, Voiculescu, Arghezi, Adrian Maniu, Barbu. E, cu excepţia lui Ion Barbu — întreaga poezie mare a „Gândirii". Căci Arghezi în ce are el bun e de aicea. Studiul e de fapt aproape o monografie a liricei gândiriste, a spiritului ei ca şi a rodului ei. I-am putea imputa întrucâtva cercetătorului restrângerea voită a câmpului de observaţie, L-am vrea mai bogat în cercetări. O altă caracteristică e accentuata sobrietate în comentariu. Cercetarea se apropie de tehnica urmăririi motivelor poetice, atât de apreciată în ultimul timp de erudiţia universitară, mai ales pe tărâmul literaturii comparate. Materialul documentar e lăsat să vorbească dela sine şi prin ordinea în care e încadrat. Perspectivele cresc, pentru lector, din această organizare. Autorul le lasă libere. Tehnica aceasta îşi are fireşte foloasele şi desa-vantagiile ei. Pentru cetitorul neprevenit, ea apare săracă. Autorul îşi rezervă ceeace avea mai deosebit de spus pentru „cuvânt înainte® şi concluzii. Aci lărgeşte mai mult orizontul. La început, se mărturiseşte şi caracterul întrucâtva demonstrativ al studiului. Iar concluziile, într’un capitol aparte — „Problema folclorului în poezia contemporană" — lămuresc tendinţa de adâncire către sursele mari şi primitive ale vieţii: subconştient, mistică, superstiţii şi magie, — a liricei noastre de azi. Alături de întreaga orientare filosofică a vremii, care într’acolo duce, cred că procesul acesta de interiorizare al poeziei noastre pe această cale creşte şi din nevoia de a ne preciza cât mai mult pe noi înşine prin ceeace simţim că avem mai profund. Şi aici dl. Dima n’a accentuat pe cât trebuia deosebirea între elementul folcloric de pur pitoresc utilizat în poezia noastră, şi între ceeace este esenţial spiritului din care a crescut ea. Elementele asupra cărora se insistă sânt mai mult de ordin formal. Fiindcă sânt mai uşor de inventariat. Am fi vrut să ştim însă cât din duhul pe care îl mărturiseşte folclorul nostru, din concepţia de lume şi de viaţă pe'care o atestă el, din sensibilitatea pe care o manifestă — au trecut ca moştenire în lirica noastră cultă ... Dar poate tot di. Al. Dima ne va lămuri şi aceste întrebări în curând. Drumul pe rare a pornit este *■ cel bun. * ♦ * VICTOR ION POPA= SFÂRLEAZĂ CU FO-FEAZĂ. — Ultimul roman al d-lui V. I. Popa e o confirmare cum nu se poate mai firească a infinitei libertăţi pe care ţi-o poate da totuşi integrarea în clocotul nestins al energiilor etnice. Personagiul central al cărţii e un pui de ţăran. In sufletul lui creşte una din cele mai vechi nostalgii umane, căreia însă numai timpul nostru i-a dat împlinirea jinduită, sborul.. „Sfârlează cu fofează® — sub titlul său atât de greu de descifrat, e un roman din lumea aviatorilor. Tudor Mândruţ vine cu visul lui străvechi şi îşi găseşte în chip cu totul natural locul în această viaţă ultramodernă. Fiindcă lumea asta a sburăto-rilor, aşa cum se vede aici şi cum se pare şi în 419 © BCU Cluj realitate, e întrucâtva desprinsă de pământ t de aceea flăcăul smuls din rădăcini de visul său se putea simţi bine şi în ea putea creşte după nestăpânitele sale imbolduri. Astfel Toader Mândruţ realizează senin minunea de a fi cu totul al epocii de azi fără să-şi piardă întru nimic stângăcia lui rustică. „Sfârlează cu fofează** e astfel în acelaş timp un studiu de minuţioasă adâncire a unei vocaţii — care creşte numai din datele intuitive ale vieţii — şi o patetică epopee modernă a unui 'stil de viaţă căruia, ca să-i găsim echivalent trebue să mergem cu amintirea până la ceeace au mai bun robustele filme americane din lumea aviaţiei. Dl. Victor Ion Popa realizează astfel o biruinţă la care puţini dintre „ultramodernii" noştri romancieri şi analişti ajung măcar cu intenţiile. In adevăr, în romanul nostru cu pretenţii de actualitate — spre deplinul haz al lucrurilor — nimic aproape din elementele vieţii de azi nu pătrunde. Aţi întâlnit vreun erou de roman românesc care să meargă cu rapidul, să vorbească la telefon sau — Doamne fereşte 1 — să călătorească cu maşina, avionul, şi să asculte radio ? De unde 1 Ultramodernii noştri eroi de romane — cu atâtea complicaţii sufleteşti, cu atâtea nevroze sexuale, de parcă cine ştie câte veacuri de rafinament citadin i-ar copleşi — merg foarte tacticoşi cu trăsura, îşi fac vizite cu ceasuri de confidenţe, scriu jurnale intime pe care le pierd sau le lasă la prieteni ca să le găsească autorul, şi poartă o corespondenţă kilometrică. Nimic din dinamismul vremii de azi nu răsbateîn epica noastră — nici măcar în aceea a evreilor care sânt atât de decişi, drăguţii, să ne scoată cu orice preţ din „sămănătorism". O exegeză mai mult sau mai puţin talmudică a erotismului, după clişeele la îndemâna tuturor ale psihologismului francez. Atât. Dacă n’ar fi setea de iniţiere sexuală a adolescenţilor — cari aproape singuri formează clientela romancierilor noştri — nimeni n’ar citi această literatură seacă, fiindcă nu interesează. Intrând curagios într’o lume nouă pentru literatură, d-1 V. I. Popa nu s’a lăsat copleşit de pitorescul ei. Romanul său nu e o romanjare a unor vieţi coti-diane, un reportaj literar, aşa cum fac mulţi dintre epicii apuseni; cu pretenţii de maximă actualitate-Nu. Cartea sa închide o fărâmă de eternă umanitate, o lume de suflete, nu de ticuri şi obiceiuri. Alături de visul lui Toader Mândruţ, care înfloreşte în toată cartea, altele pâlpâe mai tare sau mai stins în aceiaşi tremurare. Sânt oameni cari şi le trăesc, alţii cari nu ajung. Şi cei din urmă — Stavrat, Costache Dumnezeu — sânt tipurile cele mai caracteristice ale acestei lumi fiindcă ei cresc tragici din această ne-împlinire. Harul minunat de povestitor al d-lui Popa încheagă nesilit toată această umanitate şi strecoară uşure sgrunţuroasele momente tehnice în cursul de totdeauna al vieţii. Romanul acesta devine astfel o carte de actualitate şi de mare, de firească artă în acelaşi timp. Ceeace am avea insă de reproşat d-luî Popa este prea marea dragoste pe care o poartă eroilor d-sale. Ea îl determină uneori să sentimentalizeze viaţa, să melodramatizeze unele’momente. De pildă episodul aviatorului englez, care pleacă cu un avion de furat să cucerească un record şi moare în clipa când izbuteşte. Sau finalul romanului’ E păcat, fiindcă acea covârşitoare forţă epică pe care o aduce talentul d-lui Popa nu trebue diluată. Mai multă asprime a autorului faţă de oamenii săi. MIHAIL ŞERBAN : INFIRMII. — Un autor care nu e lipsit de însuşiri epice — dar nu ştie ce vrea. După cât pare, tinde — la fel cu o bună parte din tinerii noştri prozatori — la urmărirea cât mai impersonală a unui fir de viaţă robustă, dură. Foarte bună intenţie, căci avem nevoie de aşa ceva. D-1. Şerban vrea deci să coboare fără nicfun patetism în lumea infirmilor. Sobrietate în atitudinea literară nu înseamnă însă şi lipsă de umanitate. Dl. Şerban nu vrea să prindă un fragment de viaţă, ci un curs al ei. Cei mai mulţi din infirmii pe care autorul îi colecţionează aici, devin astfel. Ceeace obligă pe romancier să aglomereze în carte o cascadă întreagă de nenorociri. Romanul devine astfel o colecţie de monştri şi de catastrofe. Dar toate rămân pe un plan meschin. Din cauza acelei lipse de umanitate — nu în sens de milă ci de bogăţie sufletească — de care vorbeam. In opera lui Shakespeare e atâta moarte şi sânge — dar peste tot creşte aripa uriaşe a destinului. Oamenii lui Dostoiesvsfd sunt uneori monştri, dar câte enorme rezonanţe găseşte fiecare gest al lor în sufletul boltit al chinuitului romancier. in „Infirmii** cazurile sânt colecţionate rece, ca în borcane cu spirt. E, ceeace îi reproşam şi d-lui Petraşincu, în „Sângele**, o înţelegere greşită a impersonalităţii în artă şi, cred, mai mult o insuficienţă sufletească. Oameni cari fac numai rău, ca Vorvorean, ca Valeria, nebuni ca Zegrea, anormali ca Molca, nenorociţi ca Ipcar ajung la enorme tensiuni interioare, fiindcă autorul îi face să trăiască pe un singur plan, şi totuşi nu impresionează: rămân în artificiu. Sânt construiţi cu echerul şi compasul. Dar autorul nu rămâne nici măcar consecvent în această ipostază voită de impasibil clinician. Alături de secţia aceasta de muzeu patologic, găsim vieţi şi morţi de un melodramatism a cărui banalitate convenţională nu o întrece decât cinematograful în ce are el mai prost: idila dintre Lily şi învăţătorul Ion Vasile şi moartea lor (ea de pneumonie, el de tuberculoză); sfârşitul cinematograficei, Jeanine şi — culme şi final — idila dintre infirma Tania şi paraliticul Ipcar. 420 © BCU Cluj Aceeaşi lipsă de substanţă sufletească, ce meschi-niza întunerecul, diluează siropoasă lumina bună pe care ar voi-o autorul, ca element de echilibru. Pe deasupra — aceasta ori în urma unor clauze exprese ale contractului (cartea e tipărită la „Adevărul") sau din intenţia autorului de a-şi asigura favorurile zisei edituri cu orice preţ — o parte din frământările actualităţii se strecoară in acţiune sub aspecte vădit tendenţioase. E vorba de un anume birjar Haim, care e un înger de cumsecădenle evreiască dar e persecutat de tinerii apucaţi pe „căi greşite". Mişcarea tânără naţionalistă e zugrăvită in linii cât se poate de tendenţios diformate. Oricât am vrea ca proza celor de azi să ancoreze in realitatea zilelor noastre, decât să o facă pe această cale primejdioasă —■ mai bine să rămână în lumea ei uscată şi prăfuită. Toate aceste greşeli, toate aceste înstrăinări de lumina proprie a cărţii, anihilează cu totul realele însuşiri epice ale autorului. Căci faţă de tinereţea pe care o arată el, mâna sigură cu care împleteşte, tehnic, în roman un număr respectabil de existenţe — arată frumoase posibilităţi. Impresia de artificiu mai e mărită şi de stil. Ca toţi „modernii" noştri, autorul vrea să aibă negreşit imagini ■. „Zegrea a fost primul care a dat cu pumnul vorbei în geamul tăcerii, spărgându-l“ (p. 39). E ridicol. Şi, pentru a sfârşi, câteva acorduri de limbă: „Renunţa să adreseze rugămintea" (p. 36) ; „Când se ’nvârte în pat, parcă se rupea ceva întrânsa. Părâe oasele de-i face impresia că se desprind unul de altul" (p. 61)5 „Eu miros a pământ şi apă. Poate nu-ţi suferă.“ (236) Etc. * * * SERGIU VLADIMIRs JURNALUL UNUI OM INUTIL. — Unul care vrea să ne facă praf. Pur şi simplu. Stă, fireşte, la Paris. Şi fireşte iarăşi, îşi scrie jurnalul intim după ce s’a săturat de viaţă. E teribil deştept, pervers, cuceritor şi cult. In primele zece pagini sânt pomeniţi! Machiaveli, Baudelaire, Mau-rois, Proust, Pirandello, Ovidiu, Rousseau, Bourget, Disraelli, Bernstein, Romains, Duhamel, Romain Rolland, etc. Nu e însă deloc vorba de un erou din ai lui Papini, pe aici. In patru sute de pagini se răsfaţă un român şmecher şi vorbăreţ, care trece prin zeci şi zeci de avataruri erotice. Deştept foc, el „domină prin spirit femeia” (p. 137). Alături de ea simte o „supraexcîtare intelectuală înfierbântată". Iată o monstră din spiritul eroului — şi al autorului, care-1 admiră grozav: „A doua a fost Felicia. Felicia nu m’a fericit deloc" (p. 108'. Iată cum „domină" spiritualul Don Juan, — „Eşti poet. — Probabil. Poezia e bucuria solitară a neadaptaţilor. Poezia mea e ceva nou. E trăirea. E acţiunea. — Unde publici ? Sau eşti un geniu necunoscut ? — Vrei să mă umileşti dar nu vei reuşi. Eu nu mă aplec nici chiar în faţa unei femei frumoase ca d-ta. Nu cunosc formulele convenţionale ale politeţei şi miorlăiturile cavalerismului", (p, 128) Iată o scenă de dragoste, „sensaţia înfiorată urmărind traseul indefinit al scoliozei, apofizele proeminente, încă nevindecate în regiunea unde sălăş-luise şapte ani morbul lui Pott." (p. 31). Alături de aşa ceva — inevitabila „filosofie" , „Surprind deodată pe ecranul închipuirii două imagini! Amorul şi Viaţa 5 înlănţuirea şi Foamea; Sexul şi Stomacul. Nu ştiu de ce am avut viziunea unui nud inform, al unui vagin şi al unei guri înfulecând avid pâine şi o bucată de brânză" (p. 16). Cred că e de prisos să mai insistăm Ar însemna să ne batem joc şi noi de cetitorii noştri, după ce şi-a râs autorul de ai lui, copios, In patru sute de pagini... * * * MIHAIL CELARIANU: FEMEIA SÂNGELUI MEU: O versiune ceva mai serioasă a aceleiaşi nimicnicii de viaţă. Eroul e iarăşi un român parizian (e grozav cât de prost se simt geniile la noi acasă 1) şi dărueşte şi el oportun unui prieten — autorul — un jurnal intim, erotic. Cu accentuate note patologice — mărturisite ■ „Totdeauna am fost un bolnav" (141). D-l Mihail Celarianu e fireşte, mult mai aşezat în rosturile lui scriitoriceşti decât necunoscutul doritor de celebritate imediată, care pare a fi autorul „jurnalului inutil" de care am vorbit. E în cartea d-lui Celarianu câte odată o tonalitate sufletească gravă care impresionează. E un contur de fum al acţiunii, care se armonizează cu această tonalitate de spovedanie. E un sentiment profund al dorului şi al neputinţei omeneşti de a depăşi păcatul — care se întrevede uneori, arare. Dar pe omul acesta al lui din carte —- care trăeşte acolo, de bine de rău, ca un bolnav dezaxat, ca un râvnitor doar al regiunilor molcuţe, instinctuale, de viaţă, liindcă pentru vârtejul ei necruţător nu are destule energii—-autorul îl împinge până la un anormal psihologic. Eroul seduce în acelaş timp sora, mama şi cumnata fiinţei pe care o iubeşte. Redusă astfel la schemă, acţiunea aminteşte unele anecdote de sinistru prost gust. Cu deosebire, scena în care eroul are raporturi sexuale cu mama chiar sub ochii ficei, e pur şi simplu monstruoasă, din orice punct de vedere ai privi-o. Dl. Celarianu e un om foarte cumsecade, un poet de o delicată sensibilitate, cu care a rămas şi în această încercare de proză. Sânt în acest roman câteva pagini, în cari apare imagina femeii Iubite, Hermina,—fireşte nu cele lacrimogene dela urmă, cari închid romantica şi oportuna ei moarte, ca în 42I © BCU Cluj Dumas-Pfere— pagini de adâncă poezie a vieţii sufleteşti. Autorul a vrut să-şi depăşească brutal romantismul acesta — căruia se datoreşte de altfel şi Întregul arsenal de trucuri specifice ale cărţii: dispariţii ale eroului, morţi duioase, prietenii sentimentale, cât şi balastul epistolar al romanului. Şi a căzut în trivial ridicol i „In jocul acesta, fără voie, mi-a dat tot spatele şi bogăţia supremă a feselor catifelate" (p. 37). Autorul acesta cumsecade nu face numai asemenea năsbâtii pe contul eroilor săi, ci le face şi singur — prin stil, care nu putea fi, negreşit, decât colorat şi imagist. Doar In patru pagini — 135-8 — găsim următoarele lucruri delicioase : „jurul strict al sexu- CRONICA OcOMEMORAREA LUI GIB I. MIHĂESCU - Stagiunea Teatrului Naţional din Cluj s’a deschis la 15 Septemvrie cu drama Pavilionul cu umbre de Gib I. Mihăescu. Directorul Teatrului, d. Victor Papilian, a organizat, înnainte de ridicarea cortinei, o pioasă comemorare a scumpului nostru Gib. D. Victor Papilian, în numele înstituţiunii, şi d. Ion iChinezu in numele scriitorilor ardeleni l-au evocat în emoţia profundă a unei săli peste măsură de pline. Regretând că nu avem la îndemână, cum am fi dorit, cele două frumoase cuvântări, redăm aci pe aceea a d-lui Nichifor Crainic. „In numele scriitorilor revistei Gândirea mulţumesc din adâncul inimii mult înzestratului nostru camarad, d. Victor Papilian, pentrucă, în calitate de director al Teatrului Naţional Ardelean, a avut emoţionantul gând să deschidă stagiunea cu piesa lui Gib Mihăescu : Pavilionul cu Umbre. E un nobil omagiu, pe care îl aduce astfel unuia dintre cei mai adânci şi mai originali scriitori ai noştri, stins anul trecut în floarea bărbăţiei, printr’o moarte care a sângerat inima cărturărimii din România. "\ Tot ce poate lăsa omul mai frumos In urma lui, plecând de pe pământ, e o bună amintire, zice Dos-toiewschi. In faţa morţii, stăpâna neîndurată a vremelniciei noastre, nu e nimic mai tragic — fiindcă e ireparabil — decât să laşi după tine dâra de smoală a infamiei. Dar nimic mângâietor decât dunga de lumină şi de miere a unei bune amintiri. Această bună amintire e ca un portret moral al celui plecat, întipărit în faptele sale; e ca un sigiliu spiritual săpat în operă. Omul trece, faptele rămân 5 şi din ele îi lămurim chipul de lumină când simţim nevoia să trăim In comunitate cu el. Buna amintire e întâlnirea în spirit a celor morţi cu cei vii, pentru ca unii să nu se simtă părăsiţi şi uitaţi în singurătatea cerului, iar ceilalţi să nu se simtă singuri în tristeţea pământului. Eroii faptei, ai lui'1; „călcam şi ne mişcăm halucinaţi, stingheriţi şi preocupaţi, absenţi şi neliniştiţi”; „elan înfundat" ; „a început să se deschidă din toate lacătele, să se reverse sub mine din toate comorile", „un răsuflet total care-î mişca zâmbetele pe faţă" „mâinile dulci şi uşoare ale glasului ei" etc. Şi iacă aşa: cu câteva zeci de copulaţii fără nicio legătură, cu un şuvoi de vorbe fără nici un Dumnezeu - un om cumsecade poate face operă de nebun, în anul de graţie 1936. Fiindcă—datorită unor străini îndrăsneţi şi unui public inconştient — neamul acesta atât de sănătos sufleteşte a ajuns să aibă parte de o literatură în care dacă eşti cum trebue, nu-ţi stă bine. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ gândului şi ai condeiului trăesc mai departe, prin ea, In imaterială şi negrăită simbioză cu noi. Un neam e cu atât mai viu cu cât ştie să aprindă mai învăpăiat cultul marilor morţi, -ţ» Astfel noi simţim astă seară un spor neobişnuit de fior In sufletele noastre, adunaţi cum suntem în buna amintire a marelui scriitor Gib Mihăescu. Chipul lui ideal se va lumina pe zarea memoriei noastre, participând la acest nobil parastas artistic ce s’a rânduit. Laudă înfiorată şi recunoscătoare se cuvine acestui Cluj românesc, care s’a gândit cel dintâiu la comemorarea lui Gib Mihăescu. Intr’adevăr, o parte din viaţa lui şi în mare parte misiunea lui literară e legată pe totdeauna de viaţa acestui mândru oraş. Marea victorie a românismului, care răsbuna istoria unui mileniu de cruntă nedreptate, lăsase în> sufletele noastre entuziasm şi confuzie. Entuziasmul era pentru ceeace s’a împlinit. Confuzia, — pentru ceeace avea să vină. In faţa acestei victorii, oamenii politici au avut o atitudine; scriitorii şi oamenii de cultură, o altă atitudine. Cei dintâi, conduşi de interesul calculat, care din nenorocire e atât de determinant în politica românilor de azi, se gândeau cum să exploateze mai dibaciu victoria în folosul lor. Unii înţelegeau s’o facă prin generalizarea forţată a unui „regăţenism" acaparator-, alţii prin afirmarea ostentativă a unui ardelenism jinduitor. Amândouă aceste direcţii, deopotrivă de neprielnice, au întinat strălucirea întâilor ani victorioşi cu pata egoismului. Scriitorii şi oamenii de cultură însă se deosebesc de oamenii politici printr’un fel de a gândi contrar. Pentru ei neamul şi victoria lui constitue fiinţa care trebue adorată şi slujită, iar nu înjosită şi exploatată. Un scriitor e scriitor şi un om de cultură e om de cultură în măsura în care se simt slugi ale neamului lor şi ale destinului său în lume. Tocmai de aceea, în anii de entuziasm şi de confuzie, cari au 422 © BCU Cluj urmat victoriei, în timp ce oamenii politici se certau intre ei, România morală a trăit, pe lângă această dezolare, satisfacţia înnălţătoare pe care i-au dat-o oamenii de cultură şi de artă infrăţindu-se de pe amândouă coastele Carpaţilor şi creind împreună Universitatea clujană, Teatrul şi Opera, ziare noi şi reviste noi. Regăţeni şi ardeleni, ei nu s’au strâns la olaltă pentru a-şi disputa întâietatea regăţenismului sau a ardelenismului, ci pentru a cristaliza din amândouă părţile sinteza superioară a românismului în ştiinţă şi în artă, în care ţara întreagă şi destinul ei să se recunoască. Ce pildă minunată au ridicat aici în inima Ardealului, acum şaisprezece-şaptesprezece ani, acei tineri scriitori cari, abia demobilizaţi, au schimbat arma cu condeiul, au alergat încoace, căutându-se şi atră-gându-se magnetic cu cei de-o seamă cu ei din Ardeal, şi într’o ideală comunitate de sărăcie şi de entuziasm, întemeind ziare şi reviste în slujba românismului întreg. Gib Mihăescu, fostul ofiţer pe frontul Moldovei, era împreună cu ei. Viaţa lui modestă şi sufletul lui de mare artist vor rămâne pe totdeauna amestecate In istoria acestor pionieri ai gândului românesc integral. Din înfrăţirea lor de ardeleni şi regăţeni, din sbu-ciumul şi din strădania lor de a birui haosul, s’a închegat ca prin farmec acea luminoasă revelaţie literară şi artistică, revista Gândirea, menită să rămână în istorie întâia imagine spirituală a României Noi. Apărând aici, în Cluj, ea n’a fost o revistă ardeleană j mutându-se la Bucureşti, ea n’a devenit o revistă regăţeană. Credincioasă întru totul gândului iniţial din care s’a născut, mănunchiu al elitei creatoare de frumuseţe de pretutindeni, ea a repudiat şi a căutat să rectifice particularismele dăunătoare, ori de unde ar veni ele, absorbindu-se mai ales în strădania de a da expresie filosofică, literară şi artistică lamurei sau esenţei permanente a sufletului românesc. Lupta ei se integrează în lupta României Noi de a-şi cunoaşte puterile spirituale şi de a le organiza în Vederea destinului, pe care neamul nostru e chemat să-l împlinească pe pământ. Astăzi mi se pare cu totul anacronic să se mai vorbească de ambiţiile deşarte ale diferenţelor regionale. Tineretul României cugetă şi vibrează fascinat de acelaş ideal. In el se recunoaşte oricine, indiferent de regiunea leagănului. Dar această mărturisire obştească în destinul românismului nu e opera oamenilor politici, ci opera cărturarilor, a oamenilor de şcoală, a artiştilor şi a scriitorilor. In împrejurările istorice, atât de confuze, în care a trăit şi activat, generaţia lui Gib Mihăescu îşi are partea iniţială de contribuţie la această operă de unificare în spirit. Fără prezumţii iluzorii şi fără prejudecată, uşor poate să recunoască oricine că ideile atât de popularizate azi şi devenite lozinci de luptă ale genera- ţiei tinere, coboară din truda intelectuală a revistei Gândirea. Care e contribuţia lui Gib Mihăescu în această mişcare ? Gib nu e un ideolog, ci un artist de rasă. In lupta noastră, el n’a adus idei, ci personagii modelate în carnea artei. Secundând cu fermecătoare camaraderie pe ideologi în lupta lor cu condeiul, el îi depăşea printr’o putere creatoare, recunoscută azi de toată lumea. Proza gândiristă capătă prin nuvelele şi romanele lui o fizionomie cu totul particulară, nouă şi inedită. Scriitorul acesta, care nu seamănă cu nici un înnaintaş şi cu nici un contimporan, îi anexa un domeniu necunoscut, obscur şi insondabil, domeniul inconştientului dinamic, din oceanul căruia se ridică la suprafaţa vieţii monştrii pasiunilor, care diformează, devorează şi desonorează pe eroii literaturii sale. Rareori se ridică în câmpul acestei literaturi un om onorabil. Dar e o legiune de secături a căror îndeletnicire predilectă e aventura uşuratecă închinată sportului amoros. Scriitorul îi surprinde în resorturile lor intime, în mecanismul întunecat al instinctelor de cari singuri nu-şi dau seama şi cari li poartă prin lume ca pe nişte păpuşi sau ca pe nişte globuri umflate de propria lor deşertăciune. Eroii literari ai lui Gib n’au nimic eroic în -ei. Sânt eroi în literatură în măsura în care o artă magistrală ni-i înfăţişează ca secături în viaţă. Această artă e un miracol de care nici fericitul ei stăpân, Gib Mihăescu, nu-şi da bine seama. Moale şi indiferent în viaţa de toate zilele, aproape neis-butind să-ţi explice un subiect de nuvelă, scriitorul se transpunea brusc, ca într’o transă extatică, în momentul creaţiei. Fără presupunerea acestui salt misterios din ordinea banală într’o ordine nouă, cu altă perspectivă, e cu neputinţă să ne lămurim originalitatea şi adâncimea inedită a cărţilor sale. îşi vedea eroii ca într’un joc halucinant, unde pasiunile sterile capătă proporţii fantastice, te orbesc un moment cu falsa lor strălucire, ca să bagi de seamă la sfârşit că totul, pasiuni şi eroi, s’a rezolvat în scrumul şi în cenuşa nimicniciei. Ca focurile mincinoase, care ard pe deasupra mlaştinilor, plutesc aceste apariţii pe deasupra oceanului psihologic inconştient, ale cărui secrete nimeni nu le-a văzut mai adânc ca Gib Mihăescu. Caragiale a spus odată că omul e cu atât mai plin de sine cu cât e mai gol. Fraza luj poate defini foarte bine pe eroii lui Gib Mihăescu. Scriitorul acesta i-a demascat cu o cruzime disimulată în bunăvoinţă şi cu o ironie dozată admirabil în tot cuprinsul literaturii lui. Cine-1 citeşte atent descopere că scriitorul nu acordă niciodată asentimentul său pasiunilor care desfigurează pe eroi şi—i transformă în secături morale. Sub arta uluitoare, care a uimit în primul rând pe artişti, Gib Mihăescu are o atitudine etică, fără să cadă în moralismul ieftin. 423 © BCU Cluj Dacă gândirismul a urmărit şi urmăreşte, prin tot complexul său de preocupări, să creeze în limba românească imaginea omului nou, a eroului care ia viaţa în piept pentru a birui şi pentru a o modela după un chip ideal, a omului care se sacrifică pe sine pentru a creia o ţară şi o ordine nouă, Gib Mihăescu ne-a arătat prin literatura lui cum nu trebue să fie şi cum nu poate să fie acest om nou. Apucăturile de secătură şi de juisori ai vieţii, cari vor să trăiască animalic, ocolind cu laşitate obstacolele, refuzând sacrificiul şi adulmecând beneficiul, fac parte din urâtele moravuri ale unei societăţi de tranziţie şi ale unei epoci de confuzie morală. Ele au pricinuit In măsură imensă dezastrul românismului din zilele noastre. Demascarea lor prin puterea unei arte magistrale e marele merit al lui Gib Mihăescu. Eroii lui capabili să cucerească femei pentru aventuri superflue, dar incapabili că cucerească o fărâmă din nobleţea superioară a vieţii, sânt toţi tineri, adică aşa cum nu trebue să fie tinerii cari se angajează azi în viziunea eroică a unei alte Românii. Astfel, Gib Mihăescu, participând activ ca ziarist la marile frământări intelectuale pentru lămurirea crezului nou al României tinere, a netezit drumul de uscături şi de vreascuri, demascându-le prin însăşi întruparea lor In carnea frumoasă a artei. Unui om cum a fost el, de-o infinită bunătate în viaţă şi o perfectă camaraderie, unui scriitor cum a fost el, care, împreună cu generaţia lui, a dat cel dintâiu semnal de înfrăţire în spiritul românesc integral şi de ardoare în crezul nou, se cuvine, dincolo de moartea-i timpurie, să-i păstrăm o bună amintire. Acest parastas artistic, rânduit de Teatrul Naţional clujean, onorează pe ardeleni slăvind memoria lui Gib Mihăescu“. GÂNDIREA REVISTA „AZI" — Ca o umbră a celei ce —puţin măcar—a fost odată, revista „ Azi“ mai apare doar ca să demonstreze prin propria-I făptură cât de repede se fărâmă la noi orice elan tineresc. Revista care pornise odată atât de bătăioasă, crezându-se în stare să clădească totul dela început în literatura noastră — prin ea şi prin ai săi — a ajuns atât de aproape de conştiinţa inutilităţii sale azi încât apare cu o cronică In care e vorba doar de două lucruri: de „Personalismul critic ca Weltanschaung" şi de „Problema Rimbaud". Acestea doua sânt problemele cari ne preocupă acum pe noi în literatura românească în modul cel mai acut 1 Mai ales chestia Rimbaud dacă o soluţionăm, în adevăr vom fi încheiat un capitol hotărîtor în cultura noastră daco-romanică! Tristă inutilitate a unei reviste care merita o soartă mai bună! Cu atât mai tristă cu cât şi-o demonstrează ea însăşi, prin nepăsarea cu care se izolează de toată frământarea actualităţii. Prin Inerţia ei... Căci o revistă e întâi de toate atitudine. Şi această atitudine se vede mai ales, mal răspicat, din cronicile sale; adică din confruntarea vederilor ei cu fenomenele actualităţii. De aceea la noi n’au însemnat ceva şi n’au rămas decât revistele cari au adus o atitudine. Cari şi-au respectat mai întâi ele înseşf această atitudine — chiar şi în greşeală. Şi aceste reviste la noi au fost puţine. ¥ * A CUM SE SCRIE. — Dl. D. Trost cugetă în aceiaşi revistă despre „Literatura pentru copii" — un subiect care, cu deosebire la noi, ar merita mai multă grijă. Din nefericire, cugetarea d-lui Trost e cam de felul acesta: ni se vorbeşte de „presiunile mediului social" cari „se pot asimila mai uşor" ; de „literatura claselor posedante“• ni se spune că „prin literatura sa o clasă caută să inculce anumite perspective", că „patrimoniile spirituale ale unei clipe se transmit descendenţii, de obiceiu în măsura în care se socoteşte că această descendenţă trebue hrănită cu aceleaşi conţinuturi spirituale", că „fuga de realitate a apărut în toate domeniile," că o influenţă e „aşa de nefastă încât ea constitue un pilon ce se menţine cu îndărătnicie până la minţile cele mai înaintate"... (Sublinierile sânt ale noastre). Nefericirea e cu atât mai nefastă — ca să vorbim în stilul autorului citat — cu cât acest caz nu e singurul. Se scrie la noi fără niciun control din partea celui care iscăleşte şi se înghite această maculatură iarăşi fără niciun protest de către rarul cetitor naiv pe care ultraimportanţii noştri gânditori şi esteticieni reuşesc să-l prindă prin cine ştie ce tur de forţă de sugestie. Noroc că cea mai mare parte din publicistica noastră literară e astăzi aproape strict confidenţială, din lipsă de astfel de răbdurii cetitori. O. PAPADIMA ANUL XV—Nr. 8 OCTOMVRIE 1936 4?4 - ■ ■ © BCU Cluj