GÂNDIREA ANUL XV-Nr. 7 SEPTEMVRIE 1936 SUMA R U Ls MISIUNEA ROMÂNEASCĂ VAS1LE BĂNCII.Ă: Naţionalismul şi misiunea românească 321 ION PILLAT; Poesii ................................ 330 VICTOR PAP1L1AN . De neînţeles .................... 332 PAN. M. V1ZIRESCU: Trecere In marele vis........... 336 TOMA VLĂDESCU: Despre spiritul eroic—şi celălalt . . 337 GRIGORE POPA, Răsărit ............................. 346 VINT1LĂ HORLA . Melodia spa(Ulor................... 34? D. OI.ARIU i Carii pe Heruvimi..................... 334 NICHIFOR CRAINIC: Mistificarea românismului .... 355 IDEI, OAMENI, FAPTE PAN. M. VIZ1RESCU: O prezentare necuviincioasă a lui Eminescu.................................. • . 363 CRONICA LITERARA OVID1U PAPAD1M A . P. P. Panaitescu . Mihai Viteazul. — D. Popovicl: „Sancta Cetate*, Intre utopie şi poezie. — L E. Torouţiu, Studii şi documente literare, volumele V şl VII. — M. Eminescu. Literatură populară, ed. comentată de D. Murăraşu. — D. Zam-firescu: Viaţa la ţară. — Tănase Scatiu. Comentate de Marioara Rarincescu. — N. Sullca: Catehismele româneşti din 1544 şi ........................... CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC: Gândirea —Cuget clar. — Cezar Papacostea................................... 375 O. PAPADIMA : D. Călinescu In serie. - Revistele noastre. - Alexandru Vianu.............................. 376 DESENE IN INTERIOR Demian şl Şt. Dimitrescu. EXEMPLARUL 20 LEI M © BCU Omul forte reuşeşte |n lupta pentru viaţă, sănătatea asta primul factor al succesului, lată aci. pentru a păstra nervii linîţHţî,'creeru! limpede, muşchii sprinteni ţi corpul viol, o reţetă care a făcut toate probele : «;te da a a turna un flacon do puintonine într'un litru de vin de masă ;i de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Oi. J. Coudurier, 99, bulevard du Tem* pte. din Paris, « făcut experienţa şi scrie : „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Qmntonine; nu noam săturat niciodată de acest produs care consfitue pentru noi cel mai bun tonic". Nici un fortifiant nu poate fi com* perat cu Puintonine pentrucă nici unul nu coţine atâtea principii regeneratoare, puintonine este remediu sigur, corn. ploct. eficace — şi de preţ nein* semnet — la care se poate recurge la cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ_LABORATOARELE Si ELIN LA FARMACII $1 DROGUERII © BCU Cluj NAŢIONALISMUL ŞI MISIUNEA ROMÂNEASCA DE VASILE BÂNCILĂ N aţionalismul caracterizat în ţările române a apărut sub formă istorică şi filologică. E romantismul naţionalist şi viril al discuţiilor despre originile noastre, naţionalismul latin al şcolii ardelene şi curentului latinist — splendidă izbucnire gospodărească, în mijlocul unui ocean de slavism şi de grecism, a instinctului de a trăi al poporului nostru. A urmat naţionalismul cultural al lui Eliade şi Asachi, pe un plan, şi, pe altul, revoluţionarismul social şi naţional al lui Vladimirescu. La scurt interval, a apărut naţionalismul reprezentat de Bălcescu: revoluţionarism social, pe baze istorice şi umanitare, pe deoparte, ideal mistic de unitate a tuturor Românilor prin conceperea unui dinamism militar la înălţimea eroismului străbun, pe de alta. In Bălcescu, toate formele de naţionalism de până la el îşi găsesc o nobilă şi neadormită sinteză, adăugând dela sine grija pentru religie, pentru o reprezentare creştină a vieţii, ideia reînfiinţării armatei naţionale şi insistând vizionar asupra visului de unire a tuturor Românilor. Naţionalismul lui Bălcescu, încă nestudiat pe larg şi nevalorificat complect pentru nevoile zilei de azi, e un model viu, filozofic, istoric şi patetic, la care trebue să ne întoarcem pentru documentarea luptei ce ne aşteaptă. Intuiţia anticipatoare a lui Nichifor Crainic a atras încă de acum aproape zece ani atenţia asupra nobleţei creştine şi naţionaliste a lui Bălcescu, care azi capătă o mare actualitate. După Bălcescu, a venit Kogălniceanu, cu naţionalismul său politic şi armonios, a venit, adică, realizatorul, în unire cu naţionalismul eroic al lui Vodă Cuza. Când a apărut Eminescu, societatea noastră intrase pe calea constituţională şi a primelor acomodări cu burghezia. Eminescu a adus o concepţie sociologică şi de filozofie politică, o poezie a trecutului, o intuiţie uimitor de justă şi de originală a naturii economiei clasei de mijloc dintr’o societate, o înţelegere plină de pasiune a ţăranului şi culturii lui, o cunoaştere profundă a Românilor de peste graniţe, o desinteresare de mucenic, o muncă şi o dăruire de erou, o iubire nesfârşită şi, câteodată, o ură sacră, o scârbă imensă şi incisivă de tot ce era parazitism fie din partea ciocoilor proprii, fie din partea străinilor aciuaţi în ţara noastră... Naţionalismul cultural şi filozofic al lui Eminescu, gândit cu maximum de stringenţă, a constituit un corp de doctrină, de la care au plecat toţi cei ce au gândit naţionalist de atunci încoace. După Eminescu, apare la noi aşa numitul socialism generos, moment important fiindcă în legătură cu el începe altă serie istorică a naţionalismului în România. Societatea românească îşi destrăma compoziţia feudală. Peste clasa marilor cultivatori de pământ, începură să apară potentaţii anonimi şi întreprizi, deocam- v321 © BCU Cluj dată încă modeşti, ai capitalismului urban, sprijiniţi de stat, pe care au ştiut să-l ia in exploatare încă dela început. Paralel cu acest fenomen, imigraţia evreească îşi măreşte volumul. Evreii erau atraşi atât de moşiile boierilor, unde încăpeau ca administratori, orân-dari şi apoi ca arendaşi, cât şi de burghezismul incipient al târgurilor. Acum îşi face apariţia criticul Dobrogeanu-Gherea, care e port-parola ideologică a acestor fenomene. Estetismul transcendental, dispreţul şi răceala lui Maiorescu, au înlesnit indirect succesul criticului evreu, căruia nu i se puteau tăgădui o mare pasiune pentru problemele lui, o firmă ştiinţifică de ultima oră şi oarecare putere de atracţie a tinerelor talente, cari simţeau mai mult ca oricând nevoia unui suflu şi fără canoane rigide. Iar un Hasdeu, mare patriot şi om cu daruri zeeşti, era un singuratic şi o apariţie deconcertantă prin diversitatea preocupărilor, pentru ca să poată aduna tineretul în jurul său. Prin Gherea deci, legătura între socialism şi evrexsm s’a făcut imediat. In cultura noastră, tinerii generoşi, atraşi de noile formule, au militat o bucată de vreme, în timp ce consumau renta pământului ori subvenţiile trimise de părinţi, pentru un socialism platonic, până au trecut aproape toţi în rândurile partidului liberal. Dar totul, şi ce e mai însemnat, nu s’a terminat aici. In societatea largă, acolo unde istoria nu se scrie dar se face, ideile socialiste au început a fî asimilate în grabă, când mai rău când mai bine, de rari şi mici apostoli naivi, dintr’ai noştri, de mulţi şi insinuanţi tineri evrei. Instinctiv, Evreii şi-au dat seama că socialismul poate deveni platforma lor de existenţă in România ca şi aiurea. Gherea a fost mai mult un semnal. Când difuzarea ideilor socialiste s’a accentuat, reacţia s’a produs şi noul naţionalism a început. Cari au fost ideile ce au intrat în doctrina acestui naţionalism, se vede din însuş procesul formării lui. Lupta contra socialismului şi lupta contra Evreilor, prin cari venea primejdia, erau ideile cari însufleţeau pe naţionalişti. La aceste idei, s’a adăogat idealul unirii tuturor Românilor, precum şi probleme sociale cum a fost în primul rând problema ţăranilor obijduiţi, revoluţia dela 1907 găsind mare ecou în sufletele naţionaliştilor. Două erau însă problemele mari, ce constituiau oarecum cei doi poli ai doctrinei şi activităţii naţionaliste până la marele războiu: antisemitismul şi unitatea naţională. Niciodată cuvintele sintetice? „România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor" n’au fost mai mult invocate şi trăite ca atunci. Aceşti doi poli s’au egalat adesea. Uneori însă unul dîn ei cântărea mai greu: aşa, de exemplu, în preajma războiului de întregire naţională, era natural ca idealul unităţii să vrăjească mai mult, fără însă a se părăsi interesul pentru problema antisemitismului. Acestor doi poli ai doctrinei naţionaliste le-au corespuns din fericire şi oameni mari, în cultura română, cari i-au servit cu înaltă şi eroică pasiune şi cu talent la înălţimea problemelor s A. C. Cuza şi Nicolae Iorga. Doi poli doctrinari, doi oameni, îndoită viziune şi dublă eroicitate... Naţionaliştii de ieri au cunoscut multe încercări, dar fericiţi oameni au fost, fiindcă au găsit, în galeria Românilor mari, suflete şi minţi clarvăzătoare şi unite, cari să dea expresie integrală, fără rest, naţionalismului şi idealului românesc 1 Cei doi bărbaţi, cari se confundau în naţionalismul românesc şi în cari se confunda naţionalismul românesc, se gândeau amândoi atât la unitatea naţională, cât şi la pericolul evreesc. Totuşi unul reprezenta mai ales antisemitismul, celălalt în primul rând mistica naţiunii române integrale. Această relativă şi elocventă specializare reuşea să servească mai efectiv drumurile naţionalismului românesc. In sfârşit războiul a venit. El a ridicat, pe traectoria istoriei româneşti, un monument de legitimitate, la care au colaborat eroismul popular şi eroismul intelectualilor naţionalişti, într’o sinteză operată la înaltă temperatură etică. Dar după mari încercări şi mari izbânzi, vine acalmia. Primii ani de după războiu, în desfătarea lor obosită şi lăsătoare, cloroformi-zatâ, pe deasupra, de falsa prosperitate economică de atunci, au întins naţionalismului românesc o dublă cursă: pe deoparte, unitatea naţională era făcută aproape aşa cum 322 © BCU Cluj visaseră mulţi şi mai mult chiar de cum crezuseră unii; pe'de alta, tratatele de pace dăduseră drepturi depline Evreilor. Aceasta a făcut pe mulţi Români, şi chiar dintre naţionalişti, să creadă că nu mai avem a ne ocupa nici de problema integrităţii neamului românesc şi nici de problema evreească. Funestă greşeală. Au trecut în acest chip câţiva ani de relaxare, de oarecare suspendare a idealismului naţionalist. Românii au început să se ocupe mai mult cu chestiuni sociale, economice, culturale... Funcţia naţionalistă în societatea noastră se voalase oarecum, de altfel cu cele mai bune intenţii, până când într’un timp, s’a putut chiar ca vechi naţionalişti să se coalizeze şi cu socialiştii pentru un program de guvernare. Aceşti câţiva ani de după războiu, pierduţi în parte pentru viaţa naţionalismului în România, reprezintă un lapsus foarte greu de împlinit. Intervenţia lui, la un moment dat, a lăsat urme, cari nu s’au şters încă şi nu se vor şterge curând. In evoluţia problemelor si societăţilor sunt goluri, cari riscă să rămână constituţionale pentru toată istoria ulterioară. La neajunsul în chestiune, s’a adăugat un altul: cei doi vâslaşi prestigioşi ai naţionalismului românesc de până la războiu, nu mai erau acum uniţi. Frăţia lor de cruce nu mai funcţiona. Ceeace fusese mai de preţ, era însăşi unirea lor, iar acum această unire dispăruse, Aceste două neajunsuri au făcut ca tineretuf intelectual al acestei ţări să rămână mai mult singur şi, în lipsă de conducători deplini pentru sufletul lui, care acum era mai complicat decât înainte de războiu, să se blazeze, să se pervertească, sau, în cazurile cele mai bune, să încerce să se formeze singuri Şi, în adevăr, destinul naţionalismului a trecut de data aceasta în mâna studenţilor, a minorităţii celei mai bărbate şi mai istorice dintre studenţi. Seismograful spiritual al vremii funcţiona mai bine printre cei foarte tineri. In istorie, sunt ciudate analogii. In prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, naţionalismul românesc era reprezentat mai mult de studenţi sau de oameni, cari rămăseseră studenţi în firea lor. După aproape o sută de ani, iniţiativa naţionalistă şi vestitoare de noi aşezări a trecut iarăş în mâna studenţilor. Epoca ce a urmat celor dintâi ani de după război, aducea un peisagiu aproape radical schimbat, orizonturi atât de noi, încât păreau lipsite de sens, primejdii atât de mari, încât adormeau vigilenţa celor mai mulţi din cei obosiţi de viaţă, diferenţieri atât de variate, încât nu mai încăpeau în registrul aperceperei tradiţionale-.. Şi atunci rămâneau studenţii, cari dacă nu înţelegeau precis mai mult, dar simţeau în însăş substanţa lor, fiindcă ei erau copiii timpului nou. Şi astfel, naţionalismul românesc de după războiu este în esenţă cel reluat de mişcările studenţeşti, iar pragul lui cel mai dârz şi mai novator e aşa numita generaţie de la 1922. Astăzi mişcarea naţionalistă e bogată şi fremătătoare, ca o furtună ce vine de pe mai multe văi. Astăzi ea are doctrinari în deplin acord cu sensibilitatea spirituală a timpului nou: un Nichifor Crainic, un Nae Ionescu... şi, ceeace este demn de semnalat, caută argumente şi hrană a duhului în istoria naţionalismului românesc din toată ultima sută de ani. O întoarcere la izvoare, unită cu un spirit îndrăzneţ de inovaţie, caracterizează naţionalismul românesc de azi. Noua luare de conştiinţă naţionalistă trebue să ţină seama de situaţia actuală a poporului românesc faţă de cea de dinainte de războiu şi de acum treizeci—patruzeci de ani, trebue să ţină seama de coacerea naturală a problemelor prin însăş trecerea timpului şi trebue să ţină seama de situaţia în care se găseşte azi lumea de pe tot globul. Considerând aceşti trei factori şi raportând configuraţia naţionalismului de acum la doctrina naţionalismului român de înaintea războiului, se poate spune că e o deesebire de cadru şi una de structură. Deosebirea de cadru e formată, pe deoparte, de complexitatea preocupărilor naţionaliste actuale, pe de alta, de amploarea mai mare a problemelor. Azi au apărut probleme cari nu erau înainte: problema stilismului, sectelor, „culturalizării", şomajului, problema „renaşterii religioase", care interesează şi naţionalismul, problema 323 © BCU Cluj filozofiei culturii române între orient şi occident, care exista şi înainte dar nu atât de adâncită ca astăzi, problema politicii internaţionale, care a devenit o chestiune de viaţă şi de grijă aproape cotidiană, etc. Atât de complex apare azi naţionalismul, încât el tinde să coincidă cu înseşi problemele vieţii şi să se constitue într’o filozofie generală. Pe de altă parte, amploarea problemelor şi pateticul lor se ridică până la dramă sau deschid perspective ademenitoare ori ameţitoare In acest sens, se poate spune că aproape toate problemele de mai înainte ale naţionalismului capătă un aspect nou, căci în câteva zeci de ani omenirea a mers cât în câteva secole. In doctrina naţionalismului, sunt deci probleme noi, ce se adaugă, şi sunt probleme vechi cu aspect noul Dintre cele din urmă, cine ar putea spune că francmasoneria, de exemplu, nu are un aspect mult mai grav decât acum 20—30—40 de ani ? Cine ar putea spune că diferitele doctrine sociale nu trebuesc azi cunoscute â fond de toată lumea, ceea ce nu era obligator odinioară? Cine ar putea spune că problema ţărănească nu ameninţă să devină un fel de cuad-ratură a cercului, prin faptul că în viitor va lipsi pământul, care să fie împărţit ţăranilor ce se vor înmulţi? Cine ar putea spune că socialismul nu mai e o primejdie mai mult teoretică, ci a început să vină spre noi ca pădurea din Macbeth ? Cine ar putea spune că problema evreească nu e astăzi mult mai apăsătoare şi mai greu de soluţionat, azi când Evreii de pretutindeni sunt mai exasperaţi şi mai solidari ca oricând, azi când la Evreii vechi am căpătat şi loturile încărcate de Evrei din noile provincii, precum şi pe cei veniţi de la războiu încoace, azi când toate statele au făcut front contra Evreilor şi nu-i mai primesc, ei nemaiputând merge nici în Palestina, unde dau de Arabi?... Câte probleme, atâtea drame ideologice, cari dau situaţiei actuale un patetism cumplit 3 Faţă de acestea, sunt foarte puţine problemele naţionalismului de până la războiu, cari şi-au scăzut ceva din volumul de gravitate, cum ar fi chestiunea unităţii tuturor Românilor într’un singur stat, chestiune care nu dispare, ci, puţin diminuată, se pune altfel 3 — Dar nu e numai atât. Sunt împrejurări şi de altă natură, cari dau naţionalismului semnificaţii noi. In filozofia de azi, de pildă, creşte realismul metafizic, interesul pentru ideile generale, pentru tipuri esenţiale şi existenţe generice, pentru realităţi oculte, mai mult sau mai puţin transcendente, dar cu atât mai vii, şi scade interesul pentru tot ceeace este empiric, aparenţă, şi pentru individualism. Aceasta înseamnă că filozofia nouă oferă naţionalismului putinţa unei fundări adânci, cum n’a avut-o niciodată până acum în istorie, fiindcă filozofia nouă proclamă, pentru toţi cei cari simt ritmul nou al spiritului, existenţa realităţilor generice, colective, ca ceva substanţial şi unitar, comportându-se în foarte mare parte ca ceva aprioric, faţă de care indivizii devin existenţe cu totul secundare. E adevărat că această perspectivă filozofică poate fi exploatată şi de socialism, dar tocmai din acest fapt se vede ce încordată şi profundă e lupta ideologică astăzi. Esenţial pentru noi e că gândirea filozofică recentă oferă motivele de a 'considera naţiunile ca nişte fiinţe substanţiale şi până la un punct transcendente: o viziune, pe care vechiul naţionalism nu şi-o putea permite decât pe cale sentimentală, pur mistică, iar nu intelectuală, ştiinţifică.— In legătură cu această revenire a realismului metafizic, e şi renaşterea religioasă actuală, existentă cel puţin în unele cercuri. Noul naţionalism trebue să se integreze în ea. Religia pentru noul naţionalism e o condiţie de înaltă spiritualitate, iar pentru adeptul naţionalist un adevărat examen, cel mai greu, de gândire filozofică şi de consecvenţă şi plenitudine a vieţii morale, atât intime cât şi publice. Religia — pentru noi, Românii, creştinismul ortodox—urmează să fie, nu motivul idilic şi istoric, cum era cele mai adesea pentru naţionalismul de înaintea războiului 5 nu mai mult instrument politic bun de exploatat de interesul imperialist al acţiunii naţionaliste, cum e pentru o anume formaţie patriotică din Franţa şi chiar azi pentru unii agitatori români? nu ceva la discreţia naţionalismului, 324 © BCU Cluj ci tematica metafizică ultimă, căreia să i se subordoneze şi care să-i dea sublimarea şi tăria veşnică.— Tot aşa, filozofia actuală oferă ceva nou în ceeace priveşte etica. Azi nu mai e timpul atitudinilor lirice şi al măsurilor întotdeauna elegante şi academice. Morala nouă cere, pe deoparte, studiul tehnic, pozitiv şi complect, al realităţii asupra căreia vrei să lucrezi, pe de altă parte cere, cele mai adesea, să treci la măsuri energice, la fapte concrete şi susţinute cu îndârjire. Toate acestea spun mult pentru metoda noului naţionalism. Tehnică şi energie sunt cele două condiţii imperative ale acestei metode.— Să mai pomenim apoi că izbânda naţionalismului în unele ţări din Occidentul Europei, a dat un nou curaj şi o nouă amploare mişcărilor naţionaliste de pretutindeni, deci şi de la noi? Dacă acelaş lucru se poate spune şi despre socialişti şi comunişti, stimulaţi de ceeace se petrece în Franţa şi Rusia, aceasta nu face decât să reliefeze încă odată concluzia noastră de mai sus: mişcările de ideologie sunt azi neasemănat mai intense, ele devenind o preocupare aproape ca şi hrana zilnică — iar printre ele, în chip vajnic, e şi doctrina naţionalismului 1 > In ceeace priveşte deosebirea de structură între naţionalismul anterior războiului şi cel actual, din România, sunt lucruri cari solicită şi mai mult atenţia noastră. Era fatal ca mulţimea şi amploarea problemelor naţionaliste să aducă altă organizare interioară în doctrina şi atitudinea naţionalistă şi să ceară chiar o idee supremă,4 în/aport cu care toate celelalte să se ierarhizeze şi să-şi capete unitatea de atmosferă şi transfigurarea — adică să aducă altă structură. Dar care e ideea supremă, conceptul august, imperativul fundamental, care comandă noua structură, îi dă sensul de ansamblu şi mersul dinamic în lume? Iată întrebarea întrebărilor, iată chestiunea cea mai obsedantă şi mai vitală a naţionalismului românesc actual, de soarta căreia depinde tot viitorul poporului nostru ! înainte de războiu, naţionalismul avea câteva obiective limpezi, pe cari le urmărea gospodăreşte pe rând şi după împrejurări, pe când azi mulţimea, patosul şi dificultatea preocupărilor naţionaliste cer neapărat o idee-rege, un concept suveran. Acest concept istoric şi salvator ni se pare a fi, pentru neamul nostru, ideea de misiune a românismului. Iată polul, de data aceasta unic, al naţionalismului românesc, polul magnetic, în câmpul de forţă al căruia valorile naţionaliste trebue să-şi găsească ierarhizare şi valorificare. Lăsăm pe seama filozofilor şi viitorului apropiat să arate precis în ce constă această misiune a românismului. Deocamdată, luăm această idee în sensul valabilităţii ei formale şi o tratăm în consecinţă, căci mai important ni se pare acum să arătăm necesitatea ideii de misiune românească şi rolul ei în economia doctrinei naţionaliste, decât în ce constă ea. Această idee e necesară pentru organizarea naţionalismului românesc, fiindcă nu poate fi o idee mai înaltă, ea fiind ideea supremă prin excelenţă; e necesară, pentrucă e cea mai potrivită idee pentru a trezi energia unui neam şi a o angaja în cursa lungă a istoriei, din care nu există întoarcere, ci izbândă sau prăbuşire 1 Şi e, în sfârşit, necesară, pentru un motiv în legătură cu trecutul şi cu noile obişnuinţe, pe cari trebue să le capete Românii în lumea nouă de azi. Până acum, idealul naţionalist românesc putea avea o reprezentare oarecum corectă, spaţială. Era vorba de chestiunea ţărănească? Idealul era să se împartă pământul la ţărani. Era vorba de clasa de mijloc şi de Evrei? Idealul era ca locurile să fie ocupate de Români şi străinii izgoniţi. Era vorba de unitatea naţională ? Idealul era să se împingă graniţele cât mai mult! In toate cazurile deci, idealul lua o reprezentare spaţială. Greutăţile de concepţie nu erau mari. Dar azi, când nu mai e pământ de dat la ţărani, când graniţele statului sunt aproximativ fixate, când n’a mai rămas decât chestiunea clasei de mijloc, care are mult din aspectul vechiu, ar însemna ca idealul naţionalist ne mai putând fi spaţial, ori numai în parte spaţial, să nu mai existe sau să-şi reducă mult întinderea! Făcând ipoteza că într’o bună zi s’ar rezolva complect 325 © BCU Cluj chestiunea clasei de mijloc, ar urma să dispară şi idealul naţionalist! Se poate ceva mai absurd ? De aceea idealul nostru trebue să-şi schimbe caracterul şi din concret, spaţial, să devină abstract şi temporal. Acesta este idealul misiunii românismului, halucinant idealism colectiv, aplicabil în misterul viitor al timpului. Dar Românii n’au această obişnuinţă de a considera lucrurile pe plan abstract. Au trăit în mijlocul naturii şi toate valorile vieţii le-au văzut şi le-au mângâiat în faţa ochilor s casă, turme de vite, pământ, familie, obiceiuri pitoreşti. Până şi pe Dumnezeu îl vedeau, în mare parte, în natură şi chiar şi pe morţi continuau să-i vadă, să-i simtă aproape, în pacea cuvioasă a ţintirimului îngrijit ca o livadă domestică. Lucruri foarte frumoase, dar cari nu trebue să ne împiedice să căpătăm şi obişnuinţe noi, necesare vieţii de dialectică abstractă, ce caracterizează viaţa modernă aşa de necruţătoare pentru nimeni. Idealul de misiune e un ideal de pură abstracţie, dar de densă şi dinamică aderare. A venit vremea, acum, ca noi Românii să ne îmbrăcăm cu haina de foc a acestui ideal şi să ardem împreună. Odată şi odată va rămâne după noi cenuşă, cum rămâne după orice pe lume, dar va fi rămas şi o flacără de lumină, care va fi trecut prin noaptea existenţei şi pe care, în felul nostru, n’o fi mai avut nimeni... Nu cunoaştem altceva, care să dea vieţii noastre ca neam un preţ mai înalt, un sens, o melodie spirituală prin veacuri, o tainică şi aspră aromă, o ridicare hotărîtă de pe planul biologic-etnografic-psihologic, pe planul spiritului, în care din când în când veşnicia vine şi-şi intonează cântecul ei de deasupra veacurilor - decât ideea de misiune! In orice caz, trebue să înţelegem că aşa cum am trăit, chiar dacă era comod şi frumos, nu mai putem trăi. Nu există decât moarte sau mers înainte. Iar înainte nu putem merge decât dacă ne acordăm o misiune sau, mai bine zis, decât dacă începem să descifrăm misiunea pe care lucrurile au pus-o în noi, colaborând activ cu această misiune şi lăsându-ne modelaţi de ea. De aceea s’a spus la noi, în anii din urmă, că idealul românesc, spre deosebire de ce era înainte, începe să capete universalitate, ceea ce dacă este o exprimare, care aminteşte încă vechile noastre obişnuinţe spaţialiste, arată totuşi, în fond, că prin aceasta se urmăreşte intrarea noastră în lumea abstractă şi veşnică a duhului, idealul naţional fiind vehicularea creatoare a acestei intrări. jC' Ideea de misiune fiind ideea, în care trebue să se nască de acum încolo toţi Românii || ce vor veni pe lume, fiind ideea care trebue să cuprindă toată viaţa neamului şi atitudinea 1 faţă de viaţă a fiecărui Român, urmează să fie obiectul nostru intim şi organic de stu- 1 diu, de familiarizare cu ea, de adâncire în ea, de bănuire a sensurilor ei, a destinului pe § care-1 ascunde şi mai ales de cunoaştere a comandamentelor ei imediate. In adevăr, ce 1 decurge din ideea de misiune ? Decurg un număr de norme sau de legi, menite să for- m meze meridianele vieţii noastre de acum înainte. întâi, norma stimulării, creşterii, fana- * tizării energiei etnice, crearea misticei naţionale, punerea eului etnic în condiţii ca să-şi acorde o înaltă demnitate, provocarea acestui eu ca să-şi dea înălţime. Izbânda în viaţă atât a indivizilor, cât şi' a popoarelor, depinde în primul rând de înălţimea, pe care şi-o acordă singuri, de nivelul de la care privesc lumea! Eul naţional trebue să stea la un nivel înalt, iar nu la un nivel deprimat. Luarea de altitudine e legea leonină şi indispensabilă a misiunii românismului. Al doilea, ideea de misiune implică stringent norma autocunoaşterii etnice. E tot ce poate fi mai logic şi mai imperios. Ca să poţi avea o misiune aparte, trebue să cunoşti calităţile specifice, singurele care pot da o creaţie originală. Nu e vorba însă de o cunoaştere pur istorică şi filozofică a neamului nostru. Aceasta e numai pregătitoare şi am avut-o şi până acum. Ci de o cunoaştere filozofică, a esenţelor spirituale, a felului cum etnica românească organizează experienţa umană. Al treilea, conştiinţa misiunii proprii în mijlocul popoarelor de azi, dintre care unele sunt foarte înaintate, cere multă subtilitate, spirit critic, ştiinţă în toate domeniile şi dibăcii multiple, fiindcă numai de aci 32 — „M’am chinuit cu gândul la ce-mi rămâne de făcut şi am găsit că nu-i altă soluţie decât... — Decât? — Decât să viu să te omor, să te gâtul, uite cu mâinile astea“ (pag. 234). „De aceia toată noaptea Jam avut obsesia că n'ai să fii niciodată a mea şi m’am gândit la ce-mi rămâne de făcut; am găsit la urmă că singura soluţie ar fi să te omoru (pag. 235). Eminescu are, intr’adevăr, apucături de criminal pe care nu-1 preocupă consecinţele. — „Şi după ce mă vei omori, ce are să se întâmple ? — Nu m’am gândit. M'am gândit doar că n’ai să mai fii a altuia* (pag. 236). Recunoaştem că scena aceasta e relatată de Mite în amintirile ei, dar ea o plasează în vremea când Eminescu începuse să-şi piardă echilibrul mintal, pe când d-1 Lovinescu o foloseşte pentru timpul când nimic nu anticipase nebunia poetului In plus, D-sa o mai înfloreşte cu naivităţile care se văd. Acum, şi ceva mai personal i — Voesc să mă uit în ochii d-tale atât de mult până te voiu vedea dublu, triplu (pag. 237). Dar Mite se lămureşte precum urmează i ... „Ai vrea să fiu o flacără de foc, un fel de frumoasă fără trup j ai ceva cu „trupul* meu. Altădată, stând împreună, văd două vrăbiuţe care se drăgostesc. „Ei le privesc pe fereastră cu interes amoros. — Uite, aşa aş vrea să fim, spuse poetul, două păsărele, două vrăbiuţe modeste ca cele de pe gard... (pag. 243). Mite îi mărturiseşte scopul iubirii ei, anume de a-1 face fericit. — „Ce bună eşti! Eşti o fee... Nu pot să-ţi spun altfel; eşti o fee şi eu rămân la picioarele d-tale. Se desprinse apoi din cătuşa braţelor ei şi i se aruncă la picioare. — Ca o râmă, striveşte-o, apasă-ţi pantoful pe care ţi-l sărut şi poala rochiei“ (pag. 245). Altă dată iar vine tulburat i — „ Venisem cu gândul să te omor*... (pag. 248) Pe urmă, când înţelege durerea ei că n’a putut să-l tămăduiască de nefericirile lui, iată ce se întâmplă t „îşi sprijini capul între mâini; el îşi dădu abia acum seama de durerea ei şi i se aruncă la picioare murmurând: — lartă-mă, sunt atât de vinovat* (pag. 249). Am reprodus vorbele acestea, ca să se vadă că scrisul d-lui Lovinescu are o asemănare teribilă cu cel din romanele sensaţionale ale lui Hertz. Aceiaş 368 mişcare din partea eroilor, când sunt puşi în situaţii identice, aceiaş vocabular... Mai vreţi şi altă probă ? Iată 1 — „Poetul zâmbi şi rosti solemn : — Femee adorată, de ce te îndoeşti de mine?" Şi continuând cu aerul acesta de Christos, zise: „lată că am scris o poezie. — Ai scris o poezie ? sări ea voioasă— Ai scris o poezie şi nu mi-ai spus, deşi cunoşti bucuria ce mi-o faci*, (pag. 253). Apoi! — „Eu, femeiuşcă asta neînsemnată, sunt căutată de d-ta ? Cum aş putea să-ţi mulţumesc ? Şi Eminescu descopere secretul creaţiei: — „Asta este însăşi formula sensibilităţii mele, de a dospi, de a creşte, de a intensifica*. Insfârşit, Mite află dela Maiorescu despre dragostea dintre Eminescu şi Veronica, precum şi despre moartea lui Micle. Desamăgită, dar şi pentru a salva poziţia morală a poetului, renunţă la el, în-demnându-1 să plece la Iaşi. Eminescu revede pentru sine trecutul cu Veronica: „după opt ani de exaltare sentimentală şi de ascensiune poetică, subţirea săgeată a iubirii lui se împlântase în carnea albă şi fragedă a femeei adorate*, (pag. 281) Mite citeşte o nuvelă a ei, „Das Lebensbild*,care seamănă cu iubirea lor, apoi Eminescu pleacă. Urmează o scurtă întâlnire cu Caragiale, care-1 zeflemiseşte, şi cartea se termină. După relatările date de Mite, acţiunea putea să mai continue şi — credem noi — de-aici încolo va fi căpătat un interes mai deosebit. Poetul e torturat de două iubiri, iar Mite se dovedeşte îndrăgostită de el fără calculul pe care-1 pretextase mai înainte, fiindcă, după cum mărturiseşte singură, sufere, sufere mult de lipsa poetului. Pe de altă parte situaţia devine dramatică prin boala care începe să pună stăpânire pe nefericitul erou. In timpul acesta el încă mergea şi chiar lua masa la Maiorescu. Dar situaţiile acestea tumultoase nu erau pentru puterile d-lui Lovinescu, după cum şi-a dat seama la timp, ceeace de altfel trebuia să înţeleagă dela început, când i-a venit ideea să scrie romanul lui Eminescu. In general „Mite“ e o nuvelă slabă. Acţiunea ei nu prezintă nimic deosebit şi dacă n’ar angaja numele lui Eminescu, hotărît c’ar fi rămas necitită. Situaţiile, cele mai multe sunt ridicole, de o seriozitate copilărească. Nu mai vorbim de acelea unde d~l Lovinescu a vrut să fie mai pitoresc, dar a rămas totuşi banal, iar uneori de o vulgaritate des-gustătoare. In ceeace priveşte eroul său, nu numai că nu poate fi identificat cu Eminescu, dar nu are măcar nici relieful caracteristic unei figuri centrale. Eroul acesta de o inteligenţă mediocră şi cu figuri comice în atâtea ocazii, e mai mult minte zăpăcită şl într’un fel antipatică. Mite îi este superioară ca © BCU Cluj forţă mintală, dar faptul ca iubirea ei vrea să Însemneze operă de caritate, ÎI scade din farmecul femenin. D-l Lovinescu, aici a rămas credincios memoriilor ei şi n’a fost bine inspirat. O iubire atât de calculată şi atât de fără pasiune e aproape ceva monstruos intr’o operă literară. Chiar Mite şi-a dat seama de acest lucru şi mărturiseşte in cele din urmă CRONICA P. P. PANAITESCU : MIHAI VITEAZUL.-Profitând de acalmia literară a lunilor calde ale verii, linişte care se prelungeşte prin inerţie până acum, aş vrea să dau, după obiceiu, un loc mai tihnit sfioaselor noastre cărţi de gând şi de erudiţie. In tămbălăul de reclamă al vremii de azi, viaţa lor trece calmă şi pură, cu adevărurile mai mari sau mai mici pe cari le aduce. Dar pe când fumul petardelor literare sgo-motoase se iroseşte curând, truda tăcută a acestora rămâne, cu partea ei de ciment în cultura noastră. Cartea despre Mihai Viteazul a d-lui P. P. Pa-naitescu a stârnit totuşi şi pasionante polemici, cari au depăşit ca ecou cercul strâmt al învăţaţilor. Nu sânt eu cel competent ca, vorbind de ea, să hotărăsc de partea cui e adevărul ştiinţific. Insă cred că s’ar putea da aici o indicaţie cinstită a luminilor noi pe care le-ar aduce cartea pentru noi, pentru cei cari sântem în afară de lumea mică a erudiţilor istorici. După inimoasa încercare neizbutită a lui I. Sârbul, după grija de o viaţă întreagă a lui Nicolae Iorga-• începând cu „Basta şi Mihai Viteazul", una din cele dintâi lucrări ale sale (1895), ciocnind scântei luminătoare în acea minunată „Istorie a lui Mihaiu Viteazul pentru neamul românesc11, până la conferinţa „Un om de sinceritate: Mihai Viteazul", în „Familia” (Iunie 1936)—care se realizează în cele două volume încărcate cu fapte ale „Istoriei lui Mihai Viteazul“ date la lumină In 1933 (împlinirea peste ani poate a unei începături rămase aşa în paginile „Convorbirilor Literare" din 1902 şi 1903) dl. P. P. Panaitescu se apropie cu aceiaşi pietate de figura întâiului nostru întregitor de ţară. Apropierea aceasta nu e nici ea întâmplătoare. E sub erudiţia de o atât de severă metodă occidentală a profesorului Panaitescu o ascunsă flacără de înţelegere a neamului acesta mare şi chinuit, de păcatele lui şi ale altora. De aceea, iarăşi nu e întâmplare că dintre cele mai temeinice lucrări ale d-sale sânt acelea închinate măreţelor figuri dinamice ale istoriei noastre: .Nicolas Spat har Milesco“, Contribuţie la o biografie a lui N. Băle eseu“ (1924) şi Nicolae Bălcescu : Patru studii istorice“ (1928) de cari „Mihai Viteazul" de astăzi fireşte nu era departe. că era vorba de o iubire adevărată şi din partea el. D-l Lovinescu n’a ştiut să pătrundă materialul, să-l interpreteze şi mai ales să-l transfigureze. A făcut numai procese-verbale anecdotice, care înneacă numele lui Eminescu într’o atmosferă insuportabilă. (Va urma) PAN. M. VIZIRESCU LITERARA Lucrarea d-lui P. P. Panaitescu — cu toată polemica ce a iscat — nu schimbă întru nimic liniile mari ale sufletului şi soartei lui Mihai Viteazul, aşa cum au fost desluşite de cei cari le-au cercetat dinainte. Diferenţierile cari se văd, sânt impuse de structura cărţii. încercarea lui Sârbu aducea un subţire fior eroic înnăbuşit sub mormane de erudiţie adunată mai mult cu bunăvoinţă. Cartea minunată a lui Nicolae Iorga, închidea ca de obiceiu, un covârşitor fluviu epic ce curgea tumultos peste pietrişul unei uriaşe trude de informaţie. Monografia atât de clar rostuită a d-lui P. P. Panaitescu nu năzueşte hotare de amploare epică — ci simplificare şi lămurire a liniilor esenţiale acestui moment istoric al nostru. De aci, renunţarea la ordinea strict cronologică şi închegarea în capitole oarecum monografice, urmărind probleme ce puteau fi şi de sine stătătoare t „Ridicarea creştinilor din Peninsula Balcanică", „Armata lui M. V“, „M. V. şi boerii", „M. V. şi ţăranii", „Credinţa şi biserica", „M. şi împăratul" etc. — cari împletesc expunerea faptelor aduse de timp E, incontestabil, o rămânere permanentă sub imperativele raţiunii, care vrea să lămurească simplu şi material totul. Monografia profesorului Panaitescu rămâne astfel o carte de accente asupra datelor esenţiale, şi prin aceste accente se deosebeşte de celelalte. Ea urmează tendinţa noastră a tuturor de a-1 desprinde pe Mihai din lumina de miracol — fie el chiar eroic — inexplicabil, de a-1 aduce mai aproape de permanentele noastre date istorice. O mărturiseşte de altfel şi dl. N. Iorga, spunând de curând că acum îl vede pe Mihai mai mult tragic decât eroic. Dl. P. P. Panaitescu îl caută, după bunele tradiţii raţionaliste, în mijlocul împrejurărilor sociale şi politice contemporane. Ar fi Intr’adevăr, o scădere a staturii uriaşe a lui Mihai, dacă luminile pe cari le aşează această cercetare n’ar izbuti tocmai dimpotrivă, să o crească. Mihai Viteazul e văzut dela început ca un om sărac, ridicat prin muncă tăcută şi aspră, la lumină, deodată cu boerimea nouă ce se întruchipa atunci. Mihai creşte deci deodată cu puterea boerimli tinere 369 © BCU Cluj oltene, ca realizator napraznlc al voinţelor el. Fireşte golul dela început din jurul Iul Mlhal astfel se umple. Perspectiva se îngustează. Dar cât de odihnitor este să ştii ce departe e Imaginea aventurierului de geniu de realitatea aceasta pietroasă a unei personalităţi cu rădăcini adânci în unul din cei mal tari dintre sâmburii noştri etnici. Mlhal devine astfel mult mai al neamului acesta — văzut nu ca un miracol departe de viaţa lui stinsă, ci ca o putere pornită dintre puterile sale uriaşe, deşi au fost ghemuite de istorie mai mult în apărare. Şl Mlhal creşte cu atât mai mult cu cât, dela o înălţime anumită a visului său, acest neam al lui din mijlocul căruia a pornit atât de tare, nu îl mai poate urma s după cucerirea Moldovei. Politica lui nu mai merge pe liniile politicei boerilor olteni, cari după ce voiseră cu toată puterea lor să cucerească Ardealul, acum năzuiau să se adune acasă, în Ţara de baştină. Pentru dârzenla cu care a ştiut să se ridice Mihai, dl. Panaitescu a fost ispitit să-i refuze lumina palidă a originii domneşti. Aici e nodul de incertitudini şl de polemici, al cărţii. Paternitatea nelegitimă a lui Pătraşcu-Vodă, e vizibil nelămurită în tot ce s’a scris până acum despre Mihai. Viaţa de muncă a începuturilor sale — modeste întru totul ■— e iarăşi de toţi ştiută. S’a făcut ipoteza că şi-a ascuns înadins obârşia domnească — tactică rară pe atunci. Dar odată ajunşi Inevitabil în câmpul nisipos al ipotezelor, nu e o erezie să o preferi pe cea care se încadrează mai bine viziunii întregi. Mihai nu se aseamănă deloc acelor Coconi, milogi la turci sau orbiţi de ambiţii până la aducerea oricărei oşti străine în ţară •— cari ne-au fost atât de nefaşti în Istorie. începuturile sale de negustor şl gospodar al pământului se potrivesc atât de bine însă cu originile aspre ale altui oltean creator de istorie: Tudor Vladlmirescu. Şl pe Domnul Tudor nu îl scade întru nimic lipsa unui „os domnesc". Mihai apare deci ca exponentul sănătos al boe-rimii oltene — care însă, fireşte — nu îl poate urma până la sfârşit, în înălţimile de basm la cari s’a urcat el. Dl. Panaitescu îi cercetează metodic soarta şi în cadrul împrejurărilor externe. Beneficiind de o erudiţie prodigioasă — aproape unică la noi azi — în ceea ce priveşte legăturile noastre cu popoarele slave, dl. P. P. Panaitescu zugrăveşte epopeea lui Mihai pe un larg fundal de istorie universală. Nici în această viziune, Mihai nu apare micşorat. Profesorul Panaitescu pune un accent mai mult decât predecesorii pe mişcarea de redeşteptare a ortodocşilor în Balcani — cari aşteptau şi cereau în Voevodul român liberatorul lor creştin — la fel cum a accentuat spiritul ofensiv al boerimii oltene îndreptat către Ardeal, după sfatul cel mare pe care l-a adunat voevodul. E o dualitate care, după cum vom vedea, lămureşte deplin misiunea voevodului împlinitor de ţară. Mihai apare deci şi ca exponentul necontestat al întregii ortodoxii, căpetenia ei militară (pag. 55). Dl. Panaitescu crede că mişcarea de resurecţie religioasă răsăriteană îl precede şi deci întrucâtva îl pri-cinueşte pe Mihai aşa cum a fost. După cum spiritul ofensiv al tinerei şi prosperei boerimi oltene l-a împins spre cuceriri în cruciada creştină. Mihai al nostru însă nu e deloc un cruciat medieval. Şi aici cred că e un accent pe care a şovăit să-l pună profesorul Panaitescu. Fiindcă e ceva care depăşeşte graniţele unei severe cugetări ştiinţifice. Mihai era predestinat doar misiunii istorice de a ne realiza unitatea naţională. Poate că era conştient de acest imperativ al soartei sale, aşa cum au fost conştienţi toţi marii creatori de istorie, fără, fireşte, ca din această conştiinţă să fi făcut trâmbiţă retorică. Ca orice om de faptă, Mihai a fost un avar al mărturisirilor de gânduri. Căci altfel nu ne putem explica liniile magnific de dare şi de armonice ale operei sale. Profesorul Pa-nailescu vede lămurit că dacă pornea ca ostaş al crucii spre miazăzi, îl purtau în triumf popoarele balcanice până sub zidurile Constantinopolei; şi totuşi n’a făcut aceasta j a luptat în Balcani doar atât cât i-a trebuit ca să-şi libereze ţara. Dacă se mulţumea să fie un general tihnit şi glorios al împăratului habsburgic în apus — ca un Basta, un Eu-geniu de Savoia, un Montecuculi, sau atâţia alţii de alt neam decât cel austriac — iarăşi putea fi, mai strălucit şi mai norocos decât toţi; şi totuş n’a voit. După cucerirea Moldovei, îi stăteau larg deschise drumurile spre tronul măreţ al Poloniei; dl. Panaitescu, cu o profuziune de date inedite, arată admirabil slăbiciunea regatului vecin şi spaima grozavă, aproape fatalistă, faţă de certitudinea cuceririi lui de către grozavul voevod valah > „(Mihai) e gata să ocupe statul nostru.,. Toate mijloacele pe care s’ar putea rezima statul sânt sleite"... (pag. 202 — Proclamaţia Regelui polon). Ortodocşii din Polonia, partid puternic, îl divinizau. Şi totuşi Mihai Viteazul n’a apucat niciuna din aceste uşoare căi. A trăit, a luptat, a cucerit şi a murit, doar înlăuntrul sâmburelui nostru etnic, pe care el, numai el, l-a rotunjit. Oricâte explicaţii mărunte de împrejurări s’ar putea aduce — faptul e atât de covârşitor încât numai unul i se arată pe potrivă: Fapta lui Mihai a fost inevitabila împlinire politică a unităţii noastre sufleteşti, realizată printr’o operă uriaşă şi conştientă de cultură, în cele două veacuri cari au premers-o. Mihai a fost un domn ortodox. Da—şi cartea d-lui Panaitescu e un minunat omagiu creştinului Mihai Vodă, prin pietatea neasemuită cu care adună şi reliefează orice fapt ce arată adânca lui creştinătate. Mihai a fost însă — ca om politic român — în toate actele sale ortodox, fiindcă atunci ortodoxia era singura noastră formă de viaţă naţională. Şi cea mai 370 © BCU Cluj bună. Intre Habsburgil şi Polonii catolici, Ungurii reformaţi şi Turcii lui Mahomed, noi ne diferenţiam şi ne întăream perfect prin ortodoxie. Şi nu e un lucru întâmplător că singurul punct asupra căruia Mihaî n’a cedat in pactul umilitor dela început cu Sigismund Batori a fost situaţia bisericii ortodoxe. După cum cea mai temeinică reformă românească ce a încercat în Ardeal, a fost întăritoare a bisericii. Şi a văzut bine, a văzut peste veacuri: creaţia politică s’a năruit odată cu el, dar organizarea bisericească dată de Mihai Ardealului i-a rămas, scut tare, până la Şaguna. Aceasta este ortodoxia lui Mihai — românism în adâncul ei. Dar profesorul Panaîtescu e unul din acei lucizi oameni de ştiinţă ai noştri şi a vrut să rămână doar la datele ei indubitabile. Aceste date, înlănţuite cu o desăvârşită claritate şi ordine în expunere, fac din monografia d-sale nu numai o operă de severă construcţie ştiinţifică dar şi o carte ce trebue să ajungă în mâna a câţi mai mulţi dintre cetitorii noştri, căci pentru ei e scrisă. * * * D. POPOVICI: „SANCTA CETATE1' — INTRE UTOPIE Şl POEZIE. — Dl. D. Popovici, tânărul şi eruditul profesor de istoria literaturii române moderne dela Universitatea din Cluj, continuând studiile sale în jurul ideologiei literare a lui Heliade Radu-lescu — studii despre cari am avut prilejul să vorbim şi noi aici (în Septemvrie 1935)—urmăreşte în noua sa cercetare ecoul utopiilor saint-sîmoniene şi fou-rieriste în viaţa noastră literară şi politică. Elev al d-lui D. Caracostea, cercetările d-lui D. Popovici păstrează tot orizontul larg, ţoală migala în documentare şi în reconstituirea atmosferei vremei, car caracterizează metoda profesorului nostru de istoria literaturii române. Astfel, monografierea ideilor sociale ale lui Heliade Rădulescu îi prilejueşte d-lui Popovici o cercetare din plin documentată a câtorva din cele mai caracteristice mişcări de ideologie extremistă din perioada patruzecioptistă, precum şi a imediatelor lor efecte practice. O frescă minuţios documentată a conglomeratului atât de difuze! ideologii a generaţiei dela 1848 — dela utopistul precursor Theodor Diamant, la luptătorii politici Bolliac, C. A. Rosetti, I. Ionescu dela Brad şi Heliade Rădulescu, şi până la renunţarea la îndrăsneţele visuri politice şi sublimarea lor în poezie („Sancta Cetate“) a acestuia din urmă — se în-chiagă astfel, urmărită lucid de ochiul cercetătorului, care punctează nemilos micile şi marile, mărturisi-tele şi nemărturisitele împrumuturi şi furtişaguri ale lor din ideologia extremistă franceză ce le era aproape contemporană. Pentru înţelegerea clară a patruzecîoptismului, cărţile d-lui D. Popovici —cel mai bun cunoscător actual al acestei epoci la noi — devin indispensabile. Credem însă că totuşi vigilenţa •— nu de documentare ci în sinteză, — a eruditului profesor e într’un anumit unghiu întrucâtva înşelată, anume în operaţia de a stabili întrucât s’au identificat organic toţi cei pomeniţi, cu ideile revoluţionare pe cari le asvârleau în discursuri şi manifeste cu atâta desin-voltură. Dacă ar fi să ne răzimăm pe mărturia lui Ghica, nici chiar înţeleptul Fourier nu prea avea încredere în aptitudinile de comunism ale Europenilor, trăgând nădejde să-l înţeleagă şi să-î înfăptuiască ideile, doar dela Slavi. (Scrisori, 1887 p. 332). Cert este că revoluţionarii noştri erau întâi de toate oratori şi manifestanţi — şi aici dl. D. Popovici, înfăţişându-i în prototipul lor, Rosetti, are prilejul să creioneze un inteligent elogiu al demagogiei ca vulgarizatoare de idei... dar numai atâta — deci condamnaţi mai întâi de toate să vorbească mult, orice. De aceea, îndrăsnelile lor sânt cele mai multe doar de ordin lexic, retoric. Dl- D. Popovici e înclinat să creadă că dacă n’au mers mai departe a fost din prudenţă faţă de puterile reacţionare. Probabil însă, mai presus de toate a acţionat — sântem siguri noi — ca o frână puternică, acel sănătos bun simţ, acel minunat echilibru interior, caracteristic poporului ^nostru. Singur evreul Cezar Boliac —■ împins de sinistra sa ereditate — e deplin şi consecvent în crezul său anarhic: „să emancipeze dar poezia pe femeie, să dea libertate amorului", „să se desfiinţeze toate iluziile pe cari se mal reazimă viaţa cea religioasă", „să desfiinţeze cu totul lumea spirituală cea de dincolo", „să prefacă tot militarismul în cetăţean", „clerul să-l prefacă în simpli învăţători ai populilor în casele şi câmpiile lor". Deci şah complet: la biserică, armată, şcoală. Pe când utopistul Diamant nu uită de a propune în falansterul plănuit predarea „sfintei noastre religii". Ionescu dela Brad ia violent (atitudine — nu din calcul prudent ci din instinct sănătos —-împotriva stângii, „Românii nu sunt comunişti“ (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1848) şi aminteşte lucid, cum arată şi dl. Popovici, că emanciparea ţăranilor, pentru care lupta, nu duce la comunism ci tocmai din potrivă •, Rosetti însuşi, cu tot limbajul său despletit, observă că „proprietatea a fost şi va fi rodul muncii"; iar Heliade — subliniază şi dl. Popovici — nu loveşte niciuna din instituţiile fundamentale ale societăţii; iar în Issachar, mai târziu, îşi bate joc crunt de „Sar-sailii" care vreau să imagineze la noî, maimuţărind Franţa, procese sociale, ca şomajul Industrial, cari la noi pur şi simplu nu existau. „Concepţia revoluţionară a lui Heliade se converteşte curând într’un proces de evoluţie" (D. Popovici, 113) iar revolta sa, în poezie socială. Deci e clar: singurul anarhism sincer şi organic era cel al lui Cezar Boliac. Fiindcă era evreesc. Atunci, ca şi acum, poziţiile sânt identice. 3?i © BCU Cluj Documentarea asupra primului şi ultimului falanster comunist la noi, acel de pe moşia „praporgicului" Manolachi Bălăceanu, după ideile mesianice ale lui Teodor Diamant, — sânt şi ele revelatorii, întrun fel e drept nu prea onorabil, pentru chipul cum ne pricepem noi să folosim utopiile altora. Falansterul lui Manolachi, care promitea „veacul de aur“ şi „raiul pe pământ1', nu era în cruda realitate decât o mică „învârteală" a unui boieraş innecat de datorii, ca să-şi găsească oameni cari, fără cheltuială, să-i cureţe „pădurea de mărăcini, rădăcini, d’a săpa gropi, puţuri, iazuri şi altele nesuferite". In sobrietatea ei de serioasă cercetare ştiinţifică, opera d-lui D Popovici e astfel şi o carte de profundă actualitate — ca informaţii şi învăţăminte. * * * I. E. TOROUŢIU: STUDII ŞI DOCUMENTE LITERARE- — VOLUMELE V ŞI VII. — E o adevărată şi imensă bucurie — In ţara noastră atât de deşteaptă şi de grăbită, în care atâtea planuri măreţe, anunţate cu surle şi trâmbiţe, rămân numai la atâta— să vezi cum un om îşi duce liniştit şi sigur de sine, către capăt, munca mai mult sau mai puţin îndelungă la care s’a prins într’o clipă de iluminare 1 Cred că dintre toate darurile pe cari ni le aduce activitatea multiplă şi modestă a d-lui Torouţiu — de tipograf sprijinitor al gândului curat românesc, de harnic cercetător al trecutului nostru literar şi de ctitor al celei mai însemnate colecţii a noastră de documente din acest trecut — cred că cel mai frumos este darul făcut prin exemplul viu al unei conştiinţe clare şi hotărîte despre datoria sa, care-şi găseşte prin ani, nedesminţită, drumul firesc către faptă. „Studiile şi documentele literare" numără acum câţiva ani de trudă şi şapte volume impozante. E ceva ce puţini dela noi pot alătura ca răspuns entuziastelor planuri şi iluzii cu cari au pornit în viaţă. Şi se pare că dl. Torouţiu e unul din acei fericiţi cari nu-şi găsesc mulţumirea doar în conştiinţa lor ci chiar şi în recunoaşterea rară a celor din preajmă. Recentele cinstiri ale d-sale stau dovadă. E iarăş un lucru care îţi mai dă nădejde. Şi aceste două volume aduc aceiaşi caracteristică şi prodigioasă risipă de entuziasm: risipă de energie în îngrămădirea de note până la cel mai mic amănunt 5 de muncă şi de spaţiu, In traducerile din limba franceză şi în publicarea celor mai fugare cărţi de vizită... . E bine că dl. Torouţiu are de unde să risipească atâtea bogăţii de energie, ca să satisfacă cele mai minuţioase exigenţe ale istoriei literare. Voi. V apropie de sfârşit tipărirea documentelor „Junimei". In ştirile lor risipite, aceiaşi masivă bogăţie de informaţii se aduce. Să lăsăm în grija celor ce le vor folosi în studiile lor ştiinţifice. Câteva din mănunchiurile de scrfsori cuprinse, re- liefează hotărîtor, câteva din figurile junimismului sau le aduc plusuri de nuanţe. Titu Maiorescu e şi aici, dominator, ca şi In celelalte, ca şi în viaţă. Cu întreaga lui ceremonioasă politeţă nemţească — ce se vede atât de bine în scrisorile către sora sa •— cu scrupulele lui infinite faţă de sine însuşi —- mărturisite atât de clar în scrisoarea către Odobescu (p. 36), cu întreaga lui activitate de animator cultural (scris, către Vârgolici), cu groaza lui de formele fără fond, în cea mai bună parte des-minţită de evoluţia noastră (vezi critica aspră a încercărilor de teatru transilvănean, fără să existe drame scrise dinainte — scris, către I. Negruzzi, în 1872), cu întreaga lui activitate normativă în critica literară (sfaturile minuţioase din epistolele către : Gane, Naum, Brătescu Voineştt), cu viziunea sa idealistă kantiană a vieţii, în care fiecine e dator să-şi urmeze doar imperativul interior, indiferent de împrejurări — aşa cum ea transpare în minunata scrisoare de sfaturi către Ed. Gruber. Deosebit de preţioase mărturisiri cu privire la epoca sa de formaţie şi de tinereţe cuprinde scrisoarea către dl. I. Petrovici (pag. 275 — 7). lacob Negruzzi, animatorul „Convorbirilor", apare şi aici cu bonomia lui de boer fericit •, se mai arată şi ca un vrednic colaborator de bun simţ al criticei făcută de Odobescu, Alecsandri, Maiorescu, rătăcirilor lingvistice ardeleneşti (coresp. cu Ilarion Puşcariu). O viaţă de familie de odinioară, atât de curată, aduc epistolele din arhiva Xenopol. Corespondenţa gungurită drăgăstos a lui Theodor Şerbănescu îi întregeşte fericit, neschimbată, personalitatea poetică, cu sentimentalismul ei dulceag. La sfârşit, un adevărat fragment de roman, închis în vraful de patetice scrisori dela Barba Dela-vrancea. Ar merita desigur o cercetare amplă. Un dinamism caracteristic autorului lui „Hagi Tudose". Un orgoliu şi o iritabilitate, frământate dureros în viaţă ca şi în literatură. De altfel e şi ceva poză, artificiu, în aceste epistole tumultoase. întâiul volum din cele şase proectate — de documente ale „Sămănătorului" — înseamnă un admirabil act de dreptate şl recunoştinţă, faţă de uriaşa revoluţie pe care a realizat-o el în sufletul neamului nostru, revoluţie căreia şi astăzi îi culegem, îmbelşugate, roadele, — cu toate păcatele sale literare. In acest început, apar junimiştii, legând chibzuit Şi firesc trecutul cu prezentul. Nicio altă disciplină parcă nu-ţi lămureşte mai bine neîntreruptul fluvfu care e viaţa unui neam — ca Istoria literară. livezi de pildă acum pe vechii convorbirfşti, — mai toţi oameni de ştiinţă, căci criticismul junimist, cum era şi firesc, a ajuns până la urmă să se simtă mai bine în disciplinele exacte — cum se amestecă cu cei ce vor deveni sau au devenit deja generaţia „Sămănătorului". II vezi pe N. Iorga ridîcându-se mereu 37= © BCU Cluj sprijinit de o inimoasă falangă de cercetători prieteni. Multe din culisele vieţii universitare se des-văluie — unele spre bine, altele spre rău. Deocamdată, doar preludii a ceea ce va fi. Reţinem scrisorile sincere ale uitatului Sandi Bogdan — şi cele inimoase ale lui Andrei Bârseanu — caracteristice pentru starea de spirit a Ardealului după 1900 şi pentru rolul imens al lui N. lorga în iridenta românească. O amară epistolă a lui Slavici. El apare până la urmă un inadaptabil în viaţa Vechiului Regat, el, încetul ardelean al tipului de nord. La izolarea chinuită pe care o mărturiseşte trebue însă să fi contribuit întru câtva şi atmosfera grea a anului în care scria t 1907. Suflul larg de animator al lui Haret apare limpede în cele câteva documente de aici. întreg sufletul lui Vlahuţă, în câteva file (pp. 354 —5). Corespondenţa lui E. Oârleanu, bogată In amănunte biografice şi adânc umană în sbucîumul ce-1 arată. * * * M. EMINESCU, LITERATURĂ POPULARĂ — ED. COMENTATĂ DE D. MURĂRAŞU. — „Scrisul Românesc" din Craiova îşi continuă cu o admirabilă tenacitate opera editorială începută prin colecţia „Clasicii Români Comentaţi", animată de spiritul larg şi competenţa profesorului N. Cartojan. In scurtul interval de când am vorbit aici de minunata iniţiativă de a ne reda într’un volum compact poezia lui Duiliu Zamfirescu, autoarea, Marîoara Rarincescu, şi-a îndeplinit gândul, dând primele două volume din ciclul Comăneştenilor — de care vom vorbi mai jos. Profesorii M. Paulîan şl I. T. Măruţă au prezentat şi ei întâile volume dintr’o ediţie completă a prozei lui Caragiale iar M. Qaster a alcătuit de departe o ediţie a lui Anton Pann, precedată de un masiv studiu în domeniul literaturii populare. Mai demult ceva, dl. D. Murăraşu, urmărind cu o frumoasă disciplină lămurirea diverselor faţete ale [ personalităţii uriaşe a lui Emînescu, a editat „Litera-[ tura populară“ eu o îndreptare a multelor şi, uneori, ! marilor greşeli şi lipsuri ale ediţiei Chendi, şi cu o completare printr’o impresionantă muncă ştiinţifică, prin indicarea tuturor variantelor eminesciene ca şi a tuturor variantelor populare, la materialul adunat de Eminescu. Un vast repertoriu de motive, deci. Materialul însuşi e grupat altfel decât în Chendi, căutând să se respecte — după o intuiţie fericită — gruparea iniţială de către însuşi Eminescu, din care se pot urmări regiuni explorate succesiv de dragostea cercetătoare a poetului şi chiar unele etape sufleteşti în legătură cu aceste cutreere. Un documentat şi meticulos studiu precede textul eminescian. Se urmăresc imboldurile, externe mai mult decât cele dinlăuntru, cari l-au determinat pe Eminescu la această plecare atentă spre lumea vie a folklorului. Se dau ştiri preţioase asupra circulaţiei întâilor poeţi munteni prin poezia lăutărească. Se reliefează atitudinea estetică a lui Eminescu faţă de creaţia populară—Eminescu nu e niciodată om de ştiinţă — dar fără de spiritul de naivă contrafacere al lui Alecsandri. Un deplin respect pentru particularităţile geniului etnic. Şi mai ales se încearcă o lămurire a modului în care substanţa aceasta a literaturii populare a hrănit sufletul şi scrisul lui Eminescu. Dl. D. Murăraşu aduce cu acest prilej aceiaşi documentare atentă, care aici impresionează prin lămurirea multei şi lucidei trude care stă şi sub acest aspect la temelia creaţiei poetice a marelui vizionar. Oarecari limite în înţelegerea estetică — se văd pe alocuri în cercetarea şovăitoare şi vagă a procesului de transfigurare: „Se vede bine cum Emînescu prin imaginaţia-i poetică, înfrumuseţează textul poporan" (p. 68). „In general, Eminescu utilizează elementele din model, le desvoltă însă prin puternica-i imaginaţie"... „Copil frumos ca luna nopţii lunge" dă pe faţă ceva caracteristic lui (Eminescu)1' (p 73). Totuşi găsim şi o analiză mai amplă — procesul de creaţie din „Călin Nebunul"—şi mai ales un frumos capitol de cercetare, a surselor de inspiraţie ale strofei a II—a din „Luceafărul" (Şi era una la părinţi...) care relifează minunat calea lungă străbătută în spiritul lui Eminescu de reminiscenţa populară până la statuara desăvârşire a poeziei. Dl. Murăraşu adaugă astfel încă o operă masivă la celelalte ale d-sale, Iar pentru noi — pentru grăbiţii şi pretenţioşii versificatori de azi ajunşi atât de subtili şi de înneguraţi încât nu se mai pricep nici ei pe sine înşişi — munca lucidă, izvoarele adânci, pe cari le vădeşte opera lui Eminescu apar încă odată ca o uriaşă şi tăcută mustrare. * * *f D. ZAMFIRESCU: VIAŢA LA ŢARĂ.— TANASE SCATIU, COMENTATE DE MARÎOARA RARINCESCU. — Eleganţa statuară a personalităţii şi operei lui Duiliu Zamfirescu rămân din ce în ce mai departe — ca o coloană de lumină — faţă de drumurile din ce în ce mai învălmăşite ale vieţii noastre literare de azi. Şi tocmai prin această perspectivă, ele capătă din ce in ce mai mult o paradoxală actualitate. Azi, când de pildă Ion Pillat se îndreaptă atât de hotărît pe căile de lumină calmă ale spiritului atic, — intre Asachi şi d-sa, gândul poetic senin âl lui Duiliu Zamfirescu se aşează firesc, ca un popas statornic In calea unei evoluţii. Ediţia d-nei Rarincescu vine cu gândul nimerit al retipăririi prefeţelor cu cari romancierul şi-a însoţit diferitele reeditări. Sânt gânduri de autor, cari îşi mai păstrează şi azi actualitatea şi închid interesante 373 © BCU Cluj indicaţii asupra tehnicei sale. De altfel şi studiul introductiv al editoarei aduce preţioase informaţii asupra mediului şi atmosferei in care s’a zămislit această serie de romane. Departe, în peisagiul însorit şl alb al Italiei, Duiliu Zamfirescu a fost cercetat ades de nostalgia ver-delui reavăn al pământului românesc. Lumina calmă» de belşug, din „Viaţa la ţară1*, de aici va fi rodit poate. Dar vom reveni când ciclul va fi tipărit cu totul. ¥ N. SULICA i CATEHISMELE ROMÂNEŞTI DIN 1544 ŞI 1549. — Din Tg. Mureş, acel oraş atât de înstrăinat încă de sufletul nostru, atât de sărac în manifestări de idealism cultural românesc, ne vine ca o frumoasă surpriză „Anuarul liceului de băeţi Al. Papiu llariati, gospodărit cu o adâncă înţelegere a rostului înalt al şcolii în animarea vieţii noastre spirituale, de către dl. Mărtinaş, directorul liceului. Materialul pe care îl aduce acest anuar depăşeşte sensibil, ca actualitate a preocupărilor şi nivel de gândire —■ prin cele câteva serioase studii ce conţine — stadiul obicinuit al acestui fel de publicaţii. Ca în vremurile triste, de vitregă stăpânire ungurească — biata cultură română trebue încă, în acest Ardeal al nostru, la douăzeci de ani după întregire, să se refugieze prin anuare şi călindare-Fiindcă alte căi de a ieşi la lumină nu i se dau. Pentru datoria noastră, pentru puterile de creaţie în cultură ale neamului nostru, inerţia aceasta a celor cari au putinţa de a le da temelie materială, fără de cari nu se pot ridica — este deadreptul ruşinoasă. Un admirabil eseu al d-lui D. Mărtinaş — „Despre transformarea în adânc, sau despre educaţia eroică11— pune răspicat, cu acea clară înţelegere a actualităţii, de care am vorbit, problema transformării spirituale a şcolii pentru a ne putea da omul nou, omul eroic, de care avem nevoie spre a ne salva ţara din prăpastia morală în care mergem. Dl. Nicolae Sulicd, un bun cunoscător al literaturii noastre vechi, un om pe care numai mizerele condiţii de muncă ştiinţifică din acel ungher depărtat al Tg. Mureşului l-au împiedecat să dea tot ce — imens de mult — ar fi putut da, semnează un interesant studiu despre întâile „Catehisme româneşti din 1544 (Sibiu) şi 1559 (Braşov)". CRONICA ' GÂNDIREA îşi continuă drumul după popasul obişnuit al vacanţei de două luni. Nimeni nu ştie mai bine decât noi cât de greu este acest drum. O revistă de nivel intelectual nu poate trăi din propriul ei venit într’o ţară ca a noastră unde aşa zişii cărturari se informează mai mult din auzite decât din citite. Sub acest raport, Gândirea are o situaţie dintre cele mai paradoxale < e deschizătoarea marilor perspective Bine orientat în acelaşi timp în istoria literaturii maghiare din Transilvania, profesorul Sulica cred că izbuteşte să lămurească aici contribuţia reală a Saşilor în încercările de înstrăinare a ortodoxiei noastre din Ardeal, în sec. XVI. Saşii n’au avut niciodată mistica prozelitismului. Dimpotrivă, egoismul lor feroce a convertit totdeauna mişcările spirituale în operaţii de câştig •—■ negustoreşti. Saşii au văzut —just—în editarea primelor cărţi de limbă românească o bună afacere mai întâi. Şi ceea ce dl. Sulică nu spune, fiindcă e greu de spus pe bază de documentare ştiinţifică — e gândul că dacă Saşii au putut să-şi dea seama dela început de rentabilitatea afacerii e că aveau semne că acea îndreptare către limba sa, ca suprem şi unic mijloc de expresie, a întregului neam românesc, era un fapt inevitabil. Cercetând expansiunea mişcării ungare de reformă religioasă, dl. N. Sulică găseşte cu surprindere — şi pentru noi — între sfetnicii cei mai de aproape ai lui Ioan Sigismund, regele din al cărui îndemn porneau aceste întâi tipărituri, mai mulţi nobili români cari îşi schimbaseră credinţa dar şi-au păstrat, se vede, ascuns în adânc, sufletul. Regele a găsit în dorinţa nemărturisită de a-şi ajuta neamul, de a-1 ridica materialiceşte prin reformă — a bătrânului Mihail Csaki, fostul lui educator, cancelarul ţării, a lui Gaspar Bekes, mâna lui dreaptă, a lui Gavril Mailat, sprijin în gândurile sale de a răspândi reforma printre români. Şi fapta — tipăritura dela 1559 — dela aceştia trebue să fi pornit. Precum şi catehismul dela 1544, dl. Sulica îl presupune ieşit şi din îndemnul nobilului român Gaspar Dragfi, Prin urmare, dl. N. Sulica vede în întâile noastre tipărituri o faptă mai mult românească, prin care s’a căutat — instinctiv poate — un mijloc de ridicare culturală a neamului acesta prins atunci între interesele negustoreşti ale Saşilor şi cele de expansiune politică ale Ungurilor. Evident, perspectiva aceasta nu e încă lămurită prin tot materialul documentar trebuincios. Cred însă că dl. N. Sulica a accentuat, cu puţinele-i mijloace, o cale de cercetări pe care se poate merge cu folos. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ către care se îndreaptă România tânără. In paginile ei s’au clarificat de un deceniu şi jumătate Ideile conducătoare ale generaţiei noi. Şi totuş această revistă a fost totdeauna citită de o elită destul de restrânsă. Prin această elită şi prin câteva reviste provinciale aderente, ideile ei s’au difuzat mai departe. Doi ani, 1932 — 1933, ele au fost generalizate şl popularizate în toată ţara prin forţa dinamică a ziaristi- 374 © BCU Cluj cei reprezentată de Calendarul, care a fost un fel de ediţie zilnică a Gândirii. Azi, termenii care simbolizează ideile gândiriste ] despre o politică şi o cultură în spirit etnic autohton I sânt pe buzele tuturor. Şi totuşi revista continuă să rămână lectura unei restrânse elite, care e departe de a o putea susţine prin extrem de modesta ei contribuţie. Gândirea trăieşte prin sacrificiul redactorului care-i poartă răspunderea. Uneori, mai demult, ea s’a bucurat şi de sprijinul oficialităţii. Dar aceasta a fost o vreme anterioară strălucitei epoci neobrâncoveneşti a culturii naţionale. Era şi firesc: Neobrâncovenismul reprezintă în realitate o concepţie despre cultura naţională opusă concepţiei noastre. Pentru noi geniul etnic crează cultura. Pentru neobrâncovenism, cultura românească e o creaţie a „raţiunii universale", reprezentată prin câţiva publicişti evrei la cari s’au anexat câţiva publicişti români desrădăcinaţi şi ancoraţi împreună în nu ştiu ce estetism abstract. Neobrâncovenismul e, de fapt, oficializarea ideologiei ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Astfel se lămureşte de ce însăşi Revista Fundaţiilor Regale, scrisă aproape numai de colaboratorii şi redactorii numitelor ziare, a luat, neprovocată de nimeni, atitudine împotriva direcţiei Gândirii. ■ Revista Fundaţiilor Regale batjocoreşte oricând poate ortodoxismul. Noi îl susţinem, şi sântem prin aceasta, în subordine faţă de Regele ţării, care în toate ocaziile solemne face cea mai caldă apologie ortodoxismului viu şi creator, aşa cum ne îngăduim să-l concepem şi noi. , Revista Fundaţiilor Regale batjocoreşte tradiţionalismul, fără al cărui spirit călăuzitor nu e posibilă o mai departe desvoltare organică a culturii. Atitudinea noastră se cunoaşte, şi ea e în subordine faţă de Regele ţării care, în toate ocaziile, e paznicul înfocat al tradiţiilor. Revista Fundaţiilor Regale publică literatură pornografică şi promovează sistematic pe scatografi la rangul de genii literare. Pentru noi frumosul nu e decât forma strălucitoare a eticului şi prin aceasta ne găsim în subordine faţă de Regele ţării care, în cuvântarea inaugurală a săptămânii cărţii, a vorbit de misiunea morală a scriitorului român. înţeleagă cine ce poate din această situaţie amestecată. Dar ceeace va înţelege foarte uşor e linia românească a revistei Gândirea. Aproape toate valorile, care circulă azi în literatura şi arta noastră, şi în care se poate recunoaşte gustul românesc al frumosului, sânt impuse de această revistă. Misiunea ei e aceea de a clarifica probleme, dar şi aceea de a crea în solidaritate organică cu marile tradiţii ale neamului nostru. Şi cum această mfsiune nu s’a terminat, apariţia Gândirii e o necesitate peste orice dificultăţi. CUGET CLAR. — Temperamentul combativ al d-lui N. Iorga îi încovoaie din nou atenţia spre literatură. Nu vrem să spunem cu aceasta că domnia sa ar fi părăsit vreodată literatura. Ea e ceva care îi stă în sânge. Revista săptămânală, care îşi spune în subtitlu „Noul Sămănător" e însă o întoarcere la militantismul critic. N. Iorga în ipostaza-i veche de judecător literar. Ceeace îl revoltă e secăturismul moral al unor scriitori de azi. Ceeace îl determină să acţioneze critic e tentativa, izbutită în parte prin vaste complicităţi, de a ridica acest secăturism la rangul de normă educativă peniru tineret. Educaţie prin pornografie e cum ai zice patriotism prin trădare de ţară. De aceea, verbul d-lui N. Iorga se înfige violent în osânza flască a d-lui Eugen Lovinescu şi în aureola scatologică a d-lui Tudor Arghezi. E o expresie a principiului moral în favoarea literaturii profanate. Latură în care d. N. Iorga a fost totdeauna consecvent cu sine însuş. Talentul nu scuză decrepitudinea morală, mai ales când această decrepitudine este exaltată de o aşa zisă critică pentru care literatura şi arta n’au o finalitate socială. Din moment ce recunoşti această finalitate, — şi arta nu se zămisleşte decât în vederea ei —■ eşti îndreptăţit să judeci elementul pe care ea îl comunică mulţimii. D. N. Iorga a judecat arta totdeauna just, adică în finalitatea ei socială. Şi sub acest raport, arta e bună când comunică nobleţă de spirit şi de sentimente sau rea când comunică putrefacţie. Pe acest principiu am fost şi vom fi de acord. CEZAR PAPACOSTEA, tălmăcitorul lui Platon şi al lui Omer, a închis ochii înnainte de vreme. Cu el s’a stins o personalitate rotunjită până la perfecţie de erudiţia clasică şi de spiritul creştin. In cultura noastră, unde oamenii cresc diform şi unilateral, cu rădăcinile în nisipul confuz al ideologiei democratice şi cu tulpinile aplecate într’o parte, după soarele civilizaţiei moderne, Cezar Papacostea era o raritate. El realizase un tip de intelectual din substanţa clasicismului antic şi din substanţa clasicismului creştin, singurele temeiuri adevărate şi prielnice unei posibile intelectualităţi româneşti. Traducerile sale fermecătoare şi studiile asupra lui Platon ni-1 arată ca pe un erudit de aristocratică ţinută şi ca un talent rafinat. Universitatea plânge în moartea lui pe cel mai de seamă umanist pe care l-am avut. NICHIFOR CRAINIC 375 © BCU Cluj i). CĂLINESCU IN SERIE> — Am fost printre cel dintâi puţini cari au privit cu îndreptăţită bănuială începuturile ambiţioase de istoric literar ale d-lui G. Călinescu. In vremea când „Viaţa lui Mihai Emi-nescu" aducea scriitorului acesta aproape umanime elogii ca şi succesul material, i-am contestat'—cu tinereasca documentare ce o puteam aduce atunci — nu talentul, ci buna credinţă In lucrul său ştiinţific. («Secolul", 1932). Iar capitolul acela aproape monstruos : „Eminescu şi dragostea®—în care poetul Luceafărului era prezentat ca „un tip sexual veneric, adică stăpânit mereu de obsesia funcţiunii erotice®, şi această concluzie dedusă din ce? din poezia lui de atâta eterată adoraţie—nu se putea să nu-ţi aducă îndoieli asupra putinţei de înţelegere a unui scriitor, fie el chiar mai mic decât Eminescu, din partea prezumţiosului biograf. Totuşi cartea aceasta a fost salvată de talentul real, de expresie fluidă, pe care îl închidea. Apoi dl. Călinescu a început să se impună oarecum printr’o caracteristică agresivitate critică. Mai târziu s’a putut vedea că ea se isca de fapt mai mult din-tr’o stare de secetă sufletească decât din dârzenia apărării unui punct de vedere propriu. Consideraţiile de limbă românească pe cari le făcea obişnuit în cronici erau uneori juste, însă limitarea frecventă aproape numai la ele era ceva cu totul sub modul obicinuit de a privi critic. A venit apoi clădirea haotică de material din „Opera lui Mihai Eminescu®. O tactică nouă se impunea i uluirea mulţimii prin clădăraie groaznică de fişe. Tactica a isbutit: premiul Academiei Române. Acum ne primejdueşte o istorie a întregii literaturi române, In nu ştiu câte volume. Dl. Călinescu e în serie deci, continuă să ameninţe cu prăvălirea de blocuri de hârtie tipărită. Pericolul unei asemenea avalanşe nu e greu de sesizat. Cine a urmărit fragmentele din această istorie literară în felul ei, publicate până deunăzi în „ Ade-verul Literar® — şi-a dat seama că nu e vorba decât de un simplu trucaj •. Îngrămădirea de fişe rezumative. Cei ce nu s’au convins încă, sânt rugaţi să citească cele patruzeci de pagini despre AL Depărăţeanu şi Al. Sihleanu, date la lumină de curând. Nicio perspectivă istorică, nici măcar un efort minim de înţelegere estetică. Doar o barbară îngrămădire de citate în versuri şi de rezumate în proză. In definitiv, dl. G. Călinescu e liber să compuie în acest mod facil şi brut, un op în nesfârşite volume. Dar editorul care i-1 va tipări, va păcătui lot atât de nesfârşit... * ♦ * REVISTELE NOASTRE. — Şi-au dus mai mult tânjind existenţa de vară. 1 le bietele nu publică romane, deci pentru cetitorul nostru educat să consume numai astfel de fripturi în sânge, nu sânt, fireşte, prea ispititoare. Au continuat să apară, tot atât de inutile, tot atât de flasce, «Însemnările ieşene» ale ciracilor d-lui Sadoveanu, care, vrând să-şi depăşească fiinţa de îndrumător orb în creaţie al puterilor din lăuntru-i, se comportă lamentabil în ipostaza de molcom predicator umanitarist. „Familia“ a adus şi în ultimul număr acelaşi sumar bogat în sens cantitativ, dar neunificat printr’o concepţie destul de hotărîtă a rosturilor revistei. „Gând Românesc* ne-a dăruit în apariţiile sale de vară creaţia de mare amploare şi adâncime a tânărului prozator din Ardeal dl. Pavel Dan, „Moartea lui Urcan Bătrânul". E o viaţă aspră şi puternică aici,—în realismul cu care a fost descrisă— şi în acelaşi timp o notă largă şi gravă de epopee, în sensul nordic al cuvântului. Povestitorul care a ştiut să ridice la asemenea înălţimi de tragic lumea aceasta brută de ţărani, fără s’o deslipească cu nimic de pământ — e un mare creator. „Blajul“ e o revistă tinerească pe care ne pare rău că n’am ajuns încă s’o menţionăm aici. Condusă de spiritul echilibrat al d-lui V. Stoica, sprijinită de tinereţea înţelegătoare şi entuziastă a D-lor V. Fulicea, N. Comşa, Dionis Popa—ea continuă cu obiectivitate tradiţia culturală blăjeană în ce are ea mai bun. * * * ALEXANDRU VIANU. - E atât de dureros să vorbeşti de speranţe cari s’au curmat neînţeles de devreme 1 Plecarea dintre noi a unuia care n’a avut timp pe pământul acesta larg decât să arate ceeace începe să rodească, frângerea aceasta tragică e aproape de prăbuşirea arborelui puternic, înfrânt de furtună. Această apăsare de umbră grea o simţim noi acum la vestea morţii neaşteptate a tânărului cercetător şi gânditor care a fost Alexandru Vianu. O minte clară şi echilibrată. Un necontenit efort spre îmbogăţire sufletească. Primele înfăţişări, în esseuri frumos cumpănite... Pentru cel ce a fost şi putea mai ales să fie Alexandru Vianu, lacrima noastră târzie, de adevărată durere. O. PAPADIMA ANUL XV—Nr. 7 376 SEPTEMVRIE 1936 © BCU Cluj