CAND1REA ANUL XV ---Nr. 6 IUNIE s U M A R U L: D E S P R E E R OISM 19 3 6 NICHIFOR CRAINIC. Omul eroic ■ ............... 265 V. VOICULESCU. Poesll.......................... 272 D. CARACOSTEA . Arta cuvântului la Emlnescu . . . 274 VINTILĂ HOR IA . Don Quljotte Redivlvus....... 283 VALENTIN AL. GEORGESCU. Lauda Domnului .... 284 ELENA ARBORE. Flori pentru Iisus ............. 285 GRIGORE POPA. Atoli............................ 290 GH. TULEŞ. Biserica............................ 290 PAN. M. V1ZIRESCU: Alt Sol.................... 291 AUREL MARIN. Pluton carpatin................... 291 JUBRAN KHAL1L ]UBRAN. Convorbiri intre spirite (Trad. de Emil Muracade)......................... 292 AUREL CHIRESCU. Trup sfânt..................... 294 N1ŢĂ M1HAI. Spiritul haiducilor................ 295 — IDEI, OAMENI, FAPTE SEPTIM1U BUCUR. Pascal văzut de J. Chevalier .... 301 EMIL MURACADE. Jubran Khalll Jubran............ 304 N. FACON. Câteva Însemnări asupra Neoscolasticei italiene 305 CRONICA LITERARA OVID1U PAPADIMA. N. M. Condiescu. însemnările Iul Saftrlm. — Ion Iovescu: Nuntă cu bucluc. — Apostol Fulga : Altceva. — Lucia Demetrius. Tinereţe. Dan Petraşlncu. Omul gol. — Radu Boureanu: Viaţa Spătarului Mliescu. — Matei I. Caraglale. Pajere. — Ion Pillat . Portrete lirice.................... 308 CRONICA MUZICALA G. BREAZUL. România Ia I-ul Congres internaţional de educaţie muzicală............................... 314 CRONICA PLASTICA AUREL D. BROŞTEANU. Mfcaela Eleutherlade .... 317 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC: I.con DonicL — Al. Lascarov-Mol- dovanu............................... 319 OVIDIU PAPADIMA . Damian Stănoiu.......... 320 DESENE IN INTERIOR Demian şl Şt. Dimitrescu. EXEMPLARUL 20 LEI m © BCU Cluj Omul forte reuşeşte |n lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniftiţi,*creerul limpede, muţchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă care a făcut toata pro* bele : asta de a a turna un flacon de Quintonine într'un litru de vin da masă fi de a lua, înaintea fiecărei mase, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. 01. J. Coudurier. 99, bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa ţi acrie : „Sunt ard de sile de când întrebuinţăm în casă Quvntonine; nu ne-am săturat niciodată de aeest produs care constitue pentru nai cel mai bun tonic". Nici un fortifiant nu poate fi corn* parat cu Quîntonine pentrucă nici unul nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect, eficace — fi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge la cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ. —LABORATOARELE HELIN IA FARMACII $1 DROGUERII J © BCU Cluj N. \ GÂNDIREA Af-(c> OMUL EROIC;* DE NICHIFOR CRAINIC Scriind acest titlu, nu mă gândesc cu dinadinsul la un erou anumit din istorie sau din actualitate, deşi istoria e lucrul eroilor, iar actualitatea nu e lipsită de flacăra energiei lor. Din ceeace ştim cu toţii voiu căuta să desprind liniile de contur ale eroismului în deobşte şi să lămuresc nevoia de el pentru vremea noastră. E adevărat că lava se exprimă prin vulcani şi eroismul se încarnează în inşii exemplari ai omenirii; dar nu e mai puţin adevărat că duhul eroic poate ajunge bun comun al unei generaţii sau al unui popor întreg. Graiul nostru cunoaşte eroi cu nume proprii, dar cunoaşte şi generaţii eroice, armate eroice, popoare eroice, — tot aşa precum cunoaşte indivizi laşi, generaţii laşe, armate şi popoare laşe. * Ideea de erou aprinde în memoria sau în imaginaţia noastră un colos singular, ridicat dintr’odată peste proporţiile obişnuite ale mijlocief omeneşti. Când îl identificăm în cutare timp şi cutare spaţiu din perspectivele istoriei, îi distingem şi mai limpede statura uriaşă peste massa necunoscută a contimporanilor lui. Când îl raportăm la noi înşine, ne vedem lângă el ca lângă piciorul unui turn de catedrală. Când îl imaginăm pe zarea viitorului, ne place să vedem în el tot ceeace n’avem noi, dar am vrea să aibă el pentru a sfărâma zidurile împotrivirilor şi pentru a cuceri biruinţele pe care noi le visăm. Eroul e real în basm şi legendar în istorie. E legendar în istorie, fiindcă apariţia lui e atât de covârşitoare încât pare de necrezut. Şi atunci, pentru a ni-1 face accesibil, îl înfăşurăm în vaporii de aur ai legendei şi-l prefacem din om în supraom. Cu admiraţie plină de înfricoşare, îl expulzăm din ordinea omenească în ordinea basmului, unde pare mai real şi mai la locul lui. In basm, el înfruntă stihiile naturii şi monştrii fabuloşi în cari se întrupează duhul răului. Câtă durere sugrumată în suspin trebuie să se fi stors din chinul veacurilor în sufletul care a zămislit acea sublimă plăsmuire a răzbunării? Făt Frumosul născut din lacrima seculară a neamului nostrul El are în sânge fulgerul furtunilor şi cremenea trăsnetelor în pumn. El călăreşte pe bidivii hrăniţi cu jar şi sboară pe spinări de pajuri măiestre, fiindcă e mai presus de legile naturii care ne ţin captivi pe noi. El sdrobeşte munţii în pulbere şi prăvăleşte în mare căpăţânile gigantice ale piscurilor. In mâna lui, codrii sânt smocuri de iarbă, iar fluviile sub talpa lui se fac podişuri de gheaţă. El retează capetele balaurilor şi spintecă pântecele zmeilor. El sare dintr’un salt din lumea naturii pe tărâmul mitologiei. Ziduri şi oceane, armate şi legiuni de monştri — nimic nu i se poate împotrivi. E furia deslănţuită din zăcămintele durerilor şi setea răzbunătoare a dreptăţii. Eroul mitologic nu e o forţă oarbă ca uraganul, ci descărcarea unei energii supraomeneşti, rânduită în slujba ideii de eliberare. Fie că se numeşte simbolic Ileana Cosinzeana, fie 265 © BCU Cluj că se numeşte prozaic dreptate naţională sau dreptate socială, ceeace admirăm noi îp eroul mitologic e forţa proporţionată acestui scop, e voinţa ce se măsoară cu vrăjmăşii colosale, le doboară la pământ, şi peste dezastrul lor întronează triumful binelui. O satisfacţie nemărginită trăim noi în acest triumf al binelui, în această biruinţă a eroismului. Eroul basmului e, prin urmare, personificarea unei puteri, pe care noi n’o avem dar o dorim, rânduit în slujba unui scop nobil, pe care noi îl vrem dar el îl atinge, prin înfrângerea unor vrăjmăşii faţă de care energia noastră e disproporţionat de mică, pe când a lui e proporţionată cu biruinţa asupra lor. Aceste dimensiuni eroice pot să fie din mitologie, dar noi le găsim corespondenţa în personificările istorice ale eroului. Intr’adevăr, eroul în istorie apare ca o personalitate fără seamăn în luptă cu soarta. nu e a lui, ci a noastră a tuturor. încleştat în luptă contra ei, eroul e un exponent : al colectivităţii, al neamului, al rasei. Investit cu nenumăratul asentiment al mulţimii, el e gândul milioanelor de gânduri şi braţul milioanelor de braţe. Prin urmare, eroul în istorie apare, pe deoparte, în comunitate de iubire cu neamul său, iar pe de alta în vrăjmăşie cu soarta. Comunitatea cu neamul e măduva de foc a eroismului. Prin aceasta, el se deosebeşte de simpla aventură. Aventurierul, chiar dacă ia în piept ţările şi mările, rămâne un izolat. Isprăvile lui se consumă în golul sterp al gratuităţii. In ele nu se satisface decât un egocentrism singular şi arbitrar. O ispravă e o aventură întrucât e făcută numai pentru plăcerea individuală de a o face. Eroul se deosebeşte de aventurier fiindcă eul său nu e suspendat în golul izolării, ci se înfige în centrul de durere sau de credinţă al neamului întreg. El e os din os, sânge din sânge, duh din duh. In sufletul lui, durerea tuturor capătă o ascuţime atât de neîndurată încât devine revoltă ce caută neapărat descărcare. Vaetul tuturor îl împunge cu suliţa de foc a răzbunării. Credinţa tuturor devine energie fanatică. Fără credinţă nu există eroism. Iar credinţa în dreptatea, în libertatea sau în misiunea neamului său se transformă în voinţa năpraznică de realizare. Eroul istoric e vulcan în erupţie al sufletului colectiv. Mi-aduc aminte de o vorbă, frumoasă între toate vorbele frumoase, ce-au rămas în istorie pe seama eroismului. E vorba unui ţăran bătrân din Agro Pontino, spusă acum doi ani lui Benito Mussolini. Agro Pontino e fosta mlaştină imensă dintre Roma şi Terracina, dintre Apenini şi Marea Tirenică. Au încercat s’o sece cezarii romani; după ei papii şi după papi însuş Napoleon. In decurs de două mii de ani, niciuna din aceste puteri ale lumii n’a izbutit. Mussolini a secat-o într’un singur an. Pe locul unde a fost mocirlă Şi putrefacţie, se întinde azi o nesfârşită câmpie roditoare, înflorită de superbe sate şi oraşe, unde zeci de mii de familii, care au fost muritoare de foame, îşi găsesc pacea şi fericirea în legământul reînnoit cu ţarina mamă. In fiecare an, la vremea secerişului, Benito Mussolini se duce în Agro Pontino, unde lucrează ţărăneşte o zi întreagă. El e cel care seceră întâii snopi; el e cel care îi introduce întâiu în maşina de treierat. Privindu-1 cu mânecile suflecate până în coate, ca un simplu lucrător, cu fruntea cât bolta veacului nostru asudată de muncă, bătrânul ţăran înmărmurit de uimire a scăpat acest strigăt: — Tu sei noi tutti! Adică: tu eşti noi toţi; tu eşti poporul italian; tu eşti neamul nostru întreg. Nu cunosc o definiţie mai lapidară a eroului decât această vorbă simplă, împinsă din adâncul instinctului popular ca o pecetie, pe care viaţa însăşi o aplică pe una din cele mai mari întrupări ale ei. Lucru deosebit de caracteristic în definirea lui e că această soartă, ce trebuie zdrobită, «66 © BCU Cluj In comunitate de iubire cu neamul lui, eroul e, precum am spus, în vrăjmăşie de moarte cu soarta. Dar ce este, în definitiv, această soartă, pe care ne-o închipuim ca pe o cotoroanţă implacabilă plutind deasupra noastră şi învârtindu-şi satârul sinistru peste capetele tuturor. E într’adevăr o putere haină de dincolo de noi, cu piatră în loc de inimă, care suflă de sus crivăţ de moarte şi rostogoleşte în prăpastie pe oricine năzuieşte spre culme ? Nu. Soarta e starea de josnicie şi de ticăloşie, pe care un om sau un popor o primeşte cu capul plecat şi braţele căzute, — ca o mortăciune sau ca o vită ce merge nesimţitoare la tăiere. Soarta sau fatalitatea nu există în afară de noi. Ea nu e decât voinţa noastră intrată în putrefacţie. E trândăvia, e laşitatea şi imbecilitatea unui popor, învestite cu atributul unei divinităţi nefaste. E idolul dezagregării morale şi politice, care terorizează pe avortonii vieţii, dar niciodată pe oamenii întregi. A fi fatalist înseamnă a te preda fără să lupţi, fără să schiţezi un gest de apărare. In natură nu există fatalism. Nici măgarii nu sânt fatalişti, fiindcă dau din coadă să se apere de muşte. Nici oile nu sânt fataliste, fiindcă se scarpină de paraziţi. In şcoala noastră şi din ea în cultura noastră modernă, circulă un cuvânt scos din cronici şi predat dela catedre, dela tribune şi din cărţi, ca o perlă de înţelepciune şi ca un văzduh de filosofie naţională. E cuvântul dela Miron Costin citire, languros ca un suspin şi adânc ca un neants „Că nu sânt vremile sub om, ci bietul om sub vremii* El a umblat atât de mult încât a devenit un fel de proverb. Oricine vrea să filosofeze când a pierdut la cărţi sau l-a înşelat iubita, îl repetă cu adâncă convingere şi respect. Am toată evlavia pentru marele cronicar, dar eu nu cred că, în clipa când a scăpat din iscusita-i pană această floare de stil, i-a trecut măcar prin gând că ea va deveni lozinca fatalităţii naţionale şi cloroformul dezastrelor pe care le acceptăm şi al înjosirilor pe care le înghiţim. Cuvântul lui Miron Costin nu e nici creştin si nu e nici românesc. Nu e creştin, fiindcă penti u creştinism nu există soartă şi nu există fatalitate. Omul e făptură liberă 5 neamurile sânt făpturi libere. Soarta omul şi-o făureşte 5 soarta neamurile şi-o făuresc. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne făurim o soartă bună? împotriva lui, ne făurim o soartă nenorocită. Munţi de obstacole de-ar apărea în faţa omului, creştinismul îi porunceşte îndrăsneală fără margini; abisuri de primejdii de-ar apărea, el îi insuflă încredere nebună în biruinţă. Cine-a spus oare că dacă am avea o credinţă măcar cât grăuntele de muştar, putem să mutăm munţii din loc ? Şi cine a rostit în urechea pământului îndemnul eroic: „îndrăzniţi! Eu am biruit lumea 3“?. Dacă Iisus ar fi fost fatalist, creştinismul n’ar fi existat. El e fapta unei îndrăzneli fără margini. Câţiva pescari şi vameşi din Galileea au dărâmat imperiul roman. Mii şi mii de martiri şi-au răsucit trupurile in flăcări. Şi tot atâţia sfinţi şi eroi au spart vremurile, au zdrobit fatalităţile şi au schimbat faţa pământului. Creştinismul e cultul îndrăznelii fără limită şi izvorul de inspiraţie al celui mai nobil eroism. Cuvântul lui Miron Costin nu e creştin şi nu e românesc. Românesc e acel clopot de alarmă şi acel tulnic eroic, ce-a răsunat odată dela poalele Bucegilor: „Deşteaptă-te române... Croieşte-ţi altă soartă!“ Pentru această singură vorbă: „Croieşte-ţi altă soartă 3“ Andrei Mureşanu e vrednic să trăiască în memoria tuturor generaţiilor. Strigătul lui e smuls dintr’o adâncă umilinţă şi e refuzul bărbătesc al unui neam de a se deda cu înjosiri nevrednice de tăria lui. „Croieşte-ţi altă soartă 3“ e marele răspuns românesc la porunca Mântuitorului: „îndrăzniţi 3 Eu am biruit lumea 3“ Un singur lucru văd eu ridicându-se ca o şiră de Carpaţi peste orizontul cu atâtea depresiuni al istoriei noastre : îndrăzneala! Ce-ar fi fost dacă Ştefan n’ar fi avut îndrăzneală; dacă Mihai-Vodă n’ar fi avut îndrăzneală; dacă Tudor din Vladimiri n’ar fi avut îndrăznelă; dacă Avram lancu n’ar fi avut îndrăzneală? Ce-ar fi fost dacă generaţia dela 1859 ar fi fost laşă; dacă generaţia dela 1877 ar fi fost laşă; dacă generaţia dela 1916 ar fi fost 267 © BCU Cluj laşă 1 Ce-ar fi fost dacă Gheorghe Lazăr şi Hliade n’ar fi avut îndrăzneală; dacă Bălcescu şi Eminescu n’ar fi avut îndrăzneală ? îndrăzneala eroului crează istoria 5 îndrăzneala mar" tirului o consfinţeşte; îndrăzneala geniului o lămureşte. Eroul, geniul şi sfântul sânt cele trei măsuri supreme ale puterii omeneşti. Fiecare dintre ei întrece nemăsurat statura omului mijlociu. Eroul crează evenimentele; geniul crează epocile spirituale; sfântul, o nouă ordine morală. Ceeace le este comun e plusul de viaţă, pe care îl dăruiesc omenirii. Hristos a venit în lume pentru două lucruri? pentru ca lumea să aibă viaţă şi pentruca ea să aibă şi mai multă viaţă. Acest crescendo necontenit, acest spor de viaţă peste ceeace este e adaosul eroului, al geniului şi al sfântului. O altă trăsătură comună e lipsa desăvârşită a interesului personal cu care aceste mărimi îşi îndeplinesc solia pe pământ. Dacă geniul şi-ar ţine ideile, descoperirile şi născocirile încuiate în sertare, noi nici cunoştinţă n’am lua de existenţa lui. Dacă sfântul n’ar fi o sublimă demonstraţie în carne şi oase că omul se poate ridica prin virtute până la familiaritatea cu Dumnezeu, ar fi un monstru. Dacă eroul şi-ar desfăşura isprăvile în folos personal, el ar înceta să fie erou. Desinteresul desăvârşit culminează în sacrificiul persoanei lor pentru viaţa milioanelor de oameni. Persoana lor se absoarbe total în opera lor. Viaţa unui savant e un martiragiu; viaţa unui sfânt, din punct de vedere omenesc, are aspectul unei tragedii; viaţa eroului sfârşeşte mai totdeauna în drama sângelui. Genialitatea e pierderea de sine pentru găsirea adevărului. Sfinţenia e pierderea de sine pentru a glorifica pe Dumnezeu înnaintea oamenilor. Eroismul e pierderea de sine pentru a glorifica pe oameni înnaintea lui Dumnezeu. Progres fără sacrificiu nu se poate concepe precum nu se poate concepe naştere fără moarte. Flacăra oricărui progres se ridică din scrumul sfânt al sacrificiilor. Legea progresului am putea s’o formulăm ca un dinamism al sacrificiului, care pune în mişcare talaz după talaz sporul de viaţă şi-l împinge mai departe. Această lege alcătuieşte temelia educaţiei. Educaţia, dacă nu e forţa dinamică ce ridică fiecare generaţie nouă la nivelul înnalt al eroismului, atunci nu e nimic. Educaţia este şi nu poate să fie altceva, decât participarea la eroism. Generos şi altruist prin natura lui, eroismul istoric se comunică generaţiilor cu atât mai intens cu cât a fost mai mare şi mai sublim. Cultul lui are ceva analog cu sfânta împărtăşanie. Precum împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos asimilează pe oameni divinităţii, tot astfel cultul eroilor asimilează noile generaţii eroismului, le ridică la nivelul lui. Şi totuşi această cuminecare cu eroism nu e suficientă pentru a împinge o generaţie la fapte mari. Pentru a împinge o generaţie la fapte mari e necesar un stimulent ce vine direct din actualitatea vieţii. Stimulentul acesta se iveşte când generaţia educată în eroism trăieşte ea însăşi în condiţii de constrângere şi de umilinţă, pe care nu le poate accepta. Refuzul unei stări de mizerie e stimulentul actual care împinge irezistibil la hotărîre şi la fapte mari. Să luăm un exemplu? generaţia marelui războiu. E fără îndoială generaţia eroică prin excelenţă, fiindcă pe seama ei rămâne în istorie cea mai mare faptă de până azi a neamului nostru ? unirea într’un singur stat a tuturor românilor. La vremea ei, această generaţie a fost hrănită, printr’o intensă educaţie, cu întreaga substanţă eroică şi cu tot duhul profetic, ce se desfăceau din rezervoriul de sacrificii al veacurilor trecute. In conştiinţa ei însă spiritul eroic se contopia cu durerea şi revolta că neamul nostru se găsea într’o stare de înjosire, fărâmiţat şi sugrumat cum era sub dominaţii străine. Această fatalitate istorică devenise insuportabilă. Niciodată clopotul de alarmă al lui Mureşanu n’a răsunat 268 © BCU Cluj mai puternic şi mai fascinant ca în anul hotărîrii bărbăteşti, 1916: Croieşte-ţi altă soartă 1 Ce calcule mărunte, de interes personal, mai puteau să încapă în sufletul de sacră nebunie al acestui an ? In fiecare tânăr trăia, gemea, scrâşnea şi se ridica neamul întreg. Şi tinerii aceia s’au aruncat în moarte, fascinaţi de sublima vedenie a patriei mărite. Cine avea să beneficieze de ofranda ^sacrificiului, nu interesa pe nimeni, fiindcă, ridicat la temperatură eroică, sufletul nu mai poate judeca egoist. Viaţa acestei generaţii a fost o tragedie; dar prin această tragedie s’a făurit cea mai glorioasă soartă pe care a trăit-o neamul nostru până azi. Şi acum întrebarea vine în mod firesc: generaţia actuală are nevoie de eroism ? Este ea îndreptăţită să-şi ia pe umeri o nouă misiune istorică ? Există în viaţa României de azi o stare de constrângere, un stimulent care s’o silească să respire duhul eroilor ? Răspunsul acestor întrebări îl dă psihologia noului tineret. El trăieşte o stare sufletească aparte, pe care mulţi dintre noi n’o înţelegem sau nu vrem s’o înţelegem. Ea se delimitează din ce în ce mai categoric şi mai neîndurat faţă de noi cei mai în vârstă Fiecare tânăr de azi are ceva imperativ în glas când rosteşte s noi sântem generaţia decisivă î E o lozincă nouă, dârză şi mândră pe cât de jicnitoare pentru mulţi dintre noi. De unde vine această nouă psihologie, această nouă pornire spre eroism? Din constatarea unei noi înjosiri, pe care neamul nostru o trăieşte, de astădată la el acasă, în marginile statului naţional. După două decenii dela războiu, constatăm că victoria noastră n’a fost deplină. Am biruit duşmanul din afară, dar ne-a biruit duşmanul dinlăuntru. Ţara aceasta e creată prin sacrificiul românilor şi exploatată în beneficiul veneticilor. Această realitate revoltătoare e temeiul psihologiei tineretului. Intr’adevăr, o misiune nouă stă în faţa lui. Generaţia tânără va fi decisivă în măsura în care se va dovedi colaboratoarea morţilor războiului la eliberarea integrală a României. Pentru ea, eroismul războinic devine eroism politic. Necesitatea acestui eroism politic rezultă din examinarea oricât de sumară a situaţiei noastre lăuntrice. Doi factori au contribuit la crearea ei: politicianul român şi veneticul. Politicianul e supravieţuitorul războiului. El a trecut din câmpul de arme în câmpul politic. Dar din încercarea supraomenească a ieşit cu puterile sleite. Problema aşezării pe temelii solide a noului stat cerea energii uriaşe, pe care politicianul nu le mai avea. Oboseala lui s’a transformat în spirit concesiv. Toată politica noastră lăuntrică, dela războiu încoace, e o serie de concesiuni şi pierderi de teren. Supravieţuitorii au decăzut din eroism în laşitate. Spiritul de sacrificiu de altădată a devenit poftă de beneficii. Una din marile greşeli ale politicianilor noştri începe din clipa când ei s’au constituit în proprietari personali ai victoriei naţionale, cu dreptul nelimitat de a o exploata în folosul lor. Şi cum erau nişte oameni obosiţi, şi-au asociat la această exploatare pe străinul venetic. Dezastrul pe care îl trăim constă din acest proces de trecere a victoriei naţionale în exploatarea asociaţiei democrato-iudaice. Se mai poate nădăjdui dela aceşti oameni un semn de mântuire ? In niciun caz. Păcatul lor a devenit a doua natură, care îi împiedică să mai vadă limpede. Ce dovadă mai vie a acestui trist adevăr decât conflictul aprins între pătura conducătoare a ţării şi generaţia tânără ? Conflictul pune faţă în faţă două mentalităţi antagoniste: mentalitatea democratică şi mentalitatea naţionalistă. Una îşi apără cu violenţa fărădelegii beneficiile acaparate în tovărăşia veneticului; alta vrea eliberarea lor prin sacrificiu pe seama nea- 269 © BCU Cluj mulul trădat şi spoliat. Faţa României de mâine atârnă de rezultatul acestei ciocniri între cele două mentalităţi antagoniste. Lupta e grea fiindcă naţionalismul are în faţă coaliţia puternică a tuturor beneficia" rilor. Ea ne apare şi mai grea dacă ne gândim că zdrobirea coaliţiei nu însemnează încă o biruinţă definitivă. O problemă nouă se va ivi imediat j transformarea sufletului acestui popor în energie constructivă — singurul mijloc prin care patrimoniul înstrăinat va deveni naţional. Sufletul acestui popor are, pe lângă mari calităţi, şi defecte incontestabile. El e azi oarecum desfigurat şi cârmit anormal din făgaşul ce trebuie să-l ducă la glorie. Am putea să distingem două cauze ale acestei desfigurări. Una e înrâurirea blestemată a politicianilor cari, prin exemplul lor, au coborît până în adâncul poporului ideea că în România se poate trăi pe nemuncite, din expediente şi combinaţii nemărturisite. Regimul politic de până acum a provocat desgustul de muncă, aversiunea faţă de obligaţii şi datorii, dispreţul pentru organizarea constructivă. O altă cauză e înrâurirea mediului cosmic. Poporul nostru stăpâneşte un pământ extraordinar de bogat. E mândria lui, dar, într’un anume înţeles, şi paguba lui. Natura ţării noastre e atât de fecundă şi atât de darnică încât omului i-a trebuit numai un minimum de osârdie ca să trăiască. Şi e un adevăr care se desface din evoluţia culturii şi a civilizaţiei omeneşti că popoarele cărora li se cere un minimum de efort pentru a trăi, rămân în urma celor cărora li se cere maximum de efort. Cultura şi civilizaţia Europei le-au creat îndeosebi două popoare *. grecii şi latinii. Dar atât Grecia cât şi Italia sânt ţări de piatră seacă, aspre şi avare cu locuitorii lor. Intr’un asemenea mediu cosmic, viaţa e o cucerire de fiecare zi. Pentru greci şi pentru latini, viaţa a cerut dela început maximum de efort omenesc. Omul a trebuit să se dea în toată măsura geniului său. Dar din această uriaşă trudă n’a rezultat numai existenţa lui zilnică, dar şi cultura şi civilizaţia Europei. în comparaţie cu aceste ţări, viaţa poporului nostru, am putea spune, e un dar al naturii. El s’a deprins să muncească puţin şi să se mulţumească deasemenea cu puţin. în această situaţie, a fost uşor să se abuzeze de el. Străinii au înţeles mai repede decât noi valoarea imensă a bogăţiilor naturii româneşti. Şi în complicitate cu politicianii, au putut să le acapareze fără împotrivire, punându-ne azi în starea de cel mai sărac popor în cea mai bogată ţară. Un îndoit obiectiv se desluşeşte, prin urmare, în faţa naţionalismuluis dezrobirea patrimoniului înstrăinat şi românizarea lui printr’o muncă de efort continuu şi metodic. Secretul unei Românii transfigurate ca’n visurile noastre de mărire stă în angrenarea tuturor energiilor autohtone, rămase disponibile, în această operă constructivă. Pentru lucrul acesta uşor în expresie, dar uriaş în realizare, e necesară o nouă generaţie de sacrificiu, o nouă generaţie de eroism. Obstacolele cer un suflet cu puteri care să le covârşească. In ce priveşte generaţia tânără, nu e greu să recunoaştem că inima ei e adiată de suflul marilor isprăvi. Un semn e gustul accentuat pentru sport. Ca exerciţiu pentru sănătate, sportul e un lucru suficient în sine. Dar mie mi se pare că, sub aparenţa lui de modă importată, se ascunde o semnificaţie mai adâncă decât aceea de simplu exerciţiu fizic. Suflul eroic al vremii noastre bate peste aceste numeroase arene sportive — fenomen nou în România,— şi exerciţiile pot să fie, mai mult decât momente de bucurie fizică, pregătiri pentru eroism. Sportul e un paliativ al eroismului. Aici stă şi folosul şi primejdia lui. Primejdia ar începe din clipa când tineretul din arene ar fi sedus de iluzia eroismului. Naţionalismul trebuie să vegheze ca această confuzie să nu se consume. Căci atunci tinerii atleţi îşi vor fi uitat cu totul adevărata lor misiune istorică. 270 © BCU Cluj Un alt semn al gustului pentru marile isprăvi e munca benevolă. Exerciţiile manuale, făcute de intelectuali, constitue un paradox al vremii noastre. Munca manuală e a plugarului, a meseriaşului şi a lucrătorului. Intelectualul e destinat muncii intelectuale. Sub un prim aspect, ieşirea în câmpul trudei fizice din partea tineretului universitar, pare o usurpare şi o trădare a intelectului. Sub alt aspect însă ca e un exemplu de o putere extraordinară. Intr’o epocă, în care politicianii au generalizat ideea nefastă a huzurului fără muncă, şi în mijlocul unui popor, care n’are încă educaţia trudei sistematice, munca benevolă poate avea o putere de miracol. Practicanţii ei de azi vor fi mâine conducătorii României. Asemenea debuturi publice înseamnă cu totul altceva decât o carieră care începe cu înscrierea in club şi sfârşeşte în fotoliul unui consiliu de administraţie. Noul discurs politic al faptei constructive, în spirit de sacrificiu, e garanţia sigură a României transfigurate de mâine. Un alt semn, din multele ce se pot sublinia, e sărăcia în care se zbate generaţia nouă. Sărăcia e cum vrei s’o iei: o nenorocire sau o virtute. O nenorocire când nu te împaci cu ea 5 o virtute când te împaci. Pentru un popor sau pentru un stat, sărăcia e o nenorocire şi o cauză de robie faţă de alte state prin sistemul împrumuturilor. Pentru o pătură conducătoare însă, care s’ar hotărî să nu se îmbogăţească prădând statul, ci să se jertfească pentru a îmbogăţi neamul, sărăcia personală e cea mai strălucită virtute. Dacă generaţia tânără va izbuti să transforme mizeria în care se sbate în virtute austeră, în tărie morală, ea va fi realizat într’o formă superbă desinteresul personal, care e una din condiţiile de bază ale eroismului. Sufletul tânăr, care manifestă astfel de semne, e ca peştera lui Eol, din care vor izbucni vijeliile curăţitoare ale jertfei şi ale eroismului. Nu e încă eroismul însuş; dar, netăgăduit, o temperatură eroică generalizată. La o asemenea temperatură, sufletul nu mai poate judeca egoist. El devine funcţie a sufletului colectiv. Evident, sântem la antipodul concepţiei democratice. Democraţia e arta de a sacrifica poporul în beneficiu personal. Eroismul e arta de a sluji neamul prin sacrificarea ta. Eroismul nu poate fi democrat; el e însă totdeauna demofil. Demofilia înseamnă iubirea de neam, identificarea ta cu durerile şi aspiraţiile lui. Numai cine iubeşte înţelege şi numai cine înţelege e în stare să se transforme în răzbunător. Dragostea e izvorul sacrificiului. Dacă Hristos n’ar fi iubit, nu s’ar fi lăsat răstignit. Căci nu te iubeşte cu adevărat decât cine sufere cu tine de durerea ta. In spiritualitatea creştină sânt oameni cari iubesc atât de intens pe Iisus Hristos şi se cufundă atât de adânc în suferinţa lui, încât trupurile lor reproduc întocmai drama Răstignitului pe cruce. Braţele şi picioarele lor picură sânge aevea de parcă în ele s’ar bate piroanele Golgotei. Fruntea le asudă broboane roşii ca şi cum ar purta cununa de spini. Coasta le sângeră, străpunsă parcă de suliţa centurionului roman. Iisus se răstigneşte din nou în carnea lor. Ştiinţa constată acest fenomen de stigmatizare, dar nu-1 poate lămuri: e minunea iubirii, care te face una cu Hristos. Eroismul demofil se cufundă atât de adânc în iubirea de neam încât rănile acestui neam devin rănile naţionaliştilor. Dacă am aduna închisorile făcute de tinerii luptători în ultimul timp, din totalul lor de sute de ani am înţelege ce însemnează slujire prin sacrificiu. In lagărul democraţiei nu există pedeapsă pentru virtute şi nici măcar pentru fărădelegile democraţilor. Există, fără îndoială, o Golgotă a generaţiei tinere, fiindcă în carnea ei sângeră stigmatele unui neam întreg. Dar toate Golgotele din lume sfârşesc prin lumina învierii. 271 © BCU Cluj P O E S I I DE V. VOICULESCU SEMN DE PRIMĂVARĂ Abia urcă Primăvara din pământ Vânătă ca dintr’un fund de mină Mugurii nu-şi dau ghies, nu-i iarbă pe mormânt Melcii nu-şi trimet coamele după lumină. Toţi zac în găuoace şi-şi fac din coji nod. Numai un orb pipăind ulicioare A ieşit la cerşit şi stă ’nfipt la pod Cu creanga uscat ’a mâinii întinsă ’n soare. TOIUL PRIMĂVERII Pe coaste ierburi spânzură nebune, Vâlvoi de flori salcâmi ies la uluci, Duc tei adânci mirezmele ’n zăbune Şi—i verde viersul mierlelor prin nuci. S’amestecă în clocot firi şi lume Foi bat în vânt, aripi aşteaptă ’n ou, Şal nou de ape-i lacul fără spume Răsfrângerea de sălcii un ecou. E primăvară până ’n slăvi şi grele De seva cerului ce se îngroaşă ’n nori Azurul înfrunzeşte rândunele Şi zările dau muguri de cocori. 272 © BCU Cluj IARNĂ GREA Iarna, albă fiară Mursică ’n câmpie Crivăţul c’o ghiară Ţara ’n lung sfâşie. Munţi şi văi sânt ocnă Ghintuită ’n ghiaţă Dunărea grea, bocnă A ’ncetat din viaţă. Sate-abia se ’ngaimă Sub zăpada groasă Fumu ’n horn, de spaimă Iar dă buzna ’n casă. Şi ’n răspăr purtate Peste creasta zării V iscole-ardeiate Rad obrajii mării Pân’ ce ’n zori smerită — Vrajă de urgie — Marea ’ncremenită I-albă zidărie. ÎN CIMITIRUL TURCESC DIN MANGALIA Unde te ’ntorci numai soare şi soare Nisipul e un alt cer fărămiţit. Orb cerşeşti pe la colţuri răcoare Dar vântul e plecat din zori pe mare Şi ca un turc agale n’a mai sosit. Decodată puiul roşu de tătarcă Ce-ţi poartă grija scumpului tabiet, împinge o portiţă lângă minaret Şi intri într’ un ochi de cimitir, parcă Pătrunzi în raiul verde la Profet. Soarele, hain, a rămas afară. Aici sub naltă cialma de frunză amară Copaci rodesc umbră, neagra fructă suavă, Căzută, chiag rece, pe iarba ’n otavă Unde-ţi afunzi tâmpla sumbră Şi gura bolnavă Setos să muşti umbră Acrişoară şi jilavă. 273 © BCU Cluj ARTA CUVÂNTULUI LA EMINESCU DE D. CARACOSTEA Pentru adâncimea formei, un dicţionar al întregului lexic eminescian ar fi un preţios instrument de lucru, cum s’a făcut pentru scriitorii mari ai altor literaturi. Şi pentrucă în cuprinsul unui astfel de dicţionar a sublinia rimele prin caractere deosebite ar însemna să împestriţezi prea mult caracterele, nu rămâne decât calea de a alcătui pentru rime un dicţionar separat. S’ar învedera astfel ce rare sânt la Eminescu rimele înduri. In poezia începuturilor, nu întâlneşti nici una. Mai târziu, treptat, încep să apară. Privind opera cronologic până la sonete, o singură poezie—Strigoii—conţine 6 rime în-uri, mai sugestive tocmai în strofa 28-a, unde s’ar zice că fantasticul ajuns la culminaţie cere parcă contrapondere de vizualitate. Faţă de această redusă frecvenţă a rimelor în-ari, cu atât mai sugestivă este frecvenţa lor în sonete, mai ales în Afară-i toamnă şi Veneţia, singurele sonete răspicat descriptive, primul fiind o descriere de interior. Dominanta de evocare a lucrurilor este aici în concordanţă cu caracterul pluralelor în-uri. Se poate obiecta că, în forma fixă a sonetului, un cuvânt de rimă atrage după sine încă trei. Dar aceasta nu schimbă datele problemei. Morfologic, cuvântul generator de rime este in ambele sonete forma cea mai adecvată pentru a evoca un aspect al lucrurilor ca atare. Când deci vrei să-ţi dai seama de puterea vizualităţii eminesciene, nu este de ajuns să priveşti numai plasticitatea imaginilor, ci trebue să ţii seamă de întreaga structură a limbii. Astfel, aspectele morfologice devin şi ele valori stilistice, menite să ne înalţe într’o sferă de absolut şi să ne dea o vizualitate proprie. Fireşte, valoarea de imagini a cuvintelor nu este prin aceasta cu nimic coborîtă. Făcând abstracţie de aceste semnalizatoare ale frazei — cuvintele neflexibile — toate celelalte cuvinte sânt de fapt imagini. Toate sânt străbătute de leit-motivul elegiac. Astfel întregul sonet este rotunjirea în vizualitate şi în gândire a exclamaţiei iniţiale, metafora s’a stâns. Elegia vibrează în antiteza falnicei Veneţii, în frecvenţa verbelor impersonale, în substantivele-epitete, în personificările Okeanos şi mireasă, pentru a culmina în arătata expresie de stil indirect liber, după care urmează o coborîre ritmică necesară efectelor din terţete, pregătite prin lenta şi descrescânda mişcare din ultimul vers al catrenului 1 Isbeşte ’n ziduri vechi sunând din valuri.,. 374 © BCU Cluj Dacă primul catren al Veneţiei este numai viziune, iar într’al doilea se asociază şl elemente auditive, ambele terţete sânt pură expresie auditivă, ceea ce aduce totdeauna o mai puternică sugestie. Intre percepţiile vizuale şi cele auditive, acestea din urmă se actualizează mai viu. Opoziţia între plastic şi auditiv are astfel o corespondenţă în simetria strofelor. Şi această simetrie, ca orice măsură a timpului, este un factor în ritmica sonetului. Simetria şi repetările unor elemente statornice sânt însă numai o parte din factorii ritmici ai întregului. Ritmul apare în felul acesta ca o diviziune a timpului, prin îmbinarea măestrită dintre repetarea statornicului care place — ţinându-te între certe limite — şi dintre desfăşurarea determinată de natura sentimentului, care dă varietate şi viaţă. Desigur, când citeşti sonetul, nu te mai gândeşti la iambi, număr de silabe, pauze, felul şi rânduirea rimelor şi a strofelor - toate acestea rămân în subconştient — ci te laşi dus de vraja acelei sinteze unice dintre simetriile care te prind în tactul lor măsurat şi jocul mereu variat al vieţii, partea de libertate care vorbeşte atât de mult fanteziei. Potrivit cu ceea ce am observat la catrene, structura sintactică a terţetelor este şi ea deosebită de felul reiaţivizant în care Cerri raportează totul la impresiile lui. în sonetul lui Cerri, ambele terţete alcătuesc un tot sintactic. Ca să poată urma totuşi o gradaţie, primul terţet se închee cu două puncte, ceea ce indică o urcare de ton în terţetul ultim. Dar cum sentinţa lui San Marc din ultimul vers este şi ea precedată de două puncte, această repetare a semnalizatorului dă finalului ceva prea retoric. La Eminescu, punctuaţia şi economia frazei dau terţetelor individualitatea necesară, fără să le strice coeziunea: Ca’n ţintirim tăcere e’n cetate. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopţii bate ; Cu glas adânc, cu graiul de Sibile Rosteşte lin In clipe cadenţate: „Nu'nvie morţii — e'n zadar, copile !“ Sintactic, primul vers, alcătuind o propoziţie principală izolată de rest, face un tot mai sugestiv. La Cerri, îi corespundea o subordonată temporală, care spunea tocmai contrariul de ceea ce exprimă versul lui Eminescu j Şi dac’apoi răsună prin pustia linişte a cimitirului... Ca formă acustică, sonetul german înfăţişează aici o aliteraţie prin repetarea de patru ori a dentalei sonore d: Und tont dann durch die ode Kirchhofsstille... Aceasta în concordanţă cu obsesia auditivă a bătăii orologiului care apare din prima strofă şi se prelungeşte în toată desfăşurarea sonetului. La Eminescu, versul corespunzător vrea să sugereze tocmai contrarul: tăcerea de cimitir, necesară ca un fond pentru efectele acustice următoare. Potrivit intenţiei deosebite, în loc de aliteraţiunea lui d, la Eminescu predomină ali-teraţiunea oclusivei tari t, mult mai potrivită pentru efectul de care era nevoe. Paralel cu aceasta, la Eminescu aliteraţiunea celor trei i din cuvântul ţintirim, deosebit de sugestiv deşi dialectal, subliniază acustic impresia. Natura ascuţită a acestei vocale se aliază expresiv cu toate consonantele cuvântului, mai expresiv decât în cuvântul sinonim literar „cimitire", care apare într’unele variante. Şi este remarcabil că arătatele aliteraţiuni se împletesc numai cu vocalele deschise e. Asonanţele unui timbru vocalic răspicat întunecos într’al doilea emistih ar fi fost un element de contrast, pe câtă vreme repetările lui e, care încadrează vocala accentuată a, dau ceva solemn părţii a doua a versului, însă într’un timbru înrudit cu acela al primului emistih. Aceasta era cu atât mai necesar cu cât, după cuvântul ţintirim, accentul dinamic 275 © BCU Cluj din ultimul vers nu mai creşte, ci se menţine pe aceeaşi linie. In schimb, cuvântul tăcere are un accent evocator, însă diferit. Vocala e a silabei accentuate are o durată prelungită, ceea ce-i adaogă şi un accent muzical. In poziţia aceasta dominantă în vers, orice timbru întunecos în silaba accentuată ar fi fost un mijloc prea viu de contrast intre emistihuri. Subliniind astfel acustic prea mult nota dezolantă a tabloului, gradaţia necesară a versurilor următoare ar fi fost stânjenită. Ultimul cuvânt al versului; cetate, prin încadrarea vocalei accentuate de larg răsunet a între asonanţele acelor doi e şi aliteraţiile celor doi t, pare o totalizare a acusticei versului şi pregăteşte astfel acel ton major de fatidică pecetluire din restul terţetelor. Sintactic, acustic şi ca imagini, versul al doilea are o structură deosebită. Deasupra cetăţii moarte, se ridică turnul San Marc, evocator de venerabilă vechime şi interpret al soartei. Cu o singură excepţie, toate versurile anterioare alcătuesc o propoziţie. Numai în prima strofă, în versul Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, necesitatea de a sugera monumentalul a făcut din acest vers un îndoit complement de loc. La fel în primul terţet, San Marc se cerea evocat în toată atmosfera de solemnitate. De aceea este precedat de o imagine menită să evoce prestigiul vechimii şi aspectul sacerdotal. Metafora este subliniată printr’o inversiune: a vechimei zile, care prin chiar aşezarea arhaică a cuvintelor contribue la atmosfera necesară. Prin sfera lui mai largă, abstractul a vechimei, pe care stă accentul, este unul din mijloacele stilistice care contribue la înălţarea într’o sferă mai înaltă, dând valoare de absolut sentinţei finale. Un adjectiv „vechi" pus pe lângă zile n’ar fi putut avea aceeaşi valoare. Şi acustic această îmbinare de substantiv calificativ abstract urmat de substantivul calificat are o valoare expresivă. Există o simetrie între amintita asonanţă dela începutul versului anterior ca’n ţintirim şi repetarea aceleiaşi vocale ascuţite care caracterizează emistihul din a vechimii zile. La rândul ei, acestei asonanţe îi corespunde simetric asonanţa susţinută din emistihul versului anterior; tăcere e’n cetate. Dovada că efectele acestea nu sânt o întâmplare stă în cuvântul purtător de accent într’al treilea vers al terţetului; sinistru, fonetic cu atât mai expresiv cu cât aici este încadrat între vocale accentuate eterogene. Prin poziţia aceasta de mijloc, cuvântul dă culoare şi substantivului premergător San Marc şi verbului final bate. Predomină însă în el valoarea fonetică impresivă Soarta literară a cuvântului acesta este datorită tocmai acestei valori provenită din aliteraţie, din asonanţa celor doi i şi din rezonanţa specială a grupului de consonante, încă din latină, cuvântul de faţă, care la început avea înţelesul de „situat la stânga", a căpătat valoare de „purtător sau prevestitor de nefericire". In literaturile modeme, a fost asociat imaginilor acustice şi celor vizuale. Ceea ce a contribuit mai ales la larga lui răspândire este asonanţa celor doi i, care, în ambianţa acustică arătată, capătă o acuitate deosebită, actualizând strigător sentimentul. Se dovedeşte astfel că sânt cuvinte predestinate unei largi circulaţii literare. Cu toată frecvenţa sa, sinistru este departe să fi îmbătrânit. Aici valoarea lui este cu atât mai sporită cu cât verbul bate, de care este legat, cade în rimă, singura rimă verbală din întregul sonet. Cuvântul contribue cu atât mai mult la atmosfera acustică a terţetelor cu cât efectul lui nu este izolat. Ca fonetică impresivă, el este însoţit cu rima Sibile, prima rimă a ultimului terţet. Rima aceasta a atras, de bună seamă, efectele acustice din ţintirim, a vechimii zile, sinistru, tot atâtea rezonanţe pentru cuvântul generator. Ca un amplificator al rimei acesteia apare şi acea repetare simetrică a amănuntelor care o preced, ambele de ordin auditiv; cu glas adânc, cu graiul de Sibile. Şi este caracteristic că efectul cu- 276 © BCU Cluj vintelor cu i accentuat se prelungeşte până în ultimele versuri. Ne mai putând avea însă aici acuitatea care culminase în sinistru şi în Sibile, dăinuirea efectului este repartizată simetric în ultimele două versuri: în versul penultim cuvintele cu i accentuat lin în clipe cad la mijlocul versului, iar in ultimul vers, din potrivă, măsura iniţială şi cea ultimă, aripele versului, au aceeaşi asonanţă: nu’nvie; copile. Astfel în tăcerea evocată la începutul terţetelor, cu atât mai vie este această desfăşurare de aliteraţii ascuţite, atenuate însă în ultimele două versuri prin vecinătatea sunetelor. Stilistic, tendinţa de înălţare în sfera absolutului caracterizează şi terţetele. La Cerri, subiectele terţetelor se schimbă. In primul, este prozaicul ora douăsprezece, care sună înfiorător, iar turnul este un disparent circumstanţial de loc. Intr’al doilea terţet, pe primul plan stă tot atât de prozaic primul cuvânt din versul: cuvântul ar răsuna înduioşat şi trist. La Eminescu, în centrul ambelor terţete stă ca un simbol al timpului San Marc încărcat de toate atributele menite să-i dea o atmosferă sacerdotală. De aceea nu găsesc fericit epitetul din traducerea italiană prete decrepito, care, exagerând, coboară valoarea pe care Eminescu vroia s’o înalţe. Dar cum esenţialul este întipărirea auditivă, odată ce Eminescu a pregătit subiectul, tot ceea ce urmează este pură desfăşurare de elemente acustice — ca la Cerri. In acest ansamblu, o valoare stilistică deosebită au cuvintele clipe cadenţate, care cad înainte de pauza şi intonaţia marcată prin cele două puncte. Imaginea aceasta este una din ultimele rotunjite. In primele forme ale sonetului, a încercat imaginea puţin fericită păsuri cadenţate, şi numai după aceasta a intuit necesitatea cuvântului clipe. Este evident că, după toate celelalte determinări, numai cuvântul acesta putea să încununeze finalul cu acel sentiment de pas al vremii, care străbate atâtea din creaţiunile eminesciene. îmbinarea aceasta dintre cuvântul îndatinat şi neologism are aici o deosebită putere evocatoare. Alăturate, pare că fiecare din cele două cuvinte atrage atenţia asupra celuilalt, reliefându-1. De altă parte, neologismul cadenţă are o atmosferă bogată, sporită şi prin faptul că la noi găseşte aderenţe, fiind legat de un cuvânt băştinaş; se îmbogăţeşte astfel cu tot svonul de note cuprins în verbul „a cădea“, care-i stă la bază. Este o sugestie potrivită cu finalul în care sentinţa cade inexorabil. In terminologia curentă, atât în fraze cât şi în versuri, cadenţa are ceva terminal, cu un accent sporit, ca şi aici. Dar cu toată atmosfera ideii, valoarea expresivă a cuvântului ar fi rămas nerealizată fără încleştarea lui în cuvântul clipă. Este unul din cuvintele predestinate ale limbii noastre, pe care Eminescu, asemenea unui bijutier, a ştiut să-l pue în toată lumina. Şi ritmic expresia clipe cadenţate concură la impresia necesară. Este un prilej de a observa efectul accentului secundar. In afară de accentul pe silaba fundamentală, în cuvântul cadenţate stă şi un accent pe prima silabă. Aceasta aduce o durată mai prelungită în pronunţarea cuvântului. Şi azi ne dăm seama tot mai mult de rolul hotărîtor al duratei în ritm. Fireşte, nu este vorba aici de acele accente secundare care sânt ca o explozie anticipată a sentimentului şi au ca efect o lungire de consonantă. Este vorba de accentul secundar care, în chip firesc, însoţind cuvintele de mai multe silabe, te opreşte să treci repede, dând ritmului o mişcare lentă, în concordanţă cu însuşi înţelesul cuvântului. Fără un accent secundar, expresia introdusă prin cuvântul clipe ar avea un ritm prea rapid, ceea ce ar ştirbi puterea de rezonanţă a cuvântului ultim. Astfel, în imaginea eminesciană clipe cadenţate menită să exprime sentimentul timpului, ambele cuvinte îşi întregesc înţelesul înrudit. S’a zis că adesea poeţii întrezăresc înrudiri primitive. Un folclorist de mare autoritate afirmă că unele intuiţiuni ale poeţilor se apropie mai viu de sensul străvechi al miturilor decât aproximaţiile savante ale specialiştilor. 277 © BCU Cluj Cuvintele clipe cadenţate, deşi deosebite ca vechime şi origină, aveau în semantica lor primitivă ceva din nota de durată măsurată: verbul a clipi înseamnă în slavă „a ciocăni", „a bate", iar cuvântul cadenţat însemna, la început, cădere repetată. Prin împreunarea lor într’această imagină, ambele cuvinte îşi împrospătează parcă ceva din frăgezimea sensului primitiv. Şi această fatidică bătae de clipe e în concordanţă cu ritmul funerar al întregului sonet, totalizat în final. în muzicologie, „cadenţa" este revenirea în final a accentelor iniţiale. Prin aceasta, se introduce un măestrit dinamism în mişcarea muzicală. în sonetul nostru, avem ceva asemănător în ultimul vers, legat de structura întregului nu numai ca răspuns dat lui Okeanos, dar şi ca un acord în concordanţă cu iniţialul s’a stins. Versul ultim capătă un relief deosebit printr’o abatere dela măsura iambică a sonetului. Mulţi identifică ritmul cu măsura. Astfel, d. O. Densusianu, de pildă, citând într’un articol prima strofă din Egipetul, însemnează un număr de abateri dela ritmul trohaic, le socoteşte „monstruozităţi ritmice" şi generalizează: „pentru ritm Eminescu avea o ureche detestabilă". (Viata Nouă, IV, Nr. 13 p.p. 246—249). Astfel de monstruozităţi pot fi relevate şi în sonetul acesta. Am amintit prima măsură din versul El numa, unde, dintr’o necesitate expresivă, iambul este înlocuit printr’un spondeu. In paralelism cu versul acesta dela mijlocul sonetului, în ultimul vers iambul iniţial este înlocuit cu un spondeu. Un îndoit efect se obţine prin aceasta. Mai intâiu, prima măsură capătă o valoare acustică asemănătoare unui dangăt. Este cu atât mai caracteristic cazul acesta cu cât prima măsură din nu ’nvie... poate avea trei moduri de pronunţare, fără să forţăm simţul firesc de accentuare. Dar dacâ citeşti versul dând pe rând acestei măsuri valoare de iamb, troheu şi apoi spondeu, vezi că numai în această ultimă lectură valoarea acustică arătată iese la iveală. Este primul efect de acest fel faţă de numeroasele îmbinări naiv-onomatopoetice presărate în sonetul lui Cern, ceea ce ilustrează încă odată sobrietatea clasică a poetului nostru. De altă parte, această expresivă înfrângere a tabulaturii dă întregului vers relief, introducând un necesar dramatism în final. Deşi conţine atâta atmosferă vizuală, sonetul acesta, prin opoziţiile lui, dela acelea ale emistihurilor până la acelea ale strofelor, prin personificările arătate, prin structura sintactică şi ordinea cuvintelor, prin imagini şi feluritele efecte acustice de armonie şi contrast, aşa cum au fost arătate, nu are un caracter static, ci unul dinamic. Fireşte, o dinamică cerută de sentimentul funerar străbătut de adânca durere pentru stingerea unei alese valori a vieţii. între toate motivele este o reală încordare. Prin tema Okeanos veşnica tinereţe, se introduce o mişcare cu larg orizont. Ca să-şi dea cineva seama de natura dinamică a acestei viziuni, nu cunosc apropiere mai potrivită decât una din domeniul plasticei: înfăţişarea de funerar din Insula morţilor de Bocklin. Acest contimporan al lui Eminescu a mai dat şi cu alte prilejuri icoane înrudite cu tematica noastră, bunăoară motivul din Ruină la mare, cu fiorul acela care trece odată cu vântul din larg prin palatul odinioară strălucitor. Dar pe tema aceasta, suprema lui încordare rămâne Insula morţilor. In cadrul mării, care parcă e şi ea moartă, o viziune a împietririi funerare. Stâncile abrupte separă hotarele. Cavourile, umbră săpată în stâncă, sânt strejuite de un pâlc întunecos de chiparoşi ca un zăbranic al decorului. In toată atmosfera, ceva de împietrire şi de mister. Cum San Marc rosteşte lin sentinţa, aşa aici chiparoşii parcă vorbesc îndoindu-şi uşor vârfurile, ca o elegiacă adiere a timpului peste viziunea mortuară. Atât cât este posibil în artă, pânza lui Bocklin este o viziune cu caracter static. In sonetul lui Eminescu însă nu este o astfel de împietrire, ci o dinamică înstrunată, 278 © BCU Cluj o încordare a elementelor. Cu tot caracterul lui stăpânit, sonetul acesta este în fond viaţă şi mişcare. Dar această dinamică este deosebită de aceea pe care i-o atribuia Gherea, care simţea astfel efectul final s acel glas jalnic „dă grozav aspect tabloului întreg, face să simţim fiori, să ni se ridice părul“. Evident, Eminescu este departe de o astfel de formă de artă. M’am oprit atâta la acest sonet al lui Eminescu, pentrucă este deosebit de potrivit pentru problema formei. Elementele comune dintre el şi izvor ar putea ispiti pe cineva să vadă în Eminescu un traducător sau un poleitor al lui Cerri. Dar pe când la acesta am constatat un spaţiu şi un timp în continuă relativizare, anecdoticul unei impresii personale * „mi se pare", „este ca şi cum“, la Eminescu icoana este înfăţişată în sine şi înălţată într’o atmosferă de absolut. De aici, stilistic şi ritmic, mijloace proprii, străbătute de o vibraţiune proprie, deci un alt conţinut. Astfel, originalitatea apare nedespărţită de problema formei. Concepând istoria literară ca o desvoltare a spiritualităţii artistice, nevoia de o tipologie nu numai a motivelor dar şi a formei şi a stilului este evidentă. Mărginindu-te la aspectele ideologice şi la conţinut, te pierzi în labirintul discuţiilor ideologice, din care nu poţi ieşi decât recunoscând primatul formei. Aci stă azi cheia problemelor de istorie literară comparată. Acelaşi motiv, Cina cea de taină, cu aceiaşi apostoli, — iată ceea ce-1 uneşte pe Leonardo da Vinci de toţi înaintaşii. Şi totuşi câtă deosebire între El şi toţi ceilalţi. In poezie, motivul Veneţiei are şi el un bogat trecut. Cetatea moartă, cu turlele peisajului ei, a vorbit poeţilor în chip şi feluri, deşi elementele nu sânt prea numeroase. Ca să mă mărginesc la două tipuri contrastante, iată, de pildă, vestita Venise (1828) a lui Alfred de Musset, plină de spontaneitate şi iată cele 17 sonete măiestrite de acel fin drămuitor al silabelor, Platen, cu patru ani înainte. Musset fixează un singur moment. Platen împleteşte o cunună de sonete, tot atâtea momente prinse dela debarcare până la despărţire. Se poate vedea cum, pentru spiritualul poet al sensualităţii, peisajul veneţian, deşi are atâtea elemente de melancolie, este numai un prilej de a da vânt setei de voluptate. Fireşte, nu puteau lipsi nici palatele antice, nici portalele înălbite de lună, nici orologiul. Ca şi la Eminescu, la Musset, după zugrăvirea decorului, este evocată tăcerea, pentru ca, pe fondul ei, să se facă tranziţia spre final. Dar pe când la Eminescu dangătul vorbeşte fatidic, la Musset este un îndemn de a număra sărutările: Laissons la vieille horologe, Au palais du vieux doge, Lui compter de ses nuits Les longs ennuis. Comptons plutot, ma belle, Sur ta bouche rebelle Tant de baisers donnes... Ou pardonnis- Cu un îndemn la fericire se închee şi finalul poeziei Veneţia de Alecsandri: iubiţi iubiţi, ne zice Veneţia cernită. Avem deci reprezentat şi la noi un tip în care peisajul veneţian este asociat cu plăcerile iubirii. Un alt tip este acela al impresiilor înalte şi al meditaţiei, dela senina contemplare, până la accente de desnădejde. în forma sonetelor, deschizătorul de cale a fost Platen, 279 © BCU Cluj Cununa celor şaptesprezece sonete pe tema aceasta este un fel de jurnal care fixează momentele trăite. Perigrinând prin cetate şi muzeele ei, admirând picturile şi palatele, are uneori şi prilej să se înduioşeze de mărirea apusă. Sânt într’unele sonete imagini care arată că Cerri a cunoscut pe Platen, bunăoară când marea este înfăţişată lipindu-se de palate. Dar dintre toate sonetele, unul singur înfăţişează elegiac soarta cetăţii, sonetul al şaptelea. îl reproduc aici, pentru că prin aleasa expresie ne dă prilej de a-1 diferenţia de tipul formei eminesciene; Pare că un vaer lung, nesfârşit, sălăşlueşte In aceste văsduhuri, care se mişcă încet, Adie în spre mine din acele săli Unde gluma şi veselia tronau altă dată. Veneţia căzu, dar a ’nfruntat Eonii, Roata norocului nu mai poate înturna nimic: Pustiu e portul, puţine corăbii se aşază Lângă frumoasa Riva degli Schiavoni. Cât te-ai fălit tu odinioară, Veneţie, Mândră ca o femee cu veştminte de aur, . Aşa cum te zugrăveşte Paolo Veronese ! Acum stă un poet pe balustrada măreaţă A scării uriaşe, uimit îşi plăteşte Vama lacrămilor, fără să poată schimba nimic. Versul care corespunde accentului iniţial al lui Eminescu apare aici de abia în strofa a doua * Veneţia căzu, dar a ’nfruntat Eonii. Spre deosebire de aceasta, isbucnirea abruptă a lui Eminescu .• s’a stâns viaţa este o expresie de absolut, cu atât mai relevantă cu cât verbul este frecvent la poetul nostru. în cea mai veche poezie publicată de el, accentul primei strofe cade pe : se stânse un luceafăr. Din prima poezie eminesciană, Amicului F. /., relevez imaginea: gândul zilelor mele se stânse ’n mintea lui Dumnezeu. De atunci verbul este frecvent. Nu este deci o întâmplare că el străbate şi sonetul Veneţia. Din apariţia primară a unor astfel de cuvinte, poţi descifra ceva din viziunea proprie eminesciană. De aceea este necesar să ne lămurim cu privire la caracterul lui gramatical, care este şi unul stilistic. La prima impresie, s’ar părea că avem aici o formă reflexivă. Şi impresia ar putea fi întărită prin forma reflexivă cu care, în strict paraletism simetric, începe al doilea catren; Okeanos se plânge. Dar raportându-1 la tipurile fundamentale ale genurilor verbale: activ, pasiv, stativ şi mediu, observăm că, cu toată aparenţa contrarie, verbul s’a stâns nu poate fi gândit în categoria activului, căci nu subiectul săvârşeşte lucrarea. Dar nici pasiv nu este, căci nu poate fi gândit ca o inversiune a activului. Neexprimând esenţial o stare, nu aparţine nici tipului stativ. Rămâne ultimul tip, tocmai acela care n’a fost cercetat, pentru că, obişnuit, ne croim gramatica după tiparele străine, fără să ţinem seama de trăsăturile proprii limbii noastre. Una dintre particularităţile cele mai isbitoare ale limbii române este frecvenţa verbelor cu aparenţă de reflexiv, dar care nu pot fi gândite reflexiv. După cum străinii cu greu pot deprinde pronunţia acelui -i asilabic de care ne-am ocupat, tot astfel cu greu îşi pot realiza mintal o categorie de verbe intransitive: aceea care, sub formă reflexivă, exprimă mai ales prefaceri săvârşite într’un subiect, printr’o putere care lucrează elementar, ca o forţă a naturii, fără ca subiectul să fie activ. Este tocmai esenţa genului 280 © BCU Cluj medial: nu conducem, ci sântem duşi printr’o prefacere mai presus de noi. Sentimentul de viaţă al iui Eminescu este într’o mare măsură caracterizat prin reacţiunea titanismului, a setei lui de absolut, faţă de această realitate. Iată de ce va trebui să observăm stilistic în ce stă această reacţiune: supunere faţă de acea elementară putere de prefacere, sau amărăciune, revoltă şi, în cele din urmă, biruinţă şi isbăvire ? Pentru a ne mărgini numai la sfera imaginei s’a stâns viaţa, observ că reacţiunile sânt felurite, căci sânt polarizate şi în jurul setei de fericire. Când, de pildă, în Stelele ’ri cer, citeşti această imagine centrală: Floare de crâng, Astfel vieţile Şi tinereţile Trec şi se stâng sintetizarea vieţile se stâng face să răsune într’un cadru cosmic ceea ce în s’a stâns viaţa se mărginea la un aspect al istoriei. Sentimentul este acea dureroasă conştiinţă în faţa unei puteri care te duce, dar n’o poţi duce, căci face una cu esenţa lucrurilor. Să fie oare în acest complex, cum s’a zis, vechiul sentiment oriental şi static al fatalităţii, sau ceva mai adânc şi profund modern ? In orice caz, un lucru este cert? fie în domeniul experienţei individuale, fie într’acela al istoriei sau al viziunei cosmice, paralel cu sentimentul că sântem duşi, la Eminescu necontenit este prezent sentimentul timpului, un sentiment modern între toate, departe de vechea concepţie statică şi fatalistă. Pusă astfel, problema nu poate fi dusă mai departe ideologic, ci tot stilistic: numai analiza şi caracterizarea formei supremelor lui creaţiuni ne va putea duce la individualizarea a ceea ce este mai caracteristic în simţirea lui Eminescu. Mărginindu-ne aici numai la comparaţia cu tipul de formă al lui Platen, observ şi la poetul german un sentiment al timpului, de altminteri nedespărţit de orice poezie a ruinelor. La Platen însă, cuvintele care-1 exprimă: altă dată, a înfruntat Eonii, roata norocului, odinioară sânt şterse şi lipsite de acea infinită perspectivă proprie lui Eminescu. Deşi Platen stă pe primul plan, totuşi sonetul nu are o vibrantă comunicativitate, este rece. Din potrivă, tipul de formă eminesciană se caracterizează printr’o sinteză dintre toată vibraţia intens trăită şi dintre o rotunjire formală prin care elementele vorbesc, ca şi cum prin ele ar vorbi soarta şi esenţa lucrurilor. Este o sinteză între perspectivă nemărginită şi rotunjire plastică. Sonetul nu poate fi încadrat nici în acea rece şi distanţată obiectivitate parnasiană, care adesea alunecă în discursiv. Cine vrea să observe, in iegătură cu tema Veneţiei, tipul acesta la noi, are în San Marc al lui Duiliu Zamfir eseu un exemplu cu atât mai concludent cu cât influenţa lui Eminescu este vădită. Deopotrivă depărtat de efuziunea lirică şi de maniera distanţantă şi rece, identificân-du-se cu esenţa lirică a momentelor şi organizând planurile de rezonanţă pentru a da o icoană sugestivă care să aibă toate elementele în ea, Eminescu înalţă motivul la valoarea de simbol. Putem spune că prin el se împlineşte destinul suprem al unui motiv de largă circulaţie în literaturile europene. Cineva ar putea obiecta că această tendinţă spre icoană obiectivă provine din originea cărturărească a motivului? Eminescu nu văzuse Veneţia. Dar tocmai alegerea unui asemenea motiv este un caracteristic gest estetic. El vădeşte înclinarea de a-şi înfrăţi esenţa unei experienţe cu o rotunjire obiectivă în absolut. S’ar mai putea obiecta că sonetul, fiind o formă fixă, nu este cel mai potrivit * * © BCU Cluj prilej de a caracteriza stăpânirea formală. Dar tocmai această întrecere a lui Emlnescu pe un teren ca acesta învederează comparativ cât de mult s’a Identificat el cu cerinţele ideale ale formei stăpânite. Adâncirea mai departe a creaţiunii lui, mai ales în acele cazuri unde critica a crezut că poate releva la el o tehnică mai puţin constructivă, va face proba tipului formal căruia îi aparţine. Dacă acum cineva caută să descifreze din expresia eminesciană şi problema unui stil etnic, aceasta are un îndoit aspect. Unul a fost indicat în paginile acestui capitol, bunăoară când am relevat opoziţiile dintre vocalele întunecoase proprii limbii noastre şi cele luminoase, sau când am arătat ce efecte ştie să scoată din virtualităţile morfologice ale limbii, de pildă din acele pluralului în -uri, care contribue la vizualitatea aspectelor. Cât priveşte posibilităţile ritmice ale limbii noastre, amintesc acel viu accent dinamic iniţial s s’a stâns, sub vibraţia căruia stă întreaga poezie. Dar mai ales subliniez acele prelungiri de durată prin -i afon şi asi-labic din toate rimele catrenelor. Spre deosebire de toţi metricianii care au tăgăduit acestui fonem orice valoare metrică, Eminescu a simţit în el o unică virtualitate expresivă, cum n’o mai are nici o altă limbă. Şi conştient a lucrat la acel efect de opoziţie între vocala finală în -i a catrenelor şi aceea în -e a terţetelor. Astfel în ansamblul sonetului, prin prelungirea de durată a acestui valorile exprimate prin catrene au ceva din expansiunea lucrurilor infinite străbătute de o vibraţiune nostalgică. Pentru cine ar obiecta că aceasta este o impresie personală, amintesc măsurătorile de durată ale silabelor sonetului acesta făcute de losif Popovici, întemeetorul foneticei experimentale la noi. Din ele reese clar lungimea neaşteptată tocmai a acestor silabe finale neaccentuate. Iar când după această vocalizare din finalele catrenelor, treci la terţete, toate sfârşite în -e, contrastul rimelor cetate, bate marchează trecerea dela tonul minor la cel major, ca o pecetluire a destinului. în nici o altă limbă, efectele acestea n’ar fi fost cu putinţă. Prin prelungirile acelea repetate ale silabei finale sfârşite în -i asilabic, forma închisă eminesciană are aici ceva ca o zare nostalgică. Sub deosebite aspecte, observi deci o sinteză unică, condiţionată de caracterul limbii. Astfel se naşte a doua întrebare în legătură cu limba noastră privită ca o creaţiune care tinde către un stil etnic. Forma aceasta eminesciană, contopind în ea pe deoparte elanurile către absolut şi pornirile titanice (căci aici este deosebirea stilistică dintre copilul naiv al lui Cerri şi Okeanos), pe de altă parte acea nevoie de organizare şi de strânsă arhitectonică în sens romanic, să fie ea oare departe de însăşi structura limbii noastre privită ca operă de artă? Nu cumva prin tipul de formă eminesciană se desvălue ceva din finalităţile artistice către care ne îndrumează deopotrivă cultura şi limba noastră ? Fapt cert este că limba condiţionează literatura şi esenţa limbii româneşti este tocmai această sinteză dintre spiritul romanic constructiv şi elanurile străvechi proprii acestui pământ. Iată de ce, adâncind pe căile deschise tipul stilistic reprezentat prin Eminescu, această unică sinteză de absolut stăpânit şi organizat, adâncim o problemă care-1 depăşeşte chiar şi pe el. 282 © BCU Cluj «0« P O E S I I DON QUIJOTTE REDIVIVUS de VINTILĂ HORIA In cărţi cu foi pătate de rugină, Dormind în rafturi, scânduri prăfuite, Ca ani cu zilele orânduite, Am ferecat o tinereţe de lumină. Minuni din alte veacuri, răposate, M’au ţintuit până târziu în noapte. Trecutul vechi îmi glăsuia în şoapte Şi umbre ude se-arătau speriate. Măceluri crâncene în burguri sure Uitate ’n ţărmul mărilor din Nord, Sânge ’nroşind oglinda din fiord, Băjenii lungi sub poală de pădure. Atâţia regi şi domni, atâta gloată, S’au zvârcolit în marea cu istorii, Ca să trăiască minuscule glorii Pe efemera vremurilor roată) Intr ’un hrisov cu miros greu de denii M’am întâlnit c’ un cavaler nebun, Bătrân, înalt şi drept ca un gorun, Cu mintea chinuită de vedenii. Sub fruntea lui a adunat otravă Din tomurile veacului mijloc, Până ’ntr’o zi, i le-au zvârlit pe foc, Să-i mântuie pornirea lui bolnavă. Minunile acelor ce au scris De-alungul timpurilor pe hârtie, Ca Don Quijotte, ferecat în vis, Le-am măcinat cu ochii ’n bagdadie. 283 © BCU Cluj Pe Rosinanta gândului nespus, Am colindat tărâmuri neumblate. Ca umbra nelipsită dela spate, Acelaşi Sancho m’a urmat supus. Am rătăcit, voinic fără cuvânt, Mi-am frânt armura ’n morile de vânt. Să fie-aevea tot ce spun, ori vis? închid volumul.... basmul e ucis. Dar dacă, Slobozit din gânduri grele, Pornit să lupt pentru schimbarea omenirii, Voi fi învins de vitregia firii, Să mă întoarceţi între tomurile mele. LAUDA DOMNULUI de VALENTIN AL. GEORGESCU Apele visului lasă la maluri scoicile rupte — de aur — adâncului grele de murmurul ud al pământului, poate suspin din celestele baluri. . Albele, caldele salbe de flori linele, plinele linii ’n fiori horele orelor: oarbe comori mutele, multele, smulgeri de sori picură ’n inimi licoare de stele. Spini de sub roşiile flori ale trupului sângeră, sângeră degetul sfântului pus — deslegare — pe plete ’n inele. Domnului somnului, ruga unditului sânge domnului totului, ochiul — din cioburi — domnului omului, şarpele frunţii se frânge domnului domnilor, turmele firii se strâng. 284 nătâng © BCU Cluj FLORI PENTRU IISUS DE ELENA ARBORE Bate vânt domol cu miros de pământ ravăn şi de muguri odrăsliţi... Miroase a colţ de iarbă verde. Omătul se topeşte cu picpicul mărgelelor deşirate şi aburul, puf de păpădie, flutură in voaluri deasupra ogoarelor. Simţi o tresărire, o svâcnitură ca o bătae de inimă a pământului 5 parcă s’ar pregăti ceva... Dintr’o clipă în alta, acest ceva nedesluşit prinde fapt şi sub ochi măriţi nedumerit, se desăvârşeşte un eveniment măreţ, un miracol. Primăvara 1 A sosit primăvara! Noutatea îi forfecată în larmă mare de poporul guraliv al vrăbiilor. Rândunelele aristocrate îşi trec vestea telegraficî Primăvara! Primăvara! Tresărirea tumultuoasă a firii e învăluită în sat, la ţară, de evlavia solemnă a săptămânii mari. Des, din ce în ce mai des, clopotele cu dangăt prelung, încremenesc frământarea pripită sub semnul cucernic al crucii. La casa străjuită de plopi, Marfa lui Florea a terminat cu văruitul şi potriveşte în căldăruşă de tinichea, boia albastră pentru brâele dimprejurul casei şi înfloriturile geamurilor. Roboteşte cu gândul aproape şi mulţumit. Ştie dinainte tot ce va face... Ştie că se vor desfăşura toate net, ca pânzăturile pe care le întinde la ghilit în soare. Gândurile ei torc un fir potrivit t „Omul, i-a plecat în deal să-şi ia dreptul părălesc, c’o tăiat lemne la popa. Cozonacii or creşte şi or avea căciuli rumenite, ca la hribii de toamnă* Paştilor li-o împleti colac gros şi li-o înflori faţa cu frunze de leuştean verde. .. Ouăle închistrite ..." în firul gândului se iveşte nodul unei păreri de rău şi Maria oftează t „Păcat c’o răposat ghiata mămucă. Ci mare meştiră la închistrit ouăle!" Cu dosul mânii îşi şterge lacrima care-i mulase umărul obrazului... „Dumnezeu s’o ierte, anul trecut pi vremea asta, gătise casa pahar şi luase copchîla, di se dusese pi deal după flori pentru icoane“. Gândul copchilei o face să sprijine bidineaua de prîchiciul ferestrei şi dregându-şi şalele amorţite, freacă cu vârful unghiei o lumină cât un gologan în geamul brăftuit de var, de mai dă o raită cu ochii prin ogradă 5 pe gard râde în culori vii zestrea scoasă la soare. Lângă ciubărul cu oleandru, spuzit de mulţimea bobocilor, stă rezemată Ileana, 285 © BCU Cluj copchila cu părul caer cânepiu şi cu ochii de cicoare. „I-a cumpărat ciuboţele... basma di mătase şi ii prima oară că i-a cusut iie cu puii" Odată cu gândurile astea mama simte 0 năvală de bucurie, ce-i umflă coşul pieptului. Inima îi creşte, ca o pasăre pe care n’o mai încape cuibul? „Ileana îi zilile meii" 3 îşi aduce aminte că Gheorghe, omul ei, când vrea s’o necăjească îi spune aşa într’o doară... „Deh, bre femeie, că n’o hi copchila asta a noastră un boţ di aur!" „Da, i-un boţ de aur, îi viaţa, îi rostul, rostul meu pi lume". Privirea eî rămâne o clipă mai mult apăsată pe creştetul fetei şi greu lasă ochianul geamului de-şi vede din nou de treburi. Chircită pe vine, cu poalele cămăşii rotofei împrejur, Ileana chiamă cu braţele întinse şi buzele ţuguiate. Tî... tîî... ttt... tîi... Vin cârduri răţuştele, pămătufuri de aur cu pliscuri de mărgean; puişorii saltă pe labe, motocei ca mâţişorii de salcie... sărind pe coarde nevăzute, vin ţop, ţop şi vrăbiile, cenuşeresele năsdrăvane. Ileana se joacă într’o doară s „I-a spus tătucu că la noapte îi învierea. Ştie că data trecută' a dus-o în braţe, cu ochi leneşi de somn, mama bătrână... De ce-o fi plecat mama bătrână?" li spune c’o luat-o Dumnezeul... „Da de ce-o luat-o că era mama bătrână a ei şi îi era tare dragă 1... Când au fost amândouă la biserică, mama bătrână a îmbrobodit un ştergar alb şi a îmbrăcat o bundă moale şi caldă ca de miel... Pe ea a înfofolit-o in broboadă, pe care i-a trecut-o pe supsiori şi i-a înodat-o în spate, de o strângea şi mergea greu, ca o babă mică şi prăpădită. Au fost întâi la pădure de-au cules flori... şi pe urmă s’au dus la biserică. Acu cu cine să meargă? Cine s’o ridice să sărute icoanele negre şi reci ? Cine s’o ajuture să puie deasupra rănilor Domnului Iisus, florile prefirate tare, că să poată trece îngerii, aşa cum a învăţat-o mama bătrână ?... O răţuşcă cu plisc de mărgean îi ciuguleşte întărâtată vârful degetuţului, de parcă ar indruma-o la fapte... „Mămuco, mămuco..." Femeia cu alunele de boia albastră a iţit capul prin fereastra strâmtă ca printr’un ochi de jug. „Mămuco hai pi deal, hai ş’om culege flori pentru biserică." Luminată de un surâs blând, mama îi răspunde domol. „Las-o tu pi mămuca, că uiţi îi noaptî — şi nu-i a ghine să stăm cu casa vraişte. Vine întunericul 1 Mergem noi, că mai sunt ani" 1 înverşunată, ca şi răţuşca ce-i ciuguleşte degetul, Ileana scutură capul. „Vreau flori mămuco, vreau să treacă îngerii, ca să vadă mama bătrână săraca şi să-i pară ghine"... înduioşată de amintirea bătrânei şi de boţul ei de aur numai inimă, mamă-sa vrea totuşi să pară tare. „Lasă-mă fato, vin Paştile şi la noi ca la neoameni." Hotărîtă, îşi trage ca un melc capul în casă şi începe forfoteala gospodăritului, cu mişcări repezi şi apăsate. Cu degetele trandafirii întinse spre orătănii, Ileana mai scânceşte, o toană — da dintr’odată se încumetă de se desprinde din locul cald. „Mă duc singurică la flori 3 Amu sânt mare. Ştiu drumu, c’am mers şi cu tătucu la 01 diparte, diparte, la munte." • Sare pârleazul şi o ia pe lângă gardurile coşcovite. Deapănă des picioarele şi pe pământul afânat rărriân cute lungueţe cu mărginite dinţate, ca nişte tipare mari de flori. 286 © BCU Cluj A plecat ca din ogradă 5 basmaua înflorită i-a căzut glugă cu nodul sub bărbie. Cu mâinile băgate adânc în buzunar, strânge pe lângă ea un sumănel vechi, de sub care cămaşa de fuior iese în falduri aspre şi lungi. Trece podul peste pârâu, chiar pe lângă casa naşei şi de frică să n’o vadă şi să n’o oprească, inima-i bate de parcă i-ar fi petrecută pe un fir subţirel şi grea, prea grea, tremură să cadă. Casele se răresc; garduri şi iar garduri... de nuele şi de mărăcini. Dosit de-o leasă de măcieş, un dulău se svântură în sus şi în jos, gata, gata să sară pe deasupra. Latră şi hămăie, de-i cad fălcile goale şi grele, ca la capra de lemn, la Crăciun. Ei nu i-e frică! Mama bătrână a învăţat-o odată să meargă încetinel şi tremurat ca o băbuţă. „Să vezi tu, că la babe nu se dau câinii". Dulăul s’a domolit. Rar îsi mai aduceraminte si obosit ca după o sfadă lungă mai asvârle câte-o vorbă proastă peste gard „ham, ham".. Satul a rămas în urmă. Ca să ajungă la pădure trebue însă să treacă şanţul cu apă şi să taie miriştea, Ar sta la cumpănă de n’ar întâmpina momeala cornului înflorit la marginea drumului. Stă plecat spre ea, buchet minunat de cănăfiori galbeni şi pufoşi. Trebue să treacă. Caută lespezi mari şi late. Le scoate cu greu din marginea drumului, în vârf de picioare, cu ochii închişi şi faţa întoarsă spre umăr, le dă drumul de sus. „Liap“, pietrele cad grele ca nişte palme şi de sub ele apa scuipă departe stropi mari de noroi. Le trece pe sărite şi picioarele i se încleie în mâlul şanţului, de parcă a încălţat papuci de glod. Ia repede drumul pădurii şi călcâile rotogoale trandafirii bat măsură grăbită în marginea cămăşii de fuior. Soarele cumpănă spre asfinţit, joacă pe sânul dealului, salbă derlumini. în vârfurile ramurilor picăturile de sevă pline şi rotunde se luminează în culori de curcubeu. Muguri plesniţi din hainele prea strâmte, desgolesc boboci de flori. Printre tulei de iarbă verde prind de se ivesc, aţipite pe codiţe înalte şi tremurătoare, viorele albăstrui. Ici colo, ciuboţica cucului cu creastă portocalie, stă într’un picior ca o pasăre de baltă. Florile Paştelui au risipit până departe gologani de aur şi argint. Numai brânduşele, florile acelea ca nişte tălănci de catifea pline de umbra seminţelor negre nu sunt nicăeri. Ileana înoadă mânicile polcuţei, de face desagă şi pleacă mai departe să le caute. Pădurea o ademeneşte cu toate comorile. în scrânciob de pânză de păianjen se leagănă un gândac, înfăşat în scutec de argint şi „scufiţa în petre scumpe'1. Pe un ram plecat, un fluture înfiretat, face straja la castelul dintr’o coajă de alună, cu stăpân nabab, „o buburuză". Melcul s’a culcat devreme 5 la fereastra fumurie se văd storurile trase. .. e în tu" neric. Ileana merge mereu mai departe; copacii au trunchiurile cu cefele groase de coama muşchiului şi fetiţa îşi împlântă mâinile cu o sfiire ce-o ameţeşte. „Mă Ursache, mă" î Din sbârciturile scoarţelor culege grăunţe de omăt, de le atinge cu buzele arse. „Mult eşti rece... şi-ai rămas mic cât o fărâmă de anaforă". în taina pădurii frunzele galbene şi uscate, ca hârtia de împachetat, fac strat gros. — Ici colo, lujere pline au sfredelit pojghiţa frunzarului şi-au scos capetele brânduşele catifelate şi line ca blana pisicii. Ileana se aşează în genunchi de le mângâie şi le dojeneşte. „Ce departe v’aţi ascuns... De când vă caut pentru Domnul Iisus!" Pe-o cioată, chiar lângă, ea s’a coborit rotat o pasăre cu ciocul negrit în smoală şi pieptar ales în culori. Cu joc de ochi minunaţi o întreabă cântând ca la operă. „Ce cauţi tu aici? E noapte acum!" Ileana şi-a oprit culesul florilor, o ascultă şi-o înţelege, şi—i spune povestea cu mama bătrână. „Ca să vezi tu... Da, sânt cuminte şi am venit numai de dragul florilor. Le culeg pentru biserică, pentru Domnul Iisus!“ Nu-i poate spune toată povestea, că de sus din nevăzut se iscă o pornire de vânt, care loveşte în crăngi cu răsunet de toacă. Frunzarul foşneşte sub înfiorarea unor paşi fugari. Ileana simte înlăuntru ceva ca arsura unui cărbune aprins. Vântul a sucit gâtul pasării curajului. Şi pasărea era în ea până mai adineaori, Acum o doare şi frica se târăşte spre ea de-Q 287 © BCU Cluj cuprinde ca un nămol vâscos. A inoptat fără să fi băgat de seamă... întunericul îi toarnă > spaima în suflet de-1 umple ca pe. o cupă. A răsturnat polcuţa cu o parte din minunăţii s’o pornească spre casă. „De buchetele cu flori, de brânduşele pe care le-a căutat atât nu se poate despărţi. Sunt pentru Domnul Iisus 1“ Vântul se înteţeşte. In fiecare copac răsună toaca. Vreascuri şi frunze uscate, supte de vijelie, se învârtesc într’un picior, se macină, se rup, trosnesc. Umbrele ca răufăcătorii ies la potecă de-i aţin calea. Copacii au încins o horă din care nu mai poate ieşi. Se sbate ca între gratii. Fuge, fuge şi sudoarea i-a udat cămaşa de-o poartă pe spate rece ca o piele de şarpe. „Mămuco, sânt aici... sânt în pădure... Nu mai ştiu drumu.“ Strigătul plin de plâns e cules de viforniţă şi împletit cu vuete surde, e purtat prin văi de isbeşte ca o coadă de smeu. Crengile lovesc orbeşte. întunericul e sfârtecat de un bocet desnădăjduit. „Mămuco, vino că mi-e frică... Ileana îi singurică şi-i noapte.. . Vino c’am strâns flori pentru biserică.11 Copacii, mături uriaşe, poartă furios vârfurile până la pământ. Cu frecuş de aripi uscate, trec păsări în cârduri negre şi prevestitoare de moarte. „Crau.. .crau“. Fâlfâiesc pe lângă ea de-o ating ca umbrele de strigoi. „Crau... crau“. Pământul tremură cu detunături surde. Pe masa albastră a cerului stelele îşi zornăe aurul, de se desprind scântei ce lunecă pe jgheab de întuneric. Şî Ileana fuge, fuge până cade îngenunchiată, cu picioarele ca lumânările muiate. încearcă să se ridice dar nu mai poate. Au încătuşat-o vrăjile şi întunericul. S’a lăsat ger aspru şi sumănelul ori cât l-ar întinde îi desgoleşte când spatele, când picioarele cu papuci de pământ îngheţat. în braţe strânge florile şi dinţii îi clănţăne. Scâncetul e slab şi înăbuşit. Un suspin tremurat ca flacăra unei candeli ce stă să se stingă. „Mămuco... Ileana te chiamă; eşti mânioasă de mă laşi singurică ?“ E frig, e întuneric... O pridideşte o amorţeală cu început de somn. I se pare că e la biserică cu mama bătrână. Un nour cu miros tare de brad a coborît de le-a cuprins. Mama bătrână face o cruce mică pe Ileana şi una mare şi apăsată pe toată făptura ei gârbovită. A ridicat-o de subsuori şi ea prefiră brânduşele de catifea pe masa unde-i zugrăvit Domnul Iisus răstignit. E bine, e cald şi fetiţa surâde fericită, prinsă de visul îngheţului. Bucăţi de chiciură, ascuţite şi lucioase ca cioburile de oglindă, cad peste ea. Deasupra, cerul îşi pune haina de gală, din mătase albastră, stropită de nestimatele stelelor şi drapată sub agrafa semilunei de aur. ♦ * * La casa cu plopi, maică-sa a ieşit întâi în ogradă de a strigat-o. „Ileano, unde eşti fato ?“ Răţuştele leagănă lotci de aur şi puişorii saltă gogoşi de borangic. Nimeni! Nimeni! Şi-a întrebat omul ei, care venise numai o lecuţă să-i spuies „întârzie cu treaba la popa, duceţi-vă singure la biserică11. — „Gheorghe, n’ai văzut copchila ? „Nu fumeie, da o hi la naşa!“ Prinsă de ciudă că i-o spune aşa de liniştit, a înfăşcat de pe stinghie broboada şi-a luat-o pe uliţa satului. Vântul suflă de-i sumete haina şi-o întoarce ca pe-o şindrilă desprinsă. Ghetele, cum le-a tras repede peste picioarele goale, îi taie pulpele, cu mărginile ca de sârmă îngheţată. „Nu-i la naşa!.. . Nu-i nicăieri"! E amărîtă de n’o rabdă locul şi-şi face fel de fel de gânduri. „S’o hi dus desculţă şi ca un pui de ţigan la biserică! Să-mi facă o ruşine ca asta. Că până acum n’am bătut-o..., da măcar că-i săptămâna mari... Da dacă s’o îmbolnăghi ploada"? Iuţeşte mersul. Gerul scârţâie şi a prins să fulguiască ţinte de ghiaţă. Sângele îi arde obrajii şi inima-i stă încordată. A cuprins-o o nelinişte de tremură toată. La biserică, în sfeşnice de lemn, ard flori de lumini. în strane babele molfăiesc rugăciuni, cu vorbe 288 © BCU Cluj neînţelese. Copiii se închină cu chicote ascunse în pumni şi ochii aprinşi după sborul cărăbuşilor, treziţi din maldăre de flori. Femeia trece, ferind copiii cu mâinile, trece pe lângă strane şoşotind mai tare sau mai încet! „Iliana, Iliana me?“ Dau babele din umeri. „N’o văzurăm maică“! Răspund copii cu glasuri de clopoţei de argint. „N’a fost cu noi. Nu ştim**. Pumnalul fricei se adânceşte şi dă izvor turbure unei spaime învolburate. „Dacă s’o dus la pădure 3 Doamne apără-mă şi fereşte-mă". Groaza îi ascute un ţipăt prelung. „Iliano, Iliano!“ Din biserică în pridvdor, din pridvdor în ogradă şi în tot satul. Ţipătul luat de vânt şi subţiat şueră disperarea. „Iliano, Iliano*'. Un pâlc de oameni, cu lumini aprinse în obroc de pumni, o iau pe la marginea satului peste mirişte, spre pădure. Umbrele bătute de vânt tremură pe faţa pământului, lungi şi înspăimântătoare, ca nişte vedenii apocaliptice. Oamenii se întorc pe loc, dodesc pumnii cu lumini spre piept şi despică vijelia în muchie ... Nimeni pe mirişte ... nimeni la pârâu. Dusă de vânt, ca o coajă goală şi uscată, mama merge în fruntea convoiului. Toată făptura ei lăuntrică desprinsă aleargă înaintea trupului greu, de caută în viforniţă copilul rătăcit. Ce-a rămas în urmă e numai învelişul găunos. Pădurea e-o gură de iad. Vântul şueră un vîu-viuuu năprasnic, de parcă stă să smulgă copacii şi umbrele se sbat. „Crau ... crau“. Oameniii merg pe lunecuş de sticlă. Nimeni, nimeni. Aproape de zori, toate luminile s’au plecat la rădăcina unui copac. Cu braţele încrucişate peste buchetele de flori, Ileana doarme prinsă sub giulgiul pojghiţei de ghiaţă. Viorelele sunt risipite, brânduşele i-au rămas deasupra inimei. îngerii au prefirat florile până departe. Mama simte cum o durere fără nume, ca o ghiară de foc vrăjmaşe, îi scormoneşte pieptul de-i smulge inima. Se agaţă de un ţipăt prelung, de cheamă cu el îndărăt sufletul desprins şi viaţa plecată. „Iliano, Iliano**. Vueşte ţipătul în hăuri şi se întorce cu şuer de vârtej pustiu. Dela un timp viforniţa se sbate goală. Mama nu mai plânge şi nu se mai tângueşte, căci n’a mai rămas din ea nimic afară de durere. îşi ia copilul, boţul ei de aur, în braţe şi-o porneşte la vale spre casă. în urmă vin oamenii descoperiţi şi gârboviţi. Toţi au îmbătrânit. Iar mama ca prin minune are părul alb şi pare o sfântă. A băgat picioarele şi mâinile copilului la sân să le desmorţească. îi suflă cald deasupra să topească ţurţurii lipiţi de gene şi de frunte. O poartă şi o leagănă aiurită de-un gând copleşitor, repetat, nesfârşit. „Au cules-o îngerii viorea pentru Iisus. Au cules-o îngerii**. Merge vorbind singură şi po-ticnindu-se sub povara durerii. împrejur furtuna s’a domolit. Ghiaţa se topeşte în boabe de rouă. Vârfurile de iarbă au ciulit urechile. Muguri au desgolit florile mai mult. Vrăbiile, stol de ţigănuşi, fac larmă mare. E primăvară! Soarele răsare palid şi rece ca un idol de aur. . 389 © BCU Cluj P O E S I I ATOLI de GRIGORE POPA Ochiuri deschise albastru spre înalturi, Tăceţi porniri de alge verzi şi moi, Tăceţi cântări de unde întoarse înapoi Să mângâie foşnirea de scoică şi coral. De ce liniştirea întinselor cuprinsuri Voi scăpăraţi tăcerea cu stelele ’mpreună De nu era poetul şi tristul corn de lună. Vă desfrunzeaţi tămâia şi vă pierdeaţi în visuri. Cu mâna ridicată în vânt, duminical, Voiam de mult plecarea pe unda străvezie, Voiam popasul vostru pe veci tovărăşie Măslinului şi morţii din mine şi coral. BISERICA de GH. TULEŞ E toată de lumină şi ţărână, Un aluat de vreme frământat. Pe tâmpla ei stau sfinţii vechi la sfat, Cum stau ciobanii, serile, la stână. Când ziua se învârte pe ţâţână, Răsar asupră-i stele ’n scăpătat Şi albă priveghează peste sat, Cu crucea ca o furcă de fântână. Şi când se urcă luna printre nuci Şi troeneşte satul cu lumină Şi spânzură flori albe în uluci, Pe bătătura limpede se ’nclină, Uşoară, arătarea unei cruci, Sfinţind în treacăt uliţa vecină. 990 © BCU Cluj P o E S I I ALT ]S O L d« PAN. M. VIZIRESCU Cum toamna strângem rodul în panere, Aşa — sub semnul strâmb al ursitoarei — Vraci, călători prin sfere şi mistere, M’au fost cules din zodia Fecioarei. Alt sol venit din nepătrunderi. Altul! Dar taina-i tot cu uşile ’n zăvoare.... Pe veac s’a scris: — un rob venit în satul Străbunilor ce s’au făcut urcioare. PLUTON CARPATIN de AUREL MARIN Aeve, nălucă In nesfârşire Mai iute, mai lin, Albă, oriunde! Prin verdele pin, Porunci ne ducă! Fiece noapte Totuşi o zi e 5 Pluton carpatin! Altă trezie Ninge uşure Sub alte şoapte 3 Cerul să-l sfarme Rare popasuri Pe noi, pe arme, Ne mai adună, Peste pădure! Palizi, sub lună. Ca în poveste, (Umbre. Şi glasuri.) Linişti. Şi vieţi. Mâinile noastre Prin dimineţi Strâng piolete 5 Vă mân pe creste! Şi cad încete Neclară voce Stele albastre ! Ne cheamă ’ntr’una. Aeve, nălucă Fulgue luna Mai iute, mai lin, Palidă, rece. Prin verdele pin, Drumul ne-ascunde Porunci ne ducă! Duşi fără ştire Pluton carpatin! 39* © BCU Cluj JUBRAN KHALIL JUBRAN CONVORBIRE ÎNTRE SPIRITE Traducere de EMIL MURACADE TTrezeştc-te, o! draga mea, fiindcă te strigă sufletul meu. De dincolo de învolburatele mări, sufletul meu întinde aripile lui spre tine, deasupra valurilor spumoase şi spăimântătoare. Trezeşte-te, fiindcă mişcarea s’a sfârşit, liniştea a oprit sgomotul copitelor cailor şi paşii trecătorilor, somnul a îmbrăţişat spiritul oamenilor, dar eu, am rămas singur de veghe, fiindcă dorul mă scoală totdeauna când somnul mă îneacă. Dragostea mă apropie de tine când fantomele mă depărtează. Am lăsat aşternutul meu o î draga mea, de frica fantomelor uitării ascunse în îndoiturile aşternutului, am svârlit cartea pentrucă oftarea mea a şters rândurile din paginile ei şi a rămas goală, albă, în faţa ochilor mei. Trezeşte-te, trezeşte-te, o, draga mea 1 şi ascultă-mă. — Iată-mă, dragul meu 3 Am auzit strigătul tău de dincolo de mări şi am simţit atingerea aripelor tale 5 m’am sculat, am lăsat cămara mea şi am mers pe iarbă $ picioarele mele şi colţurile rochiei mele s’au udat de rouă nopţii. Iată-mă stând sub ramurile migdalilor înfloriţi, ascultând chemarea sufletului tău, o dragul meu 3 — Vorbeşte o 3 draga mea, şi lasă respiraţiile tale să curgă cu aerul acela care vine spre mine din văile Libanului. Vorbeşte, nu e alt ascultător decât mine, căci întu-nerecul a respins toate fiarele la cuiburile lor. Somnul a amorţit locuitorii oraşului şi singur am rămas de veghe. * * — Cerul a ţesut o pânză din razele lunii şi a aruncat-o pe corpul Libanului, o dragul meu 3 — Cerul a ţesut din întunerecul nopţii o mantie deasă, căptuşită de fumul fabricilor şi de respiraţia morţii 5 cu ea a ascuns coastele oraşului, o draga mea 3 * ' ' * * ' . ... Au adormit locuitorii satelor în colibele lor, aşezate între arbori de nuci şi salcie. Sufletele lor au alergat spre maidanul visurilor, o dragul meu? — Greutăţile aurului au doborît pe oameni, împiedicările ambiţiilor au obosit picioarele lor şi ostenelile zilei au îngreuiat pleoapele lor 5 astfel s’au trântit pe paturi iar fantomele fricii şi ale desnădejdii au prigonit inimile lor, o draga mea? * .. . ' * * - ‘ • 292 © BCU Cluj — S’au dus fantomele veacurilor trecute în văi şi sufletele regilor şi ale profeţilor au ocolit deasupra dealurilor 5 gândul meu m’a adus pe scenele amintirilor şi mi-a arătat mărimea Caldeenilor, însemnătatea Asîrienilor şi nobleţă Arabilor. — In străzi au trecut duhurile tâlharilor întunecate, printre crăpăturile ferestrelor s’au văzut capetele şerpilor desfrâurilor, în colţurile străzilor au trecut respiraţiile bolnavilor amestecate de gâfăiala morţii, amintirea a ridicat cortina uitării şi mi-a arătat nelegiuirile Sodomei şi păcatele Gomorei. * * . - •— Ramurile s’au legănat ol dragul meu, s’a împrietenit foşnetul lor cu murmurul pârâiaşului văii şi mi-a repetat cântarea lui Solomon, sunetul harpei lui David şi cântecele lui Musuli1). — S’au cutremurat sufletele copiilor cartierului şi foamea i-a sbuciumat 5 plângerea mamelor, întinse pe paturile grijii şi desnădejdii, s’a mărit, iar visurile după căutarea existenţei au speriat inimile bărbaţilor. Şi am auzit gemete înăbuşite şi oftări întrerupte care umpleau coaste de plâns şi de jale. ♦ * — S’au răspândit miresmele narcisului şi ale crinului; au îmbrăţişat parfumul iasomiei; s’au amestecat cu respiraţiile dulci ale cedrului, au mers cu undele zefirului deasupra dealurilor răsfirate şi a cărărilor şerpuite, au umplut sufletul de sentiment şi au dat un dor pentru zbor. — S’au înălţat mirosurile străzilor murdare şi s’au fermentat cu microbii boalelor, Ca ascuţişurile nevăzute ale săgeţilor au sgâriat auzul şi au otrăvit aerul. * ★ * — Iată că a sosit dimineaţa o, dragul meu! degetele trezirii au mângâiat pleoapele celor cari dorm. Razele violete s’au revărsat de dincolo de munte şi au ridicat pânza nopţii de pe tăria şi gloria vieţii, aşa că satele liniştite, aşezate pe umerii văii, s’au sculat din somnul lor; clopotele bisericii au umplut văzduhul cu un strigăt plăcut, prevestind începerea rugăciunii de dimineaţă iar peşterile au înapoiat ecoul dangătului lor. Astfel parcă întreaga natură s’a sculat în rugăciune. Viţeii au lăsat sălaşul lor şi turmele de o şi de capre au părăsit târlele lor şi s’au îndreptat spre câmpii, păşunând vârfurile ierburilor strălucitoare de rouă dimineţii. înaintea lor au mers păstorii umflând cimpoaie, în urma lor tinere, care întâmpinau cu păsările sosirea dimineţii. — A sosit dimineaţa o, draga mea! şi mâinile grele ale zilei s’au întins deasupra caselor îngrămădite; perdelele s’au tras de pe ferestre, uşile s’au deschis dându-se în lături şi s’au văzut feţe sbârcite şi ochi frecaţi. Mizeria s’a retras în fabrici şi înlăuntrul corpurilor lor locueşte moartea vecină cu viaţa. Pe trăsăturile lor posomorite a apărut umbra desnădejdii şi fricii; pare că fără voia lor sunt conduşi la o luptă groaznică şi distrugătoare, lată străzile sunt înghesuite de cei ambiţioşi, grăbiţi, şi golul s’a umplut de zăngănitul fierului, de huruitul roatelor şi de pufuitul aburului. Oraşul a devenit un câmp de luptă unde cel tare învinge pe cel slab şi cel bogat nedrept exploatează truda săracului mizerabil. * * * — Cât de frumoasă e viaţa aici, o, dragul meu! ea se aseamănă cu inima poetului plină de lumină şi de gingăşie. — Cât de crudă e viaţa aici, o draga mea 3 ea se aseamănă cu inima criminalului plină de păcate şi teamă. 1) Un bun cântăreţ arab, renumit In trecut. 293 / © BCU Cluj TRUP SFÂNT DE AUREL CHIRESCU Sângele mi-a ’ncremenit lângă ore şi flaut, Fără ca nimeni să-i fi cules apusul cuminte. Din nici un cântec nu cade legenda ’n care caut Urmele paşilor purtaţi pe ape sfinte. Frate lisus, frate Iisus! Te-am strigat de jos, te-am căutat de sus, Lovindu-mă de ’ritrebări ca de nişte ruine. Nu te-am aflat nici pe munte, nici pe cruce. Abia acum te găsesc în mine, Dar nu te mai pot duce. Am poposit lângă un ceas prea târziu Pentru curcubee şi jocuri cereşti. Mă ’mpart în oglinzi în care nu mă ştiu, Mă aplec peste minuni în care nu mai eşti. Rănile s’au vestejit în came ca nişte flori (Mărturie de sânge a grădinilor din amintire). Vor înflori la cântecul pasării din cenuşă, de trei ori Sau, poate, la viitoarea răstignire. Semnele din palme şi tălpi le păstrez Ca pe un testament al ţărânii din noi. Sunt troiţa ’n care chipul tău e un altoi Şi inima, un mugur din care-am să’nviez. 294 © BCU Cluj SPIRITUL HAIDUCILOR^ DE NIŢĂ MI HAI Cineva a riscat, nu de mult, afirmaţia că literatura noastră populară nu-i înfiorată de încordări epice, care să crească în apele lor figuri şi gesturi de viziune eroică. Totul s’ar reduce, după această părere, la un act de contemplaţie pasivă, sau la un joc de capricii psihologice, prin ale căror şubrede încheeturi curg accente de minoră articulaţie sufletească şi zvâcneşte — abia auzit — ritmul unei acţiuni obosite, nebărbâteşti şi totul se frânge, ca o aripă fulgerată, când încearcă să se răsucească mai voiniceşte, cu mai răscolitoare înverşunare în versul popular. Nimic mai greşit, mai fără temei. Gândiţi-vă la figura de soare şi vijelie a lui Făt-Frumos şi la calul lui de jar şi scântei, care scapără între pământ şi cer ca un paloş repezit în lumină. Mersul lor, săltat vizionar peste timp şi spaţiu, dudue răsturnător prin folclorul românesc ca un tunet aprins pe sub slavă. Paşii lor de aprig neastâmpăr calcă cu vuet adânc sufletul nostru din care sar aşchii de neîntâlnită poezie epică. Nici o altă literatură populară, nici Homer, acest neîntrecut poet al virtuţilor muşchiulare, nici Ossian, bardul asprimilor de cremene şi încruntare, nu s’au putut înălţa, în viziunile lor neajunse, până la grandoarea uluitoare a lui Făt-Frumos. Căci dacă toţi ceilalţi eroi epici — fie chiar şi semizei — sunt pândiţi de beteşuguri care-i răpun, Făt-Frumos e întotdeauna învingător, e nemuritor. El încetează de-a mai fi un erou divers, la dispoziţia capriciilor noastre literare, şi se plasează pe-un plan prea înalt, în lumea realităţilor cosmice, de unde nu se lasă uşor exploatat, oricât de dogoritoare ar fi flacăra artistică din noi. Ori îl luăm aşa cum l-a trăit imaginaţia populară, aşa cum vâjie — cu toată fiinţa lui de tinereţe şi văpae — pe sub ştreaşina cerului sau peste steii pământului, sau dacă nu, îl lăsăm lumii lui, unde uneori contemplaţia noastră tremurată pios şi româneşte, izbuteşte să-l îmbrăţişeze, cu freamăt şi fecundă răvăşire. Căci Făt-Frumos s’a cristalizat în spiritualitatea noastră, ca un diamant stelar, în simbolul de flăcări albe, încercănat de învolburări masiv împletite din sublim şi eroic. Şi un simbol, când a crescut organic din străfundurile unui neam, care-şi află întotdeauna sacre virtuţi infailibile în orientarea lui spirituală, înfrânge timpul şi ofensiva — cât de înverşunată — a vânturilor vrăjmaşe. Ba încă, sparge neguri şi deschide zări, pe a căror linie gâlgâe din plin iluminări înalte. Şi aici, din simbol stelar, Făt-Frumos devine un principiu dinamic» 295 © BCU Cluj de dimensiuni cosmice, care fecundează adânc viaţa poporului nostru. „Ale tale, dintru ale tale..." Căci rotunjit din aprinsă viziune populară, concentrând în sine, ca într’un nod spiritual, toate virtuţile înalte, le revarsă acum activ asupra românului. îndeosebi trei sunt virtuţile între care se sbate Făt-Frumos s dreptatea, bărbăţia şi credinţa, care însă nu le exclud pe celelalte, ci numai le domină. Aceste virtuţi nu-s întâmplătoare şi nici izolat realizate în viaţa lui Făt-Frumos, ci—i sunt organice, constitue axa neînfrântă a personalităţii lui morale. Apărate cu străşnicie şi afirmate cu paloş de arhanghel neînduplecat, au uneori în structura lor un accent prea aspru, care le alterează sensul pur creştin. Tremură în ele însă — tocmai din această cauză — o clocotitoare tensiune eroică, din care Făt-Frumos, nu odată, se înalţă în basmele noastre, ca un profet din Vechiul Testament, în mână cu biciul răzbunător al lui Iahve. Această atitudine a lui Făt-Frumos închide în sine, în ultima esenţă, întreaga dialectică a basmului românesc. Se ştie că basmele în general şi în special cele româneşti, actualizează încăerarea universală dintre principiul binelui şi al răului, cu înfrângerea finală şi definitivă a celui din urmă. In basmul nostru, Făt-Frumos e întruparea principiului bun şi’ ntotdeauna se luptă numai cu făpturi pocite şi spurcate, cu iasme negre şi bale de smei, întrupările înmiite ale principiului rău, care niciodată nu-i scapă nerăpuse. Dar el nu frânge oase şi nu varsă sânge decât în numele dreptăţii, al cărui aprig spadasin se recunoaşte întotdeauna. In numele acestei dreptăţi calcă vajnic celălalt tărâm şi-i cutremură aşezămintele aproape satanice. Dar niciodată această sabie a răzbunării nu se ridică împotriva semenilor lui decât într’un singur caz, care-i profund semnificativ. Iată-1 pe Făt-Frumos, travestit în ţigan, oropsit la o viaţă neagră de un împărat, cu a cărui fată se căsătorise. împărăţia socrului său e cotropită de un vecin puternic. împăratul pleacă împotriva vrăjmaşului, plângând că îşi ştia oştirea puţină şi slabă. Iese atunci Făt-Frumos din coliba lui şi neştiut de nimeni, înfrânge de trei ori, în gârlă de sânge, oastea vrăjmaşă. Şi aceasta în numele aceleiaşi dreptăţi, la care nu va renunţa niciodată, pentru afirmarea ei însă nu pe celălalt tărâm, sau pe plan metafizic, ci pe plan naţional. Este singura atitudine împotriva omului pe care şi-o îngădue Făt-Frumos 5 o atitudine însă defensivă şi pentru apărarea drepturilor unui neam, împotriva altui neam, care şi le depăşise pe ale sale. Şi aceasta este măduva istoriei noastre naţionale, care e necesar să fie cât mai viu actualizată. Să ne întrebăm acum. de unde această atitudine justiţiară a lui Făt-Frumos? Din ce adâncuri creşte răzbunarea lui şi sub freamătul cărui luceafăr îşi crestează destinul ? Vom răspunde altădată documentat acestor întrebări, cu atât mai mult, cu cât Făt-Frumos e o creaţie de culme a geniului românesc. Deocamdată să observăm că chipul lui de voevod legendar se împleteşte dintr’un fir biblic, nu prea gros, cu început tocmai în Vechiul Testament, asupra căruia să nu stăruim acum — şi din altul etnic, viguros şi fraged, care oglindeşte magistral în sine toate muchiile sufletului naţional. De aici îşi încheagă Făt-Frumos spiritualitatea lui românească şi totodată creştină. Paloşul lui fulgeră deasupra mormintelor străbune întru răzbunare istorică. E o banalitate astăzi — cu încrus-tări seculare în fiinţa noastră — că am purtat pe umeri o dramatică vitregie milenară. Ne-am dus viaţa de-abuşilea şi ne-am răcorit sufletul în răzbunări fulgerătoare, articulate crâncen, ca o respiraţie istorică, între un veac şi altul. Din necesitatea acestei repetate respiraţii a rotunjit imaginaţia populară braţul justiţiar al lui Făt-Frumos şi tot din această necesitate, ca nişte Feţi-Frumoşi în came şi oase, au răsărit la răspântii încâlcite şi înăbuşitoare, marii noştri iluminaţi naţionali, cari — ca Avram Iancu — au coborît din legendă şi s’au întors în ea. Gestul lor de crâncenă jertfă a fost totdeauna poruncit de-un destin pe care ei şi l-au trăit până la sacrificiu. Acest destin l-a doborît pe Mihai Viteazu pe câmpia Turdei, l-a răpus pe Tudor din Vladimiri, l-a frânt pe Horia pe roată. Căci dacă 296 © BCU Cluj Făt-Frumosul basmelor este întotdeauna un biruitor, cu nimb niciodată ştirbit, Feţi-Fru-moşii istoriei noastre au cucerit prestigiul unui simbol numai prin jertfa lor, nu şi prin biruinţă. Dar rămâne, între unul şi ceilalţi, comuniunea unor înalte valori morale. Răzbunarea lor este afirmată în numele unei dreptăţi naţionale şi este pornită sub zodia creştină. Odată Făt-Frumos trebue să scape o ţară de urgia unui balaur cu nouă capete. In dimineaţa acelei zile s’a sculat mai devreme „s’a spălat şi s’a rugat lui Dumnezeu mai îndelung, ca să-i ajute împotriva spurcăciunii". Iar la Călugăreni Mihai Viteazu a smuls sabia din mâna unui oştean şi a strigat, năpustindu-se în puhoiul otoman t „Cruce-ajutăl". Sunt două exemple din numeroase altele, în care fierb semnificaţii adânci pentru vremea noastră. Nu intuiţi aci răspunsul ce trebue dat celor cari vor să sape prăpastie între creştinism şi naţionalism ? Intre sabia şi crucea Banului Craiovean trebue căutat raportul dintre aceste două realităţi înfipte dincolo de rădăcina fiinţei noastre. Istoria raţiona-listă şi ateistă a trecut pe aici legată la ochi, dar lucrurile se cer astăzi strigate tare în urechile surde ale acestui veac tălăzuit de vânturi cumplite, pe creştetul căruia Făt-Frumos va trebui să-şi aprindă neîntârziat răzbunarea, sub flacăra căreia va tremura în lumină ţara. Sub steaua înaltă a aceluiaş Făt-Frumos a trăit românul unul din cele mai frumoase capitole ale istoriei sale. Este vorba de acel capitol de mândrie naţională al haiducilor, despre care totuşi istoricii noştri aproape nici nu pomenesc. însemnarea curentă a cuvântului haiduc, care-i de origină ungară (hajdu), este aceea de hoţ, tâlhar de codru. însemnarea lui istorică însă exclude acest caracter de imoralitate şi—i împrumută un altul de demnitate morală şi naţională. Căci haiducii sunt „aceia cari-au apucat calea codrului, luptând în contra tiraniei fanariote". Peste acest conţinut, în care gâlgâe un prestigiu istoric, cuvântul acesta are o sonoritate de masivă bărbăţie, în care s’aud paloşe izbite ’n plin şi muşchii tremurând a încăerare. E aici o muzicalitate epică, aproape onomatopeică, în care-i concentrată, cum spuneam, o respiraţie istorică de-un veac. Intr’adevăr, întregul veac al XVIII, cele două Principate române au îndurat domnia vampirică a Fanarului, care ca să împrospăteze mereu bunele sentimente ale înaltei Porţi, sugea cu lăcomie agonică sângele pământului acesta generos. Când românul şi-a simţit solul secat de măduvă şi genunchiul trosnind de asuprire, şi-a amintit de Făt Frumos şi ca acesta pe celălalt tărâm, a pornit el pe sub umbrele codrului, ca pe sub braţele de înaltă ocrotire ale unui părinte cosmic, devenind la rându-i, el însuşi un ocrotitor s Aceasta-i raţiunea istorică a haiduciei româneşti. Dar înainte de a-i deslâna caracterul moral şi naţional, să răscolim puţin epica de cremene a haiducilor. Cine şi-a interiorizat cu înţelegere organică zbătania eroică a baladelor noastre haiduceşti, pricepe uşor că figura de vijelie răsturnătoare a lui Făt-Frumos s’a articulat adânc în braţul mereu încordat al acestor asceţi naţionali şi mai pricepe câtă absurditate cuprinde afirmaţia de care vorbeam la început, că poezia noastră populară ar fi lipsită de un nerv bărbătesc al acţiunii. Să observăm dela început că toţi haiducii se bucură, ca şi Făt-Frumos, de frăţia şi înţelegerea ocrotitoare, nemărginită, a calului, acest simbol al devotamentului animal niciodată îngenunchiat, care fără să mai fie, ca’n basme, Galben-de-Soare, este un murg sau un roib aprig, care zbârnâe de neastâmpăr la apropierea neprietenă a poterii şi căruia stăpânul îşi încredinţează soarta: * ’ murgule, murguţul meu, datu-mi-te-a taică-tău ca să-mi fii de ajutor la nevoie şi la zor__ © BCU Cluj Âceasta se ilustrează din plin în Toma Alimoş, care atunci când mişelul Manea i-a vărsat măruntaele în pulbere, murgul lui, în care fierbea toată revolta stăpânului, s’a încordat uriaş „să arate la bătrâneţe ce-a plătit la tinereţe" 5 iar când moartea l-a doborît: d’ alelei, murguţule, - sapă-mi groapă din picior şi-mi aşterne f Anişor... Prietenia aceasta de piatră nesfărâmată, care are un sens de înaltă spiritualitate şi despre care am vorbit altădată, dă haiducilor grandoare legendară, fără să-i denatureze, ci exal-tându-le la dimensiuni maxime virtuţile eroice. Când Toma Alimoş, răscolit de răzbunare, şi-a strâns maţele din ţărână ca să-şi răcorească sufletul în sângele ucigaşului Manea, „murgul a zburat ca vântul, fără s’atingă pământul". Iar la căpătâiul lui: Murgul jalnic râncheza, Cu trei lacrimi (îl) stropea... Haiducul Corbea creşte, pe spinarea de coardă a roibului său, cât un arhanghel înverşunat. Ţinut 27 de ani în noaptea temniţii de Ştefan Vodă „să stea cu şerpoaicele", fără nicio vină, izbuteşte să scape chiar în ziua când trebuia să fie spânzurat, „să se logodească cu mireasa cea domnească". Sfătuită de el, mamă-sa îl scoate pe „roşu" din grajd şi-l poartă prin târg... Ştefan-Vodă de-l vedea Râvna ’n suflet (îi) intra . .. Trimite să ’ntrebe dacă-i roşu de vânzare, iar mama lui Corbea răspunde: îmi este de dăruială cui mi-o sta pe el călare. Dar pentrucă nimeni nu-1 putea încălica, a fost scos Corbea din temniţă, căruia i se rup lanţurile ca s’arate „umbletul roşului". întâi îl roagă pe Ştefan să zăvorască porţile şi să ’ntărească străjile dacă-i e teamă să nu fugă. Dar înfipt în coama roibului, a ocolit de două ori curtea cu înverşunare de vârtej, a smuls-o din mulţime pe mamă-sa şi s’a repezit peste zidurile cetăţii ca să plătească asupritorilor săi de 27 de ani. L-a tăiat în şapte bucăţi pe temnicer, a măcelărit cu sete pe boeri, prinşi la ospăţ domnesc, apoi a plecat „în ţara ungurească, acolo să haiducească". Epica haiducească nu e însă mai puţin grandioasă, ba dimpotrivă, atunci când lipseşte din ritmul ei tropotul calului. Dinamica umană se’ncordează acum uluitor, reliefând puternic, ca umbra muchiile unei viziuni plastice, virtuţile eroice de care vorbeam. Iată-1 pe Iorgu Iorgovan, Vâlcan în altă variantă. Urmărit de ieniceri şi trădat de Nedea, tovarăşul de haiducie, este legat de- o stâncă şi prăvălit în Dunăre. Apele s’au despicat şi s’a turburat unda deasupra lui. A visat atunci că ploaia-i udă marfa din caic, pe mamă-sa suspinând şi pe mândra lăcrămând. S’a deşteptat şi a văzut că: Dunărea se văita că nu-l ştie ospăta. S’a smuls atunci voiniceşte din fundul apei şi ’nnotâ la suprafaţă cu stânca pe umeri. Dar lespedea era apăsătoare, oţelul muşchilor începea să se frângă. Dintre sălciile ţărmului se repede însă ’n valuri mândra lui Iorgovan, taie nodurile frânghiilor şi-l slo-bozeşte. Acest extraordinar trunchiu de epopee românească e ’ntregit apoi de răzbunarea năpraznică a Iorgovanului. începe goana duşmanilor. Ascuns sub haină de călugăr, prinde pe ieniceri într’un han şi—i junghie — 50, câţi erau — până la unul, iar pe Nedea il fărâmă în 50 de bucăţi, ca să fie împărtăşanie pentru tot atâţia corbi. 298 © BCU Cluj Şi aşa dudue prin poezia noastră populară — în pădurea noastră de balade — geniul neistovit al lui Făt-Frumos. Piscul epicei haiduceşti e împodobit însă, ca un creştet potopit de doi luceferi, de valoarea ei naţională şi morală. Spuneam că haiducia constitue în istoria noastră un capitol de mândrie naţională şi să adăogăm că este o energică afirmare a conştiinţei naţionale. Nu este vorba de acea conştiinţă care implică toate subtilităţile naţionale, care adesea pulverizează revolta şi frânge braţul marilor gesturi. Ci e vorba de conştiinţa naţională organică, în luminişul căreia sângele-ţi porunceşte fără deliberare şi pumnul ţi se ’ncleştează pe armă fără comandă. Este un act de iluminat în care vorbesc mormintele strămoşilor tăi, care-ţi cer să le aperi crucile şi bulgării. Această răcoare se înalţă din aproape toate baladele haiduceşti, unde flacăra naţională se ’mpleteşte cu o conştiinţă creştină mereu trează. Este adevărat însă că nu vom întâlni virtuţile creştine neturburate, realizate pe plan pur spiritual, ci numai întrucât nu împiedică durda să bată ’n „hoţi şi venetici", căzuţi pe pământul ţării ca un stol de lăcuste lihnite. Dacă această atitudine numai pe jumătate creştină a haiducilor nu poate rezista unei analize dogmatice, din punct de vedere naţional a fost o necesitate, care — trebue s’o spunem — încă e actuală. A fost o atitudine spontană de conservare naţională, care-şi impuse o riguroasă demnitate morală pe care câţi o mai pricep astăzi? Veacul haiducilor constitue în acest sens o şcoală de moralizare publică şi de prestigiu românesc, atât de necesare în vremea noastră, căci fanarioţii veacului XVIII au fost doar înlocuiţi, metodele asupririi modernizate şi mult mai perfid organizate. înţeleg acum de ce> nu de mult, un bun român şi vajnic creştin îmi spunea că el nu s’ar înscrie decât în „partidul" unui căpitan de haiduci, care l-ar chema în codru. Haiducia are aşa dar o justificare istorică asupra căreia ar trebui să se stăruiască mai mult. Căci iată cât de epicureic sună un cântec fanariot al timpului: Haideţi fraţi să trăim bine, să trăim tot pentru noi, că iată vremea ne vine cea ’ncărcată de nevoi! Acest chiot, ca un iureş de pradă pornit pe şesurile dunărene, a împânzit codrul de revoltă românească« M verde ird agUd Geme codrul de haiduci... : Aceşti tribuni ai indignării populare nu au nimic comun cu sadismul bandiţilor ordinari şi se deosebesc fundamental de piraţii antichităţii. Ei nu omoară pentru bani, ci dintr’o răzbunare a pământului străbun. Nu lovesc în fraţii de sânge, ci’n străini şi’n ciocoi, în înstrăinaţi. Iată de pildă balada Costea, care când era mic a slujit la un ciocoi: Dară plată ce-mi lua ... ? Mi-l bătea de-l omora. Odată flăcău, el în codru a intrat. Dar: Nu făcea strămbătate ci făcea numai dreptate. Să mărturisim că această morală haiducească este de-adreptul uluitoare. Costea a fugit în codru ca să scape de sub pleasna ciocoiască şi se găseşte aici solidar cu toţi necăjiţii ţării şi-şi simte sângele biciuit de sentimentul de integrală justiţie al lui Făt-Frumos: Pe ciocoi îi omora Pe săraci li miluia. 299. © BCU Cluj Iar haiducul Codreanu jură că „în ţară cât a hoţit.. . sărac n’a omorît, da bogat dacă ’ntâlnea, frumos mi-1 buzdugănea". In altă parte o baladă închee aşa: Frunză verde matostat Dela săraci n’am luat. Pe creştini i-am miluit Fetiţe-am căsătorit! In graiul popular, creştin e tot una cu român, către care se revărsa milostenia haiducească. Acest sentiment de părinte, din care creşte zestrea fetelor sărace, scoasă din punga veneticilor, e sporit în următoarele stihuri: Venetici mi-am spăimântat, Averile le-am luat Şi le-am dat la cei săraci Să-şi cumpere boi şi vaci... Geniul justiţiar al lui Făt-Frumos e astfel o permanenţă multiplicată cu fiecare haiduc, care fără să-şi cunoască dascălul întru spiritualitate, îi rămâne totuşi un frenetic discipol. Ba încă îi umanizează atât personalitatea şi o pune exclusiv în slujba pământului şi-a dreptăţii naţionale, pe care aceşti „feciori ai codrului" o vor cât mai mult creştină, încât licărul unui luceafăr sacru bate’n creştetul lor şi ţi—i arătă ca pe nişte haiduci ai lui Dumnezeu, al căror simbol l-am vrea cât mai viu tremurat pe fruntea veacului nostru. 41 I I © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE PASCAL VĂZUT DE J. CHEVALIER încercările, din ce în ce mai dese, de a defini cu suficientă precizie spiritualitatea unei naţiuni sânt sortite să îndure blestemul unor foarte ingrate dificultăţi.' Dificultăţile zac la obârşie. însuşi conceptul de spiritualitate pluteşte în vagul abstracţiunii, fiindcă nu are încă un punct de sprijin concret şi bine fixat pe coordonatele gândirii noastre Cine se strădueşte j să prindă în linii răspicate peisagiul lăuntric al unei j colectivităţi etnice, înjghebate pe datele aceloraşi | realităţi vitale şi istorice, recurge în chip firesc la j generalizări. Şi orice generalizare presupune o vizi! une unitară care se durează pe intuirea esenţialităţif. Această viziune, pentru a nu-şi trăda rostul originar, trebue să depăşească haosul aparenţelor contradictorii. De aceea amănuntul e lăsat la o parte cu întreaga îndrăzneală cuvenită şi îndărătul oricărei manifestări culturale sau sociale se caută exclusiv elementele generatoare cari nu viciază structura organică a marei categorii unitare. Fazele acestui proces de purificare, oarecum inductivă, se aseamănă aidoma cu acelea pe care le-a străbătut mintea omenească până să ajungă la zămislirea noţiunilor t lestul atributelor individuale a fost asvârlit peste bord spre a putea raţiunea să planeze nestfngherită în văzduhul abstractului universal. De aici o serie, de Jmprecizluni care intră In chiar firea lucrurilor. Spiritualitatea, din clipa când vrei s’o cobori din bolta conceptelor pe pământul realităţilor, se pretează la cele mai incerte aproximaţii. Izbindu-se de frontul stâncos al paradoxurilor concrete şi mânată de instinctul năvalnic al salvării, ea apelează la compromisuri şi la formulări hibride. Să nu vă miraţi, aşa dar, dacă în toate studiile de sinteză In care se ţ urmăreşte lămurirea specificului naţional al unui popor, veţi întâlni raţionamente şubrede şi stridente contradicţii logice. Cartea recentă a lui Paul Gaultier i L’ăme frangaise ne oferă o bine nimerită dovadă. Scrisă, de altfel, într’un ton care păcătueşte printr’o stăruitoare absenţă a obiectivităţii şi care merge până acolo încât cele mai vizibile insuficienţe structurale sânt metamorfozate în calităţi subtil evoluate, graţie unor demonstraţii cu temelia In nisip şi cu vârfurile aiurea, cartea lui Gaultier izbuteşte să desvălue cititorului, indirect dar sugestiv, întreagă greutatea problemei. Sufletul francez a fost şi este socotit robul atotputernicei zeiţe: Raţiunea. Raţiune însemnează primatul sobrietăţii, gustul măsurii şi al echilibrului. Cele mai monumentale fapte ale istoriei franceze însă vin să zădărnicească valabilitatea convingerii curente căreia şi Gaultier îi acordă locul de frunte. Revoluţia dela l89 ca şi epoca de titanic imperialism a lui Napoleon au fost, în fond, nişte copleşitoare declanşări de iureş iraţional. Imperialismul napoleonian întrupează expresia unei neînfrânte dorinţe de absolut, un elan al voinţei de putere cu rădăcinile nutrite în noaptea subterană a iraţionalităţii. Spre a se înfrunta aceste, pare-se, de netrecut piedici, s’a născocit o soluţie bastardă : Revoluţia şi Napoleon sânt două imnuri închinate Raţiunii j ceeace s’a săvârşit s’a săvârşit exclusiv în numele şi în folosul ei. Pe cât de ispititoare In aparenţă pe atât de găunoasă pe dinlăuntru, această soluţie este o vădită probă de falsificare a realului In avantajul teoretizării arbitrare. Nu numai fenomenele colective, ci şi personalităţile înzestrate cu inepuizabile virtuţi creatoare, îngreunează linia caracterizărilor unificatoare. Pascal, unul din cele mai deconcertante genii pe care le-a produs omenirea, desorientează aproape complet pe cercetătorul dornic de delimitări exclusiv lapidare şi rigide. Experienţele, trăirile şi frământările lui interioare, care alunecă dintr’o extremă în alta pe calea chinului transfigurator, pun In vie lumină un suflet omenesc aşa cum este el, într’o cumplită nuditate. Cugetătorul sau simplul cititor, împins de vrerea de-a cunoaşte substraturile gândirii sale, rămâne uluit şi neputincios ca în faţa unui act măreţ al naturii, cu atât mai măreţ cu cât se refuză mai dârz înţelegerii noţionale. Cele 220 de pagini ale lui Jacques Chevalier despre 3°i © BCU Cluj Pascal sunt frumos şi limpede scrise. Le parcurgi cu multă dragoste şi plăcere spirituală. Jacques Chevalier şi-a scris cartea sub presiunea unei permanente emoţii admirative. De aceea fraza lui are modulaţii bogate şi este minunat rodită de belşugul rezonanţelor lirice. Preocupările de documentare ştiinţifică şi bibliografică sânt deadreptul omise sau dacă nu, coborite In planuri secundare. Partea critică, şi aici rezidă pura frumuseţe a volumului lui Chevalier, absentează cu desăvârşire. Am impresia că despre Pascal misticul, nu poţi scrie decât In două feluri ■ ori făcându-i o imnică apologie ori detestându-1 radical. Opera lui Blaise Pascal este opera unui suflet în care s’au strâns cele mai fecunde seve ale umanităţii. Om al esenţelor, ce trăeşte In fiecare din noi cu egală intensitate şi îndurerată ardoare, om al suferinţelor şi al sbuciumului mistuitor de viaţă, Pascal realizează în spiritul său ceeace aş numi universalitatea concretă. Cunoscându-se pe el însuşi, Pascal cunoaşte lumea. Aplecat asupra abisurilor din fiinţa lui In-necate în veşnică întunecime, Pascal stătea in faţa nedeslegatelor taine cosmice. Pascal şi-a ajuns sieşi pentru a-şi îngădui tragica desfătare a contemplării Universului. Aşa se explică de ce a urît el eul cu neistovită tărie, iubindu-1 în acelaş timp ca pe singurul bun al lumii pământeşti. Rostul eului este să te îndrepte către izvoarele vieţii, către slava infinită a Dumne-zeirii. în descifrarea liniilor principale din concepţia pascaliană, Chevalier pleacă dela un punct comun, răspânditor de nemărginită lumină. Anume i credinţa manifestată de timpuriu că raţiunea este doar o facultate accesorie şi nu una de însemnătate primordială. Păcat că nu se insistă mai îndelungat asupra acestei afirmaţiuni care se bucură de prestigiul temeinic al unei premise hotărttoare. In bună măsură actualitatea incontestabilă a lui Pascal aici Îşi are sursa. După o tropicală eflorescenţă a teoriilor ştiinţifice din veacul al XlX-lea, integrate toate în spiritul ei sec şi modificator, raţiunea a avut de Indurat In ultimele decenii o aspră umilire. Descurajaţi de generoasele făgăduiri ale pozitivismului, gânditorii secolului nostru au băgat de seamă că leacul izbăvirii şi cheia marilor deslegări ale tainelor e cu neputinţă de găsit în raţiune. în chip firesc omenirea s’a răs-bunat, răscumpărându-şi cu destulă dobândă desamă-girile. S’a ivit astfel curentul acesta antiintelectualist care încă mai creşte, ca o plăsmuire de basm, sub ochii şi in perspectiva minţii noastre. Antiintelectualismul are o pronunţată nuanţă vitalistă. Descinzând direct din Nietzsche şi din Schopenhauer, el se sprijină astăzi pe concepţia vastă a neoromanticului Ludwig Klages şi pe intuiţionismul lui Bergson. Pascal conslitue un izvor comun al tuturora. Faptul acesta se cere subliniat cu o accentuată insistenţă deoarece in nici un alt creer luciditatea ştiinţifică nu s’a Împletit aşa de strâns şi de indisolubil cu imensele elanuri mistice ca la Pascal. Ştiinţa şi religia s’au înfrăţit pe viu ca două tulpini crescute din aceiaşi obârşie. Omul cartezian e o ficţiune, o făptură izolată In mijlocul unui cosmos vrăjmaş. De asemenea omul kantiani existenţă subjugată unor imperative riguroase, în schimb însă fără nici o legătură de sânge cu lumea înconjurătoare. într’un mod cu totul altul vede Pascal omul. Spre a-i înfăţişa lămurit viziunea metafizică, e bine să determinăm etapele de purificare ale gândirii lui. întâiul urcuş cu nebănuite coaste primejdioase a fost ceeace Chevalier numeşte — descoperirea naturii. Suntem în preajma lui 1640, epoca de surprinzătoare succese a adolescenţei. La 16 ani Pascal alcătueşte un vestit Essai pour Ies coniques, despre care Descartes, acum pe cea mai Înaltă creastă a gloriei, avea vorbe de adâncă laudă. Maturitatea de cugetare cât şi savanta Invertebrare a raţionamentelor, la o vârstă când deobicei nici copilăria nu şi-a lichidat naivităţile, au impresionat şi impresionează pe toţi aceia care cunosc mai de aproape ramura matematicei. întreg Pascal se găseşte aici, evident In germene. Principiile universale sânt scoase nu din enunţări abstracte ci din constatări singulare. Complexitatea este concepută ca rezultând din devenirea sau modificarea unei figuri simple „...toutes choses s’dclairent et s’expliquent lorsqu’au lieu de Ies considdrer simplement telles qu’elles nous apparaissent, on discerne derrihre Ies apparences Ies choses qu’elles signifient, et dans Ies choses elles-mems Ies signes ou Ies figures d’un ordre supdrieur, visible seulement a l’esprit qui confere leur sens vdritable“. Cu alte cuvinte, dacă mutăm problema Intr’o regiune curat filosofică, diversitatea variată a formelor exterioare derivă şi se explică prin unitatea planului transcendent. In natură domneşte o impecabilă înlănţuire a lucrurilor. Orice obiect aşezat la locul lui real nu poate fi Înţeles decât privit prin unghiul marii orânduiri superioare, păstrându-şi insă perfecta integritate individuală. Cu prilejul celebrei experienţe asupra vidului, Pascal cucereşte noui adevăruri care vor desăvârşi constatările anterioare. Pus înaintea unor fenomene obiective, care frângeau îngustimea tiparelor logice curente, el trage concluzia că cea mai înaltă menire a raţiunii este aceea de a-şi mărturisi slăbiciunea. Apoi, îngemănând pătrunderea intuitivă cu verificarea empirică, Pascal enunţă cu glas profetic principiul relativităţii universale a lumii fizice, care 11 duce la postularea, deocamdată, a unui absolut unde extremităţile se unesc şi paradoxurile Îşi potolesc furia, Dumnezeu. . Studiile ştiinţifice au fixat metoda. Sborurile imaginaţiei să fie mereu controlate de rezultatul cercetării pozitive. 3012 © BCU Cluj Spre alte zări, acestea mai chinuitoare prin obscuritatea lor neţărmurită, se orientează acum gândirea lui Pascal. Spre zările sufletului omenesc. începe al doilea moment de purificare şi de suferinţe. Dacă în descoperirea naturii observaţia peisagiului exterior deţinea rolul principal, de astădată precumpăneşte introspecţia-, fiecare notaţie e rodul unei sondări in străfundurile eului; fiecare gând e rupt din propria viaţă. Pascal intră sub cerul demiurgic al creştinismului. Unicul efort al sufletului său, mereu încordat la paroxism, este să se facă vrednic de graţia divină, să se perfecţioneze adică. In ziua mohorîtă a lui 23 Noembrie 1654 el işi aserveşte existenţa lui Dumnezeu. Cunoaşterea adevărului sădeşte In spirit trufia. Singură, ea işi anihilează deci valabilitatea. De aici necesitatea intervenţiei unui principiu de echilibrare oarecum ontologică. Adevărul, smuls din orânduirea eternă a ţelurilor dumnezeeşti, devine o forţă distructivă. El trebue să-şi împletească sensul cu acela al milei şi al credinţei. Pascal creştinul mai are de străbătut încă printr’un miez de flacără. Pare-se cucerirea linişte! finale, acea Împăcare a revoltelor devorante cu destinul, nu ţi-o poţi apropia de suflet decât prin imense riscuri spirituale. O desolare densă şi apăsătoare ca o boală atavică, invălue fiinţa gânditorului ce se bănuia definitiv abandonat credinţei. Trupul şi-l simte întotdeauna torturat de dureri sălbatice. Doar o scăpare se mai întrezăreşte, moartea. Pascal se aruncă în valurile vieţii uşoare cu o nestăvilită sete de fericire, îşi uită jurămintele, îşi lapădă ascetica armură a misticismului şi trăeşte doi ani de robuste desfătări. Sânt anii de consumare a păcatului teluric, de împărtăşire a voluptăţilor oprite şi a freneziilor dionisice. Cel de pe urmă tribut faţă de chemările ispitei şi ale cărnii a fost plătit. Reîntoarcerea n’a întârziat prea mult. Şi învăţămintele recoltate sânt nespus de preţioase. Pascal îşi aduce jalea sfâşietoare a pocăinţei la locul jurămintelor făcute înaintea altarului ceresc. Convingerile religioase i s’au călit In cele mai aspre focuri, însuşindu-şi o indestructibilă tărie. E ultima lui convertire. După această experienţă directă cu lumea plăcerilor efemere, Pascal cunoaşte omul în complexitatea-i infinită. Mizeria condiţiei existenţiale umane o ştie din plin. Măreţia ei slăvită o va vedea prin descoperirea cea supremă a lui Dumnezeu. „Pascal a fait un pas immense dans la voie qui m£ne â la dăcouverte de la verite. II a compris, il a vu que notre premier interât et notre premier devoir est de nous dclaircir sur notre nature et sur notre văritable fin; il a compris, il a vu quel’homme est â lui-mâme le plus prodigieux objet de la nature, le plus plein de contradiction semblable â dieu, sem-blable aux bâtes, capable de peu et de beaucoup, la plus excellente des crăatures mais visiblement tombă de sa place, roşeau pensant, gloire et rdbut de l’univers, grand et misdrable. dăchiră par des instincts contraires, tout ensemble indigne de dieu et capable de dieu“. (p. 95). Omul este o vietate decăzută deoarece a spart ) armonia începutului. De aceea scopul vieţii lui e să se răscumpere, să se salveze. Calea de urmat ? Cultivarea milei şi a bunătăţii, care întemeiate pe adevăr numai ele reuşesc să te înalţe, In regiunile din veşnicie neprihănite ale transcendentului divin. Nostalgia fericirii paradisiace dinamizează inimile noastre. Ceeace dovedeşte că noi nu suntem simple automate în univers. Marele dar al omului este gândirea (nu raţiunea). Aşa s’a născut acea carte căruia Jacques Chevalier îi oferă calificativul de cea mai frumoasă proză franceză , Pensees, fragmentară în forma exterioară însă de-o inegalabilă unitate lăuntrică. Pascal a suit ultima treaptă a misticismului religios din disperarea resimţită in faţa structurii paradoxale a sufletului omenesc* „Toutes Ies contrarietes qui semblaient le plus m’fe-loigner de la connaissance de la religion, est ce qui m’a plus tot conduit â la vdritable". Lipsit de credinţa In absolutul dumnezeesc, omul e hărţuit până la anihilare de contradicţii şi de diabolica anarhie a libertăţii. Logica, aşa cum se aplică în deobşte datelor obiective, nu istoveşte substanţa realităţii. Numeroase lucruri incomprehensibile, deci nejustificate în noima lor adâncă de articulaţiile raţiunii, stăpânesc un conţinut real viu şi evident. Realitatea are virtuţi ascunse care sparg tiparele logicei întocmai precum un sâmbure îngropat în pământ îşi crapă învelişul spre a-şi desfăşura latenţele vitale- Ceeace-i absurd pentru capacitatea înţelegerii noastre nu-i absurd în sine. Jacques Chevalier expune cu o remarcabilă limpezime şi simplitate subtilele demonstraţii ale lui Pascal. Suspendată deasupra nesfârşitului hău căscat între cele două infinite, fiinţa omenească este neant In raport cu absolutul şi tot în răport cu neantul. Iată situaţia noastră adevărată. Spaima distrugătoare ar trebui să ne cuprindă ca o vâlvătaie apocaliptică dacă inima noastră nu şi-ar afla suportul în Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu impune despărţirea de eu, după ce eul şi-a demascat pericolele ce ne pândesc dacă zăbovim neîngăduit de mult în imperiul său rece. Această despărţire are ceva din tristeţea inefabilă a plecărilor spre tărâmuri plutitoare sau a pribegiilor siderale. Pascal a ajuns să se urască. O ură ţâşnită desigur dintr’o barbară dragoste spulberată. Acum Pascal iubeşte numai pe Dumnezeu, i se devotează lui şl suferă bucuriile renunţării din pricina lui. Bucuriile renunţării s’au preschimbat în bucurii absolute, trăite la altitudinea aurorilor divine. SEPTIMIU BUCUR 3°3 © BCU Cluj JUBRAN KHALIL JUBRAN Am publicat In „Gândirea” două traduceri din poezia arabă a lui Jubran Khalil Jubran. Când zici arab, imediat îţi inchipueşti un om cu turban, negru la faţă, cu ochii scânteietori, Înfăşurat lntr’un cearşaf, cu o puşcă la umăr, o sabie la şold, şi un pumnal la brâu, desculţ, mergând In oceanul deşertului pe o cămilă, balansându-se ca In leagăn. Jubran Khalil Jubran este arab, din acel Liban care a fost izvorul de inspiraţie al lui Solomon. S’a născut In Bşarri, la umbra cedrilor, simbolul veşniciei, In anul 1883. Jubran e creştin de rit maronit (maroniţii, foşti monofiziţi, astăzi sunt uniţi cu Papa dela Roma). Concepţia lui religioasă e particulară şi personală, el zice că toate religiile au la bază aceleaşi principii. ‘ Climatul pe care Dumnezeu l-a dat Sirienilor e un parfum de iasomie şi aceasta drept mângâiere pentru sărăcia pământului lor. In loc de petrol le-a dat sânge nobil,- In loc de fier şi în loc de aur un caracter bun ca aurul. In această atmosferă de cedri şi stele, de senin şi ceaţă, care e suflarea zeiţelor din pajişti, Jubran a trăit până la vârsta de doisprezece ani. Şi dacă e pesimist la începutul vieţii, revoluţionar apoi, şi pe urmă un luptător optimist, nu e de mirare, când sufletul ţării lui seamănă cu o doină plină de tristeţe, care mai Întotdeauna se închee cu un strigăt de veselie. Jubran e ca noaptea, începe cu Intunerecul şi se termină cu aurora. La vârsta de 12 ani a părăsit leagănul frumuseţii, ţara visurilor, a filosofiei şi a poeziei, pentru ţara materialiştilor, a fabricilor şi â ringului de box, America. Această ramură de liliac a trăit câţiva ani In Statele-Unite, maidanul libertăţii. S’a întors apoi la Beirut capitala Libanului, şi â intrat la şcoală pentru a studia limba maternă, limba lui Allah, cum cred unii, limba arabă. Până atunci, Jubran a fost ca lăstunul nou născut care încearcă sborul vulturului, se îndepărtează puţin şi pe urmă vine iarăşi la cuib, la mama lui, care este izvorul puterii. In 1903 pleacă din nou In America, pentru cinci ani, cea mai mare parte din acest timp petrecând-o la Boston. Acolo sunt mulţi Sirieni. In acest interval a scris majoritatea operelor sale. In 1908 11 găsim la Paris pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de pictură simbolică, după care vizitează capitalele Europei şi mai ales expoziţiile de artă. In 1912 s’a stabilit In New-York pentru totdeauna. A colaborat la „Al-Saeh" („Turistul”) cea mai măre revistă literară arabă din America. Jubran a creat un curent nou in literatura arabă. Arabii de altfel, sunt poeţi din natură şi există triburi In deşert, care vorbesc numai In poezie şi este o mare ruşine pentru o familie când i se naşte un copil şi ajunge la 11—12 ani fără să vorbească In versuri şi fără să ştie ce e rima şl ritmul. In trecutul vieţii arabe poetul avea o mare trecere, era reprezentantul tribului j fiecare trib îşi avea poetul lui, care era ceeace în timpul nostru este avocatul. Poezia arabă e mai mult eroică. Jubran Khalil Jubran e cu totul altfel, e liric. Spune cineva i „S’a apropiat Jubran de Occident şi are pe buzele lui zâmbetul frumuseţii Orientului j poartă un dar preţios In pieptul lui ca să-l dăruiască Occidentului. A venit, ca şi Iisus, cu o inimă plină de iubire”. Prisma prin care vede el e cu totul alta. Jubran e artist, e pictor şi poet. întâi îşi pictează gândurile In mod simbolic, apoi le scrie. Urăşte rima şi ritmul. A scris poezie In proză. Poeziile lui ritmate sunt puţine t cea mai Însemnată e un dialog Intre un bătrân filosof pesimist şi un tânăr optimist. A scris In limba arabă şi în limba engleză. Cărţile lui englezeşti sunt traduse In arabă de Antonios Başir, bun teolog, literat distins şi fruntaş al Bisericii ortodoxe. Trăeşte în America şi de curând s’a ales mitropolit In Statele-Unite. Jubran e umanist, un bun credincios, un mistic şi un moralist desăvârşit. Dacă vreţi să ştiţi ce e Jubran, Inchipuiţi-vă un Lamartine care ar fi gustat din dulceaţa inspiraţiei Libanului, un Alfred de Musset in sensibilitatea şi In iubirea lui, un Eminescu In gândirea şi In suferinţa lui sufletească. Jubran a trăit viaţa în căutarea cuvântului, a sburat cu gândul, absorbit cu trupul In slujba sufletului. A fost ca filosoful Diogene în căutarea adevărului şl ca Socrate în faţa paharului de otravă. Luceafărul acesta al Libanului, pictor, poet şi filosof, e considerat In ultimul timp ca profet. S’a stins In vara anului 1932, In Statele-Unite, sub operaţie, şi a fost Înmormântat In Liban, leagănul lui, Înconjurat de pomi şi flori, aşa cum a şi fost in viaţă, parfum, pom şi floare. EMIL MURACADE 3°4 © BCU Cluj CÂTEVA ÎNSEMNĂRI ASUPRA NEOSCOLASTICEI ITALIENE In 1934, Revista de filosofie neo-scolastică, organ al Universităţii catolice din Milano, a împlinit douăzeci şi cinci de ani de existenţă •, In acelaş an, In Septembrie, la congresul naţional de filosofie din Padova, grupul comunicărilor neo-tomiste s’a pre-zintat cu o amploare deosebită, asigurându-şi aproape locul dintâiu In cuprinsul discuţiilor. Ni se pare interesant să semnalăm această mişcare nouă a gândirii italiene deoarece câmpul filosofiei părea ocupat până acum numai de idealismul lui Croce şi Gentile. Neo-tomismul încearcă înlocuirea acestui idealism grupând laolaltă, fără nicio deosebire, pe ambii gânditori citaţi 5 unele puncte cari separă astfel hotărlt gândirea lor estetică, spre pildă, nu mai interesează In acest caz, deoarece idealismul atât al unuia cât şi al celuilalt reprezintă o gândire identică Împotriva căreia se afirmă neo-tomismul. Răsfoind ultimele numere ale revistei Universităţii dfn Milano cât şi cercetând unele din studiile recent publicate de promotorii mişcării catolice, vom întâlni— şi aci este punctul preţios care trebue pus In lumină — o reluare a tomismului pe baze înnoite şi cu perspective de largă înţelegere ; astfel, mişcarea neo-tomiştilor italieni se încadrează, pe această cale, In ritmul gândirii filosofice contimporane. Iată de ce ni se pare util să ne referim mai întâi la o comunicare făcută In congresul dela Padova, de către Franceşco Oigiati, profesor de istoria filosofiei moderne la Uni-versitâ catolica del Sacro Cuore şi autor al mai multor studii cari ilustrează metoda afirmată In acea comunicare. Vorbind Intr’adevăr despre Filosofie, istorie a filosofiei, istorie, autorul constată dela început că apare azi tot mai clară orientarea spre realism ; şi, ca o consecinţă a acestei părăsiri treptate a tezelor idealiste, se pun acum din nou şi pe baze deosebite, problema istoriei şi aceea a istoriei filosofiei. Oigiati se referă prin aceasta evident la metoda crociană, căci In cunoscutul volum Teoria e storia deîla~storiografia, ca şi In diverse studii şi articole, Croce identifica istoria cu filosofia. Această teză idealistă nu putea permite însă decât o foarte unilaterală metodă In istoria filosofiei, In istorie In genere. Referindu-se, spre pildă, la studiile lui Croce asupra lui Hegel şi Vico, Oigiati observă că ele sunt de fapt o interpretare voit idealistă a gândirii celor doi filosofi ; mai ales studiul asupra lui Hegel înseamnă o valorificare numai a acelor teze cari concordă cu liniile gândirii crociene. Comunicarea lui Oigiati — şi ne-am putea referi, pentru o expunere a metodei istorice din punctul de vedere neo-tomist şi la articolul lui Umberto Padovani, Sul con-cetto di obbiettivită della storia, In Rivista di filosofia neo-scolastica, supplemento al volume 27, Luglio 1935 p. 93 — înfăţişează metoda neo-scolasticei, şi trebue să subliniem dela început că este acesta desigur faptul care asigură nouii mişcări obiectivitatea deplină a cercetărilor şi astfel seriozitatea desăvârşită j căci Intr’adevăr, deşi ar putea să apară ca o gândire In afara epocii sau ca o încercare de revenire asupra curgerii timpului, totuşi, graţie metodei adoptate şi enunţate de Oigiati, neo-tomismul îşi asigură valoarea. Deosebind două momente In procesul de cunoaştere al unui gânditor, Oigiati vorbeşte mai întâi de nevoia de a prinde ceeace constitue l’anima vivi-ficatrice sau unitatea cuprinzătoare a tuturor liniilor gândirii lui; această unitate prinsă, ea ar fi echivalentă cu adevărata Înţelegere a sistemului) dar prinderea unităţii Însăşi nu este posibilă fără o iniţială simpatie spirituală sau voinţă de Înţelegere. Acestui punct, care va realiza cunoaşterea esenţei unei gândiri, trebue să-i urmeze o cercetare valo-rificatorie sau o căutare a ceea ce tot Oigiati numeşte l’anima di verită, a gândirii expuse şi însăşi această valorificare trebue să fie condusă In spiritul înţelegerii istorice. Iată dece nici acest al doilea punct nu poate însemna judecarea parţială sau subiectivă, ci cercetarea adevărului pe care, încadrat Intr’un timp anumit, un sistem oarecare l-a putut lăsa, ca un bun câştig, speculaţiei filosofice ulterioare. La rândul ei, istoria sistemelor va trebui să urmeze aceeaşi metodă 5 iar trecând la studiul istoriei, la studiul el filosofic, negând teza ce susţine că realismul metafizicei tomiste este contrar privirii istorice, Oigiati arată că o justă înţelegere a acestui realism nu înseamnă afirmare a staticului şi pasivului, ci ajunge la vederea acelui dinamism continuu ce presupune vederea istorică. Astfel şi In cunoaşterea faptelor trecute ale umanităţii, vor exista necesar cele două etape ale cunoaşterii unei epoci şi a prinderii valorii ei de adevăr In cuprinsul întregului evoluţiei istorice. Negând aşadar tezele idealiste ale identităţii filosofiei cu istoria, a gândirii cu realitatea, Oigiati ajunge la această frumoasă enunţare de principii, care li permite construirea unor volume de cercetări de un deosebit interes. Acestea dovedesc Intr’adevăr spiritul modern al noului curent italian şi asigură mişcării neo-tomiste Încrederea celor cari sunt in afara doctrinei ei. Recent au apărut două asemenea studii. Unul este al lui Oigiati Însuşi asupra lui Des-cartes (Franceşco Oigiati, Cartesio, Milano, societâ editrlce „Vita e pensiero“ 1934), celălalt al lui Umberto Padovani, profesor de istoria religiunilor, asupra lui Schopenhauer (Arturo Schopenhauer, ibid, id. 1934) Semnalăm de asemenea un volum alcătuit cu colaborarea principalilor profesori ai Facultăţii de filosofie şi constituind o serie de studii consacrate toate lui Spinoza cu prilejul celui de-al treilea centenar al naşterii sale. Studiile citate sunt aşadar asupra unor gânditori ce aparţin unor epoci şi ambianţe 305 © BCU Cluj deosebite ţ in ele Întâlnim insă aceeaşi metodă de Înţelegere obiectivă, acelaş efort de realizare a studiului ştiinţific. Astfel, volumul lui Olgiati alcătueşte numai prima parte a operei concepute pe planul mai larg de două volume ; cel apărut până acum este o cercetare erudită spre Înţelegerea omului şi timpului. Olgiati înfăţişează multiplele interpretări ce s’au dat operei carteziene, grupându-le In trei categorii şi vorbind astfel de aceia cari au văzut In Descartes mai ales pe omul religios şi pe susţinătorul catolicismului -, despre aceia cari l-au valorificat In primul rând ca savant; In sfârşit despre aceia cari au văzut in el numai pe filosoful modern. Arătând parţialitatea tuturor acestor interpretări — căci ele au fost făcute, rând pe rând, numai din perspectiva limitată a unei anumite faţete a gândirii carteziene — Olgiati ajunge la un concept ce deschide putinţa unei Înţelegeri cuprinzătoare, a prinderii a ceea ce el numea unitatea sau sufletul unei gândiri. El apreciază cartezianismul drept un fenomenism raţionalist şi lămureşte din perspectiva acestui concept toate tezele carteziene ; şi ajunge pe această cale şi la înţelegerea faptului că o aceeaşi gândire a permis trei categorii mari de interpretări deosebite. Dar, fără să ne oprim pentru moment asupra solidei metode de studiu adoptate, remarcăm că interpretarea nouă a lui Descartes a suscitat discuţii. Căci, alături de ceea ce până azi era cunoscutul fenomenism empirist, Olgiati găseşte la Începutul filosofiei moderne acest fenomenism raţionalist ce ar merge dela Descartes la Spinoza şi Leibniz. Esenţa lui ar fi deosebită de aceea a fenomenismului empirist prin faptul că pleacă dela unitate spre multiplicitate; şi în acest fel, Olgiati deliniază totodată evoluţia filosofiei europene ca fiind aceea a unui prim moment al metafizicei to-miste a existenţei, căreia îi urmează fenomenismul cu cele două aspecte ale sale, şi in urma cărora va apare idealismul kantian; schiţa evoluţiei filosofiei europene este astfel văzută de Olgiati din perspectiva poziţiei metafizice a diverselor sisteme. Dar, şi acest punct trebue neapărat remarcat, există un fir unic care străbate acest studiu: este perspectiva tomistă şi aprecierea cartezianismului din perspectiva nouă pe care el o deschide gândirii până aci dominate de scolastică. Avem in aceasta nu ceeace s’ar putea numi o comună lipsă de obiectivitate, ci un efort de înţelegere, prin confruntare, a propriei poziţii. Astfel, soliditatea studiului şi metoda de cercetare modernă, aparatul bibliografic dintre cele mai bogate, toate ilustrează principiile enunţate de autor in comunicarea la care ne-am referit. Un alt studiu, acela al lui Padovani, prezintă aceeaşi expunere temeinică ; poate numai cu o mai evidentă afirmare a punctului de vedere tomist. Intr’a-devăr, conceput de asemeni pe un plan mai larg, de trei volume, studiul lui Padovani lnfăţişază In primul viaţa lui Schopenhauer, mediul în care s’a format şi operele minore | volumul al doilea va Înfăţişa esenţa gândirii filosofului, accentuând mai ales legăturile ei cu sistemele contimporane, iar ultimul volum, analizând pe larg problema răului, va prezintă diferitele ei soluţii, opunându-le In sfârşit doctrina te-ismului creştin. Astfel, ceeace işi propun diversele studii Întreprinse este ca, pe această cale a cercetării minuţioase, să se realizeze valorificarea gânditorilor diverşi din perspectiva neo-scolasticei 5 astfel, In multiplicitatea şi diversitatea preocupărilor Întâlnite la neo-tomişti, credem că putem vedea tocmai efortul neîncetat de a confrunta doctrina şcolii cu doctrinele moderne şi contimporane ; de a înregistra astfel tot progresul de gândire realizat până azi şi de a aprecia întrucât fiecare din sistemele noui, post-tomiste, au contribuit la constituirea acelei anima di veriiâ pe care trebue s’o descoperim In evoluţia întregii gândiri europene. Interesant ni se pare să amintim cu acest prilej şi articolul lui Olgiati asupra unei interpretări tomiste a lui Bergson. Este vorba Intr’adevăr de unele cărţi destul de recente cari văd posibilă o asemenea interpretare (Cartea lui Cheva-lier, spre pildă, Bergson, Paris 1926) •, dar mai ales, e vorba de introducerea scrisă de filosoful francez la ultima lui carte La pensee et le mouvant (Paris Alean, 1934), introducere ce a fost judecată drept o Înclinare spre realism. Francesco Olgiati citează In acelaş sens— Intr’un articol in care vorbeşte despre progresele neo-tomismului, — aceste cuvinte ale lui Bergson adresate părintelui Gorce, profesor la Institutul catolic din Toulouse, „Toules Ies fois que je suis entrd en contact avec elle [la philosophie tho-miste] il m’a semblă qu’elle dtait chose plus vivante, plus rapprochee de nous qu’on ne le croit gănâra-lement...‘‘j iar în altă parte, tot Bergson seriei „Je n’hâsite pas un seul instant i c’est au răalisme et au răalisme le plus radical que je rattache l’ensemble de ma vue. Je n’ai jamais pu considărer la connais-sance comme une construction, et c’est pourquoi, avec mâme Ies râflexions sur le temps qui furent mon point de dâpart et que j’expose dans l’intro-duction de La pensee et le mouvant j’avais rejetă le kantisme ou plutdt refusâ de m’y arreter" (citat în Olgiati, ll concetto di reallâ, Rivista di filosofia neo~ scolastica, settembre-novembre 1935, pp. 453—456). Insfârşit, un studiu chiar al lui Gorce, apărut în 1935 In revista Sophia, atât fenomenismul cât şi idealismul. Astfel, in cursul paginilor articolului, negând adevărul acestor două poziţii ale gândirii moderne, Olgiati le recunoaşte totuşi ceea ce el însuşi a numit l'anima di verita a unei doctrine , recunoaşte In ele îndrumarea spre spiritul modern în ştiinţă şi în istorie. In acest fel, identificarea realităţii cu fenomenul nu i se mai pare decât o exagerare întâmplătoare a tendinţei moderne foarte rodnice de cercetare a faptelor s şi tot aşa, concepţia idealistă, a activităţii creatoare a spiritului, îi apare şi ea numai ca o concluzie extremă a gândirii moderne, adevărată atât timp cât este numai afirmare a activismului spiritului uman. Iată deci, cum şi în aceste studii — cari nu sunt de istorie a filosofiei, ci de discuţie a unor poziţii metafizice — apare acelaşi punct de largă înţelegere şi de încadrare în linia filosofiei moderne 5 căci această filosofie modernă, scrie Olgiati, nu este alcătuită numai din cele două poziţii anti-tomiste ale fenomenismului şi realismului, ci ea cuprinde şi numeroase elemente de gândire pe cari tomismul însuşi trebue să le ia în seamă. Putem cita mai departe — spre ilustrarea aceluiaşi suflu modern în cercetările neo-tomiştilor — articolul lui S. Vanni-Rovighi discutând Concepţia aristotelico-tomistâ şi concepţiile moderne asupra inducţiei. (Novembre, 1934), citând pe Lachelier şi Reichenback şi opunând tezelor lor teza logicei scolastice. Dar întâlnim de asemeni câteva afirmaţii interesante ale lui Padovani despre Filosofia religioasă neorscolastică şi idealistă, comunicare făcută la acelaş congres din Septemvrie 1934. Plecând dela raţionalismul iluminist al secolului al XVIII şi numind, ca o reacţie, mişcarea romantică germană, Padovani o socoteşte totuşi un nou tip de raţionalism deoarece în cadrul idealismului german religia apare pe treapta ce precede filosofia ; aşadar, ea este aproape anulată. In neo-idealismul italian, se întâmplă acelaş lucru. Să amintim într’adevăr, cu acest prilej, o carte densă de gândire a lui Armando Carlini, profesor la Pisa, despre La religiosita dell’arte e della filosofia (Fi— renze, 1934) 5 Carlini neagă aci valoarea idealismului tocmai pentru locul secundar ce-1 dă religiei. Neotomismul, mai mult, îşi propune înălţarea ei din nou In cuprinsul gândirii moderne; dar, această reluare a teismului, Padovani o arată desăvârşindu-se pe baze noul, astfel încât gândirea neo-scolastică să apară Intr’adevăr îmbogăţită de tot aportul pozitiv al gândirii trecutului. Dar mişcarea catolică pătrunde şi discuţia problemelor de estetică. In aceeaşi revistă a neo-scolasti-cilor întâlnim articolul lui Olgiati despre Sf. Toma din Acquino şi autonomia artei (Noemvrie 1933), teza enunţată astfel opunându-se tezei lui Croce (articol publicat în La critica, 20 Ianuarie 1931, p. 71), prin care se afirmă că nu poate fi vorba de o preocupare estetică independentă la scolastici, ci numai de texte sporadice în jurul artei. Olgiati descoperă Insă în scrierile tomiste o unitate de gândire şi o tendinţă spre Închegarea unui sistem de idei în jurul noţiunii frumosului. Un alt articol de asemeni, L’arte e la tecnica nella filosofia di San Tommaso (Martie, 1934), vorbeşte de distincţia netă a gândirii scolastice între tehnică şi artă, între expertus şi ar-tifex. Grazioso Ceriani vorbeşte în altă parte de Qnoseologia şi intuiţia artistică (Mai, 1934), şi înfăţişând esenţa concepţiei idealiste, schiţează astfel paralela între estetica crociană şi cea scolastică, prima creaţionistă, întrucât poetul exprimă un frumos pe care însuşi spiritul II produce, cealaltă exprimând frumosul pe care realitatea ontologică îl manifestă spiritului. Apare astfel clar cum deosebirea poziţiei gnoseologice determină cele două poziţii estetice deosebite. Să notăm de asemenea că în precizările finale, autorul articolului afirmă finalitatea artei; este aceasta o teză pe care o putem integra uşor generalei mişcări anticrociene de care este animată critica italiană contimporană, care cere de asemeni artei un sens uman şi actual. In sfârşit, referindu-ne şi la mişcarea estetică desfăşurată de grupul scriitorilor din jurul revistei La tradizione, recunoaştem în ideile lui Pietro Mignosi (în deosebi în volumul Arte e rivelazione) aceeaşi opunere faţă de crocia-nism, aceeaşi înţelegere a sensului religios al artei; iar cartea lui Carlini, mai sus citată, este interesantă din acelaşi punct de vedere. Remarcăm Intr’adevăr că Revista neo-scolasticilor publică prefaţa cărţii lui Carlini, indicându-şi astfel simpatia faţă de atitudinea 307 © BCU Cluj autorului. Carlint afirmă că nu a putut studia problema artei fără referirea constantă la problema religioasă şi adaogă volumului un apendice cuprinzând indicaţiuni asupra încercărilor similare de gândire religioasă a artei, în Franţa şi Italia. Fără să se declare catolic, fără să adere la neo-tomism, Carlini arată numai greşala idealiştilor de a nu fi afirmat autonomia credinţei religioase într'un sistem filosofic 5 el Însuşi totuşi nu a căutat, prin noua poziţie, o revenire la medievala filosofie supusă teologiei ci numai o gândire mai profundă a religiei. Revista neo-scolasticilor semnalează astfel volumul lui Carlini ca fiind o autocritică a idealismului, o revizuire a vechilor atitudini, o tendinţă nouă in gândirea italiană. Să menţionăm în sfârşit, pentru a arăta spiritul modern al scolasticei, câteva studii In jurul ştiinţei 1 Fundamentele biologice ale nemuririi somatice, de G. Reverber! (Martie 1934); Teoriile fizice de azi de caracter simbolic şi filosofia naturală, de Paolo Rossi (Noemvrie 1934); dar, mai ales, studiile lui Agostino Gemelli, profesorul de psihologie aplicată dela Universitatea catolică. Notăm aci comunicarea făcută la congresul din Padova, La misura in psicologia, unde, trecând in revistă doctrinele psihologiei moderne, autorul se opreşte la un dualism al vieţii psihice, integrând astfel rezultatele cercetărilor de laborator doctrinei dualismului aristotelico-tomist. Un alt studiu» / risultati delte recenţi ricerche sull’analisi del ling-uaggio in relazione alle dottrine realiste, comunicare făcută la Congresul din acest an la Salsomaggiore, aduce unele precizări filosofice ce Încadrează experienţele numeroase asupra limbagiului. Intr’adevăr, In colaborare cu Giussepina Pastori, directoarea laboratorului de biologie generală, autorul a publicat un studiu preţios asupra Analizei electroacustice a limbagiului, ajungând la rezultate preţioase şi incadrân-du-le teoriei filosofice realiste. Avem aşadar prin aceste date înfăţişarea unei adevărate mişcări noui, care răstoarnă poziţiile idealismului. Intr’o dare de seamă asupra congresului din Padova, revista neo- CRONICA N. M. CONDIESCU, ÎNSEMNĂRILE LUI SA-FIRIM. — Se poate spune dela început, fără exagerare, că acestei cărţi pe care ne-o dărueşte dl. N. M. Condiescu In plină maturitate de creaţie i se cuvine însemnarea cu o piatră albă, de popas. Cred că duce tehnica prozei noastre cu un pas mai departe. Şi asta nu se întâmplă la noi in fiecare zi şi oricui. Am spus „tehnica* prozei noastre, spre a Însemna dela început un hotărit accent de „valoare" şi nu cantitativ. Era necesar. Fiindcă astăzi mulţi, purtaţi doar de entuziasmele şi deprimările clipei, sânt ispitiţi scolasticilor nu se sfieşte să vorbească de falimentul unui sistem (Noemvrie, 1934, p. 495), de apusul idealismului crocian şi gentilian. Dar, poziţia împotriva idealismului italian este, mai mult decât atât, o poziţie ce se opune întregului idealism dela Kant încoace» Atitudinea neo-scolasticilor nu-şi permite totuşi să fie de simplă negare a valorii kantismului şi ii recunoaşte— regăsim astfel încă odată aci principiul de metodă enunţat de Olgiati — partea de adevăr In timp. In acest idealism, neo-scolasticii nu găsesc adevărul; dar teoria activităţii creatoare a spiritului înseamnă o cucerire preţioasă a timpurilor moderne, înseamnă sensul istoriei, aport esenţial al epocii noastre. Iată dece, încă odată, neo-scolasticii nu pot respinge In bloc gândirea anterioară ei ii Împrumută ceeace poate fi de folos propriei metode de cercetare ştiinţifice şi istorice. Mai mult încă, acest congres din Padova e numit, nu numai de negare a idealismului, dar de afirmare şi clarificare a realismului. Şi în-tr’adevăr, după cum am văzut, neo-scolasticii s’au oprit asupra marilor probleme ale principalelor discipline filosofice şi au căutat să le dea o întemeiere nouă. E interesant de observat de asemeni că In atitudinea nouii filosofii nu lipseşte şi tendinţa unei corespondenţe cu fizionomia spirituală nouă a ţării-Intr’adevăr, se afirmă că neo-scolastica ar însemna şi o afirmare a filosofiei naţionale, idealismul fiind arătat ca o continuare numai a unei filosofii străine. Mai mult, se afirmă că filosoful trebue să fie om al timpului său, integrat întregii mişcări spirituale. Şi este poate interesant să amintim aci că estetica cro-ciană Însăşi a fost negată prin multe discuţii polemice In studii, articole de revistă şi ziar, spunându»se că nu mai corespunde idealului de artă al epocii. Iată acum acest nou atac, şi In numele unor idealuri de asemeni inspirate de situaţia nouă a ţării; de data aceasta, lucrul este mai Interesant de semnalat, deoarece neo-scolastica atacă şi actualismul lui Gentile, deşi doctrina apărea aproape ca o Întemeiere teoretică a crezului politic italian. N. FAGON LITERARĂ să lege soarta prozei noastre de soarta romanului. Ceeace e o profundă greşală. Romanul nostru abia acum se întruchipează. Dar avem o proză românească, cu tehnica ei stabilită, cu lumea el proprie, cu viziunea ei specifică, după cum avem şi o poezie cu aceleaşi date caracteristice. Un veac de cercări şl căutări nu se putea să nu aducă o cristalizare. Iar dacă-i socotim pe cronicari ca pe marii noştri începători de proză, ajunge vorba la mai multe veacuri. Şi trebue să-i socotim. Fiindcă altfel nu ne putem explica apariţia talentului atât de sigur de sine, 308 © BCU Cluj atât de limpezit, al lui Costache Negruzzi cu al său «Alexandru Lăpuşneanu", in 1840, când lirica noastră de abia işi dibuia drumurile, nici puritatea şi vioiciunea prozei lui Heliade pe lângă înneguratele sale creaţii poetice. Intre fraza ardentă a lui Bălcescu şi paginile de foc şi gând ale „Sărmanului Dionis", pragul e mic 5 dar câtă depărtare dela versul nesigur al lui Grigore Alecsandrescu la limpezimea de minune din „Călin". Proza noastră a crescut astfel firesc şi frumos fiindcă avea o temelie veche de veacuri. O mai împlinea şi un dar, o bucurie a noastră specifică de a povesti. Nevoia de a povesti izvorăşte din plinul unei vieţi încărcate de întâmplări şi privelişti; plăcerea de a povesti, vine din împăcarea finală cu această viaţă, oricum va fi fost ea. De aceea povestirea a înflorit în orient, unde omul a mai păstrat vechea Înţelepciune şi ştiinţă a împăcării cu existenţa. De aceea, occidentul a inventat romanul, care e şl mai mult şi mai puţin decât povestirea. Povestitorul urmăreşte viaţa ; romancierul, isbit de ea, însângerat de ea, vrea să creeze alta, din sine. De aceea romanul modern trebuia fatal să ajungă la monologul interior, la jurnalul intim, la ascuţitul ţipăt de durere pe care îl aduce astăzi. In orgoliul îndurerat de a-şi crea o lume a sa, romancierul modern s’a depărtat voit de viaţă; şi viaţa s’a răzbunat 1 omul apusului rămâne din ce în ce mai mic, din ce in ce mai sterp, din ce în ce mai acelaşi, în faţa uriaşei diversităţi de înfăţişări ale firii uitate. Povestirea aduce o viziune armonică a lumii — de aceea natura nu lipseşte nici când. Romanul creşte din tumult şi complexitate interioară. Liniştit sufleteşte, povestitorul îşi poate supraveghia expresia — o cizelează artistic, bijuterie; chinuit de nesiguranţele sale interioare, romancierul n’are puterea decât să urmărească ciocnirile de lumi şi existenţe — de aci prejudecata, odiul stilului, în romanul modern. Proza noastră — cred că nu mai e nevoie să spunem — a crescut pe linia povestirii. Aşa era şi firesc. De aci, lumina ei clară, cu toată structura ei simfonică, In care se întrepătrund toate puterile firii (viaţa nu e modern „complexă*, plină de probleme, decât pentru cel ce nu o poate trăi) de aci şi cizelarea ei artistică migăloasă. Dela bătrânul Neculce la Negruzzi, la Alecsandri, Creangă, Hogaş, la Matei Ion Caragiale, — aceiaşi rădăcină şi fireşti înfloriri. Din ea a crescut minunată şi cartea d-lui N. M. Condiescu. E şi ea povestirea unei vieţi de pe aici; cu tot ce-a văzut, a auzit şi simţit cel ce a trăit-o. Şi fiindcă acesta a trăit vremi amarnic de frământate şi fiindcă vremile , acestea sânt vechi, de pe când noi eram mult mai aproape de orient decât astăzi, povestirea porneşte pe un drum impresionant de larg—cartea de faţă e doar întâiul volum, al copilăriei — şi se desfăşură fastuoasă, încărcată de întâmplări şi personagii, ca acele caravane ce legau odinioară lumile. Oamenii apar şi dispar din firul ei intr’o necontenită trecere. Dar cât li se îngădue să stea In povestire, trăesc cu o putere de viaţă ce Iţi încrestează gândul. Nu e obicinuita tehnică a înghesuirii unui personaj într’un tic caracteristic, într’o formulă. Sânt oameni întregi şi sânt vieţi întregi cari trăesc în câteva pagini. Oameni năpraznici toţi. Asemenea firi nu ne-a adus până acum decât literatura pornită din lumea satelor noastre — sămănătoriştii şi i’anait Istrati. Dar lumea de aici e o lume boierească. Ţi-ar părea străină — orientală, aşa cum s’a amestecat atâta în sângele nostru de sus. Dar deschizi cronicile şi dai de boieri de baştină cari umblau după zicătoarea cronicarului „cu capul în mână“, riscând totul pentru o patimă. Ii găseşti pretutindeni mai demult. Iată-i în tot Shakespeare. Odinioară oamenii erau caractere, azi sânt celule sociale. Fiindcă atunci erau conduşi de legi etice, şi astea sânt puţine 1 sufletul putea creşte pe câteva mari dimensiuni. Azi sânlem încadraţi juridic şi prin contractul social; legile cari trebuesc ascultate sânt nesfârşit de multe, sufletul se fărâmiţează, prăfuit şi molcom. O astfel de lume veche aduce cartea aceasta încă dela primele pagini. Oamenii însă nu se ciocnesc, nu se învălmăşesc toţi. Apariţiile lor învâlvorate îşi găsesc fiecare clipa cuvenită. Povestirea curge pe deasupra lor, ca o mare şi liniştită înţelegere. O limbă românească splendidă, In care orice cuvânt — dela arhaismul de letopiseţ până la neologismul violent — nu răspunde decât unei singure legi: a expresivităţii, şi îşi găseşte, călăuzit de un instinct artistic sigur, locul cel mai priincios în armonia severă a frazei. Un grai de un pitoresc, de o putere de expresie rar întâlnită şi în acelaş timp de o şlefuire de artă bizantină, îmbracă povestirea într’o haină somptuoasă şi totuşi suplă peste toate mişcările el de viaţă explosivă. Trebue să coborîm până la cineva pe care l-am mai amintit aici, până la „Craii de Curtea Veche" a lui Matei Ion Cara-gfale, ca să-i găsim asemănare. Dar ceea ce înseamnă un pas mai departe e tehnica povestirii. O tehnică ce îi dă o complexitate de roman, fără să-i altereze robusteţea şi armonia primară : Povestirea e însemnată de un sihastru, către sfârşitul zilelor sale — boier vechi ce s’a pedepsit şi s’a liniştit astfel pentru un păcat grozav. Nu e un simplu truc literar romantic, cum se întâlneau des odinioară. Ci e piatra din capul unghiului a cărţii. Omul acesta, Salirim, refugiat Intr’o poiană neştiută de munte, îşi trece din amintire în slove viaţa sa de odinioară. A fost şi el una din acele firi năpraznlce de cari e plină cartea. A iubit năpraznic viaţa ca şi 309 © BCU Cluj toţi cel pe cari i-a ştiut. Şl tn explozia de viaţă asmuţată de fluerul Marelui Pan, a păcătuit mult. Păcatul l-a dus la ispăşire, creştineşte. Şi acum tot trecutul i se desfăşură tn minte In Întunericul nopţilor de veghe, sub lumina sumbră a păcatului originar, sub ochiul drăcesc al Marelui Pan — ce-1 veghează de pe masă, statue luminată inuman de Jarul din sobă — pe când afară natura freamătă neostoită de viaţă şi de putere. Chipurile acestea omeneşti cari trec mereu, aspre şi nepotolite, prin gândul povestitorului — cari tre-buesc să treacă, fiindcă fiecare din ele i-a lăsat ceva moştenire in suflet—foşnetul diavolesc al firii aţâţată de naiul zeului faun, durerea şi umbra imensă a păcatului, ce coboară mereu ca un leit-motiv: Cain ce-ai făcut cu fratele tău Abel ? — toate închiagă un tot de o armonie profundă, halucinantă. E ceva aidoma unei structuri muzicale simfonice. Gestul uman, simplu, al tuturor capătă astfel o imensă perspectivă, e luminat şi umbrit de fâlfâiri de dincolo de zarea noastră. Lumea amintirilor din copilărie pe care o închide acest Întâi volum nu apare astfel deloc in cadrul miniatural obicinuit. Dela Început, o poartă uriaşă se deschide şi o umanitate tragică se întruchipează nesilit. Şi dela început totuşi, lumina adâncă a marilor înţelegeri, care nu poate izvorî decât dintr’o târzie şi cumpănită împăcare cu viaţa, se pogoară calmă. Sbucium tragic şi potolită contemplaţie, învolburări de păcat omenesc şi mătănii de gând sihastru, explozii de verb plin de viaţă şi migală cizelatoare de argintar veneţian — iată cartea adâncă şi românească a d-lui N. M. Condiescu, în care se îmbină armonic atâtea din specificele noastre însuşiri şi cusururi. * * * ION IOVESCU: NUNTĂ CU BUCLUC. — Prin contrast, cartea dintâi a d-lui Iovescu aduce o lume care e departe de această încremenire austeră în lumina înţelegerii şi a artei. „Nunta cu bucluc“ animă un colţ de umanitate penibilă, satul nostru mahalagizat de apropierea oraşului. O lume care există, evidentă, şi căreia n’avem ce-i face decât să-i ajutăm deplina lămurire. De vreme ce există, trebuia să intre şi’n literatură. A pătruns cu ceeace avea mai bun din ea în versul d-lui N. Crevedia : cu foamea ei de o viaţă mai bună, cu etica ei nouă, violentă, diferită de aşezarea hieratică, de milenii, a vieţii noastre rurale pure. In romanul d-lui Iovescu apare aşa cum e. Cu puţinul ce-a mai rămas bun din ea şi cu toată oribila ei vulgaritate nouă. Acest puţin mai e însă şi astăzi temelie. Cu toată vulgaritatea ei de suprafaţă, cartea creşte dintr’un adânc fond etic «■ O fată cu păcat, primeşte peţitul unui flăcău, ascunzându-i adevărul. Maică-sa o ajută. O ajută şi norocul până la un loc. Băiatul era setos de avere — şi ea avea. Adevărul nu se putea să nu se afle însă. E gonită la părinţi. Tatăl său — care abia acum li află gre-şala — o ucide şi îşi taie şi lui beregata. Seducătorul, un zăpăcit, înnebuneşte de-abinelea. O temă tragică. Păcatul e ispăşit deplin, prin pedeapsă. O umanitate aspră, rudimentară, dar vie, trăeşte şi rabdă păcatul. Ioniţă mirele, Florea şi Do-briţa, părinţii fetei, sânt figuri de oameni întregi cari îţi rămân apăsători în amintire. In jur şoaptele babelor, murmurul nesfârşit al satului, comentează şi amplifică tragedia ca un cor antic. Tânărul autor ştie să „vadă“ viaţa. Se pricepe şi s’o însemne sigur. Scena când părinţii vin să-şi vadă fata după nuntă, cu mânia amară a flăcăului înşelat, cu detaliul neaşteptat al tacâmurilor sfredelite, cu cearta finală — e o scenă mare. Autorul ştie să surprindă detaliul psihologic revelator pentru o Întreagă situaţie. De pildă în momentul crimei dela sfârşit s Tatăl vine otrăvit mai mult de inimă rea decât de alcool, cu gând să-şi pedepsească nevasta cu tăişul cuţitului. îşi vede fata revenită fără s’o ştie. In faţa neprevăzutului, toată furia lui se moaie. Cere de mâncare. Un fapt divers ■ mămăliga era nesărată, întreaga lui mânie se deşteaptă fără frâu, bătaie şi omor. Autorul e în stare să întrevadă şi bobul de umanitate, rar, cât a mai rămas în aceste suflete otrăvite s ajutorul ce-1 dă o femeie miresei năpăstuite. Dar toate aceste Însuşiri reale sânt prăfuite inutil de cea mai barbară lipsă de conştiinţă artistică. Autorul e ori un dezaxat bântuit de toate zăpăcelile vremii noastre, ori e şi el un rural mahalagizat, incapabil să se ridice la o înţelegere pură a vieţii. Altfel nu pot să-mi explic aspectul tragi-comic al cărţii. E pe de o parte un cult exagerat al materialului folcloric. Zicerile populare, sânt adunate cu lopata, sânt asvârlîte cu grămada în toate părţile, se potriveşte nu se potriveşte. Iată câte spune un moş dintr’o singură răsuflare, ca să arate că s’a obişnuit cu bătrâneţea! „Când a nins taică să nu-mi degere. Nu vezi, sărăcia se ţine după mine ca pulberea după câine. La omul sărac nici boii nu-i trag. Ce să-i faci dacă n’ai vaci. Mulge caprili şi taci. Cine poate oase roade. Cine nu, nici carne moale* (pag. 42) şi aşa mai departe, încă pe atâta. Insă dl. Iovescu nu ştie precis ce e aia folclor. E zăcământul adânc al căutărilor de expresie ale întregului neam. El nu se improvizează nici se schimbă de azi pe mâine. Mahalagiii, pungaşii, beţivii, pot vorbi în argot. E altceva. Enorm de mult din materialul de expresie adus de carte nu e nici măcar folclor. E vorbărie goală. Cu mahalagismul lui se amestecă şi autorul. Şi aici e răul cel mai mare. Autorul vrea să fie modern, imagist. Moş Găman vorbeşte atunci cu baba Catinca în imagini astfel t 310 © BCU Cluj „Eee-hee! Sau când te vâral în mine, lipitoare de ugerul vacii, mi te lipeai de piept, omidă de frunză..." (pag. 33). Vorbesc ţăranii ca nişte poeţi rataţi şi teatrali, de-ţi vine să-i baţi. Nu-I destul atât. Are şi autorul imaginile sale personale i „Norii se răriseră şi se depărtaseră mai în adâncul cerului. Soarele se scremea să apună. Şi de atâta scremuş, i se urcase sângele In obraz, de se făcuse roşu la faţă ca un fes turcesc» (p. 56). Nu. E monstruos. Bine s’a făcut că a fost ajutat dl. Iovescu să iasă la lumină. Cum sânt tinerii de azi absoluţi şi grăbiţi, te pomeneşti că se supăra şi nu mai scria deloc. Şi era păcat de însuşirile sale. Dar a-1 încuraja pe calea ce-a prins e un păcat şi mai mare. * * * APOSTOL FULGA: ALTCEVA.— Tot o carte de debut. Romancierul şi-a făcut Insă destul ucenicia prin nuvele publicate în periodicele noastre, arare, nuvele cari au fost urmărite cu interes de un public restrâns, aşa cum e adevăratul nostru public cetitor de literatură. Ucenicia asta se recunoaşte şi aici. Cartea, cu excepţia unor mici naivităţi inerente tinereţii, e închegată matur şi corect. Ea luminează o poveste de dragoste, cercetată cu un ochiu sigur, după bunele tradiţii ale prozei analitice franceze. Fireşte, aceste bune obicinuinţe n’ar fi însemnat nimic fără de acel simţ înnăscut al mişcărilor şi nuanţelor sufleteşti, pe care II posedă evident autorul. Căci povestea e simplă. Un student şi o studentă se iubesc. Iubirea aceasta ajunge pătimaşă şi lungă. Ea e umbrită de conştiinţa unui păcat, obicinuit azi, pe care el II intueşte şi ea nu vrea să-l mărturisească. El împiedică aşezarea iubirii lor pe temelii trainice de viaţă. Şi o disolvă până la urmă. Conştiinţa păcatului însă nu e tragică. Ea putea duce la patetice încordări de suflet, ceeace nu se Întâmplă aici. Duce numai la anumite stinghereli psihologice Intre eroi, la anumite viduri In tensiunea lor erotică. Ceeace umple cartea e această tensiune. Autorul poate să o descrie, adecvat şi cu o simpatică pasiune juvenilă. Are acel simţ al nuanţelor de care vorbeam, ce II face să lege firesc puţinele fapte ale romanului prin detalii de psihologie cari încheagă unitar povestirea. Povestea aceasta a două trupuri ce se’ntâlnesc şi se despart mereu, Însoţite din când în când şi de sufletele lor, e în fond un bun studiu de psihologie femenină: Elvira. Alături de ea şi celălalt personagiu, Radu Naneş, apare cu o psihologie identică, aproape femenină i o vlăguită supunere capriciului şi o logică mai mult sentimentală. De aceea, în timp ce ea îşi consumă povestea de dragoste cu o frenezie şi o luciditate în capriciu, specifice femeii, el apare palid şi incohe-rent adesea. Asta nu înseamnă că nu e real. Trăeşte — o viaţă de fum — dar a lui. L-a copleşit nu-i vorbă şi autorul cu prea multe calităţi; de abia le mai poartă. Ceea ce animă povestea e opoziţia pe care e clădită : confruntarea a două jurnale intime, al ei şi al lui. Nu prea diferă Intre ele. Tocmai din motivele pe cari le arătam. O serie de corespondenţe subtile se închiagă astfel între cele două viziuni palide de viaţă. Autorul a ţinut să adaoge la sfârşit şi cuvântul lui, în vreo şaizeci de pagini. E un final etic şi oarecum explicativ. Eroii se întâlnesc iar şi ajung rău de tot. Autorul explică aceasta prin dorinţa lor modernă de a trăi „altceva", de a evada din cotidian. Tot acest cuvânt e de prisos. Povestea s’a sfârşit la capătul celor două jurnale. Iar explicaţia prin acea sete de „altceva", e în parte spusă de evoluţia de până atunci a personagiilor, iar în cealaltă parte e iarăşi de prisos, fiindcă cei doi eroi au mai întâi nişte obicinuite suflete slabe şi numai apoi au şi unele nostalgii ale vremii de azi. Iubirea lor sucombă din lipsă de substanţă sufletească. Pentru modul delicat şi stăpânit cu care a ştiut să prindă acest fumuriu proces sufletesc —■ autorului, laudele noastre. Dar l-ara vrea ancorat mai vânjos — în adevărata viaţă de azi. * . * * ... LUCIA DEMETRIUS. TINEREŢE— Nu sânt pentru literatura de confesiune. Se face un atât de ridicol abuz de ea la noi azi. Nu din pricină că avem mulţi inşi cari se frământă adânc sufleteşte încât o izbucnire în expresie să le fie necesară, ci fiindcă junii noştri romancieri n’au pur şi simplu ce să spună altceva! nu cunosc temeinic niciun alt colţ real de lume. Dar e atâta viaţă adevărată şi adâncă în cartea, d-şoarei Demetrius, atât talent risipit prodigios şi i firesc ca dintr’un prisos, că nu poţi decât să-i recunoşti dreptatea de a fi aşa cum e. Tema e aici şi mai lineară, O fată iubeşte pe cineva aproape fără nici un motiv: aşa fiindcă unui prea plin sufletesc îi trebue revărsare. E criza specifică adolescenţei, aici prelungită anormal (eroina mărturiseşte 22 de ani). Viaţa e aici abia la început, în muguri. Dar şi pe muguri trebue să-i doară când plesnesc din coajă. Această durere iniţială, a mugurilor sufleteşti cari se deschid spre viaţă, amplifică nemăsurat orice fapt minuscul ce le bâzâe pe aproape, ca o albină. Te înspăimântă parcă şi Iţi face milă acest huruit nejustificat de durere, ca acele hăuri în care bubue grozav în gol pietricica asvârlită. Totul ar ajunge enervant dela un anumit număr de pagini — cum se întâmplă adesea cu cărţile despre adolescenţi — dacă n’ar fi neobicinuita puritate de 3*1 © BCU Cluj suflet pe care o aduce cartea. In această puritate ca într’o lumină, cel mai prăfuit detaliu al vieţii se preface în poezie adâncă şi gravă. Cartea e în fond în întregime lirică. Iată o stare minunată de seninătate T „Sânt foarte fericiiă. Acum în afară de fericire nu mai încape nimic în mine. Sânt plină ca un pahar, străvezie şi uşoară", (p. 86). Dar momentele asemenea sânt rare. Viaţa nu e făcută să-ţi înflorească în suflet paradisuri. Mai ales când îi ceri să se suprapună docilă visului. Ghimpii ei cei mai mărunţi aduc eroinei sângerări imense în suflet. Te miri cum poate încăpea atâta durere Intr’o fărâmă de umanitate. E o durere uneori răbdată eroic, privită uneori cu dispreţ, ca un câine bătut la picioare. Alteori, dimpotrivă, parcă e îmbrăţişată In plâns ca o soră bună. O infinită nuanţare, facilitată de posibilităţile rare de expresie ale autoarei. Aş vrea să citez un moment In care Natalia se purifică până la rugăciune, se înalţă din însuşi chinul ei: „Uite, stau în clipa asta la pământ, şi pot să mai stau aşa un ceas, şi până mâine chiar 5 şi aş vrea acum să mă pot rupe în bucăţi aici pe piatra asta, să mă prefac în praf, să nu mai fiu, să se ridice sufletul ăsta care nu mai e decât o senzaţie infinită de durere, ca un abur din mine, să se piardă să se irosească, şi trupul să rămâie aşa ca acum la pământ, Ca o broască moartă* (p. 129). Aceasta e toată cartea. O înflorire minunată şi singură de durere pură, tocmai fiindcă nu-şi prea are mobilul. Pentru autoare e un succes. Dar şi o povară. De toată atmosfera aceasta trebue să se elibereze îndată. Altfel va ajunge la litanie plângătoare. Şi ne e temă. Parcă nişte nuvele cetite nu de mult erau asemenea. Nu ştiu dacă sânt anterioare sau nu acestei cărţi. Căci ea e un început bun dar şl o răscruce teribilă. ♦ . • ♦ ♦ DAN PETRAŞINCU : OMUL GOL—După „Sângele*, romanul cu atât de dificilă temă, cu care tânărul prozator îşi pornise începutul, volumul acesta de nuvele e mai mult decât o încercare şi o promisiune. Scriitorul îşi ştie acum, de bine de rău, meşteşugul. Prinde stările sufleteşti, le cercetează lucid şi le înseamnă cu deplin belşug de amănunte. Un talentat animator şi scrutător de realităţi sufleteşti se vădeşte astfel. Ce e drept, până acum domeniul său de sondagif psihologice e foarte limitat. Toate cele opt nuvele ale volumului sânt din lumea eroticei. O hipertrofie a erotismului, de care suferă întreaga literatură modernă. S’a scris atât de mult pe acest tărâm, s’a despicat realitatea aceasta In atâtea fire imperceptibile aproape, încât o bogată experienţă livrescă îţi poate înlocui uşor — fireşte că nu şi durabil — experienţa de viaţă, dacă ţii neapărat să iscăleşti ceva asemănător. Nu vreau să afirm că aceasta s’a întâmplat de astădată. Nici că aş vrea o literatură călugărită. Dar e oarecum o părere de rău să vezi o voinţă tinerească şi reală de creaţie pierzându-se numai ca să învârte o moară ce în definitiv macină şi singură. Am spus „voinţă* şi nu putere de creaţie fiindcă îmi pare că aici trebue însemnată o observaţie : la marile răscruci ale vieţii personagiilor, In faţa marilor încordări ale firii, ai impresia^unei şovăieli în trăsătură, a scriitorului, ca şi în romanul său precedent. Nu mai e acea intenţie de impasibilitate manifestată acolo. Dar o curioasă incertitudine a gestului creator, o frică de a lua taurul de coarne. De aceea nuvelele închid juste analize sufleteşti, minuţioase până când se aplică unor date normale. Dar în pragul morţii ca şi în pragul marilor gesturi de viaţă dl. Petraşincu se opreşte la suprafaţa sufletului omenesc. De pildă în „Omul gol*, „Aura halucinata", şi mai ales In „Accidentul*. Chiar în „Povestea unei morţi umane", o fericită întoarcere a scriitorului spre datele mari, elementare, ale vieţii, sfârşitul — care coincide cu stingerea eroului — e nelămurit disolvat în nehotărire şi abuz de comentar al scriitorului. E in adevăr necesară o apropiere a noastră, a modernilor de umanitatea simplă şi de totdeauna, chiar cu riscul unei sentimentalizări a scrisului — ca în „Aventură de primăvară*. Un bloc dur de viaţă aduce nuvela „Părintele Pricup* — cu tot anormalul situaţiilor. Dar cred că până la urmă vocaţia d-lui Petraşincu rămâne aceea de evocator al stărilor sufleteşti fluide, aproape între realitate şi vis. Pentru aceasta îi trebue o mai adâncă muzicalizare a stilului, ce are încă asprimi. Şi mai ales să evite acel penibil verbalism fără rost, care duce la chinezerii delicioase ca 1 „un nimic dulce şi fără idei“, „toplndu-se sterp şi fecund*, (p. 72) „jertfa zeiască discretă, virgină* (p. 107). Verbalism care umple zeci şi zeci de pagini. ' * ■ * * , RADU BOUREANU : VIAŢA SPĂTARULUI MI-LESCU. — O foarte nimerită idee a avut editura care a încurajat realizarea acestei cărţi despre cel mai svânturat pribeag al nostru. In cursul chinuit al istoriei, noi am fost prea sbu-ciumaţi ca să ne putem gândi departe. Visul nostru cel mai larg de cucerire pământească s’a consumat înlăuntrul sâmburelui etnic, prin Mihai Viteazul. Prea am fost legaţi prin chin de brazda noastră ca să avem nostalgia depărtărilor ascunse în taină. Popor aşezat la Dunăre şi la mare, n’am folosit lunecuşul apei ca drum spre alte locuri şi alte lumi. In schimb, bătrânii noştri oameni de mare cultură — îngemănând gândul apusului cu sufletul răsăritului — au năzuit totdeauna să depăşească spa- 312 © BCU Cluj ţiul strâmt al năzuinţelor noastre politice. Despre un imperialism cultural al nostru in trecut, se pot face oricând afirmaţii fără exagerare. învăţaţi ca Dimitrie Cantemir, Stolnicul Cantacuzino, Mitropolitul Petru Movilă, ctitori culturali, ca Brâncoveanu şi Vasile Lupu — stau mărturie. Caracteristici sânt şi cei doi mari aventurieri spirituali ai istoriei noastre: Petru Cercel şi Nicolae Milescu. Două aspecte cari se întregesc, ale aceleiaşi nostalgii, Petru Cercel, voevodul poet, trubadurul pierdut în vis rătăcitor pe la curţile occidentale, In-florindu-şi viaţa cu un sonet italian şi un acord de chitară, şi Milescu Spătarul, spiritul realist, cărturarul adânc şi deplin, cutreerător al Europei şi al Asiei mânat de impulsul de a cunoaşte, nu de a visa. Această figură de condotier spiritual trebuia s’o reînvie poetul Radu Boureanu- Alegere potrivită, căci din viaţa Spătarului pribeag se pot scoate pagini licărind de poezie. Sarcină uşoară pe deoparte, căci bibliografia noastră asupra lui Milescu e săracă. Afară de monografia fundamentală —Nicolas Spa-thar Milescu de prof. P. P. Panaitescu şi de Cronica lui Neculce — puţine alte lucrări de seamă. Pela cartea englezului lohn Baddeley, singura traducere completă a textului rusesc al călătoriei în China — nu cred să fi ajuns dl. Boureanu. D-sa a urmărit frumos şi mai ales cu fidelitate în cartea pe care a scris-o ceeace puţin a avut la îndemână. Dar tocmai In aceasta stă şi dificultatea întreprinderii. Materialul documentar minim, l-a obligat să-i fie prea supus. Tot patetismul pe care-1 presimţi In agitata viaţă a acestui pribeag, nu îl găseşti aici. Cartea e luminoasă, e pitorească, dar e exterioară. D-l Boureanu a împlinit fericit viaţa naivă a cronicei, a urmărit poetic palpitanta istorisire a călătoriei In China. Sufletul lui Milescu însă, rămâne încă departe. Mai e apoi asupra răscrucii hotărîtoare din viaţa lui Milescu — pedeapsa cu crestarea nasului — o controversă de ştiinţă istorică ce aduce figurii sale două perspective cu totul diferite. Neculce afirmă că pedeapsa i-a venit la începutul vieţii, dela Şte-făniţă Vodă D-l Boureanu a respectat părerea cronicarului. Profesorul N. Cartojan — şi mi se pare că şi colegul d-sale d-l P. P. Panaitescu — susţine că întâmplarea asta a avut loc mult mai târziu, după pribegia prin Muntenia, pe la Constantinopole, Stettin, Stokholm şi Paris, pe vremea lui Iliaş Vodă. Un alt Milescu aproape, se arată astfel i nu mai e fugarul ruşinat de pedeapsă din ţara sa. Ci e aventurierul cărturar, dornic de mari şi străine orizonturi. Pedeapsa ruşinătoare nu mai e punct decisiv de pornire ci doar unul din accidentele mari ale vieţii sale atât de neostoite, una din puţinele înfrângeri ale marilor sale ambiţii. D-l Radu Boureanu trece uşor şi peste călătoria lui Milescu la Paris. Să ne gândim că era doar Pa- risul Regelui Soare. In acel an, Molifere îşi juca întâia oară pe Tartuţfe, după ce prezentase „Preţioasele Ridicule* ; se reprezenta „Andromaca* lui Ra-cine şi se tipăreau primele cărţi de fabule ale lui La Fontaine şi întâile satire ale lui Boileau. Dar Rusia primilor ani de viaţă ai lui Milescu 1 Ţara aceea imensă şi barbară, care tocmai atunci se trezea spre o lumină nouă). Ce material uriaş de viaţă. Evident, nu asta a năzuit d-l Boureanu. D-sa ne-a dat o carte uşoară şi frumos scrisă, pentru care tre-bue să-I fim recunoscători. După cum va trebui să-i fim şi mai recunoscători celui ce ne va da în româneşte Întâia traducere întreagă a jurnalului lui Milescu. Spătarul acesta dârz şi intrepid e al nostru — trebue să fie deplin al nostru, prin cunoaştere. * * * MATEI I. CARAGIALE : PAJERE. - Prin înmă-nunchierea pioasă a versurilor lăsate de evocatorul «Crailor de Curtea Veche“, editura “Cultura Naţională* se afirmă din nou la înălţimea acelui blazon spiritual pe care i l-a imprimat profesorul Al. Rosetti. Creaţia poetică a lui Mateiu I. Caragiale, atât de sever restrânsă în tiparele sale dar tocmai de aceea atât de sculpturală, merită din plin această actualizare. Poezie pătimaş cizelată, au acea îndârjire atât de strâns legată şi de pasiunea sa pentru heraldică, ce se întrevede şi în proza sa, poezie crescută sub bătaia eroică şi rece de aripi de acvilă a versului parnasian, lirica lui Mateiu I. Caragiale cristalizează în focurile ei fără căldură nu numai un clocot de viaţă românească, dar prelungeşte un filon poetic caracteristic. Mateiu I. Caragiale aduce, într’o viziune de artă pudruită uşor cu aur bizantin, lumea statuară, eroică în bărbăţia ei, a poeziei lui Coşbuc : Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate Şi-ades făceai îngrozitor să urle De buciumări pădurile carpate, Vânând călare zimbrul şi vierul Şi săgetând jivine ’nspăimântate. In sumbri nori ce trec incarnând cerul In zori, goniţi de aspra vijelie, Le mai zăresc cum fug mugind de fierul Ucigător. Sburau cu veselie Deasupra-ţi corbii. Şi de-atâta sânge Răsar şi astăzi roşii flori din glie. Cu excepţia câtorva bucăţi — «Grădinile amăgirii*, „întoarcerea învinsului*, “Mărturisire", «Sihastrul şi umbra*, «Singurătatea*, al căror lirism tulbure ne face să le considerăm arpegii ale începutului (una din ele e chiar datată 1905) — o poezie metalică, încremenită de obiceiu în sonet, însă amln- 313 * © BCU Cluj un analitic rece, organizat. E un poet ce îşi revede cărţile dragi, poeţii prieteni. De aci, un fior de reţinută simpatie, care animă şi transpare substanţa încărcată a cărţii. E apoi un poet ce îşi revede în alţii experienţa sa poetică. Căutările-i larg universale, reaflarea sa în tradiţie şi creşterea fecundă şi liniştită sub soarele, din seva, pământului natal, tot acest proces care se pare că e lege nedesminţită a creaţiei durabile, îl regăseşte nesilit în truda şt versul tuturor ce înseamnă ceva în lirica lumii. Revoluţionarii modernişti, cari au zăpăcit şi la noi atâţia tineri odinioară, ce rădăcini adânci în tradiţia franceză vădesc acum, cu toate vânturile învălmăşite ale secolului care i-au bătut. O adevărată operă de lămurire a tradiţionalismului în artă, aducând, într’o largă perspectivă universală’ adevăruri permanent şi oriunde bune, se închiagă astfel firească dintr’un simplu pelerinaj pe meleagurile înflorite ale poeziei de pretutindeni. Cartea acestui poet, care vorbeşte pentru alţii despre cărţile cu visuri ale străinilor ce Ii sânt aproape, aduce astfel, cu o ordine lucidă, valori normative cari sânt binevenite şi astăzi pentru mulţi. OVIDIU PAPADIMA CRONICA M UZ I C A L Ă ROMÂNIA LA I-uI CONGRES INTERNAŢIONAL DE EDUCAŢIE MUZICALĂ Vremurile noastre descoperă şi atribue muzicii o latură nouă, o nouă putere , cea educativă. Nouă nu este, fireşte, această putere j ci veche, străveche chiar. O putere uitată, s’ar putea spune, — peste care vremea şi, mai ales, setea de plăcere ce se caută astâmpărată şi prin artă, a întins uitarea. Şi nici de astădată, nu muzica, nu arta, este cea care se descoperă, se regăseşte ca izvor de putere pentru îmbunătăţirea omului. Ci o serie întreagă de împrejurări, dintre care cea mai însemnată este severa revizuire şi verificare a rostului pe care fiecare activitate ştiinţifică îl are în iconomia generală a valorilor. Nici ştiinţa, nici arta, nu-şi pot justifica azi existenţa, numai prin voluptatea de a cunoaşte sau prin plăcerea sensorială pe care o procură, ci fiecare îndeletnicire spirituală este întrebată despre influenţele imediate ce poate exercita asupra omului, despre înrâurirea pe care o poate avea pentru formarea unui om mai bun, mai adevărat, mai potrivit menirei şi destinului său în viaţa unei obşti. „Muzică românească, la Praga* însă un titlu care nu ar corespunde decât parţial intenţiunilor celui ce face aceste însemnări. Căci, îndeobşte, sub un astfel de titlu se Înţelege o cucerire a creaţiei sau interpretării româneşti într’un mare centru de viaţă mu- zicală a lumei. Triumfalul succes obţinut de marele nostru Enescu la Paris prin reprezentarea operei sale ,Oedip“, — triumful creaţiei muzicale româneşti —, un alt succes al său, de interpret, ca violonist şi dirijor, sau al altui cântăreţ, instrumentist ori şef de orchestră — sunt evenimente care : consacră puterea de creaţie şi interpretare a muzicanţilor români.— Dar nici despre creaţia, nici despre interpretarea muzicală nu este vorba acum. Şi nici despre muzica, am zice mai de grabă, — fără a voi să spunem printr’aceasta un cuvânt frumos, ci numai unul adevărat — despre geniul muzical al neamului nostru, aşa cum se revarsă, cum este obiectivat în minunea de frumuseţe a cântecului şi jocului popular românesc. Căci, din vremuri vechi, încă din veacul al XV-lea, odată cu apariţia primelor începuturi de limbă românească scrisă, se face pomenire despre darurile muzicale ale Românilor. Pe vremea domniei lui Leon Vodă, Paul Strassburgh, trimisul lui Gustav Adolf, regele Suediei, trecând prin Ţara Românească, vede şi aude „lăutari şi un cor (o ceată) de muzicanţi'‘ — „citaroedi et musicorum chorus“ — zice el — care, mergând lângă Domn, cântau in limba valahică din tot gâtlejul, cântec naţional, al patriei, far la începutul aceluiaş al XVII-lea veac, Martin Opitz, tind lămurit văpaia în care s’a topit întâi. Şi când te gândeşti că şi-a găsit fiinţa între 1908—1912, când lumea noastră literară era plină de declamaţiile sonore şi isteţe ale lui Ion Minulescu, frumuseţea ei statuară Iţi apare şi mai luminată. * ' , + * ' ■ ION PILLAT s PORTRETE LIRICE. — Cântăreţul ^uncilor de pe Argeş e la noi o apariţie rară, un poet care citeşte, un poet care îşi controlează lucid arta poetică urmărind atent literatura mai multor limbi, dintre cari unele foarte puţin accesibile cărturarilor noştri, chiar acelor din universitate. Pentru cei ce i-au cunoscut activitatea de eseist, risipită prin puţinele noastre reviste, şi aceea de conferenţiar, volumul acesta de „Portrete lirice”, editat curagios de „Cugetarea”, nu va fi o surpriză, decât cel mult prin dimensiunile sale impresionante. O carte grea de gând şi de erudiţie chiar i Cer-vantes, Victor Hugo, Baudelaire, Valery, Claudel, Jammes, Peguy, Tristan Dereme, Wiliam Butler Yeats. Walt Witman, liricii de azi ai Americii, Rilke, Goethe, în ceeace au ei esenţial ca poeţi... Dar dl. Pillat nu e un expozitiv, cu atât mai puţin 314 © BCU Cluj după o şedere de un an de zile în Transilvania, menţionând „cântecul de baştinăal nostru, probabil „doina", Îşi rosteşte admiraţia pentru muzica noastră populară In termeni ca aceştia i „Când aud un cântec românesc, îmi vine să cred că muzica anume este făcută pentru Români, iar Românul pentru muzică". La Praga nu a fost locul de întrecere ori de exhibiţie nici al muzicii populare, nici al celei culte. Ci aici a avut loc la Începutul lunii trecute un congres, întâiul congres internaţional de educaţie muzicală. Cu toată sfiala cuvenită am primit invitaţia şi am consimţit să participăm la un asemenea congres. Profesori şi elevi, toţi cei ce în vreo formă am avut atingere cu şcoala românească şi Învăţământul ei muzical, ne aducem aminte cu un zâmbet de amărăciune, dar şi de duioşie, de orele de muzică; de multe ori păstrăm amintirea unor pilde ideale de credinţă In puterile de vraje ale muzicii şi de slujire a ei cu trudă de mucenici, amintiri de neuitate clipe de superbă tensiune sufletească şi deslănţuire de energie, momente neşterse de sărbătoare, şcolară, naţională, de pure emoţii artistice chiar, apoi de Impătimire, de ardoare pentru obiectul predat, ce trece — şi nu poate fi altfel tntr’o ramură de artă — de marginile comune ale împlinirii In tihnă şi măsură a unei datorii didactice, — astfel de amintiri ne leagă pe mulţi de muzica şcolară ; dar şi din cele care nu par Intru totul prea prielnice pentru a îndreptăţi o participare oficială a ţării noastre la un congres internaţional de educaţie muzicală, la care să reprezentăm muzica ce se face In şcoală, (la aceasta socotindu-se a se putea circumscrie experienţele şi rezultatele educaţiei muzicale româneşti). Oricât ne-am cunoaşte lipsurile şi oricât ni le-am striga în faţă aici în ţară şi oricât ne dor slăbiciunile noastre, dovedite şi recunoscute intre nof, ne-ar durea peste măsură să ştim că ecouri despre ele trec graniţele ţării. Pe de altă parte, se dusese svonul prin multe centre apusene, se scrisese prin multe reviste, de specialitate chiar, despre situaţia favorabilă a învăţământului muzical românesc, Încât nu ne-am fi putut în niciun chip ţine la o parte. Astfel, după multe ezitări, ne-am Încumetat să ne Infăţişem cu mult-pu-ţinul nostru ca reprezentanţă oficială la Praga. ii * * O revizuire a datelor istorice care ar putea să înfiripeze firul unei evoluţii, în primul rând de Întemeiere, de formaţie şi apoi de desvoltare a unei idei de educaţie muzicală românească, nu duce la rezultate prea mulţumitoare. Şcoli de lăutari, — care dispar azi cu lăutarii şi cu cântecele care pier—, un fel de organizaţii care fiinţează Întocmai ca vechile şcoli ale trubadurilor medievali, şi şcoli, cursuri mai bine zis de cântăreţi bisericeşti, — atât in trecut ; căci celelalte mărturii istorice pe care le putem cu- lege din Istoria muzicii româneşti, nu au legătură directă cu educaţia muzicală. De pomenit ar fi deci o mărturie dela 1558 despre Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Suceava, de pe vremea lui Lăpuşneanu, care, prin renumele ei, atrăgea doritori de învăţătură chiar de prin părţile Poloniei. Mai târziu, mărturiile privesc tot învăţarea muzicii bisericeşti; şi tot în acelaş spirit; dar, de sigur, de considerabilă importanţă pentru muzica românească, este faptul că la 1831 cântăreţii bisericilor săteşti, dascălii de biserică, suni obligaţi „să înveţe pe copii carte şi cântări“.—Prima lntocmire legală temeinică de şcoală românească, cea dela 1864, cuprinde printre obiectele de studiu, şi muzica, după care, aproape toate tipurile de şcoală de grad secundar introduc în planurile lor de învăţământ studiul obligatoriu al muzicii şi aşa este cuprinsă ea până azi. Este de constatat că, fără a imita pe nimeni, Intr’o iniţiativă didactică — şi noi ştim că iniţiativele didactice, mai ales la Începuturile şcolii româneşti, nu poartă pecetea culturii româneşti —■ am avut puterea să fim neatârnaţi de influenţe streine şi să cuprindem arta muzicii ca obiect obligatoriu de Învăţământ, aproape fără excepţie, In toate organizaţiile şcolare româneşti. Mai rari sunt menţiunile despre rezultatele unei acţiuni conştiente de educaţie muzicală. Englezul Murray constată, la mijlocul secolului trecut, tntr’a-devăr, că sufletul Românului este influenţat, muiat, „îndulcit“ — „soothed" zice el — de frumuseţea cântecelor noastre populare, dar această menţiune, de capitală însemnătate pentru problema educaţiei muzicale româneşti, nu cade în lotul şcoalei. Merită totuşi pomenită menţiunea ce vine dela Bârlad că „băieţii de şcoală au învăţat a cânta „Hora unirii“ şi prin ei şi mai apoi prin lăutari, s’a cântat în toate părţile, menţiune care se rândueşte şi concordă cu cele relative la cântecele despre războiul nostru pentru independenţă. Oricum, după toate aparenţele, Învăţământul muzicii nu poate să fi fost atât de căutat încât să Îndreptăţească mustrarea poetului basarabean Costache Stamati, care imputa moldovenilori „voi preţuiţi mai mult ostineala dascălului ce vă învaţă a juca sau a cântă, decât a meşterilor ce vă lucrează uneltele industriei şi a plugăriei“. Din asemenea date răsleţe şi neesenţiale, abia de se poale schiţa o foarte vagă expunere istorică a unei educaţii muzicale, care, cel puţin, nu anulează cu desăvârşire posibilitatea de urmărire a prezentului în hăul trecutului. Dar prezentul însuşi? Şi aci temere şi ezitări de a ne înfăţişa, necum să ne măsurăm, cu lumea cealaltă. Din auzite, mai ales din cele ce ne închipuim, mai puţin din cunoaşterea realităţilor, participarea românească la un congres de educaţie muzicală pare cutezătoare. Realităţile, cel puţin In parte, deci cunoaşterea mal completă a 315 © BCU Cluj situaţiilor de aiurea, nu inspiră temeri. Căci» dacă este vorba de măsurile luate de stat, apoi să constatăm că legile de Învăţământ şi regulamentele şcolare nu arată atâta vitregie, cât s’ar părea, faţă de muzică şi studiul ei. Şi, in tot cazul, străduinţele noastre sunt ale noastre, îşi croesc un drum al lor firesc, propriu nevoilor spirituale şi posibilităţilor de desvoltare culturală românească. Noi ne ’ncumetăm să redevenim noi, să fim noi, să desluşim şi să împlinim poruncile ce ne vin dela neamul nostru, dela muzica poporului nostru, şi încercăm să punem în slujba idealului de educaţie românească, valorile de formaţie, de îmbunătăţire şi înobilare sufletească ale muzicii. * . * * In legătură cu congresul a avut loc o expoziţie, la care noi am dus o bogată vitrină de manuale didactice, cea mai bogată din Întreaga expoziţie, din care nu lipseau nici manuale de psaltichie, adevărate descoperiri pentru streini. Partea cea mai atrăgătoare, mai interesantă şi mult cercetată a expoziţiei, a fost Cea care arăta manifestările vieţii muzicale ale poporului şi muzica In şcoala românească. Cu ajutorul Direcţiei Presei din Ministerul nostru de externe, un bogat material fotografic, constând din jucării muzicale ale copiilor români, instrumente muzicale populare şi icoane din viaţa muzicală a copilului şi ţăranului român, s’a format o latură foarte originală şi apreciată a standului românesc, care ocupa „dominant" — cum se exprimau vizitatorii — cea mai mare parte a expoziţiei. 16 diagrame mari colorate, conţinând 16 tipuri de şcoli in care se predă muzica, arătând numărul de ore săptămânal, precum şi procentul de timp acordat studiului muzicii In orarul general al şcolii respective, apoi două mari diagrame de aproape 3 metri, în şase culori, cuprinzând diferitele feluri de muzică: vocală, instrumentală, profană, religioasă, cânt, ansamblu coral şi instrumental, totul făcut cu o acu-rateţă şi seriozitate care a impus tuturor vizitatorilor — au atras drept dela început atenţia asupra participaţiei noastre. In expunerea teoretică făcută In faţa congresuluii Simpla enumerare a orelor consacrate învăţământului muzical, „a transpus auditorul în entuziasm* cum stă scris în darea de seamă din gazete. — Aplauze entuziaste a trezit mai ales arătarea condiţiilor în care muzica a fost prevăzută în legea învăţămân-' tului secundar dela 1928 a d-lui Ministru prof. Dr. Angelescu. Cuprinderea muzicii în învăţământ ca „artă*, nu ca „dexteritate*, cum fusese înţeleasă şi predată până aci, apoi drepturile profesorilor de muzică de a fi socotiţi egali în titlu şi remuneraţie cu ceilalţi profesori secundari, au produs vie satisfacţie pentru congresişti şi au rămas ca pilde de concepţie a rostului şi socotirii muzicii în şcoală. Căci, oricât s’ar părea de ciudat, în afară de Germania, suntem prima ţară din lume care am înţeles că muzica, potrivit naturii sale artistice şi scopului educativ ce se urmăreşte prin învăţarea ei în şcoală, nu poate fi predată ca „dexteritate*, ca abilitate practică, ci ca „artă*, ale cărei substanţiale valori educative au menirea să înrâurească şi să contribue la îmbunătăţirea sufletului copilului, în faza de formaţie din vremea şcolarităţii. Nu puteam însă consimţi numai la o participare formală şi nici numai la una teoretică, ci — cum ni s’a şi cerut de altfel — am purtat pe acolo şi ceva din muzica de şcoală. Nu am dus cu noi la Praga pe niciunul din maeştrii mai mari sau mai mici, aî muzicii ţării noastre. Ci ăm căutat să ducem acolo ceva din sufletul muzical al neamului nostru, din puţinul pe care-1 cunoaştem, din nesfârşitul pe care nu-1 cunoaştem, ci numai îl bănuim, din minunea viersului românesc, atât cât a putut pătrunde în Cărţile de muzică din şcoală, prea europeneşti în general, dar din ce în ce mai româneşti. Mai atenţi ca alte neamuri, la ceeace ar putea fi o pedagogie muzicală întemeiată pe darurile fireşti ale poporului, ne-am aflat prin aceasta, în stare de a interesa în cel mai înalt grad pe congresişti. Am lăsat astfel să pătrundă aci o undă caldă de viers românesc, adiere de simţire şi de credinţă românească în puterile de vraje şi de înoire ale muzicii. Căci din legendara patrie a lui Orfeus şi Thamyris, din moravurile şi credinţele tracice, din răsunetul de cornicines şi tu-bicines romani şi dacici, cum apar ei pe colurtma lui Traian şi pe metopele dela A dam-Klissi ditHW-brogea noastră, din această arhaică atmosferă a unei divine veneraţii a muzicii, străbate un ecou până azi în concepţia de viaţă şi de muzică a omului pământului românesc. In colinde, în balade, In cântecele de lume, chiar în strigăturile dela joc, se păstrează până azi vestigii, a căror autenticitate nu poate fi tăgăduită, despre această adoraţie, zeificare, divinizare a muzicii şi despre puterea ei de purificare, de domolire şi îndulcire a moravurilor, de potolire şi stâmpărare a pasiunilor. Şi am dat grai însufleţit slovelor mute de prin cărţile noastre de şcoală şi a răsunat acolo, în auzul învăţaţilor lumii, cântec românesc ■. „Cântec duios, Atât de frumos, Munţii că răsun, Şoimii se adun, Codrii se trezesc, Frunzele şoptesc, Stelele clipesc Şi ’n cale s’opresc „una din cele mai încântătoare creaţii a închipuirii" — cum zice Alecsandri—, 3l6 © BCU Cluj Au cântat 30 eleve ale Azilului Elena Doamna cântece româneşti, au jucat şi au strigat: „Bate talpa la pământ Să ne-audă Domnul sfânt*. Nu ştiu de o fi auzit chiar „Domnul Sfânt", dar au auzit, au văzut şi s’au minunat cei ce erau acolo de faţă. Aşa dar, ca demonstraţii şi exemplificări, am ales ceeace am socotit mai elementar din punct de vedere al materialului sonor întrebuinţat: câteva sunete, cât mai puţine, pentru a putea sugera norme didactice şi metodice derivate din însăşi natura specifică a melosului popular românesc. Puţine sunete, dar care abia puteau ţărmuri, ba erau revărsări peste ţărmuri, ale valurilor torenţiale de viaţă sufletească autentic românească, ce se sbate sub tălazuri impetuoase sau In unde mai calme de viers. Cu atât mai limpede, mai adâncă, mai curată şi mai originală apare viaţa sufletească în aceste pilde de riguroasă iconomie a mijloacelor de expresie, frumuseţea nepieritoare sălăş-luind nu în senzaţia auditivă, ci în fierbintele izvor de suflet românesc, din care se desprinde şi se întruchipează melosul poporului, dar în care se scaldă germeni de permanentă valoare educativă pentru idealul nostru de «omenie» de creştinătate şi ru-mânitate. Cântec de leagăn, colindă, doină, baladă, bocet, o horă şi un alunei oltenesc — forma de cerc şi lanţ de jucători, pe care chiar Cantemir o găsia caracteristică pentru Români — ambele cu strigături, terminând cu un neaoş chiot românesc, ceva din însăşi fiinţa noastră muzicală şi etnică, a putut transmite grupul nostru de şcolăriţe de sub conducerea d-rei profesoare Margareta Leon. Este greu de descris atenţia vie cu care a fost urmărit şi interesul trezit de cântecul nostru popular. Fiecare piesă, o surpriză. Aţâţi Învăţaţi şi artiştf străini, câţi se aflau acolo de faţă, urmărfau cu încordată atenţie, agitând discret mâinile, vrând să surprindă măsura, tactul, combinaţiile metrice ale liniilor melodice, ceeace — ne pare rău, dar trebue s’o spunem — nu prea o nimeriau. Iar când credeau că i-au dat de urmă, schimbări noul interveniau şi bravau cunoştinţele şi obişnuinţele ritmice şi metrice din ma- CRONICA MICAELA ELEUTHERIADE. — Expoziţia pe care ne-o Înfăţişează Micaela Eleutheriade la „Dalles" desvoltă un moment deosebii al realismului românesc: momentul Luchian. In pânzele d-sale, ne Întâmpină deci, o interpretare mai liberă a realităţii şi o compoziţie mai degajată. Acestea sunt calităţile introduse de Luchian In pictura sfârşitului de veac, atât de noui pe acea vreme şi atât de revoluţionare, încât i-au atras artistului reputaţia retrospectivă de a fi promOvatorul modernismului In pictura românească. Atare reputaţie se sprijină pe o confuzie. Căci liber- nualele de teorie muzicală apuseană, orânduirea materialului fonic, dar mai ales ritmul şi metrica melodiilor româneşti apărând pentru occidentali cu totul particulare, caracteristice şi proprii muzicii noastre populare. In mijlocul exemplificărilor muzicale, acolo, pe pământ strein, In marea aulă a Facultăţii de filosofie, In faţa mulţimii de auditori din toate părţile lumii, de cunoscători, mai ales, elevele au cântat — s’au rugat mai bine zis, în graiul neamului nostru, cu viersul bisericii noastre — au intonat lnfr’o adâncă evlavie creştinească „Mântueşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta, biruinţă Regelui nostru asupra protivnicilordărueşte*... muzică bisericească strămoşească; ne-am rugat, cu emoţionat graf şi desăvârşită credinţă în Dumnezeul părinţilor noştri, pentru neam şi rege şi pentru isbânda lui asupra protivnicilor. Niciodată nu mi s’a părut ruga mai fierbinte şi viersul mai potrivit rugii ca de astădată. Smerita atenţie a ascultătorilor sporia cucernicia rugii noastre. * * * Iată se împlinesc trei sferturi de veac de când muzica face parte ca specialitate obligatorie din programele de învăţământ. Nu Întotdeauna preţuită cum s’ar fi cuvenit, necunoscută, pentrucă necercetată îndeajuns până azi, mai mult tăgăduită decât recunoscută, trudnica muncă a bunilor noştri profesori de muzică adesea ponosită, muzica şcolară românească, umila dexteritate de până mai ieri şi chiar de azi, înregistrează un răsunător succes — „un strălucit succes în ţaţa acestui for internaţional de învăţaţi, muzicanţi şi pedagogi* — scrie profesorul Kestenberg consilier ministerial la Praga, iniţiatorul şi organizatorul acestui prim congres de educaţie muzicală. Iar Prager Presseil, în darea de seamă asupra comunicărilor făcute şi asupra demonstraţiilor muzicale arătate, amintind de „splendidele exemple de cântec şi joc românesc", scrie: „în privinţa cultivării educaţiei muzicale, nu este al doilea popor în Europa care să se poată măsura cu România“. G. BREAZUL PLASTICĂ tăţile de expresie sunt un lucru, şi atitudinea personalităţii, alt lucru. Ca atitudine, Luchian se integrează desăvârşit realismului românesc, pe care îl continuă şi îl desvoltă. Alambicarea voită a realităţii, abstracţia bolnăvicioasă ori esoterismul, manifestate în pânzele pictorilor moderni, sunt cu totul străine lui Luchian. înfăptuirile sale apar, dimpotrivă, străbătute de o simţire sănătoasă, care se încorporează lucrurilor, pentru a le desluşi In strălucirea lor primordială. Suntem fericiţi să regăsim In pânzele Micaelei Eleutheriade atitudinea sănătoasă, realistă şi liber- 317 © BCU Cluj tâtea de expresie, a căror îmbinare caracterizează arta marelui înaintaş. Dar apropierea se datoreşte mai mult înrudirii artistice decât unei influente pedagogice. Micaâla Eleutheriade a făcut cunoştinţa lui Luchian In faţa peisagiului românesc nu în muzee. De altminteri, lipsa înrâuririi directe se învederează dacă reflectăm asupra formaţiunii artistice a expozantei de la „Dalles*. Lucrând la început în câteva ateliere pariziene, unde modernismul cel mai Înaintat dădea tonul, d-sa şi-a însuşit o experienţă de cultură deosebită, care excludea orice înrâurire venită din afară. Mult timp după întoarcerea artistei In ţară, pictura sa trăda influenţa acestor ateliere, de care cu greu şi încă nu complet avea să se libereze. Este de neînchipuit că artista ar fi putut să schimbe o înrâurire cu alta, când o legau de pictura modernă franceză atât obişnuinţele cât şi conştiinţa neasemuitului ei prestigiu. De aceea, în apropierea de pictura lui Luchian, nu trebue să vedem o nouă aservire, ci dimpotrivă semnul unei liberări. Trecerea dela prima perioadă a picturii artistei, influenţată de pictura franceză contemporană, la perioada actuală, caracterizată prin mai multă libertate personală, a fost posibilă datorită unei însuşiri ce revine în amândouă perioadele şi care constă din iniţiativa In compunerea motivului. Cu această iniţiativă s’a obişnuit expozanta de la „Dalles* In atelierele pariziene, unde constituia cuvânt de ordine. A compune şi anume s a compune liber, reprezintă credinţa tipică a artistului modern, dornic deopotrivă de ordine şi de libertate. Acestei tendinţe aparţin numeroasele naturi moarte, pictate de Micaela Eleutheriade cu o perseverenţă demnă de admirat. In cuprinsul lor, artista foloseşte ingenios oportunităţile oferite de motiv pentru manifestarea iniţiativei de compoziţie. D~sa urmăreşte obţinerea de variaţiunt în situarea motivului, astfel ca întotdeauna motivul să apară interesant şi sugestiv. Iniţiativa In compunerea motivului trebuia să-şi afle deplină eficacitate în peisagiile pictate de artistă după întoarcerea în ţară. De astădată, compoziţia nu mai avea caracterul unei teme de atelier, ce poate fi mânuită cu dexteritate pentru obţinerea de efecte prevăzute. Artista întâmpina rezistenţele opuse de un subiect, care se cerea mai întâi trăit şi apoi exprimat. Astfel, atitudinea personală era angajată într!o mai mare măsură. Dar obişnuinţa compoziţiei, aşa dar obişnuinţa de a sintetiza motivul in ceeace are caracteristic, In loc de a-1 copia, trebuia să ducă şi aci la simplificări binefăcătoare. Micaela Eleutheriade nu reţine din peisagiu decât strictul necesar pentru realizarea expresiei. Aceasta înseamnă că motivul trăeşte mai mult ca viziune decât ca motiv. Particularităţile lui sunt adeseori sacrificate în avantajul imaginei sintetizatoare. De aceea, seaccentuează treptat structura ritmului liniilor ce îl străbat şi îl organizează. Simplificarea aspectului peisagiilor nu le ridică nici forţa de reprezentare reală, nici exuberanţa sentimentului naturii.. Dimpotrivă, prin simplificare se ajunge la o reliefare mai însemnată a caracterului real cât şi a însufleţirii naturaliste. Casele, colinele, copacii şi, în general lucrurile pictate de Micaela Eleutheriade, au o existenţă bine determinată, care se impune imaginaţiei privitorului cu neasemuită putere sugestivă. Ele nu sunt simple născociri ale sentimentului, ci însăşi realitatea, redusă la ultima ei expresie. Pe de altă parte, animaţia creată de liniile de forţă cari străbat peisagiul se susţine pe sentimentul naturii, creşte şi se hrăneşte din ceeace este viu în acest sentiment. Pictorii modernişti întreţin, adeseori, In pânzele lor o animaţie, despre care nu ştii bine cărei aptitudini însufleţitoare corespunde şi ce reprezintă. Spre deosebire de ei, expozanta de la „Dalles* mărturiseşte neîncetat prezenţa sentimentului inspirator şi legătura ce o păstrează cu natura. In ultima sa expoziţie, Micaela Eleutheriade prezintă două înfăţişări, demne de luat în seamă. Câteva peisagii mici, admirabil compuse, aduc, ca şi in trecut, interpretări sumare şi vii ale motivului, corespunzătoare unei viziuni rapide de ansamblu. Procedeul pictural, ţine de notaţia imediată a impresiilor, reliefând însă nu atât momentul atmosferic cât caracterul coloristic, astfel cum îl interpretează sensibilitatea artistei. In consecinţă contrastele, deşi atenuante de cenuşiuri, vor fl mai căutate decât contopirile de nuanţe. De aici provine şi efectul de prospeţime ce se desprinde din cuprinsul acestor pânze. A doua serie de tablouri, cari se cuvin neapărat menţionate, constă din câteva peisagii mari, a căror tratare picturală apare şi mai diferenţiată. Artista pătrunde, de astădată adânc, in realitate, căutând să-şi îmbogăţească mijloacele pentru a reda înfăţişările ei, deosebite după cum se situează pe un plan mai apropiat ori mai depărtat. Pentru întâia oară, preocupările de perspectivă se impun cu atâta stăruinţă. Ele îşi capătă o soluţionare conformă ca ţinuta picturală de până acum. Procedeul de notaţie directă în pete colorate este păstrat pentru primele planuri, dar efectul de prospeţime apare sporit, datorită eliminării în mare parte a cenuşiurllor, ceeace lasă mai multă libertate contrastelor de culori neamestecate. Acum, cenuşiurile îşi găsesc întrebuinţare in ultimele planuri, unde, pentru întâia oară, se încearcă o atmosferizare serioasă, corespunzând atenţiei sporite pentru înfăţişările diferenţiate ale realităţii. Planurile intermediare sunt tratate de asemeni într’un fel adecuat realităţii, astfel că, prin albăstriurile predominante, realizează cu succes trecerea’dela'primele la ultimele planuri. In scurte cuvinte, Micaela Eleutheriade tinde să părăsească schematismul lucrărilor vechi, pentru a da o imagine mai veridică a realităţii, fără a renunţa Insă la acea admirabilă libertate de interpretare, care, atât de fericit, îi caracterizează personalitatea artistică. AUREL D. BROŞTEANU 318 © BCU Cluj CRONICA MĂRUNTĂ LEON DONICI, scriitorul basarabean, a murit acum zece ani. E un prilej ca figura lui să se ridice împăcată In memoria noastră. Căci Donici, a fost o apariţie singulară a anilor de după războiu. Rus după tată — Dobronravov — , român după mamă — Donici —, el înfăţişează pe rând, In literatura pe care a scris-o, îndoita moştenire a sângelui ţ până la războiu e scriitor de limbă rusă ; după războiu e scriitor de limbă românească. In timpul imperiului, frumoasele sale însuşiri literare li deschid cercurile cele mai înalte ale scriitorilor ruşi, unde isbuteşte să-şi facă un nume apreciat. Colaborează la reviste, tipăreşte cărţi, participă la luptele politice, ca ziarist, pe linia unui socialism moderat, care era una din atitudinile vremii de atunci. Cunoaşte de aproape celebrităţile artistice şi politice ale Rusiei, se amestecă şi el în frământările revoluţionare din anul fatal 1917, pentru a ne descrie apoi, In româneşte, în cartea „Revoluţia rusă“, o parte din acele turburi întâmplări la care a fost martor. Triumful bolşevismului, al cărui adversar era, şi alipirea Basarabiei la România îl fac să-şi aducă aminte de oraşul natal, Chişinăul, unde sunt mormintele bunilor şi străbunilor lui după mamă, preoţi moldoveni. Un fenomen interesant se petrece în el. Procesul drumului întors, de reînnoire românească a provinciei, Leon Donici îl trăeşte mai repede şi mai exemplar decât alţii. Reînvie în el cuvintele mamei, îngropate în copilărie, şi într’un timp uimitor de scurt scriitorul rus devine un scriitor român» Cei cari l-au cunoscut de aproape în această vreme au trăit un fel de miracol al puterii sângelui. îmbrăţişat cu dragoste şi entuziasm de cercurile literare bucu-reştene, Leon Donici devine colaborator asiduu la toate publicaţiile noastre. In chip firesc, afinităţile lui sufleteşti şi ideologice se recunosc în gruparea revistei „Gândirea'1, în paginile căreia a dat partea cea mai bună a producţiei lui româneşti. Câţiva ani, a trăi aici între noi, zi şi noapte, sărac şi boem cum erau mai toţi „gândiriştii". Adesea redacţiile improvizate ici şi colo de Cezar Petrescu sânt singurele lui adăposturi de om care n’avea unde să-şi plece capul. Leon Donici era substanţialmente bun, iubitor de oameni şi impersonal. Când apărea Intre noi, la redacţie, în restaurant, în cafenea, pretutindeni, purtând cu el un geamantănaş cu manuscrise şi câteva rufe — toată averea lui — ironia bucureştenilor îl făcea să râdă el însuş în hohote. Nu se supăra, fiindcă ştia că nici noi nu eram mai bogaţi decât el. Comunicativ şi vorbăreţ, avea totdeauna mii de lucruri să ne spună din acea fabuloasă lume rusească, pe care noi ceştilalţi n’o cunoşteam decât din romane. Totuşi, nici la Chişinău nici la Bucureşti, Leon Donici nu-şi găsea locul. Era format Intr’o lume cu totul alta decât a noastră şi-ar fi trebuit poate un timp mult mai lung pentru a-şi regăsi toate rădăcinile reaclimatizării. Nostalgii nelămurite îl chemau din nou către o lume părăsită, pe care n’o mai găsea acum decât printre scriitorii ruşi refugiaţi la Paris, unde ne-am pomenit că pleacă brusc intr’o bună zi. La Paris a devenit publicist rus, scoţând o gazetă de luptă împotriva bolşevismului şi pentru drepturile româneşti ale Basarabiei. Minunate scrisori ne-a trimis el din acel timp. Cezar Petrescu le mai păstrează poate. Ale mele s’au risipit împreună cu o imensă corespondenţă literară şi manuscrise, confiscate ilegal şi absurd în noaptea de 29 Decemvrie 1933, când am fost arestat. Mizeria lui de boem fără leac l-a doborit la Paris pe Leon Donici, în luna Maiu 1926, tocmai când ne găseam în situaţia oficială de a-1 putea ajuta. Tot ce mai rămânea să facem a fost să-i aducem In ţară trupul neînsufleţit şi să-l înmormântăm cu mare pompă la Chişinău. In cimitirul de acolo se odihneşte de zece ani omul şi scriitorul acesta care, într’o perioadă istorică de transiţie, ne-a dat un strălucit exemplu de aderare la patria reînviată a mamei sale. Dacă nu altcineva, poate că tineretul românesc din Basarabia n’ar face un lucru nedemn luând asupra-şi datoria de a pomeni pe Leon Donici. AL. LASCAROV-MOLDOVANU e un scriitor despre care chiar o revistă ca a noastră n’a găsit încă prilejul să se ocupe mai de aproape. Intâile sale nuvele au fost semnalate aici cu sufletul lor sfătos şi aşezat. Dar de atunci Încoace s’a întâmplat în viaţa acestui scriitor un eveniment despre care nu noi avem dreptul să vorbim mai mult decât dânsul. Urmarea a fost o adâncire pasionată a creştinismului, manifestată în scribul de azi al d-lui Al. Lascarov Moldovanu. Omul liniştit de ieri a devenit un propagandist al Evangheliei, s’a amestecat în cele mai vii mişcări religioase, colaborează la revistele de acelaş caracter, conferenţiază pretutindeni, neobosit, despre acelaş adevăr. Mi-a căzut sub ochi o serie de articole despre marii convertiţi moderni, scrise cu o remarcabilă fineţe spirituală. Vorbia parcă, din ele, cineva cu intime experienţe inefabile. Literatura propriu zisă a d-lui Lascarov-Moldo-vanu s’a resimţit şi ea de această schimbare lăuntrică. Zguduirile religioase nu dau de obiceiu talent, deşi câteodată el nu se poate explica decât ca un efect 319 © BCU Cluj neaşteptat al lor. Ceeace dau Insă mai totdeauna e adâncirea unul talent existent printr’o problematică nouă şl printr’o nouă perspectivă a vieţii şi a destinului ei. Cazul din urmă mi se pare a fi al d-lul Lascarov-Moldovanu. Scriitorul cu preocupări fără o deosebită semnificaţie de ieri e azi un scriitor profund creştin. Prelucrarea, pe care o încearcă, a „Vieţilor Sfinţilor" nu e neapărat o dovadă, fiindcă au făcut-o fără nicio aderenţă la scrisul lor obişnuit, şi domnii M. Sadoveanu şi D. Pătrăşcanu. Romanele sale da. N’am avut încă timp să citesc «Mamina», pe care toată presa bisericească l-a lăudat. Dar am citit «Romanul Furnicii». E o carte de problematică morală, scrisă pe cea mai ingrată temă didactică. Şi totuşi, autorul a izbutit să dea cea mai ciudată carte dela războiu Încoace. In ritmica stilistică a unui talent de puternică afirmare, romanul acesta, unic la noi prin concepţia lui bizară, e ca descriere de cadru o Românie pitorească, iar ca viziune un raiu şi un iad, proectate nu in zona imaginară a celuilalt tărâm, ci in regiunile cele mai caracteristice ale ţării noastre. In această împletire de imaginar şi de real stă farmecul special al romanului şi puterea care salvează ingrata temă didactică de bază. Acestui complex caleidoscopic sau cinematografie Ii poţi da foarte bine numele de roman de aventuri fantastice, cu scene ce se rostogolesc unele după altele in tablouri de natură românească uşor identificabile, şi cu Înţelesuri ce se rotunjesc uneori până la mari simboluri. Totul se leagă Insă in concepţia unitară care domină cartea. „Romanul Furnicii" aşează pe d. Lascarov-Mol" dovanu printre scriitorii noştri de mâna întâia, cari ştiu, oricât de puţini ar fi în perioada aceasta de sensualism anormal, să facă din arta lor apostolat fără să-l distrugă strălucirea. Drumul pe care 11 deschid ei, în frunte cu d. Victor Papilian, e drumul romanului religios. Rusia pravoslavnică l-a avut. Italia de asemenea. Franţa il are azi. Romanul religios nu-1 poate da decât scriitorul frământat el Însuşi de problematica fecundă a creştinismului. NICHIFOR CRAINIC DAMIAN STANOIU, — scrie mereu, fără nicio grijă. Iată din păcate un om şi un scriitor fericit. Dar de povestitor cu haz are, condei uşurel şi deci repede la muncă are, editori pentru o carte care se va vinde, slavă Domnului, is destui. Ce-i mai trebue ? Nu-1 mai trebue nimic, şi dl. Damian Stănoiu nici nu caută. Când s’au plictisit cititorii de mănăstire, li aduce in Capitală şi le povesteşte mai bine decât gazetele câte feluri de pramatii mai sânt. în Bucureşti, de-ţi vine să-ţi faci cruce, dacă eşti bun creştin ; iar de se satură de blestemăţiile de aici, haidem iară pe la amintiri, că acolo e râsul mai sănătos. E un fel de negustorie cu haine vechi, întoarse pe dos. Ne bucurasem la apariţia romanului „Camere mobilate", fiindcă vedeam un început de literatură a Capitalei, in care ea să nu apară nici ca Gomoră infricoşe-toare şi loc de pierzanie, nici numai cu mahalaua — aşa cum se arată de obiceiu. Liţă Soare acela, era un om ca toţi oamenii, nici prea rău nici prea bun, şi asta dădea preţul şi măsura Întâmplărilor de pe acolo. Insă trista industrializare a scrisului pe care a realizat-o dl. Damian Stănoiu are darul de a face, relativ la d-sa, ca prevestirile să rămână permanent prevestiri şi începuturile începuturi. După cum cărţile sale cu păcate călugăreşti au repetat pe cea dintâi, acum „Pe străzile Capitalei" e a doua ediţie aproape la „Camere mobilate". Nu vreau să spun — ca să-i speriu editorii — că n’are suficientă sprinteneală, sau că acest teren literar atât de puţin exploatat s’a epuizat atât de repede. Nu, cartea e plină de întâmplări, cari se scriu pe scurt in gazete şi pe cari ţi le spun prietenii amărîţi şi grăbiţi, la un ceas de burgheză spovedanie. Această lipsă de orice semnificaţie a materialului — de aceea dl. Damian Stănoiu nu e nici măcar imoral — face ca tot ce scrie d-sa să pară aidoma că a mai fost scris, fapt divers. Liţă Soare e acum Radu Pelin 5 nu mai caută cameră mobilată ci tovarăşă pentru o anumită viaţă ( mâine va fi Ion Năstase şi va căuta prin Bucureşti cine ştie ce, Doamne fereşte de mai rău... E nesfârşit de trist să vezi astfel cât de puţină conştiinţă de sine are scriitorul nostru. Nici măcar una de profesionist, căci acela poartă grija de a-şi mulţumi cinstit muşteriii. Cel mult o mentalitate chiulangie de negustor de haine vechi... OVIDIU PAPAD1MA Numărul următor al revistei „Gândirea va apare ca de obiceiu ta 1 Septembrie. ANUL XV - Nr. 6 IUNIE 1936 320 © BCU Cluj