(% *< « ANUL XV—Nr. 1 IANUARIE 1936 t s U M A R U Li DES P R E MAGLAVIT NICH1FOR CRAINIC. Vizita la Maglavit ......... 1 ION PILLAT i Poeme lntr’un vers............... 12 D. STĂNILOAEi încercare despre teofanil....... 14 GH. TULEŞi Şa Am ajuns „la Buturugi", locul celor trei vedenii. Aspectul e al unui bâlciu de ţară; de jur împrejur, căruţe, trăsuri, maşini, mulţime variată de oameni; la mijloc se ridică 3 © BCU Cluj straniu spre cer paravane încărcate de icoane şi candele. Când coborîm din automobil, lumea dă năvală. Glasul lui Petre Lupu s’aude scurt şi poruncitor: „Staţi aşa 1 Nu vă mişcaţi!“ Şi lumea rămâne pe loc. Cuvântul lui e autoritar şi pare în primul moment al unui om fără îndurare. Dar nu e adevărat: ciobanului acestuia îi place să decurgă totul în ordine. Fiecare lucru la timpul său. El inspectează întâiu icoanele, îndreaptă pe cele strâmbate, reaşază feştilele candelelor, îngrijeşte lumânările aprinse, cu repeziciune şi îndemânare uimitoare. Sare apoi elastic ca o pisică, şi e acum în partea opusă, unde se construeşte un pavilion de scândură pentru adăpostirea nenorociţilor, cari se îngrămădesc aici după tămăduire şi mântuire. Pavilionul e aproape gata. Lucrarea o conduce un domn din „comitet". — „Cum are să fie pe jos ?“ îl întreabă Petre, arătând ştremeleagurile încă nescoase din rădăcină. — „Le vom scoate, vom netezi pământul şi vom fixa bănci de scândură, paralele, deacurmezisul". * — „Dar lumea cum are să doarmă noaptea?". — „Unii pe scânduri, alţii jos între scânduri", răspunse domnul din comitet, cam încurcat. Petre izbucni într’un hohot de râss „Cum o să doarmă aşa, că scândura e îngustă şi cei cari s’ar culca pe ea cad în somn peste cei culcaţi jos! Nu, continuă ciobanul serios, nu puneţi în sală nicio bancă pentruca să fie loc cât mai mult de dormit. Puneţi bănci numai aşa de jur împrejur, dealungul pereţilor, pentruca lumea, culcându-se, să aibă unde să-şi aşeze hainele şi trăistile". Soluţia lui Petre Lupu era singura practică. El o dete pe negândite, repede şi cu o siguranţă desăvârşită. Mi se lua o piatră depe inimă. Va să zică omul acesta, declarat cretin, idiot, alienat, e capabil de o remarcabilă judecată sănătoasă în raport cu nerozia spusă adineauri de un domn din comitet, grav şi în toate minţile! Astfel de surprize aveau să vină una după alta. La orice întrebare, ciobanul din Maglavit răspunde cu o vioiciune uimitoare, cu un bun simţ fără greş şi totdeauna cu aceeaşi siguranţă desăvârşită. L-am văzut în alte împrejurări unde era vorba de nepriceperea oamenilor în chestiuni elementare. Chiar când îl contrariază această neînţelegere, el nu se supără, ci râde, râde cu un râs inteligent, copilăros şi iertător pentru neînţelegerea oamenilor. El prinde imediat sensul întrebărilor, cu condiţia să i le rosteşti în graiul lui 5 răspunsurile îi sunt judicioase, iar memoria îi funcţionează foarte bine. S’a remarcat, de atâtea ori că predica lui e aproape invariabilă. Aflând de unde suntem, el ne-a povestit cu voioşie vizita la Maglavit „a doctorului ăluia mare, Marinescu, dela voi dela Bucureşti". Nume proprii, amănunte caracteristice, nimic nu-i scăpa. Ne-a amintit şi de doctorul Paulian, „ăl de nu crede în minuni". El îi zice Iulian, dar ştie că nu-1 chiamă aşa şi-ţi cere să-i spui numele adevărat. Aceasta nu înseamnă însă debilitate mintală. Orice ţăran poceşte numele străine de obişnuinţa lui. începusem să-i povestim de atitudinea d-lui N. Iorga în congresul na-ţional-bisericesc. Conversaţia s’a întrerupt. După un ceas şi jumătate, Petre Lupu o reia cu un interes aprins» — ,.Şi cum zici că a fost cu Iorga?" Pe el nu-1 interesează însă ce zice lumea despre el, despre persoana lui, ci despre minune 5 dacă crede sau nu în ea. Am căutat să-l lămurim că sunt două partide s una pentru, alta împotrivă. Ascultând, ochii lui frumoşi se aprindeau de o sfântă curiositate. A căzut o clipă pe gânduri, apoi hotărît a rostit această frază: — „Eu nu sunt cu niciun partid. Eu sânt cu El şi pentru toată lumea!" Astfel, după trei ceasuri şi jumătate de conversaţie, ciobanul dela Maglavit ne-a apărut 4 © BCU Cluj într’o lumină, cu totul alta decum l-au înfăţişat anumiţi medici, cari nici măcar nu l-au văzut. Noi am descoperit o inteligenţă vie, capabilă de judecăţi sănătoase, neofensând niciodată bunul simţ, şi o memorie care funcţionează admirabil. Idioţia e, dimpotrivă, absenţă de inteligenţă, iar debilitatea mintală e cel puţin neputinţa de a formula judecăţi şi de a-ţi aduce aminte. Cum se explică atunci „uşoara idioţie“ din diagnosticul medicului militar? Foarte simplu. Atunci Petre Lupu era surd şi prin urmare gângav. El suferea de „otită medie supurată, bilaterală, cu perforaţia timpanelor". Uşoara idioţie nu era decât o aparenţă. Ea nu însemna lipsă de inteligenţă, ci inteligenţă care nu se poate exprima. Petre Lupu ne-a mărturisit că a fost bătut bine atunci la recrutare, fiindcă, neauzind întrebările ce i se puneau, nu putea răspunde. El îşi aminteşte perfect această scenă şi o povesteşte fără nici o supărare şi râzând, probabil, de comicul situaţiei în care se găsea. Dela vedenie încoace s’a întâmplat în el o mare transformare: aude şi, deci, poate vorbi. Inteligenţa lui, care e foarte vie, îşi are mijloacele prin care se poate exprima. Lucrul acesta extrem de însemnat, scapă acelor medici uşuratici cari, fără să examineze cazul şi să-l cugete, înjosesc nobila ştiinţă a medicinii angajând-o în verdicte abstracte şi ridicule. D. dr. Demetru Em. Paulian e cel dintâiu dintre aceştia. Dânsul n’a fost la Maglavit şi n’a examinat „pacientul". Dar e posibil ca un doctor să dea verdicte în abstract, călcând în picioare, cu brutalitate, regula examinării persoanelor, care în ştiinţa experimentală a medicinei este elementară şi obligatorie ? Asemenea procedee neoneste descalifică definitiv. Din fericire, conştiinciositatea ştiinţifică a® obligat pe alţi medici, cum e d. dr. I. Po-pescu-Sibiu şi savantul dr. G. Marinescu să examineze pe cioban, la Maglavit, înnainte de a se rosti. Cel dintâiu a întârziat acolo o săptămână, iar rezultatul cercetărilor sale e cu totul altul decât verdictele aiuristice ale d-lui dr. Paulian. Insuşindu-şi acest rezultat, d. dr. G. Marinescu spune că d. Popescu-Sibiu „examinând în repetate rânduri pe Petre Lupu, n’a constatat cu teste de inteligenţă semne neîndoioase de debilitate mintală". Am citit şi noi referatul d-lui dr. I. Popescu-Sibiu, care e convins că se află în faţa unui caz de misticism religios adevărat, iar nu de natură psihopatologică. Şi dacă în acel referat e vorba de o infimă reticenţă în ce priveşte normalitatea inteligenţii lui Petre Lupu, aceasta vine, cred, din următoarea împrejurare; Ciobanul dela Maglavit posedă intr’adevăr un număr redus de cuvinte. Şi lucrul nu e lipsit de explicaţie. Sânt, după părerea noastră, trei cauze care au pus bariere între inteligenţa lui şi lumea noţiunilor: surzenia, agramatismul şi meseria de cioban, care l-au izolat de contactul cu oamenii şi de contactul cu cartea. Am constatat, bunăoară, că Petre Lupu ştie că există o mare autoritate peste judeţul Dolj, dar această autoritate se numeşte în limbajul lui „ăl mai mare din Craiova", fiindcă el nu cunoaşte cuvântul de prefect. El ştia până mai deunăzi că există o autoritate supremă în stat - „ăl mai mare din România" — dar astăzi îi cunoaşte numele: „Regele Carol al II-lea", căruia are să-i comunice o taină din partea „Moşului". Am constatat deasemenea că el nu cunoaşte deosebirea dintre un preot şi un călugăr. A rămas foarte mirat că acesta din urmă poate trăi fără „muiere", adică fără cineva „care să-l spele şî să-i facă demâncare”. Această sărăcie de noţiuni însă nu însemnează o deficienţă în inteligenţa lui Petre Lupu. Din însăşi primele două exemple citate se vede limpede că el ştie mai mult decât poate să exprime. Dar lipsa cuvintelor dă unora impresia că însăşi inteligenţa lui ar fi problematică. Cei cari îl cunosc însă cum era mai înnainte de vedenie mărturisesc cu uimire progresele pe care le face de când are auzul şi limba slobode. S’ar putea zice că inteligenţa ciobanului din Maglavit a fost captivă în surzenie şi în gângăvire. Fulgerul vedeniei miraculoase a surprins-o într’un stadiu de virginitate nativă. . 5 © BCU Cluj In chip admirabil ne-a explicat el avantagiile acestei situaţii în legătură cu misiunea ce i-a căzut din cer povară pe umerii umiliţi: — „Dacă moşul s’ar fi arătat unui om cu învăţătură, cum sânteţi voi, zicea el, şi acel om ar fi spus la lume ce spun eu, lumea nu l-ar fi crezut. Că lumea âr fi zis: Astea le spune dela el, nu le spune dela Dumnezeu. Dar aşa, Moşul s’a arătat unui cioban prost ca mine. Lumea ştie că eu sânt un cioban prost. Şi lumea ştie că ce spun eu nu spun dela mine, ci dela Dumnezeu 5 şi lumea crede“. Dela „Buturugi1* am plecat cu el mai departe, în maşină, spre târla de unde predică mulţimii. Dar abia porniţi, ne-am oprit din nou. Sântem la pluta bătrână din care picură apă printr’un ciot uscat. Aceasta nu-i nicio minune. Cine s’a familiarizat cu pădurea, acela a văzut de multe ori sevă picurând din crengi uscate. Dar la Maglavit lumea e atât de dornică de minuni încât le descopere pretutindeni. Altceva se vede aici, care zguduie sufletul omului, oricât de tare ar fi el. E un norod aşezat pe două rânduri lungi, în genunchi. Sânt orbi, sânt surdo-muţi, sânt ciungi şi ologi, sânt schilozi, sânt deşuchiaţi la minte, sânt unii cu plăgi roşii cât cărpătorul. E omul din care răutatea de pe pământ a făcut o zdreanţă. E un iad mut, rezumat aci din toate durerile şi suferinţele lumii. Mare şi frumoasă e făptura lui Dumnezeu în sănătate şi armonie; îngrozitoare e însă când a căzut din demnitate, pocită de puterile nimicitoare ale răului! Iţi trebuie voinţă, nu glumă, să poţi îndura această privelişte de groază. Şi totuşi, nenorociţii aceştia din zdrenţele trupului şi ale minţii, din strîmbăturile membrelor şi viermii plăgilor, tot mai nădăjduiesc în viaţă, în sănătate, în mântuire, - , . Ei aşteaptă pe două rânduri, in genunchi, binecuvântarea omului lui Dumnezeu. Petre Lupu trece printre ei, şi—1 atinge cu mâinile pe fiecare, dar absolut pe fiecare în parte. Mă uit pe faţa lui şi nu citesc nicio spaimă şi nicio scârbă. Am impresia că se simte intim cu durerea fiecăruia. Când s’au terminat atingerile, el ridică o rugăciune către cer: „Dă-le, Doamne, ochi ; dă-le, Domne, urechi; dă-le, Doamne, mâini; dă-le Doamne picioare5 iartă-i, Doamne; te rog şi eu, Doamne; dă-le Doamne, sănătate!“ ... Un murmur intens şi înfrigurat repetă în ecou cuvintele ciobanului. Rugăciunea lui e simplă şi sobră. E făcută de el. Din rugăciunile Bisericii, Petre Lupu nu ştie măcar nici Tatăl nostru. Aproape toată ţărănimea vechiului Regat se găseşte. în această ignoranţă din lipsă de educaţie religioasă. In Ardeal, unde fiecare slujbă bisericească se încheie cu Tatăl nostru, rostit de preot şi repetat de popor, nu e ţăran să nu ştie rugăciunea domnească. Dincoace, în vechiul Regat, ţăranii, în ignoranţa celor consacrate, îşi alcătuesc singuri rugăciunile de care sufletul lor are nevoie... Petre Lupu se roagă, deci, după chipul tradiţional al lipsei de educaţie religioasă, alcătuindu-şi singur cuvintele cererii către Dumnezeu. Dar aceste cuvinte, simple şi sobre, sânt rostite cu atâta sinceritate, cu atâta putere pătrunzătoare, încât ţi se toarnă în inimă ca nişte flăcări. Iar când zice el: „Te rog şi eu, Doamne" în glasul lui e atâta familiaritate copilărească şi atâta intimitate cu puterea nevăzută, încât îţi e cu neputinţă să nu crezi că omul acesta a stat aproape de taina vieţii şi a lumii. Dela plută, mai departe, la stână. Stâna e în mijlocul unei poieni nisipoase, aproape circulară, jumătatea dinspre Răsărit mărginită de crângul de salcâmi, cealaltă jumătate dinspre Apus deschisă spre Dunăre, care e aici, aproape, sub malul înnalt. Dincolo se vede un sat bulgăresc cu turla bisericii ridicată in ziua aceasta înnorată cenuşiu şi egal. Stâna e acoperită de icoane. Câteva cruci uriaşe închină cu braţele lor văzduhul. Aceiaşi pri- 6 © BCU Cluj velişte de bâlciu rural, cu căruţe, trăsuri şi automobile, cu mii de oameni, cari se strâng tot mâi mult în jurul pătuiagului de unde va predica Petre. Pătuiagul e aşezat la Nord de stână şi lângă el se ridică pe o cruce foarte înaltă Hristos Răstignitul. Ciobanul apare sus, murmurele mulţimii tac. Tăcere înfrigurată şi reculegere. Ciobanul tace şi el şi aşteaptă să se adune toată lumea. Dar această aşteptare tăcută durează mult. II am în faţă şi-l urmăresc dela marginea mulţimii. Ne-am retras aici înadins, ca să nu fim influenţaţi cumva de fluidul colectiv, ci să ne putem păstra autonomi în impresiile culese. Ştiu dinainte ce va spune ciobanul şi mărturisesc că n’am nicio curiosi-tate în această privinţă. Mă interesează să-i urmăresc fizionomia în timpul predicei. Ciobanul tace încă şi aşteaptă sus în pătuiag, deasupra mulţimii. El îşi schimbă atitudinile cu gesturile cele mai fireşti din lume. Odată îşi sprijine piciorul de balustrada pătuiagului, altă dată bărbia în cot. Are aierul unui copil răsfăţat, care nu se sinchiseşte de miile de ochi ce-1 ţintesc cu ardoare, şi nici nu se preocupă de ceeace va să vorbească. Deodată se ridică drept şi începe. îşi povesteşte a mia oară vedeniile. Le ştiu pe dinafară. Mă interesează gesturile lui, ochii, faţa, expresia care însoţeşte povestirea. Dar în clipa aceea, în spatele lui Petre Lupu şi mult mai înaltă decât statura lui, apare pe cerul cenuşiu o fantomă luminoasă cu siluetă omenească. La orice m’aş fi aşteptat în clipa aceea, afară de apariţii miraculoase. Nu eram preocupat să le văd fiindcă nu credeam că se ivesc. Oameni destul de serioşi îmi spuseseră că le-au văzut. Şi totuş nu i-am crezut. Nu fiindcă n’aş crede în genere posibile apariţiile supranaturale, dar pentrucă îmi închipuiam că oamenii cari viii la Maglavit se sugestionează din pricina marelui prestigiu religios al locului şi au halucinaţii. M’am frecat la ochi imediat, m’am scuturat din umeri înnadins ca să mă sesizez conştient pe mine însumi, — şi m’am uitat din nou: fantoma de lumină era tot acolo. Dar la câteva clipe dupăce eu o văzusem şi mă controlasem, glasuri din mulţime se auziră: „Uitaţi-văî Iat'o 3“ Repet: asta s’a întâmplat dupăce eu o văzusem. Lângă mine era un domn de vreo 60 de ani, alături un student în drept. Amândoi au văzut-o în aceeaşi formă ca şi mine. Nu eram deloc înfierbântat sufleteşte. Am continuat să privesc: Petre Lupu îşi continua predica, gesticula şi se îndoia cu trupul spre dreapta sau spre stânga. Fantoma luminoasă rămânea însă în spatele lui, mult mai înnaltă decât statura lui, dreaptă şî imobilă. Nicio legătură nu puteai stabili între mişcările predicatorului şi imobilitatea apariţiei luminoase. Nu era, deci, o proecţie de lumină a făpturii lui, căci atunci aceasta s’ar fi mişcat ritmic, la dreapta şi la stânga, simultan cu mişcările lui Petre Lupu, aşa cum umbra noastră imită gesturile noastre. La un moment dat, ciobanul se opreşte din cuvânt şi îşi scoate cojoaca fără mâneci. „E foarte cald 3“ zise el ca o scuză că se desbracă. Apoi, numai în vestă, îşi continuă predica. Ziua era însă răcoroasă şi umedă. Fantoma dispăruse. Până la sfârşitul predicei nu s’a mai arătat. M’am controlat cu tovarăşii mei cari, în momentul apariţiei, se găseau împrăştiaţi ici şi colo. D. Dragoş Protopopescu, care era peste vreo şapte persoane dela mine, mi-a mărturisit că a văzut-o şî dânsul şî că a semnalat-o, ca şi mine, mai înnainte de strigătul mulţimii. D. N. Crevedia n’a văzut nimic, nici înnainte nici după semnalarea generală. Sânt un om care ştiu ce însemnează iluziile, fiindcă le-am avut de atâtea ori când luam siluietele lucrurilor din zare drept altceva decât erau în realitate. Ştiu deasemenea ce sânt coşmarele cu nălucile lor vâscoase, fiindcă le-am trăit de atâtea ori în nopţile târzii de insomnie, când conştiinţa obosită se află jumătate muiată in somn, iar jumătate în stare de veghe torturată. Tot astfel, ştiu perfect, din proprie experienţă, ce sânt fenomenele de dublă personalitate şi ce sânt halucinaţiile bolnave. Şi pe unele şi pe altele le-am trăit 14 zile şi nopţi, în timpul războiului, când, bolnav de tifos exantematic, aiuram la o temperatură aproape constantă de 40 de grade, mă despicam în doi inşi cari pole- ■ 7 ■ © BCU Cluj mizau la infinit asupra numărului paturilor din camera de spital, unul susţinând că sânt trei, (câte erau!), cellalt susţinând că sânt cinci (câte nu erau!), în timp ce în faţa mea, pe peretele din fund, curgea necontenit în jos o cascadă de figuri omeneşti, ceva asemănător cu Căderea îngerilor de Michelangelo, deşi peretele era alb şi n’avea niciun tablou pe el. Ei bine, nimic din toate acestea nu are vreo legătură cu apariţia luminoasă dela Magiavit. De iluzie nu poate fi vorba, fiindcă atunci când a dispărut fantoma, nici un obiect nu persista în văzduh, pe care l-am fi putut lua drept apariţie luminoasă. De coşmar nici atâta, căci era în miezul zilei, iar peste noapte dormisem bine. De halucinaţii morbide cu atât mai puţin, fiindcă eram perfect sănătoşi, iar pe deasupra preveniţi împotriva oricărei înşelări. Să nu ni se spună iarăşi că a fost o sugestie de massă, fiindcă noi ne aşezasem înnadins la marginea mulţimii şi, fiecare din altă parte, am semnalat apariţia luminoasă înnainte ca gloata să strige. Eu am pretenţia că sânt o natură tare şi echilibrată. M’am supus odată unui puternic hipnotizator. Pe cei cari erau de faţă i-a adormit. Pe mine nu. Am deci convingerea că fantoma luminoasă era o existenţă în sine, obiectivă, în afară de noi, iar nu proecţiunea exterioară a minţii noastre momentan desalterate. O repet încăodatăs tot timpul am fost perfect stăpâni pe noi înşine. Afară de aceasta, ce interes ar avea un om în toată firea să se expună ridiculului pretinzând că a văzut stele verzi în văzduh ? Pentru a impresiona, din tactică, pe sceptici şi pe necredincioşi? Dar eu ştiu foarte bine că adevărul religios n’are nevoie de apariţii miraculoase pentru a-şi demonstra puterea mântuitoare. Eu ştiu tot aşa de bine că dacă o parte din sfinţii bisericii noastre s’au bucurat de viziuni, altă parte n’au avut niciun fel de vedenii şi totuşi continuă să fie veneraţi pe planul întâiu al sfinţeniei. Şi tot astfel ştiu că cea mai pură şi mai înnaltă formă de religiune, aceea pe care o întrupează geniile spirituale ale creştinismului, e despuiată de frunzişul vedeniilor şi de florile miracolelor. Suprema formă religioasă a misticei creştine e spirit pur în spirit pur. Dar încăodată, fantoma luminoasă sânt convins că avea o existenţă obiectivă şi că, pentru motivele arătate, ea nu putea fi o aură sau un corp astral al lui Petre Lupu, cum ar încerca s’o explice ocultiştii. Şi atunci, după această evidenţă, controlată în atâtea rânduri de atâţia oameni în toată firea, ce ne împiedică să-l credem pe ciobanul Petre Lupu când susţine cu ultima energie că viziunea lui, care s’a dovedit focarul unei mari mişcări mistice, nu e un vis, nu e o iluzie, nu e o halucinaţie, ci „om adevărat",—cum zice el? Intorcându-ne dela stână spre sat, pe drum î-am spus că noi am văzut apariţia luminoasă în timpul predicei lui. Se bucura ca un copil. „Va să zică, şi voi aţi văzut?" Ceace însemna pentru el încă o dovadă că nu e mincinos cum l-au socotit unii. Apoi, cu un ton foarte natural: „Eu îi văd mereu în jurul meu, când vorbesc. Ii văd aşa cum vă văd pe voi acum!" — „Ce vezi, Petre? îngeri?" —„Nu, unsprezece bărbaţi şi o muere. Ea e Maica Domnului". Pe urmă, schimbând înfăţişarea emoţionată, pe care o avea acum, în expresia lui obişnuită de copil voios, ciobănaşul trecu la volan şi conduse singur maşina, cu o desăvârşită siguranţă, strecurând-o printre căruţe, până în sat. Se amuza nevoie mare claxonând, ţinând volanul numai cu stânga şi privind înlături, ca să sperie pe N. Crevedia, care şedea lângă el şi simula frică şi neîncredere în arta de a conduce a lui Petre Lupu. Şoferul nostru, un craiovean deştept, rămăsese înmărmurit de virtuositatea automobilistică a ciobanului. Unde şi când a învăţat el să conducă maşina asta despre care, totuş, crede © BCU Cluj că poate obosi ca o fiinţă când e împovărată ? Socotind că ne temem de vreun accident, Petre se întoarse spre noi voios, mereu voios: —■ „Nu vă fie teamă. Cu mine nu vi se întâmplă nimici" El are o încredere nemărginită în Cel care i s’a arătat, fiindcă Acela i-a spus 5 „Nu-ţi fie frică; am eu grijă de tine 1“ Şi într’adevăr, dacă te gândeşti, una din cele mai inexplicabile minuni, care se întâmplă cu omul acesta, e că, trăind zi şi noapte în infernul dela Maglavit, nu s’a molipsit de nicio boală deşi pune mâna pe toţi nenorociţii şi toţi nenorociţii se şterg pe faţă şi pe răni cu hainele lui şi i le sărută. Petre e cu totul străin de măsurile igienice de apărare, ale medicilor. Ar putea să ne explice dânşii— adică cei cari nu cred — această minune? In sat, am prânzit împreună, la hanul lui Tomescu. Petre, Dragoş, Crevedia. Petre nu mănâncă mai nimic. Toată hrana lui din ziua aceea a fost un strugure, o jumătate de ceapă cu pâine şi două pahare de must. — „Eu am burtă mică, nu pot mânca mult“, — lămuri el la îndemnurile noastre de a se hrăni, că e slab şi trebuie să reziste. Iar în timpul predîcei, el, care doarme numai câtgva ceasuri pe noapte, spusese mulţimii s — „Uitaţi-vă la mine că sânt numai piele şi os. Ce mă ţine pe mine, fraţilor, e sufletul tare, sufletul tare!“ Mulţi dintre cei cari văd jertfa de fiecare zi „pentru lume“ a lui Petre Lupu, sânt convinşi că nu va dura. Dacă vrea Dumnezeu însă, el poate dura până la adânci bătrâneţe, aşa slab şi uscat cum e. Haghiografia creştină ne vorbeşte de pustnici cari lipsindu-se aproape cu totul de hrană, au atins vârste metusalemice. Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu. Asta e ceeace Petre Lupu numeşte „sufletul tare“. In tot timpul prânzului, luat după dorinţa lui, într’o odaie unde eram numai noi, el a fost grav fiindcă ne-a vorbit numai despre lucrurile cele de peste fire trăite de el. El face o deosebire categorică între lucrurile miraculoase şi cele de toate zilele. Când e vorba de acestea din urmă, Petre e vesel ca un copil, glumeşte şi râde de parcă n’ar trăi, ci s’ar juca de-a viaţa. îndată însă ce trece în planul cellalt, o gravitate profundă s’aşează pe figura lui, fină cum n’am mai văzut chip de bărbat. •— „Petre Lupu, i-am zis, noi avem încă îndoieli grele şi am venit la tine să ne lămureşti. Ştim că eşti cinstit şi nu-ţi facem ocara să credem că minţi. Dar oameni sântem, iar vedenia ta e prea înfricoşată, prea mare... Spune-ne din adâncul inimii tales tu visezi?11. — „Visam ca tot omul, — răspunde el cu aceeaşi precisiune simplă şi cu aceeaşi siguranţă care nu-1 părăseşte o clipă; — dar de când cu întâmplarea dela „Buturugi" nu mai visez. Eu mă culc la 12 noaptea şi mă scol în zori. Că şi noaptea trec odată pe la Cruci să văd ce face lumea. Când mă culc, dorm buştean. A, să nu credeţi voi că eu L-am văzut în vis, — continuă el imediat, fiindcă înţelesese uimitor de repede sensul întrebării noastre. — Eu L-am văzut om adevărat, om adevărat. Eu îi văd oameni adevăraţi, aşa ca pe voi acum!" Petre apăsa fiecare cuvânt şi gesturile ce-i însoţeau vorbirea erau tot aşa de categorice ca ea. Ochii lui flăcărau, trupul vibra tot de o emoţie sfântă. Şi astfel ne-a povestit încăodată întâia apariţie a lui Dumnezeu însuş... Cuvintele le cunoaşteţi. Ele sunt simple şi precise ca nişte versete biblice. Dar, Doamne, mişcarea care le însoţea, însufleţirea aceea intensă, concentrarea extraordinară a întregei lui fiinţe, lumina suprapămân-tească ce-î juca pe faţă, cum s’ar putea reproduce toate acestea în bietele noastre cuvinte 1 Dacă am putea să redăm aici forţa care vibra în el în momentul acela, nimeni n’ar mai 9 © BCU Cluj Sta la îndoială asupra realităţii văzute de Petre Lupu... II ascultam şi parcă timpul şi spaţiul dispăruseră o clipă. Plutiam cu el, suspendaţi la marginea altei lumi. — „Uitaţi-vă 1 Are faţa ca un arhanghel," zise Dragoş Protopopescu. Intr’adevăr, noi n’am văzut arhangheli, dar ei nu pot să fie mai frumoşi decât faţa lui Petre când ne vorbia despre Dumnezeul văzut de el. Am tăcut cu toţii. O emoţie negrăită plutea peste noi. Dece mi-or fi venit atunci în minte aceste cuvinte pe care nu le-am rostit, dar care cântau în mine ca o melodie cerească: Fericit... fericit., fericit. Petre... muritor fericit... Reluând conversaţia, l-am întrebat; — „Spune-ne, Petre, ce plan ai tu pentru viitor?" Dar cum el nu înţelegea cuvântul viitor, m’am explicat; „Ce plan ai tu pentru toamna asta, pentru la iarnă, la primăvară?" Asculta întrebarea cu ochi nesfârşit de duioşi, şi, parcă cu o nuanţă de milă pentru puţina înţelegere a celui care întreba, răspunse; — „Plan? Ce plan să am eu? Eu nu pot face niciun plan. Eu fac ce-mi porunceşte El. Că dacă ar fi după mine, la primăvară m’aş întoarce la oi. Mi-e aşa de dor de oi! Si am două fluiere. Dacă veniţi la mine-acasă, vi le arăt. N’am mai cântat deatunci. Dar dacă nu se poate"... . Acest „dacă nu se poate", rostit de el cu adâncă umilinţă amestecată cu nu ştiu ce omenească părere de rău, ne lumina parcă dintr’odată soarta lui Petre Lupu. El e un om care nu-şi mai aparţine. El e predat unei puteri nevăzute, care-1 conduce şi—i poartă de grijă. El e o unealtă şi, ceeace trebuie subliniat, e că el singur are conştiinţa clară că nu e decât o simplă şi smerită unealtă. Ne spuneau nişte oameni de acolo din sat; „Să-l vedeţi când se întâmplă câteo minune. El rămâne cu gura căscată, şi zice; „Mare minune! Mare minune!" fiindcă ştie bine că nu le face el, ci Dumnezeu le face“. Conştiinţa că un altul lucrează prin el, sentimentul că el e în raport de subordonare faţă de fiinţa supremă sânt la Petre Lupu certitudini neclintite. El face o distincţie categorică între ceeace i s’a poruncit să spună şi ceeace spune sau face dela el. La sfârşitul predicei pe care am ascultat-o, cineva l-a întrebat pe ce stil să ţină oamenii sărbătorile, iar el răspunzând cu acea admirabilă soluţie: „Oamenii să meargă la biserică atunci când trage popa clopotul", a adăugat: „Fraţilor, mie nu mi-a spus Moşul nimic despre lucrul acesta; dar dacă mă întrebaţi, eu răspund aşa, dela mine." Tot astfel mergând cu noi pe teren şi arătându-ne unde se vor clădi biserica şi spitalul din ofrandele pelerinilor, el a ţinut să ne lămurească: „Moşul nu mi-a poruncit să facem biserică şi spital; dar lumea dă bani fără ca nimeni să ceară. Şi atunci ce putem să facem noi mai de folos pentru ei decât biserică şi spital? Că banii sânt adunaţi dela oamenii săraci". El stăruie atât de mult asupra acestei distincţiuni încât ai impresia unei bare de cremene pe care o pune între dumnezeesc şi omenesc. Voios ca un copil nevinovat între lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene, firea lui întreagă capătă imediat formă dură şi impresionantă, după tiparul unei voinţe supraomeneşti, atunci când e vorba de lucrurile pe care le-a trăit sau i s’au descoperit în chip miraculos. Dacă el nu este un alienat, — şi medici ca d. I. Popescu-Sibiu şi d. G. Marinescu ne asigură că nu e— atunci cazul lui înfăţişează o serie de trăsături caracteristice pentru a fi apt de o explicaţie teologică. Psihologia lui religioasă intră în cadrul misticei. Astfel, rezistenţa lui la întâia şi la a doua viziune, teama lui de a nu fi pradă unei năluciri, conştiinţa nemerniciei lui în raport cu sarcina ce i se pune pe umeri şi groaza de a nu se face de râsul oamenilor, sânt lucruri pe care le cunoaştem din psihologia profeţilor şi a tuturor celor „trimişi" să îndeplinească o misiune de sus, ce-i depăşeşte. Apoi curajul în care se schimbă imediat frica şi sfiala lui, siguranţa şi tenacitatea acestui curaj, con- xo © BCU Cluj vingerea neclintită,' că nu el, ci Dumnezeu'vorbeşte şt lucrează prin el,“interesul aprins de a ralia pe toată lumea la credinţa în minune, indiferenţa faţă de cum e judecată persoana lui, complecta dăruire de sine pentru binele moral, al lumii, sânt iarăş caracteristi-cele/unei îanalte psihologii religioase, concentrată în ideea unei misiuni. Transformarea lui din surd şi gângav în omul sănătos de azi; din „idiotul^ de ieri în spiritul cu uimitoare- judecăţi de acuma, — lucruri pe care le-au trecut cu Vederea toţi câţi s’au ocupat de cazul lui, ' sânt dovezile palpabile şi inexplicabile ale unei întâmplări extraordinare, petrecute în sufletul lui. ; Şi în sfârşit, rezultatul moral al acestei întâmplări miraculoase: conştiinţa păcatului în care. zace lumea şi voinţa de a o ridica la mântuire, încăpăţânarea lui de fier de a nu primi niciun ban şi de a nu îngădui traficarea cu lucrurile sfinte, încăpăţânare care merge până acolo că, cineva dăruind pentru copilul lui câteva mii de lei, el a luat banii, revoltat şi i-a vărsat imediat comitetului pentru construcţia bisericii şi a spitalului. N’am pomenit nimic despre numeroasele şi variatele vindecări minunate ce iradiază zilnic din sâmburele de lumină cerească dela Maglavit, vindecări pe care în felul său, nu le contestă nici d. dr. G. Marinescu. Am voit să prezentăm numai omul prin umilinţa căruia s’a ridicat acest val imens de credinţă mistică şi să-i conturăm pe cât se poate noua personalitate religioasă, desfăcută peste noapte din închircirea în care zăcea până ieri, ca o floare de crin din bobocul verde care a plesnit. A fost un spirit captiv în propria-i mizerie trupească şi e acuma un spirit înflorit, a cărui candoare o fecundează albinele nevăzute ale harului. Cazul lui necesită largi contribuţii teologice pentru a apărea în lumina adevărată. Noi am făcut aici o simplă prezentare descriptivă, fără altă pretenţie decât aceea a unui cinstit proces-verbal. Dacă ne-am înşelat cumva, — ceeace e foarte posibil — timpul ne va verifica. Numai perspectiva lui ne va putea da o certitudine pozitivă sau negativă. Aceasta e de altfel metoda Bisericii noastre, care nu se grăbeşte să consacre sfinţi decât atunci când aparenţele au devenit certitudini. Astăzi însă, judecând cu înşelătoarele noastre impresii omeneşti, ne-am întors cu convingerea că dela Maglavit s’a ridicat un profet popular, care toarnă substanţa luminoasă a Evangheliei în besna oarbă a veacului. Ceeace e uimitor e că Petre Lupu nu ştie încă măsura în care predica lui concordă cu Evanghelia lui Hristos. © BCU Cluj POEME INTR’UN VERS DE ION PILLAT NAIUL . Un singur nai, dar câte ecouri în păduri. PĂSTORUL MĂRfl Copilul gol mai cântă din fluer la delfini. ÎMBRĂŢIŞARE Suia o viţă aur pe negrul chiparos. PAN ■ Prin frunza rară ţapul priveşte, faun trist. SVON E roiul de albine sau doar de amintiri? GROAPĂ NOUĂ Păşeşte lin, drumeţe, pe moartă să n’o scoli. TRUP DE FATĂ O salcie mlădie cum e tulpina ta. i? © BCU Cluj DORINŢA Iubire, nu fii veşnic ai inimii tăun. COLORI Zambilele, nori vineţi, şi cerul flori purta. ÎNTÂLNIRI O piersică pufoasă şi fraged un obraz. VEGHE La gura sobei gândul, tovarăş călător ARTA POETICA (I) Nu vorba, ci tăcerea umbrire dă cântării, PORTRET Durere cu ochi negri sub părul azi mai alb. AMURG Iubirea ta m'ajunge cu umbre tot mai lungi. FOŞNET Foşniră Împuşcate lungi aripi. Dor târziu. SINGURĂTATE Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea. IARNA In zare zurgălăii de sănii... Suflet nins. % 1/ 0* FUMUL Viaţa-i fum — dar fumul căminului ţP-e drag. © BCU Cluj încercare despre teofanii INTERPRETAREA VEDENIILOR LUI PETRACHE LUPU DE D. STĂNILOAE In toiul discuţiilor ce s’au iscat în jurul arătărilor ce declară Petrache Lupu că le-a avut, s’a auzit din partea multora afirmaţia că Dumnezeu nu se poate arăta, deoarece în evanghelie se spune că „pe Dumnezeu nimenea nu l-a văzut niciodată" (Ion t,ÎS). Mi se pare, de aceea, foarte oportun să vădesc eroarea unei asemenea păreri, încercând să schiţez şi o explicaţie teologică a modului în care se arată Dumnezeu oamenilor. Că Dumnezeu s’a arătat oamenilor de multe ori, ne mărturiseşte însăşi Sf. Scriptură. Ajunge să amintesc despre arătarea lui Dumnezeu la stejarul Mamvre, de care s’a împărtăşit Avraam (Fac. 18) şi de cea de care s’a împărtăşit Daniil (Cap. 10,5). Acei cari se înţepenesc lângă citatul ev. Ioan 1, 18, n, au observat poate aşa numitul graiu antinomic al Scripturilor şi în general al oricărui mistic. Sfânta Scriptură mai puţin sistematic, dar cei mai mulţi mistici foarte sistematic, vorbesc despre Dumnezeu în termeni direct contrazicători. Aşa de pildă Sf. Scriptură ne spune pe deoparte că pe „Dumnezeu nimenea nu L-a văzut niciodată", că: „locueşte într’o lumină neapropiată (inaccesibilă)" (1 Tim. 6, 16), că „cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie fără numai Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor, 2, 11). Pe de altă parte locurile mai sus amintite, ca şi toată Sf. Scriptură, este o continuă descoperire a adâncurilor lui Dumnezeu, pe tot felul de căi: prin arătări în chip de om, prin diferite alte semne şi mai ales prin comunicări deadreptul în inima omului. Cum avem să împăcăm aceste expresiuni contradictorii referitoare la accesibilitatea, respectiv inaccesibilitatea iui Dumnezeu ? ' ' ' Răspunsul cel mai satisfăcător la această întrebare l-a dat mistica ortodoxă în vâltoarea discuţiilor isichaste din veacul 14. Iată acel răspuns 5 cu fiinţa Dumnezeu este inaccesibil, cu puterile şi lucrările Sale El coboară până la noi. Prea departe n’au putut ajunge însă teologii de atunci în explicarea şi aprofundarea acestui răspuns. Material preţios pentru desvoltârea doctrinei se află în teologia rusă mai nouă (Bul-gakov-Berdiaev) şi la misticii germani din evul mediu. Această doctrină ar putea avea în rezumat forma următoare: Fiinţa lucrurilor şi în deosebi a subiectelor personale rămâne inaccesibilă oricărei sforţări de-a intra în contact,.nemijlocit cu ea. Suportul ultim al unei persoane cu care H . © BCU Cluj sunt în strânse legături îmi rămâne ascuns sub şapte peceţi. Există mai adânc de stările de conştiinţă şi de manifestările unei persoane o realitate indeterminabilă. Chiar adâncul nostru ne rămâne nouă ascuns şi indeterminabil. Cunoaştem manifestările, lucrările, puterile acelui ascuns, dar el însuşi nu e identic cu nici una din aceste lucrări şi nici cu ele în totalitate. Ascunsul acesta nu e suma tuturor manifestărilor sale, chiar dacă acestea s’ar realiza în număr infinit. Nu numai cantitativ le depăşeşte, ci ca să spunem aşa, oarecum chiar calitativ, deşi fiinţial sunt identice. El e incolor, neactualizat, nedeterminat, dar din el ţâşnesc toate culorile conştientului, toate manifestările determinate. El nu e nici cugetare,. nici voinţă, nici putere activă, nici ideea din acest moment, nici deciziunea din momentul următor, nici sentimentul acesta, nici gestul sau mişcarea. cutare, nici toate la un loc. Şi totuşi toate acestea sunt din el; el e şi cugetare, şi simţire şi lucrare etc. Propriu zis, pentru orice mijloc de investigaţie omenească, el nu este, nu poate fi aflat, constatat. El e abisul pustiu pentru privirea noastră, golul fecund, creator la infinit. Am văzut că despre el nu putem vorbi decât antinomic, determinându-1 prin manifestările (măştile.) lui, dar, nemulţumiţi cu această determinare imperfectă, aruncând peste bord orice adjectiv şi rămânând la constatarea inexistenţii lui pentru mijloacele noastre de a-1 cunoaşte. Acest ascuns e altceva decât ceeace numim „persoană1', deşi face parte integrantă din persoană. „Eul“ este, factorul voluntar şi luminător care trece prin vama sa aproape toate ţâşnirile din acel câmp gol şi fecund. Eul este nu numai o strungă pasivă prin care sunt silite să treacă, determinându-se şi luminându-se astfel, toate valurile plecate din adâncul indeterminat, ci are şi un rol de iniţiativă, oarecum de constrângere a „ascunsului"., Mişcându-se „eul“, mişcă prin aceasta şi ascunsul, silindu-1 să emită din sânul lui, o anumită manifestare. Totuşi puterea aceasta de constrângere a „eului" îşi are limitele ei. Sunt manifestări ale „ascunsului" cari nu trec prin vama „eului" pentru a se realiza. şi de multe ori „eul“ nu poate obţine din sânul „ascunsului11 ceeace doreşte. , , Să numim acel ascuns „fiinţă sau substanţă11, pentrucă este de. fapt ceeace stă mai dedesuptul lucrurilor, este esenţa lor. Se înţelege că la lucruri fiinţa nu-şi trece ţâşnirile prin vama unui factor regulator, conştient şi voluntar. : La Dumnezeu „adâncul", „ascunsul" sau „fiinţa" e infinit mai plin de posibilităţi. Şi Dumnezeu fiind persoană, toate manifestările „fiinţei" trec prin sfera ei de iniţiativă. Trebue să ne închipuim totuşi că „abisul" fiinţei divine nu e faţă de factorul personal divin în aceeaş stare de obscuritate şi oarecum de libertate, ca la om. Dumnezeu are o viziune clară în „adâncul" Său şi acesta îi stă cu desăvârşire la dispoziţie. Eventuala obiecţiune că admiţând la Dumnezeu un „adânc fără fund" pe de o parte, pe de alta lucrări, sau manifestări deosebite de el, îl facem pe Dumnezeu compus, e cu totul neserioasă. „Adâncul11, „fiinţa" divină e cu totul simplă, indeterminabilă, unitară, dar plină de posibilităţile infinite. Posibilităţile acestea realizate, nu sunt „fiinţial" deosebite de adâncul din care au ieşit. Totuşi nu le putem identifica nici pe câte una în parte, nici toate la un loc cu „adâncul", cu „fiinţa". . Ceeace ne e accesibil nouă dela Dumnezeu sunt numai iradierile, manifestările, lucrările „fiinţei" divine. Toate numirile ce le dăm lui Dumnezeu, chiar numele de „fiinţă" le luăm dela aceste lucrări. Ii zicem lui Dumnezeu „viaţă" dela lucrarea lui de viaţă făcătoare, „înţelepciune" dela lucrarea de fiinţă ziditoare. însuşi „adâncul", „fiinţa" Lui, rămâne mai presus de orice nume, de orice apropiere, fie cu gândul, cu simţirea, cu experienţa inimii etc. Acel „adânc" „nu este" pentru noi, sau „încă nu este" (pi) ov); el e „tăcerea" , „ascunsul11. Numai imperfect îi dăm numirile lucrărilor ce izvorăsc din el. Când vrem să fim mai adecvaţi, nu-i dăm nici o numire. Spunem că Dumnezeu e 15 © BCU Cluj „viaţă", dar ne grăbim să spunem că totuşi El nu e „viaţă", ca unul ce e mai presus de viaţă. De aci graiul antinomic când vorbim de Dumnezeu. Nouă ne sunt accesibile şi împărtăşibile lucrările iui Dumnezeu, fiinţa lui rămâne inaccesibilă şi neînpărtăşibilă (Vasile cel Mare, citat de Palama de multe ori; Dionisie Areopagitul în diferite locuri). In lumea relativă nu vin decât lucrările divine. Aceasta nu însemnează că „fiinţa" lui Dumnezeu nu e pretutindeni. Dar precum adâncul nostru rămâne neînpărtăşibil, chiar dacă e prezent în acelaş loc unde apar şi manifestările noastre cu atât mai mult adâncul divin rămâne inaccesibil, metafizic ontologic inaccesibil, nu spaţial. E o categorie de existenţă ce nu se împărtăşeşte, la care nu e nici un fel de acces. Trebue să operăm aci cu categoria „adâncului" spiritual, nu cu a spaţiului. Lucrările lui Dumnezeu ni se împărtăşesc şi le putem lua într’o măsură oarecare (după om) la cunoştinţă în două forme: întâi avem rezultatele lor, toate cele create si al doilea ele însăşi în acţiunea lor prezentă. Lumea creată, rezultatele lucrărilor dumne-zeeşti (xi iiioxeXia\s,xx(x), ne spune că aci a fost activă odată puterea dumnezeiască. Lucrurile poartă în ele impregnat semnul fostei lucrări dumnezeeşti, aşa cum roşaţa cărămizii e semnul rămas al focului ce a fost odată prezent în cărămidă. Unii oameni nu văd decât atâta din Dumnezeu. Aceştia sunt cei cu argumentele cosmologice, raţionalişti deişti, sau chiar teişti! Dar lucrările lui Dumnezeu sunt în fiecare moment active şi prezente. Nu toţi le sesizează însă în actualitatea lor vie. Nu toţi le pot primi, se pot împărtăşi de ele. Şi aci vine al doilea motiv pentru care Sf. Scriptură spune că Dumnezeu este inaccesibil omului. Atâta timp cât omul rămâne singur cu puterile sale, nu poate sesiza Divinitatea şi nu se poate împărtăşi cu ea. Cum explică foarte frumos Sf. Scriptură Palama, omul nu poate cunoaşte şi vedea cele ale lui Dumnezeu. Numai Duhul lui Dumnezeu le poate cunoaşte. Deci e de lipsă ca duhul lui Dumnezeu să se sălăşluiască într’un om ca acela să poată cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. Aşa încât nu mai e omul care cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, ci însuşi duhul lui. Omul care lapădă duhul lumii „primeşte înlăuntrul său duhul dela Dumnezeu, care cunoaşte cele ce sunt ale lui Dumnezeu, precum duhul omului cunoaşte cele ce sunt ale omului. Cum nu va vedea acela prin duhul primit lumina nevăzută?... Doar nu-şi este Sieşi nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-1 privesc şi-l cugetă cu ochi şi cugetări create şi naturale. Celor în care se inarticulează Dumnezeu ca organ conducător nu le va oferi, prin Sine, într’un chip manifest şi vederea darului Său? Căci precum raza din ochi numai unîndu-se cu razele soarelui devine lumină activă şi vede cele sensibile, în acelaş chip mintea numai devenind un duh cu Domnul, vede clar cele duhovniceşti? (Din Sftul Grigorie Palama, trad. de subsemnatul în Anuarul Academiei Teologice Andreiane 1932—33, pag. 39— 40). Dar o treaptă şi mai înaltă în apropierea de Dumnezeu este simţirea Lui lângă şi în tine ca persoană. Desigur şi persoanele Dumnezeeşti ca şi persoanele omeneşti ancorează şl acţionează prin manifestările lor, dar cea care dirijează şi susţine lucrarea este persoana care e tot atât de prezentă ca şi lucrarea. Nouă ni se întâmplă adeseori să sesizăm vre-o acţiune, vre-o influenţă, vre-o presiune exercitată asupra noastră, dar nu ne dăm seama că această acţiune e intenţionată, se leagă de o persoană. Simţim că ne turbură o influenţă din afară, nu din lăuntrul nostru, dar nu ne dăm seama că această tulburare se datoreşte desnădejdii, năcazului, suferinţei în care se află un apropiat al nostru la depărtare de noi. Dela el vin lucrări, manifestări până la noi, dar fie că nu suntem legaţi prea mult sufleteşte de el, fie din altă cauză, nu sesizăm în acea lucrare ce ajunge la noi persoana proprietară a ei. Simţim o nelinişte în spate. Nu ne dăm seama, decât după ce ne întoarcem că acţiunea ce o suferim vine dela o persoană şi anume dela cutare 16 © BCU Cluj persoană. Cunoaşterea persoanei care conduce o acţiune asupra noastră e o treaptă superioară cunoaşterii acţiunii ei. Până cunoaştem numai lucrarea, acţiunea, înclinăm să luăm aceasta drept o acţiune a naturei, a cine ştie cărei forţe din natură. In orice caz foarte puţin suntem înclinaţi să o derivăm dintr’o persoană. Aşa şi cu lucrările exercitate de Dumnezeu asupra noastră: le sesizăm, una sau alta, dar până nu am progresat la sesizarea Lui ca persoană, le luăm drept lucrări ale unei forţe impersonale. Sunt foarte mulţi cei ce prind în antenele conştiinţei lor suflarea unor puteri mai presus de ei şi de natură, dar sunt foarte puţini cei care văd, nu teoretic ci concret, persoana dumnezeiască manifestându-se în cutare lucrare sau cutare, în sufletul lor. De aci frecvenţa panteismului şi greutatea de-a ne raporta practic faţă de Dumnezeu ca faţă de o persoană ce stă în preajma mea ca ori care casnic, cu singura diferenţă că e invizibil ochilor trupeşti. Cugetăm pe Dumnezeu deistic — din efectele fostelor Lui lucrări — şi-L simţim panteistic — ca lucrări suspendate sau emanate din cine ştie ce forţă impersonală — dar nu-L simţim personalistic. Aceasta e realitatea de cele mai multe ori. Cât de greu şi de rar ajungem să ne facem din rugăciunea noastră chiar, o convorbire cu vecinul nostru Dumnezeu. De cele mai multe ori rugăciunea ne este un fel de meditaţie (adecă o gândire la ceva departe de noi), o stare de vorbă cu noi înşine, o rostire de cereri fără conştiinţă actuală că ele merg la o persoană, ci undeva în vid. Dar dacă trebue să simţim vecinătatea lui Dumnezeu ca persoană, nu urmează că trebue să-I simţim lucrând în noi multe lucrări, că trebue să-L simţim aproape cu o mulţime de atribute. Precum putem constata prezenţa unei persoane omeneşti în vecinătatea noastră, chiar dacă aceea persoană ni se manifestă printr’o singură intenţie sau atribut, tot aşa putem constata persoana sau persoanele dumnezeeşti în jurul nostru, chiar dacă ni se revelează în acel moment cu o singură însuşire sau intenţie. Putem avea astfel într’un moment conştiinţa că Dumnezeu ne priveşte cu severitate, şi numai cu severitate, altădată că ne uşurează de o grije, altădată că ne face să înţelegem cutare idee. Cu alte cuvinte chiar dacă ne revelează Dumnezeu într’un moment dat un singur atribut, un singur act de voinţă, acel atribut sau act de voinţă nu se prezintă suspendat, detaşat de: persoana dumnezeească, ci însăşi persoana dumnezeească se arată în acel atribut, concretizată în el. De aci multiplicitatea chipurilor în cari ni se pot revela nu numai persoanele omeneşti, ci şi cele dumnezeeşti. Privirea cu care simţim că ne priveşte într’un moment dat persoana dumnezeească, cuvintele ce ni le spune, gesturile ce le face, chiar îmbrăcămintea în care se arată sunt concretizarea acelui act de voinţă prin care ni se revelează atunci persoana dumnezeească. * * * Dar acum să abordăm însuşi miezul chestiunii. Cum e posibil să se arate Dumnezeu oamenilor sub o formă sensorială ? Mai întâi să vedem, forma aceasta sensorială este într’adevăr externă nouă din punct de vedere spaţial, ocupă ea un loc în spaţiu şi prin urmare e întinsă şi oarecum materială? îşi face Dumnezeu ad-hoc o formă spaţială sau obiectiv-sonoră ? Lucrul se pare posibil. Dar aci cercetăm modul mai frecvent de apariţie a lui Dumnezeu, acela în care nu se serveşte de ceva spaţial. Câteva exemple: Vedeniile sfântului Ioan din Apocalipsă s’au petrecut „în Duh“ (1,10). Lumina de . pe Tabor, şi în ea Moise şi Ilie, deşi „strălucea ca soarele" (Mt. 17, 2), n’a fost văzută de cei dela poalele Taborului. Arhid. Ştefan* fiind plin de Duh Sfânt căutând la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând deadreapta lui Dumnezeu", fără ca cei din jurul lui să vadă ceva (Fapte, 7, 55). Daniil (cap. 10), spune că cei din jurul său n’au perceput vedenia lui. îngerii şi cântările 17 * © BCU Cluj lor din noaptea Naşterii Mântuitorului n’au fost văzuţi şi auziţi de altă lume afară de păstori. Şi, ca să vedem întrucât corespund condiţiilor teofaniilor vedeniile lui Petru Lupu, ele n’au fost văzute de ciobanii de lângă el sau de preot deşi îl auziau vorbind cu cineva. Toţi aceştia au privit cu ochii deschişi, dar şi lumea din jurul lor avea ochii deschişi, şi totuşi nu vedea. Aceasta-î dovadă că nu prin puterea naturală a ochilor au văzut toţi aceştia şi prin urmare ceeace au văzut nu era ceva întins în spaţiu, un obiect între celelalte. Imaginii văzute de aceştia nu-i corăspundea deci ceva spaţial, material, sensibil. Ceeace spune sfântul Grigorie Palama despre lumina de pe Tabor, se poate aplica tuturor vedeniilor înşirate de noi. El zice s „Dacă deci nu prin puterea sensorială au văzut acea lumină, căci atunci ar fi văzut-o şi necuvântătoarele, ci prin puterea mintală care percepe prin simţuri, sau, mai bine zis, nici prin puterea mintală căci atunci orice ochiu ar fi văzut-o şi mai ales cei apropiaţi strălucirea ei fiind mai presus de soare — dacă deci nici prin aceasta propriu zis n’au văzut acea lumină, atunci nici lumina aceea n’a fost propriu zis sensibilă “ (op. c. 49), Nu sunt atunci cumva toate aceste vedenii, închipuiri, produsele imaginaţiei, sau halucinaţii, cum cred aşa de mulţi? Aceasta e întrebarea capitală. Ce sunt produsele imaginaţiei, ce sunt produsele halucinaţiei ? Şi unele şi altele sunt imagini şi sunete, adecă date sensoriale, fără obiect extern, spaţial. întocmai ca şi vedeniile sfinte. Există totuşi mari deosebiri între aceste genuri. Imaginaţia este o facultate a spiritului nostru cu o sferă de activitate mult mai largă decât i se atribue de obiceiu. Ea nu este numai facultatea prin care croim imagini pentru lucruri cari ştim că există dar nu le cunoaştem de aproape, sau tot felul de imagini neraportate numai decât la vre-o realitate, nu este aşadar numai o substituire a percepţiei şi un joc al spiritului, ci este calea unică pe care vin să se prezinte în faţa conştiinţei toate conţinuturile ce se desprind din adâncurile noastre sufleteşti. Şi când zic adâncuri sufleteşti nu înţeleg prin aceasta nici numai imagini percepute în trecut şi depozitate acolo şi nici numai un subconştient redus la vre-o unică sau mai multe potenţe biologice, în sensul şcoalei lui Freud sau a celor apropiate. Adâncul sufletesc e cu mult mai mult decât depozit de imagini trecute — fie chiar din moşi strămoşi — şi impulsuri biologice. El este izvorul nesecat al vieţii integrale omeneşti, de acolo creşte înţelegerea lumii, virtuţile omului, sentimentele, acolo e desemnat drumul fiecărui om. Adâncul sufletesc este puterea creatoare a omului. Toată viaţa lui manifestată, iese de acolo. Iar imaginaţia este calea pe care vine în faţa conştiinţei tot ce pleacă din adâncul nostru sufletesc, sau prin care smulgem câte ceva pentru conştiinţă din întunerecul acela nesecat. Intr’adevar, orice idee, orice simţire, orice tensiune din moment ce începe a-şi spori prezenţa în conştiinţă începe a se îmbrăca într’o imagine mai mult sau mai puţin precizată. Fenomenul e mai evident în legătură cu ideile. Să urmărească oricine in sine procesul naşterii unei idei. îndată ce-a apărut primul colţişor al ei sub obiectivul atenţiunii, aşa dar îndată ce a început să existe, ea are o oarecare haină care e un început de imagine. Nu vorbesc numai de noţiunile generale ale lucrurilor văzute, ci şi de ideile referitoare la date imateriale. Şi de legăturile dintre diferitele idei. Anumite legături dintre ele ţi se prezintă ca un fir, altele ca nişte suprapuneri etc. Se observă mai ales la orice idee un început de imagine sonoră, ca să numesc astfel cuvântul în care se îmbracă ideea. Un fel de tensiune de a-şi preciza haina sonoră. Cu cât insişti mai mult asupra ideii, cu atât se precizează, se înviorează, se umple de detalii ca imagine. Cu cât se apropie spre punctul de a fi comunicată, aşa dar cu cât sporeşte pe calea manifestării, cu atât se plasticizează mai mult ca imagine. Par’că auzi cuvântul pe care nu l-ai rostit încă, dar stai gata să-l rosteşti. E drept că în uzul 18 © BCU Cluj zilnic, mai ales oral, dar şi în scris, ideile vin şi trec fără să le mai imaginăm. Dar această însemnează că nu insistăm asupra lor, asupra cuprinsului deplin al lor. Acum insistăm mai mult asupra legăturilor dintre ele. Şi poate nici la aceasta. Dar odată şi odată tot am insistat asupra lor şi imaginea lor care am văzut-o, deci şi înţelesul lor deplin, rămâne neutilizat acum, intrând în scenă numai un rudiment de imagine, un simbol. Cine n’a insistat niciodată asupra ideilor pe cari le întrebuinţează, cine n’a avut o imagine cât mai vie a lor, face uz prost de ele. E un superficial sau un erou caragelian. Se poate observa că îndată ce convorbirea dintre doi inşi devine mai plină de sens, ei încep să insiste asupra a câte unei idei, asupra detaliilor ei. In acele momente intră în funcţiune vederea ideii. La artişti cari nu inzistă mult asupra legăturilor dintre idei, ci asupra lor luate de sine stătătoare, ideile au un maximum de vizibilitate şi sonoritate, de imagine adecă. La cugetători, cari inzistă mai mult asupra legăturilor dintre idei, au mai mult caracter imaginativ legăturile, şi mai puţin ideile. Adâncurile noastre sufleteşti ni se manifestă prin imagini. Lipsa totală de imagine echivalează cu lipsa de sens, de înţelegere, de conştiinţă. Inteligibil este tot una cu imaginabil. Două concluzii ţâşnesc din cele anterioare. Primat între spirit şi imagine nu poate fi numai o legătură incidentală, laxă, ci una foarte intimă, organică, dacă realităţile spirituale devin imagini îndată ce încep a exista pentru conştiinţă. Asupra acestei legături intime între spirit şi imagine vom inzistă mai încolo. A doua concluzie, strâns legată de prima: Imaginaţia nu are numai un caracter re-productiv, readucând în conştiinţă şi aplicând la noile idei imaginile percepute în trecut ci este prin excelenţă o funcţiune de sinteză, o funcţiune creatoare de imagini noi. Din material sensorial cu totul nou? La această întrebare n’am putea răspunde pozitiv. Dar chestiunea n’are aproape nici o importanţă odată ce din aceleaşi câteva elemente sen-soriale sunt formate în natură şi se pot forma în spirit imagini la infinit. In orice caz imaginile formate prin imaginaţie nu sunt numai aranjări variate ale unuia şi aceluiaş material sensorial perceput în trecut. Feţele de om pe cari le formăm cu imaginaţia nu sunt numai nişte agregate din părţile dela niscai feţe văzute. Ele ni se prezintă ca nişte individualităţi unitare în trăsăturile şi în senzul ce-1 exprimă aceste trăsături. In special marii artişti crează în pictură şi în literatură feţe noi, cari se prezintă ca dintr’o bucată. In procesul de formare al acestor imagini, încă nu se observă o lucrare de cârpeală ci imaginea izvoreşte unitară, deşi încă nu destul de clară. Imaginaţia nu fabrică cum fabrică croitorul, pantofarul sau zidarul, ci naşte. Materialul percepţiilor e utilizat, dar nu printr’o operaţie de adunare ci după o asimilare, o topire a lui. Chiar dacă a putut face cineva numai puţin timp uz de simţurile capitale, câştigându-şl un număr minim de date sensoriale, el totuşi poate forma după aceea imagini la infinit. Sunt chiar orbi din naştere cari-şi imaginează culorile, surdo-muţi cari-şi imaginează sunetele. Sunt cazuri când anumite persoane văd cu zile înainte feţe de oameni pe cari nu i-au mai văzut şi pe cari îi întâlnesc după câtva timp. Cu drept cuvânt se iveşte aci întrebarea: nu cumva e capabilă imaginaţia să producă imagini, fără a utiliza câtuşi de puţin un material perceput pe care eventual să nu-1 aibă ? Oare nu cumva ţin anumite forme, anumite conturări de idei, de senzaţii lăuntrice, deadreptul de conştiinţă, de inteligenţă ? Orbul care trăeşte numai în întunerec, nu-şi poate oare închipui prin contrast cu întunerecul culoarea albă, luminoasă ? Ţine de cugetare, nu de simţuri, să individualizezi ideile ce se ridică din tine, să le dai contururi, să le simţi că fiecare stă deosebit şi e altfel decât celelalte. însăşi această individualizare a lor e o imaginare. La urma urmelor nu e numai decât necesar un material de percepţii venite din exterior 19 © BCU Cluj pentruca să se poată contura cugetarea noastră, pentru a individualiza totuşi în oarecari imagini (în senzul cât de impropriu al cuvântului) ideile, simţirile lăuntrice. * . ţi * Dacă voim să caracterizăm din altă lăture produsele imaginaţiei, din cea opusă produselor halucinatorii, observăm că cele dintâi implică o asistenţă cât mai activă a conştiinţei personale. In crearea de imagini subiectul face sforţări. Uneori mai mari, alte ori mai mici. Chiar când sforţările sunt foarte mici, când deci „inspiraţia" e mai pronunţată, conştiinţa e totuşi perfect de trează. Alta e situaţia la produsele halucinatorii. Aici conştiinţa personală nu se mai păstrează în toată integritatea ei. Ea intră într’o destrămare, care poate fi de diferite grade. S’ar putea stabili trei categorii de produse halucinatorii, după gradul de destrămare al conştiinţei personale: iluzie, coşmar, delir, alienaţie. Iluzia are loc când iei un obiect drept altul. Are deci in mare măsură drept cauză ceva exterior, interpretat greşit din cine ştie ce înclinaţii sau motive interioare. lai seara un stâlp drept un hoţ care te aşteaptă. Ea nu este propriu zis halucinaţie decât dela un anumit grad înainte. De când începi a crede foarte serios în realitatea imaginii care n’are un suport real exterior, afectându-ţi întreaga fiinţă. Ea poate ajunge atunci până la delir. Dar chiar până n’ajunge la nivelul delirului subiectul nu mai e cu totul stăpân pe sine. El intră într’o stare de pasivitate cu mult mai accentuată decât în jocurile imaginaţiei. Nu se mai poate elibera de imaginile cari s’au produs involuntar. Ele devin un chin. Subiectul cade pradă obsesiei şi chiar panicei. Face gesturi, nestăpânite, automate. Manifestările instinctive nu mai pot fi stăvălite de conştiinţă. Sunt momente în cari subiectul respectiv îşi uită chiar de sine, cuprins cu totul de vârtejul obsesiei sale. Totuşi conştiinţa nu se eclipsează total. E numai un început de destrămare al ei, continuă să existe un cât de mic rest din ea ca un martor neputincios şi zăpăcit. Paralel sau alternativ cu credinţa în realitatea imaginilor-iluzii, subiectul respectiv are şi conştiinţa că e prada unei iluzii — dacă nu în fiecare clipă dar măcar alternativ cu credinţa în realitatea imaginii închipuite. D. dr. I. Stănescu, psihiatru legist din Paris, care a făcut eroice şi repetate eforturi prin ziarul „Zorile" să explice vedeniile lui Petrache Lupu cu elemente de psihopatologie, a crezut că-1 poate înghesui pe Petrache Lupu şi în această rubrică. Domnia sa, reţinând mărturisirea lui Petrache Lupu câ nu s’a dus în primele două rânduri să spună la lume porunca arătării, a luat acest fapt drept argument că Petrache Lupu nu credea serios că imaginii aceleia i-ar corespunde ceva real. Şi astfel Domnia sa a identificat cazul lui Petrache Lupu cu acela al unei femei, descrisă de Briere de Boismont. Această femeie vedea că un hoţ îi intra în cameră şi se ascundea sub pat 5 pacienta devenea anxioasă şi oarecum agitată, cunoştea însă falsitatea percepţiunilor sale şi făcea eforturi ca să-şi risipească temerile, pe cari viziunea le năştea în sufletul ei („Zorile" din 11 Oct. 1935). Domnul dr. I. Stănescu a neglijat însă un amănunt care deosebeşte total cele două cazuri: Petrache Lupu mărturiseşte că nu s’a dus în primele două rânduri să spună lumii ce a văzut, şi auzit, nu pentrucă îşi dădea seama de falsitatea imaginii. ci pentrucă îi era teamă de oameni că-1 vor lua în râs. („Nu m’am dus să spun ia lume ca să nu râdă lumea de mine.. La urmă Moşule degeaba mă trimiţi că nu crede lumea, va râde lumea de mine"). Pe când în iluziile halucinatorii, numite halucinoze, perzistă alăturea sau alternativ cu credinţa în realitatea obiectivă a imaginii şi conştiinţa falsităţii ei, Petrache Lupu n’are nici o urmă de îndoială că ceva obiectiv i s’a arătat, insă nu ştie ce a fost aceea. Cel puţin dela a doua arătare convingerea lui e deplină. Deci n’avem aci nici un element psihologic din catagoria halucinozelor. De sinceritatea lui Petrache Lupu nu ne putem 20 © BCU Cluj îndoi. In orice caz ar trebui să-t atribuim o prea mare isteţime ca să credem că intenţionat şi-a modificat în expunere acest amănunt. Coşmarul e un fel de halucinaţie în stare de semi-somn. Când nu poţi dormi cazi uneori într’o toropeală ce vine dintr’o mare oboseală nervoasă. In astfel de stări se încheagă în faţa ta fel de fel de întâmplări şi scene bizare şi fără o logică potrivită cu realitatea cunoscută în starea de trezvie. Tu dispari aproape cu totul din aceste asocieri ciudate de scene. Numai din când în când te trezeşti par’că şi revezi cu o neplăcută uimire, oarecum retroactiv, aceste înlănţuiri halucinatorii. Ai fost şi n’ai fost prezent cu conştiinţa la desfăşurarea lor — : n’ai fost pentrucă eşti surprins în momentele de trezvie 5 ai fost pentrucă eşti în stare să rememorezi aceea deşirare de halucinaţii. Pasivitatea atinge un grad şi mai mare ca la halucinoze. In momentele luminoase ale deplinei trezvii ai vrea să nu mai cazi pradă acestei toropeli halucinatorii. Dar eforturile îţi sunt zadarnice. Nici în această rubrică nu poate fi aşezată vedenia lui Petrache Lupu. In coşmar lipseşte logica. înlănţuirea dintre acele imagini involuntare este, ce-i drept, provocată de anumite înrudiri între ele, dar de înrudiri bizare, cu totul secundare, accidentale, periferice, de dispoziţia afectivă în care îmbraci tu, subiectul cutare, percepţii cu totul streine între ele, de împrejurările identice în cari ai perceput lucruri foarte deosebite între ele. Nu e în coşmar o logică intrinsecă, determinată de senzurile principale esenţiale ale imaginilor, o logică cu ajutorul căreia să poţi găsi o utilitate practică sau teoretică acelei înlănţuiri. Lipseşte conştiinţa şi puterea ei care să impună această logică şi să selecteze numai imaginile cari se pot încadra în ea. In vedenia lui Petrache Lupu este însă o logică perfectă, între arătare şi poruncile ei şi între porunci e cea mai firească înlănţuire. Petrache Lupu este în tot timpul în posesiunea conştiinţei depline, perfect de treaz. Dovadă e faptul că e conştient până în amănunte de peisagiul fizic în care se petrece faptul. Toată ordinea fizică exterioară lui, şi cea mintală, interioară, rămân în limpezimea lor, fără a se produce răsturnări şi confuzii. Nimic din acestea n’are loc în coşmar când subiectul pierde conştiinţa spaţiului în care se găseşte, iar mintea lui încetează să mai activeze. Delirul ar putea fi socotit ca halucinaţia în senzul cel mai strict al cuvântului. Imaginea are, în acest fenomen, pentru conştiinţa subiectului, un caracter deplin detaşat de el, o perfectă aparenţă de consistenţă extrasubiectivă. Imaginea cu caracter de obiect exterior subiectului, apare din nimic, din senin, în faţa ochilor lui deschişi. Nu mai e aici numai o greşită interpretare a vre-unei percepţii exterioare. Astfel delirul e la polul opus al imaginaţiei, subiectul nemai făcând nici o sforţare pentru producerea acestor imagini halucinatorii, iar ele prezentându-se cu totul detaşate de subiect, independente de el. Conştiinţa personală, din punct de vedere al producerii acestor imagini, e redusă la cea mai complectă pasivitate. Dar din punctul de vedere al judecării acestor imagini, al orânduirii lor, e activă conştiinţa şi e trează ? Când am numit delir acest fel de halucinaţie, am anticipat răspunsul la întrebarea pusă. Am înţeles că acest fel de halucinaţie nu se produce decât în stare de boală şi prin urmare de întunecare a conştiinţei. Să vedem dacă am avut dreptate. Acest fel de halucinaţii se întâlneşte la bolnavii cu temperatură foarte urcată. Cu ochii deschişi ei văd în odaie persoane şi obiecte cari nu sunt de faţă. Dar conştiinţa lor nu funcţionează normal nici măcar în ce priveşte judecarea şi orânduirea acestor imagini halucinatorii. Imaginile nu perzistă, nu-şi dau rândul într’o ordine logică, ci se amestecă, se încalecă, se leagă bizar una de alta, încât îl zăpăcesc, îl chînuesc pe bolnav. El nu poate înţelege ceva sistematic, ci numai frânturi. Ba foarte des conştiinţa i se cufundă cu totul, încât se miră când îi spun cei din jur după câtva timp despre vorbele ce le-a âi: ' © BCU Cluj spus şi despre imaginile ce le-a remarcat. Dar sunt indivizi cari au astfel de halucinaţii şi fără temperatură urcată. Un delir fără febră. Astfel unii ucigaşi văd adesea victima lor apărându-le ca din pământ. Sunt aceşti indivizi sănătoşi ? Conştiinţa lor se menţine lucidă ? De sănătate nu poate fi vorba. Dar la ei nu e o boală de plămâni sau de intestine, ci una de nervi. Şi boala se manifestă chiar înainte de a ajunge acel ins în faţa halucinaţiilor. Nelinişte, remuşcare, melancolie, temere, obsesia ideii ce i se va concretiza în imaginea halucinatorie, sunt tot atâtea indicii ale boalei ce progresează. Observăm aci apoi că toate halucinaţiile de acest fel au un senz defavorabil subiectului; aproape totdeauna, dacă nu totdeauna, ele sunt concretizarea unei pedepse pentru cine ştie ce faptă rea. De mai puţine ori sunt realizarea vre-unor temeri provenite din caracterul fricos sau din vre-o spaimă mare trecută a individului. De aceea cu intrarea în faza halucinaţiilor starea individului respectiv nu se îmbunătăţeşte, ci se agravează în aşa fel că fără intervenţie medicală, el ajunge sigur la alienaţie. In momentele de halucinaţie însăşi, starea sufletească a subiectului e turburată până la paroxism, el face gesturi reflexe dezordonate, îşi pierde puterea de judecată şi chiar conştiinţa de sine se diminuiază uneori până la dispariţie. Bolnavul, după trecerea crizei, ştie să-ţi spună despre momentul iniţial al halucinaţiei, dar de cele mai multe ori, nu ştie să-ţi mai spună nimic despre ce a urmat după aceea. Cazul lui Petrache Lupu nu se poate identifica, dacă nu forţăm lucrurile, nici cu delirul din categoria din urmă. Bolnav de nervi n’a fost nici înainte de ce a avut vedeniile, nici după aceea. Calmul lui, veşnica lui egalitate cu sine însuşi o dovedeşte cu prisosinţă. Nimic ilogic, nimic bizar, în purtarea lui, în cugetările lui, nimic sinistru, speriat, - în privirea lui. Dimpotrivă, o foarte pozitivă logică şi o foarte sănătoasă „lege comună14 în ce spune şi face. înainte de a avea vedenia, pe drum spre stână, el nu se gândea la imaginea lui Dumnezeu, cum mărturiseşte însuşi şi cum dovedeşte mirarea lui. „Ce vorbă a fost asta, ce Moş a fost ăla?44 Dacă ar fi fost obsedat de imaginea lui Dumnezeu şi de vorbele ce i le-a spus, s’ar fi manifestat în purtarea lui instinctivă în acele clipe o imediată înţelegere a vedeniei şi a cuvintelor ei. In momentele cât a durat vedenia, Petrache Lupu îşi păstrează judecata în toată luciditatea ei. Nu numai că vede precis peisagiul fizic şi ţine minte toate cuvintele ce i le spune arătarea, dar se gândeşte şi la greutatea situaţiei lui de aci înainte: va trebui să spună la lume, căci cu această arătare nu e de glumit, dar cum va putea face aceasta căci va râde lumea de el. Simţul realităţii pozitive prin care vede importanţa lumii concrete, nu se lasă bagatelizat, neglijat,. ori cât de minunată şi de superioară „lumii44 apare vedenia. Precum vedem o judecată rece, neinfluenţată, nedeviată întru nimic de caracterul excepţional al momentului. Deosebirea între vedenia lui Petrache Lupu şi halucinaţiile deliricilor se poate observa şi din durata vedeniei. Halucinaţiile deliricilor ţin scurt şi e imposibil să nu se — producă ceva dezordonat, ilogic în perindarea scenelor din cursul lor 5 vedenia lui Petrache Lupu durează a treia oară, timp îndelungat: se duc împreună la stână parcurgând un drum de vre-o 800 metri, stau împreună până ce Petrache Lupu mulge, pleacă dela stână înapoi tot împreună. A durat cel puţin un sfert de oră. Şi în perindarea scenelor cea mai logică înlănţuire, iar la Petrache Lupu o încăpăţînată rezistenţă pe lângă gândul la „lume44, un refuz de a se înflăcăra, manifestat în încetineala cu care îndeplineşte lu- j crurile, diversele lui zăboviri. Unde se vede aci vre-o ieşire din logică, din bun simţ, 1 din realism? El dă o luptă cu arătarea, înarmat cu toate armele de bun simţ şi de realism, de critică. El nu se lasă luat de aripile vre-unui sentiment, el nu se lasă orbit, scos din conştiinţa de sine. Este în comportarea lui Petrache Lupu în aceste momente un realism cum numai la poporul românesc se poate întâlni şi cum nu cred să se mai poată 22 © BCU Cluj găsi un caz asemănător în toată istoria arătărilor sfinte. (Moise refuză numai odată când ii trimite Dumnezeu la Faraon? Iona şi profetul Irimie tot numai odată). Despre alienaţie nu e necesar să spunem prea multe, căci e cu totul exclusă vre-o apropiere între acest fel de fenomene şi cazul lui Petrache Lupu. Ceeace caracterizează aceste fenomene este amnezia, sau cel puţin ecmnezia, adică dispariţia conştiinţei personale total sau numai cea care se referă la o perioadă de viaţă (o persoană uită viaţa sa din ultimii 20 ani şi se socoteşte tânăr de 10 ani d. ex., dacă în realitate are 30 de ani). Conştiinţa personală poate fi înlocuită cu o altă conştiinţă personală. Cutare persoană de ex. uită cine este şi se socoteşte drept împăratul Chinei sau altceva. La alienaţi dispare factorul conştiinţă care selectează, ordonează şi sistematizează imaginile şi rămâne suveran laboratorul acela subconştient de imagini care face între ele legăturile cele mai bizare. După ce bolnavul trece peste stările de amnezie sau revine la conştiinţa eului propriu, el nu-şi mai aduce aminte de halucinaţiile sale din faza de boală. * * * Petrache Lupu este un om sănătos din punct de vedere mintal, sănătos în sensul clarificat în rândurile anterioare. Aceasta au stabilit-o şi psihiatrii prof. Dr. G. Marinescu şi Dr. I. Popescu-Sibiu. Dânşii au precizat că la Petrache Lupu n’avem de-aface cu o halucinaţie, ci cu o viziune, nu cu ceva morbid şi promovator de boală, ci cu un fenomen superior, promovator de sănătate şi de putere sufletească. „Halucinaţiile sunt proecţiuni cu efect distinctiv atât pentru individ a cărui personalitate o destramă, cât şi pentru societate. Viziunile apar ca forţe constructive de o valoare socială, aducând totodată şi o consolidare a eului ce le are. Personalitatea ciobanului Petrache Lupu n’a suferit nici o deformare prin viziunea ce-a avut-o“ (Dr. I. Popescu-Sibiu în „Curentul11 din 23 Oct. 1935). Acelaş medic citează şi următoarele rânduri ale celebrului psihiatru Laignel-Lavastine : „Hui profund al misticilor este un eu profund normal, însă cu o creştere a energiei psihice? al psihonevrozaţilor, un eu maladiv cu o diminuată energie sufletească'*. Iar dl. prof. Dr. G. Marinescu spune: „Este vorba dar de o ridicare a potenţiului psihic al individului, dându-i puterea de a face lucruri mari („Universul** din 6 Nov. 19351. Dar dacă Petrache Lupu e sănătos şi vedenia lui nu e ceva morbid, putem ajunge la concluzii şi mai înaintate. La oamenii sănătoşi mintal nu poate avea loc o trecere a produselor imaginaţiei în produse halucinatorii. Detaşarea unei imagini de funcţia imaginaţiei şi transformarea ei în imagine în perfectă aparenţă de conzistenţă exterioară, nu poate fi înţeleasă decât în două feluri: prin boală sau prin intervenţia unei forţe extra-subiective. Cu elemente pur subiective, adecă, fenomenul acesta nu se poate explica decât la indivizii cu nervii bolnavi. Când nu e cazul de astfel de boală, explicaţia pur subiectivă nu mai e suficentă. In unele cuvinte ale domnilor psihiatri mai sus pomeniţi încă se poate citi o asemenea recunoaştere, deşi într’o formă mai învăluită. „Fenomenul Bernadettei ca şi al lui Petrache Lupu se explică prin activitatea inconştientului dinamic, creator. Sufletul lor avea intuiţia divinităţii, căci prin simpatie şi credinţă vedea pe sf. Fecioară şi pe Dumnezeu în care inima lor credea, fiindcă îi iubea. Intuiţia religioasă purcede din inconştientul dinamic şi din intuiţie... Trebue să spun că e o greşală dacă credem că leligia ar fi rezultatul unei fantezii morbide, sau ar avea o origine ireală**. Iar Dl. Dr. Popescu-Sibiu spune: „întrucât nu se cunosc încă toate cutele sufletului omenesc — această intenzitate interioară — consideraţiile ştiinţifice nu pot epuiza total fenomenul Maglavitului ? se pot face doar apropieri ştiinţifice, dar nu explicaţii efective. încât credem că nu s'ar putea impune exclusiv valoarea punctului de vedere • ' 33 © BCU Cluj ştiinţific? trebue să se ţină seamă şi de realitatea şi de forţa unei alte valori: credinţa, ce-şi are şi ea o lumină a ei". Astfel încât socotesc că rămân aproape de linia ideilor Domniilor lor, deşi sunt preocupat mai mult de factorul „de dincolo" al viziunii mistice şi nu atât de cel „de dincoace", în desvoltările ulterioare. Nu voi vorbi deci atât de mult de antena în care se prind semnalele divinităţii, adecă de inconştientul dinamic, ci mai mult de dovezile că divinitatea este aceea care e prinsă de inconştientul dinamic (sau de altceva din suflet 1) în viziuni. La transformarea imaginilor imaginative în imagini halucinatorii are loc o afectare a nervilor perceptivi 5 a celui optic şi auditiv cu deosebire. După neurologie mecanismul halucinaţiei constă în coborîrea unor sentimente spre organele simţurilor, pe calea dela centrii imaginativi la centrii perceptivi. (Psihiatrul P. Ouerţy, L/Hallucination, Philosophes et mistiques, 1930, pg. 179). Dar afectarea aceasta când se datoreşte unor cauze interne, e morbidă. Dacă nu se face prin boală, însemnează că trebue să căutăm o cauză care nu face parte din organismul omenesc. Din cauze pur subiective se pot face imaginile mai vii, de par’că acuma le vezi, pot deveni imagini aşa-numite pseudo-halucinatorii (câtva timp după ce ai văzut un moft care te-a impresionat, par’că-1 vezi mereu înaintea ochilor), dar nu pot deveni, în stare de sănătate mintală, chiar halucinaţii, adecă vedenii de a căror realitate extrasubiectivâ să nu te îndoieşti. Intre pseudohalucinaţie şi halucinaţie e totuşi o prăpastie. (Asupra pseudohalucinaţiilor, studiate acum vre-o 40 de ani de psihiatrul rus Kandinski, insistă mult filosoful rus N. Loski în studiul „Vedeniile sfinţilor şi misticilor" publicat în Revista Puty, Nr. 43, 1934 şi tradus în „Telegraful Român" Nr. 45 şi urm. 1935, încercând să explice cu ajutorul lor vedeniile sfinţilor). * * # Dar să facem plauzibilă şi prin alte consideraţiuni intervenţia unei cauze extra-subiective, pe care a trebuit să o postulăm pentru explicarea vedeniilor sfinte ce le au oamenii sănătoşi, rămânând să le analizăm la urmă mecanismul formării sau mai bine Zis, modul în care le produce acea cauză nesubiectivă. Imaginile ce se perindează prin conştiinţă nu sunt toate scoase la iveală de amintire sau de forţa creatoare a imaginaţiei conştiente sau inconştiente. Sunt destul de dese cazurile când ele sunt trezite sau produse în noi de o cauză depărtată de noi, nesubiectivă. Intr’o noapte recentă eu am fost obsedat, într’o lungă toropeală, de imaginea preotului dintr’o localitate depărtată pe care nu-1 văzusem decât de două ori foarte fugitiv, în viaţă. Dimineaţa, prima persoană cu care m’am întâlnit pe stradă a fost preotul respectiv, venit cu treburi în oraşul în care mă găsesc. Cine n’a trăit adeseori cazuri identice? Sunt foarte frecvente cazurile când te gândeşti sau vorbeşti de o persoană, şi îndată acea persoană apare fără să fie aşteptată. Voi da două exemple şi mai ciudate din cele observate şi adunate de F. Maxwel în opera „Les phdnomenes psychiques", (Paris, 1920). Sunt fenomene de previziune, realizate prin privirea într’un glob de cristal, sau într’o oglindă, sau în corpuri cu suprafeţe poleite. Astfel o doamnă a văzut odată în oglinda dulapului ei, aşezată în faţa ferestrei ca să nu reflecteze nici un obiect din cameră, ci mimai o culoare uniformă, în cazul acesta cea a cerului albastru, un om şezând pe tro-toarul unei strade determinate 5 omul acesta avea în frunte o rană de o formă iarăşi determinată 5 între alte detalii ale costumului el avea un sac înfăşurat în jurul gâtului, iar pe sac erau imprimate două iniţiale: V. L Doamna se văzu, în viziunea ei, abordând pe rănit, conducându-1 la spital şi cerând acolo să fie pansat. A doua zi ieşind din cameră de dimineaţă ea întâlni pe rănit exact la locul unde îl văzuse în ajun şi viziunea se realiză integral până la iniţialele de pe sac. Exemplul care urmează e şi mai interesă © BCU Cluj sânt căci viziunea a fost povestită lui F. Maxwel înainte cu 8 zile de a se realiza şi a povestit-o şi el mai departe înainte de realizare. Un senzitiv a văzut într’un glob de cristal scena următoare: un mare vapor având un pavilion din trei fâşii orizontale, una neagră, alta albă şi a treia roşie şi purtând numele Leutschland naviga în plină mare; vaporul fu deodată înconjurat de fum, marinari, pasageri şi oameni în uniformă alergară în număr mare pe punte şi el văzu vaporul scufundându-se. Opt zile mai târziu ziarele anunţau accidentul vaporului Deutschland, căruia i se spărsese un cazan, obligându-1 să-şi întrerupă lucrul. F. Maxwel relevă la această premoniţiune faptul curios că ea nu s’a îndeplinit întocmai: vaporul nu s’a scufundat. Dar încolo s’au realizat toate detaliile. Detaliul că senzitivul a cetit în loc de Deutschland, Leutschland n’are mare importanţă, cuvintele străine fiind de multe ori citite greşit. Şi adaogă F. Maxwel: „Insfârşit, un fapt demn de observat este absenţa complectă a vre-unuî interes ce l-ar fi putut prezenta această previziune senzitivului, care n’a avut niciodată vre-o relaţie cu Germania şi ignora, cel puţin conştient, existenţa acestui vapor". Exemplele de premoniţiune, zice mai departe F. Maxwel, pe care le-am observat şi controlat şi din cari am dat câteva aci n’ar putea fi, îmi pare, pure coincidenţe. Care poate fi cauza acestor previziuni ? Ce semnificaţie au în raport cu realitatea timpului? Dece se adresează aceste viziuni unor oameni cari n’au, adeseori, nici un fel de interes să le aibă? Iată tot atâtea chestiuni pe cari le pun fără a-mi permite să indic soluţia?" F. Maxwel prezintă în aceeaş carte şi câteva vişini premonitorii, prin cari anumite persoane au aflat cu anticipaţie ce se va întâmpla cu alte persoane sau chiar cu ele înşile, şi telepatice, prin cari anumite persoane află ce se petrece în aceeaş clipă cu alte persoane la distanţă. — Recunoscând că visurile telepatice sunt „impresiuni primite într’un fel pe care simţurile ordinare nu le explică" F. Maxwel propune pentru explicarea simţurilor şi imaginilor telepatice, aşa numitelor clar-viziuni, fenomenul exteriorizării sensibilităţii. La anumite persoane sfera sensibilităţii, deosebit de pronunţată, se extinde pe o zonă destul de depărtată de trup. Un medium simţea în piele împunsăturile ce se făceau în căptuşala hainei sale pe care şi-o scosese, fără să fie prevenit. (Toate aceste cazuri şi comentarii se află în op. c. pg. 181—194). Fenomenul exteriorizării sensibilităţii mi se pare că nu poate explica singur sensaţiile şi imaginile telepatice. E plauzibil că imaginea unei anumite persoane ce mi se trezeşte în conştiinţă să fie efectul ajungerii vre-unui simţ al meu până la ea. Dar ce determină acel simţ al meu să se lanseze tocmai spre acea persoană şi de ce alteori când aş vrea să-mi trimit puterea vre-unui simţ la vre-o persoană nu reuşesc să prind nimic dela ea ? Dece se lansează uneori apoi puterea perceptivă a unui astfel de simţ spre o persoană necunoscută, ca într’unul din cazurile citate înainte? Nici perzistenţa cu care se gândeşte la tine o persoană dela distanţă, nu te face totdeauna să simţi ceva dela ea sau să-i vezi imaginea. Şi dacă voinţa unei persoane de a se gândi la tine ar fi ultima cauză a exteriorizării senzibilităţii tale în direcţia ei, am face senzibilitatea noastră şi a oricărei persoane, dependentă în această activitate a ei de un factor spiritual de dinafară: de voinţa altei persoane 5 îi percepem imaginea pentrucă ne porunceşte. Că nu totdeauna ne vin imagini dela distanţă pe cale fizică, arată şi faptul că adeseori numai simţim în suflet, în gândire, ceva dela altă persoană, dar nu-i avem imaginea. Lucrurile se pot întâmpla de multe ori aşa şi acest fapt ne uşurează avansarea spre concluziile ce le dorim. Dar se pare că de multe ori nici persoana a cărei imagine ne apare în conştiinţă dela distanţă, ca o încunoştiinţare a stării în care se află, nu se prea gândeşte la noi. In aceste cazuri ce a determinat sensibilitatea noastră să se deplaseze chiar la ea? Cum are să se explice îndeosebi, imaginile unor realităţi de viitor, cari nu sunt, aşadar, în momentul viziunii constituite exterior? Aci nu poate fi vorba în nici un caz de simpla lansare a sensibili- 25 © BCU Cluj tăţii cuiva până la o realitate situată la distanţă, nici de alunecarea imaginii acelei realităţi până la persoana perceptivă. Aci imaginea se arată constituită înainte de realitate. Poate culege persoana previzionară cu antenele subconştientului, din forma prezentă a unei realităţi, forma ei viitoare ? In cazul acesta imaginea acelei realităţi de viitor n’ar putea veni în câmpul simţurilor persoanei perceptive pe o cale fizică, ci ea s’ar constitui în acea persoană în urma unei lucrări, fie şi subconştiente, în psihicul ei. Sau poate că persoana perceptivă depăşeşte în aceste viziuni timpul, deplasându-se din momentul actual cu realităţile lui, într’unul viitor? De o venire pe cale fizică a imaginii la acea persoană tot par’că nu poate fi vorba nici in acest caz. Reţinem din aceste consideraţiuni atâta: între imaginile ce ne apar în conştiinţă nu toate sunt efectul memoriei, al imaginaţiei creatoare subiective şi al percepţiei obiectelor din faţa noastră. Unele sunt produse de influenţa vre-unui factor exterior nouă, pe o cale, dacă nu totdeauna, cel puţin uneori nefizică, de voinţa şi gândirea aceluia în simţirea şi gândirea şi abia după aceea în viziunea noastră. Nu totdeauna voinţa noastră, sau interesul nostru, este ceeace ne pune în legătură jcu acel factor. Ştiinţa nu este încă în situaţia să poată fixa în mod definitiv şi general criteriile în baza cărora să ştim cu preciziune cari dintre imaginile ce apar în conştiinţa noastră sunt avizuri dela realităţi actuale sau viitoare — abstrăgând se înţelege de percepţiile prezente. ' . * . ' ; . * * ' Dar chiar dacă ştiinţa n’a fixat încă într’un mod definitiv criteriile de cari vorbim — dată fiind încă marea obscuritate a acestui teren — totuşi la anumite cazuri in parte se pot vedea destul de clar indiciile nesubiectivităţii imaginii. Iar imaginea ce a avut-o Petrache Lupu este, cum am văzut înainte, una din acestea. Şi întrucât toate imaginile din categoria aceasta se prezintă ca ştiri cât mai adecvate despre o realitate efectivă, n’avem nici un motiv să nu mai credem că şi imaginea avută de Petrache Lupu e o ştire cât mai adecvată despre realitatea a cărei expresie se prezintă: Dumnezeu. Dar indiciul cel mai puternic despre originea nesubiectivă a acestei imagini, este perfecta ei aparenţă de consistenţă extrasubiectivă. Pe ce cale şi-a luat însă un astfel de caracter imaginea aceasta ? Iar în legătură cu acest răspuns trebue să dăm unul şi la întrebarea: pe ce cale şi-a format Dumnezeu, ca mod de arătare lui Petrache Lupu, imaginea sub care i s’a arătat? Se înţelege că un răspuns sigur nu se poate da la aceste întrebări. Sau s’ar putea da mai multe răspunsuri. . Unul din ele ar putea fi următorul: Persoana dumnezeească şi-a adaos lucrarea Sa la funcţiunea subconştientă creatoare de imagini a lui Petrache Lupu influenţând-o pe aceea să formeze, folosindu-se de materialul de percepţii şi de imagini din subconştientul lui Petrache Lupu, o imagine vizuală şi auditivă - şi prin aceasta inteligibilă — cât mai potrivită cu ceace voia să-i descopere Dumnezeu. Astfel s’ar confirma ceeace spune d. prof. Dr. G. Marinescu în cuvintele citate mai înainte despre o intuiţie, o vedere a divinităţii prin inconştientul dinamic. Dar trebue să accentuăm că în această întâlnire a inconştientului dinamic cu Dumnezeu, iniţiativa o are Dumnezeu, atât prin aceea că se coboară de se face sesizabil de sufletul omenesc cât şi prin aceea că se adaoge imaginaţiei creatoare, adecă puterii de sesizare a sufletului, stimulând-o şi ajutând-o să prindă obiectul acestei cunoaşteri într’o imagine cât poate mai adecvată cu el. Ba suntem înclinaţi să spunem că în aceste momente puterea imaginativă a omului e suspendată cu totul, substituindu-i-se lucrarea dumnezeească ca organ de percepere, cu ajutorul materialului imaginativ din om, a lui Dumnezeu. Numai aşa s’ar putea explica suficient sentimentul de totală neparticipare a puterilor totale omeneşti la formarea vedeniei, un 26 © BCU Cluj sentiment mai accentuat cu mult ca la apariţia în conştiinţă a altor imagini telepatice, pe cari e sigur că nu le formăm noi. E mai accentuat acest sentiment de neparticipare chiar şi ca la produsele delirante, întrucât suntem conştii că la ideile fixe anterioare, prin care se pregătesc vedeniile halucinatorii, contribuim şi noi cu ceva. Petrache Lupu însă n’a anticipat prin vre-o imagine obsedantă, vedenia ce a avut-o. Aceasta am dovedit-o la locul său. La el s’a întâmplat această arătare cu totul surprinzător, dintr’o dată şi chiar împotriva voii lui. Admiţând această totală substituire a imaginaţiei omeneşti — funcţiune de cunoaştere a domeniului intelectual şi spiritual — prin lucrarea dumnezeească, confirmăm şi luminăm cuvintele sf. Grigorie Palama citate mai la începutul acestui articol, că nu omul este cel care vede pe Dumnezeu în experienţele mistice, ci Dumnezeu se vede pe sine însuşi, vede omul prin Duhul lui Dumnezeu. In modul acesta am avea să înţelegem dintr’o lăture nouă ceeace cer toţi misticii drept condiţie pentru vederea lui Dumnezeu: încetarea oricărei activităţi intelectuale, imaginative, precum şi încetarea oricărei pasiuni. „Căci această unire a celor îndumnezeiţi cu lumina de sus se întâmplă în vreme ce încetează orice activitate intelectuală, cum zice marele Dionisie. (Aci Sf. Gri-gorie Palama citează din marele teoretician al misticei ortodoxe, Pseudo-Dionisie Areo-pagitul, Patrologia Graeca, t. III, col. 1001). Ea nu e o aflare a lui Dumnezeu cu ajutorul cauzalităţii, sau al analogiei, căci atunci am avea de a face cu o lucrare a minţii; ea se întâmplă după suspendarea (xax5 acpacpsatv) oricărei idei, fără ca ea însăşi să constea în această suspendare. Dacă această unire ar fi numai o astfel de suspendare, atunci ar sta în puterea noastră. Nu e deci numai înlăturare, suspendare şi negaţie privirea aceasta, ci unire şi îndumnezeire, produsă prin harul lui Dumnezeu în chip tainic şi ascuns, după înlăturarea impresiunilor de jos, sau mai bine zis după încetarea activităţii minţii**. (Op. c. 40). Dumnezeu, străbătând cu lucrarea Sa în sufletul lui Petrache Lupu, şi-a constituit din materialul găsit în el o imagine cât mai potrivită, în cadrul acelui material, cu atitudinea în care a voit să se descopere oamenilor. Imaginea este, cum am desvoltat mai la începutul studiului, forma necesară în care apar în conştiinţă realităţile spirituale. Dacă ideile trebue să devină imagini când intră în conştiinţă, cu atât mai mult mi se pare că au să ni se reveleze ca atare, într’un mod mai manifest şi mai plauzibil, persoanele lumii spirituale, pentrucă o persoană are prin natura ei un caracter ipostatic, de independenţă, vie şi detaşată existenţă chiar şi atunci când pătrunde în spiritul nostru. Detaşarea aceasta de spiritul nostru, în cadrul lui, precum şi viaţa aceasta independentă mi se pare că însemnează deja, pentru conştiinţa celui ce o sesizează, o imagine. Iar persoanele lumii spirituale fiind după puterea, după influenţa lor, de grade, constituind o ierarhie, mi se pare că această deosebire dintre ele, această ierarhie a lor, ar putea-o experia acela în al cărui câmp de conştiinţă ar pătrunde în acelaş timp mai multe persoane de acelea, aşa cum experiem în conştiinţă varietatea de persoane omeneşti ce ne înconjoară. Deosebirile acestea ce le-ar face intre diferitele persoane ale lumii spirituale cel ce le experiază, este încă un fel de precizare a lor, un fel de prindere a lor în imagini. Intenţia cu care pătrund ele în conştiinţa noastră, misiunea ce o au către noi, sunt iarăşi elemente cari intră în constituirea imaginilor lor. Intre persoanele lumii spirituale şi imaginile prin care ni se revelează —• mai ales imagini de persoană omenească — este o aderenţă intrinsecă, nu o legătură accidentală. La fel între persoanele dumnezeeşti şi imaginile de om. Dacă spiritul omenesc, străbătând în lumea materială şi ataşându-şi-o, o polarizează pe aceasta în mod necesar în forma trupului omenesc, oare spiritul dumnezeesc care e modelul celui omenesc, n’are şi El în Sine, ca un fel de virtualitate, tenziunea spre imaginea de om, atunci când vrea 27 © BCU Cluj să—şi facă mai plauzibilă prezenţa? Dacă diferitele funcţiuni ale spiritului omenesc îndată ce vor să se sădească în materie, clădesc această materie în organele cunoscute, pentru a se manifesta prin ele în lumea văzută, imaginea aceasta văzută nu e cuprinsă entele-chial în spiritul omenesc şi, în oarecare senz, şi în cel dumnezeesc, al cărui chip e cel omenesc? Ceeace face în urma înclinaţiei sale fireşti în curs de câţiva zeci de ani, nu ar putea face, cu o deosebită preferinţă, când vrea să-şi facă evidentă prezenţa, Spiritul dumnezeesc într’o clipă ? E doar o deosebire de durată. Cred că putem spune că Dumnezeu, atunci când vrea să se reveleze într’un mod care să nu mai lase îndoieli despre arătarea Sa, se arată mai firesc ca om. înaintând in sufletul omenesc, în acest magazin şi laborator de imagini, să zicem în această „materie", Dumnezeu aprinde acolo o lumină* îşi sintetizează o imagine, actualizând o înclinaţie a fiinţii Sale. Imaginea de persoană omenească în general este forma oarecum firească în care apare Dumnezeu. Detaliile în cari se îmbracă această imagine omenească generală, într’o revelaţie sau alta, depind apoi atât de intenţia cu care se revelează de fiecare dată Dumnezeu, cât şi de „materia" de imagini în care străbate şi din care îşi formează, transfigurând-o, o imagine Sieşi. Detaliul de om bătrân apare adeseori, întrucât în materialul de imagini lansează calitatea şi deci, lucrarea de Părinte al tuturor. „Moşul" văzut de Petrache Lupu are privirea aspră, deoarece Dumnezeu a vrut să-şi manifeste nemulţumirea Sa cu viaţa actuală a oamenilor, anticipând în această severitate, asprimea cu care va întâmpina pe cei răi la Judecata din urmă. Părul alb, luminos, in care a apărut acoperit până jos şi care a format pentru atâţia un pretext de ironii este hlamida majestoasă de împărat (ma-jestosul nu apare în haină scurtă, care arată o fire zglobie sau uşuratecă), pe care Petrache Lupu a exprimat-o cum a putut. Ce ar zice cei ce se scandalizează de imaginea atât de plină de senz cu care s’a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu, dacă ar cunoaşte imaginile cu mult mai stranii sub care s’a arătat Dumnezeu adeseori în Sfânta Scriptură ? Afară de aceea, ca toţi cari s’au învrednicit de asemenea vederi, Petrache Lupu nu pretinde că poate reda exact ceiace a văzut, ci numai aproximativ şi foloseşte, de aceea, adeseori particula „ca“. „De aceea se atârnă de cele mai multe ori la aceste descrieri particula ca, prin care se caută o asemănare, fiindcă vederea e negrăită şi mai presus de orice nume" (Sf. Grig. Palama, op. c. 28). . Imaginea ce a avut-o Petrache Lupu a apărut ca exterioară lui şi plasată într’un peisagiu fizic. Acest caracter a putut fi dat de Dumnezeu imaginii Sale prin aceea că lucrarea Sa, adaosă ca un plus de forţă spiritului lui Petrache Lupu, a străbătut până la nervul optic şi auditiv influenţându-le în aşa fel ca să vadă mai vie, mai concretă imaginea şi să o audă nu numai mintal, cum ni se întâmplă adeseori să auzim voci dinnă-untru, ci sonor. Noi ne dăm seama că există o mare deosebire între imaginile sau reprezentările din noi şi intuiţiile sau percepţiile actuale ale obiectelor externe. Ce ajută conştiinţei noastre să constate această deosebire ? că unele sunt derivate de noi, altele independente de noi, exterioare? „Intenzitatea şi ordinea diferitelor reacţiuni care se înşiră între aparatul senzitiv extern şi pătura cerebrală" spune d. Rădulescu-Motru (Psihologie, 1923, pag. 123). Plusul acesta de intenzitate în nervii perceptivi trebue să se da-torească unui stimulent mai energic pe care-1 exercită imaginea care vine din exterior, prin aceea că e mai vie, mai palpabilă, cu o realitate mai mare. Acest stimulent mai energic l-a putut exercita şi imaginea divină ce a văzut-o Petrache Lupu, în urma marei ei realităţi şi vioiciuni. Imaginea aceasta, atingând nervii din el s’a descărcat în aceştia o energie nouă care i-a făcut să reacţioneze aşa cum reacţionează în faţa imaginilor exterioare, văzând o imagine independentă şi auzind cuvinte dela ea. Că din spirit vin impulsuri şi adaosuri de energie în organele trupului e un fapt asupra căruia nu mai 28 © BCU Cluj trebuie să insistăm. Energia aceasta nouă poate confirma ceeace spune Sf. Grigorie Pa-lama Intr’un citat dela începutul acestui studiu, că nu prin puterea naturală a ochilor privesc sfinţii vedeniile cereşti, căci atunci le-ar vedea orice om, ci printr’o putere nouă ce vine dela Duhul Sfânt. Şi imaginile halucinaţiei morbide se produc poate printr’o extraordinară stimulare a nervilor perceptivi, dar încordarea aceasta la ei e ceva bolnăvicios, aşa cum toată vioiciunea mişcărilor din trupul bolnavului nu e un fenomen de sănătate, ci de morbiditate, încordarea disperatului înainte de prăbuşire. Pe când la cel ce se învredniceşte de vedenii sfinte acest surplus de forţe în nervii săi nu e ceva morbid, obositor, ci ceva natural, liniştit, având ca urmare nu o scădere ci o înmulţire fără sforţări a energiilor sale psihice. Energia aceasta nouă, prin care nervii perceptivi fac pe cineva să dea imaginilor fără obiect material ceeace ori ce om dă numai imaginilor cu suport material, e ceva atât de important încât ea nu poate proveni din cadrul fiinţei omeneşti decât ca un simptom al unei boale grave, urmând după ea deslănţuirea boalei. Când însă nu se manifestă în legătură cu acest fenomen nici un semn de boală, e dovadă că avem de a face cu o forţă din afară de cadrele fiinţei omeneşti. Dar dacă am numit caracterul exterior al imaginii divine ceva aparent, prin aceasta nu am înţeles că în exterior nu e nimic din ceeace reprezintă ea ca realitate, ci numai că nu e în afară un obiect material de tipul acesta. Puterile spiritului străbat prin trup în lumea exterioară. Gândurile unei persoane, chiar nerostite, străbat uneori la persoanele din jur. Sentimentele cuiva la fel. Voinţa unei persoane se impune prin concentrare asupra vietăţilor şi obiectelor înconjurătoare. Oarecum în jurul unei persoane pluteşte reţeaua forţelor sale spirituale. Marele plus de putere spirituală, care e puterea dumnezeiască, a străbătut cu siguranţă prin trupul lui Petrache Lupu în exterior, umplând locul din jurul lui. Spiritul nostru este imaterial, dar puterile lui, lucrările lui, isbucnesc la suprafaţă în şi asupra celor materiale. La fel şi Spiritul dumnezeiesc. întru cât puterea dumnezeiască a străbătut în magazinul şi laboratorul de imagini din sufletul lui Petrache Lupu, a sintetizat acolo o imagine. Dar puterea aceasta, care-şi dovedea mai convingător şi mai clar prezenţa în imagine, a umplut toată fiinţa şi toată împrejurimea lui Petrache Lupu. Imaginea însăşi nu-am putea-o plasa într’un punct fix căci nu putem face acest lucru nici cu imaginile noastre. Dar cu siguranţă că ea a fost şi dealungul nervilor perceptivi, până la punctul lor exterior, reprezentând până acolo puterea dumnezeiască. Puterea divină putea lucra astfel asupra lui Petrache Lupu nu numai din interior, ci şi din exterior. In orice caz e absurd să izolezi spiritul de materie, închizându-1 într’o celulă din lăuntru cum face protestantismul cu sectele lui. Precum se vede, nu există nimic care să ne împiedece de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei. * * © BCU Cluj ŞASE SONETE DE G H. T U L E Ş ISPĂŞIRE Bunicul, tata tatei, a murit La ocnă. Tâlhăria la drumul mare. Spărgea sipete şi golia şerpare, Cu pumnul strâns năprasnic pe cuţit. Dar potera l-a prins şi s’a sfârşit. Bătut de paznici, încuiat în fiare, A coborît în ocnă la spart sare, Cu alţi tâlhari de-o seamă înfrăţit. A stat la Ocna Mare zece ani. Cu fiarele de mâini şi de picioare, Cu degetele roase de guzgani. Şi zece ani n’a mai ieşit la soare. Când a bolit întins pe bolovani, S’a bucurat şi el simţind că moare, AŞEZARE Ne tragem din pălmaşi şi din pribegi, Nu-s pomeniţi ai noştri prin urice. Ne risipirăm oasele de-aice Şi până prin Bugeac şi prin Bucegi. Cu umărul urnirăm zări întregi, Croiţi de vânturi aspre ca de bice Şi-am poposit la gârla cu caice, Umblând cu oile, la un câşlegi. io © BCU Cluj Văzând noi schelele gemând de grâne, In miriştea vecină ne-am întors, La satele veghiate de fântâne. Nevestele ghiliră in şi-au tors. ’ Noi am trudit cu pluguri şi borâne Şi treerarăm aur? grâu şi orz. CIMITIR Trecutul tot s’a tras spre cimitir, Pierzând pe drumuri troiţe şi cruci, Intre cireşii negri şi ’ntre nuci, Sub busuioace, păpădii şi ştir. Ici, zace-un neam din vechi, pe nume-Arghir Şi ici, sub crucea grea din doi butuci, Bunica Voica doarme somn de tuci, Alături de fecioru-i Dragomir. In fiecare colţ găsesc un neam, Pe fiecare cruce aflu scris Un nume aspru, ce ne stă de hram. Prin vremi, securea morţii ne-a ucis Să facă loc urmaşilor şi ne-am Plecat blajini grumazul, cum ne-a zis. ŞATRA A poposit o şatră de lăeţi Pe vatra satului, trăgând la troace. Pe loc, pletoşii s’au zorit să joace O ursărească iute prin scaeţi. îşi fluturau şalvarii verzi şi creţi, Băteau mărunt din cisme ’ncolo ’ncoace. Ţigăncile cu lefţi şi cu ghioace Rotiau şi ele fuste prin corneţi. Urziţi in drumuri lungi de funigei, Ţiganii ţupăiau prin bălărie Şi satul se crucia privind la ei Cum sloboziau mari chiote ’n chindie Şi zornâiau paftale şi cercei, Zvârlind în lături câte-o pălărie. 3i © BCU Cluj MOARTEA MĂRIEI LUI MARIN ROŞIORU Muri Maria, fata lui Marin Roşioru. Ani avea doar douăzeci. I-au pus în cruce mâinele ei reci Şi-au învelit-o ’n pânze moi de in. Şi cică i se trage moartea din O vraje rea, suflată’n vânturi seci. S’a veştejit şi ruja din ghiveci, Atinsă’n foi de vântul rău, puţin. Vecinii vin cu lumânări şi flori Şi lelea Mira se boceşte greu Că nu mai are fete şi feciori. S’o ierte pe Maria Dumnezeu. Avea ochi mari şi vineţi, de cicori, Cosiţe negre şi râdea mereu. Prieten neştiut, ce mă citeşti: Dela Brăila cale de trei poşti . E-un sat sărac, pe care nu-1 cunoşti, E satul nostru, Cioara Doiceşti. De el, în cărţi, nu afli scrise veşti Şi-s oameni şi deştepţi şi sunt şi proşti, Beau vinul din ulcele şi din ploşti Şi, ca oriunde, bunii spun poveşti. Un sat înconjurat de porumbişti, De lanuri oable de ovăz şi mei, De vechi pârloage, ţepene mirişti, Dar satul mi-este drag. Mi-s dragi şi ei, Cioranii dârji, când veseli şi când trişti, Căci cimitiru-i plin de morţii mei. CIOARA DOICEŞTI 3» © BCU Cluj ALTARE SUCEVENE DE vasile băn;cilă Orăşelul Suceava e o aşezare de legendă şi istorie. înainte de a-1 vedea, te îndoieşti oarecum de existenţa lui. El e ca o baladă plină de lumină sau ca un cristal cu irizări de aur spiritual, care a rămas în suflet din copilăria cu basme şi eroi. Dar când îl vezi, legenda devine realitate, iar istoria actualitate. Natura însăş parcă îşi ia sarcina să-l vestească: apropiindu-te de el, orizontul se lărgeşte, alcătuind un golf de spaţiu, ca un omagiu adus fostei capitale din epoca celor mai mari voivozi ai Moldovei. Iar când apare în faţa ochilor, nu e nevoie să-l numească nimeni: cu turlele sale pe coamă de deal, înfipte în massa oraşului ca într’o acuarelă pe cer, Suceava, chiar când o priveşti întâia oară, nu e o cunoaştere, ci o recunoaştere. Mergând spre ea, sufletul se ritmează după tactul unei eroici nepreţuite, imagini de plăieşi, zimbri, călugări aspri şi căpitani de oaste intră în scenă. Pătrunzând în incinta oraşului, eşti prins de păianjenul străzilor ca într’un farmec de istorie: pline de pitoresc, foarte sucite şi niciuna la fel cu cealaltă curbându-se atât pe plan orizontal cât şi pe plan vertical, între case dintre cari unele cu pridvor, şindrilă ori cu piatră veche. La şes, oraşele aproape că n’au decât două dimensiuni. Aci însă străzile formează un complex precizat de trei dimensiuni, alcătuind un golf de viaţă. Pietrişul de râu, risipit în toate părţile, dă aer de familiaritate. Apoi străzile sunt foarte variate şi ca lărgime. Unele se transformă în drumuri, apoi în drumeaguri şî chiar, apoi, în cărărui între zaplazuri rustice şi arbuşti, ce închid curţi, din cari seara vine miros de iarbă, ori grădini cu runete felurite. Dacă pitorescul caselor şi străzilor continuă impresia şi nostalgia de istoricitate, populaţia însă le contrazice. Firme şi vorbe nemţeşti, caftane şi zulufi: un muzeu locuit de străini. E straniu să vezi Evrei locuind într’o casă românească cu pridvor. Suceava oferă această împerechere ciudată de cosmopolitism şi stil istoric. Costume sportive la tineret, pantaloni scurţi, lipsa surtucului, capul gol, ciorapi până la glesne la fete, o feminitate germano-iudee fără multă proporţie în trăsături, şi în culori deschise, dar cu forme pline, instincte de viaţă stăruitoare şi ştiind să-şi valorifice dinamismele sexului. Româncele au focuri blânde în ochii de culori vii, se resemnează uşor, au graţii de plantă sau de săi— bătăciune agilă şi au linie în trăsături. Au discreţie şi mult vag în suflet. Altiţe de bo-rangic şi de coline s’au topit în făptura feminităţii româneşti. 33 * ' • .....Ift.tliwlr i. •• -*• : •••*« - ' * • © BCU Cluj Locuitorii sunt Evrei, Români, Nemţi, Armeni... Ba se aude şi vorbă rutenească şi maghiară. Sunt unii, cari ştiu mai toate limbile acestor naţii. Pe Români îi vezi mai ales în zilele de târg. In piaţa de alimente, vezi dimineaţa ţărani şi mai mult ţărance, aducând buneţurile ţarinii şi livezilor moldoveneşti. Cu ei poţi vorbi şi te înţelegi repede s simţi numaidecât, împreună cu ei, pojarul acesta de seminţii străine, care stă încăpăţânat peste noi. In fiecare dimineaţă, am luat fragi mulţi, într’un „cuşciuc“, adică o pungă de hârtie, am cumpărat chiar şi un val de pânză de cânepă şi ştergare înflorate, nu numai fiindcă sunt lucruri bune, dar şi pentru a putea sta mai mult printre aceşti oameni şi ca un omagiu pentru pământul românesc, în care e atâta trudă nerăsplătită. Ţăranca îmi spunea că „o să mă mănânce purecii" în lucrurile de cânepă, fiindcă e prea groasă pentru o piele boierească... Pe uliţi, ţi-e mai mare dragul să vezi băieţandri de ţară — unii servesc prin restaurante - subţiri ca o nueluşă, în alb şi cu brâu de velinţă înflorată, cu ochi deştepţi şi cuminţi, ori femei, suple şi arse de soare, uneori aprige, de cele mai multe ori cu ceva absent în privire, având în dosul ochilor obsesia satului şi a casei, sau gospodari în vârstă cu cămaşa până la genunchi, de cânepă tare ca un polog cu chimir, cu bundă de oae în mijlocul verii, cu pălărie ţuguiată ca un stog de fân. Am văzut chear şi bătrâni cu plete de plăieşi, cu pălăria cu borurile scurte şi sucite în sus: întocmai ca în vremurile vechi. Unul stătea de vorbă, într’o curte, pe aceeaş laviţă, cu un Evreu vrâstnic: aceeaş după amiază clementă îi cuprindea pe amândoi într’o unitate bizară. Toţi aceşti ţărani, cu sufletul lor aparte, de poezie şi de preistorie, de subţirimi filosofice şi estetice, de vitejii uitate, de doruri liniştite... trec prin lumea aceasta orăşenească de străini, se amestecă fiziceşte în toate, dar nu-şi tulbură sufletul cu nimic, ca o melodie ce străbate prin lucruri, dar ajunge curată la capăt... Aşa trebuie că umblau şi Dacii, Geţii, Sciţii... cu Grecii de prin porturi. Căci pământul nostru a fost pururi loc de culcuşuri şi neguţătorie pentru străini, dinainte de istorie şi până astăzi. Dar autohtonii s’au păstrat cu mândria lor tăcută şi blândă: când vezi aceşti ţărani români descur-cându-se filosofic şi purtând prin lume armonia şi complexitatea lor neinventariabilă, nu poţi să nu ai, alături de regrete, şi o mare nădejde... Ce e mai de preţ în Suceava, e trecutul. Viaţa şi aşezările de azi s’au prins pe corpul trecutului ca vegetaţia pe coasta unui munte, ca muşchiul pe un copac bătrân. Nicăieri în România nu e o mai mare densitate istorică decât aici. După cum s’a .observat, în Suceava e maximum de istorie pe minimum de spaţiu şi e, pe de altă parte, în lucrurile rămase din trecut, o incomparabilă continuitate istorică, aşa încât se poate vedea viaţa noastră în secole ca pe o scară a timpului — şi chiar ceva din viaţa preromânească. Capitală a Moldovei a fost două sute de ani, sub Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş... Faptul că era loc de scaun şi că era un centru de negoţ începând cu ţările apropiate şi terminând cu cele aburite de legendă şi de irealul depărtării, i-au dat o mare înflorire. Casele de piatră, cu două rânduri, având la etaj locuinţa negustorului şi la parter prăvălii, având plmniţe adânci şi antrepozite, erau foarte multe. Cantemir însuş spune că oraşul era întins: „afară de casele Domnitorului şi ale boierilor mari, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, 16 mii de case particulare...". Oraşul se întindea pe dealurile şi văile înconjurătoare, unde, necurmat, ţăranii au găsit, şi mai găsesc, în urma plugului, vase, unelte, monezi... Bogăţia economică atrăsese mulţi străini şi mai ales Armeni. Atât de mult se înmulţiseră, încât un Domn a trebuit să ia măsuri contra lor. Viaţa, care pulsa aici, permitea oraşului să se refacă mereu de pe urma numeroaselor jefuiri şi arderi, la cari a fost supus de armatele tuturor neprietenilor şi jinduiţilor. In mijlocul oraşului, trona semipatriarhal, cu nuanţe monahale, curtea domnească mare cât un orăşel ea singură, aşa încât oraşul de azi se află în mare parte, cele mai 34 © BCU Cluj adesea fără s’o gândească, chiar fără s’o ştie, pe locul fostei Curţi... Câte o bisericuţă ori câte un şipot cu apă multă şi bună, arată locuri, cari se găseau atunci în curtea Domnului, beizadelelor, slujitorilor... Vechimea oraşului se vede nu numai din forma şi mulţimea străzilor — toate localităţile vechi au un număr covârşitor de străzi — ci şi din numele pe cari le poartă: strada Armaşului, Curţii Domneşti, Vornicului, Ştefăniţă Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, Pârcălabului, Şipotului, Elena Doamna, Cojocarilor, Covaci, Plăcintarilor, Olari, Croitorilor, Luca Arbore, Mitropolitul Dosoftei... Apoi o străduţă de margine, care se cheamă Şeptelici, fiindcă se găseşte spre cetatea nedesgropată cu acelaş nume, şi care ne aminteşte de legenda nevestei de boier, ce a născut şapte copii gemeni, pe cari, ca să: nu afle soţul, i-a dat unei femei străine de i-a crescut în taină şi i-a adus într’o zi pe toţi la curte, când erau mari... Sunt şi străzi, cari se chiamă Ion Grămadă, Lascar Luţea, 6 Noembrie, Studenţilor, Vasile Bumbac, Gherasim Buliga, Simion Florea Marian, cheză-şuind despre eroismul nostru cultural sau altfel. Numele lui Simion Florea Marian, mai ales, e chemător ca o luncă însorită şi face singur cât o vale de legende. El a trăit in Suceava, aproape de graniţa vechii Românii, culegând nestematele literaturii poporane şi visând să dea o mare monografie a Sucevei, pe care moartea nu i-a îngăduit s’o dea. Casa bătrânească, în care a locuit el, dormitează, pe o stradă mai ferită, în pervaz incert de blânde incantaţii vechi. Dar ce e mai de preţ în trecutul Sucevei sunt bisericile. Astăzi mai sunt vreo douăsprezece şi, afară de cea catolică, au toate sute de ani în urmă, unele solidarizând cu fiinţa lor chear începutul voivodatului Moldovei. Ele amintesc stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare şi al urmaşilor săi apropiaţi. Cele mai adesea, subţiri ca o corabie duhovnicească, cu turle sprintene ca nişte catarguri dumnezeieşti, cu armonie de proporţii ca şi când ar continua natura, cu puritate de linii ca şi când ar imita cerul, cu ceva bucolic, şi de geografie cerească în ele, cu graţie de munte, plantă şi fum de smirnă în acelaş timp. Cu proptele de piatră în jurul pereţilor, cari formează ca nişte aripioare de zid ce dau o graţie mai mult, şi cu brâuri de firide, de ocniţe de diferite mărimi, ori cu brâuri de armonică. Iar pe lângă toate acestea, simţi în ele ceva autohton, fiindcă sunt făcute din piatra munţilor şi râurilor ţării înconjurătoare, aceeaş piatră care e pe străzi şi în case. Şi, mai ales, simţi plutitoare împrejur toată lumea de umbre a istoriei, toate luminile stinse pentru simţuri dar trăitoare în esenţa şi melancolia lucrurilor, tot ce a fost şi nu mai poate vorbi, dar de care poate nu ne desparte decât o perdea fermecată.. înseşi numele bisericilor şi mănăstirilor din această parte de ţară au o mireasmă istorică şi regională plină de poezie, de ademenitoare evocare şi de dulce ispită arhaică ’ Mirăuţi, Dragomima, Moldoviţa, Voroneţ, Suceviţa... Doar „Putna“ are o notă de bubuitor. Celelalte nu sugerează decât gingăşie, simplitate şi aromă istorică. Numai în oraşul Suceava, se găsesc bisericile Mirăuţi, Sf. Dumitru, „mănăstirea Sf. Ioan“, Sf. Neculai, apoi cele armeneşti, cele ale creştinilor de rit apusean, precum şi câteva bisericuţe ortodoxe, de un frumos boiu arhitectural, risipite şl uitate, ca nişte petale rămase dintr’o veche coroană divină. Mirăuţi, care e azi mai grăitoare prin numele şi istoria ei şi prin locul unde se găseşte, reprezintă un paradox: e cea mai nouă şi totodată cea mai veche biserică din oraş. E cea mai nouă, fiindcă a fost restaurată şi modernizată, dar, prin origine, e cea mai veche. Istoria ei trebuie să amintească de Petru Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare! Aici a fost catedrala mitropoliei, aici Domnii primeau mirul domniei şi aici au stat întâiu moaştele Sf. Ioan cel nou. Părăsită şi refăcută de mai multe ori în cursul secolelor, servind, într’un rând ca magazie pentru negustorii străini, lăcaşul de azi e altul decât cel dela început. Cu tot turnul clopotniţei alipit în secolul al 17-lea de corpul 35 © BCU Cluj bisericii, ceeace-i dă un uşor aer de templu sau de mare locuinţă seniorială, şi cu toate culorile îngrijite, dar cari nu excelează prin acea cuvioasă şi resemnată încadrare în trecut, pe cari le-au dat restauratorii, făcându-o să aibă ceva dintr’un salon de pietate — simţi aici misterul istoric şi trăieşti fragmente din gloria şi vibraţia vremurilor străvechii Acest sentiment e întărit de fap*ul că biserica e la marginea târgului, într’o oarecare izolare impunătoare, înconjurată de ziduri şi copaci înalţi şi cu o intrare regească. O căprioară, privind cu ochi de catifea, candidă şi imobilă, vine întotdeauna în întâmpinarea vizitatorilor. Aproape, peste o râpă largă, este cetatea. Când un om din popor îţi spune, cu acel aer de aderare totală la tradiţii şi legende, că, peste vale şi prăpastie, Ştefan cel Mare venea pe un pod de piele de la cetate la biserică, farmecul istoriei se adună şi mai deplin în suflet! Biserica Sf. Dumitru e mare şi dominatoare, fără lux, puţin cam golaşă şi cam părăsită, dar cu linii virile de arhitectură. Aşezată în spaţiu liber, pe un promontoriu de unde privirea admiră ţara văii Sucevei, lângă un turn de clopotniţă masiv şi înalt, de pe care se vede minunata panoramă a oraşului şi care a servit ca foişor de foc, acest lăcaş e ctitorie a lui Petru Rareş. Cu două rânduri de firide, cu contraforturi puternice dar svelte şi cu ogivele discrete dela ferestre şi uşi, biserica Sf. Dumitru e unitară şi majoră. Iar îngerii din dreapta intrării şi stema mare a Moldovii de pe partea răsăriteană a turnului, îi sunt ca două peceţi de nobleţe şi de oficialitate voevodală. Biserica Sf. Gheorghe, căreia toată lumea, şi mai ales poporul, îi spune „mănăstirea Sf. Ioan“, e cea mai însemnată din Suceava. Ea este însăş maiestatea religioasă a acestui oraş. Aşezată tot la margine, într’un decor patriarhal, aproape de drumul ce duce la cetate, are o curte vastă cuprinsă intre ziduri, la mijloc înălţându-se biserica — una dintre cele mai mari din toată Moldova. Are în adevăr un aer de mănăstire. Dar poporul îi spune aşa, afară de regimul ei canonic şi administrativ, mai ales din cauza veneraţiei celei mari, pe care el o are pentru mănăstiri. Intre o biserică şi o mănăstire, între un preot şi un călugăr, poporul preferă întotdeauna pe cele din urmă. Renunţă la un sobor de preoţi, şi chear la vlădici, pentru a se adresa unui simplu călugăr. Dar un alt motiv, pentru care poporul spune „mănăstire**, acestei biserici, e pentrucă aici sunt adăpostite, într’un frumos baldachin de piatră, moaştete Sf. Ioan cel nou. Ţăranii au un mare cult pentru moaşte. Dacă vrei să-ţi dai cu adevărat seama de ce înseamnă credinţă religioasă, să vii aici, şi nu numai la o zi mare, la Sânziene, dar în orice Duminică. Vei vedea ţărani de toate vrâstele, suferinzi trupeşte şi sufleteşte dar mai ales sănătoşi, vei vedea femei şi copii, aşteptând cu toţii să le vină rândul ca să intre sub baldachinul înegrit de vreme şi lume câtă s’a perindat pe aici, şi să-şi plece adânc fruntea în faţa relicvelor sacre, să sărute icoana şi veştmintele din raclă, cari le acoperă! Vei vedea ţăran ci cu prunci în braţe având în ochi lucirea mată a credinţei pozitive, vei vedea bătrâni liniştiţi şi înfloriţi de nădejde, vei vedea însurăţei festivi şi cuviincioşi şi vei vedea copii îngenunchiaţi de multă vreme — parcă din veşnicie — cu fruntea pe marginea raclei, cu odăjdiile preotului pe cap, aşteptând aşa să li se citească îndelung din cărţile sfinte şi să se mântuiască de răul, care îi posedează. Toată această lume cere să bea apă sfinţită de lângă sicriul sfântului şi-şi trece, într’un rit de o rustică, anonimă şi profundă solemnitate, aceeaş băr-dăcuţă de la gură la gură intr’o obştească înfrăţire şi cufundare în miraculos. E ceva atât de vital în ceeace vezi, simţi că aceşti oameni — cu ceeace este teluric şi totodată înalt în ei, cu lipsa lor totală de îndoială, cu o speranţă care nu mai e speranţă ci o masivă certitudine liniştită, cu aerul lor hieratic şi adânc esenţial, cu forfotul acela moale şi tăcut al primilor oameni sau primelor triburi, modelate de revelările dense ale divinităţii — sunt legaţi de realitate cu odgoane de participare directă, că sunt realitatea însăş... Şi 36 © BCU Cluj atunci îţi dai seama că, în aceste condiţii, chear un eres face mai mult decât o ştiinţă, un cult face mai mult decât o lege ştiinţifică, fiindcă introduc în realitate ori o prelungesc, pe când ştiinţa te scoate adesea din câmpul magnetic al existenţei! Nimic mai impresionant decât un eres profund şi intact! el nu mai e, de fapt, eres, ci e forma umană, nedesăvârşită, obtuză, în care divinul agită lânced spiritele imperfectei Iar când eresul s’a spiritualizat, atunci pământul s’a unit cu cerul şi evoluează împreună după o astronomie, pe care raţiunea n’o mai înţelege, dar în faţa căreia se pleacă. Un raţionalist ar trebui să vină aici, în această biserică, pentru a vedea limitele raţiunii... Poporul crede atât de mult în moaştele sfântului de aici — şi în orice moaşte — încât chear când e în biserica Mirăuţi, nu invoacă pe Sf. Gheorghe, care e hramul bisericii, ci tot pe Şf. Ioan, biserica Mirăuţi fiind dependentă de mănăstirea Sf. Joan. De cum ijghi în curte, cerşetorii de la Mirăuţi te imploră în numele Sf. Ioan. De altfel, acest sfânt a devenit spiritul locului, stăpânul lui. Istoria moaştelor lui îi dă drept la aceasta. Aduse cu sute de ani în urmă, dela Cetatea Albă, călătorind, după nevoia ori urgiile timpurilor, la Iaşi, apoi în Polonia, apoi iar la Suceava, apoi la Viena, zăbovind mult timp pe meleaguri străine pentru ca acum să-şi reia locul aici, aceste moaşte au ajutat norodului mai mult decât o domnie, iar odată a mântuit oraşul de năvălirea tătărească, făcând să se reverse deodată nâpraznic râul Suceava şi să împiedice hoardele galbene de a-1 trece, întâmplarea aminteşte pe aceea a sfintei Genoveva şi merită a fi amintită. Aşa cum sfânta pariziană a scăpat Luteţia de invazia Barbarilor, îndemnând populaţia să rămână pe loc, Sf. Ioan a trimes celor de aici un semn: când au vrut să ducă în cetate ce era mai preţios în oraş ca să nu-1 lase pradă Tătarilor, moaştele sfântului s’au făcut atât de grele, încât nimeni n’a putut să le urnească din loc. Sucevenii au înţeles că Dumnezeu e cu ei, că nu trebue să transporte moaştele şi că izbăvirea va veni. Ei au rămas locului, au pornit rugăciuni şi minunea n’a întârziat să se ivească. Tătariii s’au întors fără a face nici un rău oraşului-capitală. De atunci Sf. Ioan a devenit patronul acestei localităţi şî chear al Bucovinei întregi, aşa cum sfânta Genoveva a devenit patroana Parisului. Cât de mult ţinea poporul la aceste moaşte, se mai vede şi din începutul de târg. care pentru ei se creiază în fiecare Duminică şi sărbătoare. Fundul străzii, până sub bolta turnului autentificat de stema cu bourul Moldovei, pe sub care intri în curtea mănăstirii, capătă un uşor aer de iarmaroc cuviincios. Chiar şi în curtea bisericii se aşează ici colo câte un galantar, cu unele articole de trebuinţă mai ales sufletului. Iar într’o curte laterală, aşteaptă căruţele şi vitele deshămate, cu cari oamenii au venit de la mari depărtări să-şi înoiască aici tainul de vârtute. Clădirea însăş a bisericii Sf. Gheorghe, lăsând la o parte acoperişul pestriţ dat de restauratori, e parcă anume făcută pentru a da o supremă valoare de prestigiu acestui alaiu repetat de veneraţie. Ctitorie a lui Bogdan şi a lui Ştefăniţă, ea a fost ridicată pentru a da Moldovei crescute o nouă mitropolie la înălţimea ei. Arhitectura e de o rară eleganţă, unind ideia de fragilitate cu aceea de rezistenţă: foarte subţire şi foarte lungă, pare o vedetă preţioasă în călătorie spre locurile sfinte. înaltă şi suplă, cu multe firide sub streşini, având şi intrări laterale, cu o pictură interioară bogată, care răspândeşte pe pereţi o întreagă teologie, dar de o neasemănată dulceaţă, ceva mândru amestecându-se in tonalitatea discretă, în culorile domolite, agonizând uşor, cu arcade şi numeroase cotloane prelungi şi drepte în relieful dinăuntru al zidurilor, pornind din înaltul bolţilor şi până în pardoseală, biserica aceasta dă o impresie unică de domnesc şi de ţărănesc. într’o scumpă sinteză. Domnească e ţinuta arhitectonică şi picuturală a lăcaşului, ţărănească e mai ales comunitatea aceasta de închinare prezentă aici, toate aceste costume, cari nu sunt de expoziţie naţională, ci sunt o continuare a trupurilor şi a pământului, ţărănesc e tot inul, 37 © BCU Cluj cânepa şi borangicul cari au supt seva plaiurilor şi arborilor, toate aceste feţe cu expresia fixată într’o eternă mirare mulcomită, toate frunţile acestea femeieşti acoperite de marginea broboadei, toate capetele sure sau pleşuve ale moşnegilor ca nişte stânci sau coame de dealuri bătute de vânturi şi ploi, învechite dar nemişcate, toată această rusticitate străveche sau umanitate a brazdei, care nu era decât aspectul poporal al domnescului, minereul cu implicări preţioase. E un plan ţărănesc de viaţă aici de o adâncă seriozitate şi de un legitimism tradiţional înalt, care se vede şi în felul cum lumea aceasta rurală îşi manifestă atributele ei esenţiale de viaţă: ordinea în biserică o fac ţăranii înşişi, după o organizare spontană; oamenii, în mantaua lor ţărănească, ce le dă atâta prestanţă organică, înaintează, statui ale locului, cu o veche şi sigură demnitate prin mijlocul lăcaşului până aproape de altar; iar spre fund şi pe laturi, adastă copii, lângă lucrurile părinţilor, în timp ce alţii, mai mici, ca nişte păpuşi rustice, bălae şi senine, stau în picioare, înmărmuriţi de sfântă uimire, pe băncile de lângă ziduri, cu ochii măriţi cuminte cât două ceruri de vară; alături de ei, ceeace dă nota cea mai duioasă, se aşează din loc în loc neveste obosite, cari-şi alăptează pruncii, atunci când nu o fac în picioare, cu o mână închi-nându-şi cu grije micile odrasle, într’o mare puritate şi solemnitate iubitoare, ca nişte măicuţe ale Domnului desfăcute din icoanele bisericii... Dubla înfăţişare de domnesc şi de ţărănesc, pe care o realizează această biserică, sfârşeşte prin a deveni simbolică pentru tot trecutul românesc şi mai ales al principatului Moldovei: Domnii şi boierii, pe deoparte, poporul, pe de alta, într’o unitate funcţională istorică, susţinând ţara prin veacuri.. Domnii şi boierii au pierit ori s’au rătăcit. Ţăranii au rămas. Ei au intuiţia vagă, dar profundă, că alcătuiesc astăzi o vastă locotenenţă rurală a Domniei de altădată. Totuş, fără conducătorii şi întregitorii lor fireşti de odinioară, se simt acum stingheri. Dar le-a rămas biserica. Şi când sunt aici, se găsesc în istoria lor. Biserica Sf. Neculai, ctitorie, de la 1611, a vistiernicului Nicoară Prăjescu, are o bună aşezare, lângă liceu şi într’o curte largă de poezie rustică, cu fâneaţă şi moale rutină de uitare, între trei străzi de pitoresc liniştit, pe cari palpită parcă sufletul bătrânesc jumătate rural şi cu ceva cronicăresc, al unui secol trecut. Biserica e mai mică şi mai puţin sveltă decât celelalte, modestă dintru început, cu streaşină, firide şi aceleaşi rezemători — dar mai late — de zid, cari-i măresc gospodăreşte talpa temeliei şi—i dau un aer cinstit. Cu umezeală până sub ferestre, cu varul coşcovit, inspiră un aer de vechime mai mare decât celelalte biserici. Când pătrunzi înăuntru, impresia de vetustate rurală se măreşte. Din cauza zidurilor groase şi fiindcă, după stilul vremii când a fost ridicată, e îngustată la mijloc, pare şi mai mică decât e în realitate. Zugrăveala e umilă şi ruinată şi deabea se vede din cauza luminii puţine. Sfinţii cari au mai rămas pe bolţile joase, sunt înconjuraţi cu câmpuri de var adumbrit, pe cari sunt presărate steluţe stângace. Trâmba de iconostas aproape se pierde în fum şi obscuritate. Ceva de bordeiu sacerdotal, de primitivă capelă a unei familii boiereşti, de cetăţuie bătrânească, totul sub apăsarea vremii trecute, emană din lăcaşul boierului Nicoară. Dacă pe dinafară acest lăcaş e încă destul de svelt, putând intra în linia bisericilor moldoveneşti clasice, înăuntru sensul lui se schimbă. Sunt biserici, cari fac totul, prin arhitectura lor, să se înalţe, să închidă cerul în ele, să navigheze în apele sidefii ale văzduhului. Şi sunt altele, cari vor parcă să alunge soarele, care-şi îngroaşe pereţii şi-şi îngustează ferestrele, ale căror forme gravitează în jos, caşi când ar voi să se îngroape sub pământ şi să devină o peşteră. Biserica Sf. Neculai, pe dinăuntru, e mai mult din a doua categorie. Şi nu ştiu dece aceste biserici sunt tot atât de impresionante cât si celelalte: tainele pământului nu sunt mai puţin adânci ori mai puţin veşnice decât cele ale cerului. Aerul, pe care-1 închide biserica aceasta, îşi atrage şi credincioşi pe potrivă. Am 38 © BCU Cluj văzut înăuntru oameni simpli, bătrâni, ţărani şi ţărance. Dacă Mirăuţi şi Sf. Dumitru sunt orăşeneşti, dacă Sf. Gheorghe e domnească şi ţărănească, Sf. Neculai e numai populară şi ţărănească. Sătenii din jur vin la târg şi la întoarcere, se opresc aici. îşi lasă traistele şi coşurile sub icoane, aprind lumânări de casă, sărută cu patimă umilă sfinţii zugrăviţi, îsi lipesc îndelung fruntea şi buzele de lespezile de piatră de jos, se simt înfrăţiţi cu umbra şi cu ţărâna, se roagă cu nădejde la icoanele înconjurate de ţesături ţărăneşti şi de flori puse de mâini asprite de muncă. Ei se simt bine şi aici, fiindcă simt că se închină cerului, dar puţin şi pământului. In tindă, lângă o piatră înflorată de mormânt, o ţărancă stă de multă vreme sub patrafir şi obrazul îi arată, într’o parte, o expresie de adâncă obidă, dar şi de nădejde pornită din rărunchi. Preotul ce cădelniţează în biserică, seamănă el însuş cu un Sf. Neculai rustic, în odăjdii învechite. Miros de tămâie şi de ceară, stăruind mult, se amestecă cu miros de busuioc şi de straie şi scoarţe ţărăneşti. Totul se unifică într’o tendinţă de prosternare, de clarobscur, de dăruire puterilor cari conduc tăriile, de găsire a lui Dumnezeu prin misterul pământului. Iar la poarta curţii bisericii Sf. Neculai, mulţi milogi, ciungi, ologi, idioţi, toate acele goliciuni şi hâzenii strâmbe, adevărate piese de muzeu anatomic, îngrozitoare apariţii solfegiindu-şi litaniile stereotipe. Aceşti milogi şi estropiaţi ai vieţii nu sunt fără rost în preajma bisericilor. Ei sunt un memento grav. Te cheamă la realitate şi te îndeamnă spre ţărmul adăpostului divin. Te fac să ceri stăpânului atotputernic milă pentru semeni şi milă pentru tine — cele două scopuri, pe cari le are rugăciunea. Milogii aceştia, adevăraţii şi marii nenorociţi ai vieţii, ar trebui să stea întotdeauna lângă biserici, să facă parte oarecum din inventarul lor sacerdotal, având acelaş rol, dar mai umanizat, caşi himerele de la catedralele gotice din Occident. Milogul inspiră marile spaime ale existenţei, dă cutremur şi intuiţia fatalităţii compacte şi oarbe.. Căci pe lume e un fatum până la un punct autonom, întunecat şi inexorabil, pe care Dumnezeu îl lasă în mare parte liber să lovească. Voinţa divină şi acest fatum, conduc lumea. Ţăranii au precis intuiţia acestor două forţe. Milogii sunt victimile vieţii şi ale acestei fatalităţi, sunt deformaţii destinului. Fiindcă sunt ei aşa, am scăpat noi şi putem zâmbi la soare. Fără ei, nu eram noi, aşa cum suntem. Tăvălugul destinului i-a atins pe ei şi i-a lăsat aşa cum sunt, iar noi vedem astfel ce e viaţa şi condiţia omului. Milogii deci nu ne sunt străini, ci intimi nouă. Prin vaetul lor jalnic şi întunecat, plânge viaţa generală. Căci milogii sunt ca să ne arate că pe lume nu există de fapt oameni, ci omul. Numai omul. Adică specia. O realitate unică, ce în unele locuri e atinsă, estropiată şi blestemată. Milogii dau aer de fatum şi de intimitate a nenorocirii, a marei nenorociri fără nume, care paşte omul de la leagăn şi până la mormânt. Civilizaţia de azi a alungat pe milogi, i-a distrus sau i-a închis în aziluri — şi a uitat astfel ce e omul. A mistificat realitatea. Milogii nu sunt superflui. Ei au ceva hidos şi sacru. Căci dăcă realitatea e, în fond, armonie, căci în ultima analiză e numai voinţă divină, ea nu e totuş lipsită de puternice elemente de oroare. Oamenii de odinioară, cari trăiau generalul şi destinul, înţelegeau aceste lucruri. Noi am înlocuit cos-s moşul cu societatea şi voinţa morală cu sistemul nervos. Deaceea nu mai avem nenorociri, ci mizerii individuale. Nu mai ştim sensul religios şi metafizic al nenorocirii. ' Bisericile armeneşti înseamnă un întreg capitol — din cele mai emoţionante — din istoria Armenilor şi chear din istoria Moldovei. Cine-1 va scrie? Acum nu mai sunt decât patru asemenea biserici în Suceava, destul ca să arate slava de altădată. în funcţie, nu e decât una sau două. Comunităţi foarte reduse şi câte un paznic sărac le poartă de grijă. Au fost ridicate întâia oară prin secolul al 16-lea sau şi mai înainte. Cel mai impresionant monument armenesc din Suceava e aşa numita „Zamca“ — ce înseamnă loc întărit — afară din oraş, într’un cadru de largă feerie geografică. Ca să ajungi acolo, mergi 39 ' © BCU Cluj pe „strada armenească", printre bisericile armeneşti din oraş, probabil prin fostul cartier armenesc de odinioară. Cu totul izolată de oraş, în solitudine desăvârşită, în care auzi parcă numai glasul trecutului şi distingi un fel de mândrie neînţeleasă, se profilează, în-tr’un careu imens de ziduri înalte şi foarte groase, conservate încă destul de bine, fosta capişte a puterii şi credinţei armene. Biserica de la intrare e cel puţin de pe timpul lux Ştefan cel Mare, cea din mijloc e ceva mai nouă. Un armean cheabur, Agopsin Vartan, a fost ctitor aici şi mormântul lui se păstrează într’una din biserici. Aici, la Zamca su-ceveană, a fost reşedinţa episcopatului armean din toată Moldova, mănăstire şi şcoală de teologie. Cât de mare trebuie să fi fost deci prosperitatea şi dârzenia unei vieţi în formă proprie la aceşti Armeni ai trecutului, cari aveau, pe lângă aceasta, şi o mănăstire la câţiva Kilometri de aici, mănăstire ce se păstrează şi azi şi e considerată ca un fel de Meca a tuturor Armenilor din ţara noastră! Astăzi Zamca nu e numai un loc armenesc, ci şi ceva românesc, integrat peisagiului şi istoriei noastre. Loc de plimbare pentru Suceveni, e un punct elocvent de poezie şi filozofie a ruinelor şi o revelare patetică a soartei şi epopeii umane. Dar Suceava nu e Suceava fără „cetatea lui Ştefan cel Mare". Aşezată într’o coastă a oraşului, într’un loc ridicat, uşor de apărat, văzută, de la distanţă, ca o îngrămădire de stânci şi ruine, ca o puternică sedimentare de glorie şi hermetism spiritual a unei vajnice rasse dispărute, cetatea e punctul cel mai caracteristic şi mai de fală al capitalei voevodate de altă dată! Iar văzută de aproape, e mult mai bogată şi mai majoră decât apare de departe. Şanţuri adânci şi ziduri masive ce o înconjoară, curţi interioare, resturi de turnuri, felurite şi parcă fără de număr Încăperi al căror plan se păstrează uneori destul de clar, intrări şi culoare, scări, instalaţii de serviciu, resturi de ornamente, pietre şi cărămizi ca piatra căzute pe jos, spărturi capricioase şi îngheţate în forma de la început, gropi la diferite adâncimi, deschideri spre depărtatele zări din jur, ierburi şi lujeri înfrăţiţi cu piatra şi cu inscripţia... totul arată aici o concentrare de peisagiu, din care s’ar zice că fumegă istoria. Stând pe locul acesta şi pornind de aici, un om priceput ar putea reface toată istoria Moldovei. întemeiată încă din secolul al 14 lea şi aproape soră gemene cu biserica Mirăuţilor, cetatea aceasta a fost depozitarea gloriilor şi restriştilor ţării. Stând poate pe temelia unei şi mai vechi cetăţi — căci se poate vorbi de un fel de endemie a cetăţilor şi bisericilor: unde este cetate de seamă, a mai fost, unde e biserică însemnată, a mai fost, mergând înapoi, în vremuri, până la întăriturile de pământ ale preistoriei şi până la templele păgâneşti — făcând probabil parte dintr’un ansamblu de fortificaţii, pe care-1 comanda, ea a fost întărită, mărită şi oferită funcţiei istorice în stil mare de către organizatorul cetăţilor moldovene, peste tot prezentul Ştefan. De atunci, a suferit numeroase asedieri, turceşti, tătăreşti, leşeşti..., a văzut istoria mai multor neamuri ţesându-şi configuraţia pe văile, câmpurile şi poenile din jur, a cunoscut necunoscute drame lăuntrice şi unele cunoscute, dar aproape întodeauna a rămas intactă şi nesupusă, în timp ce oraşul din faţă era ars şi pustiit. Abea pela sfârşitul veacului al 17-lea a fost sfărâmată cu multă trudă: a fost umplută cu pae şi lemne, iar acestora li s’a dat foc. Zidurile, neînvinse din afară, au crăpat şi s’au prăbuşit peste temeliile străvechi şi peste mândria ţării, care se pregătea pentru epoca fanariotă. Mult i-au stricat apoi toţi cei ce şi-au făcut case din piatra cetăţii: aceste teribile termite ale istoriei. Oraşul Suceava a devenit astfel şi mai istoric, fiindcă s’a amestecat şi în chip material cu cetatea, digerând-o în propria sa edilitate, până a venit vremea să se pună capăt acestei risipe de suflet istoric, căci pietrele cetăţii pot fi considerate ca tot atâtea ofrande de suflet concentrat. Ceeace încântă aici mai e ceva: este, dacă se poate spune, eroismul latent al acestor locuri. Când priveşti de pe cetate în jur şi până departe, ai o stare sufletească, pe care 40 © BCU Cluj o verifici şi la Zamca, dar care e mai pură aici şi care constă într’o nevoie de evadare eroică. In orice caz, aici înţelegi mai uşor dinamismul şi geneza eroicului. Căci e o relaţie între peisagiu şi eroism. Nu orice peisagiu înlesneşte eroismul şi nu e o întâmplare că Moţii şi Aromânii sunt eroi. Există până la un punct un fel de eroism geografic. Dealurile, de exemplu, sunt minore, iar Bărăganul e cosmic. Dealurile sunt adormitoare. Ele sunt un calmant, un cloroform metafizic şi moral. Spiritul se închide într’un fel de minaret domestic, ce cântă arii drăguţe şi foarte sociabile, dar fără nelinişti metafizice şi fără impetuozităţi eroice. Iar Bărăganul spune prea mult. Stepa, balta, orizontul larg, spun prea mult. Personalitatea umană rămâne neconturată, se difuzează în spaţiu. Pe Bărăgan, omul participă la nesfârşitul şi adâncimea peisagiului — e în afara eroismului şî a laşităţii. Omul de şes infinit are un eu cosmografie. Psihologia nu e o ştiinţă exact pe potriva lui. Geografia şi astronomia trebuie să şi-l revendice în oarecare măsură. Aici, în ţinutul sucevean, nu sunt dealuri, dar nici munţi. Sunt dealuri mari, ale căror linii prezintă mereu felii curbe de spaţiu, caşicând globul s’ar dilata către bolta cerului: privirea e purtată pe acest peisagiu ca pe un lin tobogan geografic şi sideral. Sufletul e deci dinamizat, e scos din crisalida obişnuinţelor minore, e purtat pe linii energetice. Dar asta numai până la un punct căci, oricât ar fi de deschise aceste linii, nicăeri nu te depun în spaţiul major pur: dacă ar face-o, ar fi ca la stepă ori ca pe piscul munţilor, unde eul psihologic e difuzat ori e strivit de grandoare. Deaceea aici rămâne ca ultimul salt să-l facă omul însuş: peisagiul te invită, te înalţă pe liniile lui de forţă, iar la urmă trebuie ca tu însuţi să-ţi dai ultimul zbor 1 Peisagiul e mai mult o trampolină. Adică e just ceeace trebuie pentru a excita, pe deoparte, pentru a nu înăbuşi, pe de alta. Cei mai mulţi nu ştiu să-şi deschidă la timp aripile şi recad în obişnuit. Alţii însă simt nevoia să continuie peisagiul şi să realizeze astfel eroicul. Pentru ei am vorbit de nevoia de evadare eroică. Mi se pare foarte natural că Ştefan cel Mare a apărut in acest peisagiu. E un suflu eroic în aceste locuri, un „leagăn de eroi“. Privind de sus şi obsedat de istorie, te aştepţi să vezi apărând plăieşi de după largi coturi de pământ şi de după clinuri de pădure, te aştepţi să auzi şuerul săgeţilor şi să-l zăreşti pe Ştefan ca pe un arhanghel al aerului, îndrep-tându-şi oştile viteze şi cuminţi. Există desigur şi un eroism independent de peisagiu» acesta e un eroism antropomorf, strict uman. Dar există şi un eroism oarecum al peisagiului, un eroism quasigeografic» este, să zicem, eroismul Moldovei cronicilor, eroismul arcaşilor şi al acestei cetăţi... Dar cetatea îşi are şi altarul ei creştin. E punctul de cea mai. necuprinsă emoţie. Nu e semnificativ că, atunci când focul a dărâmat zidurile cetăţii, ceeace a rezistat mai mult a fost tumul capelei, care, de fapt, prin poziţia lui, ar fi trebuit să cadă cel dintâi? Şi astăzi se vede incinta fostei capele şi o parte din turn, unde apar, la înălţime, în curgerea albă a spaţiului nesfârşit, conture vagi de pictură aproape ştearsă, pe cari le desluşeşti mai mult cu ochii credinţei. Ceva ca un spectru blând ce dispare, sau ca o steluţă din amurg, pe care într’un moment o vezi, iar în altul, nu. Nicăieri nu ai mai caracterizat şi mai atingător ca aici, impresia evanescenţei lucrurilor, sau impresia prezenţei fiinţelor, cari de fapt s’au retras în altă lume, dar şi-au mai lăsat aici, pentru un timp, o urmă şi o părere. Cea mai mare emoţie o dă însă intuiţia ciudată că în această capelă — unde s’au închinat rânduri de Domni şi domniţe, de boieri şi jupâniţe, cuprinse între grija sau teama urgiei de afară şi nădejdea în Dumnezeul dreptăţii — e unul din acele rare centre din existenţa generală, unde istoria ajunge la confluenţa cu eternitatea, unde ordinea timpului capătă mirul transcendentului, unde timpul se concentrează suprem pen-truca la un moment dat să evadeze din el însuş, să treacă în împărăţia eternităţii atemporale. Unde poate fi mai multă istorie decât în această cetate şi mai ales în această ca- 41 © BCU Cluj pelă, ce a primit spaimele şi speranţele a sute de ani, in care s’au auzit fără încetare bătăile inimii ţării Moldovei, dar unde poate fi, pe de altă parte, mai multă perspectivă de depăşire a tot ceeace este eveniment şi trecător, căci aici e biserică, iar biserica plasează înţelegerea dincolo de istorie? Această antinomie de istorie maximă şi de anulare a eî, de timp intensificat, pe care-1 simţi aproape ca pe ceva solid, şi de împărăţie dincolo de timp, această îngemănare de suverane sensuri inverse, dar pe cari le simţi legate prin nu ştiu ce intimitate neînţeleasă, contribuie să dea călătorului, ce a ajuns pentru câteva clipe pe vârful cel mai înalt al acestei cetăţi, în capela domnească, o stare de suflet complexă şi aproape inefabilă. Şueră vântul prin spărturile zidurilor, şi, prin ferestrele zim-ţuite, scrutezi, cu strângere de inimă, orizonturile, între cari s’a reprezentat atâta istorie, dar, în alt tact al înţelegerii, atenţia alunecă pe liniile şi semnele atemporalului veşnic. Alternarea acestor două stări continuă multă vreme şi nu o poţi formula mai potrivit, decât privind încăodată sfinţii ce dispar, cari sunt şi cari nu sunt, cari, pe deoparte, stau în împărăţia fără de timp, iar pe de alta, mai întârzie o vreme aici? prin ei curentul istoriei se varsă în oceanul eternităţii... Suceava în întregime, ca oraş, e, de altfel, un loc unde poţi trăi cele două sensuri principale ale realităţii: timpul istoric şi eternitatea fără de timp. Unde poţi trăi trecutul cu pitoresc organic, cu înceată şi adâncă sevă vegetală în structura vieţii şi a lucrurilor, cu moravuri hieratice prelungire directă a liniilor şi formelor din natură, a masivităţii munţilor şi graţiei pline de cuviinţă a râurilor, cu acel larg anonimat în care era totuş o adâncă responsabilitate, cu o viaţă colectivă pătrunsă de spirit biocosmic şi evoluând madreporic ca un bloc unic... Şi unde poţi trăi eternitatea, care picură ca o ploae de har, gravă şi balsamică, prin turlele altarelor actuale şi ale celor defuncte. Suceava e un cimitir de biserici şi transcendentul se coboară mai des acolo decât în alte părţi. Deeacea acest orăşel devine ca o sirenă, care te reţine din ce în ce mai mult şi-ţi face trecerea grea în secolul de azi făcut din ireverenţe. îmi plac oamenii metafizici, religioşi şi etnografici, oameni cari au ridicat altare şi cetăţi, cari s’au încorporat în natură, oameni cu spirit de procesiune, în cari simţi mirosul reavăn şi genezic al ţărânei şi prezenţa sensurilor veşnice, a luminilor cereşti. Oameni totodată de biologie puternică, primordială, de istorie vânjoasă, dar şi de naivitate serafică, religioasă. Aceşti oameni însă nu-i mai întâlnesc azi. Câte un chip de-al lor mi se pare că-1 zăresc încă uneori, apărând în aceste biserici de piatră, sub un zid ruinat ori pe după un pâlc retras de arbori. Şi aş vrea să-i întind mâna... 42 © BCU Cluj CANTILENA DE ŞTEFAN ION GEORGE Vinul stelelor, rouă rece căzută în grădinile mele. Firele de iarbă să se plece când săracul culege aşchii şi surcele. Pământul nostru e blând ca argintul din inima copiilor, Paznicul nostru e domol la gând şi-şi ţine bunătatea în boabele viilor. Trecutul e plin de porumbi. Grăunţele, desenuri neatinse, Feţele celor scumpi stau în fântânile roz prelinse. E mult, de când mă duceai de mână prin pieţele rotunde şi, printre zăbrelele parcului îmi, arătai uneori monstrul, care ’n apă se ascunde. N’am văzut niciodată nimic, dar mi-era frică, atunci când inoptam pe-aici. Trecea un om pe pod, cocoşat şi mic, seara, când te rugam să-mi prinzi licurici. Ceasul lunecă încet mai sus. Geamurile reci plângeau în giurgîuvele, Când ai venit tu, parcă cineva s’a dus. Vinul chitarelor picură din stele. 43 © BCU Cluj *o« MAICĂ BUNĂ, PACE ŢIE... DE MATEI ALEXANDRESCU . Maică bună, sufletul ţi-a stat Intre două vorbe si-un oftat Şi, pe negândite, intr’o clipă Te-ai topit cu spuza mea din pipă.. Vântul morţii te-a ţipat pe uşe Ca pe-o mână rece de cenuşe. Şi pe drumul, peste muntele zăpezii, Porumbielul alb al bobotezii Te-a cules într’un ştergar de in 5 Maică bună, ţie mă închin! Stele fie cât de luminoase, Când le vine vremea, tot se rup Şi alunecă în noapte, peste case Ca o frunte ’ntoarsă iar la trup.. Visul tău de oameni şi moşie L-am aflat şi eu pe-un fund de ladă*. Dinţi de cal, tămâie şi leşie Şi-un descântec greu ca o plocadă. Te-ai grăbit cu sufletul la vamă. Slujitorii te-au luat în seamă ? Ţi—ai găsit loc bun la ’mpărăţie ? Maică bună, pace ţie.. 44 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE „ U M B R A“ Vreau să notez aci, mai întăiu pentru buna mea amintire, acea seară de Noembrie, când in faţa unui public format în şcoala atâtor răi maeştri, s’a reprezentat pentru prima oară Umbra, drama lui Vasile Voiculescu. A fost o ceremonie oficială şi rece, delă care obicinuiţii acestor întâlniri au putut pleca cu satisfacţia de a fi îngropat o nouă speranţă a teatrului nostru. Experţii teatrului ştiu că răsunetul unei piese, în seara primei reprezentaţii, decide soarta ei, cei - puţin pentru un anumit timp. O împrejurare cum nu se poate mai nedreaptă şi mai păgubitoare. Căci cine sunt oamenii, care este compoziţia forului ale cărui aplaude mai sgomotoase sau mai surde, se aud repetate de alte mâni, în toate celelalte seri care alcătuesc viaţa glorioasă sau aceea umilă şi anemică a unei piese? Nu există un public mai artificial decât al premierelor. Adunarea aceea de drămuiiori ai laudei şi veştejirii şi tot cortegiul lor de acoliţi blazaţi n’au poate dreptul să stabilească preţul unei drame noi. Criteriile care funcţionează în această bursă a valorilor dramatice sunt în deobşte ale unei burghezii perpetuând concepţia filistină a teatrului digestiv, fără misiune, amputat de vechea lui rădăcină sacră. Până să atingă cercurile largi ale unei mulţimi mai autentice şi mai spontane, orice piesă de teatru trebue să străbată stratul izolator, refrigerent şi diformant al publicului de premiere. Această rea întocmire a lucrurilor falsifică în fiecare moment adevărata configuraţie de valori a literaturii noastre dramatice, favorizând succesul unor improvizaţii imbecile sau obscene şi lăsând să se prăbuşească opere care ar merita o altă soartă. Fără îndoială că ştiinţa acestei stări de lucruri şi resemnarea faţă de ea a făcut pe autorut Umbrei să lipsească din sală şi de pe scenă, în seara în care monstrul cunoscut devora frumoasa lui inspiraţie. Autorul ştia totul mai dinainte. A doua şi a treia zi n’a mai putut rămâne vreo îndoială nici pentru noi. Comentariile pe care le-am citit sau le-am ascultat dovedeau cu prisosinţă că piesa lui Vasile Voiculescu fusese rău pricepută şi, în tot cazul, receptată de un public care prin toată alcătuirea lui nu putea fi sensibil la ceeace i se înfăţişase. Cine înţelege Umbra ca pe o dramă realistă, ca pe un tablou dinamic al conflictului dintre sat şt oraş, cum am văzut de mai multe ori că lucrul a fost posibil, se găseşte pe un teren care îi interzice accesul sensului ei mai adânc. Umbra este un mister tragic. Toi ce se înfăţişează pe scenă operează până la urmă o trimitere către realităţi care rămân nereprezentate. Existenţa atâtor elemente de satiră nu trebue să ne înşele nici decum. După cum tragediile antice erau urmate de jocuri de satiri groteşti, tot astfel drama lui Voiculescu introduce în împletitura ei un fir de comedie răsunătoare. Compoziţia lui Voiculescu dobândeşte astfel un larg spaţiu interior. Arhitectura ei se arcueşte într’o boltă care cuprinde mari contraste. Intre baba Savila (moştenitoarea temutei Sibyile a celor vechi) şi falşul luliski, fiul ei renegat, se petrece drama surdă a seminţiilor care îşi apără viaţa, lulisky închipuise o stratagemă primejdioasă pentru a dobândi pământurile rămase în stăpânirea fratelui său, ţăranul. Ideea de a se căsători cu propria lui nepoată, fata exaltată, neliniştită de spaime sacre şi de arătări, trebuie împiedicată să se realizeze, ca un mare blestem faţă de legea sângelui. Savila decide, aşa dar, să sacrifice pe fată, îngropând trestia cu care îi măsurase umbra. Căci ce mai putea întreprinde tragica păstrătoare a bunelor rân-dueli în neamul ei, împotriva planurilor aceluia care ştiuse să câştige pentru el, nu numai pe ariviştii satului, dar şi pe nenorocita fată bolnavă şi pe solizii ţărani, părinţii ei ? Trestia trebuia găsită înainte de a fi îngropată pentru totdeaunu. Şi cum îndărătnica vrăjitoare nu vrea să destăinuiască locul în care o ascunsese, mama fetei să hotar eşte pentru mărturisirea supremă: fata este rodul unei legături în afară de căsătorie, lulisky nu era unchiul fetei. Sângele lor se putea amesteca. De ce se decide atunci poetul la o întorsătură atât de neaşteptată ? La auzul acestei revelaţii, Savila paralizează şi gura ei lovită de muţenie, braţul rămas nemişcat nu mai pot arăta locul în care 45 © BCU Cluj se ascunde trestia vrăjită. Fata va muri deci neapărat ucisă de propria ei spaimă. De ce amuţeşte bătrâna ? De ce trebue să moară fata? Acestea sunt întrebările cărora judecătorii din primul ceas ai dramei lui Voiculescu nu s’au priceput să le găsească un răspuns, Evident, după toată logica omenească, Savila nu mai avea de ce să dorească moartea nepoatei ei-Sângele ei nu mai era ameninţat de amestecul impur. După înţelepciunea poetului, fata trebue totuşi să moară pentru motive care scapă logicei omeneşti şi de aceea gura bătrânei este împiedicată să pronunţe cuvântul de deslegare şi mântuire. In economia piesei intervine atunci, pentru a desăvârşi sentinţa de moarte, un personagiu nevăzut şi răsbunător, cumpliia Eu-menidă care pedepseşte fiinţa blestemată şi păcatul consumat, nu numai acel care se pregăteşte. A ceastă soluţie inumană şi divină înalţă ascuţişurile dramei lui Voiculescu într’un cer întunecat, din care adie suflarea îngheţată a unei neobicinuite austerităţi morale. Lucrarea lui V. Voiculescu nu trebue înţeleasă în cadrul acelui realism psihologic în care se desvoltă majoritatea compoziţiilor dramatice moderne. A cţiunea ei este promovată nu numai de energii sufleteşti individuale, dar şi de acele puteri mai largi pe care cei vechi le înglobau în termenul de destin şi a căror voinţă misterioasă sacrifică pe individ, chiar atunci când libertatea şi conştiinţa lor nu s'au făcut vinovate de vreun păcat. In toată producţia dramatică românească nu cunosc o altă piesă care să sugereze în aceiaşi măsură, ca aceea lui Voiculescu, sentimentul tragic al destinului rânduind printre oameni şi san-cţionându-i după criteriul unei ordine morale absolute a lumii. Drama lui Voiculescu, întrebuinţând un material omenesc de ţărani de-ai noştri şi de situaţii care nu sunt decât prea actuale, răspândeşte un fior de tragedie antică, pe care nu este nici-o mirare că publicul obicinuit al premierelor noastre nu l-a înregistrat nici decutn. Dar în mijlocul acelei adunări de drămuitori filistini ai succesului, perpetuând concepţia unui teatru digestiv, s’au găsit poate şi câţiva inşi în rezervă faţă de reacţia generală. Urările acestora din urmă întovărăşeau drama lui Voiculescu pe drumuri mai lungi, spre ţinte mai îndepărtate. TUDOR VIANU IN AMINTIREA LUI G I B 0 Acum când nu mal este, ne aducem aminte bine la acest negândit parastas, că Gib a trecut printre noi plin de respect pentru toţi şl fără nlcl-o apreciere despre sine. Ne-a lăsat Întotdeauna să descifrăm singuri taina unor puteri aproape necunoscute până la el In epica noastră, căci 1 se părea de tot nefiresc să se ocupe de sine, sau despre miracolul care a deslănţult acei torenţl de viaţă, în pagini ce vor rămâne o mare zestre a creerulul românesc. Venise dela Drăgăşanl, adică din partea aceea a ţării care, dacă a Intrat în cultura noastră, în pasul dintâi cu teascurile dela Govora, întârziase mult faţă de celelalte surate, unde condeie de meşteri puseseră în strălucire geniul unui neam ş’aşa destul de întârziat. Oltenia cu poveştile ei, cu şesul binecuvântat, dar mai ales cu seninul unui cer mal prietenos decât oriunde, nu Isbutise să dea grai din seva ei, unul suflet care să-l lege nemurirea de tiparele noul El s’a ivit încoace, din umbra dealurilor dela nord, de-acolo unde podgoriile coceau avânturi turburătoare şi unde vâjâiau răsuflările de balaur ale unul Olt plecat la drum cu rostogoliri sălbatice. S’a zămislit în locuri aproape anonime şl tocmai de-aceea, Gib mai luase de-acasă şl modestia caracteristică ţinuturilor sale fără renume în areopagul literaturii. Dar nu numai de-acolo veneau puterile lui misterioase. Răsboiul pe care-1 trăise în planuri diferite, dar întotdeauna în mijlocul vârtejului, frământase viaţa de adolescent a Iul Gib în al cărei aluat, sbuciumul acela îşi lăsase urmele lui de foc. De câte ori îl vedeam singuratic şl cu o uşoară înclinare a capului, pe care-1 învăluia ca un amurg, zâmbetul de totdeauna din colţul buzelor, mi se părea ca Gib aduce în chipul lui încremenirea vreunei emoţii sau a unei mari resemnări trăite în viforul răsbolulul. Era par’că o concentrare de duioşie, de suferinţă netămăduită, pe care zâmbetul ce urmărea statornic s’o acopere, nu isbulea. Ochi de copil cu privire miloasă, Gib aducea între noi ecoul întristător al zilelor înfiorate cărora 11 să dăruise. Când ne întâlneam, nu ne mai puteam despărţi. De câteorl am măsurat cu el în puterea nopţii, Calea Victoriei, dela palat până în Bulevard, cercetând câteun petec de cer, asupra căruia îmi făcea lecţii de astronomie, sau ascultând cum glasul Iul legănat povestea amintiri din vremea când era elev la liceu, de făceam haz împreună pe socoteala unor profesori de pomină, pe care la aceaş şcoală dar ceva mal târziu, îi apucasem şl eu. Alteori, îmi vorbea despre studenţia lui, din vremea când cunoscuse pe „studentul întârziat'1 care — după cum îmi spunea, — nu fusese student veritabil, dar că făcea nişte posne ca cele pe care mai târziu le-am citit în roman. Şi cum îl furau amintirile, Gib nu lăsa nerăscolite nici drumurile pe care se risipise sub zodia de fulgere a anilor sângeroşi. De câteorl venem dela Cernăuţi, căutam să-l Întâlnesc. Ultima dată l-am văzut în luna Mai şi nici-o presimţire nu mi-a oprit mintea în loc, că ’n taina văzduhurilor se urzea drama lui. Zi după zi, mă duceam în strada Dionise, unde — 46 © BCU Cluj se ştie — era silit să-şi piardă vremea pentru un modest salariu. Gib avea multe necazuri, dar le voala cu fineţea lui, sau cu un spirit de ironie care niciodată nu era răutăcios. L-am întrebat dece nu mai face opere dramatice. După succesul „Pavilionului cu umbre“ mi se părea că se neglijează şi pe sine şi ne lipseşte şi pe noi de bucuria altor clipe, cu care atât de solemn II angajase rampa naţionalului. — Ar însemna să le ţiu In sertar. Am dat una şi ml s’a refuzat! Pricepeţi despre ce era vorba ? Acolo unde Eftimiu şi-a expus toate culorile imbecilităţii lui, i se oprise in cele din urmă intrarea lui Gib, liindcă aşa găsea de cuviinţă un mare analfabet al vremii, care pe-atunci era despotul teatrelor naţionale. Au fost cu putinţă şi asemenea dureri, înnbuşite în inima lui de aur. Dar noi, care preţuim cum se cuvine fiecare pagină înflorită de duhul genialului Gib, măsurăm astăzi cu suferinţă paguba făcută literaturii dramatice şi nu găsim cuvinte destul de tari, pentru a cinsti memoria celui care a produs-o. Din lectura operilor sale, îmi dădusem seama că procesul de creaţie şi tehnica lui Gib se diferenţiau total de ale altor romancieri. Eram încredinţat că el nu-şi elaborează mai întâi un plan, fixat până în cele mai mici amănunte, ci că furat de o viziune şi covârşit de profuzimea unei inspiraţii, s’aşternea la drum, fără să ştie unde va ajunge. Lucrul acesta mi l-a confirmat şi el. Mi-a arătat chiar pe fila unui carnet de notiţe, tot cuprinsul unui roman pe care se pregătea să-l înceapă. Era cu alte cuvinte scriitorul de geniu, acela care creiază nu cu luciditate, ci cu forţele ascunse ale subconştientului. Mă uitam la tâmplele lui să descopăr semnul misterios din care au isvorît atâtea vieţi Inchiegate în forme desăvârşite şi dacă ochiul meu nu le putea afla, vedea însă toată distincţia acestui om. — Nu ştiu dacă-ţi dai seama cât eşti de mare, i-am spus atunci. Eşti uriaş! — Exagerezi, mi-a replicat el indimidat. Mă judeci prea orbeşte. Uite, mi se spune că n’am stil şi eu recunosc acest lucru. ...Poate., puţin realism... Mi-era ciudă de felul cum se subpreţuia, mai ales că Gib vorbea aşa cu toată sinceritatea. I-am arătat că prin calităţile sale stă în punctul cel mai de sus şi că obiecţiunea stilului fusese o pripită părere, a unora care nu l-au putut gusta. Opera lui Gib, nu e operă de mântuială sau de suprafaţă. Ea seamănă a fi fost durată în multe decenii, iar cuprinsul acela tumultos, are expresia cea mai caracteristică, sculptată pe dinlăuntru în mii de reliefuri. Pentru un estet, complexul acesta aşa cum e realizat, ar prilejui studii şi concluzii de mare Înţeles. Pentrucă literatura lui Gib e operă naturală, fără nimic artificial, ţâşnită ca ca.-şi apele de munţi, din adâncurile imperceptibile ale geniului său. Orice pagină, mai ales din ultimele trei romane, e o plămadă densă, cu nervuri risipite In toate sensurile şi cu neputinţă de a le aduna în acelaş punct. Această lipsă de geometrie —■ semn de marcă al adevăratei valori, — era cauza de căpetenie a admiraţiei mele pentru opera lui, în afară de motivele acelea peste tot turburătoare. Am avut mulţumirea să constat din convorbirile purtate cu el, că Gib "şi dădea toată adeziunea pentru acest fel de interpretare Sub prisma ei, „Zilele şi nopţile unui student întârziat“ îşi desvălue toată înalta semnificaţie şi strălucire, pe care în mare parte criticii noştri nu i-au văzut-o. Despre această carte mi-a spus că a lucrat-o cu întrerupere. Dupăce a scris partea întâi, s’a oprit de a făcut „Rusoaica“ şi pe urmă a continuat-o Dar îmi amintesc şi o anecdotă în legătură cu ea şl din care se conturează mai mult, sufletul bun şi delicat al lui Gib. Printre eroii ei, se află şi un profesor dela Facultatea de Drept din Bucureşti, atât de bine portretizat, că cine-1 cunoaşte îl descopere fără nici-o dificultate. Cu profesorul acesta eu mă întâlneam des, dar de cele mai multe ori nu prea aveam ce vorbi. L-am întrebat pe Gib, ce-ar zice dacă i-aş da o mică sugestie să citească şi el cartea. Gib a râs şi nu s’a arătat împotrivă. A doua zi, întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu eroul său şi cum treceam pe Calea Victoriei, în dreptul Ateneului ne iese în cale şi Gib. Ne-am salutat şi, văzându-mă el cu cine sânt, a început să-mi facă semne disperate când cu o mână când cu alta, să nu cumva să-i spun profesorului taina noastră. Dar însoţitorul meu, pe semne a rămas intrigat de gesturile lui, că m’a întrebat ce vrea „ăla"? — „Ăla“, i-am spus eu, e celebrul romancier Gib I. Mihăescu. — Nu ştiu, n’am auzit de el, mi-a declarat senin universitarul. — Păcat. Asta nu se poate. Te rog să-i citeşti „Zilele şi nopţile unui student întârziat", te interesează şi pe d-ta şi toată Facultatea de Drept .. Mi se pare că, cu tot îndemnul meu, profesorul n’a consimţit la atâta oboseală. A fost ultima dată când l-am mai văzut pe Gib şi nu bănuiam, că peste câteva luni numai, ursitori negre ni-1 vor smulge pentru totdeauna. II văzusem în ajun la birou ş’acum înţeleg, abea, dece nu ne mai puteam despărţi, dar mai mult, îmi dau seama dece pe ultima carte a lui „Donna Alba“ mi-a scris între altele, cu condeiul apăsat, aşa, ...„ cu cele mai călduroase urări de fericire trupească, sufletească... Eu nu ştiam că lui Gib li lipsea mai ales fericirea dintâiu > sănătatea, îmi povestise el în alte dăţl, cum o păţise cu un medic nepriceput, evreu de neam, care-i stârnise din senin nişte dureri la rinichi de era să-l doboare. Dar eu, fericit că se salvase atunci, îi preţuiam sănătatea şi 47 © BCU Cluj eram convins că nu-şi va încheia socotelile vieţii decât încolo, departe, dupăce va fi umplut cu cărţile lui un raft din bibliotecă şi ar fi ajuns bunic. Şi iată că n’a fost aşa. Toamna aceasta a venit cu doliu pentru o familie a cărei durere ne stâşie şi mai mult pentru „Gândirea\ atât de scumpă lui şi pentru Oltenia părinţilor săi. A săpat mormânt în inimele noastre de prieteni pentru unul care era fala noastră şi ne-a lăsat cu amintirea unui zâmbet trist, să-l căutăm printre nălucile care«au dansat în jurul tâmplelor sale. Poate ele l-au jefuit de viaţă, cine ştie... că prea nu sânt obosite de neastâmpăr..., de clocot... şi ne spun că vor rămâne aşa de-apururi. PAN. M. V1ZIRESCU DESPRE MOARTEA ROMÂNEASCĂ^ Vraja copilăriei noastre, crescută luminos cu fiinţa albă şi fragedă ca un zbor de înger, a Cosânzenei şi adâncită înfiorat de jarul lui Galben de Soare şi paloşul voinic al lui Făt-Frumos, s’a întregit cu macabră densitate prin prezenţa morţii, acest sol înoptat, care-a colindat cu paşi de negru mister, toate basmele întâilor noştri ani. Moartea copilăriei noastre ? Cine ar putea s’o desprindă, s’o smulgă din sine şi s’o pipăie cu răceală de laborator ? Atât de încălzit, atât de aprins arde această însvăpăiată vârstă, încât dogoarea sângelui mistue în sine tot ce înfloreşte miraculos de-asupră-i. încerc să desprind din mine moartea auzită — cu câtă groază! — de toată fierbinţeala copilăriei mele şi neputinţa mi-e dârză. Mi-e cu atât mai dârză, cu cât o simt mai adâncă în mine. O pol totuşi intui şi astăzi, după crâncenă şi regretată purificare, cu un nelămurit, dar atât de cald, atât de fremătător fior 1 Această intuiţie însă este mai mult o şoaptă mută, venită din depărtări, pe care o aud cu toată fiinţa şi pe care n’o pot rosti, dar aş putea s’o cânt într’un vârtej simfonic, dacă acest fior lăuntric s’ar preface în sonorităţi. Păstrez totuşi limpede în amintire un schelet macabru, care când umblă, sună din încheeturi ca o toacă de mănăstire în greu de noapte, cu o pânză parcă de vânt, pe seceta capului şi pe umeri cu o coasă lacomă de sânge. Toată această plăsmuire, secată de viaţă, este o justă şi o profundă viziune a morţii. Căci ce putea simboliza mai adânc, mai organic moartea, decât acest schelet cu coasă, bătut de însetarea de viaţă ca de-un vânt de sahară. Prin oasele deşirate ale acestui atât de simbolic schelet flueră vântul ca un sinistru prohod, li auzeam în toate iernile copilăriei şi tot jarul din vatră nu-mi putea istovi ghiaţa din sânge. M’am întâlnit cu această moarte şi cu alta în fol-klorul noastru. Mă gândesc mai ales la lvan Turbincă. Fără să-i fi căutat istoric geneza, pot afirma, fără nici-o rezervă, că acest basm, mai precis, esenţa şi sensul lui nu sunt româneşti. Unor eventuale obiecţii, fundate pe concluzii şi date istorice, le-aş răspunde cu cea mai înrădăcinată realitate a spiritualităţii româneşti, anume, că nici-odată noi nu ne-am iertat impietatea de-a ridiculiza marile, eternele adevăruri simţite permanent la rădăcina existenţii noastre. Niciodată duhul românesc, crescut dintr’un pământ călcat de paşii puri ai lui Dumnezeu şi sub un cer niciodată necreşttn, nicicând acest duh nu şi-a schimbat sacrul său destin pe atitudini păgâne. Pentrucă românul a fost întotdeauna de organic acord cu sine însuşi şi cu cerul. Acest fericit acord nu i-a îngăduit să râdă decât pios şi să plângă decât cu suspine de duioase litanii. Toţi cercetătorii folklorului nostru, dar absolut toţi, n’au vrut sau n’au putut să intuiască acest unghiular adevăr naţional. Străduinţa lor s’a irosit în cercetări istorice şi’n exegeză mitologică. Dincolo, sau mai adânc de această coajă uscată, secura lor raţionalfstă n’a putut pătrunde. Şi cât belşug, câtă risipă de sevă spirituală svâc-neşte acolo ! Iată dece am afirmat că lvan Turbincă nu poate fi românesc şi dece am tot dreptul să aştept unele obiecţii. Intr’adevăr, esenţa şi sensul acestui basm nu-s româneşti, cum am spus, pentrucă unul din cele mai grave adevăruri de care am amintit, moartea, apare aici ca o făptură ridiculă. Această păgână necuviinţă a lui lvan Turbincă, turbură puţin — doar ca un zbor de liliac liniştea unui amurg — cleştarul spiritualităţii populare. Acea burlescă înfăţişare a morţii, pe care lvan o poate Închide în turbinca lui, sau în cosciug, nu poate să aparţină organic spiritualităţii noastre. îşi trage substanţa din alte pământuri, decât cel românesc şi din alte sfere, decât cea ortodoxă. O slabă ispită mă îndeamnă s’o apropii de acea şagă a lui Negruzzi, după Prosper Merimde, Toderică, dacă substanţa ei n’ar fi mult mai frământată şi mai adâncită" de zig-zagul slav, al temperamentului lui Turbincă. Dar nu numai în acest basm ne întâlnim cu această impietate la adresa morţii, ci încă în câteva. Pentrucă însă analiza lor n’ar spori cu nimic aceste consideraţii, să le lăsăm de-oparte. Scheletul macabru al morţii, cu sensul pozitiv pe care i l-am subliniat mai sus, crescut cu un non sens, mistic-negativ, care te face să te descoperi fără murmur în faţa ei, a pătruns, adesea în neagra tovărăşie a satanei, în pictura bisericii noastre. Acesta este cealaltă moarte, moartea autentică a folklorului nostru. ■ 48 © BCU Cluj Iii lucrarea lui proaspătă, De la destination de l’homme, Paris („Je sers*) 1935, Nlcolae Berdiaeff închină un capitol special, morţii şi nemuririi. Vrând să dea morţii o cât mal plină realitate, se slujeşte de-o fericită analogie. Anume, afirmă Berdiaeff că moartea îşi află o simbolică experienţă ln procesul creaţiei artistice. Intr’adevăr, intuit subiectiv creatorul de artă face, în timpul elaborării viziunii sale, un totalitar salt spre piscuri iluminate. Acesta este „ sensul purificării catartice la Henri Bremond. Intuit obiectiv, fenomenul artistic are o mult mai răscolitoare priză simbolică cu moartea. Este vorba de acea purificare, de acea transfigurare a substanţei brute In operă de artă, la dogoarea celei mal Înalte temperaturi spirituale din imboldul irezistibil al prezenţei de imensitate a lui Dumnezeu in lame (Garri-gou Lagrange). Această svâcnire în spirit şi lumină — la dogorîrea unui jar sacru, prin Iluminare adâncă —* a elementelor amorfe din anonimat, oferă un simbol tare şi multiplu al acelei creştine morţi româneşti. Al acelei morţi adânci din folklorul nostru, gândită şi frământată, nu ca un sfârşit fără eshato-logie ci ca un sfârşit, peste consumarea căruia, se aşterne dealungul veşniciei, nădejdea marei învieri. Căci afirmă Berdiaeff, moartea nu este numai un fenomen biologic sau psihologic, ci şi o realitate spirituală. , Poporul nostru a ocolit instinctiv fenomenul biologic al morţii şi s’a oprit la aspectul ei psihologic şi spiritual. ■ ■ Pentru o mai justă şi mal plină Înţelegere a morţii româneşti, să răscolim puţin gândurile fanatice ale străbunilor noştri. ■ Martianus Capella spune că sufletul dac era veşnic ( fremătat, ca frunza unui plop tremurător, de un neistovit appetitum maximum morţiş. Si adăOgăm acestui suprem dor de moarte al Dacilor — cu precizarea că niciodată un dac nu vrea să moară decât eroic — cuvintele lui Herodot, care se miră că Geţii j nici n’au în vocabularul lor cuvântul a muri, ci—şi j închipue moartea ca o călătorie fără întoarcere, în ’ împărăţia lui Zamolxe. Daco-Geţii credeau fanatic într’o ad beatiora transire (Pârvan). Deaceea daco-getul, cu această credinţă de piatră într’o altă lume, mai înflorită decât Dunărea şi Carpaţii vieţii lui, a stăruit aici cu rădăcini nici astăzi smulse. Şi deaceea, în acea vreme orgiacă de acum mai bine de două mii de ani poporul dac stăruia ca o aspră jenă. Căci toată Dacia era un vast lagăr spartan, între zidurile căruia vinul curgea, nu la picioarele vr’unei Cleo-patre, ci pe altarul sacru al eroismului j iar , cântecele nu se rosteau în ritm bahic şi’n atmosfera roşie de desmăţ bacant, ci în marş tare, din piept de piatră, în atmosferă războinică, sub sănătatea albastră a cerului, de unde poate ochiul lui Zamolxe nu-i slăbea. . .. . ' . : Fiecare dac era aproape un ascet, în cadrul unor încordate năzuinţi eshatologice, conturate stâncos în eroic naţionalism. Pe trunchiul de cremene verde al acestui spiritualism tanatic, s’a înfipt, altoi fecund, spiritualitatea creştină a morţii noastre. Din aceste străbune străfunduri şi-a tras moartea folklorului nostru mult din fiinţa ei. Zăbovind printre pietrele mormintelor strămoşeşti şi descifrându-le scrisul şi rostul, cu patimă aprinsă, Vasile Pârvan a desluşit în ele mult din sufletu nostru. Inscripţiile acestor vremuri de plămadă românească sub tălăzuire creştină, stau ca o multiplă cruce la căpătâiul trecutului nostru. Căci spune Pârvani „...morţii cu viii la un loc deveneau, la sărbătoarea trandafirilor, o realitate. Această întâlnire cu răposaţii le făcea moartea mai prietenă, iar viaţa mai senină". Sau, „Nu simt pedeapsa morţii — prin moarte mi s’a dat liniştea". — O inscripţie pe un mormânt dac i „Locuinţa aceasta mi-a plăcut s’o închin îndelungatei munci, — liniştea a» ceasta care să-mi adăpostească odată şi odată mădularele obosite" (Pârvan, Memoriale p. 21). A răzbit până la noi şi-un scepticism tanatic, ca de pildă: „Celor morţi nu mai li-e dor de nimic, nu mai au iubire, ci cel mort zace ca o piatră înţepenită în mijlocul câmpului,. Căci din apă şi pământ şi aer eram mai înainte alcătuit, dar murind zac dând tuturora toate... Iar mai mult ce e ?... Din ce s’a născut, In aceeaş s’a şi desfăcut trupul nostru slăbit de vârstă". (O inscripţie din Tomis). Isbit în aceste realităţi ancestrale, ca' amnarul în cremene, duhul creştin a scânteeat o moarte dalbă ca o mireasă în folklorul românesc. Tu să-i spui curat . Că. m’am însurat, : . C’o mândră crăiasă, ■ : , :A lumii mireasă!, : sau, foarte rar, gravă şi apăsătoare ca greul unei nopţi blestemate. • Aminteam mai sus, că drastică în sufletul poporului român este doar realitatea psihologică şi spiri- * tuală a morţii. Absenţa fenomenu.ui biologicul morţii din preocupările populare, nu-i deloc un indiciu de lipsa unui spirit de observaţie, sau o întâmplare, ci dovada tare a unei organice spiritualităţi, care nti-i îngădue să turbure apele clare ale unei eshatologii pure, cu elemente nespirituale. Psihologia morţii este o realitate ontologică şi se traduce printr’o veşnic încrâncenată atitudine a o-mulul faţă de viaţă. „Pe om... singură vedeiea morţii e în stare să-l turbure şi să-l silească a gândi asupra vieţii" (Pârvan — Memoriale, 12). Fără să aprobăm întru totul acest curios gând al lui Pârvan, desprindem din el, ac piesa aceasta tandră şi bună va avea acelaş succes pe care l-a cunoscut pretutindeni. Este aici vorba de această despărţire a părinţilor de copii, când vârsta acestora din urmă aleargă şi după alte iubiri. Egoismul dragostei părinteşti, cruzimea, pe de altă parte, cu care tinerii îşi apără zvăpăiata lor libertate, iată fără îndoială o temă turburătoare. Geraldy a prins tot omenescul unei situaţii pe care poate a dramatizat-o cu oarecare exces. Teatrul Regina Maria a asigurat o excelentă distribuţie în frunte cu d-na Bulandra, Maria Mohor, Marietta Deculescu, şi d-nii Storin, Fiiriţi (care merită de data asta un elogiu deplin). TOMA VLĂDESCU MĂRUNTĂ noastre trăiesc, toate, în această personalitate, eseh-ţializate şi contopite într’o puternică sinteză. Elogiind pe Alexandru Puşchin, în faimosul discurs dela 1880, Dostoiewschi vedea în el două trăsături temeinice ale sufletului rusesc s puterea de a-şi asimila culturile streine şi puterea de a da expresie fondului original propriu. Procesul asimilării, la intelectualii noştri transplantaţi la Paris s’a sfârşit de multe ori prin anexarea lor servilă la forme de viaţă ce nu ne aparţin. Vasile Munteanu s’a adâncit în românism în măsura unei vaste asimilări a culturii streine. Activitatea lui publicistică e dublă: studii erudite de specialitate şi studii de prezentare a scriitorilor şi gânditorilor români în specificul reprezentativ al creaţiei lor. De ani de zile, Vasile Munteanu înde- 54 © BCU Cluj plineşte această nobilă slujbă de interpret in limba franceză al fenomenului literar românesc. Activitatea lui in acest sens se desfăşoară mai ales în revista Europe Centrale, şi numărul articolelor publicate ar putea constitui câteva volume. E drept că aici acasă, n’avem o critică literară. Nici măcar o critică de cenaclu n’a mai rămas. Reclama editurilor a degradat critica la o simplă recensie laudativă, după care tot ceeace se tipăreşle e genial şi unic. Vasile Munteanu judecă fenomenul literar românesc in afară de consideraţii lăturalnice. Pregătirea sa de specialitate şi împrejurările streine în care scrie, 11 fac să judece fenomenul românesc raportându-1 comparativ la străinătate şi reliefându-i astfef fondul original specific. Simţul său critic, rafinat de adâncă cultură, a devenit parcă un gust instinctiv aristocratic şi fără greş. Forma luminoasă e aceea a unui condeiu de rasă. Nu e nicio exagerare să recunoaştem că, dacă există astăzi un critic imparţial, competent şi sigur, al literaturii noastre contimporane, trebuie să-j căutăm peste hotare, la Paris, în studiile lui Vasile Munteanu. Să nu vă speriaţi: faptul că aparţine grupării Gândirea nu-i atinge cu nimic suveranitatea seninei judecăţi. Precum această revistă n’a tăgăduit niciodată vreun talent din afară de sfera ei. Verificaţi această afirmaţie cu articolele din Europe Centrale şi veţi vedea că nu e scriitor reprezentativ de azi pe care Vasile Munteanu să nu-1 fi prezentat In substanţa lui străinătăţii. Ultimul studiu pe care ni-1 aduc trei numere din pomenita revistă (Octombrie-Noembrie), e închinat lui „Lucian Blaga, metafizician şi poet al misterului'1, şl e dintre puţinele foarte bune ce s’au scris despre autorul Censurei transcendente. VOINŢA DE ORIGINALITATE e mult mai mare la tinerii versificatori de azi decât la cei din epoca Sămănătorului. Dacă răsfoiţi revistele de-acum 20 ani, găsiţi o diferenţă considerabilă între simplismul de-atunci şi complicaţia verbală a versului de azi. Dar această complicaţie, calculată uneori cu Îndemânare, alteori cu o comică trudă, nu isbuteşte aproape deloc să ne dea expresia originalităţii. Sânt câteva sute de versificatori şi încă niciun poet afară de d. Ştefan Stănescu şi d. Gh- Tuleş. Apar zeci de volumaşe de versuri, trâmbiţate prin notiţe de ziar ca evenimente cosmice( le citeşti—aşa cum le citim noi: cu nemărginită dragoste de a semnala talente — şi nicio viziune nouă nu se ridică dintre foile puţine. Cuvinte, expresii ingenioase câteodată, asprimi triviale în care te’mpiedicf ca’n buturugi, obscurităţi savante sub care zace neantul, versuri destrămate şi invalide, arare o strofă ca un luminiş, un fragment de melodie fulgerată scurt în pauza dintre cacofonii. E un proces de dizoluţie a poesiei, asemănător cu cel petrecut până acum vreo zece ani în literatura germană când domina obsedant şi furibund „expresionismul". Azi nimic n’a mai rămas din tumultul haotic de-atunci decât o tendinţă spre esenţial. Ce va rămâne din sutele de versificatori român de azi, cari diluiază cu gravitate hermetismul lui Ion Barbu sau simulează cu înduioşetoare persistenţă ingeniositatea verbală a lui Arghezi ? Căci voinţa de originalitate se reduce la imitaţia unui model pe care-1 au in faţă vrând nevrând, şi din ale cărui exagerări ei îşi fac norme estetice. Am sub ochi două fascicule noi de versuri t unul, Năvodar de stele, al d-lui Constantin Salcia ţ altul’ Eleşteu îngheţat, al d-Iui Traian Ionescu. Un scris, parcă mai organizat ca deobiceiu. O iubire de simetrie, în orice caz, care e lucru mai rar. Un vers frumos ici şi colo : Câteun peşte muşcă din cămaşa apei... (C. Salcie) Dar îndată ce a muşcat, apele se turbură şi nu se mai vede dacă sânt adânci sau scunde. E un fond sufletesc ce refuză să răspundă voinţei de originalitate şi lasă strofele să alerge la infinit, uşoare de semnificaţie. N’are ceeace se numeşte ethos o asemenea poezie. D. Traian Ionescu e mai obscur, dar uneori cuvintele sale au miros de poesie. Iar când îşi îngăduie să fie şi om în această alchimie torturată a verbului, atunci ies închegări ce se pot cita cu satisfacţie : Fetiţa încercă să meargă: Mi-am aşternut sufletul prin casă Să nu cază, să se lovească, lat'o : pornită din chin Se clatină, mieluşel în soare. Tremur de frică s face un pas, Muşchii se pipăie să se cunoască. Celălalt picioruş se mişcă cum s’a visat A căzut: mă arde fruntea-i aurută • Plânge : şovăiesc prin lacrimi, Dar n’o pot ridica în gingăşii: Tatăl să nu-şi alinte copiii decât în cer. Somnul mi-o apropie-, Atunci, măngâierea-i chiot oprit. Doamne, fetiţa încearcă să meargă: Trimite-ţi îngerii prin casă, Să nu cadă să se lovească ! FAMILIA, revista orădană, se înfăţişează cu numărul de Noembrie, mult mai închegat ca deobiceiu. D. Ovfdiu Papadima evoacă în primele pagini figura înfocatului doctrinar naţionalist care a fost Simion 55 © BCU Cluj Bărnuţ. E unul dintre marii premergători ai curentului de azi. Şi dacă multă vreme a fost uitat, faptul se datoreşie crificei prestigioase pe vremuri, a lui Titu Maiorescu, francmason marcant şi om care făcuse din zeflemisirea lucrurilor sacre ale acestui neam o regulă a eleganţei academice. Atitudinea lui Maiorescu s’a moştenit ca o stupidă prejudecată in învăţământ şi contra acestui lucru se ridică drept şi generos d. Papadima. Intr’un, probabil, fragment din viitorul volum de estetică, d. Tudor Vianu semnează luminoase consideraţii pe tema „geniu şi talent'1. . . . D. Mircea Eliade scrie în marginea „contemplaţiei'1 socotind-o numai ca exerciţiu spiritual pentru îmbogăţirea vieţii sufleteşti; autorul ştie bine însă că nu e numai atât contemplaţia spirituală. In publicistica de azi, d. Mircea Eliade e o raritate: aproape singurul scriitor care a aprofundat şi militează pentru problemele vieţii spirituale, atât de necunoscute la noi, Se continuă publicarea piesei „Alt glas“ a d-lui Victor Papilian. Interesante răspunsuri ale scriitorilor maghiari şi români pe tema fără capăt a colaborării culturale româno-maghiare. ... : La cronici, care sânt numeroase, d. Octav Şuluţiu subscrie un panegiric cu accente adânc omeneşti pentru scumpul Gib. I. Mihăescu. FOLKLOR DIN RÂMNICOL-SĂRAT e al doilea volum pe care îl publică profesorul Ion Diaconu. Jumătate din el, 94 de pagini, sânt ocupate de o introducere asupra „aspectelor şi direcţiilor în fol-klorul românesc" întemeiată pe o extrem de bogată bibliografie română şi străină, D. Ion Diaconu, care ne-a dat câteva foiletoane de critică literară la ziarul „Calendarul" se dovede.te încăodată o minte ascuţită, cu vederi originale, dar întemeiate. Asupra acestui insemnat studiu, pe care ar fi fost mult mai bine să-l. fi tipărit în volum separat, Gândirea va reveni. REVISTA TEOLOGICĂ dela Sibiu (Nr. ii-12) comentează cu îndreptăţit entuziasm, prin pana d-lui Nicolae Colan, cele două adevăruri rostite prin fraza Regelui: „Biserica este a lui Dumnezeu, dar şt a poporului" din discursul ţinut la învestirea noului ierarh al Bucovinei, Visarion Puiu. Un studiu de precisie în termeni şi remarcabilă ţinută intelectuală este al d-lui D. Belu despre „Păcatul original la Origen". Origen e poate cea mai genială minte a filosofiei creştine şl abordarea problemelor ameţitoare ridicate de el, cum e aceasta a creaţiei spiritelor şi a căderii lor, constitue cel puţin o fecun- ANUL XV - No. 1 dare a inteligenţii care încearcă să le interpreteze. In acelaş număr, d. N. Terchilă continuă expunerea foarte interesantă a „Misticismului lui Solovieff", lucru ce se face, mi se pare, întâia oară în româneşte. RAMIRO ORTIZ, profesor astăzi la Universitatea regală din Padova, ne trimite, în semnul unei vechi prietenii, lucrarea sa cea mai recentă, — o elegantă broşură care tratează despre Rifiessi d’arte italiana in Rumania. E o conferinţă foarte documentată pe care a ţinut-o in cursul anului 1934 la Padova, la Roma, la Rovigo şi Milano. Am citit-o pe nerăsuflate ca pe o scrisoare personală i Ramiro Ortiz e acelaş, pe care l-am cunoscut noi dintr’o activitate profesorală de un sfert de veac la Universitatea din Bucureştii Şi tema pe care o tratează aici, aceea a vechilor relaţii italo-române şi a influenţei geniului italian în România ne e familiară. Autorul a pus ani de migală studioasă în adâncirea acestor raporturi, în care iniţiază azi pe italieni cum ne-a iniţiat până ieri pe noi. Broşura de faţă e rezumatul unor astfel de cercetări. Ramiro Ortiz nu e un erudit rece, ci unul dublat de un poet- El aderă la lucrurile pe care le (Cercetează, fiindcă se apropie de ele cu iubire. Câtă vreme a trăit printre noi, d«la catedra de literatură italiană, pe care el a însufleţit-o cel dintâiu, şi din cărţile pe care le-a scris în româneşte, ne-a, propovăduit dragostea pentru geniul italian. Astăzi, dela Universitatea din Padova, el propovădueşte dragostea pentru ţara pe care a lăsat-o la ţărmul Dunării. Pe sub datele istorice ale broşurii de faţă circulă un nobil element de nostalgie, şi când el vorbeşte de România, o face, cum zice singur, „cu afecţiunea ce mă leagă de aceasta nobilă ţâră latină, unde am petrecut o atât de mare parte din viaţa mea, şi poate cea mai bună". Cuvântul lui totdeauna colorat sună acum ca o evocare muiată în duioşie pentru ţara care i-a fost a doua patrie. . \ Ingratitudinea e sărăcie morală dar Innainte; de toate e uitare. Ramiro Ortiz, dimpotrivă, are cultul amintirii care e frumuseţea sufletească a unui . om, Dar el ştie să facă din amintire un element viu de propagandă şi de raliere a celorlalţi. Va trebui să existe odată — şi timpul e foarte aproape, — o prietenie definitivă între România şi Italia. Naţionalismul nostru, care urcă tot mai cuceritor şi vrea un stat românesc de tip nou şi eroic, priveşte la fascismul italian ca la modelul de viaţă politică pe care Roma eternă, cu ale ei virtuţi neistovite, îl pune magnific în faţa unei lumi desorientate încă. Ramiro Ortiz ya fi atunci un precursor fericit. Şi noi — la fel cu el. NICH1FOR CRAINIC ' . IANIIARII: 1936 56 © BCU Cluj