GÂNDIREA ANUL XIV-Nr. 10 DECEMVRIE 1935 U M R U L: DESPRE G1B 1. M1E1ĂESCU NICHIFOR CRAINIC . Gib I. Mihăescu........ ION PILLAT. Cântec de vremelnicie . ..... GIB 1. MIHĂESCU. Cel din urmă roman....... ŞTEFAN STĂNESCUi Poesii................... CEZAR PETRESCU: Amintiri dintr’o viaţă moartă • IULIAN POPA. PoesiF ■-■••• ........... OLGA CA BA. Poesii ....................... F1LOMELA BKĂtlANU. Stilul „Biedermeier'1 . • IDEI, OAMENI, FAPTE GR1GORE POPA . Individualitate şi comunitate.. SEPT1M1U BUCUR . Spre o antropologie paradoxală . • CRONICA LITERARA OVID1U PAPADIViA . Gib I. Mihăescu........... CRONICA SPECTACOLELOR TOMA VLĂDESCU. Teatrele bucureştene........... CRONICA PLASTICA AL BUSUIOCEANU. Monumente............. - • • CRONICA MĂRUNTĂ URAGOŞ PROTOPOPESCU. Mitul dela Maglavlt . . • DESENE IN INTERIOR . Demlan şi Şt. Dlmltrescu. 489 494 495 506 508 515 517 518 523 526 530 532 534 536 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU PUTEŢI avea la ndemâna Ov. cea mai buna apa de bâut şi fn acelaşi timp o apă foarte activă ajutând la eliminarea reziduurilor acumulate în organism graţie Seis Lithines Chatelain care datorit compoziţiei saledisolvă acidul uric spală rinichii măreşte , diureza prevenind astfel un mare număr de boli Produs al Laboratorului Urodonal De vânzare la toate farmaciile şi Drogueriile din ţară. © BCU Cluj GÂNDIREA DOGMATISM ŞI RELATIVISM ESTETIC CU PRILEJUL ESTETICEI D-LUI TUDOR VIANU DE AL. BUSUIOCEANU O istorie a studiilor de estetică în România n’ar putea înfăţişa azi mai mult decât un tablou cu totul fragmentar de încercări sau de concepţii, într’un domeniu puţin definit şi foarte rar conceput sub unghiul special al ştiinţei sistematice. începând cu studiile critice de odinioară ale lui Maiorescu şi mergând până la sinteze mai complexe, ca acelea ale d-lor Mih. Dragomirescu sau E. Lovinescu, estetica românească a fost aproape întotdeauna o teoretizare a criticei literare, atingând rare ori regiunile speculaţiei pure şi urmărind încă mai puţin constituirea unei ştiinţe autonome. Studiile d-lui Tudor Vianu, desfăşurate în ultimii vreo zece ani şi organizate metodic în jurul problemelor esenţiale ale esteticei generale, sunt aproape singurele care încearcă constituirea acestei ştiinţe la noi, pornind nu dela terenul empiric al criticii aplicate, ci dela principiile şi metodele mai cuprinzătoare ale filosofici. E drept, nici d-lui Vianu critica literară nu i-a rămas străină. încercări destul de temeinice, ca aceea asupra Poeziei lui Eminescu sau, mai recent, asupra poetului Ion Barba, precum şi numeroase studii mai restrânse asupra literaturii moderne şi contemporane, au pus deseori în confruntare principiile sale teoretice cu fenomenul literar in sine, relevând un critic de multă reflecţiune şi de mare înclinare pentru definiţia sintetică a operelor şi a artiştilor. Punctul de vedere al d-lui Vianu a fost astfel, chiar în critică, aproape întotdeauna acela al unui teoretician, care se opreşte asupra fenomenelor, nu atât pentru a da definiţia lor particulară, cât mai de grabă pentru a verifica sau pentru a explica şi in concret principii şi norme anticipat definite în abstract. Nu voi da decât un singur exemplu, concludent poate, pentru că el resfrânge îndeajuns metoda d-lui Vianu. Definiţia lui Eminescu, pe care a încercat-o în linii de frumoasă sinteză, porneşte, în cartea sa, nu de la cercetarea amănunţită a vieţii sau a felului particular al poetului de a-şi scrie operele, ci de la premiza romantismului său. Cercetarea e o verificare a acestui romantism prin categoriile subordonate — Atitudini şi motive romantice, Etica lui Schopenhauer, Voluptate şi durere, Pesimism şi natură — pe care criticul le caută şi le descopere în Eminescu închegând din ele etapă cu etapă imaginea unui romantism, anticipat şi teoretic postulat. Capitolul din urmă, despre „Luceafărul**, e ca o încheere simetrică, în care cititorul poate găsi nu numai o revedere sintetică a romantismului eminescian, dar şi o reconstituire a însăşi categoriei romantice în genere, care fusese punctul de plecare şi premiza acestui studiu. 441 © BCU Cluj înclinarea aceasta către abstracţiune, către generalizare şi ordonare sistematică, trebuia să ducă în mod firesc, în activitatea d-lui Vianu, la închegări teoretice importante în domeniul esteticei. Mai mult decât atât: o preocupare de orânduire metodică a cercetărilor sale - în care se reflectă temperamentul disciplinat al omului de ştiinţă — îl făcea să înceapă explorările sale, acum mai bine de zece ani, cu probleme iniţiale, care deschideau perspectiva întreagă a esteticei moderne, continuând aceste explorări şi lărgin-du-le neîncetat până la cuprinderea întregului domeniu al esteticei şi până la definirea lui din nou în sinteza unui sistem personal. Punctul de plecare, înfăţişat în lucrarea de doctorat Das Wertungsproblem in Schil-lers Poetik,— publicată în 1924—, fusese acel capitol al Esteticei lui Schiller, despre „Poezia naivă şi sentimentală", în care, relevând vechia ceartă dintre „antici şi moderni", Schiller deschidea de fapt desbaterea fundamentală a esteticei modeme: controversa dintre Estetica formei şi Estetica conţinutului, opoziţia de concepţie care desparte pe esteticieni până în studiile lor de azi şi care îi împiedică a se pune de acord chiar asupra propriului obiect al ştiinţei lor. Desbaterea aceasta, în care se reflectă orientările fundamentale ale filosofiei veacului din urmă, l-a preocupat pe d-1 Vianu şi în studiul său mai cuprinzător, publicat cu un an mai târziu, Dualismul artei, unde problema anterior definită în estetica lui Schiller e urmărită progresiv în toată întinderea esteticei germane, până la ultimele ei consecinţe moderne. Atitudinea sa în această controversă nu e încă hotărîtă. Spiritul critic al autorului se exercită deopotrivă asupra celor două curente de gândire, ca şi asupra încercărilor de sinteză ivite. Se simte totuşi, în justificarea unora din doctrine, ca şi în judecarea mai severă a altora, o înclinare pronunţată împotriva istorismului în estetică, precum şi a evoluţionismului sau relativismului care pot rezulta din el. Preferinţele autorului merg către o concepţie bazată pe specificitatea valorilor estetice şi pe diferenţierea lor sistematică în forme tipice de artă. Dogmatismul îndulcit al unui Worringer, în care metodele deductive ale esteticei filosofice se întâlnesc cu verificările din câmpul concret al istoriei artelor, par a-1 fi satisfăcut mai mult pe autor, dându-ne un indiciu, încă nu formulat clar, totuşi vizibil, asupra unei orientări posibile în cercetările viitoare. Aceste preferinţe şi înclinaţii, mai mult lăsate a fi citite printre rânduri decât exprimate, se vor preciza în mare parte şi vor căpăta formulări teoretice, într’o lucrare mai târzie, care constitue oarecum preludiul Esteticei d-lui Tudor Vianu: lucrarea intitulată Arta şi frumosul: din problemele constituţiei şi relaţiei lor, apărută în 1931. Titlul însuşi indica o diferenţiere care decidea de orientarea cercetătorului. Propunând ca obiect al esteticei numai ceeace constitue sfera ideii de artă (frumosul creeat, nu cel natural), şi distingând în constituţia însăşi a artei elementele pur estetice de cele extraestetice, d. Vianu se rânduia printre apărătorii unei ştiinţe autonome a esteticei, având de cercetat un obiect cu precizie delimitat, căruia deci şi metode proprii urmează a-i fi aplicate. Iar cum aceste metode au de lămurit elemente care în esenţă se reduc la valori de ordin psihic şi urmăresc să definească procesele de constituire a unor forme socotite în ele înşile eterne, cercetătorul e dus in mod logic la afirmarea unui dogmatism, pe care consideraţii de ordin secundar îl vor tempera câteodată, dar care va rămâne totuşi esenţial în judecata sa asupra artei. O lucrare antologică, însfârşit, apărută în timpul din urmă, (1934), Istoria est eticei în texte alese, însoţită şi de un studiu introductiv privitor la „Kant şi curentele esteticei modeme", era ca o revedere a întregului material parcurs în cercetările anterioare şi ca o revizuire a propriilor puncte de vedere, înainte de a fi sintetizate în cadrul definitiv al unei estetici personale. Pregătirea autorului era astfel completă. Urmărită metodic şi 442 © BCU Cluj adâncită în explorări variate, atât ale domeniului teoretic cât şi ale celui concret al artei, ea avea să îngădue autorului realizarea operei sale fundamentale, Estetica, al cărei prim volum a apărut anul trecut. Ideile estetice ale d-lui Vianu, ni se înfăţişează în această nouă lucrare în rotun-zimea complexă a unui sistem de gândire îndelung elaborat şi experimentat. Ele definesc o atitudine filosofică şi o concepţie asupra artei, care pot fi urmărite în desfăşurarea lor întreagă. Vom încerca să desprindem, în cele ce urmează, câteva din temeiurile principale ale acestei concepţii, care lămuresc în deajuns poziţia teoretică a d-lui Vianu. Şi vom vedea totodată şi obiecţiile esenţiale ce i se pot aduce, obiecţii care vor pune în discuţie, nu structura însăşi, desăvârşit logică, a gândirii d-lui Vianu, cât mai degrabă punctul de vedere teoretic pe care Estetica sa îl reprezintă. * * Piatra unghiulară în arhitectura teoretică a d-lui Vianu rămâne diferenţierea dintre artă şi frumos, pe care am găsit-o formulată încă din lucrările anterioare ale autorului. Estetica, în accepţia sa, ca de altfel în accepţia celor mai mulţi dintre esteticienii moderni, va fi deci ştiinţa frumosului artistic, a frumosului creeat, spre deosebire de o filosofie mai largă, cu rădăcini în metafizică, pentru care un obiect de cercetare poate fi şi frumosul în natură. Poziţia aceasta, pe care o desbatere îndelungată în istoria esteticii o legitimează îndeajuns, îngăduie d-lui Vianu o scrutare mai de aproape a elementelor obiectului său. Frumosul artistic e înţeles de d-sa ca o valoare a culturii omeneşti, întrupată într’un anumit bun tangibil, — opera de artă. Dar procesul de creeaţie al acestei opere, ca şi însăşi destinaţia ei, implică numai decât deosebirea dintre artist, opera creată şi contemplaţia, prin care opera devine înţeleasă. Cele trei sensuri principale ale cercetării estetice se desenează astfel dela început, rezumând în ele condiţionarea ca şi întreaga posibilitate de studiu al fenomenului artistic. Isvoarele unei asemenea cercetări sunt, fireşte, multiple. Ele merg dela considerarea operei în sine, ca o realitate pur formală, până la înglobarea ei în complexul istoric şi social, unde opera de artă capătă înţelesul unei valori interumane. S’ar părea că şi în metodă o varietate tot atât de largă de criterii va trebui să fie folosită pentru îndrumarea cercetărilor. Şi în adevăr, d-1 Vianu nu refuză nici una din metodele experimentate în acest vast câmp de observaţie. Un eclectism mărturisit dela început face chiar să se întrevadă şi diversitatea de cercetări, în care metodele raţiunii se vor întâlni cu cele experimentale şi cu elementele variate ale observaţiei realităţii. Dar eclectismul acesta e folosit numai într’o anumită măsură. Căci o analiză mai de aproape a valorii estetice în sine şi o diferenţiere strictă în chiar definiţia dată operei de artă, vor duce la prevalarea unei metode raţionaliste, prin care estetica, bazată pe criterii pur formale şi de ierarhizare, devine o disciplină hotărît normativă şi dogmatică. Temeiul acestui dogmatism stă în deosebirea pe care d. Vianu o face în sensul însuşi al ideii de valoare estetică. Pornind dela constatarea contradictorie a durabilităţii şi caducităţii operei de artă, a acelui curios contrast prin care ceva din conţinutul creeaţiei artistice e întotdeauna pieritor deşi opera poate trăi nelimitat, d. Vianu ajunge la o diferenţiere de elemente în sânul operei de artă, prin care d-sa explica destinul contradictoriu al acesteia: Sunt elemente estetice şi extraestetice, care împletite la olaltă, determină, unele eternitatea, celelalte vremelnicia artei. Cele dintâi reprezintă forma operei de artă, celelalte sunt legate de conţinutul acesteia, şi prin urmare de întreg complexul de condiţii individuale, sociale şi istorice di.i care opera a luat naştere. Estetica, năzuind ,443 © BCU Cluj a-şi creea baze inalterabile, pe care să poată clădi ştiinţific, nu se poate ocupa decât de ceeace constitue condiţia eternă a operei de artă, deci de forma ei. Restul e o preocupare înrudită dar deosebită, pentru care ştiinţa formelor, a valorilor şi a ierarhiilor nu are nici metode nici instrumente de precizie. $ * * Se va recunoaşte în această poziţie dogmatismul afirmat de d-1 Vianu încă din lucrările sale precedente şi, în acelaşi timp, explicabila sa aversiune împotriva oricărui istorism care ar putea introduce o relativitate în judecarea creeaţiei artistice. In ciuda eclectismului său aparent, d-1 Vianu e un partizan hotărît al acelei Estetici a formei, care a fost în genere predilecţia raţionalismului şi a idealismului secolului trecut. Estetica sa va căuta în realitatea istorică a operei de artă, nu elemente de explicaţie sau de definiţie, ci un control mai de grabă al normelor şi ierarhiilor raţional stabilite, care pentru artă trebue să aibă în acest caz, o valoare apriorică de prescripţii inalterabile. Dar atitudinea aceasta restrictivă, care are în adevăr avantajul de a îngădui clădirea unui sistem raţional bazat pe o specificitate definită, nu înjumătăţeşte ea de fapt înţelesul creeaţiei artistice, pe care d-1 Vianu însuşi o defineşte ca „o valoare a culturii omeneşti"? Eliminarea din preocupările esteticei a tot ceeace reprezintă contingenţele cu realitatea istorică şi cu realitatea în genere, nu transformă înţelesul artei într’o abstracţie schematică, a cărei perfecţie devine inutilă când ea e golită de conţinutul ei? E drept, d. Vianu nu neagă acest conţinut, care constitue de fapt fiinţa carnală, concretul însuşi a artei. Dar d-sa neagă pentru estetică posibilitatea de a normaliza, de a pune în ierarhii durabile acest conţinut variabil şi legat de vremelnicia artei. Ştiinţa, care aspiră la formulări permanente, nu poate clădi decât pe elemente inalterabile. Iar elementele inalterabile nu sunt, în cazul nostru, decât normele şi ierarhiile valorilor. Dar atunci întrebarea logică se poate pune — şi ea atinge nu numai estetica d-lui Vianu dar estetica în genere: E arta pentru estetică, sau estetica pentru artă? Şi ce utilitate poate prezenta o ştiinţă care, ajungând la formulări dogmatice ireproşabile, nu poate atinge însuşi conţinutul obiectului ei? Dar împotriva acestui dogmatism estetic se mai poate ridica şi o altă întrebare, încă mai esenţială: Sunt, în adevăr, normele, — oricât de generale —, atât de inalterabile pe cât le presupune ştiinţa normativă ? Reprezintă ele criterii universale de judecată, ca să putem întemeia pe ele ierarhii difinitive ? Să ne gândim că estetica modernă începea a se forma în secolul al XVIII-lea când, sub imperiul dogmatismului neoclasicist, lumea era convinsă de perfecţia absolută realizată în arta plastică grecească. Era vremea lui Winckelmann şi a lui Lessing, a lui Canova şi a lui Anton Rafael Mengs, când criteriile absolute pe care se baza estetica puteau proclama drept un ultragiu al frumuseţii mozaicurile bizantine din bazilicile dela Ravenna 1 Şi în aceeaşi vreme, Goethe putea merge la Assisi pentru a ridica imnuri în faţa micului templu antic al Minervei, refuzând „cu aversiune" a intra in „trista babilonica" clădire a Sfântului Francisc, unde totuşi Cimabue şi Giotto îşi însemnaseră geniul lor în fresce inspirate 3 Acelaşi dogmatism, adaptat altui gust, a trebuit mai târziu să recunoască valoarea de eternitate şi artei bizantine ca şi celei a primitivilor. Şi recunoaşterea aceasta a trebuit să fie bazată, fireşte, tot pe forma creeaţiilor, nu pe conţinutul lor, supus prea multor contingenţe schimbătoare. Unde mai e însă criteriul inalterabil al normelor, valoarea lor universală, când judecata asupra artei e supusă unor transformări atât de radicale ? Nu cumva deasupra sau înapoia schematismului lor logic, ca o condiţionare apriorică pornită din alte izvoare decât cele ale raţionamentului, există şi alte criterii de judecată, neglijate de ştiinţa normativă? 444 © BCU Cluj Căci exemplele de incertitudine ale judecăţii celei mai dogmatice se pot înmulţi, atacând adeseori elemente esenţiale ale esteticei. E destul să amintesc de controverse insolubile care şi-au lăsat urma adâncă în creeaţiile artistice din epoci diferite. E arta imitaţie a naturii sau creeaţie liberă în qare natura nu serveşte decât de pretext? E cunoscut raţionamentul lui Leonardo t „L’arte e nipote di Dio V s Pentrucă arta e fiică a naturii, care la rândul ei e fiică a iui Dumnezeu 1 Leonardo exprima o judecată care oglindea concepţia Renaşterii întregi şi care nu era decât reluarea concepţiei anticilor despre artă. Dar între el şi antichitate se interpusese şi concepţia bizantină, pentru care arta era mai degrabă ideea decât manifestarea ei sensibilă în natură? şi se interpusese şi arta gotică, barbară pentru oamenii Renaşterii, manifestând în creeaţii de înaltă inspiraţie o transfuzie neîncetată între real şi ultrareal. Să mai amintesc şi de concepţia modernă a picturii, care creind ochiului o spaţialitate nouă şi căutând temeiul realului mai de grabă în jocul sensibilităţii interioare decât în soliditatea lumii din afară, ajunge în arta contemporană până la o adevărată negaţie a naturii? Toate aceste transformări de viziune sau de concepţie sunt în acelaşi timp şi transformări de norme şi de ierarhii estetice. Căci ceeace însemna, de pildă, unitate de expresie pentru Grec sau pentru artistul din Renaştere, nu mai era un criteriu şi pentra artistul bizantin, obişnuit a descompune adeseori în elemente unitatea concentrică a unei imagini? ce însemna pentru antic şi pentru Renaştere subordonarea tuturor elementelor plastice unuia singur care era forma delimitată prin conture („l’arte del disegno“), nu mai e pentru pictorul modern, care suprimă linia şi forma, subordonând totul colorii. Dogmatismul estetic a fost deobiceiu o teoretizare a concepţiei şi a gustului clasicist în artă. El a fost o disciplină pentru artişti, care, privind lumea intr’un anumit mod, voiau a da şi o doctrină cu aparenţe imutabile acestui mod de a vedea. Creeat de Greci, el avea să trăiască în concepţia romană, avea să fie răsturnat şi înlocuit cu un alt dogmatism încă mai rigid de Bizantini, avea să reînvieze în forme aproximativ antice pentru oamenii Renaşterii, continuând a-şi exercita tirania şi mai târziu, în perioade de revenire la antic prin academism. Criteriile de apreciere au variat însă întotdeauna, chiar sub aparenţele cele mai rigide. Valoarea normelor s’a găsit limitată de problemele concrete ale judecăţii estetice şi de gustul determinat al fiecărui epoci, dacă nu al fiecărui artist înzestrat cu puteri creatoare. Ne găsim astfel în faţa acelei condiţionări apriorice enunţate mai sus, care nu suprimă posibilitatea normelor, dar care, de un alt extract decât raţional, pune în mare cumpănă valoarea presupusă eternă a acestora. Estetica, urmărind a defini elementele de creeaţie şi de existenţă a operei de artă, n’ar putea ignora această condiţionare. Diferenţierea stabilită de d. Vîanu în câmpul cercetărilor estetice, — artist, opera creeată, contemplaţia — va trebui completată şi cu acest element, nu mai puţin esenţial, care e gustul estetic. Cercetările asupra artei se vor extinde în acest fel până la regiuni care depăşesc poate procesul în sine al creeaţiei artistice. Dar, prin ele, esteticianul îşi va oferi cel puţin posibilitatea de a pătrunde, în studiile sale, până la raţiunea ultimă a operei de artă, care nu poate fi în forma ci în conţinutul ei. Se înţelege că o asemenea lărgire a domeniului estetic şi mai ales stabilirea unui astfel de raport de dependenţă a creeaţiei faţă de gustul artistic, va face dificilă pentru estetică preponderanţa dogmatismului, sprijinit exclusiv pe norme şi pe raţiune. Esteticianul va fi obligat şi la alte metode şî mai ales la o suplă acceptare a acelui istorism, atât de categoric refuzat de ştiinţa normativă. Opera de artă va fi pentru el o creeaţie în sine, dar în acelaşi timp şi o creeaţie condiţionată. Ea va putea fi supusă normelor întemeiate pe raţiune, dar . valoarea acestor norme va fi condiţionată de variabilitatea 445 © BCU Cluj gustului estetic, care leagă creeaţia de cultură şi de complexul istoric al vieţii spirituale. D-l Vianu însuşi ne oferă de altfel exemplul cel mai elocvent al aplicării necesare a unei astfel de metode, atunci când' de la estetica principială d-sa trece la critica aplicată a artei. Studiul său, pe care l-am amintit, asupra lui Eminescu, nu e altceva decât adaptarea istorismului la raţionalismul dogmatic postulat de estetica sa, Căci Judecând pe Eminescu prin categoriile romantice ale gândirii lui poetice, derivând această gândire dintr’o sensibilitate precisă, care nu era numai a poetului dar a unei epoci întregi, criticul subordona implicit inspiraţia artistului şi creeaţia lui, faţă de un anume gust estetic, pe care studiul său încearcă a-1 delimita şi defini. Valoarea operei poetice a lui Eminescu poate fi eternă şi inalterabilă, dar în funcţie de acest gust estetic, care constitue însăşi inspiraţia şi sensul ei. A Judeca poezia lui Eminescu în afară de romantismul din care porneşte şi în afară de sensibilitatea întreagă de care e impregnată, ar însemna a înţelege această poezie, ca pe o simplă abstracţie sau ca pe un Joc al unei raţiuni poetice, lipsit de sensul şi de valoarea conţinutului său uman şi sensibil. • * ■ - * * ■; Cât priveşte gustul estetic, astfel conceput, ca o condiţionare apriorică a artei, e evident că el poate fi cercetat atât în raport cu creeaţia cât şi cu contemplaţia estetică. In raport cu creeaţia, el va determina o cercetare psihologică oarecum concentrică cu aceea a operei de artă. Normele estetice vor deveni în acest caz, expresia unei sensibilităţi şi a unui gust în care vom găsi turnată psihologia întreagă şi a artistului şi a timpului său. In raport cu contemplaţia, esteticianul se va găsi pe terenul istoric, unde va avea de urmărit variabilitatea înţelegerii creeaţiei artistice, dealungul transformărilor neîncetate ale gustului şi ale sensibilităţii. El va avea de determinat astfel nu numai tipuri estetice dar şi cicluri estetice, înăuntrul cărora aceeaşi operă poate lua înţelesuri deosebite, poate câştiga trepte înalte în ierarhia estetică sau poate cădea în desuetudine, după gradul în care opera răspunde sau nu gustului prin care este Judecată. Se înţelege că e vorba, în acest caz, nu de istoria însăşi a artei, astfel cum e concepută de obiceiu, ca o urmărire în timp a succesiunii creeaţiilor artistice, ci de o istorie a condiţiilor estetice, o reconstituire oarecum, prin analize variate, a idealurilor de artă, născute, transformate, dispărute, prin modificarea neîncetată a gustului estetic. Esteticianul se va găsi astfel în faţa unei discontinuităţi istorice care va altera mult din valoarea generală acordată normelor estetice. El va constata că norma însăşi, oricât de raţională, îşi are o traectorie capricioasă, care n’ar putea fi măcar calculată. O istorie a artei, bazată pe aceste date, ar arăta cum destinul unei opere e înscris adeseori în evoluţii limitate, care îşi pot încheia ciclul într’o anume epocă şi pot reveni târziu, când condiţiile de gust din care opera a luat naştere se pot reproduce, identice sau asemănătoare. El ar constata contemporaneităţi sau contraste curioase, care înlătură ideea oricărei evoluţii sau permanenţe. Ar vedea că Phidias, din care Renaşterea întreagă îşi făcuse un fel de zeu, nu avea aproape nici un raport cu concepţia de artă a Italienilor, care teoretizau cu Plato şi cu Aristotel, dar imitau în sculptură pe Laocoon şi arta elenistică. Ar vedea, de asemenea, că artişti ai Renaşterii, cum e un Verrochio sau cum sunt Pollaiuoli, care îşi închipuiau că retrăiau idealul de artă al antichităţii, îşi găsesc corespondenţe mai de grabă în sensibilitatea gotică decât în aceea a artei clasice. Iar goticul însuşi, studiat pe aceleaşi baze, se va arăta ca o artă ale cărei înrudiri sunt adânci, nu numai cu barocul european, cu care e pus adeseori în realaţie, dar şi cu forme de artă mult mai îndepărtate, preistorice, sau cu arte orientale, cu care n’a putut avea nici un contact nici în spaţiu nici în timp, 446 © BCU Cluj Şi în acelaşi fel, transformări curioase de sens, uneori înţelesuri cu totul contradictorii vom descoperi când vom urmări destinul uneia şi aceleiaşi creeaţii artistice, sau destinul unui singur artist dealungul vremii, în contact cu transformările inevitabile ale gustului estetic. Pentru Spaniolii din vremea lui Filip al II-lea, un pictor ca El Greco — care nu era în fond decât un artist bizantin transplantat la sfârşitul Renaşterii, — putea părea un rival al lui Tizian. Gustul vremii nu avea alte norme de judecată decât cele pe care marele veneţian le dăduse picturii europene întregi. Ceeace El Greco punea dela sine în arta sa, — sensibilitatea, viziunea, concepţia sa întreagă, pornite dintr’un gust cu totul strein de al Renaşterii, — era pentru contemporani o bizarerie inexplicabilă a pictorului sau deadreptul semnul unei grave nebunii. El Greco a putut dispărea astfel, aproape fără urmă, din istoria artei europene, vreme de mai mult de două secole, pentru a fi reînviat de moderni, care şi-au descoperit pe neaşteptate afinităţi cu pictura lui. Traectoria artei lui El Greco, care părea definitiv închisă către mijlocul secolului al XVII-lea, reapare astfel în secolul al XlX-lea, adusă din nou la lumină şi sporită în strălucire prin capriciul gustului estetic al epocii noastre. E însă arta lui El Greco astăzi, acelaşi lucru pe care îl preţuiau contemporanii cei mai înţelegători ai artistului? E ea măcar pentru moderni, o creeaţie indiscutabilă, în care norme estetice absolute să poată fi recunoscute ? Gustul impresioniştilor, — care l-au descoperit —, a văzut în el o anticipare a impresionismului. Dar El Greco o trecut rând pe rând prin interpretările modeme cele mai contradictorii. Expresionismul şi l-a însuşit, punându-1 pe aceeaşi linie, nu cu Tizian, ci cu Tintoretto, — ceeace dintr’un punct de vedere e o antiteză. Teoreticianîi barocului au descoperit în el un pictor baroc şi au putut vorbi de „goticul secret1' al picturii lui El Greco. Criticii spanioli au recunoscut în arta lui misticismul rasei lor, „Spania neagră", bântuită de idealism cavaleresc şi de flăcările nebuniei divine. Când poate, în realitate, ciudatul cretan pe care numai un destin enigmatic îl aducea la Toledo, printre semeni care nici nu îl înţelegeau destul, continua să trăiască, în adâncurile lui creeatoare, viziunea de extaz, de spiritualitate mistică şi de hieratism a lumii îndepărtate răsăritene din care pornise 1 Arta lui, gândită astfel pe temeiul unor norme care aveau să rămână mai de grabă obscure, pentru contemporani ca şi pentru moderni, avea să fie totuşi preţuită, de unii ca şi de ceilalţi, după înţelesul schimbător pe care i l-a putut da gustul variat al fiecărei epoci. Exemplele pe care le-am citat, precum şi cele care s’ar mai putea cita în această ordine ne aduc însă la concluziile pe care urmăream să le tragem. Ele ne arată câtă valoare de generalitate se poate acorda normelor estetice şi în ce măsură judecata noastră asupra artei trebue să ţie seama de condiţionarea gustului estetic. Dogmatismul raţionalist, pe care esteticianul încearcă a clădi ştiinţa valorilor şi a ierarhiilor estetice, n’ar putea satisface în adevăr decât o concepţie în care arta ni s’ar înfăţişa static şi abstract, mai mult ca un mod generic de a gândi lucrurile, decât ca o realitate concretă în continuă devenire. Arta este însă o asemenea realitate, care nu se poate desprinde de ceeace în ea e limitat şi schimbător. Judecată în concret, arta în sine nici nu se poate defini. Căci nici o normă sau ierarhie raţională nu va fi suficientă pentru a fixa ceeace e mobilitatea ideii, mobilitatea stilurilor sau a înţelegerii artistice. Normele izolează şi fixează. Ele presupun o gândire oprită în loc, turnată în tipare inalterabile şi redusă la valoarea generală de abstracţiune. Esteticianul poate concepe şi astfel de norme pentru a justifica un anumit mod de a gândi sau o anumită concepţie artistică. Dar explicaţia lui nu va putea atinge sensul însuşi al creeaţiei artistice, nu va putea întemeia destul nici chiar ierarhiile pe care le construeşte, fără a coborî în concretul însuşi al faptului artistic, care înseamnă mobilitate, transformare, devenire. 447 © BCU Cluj P O E S I I DE V. VOICULES CU CHIROM ANŢIE Din piscul piatră de senin Citesc, târziu, in palma ţării Deschisă ’n taina depărtării Figura vastului destin. Drum planetar prin miezul ceţii, O brazdă tae podul, moale: E Dunărea cu şesu ’n poale, Ea scrie linia vieţii. Dârz Oltul linia puterii îşi sparge, ’n munţi muşcând cu dinţii, Iar Mureş, cuta suferinţii, Se adânceşte ’n pusta serii. Hainul Nistru ’nchee toarta Şi sapă marginile sure. Pe şghiabul veacurilor dure Aleargă apele cu Soarta. Oracol surd, şovăitor Sădit in carnea ’nchipuită, Obscure albii de ursită Vărsând trecutu ’n viitor. 44? © BCU Cluj Surîd cărări de stele ’n slăvi Şi liniştlle se deschid. Cad văile ca nişte năvi In fundul mării de molid. Cum caut prin adâncuri sumbre, Cotite semnele se frâng... Sub nori pleşuvi ce harta strâng Se ’nchide mâna peste umbre. FEREASTRA Tăiaşi din sticla bietei mele vieţi Cu duritatea Ta de diamant Şi ’ntr’o firid’a groşilor pereţi M’ai prins fereastră lumii, spre neant. Cresc din lăuntru ţipete spre larg, Bat grele ’n geam lumini de sânge crud... Aştept o piatră sfântă: par’c’aud Cum sbor şi ’n ţăndări slobode mă sparg. 449 © BCU Cluj E T A P A*> DE VICTOR PAPILIAN Cum dete colţul, studentul care venea în pas grăbit, dar hotărît, se opri deodată lovit pieptiş de valul ceţos al întunericului, masat în gura străzii, şi rămase nemişcat, înţepenit parcă în muşchi de iască, gura căscată şi respiraţia suptă din pântec până în gât, o clipă incapabil să prindă altceva decât bătăile seci, ca în scândură, ale inimii şi broboanele de sudoare rece mustite din ghizdurile aprinse ale fiecărui por. Apoi mintea lui, nesigură ca o mână ce bâjbâe, începu să pipăe realitatea. La fereastra celei dintâi case, obloane zăvorite cu drugi de fier; de cealaltă parte, lumini întunecate de groase perdele, iar înainte, de-a-lungul străzii, pâcla toamnei târzii înnăbuşind în fum învârtoşat cuibarele roşii ale felinarelor. In fine se dumiri. In depărtare, cartierul se desfăşura imens pe multe străzi, toate, cu socoteală, în întuneric ţinute, delimitat de oraş prin centura francă a becurilor electrice şi sfârşind la periferie în curţi înfundate sau în scurgeri de ulicioare întortochiate, plin de case, căsuţe şi bordeie, în care se simţea parcă umezeala râncedă, ce dospeşte o vieaţă ascunsă de mucegaiu şi viermănar. Studentul făcu o mişcare din gât şi coate, ca şi cum ar fi spus*. înainte... şi în urma lui simţi drumul închis. O placă, turnată din aliagiul propriei sale voinţi şi al întunericului, îl despărţea de viaţa oraşului, întemeieată parcă în întregime pe vitrinele cinematografelor, scânteierile galantarelor şi lumina becurilor electrice. * $ $ Se găsea aci printr’un act de voinţă. Executa o hotărîre! Acasă, la plecare, tatăl şi nenea doctorul, prietenul familiei îi daseră lămuririle necesare, care — el recunoaşte — răspundeau cerinţelor făpturii lui, îndârjită de vieaţă şi de schimbarea mediului. — Băiete, ca student n’ai altă datorie decât să înveţi şi să petreci... — Asta se cheamă, făcu doctorul, să lucrezi şi să iubeşti... *) Din memoriile Doctorului Vartolomeu Crăciunaş. 45° © BCU Cluj In birou era lumină multă, belşug de lumină, şi privirile celor doi oameni, indulgente şi înţelegătoare ca şi vorba lor înţeleaptă, îi desfăşurau în pantă lină noua vieaţă, ocrotind-o parcă, totdeodată. — Să lucrezi, continuă doctorul, nu primind de-a-gata o învăţătură moartă, ca pe vremea scolasticilor... ci ştiinţa s’o descoperi tu, s’o creezi tu, cu manile şi simţurile tale... Cât pentru plăcere, nu pregeta la nimic... Orice petrecere e bună... şi totuşi, una singură cumulează, prin firea lucrurilor, pe toate s iubirea... — Da... întări tatăl. Iubirea!.. — Şi, fiindcă suntem în toiul unei serioase discuţiuni, să purcedem împreună la o foarte utilă operaţiune, la despiritualizarea acestui sentiment torturat, contrariat şi pervertit, de o speculaţiune fără rost... La o parte deci cu trandafiriile halucinaţiuni ale poeţilor, şi mai aleş cu caraghioasele exhibiţiuni de graţii sentimentale ale tuturor romanticilor neputincioşi... — Bine zis... încuviinţă tatăl. Caraghioase exhibiţii de graţii sentimentale... — Pe de altă parte, nici amorul fecund, amorul funcţiune socială... Asta, mai târziu... Deocamdată, amorul plăcere... Atât! Vei fi medic, deci om cu curaj, şi mai cu seamă om ce prinde viaţa în chip realist... Interesul tău e, pentru moment, suprema lege... Pasiunea nu poate şi nu trebue să-ţi depăşească simţurile... Cu aceiaşi ochi treji va să priveşti muşchii nuzi în cadavrul ecorşat, ca şi echivalentul lor plasic, în trupul viu al femeii. Prin simţuri — vreau să zic prin muncă efectivă — nu din cărţi, trebue să-ţi satisfaci, ziua, foamea ta intelectuală... şi tot prin simţuri, şi nu prin jocul închipuirii proprii sau de împrumut, noaptea, foamea ta sexuală... Iată un concept de viaţă cinstit de-a-lungul secolelor, de toţi adevăraţii filosofi... conceptul care strânge laolaltă în unitatea lui, iubirea şi ştiinţa... — Doar acum eşti mare... Ai scăpat de autoritatea mea părintească şi de mângâierile dulcegi ale mamei... Mama!.. Tânărul simţi un fior rece, ca o ţepuşă de gheaţă, spărgându-i-se în spate, şi îşi auzi tălpile lipăind în noroiul gros al trotoarului. In pâcla strânsă, luminile se sbăteau pe loc, ca nişte lilieci aprinşi. Pe lângă el se strecură, alunecând o arătare, mimetizată parcă pe vatra nopţii, şoptind vorbe şi fluturând umbre $ femeie de stradă cu trup mizeros şi totdeodată diafană întruchipare, ca un spectru de călugăriţă subt coroana albă de chiciură, şi picurii fosforescenţi ai ochilor luminând din afund cavernele orbitelor. * * Totul se petrecuse absurd şi desordonat... şi totuşi, după poruncă. In aerul saturat cu abur de sudoare şi fum de tutun, lumina, opăcită pe burta sticlei de un strat gros de funingine, îşi făcea drum anevoie, cu miros de gaz în urma-i, clipocind prin rotocoalele alburit pâlpâirile unei feştile destrămate în dinţi de fierăstrău. Pe marginea patului — un pat de lemn, acoperit cu o pătură sură de cazarmă, subt care se bănuia strânse vălătuc, broboade, capoate şi cămăşi — îl aştepta femeia. Nimerise aci — putea nimeri aiurea — oprit din fugă de cântecul unei armonice. Ce sguduire puternică! Să alergi în neştire, cu mintea acoperită parcă de două capace de întuneric, subt care se sbăteau chaotic doar imagini şi impulsiuni de mişcare 5 cu simţurile strunite pe măsura întunericului şi tăcerii, capabile de a prinde şi foşnetul şoaptei şi fluturarea umbrei, şi deodată să te împiedici de larma luminoasă a unei armonici... Te deştepţi îngrozit. Firul de lumină al conştiinţei crapă, respiraţia ţi se taie, auzul îţi ţiue şi în ochi sar scântei. Vieaţa avertizează. O graniţă!.. Dincolo de armonică începe alt teritoriu, mai 45-i © BCU Cluj fioros, mai nefiresc, unde în atmosfera de crimă, cântec şi beţie, realul îmbrăţişează şi copleşeşte halucinaţia, ca braţul apaşului, fantoma prostituatei... Da... Totul se petrecuse absurd şi desordonat... dar după poruncă. Şi acum, odată înăuntru, în faţa femeii, tânărul scăpat de sbuciumul nesiguranţei şi al îndoielii îşi recăpăta stăpânirea de sine, odată cu vlaga trupului, fiindcă gestul cel greu de impuls, cel ce sloboade în mişcări.ordonate zumzetul nehotărîrii, fusese îndeplinit. In chip firesc, avea deci să urmeze aprinderea simţurilor eliberate, după poveţele primite, de controlul spiritului. La fel — în acelaş ritm descompus — trecuse, nu mai departe decât în dimineaţa aceleaşi zile, cealaltă probă a bărbăţiei, proba disecţiei. La început, o învolburare preliminară, ^însoţită de fuga în sine, apoi larma colegilor la uşa pavilionului de disecţie, mai de temut decât liniştea dinăuntru, pe urmă, cadavrul întins la a sa dispoziţie, şi în fine, plăcuta surexcitare a posesiunii ştiinţifice... Femeia aştepta... Băiatului începuse chiar să-i placă. Era mică şi slabă, un trup de copil, cu figura exotică de chinezoaică, faţa verzue, nasul turtit şi ochii mici, pieziş aduşi de pleoapa de sus încurbată pe lângă nas, în jos. Apropiindu-se de pat, el îi trecu mâna pe după talie. Femeia îi răspunse, desgolind din mâneca largă a capotului, până în subsoară, un braţ subţire, fără muşchi şi fără vigoare, tocmai prielnic să deştepte în bărbat simţul puterii şi voluptatea posedării. Tânărul, în minte, îşi construise din film şi lectură, o schemă a amorului, care, în pofida realităţii, începea să se înfăptuiască. Deci, aplecându-şi capul pe umărul ei, începu o mişcare şerpuîtă spre gât şi faţă, care avea să se termine svâcnind, cu o ' răsturnare, când deodată ochii, pe nevrute, i se fixară la uşă, de sobă — o sobă de tuciu rece — neobservată la intrare, pe capacul căreia se găsea o farfurie cu mâncare. Tânărul întoarse capul, să nu vadă. Zadarnici Ochii îl chemau stăruitor înapoi. încă o privire... In farfurie, din sosul sleit, o bucată de carne, învelind în pămătuf un ciot de ciolan, apărea umflată parcă de putreziciune şi prinsă în cruste galbene, de bube dulci, şi în picături gelatinoase, ca florile de argăseală. Ca să-şi dovedească tăria — în schema lui amoroasă avea şî atari posibilităţi — el prinse femeia de sânii mici şi flasci... dar în aceeaşi clipă îl îmboldi o mişcare de repulsiune în umeri, gât şi fălci, ca şî când ar fi strâns în mână ciosvârta murdară de pe sobă. Femeia, prin instinct, cunoscu şovăiala şi după tehnica ei mărginită, se lăsă deodată grea pe dânsul. El se trase înapoi, simţindu-î, prin capot, grătarul coastelor subţiri şi îndoite ca spetezele, care, dacă s’ar fi frânt, ar fi înţepat ca şî ţăndărite murdare ale ciotului din farfurie. Atunci, femeia luă ofensiva. II prinse în braţe cu o putere, pe care nu i-o bănuia şi-l trase la ea, apăsându-şi buzele pe buzele lui. Tânărul încercă o sguduiire în tot trupul, un soiu de mişcare epileptică, parcă să-şi muşte limba în gură, căci în răsuflarea ei, femeia aducea mirosul lânced al cărnii putrede din farfurie. — Haide, dragă... Dar la acea vorbă, o vorbă aspră şi foanfă, ca şi cum cerul gurii ar fi fost mâncat, senzaţiile luară o altă înfăţişare, de sleire. Pe frunte, sudori reci; în gură, salivă rea? muşchii începuseră să tremure fibrilar; iar în stomac o impresiune cumplită de gol, în care bucata de came sta boţ. „ — Haide, dragă... Invitând, femeia începuse să-şi înmulţească mângâierile, însă profesional, răspicat şi aspru, doar din apucări şi smânceli. In el, penibila senzaţie căpătase putere mişcătoare, parcă se găsea pe mare, cu sfârşeala din stomac trasă la fiece val până în gâtlej. — Vino, dragă... . 452 © BCU Cluj Dar studentul, de frica leşinului, intro desperată mişcare de apărare şi ajutat parcă de opinteala stomacului, se smulse îmbrăţişărilor 5 într’o săritură fu la masă, unde-şi lăsase pălăria şi pardesiul. — Ce faci? El, zăpăcit, palid, îmbrobonit de picuri de sudoare, se pornise cu mişcări împleticite, să-şi îmbrace pardesiul, posedat al unui singur gând: să fugă... să scape cât mai repede de penibila prezenţă a boţului de came, care stăruia pe sobă, în el, în femeie şi în toată camera. îşi simţea paşii fleşcăiţi din genunchi şi picioarele înfundându-se parcă în podeaua moale ca asfaltul încălzit. Atunci femeia, în care izbucnise demnitatea profesională, ofensată de astă purtare, începu să strige: — Nu-ţi e ruşine ?.. Fugi ?.. Studentul pricepu altcum necazul femeii; să nu plece fără plată. Ca om prudent avea banii pregătiţi, dar când să-şi ducă mâna la buzunarul vestei, femeia înnebuni de tot. — Pleacăl.. Ieşi! Devenise îngrozitoare. In întregime era o schimă. Faţa plină de cute, gâtul strâns între umeri, pumnii ridicaţi, parcă să se repeadă. —■ N’auzi?.. Pleacă!.. Pleacă odată... Studentul, gata să cadă, oscilând pe valurile propriului său rău, avu încă puterea să strecoare o hârtie de o sută, pe marginea mesei. Dar femeia, şi mai înfuriată, se repezi la hârtie şi mototol svârlindu-i-o în faţă, îl scuipă. El însă nu luă seama, luptând tot mai greu să-şi stăpânească trupul răzvrătit parcă în fiece organ. Acum, nebunia ei luase altă înfăţişare. Se trântea pe pat cu faţa în jos, parcă să se înnăbuşe de desesperare, apoi în picioare, cu mânile în păr, văicărindu-se ca la mort. — Ce-am ajuns eu, Doamne?.. Ce-am ajuns?.. De batjocura cui am ajuns, Doamne?.. Prinsă într’un acces de isterie declamatoare, ducea pe glasu-i fonf un tânguit mârâit, ca un răget fără lacrimi şi fără suspin. Clipa părea fără sfârşit, când uşa se deschise şi patroana intră, pentru pace şi dreptate. — Pleacă... pleacă, impotentule... Şi femeia, care până atunci adunase convulsiv, energie, se slobozi într’un ţipăt larg de fericire, ca un chiot. Găsise în sfârşit, ocara cea mai grea, cuvântul de osândă, pe care-1 înfigea gâfâind, cu o mişcare de şurub a pumnului, ca pe un fier roşu, ce avea să-l însemne parcă pentru vecie. El, vrând să dovedească cinste în faţa stăpânii, rosti lămurit, cu gura înnăclăită de saliva otrăvită: — Poftim banii... Sunt jos... Dar prostituata, prinsă într’un nou acces, se întoarse către sobă şi puse mâna pe farfurie. Studentul avu impresia ciotului împroşcându-i faţa cu slei şi carne putredă. Şi fără să mai ţină seamă de nimeni, izbucni prin tindă în curte, oprindu-se tocmai în gardul bordelului. * * * Odată ieşit din cartier, el se năpusti în prima cofetărie întâlnită. Gura lui râncedă cerea apă şi parfum. In faţa tăvilor cu prăjituri, ochii nu i se mai săturau privind formele lucii şl curate. Credea că o să le svânte... dar nu reuşi să ducă până la capăt nici una singură. — Poate cinematograf... îşi zise el. Parcă şi sufletul îi era îmbâcsit şi ar fi trebuit să fie primenit. Un film bun... Insă numaidecât se simţi fără vlagă şi desgustat. Ce-i putea oferi spectacolul?.. Doar mângâieri de suprafaţă... 453 © BCU Cluj Şi încercă o durere nouă, fără putinţă de localizare, o durere cu iz de moarte, care îi strângea, îi contura eul, până atunci împrăştiat în lume. Duse batista la ochi, dar ochii îi erau uscaţi. Descoperi acum, un alt fel de a-şi exprima durerea cu faţa nemişcată, deşi o simţea contractată şi ochii uscaţi, deşi îi atârnau grei de lacrimi. Atunci îşi dete seamă că, între copilăria lui susţinută pe prăjitură, cinematograf şi lacrimi, şi starea lui actuală, se interpusese ceva nou: mirosul bucăţii de came... începuse, precis, o vieaţă nouă. Şi astă suferinţă îi pridnui un gând uscat şi rău, dar totuşi un gând de apărare. — Ce nenoroci.. Cum de şi-a uitat, mizerabila, mâncarea pe sobă?.. Ciudat!.. Acum, amintirea farfuriei cu ciolanul sleit, nud pricinuia nici un rău. Dar ar fi vrut — oricât de prostesc era gândul — ca femeia de acolo să nu mănânce. Iată ceva la care nu se aşteptase. Mâncarea era parcă un drept şi o posibilitate firească rezervată altor persoane, de pildă, lui, părinţilor lui, doctorului, prietenilor familiei... şi în altă atmosferă, de lumină, voioşie... Şi pe nesimţite îşi aduse aminte de acasă. Cuvintele tatălui şi ale doctorului răsunară desluşit în ureche, şoptite de buzele lui: — Să-ţi despiritualizezi amorul... Râse. începutul promitea. Apoi se ruşină de atâta cinism. îşi scoase, silnic, înainte chipul mamei. Ar fi vrut s’o vadă, s’o audă, s’o simtă. Zadarnic!.. Chipul mamei părea estompat. Altă pierdere. Chipul mamei trecuse din planul imediat al realităţii, în lumea depărtată a trecutului şi a amintirii... 454 © BCU Cluj BIOGRAFIE DE ŞTEFAN STĂNESCU Poetul a umblat prin porturi şi muzee, Cu mâneci suflecate, prin vaste şantiere ‘ Şi prin biblioteci, — idee cu idee — A scuturat cărţi mari de rod şi de tăcere. Adeseori a plâns când îi părea c’aude Din pagini o chemare de clopot scufundat Şi când, eterne versuri, virginele lui nude Ii pescuiau din ape un suflet înnecat. Doar câteva silabe şi două, trei cuvinte Lăsându-i, pentru cântul ce scuză fuga lor, De-o minunată Arcă îi aduceau aminte Din lemn de chiparos cioplită răbdător. Atunci poetul tânăr s’asemăna cu Noe, Uitând pentru o clipă tovarăşii-i de joc, In propria lui uşă bătea, cerându-şi voe Să intre, să-şi ascută-o rândea, să schimbe-un toc. Istoria naturală şi umanismul fiindu-i Iubite, anii lui sunt ucenici şi calfe Drept orişice salariu un înger răspldtindu-i La timp, cu bucurii, tot ce-ar fi vrut să afle. Astfel trecu prin parcuri, — ducându-şi mai departe Trudit, cu zâmbet palid şi umbletul uşor, Sub braţul stâng, comoara, — un munte sau o carte Cu foile netăiate, citită tuturor. . 45 5 © BCU Cluj J A F DE GHERGHINESCU VANIA Sub cortul cerului înalt Cu aur şi argint tivit De pe tărâmul celălalt Temute semne s’au ivit. Se înteţesc, mistuitoare, Peste pădure, vâlvătăi; In slavă ţipă cârduri de cocoare, Ecoul se multiplică pe văi. Un demon biciue, ascuns, Viaţa din întreaga fire Şi par’că nu-i e deajuns Materiala năruire. în toamna ce s’a adâncit Până în inimă de om, Gândul rămas netălmăcit Se desfrunzeşte ca un pom. 456 © BCU Cluj UNDUIRE ŞI MOARTE*' DE DAN BOTTA Cjraţia spontană a versului popular, libera lui progresiune, cunosc imanenţa unui ritm interior. Ritmul de care se leagă principiile creaţiei sale — ideile primordiale, mitul primordial- Cum un roi de vestale se perindă, se înclină şi se înalţă în jurul unui acelaş altar, ţesând din paşii săi şi din gesturi varii, aparenţa unei calme libertăţi, tot aşa, gravitând în jurul unor idei — nestrămutate! — se mlădie versul popular. Solidare acelui ritm interior, înscris, ca o tânără formă, în plasma difuză a poemei, ideile sunt permanente, mitul este permanent. Variabile sunt nu numai elementele materiale ale viersului, ci întreg registrul de date obiective, întreaga aparatură a dramei pe care o descriu. Continuu adaptate înţelegerii populare, vii prin relaţia lor cu memoria vie a popo-poruluî, locurile, timpurile, ca şi eroii poemei s’au putut schimba. * . ' Mi-a plăcut să caut în poesia populară chipul nostalgic al Thraciei. Atent la propriile mele imbolduri, am fost uşor indus să uit uneori, să exagerez altădată. Studiul meu este ca un desen, tributar mâinii fascinate de ideea pe care mi-o propun, ca şi de voluptatea contactului cu o materie lină: viers sau velin sau mătase. Ca într’un desen, am pronunţat aici anumite trăsături, am reliefat anumite planuri, am proiectat pe nu ştiu ce zonă, o lumină mai intensă. Uneori am făcut să stărue şi o umbră peste lucruri... Un mit ceresc şi un mit al pământului — străbătute amândouă de boarea dela Eleusis — par a se perpetua în poesia populară. Cel dintâi e revelat de balada Soarelui şi Lunii. Ne sună parcă în auz, liniştitul început al poemei, acea atât de armonioasă „plecare": Umbla, frate, mândrul soare, Umbla, frate, să se’nsoare, Nouă ai " Pe nouă cai . ' Cari noaptea pasc în rai. Umbla cerul şi pământul, Ca săgeata şi ca vântul, Dar toţi caii şi-obosia Şi potrivă nu-şi găsia Ca soru-sa Ileana, Ileana Cosănziana... 457 * © BCU Cluj Âcest enunţ limpede, plastic, aceste ritmuri calme, procesionale, evocă stilul unei cântări de- ritual. E o liturghie păgână balada Soarelui şi Lunei, o solemnă adoraţie. Drama imaginată aici a celebrat dintr’un timp fără istorie cultul zeului solar. Credinţa veche a Thraciei — relevată şi de Herodotos — a concepţiei prin păcat, a existenţii considerate ca o decădere a sufletului din condiţia lui divină, ca o întristare, ca o durere, — credinţă inerentă marelui idealism — poate fi ilustrată de legenda creaţie lumii. Balada populară pronunţă mai ales caracterul incestuos al patimei solare. E un adaus datorat, de sigur, influenţei geniului creştin. Noima ei străveche este constituită doar în ceeace părea de neînţeles străbunilor noştri, — iubirea unui zeu pentru o făptură pământească. Sălbatecul idealism al Thraciei nu putea concepe ceeace Grecia sensuală tolera. Pe prorele luntrilor Pallas veghea uneori cu năierii, Artemis, ea însăşi, putea fi întâlnită vânătorind pe plaiuri. Zei şi muritoare, muritori şi zâne se împleteau sub ceruri amicale, şi apriga fecunditate a zeilor producea Greciei cele mai frumoase odrasle... Thracii adorau un singur zeu, a cărui puritate, a cărui generalitate, a cărui perfecţiune, răspundeau puterii lor spirituale. Thracii hyperboreeni, — cei de pe meleagurile noastre — îl numiseră Zalmoxis. Acest zeu care, introdus în Grecia, se va numi Dionysos *) adică zeul de Nysa — sau mai curând, Zeus de Nysa, după numele unei localităţi legendare — va orienta sufletul grec spre cele mai înalte idealuri. Influenţa cultului dionysiac a fost — se ştie —- de infinite consecinţe. Odată cu intensificarea acestui cult în Grecia, concepţia despre divinitate, cerul olympic s’a făcut mai pur. Părintele pe care mitologia greacă îl acordă noului zeu — Zeus însuşi — apare în legendele naşterii lui Dionysos într’o lumină majoră. Ceva din nimbul thracic se răsfrânge asupră-i. Legendele spun că mama lui Dionysos era o muritoare, deşi numele ei relevă divinitatea pământului însăşi. Semele este într’adevăr o formă dialectală, — beoţiană — pentru «Lep.sX'zj, cuvânt din care s’a putut trage românescul „temelie" şi care înseamnă pământul ca fundament al lumii. Semele, iubită da Zeus, ceruse odată acestuia să-i împlinească un dor. Şi dorul era ca Zeus să i se arate, precum apare Herei înconjurat de slavă. Zeus care jurase pe Styx> nu mai putea să o cruţe. Şi apăru într’adevăr în atâta lumină, că de ardoarea ei se mistui Semele. Legenda legată de mitul solar al lui Dionysos, răsfrânge, în viziunea majestuoasă a Zeului, ceva din idealitatea Thraciei. Numai că în Thracia, zeul apare suprem, absolut. Acolo slava sa nu cunoaşte vicisitudini. De aceea legenda l-a putut vedea trist de marea lui perfecţiune. Zeul thracic este acela care pentru o „oară de iubire" s’ar pogorî în lume, s’ar po-gorî în lut. Trece pe aici sufletul pasionat al lui Eminescu. Era fatal ca Eminescu în care au vibrat chemările cele mai grave ale acestui pământ, să fi intuit în poesia sa, concepţia Thraciei sublime. *) Bacchos, cellalt apelativ grecesc al zeului thracic, este o corupţiune a numelui thraco-phryglan al acestuia — Sabazios, - ■ 458 . © BCU Cluj Hyperîon, ai cărui nume — Cei de peste nouri -■ efa unul din cele atribuite Soarelui, cunoaşte ca şi Soarele baladei, tristeţea supremei existenţe. Acel dor de pământ care-i animă pe amândoi, răspunde ardorii de a dispărea. Ei caută de fapt putinţa de a pătrunde în moarte: Din haos, Doamne, am apărut Şi m’aş întoarce ’n haos, Şi din repaos m'am născut Mi-e sete de repaos. E limpede că acest haos evocat de Luceafăr nu este confuzia primordială, ci neantul însuşi, inexistenţa fizică. De ideea morţii era legată, la Thraci, ideea absolutei fericiri. Nunta cosmică în moarte, nunta cântată de Mioriţa, nu era altceva decât expresia unei credinţe in perpetuitatea sufletului, — fuziunea lui în suprema armonie. Platon care a dat formă sentimentului thracic a putut viziona acest spaţiu al armoniei, ca un loc fără dimensiuni, cu toate atributele infinitului, un loc care putea fi neant şi Dionysos însuşi. Eminescu ■— saturat de pesimism romantic — accentua ideea de neant deşi tot un neant era acel sediu al ideilor, al sufletului dionysian. Dar un neant populat de armonie — plastic aşa cum poate fi punctul geometrilor, care tot un neant e. Virtualităţile pe care zeul thracic le des volta în Grecia l-au făcut să se identifice în cursul timpului cu Elades, zeul morţii. Tot ce are mai frenetic şi mai pur viaţa, se confundă într’adevăr în zonele de limită ale extazului — ale sufletului liberat de materie, prin delir, printr’un exces de viaţă profundă — cu liniştea profundei armonii. Străvechiul Heraclit acel a cărui doctrină revelase natura muzicală, unduitoare a lumii, spunea: „Hades şi Dionysos una sunt". Şi mitologia orpheică — ale cărei izvoare erau curat thracice recunoştea unicitatea celor doi zei. Sub influenţa orphicilor atributele zeului infernal au putut trece cu încetul asupra lui Dionysos care s'a numit Za-greus, Nyctelios şi Isodaltes în calitatea lui de domn al morţii... Dela această idee a unui Hades Dionysos a purces Platon, atunci când a formulat, în dialogul Cratylos, facultatea acestuia de a intui frumosul: „Hades este un zeu cărui e dat a cunoaşte tot ce e frumos". Majestuoasă perspectivă a morţii! Moartea ca un prag al jubilaţiei, moartea mireasă a lumii din balada populară, exprimă aceeaş confuzie a sufletului în Dionysos, pe - care pe un plan estetic —- o exprimase Platon. Acelaş spaţiu de care vorbiam închide virtualitaţile lui Dionysos — unduire si muzică. Dar Luceafărul, mai mult decât alţi eroi eminescieni, rezistă fascinaţiei morţii. Cerurile rămân statice, neviolate. Zeul pare liniştit. Drama Soarelui şi Lunii cunoaşte, în balada populară, o altă evoluţie. Acolo întâmplările se ţes mai departe. Şi iată-1 pe Părintele ceresc încercând să-şi purifice fiul de acest dor de moarte. Ceremonia purificării e descrisă în diversele variante ale baladei. Ea constă în trecerea succesivă a Soarelui prin iad şi prin rai. Versul popular o evocă împrumutând lumii de dincolo de moarte, toate atributele visului său naiv. Aedul popular a pierdut de sigur înţelesul acestei treceri, rămase în baladă ca simplu element decorativ. Dar prezenţa ei nu e deloc întâmplătoare. Iniţiaţii cultului dela Eleusis, adepţii doctrinei sufletului nemuritor, se purificau printr’o . . 459 © BCU Cluj plimbare rituală în Hadesul simbolic — Tartarul şi câmpii elyseeni. Ei căpătau o cunoa-noaştere timpurie a căilor morţii şi garanţia, în formele savant ferecate, a nemuririi lor. Dar aceste ceremonii eleusine au fost întemeiate de un thrac legendar, de poetul Eumolpiu. Ca şi Olympiu, ca şi Orpheu, ca şi stolul inspirat al Muzelor, Eumolpiu pogora din munţii Thraciei. Tradiţia greacă, cea dintâi, recunoaşte această origine, marilor aezi, ctitorilor nobilei culturi. Pe o cupă attică, semnată de Hieron, Eumolpiu este figurat în compania lebedei. Atribut al lui Apollon Hyperboreus, lebăda consacra nu numai originea mistică, ideală, a poetului, ci era şi o emblemă a patriei lui. ’ Tradiţia îi atribue ca părinţi elementele chiar ale Thraciei — ale pământului românesc, aşa cum îl vedeau anticii Poseidon şi Chione, marea şi zăpada. Legenda încărcată de amintiri thracice a Soarelui şi Lunei, restitue azi ceva din cerul dela Eleusis. Ceeace se întâmplă mai apoi se ştie. Elementele conjurate împiedică nunta şi mâna Domnului preface mireasa într’o mreana de mare cu solzii de zare, mreana pe care Soarele o va căuta, apunând printre ape. Atunci părintele ceresc va procede la o altă metamorfoză şi mreana va fi — sub blestemul de a nu-şi întâlni iubitul niciodată luna. E o concepţie comună străvechilor mituri, pe care Luceafărul a părăsit-o însă! Armonia lumii frântă printr’un dor sau printr’un gest nu se poate restaura prin renunţare. Cursul lumii nu se mai întoarce. Ci o altă configuraţie a lumii se va ivi în a cărei armonie dorul sau gestul acela funest vor fi implicite. O dramă între zei comportă o soluţie cosmică. Caracterul cosmogonic al baladei confirmă pe acel religios. Ideea acestei neîntrerupte căutări, acestui dor infinit care poartă pe aceleaşi cărări, cele două corpuri — luminoase prin marea lor suferinţă - exprimă concepţia thracică: Existenţa este o durere. Suprema durere - existenţă atât de concentrată şi atât de vie — face lumină 1 ■ * Aceiaş credinţă se desvoltă din balada lui Manole. în substanţa ei zace, însă un mit al pământului... Legenda meşterului dela Argeş, poartă şi ea ceva din marea fascinaţie a morţii. Ideea purificării prin moarte, ideea sufletului etern, credinţa în frumuseţea Jertfei, în necesitatea mistică a Jertfei, pentru plinirea destinelor lumii, îşi au aici o exemplificare fără seamăn. Dacă pe treptele gândului ne-am sui până la principiile absolute, la Ideile pe cari le pune în lumină balada lui Manole, am atinge o regiune de înalt idealism. Am sui până la acel sediu al sufletelor unde iubirea, Jertfa şi moartea se împletesc într’o singură idee. Credinţa care, transmisă Greciei, a putut fecunda mintea luminoasă a lui Platon, şi dărui prin el lumii, visul eternităţii şi al perfecţiunii sufletului — credinţa thracică — se străvade în balada lui Manole. Ea e străbătută, mult mai mult decât balada Lunei, de sentimentul unei ursite fără milă. 460 © BCU Cluj E linia destinului din tragedia greacă. Să ne amintim că tragedia este, şi ea, produs al geniului dionysian... Aici ca şi acolo un om a rupt prin marea-i ştiinţă, prin marea-i temeritate sau prin marele-i orgoliu, armoniile lumii. Un exces a violat raporturile constante, proporţiile dintre oameni şi zei. Ca Oedip de altă dată a cărui ştiinţă în profunzimea ei era o uzurpare a ştiinţei divine, meşterul Manole este un uzurpător. Oedip deslegase enigma sfinxului. Manole înfruntă şi el puterile magice, se opune adică ordinei oculte a lumii, construind pe locul pe care păstorii îl arătau a fi un loc fatidic. Dintr’o înfruntare a puterilor sortii, dintr’un exces de ştiinţă şi de orgoliu, Meşterul Manole, .ca şi Oedip Regele, va suferi deslănţuirea asupră-i a fatalităţii. Orice ar face, el e închinat asprei necesităţi, şi purtat din desastre în desastre, până la fântâna lină, purificatoare a Morţii. Dar cum trecerea spre moarte a lui Oedip trage după sine moartea fiicei sale Anti-gona, desastrele fiilor săi, şi ruina casei thebane, tot aşa meşterul Manole trage, pentru plinirea destinului său, moartea soţiei sale şi a celor nouă meşteri mari. Ca şi în tragedia greacă, păcatul eroului este răscumpărat de atâta durere şi de atâta jertfă, încât pare că legenda nu mai e decât un act ritual de purificare a lumii. Lumea întreagă ascultătorii prin secole ai baladei, cântăreţii ei, drama cu spectatorii şi actorii ei, sunt purificaţi de această imensă cuminecare întru jertfă, de această adâncire în zonele iubirii şi ale morţii. E o boare balsamică, un fluviu lustral. Puterilor sorţii odată deslănţuite, nimic nu le mai poate fi opus. Se ştie cum zidul pe care meşterii încearcă să-l ridice, se dărâmă în fiecare noapte, cum visul insuflă lui Manole ideea jertfei necesare, şi cum Manole însuşi va împlini jertfa. Se aşează aici episodul dramatic al rugii lui Manole. El imploră urgiile cerului spre a împiedica pe cea sortită jertfei să apară. Ruga-i este ascultată, dar în van, căci femeea nu mai poate fi întoarsă. Iată concepţia străveche a destinului - putere care înfruntă chiar pe zei. «Aşa e puterea destinului, spun corurile Antlgonei, — cumplită 1 Nici înaltele ziduri, nici tăria vânturilor, nici alergarea corăbiei cu sprintene aripi, nu-i pot împiedica des-lănţuirea». Această muzică din Antigona nu vine aci din întâmplare. între legenda Antigonei şî istoria jertfei de care vorbim sunt nu ştiu ce analogii. Zidită de vie între stânci, Antigona figura şi ea dăinuirea iubirii, trecerea senină a iubirii în moarte, eternitatea ei corporală, vie, întreagă. Antigona ducea la cei morţi statuia ei îndrăgostită, iubirea încleştată de viaţă, iubirea care triumfă... Cum cariatidele poartă pe creştetul lor, fruntea de marmoră a Erechteionului, cum un templu s’a constituit pe trupul lor de palide coloane, aşa mănăstirea de Argeş se ridică pe o coloană vie. Tăiate în limpede marmoră de Pentelic, fecioarele captive din Carias, Cariatidele, duc în solemna lor procesiune altarele şi tabernacolele zeului. Un surâs a înflorit pe chipul lor quasi divin. înalte, luminoase, pururi, ele par a vibra în amiezile attice. Văzută ca o coloană vie, o cariatidă tristă în zidul Mănăstirii de Argeş, soţia lui Manole simbolizează nu graţia şi puritatea virginală susţinând un templu, ci iubirea însăşi ca o temelie, ca o piatră de altar. Mănăstirea de Argeş e susţinută de o tânără soţie, de o femee in care dragostea a rodit. 461 © BCU Cluj Să vedem aici concepţia creştină a femeii, imaginea Măriei, purtătoare a copilului divin. Construcţia întreagă se va inspira dela această formă, va restitui această formă, melancolică, pasionată şi gravă — imaginea femeii iubite. Gemetul care vine ca de departe din zidurile Mănăstirii, tânguirea continuă a celei jertfite, respiră încă suflul tragic s Manole, Manole, Meştere Manole, Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge... Sunt în aceste simple cuvinte, în revenirea lor obsedantă, nu semnele desperării, ci strigătul singur al materiei. Numai trupul îşi plânge durerea, sufletul femeii pare cuprins in fumul vertiginos al jertfei. îngropată de vie ea îşi va perpetua iubirea într’o construcţie divină. Sufletul ei va învia în turlele, în marile arcade, în lujerul sfânt al coloanelor. Credinţa thracică a nemuririi este legată şi de ritul acesta al îngropării de viu. Zalmoxis, zeul thracic, e îngropat de viu într’o peşteră de munte — în muntele Ko-gaionon, spune Strabon - şi odată la trei ani, zeul răsare din moarte. Această epiphanie a zeului thracic, inerentă cultului său, a trecut şi în Grecia. Trieteriile — cari aveau loc la intervale de doui ani celebrau pe Dionysos întors la lumină. Dispariţia periodică a zeului în regatul său de sub pământ putea fi un simbol al viţei de vie ascunse spre a se ivi, a spori, a înflori. Dar ea figura în acelaş timp, pe un plan superior, întoarcerea sufletului la matricele vieţii, la straturile germinale ale lumii. Era o invitaţie la moarte spre a învia. în sărbătoarea dela Lerna, suirea lui Dionysos — acea ăvoftcc, — din regatul sufletelor, din izvorul fără fund al Alcyoniei, era viu evocată. Strâns legat de ideia nemuririi, ritualul thracic al îngropării de viu cunoscu în Grecia o favoare nouă. Marile Eleusinii celebrau misterul cosmic al germinaţiilor, deşteptarea divinităţilor chtoniene. Demeter şi Core-Persephone desgropate ca şi Dionysos răsăriau în marea lumină a lumii. Divinitatea lor devenea solară, limpede, fericită. Ritul acesta al îngropării de viu spre a păstra şi a spori virtualităţile divine, puterea divină a lui Dionysos, se străvede în drama Antigonei, şi răsare mai luminos în legenda Meşterului Manole. Mănăstirea de Argeş e concepută ca o magnifică înflorire a sufletului soţiei lui Manole, ca o desvoltare arhitectuală a proporţiilor sale, ca o resolvare în piatră a graţiei şi euritmiei corpului său. Ea închide şi o idee greacă : Arhitectura, expresie în piatră a măsurii umane, figură abstractă a omului... Balada s’ar fi putut sfârşi aşa, dacă după zidirea Mănăstirii, trufia meşterului nu l-ar împinge la ruină. El se laudă a fi capabil de alte lucrări „mult mai luminoase şi mult mai frumoase". De aceea îşi atrage mânia voevodului, gelos de frumuseţea Mănăstirii. Legenda se confundă aici cu tradiţia despre Daidalos şi Icar, anticii constructori ai Labirintului. Ca şi ei, Manole şi cei nouă meşteri sunt părăsiţi pe zid. Ca şi ei, îşi construesc aripi de şindrilă, cu cari se aruncă, zădărnici, în gol. 462 © BCU Cluj Manole încearcă cel din urmă sborul, când aude ca o tristeţe de clopot, ca .tânguire a propriei sale conştiinţe, melopeea coloanelor, a zidurilor : Manole, Manole, . . . . Meştere Manole, . j Zidul rău mă strânge... Meşterul nu realizase ceva: Seninătatea operei sale, desăvârşirea prin moarte a Mănăstirii, puritatea ei, absolutul. Nu o pasiune să se înalţe cu arcadele şi turlele ei în slavă, ci pasiunea însăşi, abstractă, absolută, pasiunea devenită idee. El se aruncă, sau se pră-vale, de pe zid, şi pe locul unde a fost căzut, o fântână răsare t O fântână lină ' . Cu apă puţină, ; Cu apă sărată De lacrimi udată. Lumea turburată o clipă se constitue într’o nouă armonie. Spaţiile cântă. Destinele s’au împlinit. * „Fântâna lină“ aduce în atmosfera încărcată de efluviile dramei, moartea, liniştirea, armonia. Vaga ei frumuseţe îmi apare împletită în ideea absolutei unduiri — a lui Dionysos, lumea în perpetuă curgere. Ci, de ideea unor ape multe s’a legat totdeauna — la noi — figura purificatoare a morţii. Să nu fie oare permanenţa aceleiaş credinţe — a morţii ca o nuntă cu spatiile, ca o trecere în „eternele ape“, în substanţa dionysică a lumii? Eminescu evocase şi el simpatia dintre unduire şi moarte, dintre ape şi mormânt Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Lucească cer senin Eternelor ape Care din văi adânci . Se ’nalţă la maluri; Cu braţe de valuri . S’or atârna de stânci. 463 © BCU Cluj IN MUNŢI DE AUREL MARIN înaltele ore şi ierni, Aplauze albe de nea! Pe suflete calme, aşterni Tu, vreme,—liniştea. Tu, munte cu anii colan, Salbe de nori şi palori; Tu, limpede cer transilvan, Cu mărgăritare ninsori. Aceste preaclare, uimite De nepricepuţi muritori, Imagini nemaiîntâlnite Mor în anotimp şi erori. Ozonul uitat în priviri Aduce proaspete zări, Mestecenii urcă subţiri Din linişti şi din cărări. 464 © BCU Cluj PRIVEGHIUL D E PAVEL DAN Ieri a fost la coasă în fânaţe, aznoapte la moară şî într’amiazi, când s’a întors, a trebuit, de gura muierii, să meargă cu vitele la ciurdă, în al treilea sat, nemâncat şi nedormit de două zile. Acum la întoarcere, simţind cum i se taie picioarele, intră la ,,Ungurul din colţ“ să-şi prindă inima cu un cui de vinars şi de o avea, să mănânce o jamblă. Jamblă n’avea Ungurul; nici pâine coaptă, dar vinars i-a dat pe datorie. Unguri, Romîni, tot oameni sunt; la nevoie cată să se ajute. Toader luă porţia de vinars de pe tijghea şi se aşeză la colţul unei mese de lângă uşă. închină în sănătatea Ungurului: — Să trăieşti, bade Ioşcal — Dumnezo de la tine sănătate. Ungurul bătrân, avea în spate o cocoaşe de credeai că e gata de mers la cătănie. Aşezându-se cu greu pe un scaun, îşi rezimă cocoaşa de etajera cu sticle din spate şi ridică ochii verzi spre Toader. — Botrinit şi tu, zise el. După un răstimp urmă clipind des din gene: — Io cunoscut pe socru-to. Fost vecini. Re muiere vut la el. Atia necăjit că vomul musai închide in casă şi dat foc. Luvat funie şi mers la pădure se spinzure. Fost Duminecă, oamenii acase, stins focul şi bătut muiere. Mai nu morit. Nu dat la borbat muncare şi svădit cu el şi noapte. Cârciumarul sufla greu, posăind ca un foi. Cum sta cu cocoaşa rezimată, nevă-zându-i-se picioarele, jumătatea de jos a trupului fiindu-i acoperită de tijghea, părea un animal diform, aşezat pe masă. Doar capul mic, lipit de trup fără ajutorul gâtului, ochii şterşi şi nasul străbătut de vinişoare vineţii aduceau a om. — Ăia au fost altfel de oameni, răspunse Toader pe gânduri. — Tet oameni fost şi ei, da muiere ela fost reu cum io nu vezut. Trebuit moare dinaintea ei. Toader se ridică şi puse sticla pe tijghea. — Mulţam de vinars şi să rămâi cu bine. Când mai trec pe aici ţi—oî aduce banii. — Meri sănătos. 465 © BCU Cluj Drumul dela Telcp spre Trichiul, după ce străbate râtul verde din valea Juzii, lăsând în dreapta o poiană de duzi, merge câtăva vreme îngust, apoi se lărgeşte din ce în ce şi când ajunge la poalele Dealului Crucii, e larg cât albia Dunării. De aici drumul urcă dealul drept, întovărăşit dinspre apus de un şir de salcâmi mărunţi. Odihneşte îndelung la crucea de pe culme şi se coboară grăbit spre sat. Toader o luă pe cărarea de alături. Urca cu paşi mari, cu trupul încovoiat, ca omul de câmpie, obişnuit cu urcuşul dealurilor. Pe la jumătatea drumului îşi încetini mersul. Puterile încordate pentru o clipă de rachiu se destinseră iarăşi sub dogoarea soarelui de după amiazi. II durea capul şi tot trupul parcă i se desfăcea în bucăţi. Se gândi că şi-a uitat afară, în curte, carul cu sacii de făină. Gândul îi trecu pe dinaintea minţii ca un străin, neluat în seamă. Parcă ar fi fost vorba de altcineva, nu de casa lui. Nu simţea nici o tragere de inimă pentru casă, nici o dorinţă de a-şi isprăvi lucrul. II va isprăvi azi ori mâine, tot una îi era. — Dă-1 în foc să-l mănânce, se pomeni vorbind singur. In jurul lui, câmpul verde, bogat, mirosea a grâu ce se coace şi a fân. Din deal în deal se zărea câte un om prins în seninul nesfârşit al zilei de vară ca într’o apă imensă, incoloră. — Se coc holdele, se gândi Toader. Unde drumul, înainte de a intra în sat, se înalţă puţin, uitându-se pe unde s’o iee, omul se opri. Stete o clipă nehotărît, cu haina pe mână cu funia după gât. N’ai fi putut spune că e înalt. In părul mare, netuns de mult, căzuse bruma. Avea gâtul gros, negru de arşiţă şi de sudoarea muncii. Prin cămaşa descheată, sub pielea tuciurie, i se vedeau coardele puternice ale muşchilor. Purta cămaşă groasă de cânepă, cioareci vechi, sparţi în genunchi, opinci rupte de umblet şi de secetă. Ochii blânzi şi întregu-i chip era acela al unui supus şi obosit rob al pământului. Simţind cum i se taie picioarele, întinse haina la umbra unei tufe, alături de cărare, şi se aşeză pe ea. Oboseala, liniştea adâncă a împrejurimii, ori poate freamătul alunului, îi lăsară peste ochii obosiţi perdeaua grea a pleoapelor. ....La picioarele lui în umbra salcâmilor înalţi, dormea satul, stropit cu lumina pră-furie a soarelui ce sta să cadă după deal. Fuioare mari de fum alburiu de balegă se împleteau deasupra satului într’o funie uriaşă, care se scurgea încet spre râtul din vale.... Toader se deşteptă târziu, cu gura plină de apă, cu o durere cumplită în partea dreaptă a capului. Din pricina pământului tare îl dureau toate oasele. îngrijorat că dormise prea mult, porni grăbit spre sat. Acasă, în târnaţ, torcea Todorica, nevasta lui. Era o femee de o vrâstă, voinică, cu nasul turtit şi dinţii laţi, puternici. Alături cosea Susana, fata lor; leit mama ei cu douăzeci de ani mai tânără. Dealtcum era femee măritată, fugită dela bărbat. — Ax venit? îl întrebă Todorica batjocoritoare. Te-o fi apucat foamea? — Da, sunt flămând. Ce ai făcut azi de mâncare? Toader puse pe târnaţ haina şi funia. — Tot scoverzi şi plăcinte, să te umpli, că ai lucrat mult azi. — Nu ţi-o dat de mâncare pe unde ai umblat? se amestecă Susana. 466 © BCU Cluj — De ţi-ar fi dat ţie, dragul tatii, cum ml-au dat mie, nu ţi—ar merge bine. In casă mirosea a pui fript. Toader intră şi descoperi o cratiţă. — Iar umbli la oale, îi strigă fata. Nu te întinde că nu-i pentru dumniata. Ac o Io-j mâncarea ălora care o lucrat azi, o tors şi cusut. D-tale îţi trebue o jumătate de zi de vară să vii dela ciurdă până acasă. Zmucindu-i cratiţa, Susana vărsă mâncarea în lutul din faţa căsii. — Iţi trebue mâncare ? Stai să-ţi dau eu, strigă Todorica, lovindu-1 cu furca de tors în cap. Toader prinse furca şi, om molcom din fire, o dete deoparte zicându-î: — Du-te în mâna dracului, prăpădită ce eşti. Altfel ar fi trebuit să se bată cu amândouă şi s’ar mai fi sculat iar tot satul pe casa lor. Le lăsă în plata Domnului şi ieşi afară. Venia ciurda. Vaca mugea la poartă; Toader îi deschise şi o îndreptă spre halău. £ * aţe Curtea asta mare, străjuită din toate părţile de salcâmi înalţi, o cumpăraseră împreună cu casa veche de bârne dela baronul Jozsica, dela bătrânul, care umbla în trăsură neagră cu patru cai albi, nu dela ăsta, tinărul, care umblă cu tiriboanţa cu doauă roate şi vinde lapte şi crastaveţi. Casa au dărâmat-o mai an, când s’a întors Toader din America. Atunci au clădit-o şi pe cea nouă. Au stricat şî şopronul de lângă poartă, că ameninţa să se prăbuşească pe vite. Dacă le-a dat Dumnezeu bani, s’au pus în rând. Numai fântâna nu le-a mai ajuns vremea s’o facă, până s’a dărâmat de tot. încă de astă iarnă nu se mai puteau apropia de ea; pământul din jur se surpa văzând cu ochii şi din coşul vechiu mai rămăsese, într’un colţ, o scândură putredă, ca un dinte cariat într’o gură pustiită de bătrân. Necăjitu-s’au destul cărând apă dela vecini şi adăpând din păraie. In săptămânile trecute, după ce au gătat de sapă, Toader, cu trei ţigani — să fie apa bună —a scos-o toată până la o picătură, a săpat fântâna mai largă, mai adâncă. Acum era afundă de cinci stânjeni. Au clădit apoi piatra la loc, până în faţa pământului; dar coş nu i-au putut pune, că meşterii erau ocupaţi cu lucrul la casa Borşului. Spuneau că vin azi,... ba mâine,... în săptămâna viitoare de bună seamă.... Destul că oamenii steteau de trei săptămâni cu scândurile de coş întinse peste gura fântânii, cu gheaţa în spate că ori când le poate cădea în ea o vită ori un porc. * * Toader dete la o parte scândurile şi scoase câteva căuşuri de apă. Apoi rămase cu mâna atârnată de cumpănă, cu spatele spre casă. Amărăciunea ceea care îl încercase toată ziua i se coborî iar în suflet. Ii destrăma puterile, topindu-i-le într’un dor de a nu mai fi, de a intra în pământ, de a se contopi cu ţărâna de sub picioarele lui. Trudise o viaţă întreagă, să aibă la bătrâneţă, o lingură de zeamă şi un colţ de perină pe care să-şi odihnească fruntea. Şi atâta n’avea. — De ce să mai trudească ? pentru cine ? întrebarea îl strivea şi nu găsea puteri să mai aplece cumpăna. 467 © BCU Cluj Mai iute, îngheţătură, că mai ai şi altceva de lucru azi, îi strigă Todorica din mijlocul curţii. — Bine, bine, mormăi Toader surprins. Vorbele lui n’aveau nici o legătură cu ale Todorichii. Le spusese fără să-şi dee seama. Se gândea la ceva — însemnat trebue să fi fost - stând cu căuşul în mână, cu ochii pironiţi în pământ, ca omul pe care îl paşte un gând amarnic. Deaceea, înainte de a înţelege ce spune muierea, când îi auzi glasul, tresări; - Bine,... bine.... Apoi nu mai răspunse nimic, oricât îl ocăriră femeile. Stând astfel cu privirea pierdută, i se păru că, din fundul fântânii, îl fulgeră o privire străină. Când să se uite bine, îşi văzu chipul, lovindu-se de pietrele fântânii. Mugetul prelung al vacii trecu pe lângă el şi zburând peste sat, se înfipse în dealul ţintirimului. Strigăte, guiţături, scârţăit de care şi tot prisosul vieţii satului se ridica în văzduh, contopindu-se într’un ciudat cântec de seară. Toader n’auzea şi nu înţelegea nimic. I se părea că e linişte adâncă. Că salcâmii, casele şi satul întreg e împietrit de vrerea lui Dumnezeu. In mijlocul acestei lumi moarte sta el, atârnând de cumpăna fântânii, cufundat în suriul amurgului. Alături îi apăru tejgheaua scrijelată, în dosul ei capul mic cu ochii verzi ai ungurului din Telep. Ameninţându-1 cu degetul îi aminti; „Muiere ela fost aşa de reu, că trebuit moare dinaintea ei". Vedenia se şterse. Toader făcu un pas greşit — ori cine poate şti —■ şi îi alunecă piatra de sub picior. Ochii aceia străini din fundul fântânii se arătară aproape. Fântâna se prefăcu într’o gură flămândă, cumplită; căscându-se largă îl înghiţi. Todorica încremeni; câteva clipe rămase cu ochii sgâiţi la căuşul cumpenei, care se bălăbănea în aer. Apoi deodată, ca apucată, alergă la fântână, sări pe capătul nescobit al halăului şi începu să strige peste sat cât o ţineau baerile. — Tulai, oameni buni, săriţii Tulai, oameni buni, haidaţi, că mi-a căzut porcul în fântână. Un vecin, descărcând un car de fân, sări pălantul dintre cele două curţi, rupând cu grabă o scândură. înainte de orice, croi Todorichii una cu furca. II. II. Apa adâncă şi agitată se uita la oamenii de afară cu ochi duşmănoşi de hoaţă bătrână. Parcă le zicea; „Ce căutaţi la mine? N’am furat nimic". Oamenii aduseră scara lungă cu care se suiau pe vârful girejilor înalte de fân. Un fin de al lui Toader se scoborî în fântână, îl trase la suprafaţă cu un cârlig lung şi după-ce îl încinse cu funia pe subsuori, asvârlî capătul celor de afară, zicând; — Trageţi 1 — Amul — Toţi odată 1 7 — încă un pic 1 — Prinde-1 de picioare. — Puneţi-1 jos. — Aşal In cădere, To ader îşi crepase capul, lovindu-se de un colţ de piatră. 468 © BCU Cluj Todorica cu ochii înroşiţi, cu năframa desfăcută, se văita prin curte 5 — Tulai, Toadere, ce mi-ai făcut, mâncu-ţi mămăliga. Toată lumea o zis că te-am bătut, dar de te-ai mai scula odată, ţi-aş stinge soarele. Nu te rabde Dumnezeu, că mi-ai făcut casa de minune. — Muiere, ţine-ţi gura, se răsti un ţăran bătrân. — Bade Niculae, dă-mi pace şi lasă-mă cu necazul meu. Fostu m’ar fi trăsnit când m’o făcut mama. Du-te în treabă-ţi şi lasă-mă, lasă-mă, să nu te spurc de să se mire târgurile de d-ta. Lasă-mă, că nu ţi—ai ales ciasul. Duseră mortul în „casa dinainte". Aşa i se zice, pe Câmpie, odăii din frunte, cu paturi înalte, împodobite cu pături înflorite, cu tot felul de lucruri unele mai frumoase de cât altele 5 cu pereţii plini de icoane şi de farfurii colorate, după care atârnă ştergare mândre, împăturate mărunt şi cununi de grâu. Susana, din tindă se repezi la ei: — Nu-1 puneţi acolo, că murdăreşte şi lasă miros. Nimeni n’o auzi. Aşezară mortul în fruntea odăii pe pământul gol. Unul zmulse perina cea mai frumoasă de pe pat şi o puse sub capul mortului, zicând cu mânie şi amărăciune! — Cel puţin amu să ai pe ce-ţi odihni capul, sărmane Toadere. — Nu te amesteca, nu e treaba d-tale. Eu m’am trudit de le-am cusut. Dumniata porunceşte la acelea pe care ţi le-a făcut şchioapa lui Pripon. Susana trase perina de sub capul tatălui, trântind-o pe pat. Capul mortului se izbi de pământul tare; apa din gură lopăi, stropind-o. Ploapele până acum întredeschise, în urma loviturii, se deschiseră. Apoi, încet, se lăsară iar în jos. — Vai de mine, a deschis ochii şi s’a uitat. Să mă bată Dumnezeu dacă nu s’a uitat. — Nu te teme, lele Sâie. E mort ca toţi morţii. — S’a uitat. — Vezi bine că s’a uitat- Să-şi vadă fata. — Aşa fată bună nu mai găseşte el pe lumea ailaltă. — Ţine-ţi gura, mă. Dela trupul ud, îşi făcuse drum spre uşă, o dâră de apă amestecată cu sânge. Todorica, afară, leşinase. In jurul ei se îngrămădiră câteva femei, îngrijind-o. — Aruncaţi-o în fântână, zise cineva. Leşinată îl fulgeră cu privirea prin crăpătura genelor. O femee de lângă ea îşi muşcă buzele să nu râdă. IV Vestea sări din mijlocul curţii pe poartă şi bătu din aripi, ţipând ascuţit: — S’a înnecat Toader. — S’a înnecat Toader, răspunse cineva din Dealul Crucii. .. S’a aruncat în fântână dinaintea muierii. — S’a aruncat în fântână dinaintea muierii, răspunse celălalt. Strigătul umplu satul, frânturi din el se desprindeau ca limbile de foc dintr’o bobo-taie uriaşă şi zburau peste hotare înspre satele vecine. V Curtea gemea de lume. Tinerii, cari nu mai încăpeau în ogradă, săriră gardul în grădiniţa din faţa casei; călcând florile şi straturile, umplură târnaţul, unde se îmbrânceau unii pe alţii, neîncăpând cu toţi deodată la fereşti. 469 © BCU Cluj O femee, rudenie de-a Todorichii, îşi făcu cu gi*eu loc până în apropiere de lampa din casa dinainte. Când nu mai putu răzbi, cineva îi strigă: — Tu, Mărie, nu te mai osteni, dă încoace chibriturile, că o aprind eu. — Trebuie să şterg sticla. — Ii face-o mai târziu, acum, dacă intri aici, nu mai poţi ieşi. Femeea dete unuia chibriturile. Bărbaţii şi le trecură din mână în mână până ajunseră lângă masă. La intrare oamenii forfoteau ca furnicile când li se strică muşuroiul. Toţi voiau să vadă mortul. Mulţi veniau deadreptul dela câmp, cu furcile şi sapele pe umeri. Femeile cu şorţurile ridicate spre a-şi şterge ochii, povesteau în toate părţile istoria fântânii şi arătau locul de unde se desprinsese piatra. Erau grăbite. îşi lăsaseră mămăliga pe foc şi aveau lucrători, dar nici una nu se îndura să plece acasă. Fiecare avea de spus când l-a văzut pe Toader mai în urmă, ce a zis şi cum arăta. — Amu, că e mort, Dumnezeu să-l odihnească. El a scăpat de suferinţă. Todorica biata, pentru ea e mai greu, o căina o rudenie, ştergându-şi nasul cu colţul şorţului. N’a avut nici un noroc de bărbat. N’au fost ei uşă de biserică niciunul, dar cine nu mai are vorbă la casă. Că şi Toader, săracul, şi-a avut pe ale lui. N’o umblat totdeauna pe cărarea dreaptă. — Dar Todorica? Vai de ea. De când s’a ivit nenorocirea stă ca ţeapănă, nu mai scoate o vorbă. I-a fost bărbat, oricum. —• Rău i-a părea dară, cum să nu-i pară rău, zise o femee grasă cu picioarele cât mierţele. O verişoară de a lui Toader, nu se putu răbdat — I-a părea după plug şi după car, că n’a mai avea cine i le purta. — Lasă că n’a mai fost cine ştie ce floare rară să nu mai poată de hărniceag. — Rară, nerară, om ca el nu mai află ele în curând. — Muierile astea, se amestecă în vorbă un bătrân, ar trebui legate cu funia şi aruncate peste o creangă. Chiar de nu l-or fi împins ele cu mâna lor în fântână, dar de străine, nu’s străine de treaba asta. Ehe, să le fiu eu jandarm, aş uda o funie şi de le-aş croi numai două, ştiu că le-as aduce la brazdă. — Lasă, nu le mai croi. . # * * — Vine popa. Poporul dela poartă până în fruntea casei se despărţi în două, lăsân d prin mijloc o cărare ca în biserică la ieşitul cu cădelniţa. Preotul intră în tindă, unde erau femeile. — Unde-i? — Dincolo. Intrând în casa dinainte, zise: — Dumnezeu să-l ierte. — Dumnezeu să-l ierte, răspunse poporul în cor. Preotul era un omuleţ bătrân, cu barbă mare, albă, îşi ţinea capul într’o parte. îmbătrânise aici în sat. La îngropăciuni şi masluri nu trăgea bani mulţi, deaceia, dela sat, cinstea îi era partea. — Să zicem un sfânt „tatăl nostru'1 pentru odihna sufletului lui. Oamenii îşi împreunară mâinile şi începură cu toţii, unii mai tare, alţii mai încet. In mijlocul lor preotul mic, cu capul într’o parte şi barba în ceilaltă, părea un pitic în mijlocul unei cete de uriaşi, care se roagă. — Dumnezeu să-i ierte păcatele, isprăvi preotul, făcând o cruce mare. 470 © BCU Cluj — Dumnezeu să-l ierte, răsună vuietul mulţimii până departe, spre poartă. Preotul se trase departe, i se făcu loc după masă. — Cum e viaţa omului, zise el. Eri Toader era un om, trăia şi se bucura de lumina soarelui. Acum doarme şi va dormi mereu până la vremea de apoi. — Da, va dormi. De ce nu-1 puneţi în pat ? Păcat să stee pe pământ, ca animalul. Trupul omului e lucrul mânilor lui Dumnezeu. AşterneţM patul ca la oamenii de omenie. Două femei, trecură in casa dinainte. Desfăcând patul întrebară: — Cum să-i aşternem patul, Susană? Todorică? In sat era obiceiul ca mortului să i se aştearnă patul atât de împodobit după cum îl iubeau cei rămaşi în viaţă. — Cum a fost. De minune a fost, de minune să-i aşterneţi patul. — Nu fii aşa sfătoasă, Susană. — Taci, bestie, răcni fratele mortului, că vin şi te omor. Deasupra capetelor se înălţă un pumn voinic, ameninţător. Tăcerea care urmă fu spintecată de un hohot sfâşiitor de plâns. — Sângele apă nu se face. — Tot fratele-i frate. — E urât lucru înaintea oamenilor şi—i păcat înaintea lui Dumnezeu să huleşti pe un om viu, dar încă pe unul mort, zise popa. Păcatul e cu atât mai de neiertat cu cât cel pe care îl huleşti nu e un străin, ci e părintele tău, cel care ţi-a dat vieaţă, te-a crescut până ai ajuns să pricepi lumea. Tu, Susană, nu se cade să uiţi de tine până în-tr’atâta. — Ne-a făcut casa de râs. A adunat satul pe noi. — V’aţi făcut-o voi. Dinaintea voastră s’a aruncat în fântână. — Ba dinaintea dracului, răspunse Todorică, încet. — S’a aruncat, că aşa a vrut Dumnezeu. Asta i-a fost moartea, vorbi împăciuitor, o femee, străină. — S’a aruncat, că n’a avut minte, răspunse alta din neamul Todorichii. Dacă am sări în fântână de câte ori avem câte o vorbă la casă, n’ar mai rămâne nimeni în sat. — Voi, astea din neamul lui Culala, aşa sunteţi învăţate. Sai pe cal, ghi Piştea! Codru-i aproape 1 Femeile tăcură pe neaşteptate. Intrase dascălul. Gâfăia, căci venise în fugă şi era un om mare şi gra-'. — Mâncatu-l-aţi, prăpăditelor. Amu-ţi vedea voi pe dracu, zise el în loc de bună seara. Trecând între bărbaţi, stete puţin de vorbă cu oamenii, apoi plecă împreună cu popa. După plecarea lor, oamenii se simţiră mai în larg. Cei cari nu îndrăsniseră să şadă în faţa preotului şi a dascălului, îşi făceau acum loc, aşezându-se pe ce le venia la îndemână. Odată cu înaintarea nopţii, mulţi plecară pe la casele lor. Rămaseră în priveghiu feciorii holtei, bărbaţii de seama mortului, dar mai ales rudeniile de toată seama. In pridvor se aciuară câţiva cerşetori, vagabonzi, răsăriţi aici ca din pământ. Aceştia ori unde s’ar afla, nimeresc casa mortului, cum nimeresc corbii cadavrul. Steteau afară în pridvor, proptiţi în cârje lungi, aşteptând să înceapă omenia din priveghiu. In cele două odăi, sătenii vorbeau despre holdele cari se coc pripite şi fără grăunţe, despre secetă, iarba de coasă.. . . 471 © BCU Cluj Nimeni nu se mai gândea la mort. Rudeniile Todoriehii se îngrijeau de cele trebuincioase. Trimiseră grâu la moară; unul plecă la Turda cu noaptea în cap, „să fie acolo când s’or deschide bolţile1'. Când oamenii din priveghiu simţiră că noaptea le trece pe aproape şi îi ia înainte începură să se mişte; unul strigă de după masă: — Tu Todorică, Susană, aduceţi ceva de mâncare; oameni-s flămânzişi se împrăştie. Todorica era în tindă, între muieri, întinsă pe pat. Intorcându-se către Lodovica lui Crânjală, un bărbătoiu de muiere îi zise: — Dă-le să mânce; pita-i pe poliţă. Pare că au adus şi vinars. Unde 1-aî pus, Vasilie ? . Omul, mic, sfrijit de par’că ar fi fost fiert ori degerat, sări dintre muieri, unde îi plăcea să stea, şi luând în braţe sticlele de sub laviţă, răspunse grăbit: — Aci-i. — Daţi-le să mânce. Este pită şi slănină. Lodovica se întinse la poliţă, unde erau rânduite patru pite mari de grâu şi două mălaie. Aduse din cămară o farfurie de brânză, o halcă de slănină şi punându-le împreună cu vinarsul pe masă, zise: — Luaţi şi închinaţi. N’avem numai un pahar, îţi bea cum îţi putea. | — Nu-i nimic. Dă-1 încoace. Destul e; o luăm pe rând. Cui nu î-a plăcea poate f să plece. Cu încetul se face oţetul. — Du-te tu. — Eu mă duc, dar cu sticlă cu tot, răspunse Podaciu, starostele $ un om scurt, bu-tucos, rău de gură şi nelipsit dela nunţi ca şi dela priveghiuri ori comândări. — Dumnezeu să-l ierte pe fratele Toader, închină el cu paharul ridicat în zarea lămpii. Să trăieşti, Todorică. Şi Dumnezeu să-ţi dea mângâiere. — Şi un bărbat, că ăl mort nu-i bun de nimic, îl ajută un altul cu ochii sclipind de bucurie la vederea băuturii. — Măi omule, de ce nu mă laşi să-mi isprăvesc gândul? Aşa am vrut să spun şi eu, numai mai târziu. Făcând din ochi cu înţeles, Podariu urmă: Ăsta trebue să fie tare flămând. — Mai ales setos. ■ - Să trăeşti şi tu, Susană. Să-ţi aducă Dumnezeu înapoi pe Sîmion al tău, că bun om mai e, încurce-i dracul cărările. — Ba aducă-i-1 la mama minunii, mie nu. Mai mânce-i şi altele pita, să vadă cât e de dulce. — Tu, eu ştiu că pe la noi muierile fac pita, nu bărbaţii. — Aşa o fi pe la voi. •— Ei, da ce să mai lungim vorba. Să trăim şi noi cu toţii, să ne mângăiem la moartea altora. Trăiţi şi voi muieri de acolo din tindă. — Să trăieşti. — Bea odată. — Se răceşte vinarsul. — Iar vă grăbiţi. Ei, ei. Ăştia n’au stare. Eu cu fratele Toader am fost prieteni de cruce, lungi el vorba, spre necazul celorlalţi. Cineva îl lovi pe la spate şi îi vărsă vinarsul. — Nu mai pot, cată să beau. îşi umplu paharul şi îl sorbi dintr’o înghiţitură. Apoi puse paharul pe masă zicând: 472 © BCU Cluj — La rând, feciori. Nu vă grăbiţi Din ziua de mâine Na trecut aici un ceas. întâi bătrânii. Bea, tete Nicolae. „Tetea Nicolae" un bătrân cu barba ca peria, cu musteţe mari căzute pe gură chi-nezeşte, luă paharul şi închină pentru odihna sufletului celui mort, pentru mângâierea celor vii. Puse paharul pe masă cu mâna tremurătoare şi se aşeză la locu-i de mai înainte, rezemându-se în bâtă. Nu scosese toată seara un singur cuvânt, dar zâmbea la orice vorbă, bună, rea, a celorlalţi şi, deaceea nimeni nu lua în seamă tăcerea lui. Li se părea că vorbeşte mult. Ion dela Capete, cum îl porecleau sătenii, un lungan negru şi cu nasul mare, trânti paharul pe masă, ca atunci când ai băut o apă prea rece: — Tare vinars. Prea tare. — Copiii să nu bee, stee acasă să se culce. — De unde l-aţi adus, dela Jîdovu, ori dela Iosif? — Dela Jîdovu, răspunse Vasilie din camera ceilaltă. — La Iosif e numai apă. — Ce apă? Liurcă. —• Românul e bun de plugărit, dar vinars bun numai la Jidov găseşti. — Te frige în grumaji. — Aşa-i bun. Să-l simţi cum trece. • — Ia mai daţi cu paharul şi lăsaţi vorba îi îndemnă Podariu, privind cu Jind cum se goleşte sticla. Acum se face ziuă şi trebue să ne apucăm de lucru. La a treia sticlă oamenii începură să se încălzească. Desbrăcară hainele groase de lână, rămânând în cămăşi şi izmene. Aşezară hainele şi pieptarele pe pat, la picioarele şi la căpătâiul mortului, încât acesta abia se mai vedea dintre pieptare, uioşe, haine şi căciuli. Capetele se îngreuiau, multe atârnau ca spicele coapte de grâu gata să se rupă. Cei de lângă masă îşi propteau capetele în mâni. Pe puntea dintre somn şi realitate, îngânau o doină. Cântecul era lung şi uniform, cu zvâcniri de pălălaie care se stinge. Nimeni nu asculta ; toţi îşi vorbeau vorbele, îşi dormeau somnul ; chiar cei care cântau păreau că nu ştiu nimic de cântec, că altcineva cântă prin gura lor. Uneori cântecul se stingea pe neaşteptate 5 în cele două odăi se auzea atunci numai vorba într’o doară a cuiva care speriat de propriul glas tăcea şi el. O linişte de o clipă inunda odăile, umplându-le până în tavan, apoi iar începea cântecul, iar gâlgâiau vorbele. Odată, când cântecul se rupse în două, se auzi un sforăit puternic. In vreme ce tinerii se Jucară „de-a prişcălitele" şi „de-a mersul la raiu", Podariu se abătu pe acasă. De cum se întoarse se aşeză la masă mai cu importanţă, ţinând o mână în buzunarul dinlăuntru al hainei. — Le-ai adus? întrebă unul dintre tineri. — Treaba mea, du-te de te Joacă cu ţangăiî. Când obosiţi de „mersul la raiu“ tinerii îşi şterseră frunţile, aşezându-se pe la locurile lor, Podariu scoase cărţile. — Bani 3 — Unde-s să-i vedem. — Uite—i, mă. Podariu desfăcu cinci lei dintr’o batistă roşie şi îi puse pe masă... * 473 © BCU Cluj — Pe ei mă, să-i luăm, sări Ion al lui Mămăligă. Oacheş, cu faţa plină de buburuze nu prea ştia multe. — Numai cine are bani joacă, îi tăie, Podariu, avântul. - Eu joc. — Să vedem. Scoate banii. Nu voiau să fie văzuţi unde îşi păstrează banii. Unul eşi afarăj alţii se îndosiră pe la colţuri. Din buzunare mari, unde pâinea se amesteca cu tutunul, din brâiele late de piele, din batistele murdare şi din pungile păstrate cu îngrijire sub cămăşi, scoteau câteva monete, pe care le aşezau cu îngrijire pe masă. Se aşezau apoi cu coatele pe masă, deasupra banilor. Păzindu-şi banii proprii, încercau să-i fure pe ai vecinului. Dacă nu reuşeau, făceau glume, unii pe socoteala altora, batjocorindu-se. Podariu, ţinând în mână" teancul de cărţi, luă una dedesubt şi fără să o privească, o dete primului jucător, zicându-i? — Am pus cinci lei în bancă. Pe cât joci ? Omul se uită lacom la banii, la cartea din mână şi neîndrăsnind să se avânte la o sumă atât de mare, răspunse? — Pe doi lei. Să vie. Podariu ii dete o carte, apoi încă una, până când omul zise? „destul". Atunci îşi luă şi lui două cărţi şi făcu suma numerelor, ' Am opsprezece, dacă ai mai mult, câştigi, zise Podariu. Am, răspunse celalt, dând cărţile pe faţă. Capetele, tunse, ţepoase, se aplecară asupră-le, socotind îndeltmg. Suma cărţilor trebuia să fie de cel puţin nouăsprezece şi nu mai puţin de douăzeci şi una. După multă chibzuială îi deteră omului doi lei. Gavrilă luă banii, scuipă în palmă şi îi frecă de ceafă. Să—i fie de noroc. — Ai noroc îi zise Podariu, necăjit — Ţi-e necaz, că am câştigat. Aici minte trebue, mă, nu noroc. Podariu făcu iar jocul şi acum câştigă el. Cărţile erau vechi, soioase 5 le moşteneau din tată în fiu. înaintea lor cine ştie câte rânduri de oameni şi în câte priveghiuri le mai folosiseră. Fiind păstrate la grindă, aşa cum apucaseră din bătrâni, culorile se şterseseră înne-grindu-se de murdăria de muşte şi de fumul de balegă. Erau groase şi moi, de parcă ar fi fost făcute din piele. Spre a putea deosebi numerele, oamenii erau nevoiţi să se ridice şi să se apropie de lampă. Capetele, nedeprinse cu adunările seci ale numerelor, se mişcau greu. Socoteau pe degete cu glas tare 5 unii întrebau pe vecini şi când ştiau ce sumă aveau, strângeau cărţile la piept ca pe o comoară. Uneori greşeau şi atunci se luau la ceartă, răstindu-se unii la alţii, gata să se omoare pentru un leu. Cuvinte tari, zmulse din gâtlejuri puternice şi aruncate în încăpere ca nişte bucăţi de fier, loveau aerul, făcând să ţiue fereştile şi blidele din cuie. Câte odată după un hohot larg de râs ori o sudalmă înfiorătoare, se lăsa o tăcere adâncă, urmată îndată de o gâlgâitură de vorbe, care se rostogoleau uruitor în încăperea mică. Deasupra tuturor, în aerul încărcat, de fum, aburi şi tot felul de mirosuri, lampa atârnată de o grindă afumată lupta greu cu întunerecul. La căpătâiul mortului pe un fund de oală, clipea o lumânare mică de ceară. Mortul înmormântat între hainele oamenilor, din pricina rănii dela frunte, era cu căciula în cap, încălţat cu opincile din care mai picura apă. Ochi i-se adânciră in orbite de parcă ar fi fost mort de cine ştie când. 474 © BCU Cluj Pielea de pe faţă i se lipise de oase, i se puteau număra dinţii. Părea că îndată după moarte, a venit foamea şi pe chipu-i blând şi-a întipărit înfăţişarea. Noaptea curgea mereu. Jucătorii se potoleau 5 femeile şi ceilalţi bărbaţi începeau să dormiteze. Pe Todorica, gândindu-se la zilele trecute, la ceeace pierde prin moartea bărbatului o apucă jalea. Luă un scăunel cu trei picioare şi aşezându-se la căpătâiul mortului, începu să cânte cu un glas rupt, bătrânesc; — Săracu plugu nostuuu... — Tăte plugurile arăăă.. — Şi tu rugineşti la umbrăăăă.. — Vai.. Toadere,.. Toadereeeee.... — Plângi, Măriucă, plângi ? Intrarea omului care rostise cuvintele astea păru aşa de ciudată încât toţi se feriră din cale-i, ca şi cum ar fi intrat în casă o dihanie înfricoşătoare. Omul, care nu găsea loc să-şi proptească bâta, era atât de înalt, că te mirai cum de încape în casă. In cămaşe cu izmenele legate pe sub glesne cu paie de secară, îşi mişca obrajii ca atunci când ai mâncat carne şi ţi-a mai rămas ceva printre dinţi. Intrând în odaia dinainte, pipăi perina şi cearceaful de sub mort. ' — Hm, făcu el, strâmbându-se. Răi mai sunt oamenii. Uite că Toader se culcă pe perină înflorită şi pe sub el, lepedeu de giulgiu. Hm. Cine mi-a fost spus mie că el nici când a fost mire nu s’a culcat cu aşa scumpeturi ? Unde-i ăla ? Să-i arăt că minţeşte. Luă o bucată de pâine, o frânse şi mestecă o îmbucătură. Se vorbeşte în sat, urmă el, că tu, Toadere, mânci mălai şi Todorica, pită albă de grâu curat. Amu văd că nici asta nu-i dreaptă. Tu, nevasta şi fata ta ai scumpă, mâncaţi pită ca domnii. Uite-o. Cine nu crede să vie să îmbuce. Aşa pită bună nu se găseşte in tot satul. Doară Todorica a fost fată de gazdă mare, ştie face pită la bărbat. Luă de pe poliţă mălaiul, din care satul ştia că mâncase Toader, şi îl puse pe masă alături de pâine. — Cu mălaiu îşi ţine Todorica porcii şi îl dă la săraci, nu la bărbat, care se trudeşte ziua şi noaptea pentru casă. Nu-i aşa Todorică? Femeea nu răspunse, îşi trase numai năframa pe ochi. Oamenii se îngrămădeau la uşa dintre cele două camere. Jucătorii îşi lăsaseră cărţile; câţiva râdeau. — De ce râdeţi ? Am spus ceva vrednic de râs? Am spus numai adevărul adevărat. Oamenii râdeau mereu. Şuta se încruntă. Era unul din acei ciudaţi înţelepţi ai satelor cărora ploile nu le strică grâul, vitele nu fac gunoi în bătătură. Când pe alţii îi năpădesc lucrurile, ne mai ştiind cum să prididească, ei stau întinşi la umbra groasă de soc. Nu sunt ei de vină că vara cerul e atât de albastru şi păsările cântă aşa de minunat. Aceşti oameni de care sărăcia se ţine scaiu, ori au copii prea mulţi ori nu au de loc. Oricum, sărăcia şi nevasta le poartă de grijă. Ei trăiesc de dragul traiului, privind nepăsători cum trece viaţa pe dinainte, cum se zbat alţii, în lanţul nevoilor. Nesimţind sărăcia, cele două patimi ale săteanului, pământul şi banul, n’au asupra lor nici o putere. In satele unde se nimeresc, vorba lor e mai temută decât măciuca bătăuşilor. 475 © BCU Cluj Şuta îşi apucă mustaţa stângă şi o răsuci pe deget. Âpoî începu iar, imitând de minune glasul certăreţ al Todorichii: — Dormi, prăpăditule, dormi? Toată lumea ară şi samănă şi tu dormi. Dormira-i somnul ăl de veci. Ţie nu ţi-e destul, ca la orice bărbat, un ceas, două de somn pe noapte, ţie îţi trebue să dormi până se face ziuă. Tu la lucru dormi cu sapa în mână, la amiazi dormi cu lingura în gură. Aşa eşti tu, om prăpădit şi de nimic. Nu ştiu de ce. N’am ce face. Poate că te-a făcut mama ta dormind. Ori mai ştiu ce să zic ? Da de somnoros, treacă meargă, dar nici n’ai ştiut a lucra. Lucrul tău, Toadere, urmă el tot imitând pe Todorica, nu-i lucru, numai prăpădeală. Când sapi, tai cucuruzii; când seceri, parcă umblă gâştele prin holdă. De încarci un car, se răstoarnă până acasă. Aşa mi-a fost mie dat, să-mi amărăsc zilele trăind cu un om de nimic ca tine. — Vai de mine ce să mă fac ? — Vai de mine ce să mă faaaaac, se boci Şuta acoperindu-şi faţa cu mânile. Apoi sări ca muşcat de şarpe. — Curvarule, derbedeule. Umbli după toate lepădăturile satelor. Nu mi-a spus mie Rafila lui Bursuc că te-a văzut cu Marişca lui Bondoc în cucuruzii birăului. Doamne, mă mir cum am putut răbda atâta batjocură. ? Eu, femee de neam mare, maaare. Omul ridică mâna spre tavan. Susana se desprinse dintre muieri şi se repezi la Şuta. — Bade Trandaf — aşa îl chema pe adevăratul lui nume ■— du-te în treabă-ţi şi dă-ne pace. Cum am fost, cum n’am fost, noi ne-am purtat necazul şi nu-i treaba Dumnitale. Şuta nu o luă în seamă, urmă tot mai înfierbântat. — Nu ţi-ar ajuta Dumnezeu să nu-ţi ajute, om leneş şi de nimica ce eşti. Mânci toată ziua, dormi cât trei şi mă mai şi ocărăşti că nu-ţi lucru nimic. Ptiu — Şuta scuipă înspre mort — ieşi afară că te opăresc. Tulai, oameni buni, săriţi, că mă omoară, hoţul şi tâlharul. Se tupilă lângă uşă, aşa cum făcea Todorica când voia să arate lumii că o bate Toader. Oamenii râdeau, ori stau cu frunţile încruntate, după cum erau neamuri cu Toader ori cu Todorica. Intr’un colţ şedeau două femei: — Chiar aşa o făcut cu el. — Da, chiar cum zice. Ludovica lui Crânjală vorbea cu neamurile Todorichii: — Bărbaţii ăştia nu-s bărbaţi, îs claponi. Să lase ei ca o vinitură să îşi bată joc de o vară de-a lor. — Trebue chemaţi şi spus, le sânt vere, oricum, zise o fată bătrână. — încă dacă ar fi acătarete om, vreun gazdă mare, cu iugăre multe, dar e un sărăntoc. — Măi, Vasilie, ian vină încoace. — Ce-i ? — Pe dracu-i, răspunse supărată nevasta, o năpârcoasă şi jumătate, înfofolită în rochii şi şurţe de nu ştiai unde i-i trupul de măr zbârcit. Tu nu vezi ce-i? Voi atâţia veri şi neamuri nu puteţi da slugoiului ăsta, una să se tot ducă. Le batjocoreşte acasă la ele, Vasilie se desprinse din grupul lui şi se apropie de Şuta. Punându-i mâna pe umăr, îi zise: — Bade Trandaf, ieşi afară. 476 © BCU Cluj Şuta se strâmbă, stârnind un hohot răsunător de râs. Apoi se învârti cătăneşte într’un picior, trecu în tindă, îşi luă bâta şi înapoindu-se în casa dinainte, la locul lui îşi desfăcu picioarele şi se aşeză ciobăneşte în bâtă. Parcă în toată casa ar fi fost numai scânteerea batjocoritoare a ochilor lui. In liniştea de clipă, o muscă mare trecu bâzăind pe deasupra capetelor şi se aşeză pe fruntea mortului. Avea pântecele sclipitor, negru verzui. — Tu pesemne, măi voinice... neamuri... ha., ha...... — Lasă neamul. N’ai nimic cu neamul nostru, strigară femeile înfuriate. — Dacă n’avem bărbaţi, îţi arăt eu cine-i neamul nostru, zise Ludovica, vîrîndu-i pumnul sub nas. — Ieşi afară. — Ieşi, până ţi-e bine. Todorica sări în picioare. Năframa îi căzu jos; i se vedeau cosiţele de păr alburiu de femee îmbătrânită. — Eu tot am tăcut şi l-am ascultat. Am crezut că am făcut şi eu atâta pentru neamul meu ca să se afle unul să-i astupe gura. Nu se găseşte nici unul, care să-l iee de fundul cioarecilor şi să-l zvârle până în hruta lui Paralău. Da nu scapă el. Aruncându-se asupra lui Şuta, Ilie o prinse şi o dete de o parte. — Lasă-mă să-l scuip, lasă-măăăî... Prinsă, Lodovica îl scuipă din plin, aşa cum ştiu ţăranii să scuipe. — Vi-i necaz că v’o spus adevărul? — Taci, tu hâită. Ce te stropşeşti? zise una din neamul celalalt. Fratele mortului a stat toată seara într’un colţ, fără să scoată o vorbă. Băuse una după alta cinci porţii de rachiu. Din când în când răcnia şi crişca din dinţi- Nevasta i-a spus de câteva ori 5 „Ioane, nu mai bea“. El însă i-a răspuns cu aşa glas că femeea n’a mai zis nici mâr 5 s’a retras în tindă de unde îl privea îngrijorată. Câtă vreme a vorbit Şuta, el a plâns. Văzând că neamurile Todorichii se ridică asupra alor lui, a început să tremure şi s’a făcut negru ca pământul. Vedea ca prin sită cum oamenii împărţiţi în grupuri şoşo-teau pe la colţuri. Auzea strigăt şi zarvă mare. Puterea strânsă în decurs de ani mulţi, împotriva neamului care îi chinuise fratele, ii năvăli toată în trup. O ură ucigătoare i se coborî în suflet, îi înceţoşă mintea. Nevasta, care-1 pândea din cealaltă cameră, îi surprinse privirea şi se repezi spre el: — Ioane, nu da, te omoară. Lovitura căzu năpraznică. Bucăţi din sticla spartă, zburară în toate părţile. Vasilie se clătină, căzu. Fu o clipă uluitoare; în timpul al doilea ţâşni o limbă de strigăt înfiorător: — Uuuu.... m’a orbit, hoţul. Scoate-mi sticla din ochi. — Se omoară. — Dă-i. — Nu vă lăsaţi. Cele două neamuri se aruncară unul asupra altuia, ciocnindu-se înfricoşetor. Omul încetă de a mai fi. Vieaţa fiecăruia se contopi într’o masă zvârcolitoare de oameni şi lucruri. In clocotul încăierării, lampa fu trăsnită de o muche de secure. Casa începu să ardă... Şuta făcându-se mic se retrase după uşă. Când moartea intră în casă, să-i ia locul el se strecură în noaptea neagră. In urmă-i, uşa grea se închise pe dinafară.... 477 © BCU Cluj c 1 * 0 I I C foyţU- IDEI, OAMENI, FAPTE POEMA MARELUI ANONIM Lucian Blaga a scris un minunat roman metafizic, Censura transcendentă. Aproape toţi cari au încercat să comenteze acest volum — zidit ca al treilea etaj la un edificiu in febrilă devenire — au săvârşit un grav păcat, au cheltuit prea mult zel căutind zadarnice şi fictive aderenţe ale glndirii lui Lucian Blaga cu filosofia contemporană. Concluzia : s’a neglijat esenţialul. (Excepţie face frumosul, foarte frumosul studiu a lui Vasile Băncilă publicat în revista clujană Qind Românesc). Bunăoară cineva se străduia cu patetic entuziasm inutil să scoată din Censura transcedentă o operă fenomenologică. A citat cîteva pasagii scurte din Husserl, le-a alăturat forţat de două sau trei fraze spicuite din Blaga, şi închee apoi, înfiorat de-un subit respect faţă de el însuşi: gînditorul român e fenomenolog. Prin metoda aceasta fals comparativă, oricine are drumul larg deschis să demonstreze lucruri amuzante şi pitoreşti. Insă adevărata metodă comparativă nu se lasă mlnuită decit de o minte lucidă şi perspicace. Fiindcă atunci hăţurile imaginaţiei sint strunite de discernămîntul critic iar afirmaţiile se confruntă cu textul original, evitîndu-se, astfel, abuzurile arbitrare. Dar, în definitiv, e nespus mai important să sesi-sezi intr’o carte vina forţei de creaţie decît mai ştiu eu ce ipotetice planuri ascunse ale ei ce s’ar potrivi unor constatări ce ţin de riscul comparaţiei. O concepţie închisă în filele unui volum nu ţi-o poţi apropia de suflet şi creer despicîndu-i doar elementele exterioare, ci sondîndu-i lent zonele subterane, acolo unde zace noima ultimă. Lucian Blaga este prin chiar structura sa temperamentală un iremediabil poet. In toate ramurile activităţii lui se revarsă o fecundă substanţă lirică. Studiile filosofice cit şi acele lucrări botezate de autor modest — esseuri—, te izbesc prin puterea sfredelitoare a intuiţiilor poetice şi prin stilul lor încărcat de imagini. Pentru Blaga erudiţia are atîta vreme rost cît izbuteşte să-ţi uşureze viziunea de ansamblu a unei probleme. Odată ridicat pe crestele sihastre ale unei asemenea viziuni, urmează rolul imaginaţiei constructive, căreia i s’a hărăzit sacrul drept să dureze palate de cleştar cu vîrfurile scăldate în azur. Metafizica, cel mai nobil risc al spiritului uman, este o făptură ieşită din laboratorul fermecat al fanteziei. Fără pretenţia deplasată de-a rosti oamenilor adevăruri, — prudenţa echilibrului existenţial al trans-cendenţelor o împiedecă, — ea, prin gratuitatea preocupărilor ce-o însufleţesc, se plasează la polul opus ştiinţei. Un gînd metafizic are întotdeauna darul, divin sau diabolic — indiferent cum vreţi să—i ziceţi, să-ţi turbure liniştea lăuntrică. Are aşa dar, o intensă rezonanţă atitudinală. Dimpotrivă■. o ideie ştiinţifică, fie actuală sau nu, te lasă rece ; ecoul ei e lipsit de frămîntări transfiguratoare. Ceeace însemnează că ştiinţa nu declanşează drame interioare din chinul cărora va ţîşni flacăra iluminării. Rezonanţa atitudinală e specifică ideilor înzestrate cu o dimensiune în plus, cu dimensiunea verticalităţii. Aceste idei nu tind spre verificări empirice; ele slnt prin excelenţă subiective, aşa se nasc şi aşa mor. Care e atunci justificarea metafizicii? Răspunsul plăsmuit de Lucian Blaga e frumos ca un imn biblic. Metafizica e demiurgic întemeiată în fiinţa omenească, ea va avea deci şi un sens demiurgic. Aici se sărută pe frunle două destine, ca două tulpini de copac afundate într’o rădăcină comună: destinul existenţei umane cu cel al subiectelor metafizice însăşi — cari numai ele, prin isbînzile şi prăbuşirile lor, amintesc de tragica fatalitate creatoare a speciei noastre. Censura transcendentă poartă subtitlul de încercare metafizică. Problema crăpată cu atîta ardoare dialectică în paginile acestei cărţi te predispune la meditaţii şi trezeşte In cititor acea sguduitoare rezonanţă atitudinală de care s’a vorbit. Deoarece chestiunile înfăţişate sint miruite cu harul verticalităţii. In zadar se vor zori amatorii de erudiţie pedantă să stoarcă din adîncimile bogate ale Censurii transcendente adevăruri clădite pe temelia cuceririlor ştiin— 478 © BCU Cluj ţifice. Dela Eminescu încoace nu s’a scris în romî-neşte un atlt de măreţ poem filosofic. Laudă neprihănită ce i se cuvine lui Lucian Blaga. Mintea noastră vrea cu orice preţ să cunoască. Gînditorii, în goana lor neîntrînată de a fi noui, au propus diferite metode. In censura transcendentă se preconizează o foarte întinsă expansiune metodologică. Adică, în limpezirea raportului, ca relaţiune dela pro Juctiv la produs, dintre principiul metafizic absolut şi cunoaşterea individuată, ceeace constitue coloana vertebrală a cărţii, se va folosi atât gândirea raţională (abstract-conceptuală), cît şi cea mitică sau cea ecstatică. Ce se înţelege prin principiu metafizic absoiut ? Se înţelege punctul central în sistemul cu infinite angrenaje al existenţei. A fost numit în numeroase chipuri. Cînd „substanţă", clnd „raţiune imanentă", cînd „tată exlramundan", etc... Lucian Blaga îi dă o poreclă albă şi neutră i Mare Anonim, nod de intenţii veşnice asvlrlite peste viaţă şi lume. Marele Anonim’nu poate fi condiţionat de atribute. A-i alătura atribute echivalează cu a vorbi conştient mitic despre el. Căci acest suprem centru cognitiv spre care converg liniile de foc şi suferinţă ale elanurilor noastre, refuză să lie determinat de raţionalitate. Doctrina despre el are bizara latitudine să îmbrace haina teologiei sau aceia a unei aspre demonologie Acuma : ce e „aia cunoaştere individuată ? Nimic mai lesne de priceput: faptul cunoaştere realizat de un ins oarecare. Lămuriţi aceşti doi termeni primordiali, se iscă nedumerirea , cu ce drept se afirmă existenţa Marelui Anonim ? Unde se găsesc dovezile convingătoare că el nu e numai o fictivă urzeală a imaginaţiei noastre, ci o realitate aevea, ce sălăşlueşte acolo, undeva In imperiul fără hotare şi cu aer cristalin ai transcenden-ţelor ? Existenţa Marelui Anonim n’are nevoie de argumentări logice. Fiind o făptură metafizică substratul lui vital stă într’un act de credinţă. Hotărît, creerul omenesc n’a elaborat şi nu va elabora în veci o teză care să nu-şi înmoaie pilonii de sprijin la atacurile criticii. Lucian Blaga îşi dă seama cu întreagă luciditate de acest adevăr (adevăr e un fel de a mă exprima). De aici tragismul amar şi fără leac al concepţiei sale. Şi totuşi, veţi constata îndată; tragismul lui se va converti printr’un titanic efort, într’o apologie robustă a creaţiei şi a muncii, atunci cînd va fi vorba de echivalenţa esenţelor ontice, de quasicunoaştere, soluţie sintetică şi diferenţială venită să prăbuşească atit raţionalismul absolutist cît şi subiectivismul fenomenalist. Revenind la făgaşul părăsit o clipă, urmează să turnăm în cuvinte mai potrivite înţelegerii comune noima celui de-al treilea element capital. Anume, a censurii transcendente. Spuneam adineaori, raportul dintre Marele Anonim şi cunoaşterea individuată. Se iveşte imediat întrebarea — în ce fel se încheagă articulaţiile acestui raport. In încercarea ei grea, blestemată să nu se împlinească niciclnd ca o dragoste prea mare,—-dea cuprinde integral transcendenţele, cunoaşterea individuată întimpină piedici cu urcuşuri de nesuit Intre Marele Anonim, totalitatea misterelor existenţiale, şi ea, se interpune o plasă de plumb Izolatoare prin care razele cunoaşterii se frîng şi se diformează. Din iniţial pure ce sînt devin impure. Plasa aceasta joacă deci rolul dificil al unei censuri. Şi cum centrul ei iniţiator stă înafara lumii noastre cronospaţiale, censura se logodeşte cu adjectivul transcendentă. Logodna dureaiă veşnic. E timpul să subliniez aici undi din punctele de vedere inedite pe care Blaga îl. dărueşte epistemologiei. Cugetătorii de pină astăzi au căzut de acord că o cunoaştere pozitiv adecvată e cu neputinţă din pricina unui aşa zis viciu originar care şi-a săpat iremediabil rana în miezul subiectului cognitiv. Prin urmare subiectul în truda lui de cuprindere a obiectului nu poate să depăşească anumite limite. E uşor să desprinzi că toată responsabilitatea era as-vîrlită în sarcina lui, atribuindu-se obiectului rol de inofensivă pasivitate. Nu, se rosteşte Blaga categoric. Misterul existenţial ia parte activă în actul cunoaşterii. Din motive superioare ce ţin de taina echilibrului transcendent, el — acest mister, nu îngăduie realizarea unei cunoaşteri absolute. Deci infirmitatea individuaţiunii coboară din alt izvor decît cel bănuit pe nedrept. închiderea Marelui Anonim în propria lui scoică din adîncurile căreia nu răzbat decît svonuri incerte, conţine un nepreţuit tîlc metafizic. Sinţpir Marele Anonim stăpîneşte harul mirific al cunoaşterii nelimitate. Omului e ursită numai o cunoaştere censurată ştirbită oarecum în rotunjimea ei primordială. Tragismul filosoflei lui Lucian Blaga rezidă aici j el porneşte la drum, cruciat ce va străpunge cu suliţă vrăjită inima misterelor, — sub zodia întunecată a renunţării. Deoarece renunţînd la iluzie t se vor deschide zări noui. Misterul este şi va râmîne pururea obiectul cunoaşterii. Iată de ce pe plan ontologic, cunoaşterea individuată însemnează o neţărmurită apologie a lui Nici un mister nu e convertibil în nonmister, deşi revelaţiile fiecăruia sînt disimulate. Cauza disimulării însăşi censura transcendentă. Revelaţii pure, directe nu sînt. Blaga contrazice vădit teza neoplatonică şi creştină. Intrarea unui mister în săgeata de lumină vie a cunoaşterii — datorită unei prudenţe deocamdată inexplicabilă a Marelui Anonim —■ se face nu pur aşa cum susţine Biserica, ci disimulat. Faptul se cere reliefat pentru o mai dreaptă intuire a substanţei din care e frămîntată gîndirea filosofului romîn. Teoria despre censura transcendentă permite ma 479 © BCU Cluj multe feluri de cunoaştere. Cunoaşterea concreta, sursa neistovită de unde îşi recrutează materia primă orice elaborare intelectuală, ne învaţă un lucra t arătarea misterelor nu corespunde întocmai fiinţei lor ascunse. ,,Iraţionalul elementelor cognitive e a se privi semn al unui iraţional care e altfel'1 (p. 48). Vine rîndul cunoaşterii înţelegătoare cu cele două variante, surori vitrege, ale ei. paradisiacă şi luci-fericmj Spiritul de analiză al lui Blaga trece cu acest prilej unul din cele mai grele examene. Disecarea problemei putea, foarte simplu, să rateze. Sînt aici subtilităţi dialectice cari deviate un pas planurile se încîlceau ca o pînză de păianjen ruptă, iar abstracţiunile îşi pierdeau suportul imaterial al logicei. Cunoaşterea paradisiacă are menirea să accentueze disimularea misterelor şi totdeodată să clasifice şi să reducă numărul revelaţiilor sensitive. O asemenea clasificare necesită organizarea lumii sensibile în funcţiuni categoriale. Unii văd în organizarea categorială o readecvare a cunoaşterii. Radical fals-Fiindcă inteligenţa, prin potenţialităţile ei conceptuale, dă relief mai dur disimulării misterelor. Aşa incit cunoaşterea paradisiacă se altoeşte organic pe trunchiul cunoaşterii concrete. Continuitatea de direcţie e evidentă. Ciudat însă, — cunoaşterea luciferică are un destin izolat şi chinuit, care va fi pentru Lucian Blaga izvor de splendide analize, lntruchipînd cel mai vast mod de înţelegere in lividuată, ea se angajează înir’un proces fără demarcaţii liminare, — instalîndu-se în mister ca atare, cu intenţia de a-1 permanentiza şi potenţa la maxlrmj Cunoaşterea mitică se adaogă şi ea în şirul celorlalte. Miturile exprimă un sens în măsura in care el e ascuns. Nimic altceva declt disimulare. In sfirşit cîteva cuvinte despre cunoaşterea ocultă) care intră in domeniul cam discreditat al metapsihtcii. Clarviziunea, celebrai instrument de sondare al ocultismului, întăreşte teoria disimulării misterelor. Să nu se creadă că ne găsim aici în faţa unei metode învestită cu forţă supranaturală. De loc. Clarviziunea se integrează în lanţul modurilor cognitive obişnuite. Acelaş blestem apasă asupra ei: transcenderea pozitivă rămîne mereu şi pentru ea fructui oprit a cărui savoare otrăvită nu va gusta-o oricîte eforturi ar face. Deci toate chipurile de cunoaştere conţin în structura lor disimularea. O rapidă trecere în revistă a sistemelor filosofice ne arată ignorarea teoriei despre censura transcendentă de~alungul vremilor. In deobşte cunoaşterea individuată a fost pusă în legătură sau cu virtuţile proprii principiului metafizic sau cu limitele inerente individuaţiunti. Creştinismul şi neoplatonismul preconizează veracitatea absolută a Marelui Anonim. De unde firesc rezultă că omului îi e accesibilă sfera adevărului, dacă nu integral, in cca mai rea ipoteză fragmentar. Descarles utilizează veracitatea divină ca un argument epistemologic de neînlăturat „Raţiunea nu ne dictează deloc că ceeace noi vedem sau ne închipuim astfel ar fi adevărat, ea ne dictează însă că ţoale ideile şi noţiunile noastre trebuie să albe o oarecare bază de adevăr ; căci nu ar fi posibil ca Dumnezeu, care este atotperfect şi adevărat să le fi sădit în noi fără aceasta" (Discours de la methode). La Spinoza deasemenea. In vestita lui Etică întilnim afirmaţii concludente: „O idee adevărată în noi e o idee care în Dumnezeu, înlrucît el e exprimat prin natura spiritului uman, e perfect adecvată". Deci. înire cunoaşterea omenească şi cea divină nu se află nici un zid izolator. In această aprigă dorinţă de a confunda pe om cu Dumnezeu dăinuieşte, spune Blaga, o rămăşiţă din luminosul păcat paradisiac al mare! copilării a umanităţii, cînd individul se substituia supremului tată, — păcat care pentru idealismul german, în deosebi de factură hegeliană, va constitui baza unui măreţ sistem panlogist. Principiul metafizic se revelează întocmai cunoaşterii ideative. Ba mat mult se ajunge la identitatea % Ideia este însăşi Dumnezeu. Excepţie demnă de reţinut — în seria cugetătorilor moderni •— e Berfceley. 1.1 atribue subiectivitatea cunoaşterii sensitive, divinităţii. Dar nici Berkeley nu poate fi socotit un precursor autentic al teoriei despre censura transcendentă, fiindcă el consideră cunoaşterea simplu tenomen de conştifnţă, neglijînd chiar disimularea. Ducând mai departe firul cercetării te izbeşti de (Cant. Austerul titan dela Konigsberg stabileşte relaţia dogmatică: subiectivitate-ltmitare. Cunoaşterea este subiectivă, vasăzică, din cauza limitelor ei originare. Numai cit greutatea e că noţiunile de subiectiv şi liminar nu se Implică necesar. Interpretări asemănătoare au dat cunoaşterii Nietzsche, Avenarius, Mach, James şi Vaihinger. Profetul supraomului zaralhustrian cu ochii arşi de vrerea originalităţii plasează criteriul valorificării ei în biologie. O singură categorie de idei e adevărată. Acele cari izbutesc să urce viaţa pe culmile ei aspre, antrenînd-o intr’o barbară şi dionisică sete de voinţă a puterii. Valoarea pentru viaţă decide în ultimă instanţă, scrie răspicat Nietzsche în der Wille zur Macht. Cultul biologicului ia forma unei mistici apologetice. Nietzsche se îneacă într’o vizibilă confuzie. Viaţa, nod gordian de vajnice şi explosive divergenţe, înlocueşte la el pe Marele Anonim; se identifică valoarea în sine cu tendinţele ei finale. Ispita a ademenit mulţi filosofi. In rezumat: s’a ignorat raportul cauzal între centrul metafizic absolut şi tndivîduaţiunea cognitivă. Aşe-zindu-se pe o poziţie nouă, Lucian Blaga îşi enunţă unghiul de vedere rldicîndu-se împotriva veracităţii divine. Mitului veracităţii el îi opune conframiUtl © BCU Cluj eensurii transcendente căruia-i imprimă caracter ontologic. Dacă realizarea cunoaşterii pozitiv adecvată n’ar întimpina în calea ei nici o bară potrivnică, omul pipăind trupul sfînt al adevărului ar fi sortit morţii. Morţii — în sens de incurabilă stază intelectuală. Cunoaşterea adevărului ar ucide fulgerător orice dinamică interioară, uscînd în om acea sevă bogată a avinturilor creatoare - fără de care viaţa ar fi inexistentă. Censura transcendentă salvează astfel viaţa. Precum pentru Bergson „universul durează". pentru Blaga individul fiinţează prin censura transcendentă. Marele Anonim desvăluindu-şi taina ar dispărea—iar subiectul cognitiv, în posesia cunoaşterii absolute, ar fi sfişiat de chinuri insuportabile. Primejdia zace în amindouă părţile. Acum ceva despre iluzia adecvaţiei. Cunoaşterea, uneori, nutreşte impresia că şi-a însuşit revelaţii pure — asta se chiamă iluzia adecvaţiei. Fapt care o mulţumeşte pe deplin oferindu-i o euforică stare de graţie. Aspiraţiile vrăşmaşe fericirii se mortifică şi peste tot se lasă aripele serafice ale împăcării desă-vîrşite. Cunoaşterea intră oarecum in atmosfera caldă a inconştienţei somnambulice. Această iluzie, din naştere, e ursită pieirii. Misterul, fatalul el duşman, o răpune. ‘ Nu ştiu dacă a mai cîntat cineva cu atîta neistovită pasiune şi cutremure misterul, ca Lucian Blaga. Poetul din Lauda somnului priveşte în jurul său cu ochi mari şi limpezi neputîndu-şi dumiri sieşi lumea şi existenţa. Ideia de mister ocupă loc central în sistemul de gîndire al lux Blaga- Dacă in Eonul dogmatic ea era propusă ca ţintă unică a eforturilor cunoaşterii, în ultimul volum aceiaşi ideie de mister, urmîndu-şi dîra firească, devine sîmburele unei ontologii sau metafizici a cunoaşterii. Reproduc, „Suntem la un cot de drum, sau la încheietura decisivă a teoriei noastre metafizice. Nodul vital al teoriei consistă în afirmaţiunea că ideia de mister ocupă un loc privilegiat în articulaţia interioară a cunoaşterii individu-ate. Aceasta fiindcă ideia de mister e singura ideie care sparge sau mai bine zis trece frontul eensurii transcendente. De adăugat numai decît, cu îngăduinţa acestei censuri însăşi" (p. iii). | Spargerea frontului eensurii transcendente se efectuează în mod negativ; Marele Anonim rămîne zăvorit şi pe mai departe cu aceleaşi lacăte pe cari nici o iarba fiarelor nu le va descuia. Nu transcen-derea în genere este interzisă, ci transcenderea pozitivă. Lucian Blaga filosofează sub specia misterului aşa cum Parmenide filosofa sub cea a imobilităţii, Spi-noza sub cea a eternităţii iar Heraclit sub cea a scurgerii timpului. Antiraţionalismul concepţiei gînditorului romîn se profilează din ce în ce mai vădit. Raţiunea nici vorbă să fie punte de contact între om şi Marele Anonim. Misterele existenţiale prin operaţia magică a convertirii nu se desghioacă de fondul lor de Raţionalitate densă; ele se transformă în alte Raţionalităţi. Aşa incit raţiunea trebuie să-şi mărginească rolul la dimensiuni de cenuşereasă. Să se hrănească, umilă, cu fărimituri dela ospeţe la cari nu a fost chemată nici ca zînă nici ca mireasă, nerîvnind Ia bunuri oprite. Raţionalitatea e egală veşnic cu ea însăşi — ca demiurg—-indiferent ce schimbări aparente intervin. Raţional esenţele misterelor pot fi numai reductibile, permanentizabile sau atenuabile. Alături de Marele Anonim se aşează, ca la ea acasă, cascada imensă a proprielor lui complicaţiuni derivate. Disimularea capătă în felul acesta o fizionomie mai precisă j mitul raţionalităţii s’a decapitat definitiv. Cunoaşterea — este ea un fenomen sau un nefe-nomen 1 Sînt două tabere adverse > tabăra subiectiviştilor şi cea a obiectiviştilor. Subiectiviştii declară sus şi tare că fiind fenomen de conştiinţă, cunoaşterea aspiră zadarnic la aplicarea ei în concret 5 da e străină de postulatul conceptual. Obiectiviştii, dimpotrivă. In ordine fenomenală cunoaşterea reprezintă o întrerupere ; ea e un salt pozitiv în realitate. Soluţia dată de Lucian Blaga se deosebeşte de amîndouă aceste teorii unilaterale. Iată cum: Întipărind cunoaşterii constrîngerea eensurii transcendente Blaga nu-i anihilează actului cognitiv valoarea. El îi răpeşte o funcţie iluzorie: depăşirea pozitivă. Prin mutarea factorilor subiectivi de pe planul fenomenal pe planul unei consecvente raportări la obiect, cunoaşterea îşi zămisleşte un echivalent: cvasicunoaş-terea. Soluţia formulată de filosoful nostru e diferenţială şl nu hibridă, aşa cum îţi pare la o superficială analiză. Constantizarea reactivă a elementelor subiective deţine aici o însemnătate uriaşă. Datorită ei, viaţa se smulge din cleştele unui acerb paradox. Un fenomen, prin mijloace neobiective îşi realizează un echivalent obiectiv. Se agilă o chestiune de compromis ingenios şi armonizator, compromis care suferă doar de sacrul păcat că e nou, profund nou. Lucian Blaga a urcat cea mai abruptă şi periculoasă coastă ce-i sta In drum. Menţinîndu-se la caracterizările preliminare despre natura intimă a Marelui Anonim, el a înzestrat în acelaş timp şi cunoaşterea cu virtuţi corespunzătoare celor obiective. Subiectivismul fenomenalist şi obiectivismul absolutist sînt lăsate în urmă şi dovedite ca neîncăpătoare pentru sinteze autentice. Cunoaşterea ca entitate metafizică şi-a luminat tenebrele, privită numai prin prisma de cleştar viu a tezei despre censura transcendentă. Marele Anonim infirmînd întrucîtva eficacitatea cunoaşterii spre a-şi apăra cu impenetrabilă prudenţă misterele existenţiale, acordă, pe de altă parte, graţia sa înaltă îndividuaţiunii. In acţiunile sale se întreză- 481 © BCU Cluj reşte un ritm definit, o cadenţă, un simţ compensator. Marele Anonim poate fi şi bun, şi rău. Are şi calităţi demonice şi calităţi divine. Censura şi graţia stnt cei doi poli In cari stă înfiptă axa fiinţei lui. Fiinţă prin vinele căreia nu aleargă sînge ci mister şi rarefiată imaterialitate. Consecvent teoriei sale, Lucian Blaga nu se fereşte să combată făţiş pe un Ludwig Klages sau pe un Max Scheler. După Klages realizarea spiritului ar însemna distrugerea vieţii. Firul roşu al gîndirii sale e dualismul, împăcare, Klages nu găseşte. Spiritul pîndeşte cu nebună poftă la fiecare pas, nimicirea vieţii. Max Scheler împrumută alt conţinut noţiunii de spirit, — conţinut care se întregeşte de minune cu viaţa. Concepţia lui Klages e atacată exclusiv terminologic. In a sa Die Stellung des Menschen im Kosmos, Scheler constatînd acordul mutual şi indestructibil dintre cele două noţiuni, socotite de Klages ca vrăşmaşe, nu pătrunde în straturile afunde ale problemei. CRONICA Să profităm de acest punct de inerţie al mecanismului editurilor noastre de literatură — cari, abia ieşite din efortul de o vară al tipăririi manualelor pentru noul an şcolar, îşi adună acum, fără vacanţă, buchile pentru un nou puhoi de romane fără alegere — şi să rămânem în actualitate, cercetând fugar cărţile de limba română proaspăt ieşite de sub teascuri. Bineînţeles, nu e aici locul să dăm note nici aplauze autorilor didactici, cari pentru munca lor găsesc adesea răsplăţi — şi morale şi materiale mult mai bune de multe ori decât cele ce li aşteaptă pe fericiţii scriitori. Dar cred, în schimb, că o cercetare a chipului cum pătrunde literatura noastră contemporană în aceste manuale de Învăţătură e necesară chiar interesând, deopotrivă şi şcoala şi scriitorii. Căci într’o ţară de oameni deştepţi şi leneşi ca a noastră - unde se citeşte aproape numai de frică — şcoala secundară alcătueşte de multe ori unicul izvor de cultură generală, bun şi suficient pentru o întreagă viaţă de om, Datorită acestei merţii a oamenilor aşa zişi «serioşi», şcoala noastră funcţionează adesea ca o presă imensă care standardizează capete şi păreri în nesfârşite şi tenace copii. Şi te ’ngrozeşte ce durităţi pot căpăta aceste rădăcini de opinii, fosilizate de trecerea necontenită a vremii spre îmbătrânire. Atâta vreme a trăit prodigios Bolintineanu—după desăvârşita lui moarte literară numai datorită bătrânelor legiuni ale dascălilor de şcoală. Lor li se datoreşte astăzi aproape tot prestigiul de stilist al lui Spiritul nu poate fi un pericol al vieţii, spune Blaga, din pricina censurii transcendente, întotdeauna trează la postul ei de infinită răspundere. Realizarea lui făcîndu-se censurat, viaţa nu e ameninţată de nici o primejdie. I s’a adus lui Lucian Blaga acuzaţia că e fenomenolog. Nu. Cugetătorul romtn e nou, original — fiindcă menirea lui se înfrăţeşte cu destinul culturii noastre. Fenomenologia se potriveşte oricărui lucru. Unui buton electric, de pildă, tot aşa de bine ca unei poezii sau unei cărţi de chimie. Trilogia Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică şi Censura transcendentă constitue adevăratul început al filozofiei noastre. Cu Lucian Blaga s’a pus piatră unghiulară metafizicii romîneşti. Rezervele unora faţă de această operă de-o splendidă arhitectură intelectuală, vor fi desminţite crîncen, dacă nu tocmai de vreme, în orice caz de posteritate. SEPTIMIU BUCUR LITERARĂ ÎN CĂRŢILE DE ŞCOALĂ * Odobescu- Şi astăzi ce s’ar alege din zaharicalele d-lui Brătescu- Voineşti, dacă nu s’ar consuma ele cu atâta plăcere iarăşi în şcoală 1 Dar chiar privind problema cu ochi mult mai puţin întunecaţi—când te gândeşti că bucata asta de lectură, rea, pusă în mâna elevului nu mai e prilej de simplă trecere de vreme a unui cetitor ce nu are altceva mai bun de făcut, — îţi dai seama ce răspundere imensă apasă pe conştiinţa celor ce o culeg din literatură ca s’o dea şcolii. Fărâma aceasta de suflet, din sbuciumul scriitorului va trece într'un suflet curat de copil, care are nevoie de lumină ca să crească, de certitudini ca să fie tare. Nu cred să nu fi fost înrourat de emoţie scriitorul care-şi va fi văzut întâia oară scrisul într’o carte şcolară. Nu cred să nu-l fi mişcat gândul că a pus şi el o sămânţă într’un pământ curat şi sfânt, sămânţă care nu ştie nimeni cum va rodi. E o bucurie de început de lume când îţi dai seama că gândul tău, poate Însemnat fugar, va deveni substanţă sufletească adâncă, va crea o parte din mii şi mii de suflete poate. Văzută astfel prin manualele şcolare,— literatura se Înalţă atât de sus, se apropie atât de mult de puritatea ei iniţială, încât te adie regretul că am ajuns atât de străini de sufletul sfânt al creatorilor medievali, pentru cari arta era slujbă şi credinţă. Ai recomanda tuturor criticilor lectura unor astfel de manuale şcolare dacă n’ai şti că toţi sânt dascăli. LITERATURA CONTEMPORANĂ 482 © BCU Cluj Citind de pildă poezia „Pui de găi':‘ a d-lui Arghezi intr’un manual de clasa V-a iţi dai seama aproape cu spaimă ce urmă dureroasă de otravă poate lăsa in sufletul copilului răceala crudă, inumană, cu care e însemnată întâmplarea : Baba miorlăe acum după fată ’n închisoare, Şi hoaţele dela femei o scuipă şi o târnue. Tâlharii taie ’n ocnă sare Şi capul lor, cărciumarul Cărnu e. Şi aici, faţă de privirea curată a copilului, nu se poate să nu te întrebi ce rost literar vor fi având prăbuşirile sufleteşti, idolatrizate de atâţia, ale d-lui Arghezi ? Pe când ce punte minunată de vis simţi că se întinde dela sufletul cu purităţi şi adieri de colindă al copilului spre cuiburile de lumină rece ale spiritualităţii omeneşti, cetind pe file de carte şcolară colinda „Ţării de peste veac" : Spre ţara lui Lerui-Ler Nu e sbor nici drum de fier; Numai lamură de gând, Numai suflet tremurând Şi vâslaş un înger. Prin perspectiva aceasta spre infinit, pe care ţi-o deschide sufletul copilului—tocmai fiindcă el conţine toate virtualităţile şi poate fi pământ pentru orice rodire — nu se poate să nu presimţi măcar fugar maiestatea severă a artei, majestate pe care o înţelegem noi cei de azi atât de puţin. Nicăeri n’am simţit mai bine cum se aşterne odihnitoare, bună, pe suflet, lumina înaltă a poeziei lui Nichifor Crainic, ca atunci când am citit elevilor în a cincea : Sufletul cu zorile Proaspete şi clare Feţele cu florile Râd de ’nseninare. Şi cum creşte ’n cer mereu, Răsăritul pare Zâmbetul lui Dumnezeu înflorind în zare. Poezia lui Lucian Blaga, cu versul ei încărcat de întrebări metafizice, a pătruns mai greu în cartea şcolară. Dar ce frumos, ce aproape de «Mioriţa» noastră, răsună glasul liniştit din „Gorunul” i O, cine ştie? Poate că Din trunchiul tău îmi voi ciopli Nu peste mult sicriul,— Şi liniştea Ce voi gusta-o între scândurile lui, O simt, pe semne, de acum: O simt, cum frunza ta mi-o picură în suflet.. . Cât de aproape e şi de gândul lui Coşbuc, care e pus să răsune în altă clasă : Mi-e inima de lacrimi plină Că ’n ea s’au îngropat mereu Ai mei şi-o să mă ’ngrop şi eu! O mare e, dar mare lină — Natură, în mormântul meu E totul cald, că e lumină ! Ca, departe, la celălalt capăt de gând, să Înţelegi tristeţea uşor eminesciană din «Balada Morţii», a lui G. Topârceanu : Vara trece; pe cărări Frunza 'n codri sună. Trec cernite înserări, Nopţi adânci cu lună. tar când nori ’nvăluesc . Alba nopţii Doamnă, Peste groapa lui pornesc Vânturi lungi de toamnă... Precum se vede, punctele de ascensiune ale literaturii noastre contemporane se vădesc bine şi în manualele şcolare de azi Am citat doar exemple de vers, fiindcă mânuirea lor cere spaţiu. Dar e aceiaş plăcere să urmăreşti şi proza noastră de azi în aceleaşi cărţi Da, e o bucurie acum să răsfoieşti manualele, de limba română, cele ale claselor IV şi V-a mai ales. Dela apelul nesfârşit, pentru toate genurile şi speciile, la Bolintineanu şi Alecsandri, in manualele dinainte, câtă bogăţie şi diversitate în cele de azi. Orişicât te-ar năpădi cu necazuri cetirea cotidiană a cărţilor grăbite cari apar astăzi, nu atât din vina scriitorilor cât mai mult din vina nepriceperii ce or ce editează, — nu se poate să nu te simţi inundat de un cald optimism în faţa acestor faguri pentru copiii de azi şi cărturarii de mâine, faguri în cari vezi că s’a putut aduna uşor atâta bună şi curată miere. . N’aş putea să vorbesc aici sprijinit pe cunoştinţa tuturor manualelor ce au apărut in această toamnă. Căci onoraţii editori acum — îmbogăţiţi în primul rând pe spinarea şcolii, unde realizează cea mai bănoasă şi adesea inumană, prin specula la care ajunge, afacere — au devenit un fel de dictatori culturali supărăcioşi. Românaşul Ciornei de pildă, trimite acum dascălilor un fel de circulare în care îi invită imperativ să-i cumpere cărţile dela librărie, ca să vadă cum sânt, şi apoi să le recomande neapărat elevilor, pentru ca nu cumva di. Ciornei să ajungă în sărăcie. A uitat profund acest românaş cultural vremile când se ploconea aplecat şi gratuit umiliţilor dascăli cu „exemplare ca omagii pentru consultare". In manualele d-lui Const. Botez, am găsit astfel pe Octavian Goga, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Demostene Botez, G. Topârceanu şi Otilia Cazlmir. 483 © BCU Cluj La d-nii Bujor şi llioasa i-am .văzut oaspeţi pe O. Goga, Nichifor Crainic, G. Gregorian, O. Carp şi I. U. Soricu. Cel mai îndrăzneţ în această privinţă e dl. M. Carp. Manualele d-sale sâni adevărate antologii ale scrisului contemporan — bine înţeles cu oarecari vizibile preferinţe pentru grupul „Viaţa Românească'*. întâlneşti aici, într’o entuziastă alegere, poezii de Blaga, Goga, Crainic, Pillat, Arghezi, Cotruş, De-mostene Botez, Traian Demetrescu, O. Carp, M. Codreanu şi...nu se putea altfel — Al. A. Philippide, Otilia Cazimir, George,, Lesnea, proză de. Hogaş, Sadoveanu, Galaction, Cezar Petrescu, Gib. I. Mi-hăescu, C. Stere, Arghezi, Brăescu, Jean Bartj şi literatură de idei— fireşte de, Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu, Octav Botez, Sanielevici, Topârceanu, G. Călinescu. (E simpatic dl. M. Carp, cu dragostea sa pentru literatura de azi — dar cred că ar fi bine de ne-ar izbăvi şcoala de „literatură ideologică" de calibrul celei alese din Sanielevici şi Topârceanu, Să fie oare una din rigorile contractului editorial?). De altfel se pune o problemă în legătură cu acest entuziasm pentru scrisul contemporan. Să băgăm bine de seamă, ca să nu încercăm săritura din poveştile cu haz—-dincolo de cal. Să nu facem păcatul de a-i uita pe cei bătrâni. Cei de astăzi trăiesc — cu sau fără voia domnilor autori de manuale şcolare. Au la îndemână vitrina librăriilor cu prestigiul actualităţii, gazetele şi revistele cu recenzii, critici, notiţe, interviewuri. Dar bieţii strămoşi ai culturii noastre trebue să tacă acolo în lumea lor dincolo de zare. Prin publicistica noastră — aşa cum e ea grăbită şi fără rădăcini — ei apar arare, sfioşi şi stingheriţi cu sufletul lor naiv de altădată. Doar şcoala îi mai poate învia în gândurile noastre. Şi trebue să—i învie, căci numai această mândrie şi dragoste de trecutul nostru, pe care n’o avem încă mare precum ar trebui, ne poate da greutate şi deci echilibru în frământările tulburi de azi. Să nu-i uităm, să nu-i dispreţuim nici pe cei mai umili. Ştiu, lor, tuturor, le sânt rezervaţi doi ani de istorie a literaturii în liceu. Dar nu trebue să-i depărtăm din cărţile de lectură, mai puţin docte, deci mai atractive. Să se amestece acolo cu cei noi, pen-truca elevului să-i intre dela început — adânc, aproape de instincte — conştiinţa neîntreruptului nostru sbu-cium spre înălţimile gândului. Am căutat zadarnic în cărţile acestea de lecturi luminoase o poezioară a lui lenichiţă Văcărescu, „într’o grădină", ca şi „Testamentul" lui. Nici pe Anton Pann, finul Pepelei nu l-am prea găsit.... Nu e bine.... Dar să ne întoarcem iarăş la ceea ce aveam dela început de spus. In şcoala de acum, literatura contemporană nu e numai furişată prin portiţa pe care i-o dă dreptul autorului didactic de a-şi alege bucăţile de lectură pentru cursul inferiorii pentru teoria literară din a cincea clasă. Ea e primită cu toate onorurile oficiale în ultimul an al liceului. După încărcate stipulaţii asupra evoluţiei limbii româneşti, din'vechimi .până aproape de noi, programa analitică prevede studiul celor mai reprezentative figuri scriitoriceştijfcontemporane, în aşa fel ca să lămurească prin ele înşile şi principalele curente literare din ultimul sfert de veac. Pentru alegerea ;™acestori figuri — deplină '(.libertate autorilor. Dificilă problemă, în adevăr, — aşa cum e pusă. Nu ştiu cum vor fi rezolvit-o alţii—nu ştiu, din aceleaşi motive pe cari le-am arătat. Văd cum a încercat-o dl. Nedioglu. (Şi In treacăt fie zis, d-sa, sau „Cartea Românească", sânt tot atât de ciorneişti în privinţa gestului colegial al trimiterii manualelor). Sânt prezentate aici şase figuri de poeţi: Octavian Goga, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, (mai scuturat odată de praf din istorie) G. Bacovia, Tudor Arghezi şi Nichifor Crainic. Ordinea lor vrea să fie, după autor, întru câtva şi cronologică — fiindcă trebue să justifice şi clauza programatică a reprezentării curentelor. Şi astfel pentru dl. Nedioglu tradiţionalismul d«lui Nichifor Crainic derivă din modernism, (p.408). Cam greu de demonstrat această afirmaţie, făcută cred doar de dragul înşiruirii pe-o aţă cronologică •, de altfel dl. Nedioglu nici n’o prea încearcă — ar fi aproape un non sens. Tradiţionalismul nu poate porni din modernism după cum nu poate porni apa dela vale la deal. Conceput nu ca încremenire ci, dimpotrivă, ca joc viu şi sănătos de puteri împinse de puterile adânci ale trecutului, ca înălţare cu atât mai îndrăzneaţă cu cât se face pe temelii mai largi şi mai statornicite, tradiţionalismul se poate alătura în pas înţelept cu modernismul. Doar atât. Dar astea sânt riscurile cronologizării. Altfel n’am putea afirma că judecăţile literare ale d-lui Nedioglu nu se organizează cu multă, multă înţelegere. E drept, adesea te stânjeneşte o imprecizie in expresie — care trebue să fie cu atât mai năucitoare pentru elevi — imprecizie ce-şi are pricina într’un exces de cuvinte: „găsim în bucata lui D. Anghel, o emoţie puternică dar nebuloasă, eterică şi nedefinită, subtilă uneori până la obscuritate, lăsată într’adins să plutească în negurile visului, în penumbre nehotărîte sau în nesigure lumini difuze, într’o atmosferă de taină, pe care zadarnic ne-am trudi s’o pătrundem sau s’o împrăştiem" (pag. 366). Cam greu pentru bieţii elevi. Şi fac atent cetitorul răbdător, că n’am reprodus decât jumătate din întreaga frază. In capitolul prozei — dela început un mare act de dreptate: locul de cinste pentru Calistrat Hogaş. 484 © BCU Cluj  fost atât de emoţionantă pentru mine întâlnirea in paginile cărţii de şcoală a marelui şi încă mult nedreptăţitului poet al munţilor noştri, al oamenilor din ei, adică a tot ce avem mai adânc, mai curat, mai sfânt românesc 1 Alături de Coşbuc, n’a mai fost alt mânuitor de condei ca să exprime mai simplu şi totuş mai uriaş In rezonanţe etnicul nostru. Alături piuie pirpiriu şi induioşetor Brătescu-Voineşti. Apoi, treimea de mari muncitori ai romanului nostru : Sadoveanu, Rebreanu şi Cezar Petrescu. Iar la sfârşit — Ionel Teodoreanu, simpatic, fiindcă in aceasfă adunare vine cu ce are mai bun: o frân- tură din volumul I al „Medelenilor'1. Dar când lipseşte Lucian Blaga din această carte, „Hotarul nestatornic" e prea puţin spre a-ţi justifica intrarea oficială în cugetul atâtor rânduri de generaţii. Acesta e începutul. Bun, rău, el există. Literatura noastră contemporană şi-a făcut o rodnică intrare în lumea măruntă a şcoalei. Şi acum — când o vezi sub chipul acesta de sămânţă ce trebue să rodească Înmiit, când iţi dai seama că are puteri din plin ca să dea această roadă ■—liniştit, priveşti în lumină viitorul. OVIDIU PAPADIMA CRONICA SPECTACOLELOR TEATRUL NAŢIONAL! Henric IV. de Shakespeare s Când viţa tânără înfloreşte de Bjornsterne Bjornson. Cu Henric IV, Teatrul Naţional a avut Încă una din serile lui cele mai glorioase. După Avram lancu, Shakespeare şi mai ales ambiţiosul spectacol care ni s’a dat înseamnă o voinţă de grandoare pe care n’am putea s’o felicităm destul. Dar scriem aceste rânduri şi cu oarecare teamă, cu o îngrijorare care se~va pricepe uşor. Teatrul Naţional va putea el să rămână pe aceste înălţimi de unde n’am mai vrea să plecăm? Va fi el silit să coboare? Şi atunci nu credeţi că ar fi păcat? Când viţa tânără înfloreşte..., a fost primul pas de altfel pe un drum unde teatrul începe să nu mai fie interesant. — Bine 1 bine, ni se va spune, dar cine să ne dea o capo-doperă pentru fiecare seară ?.. — Suntem de acord, răspundem, dar In acest caz, dacă e vorba de calde mediocrităţi (calde, o să vedeţi că e numai un fel de a spune, aici) dacă e vorba numai de atât Intr’adevăr, atunci nu văd necesitatea să le căutăm tocmai în peninsula scandinavă. Ele se pot foarte bine găsi şi la noi. Să se mai joace de pildă Încă o piesă filosofică de d. George Mihail Zamfirescu... Dar, ă propos de d. Zamfirescu — să vorbim de Shakespeare 1 Henric IV este, dintre dramele lui Shakespeare care mi-au pasionat adolescenţa şi care pentru mine purtau atunci, ca şi acum, pe scenă, toate furtunile lui Wagner, aceea pe care, nu ştiu dece, n’am cunoscut-o până In serile trecute când am văzut-o la Naţional. Poate de aceea sentimentul pe care l-am suportat a fost covârşitor. Mulţi critici s’au mirat sau au rămas puţini indiferenţi în faţa celor 10 acte, in atâtea tablouri şi scene care s’ar părea fără legătură, dar care prin miracol n’ar putea obosi pe nimeni niciun minut... Ce uluitoare cronică a unui timp atâta de puţin cunoscut şi în care genialul poet a frământat viaţa şi sufletul omenesc până acolo unde se pare că n’a mal rămas nimic... Ca Întotdeauna Shakespeare ne pune şi acum în faţă oglinda pro- digioasă în care ne vedem pe noi mai Întâi, dar în dimensiuni care ne strivesc şi poate aşa cum nu ne-am fi bănuit. Omul îşi uită par’că tot ce este meschin, tot ce îl estompează sau îl face mediocru, comun, mai mărunt şi mai mic, ca să se înfăţişeze acum cu o cosmică sinceritate aproape. Aceasta va fi şi grandoarea lui, in ruşine ca şi In dezastru, în laşitate, în revoltă sau In eroism. Omul e mare acum fiindcă a renunţat la balastul de precauţiuni, de abilităţi, atitudini şi poze care-1 reduc la modestele proporţii ale tipului comun. Dacă e mincinos, atunci minciuna lui e copioasă, e imensă şi poate fiindcă totul e mare, nu ne mai supără nimic. Dacă e laş, atunci el se mărturiseşte Întreg, nu cunoaşte jumătăţile de măsură opunându-ne aproape morala lui, silindu-ne în orice caz să ne gândim la ea şi să ne gândim respectuos, fiindcă e vorba poate şi acum de un lucru esenţial al acestei vieţi pe care nu ne aparţine s’o refuzăm. Totul impune în creaţiunile lui Shakespeare, chiar abjecţiunea, chiar monstruozitatea sau crima, fiindcă ne găsim în faţa unei vieţi atâta de autentică şi de totală cum numai cu el, numai cu Shakespeare, o trăim. Pentru aceia cari ar vrea să cunoască „secretul", mi se pare că de data asta nu ar fi greu de găsit ■. pentru Shakespeare n’a existat nimic mediocru în viaţă. Iar viziunea lui a fost totdeauna grandioasă şi goală, cum va fi fost lumea în prima zi. S’a spus că Henric IV este tot humorul lui Shakespeare, poate tot sarcasmul lui. Cred că este tot atâta de mult tristeţea sau melancolia lui, surori bune de altfel ale aceluiaş humor... Henric IV e Falstaff mai mult, iar Falstaff înseamnă o atitudine, o poziţie aproape dincolo de viaţă sau în regiuni în care n’ar fi uşor să pătrundem. „Butia genială", cum i se spune revărsându-şi, cu cărnurile umflate de abjecţiuni şi de vin, scandalul triumfat al paradoxelor lui, dăru-indu-se în fiecare minut, cu tot ce este el mai adânci 485 © BCU Cluj poate fără să ştie şt fără să vrea, aduce un faou accent, o nouă culoare in viaţă şi care nu vor fi decât ale lui- Să mai spunem că îl iubim pe Falstaff, că ne-am împrietenit dela început cu el ?. Să mai spunem că ne vedem dominaţi de toate aroganţele lux 1 Iar râsul pe care ni—1 provoacă nu este adeseori de o tainică înţelegere şi de multă solidaritate umană ?.. Lângă Falstaff, totul dispare în umbră. Şi Falstaff „rămâne singur pe prin plan, tot timpul, ca să ne pună în faţă imaginea unei lumi pe care nici-unul din noi n’am fi avut curaj s’o mărturisim 1 Iar, la sfârşit, înfrânt, 11 vedem ca o tragedie, ca un monument lapidat. Fără îndoială e bine că Falstaf, termină aşaî Dar Falstaff va trece cu noi în viaţă şi vom vedea alături atâta de mulţi ca el — dar incomparabil mai mici. Aceştia nu vor mai avea nimic comun cu Shakespeare, nu ne vor mai interesa ! D. Romald Bulfinski a fost gladiatorul care s’a bătut, tot timpul victorios, cu dificultăţile într’adevăr extraordinare ale acestui rol imens. Pentru o creaţie ca aceasta însă, In ori care ţară din lume actorul ar fi fost sărbătorit. E un punct culminant al unei cariere şi- alături de Luca Arbore al lui Nottara, de marchizul lui Bulandra, de Zaharia Trahanache al lui lancu Petrescu, Popa Păcală al lui Sârbu, sau de Ion nebunul al Iui Brezeanu şi de Oswald Alving jucat de Manolescu — acest Falstaff al lui Bulfinski este una din cele mai înalte realizări ale teatrului românesc. Noi n’am scris niciodată cu atâta entuziasm despre d Romald Bulfinski pe care-1 cunoaştem totuş ca pe un actor de mari posibilităţi. De data asta 11 rugăm să primească un elogiu suprem. Ultima lui scenă in deosebi a fost o capo-doperă — la care însă a contribuit fireşte mult, în primul rând Shakespeare, apoi şi d. Soare Z- Soare. Restul interpretării nu mai interesează. A fost bun. Ba foarte bun chiar, când mi-1 amintesc pe CRONICA NOTTARA a închis ochii „ca un bun creştin ce a fost'1 după cum sună cel din urmă cuvânt al său pe care îl întăreşte lunga, nobila şi glorioasa-i viaţă. In culise e greu să te păstrezi nobil, şi el s’a păstrat; între histrioni e greu să fii sincer şi iertător, şi el a fost. Om de stil mare în toată făptura lui morală şi artistică, Nottara domina ca un senior şi subjuga printr’o incomparabilă distincţie de caracter. A întrupat pe scenă împăraţi şi regi, prelaţi şi genii, voievozi şi boieri. In toate aceste mari ficţiuni, el aprindea magic focul vieţii, care ardea realmente în el. Nu poate juca nimeni pe împăratul dacă n’are în fiinţa lui afinităţi auguste, şi nimeni nu poate juca pe prelatul, pe geniul, fără înrudiri înnăscute. Nottara putea să fie voievod pe scenă fiindcă ma- xi. MorţUn—incâ unul din marii noştri actori — şi delicios când mă gândesc la admirabilul Ion Mânu A, dar uitasem, a fost şi d. Vracca şi d. Pop — Marţian... Primul e o acadea pe care nu pot s’o gust chiar dacă ar mesteca-o lângă inimă toate cucoanele din loji. Iar d. Pop — Marţian...., d. Pop — Marţian, ce vreţi 1 Chiar d. Vracca a fost mai suportabil decât el i nu s’ar putea spune mai mult. Cât despre d. Ion Manolescu am un regret pe care l-am mai spus, pe care vreau să-l repet. E trist să vedem un actor de prestigiul d-lui Manolescu ajungând un simplu funcţionar, util, la un teatrul chiar Naţional. „Când viţa tânără înfloreşte...11, am spus ce se întâmplă : Teatrul Naţional face un pas înapoi. N’aş putea să spun mai mult, decât că împărtăşesc nedumerirea tuturor acelora cari au văzut piesa şi cari până azi se întreabă ce caută această ,,viţă‘‘ dela polul nord pe scena Teatrului Naţional. Poate, numai ca să dea d-lui Dragoş Protopopescu, în seara premierei, prilejul unui delicios calambur : Când „Miţa" tânără înfloreşte (aluzie la d-na Maria Filotli care juca rolul... Viţei). Dar, afară de aceasta, mărturisesc că aş fi preferat, mai ales acum, în sezonul mustului, un produs autohton. Iar dacă Bjornson intră neapărat în programul Teatrului Naţionalt atunci, mă rog, orice: Geografie şi iubire, la rigoare o reluare chiar a Falimentului — dar viţa aceasta n’a avut niciun rost şi niciun gust. Sau, mai precis, a fost fadă. A fost jucată la fel. D-na Maria Filotti şi d. Gr. Mărculescu au făcut tot ce s’a putut — dar nu s’a putut decât foarte puţin. Despre d. Băltăţeanu nu mai vorbesc. După d. Vracca, după d. Pop — Marţian, e d. Baltăţeanu. Sunt trei... (din păcate!). TOMA VLĂDESCU MĂRUNTĂ jestatea ii era atât de firească; şi-l prindea să fie sacerdot fiindcă evlavia nu era cu nimic străină de sufletul său creştin. Un mare actor simulează vieţile altora prin similitudine. Dar atunci nu le mai simulează j le înviază, le crează din propria lui substanţă. Nottara a fost un Demiurg în teatru ; o lume întreagă de personagii îi aparţine. Lume de fast şi solemnitate, de puternicie şi de tragedie. Am vizitat ani de zile teairele mari ale Europei Aproape nici un actor celebru din vremea noastră nu-mi e necunoscut. Şi-mi dau bine seama că atunci când Nottara trăia nefericirile Regelui Lear, niciun alt actor n’ar fi putut să umple ca el cerul şi pământul întreg cu uraganul durerii. Nu mai era atunci un om, ci soarta toată a omenirii condensată Intr’un singur om. 486 © BCU Cluj Demiurgul acesta al tuturor ficţiunilor geniale s’a stins. Mult a fost. Totul a fost. Azi nimic nu mai este. Dintre toţi plăsmuitorii de ficţiuni, actorul glorios are partea cea mai tristă. Un univers de năluci grandioase moare odată cu trupul lui; şi pentru totdeauna. Cine va mai şti măine ce-a fost Regele Lear, Ştefan cel Mare sau Hatmanul Arbore, jucaţi de Nottara ? Un actor nu există decât pentru contimporani. Noi am deschis ochii in teatru sub imperiul lui Nottara. Stilul artei lui a fost obsesie pentru noi şi măsură a tuturor valorilor teatrale. Dar mai mult decât atâta, voievozii şi boierii istoriei noastre naţionale noi i-am cunoscut în maiestatea şi’n glasul lui Nottara. E cu neputinţă să-mi Imaginez alt Ştefan cel Mare decât pe acela din „Apus de Soare4*. Glas al gloriilor noastre istorice, arta lui Nottara a fost o pedagogie naţională seducătoare şi — dece să n’o spunem 1 — un apostolat. Prin el am înţeles cât de uriaşi ne-au fost strămoşii. El a aşezat o aureolă în plus pe mitul românesc. Nottara era perfect conştient de rolul său ridicat până la misiune. Acum câţiva ani l-am întâlnit după ce scăpase de o boală grea. Gândul morţii îi era familiar. .. Dar n’aş vrea să mor, îmi spunea, până nu m’aş duce odată la Altarul >'?dela Putna să joc în „Apus de Soare*1. Ce frumos ar fi să mor pe scenă ca „Ştefan cel Mare"! Puterile din urmă nu l-au mai ajutat să moară cum ar fi vrut ■. in nimbul inegalatei sale misiuni naţionale. Dar a murit ca un bun creştin. Şi a vrut să fie îngropat fără pompă, fără doliu şi discursuri, fără frac şi fără flori artificiale. Nimic din ce-a fost fastul scenei unde a oficiat şi a fost răsfăţat o viaţă. Maiestos ca un apus de soare e sufletul cu care s’a mai întors cea din urmă oară spre lume din marginea gropii ■ „Cât am trăit, m’am bucurat de toate onorurile şi succesele din partea publicului românesc din întreaga ţară, din partea direcţiei Teatrului Naţional şi a colegilor mei de scenă, precum şi din partea criticilor de teatru j pe toţi li rog să primească recunoştinţa mea şi ultimul jneu'salut/* CÂND D. IORGA SE’NFURIE poate să fie câte odată sublim şi câteodată lamentabil. Sublim — când lava acestui vulcanic temperament o brodeşte pe linia mare a moralităţii; lamentabil — când aceeaş lavă o ia pe ţurloiul în zig-zag al meschinăriei- Dela o vreme, sacra sa furie a pierdut direcţia sublimului Şi atunci d. N. Iorga ne dă spectacolul unui leu care ar ţine cu tot dinadinsul să se cuibărească în coteţul găinilor. Mărturisim că pe noi spectacolul acesta ne doare. Fiindcă noi sântem între puţinii scriitori de azi cari, dându-ne seama ce însemnează omul de geniu N. Iorga, n’am economisit nicio ghirlandă de superlative din câte i se cuvin. D. N. Iorga e ingrat. Ingratitudinea e apanagiul regilor şi al oamenilor de geniu. Le şade bine şi unora şi celorlalţi Dar d. N. Iorga e mai mult decât ingrats e răzbunător şi gelos. Asta nu le şade bine nici regilor, nici oamenilor de geniu. lată : d. Constantin Giurescu a scris o carte de valoare excepţională, Istoria Românilor. D. N. Iorga •n’o poate suporta fiindcă ştie bine că e foarte bună. Şi a căutat prin toate mijloacele neştiinţifice s’o discrediteze, caşicum această carte, oricât de monumentală ar fi ea, ar ştirbi ceva din gloria d-lui N. Iorga 1 Spectacolul ne-a durut mai ales când d. N. Iorga s’a asociat la această neştiinţifică denigrare cu furpitudinea evreească a lui Kalman Blu-menfeld. Ne-a durut nu pentru d. Giurescu, ci pentru leul adăpostit, domestic, în coteţul din Sărindar. Am scris aici o simplă notiţă în termeni de o urbanitate pe care a putut-o controla oricine, deşi, în ce ne priveşte, d. N. Iorga care, prim ministru fiind, ne-a suprimat ziarul Calendarul, ruinând un capital de patru milioane, n’ar mai avea dreptul la niciun fel de urbanitate din partea noastră. Pentru acest fapt, pentru acest simplu fapt de conştiinţă morală elementară, toate injuriile rezervate timp de trei luni d-lui Constantin Giurescu exclusiv, ne-au fost dăruite nouă zece zile în şir. D. N. Iorga ne-a părut atunci atât* de mic încât'- nici nu ne-am putut supăra, fiindcă ştim că d. N. Iorga e totuş atât de mare 1 Credeam că totul a reintrat în linişte Dar nu 1 Sacra furie şi-a găsit un nou ţurloiu în zig-zag. D. N. Iorga a reisbucnit cu fum şi cenuşă în plin congres naţional-bisericesc. Bieţii oameni, cari se adunaseră acolo să aleagă, mi se pare, un mitropolit şi un episcop au încremenit cu mâinile la gură i ce legă- ' tură putea să fie între preocuparea lor electorală şi literatura revistei Gândirea, victimă din senin a furieî d-lui N. Iorga ? Nimeni nu pricepea 1 Dar mai întâiu, ce se tot amestecă d. N. Iorga în trebile Bisericii ortodoxe ?‘Ce-l interesează pe un ateu Biserica ? Cei cari nu-i cunosc convingerile — fiindcă nu l-au citit văd în d. N. Iorga pe istoricul Bisericii noastre. Şi se mulţumesc cu atât. E adevărat că d«sa a scris această istorie. Dar asta e una, iar convingerile sale sânt alta. Convingerile sale în materie religioasă sânt exprimate categoric în acea carte, pe care noi i-am lăudal-o totdeauna pentru alte lucruri strălucite din ea: Cugetări; şi aceste convingeri sânt dc un ateism crud şi combativ. Nimeni n’a negat la noi cu atâta ironie existenţa lui Dumnezeu. Nimeni nu şi-a bătut joc mai crunt de oficiul Bisericii. N. Iorga, fost marxist în adolescenţă, şi-a păstrat întreaga atitudine specifică împotriva religiei, în această carte. 487 © BCU Cluj Dacă d-sa a uitai aceste lucruri, i le putem servi noi în zeci de dovezi. Dar nu mai departe decât anul trecut, d-sa a publicat o serie de articole în „Neamul Românesc" în care din nou îşi bate joc de ortodoxie Dacă le-a uitat, i le putem servi şi pe acelea. Şi atunci, dece nu e d. N. Iorga consecvent? Dece ţine d-sa să se amestece ca sfetnic In trebile lăuntrice ale Bisericii? Dece ţine să dea verdicte în chestiuni delicate care, în fond, îi repugnă ? Caracteristica geniului e onestitatea. Dece nu vrea d-sa să fie onest cu sine însuş ? In congresul naţional bisericesc, furia sa a isbucnit mai întâiu împotriva ciobanului din Maglavit: a cerut bisericii să-l suprime fiindcă face minuni. Nu-i plac minunile d-lui N. Iorga i îi stânjenesc ateismul marxist. D. Octavian Goga s’a ridicat cu bunul simţ românesc şi a pus lucrurile la punct. D. Ioan Petrovici a subliniat minunile cu o filosofică decenţă. Aşa că d. N. Iorga a părăsit furios sala Desigur, în momentul acela, dânsul vedea in Petrache Lupu un fel de al doilea Giurescu 1 Altfel nu se explică dece în ziua următoare a reapărut la aceeaş tribună cu nişte fulgere noi... împotriva revistei Gândirea ! Gândirea, e adevărat, nu face minuni fiindcă nu apare la Maglavit. Dar d. N. Iorga zice că face... misticism" literari Pentru această crimă, a cerut congresului naţional bisericesc, alcătuit din oameni cari, fără îndoială, nici zece dintre ei nu citesc această revistă, să... n’o mai patroneze, ci să ia măsuri de suprimare 111 Zice d. N. Iorga, care cunoaşte ortodoxia cum cunosc eu istoria Patagoniei, că misticismul nu e în firea acestei ortodoxii şi că, deci, o revistă care... aşa şl pe dincolo... Iată, unde-1 duce pe d. N. Iorga sacra sa furie necontrolată de raţiune 1 Şi ce frumos prilej ar fi avut dânsul să tune şi să fulgere împotriva imensei literaturi pornografice care distruge sufletul copiilor; ce frumos prilej ar fi avut să ceară măsuri împotriva scrierilor sectare ce subminează ortodoxia acestui popor; ce frumos prilej să se reverse torenţial asupra imprimatului marxisto-iudaic, care pustieşte spiritul tineretului 1 D. N. Iorga ar fi fost încăodată sublim- Şi n’a isbutit să fie decât dimpotrivă. Lar explicaţia e simplă: Gândirea a elogiat pe d. Constantin Giurescu, autorul monumentalei cărţi Istoria Românilor! REGALITATEA NOASTRĂ se intitulează conferinţa d-lui Octavian Goga, rostită la sărbătorirea naşterii Suveranului şi publicată în Ţara Noastră. O remarcabilă pagină de sinteză istorică şi mărturisire de principiu, în care persoana Regelui e considerată în perspectiva tradiţiei noastre monarhice. Regalitatea noastră nu e o invenţie a veacului al XlX-lea, ci o consolidare a monarhiei româneşti ca instituţie milenară. Pentru poporul nostru, monarhul e personificarea Statului în „unsul lui Dumnezeu". E punctul arhimedic al acestui stat, cum zice d. Octavian Goga. Coroana se oglindeşte deopotrivă în apele ortodoxiei şi se străvede în basmul popular plin de împăraţi, de prinţi şi de domniţe. Sufletul acestui neam a aderat spontan şi din veac la ideea monarhică. Una din caracteristicile istoriei noastre e lipsa totală a republicanismului. Republica îşi face o singură dată apariţia, în aventura ridiculă dela Ploeşti. Ceeace ţine să sublinieze cu tot dinadinsul d. Octavian Goga e observaţia perfect îndreptăţită că mult frământatul veac al XlX-lea, cu sumedenia instituţiilor împrumutate din Apus, nu reprezintă în nîciun caz vreo modifica t mentalităţii monarhiste la poporul nostru. Tradiţia poporului e atât de puternică încât, chiar în această perioadă de furibund republicanism apusean, monarhia noastră se consolidează. Kogălniceanu reînvie gloria scaunului Moldovei. Bălcescu exaltă figura lui Mihaiu Vodă. Emi-nescu îşi încheagă doctrina conservatoare. Unirea se face sub Cuza-Vodă. Prin Regii Carol I şi Ferdinand I, România capătă forma Statului de azi. Monarh şi Stat sânt una în toată istoria noastră. Astăzi străbatem o nouă perioadă de efervescenţă asemănătoare întru câtva cu veacul trecut, când fiinţa instituţiilor intră din nou în jocul problematic. „Pentru a putea păstra însă un punct fix în această învălmăşeală de interverfire şi revizuire a valorilor, zice d. Octavian Goga, trebuie ca spiritul public la noi să menţină firul istoric, să vadă în Coroană un altar a cărui strălucire pluteşte peste veacuri şi în purtătorul ei o fiinţă care personifică instinctul de viaţă al neamului". MOARTEA LUI GIB. I. M1HĂESCU. In ziua de 19 Octombrie, Sâmbătă dimineaţa, la orele 3, a părăsit lumea noastră Gib. I. Mihăescu. Clipa din urmă i-a venit după suferinţe lungi şi groaznice. Avea număi 41 de ani. Cele două copile ale lui, rămase la sânul îndoliat al mamei, sânt încă prea mici ca să-şi dea seama ce însemnează „a murit tata“. Marţi, 22 Octombrie, pe o vreme frumoasă ca ziua învierii, Gib,, care nu avea nici un duşman, a fost înmormântat la Drăgăşanii Vâlcii, târgul copilăriei, petrecut de ai săi şi de mulţimea prietenilor. E cel dintâiu care cade dintre noi. GÂNDIREA, al cărei stâlp de marmură a fost, îi va păstra o amintire neştearsă. Să ne rugăm pentru sufletul lui Gib. GÂNDIREA ANUL XIV - No. 9 NOEMVRIE 1935 488 © BCU Cluj