GÂNDIREA SUMARUL: LUCIAN BI.AGA . Celălalt târâm......... 337 ION PILLAT. Cicladele.................. 347 VICTOR PAPILIAN . O clipă.............. 348 V. VOICULESCU : PoesU.................. 352 ARTURO MARPICAT1: Poesil de răsboiu.... 354 VICTOR ION POPA > Schivnicul din Ţuia-Neagră ... 360 ALEXANDRU PUŞCHIN. Ţiganii, poem trad. de I. Buzdugan 371 GHERGHINESCU-VANIA i Adulmec adâncuri .... 375 IDEI, OAMENI, FAPTE TOMA VLADESCUi „Inaderenţa” Iul Carageale .... 37b SEPTIMIU BUCUR : Reabilitarea realului. 377 AL. GREGORIAN. Cealaltă Franţă......... 380 D. BODIN . Roma fascistă............... 382 CRONICA LITERARĂ OVIDIU PAPADIMA = D. Popovici. Ideologia literară a lui Heliade Rădulescu — Mircea Eliade i Oceanografie ............................... 385 CRONICA MĂRUNTĂ AL. BUSUIOCEANU : Arturo Marpicati..... 387 NICH1FOR CRAINIC i Eugen Goga. —Istoria românilor.— Poesia Italiană. — George Vâlsan. — Franc-Maso-neria. — Românismul d-lul Motru... 388 DESENE IN INTERIOR i Demian şi Şt. Dimitrescu. EXEMPLARUL 20 LEI © BCU PUTEŢI avea la îndemâna Dv. cea mai bunâ apâ de bâuft şi in acelaşi timp o apă foarte activă aju-târtffcla eliminarea reziduurilor acumulate In organism grafie Sels Lithines Chatelain care datorit compoziţiei sale disolvă acidul uric spală rinichii măreşte diureza prevenind astfel un mare număr de boli Produs al Laboratorului Urodona! De vânzare la toate farmaciile şi Drogueriile din ţară. © BCU Cluj GÂNDIRE A iUT-f CELĂLALT TĂRÂM*) DE LUCIAN BLAGA Pentru psihologia curentă „inconştientul" trece în genere drept o realitate de natură psihică. Nu toţi psihologii sunt însă convinşi de existenţa unui psihism inconştient. Se face de fapt o distincţie între inconştientul organic-fiziologic şi inconştientul psihic, — o distincţie, la care aderăm fără discuţie. Cele mai multe procese organice sunt „inconştiente** în sensul că nu sunt nici însoţite, nici dirijate de conştiinţă. Termenul are în cazul acesta un înţeles strict negativ. Aplicat asupra organicului, acest termen indică numai ceeace organicul nu este. Propoziţii ca „organicul e inconştient" înseamnă: „organicul nu este conştient**, şi nimic mai mult. Pe plan psihologic însă, „inconştientul** e conceput în înţeles pozitiv, ca substanţă, sau ca o realitate sui generis. Psihologia actuală, mai ales psihanaliza şi parapsihologia, vorbind despre „inconştient" se referă categoric la factori, elemente, procese şi complexe, cărora le atribue cu toată seriozitatea o natură psihică, în aceeaşi măsură ca şi conştiinţei. Din parte-ne recurgem la ipoteza psihismului inconştient ca la un punct de plecare în cercetarea, ce-o întreprindem. Inconştientul ca factor psihic ni se pare o mărime de domeniul probabilităţilor5 mai mult: o mărime, cu care atâtea şi atâtea fapte de experienţă zilnică, ne invită să calculăm. îi recunoaştem o îndreptăţire nu mai mică decât multor termeni fundamentali ai aşa ziselor ştiinţe pozitive. De sigur că inconştientul e numai un factor bănuit, dar teoretice şte el e cam tot atât de legitimat, cum ar fi de-o pildă factorul „energiei** în ştiinţele fizice. Noţiunea, de-un profil încă nebulos, a inconştientului, fiind abia de câteva decenii încetăţenită in preocupările teoretice ale gânditorilor şi ale psihologilor, şi aparţinând din nefericire unui domeniu, care opune rezistenţe ingenuie metodelor măsurătoare, nu se bucură însă nici pe departe de prestigiul teoretic al unor noţiuni, cum este de o pildă aceea a „energiei**. E la mijloc şi o chestie de obişnuinţă. Cel mai bun colaborator al acestei idei va fi însuşi timpul. Deocamdată încercările critice, uneori nu lipsite de vigoare combativă, împotriva teoriei despre inconştient, se ţin lanţ. E poate la mijloc şi teama de-o nouă teologie. Aceste încearcări reamintesc în orice caz foarte de aproape opintirile inoportune ale acelor gânditori, cari voesc să elimine din ştiinţă noţiuni sau construcţiuni, precum sunt aceea a „energiei** sau a „substanţei**, pe motiv că aceste noţiuni ar fi simple ficţiuni, fără de nici o aderenţă la realitate. Vom trece cu vederea toate aceste încercări de proscriere. Ele se bazează în genere pe o concepţie, care vrea să truncheze „cunoaşterea umană** dincolo de hotarele permisului. Această concepţie vrea să reducă cunoaşterea umană la *) Fragment din studiul Orizont şi Stil, voi. I din „Trilogia culturii", sub tipar. 337 © BCU Cluj un nucleu de sensaţii, prefăcându-o într’o apariţie paradoxală ca o cometă fără coadă. Ne vom ocupa mai la vale numai cu unul din atacurile critice, de dată mai recentă, împotriva ideei despre inconştient, arătând în ce măsură şi acest atac poate fi socotit ca un efect steril al unui excesiv zel pozitivist, cu toate că lovitura nu vine deloc din tabăra pozitivistă. Inconştientul, ca arie psihică, circumscrie un domeniu, în care s’a lucrat enorm, şi cu rezultate, practice chiar, de necontestat, în ultimele decenii. în majoritate aceste lucrări s’au constituit subt semnul tutelar al psihanalizei, prin ceeace ideea despre inconştient încărcată de mari virtualităţi, s’a desfigurat uneori până la caricatural. Anevoie se va mai găsi astăzi vreun intelectual, la urechile căruia să nu fi pătruns încă acele stranii svonuri despre „refulare", despre „complexul Oedip", despre „sublimare", şi despre alte lucruri la fel. Doctrina psihanalitică, dupăce a isbutit să înmlădie un univers întreg după legea sa, începe în sfârşit să se bucure de o popularitate, menită să dea de gândit. Nu constituie oare această popularitate un semn că învăţătura psihanalitică se apropie răspicat de pragul judecăţii ? 1 Să sperăm că impresia aceasta nu ne înşeală. Poate că nu e nevoie decât de încă un efort de desmeticire, pentru ca psihologia, doctrină clădită pe o poziţie expusă tuturor vânturilor, să fie săltată într’o nouă fază cu totul îmbucurătoare. In adevăr dacă psihologia ţine să recolteze roadele reale ale psihanalizei, va trebui să arunce peste bord un enorm balast de uscături. Fără de această curăţire a terenului nu e cu putinţă nici un pas înainte. Nu vom ezita să recunoaştem psihanalizei merite, chiar excepţionale, întru eluciderea unor anume mecanisme ale vieţii psihice, conştiente şi inconştiente. Ne referim, după cum aproape dela sine se înţelege, în deosebi la descoperirea mecanismului „refulării", sau la descoperirea mecanismului răbufnirii din nou în conştiinţă a unor conţinuturi refulate. Aceste merite nu ne obligă însă deloc la recunoaşteri totale şi necontrolate. Cu toate că nu intenţionăm să intrăm într’o critică amănunţită, vom face loc aici unor categorice rezerve, mai ales faţă de acea tendinţă a psihanalizei, degenerată dela o vreme în obsesie şi manieră, de a reduce viaţa psihică inconştientă la forme stereotipice. îmbucurător e că reacţiunea faţă de excesele de simplificare obtuză a început chiar în rândurile psihanaliştilor. Când s’a emis ideea despre inconştient, s’a deschis o problemă, pentru soluţionarea căreia psihanaliza n’a furnizat mijloacele cele mai adecvate O ieşire din fundătură credem că nu e posibilă decât relund legăturile cu o mai veche tradiţie psihologică. Să reamintim, pentru neiniţiaţi, că „inconştientul", ca factor de natură psihică, nu este o descoperire a psihanaliştilor. Descoperirea revine psihologiei mai vechi, sacrificate în chip nemeritat şi cam orbeşte în timpul experimentalismului. Descoperirea „inconştientului" constituie un titlu de glorie mai ales pentru „filosofia naturii", pe care au propus-o cu neasemuit patos diverşi gânditori romantici, precum Schelling, Carus, sau poeţi-gânditori ca Goethe, dar şi alţii din aceeaşi epocă. Romantismul, mişcare de-o foarte elastică sensibilitate, s’a aplecat cu imens interes şi cu acaparantă pasiune peste clar-obscurul vieţii sufleteşti. Acei gânditori, poeţi şi medici, toţi de bună credinţă, deşi uneori de îndoelnică faimă, atacau problema inconştientului cu totul din altă parte, decât s’a făcut mai târziu. Nimeni nu va tăgădui că ei ştiau totuşi lucruri, câte odată din cale afară de interesante, despre viaţa psihică inconştientă. Rostind acestea nu voim decât să restituim romantismului un merit la care are un drept de necontestat. Faptul că acest merit a fost dat uitării, e întru câtva explicabil. Romanticii şi psihanaliştii atacă anume, problema inconştientului din puncte aşa de diferite, încât mult timp s’a crezut că nici nu e vorba despre o comunitate de obiect. Spre a ajunge la punctul cel mai ascuns, cel mai profund al inconştientului, romanticii au dat năvală prin poarta metafizică. Pe calea aceasta nu se putea ajunge însă decât la o viziune globală, dar cam goală, sau foarte rarefiată, despre 33Ş © BCU Cluj inconştient. Conceptul era oarecum de natură fiduciară. Psihanaliştii pornesc dela capătul celălalt, adică mai dela suprafaţă, de unde încetul cu încetul se putea dobândi şi constitui o viziune mai plină despre structura şi conţinutul inconştientului. Afişând un nejustificat dispreţ faţă de orice perspective metafizice, psihanaliştii şi-au cucerit de grabă poziţia definitivă. De pe această poziţie-nu mai era posibil la un moment dat, nici un spor de cunoaştere, în permanenţă poziţia devenea astfel intenabilă. Psihanaliştii se cred în posesia inconştientului total, câtă vreme de fapt ei încă nu au pus piciorul decât în zone mărginaşe. Ideea inconştientului e ameninţată să devină manivela unei simple şi prea vulgare flaşnete. Psihologiei şi gândirei filosofice i se impune actualmente cu toată seriozitatea problema de a umple viziunea romantică despre inconştient cu structuri şi conţinuturi pozitive. Simpla formă, vastă, dar găunoasă, la care s’a oprit viziunea romantică despre inconştient, trebuie gros şi îndesat căptuşită prin adoptarea a tot ce este pe deplin asigurat pe urma eforturilor psihanalizei şi parapsihologici, dar şi pe urma eforturilor altor doctrine. Viziunea romantică era lipsită de substanţă articulată? psihanalizei îi lipeşte perspectivă vastă în adânc. Ambele învăţături simt trunchiate, parţiale? una prea anemică, cealaltă sufocată. Problematicele şi procedeele sunt însă susceptibile de combinare. Va trebui să se reia tradiţia romantică veche, care desena cadrele unei viziuni? să i se adauge sporul miezos obţinut pe alte căi, şi să se atace pe urmă masivul central al problemei. Ne înscriem cu alte cuvinte printre adepţii unei concepţii, şi largi şi articulate în acelaş timp, despre inconştient. Inconştientul nu e numai un focar metafizic nevăzut, care prezidează la formaţiunile organice, sau căruia îi revine conducerea vieţei fiziologice şi conştiente, cum în cea mai mare parte îl înţeleg romanticii, începând cu Schelling şi sfârşind cu Carus sau cu Hartmann. Dar inconştientul nu are nici simplu numai caracterul receptacular, pe care i-1 atribuie psihanaliştii ? inconştientul nu e adică un simplu subsol al conştiinţei, un subsol în care ar cădea fără curmare, ca efect al unui sever triaj, elemente de ale conştiinţei. Inconştientul ni-1 închipuim ca o realitate psihică amplă, cu structuri, cu o dinamică şi cu iniţiative proprii ? inconştientul ni-1 închipuim înzestrat cu un miez substanţial organizat după legi imanente. Inconştientul nu e un simplu „haos“ de zăcăminte, de provenienţă „conştientă". Trebuie să facem încercarea stăruitoare de a imagina inconştientul ca o realitate psihică de mare complexitate, cu funcţii suverane, şi de o ordine şi de-un echilibru lăuntric, graţie cărora el devine un factor în mai mare măsură sieşi suficient, decât e „conştiinţa". Ar fi poate exagerat să afirmăm că inconştientul e un „cosmos" ? el e totuşi ceva ce aduce a cosmos. Dacă ni se îngăduie să alcătuim din substantivul „cosmos" un adjectiv, aşa cum din substantivul „haos" s’a format adjectivul „haotic", am acorda inconştientului un epitet în consecinţă. Inconştientul are caracter „cosmotic", nu „haotic". „Cosmotică" e orice realitate de pronunţată complicaţie interioară, de-o mare diversitate de elemente şi structuri, organizată potrivit unei rânduieli imanente, rotunjită în rosturile sale, cu centrul de echilibru în sine însăşi, adică relativ sieşi suficientă. Potrivit sensului pe care-1 atribuim acestui termen, vom risca afirmaţiunea, că inconştientul, ca realitatea psihică, posedă un caracter mai „cosmotic" decât conştiinţa. Rostim cu această propoziţie un fel de ipoteză de lucru, de care credem că e oportun să se ţină seamă în orice cercetări în domeniul inconştientului. E aproape de prisos să precizăm că perspectiva, ce o deschidem, posedă caratele unei simple anticipaţii? ea urmează să fie confruntată cu faptele psihologice. Poate nu e departe momentul când va ieşi la iveală că psihanaliza, cu rezultatele ei, se găseşte de abia în mahalaua „celuilalt tărâm", cum am putea numi inconştientul, recurgând la o metaforă, ce ni se îmbie dela sine. în orice caz nu ne poate fi spre pagubă dacă în psihologia abisală ne fixăm, subt beneficiul încercării, asupra perspectivei cosmotice. Deocamdată psihologii abisali, între cari câţiva 339 © BCU Cluj de mondială notorietate, ni se pare că văd inconştientul, într’o perspectivă mult prea îngustă. Hi înclină să umplă cadrele inconştientului mai vârtos cu conţinuturi de provenienţă conştientă. Se ştie cât de mult şcoala lui Freud stă sub obsesia şi în strâmtoarea acestui procedeu. Jghiabul a fost pe urmă lărgit din partea elveţianului Jung. Psihanalistul disident a îmbogăţit, într’un chip cu totul remarcabil, doctrina despre inconştient. îndeosebi trei idei revin în lucrările lui Jung în diverse variante; credem a nu ne înşela, desvelindu-le astfel: 1. Jung e de părere că în cadrul inconştientului se alcătuiesc, polar faţă de plăsmuirile şi conţinuturile conştiinţei, un fel de plăsmuiri şi conţinuturi de compensaţie. 2. Jung pretinde că inconştientul, în zonele sale mai adânci şi de-o extensiune oarecum colective, e plin de zăcămintele experienţelor ancestrale. 3. Jung mai crede că inconştientul devansează anume stări ale personalităţii conştiente. Iată deci aria inconştientului îmbogăţită simţitor, întâi cu înjghebări psihice compensatorii faţă de conştiinţă, al doilea cu conţinuturi de provenienţă ancestrală, şi al treilea cu devansări ale conştiinţei. Examinând acest aport la psihologia abisală, vom băga de seamă că în cele din urmă şi Jung imaginează conţinuturile inconştientului tot în funcţie de conştiinţă, într’un fel, ce e drept, mai nuanţat şi mai imperceptibil decât o fac psihanaliştii de şcoală veche. Chiar şi cele mai avansate opinii despre inconştient ne apar astfel impregnate de oarecari prejudecăţi şi de-un anume sentimentalism, care ne ţine legaţi de luminozitatea conştiinţei. Psihologia inconştientului se găseşte de fapt într’o fază, care corespunde întru câtva aceleea a psihologiei de acum câteva veacuri, când despre „cunoaştere" se afirma cu emfază: „nihil est in intellectu, quod non prius fuerit in sensu". Psihologii actuali ar putea să varieze, dacă ar fi capabili de autoironie, această axiomă, ca o etichetă pentru psihologia inconştientului. „Nimic nu este în inconştient ce n’a fost înainte în conştiinţă". Ori acestei prejudecăţi îi refuzăm orice tribut. Nu înţelegem de ce ne-am interzice exerciţiul imaginaţiei tocmai în acest punct. Ce ne-ar putea opri la adică de a atribui inconştientului o amploare mai cosmotică decât conştiinţei, şi o suveranitate autonomă faţă de care aceea a conştiinţei nu e decât un palid reflex? Ideea despre inconştient trebuie speculată în perspectiva că domeniul ei corespondent e în mai mare măsură sieşi suficient, decât se întâmplă să fie domeniul conştiinţei. Nu vedem prin ce am depăşit marginile îngăduitului, atribuind inconştientului elemente şi complicaţiuni interioare, o dinamică proprie, structuri, daruri şi calităţi, cari, până la un punct cel puţin, îl dispensează de a se folosi de conştiinţă ca isvor de alimentare. Inconştientul ni-1 închipuim, chiar şi atunci când elementele sale îşi au originea în conştiinţă, înzestrat—în funcţia sa cognitivă — cu categorii şi forme proprii; inconştientul ni-1 închipuim mai ales supus unei finalităţi imanente în toată constituţia sa. La fel cum axioma sensualiştilor: „nihil est in intellectu, quod non prius fuerit în sensu", a fost înlocuită la un moment dar cu propoziţia mai rodnică „nihil est in intellectu, quod non prius fuerit in sensu, ni si ipse intellectas", urmează să modificăm şi propoziţia implicată de psihologiile inconştientului. In loc de „nimic nu este în inconştient ce n’a fost înainte în conştiinţă", propunem propoziţia: „nimic nu este în inconştient ce n’a fost înainte în conştiinţă, afară de inconştientul însuşi". Dar acest „inconştient însuşi", înseamnă un factor remarcabil, din toate punctele de vedere. Prin anticipaţie atribuim deci inconştientului structuri şi o dinamică proprie, de asemenea categorii şi forme cognitive proprii, tot prin anticipaţie mai atribuim inconştientului şi moduri de reacţiune proprii când e vorba de „trăiri", şi propriile isvoare de informaţie, când e vorba de „cunoaştere". In „perspectivă cosmotică" toată problematica inconştientului câştigă o nouă demnitate şi noi aspecte. Problemele, cari se deschid, privesc substanţa inconştientului, profilul şi configuraţia sâ şi de asemenea raporturile lui posibile cu conştiinţa. 34° © BCU Cluj Iată câteva probleme posibile in legătură cu substanţa inconştientului. Este inconştientul, odată admis ca realitate psihică, consubstanţial cu conştiinţa, adică poate el să fie considerat drept conştiinţă la fel cu cea de toate zilele, despărţită doar prin dispozitivele unui izolator de ceeace este conştiinţa individuală? Sau este inconştientul o realitate psihică, căreia i s’a hărăzit şansa de a participa într’un fel sau altul la avantajele incalculabile ale unei supraconştiinţe ? Sau este inconştientul o realitate psihică pur şi simplu de altă natură decât conştiinţa? Iată de o pildă câteva probleme posibile în legătură cu configuraţia şi constituţia inconştientului: are inconştientul înfăţişearea monadică a unei personalităţi sau o formă de natură mai impersonală? Cum e lăuntric configurat inconştientul? în sfere, cari se juxtapun, sau în sfere cari se includ dela mai mare la mai mic, sau în sfere cari se întretaie ? De ce grad de relativă independenţă se bucură diversele sfere? Enumerăm aceste întrebări nu pentru a le da un răspuns, ci numai pentru a arăta faţetele perspectivei. Iată şi câteva probleme în legătură cu raporturile, ce ar putea să existe între „incoştient" şi „conştiinţa individuală": se organizează inconştientul numai pe bază de conţinuturi de provenienţă „conştientă", sau şi pe bază de alte conţinuturi? Utilizează inconştientul conţinuturile de provenienţă conştientă în spiritul unei finalităţi, care este alta decât a conştiinţei? Intru cât conţinuturile unei alte conştiinţe individuale sunt mai accesibile inconştientului meu, decât conştiinţei mele? Toate aceste întrebări ar merita desbateri serioase. Ele se recomandă deopotrivă într’o vastă perspectivă unitară. Problematica inconştientului comportă chiar o încoronare în duhul unor deliberări de de natură cu totul metafizică. Cum se face că psihicul e divizat în „inconştient" şi „conştiinţă"? Din motive de echilibru existenţial? Din motive de orchestraţie contra-punctică a existenţei? Sau din alte misterioase pricini? De notat că prin aceasta n’am formulat decât o neînsemnată fracţiune a întrebărilor, cari pot fi puse în legătură cu inconştientul ca realitate psihică în „perspectivă cosmotică". Cum însă deocamdată nu ne gândim la o incursiune masivă în adâncimile inconştientului punem capăt interogaţiilor posibile. Pentru o incursiune de mare jaf ar fi înainte de toate nevoie de o întreagă oaste, bine dresată, de cercetători. Aici, aprinzând cele câteva focuri în noapte, voim doar să fixăm o perspectivă, dela care ne promitem oarecari satisfacţii pentru altă dată. ( * * * . . Există o teorie psihanalitică despre „creaţia spirituală". Teoria aceasta e o parte esenţială a învăţăturii psihanalitice, întrucât prin ea se complectează şi se rotunjeşte schema interioară a doctrinei. Teoria încearcă să elucideze chestiunea, cum şi de ce omul devine „creator de cultură". Deoarece în studiul nostru purcedem la analiza şi lămurirea creaţiei spirituale sub aspect stilistic, credem necesar să ne ocupăm şi de această teorie, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru curăţirea prealabilă a terenului, în numele bunului simţ. Termenii, la cari recurge psihanaliza întru desluşirea „mecanismului" creaţiei spirituale sunt acela al „libidoului sexual" şi al „sublimărei". Pe acest teren, care prin firea sa reclamă o comprehensiune nuanţată, psihanaliştii se dedau mai mult chiar decât în patologie, la foarte regretabile simplificări. In adevăr, a încerca lămurirea creaţiei spirituale prin teoria sublimării unor porniri sexuale, refulate, înseamnă după credinţa noastră, nu atât a da o explicaţie creaţiei spirituale, cât a complica problema cu fapte noui, nu lipsite cu totul de interes, dar cari la rândul lor cer o desluşire într’o perspectivă cu totul de altă amploare. Eforturile susţinute, de aproape o jumătate de veac, ale psihanalizei n’au putut până acum să demonstreze prea convingător ecvaţia: creaţia spirituală-libido nesatisfăcut 34i © BCU Cluj deviat. Chiar dacă există un raport real între aceşti termeni, el comportă şi altă interpretare decât cea ecvaţională. De fapt, prin ostenelile psihanalizei ne-am luminat asupra unui singur lucru, susceptibil de a fi formulat, simplu astfel« spiritul îşi ia energiile, de care are nevoie, de oriunde acestea îi stau la dispoziţie. De aici până la afirmaţia echivalenţei dintre creaţie şi libido deviat e un salt cu totul neligitimat. Să ilustrăm printr’o imagine situaţia, în care se găseşte spiritul creator faţă de energiile disponibile. în cameră e întuneric 5 apăs un buton electric, şi camera se luminează. Ştim că lumina iscată este un efect condiţionat de existenţa unei energii, dar şi de existenţa unui complicat sistem de transformare a acestei energii. Sistemul dispozitivelor transformatoare reprezintă în orice caz în complexul producere! luminii un fapt nu mai puţin important decât existenţa unor energii sau faptul în sine că energiile sunt transformabile. Ori, privind lucrurile mai deaproape, nu interesează decât prea puţin dacă acest sistem e alimentat, în dinamica sa producătoare de lumină, de cloaca maximă a unei metropole sau de — fulgerele cerului. Cât timp cloaca nu e captată ca să hrănească un sistem transformator, de mare şi precisă finalitate interioară, se face că ea exhală doar miasme, dar nu produce lumină. Prezenţa, singură, a unor energii — nu explică în cazul acesta decât prea puţin. Fenomenul vizat nu are loc fără de sistemul transformator. Despre „cloaca maxima** sau despre fluviul zeului Libido, atot-puternicul s’au pus în circulaţie multe basme, cari entusiasmează vulgaritatea puerilă proprie unei anume vârste şi cari trebuiesc denunţate ca atare. Din nefericire însă, despre sistemul ascuns, cu transformatoarele lui, graţie cărora se ajunge efctiv la o creaţie spirituală, psihanaliza nu ne-a trădat nici odată nimic. Cu o pasiune uluitoare, şi care dă de gândit, ea ne-a vorbit tot timpul numai despre cloaca maxima. In această ordine de idei să ne oprim un moment asupra unui punct destul de paradoxal, aproape unanim susţinut din partea psihanaliştilor. Cu un zel lăudabil, dar vrednic poate de a fi altfel folosit, psihanaliştii s’au căznit, în savante expuneri, să arate cât de decisive pentru toată viaţa omului ar fi întâile experienţe şi comportări sexuale ale sugaciului şi ale copilului. Teza n’a fost într’adins formulată astfel numai ca să exaspereze sentimentalismul burghez. Psihanaliştii, sunt în adevăr de bună credinţă. în monografii psihanalitice, de-o ţinută, care satisface toate exigenţele unui scientism rău înţeles, se afirmă bunăoară despre cutare mare poet, că a închipuit cutare celebră scenă de dramă numai sub presiunea complexului oedipîan, statornicit în el, în primii ani ai copilăriei sale-Sau se afirmă bunăoară despre cutare mare pictor, că a devenit pictor numai sub presiunea irezistibilă a unui complex anal infantil. Nu vom împinge pudicitatea până la tăgăduirea sexualităţii infantile, vom nega însă cu toată hotărârea accentul de fatalitate, pe care psihanaliştii îl pun pe această sexualitate. Psihanaliştii prefac întâia manifestare a unui individ, aprţinând unui anume tip „vital-sufletesc", în „motor** permanent al vieţii spirituale a acestui individ. Să ni se dea voie să ripostăm că în această interpretare s’a intercalat o incredibilă confuzie între „accident** şi „substanţă**. Acest naiv amestec de planuri se cere pus la punct. După părerea noastră întâiele comportări sexuale ale unui om, ne referim la cele infantile, ţin prin felul lor în genere de un anume „tip** şi de o anume „configuraţie bio-psihologică“, cel puţin tot aşa de mult, ca şi tot restul inepuizabil al acţiunilor şi reacţiunilor acestui individ. Primelor comportări infantile într’o anume zonă, nu li se poate atribui rolul de „motor**, sau de „cauză**, mai profundă, a comportărilor unui om matur în toate domeniile. Această îngroşare de accent e posibilă numai printr’o greşală de gândire. Primele comportări infantile au cel mult semnificaţia unor prime manifestări sau conturări ale unui tip bio-psihologic. Nu ştim ce miraculoasă împrejurare le-ar putea conferi puterea, prestigiul, şi eficienţa unor „determinante decisive“, de care ar depinde însuşi „tipul** după cum cred psihanaliştii. Primele comportări, ţinând de domeniul libido, 342 © BCU Cluj au cel mult darul de a anunţa un anume „tip“; ele nu pot fi deci privite drept cauze generatoare ale „tipului*'. Primele comportări infantile sunt astfel, recunoaştem, susceptibile de a fi considerate, ca şi alte comportări de altfel, drept „simboluri", sau „caricaturi metaforice** ale unei individualităţi. Psihanaliştii nu înţeleg însă comportările infantile în chestiune ca simple manifestări ale unui tip bio-psihologic pe cale de a se constitui, şi deci ca „simboluri** posibile ale acestui tip, ci ca momente decisive, cari vor modela în întregime însuşi tipul, căruia îi va aparţine un ins oarecare. Acesta e accentul de fatalitate cu care psihanaliştii apasă asupra „copilăriei**. Diversele complexe, cel matern, cel patern, cel anal, etc. sunt privite de către psihanalişti, drept cauze determinante ale unor structuri tipologice. Aceasta nu e cu putinţă decât printr’un tur de forţă şi printr’un abuz de gândire cauzalistă. îndrăznelile psihanalizei nu se întemeiază pe virtuţile de cercetători ale psihanaliştilor, ci adesea pe nişte grave confuzii iniţiale. Primele comportări infantile nu sunt cauze ale unui tip psihic, ci prime simptome ale unui tip psihic; ceeace înseamnă cu totul altceva. Diformarea psihanalitică n’a fost posibilă decât ca rezultat al gândiri de obiceiu foarte materiale a medicilor, dintre cari s’au recrutat întâii psihanalişti. Nu ştim dacă această interpretare, piezişe, care implică o eroare de metodă, şi căreia psihanaliştii i-au căzut jertfă în massă, a mai fost în acelaş chip pusă în evidenţă din partea cuiva. Faptul că o asemenea desfigurare a fost cu putinţă nu dovedeşte decât încă odată penibila deficienţă filosofică a psihanaliştilor. Aceste rezerve, odată formulate, oricât de serioase, nu ne împiedecă să recuoaştem psihanalizei meritul de a fi pus în lumină mecanismul refulării. Procesul psihic al refulării există 5 şi e unul din cele mai permanente ale vieţii sufleteşti. Dar şi în ce priveşte acest punct ne găsim pe altă poziţie exegetică decât psihanaliza. Modul cum refulează şi ceeace e dispus sau e în stare să refuleze insul, e în funcţie, în cele din urmă, de tipul integral, de un sistem de predispoziţii, căruia insul îi aparţine. Psihanalişti s’au apropiat de această problemă pe călcâie puţintel scâlciate. Adepţi ai unei gândiri oarecum ritual fixate, ei pun un accent exagerat pe cauzalismul mecanic al coţinuturilor refulate, şi sunt prea puţin preocupaţi de morfologia, în care se integrează procesul. Am spus: refularea există. Şi adăogăm: coţinuturile psihice, odată refulate, e sigur că nu încetează cu aceasta de a fi elemente active în viaţa noastră psihică. De aici până la afirmaţiunea că ele determină, ca un deus ex machina, forma şi structura personalităţii, e însă un salt, la care psihanaliştii se hotăresc fără real suport. Saltul e ilariant, căci raportul dintre fapte e tocmai invers s forma şi structura personalităţii psihice determină modul şi natura refulărilor, sau chipul cum un individ îşi soluţionează dela caz la caz problema refulărilor, impuse de împrejurări. Felul de a gândi, în genere mult prea material şi mecanicist, a împins pe psihanalişti spre concepţia despre inconştient ca rezervoriu de coţinuturi psihice refulate. Un miros de maidane te urmăreşte încă mult timp după frecventarea psihanalizei. In concepţia psihanalitică inconştientul ia aspectul, de demnitate diminuată, a unei magazii de vechituri, unde se aruncă tot ce nu rezistă în ordinea conştiinţei. Sau privind lucrurile prin sticlă măritoare, raportul dintre conştiinţă şi inconştient are în concepţia psihanalitică similitudini cu acela mitologic dintre „cosmos** şi „haos**. Pentru a se menţine în echilibru ca un cosmos, conştiinţa ar avea nevoie de un subsol destinat degradării conţinuturilor, conştiinţa ar avea nevoie adică de un spaţiu inferior, în care să poată fi alungat orice element capabil de a produce haos. Prin aceasta inconştientul e ca şi condamnat. Pentru spiritul teoretic el devine într’un fel sediul haosului psihic. Făcând drumul invers, dela inconştient la conştiinţă, psihanaliştii vor simţi nevoia unui proces, prin care conţinuturile refulate se purifică pentru a putea fi reintegrate conştiinţei; acest proces a fost numit 343 © BCU Cluj „sublimare". Concepţia despre „sublimare" este în cele din urmă condiţionată de imaginea specială, pe care psihanaliştii şi-o fac despre inconştient, care, anarhic şi imoral prin natura conţinuturilor, deslănţuindu-se ca atare, s’ar manifesta ca un agent producător de haos. Din partea noastră opunem concepţiei despre inconştient ca rezervoriu de fosforescenţe putride şi haotice, o concepţie care conferă inconştientului aspecte mai domesticite, şi in orice caz o amploare cosmotică. într’un sens am relua astfel — o spunem fără sfială — tradiţia romantică. Viziunea romantică era însă sumară şi goală, o promisiune, un cadru deşert, rămas nespeculat. Urmează ca acest cadru să fie umplut de acum cu substanţă, cu forme şi cu structuri păstoase divers articulate. $ * * Precum am atras luarea aminte, concepţia despre „inconştientul psihic" nu se bucură încă de aprobarea unanimă a psihologilor şi filosofilor. Concepţia mai întâmpină rezistenţe» despre cari, oricât de zadarnice le-am socoti, trebuie să luăm notiţă, unele venind din pai tea unor gânditori de incontestabil prestigiu. îndeobşte cercetătorii de şcoală mai veche sunt dispuşi să accepte inconştientul numai ca atribut negativ, ca „lipsă de conştiinţă". în acest înţeles negativ atributul delimitează de-o pildă fenomenele pur fizice sau pur fiziologice. Când rezistenţele împotriva inconştientului psihic vin din partea psihologilor bătrâni ieşiţi din laboratoarele experimentalismului — ele sunt scuzabile prin limitele vârstei. Mai puţin scuzabile sunt împotrivirile contimporanilor. Nu ne putem hotărî să facem aci inventarul tuturor părerilor potrivnice ideei despre inconştientul de natură psihică. Ne vom opri totuşi puţin asupra criticei, de care gânditorul Ludwig Klages învredniceşte teoria despre inconştient. în faimoasa sa operă întitulată „Der Geist als Widersacher der Set le" (voi. I., pag. 218, etc) Klages ridică împoriva ideei, ce ne preocupă, argumente de natura aceasta: „Inconşt entul, conceput numai gradual, sau mai bine zis, numai prin locul său, deosebit de conştiinţă, dar ca natură încă tot conştiinţă, se raportă la conştiinţă, la fel ca obscurita'ea la luminozitate, ca starea pe loc la mişcare, ca tăcerea la sunet, sau ca josul la sus. Exact cu această înfăţişare apare această idee absurdă mai întâi in sistemul lui Leibniz, ale cărui „reprezentări inconştiente" sunt, după cum se subliniază, reprezentări ir finit de mici", „obscure", sau diferenţiale de conştiinţă, şi al cărui „inconştient" se prezintă încă în genere îmbucurător de degajat drept conştiinţă inconştientă. Dacă un fizician ar profesa teoria că lumina vizibilă se produce din lumină invizibilă sau din întuneric, iar sunetul auzit din sunetul de neauzit sau din tăcere....... o asemenea teorie am găsi- > neapărat absurdă". Citatul desveleşte suficient de limpede sensul criticei, cu care Klages onorează ideea despre inconştient. Printr’un ciudat desacord cu sine însuşi Klages, gânditorul nu lipsit de imaginaţie, ironizează de ex. şi „juxtapunerea spaţi ilă" a inconştientului şi conştientului, deşi el însuşi îşi dă desigur perfect seama că asemenea juxtapuneri n’au în sistemele psihologice decât o semnificaţie metaforică. Critica lui Klages gravă în termeni, fragilă în fond, nu putem spune că are darul de a ne fi convins. Uneori suliţele şi verva lui Klages se proiectează în acest peisaj filosofic amintind o tristă figură. In adevăr obiecţia lui Klages că „inconştientul psihic" nu explică conştiinţa, deoarece inconştientul psihic n’ar fi decât „încă odată conştiinţă", teoria lăsând astfel nesoluţionată problema conştiinţei, — obiecţia lui Klages, zicem, luptă cu sublimă seriozitate cu „mori de vânt". Consideraţiile critice ale lui Klages, ciocănite cu osul degetului, trădează sonorităţi de doage goale. Prin emiterea ipotetică a ideei despre „inconştientul psihic", credeam că nici un psiholog nu a ridicat vreodată pretenţia de a „explica" conştiinţa ca atare, adică conştiinţa întru cât e „conşiinţă". Să concedem, pentru un 344 © BCU Cluj moment şi în avantajul discuţiei, că psihologii abisali n’au parvenit că conceapă inconştientul psihic decât ca o realitate, care nu e decât „încă odată conştiinţă". Prin „încă odată conştiinţă" psihologia abisală nu vrea de fapt să explice conştiinţa ca esenţă metafizică? psihologia abisală, ca orice ştiinţă regională, se abţine dela asemenea esplicaţii globale? ea vrea pur şi simplu să explice numai anume fenomene ale conştiinţei, câteodată chiar numai anume fenomene ale conştiinţei — „caz". Aici suntem aşa dar departe de orice metafizică. Privind lucrurile astfel mărturisim că nu prea înţelegem de ce adică anume fenomene de conştiinţă, nu s’ar putea efectiv esplica, recurgându-se la un duplicat sau chiar la un multiplu al conştiinţei. Nu e vorba ca fenomele de conştiinţă să fie explicate în calitatea lor „conştientă", cât în structura şi modul lor de a apărea în angrenajul conştiinţei. Procedeul ar fi inadmisibil numai dacă aspirăm oarecum la o explicaţie metafizică a conştiinţei ca atare. Dar, precum ni se arată, nu aceasta putea să fie scopuli psihologilor, în momentul când se clădea teoria despre inconştientul psihic. Psihologia, abisală afirmă numai că unele fenomene ale conştiinţei (d. e. visul) se explică mal lesne dacă se admite existenţa alături de conştiinţă a unui inconştient psihic? dacă se admite adică alături de conştiinţă încă o formă de conştiinţă. In Fizică se operează de-o pildă nu mult mai altfel, când pentru explicarea unor fenomene ale materiei se recurge la ipoteza atomilor. Klages ar putea aci, ca şi pe teren psihologic, să obiecţioneze: atomilor li se atribuie „însuşiri materiale", precum soliditate, impenetrabilitate extensiune? prin urmare ipoteza atomilor lasă nesoluţionată problema materiei? — în consecinţă ipoteza e de prisos. Fireşte că o asemenea critică adresată Fizicei n’ar prea alarma pe fizicieni. Obiecţia ar trăda numai incapacitatea filosofului de a înţelege meto-logia ştiinţifică. Prin ipoteza atomilor fizicienii n’au ridicat nici odată pretenţia de a explica „materialitatea" ca atare, sau esenţa metafizică a materiei. Prin ipoteza atomilor se încearcă doar lămurirea unor fenomene materiale, chimice şi fizice, cum sunt atâtea şi atâtea, izolate sau tipice. Prin urmare ipoteza atomilor e foarte utilizabilă, iar fizicienii, cari uzează de ea, nu pot fi deloc acuzaţi de nerozie. Ori în psihologia abisală avem o situaţie similară, când se face uz de ipoteza inconştientului. Ni se pare destul de vădit că Klages face, prin obiecţiile ridicate împotriva ipotezei despre inconştientul psihic, o con. fuzie între planul metafizic şi cel psihologic. Doctrina despre inconştientul psihic nu iese câtuşi de puţin zguduită sau diminuată în prestiguiul ei pe urma întâmpinărilor lui Klages. Ideea despre inconştientul psihic o socotim ca un punct câştigat, cel puţin în sensul unui postulat teoretic. Urmează natural să se elucideze de-acu înainte, prin avansări precaute, din etapă în etapă, structura inconştientului. Atribuindu-se inconştientului psihic conţinuturi de acelaş fel ca şi conştiinţei, se face probabil o greşeală, la care nu suntem dispuşi să colaborăm ? o greşeală analogă antropomorfismului în religii. în această problemă a structurii inconştientului, s’a procedat până acum de sigur prea mult prin analogie cu conştiinţa. Să admitem deopildă că inconştientul gândeşte. întrebarea ce se pune numai decât, e dacă inconştientul gândeşte la fel ca şi subiectul conştient, sau cu totul dgpă alte norme. în principiu înclinăm spre părerea că inconştientul, dacă gândeşte, gândeşte altfel decât după regulile de gândire ale conştiinţei. Problema astfel pusă aţâţă nespus curiozitatea. Cercetându-se potrivit acestui principiu, structurile speciale ale inconştientului, suntem de fapt foarte departe de a socoti inconştientul psihic pur şi simplu drept „încă odată conştiinţa". Când e vorba de elucidarea structurilor inconştientului trebuie să ne mobilizăm imaginaţia teoretică, mai din plin, decât s’a făcut până acum. Psihicul e — ca orizonturi, ca atitudini, ca iniţiative, poate chiar ca gândire, ca memorie, ca imaginaţie — cu totul altfel structurat în regiunea inconştientului, decât în regiunea conştientului. In- 345 © BCU Cluj vestigaţiei psihologice i se impune în momentul de faţă un principiu în forma unei mari anticipaţii teoretice: inconştientul şi conştiinţa sunt a se considera analogic în substanţa lor psihică, dar disanalogic în structurile şi conţinuturile lor ca atare. Numai astfel „inconştientul" dobândeşte o efectivă potenţă explicativă în raport cu fenomenele de conştiinţă. * * Ţinta noastră, anunţată în capitolul introductiv e să punem în lumină factorii inconştienţi, cari stau la temelia fenomenului „stil". Expunerile de mai îninte despre inconştient, ţinute pe cât cu putinţă în termeni foarte generali, n’au avut alt rost decât de a pregăti situarea problemei în cadrul eî, şi cel mai firesc, şi cel mai larg în acelaş timp. Acest cadru ne va interesa totuşi numai parţial. Incursiunea noastră în inconştient nu va străbate decât până în substraturile, cărora li se datoreşte consistenţa „stilistică" a creaţiei spirituale. 346 © BCU Cluj CICLADELE Cu limpedea’ncreţire a mărilor revine Lin primăvara lumii pe vânturi înapoi, Şi prin oglinzi cu sare, purtând panere pline De foc de oleandri, de rodii şi de foi, Surorile ridică iar frunţile, senine Păşind cu tălpi de stâncă pe valurile moi. Corabia străveche cu pânza ei pătrată, O căutaţi zadarnic, zeiţelor, prin zări. Dau ramuri şi dau muguri din puntea îngropată Pe plaja unde valul vueşte a uitări. Dar unde e Ulise, ce v’a fost drag odată, Şi Troia unde este, stăpâna peste mări? S’a prăbuşit Elena, frumoasa, pentru care Atâţia regi căzură în floarea vârstei lor. Prin vânturi pescăruşii tot ţipă a pierzare... Şi una câte una dispar acum în zare învălurate’n spumă, cu trup nemuritor, Cicladele. DE ION PILLAT 347 © BCU Cluj O C L I P Â DE VICTOR PAPILIAN Se simţea trist, nefiresc de trist... Şi ar fi trebuit să fie voios, puternic şi hotărît. Era doar în căutarea unei noi amantei Or, acest timp de dibuire, de nesiguranţă, plin de neînsemnate dar delicioase evenimente — plimbări, aşteptări, întâlniri — alcătuia singura lui mulţumire, permisă la anumite intervale, în viaţa lui de profesor universitar, atât de chibzuită încât părea socotită după formula unei maşini. Căci aşa se hotărîse de mult, din prima clipă a înţelegerii vieţii, să se ferească de legături prea lungi. Deci, fiece amantă şase luni... Atât! Şi iată douăzeci şi trei de ani de când, matematic, aşa proceda. Prin urmare, patruzeci şi şase de amante. Profesorul tresări s — Cât sunt de bătrân!.. Parcă numărul amantelor — unele uitate cu desăvârşire, altele pierdute în depărtarea amintirii, altele vii ca imagine, trăind în apropierea sufletului său, dar toate tăind anotimpuri exacte ca durată — măsura lungimea vieţii lui. — Da... îmbătrânesc... Şi se simţea singur în convoiul forfotitor ce se scurge dealungul bulevardului, singur — evitând chipul unui cunoscut — fixând în depărtări, din şiragul firmelor luminate, literele unei reclame colorate în violet, culoarea de legătură între durere şl azurul negru... La Cercul militar se desmetici, — Să fiu tare... ce Dumnezeu!.. Trecu strada şi se prinse în coloana ce urca dealungul Căii Victoriei. Avea să ia masa la Herdan. Aci servesc fete, se pare, colecţionate după tinereţe şi frumuseţe. Totdeauna amantele şi le-a recrutat din clasa lucrătoarelor. Să n’aibă dificultate la despărţire 1 Avea oroare de „colaj", de scene, de scandal. Aceste fete sunt docile; ştiu despre ce e vorba şi la ce să se aştepte. Un cadou bun, o sumă de bani era darnic în chestiuni de dragoste — şi legătura gata... Lumina restaurantului îl desmetici. Tinereţea fetelor, sprinteneala şi isteţimea lor, aducând prin cochetele lor uniforme — rochii verzi, şorţ alb, bonetă scrobită — voia bună a chelnerilor germani şi ispita veritabilelor subrete de operetă, îl înviora. Dar nu pentru mult timp. Acel pâlpâit de dorinţă şi teamă, alcătuind emoţia, pieri iute. Era obosit. Iniţiativa dragostei, toate acele nimicuri preliminare, i se păreau acum obstacole mari, 348 © BCU Cluj greu de urnit. Urcă la ultimul etaj, deobiceiu mai gol. Nu se înşelă. Aci, doar câteva mese ocupate. Alese la întâmplare una, apoi chemă o chelnăriţă. Fata se apropie. Profesorul se sili să dea privirii înţelesul cuvenit. Nu reuşi pesemne, căci fata îşi notă comanda şi plecă în fugă, fără să ia seama. El se simţi şi mai obosit. — Pentru o singură privire, atâta greutate... Gâfâise parcă de sforţarea făcută, nu de dorinţă. Privirea i se întoarse în ghiocul sufletului. Oboseală?.. Durere?.. Şi totul, fără motiv 1.. Deodată, mintea i se opri. Oare, fără motiv?.. Şi începu să-şi cerceteze sufletul. Ce se întâmplase cu el? Făţiş, nimic nou. Articolul fusese expediat la Gazeta matematică. Prin urmare, ca lucru, n’avea să-şi reproşeze nimic. Poate nu era ceea ce voise el. De mult se străduia cu o lucrare mare, cu o lucrare, care să-l înalţe din lumea mediocrităţii. Zadarnici Toate scrierile lui erau meritoase. Dar atât! Celebritatea îi rămânea închisă. Profesorul se răzgândi. Nu ăsta era motivul principal. O lucrare mare, o descoperire, la urma urmei, e şi o chestiune de noroci Durerea lui era mai vie, mai umană. Nici ruptura cu Violeta, ultima lui amantă3.. Era proastă şi antipatică. Gândirea lui cerceta înfrigurată, şi cercetând parcă se apropia de adevăr, ca degetul unui medic, ce, palpând, se apropie de punctul dureros. Şi deodată dete un ţipăt în el. Oare?.. Oare de acolo să i se tragă?.. Profesorul simţi un cerc subţire de căldură împrejurul frunţii. Şi respiraţia i se opri o clipă. — Imposibili.. Şi totuşi, adevărul stăruia, la punctul dureros. Alungase din casă copilul servitoarei ?.. Nu propriu zis, alungase, dar din ordinul lui, mama îl înapoiase bunicii. Era o fetiţă de cinci ani, drăgălaşă, deşteaptă. Şi în scurt timp, devenise de-a casei. Dela bucătărie, fetiţa trecuse în prânzitor, de aci, în dormitor, şi încet, încet, până’n biroul lui. Ocupat cu lucrarea, nu luase seama la manevra mamei. I-o înfigea încet, încet... cu gând poate să i-o adopte. — Şi ea mă socoate bătrân... Profesorul zâmbi dureros în el. — I-am arătat că ştiu ce vreau. Şi totuşi alungarea copilului stăruia ca un punct dureros. — Bine-am făcut... Cine ştie unde ajungeam... II II Când chelnăriţa îi aduse mâncarea, profesorul observă, într’o firidă din faţa lui, o masă ocupată. O doamnă singură aştepta 5 o doamnă în vârstă, şi totuşi foarte frumoasă. — E în vârstă îşi zise el, după părul alb cu fire metalice, după coafura modernă cu rămăşiţe din alte timpuri, şi poate, mai ales, după acea piele incoloră a feţei, în care a dispărut toată brutalitatea sănătăţii. Dar cât e de frumoasă 3.. Parcă descoperea un fenomen nou. Cu curiozitate ştiinţifică şi totdeodată cu o pasiune estetică, se încăpăţânase a găsi tot ce innobilează şi rafinează frumuseţea unei femei în vârstă. Folosea talentul său geometric, ca şi cum frumuseţea plastică se supune unei interpetări matematice. Chipul înscris într’un oval, rădăcina nasului în unghiu obtuz bustul drept, gesturile reduse şi distantei Are ceva de portret. Pesemne, chipul bine definit, stilizat, scăpat de mobilitatea trivială a tinereţii, şi un parfum vetust, amestec de alcov, salon şi cămară. . Profesorul se surprinse în această postură. — îmbătrânesc... îşi zise el. Altă explicaţie n’am... Aşa ceva nu mi s’a întâmplat nicicând, să scotocesc tainele unei frumuseţi, necum ale unei frumuseţi femeieşti. De 349 f* © BCU Cluj fapt, bătrâneţea nu e altceva decât o schimbare de mentalitate... Decăderea trupului urmează mult mai târziu... Că această schimbare se face lent sau brusc.... Din nou se opri. Un domn în vârstă, grav, faţa complet rasă, părul alb, tot atât de frumos, parcă la fel ieşit din cadrul unui portret, se aşează la masă. Fără să vrea, profesorul continuă să se judece. — Cine ştie, dacă schimbarea mentalităţii şi la mine nu durează de timp... şi abia azi am băgat-o de seamă... azi, alungând fetiţa bucătăresei... Şi împotriva tuturor hotărîrilor luate, se simţi din nou trist.. Profesorul plecă ochii în farfurie şi începu să mănânce. — Soţul trebue să fie un militar la pensie... gândi el. Poate un general... Ţinuta marţială numai cariera armelor ţi-o dă... Apoi, biroul şi salonul afinează figura... Zadarnic noi intelectualii îi dispreţuim. Chipul nostru muncit, nicicând nu poate exprima acel calm, care, la urma urmei, rămâne suportul frumuseţii mature. I Gândul i se frânse brusc. O voce tună: | — Asta-i talpă de cismă... j Profesorul ridică în sus capul. Ochii lui îptâlniră privirea speriată a femeii. — Vezi, cucoană, dacă m’aduci în localuri de-astea?... Era el, frumosul pensionar, care vocifera. Profesorul, din discreţie, îşi lăsă capul în farfurie. Retina lui fixase însă chipul în desordine al pensionarului, plin de cute, sprâncenele pieziş coborîte, nasul umflat, maxilarul împins înainte. Furia omului creştea. Chemase chelnăriţa, cerea altă friptură, ba chiar înjura, reţinut, printre dinţi. Profesorul continua să gândească: — Ăştia au fost tineri... Şi cât de frumoşi or fi fost ?. Şi o imagine banală i se ivi în minte: doi tineri însurăţei, mână în mână... ea în rochie de mireasă, el în mare ţinută, la fotograf, buchetul de nuntă la picioare... Acest gând îl îndureră parcă până la desnădejde... Oricum o cârmeşti, rezultatul este acelaşi... Ori împreună cu altul, ori singur în egoist... Se opri pe cuvântul egoist. Asta fusese în viaţă: un egoişti Dar celălalt?.. Ofiţerul cel frumos, nuntaşul de altădată căsătoritul de azi?.. Şi, fără să vrea, ridică din nou privirea. Pensionarul mânca încruntat, însă mereu elegant, gura închisă, gesturile sobre, şervetul la butoniera vestei. Ea ţinea capul ascuns într’o mână. — Isprăveşte... că mă faci de râs... comandă bărbatul. Profesorul înregistră: — II face de râs... Femeia se supuse. Ochii ei erau rotunzi de lacrimi. Profesorul nu mai putu suporta scena, plăti repede şi plecă. La capătul scării se opri să mai privească odată. De obiceiu plânsul îl indispunea. Lacrima, avea el impresia, face ochiul sticlos ca de păpuşă şi străin, în orbită. Şi totuşi azi, mintea-i răspunde altcum. — Iţi vine să-ţi tragi un glonţ în cap... Uitase scopul venirii lui. Femeile nu-1 mai interesau. Gândul lui întreg era ocupat parcă de privirea frumoasei doamne în vârstă. Lacrima, ca o rană, îi sfredelea simţirea. — Ciudat!.. O necunoscută... • Nimic nu turburase până atunci sufletul său. Totul trecea la suprafaţă, pală de crepuscul ce atinge teşit luciul unui lac. Şi iată, că deodată, se învolburaseră apele? O rază de lumină explodase în adânc, pornită parcă dintr’un ochiu înlăcrămat. — Iţi vine să-ţi tragi un glonţ... Imaginea asta absurdă, imposibilă, se preciza. Zadarnic se mustra: — Pentru o necunoscută?.. 350 © BCU Cluj Gândirea nu mai asculta de porunciie raţionamentului. Chiar atenţiunea lăuntrică dispăruse, odată cu ea, şi paza propriei sale făpturi. Obscur şi inutil i se frământa sufletul. O singură stare de conştiinţă tindea să-şi facă drum, parcă dinafară înăuntru: glonţul de revolver. — Sunt bolnav pesemne... Nici astă mustrare nu-1 întări. Simţea desluşit că viaţa nu are niciun preţ. Singur şi părăsit, se privea afundându-se în noapte, ca pe un ecran de cinematograf. O stea plesni în ţeasta unui nor, explodând în mici ţăndări de lumină. — Ca un glonţ în tâmplă... Aceiaşi obsesiune. El începea să cedeze. Prin mica rană a cerului, în fumegări de nori, cerul părea că-şi dă duhul. Doar umbre şi ecouri, pe care le prindea lăuntric, dincoace de simţuri. — Şi prin rana mea, tot umbre şi ecouri... Se revoltă într’o ultimă încercare. Rana mea?... Care rană?.. îşi răspunse prin aceiaşi imagine: o tâmplă găurită, încrustată de ţăndări roşii. — Sunt bolnav... bolnav de tot... Sau poate trăesc o clipă unică... Profesorul, brusc, se desmetici. Avea senzaţia că a triumfat dintr’o grea luptă. Parcă i se răspândea în suflet un sentiment de înţelegere nesfârşită şi de libertate totdeodată. — Lacrimă?. Sânge... Aceleaşi făpturi trupeşti. Numai că lacrima aparţine altuia şi sângele, ţie.. Şi cele două imagini, până atunci potrivnice, tindeau să se apropie şi să se fuzioneze într’un singur act, într’o singură clipă. Da... va merge acasă şi-şi va pune revolverul la tâmplă. Clipa va decide. De bunăseamă, nu va trage... E încă prea laşi Sau, poate... In orice caz, să consemneze clipa, clipa care premerge o nouă viaţă. Să lege laolaltă cele două gânduri, până acum nefireşti: lacrimile unei necunoscute şi glonţul de revolver în tâmplă.. Şi parcă aceste două noţiuni, care, din începutul începutului, se căutau, se fugăreau, doar tâmpla lui le împiedica să se întâlnească.... 351 © BCU Cluj P O E S I I DE V. VOICULESCU POPAS ÎN TOAMNĂ La un popas în suflet, ce’n van îl tot amâni, Iţi iese’n cale toamna cu aur trist în mâini. Svâcniţi de către mare pe limbi de vânt amar C’un hârb de glas cocorii te strigă în zadar.; Ridici în silă ochii, stau ţarc peste priviri înaltele desgusturi pe şesuri de-amintiri. La’mbucătura vieţii pândeşte negrul domn Să tragă peste toate obloane lungi de somn. Bătrân se culcă dorul în vizuini de lup, Obârşiile tainei s’au istovit în trup. Abia răsbind prin pâcle şi’ntunecimi de ploi Mai urcă’n cer copacii amurguri mari de foi. Stă’n slăvi rugina lumii cu pulbere şi plâns, Dar seva’n ţintirime de rădăcini s’a strâns. Din pulpa vremii scade tot ce fu ne’ncăput Şi lin nemuritoarea merindă intră’n lut. IMN Suflete, în faţa ta’ngenunchi s Urci din lut coloana gânditoare Mii de rădăcini şi-un singur trunchi Pentru-a lumii sevă călătoare. 35a © BCU Cluj Tu ce-ţi porţi tumulturile sus Mândrele mânii aeriane Unic ostrov în văzduhuri pus Aripelor ostenite pe noiane Şi ridici minunea la zenit, Subterane, negre reverii Să-ţi prefacă lemnu’n florării Leagăn pentru cerul adormit. Cel mai mare, limpedele rod Dărue-1 acelui ce se sue Spre a foilor cerească cetăţue Unde-ai prins azurul în năvod, Unde n’ajung piatră nici braţ bont, Peste vastul vânt svârlit avuzuri, Să culeagă’naltele auzuri Ochi zămislitori de orizont. Exilatul fruct biruitor Vârfuri de elan în slăvi îl ţine, Dar sămânţa încă grea de sine Cade’n trist pământ interior. FATA DIN DAFIN Te desgolesc şi ’n braţe îţi strâng rotunda noapte, Lumina pielei pipăi cu degete de orb Şi mâna-mi ospătată cu sâni, culege şoapte, Tot trupul cu migală de mângâeri să-ţi sorb. Lucizi, genunchii candizi mai stăruie’n răscoală Descui îns’al lor lacăt cu chei de desmierdări, Minunea jefuită să nu rămâie goală, Te-a copăr cu o horbotă de sărutări. Când albă muşcătură înfiptă’n cer, pătrunde Altoiul aurorii în carnea beznei vii Sub aşternutul rece ca sub obroc te-ascunde Şi stingă-ţi ale coapselor tale dulci făclii. Sub ceara dimineţii ce lină arde’n soare, Grav, sufletul la margini de fericiri stă’n loc, Culege oboseala ca pe-o suavă floare Şi’n patimă se’nchide ca într'un trunchi de foc. 353 © BCU Cluj ARTURO MARPICATI POESII DE RÂSBOIU Trad. de Al. BUSUIOCEANU PSALM DESPERAT La 20 Februarie 1917, regimentul 125 de infanterie a ridicat un altar rustic In faţa muntelui Talomino In mijlocul asprei nudităţi—de ciclopici pereţi, răsări, o templu al lui Dumnezeu; baza ta stă pe prundiş pustiu. Cerul mereu negru; — nevăzute culmile înalte; Va străbate oare printre neguri, — va străbate, o Doamne, rugăciunea noastră ? Noi simţim, Duh fără margini,—simţim dreapta ta apăsând umerii noştri; dar suntem toţi fără păcat; de ce ne ţii încovoiaţi sub durere? „Dumnezeu al armatelor, Dumnezeu al măcelurilor" — blestemă gurile împăraţilor. Nu eşti tu Tatăl Nostru — şi vestitorul păcii ? Uită-te la lume, o Părinte; e toată un cimitir al copiilor tăi! Vom veni să te rugăm; dar ai să asculţi tu rugăciunile noastre ofilite ? Căci gurile noastre sunt, — de prea lungă rugăciune ostenite. Ochii noştri ţintiţi la pământ — trimit scăpărări sinistre; Iată, îi înălţăm la cer — şi ei dau lacrămi de sfâşiere. Departe copilaşii mişcă — buzele trandafirii Şi se roagă fiecare pentru tatăl lui. Iar ei, nebuni în învălmăşală — se ucid între ei şi mor rugându-se pentru copii. 354 © BCU Cluj Oare, nu te mişcă, Doamne, — vocea albă a celor neştiutori ? Faţa sângerândă a suferinţei nu te mişcă, Doamne? Duşmanul nostru e vântul superb — care umflă mantia stemată a celor puternici. Pe noi, gingaşe trestii — vântul superb ne doboară. Noi, învingătorii în bătălii, — noi suntem cei învinşi, întotdeauna. Foamea aduce la tăcere — strigătele noastre răsvrătite. Vii, mizeria violacee râde de noi şi ne biciueşte $ morţi, corbul ironiei croncănitor ne sfâşie. Doamne 1 Doamne 3 Iată toţi te chiamă 3 — Dar auzi tu oare cuvintele, bătaia inimilor — care cer dela tine milă ? Să mai fie oare dincolo de lumea noastră soare ? PAUZĂ De trei ani — ca un izvor secat sub verdele adăpost al muşchiului — nu mai da semne de iubire inima prinsă în toropire, inima mea tânără. Intr’o odihnă de războiu —nebănuite treziri, copilăreşti întoarceri către bucurie — când îndărătul casei lângă ulucile grădinii pe care umbre dragi începeau s’o înfloare — cerul de August numai stele, în portic adieri de fân îmbătătoare — îţi cerşeam câteva scântei de dragoste — O uimite pupile deschise de întâia dorinţă, neatinsă carne de mătase, făcută pentru degetele mele temătoare — atunci inima mea tânără căzută în toropire se trezi iarăşi la iubire, foc Jucător aprins în palida viaţă. Şi cu tine, dragostea mea, trăii ceasurile simple, " 355 © BCU Cluj timpul care nu apasă, respirai tinereţea mea proaspătă, ca boarea unei mirodenii acolo în sărbătoreştile vecernii liniştite în tinda bisericii însorite. Eram la marginea pământului unde se revărsa îndelung şi plângător mugetul războiului, şi totuşi trăii zile de înduioşare, aproape copil sub cerul părintesc, trăii zile de uitare, pe care nici nu cutezam să le gândesc, cu tine, dragostea mea mare. îmi dădeai în absenţele pândite şi-atât de preţioase ale mamei, furişe sărutări, nebănuite; îmi dădeai gura ta lascivă fără ştire, mi te lăsai în părăsire împătimată şi fierbinte. Şi nu rosteai, ca altele, cuvinte zadarnice şi înşelătoare, Erai întreagă ca o flacără tăcută şi mistuitoare Fu pe acea margine a pământului unde se revărsa îndelung şi plângător mugetul războiului, când într’o noapte de fulgere şi de alarmă m’ai deşteptat înspăimântată pentru grăbita despărţire,— un sărut roşu de suflet şi de came, o înflorită mea iubire. Unde eşti tu ? Pe sfioasele uliţi ale târgului friulan tropăe acum zgomotoasă copita calului unui ulan. Soldat, dacă eşti învins, Iubirea ta e şi ea învinsă. Sfâşiată, inima e mută, nu trebuie să plângă. Nimic, nimic nu e de folos când nădejdea e pierdută. 356 © BCU Cluj Pământul ne e cotropit. Iar tu, în casa unde liniştit mă întorceam să te iubesc, înduri acum injuria, străinului barbar şi înfometat, pe care îl îmbată vinul nostru şi furia. Soldat, uneşte-ţi arma şi credinţa în supremă îndârjire, şi nu plânge de iubire când ţara sfântă ţi—e călcată în picioare. Iubirea ta va fi şi ea înfrântă dacă nădejdea moare. MARILE MULŢIMI PROLETARE. Sunt proectile de came să sfărâme fierul asvârlite 5 mişcătoare câmpuri nesfârşite legănând holdele morţii. Merg; un destin nomad îi prăvăleşte valuri-valuri; îi ridică pe culmi, îi rostogoleşte, îi înăbuşe în sfredelite maluri. Stau asemeni clapelor pe o claviatură mută alineaţi, nemişcaţi, în tranşeea mohorîtă. Când alarma îi înfioară grindina sbâmâitoare din traşeea lor coboară. Respiră cu ochiul dilatat de pândă; lâncezesc în hrube, cu guzganii; gem cu picioarele în cangrena noroiului; merg şi se opresc sub ploaia ce le burduşeşte pâinea — pâinea nu cotidiană, 357 © BCU Cluj Trăesc laolaltă vremea, care picură minutele: astfel cu mâinile cojite astfel ca chipurile bărboase i astfel cu insectele tenace ţ f fără acoperiş, fără pat, | fără căpătâi de masă, fără foc, fără un muc de lumânare seara 5 ziua umiliţi în abstinenţă j noaptea tresărind în vege ţ înaintea fiecăruia un om la pândă gata a trimite o osândă. Asalt: conştientă, violentă renunţare, Suprem adio de la viaţă 5 goană prin roşaţa sângelui care orbeşte 5 un general palid — moartea — din întuneric numele fiecăruia rosteşte 5 iar ei răspund la apel, şi prin întuneric se reped cu strigăte. Sângele ca o tămâie se evaporă în soare sau, când strânsoarea albă a faşelor dureros îl opreşte, se întoarce iar în vinele albastre, ca să ţâşnească clar pe cearşafurile de spital. Dar vânătoarea după cei rămaşi în viaţă nu încetează, implacabilă, niciodată 5 asaltul germinează asalturi. înving ? Spuma cântecelor uitătoare îmbată guri îndepărtate. Dacă surâsul se întoarce el nu mai luminează decât cutele umbroase pe chipul acestor oameni părăsiţi de soare, şi moare în oftica eternă a altor noi tranşee, în lugubra oroare a cărnii tinere zdrobite 358 © BCU Cluj în inerţia inimii amorţite defprea multe despărţiri sfâşietoare moare zadarnicul surâs. Cu vechea magică privire, datoria, nume de oţel, subjugă până şi pe cei inconştienţi, Numele ei abia ştiu să îl bâlbâie, dar iată, şi ei, îşi apără mama, mama tuturor; iar războiul ei sunt ei sunt frontul ei victoria; de pe chivărele lor de fier îşi ia zborul gloria s ei, martiri şi sfinţi, ei, patria eroică, ei, cei de rând şî mulţi. © BCU Cluj SCHIVNICUL DIN ŢUIA-NEAGRĂ A DOUA NOAPTE DE VICTOR ION POPA - Unde se vede cum. un om trece în altul şi rămîne fără el însuş. Măreţ era cerul sbîrlit al înserării. Pe încrustările zariştelor, care se perindau în fuga depărtării, ca brazdele vinete de pe o frunte chinuită, vîlvătăi de foc cenuşiu se învolburau răvăşite cum e chica supărată la omul trecut de sine. De bună seamă, dospea în fundul acela un gând duşmănos nouă, şi inima nu ne lăsa să-l privim în deplina cuprindere şi binefacere a frumuseţii. Ne apăsa. De aceia, furişarea noastră până la vizuina schivnicului a fost înceată, trudită şi fără chef. Iar ajungerea în faţa stâncii care-i ascundea intrarea avea să împlinească neplăcerea ceasului, fiindcă obaia era rămasă în plina-i pustietate de bălărie şi întuneric, fără simţ ori semne de viaţă. Dar mai ales fără dovada că bătrânul de sub pământ mai dorea ospeţia făgăduită. Străfundul povîrniturii de sub piatră, ochiul de apă licărea încet şi greu, ca păcura. Insfârşit nimic din îndemnarea şi prietenia de care aveam nevoe în asemenea ceasuri triste încărcate cu primejdie şi răspundere, cînd clocotul larg al cerurilor putea să fie pavăză crudă unui atac pe furiş. Fiertura domoală din pîrîiaş aproape nu se mai lămurea. O teşise, în scocul ei subţirel, frămîntul sunător al lostopanelor de frunziş, fluturate, cu grea cumpănire, în pale îndesate de vînt, pe cînd deasupra codrului, curgeau cu răscolire de năboi, ape nevăzute. Nu ne putem îndemna la şedere şi aşteptare. Dar nici nu ne încumetam a da vre-un semn celor din miezul muntelui. Era în noi, îndoiala aceia, cînd vrerea ţi se în-vîrte în loc, ca unda în bulboană, şi nădăjduiam promia unei întâmplări care să ne îndepărteze pregetînd totuşi pierderea unei alte nopţi de povestire ciudată şi amară ca tot ce-i rodnic şi adevărat. Adică, asemeni celor ce, decînd e lumea, es nemijlocite din inima pământului, şi din minunata lui întunecime. Cît vom fi stat în cumpănă, ar fi greu de spus. Şi ar fi greu de spus fiindcă nu poţi măsura vremea cînd nu-ţi îngădui araiului să spue ceva din năvala gândurilor iuţi. Le ei pe acelea drept vorbe, ori înşirări de vorbe, fără să-ţi dai seama că alt cîntar le e de 360 © BCU Cluj trebuinţă. Iar simţul timpului şchioapătă jalnic, muţind măsurile în derîdere, după rosturi pe care n’ai cum le şti. — „Mi se pare că aşteptăm degeaba", mi-a şoptit într’un tîrziu ostaşul din dreapta mea. La care cutezanţă, celălalt din stingă, şi-a dat mai apoi cuvântul: — Dar, ce-ar fi, dacă am bate cu patul puştii în stîncă ?... ceiace trecuse o clipă şi prin capul meu. Numai că înainte să fi apucat a le da vre-un răspuns m’a îngheţat o şoaptă, chiar lîngă ureche pornită, şi în spate: — „Nu-i nevoe, că sînt aici". Cuvintele mi s’au uscat în gît, şi fulgerul întoarcerii, n’a putut să mă dezbare de gîndul neted că am auzit nu voce de om, ci mai degrabă glasul unui duh. Era chiar schivnicul. N’a mai ispitit întrebări. A priceput nedumerirea faptelor şi ne-a dat linişte cu: — „Vă aştept de mai multă vreme. Vă zărisem, dar părîndu-mi-se că sînt careva alţii, mi-a fost dorinţa să mă lămuresc. Acum, haidem mai repede, fiindcă iureşul acesta de furtună îşi lasă totdeauna straiele de ploaie peste vîrful Ţuii-Negre. Şi apoi, între frigul de aici, şi binele cald din preajma vetrei de jos e o deosebire, care o să vă facă a pricepe mai limpede binecuvântarea schivniciei mele". Foarte curînd după aceia eram rostuiţi întocmai cum fusesem cu o seară mai înainte aşteptînd pricină de nouă scormonire a vre-unei poveşti din vieţi trecute şi trecute prin, sita ciudată a bătrânului acestuia prea îndepărtat de lume ca să fie şi îndepărtat de Dumnezeu. Dar de astă dată schivnicul nu mai avea chef de istorisit. Voia să afle el de la noi, proaspăta orînduire a noroadelor şi pricinele amănunţite ale marei bătălii, punînd în cîntar lucruri nepricepute, turburi, pidosnice, întocmai ca şi întrebările ce le arunca din cînd în când sîcîindu-ne cu o pornire vădită, spre răsturnarea tuturor înţelesurilor şi rosturilor ştiute de noi. In scurt, acolo unde noi măsurăm cu miile de kilometrii, el măsura cu palmacul. Iar acolo unde nouă ni se părea mare pînă şi măsura negrului de sub unghie, el întindea alături nesfârşirea lui Dumnezeu. De pildă, zadarnic am cercat a-i arăta că Europa luptă cu nemţii pentru dreptate. El mi-a răspuns: — „Dreptatea noroadelor se măsoară în galbeni de aur şi în fălcii de pământ. O palmă de ogor şi o strachină de mâncare asta e dreptatea lor". — „Dar atunci fiecare popor are dreptate fiindcă toate au nevoe de bani şi pământ". — „Tocmai, mi-a răspuns". Dintru început şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Dar dreptatea omului singuratec se măsoară cu înălţimea lui Dumnezeu, pentru că e tot una cu el". La aste vorbe ciudate am dat din cap îndoit, pentrucă nu înţelegeam ce a vrut să spuie. Dară el mi-a zîmbit îndelung şi blajin ca o mîngîere fără came, începând: — „Uitatu-te-ai vreodată mai deaproape la un copac cum îşi aşează ramurile? Şi-ai cercat să-ţi dai seama cîtă grijă are fiecare creangă de cealaltă, să nu-i ia locul şi să nu-fi stânjenească nici viaţa nici creşterea? Au în ele îngăduinţa şi tihna lui Dumnezeu, tinere, şi se înalţă cît li-i rostul să se înalţe. Nu-i mare lucru să mai spun, că înălţarea asta e totuşi cu atît mai mare cu cît ramurile îs mai puţine şi că bradul, de care pot spune cu adevărat că nu-i decît un trunchiu creşte mai sus ca toţi copacii, Asta le-ai_ văzut şi le ştii dumneata tot aşa de bine cum le ştiu şi eu. Dar copacul se poate aduna în pădure fiindcă el n’are cunoştinţă nici de dreptul nici de megieşia lui. Zic „Cunoştinţa" în înţelesul omenesc, fiindcă o cunoştinţă tot are 3$l © BCU Cluj de vreme ce ştie să nu-şi supere vecinii. Numai că omul ştie, vede şi înţelege că e sortit să fie stăpân — singur stăpân. De aceia, de îndată ce au fost doi pe lume, Cain n’a mai încăput de Abel şi a trebuit să-i crape ţeasta. Mai nedumerit încă, de şiruireâ gândurilor, am întrebat* — „Şi atunci, care ar fi încheerea?” Mi-a răspuns* — „încheerea ar fi, că omul e sortit să fie singur, şi că numai acela care ştie să fie singur e înalt la suflet, adică bun”. — „Pentrucă nu poate face rău nimănui?” i-am întors eu repede şi îndîrjit. — „Nu pentrucă nu poate face rău nimănui, ci pentrucă lui nu i se poate face nici un rău”, — „E acelaş lucru, cred”. — „Crezi, dar eu ştiu că nu-i de fel acelaş lucru. Adevărul e că poruncirea înaltă din om nu se vrea împărţită. Duhul omenesc e unul pe tot pământul. Adam l-a avut întreg. Cain şi Abel l-au avut însă împărţit în două. Şi Cain şi-a închipuit că şi-l întregeşte dacă îl sfarmă pe fratele său, neînţelegînd că Jumătatea care-i lipsea i se acoperise cu ceva nou şi tare* răutatea, zăcăşia”. — „Vasăzică, dacă înţeleg eu bine, înseamnă că trebue să ne întoarcem la omul singur, ceiace — cu alte vorbe — arată că pe vecii vecilor n’o să mai avem un om bun, pentrucă „Duhul omenesc” — precum îi zici dumneata — nu are cum să mai fie neîmpărţit”. Aici bătrânul a dat din cap zâmbind* — „N’am înţeles tocmai în asemenea fel. Am înţeles doar că ştiinţa vieţuirii altuia lingă tine e dintru început o împărţire a ta. Mai limpede zis, o pierdere a unei Jumătăţi din tine. Şi astfel îţi eşti furat ţie însuţi bucată cu bucată, de fiece om nou, care te împresoară. Dar asta e durere pentru că e ca o nedreptate, şi din asemenea sămânţă n’a eşit nici când decât ură”. Sîcîit am dat scurt din umeri şi am pufnit aproape în derîdere: — „Dar, pentru Dumnezeu, gîndurile mele sînt ale mele, visurile mele sînt ale mele. Acestea nu le împart...” El a râs larg şi înseninat * — „Dacă ar fi aşa, nu te-ai afla acum aici, bătând război germanilor, ci ai sta în cotlonul dumitale. Spune-mi aici un singur gînd şi mai ales un singur vis, în care să nu intre şi să nu-şi aibă partea ei o altă făptură, femee ori bărbat, cel puţin una sau unul“. ' Iar fiindcă eu n’am găsit ce să-i răspund, a urmat domol* — „Iată eu, aici, în schivincia asta unde sînt mai singur decît toţi oamenii pămîntului mă mărunţesc totuşi luptînd, iubind şi urînd toate rămăşiţele vieţilor de înainte vreme, ştime aburii, fantasme, ce nu dau tihnă sufletului meu, şi nu-mi îngăduesc să ajung la marea bunătate, pe care mi-am dorit-o şi am crezut s’o fac vestmînt bătrîneţii şi singurătăţii. Negreşit, după asemenea gînduri, ai putea zice că omul bun este numai acela care nu mai are nevoe de el însuşi, ceiace n’ar fi poate neadevărat. Dar vezi bine că om cu adevărat ne vrăşmaş nu poţi avea în afară de omul singur. Iar privind astfel, dai dreptate pedagogului din Geneva, care zicînd cum că omul se naşte bun, a priceput negreşit că pruncul nu poate avea duşmănie atîta vreme cît n’are înţelegerea că se va împărţi! în în alţii, jertflndu-le petec cu petec viaţa dăruită lui de Dumnezeu*’. — „Atunci, aceia ce numim noi un om bun, e un laş, un om care n’are curajul să-şi arate ura“. 362 © BCU Cluj Schivnicul a ridicat un deget, oprindu-mă şi punctînd* — „Şi~o arată totdeauna. Numai că, sînt unele chipuri de arătare a ei, care ni se par mai puţin dăunătoare, pentrucă sînt mai molatece, mai fără arşiţă. De fapt însă, aşa zisul „om bun“ este un om mai zgîrcit cu el însuşi decit sînt alţii în acest înţeles că îşi prelungeşte graiul urii în el şi nu vrea să cheltuiească în afară". — „Adică, oamenii buni sînt cei mai răi. Asta vrei să spui, nu?" am întrebat eu cu oarecare sete şi încredere în biruinţă. Bătrînul mi-a răspuns* — „Cam aşa. Dar stările fiind peste tot la fel, judecăm numai pe dinafară şi vorbim cu dicţionarul obişnuit, pentrucă avem nevoe să închidem ochii la păcatele altora, dacă vrem ca şi alţii să închidă ochii la păcatele noastre,. Şi mai ales Cel de Sus. El să închidă ochii dacă se poate în faţa acestui păcat de care nu poate scăpa nimeni, pentrucă acesta este păcatul originar, şi aşa trebue înţeles. Cel puţin aşa îl înţeleg eu“. Apoi într’un tirziu, a adăugat încet, cu glas de visare * — „Din cîte suflete şi poveşti de vieţi cunosc numai două au frînt orînduirea asta. Unul, care n’a avut ură în el* Isus. Dar aceluia chiar Scriptura îi zice * „Fiul omului" aşezîndu-1 în singurătate. Ceiace dovedeşte, odată mai mult că „Omul" e unul singur aşa cum am spus eu — şi prin asta întrupare de Dumnezeu. Al doilea stă la hotarul protivnic, adică n’a fost decît ură. Acela însă s’a trecut pe sine în altul aşa de neciuntit, încît la urmă şi pînă azi, a rămas cu totul fără el însuşi. Acesta a fost rege al Franciei şi s’a numit Ludovic, aşa precum bine ştii, zis al treisprezecelea şi avînd drept mare sfetnic o faţă bisericească... — „Richelieu" am şoptit repede şi mirat. — „Tocmai* Richelieuî" — „Cardinalul 1“ am urmat eu. Aici bătrînul a zîmbit iar îngăduitor şî subţire* — „Mda, dacă vrei. Zi-i „Cardinalul" de-ţi place să-i zici pe numele neadevărat. Mie însă, dă-mi ertare să-î spun ca ’ntr’un dicţionar cu lămuriri* Richelieu, vestmînt purtat necontenit vreme de 18 ani, de către Ludovic al treisprezecelea, Regele Franciei. Sau mai bine şi mai adevărat* cea mai puternică chiurasă regală pe care a descoperit’o şi pus’o pe sine pentru totdeauna un Rege al Franciei". — „Formula e interesantă şi e bine zis", am zîmbit eu. — „Chiar mai bine decît crezi" a răspuns schivnicul. Am stat o clipă, căutînd acele înţelesuri, neobişnuite, pe care gazda mea de acum le iubea aşa de mult în vorbirile lui. Apoi am cutezat* — „Mă rog, nu e vorba de marele Richelieu, care a condus Franţa pe vremea domniei bietului Ludovic al treisprezecelea?" — „A nul mi-a întors scurt bătrînul" E vorba de bietul Richelieu prin care marele Ludovic al treisprezecelea a condus multă vremea Francia în vremea domniei lui". Auzind asta am pufnit în rîs. — „De ce rîzi?" m’a întrebat. — „Pentrucă era firesc să aduci şi aici un altfel de vedere al lucrurilor şi sînt vesel, precum vezi, pregâtindu-mă să ascult o răstălmăcire nouă, după semuirea celei de eri noapte". — „Da, după semuirea celei de eri noapte, pentrucă e la fel de adevărată, ţinîndu-se pas cu pas de fapta istorică nedesminţită, şi neîndrăznind alta, decît să tae un singur nod, pe care timpii de mai tîrziu n’au socotit prielnic a-1 desface. Stai, aşa dar, în tihnită aşezare, aici, pe blana asta de lîngă foc şi iartă-mă de mai înainte dacă povestirea mea nu te-o adormi. Căci — socot eu — ai de aflat o lumină nouă, care înseamnă punerea în dreptul lui loc a unui mare chip regesc, crunt nedreptăţit de soartă. 363 © BCU Cluj Zic nedreptăţit, ca să vorbesc, cum vorbeşte toată lumea. Dar de fapt, ar trebui să spun: cu mare dreptate osindit de soarta pe care şi-a pregătit-o. Şi acum ascultă. * * * Vei fi cunoscînd, fără îndoială, stările Franciei din vremurile copilăriei lui Ludovic al treisprezecelea, acest biet copil firav sfiicios şi asuprit al straşnicei mueri din Florenţa, Marfa de Medicis şi al bătăiosului Henric al patrulea, cel care, cînd n’avea unde-şi şuera spada, îşi şuera harapnicul pe spinarea pruncilor săi, — după cum scrie Hăroard, doftorul, în amintirile sale. Timpul era turbure pentru regat. Un singur rege în scaun, trebuia să ţie în frîu cîteva sute de regişori de prin toate cotloanele ţării, bine adăpostiţi aceştia prin castelele lor ferecate, unde avea de ce li se urî cu liniştea ori cu binele bogăţiei strînse de pe spinarea robilor. In afara ţării, vrăşmăşii aspre, cum au fost cele care au scornit războiul de treizeci de ani. Inlăuntru vrăşmăşiilor şi mai aspre stîrnite de lupta cu Hughenoţii şi neastîmpărul celor deprinşi la bătălii. La 1610, cînd copilandrul de nouă ani, se ridică pe tron, maică-sa duce frîele muereşte. Adică, zvîrle pe Sully, ţine în mîna dreaptă pe Concini, italianul ei, şi supără foc pe Condâ pentrucă, pe deoparte nu-1 bagă în seamă, măcar că era fruntaş al prinţilor de sînge, iar pe de alta, schimbă pe dos toată închegarea politicească a lui Henric al patrulea, răposatul. Cu alte cuvinte Maria de Medicis face tocmeală şi prieteşug cu Spaniolii, ba încă, pentru închegarea lucrului iscăleşte la Bordeaux chiar din 1615 legămîntul de însurătoare al lui Ludovic, făgăduit încă de la doisprezece ani, cu Ana de Austria. Şi doar, bietul prunc fusese crescut de taică-său în năpraznică ură împotriva Spaniei. Vezi bine dar, ce casă bună îi pregătea hapsîna de Florentină î De bună seamă stările erau chinuite şi frămîntate. Iar regele cel tînăr, mai chinuit ca toţi fiindcă, mai întîi şubred la sănătate, cum era, Bouvard, doftorul lui îl sfîrşea de tot cu doftoricelile vremii. De ajuns e să-ţi spun că într’un singur an, i-a luat sînge de 47 de ori, l-a pus să înghită 212 băuturi de leac, şi i-a făcum 215 clistire. Piatră să fi fost şi tot se măcina, dar mite un biet slăbănog ca dînsul! Mai apoi însă, Maria de Medicis era mamă nedreaptă. Ea îl iubea mai mult pe Monsieur, celălalt copil, adică Gaston de Orieans, aşa încît, Ludovic a crescut numai în durere şi între uri, pînă ce şi-a văzut şi mama şi nevasta şi fratele luptîndu-i împotrivă, duşmănindu-i paşii, hrănindu-i duşmanii. Ba încă Gaston s’a pus făţiş în fruntea lor. Un singur prieten a avut copilandrul acesta s pe Charles d’Albert, Duce de Luynes; şi o singură patimă: vînătoarea. Iar prietenul era tot una cu patima, fiindcă ducele era crescător de şoimi, ceiace se va dovedi uşor, că nu era legat numai de vînătoarea epu-rilor şi a dihăniilor din codrii Franciei, ci şi de alte feluri de vînători, a altor feluri de dihănii, fie că trăiau în ascunzişul codrilor, fie că se lăfăiau în ascunzişurile de brocart ale paturilor din cetăţi... Căci Charles d’Albert, Duce de Luynes, crescătorul de şoimi, n’a izbutit nici când ţn patruzeci şi trei de ani, nouă luni şi zece zile, cît a ţinut scurta-i viaţă, să-şi arate mai măreţ virtutea ştiinţei lui, decît crescînd din nevolnicul şi neîntregul Ludovic, şoim. cum rare ori au avut ţările, iar Francia numai pe el. Vreau a spune că potrivnic tuturor orbelilor şi nedreptăţilor istoriei, zic şi întăresc, că Ludovic al treisprezecelea a fost rege al regilor, iar Luynes crescător de şoimi regeşti". Bătut de glasul adine şi pornit al schivnicului, bolta de piatră a mai hăuit încă multă 364 © BCU Cluj vreme. Era parcă o întărire a pâmîntului — martor — venită din adine şi de peste vremi. Cel puţin aşa mi-am adus-o aminte după aceia şi aşa mi-a rămas în urechi. Atunci însă, tinereţea mea trufaşă, a licărit în zîmbet de ploape strînse liniuţă şi n’a crezut nimic. Meteahna de răstălmăcire a trecutului îmi părea că iţeşte din orice colţar al vorbelor spuse de bătrîn, iar eu nu aveam de gînd să părăsesc icoana mare şi luminoasă a acelui Cardinal Richelieu, a cărui sutană roşie fîlfie pentru veac de veacuri peste cartea şi istoria lumii. Am întrebat deci în derîdere: — „Şi atunci lui Rihelieu, ce-i mai rămîne ?“ Bătrînul şi-a întins faţa într’o luminare ciudată şi a răspuns larg: — „Gloria!... Gloria vestitorului de la Marathon!“ — „Atîta tot?“ — „Ba nu... Poate încă şi altceva... Anume, măreţia de a se fi împrumutat întreg altuia. Mai limpede spus: de a nu fi fost niciodată el3“ — „Bine, dar recunoscîndu-i această jertfire de sine, îi faci mai mare odă decît i-au făcut istoricii4*. — „Negreşit 1 In alt înţeles încă, pentrucă trebue să facem o deosebire între Richelieu, cel care a întemeiat Academia Franciei şi Richelieu cel care punea această Academie să critice Cidul lui Corneille. Pasă-mi-te socotea mai bune piesele lui: „Mirame44 „La grande Pastorale44 şi alte bazaconii, pe care de altfel nici nu le alcătuia singur, fiindcă tortura nu mai puţin de cinci autori dîndu-le subiecte şi silindu-i să scrie. I se jucau, fireşte, şi numai decît. Dar aplauzele nu se auzeau decît cînd era şi el de faţă... Vreau să spun prin asta, că unul e Richelieu, marele, adică gloriosul, şi altul e Richelieu, micul, adică adevăratul44. — „Pentru numele lui Dumnezeu44 i-am întors eu sîcîit „Asta este de la sine înţeles. Doar în fiecare om este o parte bună şi o parte rea. Nu văd de ce Richelieu ar fi fost altminteri44. — „De ce ? Pentrucă singur ai vorbit de-o parte bună şi o parte rea, ceiace înseamnă că amîndouă sînt ale omului însuşi, ale aceluiaş om. Dar Cardinalul purta în el pe altcineva. Iar dumneata nu te închini la Richelieu, pentru cel care a fost el, ci pentru cel care n’a fost el 3 Căci tocmai asta vreau să povestesc în noaptea aceasta. Tocmai lunecarea asta de rosturi şi de merite, în care eu, văd odată mai mult, că omenirea se clădeşte pe icoane neadevărate, şi că lumea îşi face idoli mincinoşi, ceiace ar însemna că Cristos zadarnic s’a lăsat suit pe cruce, şi zadarnic a înviat din mormînt. înţelegi?44 Acum, discordat o clipă, vocea i s’a îmbunat şi adîncit. A reluat vorba: — „Ca să nu ne încurcăm în hăţiş de cuvinte prisoselnice, să facem bine a ne întoarce la povestea Ducelui Luynes, crescătorul de şoimi regeşti. Voinicul acesta, cu inimă vitează şi faţă plăcută, crescuse ca paj la curtea lui Henric al patrulea şi era om de treizeci şi trei de ani, cînd i-a fost hărăzit să apuce domnia băeţandrului de nouă ani în 1610. Limpede la minte şi bun la inimă, fiindcă era şi sănătos la trup, putea el oare să nu împărtăşească scîrba lui Ludovic pentru Concini, cînd afurisitul de italian se purta vădit în chip de amant şi favorit al Măriei de Medicis? Şi faţă de un simţământ aşa de firesc la un fiu iubitor de amintirea tatălui său, putea oare vrednicul crescător de şoimi să nu caute a depărta sufletul orfan, simţitor şi rănit, de curtea păcătoasă, unde fiece colţ era o aducere aminte şi rană nouă? Pentru sănătatea trupului ofilit, pentru întrematul inimii îndurerate şi pentru uitare, ce putea să fie mai prielnic decît goana călare peste dealuri şi prin păduri, somnul 365 © BCU Cluj zdravăn în bătaia vîntuluî, mincarea hămesită sub umbrare încropite la hanuri intîmplătoare. Dar mai ales, curăţenia vieţii de cîmp, aer şi copaci, unde nu forfoteau ca la curte scîrbos mueret trîndav, gata să se vîndă şi să se desfacă oricărui păcătos bătrîn, şi tineret grosolan, harţăgos, fanfaron şi deşert, care aducea pînă şi în sala tronului duhnet de cal şi de grajd, întovărăşit în vorbă şi gînd la fel. Căci Ludovic era un băeţel curat. Trupul slab şi mic îşi răscumpărase lipsurile îm-bogăţindu-se cu o minte adîncită în lumini trecute peste vremea lui. Adulmeca veacurile şi se pregătea să fie aeia ce a şi fost: hotar între timpuri. Pentrucă, iată, ajung tocmai la aceia ce voiam să-ţi spun: Ludovic al treisprezecelea a fost cel dîntîi rege al lumii, căci a ştiut cam să fie rege... Dar să mă întorc iarăşi la crescătorul cel de şoimi. Să mă întorc la el ca să-l arăt în toată desbrăcarea de sine pe care a dovedit-o şi pe care trebue s’o pun alături tristelor mărunţişuri din viaţa lui Richelieu. Acesta da, a strîns averi şi s’a lăfăit într’o beţie de aur şi de mătăsuri hămesit să răzbune vremile cînd era biet episcop la Luţon, şi cînd nu s’a sfiit să scrie „Je suis gueux de faţon que je ne puis faire Topulent“ Asta era tot cam pe timpul cînd nu s’a sfiit nici chiar să-şi falsifice actul de naştere, pentrucă să capete episcopia cu cinci ani înaintea vîrstei cerute de canoane, cum nu s’a sfiit ceva mai tîrzior să scrie copilului-rege şi maică-si-i o scrisoare cu atîtea plecăciuni şi mătănii, încît lui frate-său Henri, şi lui Pontcourlay cumnatul-său 1-ea crăpat obrazul citind-o şi n’au vrut s’o dea. Mare şi dreaptă judecată despre sine a scăpat acest Richelieu şi limpede se pecetluia cînd a izbucnit: „Cest grand pitiâ que de pauvre noblesse 1“ Iar această icoană ca să cuprindă tot, nu are nevoe decît de un singur adaus: şubrezenia lui trupească, acele veşnice dureri de cap, pentru care dădea scris că de-i vor trece într'o săptămînă plăteşte cîte-o leturghie în fiecare Duminecă la Richelieu. Ba, din tocmeală în tocmeală — se tocmea cu sfinţii, pricepi dumneata? — a ajuns nu numai să tăgăduiască lui Sfîntul Ion că-i înălţă chiar o biserică, dar în criza din 1636 a juruit Francia întreagă Fecioarei Marfa. De altfel, era putred, nefericitul. Avea trînji, era bolnav de beşică, iar sîngele numai venin. Doar din asta a şi murit spuzindu-i-se tot trupul de buboae rele, In urgia acestor suferinţi nu-i aşa că-i uşor de cunoscut şi acel Richelieu care credea în vrăji, în alchimişti — afacerea Urbain Grandier pe aici s’o cauţi — şi crăpa de necaz pe Comedie? Şi nu-i aşa că e mai greu de cunoscut un Richelieu viteaz îmbrăcat în armură, care comandă ca generalism asaltul de la Rochelle? Sau mintea limpede şi înaltă care pe de-oparteîntemeia Academia şi porneşte Dicţionarul? Iar pe de alta înţelege că toată scăparea Franciei, stă într’un singur lucru: Întărirea puterii regeşti?.... Ai să-mi răspunzi că, la urma urmii se poate prea bine că într’un singur ins să încapă şi unele şi altele pentru că omul e alcătuit din multe şi multe feluri. Dar cum îţi lămureşti atunci că tot ce bun şi mare în Richelieu, se afla de mai înainte — cu douăzeci treizeci de ani — în mintea şi inima lui Luynes, iar în acela sînge subţire şi inimă vitează, astea toate semănau cu întreaga sănătate şi vrednicie a sufletului lui. Mai ales cu acea întreagă vrednicie cu care a ştiut să pue în drepturile lui pe rege, în 1618, cînd Vitry, pus la cale tot de el, l-a ucis pe Concini, şi a limpezit căile domniei dînd-o deoparte pentru totdeauna pe nesăţioasa Florentină. Dar acum, bagă de seamă, că ne întîlnim cu o vrere nouă şi de mirat. Punerea la cale pentru omorârea lui Concini şi îndepărtatea Măriei de Medicis, n’a făcut-o Luynes singur. Toţi istoricii spun limpede că a fost făcută cu buna ştiinţă şi încuviinţarea lui Ludovic, ceiace înseamnă pentru mine că fără această încuviinţare nu s’ar fi făcut. Iar 366 © BCU Cluj dacă în vrăşmăşîa sub care trăia tînărul rege atunci, îşi putea îngădui el, băetan de 17 ani neîmpliniţi să aibă cuvînt hotărîtor la asemeni schimbare de căpetenie a ţării, e o dovadă că nu era tocmai păpuşe, în mîinile altora, ci ştia bine ce voeşte, şi înţelegea bine unde va ajunge. Căci, dacă ar fi vrut să fie păpuşă, putea să rămîe între mîinile Florentinei, nu-i aşa? Vreau să ajung la asta; crescătorul de şoimi a izbutit să crească un rege. De altfel pentru o minte aleasă şi adîncă, aşa cum era mintea tăcutului Ludovic, meseria de rege, greaua meserie de rege, s’a putut limpezi din întîiul ceas de vînătoare. Anume, nu se cade ţie vînător să cheltueşti trupul şi calul tău alergînd uşuratec după vînat. Dai drumul unui şoim din lănţuş şi vînătoarea el ţi-o face. Cîinii, îţi vor aduce apoi vînatul la picioare... Intr’un cuvînt, osul regesc a învăţat că, în meseria regească e ceva care nu trebue cheltuit. Insfîrşit, că regele e grinarul cuminţeniei şi tăriei unui norod. Iar în grînarul acela trebue totdeauna să rămîe ceva pentru ziua de mîine. Iată de unde a pornit „întărirea puterii regeşti" pentru care a trudit Luynes, pentru care a muncit Richelieu şi fireşte pentru care le-a rămas numele şi unuia şi altuia, şi tot pentru asta, i-a rămas un nume micşorat şi nedreptăţit lui Ludovic, căci aşa de mult s’a străduit a nu cheltui puterea regească, încit a ajuns să socoată că mai bine să treacă altuia şi ceiace e vrednic, decît să scape pe numele regelui, stropul unei singure greşeli. Şi asta a izbutit în de prisos. Chiar istoria care nu-1 socoate un rege mare, îi zice totuşi „Le Juste". Şi e o glumă să mi se spue că i s’a zis aşa numai fiindcă era născut în zodia cumpenei. Acum înţelegi?" — „înţeleg", am răspuns eu încet. „Adică înţeleg unde vrei să ajungi, — Doamne! — E destul de interesant- Dar înlănţuirea firească eu tot nu sînt în stare s’o văd". — „De ce nu?“ — „Pentrucâ, vezi — cum să spun eu? — Ai alcătuit un chip nou, necunoscut, dar pufos. E came fără oase, sau sînt oase cu încheeturile moi. E ca o poveste care mă răzvrăteşte pentrucă mă lasă in mijloc, în toiul şovăielii, adică tocmai acolo unde nedreptatea e de amîndouă părţile. Locul unde ai ajuns pînă acum mi-a limpezit nedreptăţirea lui Ludovic. Dar tot ce mi-ai spus e în acelaş timp nedreptăţirea Cardinalului, cu alte cuvinte, nu văd judecata strînsă şi faptele. Văd numai bănueli, iar acestea fac să sîngere în mine o icoană pe care o preţuiam îndestul de mult, ca să mă văd zdrobit eu însu-mi în clipa cînd vrei să o zmulgi din locul ce i-1 dădusem". — „Ai dreptate", mi-a răspuns bătrînul. „Mă aud pe mine judecind, în vorbele dumitale. Aidoma aşa a fost încercat sufletul meu cînd am prins a deslega tufoşenia printre rîndurile din istorie. Dar negreşit, vei avea şi dumneata, ca şi mine aceiaş limpezire cînd vei auzi cele ce urmează. Mai ales, cînd vei auzi incheerea de vieţi, care, mai mult ca toate, a luminat vremea, ce mie îmi place s’o numesc s desţălinarea naţiei franceze, adică preziua lui Ludovic al paisprezecelea, altfel zis Regele Soare — (numire cuvenită întru totul şi celui de-al treisprezecelea, dacă li s’ar adăoga unuia Soare-răsare, altuia Soare-amiază şi s’ar păstra pentru Ludovic al cincisprezecelea numele de Soare-Apune.... Să ne luăm însă şirul vorbei şi să mai căutăm şi alte întăriri de fapte pentru cele cîte am spus. Mai întîi, dăm de un Ludovic, mare şi priceput ostaş, care ştie să învingă strălucit la Saint Jean d’Angely, dar mai cu seamă la Pont-de-C6 şi la împresurarea din Poitou. Ce rost ar avea, ca mai tîrziu în faţa Rochellei, asemenea ostaş viteaz şi meşter în luptă, 367 © BCU Cluj să lase soarta bătăliei în mîna lui Richelieu? Fac întrebarea asta ca să deschid calea ciudăţeniilor. Dar înainte să luăm calea socotelilor ostăşeşti, trebue să ţinem seama că 1618, adică după asasinarea lui Concini, toată ţara Franciei a răsunat de un zvon. Acel zvon, spunea un lucru limpede. Anume că, tînărul rege are să-şi domnească singur ţara. E o altă ciudăţenie şi asta, pentrucă mai apoi aceiaşi ţară a fost încredinţată că adevăratul stăpî-nitor este Luynes, ajut de Villeroy, Jeanrin, şi Sillery, foştii miniştrii ai lui Henric al j patrulea, îndepărtaţi din locurile lor de către Concini, pe vremea regenţei. ! Nimeni nu a fost ispitit să se întrebe de ce tocmai foşii miniştri ai lui Henric al patrulea, după cum iarăşi nimeni nu s’a întrebat de ce în cei trei ani de guvernare ai lui Luynes, Francia s’a depărtat încetul cu încetul de prieteşugul Spaniolilor — la care o adusese Concini şi Maria de Medicis, de-a ajuns iarăş la vrăşmăşia de pe vremea răposatului rege. Va să zică, iarăşi o ciudăţenie. Acum, vine anul 1621. Adică, precum ştii, acea nenorocită zi de 15 Decemvrie, cînd vrednicul, bunul şi inimosul Luynes s’a sfîrşit din viaţă din pricina frigurilor, tocmai cînd împresurase castelul Monheur din C6vennes. Să vedem ce spune istoria, mai departe Şi întinzînd mîna între nişte teancuri de cărţi a scos una groasă, cu scoarţe de piele, şi după cîtăva căutare, dînd de locul trebuitor, a întors-o spre licărirea focului şi a citit s — „In toate luptele arătase tot focul inimei şi vredniciei lui de Bearnez. După moartea lui Luynes, vrednicia aceasta a arătat-o şi în mînuirea trebilor ţării. In sfâtuirile cu miniştrii dovedea o pricepere temeinică dreaptă şi adîncitoare a tuturor lucrurilor". Te întreb acum t nu-i şi asta o ciudăţenie ? Mai ales cînd numai decît, istoricul cată a-şi spune părerea că, Ludovic era prea slab şi neîncrezător în sine, să ducă multă vreme frîna şi să-l ţie încordat. De aceia şi-a căutat numai decît mare sfetnic, alegîndu-1 tocmai pe Richelieu, pe care-1 ştia aşa da apropiat Măriei de Medicis, încît se bănuia că au legături ceva mai strînse decît putea să le hotărască o mişcare politicească. încă o ciudăţenie, zic eu, pentrucă toţi istoricii spun că P. Amoux, duhovnicul lui Luynes şi al regelui, a fost gonit de la curte, pentrucă după moartea celui dinţii a dat zvoană că Richelieu are să-i ia locul. Dar Arnoux, de unde ştia, te întreb ? Iar, P. Joseph de ce spunea peste tot că numai Richelieu e omul cel mai potrivit ? II simţi sau nu pe Cardinal strecurîndu-se sub pielea regelui, tocmai el, care fusese slugă plecată lui Concini şi Reginei? Va să zică regele avea de unde să ştie ce mai dansator pe sîrmă îi ese înainte. Şi mai ales, avea de unde înţelege că omul acela e în stare să vîndă tot, numai şi numai să ajungă. Să vîndă pe regină, cum l-a vîndut pe Concini, şi să se vîndă şi el . însuşi. | Ca să ia asemenea mare sfetnic, înseamnă că Ludovic avea nevoe de altceva decît | de mare sfetnic. Altminteri ar fi o nouă şi uimitoare ciudăţenie. Dar mai mare ciudăţenie ca toate e însă că, la 19 April 1624 în clipa cînd regele îl chiamă pe Richelieu, Cardinalul se dă înapoi înspăimîntat şi nu vrea să primească. Cu inima îngheţată, fuge de răspundere ; şi dă din colţ în colţ. Ar vrea să dea sfaturi, dacă i se cer dar atîta tot. Slujeşte credincios pe Majestatea Sa, dar nu vrea rangul cel înalt. E bolnav şi n’are nici o pricepere în afaceri de felul celor cerute de rege... Şi asta o spune cine? Omul care alerga nebun după onoruri şi bani. Omul care chiuia ca un descreerat caraghios prin casă cînd a fost făcut episcop, omul care s’a gudurat pe la toate poalele cu trecere, s’a dus ambasador în Spania şi fusese ministru de război vreme de cinci luni fără să se plîngă de nepricepere? 368 © BCU Cluj De ce? Sau mai limpede zis, ce anume i-a spus regele de l-a înspăimîntat şi n’a primit decît în clipa cînd ludovic a poruncit? Şi-apoi de ce geme Richelieu, ori de cîte ori poate, spunînd ; Cei ciţiva metri pătraţi din cabinetul Regelui, mă torturează mai amarnic decît Europa întreagă? Era aşa de groaznic de tare acest Rege slab şi nevolnic? Dar prin ce îl ameninţa pe Richelieu, de vreme ce, după cum spun istoricii, Richelieu îl conducea? Se temea de intrigile Măriei de Medicis şi ale Anei de Austria, cînd el era omul lor, făptura lor? Sau dacă le trădase, de ce le trădase ? Şi nu ştia el cît preţ punea Regele, pe intrigile celor două femei pe care prea bine le cunoştea? Şi apoi, cum de-a ajuns Richelieu să lupte pentru întărirea puterii regale, cînd asta însemna luptă împotriva fostei lui amante şi luptă împotriva Spaniolilor ? Şi pentru ce tarele Cardinal, consulta pe Rege asupra tuturor lucrurilor şi mari şi mici, iar cînd erau departe unul de altul, secretarii alergau drumul încolo şi încoace, ducînd scrisorile ministrului către Rege, şi răspunsurile date de Suveran? Şi însfîrşit, pentruce şoapta celor mai apropiaţi, spunea prin colţuri că „Domnul Cardinal nu se abate niciodată de voinţa Regelui. I-o împlineşte întocmai...*' Va să zică numai ciudăţenii, pe care nici-o lămurire oricît de meşteşugită nu le face să fie mai puţin ciudăţenii... Dar ia închipue-ţi că la 19 April 1624, cînd l-a chemat Regele Ludovic, i-a spus cam aşa; — „Domnule am nevoe de-o faţă de om. Iar fiindcă dintre toţi fracezii care se vînd, dumneavoastră vă vindeţi mai complect, voesc să vă cumpăr. Pricina e uşor de înţeles; Iat’o. Sînt Rege şi eu socot că un rege are voe să nu fie strălucit, dar n’are voe să facă greşeli. Sînt însă şi om — din păcate — fiindcă dacă tatăl meu era foarte mult Rege, mama mea era foarte mult femee. Deci s’ar putea întîmpla să fac şi eu cîte o greşeală, ceiace nu voesc. Aşa dar Vă însărcinez să primiţi greşelile mele. Adică să greşiţi dumneavoastră în locul meu. Iar fiindcă eu nu ştiu precis cînd şi unde am să greşesc, dumneavoastră veţi lua totul asupra Domniei Voastre. Veţi fi prin urmare cuirasa mea. Mă îmbrac în Dumneavoastră, iar în schimbul cinstei ce Vă fac să vă înalţ la rang de vestmînt regesc, Veţi primi toate loviturile în locul meu. Voi avea grijă să nu primiţi lovituri prea mari, negreşit, pentru simplul cuvînt, că acela ar sparge cuirasa şi ar ajunge pînă la mine. Păstraţi deci din judecata şi sufletul Dumneavoastră, numai ceiace vă este cu priinţă să jucaţi bine rolul de vestmînt regesc... Ţineţi-mi cald să nu fiu silit a îmbrăca pe deasupra altă haină, dar nici prea cald să fiu silit a vă scoate de pe mine. Aşa dar, dacă nu Vă înspăxmîntă vorba, Regele Vostru, Vă cere să Fiţi mormîntul Lui viu. Adăpostind un Principe lumesc, Principe al bisericii, cum Sînteţi nu puteaţi afla o încheere mai înaltă. De altfel, n’ar fi de mirare ca experienţa să vă priiască. Măruntaele pe care vi le ofer s’ar putea să nu putrezească**. Şi-acum, tinere dragă, spune-mi dacă te mai miră ceva, din ciudăţeniile toate cîte le-am întîlnit. înţelegi chiar de ce Richelieu a fost mare căpitan la Rochelle, nu-i aşa? Se vede cît de colo că Ludovic a simţit la un moment dat că soarta luptei e şovăitoare. Şi atunci, el Rege, „neavînd voe să greşească, neavînd voe să fie învins, l-a chemat pe cel care putea să fie învins, pe cel care putea să greşească**. E uşor de înţeles, nu-i aşa? Dar mai uşor de înţeles ca toate e acum uluitoarea vorbă pe care Ludovic al treisprezecelea a spus-o tare şi răspicat cînd a aflat de moartea Cardinalul 5 tuturor celor veniţi în spaimă şi îngrozire de viitor; — „Vrăşmaşii Franciei n’or să tragă nici un folos din asta. 369 * © BCU Cluj Nu s’a schimbat nimici Tot ce e pornit, va merge mai departe 1“ Şi într’adevăr nu s’a schimbat nimic. Pînă la 14 Mai 1643 — tocmai zi cind împlinea 42 de ani şi cind a închis ochii de vecie, adică un an încheiat de la moartea lui Riche-lieu, Ludovic a dovedit o uimitoare tărie şi putere de mînuit trebile ţării. Uimitoare, fireşte, pentru cine nu ştie aceea ce ştiu eu. Şi, de bună seamă, aceea ce ştii şi dumneata acum. Căci dumneata o ştii de la mine. Iar eu am scotocit’o fir cu fir din mulurile povestirilor singurului om care putea ştii adevărul, care n’a eşit niciodată pefusa cabinetului regesc. Adică povestirile lui Antoine, valetul de cameră al lui Ludovic al treisprezecelea, zis „le Juste“ dar pe care eu l-aş numi „Regele Soare-răsare“, precum pare-mi-se ţi-am spus-o şi mai înainte. 370 © BCU Cluj ALEXANDRU PUŞCHIN ŢIGANII POEM Tiaducere de BĂTRÂNUL Ce plângi tu, tinere zănatic, De ce oftezi tu, cu suspine? Ca noi eşti liber şi sălbatic, Femeile-s frumoase — zâne, Ce gând smintit te chinueşte? ALE CU Zamfira nu mă mai iubeşte... BĂTRÂNUL Te plângi tu de-un copil, acuma, Sărmane, dar n’ai mintea’ntreagă : Iubirea ta’n dureri se leagă, Iar inima femeii’n glumă. Priveşte bolta depărtată, Se plimbâ’n libertate luna. Ea peste toată lumea cată, La toţi la fel, zâmbind într’una. Se uită la un nor cu drag Şi faţa mândră-i luminează, Dar iată, i-a trecut de prag, Şi altuia-i zâmbeşte-o rază. O, cine’n lume va să ceară Frumoasei lune 5 stai pe loc, Şi sufletului de fecioară: Pe veci, iubeşte-mă cu foc, Nu te schimbai.. Sărman noroci.. ION BUZDUGAN ' (Sfârşit) ALECU Zamfira 1 vai, cum mă iubiâ, In noaptea plină de tăcere, Cum ne iubiam noi cu durere, La pieptu-i cum mă dezmierdâ. Frumoasă ca o primăvară, In limba ei îmi ciripeâ Şi dulce cum mă sărutâ, Gonind tristeţea mea amară... Şi-acum Zamfira-mi râde’n faţăl.. Zamfira-i bulgăre de ghiaţă 1 BĂTRÂNUL Alecule, ascultă bine, Să-ţi spun un basm, trăit de mine: A fost, demult, cînd Dunărea, Muscalul nu ne-o călărea, (Vezi, amintirea e tirană îmi scormoneşte vechea rană) Pe-atunci eram noi sub Sultan. Un paşă stăpânea’n Bugeac, Dela Cetatea Acherman. Eram eu tânăr şi sărac, Dar clocoteam de viaţă dornic, Şi nici un fir de-argint în plete, Nu-mi ninse timpul nestatornic. Cea mai frumoasă dintre fete Era a mea, era o floare, Şi am iubit-o, ca pe-un soare, Şi mi*am luat-o de soţie... 37i © BCU Cluj Dar tinereţea mea zglobie Peri, ca steaua căzătoare, Iubirea mea peri ca bruma, Abia un an, în desfătare, Noi ne-am iubit cu Mariula... Odată, pe câmpii Cahule, Veni o tabără streină? Ţiganii, corturile noi Şi Ie-au întins pe lângă noi, Şi-a poposit cu noi vecină. Dormiră două nopţi, la rând, Şi-a treia noapte au plecat, Pe Mariula mea furând, Lăsând copilul ne’nţărcat, Pe când dormeam... Când n’o văzui Lângă copil, o strig, o chem, Dar Mariula’n şatră nu-i? A fost să fie un blestemi Plângea Zamfira mea în cort, Am plâns şi eu, ca după mort... De-atuncea, orice-o fi să fie, Nu vreau să văd în ochi muere 5 De-atunci, din noaptea de durere, Eu am furat pentru vecie, Iubirea să n’o’mpart cu nimeî.. ALECU Dar cum nu-ţi înhămaşi tu calul S’alergi din urmă, după semeni? Tâlharului şi ei de-asemeni, In inimi să le’nfigi pumnalul?.. BĂTRÂNUL La ce folos? Ca pasărea din cer zburând, Iubirea, tinereţea, toate, Pe rând sosesc, se duc pe rând 1 Să’ntorci ce-a fost ? Nu se mai poate 1 ALECU Eu nu-s aşâl Nul făr’de luptă, Eu nu renunţ la dreptul meu, Şi vreau să mă răzbun din greul O, nul Pe ţărm de mare-abruptă, De mi-aş află dormind duşmanul, Mă fur, şi-aci, ca uraganul, M’aş năpusti lovindu-1 greu, Şi’n valul mării fără teamă Rechinilor l-aş da drept hrană... Şi’n hohote de râs, profund, Rostogolindu-se mereu, M’aş bucura cum cade’n fund... ŢIGANUL TÂNĂR Mai dă-mi tu, înc’o sărutare 1... ZAMFIRA Destul 3 E soţul meu, gelos şi rău... ŢIGANUL Mai dă-mi la despărţire una ZAMFIRA Adio, du-te, să nu vină... ŢIGANUL Dar spune-mi, când te văd, copilă? ZAMFIRA Diseară, când răsare luna, Colo, pe deal, după movilă... ŢIGANUL Mă minte 1 Ştiu că n’o să vină... ZAMFIRA Hai, du-te, uite-lî.. fie—ţi milă... Iubitule, diseară, vină!.. Alecu doarme. In mintea lui, Un vis năstruşnic şi urât, Ii sfredeleşte, ca un cui. Gemând, deodată s’a trezit Şi tremurândă mâna lui, La patu-i pipăie’n ungher, Dar patu-i rece şi stingher, Departe e Zamfira lui... El tremurând se scoală; ascultă înfiorat... tăcerea multă In friguri şi călduri l-aruncă. Grăbeşte-afară, după cort, Şi’n Jurul şetrelor din luncă Cutreeră, nici viu, nici mort... Tăcere. Câmpurile dorm. 372 © BCU Cluj Târziu. Dă’n ceaţă luna nouă, Clipesc luminile de stele, Lucind pe firele cu rouă? Prin iarba verde-o cărărue, Abia tivind o urmă, sue, Colo, în zare, peste deal: Aleargă el, dus de ursită, Către movila părăsită... Movila creşte lângă drum, In faţa lui, albind în zare, Cuprins de-o presimţire-acum, Abia se ţine în picioare... Grăbeşte, ce să fie, oare? Zăreşte două umbre’n noapte. E vis aievea, aiurare ? Frânturi de vorbe-aude’n şoapte, Furate pe aripi de vânt, De după deal, ca un mormânt... PRIMUL GLAS Plecăm!.. AL II-LEA GLAS Mai stail I UL GLAS Să mergem, dragă 1 AL II-LEA GLAS Nul nul plecăm cu zorii... 1-UL GLAS Am stat târziu, o noapte’ntreagă 1 AL II-LEA GLAS Cât de puţin tu mă iubeşti 1 O clipă 1.. I-UL GLAS Vrei tu să mă nenoroceşti!... AL II-LEA GLAS O clipă !.. ZAMFIRA Dar dacă s’o trezi bărbatul... ALECU Eu m’am trezit... Şi-aice, patul Venii să-ţi fac, lângă mormânt... Nu vă grăbiţi aşa, în pripă... ZAMFIRA Iubite, fugii.. ALECU Mai stai, o clipă, Stai, tinere, colea, stai jos!.. (înfige cuţitul în el...) ZAMFIRA Alecule 3.. ŢIGANUL Mă omoară! ZAMFIRA Alecu, nu-1 ucide, stai! Priveşte, te-ai mânjit în sânge... Vai, ce-ai făcut tu? Vaiî... ALECU Eu, nimic! Acum iubeşte-ţi-1 şi-l plânge! ZAMFIRA Nu! nu mă tem, haine, Blestemul cadă peste tine, Mi-e scârbă de-un călău de rând! ALECU Să mori şi tu!.. (Loveşte în ea) ZAMFIRA Eu mor, iubind! La răsărit s’a revărsat De zori. Alecu la pământ, Ţinând cuţitu’nsângerat, Zăcea, pe-o piatră de mormânt. Jn faţa lui două fiinţe Jos sângerau ne’nsufleţite, Călăul lor, de suferinţe, Gemea, în chinuri înteţite. 373 © BCU Cluj Veneau ţiganii cete-cete, Privind la ucigaş... In vale Săpau o groapă, pe’ndelete... Femeile soseau, agale, Şi—î sărutau, pe ochi, cu jale, Pe cei morţi. Doar bătrânul tată, Cu inima încremenită, Privea, cu fruntea’ngândurată, La fiica lui, neînsufleţită... Pe morţi, purtaţi pe năsălie, In groapă trist i-au coborît Pe amândoi, pentru vecie... Alecu, pal şi mohorît, Privea la toate, de departe... Iar când i-au logodit în moarte, Sub piatra albă de mormânt, Căzu cu faţa la pământ... Atunci bătrânul i-a vorbit: — „Streine, pleacă dela noi, Om rău, de patimă orbit! Sântem sălbatici, n’avem legi, Dar oameni noi n’am omorît, Iar tu, tu nu ne înţelegi!.. Noi nu vrem sânge şi noroiul. Nu ştii tu viaţa’n libertate S’o preţueşti cu bunătate Şi pentru alţii, ca şi noi!.. Noi sântem buni, făpturi umile, Tu, ucigaş, n’ai harul milei... O, pleacă dela noi, streine, Şi du-te’n lumea ta cu bine!..“ A zis, şi tabăra zorind, De pe câmpia de pierzare, S’a ridicat şi în curând, S’a şters şi urma ei în zare... Doar o căruţă, mai sărmană, La vatra rece, părăsită, Mai străjue uitata stână, Pe locul de blestem, ursită. Astfel, în toamnă, câte-odată, întârziat stol de cocori, Porneşte ’n zarea ’ntunecată Cu ţipet jalnic pe sub nori... Doar un cocor, rănit de moarte, De stol, răzleţ stă pe câmpie, Pe când ceilalţi s’au dus, departe... Târziu. Şi noaptea e pustie, Sub carul negru şi uitat, Cărbunii n’au zorit în vatră, Şi nimeni n’a dormit sub şatră In noaptea asta, de păcat... (10 Octombrie 1824) EPILOG La poarta amintirii — strajă, Răsar în cântecele mele, Trecute zile, nopţi de vrajă, Pierdute licăriri de stele. In ţara depărtată, unde, Răsună văile de zbucium. Şi larma luptelor pătrunde Pân la Stambul, sunând din bucium, — Acolo, unde din câmpie Se’nalţă Acvila, în slave, Am întâlnit în pribegie, In stepa ţărilor Moldave, Ţigani cu şatre, hoinăratici, Ai libertăţii fii sălbatici. Din urma gloatei lor,în joacă, Am rătăcit pe-acele locuri, Gustând din cina lor săracă, Şi adormind pe lângă focuri. In nopţi, prin stepele Cahule Iubeam eu cântecele vechi: Şi glasul blândei Mariule Şi acuma-mi sună în urechi. Dar de noroc voi n’aveţi parte, Fii ai Naturei! Din abisuri, Şi’n umbra unei şatre sparte, Pândesc chinuitoare visuri. Şi’n cortul nevoiaş, bizare Nevoi şi patime se ceartă, Şi’n lume, nicăiri sub soare, Nu veţi scăpa de cruda soartă! 374 © BCU Cluj ADULMEC ADÂNCURI DE GHERGHINESCU VANIA îmi cresc aurore’n priviri Şi’n suflet îmi aue dorul După stele şi nemărginiri — Fruntea, de cer îşi atârnă pridvorul. Cu zările de mână Soarelui îi ies înainte; Dacă-s de-un veac, ori de o săptămână Nu-mi mai aduc aminte. Eu nu m’am întors vreodată Să mă uit dacă paşii mei Au scos din piatră călcată Vremelnice scântei. Mereu mai departe Calea mea e fără hodină; Acolo unde se împarte Inima îngenunche şi se închină. Prin munţi, printre holde, pe ape, Descifrez, în ecouri, chemarea Adormitelor clape Peste cari s’a îngrămădit uitarea... Izbuti-voi până la urmă să prind Cântecul viu Pe care îl simt undeva, în adânc, clocotind, Cum simte cămila izvoru’n pustiu?... 375 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE „INADEfRENŢA“ LUI CARAGEALE D. N. Davidescu a publicat de curând in „Cuvântul Liber" un studiu puţin grăbit, poate chiar foarte grăbi cu intenţia nobilă, dar aproape agresivă şi pe care o trădează par’că fiecare rând, de a se provoca discuţii cu orice preţ in jurul lui I. L. Carageale sau în orice caz, cel puţin in jurul acestui foarte paradoxal esseu care se ocupă de marele scriitor. Ni se infaţişează aici un Carageale necunoscut, pe care s’ar spune că nimeni n’a izbutit să-l descopere până azi şi pe care, fără contribuţia d«lui N. Davidescu, sunt sigur deopotrivă că nimeni nu l-ar fi bănuit. Ce a văzut d. N. Davidescu in Carageale s’ar putea rezuma chiar în două sau trei cuvinte, dar e bine să spunem deta început că de data aceasta, şi pentru prima oară, e adevărat, scriitorul Momentelor şl al Scrisorii pierdute este privit cu un ochi ostil, neizbutind să vadă decât la suprafaţa unei vieţi care, să fim siguri, altfel s’a frământat in adânc. Este vorba intr’adevăr de un Carageale văzut ca „un ultim ocupant fanariot", un „călător" fără aderenţe şi care a trecut pela noi pasionat să ne surprindă defectele, scăderile, toate mizeriile unui început de viaţă, mulţumit mai ales să ne coboare cât a putut mai mult Viaţa lui I. L- Carageale, ea însăşi, n’ar exprima decât acelaş desgust de o ţară şi de o lume din care scriitorul a fost de atâtea ori mulţumit să fugă — opera şi omul, la un loc, un bloc masiv de dispreţ, un grav rechizitoriu de batjocură şi de râs, al unui neobosit duşman. Acest Carageale arti-român este o revelţaie, cu siguranţă. Cum se face că nu l-am văzut până azi? Dar d. N. Davidescu ne explică tot. In opera lui Carageale, care ne confunda pe toţi în acelaş gunoi şi în acelaş nimic, fiecare refuză să se găsiască pe sine, dar se pare că îşi vedea cu voluptate vecinul... Aşa dar un sentiment vulgar de răutate sau de bâr-feală e singura satisfacţie pe care am găsit-o în opera lui Carageale, care se pare că n’a vrut şi nici n’ar fi putut să ne dea mai mult. Cum îşi întemeează acum d N. Davidescu aceste păreri, care nu pot fi bănuite de vreun exces de prudenţă, e poate mai interesant chiar decât concluziile la care s’a ajuns. Oricât am revedea atent studiul d-sale, argumentele pe care încearcă să le aducă nu se lasă uşor văzute. Şi dacă eliminăm scrisorile lui Carageale, unde nevoia de vagabondaj mai mult, lămureşte plictiseala artistului de o lume unde nu era niciodată mulţumit, şi dacă pricepem că desele lui evadări la Berlin sau .aiurea nu erau decât un etern changer de place In care noţiunea de patriotism sau anti-patriotism nu are ce căuta, atunci nu mai rămâne decât să-l surprindem pe scriitor în declaraţiile lui categorice, ca să vedem cât a fost de „fanariot" şi de vinovat. Capetele de acuzare sunt toate, probabil, în rechizitoriul d-lui N. Davidescu. Carageale, mai întâi, vorbia cu multă ironie de „daco-romani" termen cu care el obicinuia să preţu-iască (surâzător) sau să dispreţuiască (sever) foarte multe lucruri i friptura dela restaurant, pe confraţii lui publicişti sau chiar, ceeace e mai grav, versuri patriotice române... Dar să fim şi puţin serioşii Aşa, de pildă, cine să mă traducă pe mine în faţa consiliului de răsboi, pentru trădare de neam, dacă mărturisesc sincer că nu-mi place versul — chiar patriotic — care ne spune că „Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă".. Sau de ce aş fi eu numaidecât un duşman al Patriei, dacă nu recunosc în d. Mircea Rădulescu, de pildă, un mare poet naţionali Carageale, sărmanul, nu a fost mai mult vinovat 1 El a râs de toată frazeologia patriotardă, a râs — dar cu cât chin în fiecare hohot 1 — de toată declamaţia democratică. A fost acest Carageale atâta de artist, încât e adevărat că nu s’a împăcat, toată vieaţa lui, cu nici-o stridenţă omenească 1 Deaceea revine mereu subt râsul lui dureros un om totdeauna gol şi umflat de tot ce strică proporţiile juste, ca să desfigureze parcă o lume pe care el n’a suportat-o atât de urîtă. E singurul păcat al ui Carageale — iar în măsura în care acest păcat este mai mare, cu atâta sunt sigur, e bine să-l lăudăm şi să-l invidiem mai mult.. A mai avut însă Carageale şi alte, „inaderenţe" cu spiritul românesc. Subiectele lui, adeseori, nu sunt româneşti (Păcat, La hanul lui Mânjoală..) ţăranii lui, ei înşişi, sunt atâta de puţin români 1 E adevărat. Cel 376 © BCU Cluj puţin intr’o oarecare măsură... Dar să iertăm unui ochi prea adânc deschis, prea exaltat, care n’ar fi putut să vadă tot şi pe care l-a interesat poate mai mult pateticul real al vieţei, decât locul unde criticii ar vrea să caute această vieaţă sau ar fi mulţumiţi s’o găsească. Să credem deopotrivă că umanitatea vibrantă din nuvelele lui Carageale şi nu mai puţin din Năpasta, preţueşte mai mult decât o precisă identificare geografică pe o hartă chiar românească. D. N. Davidescu mai vrea în sfârşit să ne spună că a râs Carageale, dar numai de păcatele ,.noastre“, a râs de Români, într’un cuvânt, pe cari nu l-a iubit... Gândiţi-vă puţin 1 Această afirmaţie desfigurează toată universalitatea lui Carageale! Ignorează, mai ales, ignorează monstruos pe artist — cel mai mare artist pe care l-am avut... Noi n’am crezut-o nici când a afirmat-o d. Eugen Lovfnescu, d. N. Davidescu să ne ierte dacă nu ne-a convins mai mult. Dar „tipurile'1 lui Carageale, care ne-ar calomnia pe toţi, le găsim schiţate mi se pare de un foarte patriot poet, le putem căuta oricând în scenetele şi canţonetele lui Alecsandri... Să fi aderat oare şi poetul Pastelurilor atâta de puţin la spiritul românesc, să fi fost oare şi el unul din ultimii ocupanţi fanarioţi Dar lucrul acesta incă mi se pare că interesează mai puţin... Sunt convins In schimb că oriunde ar fi REABILITĂRI Uşurinţa cu care oamenii de azi dărimă credinţe vechi, socotite de Înaintaşi ca bunuri definitiv cucerite, e un fenomen caracteristic veacului nostru. Pretutindeni setea nepotolită de aventură şi noutate ciştigă teren mai vast ţ pretutindeni se observă o ură vehementă împotriva valorilor consacrate ale trecutului. Entuziasmul pripit pe care lumea contemporană îl dovedeşte faţă de orice inovaţie, ce rupei linia continuităţii fireşti, e un augur dintre cei ma semnificativi. Guglielmo Ferrero îl consideră ca unic în istoria omenirii. Un eon parcă se găseşte în pragul morţii — iar celălalt încă nu şi-a revărsat razele aurorale. Suntem oarecum într’o zonă de interferenţă a două spiritualităţi. Desorientarea e unanimă şi grea ca de plumb. Spre ce zări să ne îndreptăm mintea obosită şi dela cine să aşteptăm salvarea? Savantul norvegian Iohan Hjort a scris, recent, o carte a cărei idee generatoare e tocmai constatarea aceasta că glndirea umană străbate astăzi mai mult ca oricînd o fază de crîncenă depresiune. începutul volumului său La crise de la verite e prea frumos şi plin de adevăr viu pentru a nu-1 reproduce, „Ja-mais Ies hommes n’ont travailld plus durement pour le progres s jamais le ddveloppement technique des possibilitds industrielles et Ies agrăments de l’existence n’on dtd plus grands, et famais, mal- trăit Carageale, Conu Leonida, de pildă şi-ar fi găsit viaţa lui eternă, iar în Franţa (unde chiar Tra-hanache se cheamă Boubouroche), republicanul coanei Efimiţa şi-ar găsi nu mai puţin, oricând, un nume foarte sonor, pe care-1 putem căuta dela sforăitorii libertari ai Revoluţiei până la savuroasele figuri ale democraţiei de azi. Sunt convins aşa dar că nu ne-a calomniat Carageale, mai mult decât ne-ar fi calomniat Gogol sau, poate, Moliăre... ...Fiindcă tot ce a scris Carageale este universal, ca suferinţa, şi—ca versul lui Malherbes—dure eter-nellement! Carageale inaderent la spiritul românesc, ostil, depeisat la noi? Dar unde a fost el fericit! Berlin, Leipzig? Atunci, poate, în poezie, în muzică, în muzee... în uitare, căci altfel nu s’ar ii putut 1 îmi place de multe ori să încredinţez prietenilor gândul pios, ambiţios tot atâta de mult, că voiu scrie cândva o carte care nu s’ar putea chema altfel decât „Carageale tragicul“. O voiu scrie, cu siguranţă, dacă nu voiu muri curând.. Dar în orice caz cred că e bine să-l iertăm pe Carageale mai mult, şi dacă vrem neapărat să scriem „senzaţional" despre el, atunci cel puţin să nu amestecăm în aceste capricii probleme de artă şi de adevăr. TOMA VLĂDESCU A REALULUI gră tout, en general, Ies rdsultats n’ont dtd aussi ddcevants". Da î niciodală bucuriile noastre n’au fost mai mici şi suferinţele mai aspre deşi realizările tehnice sînt deadreptul uluitoare. E ceva putred în măduva gîn-dirii actuale Lipsesc certitudinile fără de cari nici o cultură nu poate exista. Aici zace punctul nevralgic al problemei. Iohan Hjort precizează rostul cărţii sale aşa: să formuleze o metodă ştiinţifică generală, altoită pe trunchiul realului, care să împrăştie densa confuzie a vremii — sugerînd totdeodată colectivităţilor sociale noui obiective călăuzitoare. Ca să-şi îndeplinească intenţia iniţială, Hjort încearcă să analizeze convingerile filosofice pe cari s’a zidit cultura europeană. începe cu acel izvor primordial din care curge întreagă seva cugetării moderne > cu Grecia. Moştenitoare a unei solide tradiţii spirituale Ăthena secolului al V-lea dinainte de Cristos, nu era numai suprema capitală politică dar şi centrul artistic al lumii. Alături de disciplinele intelectuale exacte ca geometria, aritmetica şi mecanica, arta îşi ia sborul ei larg. Pentru Eleni adevărata religie era frumosul plastic. Iar arta Întruparea ideii divine în formele pure ale materiei. Cosmosul ideilor platonice se scaldă în sferele albe ale gîndirii descărcat de balastul teluric. Şi dacă această perioadă de înflorire 377 © BCU Cluj exuberantă a valorilor sufleteşti apune, faptul se da* toreşte nu unor cauze externe ci unui lent proces de desagregare lăuntrică deci unei fatalităţi interne. HJort, după cum lesne se vede, împrumută explicaţia dela Oswald Spengler care, în opera sa ln~ drăsneaţă şi fecundă în străfulgerări intuitive, Der Untergang des Abendlandes, tălmăcise in acelaşi fel fenomenul de dispariţie al culturilor. Glndirea elenică, filtrată mai întîi prin sufletul latin din ajunul erei creştine, se înfundă apoi în negura evului mediu. Teroarea Bisericii Înăbuşe acum orice sclipire personală. Din canoanele rigide ale scolasticei peripatetice nu poţi ieşi declt cu riscul sîngelui. Dar toată energia de viaţă îngrămădită în afunzimile subconştientului de asceza medievală ţîş-neşte odată cu Renaşterea. Libertatea ghidului — strivită de despotismul clerical— apare în deplina ei vigoare. Galileu, Kepler şi Leonardo da Vinci frîng lanţuri străvechi. Meritul Renaşterii e acesta! a luptat pentru recucerirea libertăţii. Şi numai datorită ei Kant a avut posibilitatea să declare că adevărata religie se desprinde din tulpina libertăţii imanente care ea sieşi îşi determină legile morale — fără ajutorul autorităţi transcendente. Odată cu Kant se reactualizează în istoria filoso-fiei o problemă ce-şi va recolta roadele coapte de-abea în zilele noastre — şi căreia Hjort îi dă o atenţie deosebită t relativitatea. Obîrşia acestei probleme este în Grecia; întîietatea revine sofiştilor. Protagoras din Abdera negînd cu frenezie pretenţia curentă că se pot formula adevăruri universale spunes omul e măsura tuturor lucrurilor. Prin urmare omului i-e imposibil să stabilească judecăţi de valabilitate absolută, din moment ce individul reprezintă singurul criteriu real. Tendinţa de relativizare culminează în concepţia impulsivului dialectician Gorgias de Leontini. El s’a străduit să demonstreze că nu există nimic. Sau chiar dacă există ceva — omul nu are darul înţelegerii autentice şi nici al exprimării. Gorgias e primul nihilist. Socrates însă—optimist şi senin — vine să demaşte falşltatea logicei sofiste. Crezând cu tăria neînfrântă în eficacitatea cunoaşterii—el profesează cultul raţiunii. Adevărul e cognoscibil prin raţiune. Ştiinţa devine astfel supremul bun al omenirii, fiind In stare să desvălue misterele realităţii In optimismul socra-tian pe care Nietzsche îl detesta cu ardoare barbară cînd în Originea Tragediei închina imnuri dionisicului In dauna apollinicului — stă împlîntat pivotul pozitivismului modern Socrates ridică fiinţa omenească la rangul de entitate universală. Platon, punîndu~şi chinuitoarea întrebare i cum mintea noastră poate cunoaşte esenţialitatea cosmică, zămisleşte teoria ideilor. Unitatea transcendentă unde se unesc toate observaţiile noastre — iată ideia platonică. Această unitate In care se înfrăţesc antino- miile cele mai dure — se leagă de ceace-i real prin matematică i punte asvîrlită peste hăul căscat aparent între lumea sensibilului şi cea a abstractului. Renaşterea descinde din Platon. Leonardo da Vinci, frîngînd firul ruginit al tradiţiei medievale, preconizează ca unică certitudine matematica. Cine se îndoieşte de caracterul ei absolut cade pradă minciunii. Galileu merge mal departe — şi săvîrşeşte o fulgerătoare sinteză. Raţiunea şi lumea obiectivă sînt identice. Diferenţa ontologică pe care vor unii s’o stabilească între cele două universe — între cel material şi cel abstract — e pură fantezie. Antagonism nu există de fapt ci numai iluzoriu ţ iar menirea cunoaşterii intensive se reduce la a depăşi antinomiile de suprafaţă pentru a închega un tot unitar. Prin raţiune—singura lui siguranţă—omul hotăreşte un raport între elementele date. Rezerva — adică relativizarea — se iveşte. Elementele date trebuie să aibe controlul experienţei. Deci conceptul matematic îşi pierde candoarea lui originară. Observaţia verificată de realitate e socotită de Kepler, Newton şi Leibniz ca principalul punct de plecare al speculaţiilor teoretice. Lucru extrem de curios — la Kant Însăşi cunoaşterea e relativă. Fiind o relaţie a vieţii ea se cere studiată cu metode biologice; asta este noutatea genială a solitarului dela Kdnigsberg în domeniul epistemologiei. Asemeni unui organism viu, în cunoaştere funcţiunea de ansamblu va depinde de corelaţia ce se constată între părţile ei componente. Dualitatea acută raţiune-materie dispare astfel, prin plăsmuirea ideii unui tot sintetic. „La connaissance est donc un phenomene, qui ivolue toujours par deux câtis a la fois; on peut le comparer â l’idde que nous nous faisons des phdnomenes chimiques rdversibles. Elle a tous Ies caractdres d’un systeme cohărent, d’un organisme vivant dans lequel l’dldment est insdpa-rable du tout et ne peut fonctionner qu’en liaison avec lui*. Aportul investigaţiei senzoriale se varsă în matca raţiunii spre a dărui maximul de intensitate cunoaşterii. Metoda matematică ce dădea pînă acum cheia de boltă a marilor întrebări odată cu Kant începe să-şi clatine temeliile. Adoptind un criteriu foarte relativ — căutarea de comparaţii între obiecte şi corespondenţele lor ideale — ea nu putea fi aplicată în toate tărîmurile. Simbolurile aritmetice erau inoperante, de pildă, cînd se cerea studierea fiinţelor organizate ţ deoarece în cazul acesta înlănţuirea de scheme rigide se Înnămolea în insuficienţă. Trebuia introdus ceva noui funcţiunea. Şi ca prin minune teribila piedică părea Înlăturată. Prin introducerea funcţiunii —înzestrîndu-se cu har aproape miraculos—metoda devine biologică. In definitiv metoda biologică — pentru difuzarea căreia în toate ramurile activităţii umane pledează cu pathos Iohan Hjort—e o creaţie 378 © BCU Cluj centaurică. Ea vrea să împace două noţiuni vrăşmaşe — crezlndude complimentare : schema cu funcţiunea. Prin urmare despicarea planurilor se impune t matematica pe deoparte, filosofia pe de alta. Să supunem acuma unui examen critic ipoteza relativităţii moderne, elaborată de Minkowski şi Einstein. Fundamentată, zice»se, pe teren fizico»experimental, ipoteza ce-a stîmit atltea învrăjbite discuţii—pretinde că a umplut cu noul conţinuturi noţionale timpul şi spaţiul. Aceste două concepte considerate ca valori In sine slnt ficţiuni ; ele nu-şi Însuşesc o existenţă obiectivă decit dacă-s raportate la ceva exterior. Ceeace însemnează că pentru determinarea timpului ne slujim de ordinea cronologică iar pentru determinarea spaţiului de»o anumită distanţă concretă. Minkowski vorbeşte undeva despre .timpul individual" — care este tocmai expresia neputiinţei de a demonstra ştiinţific sincronismul kantian. 'Einstein să-vlrşeşte acelaşi păcat cînd stabileşte mai multe sincronisme, independente unele de altele sau chiar contradictorii. El, spune Hjort, îşi zideşte teoria pe un raţionament eminamente ipotetic a lui Lorentz — care la rândul lui vine să contrazică rezultatul cru» cial obţinut de Michelson cu ajutorul interfero-metrului. A nega realul In folosul abstractului e un act Indrăsneţ. Era firesc atunci ca basmul einstelnian — şi acea aşa numită «ştiinţă nouă" — să degenereze într’o seacă sofisticărie. Istoria se repetă; sofiştii decadenţi ai antichităţii renasc In vremea noastră. Sensul cuvintelor e denaturat, iar apologeţii proaspăt convertiţi ai geometriei noneuclidiene — doboară cu furie debordantă certitudinile trecutului, punînd in loc idoli falşi. Ipoteza einsteiniană se întemeiază pe o imensă confuzie : pure plăsmuiri imaginative slnt luate drept fapte reale. „La nouvelle Science est par consăquent un exemple splendide de ce gue Ies hommes peu-vent produire quand ils confondent le monde de la pensde avec celui de la realitâ*. Concepţia matematicii clasice are o ţesătură mult mai rezistentă decît să se lase destrămată de mitul relativităţii. Obiecţiunile ce 1 se aduc astăzi de Einstein au fost prevăzute şi parate de Kant cu un secol şi jumătate înainte. Evident, suntem siliţi să admitem! cunoaştere absolută nu există. Asupra omului apasă un destin tragic. El e blestemat ca prin propriile-i forţe să nu Înţeleagă decât o infimă fărîmă din nesflrşit şi să se Închine — umil — In faţa necunoscutului. Teoria relativităţii moderne degradează realul — iată monstruoasa ei gravitate. Apriga confuzie einsteiniană Îşi are sursa Intr’o bătrlnă nedumerire a spiritului omenesc t dacă formele ideotipice—călite In laboratorul abstracţiunilor cerebrale — corespund formelor de existenţă ale naturii sau nu ? Democrit — naşul materialismului — dă atenţie numai formelor de existenţă ale lumii concrete pe care le integrează în angrenajul unui stringent determinism ştiinţific. Dinamizarea universului se datoreşte atomului, iar evenimentele, toate, se supun legii de fier a cauzei şi a efectului. După cum vedeţi Democrit a raţionalizat materia făcînd-o în întregime aptă comprehensiunii noastre. In concepţia lui Aristoteles se sapă o uriaşe prăpastie intre materie şi formă. Pentru el slnt două cauzalităţii una teleologică şi alta eficientă. Tendinţele filosofilor ce-au urmat, de a şterge âceastă discrepanţă fundamentală, n’au izbutit din pricina prestigiului marelui glnditor athenian — stăplnitor de veacuri. Doar Kant tocmai tîrziu, după două milenii de impas — a avut titanica temeritate să-şi rostească fără înconjor cuvintul. Contestînd veracitatea relaţiei dintre cauză şi efect (Hume o socotea o simplă habitudine psihică), Im. Kant loveşte în însuşi principiul finalităţii. Fiindcă un fenomen nu poate să-şi precedeze cauza — finalitatea e utopie. Părintele criticismului îşi dădea bine sama de următorul imperativ al logicei i ideile nu sînt decît metode, firave căi cari nu garantează certitudinile. Sau le garantează în mod prea subiectiv. Totul trebuie dedus din datele experienţei. Dar experienţa te îndrumă spre interpretarea mecanicistă a lumii; ceeace nu satisface îndeajuns complexele cerinţe ale sufletului. Cum să ieşim din cleştele acestui cumplit paradox ? Kant a împăcat finalismul cu mecanicismul — era singura soluţie de netezire a drumului — stabilind între ele aceiaşi relaţionalitate ca între fiinţele vii şi natura neînsufleţită. Masivul cugetător german s’a ridicat şi aici ca şi în epistemologie pe creasta de linişte a unificării. Ştiinţa contemporană, avînd la îndemînă incomparabil mai largi şi riguroase posibilităţi de verificare empirică, a atins concluzii interesante. întrebarea e < cercetătorului obiectiv i-e îngăduit să se servească de aceleaşi metode şi criterii în studierea tuturor formelor existenţiale ? Adică ■. viaţa se analizează prin aceleaşi procedee ca şi materia? Răspunsul e cel profetizat de Kant. Deoarece legi asemănătoare, variind In grad şi nu în esenţă—domină întreagă lumea e nevoie să transcenzi abisul dualităţii finalism — mecanicism — în care s’au prăbuşit atîtea avînturi generoase. Căci neîndoios una din caracteristicele inteligenţei noastre este setea de ordine geometrică - plăcerea instinctivă a sistematizării. Noi nu cunoaştem decît prin simboluri; or în natură nu slnt nici sisteme nici simboluri- Hjort oferă cititorului clteva exemple de sisteme biologice. Dedică un amplu capitol evoluţionismului In cele mai felurite aspecte ale lui- Şl ca să fie mai limpede In expunere ne Înfăţişează teoria populaţiilor a lui Malthus—substratul In care stă ascunsă sămînţa darwinismului. Oricare ar fi fost formidabilul succes al ipotezei transformiste — ea nu poate fi ad~ 379 © BCU Cluj misă fiindcă are la bază doi termeni nelămuriţi. lupta pentru existenţă, şl accidentalul. Darwinismul chiar a fost poreclit de unii „un fdtichisme du hazard". O altă categorie de sisteme este aceia a faptelor sociale. Cu acest prilej Hjort critică sever şi documentat toate acele „isme" ce coboară din năvalnicul curent Idealist neokantian — cari otrăvesc gîndlrea epocii noastre. In primul rind marxismul. Primatul economicului din concepţia materialist Istorică e o sinistră naivitate. Sau dacă vreţi o abilă Inversare de vorbe. Prins In Încheieturile dialecticii hegeliene, Marx a făcut indirect apologia confuziei. A dorit un lucru şi pentru argumentarea lui s’a servit de arme duşmane. Transpus de pe plan teoretic pe plan practic marxismul a pricinuit acel haos Îmbulzit de sălbătăcii şi Înmuiat in slnge „burghez" care a izbucnit odată cu revoluţia roşie din Rusia. Colosul dela Răsărit trăeşte de 18 ani încoace un regim de cea mai oribilă teroare. Propoziţia lapidară a lui Lenta rostită cu cinism — libertatea o simplă prejudecată burgheză — pare-se e singura convingere a conducătorilor. Germania a scăpat din ghiarele pe» ricolului comunist şi-ale himerelor orientale fiindcă a preferat realul în locul ficţiunii. Dealtfel întreagă Europa occidentală e mai puţin expusă dramelor revoluţionare. Corectivul realului contracarează aici pornirile desfrînate ale imaginaţiei. CEALALTĂ Destui romantici ca Briand şi ca Herriot, şi atâtea penibile spectacole de desmăţ anarhic, ne înfăţişează o Franţă pe care n’am fi vrut s’o vedem niciodată. Apoi, deconfitura financiară provocată de foamea pantagruelică a democraţiei şi de bugete cu deficite cronice, la care se adaugă debandada economică a statului în care corăbiile descarcă totuşi aurul unor vaste domenii coloniale, erorile — câte erori! — ale politicei externe, administraţia sclerozată de formalism şl roasă de cancerul marxist, lipsa da valori politice, corupţia, imperialismul mascfnic — iată, toată această dezastruoasă moştenire, materială şi spirituală deopotrivă,, a marei revoluţii, completează sumbrul tablou al republice! descompuse, dela care nu mai putem imita nimic şi pe care, oricum, nu o putem iubi. Ca un holocaust imens şi înfiorător, Franţa masono-democraţiei de acum, se răsuceşte în vllvoarea rugului greşelilor sale proprii dintr’un veac şi jumătate. Este aici toată drama ei, unică ta istoria popoarelor. Dar e şi multă farsă. La sfârşitul revoluţiei franceze, când libertatea, egalitatea şi fraternitatea erau doar cuceriri glorioase Babeuf şi Sylvain Marâchal, pe deasupra sau, dacă vreţi, pe dedesuptul acestei victorii ta care domina majestatea egalităţii, au urzit conjuraţxunea egalilor (Conjuration des Egaux), văzând că tocmai ea, ega- Marxismul ca şi „ştiinţa nouă* alterează substanţa conceptuală a cuvintelor. Mediul predilect de des-voltare al amîndurora e sofismul. Marx şi Etastein sînt exponenţii de rasă ai spiritului distructiv iudaic. Antisemitismul ideologic este aşadar perfect justificat. Hjort, intenţiontad să puie stavilă răspîndirii „is-melor" distrugătoare — trasează liniile de hotar ale unei ştiinţe sociale experimentale, care va rehabilita realul. La crise de la verile se sfîrşeşte prlntr’un patetic apel adresat tinerei generaţii mondiale. Pe umerii ei cade greaua sarcină de-a dărui un suflu nou gîndirii contemporane înfundată în mlaştina marasmului. O stea călăuzitoare trebuie să lucească vie în inima tinerilor i cultul realităţii, şi nebuloticul spasm spiritual va dispare. Dacă tiparele vechi sînt prea strimte ca să cuprindă în ele bogăţia de lavă vitală a prezentului— să se creeze forme noui, însă pe făgaşul tradiţiei. Viitorul Europei depinde de respectul pe care generaţia, născută sub zodia apocaliptică a războiului, îl va arăta achiziţiilor precedente. Căci numai integrarea în tradiţie — în adevărata tradiţie care nu exclude progresul — va pune capăt actualelor svîr-coliri sterile. SEPTIMIU BUCUR FRANŢĂ litatea, lipsea... Şi poporul n’a cunoscut această egalitate niciodată. Libertatea a dus la anarhia de azi. Fraternitatea, vedeţi bine, a murit şi ea. Franţa e teatrul unor încăerări generale şi permanente, de adevărat răsboi civil. Dar este o Franţă nouă care se ridică peste putregaiul acesta şi ocupă poziţiile morale pierdute de cea veche- E un miracol. Să vezi poporul francez, anarhizat şi cu centrii nervoşi distruşi de spirocheta democratică, treztadu-se după o sută cincizeci de ani imbecili la o viaţă de ordine, agăţându-se cu disperare de vremile noui, crezând Intr’un om, ridicându-se electrizat la comanda lui, este, într’adevăr, un miracol. Omul acesta este colonelul La Roque şi el a intrat în legendă, circulă acum ca un arhanghel pe cerul pustiu al republice!, aliniază sute de mii de oameni subt steagul unui singur cuvânt magic, La Roque este un fenomen în puterea căruia au căzut scriitori ca Henry Malherbe, Raymond Recouly, jean Vig-naud, Marcel Lucain şi Philippe Boegner. Boegner marxist, după ce a putut să vadă pe colonelul De La Roque, mărturiseşte! „je suis un peu ahuri, parce que je viens de renconlrer une des plus fortes per-sonnalitâs, un des plus ătonnants caractferes dont la France puisse s’enorguellir... Aujourd’hui, il est pră-sident des Croix de Feu. Que sera-t-il deroain'?“ 380 © BCU Cluj Prestigiul acestei mari figuri militare care a întrunit elogiile geniilor de armei mareşalii Foch şi Lyautey, este, într’adevăr, uimitor. La Roque a stăpânit şi organizat Marocul, eroismul lui a ţinut cumpăna războiuiui şi l-a dăruit gloriei t „Votre fils est un hâros de ldgende" scria de pe front generalul Garnier Duplessis, tatălui acestuia. Rănit grav de trei ori, ofiţer al „Legiunel de onoare1' de pe câmpul de luptă şi cu nouă citaţii pentru vitejie, şeful puternicei organizaţii naţionaliste a Crucilor de Foc franceze şi a Voluntarilor Naţionali, are, vedeţi bine.... niţele aptitudini de conducător şi oarecari drepturi să mobilizeze astăzi armatele foştilor combatanţi şi ale tinereţii sub drapelul biruinţelor de ieri. Sprinten, şi de o tinereţe fecundă din care Işi trage ceva geniul său politic „il fait songer â ces officiers du bled qui gardent nos portes du Sud marocain et algârien, â ces chefs habituâs â vivre au milieu de leurs soldats, dont ils ont su gagner, jour â jour, action par action, l’admiration et l’affection" spune romancierul Jan Vignaud din Algeria, comparându-1 cu eroii cărţilor lui. Henry Malherbe a scris despre La Roque o carte întreagă... Iată numai un pasagiu din acel splendid volum, care nu e, totuşi, omagial. Omagiile rănesc marea modestie a colonelului. „Une puissance d’orage se dâgage de lui. Un dynamisme, un magnâtfsme. Si vous ne voulez pas prendre son parti, ni vous ddvouer â sa personne, n’approchez pas de lui. II vous examinera avec sa rapiditd de coup d’oeil. En quelques mots pânâtrants ou purs il vous aura conquis". Incomparabil camarad şi vorbitor dăruit, când apare la tribună, La Roque fascinează şi exaltează, domină cu o autoritate lipsită de orice teatralism, tratează cu o rară capacitate toate problemele la ordinea zilei j el e in continuă acţiune când nu meditează. Hitler a venit după Fichte, Chamberlafn şi după Bismark, după ce idefa de unitate şi misionarismul rassei germane se afirmase puternic timp de o sută de ani. Mussolini a mers spre Roma pe un drum spiritual croit In bună parte de D’Annunzio, de Pa-pini. De La Roque apare deodată în „Place de la Concorde" la 6 Februarie 1934, fără niciun precursor ideologic, într’un mare vacarm pe care avea să-l supună apoi printr’o acţiune rapidă desfăşurată paralel cu gândirea sistemului doctrinar.. Ceea ce face el nu e nici hitlerism nici fascism. Este o nouă ordine iranceză pe care o creiază. In locul Iozincelor dezordine! revoluţionare, La Roque ridică praporii misticei naţionaliste; iar luptei de clasă care a învrăjbit câineşte pe francezi între ei, cum vedem, îi substitue disciplina reconcilierii naţionale. Libertate, egalitate, fraternitate, da. Libertatea de a te dărui idealului suprem t Patria j egalitatea în sacrificiu j fraternitatea, fără stigmatul urii de clasă şi nu în lojile francmasonice, dar o fraternitate a muncii, o camaraderie a luptei, cu ochii ficşi la drapelul tricolor. El menajează spiritul conservator, teama de aventură, de tiranie a francezuluj şi nu-1 invită la dictatură 1 Ar fi mai greu... „Poporul francez, are obiceiul să spună La Roque, n’are nevoe să fle protejat. Trebuie să-l asociezi la tot, să-l tratezi ca pe un prieten, ca pe un frate". Iată un mare pedagog. Toţi câţi se află azi în slujba internaţionalismului destructiv, vor demisiona pentru a se converti la noua religie a orgoliului francez. Aceasta este credinţa din care nicio dificultate nu-1 clinteşte pe bravul ofiţer din Maroc. Ideile de reconciliere şi de unire, domină întreaga doctrină a lui La Roque. Sunt explicabile acolo unde se încaeră atâta anarhie şi unde a rămas atâta dezastru de pe urma democraţiei. Peste partidele perimate şi împotriva marxismului, în orice caz, omul nou va realiza galvanizarea spirituală a Franţei. El este acum apostolul unităţii franceze. Mişcarea crucilor de foc, este o uriaşă turbină de idei, cu o mistică a ei care o întreţine, cu o gândire care o conduce, cu un scop care o absoarbe. Varin, unul din colaboratorii lui La Roque, a definit substanţa acestei mişcări regeneratoare în următoarea admirabilă frază: „Quand nos idâes prendront le pouvoir".... Ca în toate mişcările de idei, conspiraţia şi teroarea n’au cuvînt aci. Crucile de foc ale foştilor combatanţi, reconstitu-esc imaginea eroică a batalioanelor topite în pînza de fier şi de foc a războiului, şi vor trebui să sporească prestigiul şi puterea Franţei, înăuntru şi în afară, impunând soluţiuni realiste acolo unde plutesc confuzia ideologiei pacifiste şi ideile romantice. Aşa îi place conducătorului să vorbească despre oamenii săi de foc. In ordinea politicei externe geniul lui La Roque s’a oprit drept în faţa celei mai chinuitoare probleme a păcii i raporturile dintre Franţa şi Germania. „Nulle paix ne sera confirmâe sans un rapprochement, sans un dquilibre franco-allemand" declară el. Intangi-bilitatea tractatelor de pace şi întărirea alianţelor vechi slnt lucruri bine precizate în articolele apărute în revista „Flambeau“ subt semnătura şefului organizaţiilor „Croix de Feu“. Colonelul de la Roque este un om şi o ideie, dar este mai mult. Este faptă. Organizaţia sa este plug imens, cu sute de mii de brazde, care înoeşte şi fertilizează acum pământul şi spiritul francez. O disciplină de fier liber consimţită şi inteligentă stăpîneşte şirurile nesfîrşite ale Crucilor de foc care manifestează cu o eleganţă impresionantă destul de des la Paris, în Algeria, pretutindeni. „Croix de Feu“ şi-a atins în parte scopul obţinînd în rîndurile ei cea mai loială fuziune a claselor so-dale, care va trebui să realizeze naţiunea totalitară. 381 © BCU Cluj Generali, mari artişti, savanţi, înalţi demnitari ai Legiune! de onoare, muncitori, toţi sunt mîndri as-cultînd ordinele prezidentului. I n personagiu foarte bogat, povesteşte undeva La Roque, s’a înrolat în cadrele de foc subt garanţia........ valetului său de cameră şi a unui membru al Institutului. Secţiunile „Croix de Feu“ împînzesc Franţa şi, într’o majestoasă stăpînire de sine care le fac să nu-şi găsească niciun adversar în tabăra stingi! înspâimîntale, mărşăluesc înainte, aşteptînd semnalul comandantului ca să se prezinte ele într’o zi sau........ poate într’o noapte la „palais Bourbon“ pentru a cere cheile dela porţi. La 6 Februarie 1934 numai prezenţa acestor secţiuni a împiedicat ca masacrul din piaţa Concordiei să ia cele mai dezastruoase proporţii şi să mărească doliul republicei. La 14 Iulie anul acesta Crucile de foc au făcut o demonstraţie monstruoasă de masse. în coloanele lor au defilat chiar ofiţeri activi în uniformă, contra cărora generalul Denain n’a luat nicio măsură disciplinară, ceeace era să-l coste ministerul pe care-1 conduce. în cursul acestei veri la Alger au defilat treizeci de avioane „Croix de Feu“.... Franţa se transformă, deci. Miracolul se petrece, vedeţi bine, subt ochii noştri. Nicio violenţă, niclo defecţiune nu-i întunecă strălucirea. Republica decadentă de azi va fi refăcută dîn toate măruntaele ei pe şantierul moral al Crucilor de foc, care s’au investit cu grandioasa misiune istorică de a salva Franţa din dazastrul în care au imbrtncit-o lojile şi democraţia. La Roque va birui, e sigur... AL- GREGORIAN ROMA FASCISTĂ Nu mai vin visătorii la Roma 1 Zadarnic cerul î se primeneşte în fiecare seară cu un albastru mai pur, mai nevinovat, ghintuit de luceferi şi de stele j zadarnic luna argintată chiamă privirile oamenilor, ai căror înaintaşi nu tocmai îndepărtaţi împletiau visurile lor cu plimbările el maîe-stoase şi complice; zadarnic numai soarele se supără Imbrobodindu-se’n jăratic şi trecând culmea Giani-colului să mângâie cu nădejdea că emisferul lumii noi Ii va face primirea cuvenită. Nu mai vin visătorii la Roma! Cu toate acestea, frumuseţile care au atras pe Goethe şi pe Asachi sunt aceleaşi. Grădinile mari, verzi şi înflorite, poate că sunt mai frumoase decât acum un veac. Monumentele nu mai zac sub gunoaie şi bălării, trezite abia de cirezile de vite şi de chiuitul vreunui păstor. Bisericile — multe bogate, şi vechi — au fost restaurate. Muzeele s puse In ordine. Fântâni feerice ţâşnesc la tot pasul > ziua, la umbra razelor lor de apă se răcoreşte trecătorul s noaptea, la muzica lor de cristal, tes visuri, ce pier în zori, perechi stinghere şi tinere. Pe uliţe întortochiate, înguste, unite la înălţimea ferestrelor de sârme cu rufe spălate, şi populate peste măsură de copii gălăgioşi, murdari şi simpatici, se gustă evul mediu. Teatre, cinematografe, muzică de salon şi în aer liber, biblioteci, cafenele, arhive... ce nu se găseşte 1 Unde mai pui că pe căile ferate italiene se oferă o reducere de cel puţin 50 %ţ ca In nici-o altă ţară. Niciodată, ca acum, Roma n’a avut mai mulţi vizitatori. Totuş, nu mai vin visătorii la Roma! Frumuseţile ei reclamă o lume aparte. Fondul imens al cerului de topaze şi fără hotar, deasupra, şi al grădinilor luxuriante, de jos, cu care firea a dăruit Roma, par mai Îndată locul ales şi împodobit de Jupiter pentru reşedinţa lui pământeană j unde aveau să se toarcă Intrigi divine şi să se aprindă şi să lăcrimeze ochi de zeiţe. Pe scena măreaţă a Romei ori se joacă zeii; ori suflă vântul şi plânge ploaia. Deaceea Romanii, locuitorii din orice veac ai Romei, şi-au dat cu socoteala că nu lor le este dat să folosească pentru plăcerile colective sau pentru capriciile individuale scenariul cetăţii în care îşi au temporar casa. Nici Împăraţii antichităţii, pe jumătate zei j nici papii medievali, pe jumătate dumnezei • n’au încercat, decât în gând poate, să-şi croiască o viaţă cu fast suprauman. Zeii însă locuiau Capitoliul pe când nimeni n’a fost ca să-i vadă şi legendele lor au trăit prea mult ca să nu-şi întindă firele poveştii până la marginile imaginaţiei celei mai năzdrăvane şi ale neputinţii de imitare. Timp de 2688 de ani, dela fundarea cetăţii şi până azi, un singur om s’a apropiat prin ieşire din comun, de faptele zeilor. Grozavă, dar cât de neîntrecută privelişte trebue să fi fost arderea Romei in noapte, din ordinul unui om pervers, cu gusturi de artist şi semizeu, ca Neron. Deaceea Romanii, locuitorii din orice veac ai Romei, s’au mulţumit să admire locul în care s’au născut şi să fie mândri de origina lor* n’au încercat însă să-i cânte splendorile, tocmai din nesfârşită iubire. Nici-un mare cântăreţ al frumuseţilor Romei nu s’a născut între zidurile ei. Roma a fost cântată numai de streini. Roma, cetate divină, nu se poate spovedi prin intermediari j Romanii, împinşi! de instinct şi convinşi c’ar păcătui, s’au comportat ca atare. Roma, cetate eternă, e prea plină de glorii j reclama o stânjeneşte. Streinii n’aveau de unde cunoaşte astfel de taine; dar fără balsamul mitului cât de seci rămân cuvintele 1 Roma e cetatea divină şi eternă: s’o vezi.,, şi să taci. 382 © BCU Cluj Dar de zece ani Roma aceasta atrage cu greu. Şi deaceea i nu mai vin visătorii la Roma. * * * . Roma zilelor noastre nu mai este, In primul rând, peisagiu, cadru. Ca să doarmă în pace zeii şi ca să trăiască în pace oamenii: statica vieţii Romei divine şi dinamica vieţii Romei actuale merg în sens contrariu j prima, retrăgându-se din ce în ce mai mult în cercul ei şi al singurătăţii ţ ultima, bătând drumul larg al prezentului, plin de voluptăţile riscului şi de mulţumirile biruinţelor ; fiecare cu frumuseţea şi cu vremea ei. Copilul fierarului din Predappio, născut în pulberea pieţii şi crescut în cântecul amestecat cu sudoare al muncii, n’a mai vrut să privească spre cer ca să-l ameţească înălţimile şi să-l moleşească visarea ; nici în urmă ca să-i înduioşeze sacrificiile şi să i se micşoreze curajul; ci şi-a citit In suflet, a ieşit în strada care l-a văzut ridicându-se, ferecat de arşiţa soarelui şi muşcat de suferinţe şi neodihnă, şi cu convoiul ei, imens şi anonim, a deschis drum drept Înainte, în spre viitor. 11 a lăsat lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui , podoabele zării şi hainele anotimpurilor ; iar pentru stăpânul cel mic, pentru el şi popor, a oprit pământul măsurat şi cârpit cu durerile şi mulţumirile scurte ale muritorilor. El a făcut din Roma un vast şantier al preamăririi vieţii, muncii, puterii şi stăpânirii. I-a desgropat ruinele, dintre pietrele cărora glasul ei poruncia odinioară la trei continente; i-a deschis respiraţia şi a lăsat să o inunde lumina. A dăruit-o mâinilor crăpate de trudă, feţelor crispate de nevoi şi ochilor injectaţi după dreptate; mamelor, care îşi leagănă pruncii la umbra numelui ei; copiilor, ca să-i învioreze monotonia; tuturor, celor care cu drag se apropie de ea, ca să-şi măsoare temperatura sufletească. Populaţia din 1922 a Romei este azi dublată ca număr. Roma freamătă de viaţă. Cu o remarcă, nu de viaţa lâncedă a moluştelor ce populează băltoacele sau a oamenilor care se plictisesc fără scopuri într’atâtea cuiburi de laşitate şi de snobism de pe îndelungrăbdătoarea coaje a pământului; ci de viaţă ordonată, oţelită gata de sacrificiu. Fiecare Roman ştie ce vrea, El portă în inimă sâmburele credinţi!, ascultării şi al luptei. Dela copilul de şase ani şi până la moşneagul nins de volbura vremurilor, oricare individ, luat la întâmplare, îţi va mărturisi cu focul iluminatului nesdruncinata sa convingere în misiunea de predominiu a Romei şi va lăsa să-i citeşti în priviri neliniştea şi părerea de rău că nu se iveşte clipa ca să contribuie şi el, în felul său, la această sărbătorire ce se apropie. In fiecare Roman de azi îmboboceşte mugurul amintirii lui Scaevola; fiecare mamă ar dori să fie o Cornelia; fiecare copil este Balilla, Numele lor însă nu se cunoaşte. Tăria Romei actuale stă tocmai în faptul că ei nu-i slujesc indivizii, ci colectivitatea. Colectivitatea care nu-şi preţueşte sacrificiile decât puse la temelia „cetălii eterne11. Epoca de faimă a Romei timpului nostru nu va purta niciodată numele vreunui om, fiecare a făcut pentru ea cât a putut; ci se va boteza, ca totdeauna, generic, Roma Fascistă; aşezându-se lângă Roma Imperială. Intensitatea climei fasciste a vieţii Romei se mişcă pe planul a două coordonate, „Via dellTmpero11 şi „Foro Mussolini1'. Două nume ce se desprind simbolic din raportul de marş de cadenţă cu care Roma, în văzul mirat al Lumii, trece călărind pe calul cel mai nărăvaş, ce se chimă Timp. Prin „Via dellTmpero11 Roma se leagă de Cezar; prin „Foro Mussolini", îşi proiectează spre viitor puterea. Sensul măririi şi forţa morală Roma fascistă le are din trecutul ei imperial; încrederea în sine şi voinţa de a-şi impune credinţele, din legiunile tinereţii ce cresc dârze în for, având ca teme de meditaţie şi căpătâi de odihnă puşca şi cartea. Văzând rezultatele, îţi dai seama ce mână de făurar de destinuri pentru popoare a deschis cu atâta iscusinţă comorile de nesfârşite zăcăminte sufleteşti ale Romei — ascunse cine ştie de ce minţi neputincioase, interesate şi înguste — şi i le-a redat, arătându-i calea izbăvirii şi scriindu-i catechismul menirii sale în lume. După o sincopă de un mileniu şi jumătate, la ale cărei capete au năvălit barbarii şi a înflorit democraţia, Roma s’a regăsit. Mergi pe străzi şi pe şosele provinciale, toate pavate sau asfaltate-, nu vei da în bălţi, nu te va sufoca praful, urechile nu-ţi vor ţiui o săptămână’n şir de şuerul clacsoanelor şi de larma căruţaşilor, aducându-ţi într’una aminte că ţi-a îngăduit şi ţie bugetul să te duci o zi, dintr’un an, la plimbare. Trimiţi o scrisoare la orice instituţie de stat sau unui particular; a doua zi ai răspunsul, scris, acasă; priveşti, pipăi plicul şi-ţi vine să râzi fără motiv: ţi se pare ceva anormal. Eşti strein şi, măsurând cărările Romei, deseori vei fi strâmtorat, mai ales dacă timpul îţi dă ghes, să ceri îndrumări dela trecători localnici. Plăcută surpriză: în loc de a ţi se indica plictisit, „drept înainte, a doua la dreapta; înc’odată înainte, prima la stânga după tutungeria din colţ", eşti dus cu bucurie la locul dorit. Şi faci şi un prieten care îţi va trimite îndată salutări pe o carte cu ilustraţii. Reţii din înştiinţările oficiale pe exerciţiul în curs, la 21 Aprilie viitor — ziua fundării Romei — se va deschide „Via del Circo Massimo11, se va inaugura Palatul Corporaţiilor, se va începe ridicarea unui nou oraş pe terenurile secătuite de ape şi scoase din ghiarele morţii. La 28 Octomvrie — ziua marşului fascist asupra Romei —, se va inagura Cetatea Universitară ; Casa Maternităţii; şi se vor lansa pe mare două noi Cuirasate; se vor premia, de către şeful guvernului, mamele care au dela 10 copii în sus şi agricultorii care au recoltat depe hectar cel mai 383 © BCU Cluj mult şi cel mal bun grâu ţ vor apare, in ediţia definitivă a statului, operele Complete ale lui Mazzini. In zilele fixate, programul e faptă. Cu tineretul fascist crescut în nădejdea biruinţii te întâlneşti la tot pasul. Cum de a ajuns însă aci şi aşa, îţi explici după ce cunoşti casele sale de întruniri şi câmpurile de exerciţii. Sunt adevărăte ateliere în care se făuresc caractere de eroi. Atunci abia ochii tăi de călător se umezesc ca al rudelor ce-şi privesc din vecinătate flăcăii şi un fior rece te săgetează, gândindu-te la meleagurile de pe care momentan te-ai deprins, când li vezi în şiruri fără număr, ca valurile, sănătoşi şi cu pieptul deschis, păşind în marş pe căile largi ale Romei şi preamă-rindu-I prin cântece de slavă gloriile de ieri şi izbân-zile de mâine. Dacă soarta te va fi mânat în „Piazza Venezia“, la 21 Aprilie 1934, în mijlocul mulţimii care venise să-şi asculte conducătorul, ai fi auzit ca încheiere a cuvintelor rostite de acesta ■ „ne vom întâlni tot aici în 1949“. Adaug, putea să fixeze orice dată. „Şi vom avea atunci prilejul să vedem mai bine roadele Fascismului, atât între hotarele Italiei cât şi în afara lor“. Trăiam impresia că cel care vorbia şi cu miile de ascultători se contopiseră într’un singur ins, pentru care nu mai există nici vremuri, nici întâmplări, şi care rosteşte pentru sine, cu glas tare, caşi când nici lui nu i-ar veni a crede, lista înfăptuirilor sale dintr’un an. Iată lapte simple şi semnificative care se pot Înmulţi oricât. Sunt destule însă pentru a reliefa imagina Romei, ce creşte masivă şi reîntinerită, îndată de strălucirea trecutului său de trei ori milenar şi încrezătoare în bărbăţia zilelor de azi. Deaceea este Roma, acum, întinsă cât Italia; şi va fi, dacă nu a ajuns încă să fie, far pentru rătăciţi şi îndreptar a multor părţi din Lumea Pământului, care se bălăcesc orbite în cercurile vicioase ale lipsei şi desnădejdii, spre care le-au împins patimile şi interesele trecătoare ale preanevinovaţilor lor aleşi. Roma cucereşte prin farmecul elegant al măriri ce nu supără şi nu constrânge 5 porunca ei o crezi deprinsă din decalogul îndatoririlor către tine însuţi. Roma poartă în nume fascismul atotputerniciei şi’n stilul ei de viaţă siguranţa desăvârşită şi veşnicia. Sub scutul faldurilor ei nu-ţi ascunzi bogăţiile şi nici hrube nu faci ca să-ţi scapi viaţa, fugărit, ca din senin, de cete de tâlhari sau de năvăliri duşmane, încă dela 451, Aerul Romei a întors dela porţile ei pe Atila pe care nu-1 oprise nici-un hotar depe întinsul a două continente; nici-o apă, nici-un munte s nici-o oştire, nici-un Dumnezeu. Am colindat Italia în lung şi’n lat şi m’am simţit peste tot la Roma. Aceeaşi însufleţire, aceeaşi disciplină, aceeaşi ordine. In Ravenna lui Teodoric Ostrogotul, cea minunată prin mozaicele bisericilor ei ţ In Pavia, capitala cenuşie a regatului longobard j în Venezia, fecioara despletită a mării) în Napoli, oraşul fredonărilor visătoare) în Siracuza, cetatea luminii) în Palermo, unde odihneşte Bălcescu') în Torino, centrul gusturilor alese şi al rafinamentului î în sate) Roma e multiplicată. O descriere a acestor centre se poate face şi n’ar fi lipsită de interes j dar ceeace caracterizează ziua de azi a Italiei, In orice cuib de viaţă al ei, e prezenţa Romei şi a atmosferei acesteia. Roma Fascistă stăpâneşte atotputernică în colibele din Abruzzi şi Calabria) în fabricele din Milano 5 în porturile largi ale Siciliei > In satele cu glas de muzică ale Toscanei. Secretul stă în încrederea desăvârşită ce inspiră şi în siguranţa ce-a semănat şi’n piatra seacă numele ei şi faptele ce i-au urmat. Astfel, Roma Fascistă, în faţa istoriei, apare ca îniăptuitoarea unificării sufleteşti a Italiei. Ea a sădit în inimile tuturor supuşilor regatului aceleaşi simţiri, aceleaşi năzuinţe, acelaş crez. Fiecare cetăţean i-a văzut între zidurile ei tăria > fiecare a tresărit la măreţia „cetăţii eterne"; fiecare o poartă în suflet j fiecare luptă pentru visurile ei şi ale fiecăruia. Cât de mult înseamnă aceasta şi-o poate închipui oricine când află că în Torino, leagănul Risorgimentului şi chiagul unităţii Italiei, întâlneşti încă oameni cu care nu te poţi înţelege decât în dialect. Cele din urmă graniţe ale crâncenului regionalism italian le-a sfărâmat abia Roma Fascistă. Atmosfera unică şi puternică de aspiraţii comune a Italiei de azi, va topi îndată şi ultimele distonanţe supărătoare pe care un regionalism profund şi de veacuri le mai manifestă, în virtutea obiceiurilor, ici şi colo. Din orice colţ îndepărtat al Italiei, în clipa datoriei, răspunde glasul Romei. Trăim şi vom trăi timpul când şi din alte ţări ale planetei noastre, în faţa problemelor pe care le pune viaţa popoarelor, se va răspunde In sensul Romei. Adică i deschis, cinstit, eroic şi potrivit aspiraţiilor fiecărei naţiunii. Roma Fascistă este o şcoală uriaşe de pedagogie socială. Te învaţă văzând-o, practic şi definitiv. Ea se adresează trăsăturilor celor mai elementare şi mai adânci ale conştiinţei umane. Deaceea o înţeleg toţi şi se potriveşte năzuinţelor tuturor. Să fii sincer cu tine însuţi şi cu cei care te înconjură, sincer până la brutalitate} să fii drept şi cavaler în orice moment şi în orice împrejurare a vieţii j să poţi suferi ca primii creştini pentru steagul credinţelor tale şi să înveţi a nu preţui viaţa pentru biruinţa lor) să trăeşti ca parte integrantă dintr’o colectivitate organică şi să fii convins că numai prin ea strădaniile vieţii tale îşi găsesc un sens şi capătă o valoare) să ajungi a asculta — cu convingerea că e prima însuşire a omului ce va comandă; a crede — cu convingerea că vei învinge prin nesdruncinală credinţă j şi a lupta — viaţa însăşi fiind cea mai îatinsă 384 © BCU Cluj arenă în care cel mai puternic stăpâneşte. Nici-un bun, nici-o normă, nici-o măsură, nici-un sentiment, mai presus de naţia ta să nu cunoşti. Cu imagina ei în priviri să te deştepţi în zorii zilei , zâmbetul mulţumirii ei să-ţi acopere faţa după ruga culcării — ca semn că truda mâinilor, a minţii şi a simţirilor tale i-au crescut cu oricât puterea şi strălucirea. Fapta s’o dai neamului tău, vorba s’o înnăbuşi în tine j fapta e bogăţie şi tărie, vorba a păcătoşit popoarele. CRONICA D. POPOVICI: IDEOLOGIA MIRCEA Prins în vârtejul actualităţii, cronicarul întâmplărilor literare îşi poate îngădui cu greu un popas mai îndelungat asupra unor cărţi cari îţi cer în înţelegerea lor o altă linişte decât cea pe care ţi-o poate da traiul nostru de toate zilele. Sântastfel de cărţi şi în literatura noastră —deşi prea puţine —pentru Judecarea cărora ai nevoie de altă tihnă sufletească, fiindcă şi ele au crescut în alt ritm de creaţie decât cel obişnuit vremilor noastre. Şi atunci parcă ne sfiim să le măsurăm din unghiul nostru fugar de perspectivă. De aici, poate, rezeva cu care sunt primite la noi acele rare cărţi cari depăşesc cotidianul, însemnând un larg efort spre sinteză sau măcar o îndelung migălită documentare. Cărţi ca „Getica11 lui Pârvan, studiile asupra bisericilor moldoveneşti, ale lui G. Balş, ca să amintesc doar câteva, au trecut uşor din istorie în istorie, fără să stârnească zumzetul de comentarii pe care l-ar fi meritat. Iar azi, cărţi ca „Estetica” d-lui Vianu, ca studiul d-lui Popovici asupra lui Heliade Rădulescu, ca cele trei volume asupra operei lui Eminescu ale d-lui Călinescu, iarăşi îşi urmează destinul în tăcere. De sigur, cuvântul specialiştilor n’a lipsit în trecut şi nu va întârzia să se audă şi de astădată. Dar cuvântul specialiştilor înseamnă adesea o notiţă pierdută în coloanele vreunei publicaţii atât de aristocrate în seriozitatea ei încât nici nu ştii cum îşi duce viaţaţ înseamnă o critică strict tehnică, adesea numai a detaliului, Înseamnă un certificat asupra scru-pulozilăţii metodei utilizate, asupra temeiniciei ştiinţifice a rezultatelor aduse. Dar cărţile acestea mari sânt mai mult decât vor uneori să fie j reci opere de ştiinţă. Sânt roade cari cad grele de sevă de pe o creangă care le-a pârguii îndelung şi închid în ele sămânţă pentru recolte viitoare. Şi de multe ori preţul lor ştiinţific poale să fie minim sau larg depăşit de rezonanţele îndepărtate pe cari le găsesc în spiritualitatea vremii lor. Şi chiar clădind erori ştiinţifice — sânt cu atât mai fecunde. Aşa te învaţă Romat prin faptele ce lasă să-ţi crească în faţă şi să-ţi cutremure inima. * * * De zece ani, vin dinspre cele patru puncte cardinale, în convoaie din ce în ce mai compacte, şi mai numeroase, la Roma, pelerinii şi soldaţii tinereţii şi-ai unui alt viitor. D. BOD1N LITERARĂ Să ne amintim numai ce au însemnat pentru noi — ca să nu mergem mai departe — siintele erori ale Şcoalei ardelene. Gândul celui neîngrădit de rigorile specializării va putea să surprindă mult mai uşor şi mai sigur acest grăunte de eternitate în substanţa atât de labilă a unei opere ştiinţifice care, cu cât respectă mai sever normele tehnicei de muncă a laboratoriului său, cu atât mai mult riscă să fie mai curând depăşită prin evoluţia atât de grăbită a tehnicei — de oricare speţă ar fi ea —din zilele noastre. Cu a*ât mai mult pot fi subiecte de largă discuţie acele cărţi cari ne pot aduce— fie chiar tangenţial — lămuriri în încă atât de puţin lămurită problemă a datelor noastre etnice Şi totuşi tăcem. Tăcem mereu, gravi şi prudenţi, cu toate că ne dăm cu toţii seamă de aceste adevăruri banale. După această mărturisire de conştiinţă,care e aproape un proces larg deschis, îmi dau seama cât de ingrată e sarcina de a vorbi despre cărţile mai sus însemnate. Şi teama unui astfel de risc a amânat această confruntare până la acest sfârşit torid de vară, când pulsul actualităţii literare e mai puţin simţit decât oricând. Cu mărturisirea acestei poziţii precare în care ne-am aşezat de bună voie, să trecem la obiectul propriu zis al acestei cronici. Cartea d-lui D. Popovici se aşează pe linia cea bună a istoriografiei noastre literare. O carte masivă, în care densitatea erudiţiei nu e egalată decât prin severitatea gândului care cerne şi organizează amănuntul. Amplificând temelia atât de solid aşezată de erudiţia lui Bogdan Duică, dl. D. Popovici aduce o contribuţie hotărâtoare pentru lămurirea figurii atât de complexe a lui Heliade Rădulescu. In adevăr, păstrăm despre acest „părinte al literaturii noastre” o imagine aproape de mit. O imagine de proporţii geologice, pierdute în lumina incertă a unor zori înnegurate. E drept, chiar privit lucid chipul lui nu îşi pierde grandoarea, dar aşa ne-am obicinuit noi, să—i lăsăm cărţile LITERARĂ A LUI HELIADE RĂDULESCU — ELIADE: OCEANOGRAFIE 385 © BCU Cluj prăfuite, judecându-1, doar după cum l-am învăţat în şcoală. Dl. D. Popovîci încearcă să ne lămurească deocamdată ideologia literară a bătrânului Heliade. A vorbi despre „ideologia literară" a lui Heliade înseamnă oarecum o îndrăzneală, căci sfera de azi a termenului nu prea coincide cu cercul asemănător în care s’a sbătut gândirea pateticului animator al literaturii noastre. Prinsă în rostogolirea unor vremi ce se grăbeau tulburi spre limpezirea într’o eră nouă, toată truda uriaşe a lui Heliade îţi apare azi ca un efort suprauman de a se ţine la suprafaţă, de a le domina, Şi în acest efort, orice putea servi de sprijin era binevenit. Timp de cinci decenii, în cari s’au rostogolit veacuri întregi din istoria noastră, boerinaşul autodidact Heliade a vrut să fie profetul unei ţări ce se îndrepta din neguri spre o cultură care era în fond departe de vechea ei tradiţie spirituală. Ca ^ă evite renegarea în această întrecere de vremi, era o problemă de supleţă spirituală şi nicidecum de rigiditate majestoasă în principii. Şi câtă vreme resorturile inteligenţei extraordinar de mobile a lui Heliade şi-au păstrat această cerută elasticitate, el a fost în stare să răspundă viu cerinţelor vremii, izbutind mai mult decât să se menţină la suprafaţă i să mărească el însuşi tumultul înnoirilor, prin prodigioasa-i energie. Iar când articulaţiile sale spirituale au ruginit în amurgul vieţii, Heliade se vede lăsat de curent ca o epavă tocmai când i se părea că trebue să fie mai ascultat j fiindcă mobilitatea sa spirituală încremenise de astădată într’o cristalizare de principii imuabile, cărora credea că însăşi istoria noastră politică trebue să li se supuie. Ceea ce Însemna exact sfârşitul misiunii istorice a lui Heliade. Erudiţia liniştită a d-lui Popo-vici urmăreşte aproape tot acest sbucium patetic al poetului acesta, înălţat şi hulit ca nimeni altul. Sub ochiul sever al comparatorului de texte, toată clă-dăria profetico-savantă a teoriilor heliadisie pe marginea literaturii îşi lămureşte materialul. Vezi clar cum uriaşa voinţă de a construi a lui Heliade prindea, fără alegere aproape — fiindcă nu prea era posibilă — materialul ce-i venea Ia îndemână. Dela moraliştii francezi ai veacului al XVII, până la utopicii saintsimonieni şi gălăgioşii romantici în urmă—totul a fost necesar pentru a aduce grâu într’o moară ce altfel risca să macine în gol. Dl. Popovîci stabileşte neîndurat—cu o erudiţie şi cu o precizie în metodă rare la noi chiar şi în lumea ştiinţifică — izvoarele atât de diferite, atât de copios şi de Ingenuu utilizate, care s’au împletit în cursul gândirii lui Heliade. Şi nu-şi poate reţine un zâmbet de ironie, transparent printre rânduri, faţă de această facilitate prodigioasă de absorbţie. E o ironie pe care bătrânul animator n’o merită în totdeauna. Trecând dela identificare la identificare, cercetătorul uită parcă uneori dincolo de texte pe Heliade cel adevărat, aşa cum era el, în vremea sa. Am vrea să-l vedem mai mult pe el, în ceeace îi era propriu, pe lângă străinii dela cari a trebuit să caute sprijin şi material de gând. Misticismul său religios, voinţa lui de a-şi porni energiile din trecutul nostru—biblia şi istoria—înclinarea lui de a clădi totul în proporţii epice, grandioase, orgoliul său creator alături de facultatea sa de înţelegere, largă cât neamul nostru întreg, sânt atâtea dimensiuni sufleteşti ale sale, pe cari se poate organiza tot imensul material vânturat de verbul său în necontenit clocot, chiar şi materialul străin. Dl. Popovîci e tentat să-l numească pe Heliade eclectic. E prea puţin pentru duhul său îndârjit, care îşi renega punctele de sprijin în idee mai mult din nevoia de a se simţi întărit de un gând mai puternic, ca să nu-1 ia valurile vremii. De aceea paginile închinate în această carte lui Heliade în ipostaza de critic mi se par cele mai înţelegătoare. Cu aceastămărturisire trebuesă închei acesierânduri lipsite de pretenţii, cu tot preambulul solemn care le deschide. Care totuşi îşi are rostul. Căci cartea asta -— contribuţie hotărâtoare pentru lămurirea începuturilor turburi ale literaturii noastre — ar trebui încă îndelung discutată. * * * Dela aceste consideraţii la cartea spumoasă a d-lui Mircea Eliade, tranziţia e — deşi apare paradoxal — uşoară. Ghiceşti în această culegere de mici şi disparate eseuri o grijă neînchipuit de apropiată de cea a vechiului nostru literator, grija neîndurată de a răspunde cuviincios unor nădejdi cari uneori te sperie prin mărimea lor. Nu vreau să spun, evident, că dl. Mircea Eliade mai e obligat azi să recurgă la aceleaşi procedee de însuşire a materialului ideologic necesar pentru a face faţă, aşa cum trebuia să i se întâmple începătorului literaturii noastre moderne. Dar e parcă aceiaşi teamă permanentă de a nu apare mai prejos decât statura pe care crezi c’o ai în mintea multor oameni. Şi această teamă apare printre rânduri frecvent în scrisul şi în atitudinile d-lui Mircea Eliade. Şi această teamă se simte şi în prefaţa cărţii acesteia, prefaţă în care autorul încearcă să se mai înalţe cu câteva staturi peste nivelul gândurilor din propria sa carte. Căci, în definitiv, ce ar fi fost dacă ar fi lipsit această anticipată lămurire ? Cititorul onest ar fi savurat cuminte, aşa cum i-e firea, o carte inocentă în cele mai multe rânduri ale sale, o carte scrisă cu condeiul mai mult liniştit al unui om care trebue să dea odată pe săptămână un mic esseu, nici prea greu nici prea uşor, unei reviste care-şi dozează burghez revoltele şi gândurile pentru uzul onoratului public mare, aşa cum e de pildă „ Vremea“. In haina aceasta burgheză, autorului „Luminei ce se © BCU Cluj stinge" ii era greu să apară. Şi-a asvârlit peste ea eşarfa roşie a prefeţei. Ea Începe timid, cu acea timiditate proprie d-lui Eliade: „In această carte nu sunt decât constatări, mărturisiri ( nu în sens de confesiune dramatică, ci de simplă prezenţă ţ mărturisire a ceeace am văzut şi înţeles ; depoziţie", (pag. 6). Dar intervine acea mişcare de teama de care vorbeam: „De felul meu foarte liniştit, foarte calm — mă cuprinde panica de câte ori trebue să scriu ceva pentru public sau să vorbesc unui anumit public. (Cei cari au avut prilejul să mă asculte, ştiu ce penibil mă bâlbâi şi cu câtă greutate îmi păstrez firul gândului). Mi se pare, atunci, că oamenii aceia aşteaptă dela mine un adevăr de care au urgentă nevoie, fără de care se sufocă, se pierd, se năruie" (p. 7). Această înălţime pe care şi-o închipue, această panică de a nu-i fi mereu deopotrivă, îi aduc acea pendulare între afirmaţie şi retractare, acea timiditate caracteristică, fiindcă în timiditate e totdeauna orgoliu: „Eu nu fac nici critică, nici istorie, nici filosofie. Ceva mai mult 5 chiar dacă aş face filosofie sau istorie şi s’ar întâmpla să încerc in asemenea scrieri valorificări noi sau puncte de vedere inedite —■ chiar şi atunci „greşelile" n’ar avea nicio importanţă" (p. 10). Dar această mişcare oscilatorie II duce mai departe decât a hotărît la început , „Dar, fie că îmi daţi dreptate sau nu-mi daţi, eu aşa am simţit şi aşa am scris. Grăbit deci 5 dramatic", (p. 8), „Dintr’o sufocantă nevoie de a spune un lucru urgent şi capital" (p. li). Deci iată afirmat caracterul de confesiune dramatică, negat la început. Dar, cu toată bunăvoinţa d-lui Eliade şi a noastră alături, nu putem valorifica în acest sens decât câteva din capitolele cărţii, cari sânt singurele ce 11 pot defini pe dl. Mircea CRONICA ARTURO MARPIC ATI, scriitor în floarea bărbăţiei şi personalitate în vază în Italia de azi, e unul dintre cei dintâi poeţi — şi dintre puţinii — în ale căror versuri a germinat revoluţia fascistă. In 1918, ofiţer de front, el publica, necunoscut, primele lui poezii —- Liriche di gaerra — scrise în tranşeele din Alpi. Versuri abia strujite, notate în fugă cu creionul pe genunchi şi citite în ore de relativă odihnă camarazilor din şanţuri, pentru care poezia ca şi lumea nu mai erau decât stranii noţiuni de dincolo de front. Răsboiul însuşi nimicise tot ceeace se putuse numi altădată poezie eroică sau poezie de răsboiu. In Italia mai cu seamă, unde genul înflorise cu zbârnâitoare Eliade aşa cum se crede aşteptat, aşa cum se vrea: „Mentalitate francmasonica", „A na mai ţi român", „Ceasul tinerilor“, „Moment nespiritual“ şi hai să zicem, „Invitaţie la bărbăţieDar articolele atât de oneste, atât de duminicale, despre „mo da bărbătească", despre „femeile superioare". „Despre bărbaţii superiori" despre „Romanul poliţist", să ne ierte toţi părinţii literaturii române dar nu ni se par deloc expresia unor lucruri „sufocante", „urgente" şi „capitale". Dar dl. Mircea Eliade simte însuşi labilitatea terenului: „Ceea ce e cumplit în rezultatele unui scris dramatic este că ele apar, în cele din urmă, divagaţii. Toate apocalipsele apar astfel şi toate fraudele literare" (pag. 12). E dramatic în adevăr să îţi simţi terenul fugind de sub picioare. Şi mărturisirea e caracteristică. Dl. Mircea Eliade a fost ispitit adesea de un profetism care l-a scos de multe ori pe bietul Heliade Rădu-lescu din încurcătură. Dar nu cred că azi el e unicul mijloc de a impune cititorilor noştri. Deşi nici azi apele culturii noastre nu s’au lămurit încă deabinelea, deşi mai sântem siliţi adesea să facem „heliadism" în sensul bun al cuvântului, totuşi, slavă Domnului, azi avem un număr de cetitori pe cari îi putem convinge şi prin alte mijloace. Şi asta ajunge. Şi nu pot încheia aceste rânduri fugare — deşi le-am voit liniştite prin această amânare în vară — decât mărturisind, odată cu stima pe care e imposibil să nu ţi-o impună prodigioasa risipire de energie intelectuală a d-lui Mircea Eliade, dorinţa de a-1 vedea odată scăpat de panica de a scrie prefeţe mari unor cărţi mici. încă aşteptăm, cartea sa adevărată, austeră şi gravă în puritatea ei înaltă, cartea sa mare — fie chiar şi fără prefaţă. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ emfază şi cu focuri de artificiu sub pana gălăgioasă a lui Marinetti, nimeni n’ar mai fi putut lua în serios o inspiraţie atât de factice şi căzută din nori, pe care realitatea o înlătura cu violenţă şi o acoperea de ridicol. Poezia de răsboiu nu mai putea fi un „gen literar", în clipa când scriitorul trăia el însuşi una din cele mai cumplite cunoaşteri; nu mai putea fi nici măcar „eroică", acum când eroismul căpăta înţelesul nebănuit de trudnică, umilită ştergere a insului în mulţimea cenuşie şi subterană a tranşeelor. Arturo Marpicati aducea în versurile sale un ecou plin de sinceritate şi de vânjoasă asprime a lumii noi în care se găsea, şi exprima cu o candoare care făcea toată valoarea poeziilor sale, sentimentele ne- 387 © BCU Cluj cunoscute şl aspiraţiile obscure ale acelei lumi disciplinată pentru suferinţă şi menită sacrificiului. Poezia adevărată, poezia acelei clipe, trebuia să iasă dintr’o astfel de conştiinţă unanimă, umil trăită, înăbuşită în resemnare şl în mortificarea Individului — dar Imens proectată, ridicată până la puteri demi-urglce în desfăşurarea sângeroasă a mulţimilor In luptă. Versurile lui Marpicati, lipsite de podoabe şl lipsite de orgoliul inutil al unui eroism de convenţie, dădeau glas acestei stări de conştiinţă. Ele exprimau, nu numai voinţa frenetică de victorie, pentru care fiecare aducea jertfa de sine, dar şi o viziune tragică, împinsă până la accente de religiozitate, în care se plămădea atunci dureros sufletul unei umanităţi noi. De la poezia intitulată Pauză, pe care o publicăm în numărul de faţă, şi In care mai sunt încă reminiscenţele unui lirism personal, sacrificat voluntar şi fără regret, — până la Psalmul desperat, vânzolit de îndoeli şi de nelinişti transcendente, sau până la sumbra apoteoză din Marile mulţimi proletare, în care mocnesc germenii abia înăbuşiţi al unei revolte justiţiare, sunt toate treptele, însângerate, ale aceste poezii eşită din suferinţa luptei şi din aprigă realitate. Sentimentul care inspira această poezie avea să-şi dea dealtfel repede roadele în Italia de a doua zi după răsboiu. Necunoscutul poet din tranşee fusese, fără ştirea lui, unul din cei dintâi vestitori ai unei revoluţii care se propaga dela spirit la spirit şi avea să cuprindă în curând un popor întreg. Mussolini se ivise si cuvântul lui răsi olea Italia. Era omul providenţial, simbolul insuşj al „Marilor mulţimi prole-tare“. Intr’o adunare ţinută în 1918 la Bolonia, el rostea aceste cuvinte, care revelau ascultătorilor pe Arturo MarpiCoti i „Citeam eri seară în tren o carte de poezii scrise In tranşee de un căpitan i Arturo Marpicati. E unica literatură posibilă t literatura de războiu, dacă fireşte, e vorba de scriitori care au fost acolo în adevăr. In strofele acestea eu am recunoscut pe camarazii mei de altădată. Am recunoscut pe marii sol laţi ai răsboiului nostru“. Mussolini continua apoi citind versuri ale tânărului poet din clina aceea tuturor cunoscut. Erau strofe din Marile mulţimi proletare, poezia cea mai aprigă a cărţii, în care versuri colţuroase ca de schije vesteau Lumea nouă abia eşită din vârtejul focului. Versurile acestea nu s’au uitat încă în Italia, unde ele au trecut în antologii. O ediţie recentă, eşită la Bolonia, a împrospătat succesul lor de odinioară. Ea a prilejuit şi traducerile pe care le publicăm în revista noastră. AL. BUSUIOCEANU EUGEN GOGA. E viaţa atât de rea pentruca moartea să pară mai bună? Eugen Goga s’a stins năpraznic ca un fag verde, rupt peste noapte de vijelie. Şi abia acum începem să-l vedem mai bine, când figura lui aeriană şi limpede se ridică deasupra mormântului din Răşinari. In viaţă nu-1 mai vedeam erou, deşi ne întindea aceeaşi mână dreaptă, zdrobită în războiu ; şi nu-1 mai vedeam cavaler, deşi actele lui se adăugau ca vertebrele pe aceeaşi coloană de rectitudine. Acum, când fiinţa lui s’a smuls din mărunţişurile zilnice şi cenuşii ale existenţii, care ne orbesc cu obişnuinţa lor, ne apare brusc fantoma morală a tot ceeace a fost permanent şi bun în personalitatea lui. Intr’adevăr, rareori un om a făcut mai puţin caz de sine însuş ca Eugen Goga. Nu era în el vreo modestie calculată, ce se practică uneori tocmai pentru a—ţi evidenţia, prin contrast ostentativ, merite la care ţii. Discreţia In care se învăluia omul acesta zâmbitor şi afabil era emanaţia directă a unei naturi puternice, care se manifesta cum s’a manifestat, fiindcă aşa era substanţa ei morală. Ii părea lucru firesc să fi fost eroică în războiu şi cavalerească în viaţa de toate zilele. Abia după moarte am aflat că Eugen Goga nici nu se gîndise măcar să-şi formuleze drepturile la recunoştinţa Patriei pentru sacrificiu de sânge vărsat întru gloria ei. Un sacrificiu răsplătit încetează să mai fie sacrificiu j iar eroismul lui Eugen Goga se înnalţă cu atât mai curat cu cât abia pe cosciugul gata să intre în pământ i s’a acordat marea recunoaştere regală. Retrăiesc şi acum zguduitoarea impresie de epopeie când, în biserica din Răşinari, plină de flori şi de ţărani, a căzut pe inima rece a eroului decoraţia trimisă de Regele ţării. II revăd pe Eugen Goga la procesul cu judecători militari din Mart ie-Aprilie 1934, unde se hotăra soarta noii generaţii a României. Era apărător în virtutea trecutului său pe câmpul de bătaie. Işi alesese latura cea mai grea 'in proces, pe care prea puţini în irăz-neau s’o atace. Pledoaria citită, ce trebuie să fi rămas printre hârtiile defunctului, — despica lucrurile cu un curaj uimitor de răspicat, cu o suverană înţelegere a problemelor României de după războiu, şi într’o formă literară ce desvăluia încăodată remarcabilele lui însuşiri de scriitor. Ea ne rămâne, această pledoarie, ca o pagină de cavalerism semeţ şi drept dintr’o vreme de scăzământ moral când şi pe cei mai buni prieteni trebuia să ţi—i cauţi prin găuri de şarpe. Ce luminoasă va creşte figura lui Eugen Goga din istoria, ce se va scrie odată, a momentului aceluia de un dramatism cum România noastră n’a cunoscut încăl O bună parte din spiritul celui care s’a dus va supravieţui în scrisul său politic, însufleţit de o vervă robustă şi caustică şi în cele două cărţi literare, Cele două Siberii şi romanul Cartea Facerii. Pentru Eugen Goga, care-şi picurase sângele la temelia tării, România Nouă apărea ca un act de Geneză. Pro- 388 © BCU Cluj blemele sociale şi spirituale, ce se ghidau din haosul marelui răzfaoiu, el le trăise, le frământase şi le meditase îndelung înnainte să le fixeze în paginile adesea strălucind de frumuseţe inedită ale întinsului său roman. Un gând pios va trebui să se aplece cu dragoste peste ceeace a rămas, pentru a ne lămuri din faptă şi din scris frumoasa personalitate a dispărutului. In ultimul titnp, afinităţi de gândire şi de atitudine îl apropiaseră de gruparea revistei noastre şi nimeni nu putea bănui că destinul lui se va încheia atât de brusc, înnainte de a împodobi paginile noastre cu contribuţia pe care o plănuia. Eugen Goga... Ii revăd iarăş statura voinică şi armonioasă, proiectată pe verdele bătrânelor alei de pomi roditori, la conacul modest al unei moşioare pe lângă Bucureşti. Fusese luptător şi voia să fie plugar. Să trăiască în marea sănătate a naturii, după înţelepciunea romană sau după aceea a seniorilor de altădată, cu care aducea atât de mult cavalerismul său fără pată şi fără reproş. Amiaza verii îi lumina părul încărunţit prea de timpuriu, caisele se rumeneau pe crengi, tălăngile cirezilor sunau departe şi grangurii fluierau prin nuci. Acum caisele au căzut, tălăngile nu se mai aud, iar grangurii şi-au suspendat fluieratul. Atât de timpuriu... Doamne, dece atât de timpuriu? * * * ISTORIA ROMÂNILOR, cartea monumentală a profesorului Constantin C. Giurescu, e deocamdată piatră de scandal ştiinţific. D. N. Iorga, marele nostru dascăl de românism de odinioară, când oamenii păreau mai mari şi pasiunile mai nobile, e un spirit dictatorial care nu admite alte apariţii în domeniul istoric. Dacă d-sa ar avea realmente puteri Inchizitoriale, cartea aceasta de mult ar fi fost arsă, iar tânărul ei autor s’ar bălăbăni în ştreangul spânzurătorii. Noroc că d. N. Iorga nu mai e la guvern, ci simplu opozant, ca noi toţi! Situaţia, aceasta, oarecum stingheritoare pentru d-sa, îl sileşte, din fericire pentru d. Giurescu, numai la un masacru verbal. De peste douăzeci de ani, verva pamfletară a d-lui N. Iorga nu s’a mai exercitat cu atâta vigoare şi îngeniositate. Pe-atunci cruzimea sa istoricoctonă ucidea pe Haşdeu, pe Xenopol şi pe Tocilescu, oameni mai bătrâni. D. N. Iorga era tânăr, era singur şi era superb. Toată presa evreească îi era duşmană. Azi d. N. Iorga e bătrân, parcă din ce în ce mai bătrân decum îl arată vârsta. Iar d. Giurescu e tânăr şi dârz, şi — singur! D. N. Iorga şi-a luat aliat, în campania sa întreg Sărindarul cu pistrui, care se pasionează cotidian, de luni de zile, împreună cu fostul nostru apostol, de problemele istoriei românilor! Ah, voi tineri de-acum douăzeci de ani, cari vă atârnaserăţi sufletele de verbul moral şi naţional al d-lui N. Iorga, nu încremeniţi de ruşine la spectacolul acestei me- zalianţe monstruoase pentru distrugerea unui tânăr istoric al românilor? D. Constantin C. Giurescu e singur, dar e cu ştiinţa lui. Şi biruinţa cărţii sale într’adevăr monumentală^ e categorică, în pofida iureşului iorgisto-iudaic. Aşa e soarta < niciodată bătrânii nu pot birui pe cei tineri! Ar însemna ca moartea să biruie viaţa ce vine de dincolo de ea i — • o imposibilitate! Iar noi ceştilalţi, în această auroră a românismului, ne putem bucura din plin: epoca noastră îşi are cartea ei de documentare a conştiinţei naţionale. O carte în care toate rezultatele cercetărilor de până acum, istorice şi auxiliare, sunt armonizate într’o savantă construcţie de cristal, pentru a ne demonstra că sântem cel mai vechia popor în această parte de continent, şi totdeodată cel mai vechiu popor creştin din această parte de continent. O istorie mai complectă, mai metodică, mai limpede şi mai pusă la punct nu avem decât lucrarea d-lui Giurescu. Marea mişcare de regenerare a poporului nostru, deslănţuită din mizeriile prezentului, pe care trebuie să le înlrângă, îşi află profunda ei justificare istorică în adevărurile fundamentale ale existenţii naţionale, actualizate ştiinţific de d. C. C- Giurescu. Netăgăduit, d. N Iorga a fost istoricul apostol al epocei unioniste. Ne tipsia istoricul animator al României, care vrea să se reclădească lăuntric, din adânc, pură şi suverană pe soarta ei. D. Constantin C. Giurescu s’a ivit. Istoria Românilor e cartea de epocă, a vremii noastre. Mă doare până în măduva anilor mei tineri că d. N. Iorga nu vrea să înţeleagă faptul acesta, care ia un caracter de fatalitate. * ★ * POESIA ITALIANĂ. îmi fac de-un an de zile mustrări că Gândirea n’a însemnat măcar la această rubrică activitatea lăudabilă a d-lui Pimen Constan-tinescu, îndrăgostitul propagandist al poesiei italiene la noi. Pe dâra trasă de neuitatul profesor Ramiro Ortiz, d-sa a dat la lumină o serie de broşuri cu traduceri din poeţii! Giovanni Pascoli, Ada Negri, Gabriele d’Annunzio, Pietro Mignosi, Gino Novelli, etc-, însoţite de introduceri informative şi de bogate bibliografii. Prea mare poleiu literar n’au traducerile d-lui Constantinescu şi totuş ele sânt binefăcătoare chiar dacă ne sugerează vag climatul acestei poesii. Românul ştie aproximativ de Marinetti şi de futurism... şi cam atât! Mai departe e tocmai rostul unor informatori ca d. Pimen Constantinescu. Ceeace remarcăm în deosebi din traducerile sale e latura inspiraţiei religioase, de coloratură catolică, înfăţişată prin doi poeţi ■ Pietro Mignosi şi Gino Novelli, cel dintâiu nu numai un poet adevărat, dar însuş doctrinarul acestui curent care înfloreşte sub palmierii Siciliei, sau îmbracă alte feţe în Toscana cu Papini, în Piemont cu Guido Manacorda. Concepţia lui Mignosi despre funcţiunea poesiei 389 © BCU Cluj apare înrudită de aproape cu aceea, mai cunoscută, a lui Henri Bremond, lucru explicabil prin izvorul lor comun: dogma catolică. Substanţa poesiei e tendinţa de a doveni o rugăciune. Poetul nu e un semizeu, ci un umil slăvitor al măreţiei divine. Mignosi nu-1 imaginează ca pe un Apollo, ci ca pe un „omuleţ trist şi diform" care, când deschide gura, Pământul întreg înfloreşte Şi cerul se pleacă să-i dea un sărut, Antisensuală, poesfa hrănifă din concepţia acestei şcoale e austeră in fondul ei totdeauna moral, nudă şi esenţială in expresia ei verbală. O adevărată „franciscanizare" a artei Şi totuş ce familiară şi cât de adânc omenească în comparaţie cu bâiguielile „intelectualiste" ale multora din tinerii noştri cari valeryzează exasperant o totală absenţă de fond sufletesc 1 Fără adâncirea unei culturi spirituale, tinerii noştri, chiar când sânt înzestraţi, alunecă uşor in amoralismul unor divagaţii absurde pe care ei le cred „poesie pură". Izvoare substanţiale cum e inspiraţia unui Pietro Mignosi ar putea fi reconfortante pentru cei mai de elită dintre ei- Italia e ţară cu înnalte idealuri morale, ce poate sluji de pildă mai ales unei ţări fără orizont spiritual cum e România democrată, unde romancierii gidizează sau freudizează, poeţii valeryzează, iar politicienii operează, şi totul agonizează. * * * GEORGE VALSAM, încă tânărul profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti, mort în vară, n’a fost numai un Învăţat specialist, care lasă în urma lui câteva studii temeinice despre pământul românesc, dar şi un scriitor dăruit pe cât de necunoscut generaţiei da azi. Cititorii revistelor noastre literare de dinnainte de războiu l-au apreciat în paginile Semănătorului, ale Convorbirilor Literare sau ate Drumului Drept. A fost o vreme, pela 1904, când paginile Semănătorului erau împodobite pe rând de doi poeţi ce-şi disputau întâietatea i P. Cerna şi George Vâlsan. Temperamente lirice diferite, întâiul da strălucite şi avântate .discursuri' poetice pe teme filosofice, gen Leopardi sau Alfred de Vigny, al doilea se arăta ca un valoros pastelist, de inspiraţie agrestă şi reavănă. Cei de azi, pentru cari epoca antebelică e o lume necunoscută, nu ştiu că George Vâlsan, ale cărui prelegeri le vor fi ascultat totuş la Universitate, e precursorul versului alb şi liber, atât de mult practicat în poesla curentă. In evoluţia prozodiei româneşti, el înseamnă un paragraf aparte. Târziu de tot, după două decenii abia, în (925, George Vâlsan şi-a adunat într’un volum Grădina părăsită, poesflle de odinioară, care stârniseră admiraţie, discuţii şi polemici. Ele n’au stârnit insă absolut niciun ecou în sufletul zbuciumat al generaţiei de azi, halucinată de alte idealuri de artă. Vâlsan era un temperament horaţian, exprimat în vers alb, cu prospătenii remarcabile pentru vremea lui, dar care par prea simple pentru sufletul torturat de azi. Cum poesiile lui au adesea aspect de proză lirică ritmată, ele l-au dus în chip firesc la nuvelă. Când d. N. lorga scotea Drum Drept la Văleni, mi-aduc aminte ce sensaţie a produs în rândurile studenţimii de-atunci o nuvelă, Tinereţe..., publicată cu urmare şi fără iscălitură. Era evocarea vieţii de ţară, pe un ton pastoral, vioiu şi robust, deosebit mult de povestirile cu care ne obişnuise Semănătorul. Sfiosul ei autor era George Vâlsan. Bucata se găseşte în volumul de Nuvele, tipărit tot după războiu, la Cultura Naţională, mise pare. Dar nici proza Iul Vâlsan n’a deşteptat interesul literar pe care l-ar fi meritat. In această ordine, joacă rol reclama şi relaţiile personale, de cafenea, de redacţie sau de clică. Pentru asemenea medii, George Vâlsan, fire aristocratică şi discretă, era total necunoscut. Omul, odată apropiat, îţi comunica din prima clipă o sensaţie de puritate, de fineţe spirituală şi de incomparabilă nobleţe. Un exemplar rar, turnat de natură într’o substanţă fragedă ca lujerul florilor. Ceva din frăgezimea aceea n’a mai rămas decât în literatura lui, care merită, măcar pentru atâta să fie recitită. * * * FRANC-MA50NERIA, e o bună şi folositoare carte pe care ni-o trimite din Lugoj d. Corneliu Zasloţi- Lucrarea e concepută in două volume. Acesta, întâiul, defineşte francmasoneria, îi arată originea istorică, izvoarele şi documentele, tratează despre organizaţia ei, despre jurământ, despre misterele iniţierii, despre doctrina şi unitatea masonică. Lucrarea d-lui Zasloţi e serioasă şi documentată. Autorul nu inventează şi nu pamfletizează. El vrea să înveţe pe cititor ce e francmasoneria şi, pentru a-i demasca practicile şi scopurile infame, n’are nevoie de nicio exagerare. A fost o vreme când vorbind la noi despre această lepră ocultă ce infectează azi toate marile instituţii ale statului şi ale culturii româneşti, riscai să fii socotit într’o ureche. Vorbiai despre ceva pe care publicul nu-1 sesiza.. Odată cu criza democraţiei europene însă a început opera de demascare fără cruţare a resorturilor oculte care o susţineau. Fascismul italian a interzis lojile. Naţional-socialismul german deasemenea. Guvernul catolic al Austriei a procedat de curând la fel. In Franţa, criza democraţiei e salutată de puternica presă naţionalistă printr’o formidabilă campanie împotriva francmasoneriei, substratul ocult al acestei democraţii. Cu o documentaţie de un lux uluitor ni se arată că guvernele democraţiei nu-şi au sediul real la preşedinţia consiliului de miniştri, ci în lojile nocturne ale francma- 39° © BCU Cluj soneriei. Un scriitor de sericsitate lui Robert Vallery Radot îşi intitulează cartea Dictatura masoneriei; iar în subtitlu ne arată drumul deviaţiilor catastrofale, provocate de ea i „(lela Voltaire la Sta wisky“. Toţi aceşti autori ne demonstrează că imoralitatea criminală a guvernelor democratice îşi are izvorul în principiile masonice practicate de minoritatea „elitei conducătoare". In România nu există azi instituţie neinfectată, însăşi celebrităţile literare sânt decretate după criteriile masonice. Scriitorii cari au nevoie de reclamă trebuie să fure mai întâiu in templul sceleraţilor, D. Mihail Sadoveanu, care scrie azi mult mai şters decât acum 35 de ani, e ţinut la ordinea zilei de presa masonică fiindcă practicul nostru gospodar dela Gopou a ştiut la timp să cadă în hrubă şi să îmbrăţişeze împotriva neamului său „idealurile umanitare" predicate în peştera tâlharilor. Ii accepţi, te acceptă 1 Nu-i accepţi, să fii tare pentru a le primi loviturile. Scrisul românesc, ca viaţa noastră publică întreagă, se desfăşoară sub dictatura francmasoneriei-Realitatea aceasta se face din zi în zi mai vizibilă" Cartea d-lui Corneliu Zasloţi, venită după campaniile noastre de presă, pe urma cărora am stat trei luni şi jumătate în temniţă, fără să ni se poată formula o vină, îndeplineşte un rol real de luminare teoretică. Autorul făgăduieşte al doilea volum de urmărire a francmasoneriei în instituţii. Să-l dea cât mai repede la iveală ! * * ♦ ROMÂNISMUL D-LUI MOTRU capătă o nouă expresie prin studiul publicat de d-sa în Revista Fundaţiilor Regale. II cunoşteam altfel dintr’o carte de acum treizeci de ani, Cultura română şi politicianismul. Fe atunci românismul acesta se manifesta în opoziţie cu liberalismul paşoptist, iar ca notă autohtonă se colora cu ortodoxia populară, pe care d. Motru o susţinea identificând-o cu cel mai ieftin slavofilism ţarist. A urmat o lungă eclipsă a filosofului nostru, cu divagaţii în zig-zag prin diferitele forme de internaţionalism. Multă vreme dânsul a trecut drept adversar al naţionalismului românesc şi nu mai demult decât acum câteva luni d. Motru publica în Adevărul un violent blestem împotriva naţionalismului etnic, pe care îl divulga lumii ca pe un „instinct bestial" în aplauzele publiciştilor evrei. Acum distinsul nostru filosof apare Intr’o fază nouă: e rOmânist, dar nu e naţionalist, şi e antioriodoxist. Şi, fără să-şi dea seama, e rasist 1 „Puterea de rezistenţă a românului stă în propriul său românism" zice foarte just d. Motru. Iar acest românism trebuie căutat ,,în realitatea istorică a poporului român •, realitate croită pe măsura eternităţii iar nu a actualităţii". Ceva mai mult, acest românism, care după d. Motru insuş nu e altceva decât un naţionalism adâncit, mai e totdeodată şi... „un instinct de apărare". Nu-ţi vine să crezi 1 Ieri, acelaş românism era un instinct bestial, deci condamnabil. Azi tot el e un instinct de apărare apoteozat! Dece această bruscă schimbare în interval de câteva luni? Pentrucă, în acest interval, d. Motru a observat în sfârşit, ceeace ştie orice adolescent, că azi busola popoarelor nu mai e „raţiunea universală", ci „geniul naţional" specific fiecăruia. In mod foarte serios, antirasistul nostru de ieri aduce în sprijinul acestei teze fascismul neoroman şi... rasismul german î In consecinţă, d. Motru va scrie cu seninătate această frază pe care ar semna-o cu amândouă mâinile d. Alfred ROsenberg, doctrinarul hitlerismului! „Cultura în sine, model de imitat, nu există. Fiecare popor dă la lumină, ca operă de cultură, ceeace are înnăscut în predispoziţiile sale". Dar pentru Dumnezeu! aceasta e teza de totdeauna a Gândirii, pe care tot d. Motru o combate de ani de zile cu înverşunare, la curs, în articole, In cărţi! Nouă nu ne pare rău de noul nostru adept, ci de venerabilul filosof al oiştei lui Eremia. Să trecem cu îngăduială peste consideraţiile sale relative la industrialismul român şi la capitalismul strein. Să reţinem din acest lung paragraf numai caracterizarea statului român, „In politica statului nostru n’a existat decât o ţintă: să se ajungă la maximul de producţiune) Ce producţie? Cui se distribuie beneficiile producţiunii ? Cine îşi are asigurată consumaţia bunurilor economice ? Asemenea întrebări nu se puneau..." Prin excesul acesta nebun de producţiune explică d. Motru criza economică în care ne sbatem 1 Sântem înnecaţi de propria noastră producţiune... industrială. (Dacă nu ne credeţi, citiţi vă rog, studiul d-lui Motru !) Am impresia că d. Motru confundă România noastră cu America de Nord, cu Anglia Sau cu Germania... Maximul de producţiune, — ţinta statului român, unde toate guvernele n’au alt ideal decât al maximului de consumaţie. Şi când nu mai e un ban în vistierie, vin împrumuturile de rafacere a pungilor golite! Se poate întâmpla ca d. Motru să afle mâine, ceeace ştie azi orice adolescent, că păcatul nostru nu stă în faptul că producem mai mult decât consumăm, ci că vrem să consumăm mai mult decât producem sau să consumăm totul fără să producem nimic. Dar să ne întoarcem la românism. „Românismul, zice mai departe d. Motru, nu e nici xenofobism, cum s’a afirmat de unii, nici ortodoxism, cu s’a afirmat de alţii..." Dar ce e atunci românismul faţă de xenofobism ? Iată ce răspunde filosoful nostru , „Opera constructivă a românismului constă în aşezarea fiinţei românului în centrul vieţii politice şi economice a statului său". Noi ştim însă că în centrul vieţii economice a statului nostru stă astăzi atotputernic străinul. Şi asta e una din calamităţile României de azi. Atunci cum să aşezăm pe 391 © BCU Cluj român în acest centru economic ocupat total de străin, — când d. Motru nu ne dă voie să fim xenofobi ? Şi ce fel de „instinct de apărare" e acest românism interzis de filozof să reacţioneze împotriva străinului'? Cu mobilitatea punctelor sale de vedere nu este exclus ca d. Motru să ne dea mâine un răspuns pe plac. Deocamdată, să stăm pregătiţi lângă centrul economic şi să-i aşteptăm semnalul. Românismul nu e nici ortodoxism. Pentru a ne lămuri dece nu e, d. Motru recunoaşte singur că e un lucru „mai greu". Acum treizeci de ani românismul era ortodoxism şi încă un ortodoxism pe care d-sa ni-1 explica după concepţia lui Pobiedonosţev, oberprocurorul sinodal al Ţarului Rusiilorî Acuma nu ştimi ori lucrurile s!au schimbat, ori d. Motru care după cât s’a văzut, nu prea are obiceiul să-şi schimbe părerile. Nici n’ar sta bine unui filosofi Lucru cert este că, pentru d. Motru cel de azi, românism şi ortodoxism nu mai pot merge împreună. „Ce ne face să ne despărţim" ? — se întreabă hotărît şi fără regret venerabilul filosof. „Un singur motiv, dar acela mai puternic decât toate consideraţiile arătate până aci. Românismul şi ortodoxismul nu pot fi contopite fără să se păgubească reciproc, fiindcă natura spiritualităţii unuia este cu totul diferită de a celuilalt Aici mi se. pare că am pus degetul pe o bubă filosofică foarte regretabilă. Şi anume t d. Motru nu prea ştie ce e aceea spiritualitate. In tot acest studiu lung, d-sa vorbeşte mereu de spiritualitatea românismului, iar la sfârşit o opune spiritualităţii ortodoxismului. Opoziţia ia chiar un aspect comic când d-sa vorbeşte de spiritualitatea creştină în raport cu... „spiritualităţile lumeşti". Mărturisesc că întâia oară în viaţa mea aud de această epresie» spiritualităţi lumeştii Nu-1 ştiam chiar aşa de inventiv pe d. Motru. Aşa dar, românismul e o spiritualitate lumească de natură cu totul diferită de spiritualitatea ortodoxă. Intre ele există o incompatibilitate de natură. Cu alte cuvinte, poporul românesc n’a putut, nu poate şi nu va putea să fie ortodox. Fiindcă, după d. Motru, a fi ortodox e a înceta să fii român, iar a fi român exclude posibilitatea de a fi ortodox. Lucrul se agravează până la tragic dacă luăm în consideraţie afirmaţia sa că raţiunea românismului „nu trebuie căutată în interesele individuale ale românilor, nici chiar ale tuturor românilor, ci in realitatea istorică a poporului român ; realitate croită pe măsura eternităţii, iar nu a actualităţi“. Prin urmare, spiritualitatea românismului constă în realitatea lui istorică, croită pe măsura eternităţii. Ai zice că e vorba de religiositatea poporului român şi anume i de religiositatea lui ortodoxă. Aşa cum ştie orice român, fiindcă altă spiritualitate în istoria noastră n’a existat. Dar d. Motru nu admite 1 După dânsul, e vorba aici de o spiritualitate lumească fundată într’o istoricitate croită pe măsura eternităţii.... Ce naiba o fi asta, Doamne, iartă-mă?) Orice om de cultură ştie că cuvântul spiritualitate are un înţeles strict religios. Din punct de vedere antropologic, el însemnează calitatea de a reacţiona pozitiv sau afirmativ faţă de spirit, şi anume, faţă de spiritul dumnezeesc. Nu există spiritualitate lumească în opoziţie cu spiritualitatea religioasă. Altfel, ne jucăm de-a cuvintele ca nişte agramaţi, ca nişte diletanţi sau chiar ca nişte filosofii Dacă există o spiritualitate a românismului (şi există!) manifestată în istoricitatea noastră, nu croită — cum zice d. Motru — ci cu năzuinţă de a se dilata spre măsura eternităţii, aceasta nu e altceva decât felul de a reacţiona în mod religios al poporului nostru. Adică ortodoxismul, fiindcă istoria nu cunoaşte alt mod de a reacţiona religios la poporul nostru. A vorbi de o spiritualitate, să zicem i lumească, a românismului, cu excluderea ortodoxiei, dar cu admiterea acelei „măsuri a eternităţii", ştie d. Motru ce înseamnă ? înseamnă a recunoaşte un geniu etnic care îşi creiază o religie specifică a lui, în afară de religiunea revelată. Iată concluzia, singura posibilă, a tezei d-lui Motru! Dar aceasta nu e altceva decât teza d-lui Alfred Rosenberg care, găsind ca şi d. Motru o incompatibilitate (iluzorie) între germanism şi creştinism, voieşte să creeze o religiune naţională germanică, neopăgână. (Am căutat să lămurim această chestiune în articolul Rasă şi Religie, tipărit în Gândirea din Februarie a. c.) Şi lată—1 pe d. Motru al nostru, pentru care rasismul e un instinct bestial, alături de d. Alfred Rosenberg, doctrinarul rasismului şi al trăsnăii filosofice— neopăgânismul 1 Acolo îl duce concluzia logică a tezei sale. Noi însă credem că d. Motru n’a vrut să ajungă chiar acolo. II duce însă uimitoarea nepre-ciziune de termeni, îl duce pădurea de contradicţii a felului său aproximativ de a gândi, precum şi o masonică aversiune faţă de ortodoxie. Jn studiul despre Românism, d-sa a voit, desigur, nu să ne lămurească, ci să se lămurească pe sine asupra orientării noii generaţii româneşti. In loc să se piardă cu totul în consideraţii de o lamentabilă incoherenţă, s’ar fi lămurit mai bine dacă privia atent naţionalismul creştin, deci constructiv, al tinerel generaţii. Ar fi înţeles atunci în ce-ar consta spiritualitatea românismului viitor. Şi, fără îndoială, ar fi găsit că e de prisos să-l mai proorocească în chip atât de... filosofic 1 NICHIFOR CRAINIC ANUL XIV - No. 7 392 SEPTEMVRIE 1935 © BCU Cluj