CANDIREA ANUL XIV— Nr. 3 MARTIE 1935 SUMARUL: NICHIFOR CRAINIC. Naţionalitatea in artă... U3 RADU GYR i Balada boerului cc-a scris Letopiseţ ... 117 ION PILLAT: Folklorul In poesia nouă românească ... 119 OVID1U PAPADIUA i Poesii................... 127 DAN BOTTA . Charmlon sau despre muzică..... 129 B. CLEMENŢA. Oameni tn mugur............... 138 CONST. D. IONESCU. Profetul Mlcescu........ 141 GEORGE DUMITR. SCU. Cântec de credinţă..... 146 EMIL CIORAN. Din mărturisirile unui naţionalist .... 147 LUCIAN BL AGA. Despre câteva excese de erudiţie . . 150 IDEI, OAMENI, FAPTE DAN BOTTA. Teme Bizantine.................. 156 SEPTIMIU BUCUR : Creştinism şl realitate socială ... 157 TOMA VI.ÂDESCU, Replică Iui Panait Islratl. 159 CRONICA LITERARĂ OV1D1U PAPADIMA . A. Colruş. Horia—Vlircea Streinul. Itinerar cu anexe In vis — Teofil Lianu . Cer valah . 161 CRONICA PLASTICA AL. BUSUIOCEANU. Teodorescu-Sion .......... 163 CRONICA SPECTACOLELOR TOMA VLĂDESCU. Teatre Bucureştene ......... 164 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC. „Arhitectura* — Ortodoxia constructivă — Reviste Ardeleneşti — Toma Chiricuţă — EXEMPLARUL 20 LEI DESENE IN INTERIOR . Demian şi Şt. Dlmitrescu. © BCU ISPRĂVEASCĂ nici odată tuşea aceasta care par’că sparge pieptul. Ca şi când de departe s’ar auzi sunetul strident al unui gong, aşa sună şi zgomutul tusei : N’ o să ia starea asta nici odată sfârşit ? Câte suferinti mai are de îndurat bietul bolnav ? . NICI UNA, dacă o mână iubitoare îi întinde la timp leacul sigur care=i ia răni în 24 ore. Cele mai rezistente cazuri cedează la SIROP RÂMI, plăcut la gust şi neîn* ' trecut în efect. Tuşea dispare, pieptul se uşurează şi bolnavul se însănătoşeşte. LA FARMACII Ş! DR0GUERS1 © BCU Cluj NAŢIONALITATEA IN ARTĂ0 PE NICHIFOR CRAINIC .A.cum treizeci de ani, în 1905, cultura noastră se îmbogăţia cu o carte de doctrină naţionalistă, ce-ar fi trebuit să ajungă îndreptarul clasic al creaţiei româneşti. E Naţionalitatea în artă de d. A. C. Cuza. Această operă s’a bucurat de blestemul unei tăceri compacte, a cărei ghiaţă nicio discuţie n’a spart-o. In treizeci de ani, ajunsă abia, — şi totuşi, — la a treia ediţie, ea continuă să ducă o existenţă subterană, asemenea scrierilor neîngăduite de censura Evului Mediu sau a cărţilor creştine care circulă în taină pe sub teroarea din împărăţia Sovietelor. Soarta ei e semnificativă pentru tot ce e produs curat românesc în această ţară unde nu conştiinţa naţională stăpâneşte şi călăuzeşte. O altă putere, suprapusă nouă, diabolic organizată până în cel din urmă amănunt, captând aproape toate mijloacele de publicitate şi aproape toate oficiile de fabricat opinii, domină, strivitoare, sufletul României de azi. Această putere aparţinând unei minorităţi de rasă streină exercită asupra producţiei româneşti, spirituale, politice şi economice, o censură susţinută, ce nu cunoaşte margini în ferocitatea ei abia disimulată şi în intoleranţa ei crudă. Atotputernicia ei este evidentă în politică şi economie. In domeniul culturii ea a crescut covârşitor. Toate marile tipografii, uzinele cotidianelor, sânt ale ei, — afară de Universul; toate marile edituri sânt ale ei, — afară de Cartea Românească; majoritatea librăriilor e în mâinile ei; majoritatea chioşcurilor de ziare îi aparţine. Mijloacele de producţie şi de răspândire a imprimatului, — carte, revistă, ziar — sânt proprietate străină. Nouăzeci la sută din tot ce se tipăreşte în România, din tot ce alcătueşte hrana intelectuală zilnică a poporului românesc, poartă pecetia spiritului şi a intereselor acestei puteri ce ne-a copleşit, — nu prin număr încă, dar prin organizaţie şi solidaritate. Gândul scris, gândul care se ridică din adâncimile sufletului şi explodează în lumina cuvintelor, e tăria spirituală cea mai mare a unui neam. Dar în asemenea condiţii, când tehnica industrială a cuvântului e în mâini streine şi în slujba altor scopuri decât cele ale românismului, cine şi ce mai poate garanta autenticitatea gândului naţional? In realitate, streinul de neam, prin mijloacele tehnice pe care le deţine, e stăpânul şi arbitrul lui. El îl censurează, el îl retează, el îl ciumpăveşte, el îl stâlceşte şi-l diformează pentru a-1 face inofensiv interesului strein, pentru a-1 face instrument al acestui interes, pentru a-1 face din vin otravă sau apă chioară, pentru a-1 întoarce împotriva sufletului românesc. Nici pe vremea stăpânirilor turceşti şi maghiare, gândul nostru n’a trăit drama falsificării şi a oprimării din România mare şi liberă. Orice scriitor român, orice publicist, care merge la oficina streină a industriei cuvântului, ştie ce însemnează această dramă. Intrat gazetar, el nu mai scrie, ci slugăreşte diformându-şi zilnic creerul pentru apărarea Interii? © BCU Cluj naţionalelor. Cu sadismul morbid al rasei lor, noii stăpâni îi poruncesc să-şi injure de cele sfinte tocmai pe fratele pe care-1 ştie mai curat. Dacă vrea să-şi asigure o pâine, el trebuie să tămâie pe Marx, pe Freud, pe Trotzki, zeii „umanităţii44. Dacă l-a împins demonul să scrie romane, nicio editură nu i-le va tipări până nu mânjeşte paginile cu libidinosităţi freudiste, cu pederastie şi înfrăţire universală. Atunci o reclamă uriaşă îi stă la dispoziţie şi scriitorul e declarat cu atât mai genial cu cât îşi consideră eroii numai dela buric în jos, din faţă şi din spate. Industria cuvântului varsă astfel torente de pornografie peste cea mai decăzută ţară din Europa. In schimb, scriitorul care, conştient de primejdia acestei censuri, — cea mai intolerantă din lume, — şi a acestei industrii de contrafacere a gândului românesc, ridică un protest, schiţează o revoltă, e fulgerat de mâniile răzbunătoare ale lui Elohim, e batjocorit cu perversă voluptate până într’al noulea neam, e declarat nebun, tâlhar sau barbar „medieval", iar cărţile lui sânt puse la index. Ceeace pecetlueşte mai adânc decadenţa simţului nostru românesc e că şi bruma de presă naţională, ce supravieţuieşte încă, s’a lăsat morfmizată şi anexată spiritului strein. In asemenea condiţii, misiunea unei prese româneşti ar fi tocmai să evidenţieze şi să apere valorile creaţiei naţionale, batjocorite sau puse la index de cealaltă presă. Dar organele româneşti, ignorând cu totul aceste valori, nu fac altceva decât să laude mecanic contrafacerile spiritului românesc pe care i le recomandă oficinele streine ale marei industrii a imprimatului. In această laşitate universală, a fi român şi a voi să scrii româneşte înseamnă a te destina singur unei zone de izolare, unde numai tăria cugetului tău te poate sprijini şi credinţa că lanţurile acestei robii, cea mai nedemnă dintre toate, se vor zdrobi. A. C. Cuza cugetă şi scrie în asemenea condiţii. E printre noi,— şi opera lui — singurul mare sistem de economie politică şi singura teorie închegată a specificului naţional în creaţia artistică, — parcă s’ar fi cufundat, uitată, în adâncul unui ocean, la suprafaţa căruia urlă glasuri ce nu sânt ale noastre, într’o furtună ce vine dinspre alte ţărmuri decât ale noastre. Numai cine, trăind în larma falsă dela suprafaţa vieţii noastre publice, a gustat rarele bucurii ale izolării de • bună voie, poate să înţeleagă pe omul acesta, pe care nicio lovitură nu l-a descumpănit, nicio ameninţare nu l-a determinat la vreo predare laşă, ci, stâlp în vijelie, a ştiut să riposteze fulgerelor şi trăsnetelor cu un zâmbet glacial şi cu o glumă de oţel. Fiindcă izolarea lui la suprafaţă e mincinoasă şi aparentăj neclintirea lui văzută e sprijinită pe stânca din adânc; gândul lui e înfipt în substanţa permanentă a gândului nostru milenar, ca o ancoră în fundul mării. Şi poate, cine ştie, liniştea asta de unul singur, ce te îngheaţă, cunoaşte vulcani submarini şi taine ale mişcărilor lor care, când izbucnesc, cutremură adâncurile toate, vânzolesc marea, scot la suprafaţă alte glasuri şi fac să sufle marile vijelii ale prefacerilor epocale... Naţionalitatea în artă e gând cristalizat din adâncul românesc. E cartea unui adevăr fundamental al vieţii noastre ca neam. Şi dacă ea a zăcut treizeci de ani în tăcere organizată e fiindcă, poate, contrastul dintre adevărul ei şi falsul sinistru de care am vorbit, nu era destul de violent pentru a o pune în lumină. Cărţile îşi au soarta lor. Ceasul acesteia abia deacum încolo vine. Ce este naţiunea? „Totalitatea indivizilor de acelaş sânge, formând prin coheziunea lor naturală aceeaş fiinţă colectivă, cu organe proprii care sânt clasele sociale şi Statul, şi cu acelaş suflet care este naţionalitatea44. Precum în om, sufletul e acela care dă forma trupului şi-i determină manifestările, tot astfel naţionalitatea dă formă definită naţiunii şi—i determină toate manifestările. Ea e o fatalitate organică. A. C. Cuza o numeşte lege naturală sau putere naturală ca expresie a sângelui sau a rasei. Credem că nu greşim 114 © BCU Cluj dacă o identificăm cu entelechiile aristotelice, care dau formele lucrurilor vii. Naţionalitatea nu se dobândeşte în mod juridic sau în alt mod, fiindcă modul juridic e regula unor raporturi exterioare. Cu naţionalitatea te naşti şi vii pe lume. Ha face parte din misterul fiinţei noastre. E dată ontologic în noi, cum spune atât de adânc şi atât de just D. Stăni-loae în studiul „Ortodoxie şi naţiune", publicat în numărul precedent al acestei reviste. Locul naţionalităţii, deci, nu e numai sângele sau rasa, dar şi spiritul nostru. Ea e impregnată în integralitatea existenţii noastre. Ca atare, toate manifestările noastre, toate chipurile noastre de a reacţiona faţă de lume vor purta în mod instinctiv pecetia ei specifică. Fiindcă naţionalitatea e ceeace deosebeşte pe cei de-un sânge de cei de alt sânge. Omenirea e un concept aritmetic: e suma tuturor naţiunilor. Cultura la rândul ei, e „o formă de existenţă" a unui popor. Şi împreună cu ea, toate instituţiile pe care şi-le crează acel popor. Ele vor fi cu atât mai viabile cu cât vor fi mat conaturale poporului după legea naţionalităţii. Căci precum nu există o omenire omogenă, ci numai o sumă abstractă a feluritelor unităţi etnice, tot astfel nu există o cultură universală omogenă, ci culturi naţionale specifice, care converg în tendinţele ascendente, fireşti fiecăreia dintre ele, către un spirit universal. Baza unei culturi e specifică? tendinţa ei universală. Nu cosmopolită, accentuiază A. C. Cuza, ci universală. Astfel se cristalizează, ca dela sine, principiul fundamental al teoriei lui A. C. Cuza? Naţionalitatea e puterea creatoare a culturii. In artă se poate verifica mai bine ca oriunde principiul enunţat. Arta e cea mai spontană şi mai liberă formă de manifestare. Ea e imaginea în care se răsfrânge mai autentic firea lăuntrică a unei naţiuni. Considerând arta populară, adică plăsmuirile instinctive ale popoarelor, vom constata o varietate nesfârşită dela ţară la ţară, ceeace dovedeşte că un geniu deosebit a zămislit-o pe fiecare. Artiştii, zice A. C. Cuza, sânt exemplarele cele mai alese ale unei naţiuni. Adică cele mai reprezentative, fiindcă în artişti puterea naţionalităţii se descarcă într’un grad de intensitate maximă. Omer e grec. El e sinteza artistică a unui neam, cu miturile, cu idealurile şi felul lui întreg de a fi. Sute de tălmăciri s’au încercat în limbile modeme, dar oricâte s’ar mai încerca, Iliada şi Odiseia vor rămâne deapururi opere greceşti. Şi totdeodată, opere umane universale. O operă de artă e cu atât mai umană cu cât e mai naţională. Fiindcă, trebuie să adăugăm, umanitatea, care e un concept abstract, se reduce în ultim termen la naţionalitate, care e o realitate ontologică. Dacă Shakespeare e universal, aceasta se datoreşte faptului că „niciun poet n’a fost vreodată mai naţional". Toate artele sânt produse ale naţionalităţii şi deci înzestrate cu un specific imponderabil, dar evident. Acest imponderabil însă îl putem defini mai lesne în literatură, a cărei expresie o dă limba. Cuvintele sânt imagini directe ale sufletului. Sânt flori cu rădăcini în adâncul etnic. Sângele viu, care circulă în ele, e pulsat de inima neamului. Limba e astfel o proprietate organică a naţiunii. Un neam deposedat de limba lui încetează de a fi. Dar şi pentru opera literară limba e proprietate organică. Transpusă în altă limbă, opera şi-a pierdut viaţa proprie. Ea e desfigurată. In realitate, opera poetică nu se poate traduce, adică nu se poate transpune fără să se altereze. Nu există nici un caz în care traducătorul să fi înfrânt misterul naţionalităţii. A. C. Cuza citează numeroasele traduceri ale lui Omer în limba franceză. Mulţimea lor se explică prin neisbutirea lor. Aceasta nu însemnează, fireşte, că traducerile nu sânt necesare pentru îmbogăţirea unei tinere culturi naţionale. Dar ele sânt simulacre ale operelor originale. Fiindcă o limbă conţine armonii, cuvinte şi imponderabile sufleteşti cu neputinţă de tradus în altă limbă. Cu o mare bogăţie de informaţie, cu un gust desăvârşit şi cu o fineţe de analiză pe care n’a ajuns-o până azi niciun critic român, A. C Cuza exemplifică imposibilitatea traducerii. Paginile ”5 © BCU Cluj în care defineşte înţelesul cuvântului lăcrămioare, intraductibil în nicio limbă europeană, constituie o culme de subtilitate pură la care s’a ridicat critica românească. Limba fiind deci o proprietate organică a naţiunii, nicîun artist de altă rasă nu se poate împroprietări în domeniul ei. Talentul lui înnăscut, exprimat în limba altui neam, va da o operă hibridă. Heinrich Heine, poet evreu de limbă germană, e un exemplu tipic. Poporul german refuză să se recunoască în el până într’atâta încât niciun oraş din Reich nu i-a primit statuia. O delicioasă şi spirituală analiză scoate în evidenţă caricatura de limbă românească în care Roneti-Roman, om de incontestabil talent, a scris piesa specific evreească Manasse. Cu aceeaş vervă îndrăcită ni se demonstrează incapacitatea lui Adolf Stern de a traduce pe Shakespeare în graiul nostru. Evreii cari scriu româneşte( neisbutind să capteze misterul etnic al limbii noastre, dau opere caduce, artificiale. Cultura românească e un privilegiu din natură şi o misiune conştientă a neamului nostru. Ea e dată ontologic în legea naţionalităţii. Infracţiunile la această lege duc la nimicirea naţiunii însăş. Neamurile pier când se absorb într’o cultură streină sau când nu-şi creează una proprie. Vitalitatea naţională atârnă de ridicarea acestor date ale naturii la rangul de conştiinţă călăuzitoare. Sântem în măsura în care ştim că sântem şi ce sântem. Cultivarea specificului etnic e un comandament suprem al conştiinţei noastre de existenţă. Prin cultura naţională ne cunoaştem, prin ea ne conservăm şi ne desăvârşim. E ceeace A. C. Cuza formulează ca un corolar al principiului: „Naţionalitatea e puterea creatoare a culturii umane", şi anume: „Cultura e puterea creatoare a naţionalităţii". Credem însă că această ultimă formulă e o exagerare pricinuită de dragostea nemăsurată pentru simetrii a gândirii sale dinamice şi apodictice. In altă parte, însuş d-sa înlocuieşte cuvântul „creatoare" cu acela de „conservatoare1*. Ceeace este adevărat. Naţionalitatea e puterea creatoare a culturii; cultura e puterea de conservare şi desăvârşire a naţiunii. Cunoaşterea de sine, ca neam, prin artă trebuie să ducă la acţiunea organizată "a] conservării şi desăvârşirii naţionale. Acesta e rolul ce revine clasei conducătoare, prin care A. C. Cuza înţelege pe artişti, învăţaţi şi bărbaţi politici. Pentru aceştia, autorul alcătuieşte un admirabil catechism de acţiune practică. ^ Ce poate fi mai fundamental decât această doctrină ruptă din însuş adevărul vieţii ? N. Iorga — pe când era N. Iorga — a exprimat-o temperamental şi vulcanic. Titu Maio-rescu a migălit abia în marginea ei. C. Rădulescu-Motru face din ea o confuzie din care nici dânsul nu mai înţelege nimic. A. C. Cuza i-a dat amploare de sistem rotund şi clar ca o sferă de cristal, şi de neclintit în logica lui lăuntrică. Dar ceeace e trist din cale-afară e că tocmai clasa noastră conducătoare, căreia A. C. Cuza îi atribuie această salvatoare solie, a uitat-o cu desăvârşire. Artişti, învăţaţi, oameni politici, — ei trăiesc terorizaţi de falsa opinie cu care oficinele înstrăinării au acoperit ţara. Faţă de puterea ce l-a anexat şi-l domină, conducătorul de azi, artist, savant sau politician, se ruşinează că e român; faţă de poporul de care are nevoie, ca adulator, cititor sau sprijinitor electoral, el simulează un naţionalism sub a cărui mască şi-a vândut demult otreapa de suflet pe care o mai avea. In tăcerea compactă, podită glacial peste o doctrină cum e aceea a Naţionalităţii în artă, eu văd toată ruşinea decadenţii în care zace, fără leac, clasa conducătoare a României de azi. Unde e generaţia care să răspundă cu ecoul faptei la glasul ce cheamă spre viitorul naţional? 116 © BCU Cluj BALADA BOERULUI CE-A SCRIS LETOPISEŢ DE RADU G Y R Opaiţ sărac dealuri i-se’nchină luna în iatac. vornici de lumină şi’n odăjdii prunii La apus de leaturi, i-aduc mirul lunii... alb, printre brocaturi, inimă de cer Scornituri şi basme pâlpâe’n boer. scutură mireazme. Iama-i stă în chică. Şi boeru-oftează Pană grea ridică. în slova vitează. Migăle din jeţ De-i tremură geana lung letopiseţ. moae’n suflet pana, Sus, în bagdadie, nu în călimări viaţa colilie, ci în piept cu zări. bruma şi guzganii Pana-i suge, vie, ronţăindu-i anii. zilele şi scrie. Şi din rouă lor Slovele se’ntind arde un fecior: unduind, zâmbind, praştie de aur, aprind şoimi de jar, graur pe coclaur. brăţări şi cotnar, Şi din ani de fum patrafir înoadă se’nmlădie-acum din străvechi izvoadă... el: hatman-boer Cer spuzit de linte : pumnul pe hanger, samă de cuvinte. lângă voevod Iată: credincios zăvod. ca plăvanii leşii ară anii. Şi Vodă pe tron Arcul de safire svelt şi trist cucon: _ creşte mănăstire... Ştiinţa lumiî’n el Voevod nevretnic fâlfâind inel a cârnit un sfetnic. negre lăzi închise Prinţ mrejer, alene doldora de vise tolănit sub mrene: şi pe fund, domnească, 117 © BCU Cluj slovă latinească, pe-o ţară de-argint... toarsă’n filigeană Lacrimi: pietre rare buche otomană... arse'n carul-mare, Prinţ, la Ţarigrad scăpărând verzui învăţat răsad, în cloşca cu pui. meşter păpuşar, Plânsă, pe sub geană, zâmbetu’n’pahar... vatră moldoveană. Frunte cu blândeţe, crai cu două feţe, Pana scrie fiere s amăgind, viclean, Drum de’napoiere, --- paşă şi sultan Vodă nou cu toane şi, voevodal, judecăţi, prigoane. tras lângă muscal... Temniţă nedreaptă Lună de oţel. pe hatman l-aşteaptă... Ajun de măcel. Anii vin, se strâng, Licărind, sub slavă, picură şi plâng. tabără moldavă, verzi, împărăteşti, La apus de viaţă corturi muscăleşti bătrâneţea’nghiaţă şi, bătând din pleoape, şi zăpezi aşează focuri peste ape. ca o bobotează... Se desface’n gând oacheş Ţar trecând, Pana tace. Tac din cap fluturând... slovele’n iatac. Lacrima se stinge, (Pana, pe hârtie, gândul e funinge. scârţâe urgie Zorii pun peceţi drum de pribegie. pe letopiseţiî Şi boerul plânge Dimineaţa’nmoae pe buchii de sânge...) pe boer în strae Domnul - cărturar scumpe de văpae. pornit după Ţar, Iconară,-l scrie şi hatmanu’n rugă cu lumină vie. prea plecată slugă, In dreapta-i aşează prin restrişti crăieşti, pană ca o rază. pe câmpii ruseşti. 11 suflă pe tâmple Cantemir pribeag cu sărut şi zâmbet. cu sudalma’n prag, Pe frunte-i subţie beteag --- pare-i-se --- cerc de-argintărie, ars de zări şi vise. şi boerul pare Fugă şi mătănii, sfânt văpsit cu soare, cu troici şi bejanii. pus cu pană sfântă Crivăţ hăulind •. şi tăcere sfântă cnut plesnind argint în icoană sfântă. ji8 © BCU Cluj FOLKLORUL IN POESIA NOUĂ ROMÂNEASCA DE ION PILLAT .Literatura română se deosebeşte de marile literaturi europene, — de cele apusene în special — nu atât prin faptul unei desvoltări mult mai tardive, datorită unui alt mediu istoric şi cultural — ci prin însuşi izvorul care a adăpat-o şi i-a hotărît cursul, j La noi n'am avut în trecut o perioadă de strălucire literară de aşa natură, încât să poată să-şi impună forma şi caracterul veacurilor următoare creind astfel o tradiţie clasică naţională, cum au fost bunăoară Renaşterea italiană, poezia şi drama elisabetană engleză, „secolul de aur“ spaniol, veacul al XVII-lea francez sau clasicismul german din a doua jumătate al secolului XVIII. La noi Evul Mediu oriental s’a prelungit în Principatele Române până la 1821 şi înainte de veacul XlX-lea nu se poate vorbi de o literatură românească scrisă în sensul apusean al cuvântului — ci numai de opere legate direct sau de biserică (Psaltiri şi Vieţile Sfinţilor) sau de istorie (Letopiseţele vechilor cronicari). ^Exista în schimb o foarte bogată şi foarte originală literatură nescrisă, orală, a poporului românesc care împreună cu da-tinele, obiceiurile, credinţele şi eresurile sale formau comoara nepreţuită a sufletului nostru etnic, singurul tezaur — în lipsa unui alt trecut literar — care ne-a transmis şi ne-a păstrat de sute şi sute de ani, valorile etice şi estetice ale acestui neam. Era firesc deci, ca poezia populară şi folklorul să reprezinte pentru noi ceiace au fost pentru alte popoare perioadele lor literare clasice — posibilitatea unei tradiţii şi hotă-rîrea unor modeluri şi motive de inspiraţie valabile pentru un neam întreg. Şi într’adevăr dela începutul acelei adevărate Renaşteri literare şi naţionale, care a fost mişcarea romantică românească — pe lângă imitarea unor prototipuri streine (de obicei franceze) apare foarte reliefată şi adesea covârşitoare influenţa versului popular ca şi preponderenţa motivului folkloric. Cea mai bună pildă ne-o dă „Sburătorul" lui Eliade — despre care îndrăznim să spunem că e actul de naştere al liricei modeme române — tocmai fiindcă reuşeşte să contopească într’un tot armonios şi într’o formă estetică volubilă şi astăzi1— ” 9 © BCU Cluj datini şi credinţe străvechi ale poporului nostru cu sentimente permanente şi adânci omeneşti. Poezia mai e interesantă şi prin faptul că motivul luat din folklor al „Sburătorului" păstrează într’o epocă romantică un caracter realist netăgăduit. Tot astfel Alecsandri nu culege numai, întocmindu-le cu un simţ artistic neîntrecut, „Poesiile populare ale Românilor" — simţ estetic căruia îi datorim cea mai frumoasă variantă a „Mioriţei", ci întrebuinţează adesea în propriile sale creaţii versul şi ritmul popular, făcând şi cel mai larg uz de motivul folkloric. Exemplele sunt la îndemâna tuturor şi prea cunoscute ca să insistăm mai mult. Mai târziu Emînescu, în poemul „Călin" adânceşte aceeaş vână de inspiraţie şi—i dă cu farmecul versului său, o strălucire nouă. Tot Emînescu prin întrebuinţarea chibzuită a metrului popular în tainică armonie cu însuşi ritmul sufletesc al poetului, reuşeşte să închege „Ce te legeni codrule..." „Revederea", „La mijloc de codru des" şi „Doina", ca să nu pomenim de atâtea „Postume" şi de minunatul şi enigmaticul colind de un sentiment atât de modern în subtilul său primitivism s Colinde, colinde, E vremea colindelor, Căci ghiaţa se’ntinde Asemeni oglinzilor. Şi tremură brazii Mişcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele. Se bucur copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariii Îşi piaptănă pletele... De dragul Mariii Ş’a Mântuitorului, Luceşte pe ceruri O stea călătorului. Coşbuc — ca să jalonăm această fugară privire retrospectivă doar cu numele cele mai caracteristice — dacă se slujeşte rar de versul popular, în schimb întreaga sa operă nu e decât transpunerea, directă pe o liră încercată, a specificului etnic al ţăranului şi al satului ardelenesc. Fără să mai invocăm arhicunoscuta „Nuntă a Zamfirei", adevărată antologie de obiceiurile poporului dela ţară cu ocazia nunţii — sau acei „Colindători" evocându-ne datele sfinte din preajma Crăciunului, ar fi poate locul să pomenim versuri mai puţin citate ca „Vântoasele" din „Fire de tort" sau strania poezie intitulată „Lu-mânărica" din „Ziarul unui Pierde-vară" — care aduc în lirica noastră cultă, fiorul şi noutatea unor credinţe din vremea de dinainte de Christos. Dar Coşbuc ca şi ceilalţi doi mari poeţi ai Ardealului s Iosif şi Goga — tocmai prin faptul că’şi leagă inspiraţia prea strâns de folklor şi de sat şi că astfel nu pătrund dincolo de materialul etnic şi social până în altarul însuşi al sufletului omenesc — aşa cum o face Eminescu — nu reuşesc decât rar acea armonizare desăvârşită a fondului şi a formei, a particularului şi a generalului, a specificului naţional şi a eternului uman al cărui veşnic prototip rămâne la noi „Mioriţa" în varianta lui Alecsandri. înrâurirea poeziei populare şi a folklorului se poate urmări uşor în tot cursul secolului trecut şi până la război în desvoltarea liricei culte. Dacă la Alecsandri, la Eminescu sau la poeţii „Semănătorului", hrăniţi cu această literatură populară şi reprezentanţi ai tradiţiei noastre etnice, era firesc să găsim aportul folklorului, e mai curios să-l întâlnim — într’o măsură desigur mai mică — până şi la acei poeţi care prin ideologia şi arta lor păreau mai departe de els la Duiliu Zamfirescu, la Anghel şi la Macedonschi. Nu e locul să facem aci dovada celor înaintate, dar o răsfoire atentă a volumelor lor de versuri e edificatoare. Lirica nouă de după război nu putea deci să nu înfrunte şi ea problema — fundamentală, (am văzut-o pentru poezia română) a relaţiilor sale cu comoara datinilor şi cre- 120 © BCU Cluj dinţelor strămoşeşti cristalizate în versul populaţi Cum, prin ce metode şi până la ce punct, a soluţionat ea problema, rămâne să vedem. In literatură ca şi în viaţă, generaţiile succesive sunt victimele unei iluzii — iluzie fecundă de altminteri şi fără de care traiul ca şi creaţia artistică ar fi imposibile. Fiecărei generaţii i se pare că i se prezintă probleme de rezolvat necunoscute generaţiilor anterioare. Adevărul e, că problemele rămân aceleaşi şi că numai unghiul sub care sunt privite se schimbă cu timpul. j Astfel, problema ce ne ocupă acuma a fost abordată diferit de epocile succesive ale poeziei române. Epoca Văcăreştilor şi a lui Conaki n’a văzut în poezia populară — cunoscută prin intermediul lăutarilor la vreun chief boeresc — decât cântece amoroase intretăiate de lungi oftaturi, înjosind-o la promiscuităţi de taraf ţigănesc. Epoca lui Alecsandri, a lui Costache Negruzzi şi a lui Alecu Russo, însă, a pus în valoare mai ales elementul epic : cântecul bătrânesc, balada — căreia în colecţia lui Alecsandri i se dă un loc de frunte. Lucrul era firesc căci generaţia dela 1848 în dorul ei de ridicare a neamului românesc căuta tocmai să insufle virtuţi războinice de vitejie — în parte amorţite sub domniile fanariote. De aci şi preţuirea baladelor haiduceşti, în care epoca întreagă se regăsea în dorul ei de libertate şi de demnitate naţională. In generaţia „Junimei" Eminescu şi, paralel în proză, Creangă şi Slavici au abordat poezia populară pe latura ei lirică. Preeminenţa dată doinei e vădită. Sentimentul patriotic din epic devine lirici se interiorizează. Pentru Eminescu, doina reprezintă ceiace germanii cheamă „Lied" sau englezii „Song" — un cântec sufletesc. Coşbuc, poeţii Semănătorului, preţuind mai ales literatura sătească socială şi de pitoresc etnic al folklorului, era natural ca genul baladei să-şi recapete întâietatea. Dar, Alecsandri, ca şi Eminescu, ca şi Coşbuc, Iosif şi Goga, în tratarea motivului folklorist fie că întrebuinţează chiar versul popular, fie că-i schimbă ritmul, păstrează acest motiv intact, sau dacă îl prelucrează, nu ajung niciodată la o schimbare a substanţei lui însăşi, aşa că în opera lor filonul popular eşind mereu la suprafaţă, se poate uşor izola. Din acest punct de vedere ca şi din multe altele, noua lirică română ocupă o poziţie proprie. Chiar atunci când împrumută marile motive populare tradiţionale, legate fie de codru (motivul haiduciei) fie de munte (motivul pastoral) prin părăsirea pitorescului exterior numai al descrierii pentru corespondenţe interioare mai tainice şi mai adânci — poezia nouă, punând altfel problema aportului popular, o soluţionează diferit. Priveliştea se interiorizează, fapta devine sufletească. Dar ca să demonstrez această poziţie nouă a liricei de azi faţă de aportul popular, voi cita două poezii de doi poeţi porniţi amândoi dela cea mai curată tradiţie românească : Nichifor Crainic şi V. Voiculescu. Prima e chiar „Ţara de peste veac" care deschide volumul cu acelaş titlu al lui Crainic: Numai lamură de gând, Numai suflet tremurând Şi vâslaş un înger. Spre ţara lui Lerui-Ler Nu e sbor, nici drum de fier,— Sus ! pe sparte frunţi de zei, Şovăelnici paşi ai mei! Piscuri de’ntrebări — momâi Să-mi rămână sub călcâi Şi genuni de zare ! Spre ţara de peste veac Nesfârşire fără leac, Vămile văzduhului, Săbiile Duhului, •. Pururea de strajă. - In ţara lui Lerui-Ler Năzuesc un colţ de cer. De-oi găsi, de n’oi găsi Nimenea nu poate şti — Singur Lerui-Ler! 121 © BCU Cluj Poezia, cu împletirea ei măiastră a motivului popular creştin şi a eresului păgân, cu evocarea acelui tainic Lerui-Ler al mitului strămoşesc, reuşeşte într’un ritm de vers potrivit, să ne dea dela început acea atmosferă de ţară de peste veac, adică de peste marginile lumei noastre, acel turburător mister care învălue fermecător orice producţie autentică a poporului. Vedem şi cât de departe suntem de o simplă redare aidoma în sensul poeţilor „semănătorişti" sau a lui Coşbuc şi Alecsandri — sau chiar a lui Eminescu (deşi câteodată geniul acestuia sparge convenţiile vremii sale şi ne dă „Colindul"). Fenomenul de transpunere sufletească întrezărit abia pe vremuri, azi în lirica noastră s’a desăvârşit. O a doua convingătoare pildă de ce înaintez o iau din noul volum „Destin" al lui V. Voiculescu, e intitulată „Poezie" Al’am băgat surugiu la cuvinte : Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratic, Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatic, Le'ncing cu harapnicul dorului şi mână’nainte ! Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite, Mă plec la fiecare, migălos faur, Şi’ncalţ agerile versuri la copite Cu potcoavele rimelor de aur. Oprim în nouri, la palatul de cleştaruri Să furăm umbra frumoasei din vis fără trup, nici sânge. Dar scorpia-i după noi. Arunc în urmă zaruri. Coif şi buzdugan, toate grelele-mi daruri: Inima sufletul minţile nătânge. Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ. Dar aci se destramă crăiasa de imagini, Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime’n vâm. Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt, Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini. Rămân negre dârele roţilor pe albele pagini. Aici Voiculescu reuşeşte minunea de a reda întregul conţinut liric al basmului românesc transpunându-1 simbolic, dar fără a-i răpi acel caracter neaoş de primitivism naiv. Poezia, situată pe două planuri sufleteşti se poate urmări concomitent în real şi în abstract/ pe pământ şi dincolo de el —ca un basm adevărat. Acest rar amestec, departe de a strica unităţii interne a poemei, dimpotrivă o întăreşte. Şi aici farmecul îl face taina păstrată. Din aceste două exemple, ne dăm seamă dela început care va fi poziţia şi mijloacele liricei noui faţă de tradiţia poporului. Mai întâi o transpunere sufletească, care înseamnă o interiorizare a motivului popular— o inhibiţie a poetului particular de către poezia tuturor sau mai exact de către atmosfera ei. — Apoi menţinerea rezonanţei de taină, de vrajă, de misterioase posibilităţi, de surpriză rodnică şi de destin neaşteptat al acestei poezii. Poeţii „semănătorişti" nu ţinuseră seamă de ea şi opera lor de aceia, chiar când împrumută vocabularul şi ritmul popular, nu reuşesc să ne înfioreze cum o face cu aceleaşi mijloace simple Lucian Blaga de pildă în „Colinda" luată ultimului său volum? „La cumpăna apelor“ cu neaşteptatele opt versuri finale: Noaptea-i neagră, ceasu-i lung, Şi în noapte înadins stă măicuţa lângă prunc degetul şi l-a aprins. Să le ţie de urât Arde îngerul lui Dumnezeu ■ înger nalt s’a coborît. ca o lumânare de său. 123 © BCU Cluj Poetul modem păstrează tocmai printr’această violentare a cititorului surprins, după realismul descrierii dela început, atmosfera adevărată şi sufletul însuşi al colindelor. Ar fi interesant de studiat într’un cadru mai vast neîngăduit aici importanţa influenţei colindei, a bocetului şi a descântecului în lirica de azi şi cum aceste genuri populare au luat în parte locul pe care îl deţineau pe vremea lui Alecsandri şi a lui Eminescu balada şi doina. Când Lucian Blaga se apleacă pe adâncimile lor nebănuite, acestor forme străvechi, pline de fiinţa unor mituri pierdute, încărcate şi petrificate de taine ce ne depăşesc, el le dă viaţă într’o atmosferă de început sau de sfârşit de lume. Aici— după mine — stă explicaţia sentimentului de măreţie şi de autenticitate ce ne copleşeşte când intrăm în miezul acestei poezii. De aci puterea ei primitivă şi misterul ei firesc. Să luăm de pildă bocetul popular din Almăj. Citez sfârşitul (Maica Precista vorbeşte în lumea cealaltă lui Ioan —*• adică omului — pe care îl respinge de la viaţa de veci pentru păcatele sale). „...Atunci vă veni Când jugul vă înverzi, Când cerbii vor ara Şi ciutele vor semăna, Atunci vei întorcea, Pămănte, pământe ! Ca să ţii părinte De azi înainte, Că Ioan îşi va da Spatele lui In braţele pământului. Tu să nu grăbeşti Să le putrezeşti. Ţie ţi l-am dat Lumea el a lăsat“ — Ioan de mar s’a răzimat, Cu spinarea către mare, Cu faţa la răsărit. Faţa albă a ’negrit De razele soarelui. Spinarea i-a putrezit De valul mărilor, De ceaţa veacurilor. Dumnezeu să-l ierte ! In acest bocet, admirabil prin tragicul său suprauman, omul e redat de divinitate, elementelor. Zadarnic se razimă Ioan de măr: pomul cunoştinţei, şubred, nu-1 poate apăra de razele soarelui, de valul mărilor, de ceaţa veacurilor. Braţele pământului îl iau pe vecie... Şi acuma să cităm din poezia lui Blaga s „Un om se apleacă peste margine" din volumul „In marea trecere*1: M’aplec peste margine: nu ştiu — e~a mării ori a bietului gând ? Sufletul îmi cade în adânc... Pe coate încă odată Mă mai ridic o şchioapă dela pământ şi ascult: — apă bate'ntr'un ţărm, Altceva nimic, nimic, nimic. Să mai cităm din „Lauda Somnului**, sfârşitul poeziei „Tăgăduiri" unde pe „căile vremii" la îndemnul ceresc al albelor şi negrelor fecioare simbolice „să fim încă odată" poetul exclamă: Dar eu umblu lângă ape cântătoare şi cu faţa ’ngropată în palme — mă apăr: Eu nu ! Amin. E destul să comparăm bocetul popular cu citatele de mai sus ca să constatăm o profundă înrudire de structură sufletească. înrudire atât de apropiată încât peste zeci de veacuri poate dar pe acelaş pământ, omul de azi aplecat peste marginea mării răspunde omului „cu spinarea către mare, cu faţa la răsărit" din stihul bătrân ca lumea. Infioră- 123 © BCU Cluj torului: „Dumnezeu să-l ierteî“ corespunde „Aminul" turburător al ultimului vers din „Tăgăduiri". Vremurile se schimbă, ideile şi învăţăturile se înoesc — albia sufletului singură rămâne neschimbată. Şi când în „Cumpăna apelor" Lucian Blaga cântă întrebuinţând chiar metrul poporului: Stă în codru fără slavă Numai rouă dac'ar bea mare pasere bolnavă. cu cenuşă, scrum de stea. Naltă stă sub cerul mic Se tot uită'n sus bolnavă şi n'o vindecă nimic... la cea stea peste dumbravă. Poetul regăseşte acel fond de nelinişte sacră şi de taină a versului popular : In grădina lui Ion . Numai una tiare somn Toate păsările dorm, Cată să se facă om. Vers straniu şi răscolitor ca sunetul împătritei sale asonanţe. Dacă am insistat prea mult poate asupra aportului folklorului în poezia lui Blaga faţă de poezia unui Crainic, Voiculescu sau Maniu de pildă, nu am făcut-o fiindcă acest aport ar fi mai puţin evident acolo, ci dimpotrivă tocmai fiindcă la Blaga ar putea scăpa unui cititor neprevenit. Misticismul straniu al colindelor şi al bocetelor, curioasele lor simboluri şi localizări pe deoparte, extraordinarul relief verbal al descântecelor, puterea lor de expresie neaşteptată, bogăţia fără seamăn a unui vocabular a cărui gamă se întinde de la suavul rugii la trivialităţile blestemului, pe de alta — le-au apropiat de antitezele în umbră şî lumină ale sufletului modem. Când cu puterea sa verbală neîntrecută Tudor Arghezi bunăoară ne dă în „Cuvinte potrivite", acele „Blesteme" de foc şi de sgură, el nu face decât să reia un motiv foarte vechi popular, tot atât de expresiv în primitivismul său. Dacă Arghezi, ca şi minerul care caută cu târnăcopul în fundul băii, pe sub filonul exploatat, alt filon mai adânc şi neînceput, ajunge adesea la expresia originală de dincolo de vorba uzuală — tot astfel in experienţa sa întreprinsă în suflet Adrian Maniu pătrunde dincolo de tradiţia creştină a poporului nostru până la eresul păgân până la matca adâncă şi imuabilă a credinţelor ancestrale în „blajinii" hrăniţi cu coaja ouălor roşii de Paşti aruncată pe ape curate de râu şi în „Kaloienii" de lut, tainice întrupări şi rămăşiţe a unor mitologii dispărute. Iată această poezie adâncă şi misterioasă ca şi eresul pe care îl evocă. E întitulată „Lumină vie" şi e luată din volumul „Drumul spre stele". O citez fiindcă nu ştiu să fi fost remarcată de critică aşa cum s’ar fi cuvenit. Au fost aruncate coji de ouă în râu . Să vestească blajinilor, subt pământ învierea, A început să cânte ciocârlia în grâu, S'a risipit în lumină tăcerea. Numai un cârd de copii, bocind, Duc spre fântâni păpuşa de lut, Plângând pe împăratul, zeu necunoscut, In descântece, sfârşite chiuind. Pe arături proaspete picături de cer • Pâlcurile nesfârşite de albăstrele. Sus departe, au venit rândunele, Jos, păianjeni mari, se târăsc grapele de fier. 124 © BCU Cluj Iar soarele, din ce în ce mai dogoritor, Desmiardă pământul greu, care naşte Din frunze putrede şi glodul iernilor, In sunetul clopotului de Paşte. Şi numai împăratul îngropat de copii Se odihneşte lângă blajini pentru veşnicii. Din poeziile citate — şi mai aş fi putut dacă mi-ar fi permis spaţiul să mai adaug multe altele de aceiaşi sau de alţi poeţi —vedem clar că acolo unde Alecsandri, Coşbuc şi chiar Eminescu căutau pe vremuri să facă românism, sau patriotism folkloric, lirica nouă se străduie să redea mai mult latura adânc omenească a sufletului nostru primitiv. Acest caracter de primitivism îi dă dealtminteri şi caracterul naţional, specific, mai bine decât l-ar putea face toate evocările eroismului strămoşesc. O altă influenţă a folklorului şi a poeziei populare asupra liricei noui române, iese la iveală şi prin preponderenţa motivului religios şi sentimentului naturii, care păstrează transpuse caracterele lor originale. Toată poezia nouă e o poezie de privelişte sufletească. Apoi motivul pastoral atât de caracteristic unei poezii care începe cu „Mioriţa" păstrează în ea, ca întregul nostru popor, ceva încă din străvechiul dor al păstorilor transhumanţi de altă dată. Astfel Arghezi ne spune în închinăciune (citez fragmentar): „iCând păstoream cu turmele pământul Şi ne mutam uşor din loc în loc, Şi nu ştiam unde ne-o fi mormântul Şi vieţuiam cu zarea la un loc Şi ne sculam cu soarele deodată Şi ospătam pe-o margine de apă Şi ne urma vecia ca o roată. Şi ne simţiam acasă în cer, ca într'o odaie“. Sau exprimând aceeaş nostalgie după un trecut care mai dăinuie încă în sângele nostru ca şi în fluerul ciobanilor, Crainic îşi începe astfel o poezie intitulată „Patriarhală" In vremi când Patriarhii cu turmele’n şiraguri Sorbeau din zare pacea şi zâmbetul din struguri, Sporia credinţa’n suflet ca mierea blondă’n faguri Pe-atunci Dumnezeirea grăia prin jar de ruguri... Acelaş sentiment pastoral unit cu sentimentul Dumnezeirii inspiră următoarele versuri din „Ciobanul bătrân" al lui Maniu: Un susur de muis se ridică în naltul văzduhului, Apoi se desluşi calea Laptelui. Moşul ar fi vrut să înţeleagă povestea slovelor De aur scrise în rotunda carte a cerurilor, Sau Domnul să îl întrebe: ce-mi cei Ca să păzeşti turma asta de miei? Dacă poezia lui Maniu mai păstrează legături cu lumea creştină, versurile lui Blaga desprinse din „In Munţi" ne duc în plin eres păgân: 125 © BCU Cluj „La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor ciobanul pune pământ peste mieii ucişi de puterile codrului“. Această evadare spre alt tărâm, de astă dată lăuntric, sufletesc, legată de stămoşeasca transhumanţă pastorală ne-o dă şi Voiculescu „Pe drumul ciobanilor": Astfel drumul oii a devenit pentru poezia nouă română, drumul sufletului. Constatarea este preţioasă când e vorba să arătăm aportul folklorului şi al poeziei populare în lirica noastră de azi tocmai fiindcă ştim — Dl. Profesor Ovid Densuşianu a demonstrat-o cu vasta d-sale competenţă şi cu o intuiţie estetică de poet — rolul covârşitor pe care l-a Jucat păstoritul în formarea folklorului naţional. Chiar atunci—şi lucru e interesant—când lirica nouă împrumută teme sociale, nu poate scăpa de stăpânirea motivului popular al „Mioriţei" dintr’una din cele mai desăvârşite variante ale sale. Citez fragmentar versurile intitulate „Peste creste ude" din ultimul volum „Printre oameni în mers" al lui Aron Cotruş: Din repetarea generală a unui acelaş motiv popular la poeţi de temperamente şi formaţiuni atât de diferite — şi experienţa am fi putut s’o facem şi cu alte motive: sentimentul naturii, al întrupării religioase, al haiduciei etc. — putem trage o concluzie despre însuşi caracterul liricei noastre de azi. Anume poezia nouă română se prezintă ca un fenomen colectiv — acelaş ca motiv şi adesea ca suflet — diferenţiat numai prin personalitatea şi stilul fiecărui poet, fără a-i distruge însă puternica unitate specifică neamului şi pământului nostru. Aici stă marea şi adânca sa afinitate cu poezia populară, diferenţiată şi ea doar în variante, adesea foarte personale ca stil. Un fenomen de suflet colectiv atât de general la liricii noştri, la cei plecaţi dela tradiţie cum sunt un Crainic şi un Voiculescu, ca şi la cei întorşi la ea cum sunt Maniu şi Blaga — la poeţi de expresiune nouă ca Arghezi sau Ion Barbu (vezi „După Melci" în special) ca şi la poeţi socializanţi cum e Cotruş — nu poate fi explicat doar prin imitaţie sau interinfluenţe — ci printr’o împărtăşire adâncă, autentică şi spontană la un acelaş izvor: tradiţia etnică a neamului. Ceeace au încercat şi n’au reuşit în aşa măsură — cu tot geniul lor — un Alecsandri, un Eminescu, un Coşbuc, fiindcă au fost, împreună cu ceata imitatorilor, nişte izolaţi — îmi pare că efortul colectiv al generaţiei lirice de azi e pe cale să-l ajungă. Asistăm la creiarea unui stil liric românesc, valabil pentru un neam întreg, fiindcă e expresia vie a propriului său suflet — şi care în desvoltarea şi purificarea sa va putea da în Sud-estul european un clasicism nou tot atât de roditor pentru omenire cum au fost şi sunt şi azi, marile literaturi naţionale din Apus. „Păstor şi frate-al poeziei me[e, O mân la şesuri şi o urc la munte, S’o răcorească vânturi, ploi s’o spele, Şi'n zori pornim cu soarele In frunte. Peste creste ude s’aude, s’aude turmă fără urmă pe căi ce se curmă coborînd spre baltă în zarea cealaltă... 126 © BCU Cluj P O E S I I DE OVIDIU PAPADIMA PACE Coboară tăcut ca şi altădată Raza fugară de lună; Din somnul florilor, sclipind i se-arată Bobul de rouă — lacrimă bună. Luceşte înalt argintul în stele, Pierdut în seninele valuri, Şi neguri în alb se ’nalţă spre ele, Fugar aninate de ramuri. Fuioare albastre de vis Toarce duhul pământului; Departe, undeva, s’au închis Aripile vântului. O pace uşoară, ca un nor nesfârşit, Stă la căpătâiul lumii. In adânc de adânc, Dumnezeu, trudit, Aţipeşte cu cerul în căucul mânii... NOSTALGII Cum aue ’n mine Glasuri cari credeam că nu mai sânt, Acum, când mi-s toate atât de străine,— Şi cer şi pământ! Ce pricolici nedormit Luceşte ochi verzi în retoarte, Când de mult mă credeam liniştit Intre cărţile moarte ? 127 © BCU Cluj Parcă văd miop, In lumina fluidă şi calmă, Un iepure şchiop Şi pe moş Statu-Palmă. Dar e doar un vrej De bostan adormit pe o rână. Nici iele vârtej Nu mai trec fumurii pe sub lună... Cum cântă în mine ca sub ape Lumi cari credeam că nu mai sânt! De ce-oi fi rămas totuşi atât de aproape De rădăcini şi pământ? ORAŞ întuneric blând Ce sfios străbate Cearcă să pogoare Vraja lor străină Seara ’ndurătoare Lumea asta plină Oraşului strâmt. De autdmate... Fără de noroc, Gonind în maşini, Cerul îşi ascunde • Printre felinare, Ochii săi de foc, Le ’ntâlnîm arare Stelele mărunte, --- Atât de puţini... Când pe-azuru-i frânt Cerul părăsit Intre-atâtea case, Deasupra se curmă 5 Veşti mai luminoase Ingerii-au pierit Vin de pe pământ... In zări fără urmă. Visele-i albastre Mai stingher lucind Caută furişe Decât totdeauna, --- Printre-acoperişe îşi ridică luna Gândurile noastre. Geana de argint... © BCU Cluj CHARMION SAU DESPRE MUZICĂ DE DAN BOTTA II ,/\ceastă armonie, începu Theodoros, în care inteligenţa recunoaşte un templu matematic, un ideal de raporturi ritmice, e pentru sufletul sensitiv, acordul hieratic al tuturor spaţiilor posibile, proporţia divină a tonurilor cosmice — Muzica. Ce clară e'noaptea 3 S’ar spune că albinele slavei distilă luminoasa ei substanţă. Ce mistice par şi ce pururi! Aştrii întind până la pământ firele de diamant ale luminii. Aceste fire au, după legile coardei sonore, tonul lungimii lor albastre. Dacă firul vine de aproape, tonul e mai înalt, mai limpede, mai viu. Grave sunt tonurile firelor înalte. Intre pământ şi aştri se înalţă, aşa dar, o liră myriacordă, un imens organon, cu miile de coarde ale Slavei. Cum degetele Penelopei trecând prin spaţiul duios, urzesc lăudata lucrare, Armonia ţese cu aripa ei prin firele lumii, o zare măiastră de tonuri. Lungimea acestor fire de cristal, acestor Arme ale depărtării, poate fi calculată după înălţimea sunetului pe care-1 au în acordul absolut al spaţiilor. Pentru un atât de infînite-simal alint, instrumente ale măsurii nu pot fi decât sufletele, atunci când zeii le acordă, după lungi meditaţii şi încercări, darul de a vedea clar. Sufletul recunoaşte lungimi cari înfruntă raţiunea... Acolo unde cea dintâi rază a Creaţiunii, străbătu—o, Salpynx — în Tăria primordială, spaţiile se desfăceau mirate. Anii îşi scutură aripile cu clinchetul de fier a imense armii barbare şi cel dintâi gest de lumină, cântă în cerul perfect. Ciclic, învălitor, alinător. El e acela care deşteptă Ideile, Dimensiunile, impuse Măsura. El descrie limitele lumii, el e timpul-spaţiu genuin. Cosmos absolut, principiu al Tăriei, o, Tetractys. Sunt patru dimensiuni ale lumii. Sunt forme ale spaţiului vital, spaţiul ale cărui dimensiuni statice, arhitecturale, sunt coroborate timpului. Ritm viu, energie organică, lină Tetractys 1 129 * © BCU Cluj Armonie clară, armonie a fiicelor mării, a Oceanidelor nopţii, în numărul tău zac raporturile ideale ale muzicei. Perfectele acorduri se compun în limitele tale, Tetractys! — Dar timpul, timpul, întrebai, această dimensiune în virtutea căreia curgem, această direcţiune a fluviului fatal, timpul corosiv, timpul care ne disolvă, cum poate fi încorporat spaţiului, care poate forma cu el o simplă unitate ? Explică-mi, înţelepte Theodoros, trece-mi şi mie potirul miraculos al Cunoaşterii! Spune-mi dece timpul e fără speranţă şi în spaţiu mă pot întoarce oricând, deşi nu sunt unul şi cellalt decât expresia aceleiaşi idei ? O, dacă Tetractys n’ar da o direcţiune lumii, am reintra în Chaosul pristin. Concepe lumea fără timp, încearcă o imagine a spaţiului brut. — Da, văd într’o confuzie absurdă, cauzele şi efectele, măririle şi căderile, manifeste simultan, şi-mi închipui o formă animală purtându-şi fazele dela chrysalidă până la mormânt şi dela mormânt până la substanţele din care-şi trage natura, în sine şi în o mie de locuri în acelaşi timp. Şi văd săgeata lui Zenon ocupând în spaţiu lunga şi inu-tila-i traiectorie. — Concepe un timp fără spaţiu. Determină această energie 3 — Un timp indiferent acestor figuri ale Muzicii, indiferent mie sau morţii ? Chiar de l-aş concepe ca pe una din acele idei cari domnesc în regiunile absolute ale intelectului, nu l-aş putea desface de idea de a fi în, sau aş mărturisi că este sublima realitate a lui în. Nu zadarnic ai rostit cuvântul energie, o Theodoros. El este unda captivă în spaţiu, principiul care se sbate în marile lucruri ale lumiî. — Ireversibilitatea noastră în timp e limpede, reluă Theodoros. Simţirile noastre ne-o spun, şi fiecare seară ne-o înscrie pe frunte. Reversibilitatea noastră în spaţiu e o părere. Spaţiul nostru e, cu timpul de care e legat —în Aither. Acolo, în unda luminoasă a Pământului, Spaţiul uman cunoaşte o proiecţiune de coloană. Acest spaţiu îmi apare ca un deşert de paseri ce îşi iau sborul—plecări mai line ca exodiul norilor, limpezi, eterne plecări. Aceste gesturi vagi, aceste cuvinte abia rostite au şi plecat, imprimate în apriga rigiditate a undei. Sau dacă vrei, timpul lor e imprimat, o prietene, în respiraţia spaţiului, în proiecţiunea lui de energie. Posed mereu alt spaţiu, şi mereu alt timp. Timp şi spaţiu se identifică în Undă. Acolo exist, drapat într’o piatră mai liniştită ca safirul. Aici, sunt ceeace trece... Acest spaţiu-timp e ireversibil sub cerul efemerităţii noastre, ci eu vă spun că, plecat în Aither în virtutea unei linii de o rectitudine ideală, el se întoarce şi se ajunge mereu, cum Luna se întoarce împresurând Pământul. Fiindcă Lumea, o prieteni, este un zeu oval, şi măsura ideală a rectitudinii este, totuşi, o măsură a lumii... — Am evocat acest Olymp al aştrilor-zei, această Vale galactică, mai dulce ca paloarea mării pe coastele ionice, mai plăcută ca turmele Colchidei. Sunt acolo în fericite spaţii toate categoriile lumii. Pururii zei, domnii celor mai fine şi mai ascunse nuanţe ale inteligenţii noastre, ale visului nostru, domnii viscerali, sanguini, spirituali, domnii infinitelor esenţe ale lumii. Natura noastră solară e condiţionată de ritmul solar, de zeii în cari s’au încarnat virtuţile energetice ale Soarelui Hyperion, Zeus şi Paian, Phoibos şi Heracles... Şi dacă Artemis-Selene, astrul ale cărui regiuni sunt de ghiaţă, atrage spre el culmea diamantată a mărilor şi provoacă acele fluxuri animale, acele nupţiale şi adânci înfloriri, cum provoacă glasul tânguios al animalelor este necesar — este dictat de Raţiunea însăşi — să cred că aceşti aştri-zei, ale căror lumini distilă incendii incomparabile, provoacă cele mai rare facultăţi şi exercită cea mai puternică şi mai misterioasă Psyche. E legea solidarităţii noastre cu aştrii: ceeace numesc cu un nume care doare — Parcele. Tăcu. Slava astrală domnia ţara de văi şi de ape a Parthenei. Simţiam cum balsamica 130 © BCU Cluj pace a câmpurilor, duioşia lor aeriană e fecundată de această ploaie rigidă, implacabilă a luminilor. — Mileniile! şopti magul lydian. — Sunt mileniile, zise Theodoros. Aceste lumini aduc aici timpurile arhaice ale lumii. Lungimile lor nespus de varii ne fac să participăm la prezenţa tuturor apuselor timpuri. Lumini a căror solie tremurătoare, a fost purtată, milenii prin Aitherul neîndurat a căror putere vibratorie a învins spaţiul tuturor spaţiilor conceptibile, al căror număr este cu un infinit mai mare decât puterea noastră de a concepe infinitul, lumini ajung, pâlpâie şi mor în sânul acestei alme Gliii. Unele au pornit din aştri mai înainte ca Deucalion şi Pyrrha să fi redat lumii pro-metheica stirpe a muritorilor, în timpurile fără memorie ale lui Chronos, ale lui Ouranos, sau sub imperiul Genunei. Timpurile acelea sunt aici, nu acolo, şi freamătă în armonia nopţii. Timpul creat, timpul care ne modifică e opera acestor stele reciproce. Ni se transmit impulsiuni cari sunt răsfrânte şi cari, la rândul lor, se întorc. E un sistem de relaţii infinite, o perpetuă comunicare de forme. Şi de-aceea acest timp solidar cu timpurile lumii, timpuri ale tuturor spaţiilor şi ale tuturor evilor, timpuri cari constitue pe al nostru şi sunt constituite de el la infinit ca într’o reciprocitate de oglindă, — mi se arată, o prieteni, ca un sistem finit. E simpla imagine a eternităţii... Theodoros privi către vale. Chiparoşii se întindeau până departe. Cerul nocturn îi dăruia cu o zăpadă de miracol. Atenţi, imobili, inflexibili, strâjeri de palide morminte, ei împresură ţara, ca o geodezie a Credinţii, a resemnării. — Morminte, morminte, morminte. Fiecărui chiparos un mormânt. Aceşti arbori funebri au îmbălsămat colinele cu nu ştiu ce arome de moarte. Fericiţi chiparoşii. Ei îşi împlântă rădăcinile în inima morţilor. Ei disolvă, desa-gregă morţii, ei distrag în lumina cerului adamantin sucurile lor preţioase. Ei cresc, şi în frunza lor limpede, în floarea lor albă, în potirul ei de lacrimă, chiparoşii poartă ceva din marea fascinaţie a morţii. O înaltă melancolie, o aromă grea şi infinită... Sufletele cari sunt la Hades, îşi au aici statura lor vie. Ele se bucură cu fiecare atom care se ridică din trupul lor desafectat. Sevele, peţiolii şi nervurele împietresc iarăşi o formă din atomii cari fură sufletului atât de dragi. Fericiţi chiparoşii! Sunt ca o elegie în piatră, ca o marmoră lină, melancolică, unde peste faldurile lungului chiton, peste graţia tristă, apusă, a braţului care oferă ca într’un gest magic de chemare a morţii, peste privirea imobilă, indiferentă, purure, se revarsă ceva din setea de repaos, din setea de absolut, de virginitate a lumii. Chiparoşii se desfac, peste lespezile Atticei. Culmea lor desfide Parcele. O pulbere de aştri aprinde negrul lor funerar. S’ar spune că fulgeră în casa deşartă a lui Hades. Moartea este expresia unei mari depresiuni, a unui timp slab al ritmului cosmic. E o părere, mai zise Theodoros, pe care Stagiritul a înscris-o în cărţile sale, că oamenii mor când e mareea joasă. Moartea ca şi palpitul mării concordă cu aştrii, cu ivirea amicală a lunei. Ci nimeni n’a exprimat mai viu conştiinţa acestei solidarităţi a spaţiilor în moarte decât thracii hyperboreeni. Sub septentrion, acolo unde mari paseri stymphaliene îşi scutură neprihănitul fulg, moartea e — Herodotos însuşi a spus-o — semnul unei participări la eudaimonia lumii. O nuntă se petrece între păstorul thrac şi făptura de lujer a Morţii. Fericită, nupţială, ea răsfrânge în zâmbetul ei, chipul sororal al Myriadelor. Se pare că simetriile lumii se refac în actul morţii. 131 © BCU Cluj Eu însumi am ascultat pe un năier rostind cântarea păstorului thrac. El spunea — şi în glasu-i se topeau imense şi barbare nostalgii—de acea nuntă care cutremură stelele: Că la nunta mea A căzut o stea... E limpede că undeva, între spaţiile lumii, în flora imensă a creaţiei, e un astru care închide suma de raporturi a sufletului meu, esenţa formelor mele. Un gest sau un cuvânt al meu, poate provoca un desastru, sau linişti o mare învolburată a substanţei. Gesturile mele se răsfrâng. Căci sufletul este un ton fundamental. El deşteaptă în solemnitatea spaţiilor, vibraţiile formelor surori, sunetul concordant al tuturor armonicelor sale. Sau poate, steaua care cade este un ton fundamentali... Pământul însuş e o Danae fără saţiu, sub aritmetica ploaie a luminii, violată, fascinată saturată, de aurul spaţiilor, de percuţia eternă de lumină. Fiecare atom al Gliei e solicitat de universul solidar, în fiecare fruct se resoarbe ceva din sucul aştrilor, din parfumul brumelor cosmice. Să ne dăruim aştrilor. Ne dăruirăm marilor aştri. In transparenţa de oglindă a nopţii, ne lăsarăm liniştită pradă acestei fecunde ploi cosmice, acestui spaţiu doryphor purtător de lănci mai fine ca reflexul scoicii palide. Aveam conştiinţa unei lucrări măestre care se petrece în mine, unei mari modelări, conştiinţa ordinei în mine, a imanenţei ritmului în mine, a fluviului în mine. Mă lăsam sculptat. Poros de lumina care mă străpunge, mă ucide şi mă învie, permeabil zăpezii. Această cădere înceată, învăluitoare, aceste presiuni mai dulci ca pasul Aurorei, sunt mâna modificatoare a Lumii. Statuia, statuia mea se face mai limpede, mai attică în fiecare seară. Theodoros zâmbi: — Consideră o femeie care doarme! Presării la aceste cuvinte care-mi lămureau cugetarea. Consideră-o, zise Theodoros, în natura eî de plantă adormită, de lujer muzical. Crede că în puterea unui farmec, o femeie ar răsări aici, pe iarbă scăpărând de rouri. Când vom fi admirat îndeajuns galba ei de attică amforă, rotunzimea gravă a genunchilor, şi linia pe care ca o intenţie de volută o descrie spatele, când vom fi admirat îndeajuns această rară şi delicată arhitectură de curbe, această geometrie a voluptăţii, să ne aducem aminte de aştri. . Implacabilii, inevitabilii ţes în acest dedal de umbre şi duioşii, figura însăşi a umanităţii, prevăd aici, constitue şi ordonă. Consacră mai ales un ideal de umanitate liniştită, armonioasă, concordantă universului. O femee adormită alunecă pe apele visului, ca un troian de nymphaia pe o putredă apă. Furia ei vegetală, lumea orpheică, instinctuală, care irumpe în somn, se ordonă sub veghea palladiană a stelelor. Să privim un gest al femeii care doarme. Nici inflexiunea dulcelui flaut, nici plastica modulaţie a tetracordului nu pot traduce aceste armonii în devenire, aceste geometrii de-volutive, această perfecţiune plutind — calm alcyon—pe faţa schimbătoare a substanţei. Fiecare gest al femeii care doarme, destinderea unui limpede braţ, molateca flexiune a genunchiului, dau efigiei sale o perfecţiune nouă. Şi înaintea acestui ciclu de rare şi subtile transformări, de atitudini cari se provocă una pe alta, de evoluţii încete şi senine, I32 © BCU Cluj aş spune lunare, mirarea noastră devine adorare. E în substanţa acestei femei ceva din hyalina materie a nopţii. Ascultă 1 Nu auzi cu antenele sufletului sensitiv nu ştiu ce profunde, cetluite fântâni, nu ştiu ce susur, ce presentiment de izvoare? Nu auzi aici, — aproape, mai aproape — marea, suind şi pogorând, marea orgiacă, marea metalică, marea purure. Toate mările zac aici, cu legănarea lor infinită, cu scoicile lor palide şî vii, cu putreda, vâscoasa, leneşa lor adâncime. Nu auzi pământul? Theodoros contempla Septentrionul. Departe, dincolo de Athena albă de statui, sub linia de argint a Cephisului, şi sub măslinii în care doarme o linişte aproape dorică, o augustă pace sophocleiană, stele palide se ridicau la orizon. Perseu, Andromeda, Pegasul, îşi arcuiau friza lor legendară. — Acolo unde stele de ivoriu definesc coapsa Andromedei — coapsa-i fericită — zise Theodoros, iată arătându-se un nour fosforos, o boare latescentă. Nu s’ar spune un fulger în noaptea plutoniană a spaţiilor, un fulger care a purces pe când umbra omului nu răsărise încă, în evul monstruos al Titanilor, al Cyclopilor, al fiilor Geeiî Văpaia se făcea mai vie. Dincolo de limitele lumii a cărei imensitate am înţeles-o în durere, dincolo de The-salia solară şi de valea Căii Lactee, alte lumi rătăcesc în noian. Altă lume e difuza stea din Andromeda. Un alt arhipeleag al Spaţiilor, plin de radioase pulberi vii, peste cari se întind atâtea ceruri, ceruri de azur nenumărat. Dincolo de ele fi-va altceva decât divinul Aither şi zâmbetul nesfârşit al mării cosmice ? O aceeaşi neîntreruptă simfonie de lumină se ridică în spaţiu, aceleaşi temple plutesc pe diafaneitatea nopţii, şi din nebuloasă în nebuloasă, din univers în univers, fluviul metamorfozelor curge liniştit, fatidic, monoton. Ca un Oedip al teatrului cosmic, fiecare stea e un rege care cade. Din desastre în desastre, până la Colona milostivă. Şi din paraginile lumii ascultă cum izvorăsc luminii Dar viaţa însăşi e un miracol absurd! Perlele, safirele şi diamantele cerului, pastorala dulcime a Căii lactee, fuiorul de argint al nebuloaselor, poartă numai monştri de foc, urgii de incandescentă lumină. Plutind în absolutul ger, şi pierzându-se în spaţii: o lacrimă în ocean. E o melancolie, un doliu al creaţiei, simplu, major, drapat în divină ataraxie - ca doliul marmorelor noastre. Rece şi resemnat ca lespezile pe cari patru vânturi îngenun-chie. Unde ar putea fi viaţa în acest noian vertiginos, în această lume adamantină ? Universul a jucat sorţi fără număr pe gama infinită a creaţiei, până ce printr’o chimie a celor mai stranii condiţiuni, cel dintâi germen al vieţii se ivi sub lună. Viaţa însăşi a jucat sorţi fără număr până ce din plasma vie a lumii, cel dintâi om să fi apărut, cu mâna la frunte, deşteptat din somnul său metalic. Să presupunem că într’o seară mai albastră decât alte seri, marea ar aduce pe umeri de valuri o marmoră fără de seamăn. O nouă Anadyomene răsărind din ape, o statue mai limpede ca marmora phidiasică, sau capul melodios al lui Apollon. Marea a răpit un bloc Cycladelor clare sau palidei Păros, şi sorţii cei mai rari din lume au făcut-o să sculpteze în lină desfăşurare de valuri, în respiraţia ei lunară, în via des-lănţuire a furtunei, — sub răsăritul fatidic al Orionului sau sub Hyadele triste — dealungul unor milenii de pace şi de tumult, această marmoră care desfide raţiunea. Pentru ca un asemenea obiect să fi răsărit, a fost necesară o conspiraţie a celor mai prielnice condiţii, o simpatie absurdă între mare şi raţiune, între marmoră şi ideal. Să presupunem că în acest joc al tuturor datelor posibile, o asemenea întâmplare fără de seamăn s’a ivit. Printre marmorele prelucrate de mâna oarbă a întâmplării, printre marmorele brute şi informe, monstruoase şi infinite, printre pietrele rare, lucii şi alintate 133 © BCU Cluj de valuri, transparente de lună, marea aruncat-a, însfârşit, pe un ţărm de legendă, imaginea divină a lui Phoibos. Să înţelegem aşa, ivirea miraculoasă a omului] Universul îşi are divina raţiune de a fi. Serile inspirate, roza matutină, pulberea de aur a spaţiilor ar muri, altmintreli, inutil pe pragurile zării. Dramă fără destin, teatru fără spectatori. Lumina acelui univers din Andromeda, care aduce aici tonul unui timp fără memorie, apună religios pe fruntea ta. Stelele tremure mai vii pe aceste plaiuri, mai pontifice pe aceste ape. Fără oameni universul n’ar avea acest timp viu şi unda lui ar trece în van prin firul de hyacint al nebuloaselor, şi ritmul aştrilor, dus de legile unei fatalităţi matematice, ar fi dat pentru totdeauna, şi aştrii şi pulberile melodiosului noian date pentru totdeauna. Ritmul cosmic s’ar întinde ca o piatră de mormânt. — Ritmul cosmic incide în inima noastră, armoniile lumii se des voltă, o vastă respiraţie palpită în ceruri, sânul virginal al nopţii se ridică şi se pogoară. Ritmuri. Theodoros urmă: — Primăvara aduce în zăbranicele sale de lumină, în coama ei de patetică bacchantă, un miros de pământ, de mare alcalină, presentimentul cald al germinaţiilor. Circulă în aer, grele, balsamice fluvii. Germenii curg. Presimt, caută şi curg, Spori ai germinaţiei vegetale, brume galbene, brume cenuşii, cutreeră cerul. Infinite polenuri, legendare pulberi de aur. Şi rar, un fir, unul singur din acest dans de myriade palpită în potirul tremurător al florii. Se petrece, acolo, în cămările ferecate ale vegetalei, în floarea care se deschide nupţială tuturor adorărilor inconştiente, ceva care în marea-i tensiune, e poate răscumpărarea acestei risipe fără de margini, acestei luxuriante dărnicii a firii. Şi animalele se tângue. E un sărut al duioşiei, un sărut visceral, palid, profund. Dar mai sunt sorţii rodului. Invazii de pufuri, invazii de seminţe înaripate, armii evanescente plutesc în aerul vibrant de tympanele luminii. La sunetul acestui soare germinai, ploaia balsamică, lâna mieilor vegetali, împresură pământul. Câte din aceste seminţe încărcate de atâta dor şi atâta putere, vor prinde în pământul amar? Albul crin îşi apleacă înfioratul potir şi mirţii scântee de rouă. Ci firea înscrie în creaţia lor, memoria întâmplării din care pogoară. Şi tot aşa în creaţia omului. E totuşi, o atât de clară stringenţă, o armonie atât de incoruptibilă în legile acestei făpturi 1 Natura ridică rezultatele întâmplării până la exemplul celei mai mari necesităţi. Şi când oamenii se nasc, din cercul virgin al materiei brute, din doliul inerţiei cosmice, spaţiile încep să intone, orbitele să se desfacă, Harmonia, Eurhytmia, Urama, să salte în hora lor pururi. — A înţelege lumea, zisei, a se ridica până la Spiritul ordonator, până la muzica spaţiilor şi la fatalitatea matematică a legilor firii, consubstanţial raţiunii arhitecte, oglindindu-se şi iubindu-se în principiile ei... — Lumea e o părere, spuse lydianul. Creată din genune spre a se întoarce în genune, un abur plutind într’o palidă oglindă, o umbră a unei realităţi inconsistente, un produs al Iluziei. De ce te-ar putea bucura, omule, ivirea ta între marile sfere. Străine, insensibile, moarte. Ce ajută ele tristeţii tale native, deşertăciunii destinului tău? Ard depărtărilor. In fluviul acesta în care tu eşti valul, forma pe care întâmplător — o, cât de întâmplător 1 — la o uşoară batere de vânt a luat-o un pumn de atomi de apă, valul care de cum s’a ivit se diversifică şi piere, sferele sunt arborii cari se pleacă peste faţa ta, frunzele cari tremură în oglinda ta, pietrele cari apar fluide în fundul apelor tale. Şi arborii şi pietrele mor de moartea lor bună. *34 © BCU Cluj Se făcu tăcere. Vedeam numai părul său luminând. Apoi, glasul metalic, mult timbrat al lui Theodoros, scandă acel distih din Antigona: Lumea este de minuni preaplină, Dar ca omul nu mai sunt minuni... Aş vrea o cântare fără de seamăn, zise el, şi glasu-i răsună religios, imens-armonic, ca glasul corurilor tragice. O liră vertiginoasă aş vrea, ca să pot sărbători cum se cuvine bucuria de a fi un om. Din bruta melancolie a spaţiilor, din materia oarbă în palidul Aither, din tot ce este Moarte pururi mă ridic, şi prin mine se desleagă titanicul, armoniosul noian. Sunt Eu, în marea orgiacă a materiei, în orientul mereu tânăr de aştri. Myriadele, Ardorile, ovalul divin, apun şi consumă în mine fiorul blând şi casta bucurie a luminii. Aş vrea o aspră cântare thracică. Prinos zeilor pentru harul acestor zile cari curg. Harul ochilor, spaţiul inteligibil al substanţei cu mii de mii de diafane văluri. Helios şi tu, limpede lotus al nopţii, şi mai ales voi, aştri, mărturii ale sufletului meu. Incantaţii ale formei, aromă revărsată a materiei, universul meu de ape, de colori şi de parfumuri. Aş vrea o aspră cântare thracică. Şi nu pot rosti decât cuvintele rotunde ale Atticei. O aspră cântare thracică vreau. Pe ruguri şi pe cruce aş cânta-o. Imn al cărnii dislocate. Patetică sensaţie de a fi. Orice supliciu aici e o infinită bucurie. In orice rană mi-ar înflori sângele. Viu sunt, şi mă ridic până la creştetele lumii şi trupul meu e o fântână de plăceri. îmi ador mâinile, făcute să cuprindă. O roză se desfoaie undeva. — O Theodoros, zisei, graiul tău se compară cu aceste gemme. Dar mintea mea e o albină lenevoasă şi nectarul tău e infinit. Spuneai, dacă am înţeles cum se cuvine, că Eurhytmia există doar în puterea cugetului meu, capabil să priceapă devolutiv raporturile sale ideale, şi că în sine ea este tot atât de inertă ca textul unei cântări gravat pe piatră viu numai în măsura în care un suflet cuprinde boarea fermecată a muzicei. Spune-mi atunci, de unde vine în cugetul meu conştiinţa neîndurată a ritmului ? Ce arhetipuri au format în mine acest dor de ideal, această sete de euritmie? De ce sufletul meu nu concepe lumea spaţial ca sediul uniform al tuturor prefacerilor sale, ci ritmic ca muzică, ritmic ca arhitectură? De ce memoria care posedă timpul meu brut, timpul material, îmi restitue trepte şi statui şi nu o lucie apă ? — întrebarea pe care mi-o faci prietene, e încărcată de preştiinţa armoniei. Cerurile sunt. Statura omului le răsfrânge. In simpatia dintre organele sale, în gravitaţia obscură a viscerelor, în palpitul necesar al inimii se poate lămuri simpatia, gravitaţia şi ritmul corpurilor lumii. Acea îndepărtată stea atât de palidă şi atât de înaltă a transcris în om ceva din realitatea ei esenţială. Poate o nuanţă de onyx în luciul unghiei, poate un reflex de ivoriu în irisul ochilor, poate o înclinaţie vagă spre tristeţe, sau spre bucurie, spre îndurare sau poate spre ură. Dacă aş considera corpul armonios al Thargeliei sau pe acela al preafrumosului Alcibiade ideea pe care aş desprinde-o ar fi o metaforă a cerului, o afirmaţie a muzicei. Aceste membre clar articulate, această constituire reciprocă de volume, de planuri şi de linii, restitue la infinit secţiunea de roză a lumii, — ceeace creaţia a înscris ca un absolut, ca degetul sigilar al Demiurgului, în forma şi gravitaţia lumilor, în despletirea lor hyacinthină. Geometria ciclică, corpul perfect în care s’a ferecat raportul perpetuu al pentagonului 135 © BCU Cluj rozei, este ovalul, elipsa, ciclul mult duios al frumuseţii. Figură pe care aştrii o descriu în progresiunea lor, simbol al generaţiunii, formă paradigmă a lumii... Zeii au ovalul ca expresie rotundă a divinităţii lor. Şi noi muritorii asemeni. Dacă e să credem, ceeace Timaios spunea ilustrului Platon, capul oamenilor, singurul Ei înşişi, e un oval. Cât despre corp, el este o coloană, o cariatidă a ovalului, sau, menit să-l poarte, el este un car... — Atunci spune-mi, o Theodoros, zisei, fiindcă vorbele tale răsună în mine atât de departe şi căzute în sufletul meu ele nasc, prin ce repercusiuni îndepărtate, figuri cari se compun ca pietrele la sunetul de aur al cântării. Cuvântul pe care mi l-ai aruncat adineaori e unul care poartă ca proiecţiunea luminii lunare, un larg con de umbră. Spune-mi, fiindcă sunt nedumerit. Ovalul uman e purtat de corp precum carul poartă. Ovalurile cosmice sunt menţinute in raporturile rozei de simpatia şi solidaritatea totului. Dar spune-mi, o Theodoros, Totul însuşi, ovalul absolut al lumii e purtat de ce? Fiindcă dacă aş cugeta la acele imagini care-mi răsar în minte sunt respins de absurditatea lor. Nu pot concepe un Atlas purtând Lumea când el însuşi e purtat de ea şi nici nu pot recurge la acele ficţiuni orientale ale Lumii purtate de ţestul unui animal aquatic, deşi recunosc că natura acestui animal, propriu elementului fluid, îmi oferă o imagine mai apropiată de inconsistenţa....? Theodoros îşi plecase fruntea. Părea un om adâncit în visări. N’am putut vedea expresia chipului său. Dar am văzut părul magului lydian, plin de o infinitesimală pulbere. Era o coamă de o nebulositate vagă, arahneiană, infinit de dulce. Dar imaginaţia mă purtase la confinele gândului meu, la limitele imaginei pe care o făurisem: — Un oval, spusei, o formă finită? Dar limitele sale nu pot fi în Abys. Cum ar putea cuprinde Abyssul formele armonioase ale Totului? Ar fi o vastă explozie în ceruri. Pe ce umeri supradiafani stă aşadar ovalul absolut al universului ? Pe ce principiu de linişte, pe ce apă odysseiană, e culcat acest idol al perfecţiunii ? Cum năierul care plutea, împins de o boare prielnică, vede că pânzele sale atârnă aproape trist şi prora nu mai spintecă valul, fiindcă vânturile au căzut şi o linişte plină de zei se întinde, tot aşa văzui în acea tăcere capul înclinat, aproape dureros, al lui Theodoros. In noaptea care se întindea până departe în singurătăţile Heliconului, atât de clară şi atât de masivă, încât pe plaiul unde eram, gesturile se făceau mai grele ca executate sub un limpede bloc, sub un masiv de apă, printre tentacule, printre mărgeanuri, o nelinişte cuprinse sufletul meu. Un delir nervos, un abur pe suprafaţa de oglindă a sufletului, o iritaţie lirică, generală, ca o insinuare a lui Dionysos. Şi am auzit — o, eram lucid până la limitele lucidităţii ca sub imperiul dureros al cânepii indiene. Am auzit — era ca un imens Io Paian, ca o invazie de lumină—aceste blocuri fericite, aceste silabe de pulberi lactee: Charmion, Charmion, Charmion... Era ideea în cumplita ei substanţă, în nemărginitul ei potir. In timp ce gândiam la straniul cuvânt pe care-1 proferase spaţiul, în tăcerea care se făcuse iar muzicală, unduioasă, cuvintele lui Theodoros căzură, ca, pe colosul lui Memnon, lăcrimata ivire a Mamei. ...Dacă dela viziunea spaţiului... geometrie ovală, virginitate a universului viu, vom pogorî în izvoarele materiei... Domeniul oceanic al creaţiei, atomii şi poate mai departe... Unde numai idea matematică a diviziunii la infinit a spaţiului ne poate duce... Unde materia e într’o continuă auroră... Forma lirică a lumii, arhetipul oval se desface... Un sistem cosmic 136 © BCU Cluj de orbite... Nu corpuri ci esenţe o intenţie de tremur, un palpit nespus de diafan. Absolutul încă... Lumea ni se arată, aşa dar, o prieteni, ca o palingenezie a ovalului, ca un chor nep-tunian, ca o mare viforoasă de stele enunţând perenitatea raportului rozei, a secţiunii pururi. Se spune că lumea s’a născut din actul Charitelor ţesând acel peplos dionysian. H un simbol transparent al frumoasei Creaţii. Dar să vedem în această urzire miraculoasă de fire, vălul diafan, roiul de aur palid al materiei în spaţiu. Acea auroră de forme ovale înălţându-şi fruntea în casta zi a spaţiilor, — cel dintâi reflex al lumii, cea dintâi tremurare a esenţelor, cea dintâi ivire a lui Dionysos Antauges-.. Substanţa este una, şi zeul este ea însăsi. Dela forma finită a lumii până în străfundurile materiei, zeul se revelă egal sie-şi. De am numi pe acest zeu Dionysos, cum îl numesc orphicii, de i-am da capul virginal, androgynic ca o expresie a unităţii, a făpturii care se ajunge sie—şi, să-i dăruim ca orphicii, atributul rodiei adânci şi simbolul geometric al rozei. Tăcu. Sufletul străveziu al unui daimon plutea peste coline. Simţeam că Attica irumpe în sângele meu, de departe dela promontoriul sublim dela Sunion al cărui cap de stâncă se ridica în mine, invadat, — lin invadat — de o mare letargică, de o mare limpede şi grea. In vale apele dormeau. Hymettul profilat pe cer părea un zeu care aşteaptă. Un arc se încorda în piatra imensă a muntelui. De atâta linişte, plopul însuş împietrise. Platanii păreau pierduţi în rugăciune. Doar apele promontoriului dela Sunion suiau în mine, ca pe un prund fără urme, suiau, suiau mereu. Mă înnecau. Atunci, înduioşând cu o aripă de alcyon, rigida, minerala vale a cerului, pe când o respiraţie imensă cucerise colinele, şi apele Ilissului începură să fremete iar, şi un har luminos, un zăbranic de tinere imnuri se aşternu pe vasta geologie a văii, atunci se ivi — ca un sărut pe braţul molatec al nopţii — discul melancolic al Selenei. 137 © BCU Cluj OAMENI ÎN MUGUR DE B. CLEMENŢA La Sarmlsegethuza stă mândrul Decebal Ce-a frânt popoare multe, de jos şi de pe cal... CONCLUZIE... «♦♦Raze de soare alergau neastâmpărate peste creştetele copiilor, înviorând clasa într’o lumină veselă. Copiii ascultau tăcuţi, în bănci, cu mâinile aşezate, cuminţi, pe genunchi. „...Mereu în sală intră, mereu voinici răniţi ......................de sânge-acoperiţi..." Ochii lui Ionică se fac mititei... Geamurile clasei sunt roşii în lumina asfinţitului... Şi faţa Doamnei par’că-i roşie... Colţurile gurei i se coborau îndurerându-i chipul. îşi încleştează pumnii... „Săracii!" — par’c’ar fi zis — „nenorociţii", aşa ştia el sensul vorbei.... „Dac’ar avea el o putere 1“.... Şi... fiindcă nu era nimic de făcut, în sufletul mic al urmaşului Geţilor, clocotea surd şi neputincios, ura împotriva cotropitorilor din vremurile de legendă... Alături, Mihai cel năbădăios, care sgâria cu unghiile mâinile vecinilor de bancă, dacă-1 necăjeau, căta, crunt, cu mâinile încrucişate pe piept... El s’ar fi luat la trântă cu toţi Romanii... Şi dac’ar fi văzut şi-ar fi văzut că nu poate şi nu poate să-i dea afară din cetate, i-ar fi muşcat şi cu dinţii... cum l-a muşcat pe Costache alaltăeri, când i-a rupt praştia... „Ce frumos s’a spart geamul cu piatra din praştiei"... Pe loc, se răsuci în bancă, înveselit, căutând admirativ, la geamul din fundul clasei, spre spărtura rotundă, cu raze de jur împrejur, ca soarele din cartea de cetire... Cum o fi putut să se spargă chiar aşa?... Geamul de acasă a căzut tot dintr’odată... „...Aduceţi un vas mare, să pregătim otrava..." Povestea curgea înainte, fără zăbavă, furând din nou gândurile risipite ale lui Mihai. „...Un junghiu în piept şi’mplântă şi moare..." Ionică îşi duce repede, în neştire, mâna în dreptul inimei, cu un ţipăt reţinut... de milă?... de spaimă?.. Pe urmă se strânge, făcându-se mai mititel în hăinuţa strimtă... I38 ii © BCU Cluj Mihai se înălţă în umeri, cu sprâncenile adunate ca norii, deasupra ochilor tăioşi. Prin ce miracol nu izbucnea dintre buzele lui strânse o înjurătură din bătrâni ? Doamna însă gândi să împace şi inima plină de duioşie a lui Ionică, să şteargă şi semeţia răsboinică de pe faţa lui Mihai şi să aprindă în licăririle de simţire ale zecilor de ochi însetaţi de măreţie, suflet din sufletul strămoşului Decebal. ...„Ce credeţi voi c’ar trebui să facem, copii, dacă s’ar întâmpla să vie peste noi neamuri streine, ca să ne ia pământul şi să ne strice legea 1“ Mihai nu s’a mai gândit, n’a mai aşteptat. Odată cu cele două degete ridicate din deprindere deasupra capului, în semn de ştiinţă, ca o altă piatră scăpată din praştia lui năsdăvană, scăpără 5 „Să ne omorîm 1“ ...Soarele se coborî repede, ascunzându-şi săgeţile de lumină în frunzişul des al a-guzilor de lângă ferestre... JUSTIŢIE... „...Neagoe Basarab a fost un domn blând şi evlavios... Unul dintre cei mai buni Domni pe cari i-a avut Muntenia..." Şi vorbele curgeau domol, ca o apă, cu înfiorări din alte lumi în glas. In clasă co-borîse tăcere de pustiu. Doar ochii şi sprâncenile mititele vorbeau cu luciri vii, ori cu încruntări dureroase şi uniţi toţi într’o simţire cu meşterul Manole se rugâu în gând : Dă Doamne pe lume O ploaie cu spume... „Dece nu se oprea Ana? Dece venea?... şi prin sufletele mici treceau în fiori de revoltă, durerea. „...Cât de puternic este Dumnezeu, ar fi putut, c’un deget, s’o oprească... Dece o fi vrut El să fie aşa... ?" Dar Doamna nu dădea răgaz gândurilor lor firave să stărue prea mult... Firul povestirii se desfăşura mereu, ca s’ajungă la capăt. „...Meşterul Manole a suit-o pe Ana în zid şi glumind a început să zidească împrejurul ei, până a îngropat-o de vie..." — „Şi a murit acolo în zid, Doamnă?" — „O, da, sigur că a murit!" — „Păi... pe unde a ieşit sufletul ei din zid?" Pe faţa Doamnei lumină şi se stinse în aceiaş clipă un zâmbet. — „...Sufletul, copii..." Şi Doamna îşi trecu în neştire mâna peste frunte, cum ar fi şters un geam asudat, ca să-şi lămurească un gând. „...Cum credeţi voi că e sufletul?... El trece prin toate lucrurile aşa cum trece lumina prin geam... Şi, dupăce a zidit-o pe Ana înăuntru, zidul nu s’a mai dărîmat şi a ridicat meşterul Manole o mănăstire fără seamăn de frumoasă, de a rămas Neagoe Basarab cum nu se mai poate mai mulţumit. S’a temut totuşi, că Manole cu cei zece meşteri mari au să facă, şi în altă parte, o mănăstire tot aşa de frumoasă ca a lui. Atunci le-a luat schelele şi i-a lăsat să moară pe acoperiş..." — „Doamnă, da Neagoe Basarab nu s’a gândit că-i păcatu lui dacă i-o lăsa să moară acolo ?•.. Şi nici lucrul nu li—1 plătise !...“ ...Ce vânt a răvăşit privirile Doamnei?... Par’că i-ar fi aruncat cineva cu nisip în ochi... 139 © BCU Cluj UN OFENSAT... Cufundată în gânduri, cu privirea fixată încruntat deasupra catalogului, Doamna ronţăe nervos între dinţi capătul unui creion... Socoteşte... Trei săptămâni de şcoală... aţâţi prezenţi... aţâţi absenţi... Pe deasupra murmurului din clasă se ridică o voce îndrăsneaţă: — „Bre, iote ăsta a lui nea Neculai a vinit şi el la şcoală... l-a adus mă-sa...“ Doamna căută cu privirea pe „ăsta a lui nea Neculai” şi-l descoperi cocoloşit în bancă, într’o haină purtată altădată pe umeri mult mai largi. Gulerul îi venea până peste urechi, lăsând să se vadă o clae de păr galben, murdar... Se apropie zâmbind de el, ri-dicându-i mângâios capul, cu mâna de sub bărbie: — „Scoală-te în picioare, uită-te la mine şi spune-ne şi nouă cum te chiamă ?“ Ochii albaştri se încruntară şi priviră duşmănos, par’c’ar fi vrut să zică : „să vedem care pe care"... în sfârşit, izbucni: — „Cum mă chiamă ? Mitu, cum vrei să mă cheme ! ?“ — „Cea-că mă-sa să-i spuneţi alde matale cât îi iei pentru cărţi ?“ — „Patruzeci şi patru de lei" rosti răspicat şi tare Doamna... „Spune şi tu acum câţi bani ai să ceri acasă pentru cărţi? Ştii?" — „îhî 1 Patru lei şi patruzeci di leii" — „Nu aşaî Spune după mine: patruzeci şi patru de lei". — „Ia lasă, bre, nu mă mai învăţa matale; că ştiu şi eu, cum să nu ştiu ? Patru lei şi patruzeci di lei"... răspunse ofensat, încruntând mai tare din sprincene, căpuşorul ciufulit, aşa de aplecat, de par’c’ar fi vorbit cuiva din sân... 140 © BCU Cluj PROFETUL BĂLCESCU* DE CONST. D. IONESCU ^Noroadele se încheagă şi îşi trăesc viaţa lor printr’un duh tainic, care se clădeşte deasupra lor, nevăzut, dar simţit. Intr’un empireu de mistică naţională se adună, pe planuri extra spaţiale şi temporare, tot cugetul, toată simţirea şi toată voinţa lor de a fi. Dacă naţiile nu respiră prin oamenii lor spiritul superior al existenţei şi dacă nu-şi zidesc templul credinţelor cârmuitoare, sunt pieritoare şi dispar ca norii alungaţi de gura vânturilor. De aceea, ori de câte ori încercăm să căutăm fiinţa şi rostul neamurilor, pornim pe drumurile care duc îndărăt, acolo unde s’a format sufletul lor. Pentru a înţelege întreaga construcţie a Statului românesc de astăzi, — care nu-i deloc rezultatul noroacelor şi al întâmplării, cum voiesc unii să spună — pentru a ne dumiri de toată miraculoasa întocmire a zilelor noastre, trebue să ne purtăm paşii îndărăt, în deşertul grelelor încercări pe unde şi-au sângerat sufletul şi au pătimit vizionarii alcătuirilor actuale. Fireşte la Eminescu, care a cristalizat crezul. Dar şi mai departe, de unde au purces întâiu gândurile cărora el le-a dat strălucirea de lamură şi lapidarul inscripţiei. Aşadar dincolo, în jumătatea întâi a veacului trecut. Acolo este cumpăna de unde se rup izvoarele, de sub steiul dogmelor româneşti, al treimii: Kogălniceanu, Russo, Bălcescu. Din acele tărâmuri a pornit cugetarea simţirii româneşti, turnată de Eminescu mai târziu în psalmi săpaţi în aramă. In curentul Duhului naţional numai vom afla obârşia Statului românesc actual. Fără îndoială că partea de ctitorie a lui Kogălniceanu este mare. El a izbutit chiar să-i vadă ridicându-se zidurile. A fost fericitul care a intrat într’un colţ al pământului făgăduinţei. Cel care însă l-a visat cu mai multă tărie şi nu i-a zărit decât în suflet marginile, a fost Bălcescu. Prin tragismul vieţii lui, prin viziunea mai caldă, mai deplină şi mai neînfrântă, Bălcescu mai mult decât Kogălniceanu şi Eminescu, apare ca simbol al naţionalismului românesc integral. Visul lui de văpae, cuvântul lui iluminat au continuat să fulgere dincolo de moarte, străbătând ca o. suliţă de lumină prin sufletul şi opera tuturor visătorilor şi constructorilor celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, încălzind pe cei din generaţia următoare. 141 © BCU Cluj Accentele sale solemne conţineau atâta sinceritate încât au stârnit peste ani admiraţie desăvârşită la marii naţionalişti. Uriaşul Haşdeu i-a urmat pilda scriind pe Ioan-Vodă cel Cumplit şi îşi făcea o mândrie din faptul de a fi auzit pe Bălcescu, „neuitatul Bălcescu". Odobescu a pornit cercetare să-i adune oasele sfinţite de suferinţă şi să le facă moaşte pentru toate generaţiile româneşti. Kogălniceanu însuşi s’a împărtăşit din lumina lui. Iar Eminescu, care a cules în potirul operei sale tot mirul credinţei neamului, dela Nistru şi până la Tisa, l-a avut săpat în fundul sufletului pe cel ce s’a dat pe sine pentru mântuirea a lor săi (deşi a formulat oarecare rezerve). A trecut pe urmă dincolo de hotarul veacului. Şi continuă viu până în zilele noastre. Cine ar vrea astăzi să-şi explice doctrina naţionalistă românească, la el mal ales se cade să se oprească. La omul pe care mistica duhului neamului trebue să-l sanctifice, aşezându-1 în rândul martirilor. Fiindcă nicăeri nu va găsi o potrivire mai perfectă între gând şi faptă, între trăirea pământească şi ideal. Pentru naţionalismul românesc el e de două ori sfânt, prin viaţa şî prin opera sa. Un mucenic care n’a vieţuit pentru sine, ci numai pentru neam. A propovăduit jerfa pentrucă o practica cu voluptatea misticului. îndemnurile la tărie şi la suferinţă întru izbândă răsunau fireşti în inimile contimporanilor, dar trezesc acelaşi ecou şi astăzi „Lucraţi numai spre a vă întări braţele şi inima şi a vă îmbărbăta în credinţă şi spre Jertfire inimile slabe şi îndoioase, propoveduindu-le adevărul care luminează şi dă putere". Sau „Nu vă desperaţi de suferinţă, căci suferinţa, ştiţi, e condiţia esenţială a dezvoltării noastre". Repetând cele grăite ţi se impune un ton minor şi grav, căci Bălcescu oficia o liturghie naţională, la care aducea sacrificiu sângele propriei lui vieţi. Privind portretul lui Tătărescu, din 1851, ai impresia desumanizării, a totalei spiritualizări în devenire. Pare un chip de sfânt bizantin zugrăvit într’o bătrână bisericuţă de sat. Nicio trăsătură care leagă de teluric. Ci exclusiv expresia profetului. Completă dematerializare. De pe un fond afumat de întuneric, răsărind o lumină care se revarsă depe frunte, ochi şi gură numai gândire, viziune şi verb; copleşit simultan de tristeţe şi nădejde, de amarul prezentului şi bucuria viitorului. Amarul otrăvii pentru el şi bucuria pentru cele ce vor fi mai târziu la ai săi. Cum i-a fost chipul, aşa şi viaţa. A considerat-o nu ca un dar pentru el, ci ca o misiune. S’a lepădat de orice cinste lumească, n’a râvnit nimic pentru sine. Era însă încredinţat că o s’o aibă, o presimţea şi o vestea în rândurile epistolare către prieteni (Scris, din Constantinopol, 24 Martie 1849): „Nu ştiu decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare. O asemenea popularitate o dobândeşte omul târziu, mai adesea după moartea lui, dar atuncea trăeşte cât lumea" Din copilărie, de când de abia începuse să priceapă rosturile învăţăturii, se desface linia întregii iSale existenţe, de când în foile răvăşite I. Ghica a zărit extrasele din cronicarii pe care îi citea pătimaş şi până când şi-a dat sufletul în mizeria hotelului Trinacrio, scriindu-şi testamentul. Nicio clipă n’a fost a lui. Toate închinate idealului. Din Vavilonul umilinţei şi captivităţii care era Ţara Românească de pe atunci, unde alţii se mulţumeau să rămână şi să plângă lângă ziduri dărâmate, el a purces să bată toate căile pribegiei silite şi voite. Ca apostolii credinţei creştine, a străbătut cu drumurile lui Europa, dela un capăt la altul. Apostoleşte, răzimat în toiag, călcând mai mult cu piciorul şi adăpos-tindu-se fiecum, în grija Domnului, a cutreerat continentul dela Londra la Constantinopol şi dela Paris la Palermo. O hartă a căilor lui ar ţese cu fire multe din oraşele occidentului şi ar împânzi pământul românesc dela Dunăre până în Munţii Apuseni. Se îndrepta fără odihnă şi zăbavă unde i se arăta steaua. Până i-a fost înghiţită de norul des al morţii 142 . © BCU Cluj care l-a găsit în Sicilia. De bună seamă însă că el n’a încetat s’o vadă. I s’a arătat înainte, dincolo, pe alte tărâmuri, de unde din moarte se poate vedea în viaţă. In hotarul celor 33 de ani neîntrerupt viaţa lui a ars ca o candelă, urzind lumina profeţiilor. Concepţia pe care trebuia ridicat Statul Românilor nu izvoreşte însă din sentimentalism, ci se razimă pe stâlpi puternici. Simţirea vizionarului se sprijină pe temeliile de piatră ale realităţilor. Şi numai de acolo ne-a venit mântuirea. împroprietărirea ţărănimii, oştirea naţională, votul obştesc, dacoromânismul întemeiat pe datele geografice şi istorice — adică esenţa Statului românesc actual, dela el s’au moştenit. Alţi contimporani — şi astfel au fost cei mai mulţi — puteau să vadă ridicarea prin crearea unei burghezii româneşti; el i-a depăşit şi a văzut dincolo de vremuri, regenerarea prin ţărănime. împroprietărirea şi votul universal erau în sistemul lui Bălcescu mijloacele imediat trebuitoare prin care se ajungea la făurirea unei baze trainice; de aici avea să rezulte oştirea naţională şi apoi unitatea politică a tuturor Românilor. Dar această unitate în concepţia lui Bălcescu nu se cădea să fie înfăptuită decât prin libera înţelegere a tuturor ţinuturilor româneşti. Deci democraţie în sens românesc, nu de import, cum era la ceilalţi revoluţionari. „Astăzi este învederat pentru tot Românul cu minte şi cu inimă că libertatea naţionalităţilor nu poate veni dela curţile împărăteşti şi din mila împăraţilor şi a despoţilor, ci numai dintr’o unire strânsă între toţi Românii şi dintr’o ridicare a tuturor împreună şi în solidaritate cu toate popoarele împilate" (Mişcarea Românilor din Ardeal la 1848). Cercetând în de aproape doctrina lui Bălcescu, te încredinţezi că alături de Kogălniceanu, el este singurul dintre înainte-mergători care şi-a constituit crezul din imperativele autohtone. Este cel mai puţin patruzecioptist. Ideile lui n’au venit pe filiera cunoscută, s’au născut din necesităţile naţionale. Din generaţia lui e singurul, lângă Kogălniceanu, care n’a adoptat poza romantică. E sever şi grandios ca poporul care îl învestea cu solia durerilor lui de două mii de ani. A îmbrăcat ca şi Tudor cămaşa suferinţei româneşti, nu haina unei mode pe care ne-o trimetea apusul. Pentru el revoluţia dela 1848 nu era o simplă repercusiune, o undă din ritmica europeană; mişcarea dela 1848 se încorporează în evoluţia istorică românească, e inelul mijlocar între mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de mai târziu, care va aduce închegarea naţională a neamului; „Revoluţia română dela 1848 n’a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor". De aceea nu este atins de utopia epocii şi vremurile au dovedit că vorba lui a fost adevăr; de aceea, fără niciun înconjur îl putem numi profet, sfânt al unei credinţe care s’a arătat a fi cea dreaptă. In scurta sa trecere pe pământ a prăvălit bloc de gândire, înălţând o arhitectură naţionalistă. Scriitorul artist, căutător de formă aleasă şi cât mai românească, cel ce a preţuit comorile literaturii populare, istoricul pasionat pentru adevărul trecutului, sociologul, — cel dintâi la noi — toate darurile acestea cu care era împodobit, au fost o dăruire naţionalismului. Istoria şi ideologia politică la Bălcescu nu sunt scop în sine, ele se subordonează unui semn înalt: unirea tuturor Românilor. Din istorie năzuia să scoată puteri pentru lupta prezentului; iar democraţia fluturată de revoluţionari, la Bălcescu apare ca mijloc în vederea aceleiaşi ţinte. Intr’un loc scrie cu amărăciune că Românii ar trebui să ceară unirea naţională, nu să revendice libertatea. Şi tot aşa devenea comandament social şi politic, împroprietărirea ţăranilor. Muncitorii plugari fuseseră deposedaţi abuziv. Ei trebue repuşî în drepturile pe care însăşi istoria le susţine. In clasa ţărănească vedea Bălcescu rezervoarele Statului românesc. Din acest 143 © BCU Cluj punct de vedere s’a şi produs despărţirea între el şi ceilalţi revoluţionari (Ion Brătianu). Bălcescu n’a înţeles să sacrifice ţărănimea pentru burghezie- Dar peste blocurile mai mici care se întitulează „Puterea armată şi arta militară la Români" sau „Despre starea socială a muncitorilor plugari" se aşază cel mai însemnat, epopea măreaţă, inspirată şi crescută zi de zi, din copilărie până la mormânt*. „Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul". Din eroul dela Călugăreni a făcut un simbol şl din cartea isprăvilor lui o Evanghelie. Tot ce în restul operei a fost numai armătură de argumentare, aici se preface în cuvânt înaripat. „Naţionalitatea, deşi nu avea atunci acel caracter mintos şi ideal, ce a dobândit în zilele noastre, dar era mult mai. întinsă şi puternică ca simţământ popular. Marea idee a unităţii naţionale era dar pe acele vremuri un simţământ popular". Această idee alcătueşte pârghiea pe care se sprijină construcţia Istoriei Românilor sub domnia lui Mihai Viteazul. Ce realiza retoric A. Russo în structură de verset biblic prin „Cântarea României", stătea în linie încordată de epopee sonoră şi înălţătoare în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Dacia refăcută odată de Voevodul muntean trebuia să renască. Opera lui, care a fost carte sacră până la Unire, nu s’a perimat. Unitatea politică a Statului românesc de astăzi, tot aici îşi află raţiunea mistică. Opera lui Bălcescu, substrat în ideologia politică naţională, a plămădit gândurile şi faptele pe care el le-a prevestit şi continuă să susţină ca o piatră unghiulară existenţa lui în graniţele de acum. E actuală fiindcă naţiile nu dăinuesc numai prin relaţii diplomatice şi joc de împrejurări, ci trăesc mai cu deosebire prin spiritul rector care le cârmueşte din trecut. Viziunea lui Bălcescu s’a prefăcut în faptă; tot ceea ce a văzut el s’a împlinit: votul obştesc, împroprietărirea muncitorilor plugari, pe care şi începuse s’o elaboreze (împreună cu Ion Ionescu dela Brad a organizat „Comisia de Proprietate", primii paşi spre expropriere şi împroprietărire —1848). In sfârşit supremul ideal, Dacia tuturor Românilor şi a lui Mihai, ca „o naţie puternică şi liberă, prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii". Nimic din ce a prevăzut, din ce a dorit, pentru ce s’a frământat, n’a rămas slovă moartă. Totul a fost realitate care de pe un plan ideal s’a coborît pe altul material. După o jumătate de secol dela moartea lui numai, „unirea într’o singură naţie, unirea la care sunt meniţi (Românii) prin naţionalitate, prin aceiaşi limbă, religie, obiceiuri, sentimente, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi, în sfârşit, prin nevoia de a se păstra şi mântui" este înfăptuită. Şi în cadrul statului nou, tot ce prezisese el. Totuşi Bălcescu rămâne actual. El continuă să fie ctitorul veghetor, duhul care să ocrotească din locul lui sfinţit, opera neamului. El se ţine chezaş pentru păstrarea celor dobândite şi pentru mersul firesc al noului stat. Cine calcă alături de crezul lui păcătueşte împotriva sfinţeniei dogmei pe care el a statornicît-o. Fiindcă doctrina ce a dat-o nu este o elaborare personală, ea vine de departe, din izvoarele nebănuite ale sufletului milenar şi colectiv românesc şi se înfăţişează ca o revoluţie, Nu glăsuia omul, ci trimisul unei puteri mai presus de fiinţa lui singuratică. Vorbele lui vibrante grăite în preajma morţii, presimţind deodată sfârşitul său dureros şi zorii mântuirii, murmură şi astăzi în sufletul nostru, ca o litanie sfărâmată înăbuşit. Scapără în litere de foc şi aduc aminte: „Aceste cuvinte, ce odată am dat de deviză naţiei mele vor domni lumea; atunci aşteptarea, visarea vieţii mele se va împlini; atunci toţi Românii vor fi una, liberi şi fraţi". Până aici rândurile scrise la Hyeres, dechemvrie în 17, anul 1850, sună ca o magică proorocire împlinită, suflate cu aurul unei strălu-minări cereşti. Iar mai departe se întunecă omul neputincios să guste din marele rod „Vaiî nu voi avea noroc a vedea această zi, deşi eu asemeni am muncit şi am pătimit pentru dreptate, şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă!" 144 © BCU Cluj Cel mai realist dintre vizionari, a rostit în expresie poetică filosofia etnicului românesc care e menit să contribue cu partea sa la «armonia totului, unitatea». Pentru aceasta el e coloana centrală pe care se propteşte bolta Statului românesc de astăzi. Cel mai tipic reprezentant al rasei, Bălcescu va creşte într’una, luând proporţiile unui mit; spiritul lui va fi veşnic prezent întru şi între noi. Netăgăduit că întocmirea Românismului în formele prezente este contribuţia atâtor factori, dar parcă mai mult decât oricui îi revine lui Bălcescu. Căci ceea ce a săvârşit Mântuitorul pentru izbăvirea Omului, a săvârşit el pentru norodul românesc. Şi poate tocmai de aceea i-a fost rânduit să nu aibă un mormânt şi o cruce ca a tuturor; să piară fără de urmă pământească, pentrucă s’a prefăcut în duh risipit peste întreg pământul şi neamul lui. Profetul şi-a şters paşii materiali, a dispărut pe căile deşertului morţii, purtându-şi până la capăt crucea tristei şi sbuciumatei lui vieţi. Dar în urma lui s’a clădit un cult pe care dacă îl săvârşim, ne întărim şi ne pregătim pentru rezistenţă. Astăzi mai ales avem nevoie să adunăm sufletul lui disolvat în substanţa spirituală a neamului şi să-i purtăm între noi icoana neprihănită. 145 © BCU Cluj CÂNTEC DE CREDINŢĂ DE GEORGE DUMITRESCU Strigătul meu a spart noaptea, Porţile toate le-a rupt, şi zăvoare — Ţi-a lunecat la picioare. Pământul e slab şi nemernic, Ci mai puternic E chiotul meu, care doare, Sfărâmă şi mută din loc Constelaţii de foc. Slabă e numai materia, Care nu simte Şi laşul, ce-şi duce mizeria Pe căile strimte. Ci, ca un brad în văpaie, eu ard, Cu lumina departe, Ca un stindard Fără moarte... Inele nu am, să ne lege, Credinţa mi-e singura lege Şi cântecu-mi trist de nebun, In care te cer Şi te-adun Şi te ferec etern, Te cunun Pentru cer Şi infern. Pentru ce tremuri? De ce păleşti? Mai sus de vremuri Ai să pluteşti... Iţi mulţumesc, bunătate, blândeţe, Iederă caldă a Domnului, M’ai ridicat, luminat, din tristeţe, Din mlaştina somnului. Sfântă grijanie, care cuminecă, Tu m’ai suit dintre morţi Pentru albastrele porţi, Tu m’ai spălat, ca pe Iov, De venin şi istov, In a vieţii-mi Duminecă... Strigătul meu, ca un fulger, prin zări de cenuşe, Porţile toate le-a spart, şi cătuşe, Şi a venit să te smulgă, învoaltă, Pentru solia înaltă. 146 © BCU Cluj DIN MĂRTURISIRILE UNUI. NAŢIONALIST» D E EMIL CIORAN INliciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric, dacă fiecare din noi nu va trăi cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele cari au umplut trista noastră istorie. Dacă nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul şi tragedia istoriei noastre, pierduţi suntem pentru transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuşi. Nu înţeleg cum există oameni cari dorm liniştiţi după ce se gândesc la existenţa subterană a unui popor persecutat, la secolele de întunerec, de groază şi de iobăgie. Când văd Ardealul mi se desfăşoară o configuraţie plastică a unor dureri mute, a unei drame închise şî înăbuşite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într’o monotonie sub-istorică, o mie de ani, ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecuţiei îmi dă fioruri reci 5 căci mă înspăimântă o dramă cu un singur motiv. Aceiaşi lipsă de libertate şi în celelalte provincii? numai că variaţiile peisajului dau iluzia unul joc istoric. îmi place ’n clipele de tristeţe să măresc intensitatea acestora, lunecând spre depărtările neamului românesc şi să mă chinuesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate dealungul veacurilor de acest popor şi mă ’nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate ’n umbră. Nu aveţi momente când auziţi trecutul nostru, când tot ce a trăit acest neam se actualizează în voi şi se subtilizează într’o muzică de monotone lungimi orientale, în tă-răgăneala melancolică a melodiilor noastre populare? Nu vă arde uneori ca o otravă concentrată toată seria umilinţelor îndurate şi nu troznesc în voi toate dorinţele de răzbunare, acumulate în sute de ani? N’a înţeles nimic din problema României, acela pentru care ea nu este o obsesie dureroasă. Viziunea lucidă şi amară a trecutului ei trebue trăită până în ultimele consecinţe pentru ca să ne putem da seama de sensul unei mari misiuni. Pierdut este acela pentru care retrăirea destinului nostru nu este o răspântie în viaţa sa şi un prilej de tragedie. Nu este naţionalist acela pe care nu-1 chinue până la halucinaţie faptul că noi românii n’am făcut până acum istorie, ci am aşteptat să ne facă istorie, să ne dinamizeze un torent transcendent fiinţei noastre? nu este naţionalist acel ce nu e frământat de limitarea fatală care închide România în cercul şi fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi cari n’au curajul să se învârte în jurul propriei lor axe? nu e naţionalist acel care 147 © BCU Cluj nu sufere infinit că România n’are misiunea istorică a unei culturi mari, imperialismul cultural şi politic, megalomania inerentă şi voinţa nesfârşită de putere, caracteristice marilor naţiuni, precum nu e naţionalist acel ce nu doreşte fanatic saltul transfigurator al istoriei noastre. România nu poate fi iubită naiv, neproblematic, pătruns de exigenţele unei iubiri evidente, fiindcă nu este atât de evident că România trebue iubită. Câţi dintre acei cari au încercat să pătrundă sensul vacuităţilor şi discuţiunilor noastre, a labilităţii formei noastre de viaţă şi a inorganicităţii stilului nostru de viaţă istorică, — n’au mărturisit o viaţă întreagă dispreţul pentru forma românească de existenţă, o neîncredere totală şi un scepticism ironici Este un semn de aspiraţie profetică în elanul acelora cari, după ce au confruntat lucid toate ironiile şi paradoxele ciudate ale României, nu i-au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb istoric, a unei misiuni şi a unui destin. Nu este mare lucru a iubi România din instinct 5 nu este nici un merit. Dar să o iubeşti după ce ai disperat total de destinul ei, îmi pare totul. Şi cine n’a disperat de destinul României niciodată, acela n’a înţeles nimic din complexitatea acestei probleme şi acela nu va fi angajat nicicând profetic în destinul acestei ţări. Pentru spiritele problematice, cari îşi dau seama mai mult de umbrele istoriei universale, decât de luminile ei, cari înţeleg că există neamuri condamnate şi ratări fatale, decadenţe precoce şi anoni-mate inevitabile, aderenţa la direcţia internă a unui popor în naştere, nu este un act atât de spontan. Precum sunt oameni cari iau cunoştinţă de ei înşişi, cari ating un nivel de auto-conştiinţă, târziu în maturitate, tot astfel sunt neamuri cari se descopăr lor înşile după ce biologic au consumat o mare parte din existenţă. România este o ţară biologic matură 5 ea nu-şi poate permite să trăiască, pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n’au fost niciodată copii şi nu vor putea fi niciodată. întâiul nostru pas istoric trebue să coincidă cu o afirmaţie de maturitate a spiritului. România a putut vegeta secole, fiindcă nivelul sub-istoric nu cunoştea exigenţele imperialiste ale spiritului. Dar acum România nu mai are timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic. Cea mai mare parte din culturi îşi au copilăria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate. Nouă nu ne rămâne altă cale, pentru a atinge un nivel istoric, decât să explodăm cu toată substanţa noastră, într’un efort de maturitate spirituală. Cu tot ceeace individualizează esenţa fiinţei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, să ne ridicăm la un rang istoric, din perspectiva căruia să desprindem în orizonturile noastre contururile unei mari naţiuni sau dacă nu voinţa de afirmare a unei naţiuni. Tot ce n’am trăit până acum în viaţa spiritului să-şi găsească o expresie şi împlinire şi toate rezervele ce trebuiau consumate în decurs de secole în procesul vital al unei naţiuni, să se canalizeze în voinţa de putere a unei naţiuni. Toată misiunea noastră să fie un act de infinită răzbunare. Şi în pasiunea pentru creaţie să ne pedepsim propriul nostru somn istoric. România are o situaţie analoagă Rusiei. Rusia, în secolul trecut, a intrat deodată în istorie. întâia generaţie de intelectuali a marcat categoric stilul cultural al Rusiei. Şi cum saltul în istorie, fără continuitatea evidentă a unei tradiţii culturale, pretindea determinarea direcţiei şi a finalităţii vieţii naţionale, tot secolul trecut n’a făcut altceva decât să desbată problema misiunii Rusiei. Franţa, care are o istorie atât de rotunjită, n’a cunoscut niciodată tortura ideii mesianice, fiindcă misiunea ei se desprindea firesc din procesul normal al istoriei sale. Gândul mesianic a fost în Rusia expresia trezirei din somnul ei istoric. Absenţa unei logici a vieţii istorice ruseşti a fost motivul care a determinat 148 © BCU Cluj viziunea iraţionalistă în filosofia istoriei din Rusia secolului trecut. într’o astfel de viziune, * istoria poate să aibă o finalitate şi fără imanenţa unui logos. Mesianismul rusesc a îmi prumutat dela Hegel doar patosul şi monumentalul viziunii istorice, fără să-i accepte raţionalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristic tuturor marilor mesianisme, viziunea dinamică şi finalistă fără perspectiva raţionalistă. Anomaliile istorice ale Rusiei, sunt pe plan incomparabil mai redus ca ale noastre. La noi, însă, numai după răsboiu şi în deosebi în ultimii ani, problema misiunii României, adică a obligaţiei supreme şi ultime faţă de esenţa ei, a devenit arzătoare. Un neam care n’are o misiune, nu numai că nu merită să trăiască, dar n’are absolut nici un sens. Ceeace există în România incontestabil este aspiraţia mesianică; dar nu există o determinare a conţinutului acestei misiuni în conştiinţa publică/'Miturile României sunt numai în germen. Pentru ca un neam să trăiască sentimentul propriei sale dilatări lăuntrice, trebue să i se aducă în conştiinţă aceste mituri, să i se determine explicit sensul misiunii sale. Decât, în această misiune trebue să fie o aşa de mare proecţie de orgoliu încât incomensurabilul viziunii mesianice să menţină o atmosferă mistică în jurul ei. Un mesianism fără mistică e gol şi inutil. România numai atunci va avea un sens în lume când ultimul român îşi va da seama de specificul şi unicul condiţiei româneşti. Ce mituri a scos la lumină viaţa noastră politică de până acum? Când n’au fost platitudini, au fost abstracţii goale. Democraţia românească n’a creiat nici măcar conştiinţa de cetăţean. Cu platitudini şi cu abstracţii vide nu se poate exalta un popor. România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă. Fanatizarea României este transfigurarea României. Miturile unei naţiuni sunt adevărurile ei vitale. Acestea pot să nu corespundă adevărului; faptul n’are nici o importanţă. Suprema sinceritate a unei naţiuni faţă de sine însăşi se manifestă în refuzul auto-criticei, în vitalizarea prin propriile ei iluzii. Şi apoi o naţiune caută adevărul? O naţiune caută puterea. Misiunea României trebue să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este timp fără istorie. Oamenii in cari nu arde conştiinţa unei misiuni ar trebui suprimaţi. Fără spirit profetic viaţa este un joc inutil. Numai în clipa când România se va consuma în flăcările interioare ale misiunii sale, ea va înceta să fie întristătoare. Căci dacă Rusia a fost numită sfântă şi tristă, atunci România, aşa cum ea a oscilat până acum în nesigura ei viaţă, nu poate fi numită decât întristătoare. Şi întristătoarea Românie va înceta să fie o realitate numai când ceasul solemn al ei va bate. Dar ce poate însemna ceasul solemn al unei naţiuni ? Când o naţiune ia conştiinţă de sine însăşi, pentru a-şi modifica direcţia şi c,ursul existenţii sale, când la această răspântie ea înţelege să-şi valorifice toate virtualităţile ei în sensul ancorării în marele ritm al istoriei, atunci acea naţiune se apropie de momentul ei esenţial, dacă nu de culmea sa. Dacă România nu ţinteşte în spre momentul ei solemn, dacă tot ce a trăit această ţară într’un trecut de umilinţe şi un prezent de compromisuri, nu se va răzbuna în voinţa de afirmare şi de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. în umbră a trăit; în umbră va murii Dar dacă forţele subterane ale României, cari trebue să existe şi pe cari noi nici nu le bănuim, vor scoate la iveală o altă Românie, cu alte conţinuturi şi cu alt contur? Nu vom fi atunci îndreptăţiţi să aşteptăm splendoarea unui destin, ce în trecut nici măcar în transparenţa iluziilor noastre nu ni s’a revelat ? Ca oameni avem dacă nu dreptul, în tot cazul libertatea la multe speranţe. Ca români, nu putem avea decât una singură s speranţa într’o altă Românie. 149 © BCU Cluj DESPRE CÂTEVA EXCESE DE ERUDIŢIE UN RĂSPUNS DE LUCIAN BLAGA Domnul I. Brucăr, eruditul şi pasionatul cercetător întru ale filosofi ei, a închinat în numărul din Decembrie al „Gândirei" un vast studiu filosofiei subsemnatului. Mărturisesc dintru început că de d-sa mă leagă nu numai un sentiment de prietenie intelectuală, dar şi un sentiment de recunoştinţă. D. Brucăr a fost încă dela apariţia lucrării mele „Eonul dogmatic", unul dintre cei dintâi, cari s’au grăbit să atragă atenţiunea lumei noastre intelectuale asupra ideilor cuprinse în acea lucrare, dându-i un loc de cinste în cartea d-sale „Filosofi şi sisteme**. Aş vrea prin urmare ca acest răspuns al meu care cuprinde o seamă de puneri la punct, uneori mai subliniate decât le-aş fi dorit, să nu fie rău înţeles. Sunt mânat numai de invincibila pasiune filosofică de a îndrepta o serie de greşeli de interpretare, sau diformări, desigur neintenţionate, cari după părerea mea s’au strecurat în studiul publicat de d. Brucăr în „Gândirea** despre lucrările mele? „Eonul dogmatic**, „Cunoaşterea luciferică** şi „Censura transcendentă" (acestor lucrări, alcătuind aproximativ un întreg, le-aş da titlul comun de „Trilogia cunoaşterii".) îndemnat probabil de neîncrederea dezolantă, cu care la noi sunt primite în genere lucrările filosofice ale oamenilor cari nu ocupă vre-o slujbă în învăţământul universitar, d. Brucăr a încercat să arate în primul rând „climatul** filosofiei mele, spre a dovedi astfel, că ideile mele nu formează un corp străin în preocupările filosofice actuale, ci pot foarte bine să fie înseriate în rândul lor. Nu pot să fiu decât profund mulţumitor d-lui Brucăr pentru acest sincer şi desinteresat efort. De altfel grija d-lui Brucăr îşi găseşte justificarea într’un loc comun*, n’a existat până astăzi încă nici un filosof care să se fi născut fără părinţi, şi nici un sistem de filosofie, oricât de original, fără obârşii şi filia— ţiuni. Numai cât din parte-mi cred că în „apropierile**, ce le face, recunosc toate foarte onorabile, d. Brucăr a căzut prea ades jertfă unui exces de erudiţie. Aici trebuie să intervină neapărat grija mea critică pentruca cititorii să nu fie purtaţi prin desişuri de unde *5° © BCU Cluj nu mai este ieşire. Cum nu vreau să abuzez de spaţiul, ce mi se îngăduie, nu voiu intra în erori exegetice de detaliu, sau în diformări de amănunt, pentru a căror punere la punct ar trebui să efectuiez munca inutilă şi răpitoare de timp de a repeta tot ce am spus în „Trilogia cunoaşterii". Voiu opune deci studiului d-lui Brucăr în genere înseşi cele trei lucrări principale ale mele. în paginile acestea, comprimate la minim, mă voiu ocupa numai de câteva din afirmaţiunile mai grave ale d-lui Brucăr, cari privesc în mare „climatul" filosofiei mele. a) Sedus de câteva aparenţe, d. Brucăr afirmă că în „Eonul dogmatic", în care de altfel ajung la noui rezultate necunoscute înainte, aş aplica metoda „fenomenologică" asupra conceptului de dogmă, căruia pe această bază i-aş găsi ca „notă esenţială" însuşirea de „metodă". La aceasta răspund? 1. Dacă d. Brucăr înţelege prin metodă „fenomenologică" orice analiză structurală a unor idei ca atare, atunci fireşte că — întrucât în „Eonul dogmatic" supun între altele unei analize structurale „formulele dogmatice" — sunt fenomenolog. Dar numai în acest sens foarte larg şi numai în această măsură. E de notat că în acest sens „fenomenologi" sunt şi au fost toţi gânditorii din toate timpurile cari au făcut vre-odată analize structurale. Ori, d. Brucăr, afirmând că aş întrebuinţa metoda fenomenologică, face desigur aluzie la metoda fenomenologică „husserliană". Să ne înţelegem. Despre o metodă fenomenologică specific husserliană nu se poate vorbi decât, dacă aceasta e luată în sensul unei metode exclusiv întrebuinţabile în filosofie. Poziţia nouă a lui Husserl în filosofie nu consistă atât în tehnica metodei fenomenologice, care a fost întrebuinţată şi mult înainte de el (obârşiile merg înapoi până în timpuri platonice), ci în primul rând în concepţia pe care Husserl o are despre această metodă. Husserl ambiţionează să facă din filosofie „ştiinţa exactă" prin excelenţă, şi acest rezultat epocal speră să-l obţină limitând filosofia cu exclusivism feroce la metoda fenomenologică. Ori, subsemnatul m’am declarat limpede şi în câteva locuri în „trilogia cunoaşterii" pentru o expansiune metodologică maximă în filosofie. (In al cărei caracter de „ştiinţă exactă" nu cred de altfel câtuşi de puţin). Sunt aşa de mult pentru această expansiune, încât am îndrăsnit să propun introducerea în filosofie şi a unei noui metode, extreme, pe care o numesc „dogmatică", sau mai precis, de „minus-cunoaştere". Concepţia mea filosofică, luată ca întreg, (şî întru cât priveşte lumea cunoaşterii se cam poate vorbi de un întreg) exclude deci, ca ceva prea strâmt, ceeace este specific husserlian în fenomenologie. De altă parte, viziunea, ce o dau despre cunoaştere în cele trei lucrări principale, înglobează metoda fenomenologică ca o posibilitate şi ca un moment alături de atâtea altele (în cadrul „cunoaşterii paradisiace"). 2. De importanţă într’o lucrare filosofică, ce pretinde a aduce noui concepţii, este de sigur teza ei fundamentală. Teza principală a „Eonului dogmatic" e următoarea? filosofia, şi mai ales metafizica, are posibilitatea de a aplica în anume cazuri o nouă metodă, întâia oară precizată ca atare. E vorba despre metoda dogmatică, lărgită în sensul unei întregi zone de cunoaştere subt numele de „minus-cunoaştere". Dar ideea despre această metodă posibilă şi despre această zonă a minus-cunoaşterii, în cadrul căreia pretind că se poate da relieful necesar unor mistere potenţate ca atare, nu rezultă în nici un chip din simpla analiză structurală a dogmelor istorice (creştine şi non-creştine). Analiza structurală a acestor dogme creiază doar o bază şi un pretext pentru ideea despre noua metodă (minus-cunoaştere). Ideea aceasta n’am putut s’o extrag pe cale descriptiv-fenome-nologică 5 ea este faţă de analiza structurală rezultatul unui salt filosofic, al unei inspiraţii, al unei iniţiative creatoare. Precizam chiar în „Eonul dogmatic" că n’am întreprins analiza structurală a dogmelor decât cu intenţia conştientă de a creia o oareşicare bază istorică pentru ideea de dogmă ca metodă cu virtualităţi creatoare. Ideea de metodă cu vir- 151 © BCU Cluj tualităţi creatoare nu e o „notă esenţială" a dogmelor supuse analizei structurale 5 dacă ar fi aşa atunci desigur d. Brucăr n’ar respinge aşa de uşor această idee de metodă, cum o face. Ideea aceasta despre dogmă ca metodă cu virtualităţi creatoare depăşeşte mult esenţa fenomenologică a dogmelor analizate structural, şi în ce mă priveşte ea a fost chiar anterioară analizei structurale efectuate asupra formulelor dogmatice ca atare. Ideea dogmaticului, ca metodă de aplicat, am anunţat-o încă din 1924 in „Filosofia stilului", înainte de a proceda la analiză. — O altă precizare importantă: la temelia tezei mele principale, nu stă câtuşi de puţin vre-o „descripţie fenomenologică", ci o fundamentală atitudine şi reacţiune metafizică, pe care cititorii o pot descoperi încă din întâiele mele cărţi (1919) dupăcum au remarcat aceasta cu toată dreptatea şi cu mult spirit de observaţie domnii Nichifor Crainic şi Vasile Băncilă. Vorbesc încă de atunci despre atitudinea „care sporeşte taina". „Sporirea taineiu: e în aceste două cuvinte cuprinsă reacţiunea mea metafizică iniţială, care pe urmă s’a consolidat treptat până ce s’a cristalizat filozoficeşte definitiv în „Trilogia cunoaşterii". Analizele structurale ale formulelor dogmatice, istorice, precum şi ale cunoaşterii, mi-au fost simple mijloace accesorii întru cristalizarea unei atitudini metafizice iniţiale, care este esenţialul gândirii mele şi care n’a avut şi nu are nici o legătură cu vre-o „descripţie fenomenologică". Când vorbeam la început despre „sporirea tainei" nici nu prevedeam măcar că această atitudine metafizică îşi va găsi o expresie în ideea despre dogmă ca metodă creatoare. Acea atitudine metafizică a fost însă punctul de plecare, matca din care s’a născut roiul multiplu articulat al sistemului meu epistemologic. 3. D. Brucăr mai afirmă sumar că în „Cunoaşterea luciferică" aş da variantele conceptului de „mister", tot pe cale de descripţie fenomenologică. D. Brucăr e probabil un fervent adept ale fenomenologismului husserlian, altfel nu-mi pot explica, cum izbuteşte să vadă la fiecare pas tot descripţii fenomenologice. Sunt nevoit să-l contrazic şi în acest punct. E adevărat că în „Cunoaşterea luciferică" pun, după părerea mea, întâia oară în istoria gândirei, problema variantelor conceptului de mister, şi o rezolv în felul meu. La diferenţierea variantelor „misterului" parvin însă numai dupăce în viziunea mea despre cunoaştere introduc coordonatele ştiute: plus-cunoaştere, zero-cunoaştere, minus-cunoaş-tere, cu etajele lor. E vorba aci, despre un alfabet care echivalează cu o construcţie cu o invenţie, şi care depăşeşte mult posibilităţile unei descripţii. Alfabetul acesta mi-a înlesnit diferenţierea şi analiza variantelor multiple ale conceptului de mister. în realitate acest alfabet, aceste coordonate, sunt rezultatul unei inspiraţii filosofice, al unui salt întemeiat în ultima linie tot pe reacţiunea mea metafizică iniţială, dar câtuşi de puţin rezultatul unei descripţii fenomenologice. 4. Spuneam mai sus, că d. Brucăr, atribuindu-mi într’o măsură nejustificată procedeul fenomenologic în tratarea câtorva probleme, s’a lăsat sedus de unele aparenţe. între aceste aparenţe, exagerate dincolo de justele proporţii, printr’un exces de erudiţie, din partea d-lui Brucăr, socotesc bunăoară împrejurarea că în mai multe locuri propun cititorilor, ca în analiza structurală a dogmelor istorice să facă abstracţie de faptul că aceste dogme au un conţinut real sau fictiv. Dar acest lucru nu era decât infinit de firesc, din moment ce procedam la analiza structurală a unor idei date, şi nu la o discuţie de fond. — O altă aparenţă, căreia d. Brucăr i-a căzut jertfă, este faptul că utilizez termenul „intenţionalitate" atât de uzitat în cercurile fenomenologilor. Dar întrebuinţarea unor termeni, de altfel intraţi din plin în circulaţia curentă, e oare suficientă, ca să pecetluieşti pe cineva drept fenomenolog? în modul acesta alţi ideografi ar ajunge repede la rezultatul că sunt spinozist fiindcă întrebuinţez cuvântul „substanţă", pozitivist fiindcă întrebuinţez cuvântul „categorii", hegelian fiindcă întrebuinţez cuvântul „sinteză", bergsonian fiindcă 152 © BCU Cluj întrebuinţez cuvântul „devenire". Să mi se dea însă voie în cazul acesta să nu înţeleg ce rost mai are o ideografie degenerată în obsesie de cuvinte. In genere e de precizat: nu analiza structurală a unor idei date a fost scopul lucrărilor mele, ci cristalizarea unei viziuni despre o nouă metodă şî despre o nouă zonă de cunoaştere de direcţie şi sens contrar celei obişnuite, pe urmă cristalizarea unei viziuni despre cunoaştere în general în perspectiva unei atitudini metafizice iniţiale cuprinse în cuvintele „potenţarea misterului" sau „sporirea tainei", şi întemeierea viziunei pe o bifur-caţie funcţională a intelectului. b) în mai multe locuri d. Brucăr ar vrea să interpreteze anume laturi ale filosofiei mele în sensul unei filosofii „des Als ob" a lui Vaihinger. Mă miră că în această privinţă concepţia desvoltată în „Censura transcendentă" nu a temperat zelul apropierilor de care d. Brucăr dă ample dovezi. Dupăcum orice cititor întru câtva iniţiat în istoria filosofiei modeme ştie, ficţionalismul lui Vaihinger consideră din principiu toate ideile şi concepţiile omenirei drept ficţiuni purtând pe fruntea lor stigmatul particulei „ca şi cum". După Vaihinger, orice idee, orice concepţie, de oricând şi de oriunde, exprimă realitatea numai în sensul minor al unui „ca şi cum". După Vaihinger teza aceasta se aplică asupra tuturor concepţiilor începând cu cele mitologice şi sfârşind cu teoriile lui Einstein. Pentru d. Brucăr n’a fost deci decât prea uşor să încerce aceeaşi poziţie, devenită deosebit de facilă, de a-mi considera concepţia sub acelaş aspect. Chestiunea se rezumă la următoarele: dacă te aşezi în afară de sistemul meu, este desigur lesne să găseşti, potrivit metodei ficţionaliste, că întregul sistem sau părţi din el, pot fi interpretate în sensul unei filosofii „des Als ob". Cu aceasta ai arătat însă o perspectivă posibilă, dar n’ai spus nimic despre fondul chestiunii. Drept ar fi fost ca d. Brucăr să fi adăugat numai decât şi propoziţia: „aşa cum de altfel toate ideile şi concepţiile fără deosebire, ale tuturor filosofilor şi oamenilor de ştiinţă, pot fi considerate sub acest unghiu". Şi mai drept ar fi fost dacă d. Brucăr se oprea la critica pe care o fac în „Censura transcendentă" ficţio-nalismului pragmatic al lui Vaihinger. Ar fi găsit acolo o afirmaţie de temelie şi o piatră unghiulară a sistemului meu epistemologic, care după părerea mea are darul de a sparge, sistemul ficţionalist. Amintesc d-lui Brucăr acea teză; e următoarea: prin censura transcendentă se îngăduie cunoaşterii individuate şi o „transcendere reală'1, adecă un contact absolut cu obiectul, dar numai în forma „cunoaşterii-negativ", prin ideea de mister ca atare. Aci nu mai e vorba de un „Als ob“. Aci afirmăm un lucru destinat să clatine ficţionalismul şi să dea cunoaşterii o legitimare de altă natură decât aceea conţinută în ficţionalism. De altfel, dincolo de această rezervă, toată legitimarea metafizică a cunoaşterii prin ideea despre o censură transcendentă, ar fi trebuit să oprească pe d. Brucăr dela o apropiere cu totul nejustificată a sistemului meu de pragmatismul ficţionalist. c) Spre sfârşitul studiului său d. Brucăr face această afirmaţiune: „dacă am izbutit să pătrund bine gândirea lucidă a lui Lucian Blaga, pot afirma acum că întreaga construcţie a Censurei transcendente pare o încercare de valorificare până la un punct, şi pe un plan metafizic de cunoaştere, a concepţiei lui Ludwig Klages asupra potrivniciei dintre spirit şi viaţă.” — Va găsi orice cititor că propoziţia aceasta nu escelează prin claritate. D. Brucăr zice,, întreaga construcţie” pentruca încă în aceeaş propoziţie să complecteze: „până la un punct”. E aci o suficientă dovadă că propoziţia n’a fost bine cântărită. Oricum, dintre toate aşa zisele „apropieri”, pe cari le construeşte d. Brucăr, trebuie să recunosc, că aceasta mă surprinde până la întristare. Şi mai adaug: până la uimire. Mă întreb, cum a putut cineva să ia sub semnătură răspunderea unei asemenea afirmaţii. In „Censura transcendentă” am obţinut un punct de vedere din care pretindeam că se poate combate cu succes teza lui Klages despre primejdiile spiritului la adresa vieţii. Am 153 © BCU Cluj pretenţia de a cunoaşte bine pe Klages. Iar de altă parte pot să-mi asigur ctitîorii că am încercat din răsputeri să înţeleg expunerile d-lui Brucăr, în care se căzneşte să arate în ce măsură „întreaga” concepţie a subsemnatului despre censura transcendentă î se pare o încercare de valorificare „până la un punct” a concepţiei lui Ludwig Klages asupra potriviniciei dintre spirit şi viaţă. Mărturisesc că n’am înţeles nimic. Dar absolut nimic. Se poate să fiu atins de o eclipsă a înţelegerii. Cu toate acestea, dacă îmi va putea realmente arăta cineva o asemenea apropiere chiar şi numai „până la un punct”, cum zice d. Brucăr, sau chiar şi numai cea mai vagă aluzie la o „censură transcendentă” în filo— sofia lui Klages, iată, fac promisiunea solemnă şi votul sacru să pun condeiul pe masă şi să nu mai scriu nici odată niciun rând de filozofie. Nu e puţin lucru această promisiune, căci eu am scris şi scriu filozofie, nu din îndatoriri profesionale, ci ca un posedat, care nu poate altfel. îmi iau deci voie să invit pe filozofii noştri să cerceteze cu ocazia viitorului lor congres în ce consistă apropierea şi diferenţierile dintre „Censura transcendentă” şi concepţia lui Klages, pe care mi-am luat de altfel osteneala să o combat în chiar cartea mea intitulată ”Censura transcendentă”. Sau, fiindcă îmi dau seama că congresele noastre de filosofie au alte preocupări, mai tehnice şi mai pedagogice, fac altă propunere: să supunem chestiunea unei comisiuni din membri designaţi esclusiv din partea d-lui Brucăr. Nu cer decât ca membrii să prezinte un minim de garanţie că nu sunt cu totul lipsiţi de discernământ critic. Şi mă supun verdictului. — Dar glumele laopartel In concepţia mea metafizică eu operez cu un triunghiu terminologic: Marele Anonim, subiectul cognitiv individual, obiectul. Klages operează tot timpul cu dualismul potrivnic dintre spirit şi viaţă (suflet). Klages susţine că spiritul prin natura, prin imperativele şi conduita sa, e primejdios şi ameninţă viaţa (sufletul) în chiar existenţa sa. Eu spun: Marele Anonim, dintr’o grije pentru echilibru existenţial în genere şî pentru destinul creator al omului, censurează printr'un act atemporal şi în chip structural, posibilităţile cunoaşterii individuate. Desvolt şi articulez această concepţie într’o întreagă carte. Numai în chip cu totul lăturalnic găsesc prilejul de a arăta că Klages nu mi se pare a avea dreptate cu teza despre adversitatea fatală dintre spirit şi viaţă, şi aceasta din pricina că, după părerea mea, Marele Anonim, cu care Klages nu calculează, dozează virtualităţile spiritului (dacă ar fi primejdioase) în aşa fel, ca spiritul să se manifeste în avantajul vieţii. Unde e numitorul comun al acestor concepţii? Fie chiar şi numai „până la un punct’’. Poftesc stăruitor pe toţi cetitorii să mi-1 arate 1 Sau îşi închipuie d, Brucăr că censura, despre care vorbesc, implică neapărat o duşmănie de moarte între censor şi censurat? Asta e numai în politică. d.) Studiul d-lui Brucăr conţine încă o mulţime de „apropieri” de detaliu, cele mai adesea global afirmate, fără de diferenţierile cari se impun. In „Trilogia cunoaşterii”, studii în cari aduc cu ambiţii de originalitate, mai multe viziuni de ansamblu, e firesc să utilizez şi să valorific uneori şi elemente din alte filosofii. Dar aceasta n’o fac niciodată fără de a le asimila. Totdeauna aceste elemente dobândesc noi nuanţe şi înţelesuri. Unde se găsesc asemenea elemente e desigur datoria unui ideograf să le semnaleze, dar tot aşa e datoria ideografului să arate cum au fost asimilate. Pentru modul cu accent unilateral de a face apropierile, adesea fără diferenţierile necesare, al d-lui Brucăr, aş putea cita multe exemple. Deopildă d. Brucăr afirmă: „Iraţionalul din filosofia lui Lucian Blaga, văzut ca material criptic pare a fi tot una cu iraţionalul din filosofia lui Emile Meyerson”. Iată o afirmaţiune cam gratuită şi care se sustrage imperativului nuanţelor. In „Cunoaşterea lucifericâ”, la capitolul despre iraţional, deosebesc pe baza coordonatelor cunoaşterii vre-o şapte feluri de „iraţionale”. Care dintre acestea e tot una cu iraţionalul lui Meyerson? Dacă iraţionalul lui Meyerson e identic cu unul sau cu câteva din ele, îmi rămâne meritul de a fi descoperit restul iraţionalelor. Dacă iraţionalul lui Meyerson e identic cu 154 © BCU Cluj toate ale mele global, îmi rămâne meritul că le-am diferenţiat în cadrul unui sistem epistemologic nou. Variantele mele nu se pot găsi toate în Meyerson, din simplul motiv că el nu posedă aceeaşi viziune totală despre structura, zonele şi direcţiile cunoaşterii. Nu mai stăruiu asupra altor puncte în cari erudiţia dlui Brucăr şi-a lăsat puţin frâu prea liber. Ţiu numai să subliniez că studiul d-lui Brucăr nu poate fi citit decât cu „Trilogia cunoaşterii” la dreapta, supus unui categoric control. D. Brucăr ar putea să spună, că în apropierile, ce le face, n’a pretins niciodată că ar fi vorba despre „influenţe”. Dar apropierile posibile pot fi totdeauna interpretate şi ca influenţe posibile, mai ales din partea unor cititori nu îndeajuns iniţiaţi. De aceea se cuvine ca ideograful să nu procedeze cu uşurinţă la apropieri insuficient diferenţiate. Şi mai ales unui ideograf nu i se îngăduie utilizarea „forcepsului” în operaţia apropierilor. Totuşi — încă odată: aceste puneri la punct nu mă împiedică de a-1 asigura pe d. Brucăr de toată recunoştinţa mea pentru osteneala impresionantă, ce şi-a luat făcând o întâie savantă încercare de a pătrunde în climatul filosofiei mele. 155 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE TEME BIZANTINE Probleme de tehnică poetică, strict legale de problemele muzicii, ne-au făcut să cercetăm de curând cartea plină de Învăţătură a părintelui Petrescu dela Biserica Vlsarlon *. Barbaria unei poesli de alcov, cu opacitatea tonurilor sale, cu arhitectura sa labilă, Înclinată să curgă mereu pe cea mal lină pantă, nu ne-a făcut să pierdem cu totul dorul de perfecţie ritmică a poeslel vechi. Cum visasem totdeauna o poesle care să transmită voluptatea musculară a pronunţiei, o poesle ca a rapsozilor, In care lira să servească doar modulaţiile de o Infinită varietate ale graiului, să permită o mai deplină şi mal delicată nuanţare a inflexiunilor şi a timbrelor vocii, — am fost induşi să căutăm formele unui grai poetic legat de expresia sa lirică şi formulele ne varietur ale pronunţiei sale. Căci versul părăsit de liră are dreptul să aspire la calităţile ritmice şl plastice pe care 1 le conferea tetracordul. In evoluţia tehnice! poetice să vedem acest act al părăsirii, ca semnul unul moment În care versul în-suşindu-şi întreaga putere de expresie a lirei s’a putut lipsi de ea. Cei vechi aglomerau Intr’adevăr, pe textele lor^ un mare număr de semne prozodice menite a indica varietatea modulaţiilor graiului. Versul era nimbat aşa dar dela început de textura delicată a nuanţelor vorbirii. Spiritele - dulce şi aspru — accentele tonice, ritmice şi logice legau o frază sau un vers de ritmul actului său de creaţie. Ritmul actului de creaţie, repetat, desface, se ştie, puterile magnetice ale persuasiunii. Versul exercită marea sa incantaţie numai atunci când e pus în relaţie printr’o lectură savantă, cu întreaga serie de aluzii, de evocări, de idei aurorale, pe care le poartă cu dânsul. Acest grai subtil al persuasiunii, această *) Le Pire ]. D. Petresco. Etudes de Paldographie musicale byzantine. Les idiomfeles et le canon de l’Office de NoSl d’aprhs des manuscrits grecs des Xl-e, XlI-e, XlII-e et XlV-e s. Prdface de M. A. Gastoud. Paris. Librairie orientaliste Paul Geuthner. imanenţă a muzicii, e’desvoltată doar dejunul singur din miile de tonuri şi de inflexiuni posibile, acela care s’a manifestat în actul creator de vers. Arta bizantină, în care formele canonice ale spiritului grec ajung la o severitate şi o rigiditate de piatră, a multiplicat, cum era şi firesc, semnele prozodice pe texte. Bizantinii cunoşteau opera acestei magii a versului. Evlavia nu e inspirată numai de textul brut, de seria de reprezentări elementare ale graiului, ci ea este mai mult produsul unei puteri incantatorii şi implicit al unui ritm în care zac esenţele milei, ale durerii sau ale morţii. Din cartea părintelui Petrescu — pe care mari învăţaţi din apus au arătat-o a fi capitală în muzicologia bizantină — se desvoltă înţelesul puterii ritmice, a incantaţiei ritmurilor bizantine. Muzica Bizanţului nu cunoştea ceeace numim armonie. Ea era, ca şi muzica imnurilor antice, mo-nodică. Fiică a tradiţiei clasice, ea a cunoscut doar ritmul procesional, acea blândă majestate, acea severitate senină pe care statuarii antici o înscriau în frizele templelor. Bizanţul a dăruit însă monodiei clasice o varietate, plenitudine fără seamăn de ritmuri. Nuanţele unei bogate armonii par a stărui, ascunse în firul ceresc, de infinite lungimi, al cântării bizantine. Până la Bizanţ muzica antică sufere aceleaşi transformări ca şi plastica frizelor. Din umană devine ascetică, din spiritualistă devine mistică... In textele reproduse de părintele Petrescu la finele lucrării—texte din veacurile XI, XII şi XIII—respiră pe linia cântării făcute parcă să sublinieze unduios doar inflexiunile vocii, cel mai înalt suflet al evlaviei. Cum zugravii de fresce bizantine urmăreau în figurile subţiri şi lemnoase de sfinţi — figuri cari pierduseră de mult, în rigoarea lor ascetică, incarnatul fericit de pe frizele Atticei — acelaşi canon plastic milenar, canonul lui Polyclet, tot aşa melozii bizantini urmăreau în muzica lor permanenţa legilor antice. Teoria muzicei bizantine era, cum fusese la cei vechi, tot o speculaţie abstractă asupra numerelor \ 156 'iw- © BCU Cluj şl raporturilor lor şl problen ele ei se puneau, ca altădată, în termeni aristotelici. O artă atât de ritmică, In care tonurile transparente, cu luminozităţi de frescă, erau chemate să invoce harul, nu putea recurge decât la nobilul dia-tonism grecesc. Toate nuanţele umbrei, clar-obscurul tonal, accentele ritmice pierdute, Învăluitoare, pe cari chiar In arta veche le aducea chromatismul, evhar-monismul asiatic şi pe cari le profesau la petreceri auleţii şi citariştii, fură părăsite ca expresii ale vulgarităţii- Bizanţul înflorea în divin, Reforma episcopului Hrisant din Madih, acum mai bine de un veac, care introducea oficial în biserica ortodoxă o Nea Methodos, o metodă nouă, înseamnă alterarea străvechii tradiţii. Cântările sale sunt pline de elemente arăbeşti, turceşti şi persiene. De atunci muzica polifonică s’a instaurat, mai pretutindeni, în biserică. Despre ea, părintele Petrescu scrie cuvinte destul de amare, Cest une importation d’origine laique, di nu ie de tenue liturgique et d’isprit religieux.. Să ne întoarcem la Bizanţ 1 Revertimini ad fontes! Cartea părintelui Petrescu ne îndeamnă spre această mare lumină, din care lumea medievală şi-a tras pe toate ale ei. Prin transparenţa suprafirească a cântărilor pe cari le închide, ea evocă acea viziune de rai pe care cruciaţii, din cronica lui Villehardouin, au avut-o In faţa celor o mie de cupole de aur ale Constantinopolei. Biserica apusului păstrează tradiţia acestei muzic şi cântecul gregorian nu înseamnă decât un stadiu în evoluţia ei. Slava Bizanţului se întindea atotcuceritoare. Şi astăzi, în Vinerea Mare, Biserica apuseană cântă străvechiul cântec bizantin, Aghios o Theos, păstrat în stare nespus de curată şi care răsună ca expresia marelui dor al Bisericii după pierduta ei unitate. DAN BOTTA CREŞTINISM ŞI REALITATE SOCIALĂ Situată pe un plan de discuţie pur filosofic, ideologia marxistă îşi desvăluie apriga ei contradicţie structurală. Marx, evreu în sufletul căruia s’au adunat toate bogăţiile ancestrale ale rasei Iul, înainte de a fi un raţionalist a fost un temperament mesianic. Om înzestrat cu intense porniri afective ce plutea mai mult în sferele unui univers creat din firele imaginaţiei decât in realitatea lumii pământeşti, el a împrumutat concepţiei sale un puternic suflu religios. Iată de ce se poate vorbi, foarte bine, de o poezie sau de un lirism al marxismului. De o concepţie ştiinţifică marxistă insă, nu. Fiindcă premisele ei sint Împlântate în pământ bolnav iar turlele li sânt de carton. Karl Marx e un ilustru discipol al lui Hegel. Deci un dialectician. Raţiunea, izvorul realităţii universale, după Hegel, in dinamica ei desfăşurare trece prin trei faze ■ teză, antiteză şi sinteză. Procesul ei de devenire se confundă cu însuşi procesul devenirii cosmice. Raţiunea absolută este chiar esenţa ontologică a lumii. Marx utilizează metoda dialectică a lui Hegel. Insă profund fals. Se observă la autorul Capitalului, mai tatii, o Încâlcire de planuri. El aplică metoda dialectică unui obiect, din capul locului străin ei. Vreau să zic, identifică două noţiuni diametral opuse. materia cu raţiunea. Confuzia aceasta a trecut nebăgată in seamă, pină ta vremea noastră, cind gânditorul rus Nicolae Berdiaeff a demascat-o. Materialism dialectic, hibridă împerechere de cuvinte, e ta ultimă analiză un nonsens. O crasă absurditate. Deoarece conţinuturile metafizice ale celor două cuvinte se exclud. Pe deoparte, raţiunea, ordine şi echilibru; materia, Îngrămădire şi ciocnire haotică de atomi, pe de alta. Dialectica materialismului istoric e un mit, ca atitea alte mituri ale cugetării umane. Altă antinomie. Marx, rostogolind în neant idolii trecutului, a vrut să arate oamenilor îmbătaţi de iluzii, realitatea aspră a vieţii. Religia este opiumul poporului, instrument de exploatare a muncitorilor orbiţi de convingeri false. Spiritul, o ficţiune. Arta, doar un palid reflex al situaţiei economice, singura valabilă, la o anumită epocă. Iar tot ceeace numim noi, învăluiţi In ceaţa ignoranţei, creaţie spirituală—literatură muzică, filosofie — e vlăstar anemic răsărit din solul realităţii economice # a societăţii respective. Ori, societatea, schimbându-şi ţesătura mereu, se vor schimba şi aşa zisele creaţii spirituale. Şi Marx, sinistră naivitate, crede că a găsit cheia de boltă a sistemelor filosofice şi a stilurilor de artă. Adică, fiecare creator a prins în opera lui pulsul timpului său, expresia societăţii in care s’a născut şi a trăit. Concluzia firească i orice operă poartă pe frunte osînda de sânge a relativităţii Cind intervine insă antinomia de care aminteam ? Aruncând asupra oricărei plăsmuiri de artă blestemul relativităţii, Marx vorbeşte, are convingerea neclintită că el—şi numai el—vorbeşte In numele adevărului. Poate nici nu s’a gândit vreodată că sistemul său zidit cu trudă ar fi doar ecoul slab al frămîntărilor ce fierbeau subteran ta lumea Europei capitaliste dela mijlocul secolului al XlX-lea. Argumente scoase din cartea lui ne îndreptăţesc să rostim anacronismul concepţiei sale-corolar al relativităţii. Aşa dar, plasându-ne pe linia principiului fundamental al materialismului istoric, teza marxistă nu corespunde cerinţelor vitale ale vremii noastre. Ho-tărît, Berdiaeff prin punerea ta lumină a acestor 157 © BCU Cluj contradicţii, aplică o lovitură dureroasă comunismului teoretic. Comunismul, neţinând seamă de caracterul aştiinţific al originii de unde îşi suge substanţa hrănitoare, a devenit astăzi un curent de fanatizare iraţională a maselor inculte. Profitând de faptul că Biserica oficială a neglijat, —• da, e adevărat — problema acută a ierarhiei sociale, mai răspicat: a desechilibrului monstruos din societatea capitalistă, nouii ideologi de stânga, epigoni degeneraţi, preconizează cu ardoare frenetică lupta împotriva însăşi religiei. Şi de data asta încurcarea firelor e fatală i răsvrătirea în contra Bisericii ca putere pământească, duce, ce denaturată concluzie, 1 — la negarea credinţei şi a religiei. Dictatura proletariatului va sfărîma crucile suferinţei lui Cristos, deci crucile de chin ale destinului omenesc, — preschimbând lăcaşurile sfinte în grajduri şi In închisori pentru eretici. Regimul comunist ar vrea săpată pe faţa fiecărui ins pecetea forţei brutale. Omul ar ajunge astfel, unealtă lipsită de harul divin, al individualităţii, pierdut în abstracţia colectivului. Proletarul, cu trupul ars de aburii fierului topit se vrea conducătorul omenirii, luînd locul capitalistului de astăzi care conduce maşinăria lumii, pe ascuns, cu banul. In societatea capitalistă spiritul e strivit de puterea diabolică a banului-, în „paradisul" dorit cu frenezie debordantă de proletari, spiritul va fi înjunghiat de ciocan. Omul ca fiinţă spirituală, ca cea mai înaltă întruchipare a principiului creator, în sfîrşit ca stăpîn al libertăţii infinite, în care Eternul s’a înfrăţit cu lutul vieţii trecătoare, va fi robul aceleiaşi cumplite dureri pînă atunci pînă cînd filosofia creştină nu va transfigura printr’o faustică iluminare întreagă umanitatea. Salvarea omului vine dela Cristos. Dar nu dela Crlstosul denaturat de minţile abile ale Bisericii — ci dela Cristosul propriului nostru chin lăuntric, al libertăţii, al cărnii şi—al spiritului. Evul nostru, complex şi bizar în stratificaţia lui socială nu implică numai probleme de clasă şi de economie. Disecată de tăişul rece al raţiunii, societatea actuală apare ca o gravă problemă eshatologică Tillich, doctrinarul socialismului religios, printr’o luminoasă înţelegere, a intuit caracterul eshatologic al ei, lărgind unghiul de vedere al problemei, ascuţit pînă la limită de teoreticienii materialismului dialectic. Să nu ne înşelăm. Berdiaeff, combătînd comunismul nu se face purtătorul de glas al capitalismului. Doamne fereşte. Gîndltorul rus combate cu aceiaşi vehemenţă şi capitalismul arătîndu-i golul interior. Comunism şi capitalism : două răni puroiate ale societăţii noastre. Două concepţii cu măduva bolnavă pe cari creştinismul, . un creştinism nou şi adevărat, are marea menire să le înlăture. Aicea residă misiunea doctrinei creştine : să îndrepte omenirea pe drumul binelui şi al frumosului, stăvilindu-i rostogolirea pe panta apocalipsului. Democraţia ne-a dus pe muche de prăpastie. In numele celor mai Înalte principii ea a creat cea mai tristă minciună a istoriei. Amorţită în norii iluziei, omenirea deabea acuma s’a desmeticit. Frămîntările de astăzi ale noastre a tuturora, momentele de epilepsie socială prin care trecem, sînt roadele coapte ale democraţiei. Omul avea credinţa că e liber. Şi doar recent a văzut că libertatea lui n’a fost decît ficţiune fiindcă ea l-a svîrlit în ghiarele şomajului şi-ale foamei. Fapt cît se poate de firesc, el în locul unei libertăţi care-i smulge pînea dela gură va prefera un regim dictatorial care, în schimb, nu-1 lasă să moară de foame. Şi astfel în creerul omului din epoca noastră încolţi germenele răsvrătirii. Ura împotriva lumii vechi îi turbură apele sufletului. Minţit aspru de experienţa democraţiei capitaliste, el vrea ceva nou. Mai bine sau mai rău — nu-1 interesează. Atît: ceva nou. Această vrere a lui a fost captată de limbuţii marxişti, în făgaşul mişcării de stînga. Cauza, dece n’am spune-o cu aplombul cuvenit, este neglijenţa potentaţilor oficialităţii clericale dovedită de atîtea şi atîtea ori faţă de neajunsurile crunte ale muncitorimii exploatate. Creştinismul nu poate nega realitatea luptei de clasă. Lupta de clasă există şi va exista atîta timp cît arbitrara, exclusiv arbitrara, ierarhizare actuală a societăţii va dăinui- Se va zice: să milităm deci pentru o nivelare, pentru o reducere la numitor comun, a tuturor oamenilor. Ceeace însă e imposibil. Natura, spune Berdiaeff, înţelegînd prin natură principiul creator al divinităţii, a hărăzit lumii două categorii de indivizi: clasa aristocraţiei spirituale sau elita sufletelor tragice şi imensa clasă a mulţimii, neliniştită în cercul strimt al existenţei ei, nu de vreun gînd — izvor de dureri metafizice, ci de mărunte şi vane preocupări materialiste. Marxiştii vor distrugerea minorităţii dăruită cu harul dumnezesc al genialităţii creatoare, intronînd în loc brutalitatea proletară a minierului. Democraţii, ascunşi în culise, urmăresc realizarea aceluiaşi scop — dar prin alte mijloace. Aşa dar înfrîngerea spiritului şi ridicarea materiei la rangul de doctrină. Creştinismul trebue să ia atitudine hotărltă faţă de problemele acute ale vremii. In concepţia creştină unitatea supremă şi ultimă, aş zice ontologică a universului, e omul. Omul ca spiritualitate, ca întruchipare a Logosului, a misterului divin. Clasa şi societatea sînt forme convenţionale legate de caducitatea momentului istoric. Situaţia economică deasemenea, o fază efemeră. Complăcîndu-se în beatitudinea unei letargii contrare spiritului său activ, creştinismul se cere a fi reînviat. Reînvierea se va face prin adaptarea lui la noile şi complexele condiţii de viaţă ale epocii moderne. Vechile soluţii sînt rigide, neîncăpătoare. Acel sentiment vag de resemnare pasivă pînă la exces 158 © BCU Cluj care In trecut a constituit mîngîierea creştinilor oprimaţi, acum e insuficient. In sufletul muncitorului de astăzi mustesc suferinţe crîncene. Mizeria lui vrea o deslegare pozitivă. Ameţit de otrava comunismului, el calcă pe căile anarhiei. Resentimente sălbatice faţă de burgezie îl orbesc. Creştinismul are datoria să răspîndească în lume . atmosferă prielnică unei viitoare spiritualizări a societăţii. Să stîrpească ura şi acele bestiale dorinţe de răzbunare cari gîlgîe în pieptul lucrătorului de uzină, gata să-şi reverse cruzimea asupra celui ce-1 exploatează. , Regenerarea religioasă a omenirii, prin creştinism e un imperativ. Această regenerare trebue să-şi aibă punctul de plecare în om şi nu în mai ştiu eu ce abstracţiuni incerte ca sindicate, clase, cooperaţii, cari ne duc spre regiunile periferice ale problemei. O întrebare: cărui om at societăţii actuale are creştinismul menirea să-i întindă mina de ajutor? Fără şovăire: muncitorului. Munca, sudoare zămislită din truda trupului şi-a minţii, reprezintă cel mai înalt sens al vieţii. Cristos a fost un simplu muncitor. Tot aşa, apostolii. Astăzi însă, muncitorul a devenit o bestie prea puţin deosebită de cea din Junglă. Diferite otrăvuri i-au intoxicat sufletul. Comunismul l-a învăţat să urască. Sclav în trecut, exploatat peste măsară în prezent, muncitorul va fi liber în viitor. împărţirea societăţii In compartimente cu bariere ermetice e o anomalie. In faţa dreptăţii divine toţi suntem egali şi liberi. Omul se naşte liber. îngrădirea lui în zăbrelele de fier ale legilor convenţionale sfidează Natura. Creştinismul va reda umanităţii sborul libertăţii infinite. Comunismului vulgar, Berdiaeff — convins că o schimbare din rădăcini a societăţii trebue să se întîmple — îi opune concepţia profund creştină a socialismului personalist. Socialism personalist, nouă şi minunată formă de refacere a societăţii. Egalizarea pe planul vieţii economice a tuturora, fără însă ca sîmburele personalităţii dinamice şi fecunde să fie alterat. Fără ca spiritualitatea omului să fie strivită de plumbul principiilor materialiste. In locul tehnicei, care în ultimul timp tinde să reducă fiinţa umană la atom, Berdiaeff preconizează creaţia spirituală — rod al febrilelor frămîntări ce se sbat în substratul iraţional al sufletului. Proaspăta mişcare a gînditorilor din Rusia Sovietică vădeşte neputinţa concepţiilor materialiste. Omul renunţînd la, hai să întrebuinţez o expresie dragă marxiştilor, iluzia spiritualităţii sale, se lipseşte de acea forţă de transfigurare a lumii obiective care e sinonimă cu chiar actul marilor creaţii. Strînşi în cătuşele unui anumit fel de filosofie — comodă şi potrivită pentru gradul de înţelegere al oricărui muncitor de fabrică, gînditorii ruşi caută o ieşire. Şi ieşirea au găsit-o într’un grav paradox metafizic« ei intenţionează să autodinamizeze materia, s’o spiritualizeze — refuzînd însă să admită spiritualitatea în sine. De acord. Religia şi spiritul sînt iluzii. Dar atunci este oare realitatea altceva decît o eternă şi chinuitoare iluzie? SEPTIMIU BUCUR REPLICĂ LUI PANAIT ISTRATI La articolul nostru din numărul trecut a răspuns şi Panait Istrati. A răspuns — cum aş fi putut s’o cred 1 — cu câteva mărunte infamii de cafenea, care ne-au surprins, ne-au uluit şi ne-au durut, e adevărat: ne-au durut mai mult, şi să vedeţi dece. Dar e mai bine, pentru edificarea noastră numai, să procedăm metodic. In primele lui rânduri, cu orgoliul parvenitului în care se recunoaşte fostul fotograf ambulant de pe Promenade des Anglais, Panait Istrati se miră de răspunsul meu, atuncea când el declară că nu mi-a scris niciodată nimici Este prima lui minciună într’un articol care aduce, subt acest raport, o recoltă bogată. Să zicem totuş că Panait Istrati ar fi avut dreptul să se mire — şi încă! — dacă ar fi primit răspunsul meu cu poşta, în curierul lui personal. Dar — de obicei, — cine scrie o scrisoare se aşteaptă la un răspuns 1 Şi, nu ştiu — poate sunt dement... eu 1 — dar cine scrie o «scrisoare deschisă», cu atât mai mult aşteaptă atâtea răspunsuri câţi cititori l-au citit. Aşa dar dacă i-am «răspuns» lui Panait Istrati, am făcut-o pentru că el mi-a scris.. Mi-a scris o scrisoare deschisă, săracu de el, şi a uitat 1 Am relevat această ruşinoasă platitudine numai pentru că ea este edificatoare pentru toată discuţia lui Panait Istrati. Atare „subtilităţi" într’adevăr, m’ar obosi să le mai număr în paginile lui 1 Dar i-am răspuns lui Panait Istrati şi pentru altceva. Scrisoarea lui, scrisorile lui din urmă, ca şi mizeria gândirii lui de toată vieaţa, până azi, încearcă să răspândească în atmosfera noastră atâta de turburată microbi destul de conlagioşi — pe care noi avem datoria să-i sterilizăm. Să priceapă aşa dar bine Panait Istrati, că ar fi fost imposibil să nu i se răspundă de aici 1 Omul acesta e un bolnav, ni s’a spus. O ştim. Şi noi nu repetăm aceasta ca să-l jicnim. Ne e milă destul. Nimeni poate n’a dovedit mai multă milă de el, decât noi atunci când am încercat să stăm de vorbă cu un om care de mult nu mai este întreg. Dar acest lucru nu mai poate continua, fireşte. Aţi văzut ce însemnează pentru Panait Istrati discuţia, aţi văzut cum o angajează el.. Neantul acesta, al lui, de care eu am vorbit în articolul meu trecut, — 159 © BCU Cluj iată că se deschide acum mai adânc decât i-aş fi închipuit î In faţa replice! de uluitoare nerozie pe care mi-a dat-o, ce-ar mai fi trebuit să răspund? Să-i amintesc poate cum ne-am trudit toţi — eu mai mult decât alţii, recunosc 1 — să «umflăm» succesele lui? Să-i amintesc deopotrivă purgativul dureros care l-a expulzat definitiv de pe piaţa literară a Parisului, unde acum, când succesul unui facil exotism a trecut, el nu mai înseamnă nimic 1 să-l fac să remarce In sfârşit azilul trist pe care acum el îl caută la noi - şi... oriunde se poate găsi1 Sunt lucruri pe care m’ar desgusta să e fac. Dar să nu mi se pretindă nici să răspund insanităţilor cretine pe care Istrati mi le împrumută atâta de generos 1 „Contradicţiile1' mele 1 — Dacă am întins peisagiul românesc pe harta unei lumi întregi, cum s’ar putea să nu fiu şi un gânditor politic, se întreabă Istrati fără să priceapă, — fără să priceapă deloc 1 La fel cân J e vorba de Tolstoi, Panait sare în apărarea titanului cu aceeaşi ignoranţă hilară, cu aceeaşi ignoranţă feroce. Panait nu pricepe să fie atacată gândirea lui Tolstoi... de vreme ce Tolstoi a fost un artişti Ei bine, să mă ierte amabilul fotograf, dar crima asta eu am săvârşit-o mai demult, într’un studiu de mai vaste dimensiuni şi pe care (fără ca în prealabil să-mi fi tăiat beregata) mi l-a publicat elogios o revistă care se cheamă Mercure de France. Aşa sunt toate contradicţiile mele... Bietul Istrati 1 Dacă nu l-ar fi tras de urechi prea sever un institutor de care el se plânge undeva, astăzi poate ar fi ştiut mai mult şi ar fi fost mai puţin de plâns... Ce înţelege din atâtea „contradicţii" (1) un cititor al Gândirii, se întreabă el triumfal ? Să deschid la întâmplare o gazetă... —„... In sfârşit în ultimul număr din «Gândirea», d. Toma Vlădescu evoacă farmecul artistului Istrati şi-l ceartă că revine în politică, unde a fost totdeauna un anarchist“ (Vremea ; 10 Fevruarie, 1935). Iată ce pricepe un cititor normal- Dar iată ce nu va pricepe niciodată — e rândul meu să o spun acum 1 — un desechilibrat cu adevărat isteric. Ar fi inuman să mai insist. Sunt lucruri, de altfel, pe care le putem lăsa la o parte. . Toate aceste atacuri ad hominem pe care le încearcă Istrati cu un ieftin orgoliu, dar şi cu o neruşinată bravadă (fiindcă, oricum, îl cunoaştem 1), mă fac numai atât, să ridic din umeri — şi să mă uit la el... Sunt abjec-ţiuni pe care nu le bănuiam 1 Dar fiindcă undeva, în această revistă, d. Nichifor Crainic are delicata atenţie să pomenească despre debuturile mele, mie îmi va fi îngăduit numai să spun că am rupt, fără regret, o carieră care ar fi putut să fie fructuoasă, cel puţin, că m’am întors în ţară la vârsta la care omul începe să trăiască — nu când epavele caută azil — şi am făcut-o într’adevăr pentru că eu, mai adânc şi astfel, eram chemat aici I Aici, unde, cum se vede, am de lucru destul... Deaceea pe mine nu mai mă interesează acum decât să situez în lumea lui adevărată un om pe care bag de seamă dureros cât de mult l-am construit imaginar. Căci e singurul lucru care mă doare din răspunsul lui Istrati. A fost o grozavă decepţie pe care singur am ştiut să mi-o dauî ţii văd fără fard acum pe Istrati şi ceva s’a prăbuşit — e altul... îmi va fi iertat aşa dar dacă acum simt nevoia să-l întind pe jos — să văd câtă lume scuipăpe ell Şi dacă n’aş fi avut coloanele In care strig acum, aceste rânduri eu le-aş fi scris pe pereţii Ar fi trebuit să le strig undeva... A1, mă doare răspunsul lui Panait Istrati — şi mă doare mai mult decât a putut el să vrea 1 Nu măgăriile lui neînsemnate, nu infamiile care vor să mă atingă 1 Oricare gazetar de pe drum le-ar scoate uşor din fumul unei cafele... Sunt atâta de sărace într’adevăr, atâta de plate 1 Ce-aţi vrea să fac cu ele ?. Dar s’a rupt o iluzie pe care eu ştiu bine că am lucrat-o destul — şi acolo unde eu am visat un pur metal, Panait Istrati îmi arată o ladă cu gunoi.. Aceasta e lovitura pe care mi-o dă 1 Şi este una cu siguranţă la care nu s’a gândit, căci n’ar fi putut să mi-o dea decât căzând, el mai întâi, acolo unde este acum... Iată minutul acela penibil când eu îi arăt dragostea mea pentru ce îmi închipuiam că este arta lui —■ şi când, la recunoaşterea acestei iubiri, bietul om se pomeneşte vorbind măscări. Prietenul lui „Mi~ hail“ este ceva mai precis 1 Era adevărat, aşa dar... Mă doare astfel, cum vedeţi, acel Panait Istrati care nu mai este, care n’a fost niciodată şi care, de altfel ar fi putut să se cheme oricum i pricepeţi în sfârşit, că mă doare numai să văd cum se risipeşte iluzia omului pe care l-am vruţi Cu omul acesta care dispare, este pentru mine mai puţină odihnă azi . M’am înşelat grozav, prieteni 1 M’am înşelat cum nu s’ar putea mal brutal şi mai crud. In omul acela pe care eu îl închipuisem sărind peste dezastre şi peste frumuseţi — realizând poate un absolut al lui... — ţipă acum numai o biată epavă plângătoare şi un mistificator sărac care intră pe furiş, noaptea, în casa unor băeţi neapăraţi. In casa asta el face un sgomot de infern. Dar mai ales nu uită să vorbească singur de «importanţa» operii lui, de «talentul» lui mai ales pe care („bătu-m’ar norocu 1") se pare că toţi l-au recunoscut. Talentul lui... Talentul 1 Renan găsia că este acesta un lucru atât de modest 1 Dar ca să priceapă mai bine — va putea oare pricepe ? 1... — îl sfătuesc pe Istrati să citiască, dacă nu-1 oboseşte pe Giovannl Papini, un scriitor şi el, care poate... poate are ceva mai mult talent (bătu-l-ar norocul), dar care ar fi preferat să moară dacă n’ar fi avut decât atât. Căci atunci el n’ar mai fi fost decât, aşa cum spune singur, un măscărici — cu alt cuvânt» un simplu Panait Istrati... Şi acesta e singurul cuvânt. Eu am pus astfel în faţa lui Istrati o oglindă •— 160 © BCU Cluj alta — In care el apărea frumos. Neghiobul — Măs~ căriciuL — nu s’a recunoscut acolo •. el a dat In ea cât a putut... crezând că mă loveşte pe mine, numai pe mine î Eu cad Intr’adevăr lovit, e drept — dar peste dărâmăturile lui... TOMA VLĂDESCU CRONICA LITERARĂ A. COTRUŞ : Horia —M1RCEA STREINUL, Itinerar cu anexe in vis TEOFIL LIANU, Cer val ah Placheta aceasta de versuri Închinate amintirii lui Horia — cu proporţiile ei miniaturale dar de o arhitectură atât de suplă şi sigură, tn unitatea ei, încât nu poţi evita impresia că a luat fiinţă dintr’o unică trăsătură de condei, dintr’o singură respiraţie lirică — aduce In actualitate, iarăşi, o problemă de conştiinţă poetică. In anul 1934, un poet român s’a simţit dator să Închine o carte Întreagă, — oricari i-ar fi dimensiunile — umbrei unui mucenic al acestui neam, în clipa când ea se înalţă dintre negurile Istoriei noastre, chemată de numărătoarea noastră de contabili ai trecutului, cari am aflat că s’a irosit o sută şi jumătate de ani de când el şi-a împlinit destinul. In vremea aceasta când lirica tinerilor noştri e aproape falsificată de accentul covârşitor ce se pune pe preocupările pur formale — încât multe din aparenţele de bogăţie ale poeziei de azi sânt în realitate încâlciri şi hărţueli ale câtorva formule înalt-estetice, de parcă ne-ar sufoca veacuri de rafinare In cultură ca pe francezi — câţi sânt oare acei cari simt că poezia trebue să fie ceva mai mult decât foaia de temperatură a unui entuziast cu lectura la zi şi cu inima plină de mărunte tumulturi sentimentale 1 Acestui imperativ nu înseamnă fireşte să-i răspunzi ca bătrânul Asaki, care jinduia după situaţia de poet oficial al ţărişoarei sale j nici să te faci avocatul patetic al unor reforme sociale, cum a crezut că e dator să fie bietul Cezar Boliac. Dar iarăşi nu e posibil ca în zborurile tale azurate să nu întâlneşti—măcar arare— piscurile de piatră în care neamul tău se încordează în răstimpuri ca să-şi însemne, înaltă, istoria. Căci poezia nu e plutire abstractă doar în lumile de ger ale stratosferei. Cine nu ne-ar cunoaşte şi ar citi poezia noastră de azi, plină de lumini hiperboreene, de moduri pure, de licăriri gerale, de jocuri secunde, de incantaţii muzicale, ne-ar crede încremeniţi în cineştie ce alexandrină şi luxoasă contemplaţie, pe noi toţi, fiii acestei ţări de oameni cu urechile atât de gingaşe încât ne simţim bine într’o alintare atât de pufoasă 1 In realitate lucrurile stau cu totul altfel. Dovadă e faptul că poeţii au ajuns azi să se citească cu mult respect doar intre ei. Nu e mai puţin adevărat că altitudinea liricei — cu toate exagerările la cari ajung recent unii excesivi iubitori de zone rarefiate — este una din puţinele caracteristice de preţ ale culturii noastre. Dar a pleca din când în când urechea spre inima pământului, a vibra larg când răbufniri din energia elementară a norodului tău ajung până sus la tine, a fi crainic al gândurilor lui înalte, ce-şi caută cuvânt pentru mărturisire — nu înseamnă deloc să cobori poezia în vălmăşagul cotidianului. Cât despre lirica d-lui Cotruş — ea era predestinată să aducă această problemă. Fiindcă ea stă tocmai pe hotarul între poezie şi realitate. Versul acesta dur, colţuros şi totuşi dinamic până la sugestia mişcării, e încremenirea dintâi a unei puternice explozii sufleteşti. E ca o răcire bruscă de . lavă. De aici dinamismul său, ritmul acela caracteristic, ca proecţia unui gest, De jos Te-ai ridicat drept, pietros, viforos Pentru Moţi, Pentru cei săraci şi goi, pentru toţi... Şi ai despicat istoria, Ţăran de cremene Cum n’a fost altul să-ţi semene, Horia 1 Acest ritm îi apropie oarecum poezia de mişcarea oratorică. Dar între volutele largi şi meşteşugit înodate ale celui ce vrea să convingă şi această succesiune aspră de detunări interioare, e tot atâta apropiere cât poate fi între logică şi revoltă. Acestui bubuit în adânc pe care îl indică ritmul abrupt,—li dă din când în când lumină, ca o aprindere strălucitoare, rima. In poezia noastră de azi, acest final al versului a fost sau neglijat sau privit ca un moţ roşu pe care-1 poţi împleti fantezist în trei, şase, doisprezece, indiferent de versul ce o să-l suporte. A rima pe Mai cu l-ai (şi completarea văzut In versul al treilea) înseamnă să frângi gâtul poeziei cu voinţă. In versul d-lui Cotruş, dimpotrivă, rima izbucneşte plină, punctând mişcarea sufletească. O apasă însă frecvent abuzul de adjective. In adevăr, pentru sursa imediată a poeziei lui Cotruş e caracteristică abundenţa adjectivului, primar, cerut de schema ritmică a versului. Şi lipsa imaginii, sau mai bine zis raritatea ei. Un sentiment ce apare aducând o caravană orientală de imagini, e semn că a stat mult în adâncuri,—ca acele crengi ce se încarcă de cristale afundându-se in lacul salinelor. Poezia d-lui Cotruş însă nu atestă această odihnă în adâncimi. E izbucnire, neoprită > De ai ieşi din mormânt între noi 161 © BCU Cluj Şi-ai vedea atâţia Moţi sdrenţăroşi pe munţi goi Şi neamu-ţi flămând acu, Ce-ai zice, Horia, tu ? Întrebările ce şi le pune un neam la anume răscruci, trebue să-şi găsească expresia. Dl. Cotruş a Înţeles aceasta printre puţini. Insă poezia e mai mult cristalizare lentă In adânc decât erupţie nestăpânită.... Dela frământările actualităţii până la piscurile mai sus de timp ale creaţiei de artă, cărarea ce urcă o afli greu — dar se poate găsi * * * Din recenta mişcare lirică bucovineană, atât de frumoasă în stângăcia Întâilor ei mirări In faţa lumii — ne vine acum o carte. Tânărul poet Mircea Streinul a socotit deci că vremea secerişului plin a sosit şi că experienţa sa lirică a crescut şi s’a adâncit într’atâta Încât îşi cere haină într’un volum de somptuoase, de definitive proporţii. Nu ştiu deci dacă mişcarea de adevărată bucurie cu care am întâmpinat întâile slove ale entuziastei cete de poeţi a iconarilor mai poate fi repetată şi acum. Cartea aceasta — aşa cum e prezentată — vrea să se aşeze grea în cumpăna unui an şi hotărîtoare pentru evoluţia poetică a celui ce a Intruchipat-o din tot ce-a visat el în versuri până acum. Îşi cere deci alte măsuri, mult mai severe. Şi lugerul fraged al acestei Înfloriri de vis tânăr se încovoaie într’atâta singur, plecat de statura-i prea înaltă, Încât te opreşte aproape un sentiment de milă să-l aşezi într’un ierbar pentru de aci înainte, aşa cum ar vrea autorul- Căci dl. Mircea Streinul e un poet ce se dtbue încă, departe, foarte departe, de liniştea propriei lămuriri. Rodul încă n’a dat In pârgă şi adăstarea era poate mai bună. Căci pentru a aduce dovezi ale talentului d-lui Streinul — care există In adevăr, — înmănunchierea cu grijă a câtorva poezii frumos rotunjite ar fi cumpănit mai temeinic decât acest volum impozant, în care autorul se pare că şi-a adunat cu excesivă pietate orice crâmpei de vers ce a însemnat cândva pe hârtie. In adevăr, alături de stihul plin şi adânc! In sufletul murinzilor ce-s plânşi sunt cântece ’nainte luminate — cum seara-şi are zorii zilei strânşi în alba norilor cetate întâlneşti pretutindeni semnele unei primejdioase uşurinţe de a mânui versul, până la o incantaţie ce elimină orice autopriveghere i In sat se ştia — că se fură stelele ; Şi nu se ştia — cine fură stelele E apoi în sufletul d-lui Streinul un sbucium accentuat—între reticenţele unei moderne lucidităţi, a unei spaime a nesiguranţei şi acea lumină caldă şi liniştită pe care ţi-o aduce integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri de pe pământul tău, în mit, în istorie şi în credinţă. Mişcarea lirică bucovineană mărturisea îndreptarea spre un autohtonism în care substanţa vie trebuia să o aducă folclorul. Povestiri de vitejii şi de iubiri pline de acea sensualitate şugubeaţă a românului, au fost căutate în bătrâni şi cronicari —■ deci aşezare pe linia mare a poeziei noastre; mitul nostru religios — care şi-a găsit o atât de frumoasă înflorire în lirica din preajma războiului — iarăşi şi-a coborît adesea lumina — când mai astrală, când mai aproape de pământ, — în stihurile iconarilor. Dl. Mircea Streinul nu s’a depărtat nici el de aceste căutări. Dar ceeace surprinde este o pornire mult mai de departe: din acea mişcare simbolistă atât de repede dispărută la noi, caracterizată prin Minulescu şi întâia manieră a lui Adrian Maniu, cu parantezele de co-mentar ironic al elanului liric din versurile anterioare cu abuzul de titluri şi subtitluri in poezie, cu mişcarea voit stângace a povestirii în baladă. Pentru verificare, voi aminti poemele: Cu moartea la un pahar de vin, Revers, Pluvium şi mai ales Balada Colombei Ar fi aproape inexplicabil acest filon pe care îl credeam pierit, dacă n’ar fi acea obicinuită dorinţă tinerească de a copleşi deodată lectorul. Când se va apropia de simplitatea pe care o mărturiseşte câteodată sufletul acestui poet — zăpăci de zumzetul nelămurit din el, chemat spre toate colţurile zării de năluci cari îl îmbie fără alegere, — va putea să sune cântec în adevăr deplin pe alăute de lumină i Ora serii sufletul mi-1 face una Cu crinul Preacuratei din icoane, Mi-1 risipeşte’n mineral şi plante luna Cum sfarmă apa stelele’n bulboane. ♦ * * Dl. Teofil Lianu aduce în placheta „ Cer valah“ mult mai puţină voinţă de a impresiona. Versul e Întruchipat mai sobru şi linia inspiraţiei sale e întrucâtva mai hotărîtă. Aceleaşi căutări în folclor şi în mitul religios, aceiaşi aşteptare, încă, a unei proprii înţelegeri. Şi aceiaşi, problemă a lexicului, care de multe ori e bătută pe loc inutil, ca şi la d-1 Streinul. Să creezi instrumente noi de expresie când ai la îndemână altele neuzate, e o consumare inutilă de entuziasm poetic. Căci a scrie legendic în loc de „legendar" sau „de legendă*, ape montane pentru „ape de munte*, „prund" geral, şi salut seral, expresii ce se întâlnesc des în lirica bucovineană, e un lux pe care şi-l pot îngădui foarte puţini creatori cu o largă viziune. O statistică a cuvintelor create de scriitorii noştri astfel ca să aibă viaţă până la noi, ar fi surprinzătoare. Bunul simţ al lui Costache Negruzzi bunăoară i-a 162 © BCU Cluj Îngăduit să creeze mai mult pe tărâmul limbii decât pathosul romantic al lui V. Alecsandri. Din fericire d-1. Lianu, mai puţin ca alţi tovarăşi al d-sale de gânduri şi poezie, nu e frământat prea mult de acest palhos. Lirica sa, întrucât se poate lămuri din începuturile incerte de acuma, ar putea ajunge la o expresie de lumină fluidă, pe firul acelei unduiri muzicale ce străbate natura din versul lui Eminescu. Iată o strofă ce poate prevestii Cum trec cerbii peste somn hotarul Să adauge singurătate Ramurilor din adânc lunatic Heleşteelor cu somn brumatic. Atât deocamdată. OVID1U PAPADIMA CRONICA PLASTICĂ TEODORESCU-SION Judecând arta oarecum după sensul ei de gravitaţie, cred că se pot distinge uşor două categorii, Intre care oscilează temperamentele celor mai mulţi dintre artişti i Ca şi în lumea materiei, există o artă supusă legilor atracţiei pământului. Ea e organică, echilibrată, statică, — intr’un cuvânt, arhitecturală. Şi există o artă care, fără a scăpa aceloraşi legi, are totuşi tendinţa de eliberare, de ridicare dela pământ şi de dematerializare prin armonie. Această artă e muzicală O ilustrare a observaţiei pe care o fac, s’ar putea avea prin oricare din artiştii, de azi sau de altădată, indiferent de materia artei lor sau de şcoala căreia Ii aparţin. Intre arhitectonic şi muzical, intre static şt volubil, intre echilibrat şi armonios se desfăşoară toată scara posibilă a temperamentelor şi a creaţiilor. Mai mult chiar, putem întâlni in lumea realităţilor artei o arhitectură muzicală sau o muzică arhitecturală, după cum artistul s’a întâmplat să urce sau să coboare această scară, intr’un sens invers scopului principial al artei sale. Cu pictorul Teodorescu-Sion, la care mă gândesc făcând această introducere, ne găsim, fără îndoială, in regiunea muzicală a picturii. Arta sa, graţioasă şi elegantă, gravitează în lumea armoniilor. Folosin-du-se de materia concretă a paletei, ea se exprimă intr’un limbaj melodic care ne ridică oarecum de-a supra plasticei. Motivul său pictural e un motiv muzical. El constă dintr’o ritmică a liniilor sau o ritmică a colorilor, în care o analiză amănunţită ar Putea stabili tonalităţi, modulaţii, acorduri. Realitatea stă Înaintea artistului ca o imagine ductilă, care pătrunde in plăsmuirea picturală numai supunându-se acestor exigenţe. Temperamentul artistului îi imprimă sensul de graţios, de volubil şi melodic, pe care l-am numit muzicalitatea artei. Temperamentul acesta îl putem urmări aproape în toată desfăşurarea picturii d-lui Teodorescu-Sion. Am in mână, întâmplător, un catalog al Salonului oficial din 1911, unde pictorul, pe atunci un începător, expunea o serie Întreagă de tablouri. Pictura sa, stilizată şi încheiată in conture tari, care dau în fotografie aproape impresia unor intarsii în lemn, era pe atunci decorativă. Motive simple erau folosite de artist, pentru a izola un element armonios din natură sau pentru a sublinia numai un capriciu vizual. Un copac desfrunzit era zugrăvit pe întinsul unei câmpii, numai pentru a da prilej artistului să înmlădie din crengile lui un şerpuitor mănunchiu de linii. Un portret de fată era arătat într’un cadru de natură, pentru ca înapoia lui formele peisagiului să se succeadă într’o armonioasă ritmică de linii curbe* Şi la fel, în alte chipuri sau în peisagii mult simplificate, artistul căuta întotdeauna un element de accentuare ritmică, ce ajungea esenţial şi li era preocuparea principală. Mai târziu, arta d-lui Teodorescu-Sion a devenit mult mai complexă. Linearitatea şi stilizarea s’au atenuat. Coloarea a trecut pe primul plan al preocupării pictorului. Când Căzanne pătrundea — târziu — în pictura românească şi modifica viziunea mai tuturor artiştilor noştri, arta d-lui Teodorescu-Sion ne arăta concepţia nouă de spaţialitate vizuală şi de diferen-ţiare coloristică, pe care marele francez a izbutit să o impună picturii moderne. In etape succesive, artistul a ajuns până la acele complexe compoziţii de acum vreo zece ani, în care subiectele rustice se împleteau cu o bogată fantezie, pentru a ne da o adevărată feerie a lumii noastre ţărăneşti, văzută în fluide armonii coloristice şi întreţesută într’un melodios sentiment idilic. Pictura d-lui Teodorescu-Sion nu se îndepărtai astfel, nici în această formă, de sensul muzical care îi stă în esenţă. Dimpotrivă, artistul găsea elemente noi, de concepţie şi de realizare pentru a răspunde dispoziţiilor sale lăuntrice atât de hotărite. Experienţele sale tehnice, extrem de variate, neîncetatele transformări de manieră, care s’au putut urmări dela o expoziţie la alta, trezind uneori nedumerir în privinţa expresiei artistului, n’au putut modifica nimic din înclinaţiile fireşti ale pictorului, ispitit întotdeauna de exigenţele muzicale ale temperamentului său. Tablourile sale se intitulează de atâtea ori, ,Preludiu“j „Acord cromatic“, „Acord simfonic* anume pentru a sublinia această preocupare. Şi In complexul de valori coloristice sau de arabescuri li- 163 © BCU Cluj neare care le alcătuesc, nu e greu de descoperit adeseori şl lelt-motivul care constltue melodia interioară a acestei arte bazată pe muzicalitate. Expoziţia din urmă, dela Fundaţia Dalles, nu se abate nici ea dela această definiţie. Dl. Teodorescu-Sino e mai volubil, poate, şi mai pasionat decât oricând de sensul fluid şi cântător al artei sale. Peisagii luminoase şi încheiate în suple ondulate linii» figuri de femei zugrăvite cu o graţioasă întorsătură a penelului, naturi moarte pline de strălucire şi ordonate armonic ca nişte arpegii colorate, se rânduesc într’o întrecere de colori şi de forme, al căror lim-bagiu e plin de claritate şi de graţie spontană, E drept, toată această armonie se desfăşoară, — dacă îmi Îngăduiţi termenii —, mai mult în sensul unei linearităţi melodice decât în orhestraţia complexă a unei desvoltări simfonice. In această privinţă expoziţia de acum e o continuare a celei de anul trecut, când pictorul şi-a manifestat decis această nouă preferinţă estetică. Două-trei expoziţii anterioare ne arătaseră încă încercări variate ale artistului de a stărui asupra compoziţiei unei colori şi de a obţine, din teme pur coloristice, valori şi efecte mul- tiplu armonizate. Expoziţiile din urmă par a fi renunţat însă la asemenea elemente, care fac din pictură mai mult o artă de analiză decât una de cursivitate dialectică. Cu desinvoltura obişnuită, d. Teo-dorescu-Sion trece la o atitudine estetică nouă, pe care anul acesta ne-a demonstrat-o în continuare. Arta sa se întoarce dela subtilităţile studiului de pur cromatism, la expresia mai clară şi mai curgătoare a unei picturi de imagini, în care conture gracile se întâlnesc cu un colorit bogat şi elocvent. Nu va fl desigur nici aceasta ultima formulă a picturii d-lui Teodorescu-Sion. Şi nu e exclus ca, în expoziţii viitoare, un pas făcut înapoi să ne întoarcă iarăşi la experimentări cromatice, acum părăsite de artist. Arta d«lui Teodorescu-Sion ne-a obişnuit cu o asemenea mobilitate a preferinţelor. Tehnica sa suverană îi îngădue încercări oricât de capricioase Şi transformări ale gustului oricât de radicale. Temperamentul său va fi greu însă de definit în afară de acest sens muzical care determină şi imaginaţia ca şi expresia artistului. AL. BUSUIOCEANU CRONICA SPECTACOLELOR TEATRUL NAŢIONAL. — Ion Anapoda, comedie amară (foarte amară—n. r.) de G. M. Zamfirescu Banul n’are miros, de Bernard Schaw ; TEATRUL REGINA MARIA. — Şcoala Contribuabililor, de Verneuil şi alţii. încă o piesă de d. G. M. Zamfirescu. încă odată suntem necăjiţi că acest simpatic amic nu ne dă prilejul să scriem despre dânsul o cronică amicală. Ar fi imposibil. Dar credem util s’o spunem dela început. D. G. M. Zamfirescu este şl a fost o victimă a ignoranţei criticei noastre dramatice şi a propriei d-sale reclame. Dela faimoasele „lansări" cu care, înainte de război, D. Victor Eftimiu îşi introducea piesele sale, ca într’o anticipată celebritate, şi până azi, până la d. Zamfirescu, nu mal ştiu autor dramatic care să—şi pregătească premiera cu atâta tam-tam la gazetă, cu atâtea notiţe, cu atâtea inter-vlewuri, cu atâta scandal şi cu atâta desfrâu de publicitate. D. Zamfirescu ştie, cu siguranţă bine, că reclama e sufletul comerţului, dar nu pricepe deloc că ea n’are nimic comun cu talentul. Câte leşinuri anticipate în faţa acelei alifii cu parfum rusesc care s’a chemat D-ra Nastasia / Ne amintim că atunci chiar oameni foarte de treabă s’au lăsat convinşi. Şi ne mai amintim deopotrivă a fi fost şi atunci singurii, mi se pare, cari am lăsat cortina să cadă fără să chemăm de la rampă pe autor — care de altfel, fireşte, a venit stăruitor să-şi consume „succesul" până când şi ultimul pompier a dispărut din sală- Autorul de data aceasta a destăinuit gazetelor că Ion Anapoda este altceva, cu totul altceva, decât tot ce s’a scris până azi. A mal afirmat, de atâtea ori, o veche persecuţie care-1 urmăreşte, că d-sa ar fi un fel de ostracizat al teatrului românesc, care se pare că nu-1 pricepe — că nu înţelege pe d. George Mihalţ Zamfirescu... Cum vedeţi este un destin aproape ibsenian 1 Dar să se consoleze d. G- M. Zamfirescu. Poate tot el este mai fericit. Astăzi nu este înţeles, dar vedeţi că este jucaţi lbsen n’a fost jucat decât când a fost priceput... Dar mâine, când lumea va înţelege mai mult, d. G. M. Zamfirescu nu va mai fi jucat 1 Aşa că ar fi prudent, cel puţin, ca d. Zamfirescu să nu se plângă prea mult. Să nu mai spună de pildă că are în buzunar încă o capo-d’operă care se cheamă Sam şi pe care fireşte nimeni n’a priceput-o azi- Să nu ne oblige mai ales s’o pricepem. E singura condiţie peniru a fi jucată! Credeţi, într’adevăr, că dacă cineva ar fi priceput pe Ion Anapoda ar mai fi aprobat să se joace 11 Nu, nul, oricât de viţioasă am bănui direcţia Teatrului Naţional, ar fi s’o calomniem inutil... Adevărul e că n’a priceput — şi este o scuză în faţa căreia nu mai putem nimic 1 Dar să continuăm, să arătăm mai ales că autorul lui Ion Anapoda e totuşi, oricum, interesant. Reclama 164 © BCU Cluj prin presă nu este singura armă cu care luptă împotriva opacităţii contemporanilor. El mai are şi altă strategie, aceea, de pildă, a ieşirii la rampă. Sunt scene nescrise Intr’adevăr, dar să mărturisim că ele sunt şi singurele lucruri amuzante din spectacolele pe care d. Zamfirescu le dă. Astfel d-sa — care este probabil un domn foarte modest — n’ar fi consimţit nici de data aceasta să răspundă urletelor de admiraţie cu care o galerie bine Îngrijită avea misiunea să-l cheme la rampă. Nenorocul lui numai a fost că, tocmai în acel moment, s’a întâmplat între culise, vedeţi... Atunci un actor rău voitor l-a prins de mână şi l-a tras — dar cu câtă greutate 1 — până în mijlocul scenei, unde d. Zamfirescu a apărut deodată ca un martir despletit al gloriei şi s’a repezit, de emoţie, s’o sărute... pe d-na Sonia Cluceru, mi se pare! In definitiv eu sau d-ta, când vom face o piesă de teatru, vom ieşi curagioşi la rampă să ne vadă lumea şi să ne luăm răspunderea lucrării noastre; afară numai dacă nu vom prefera, ca altă dată Ca-ragiale, să ne lăsăm piesa la teatru şi noi să rămânem liniştiţi la un pahar cu bere... în niciun caz însă Intre culise, unde ar fi inevitabil să ni se întâmple accidentul pe care-1 suferă regulat d. George Mi-hail Zamfirescu. Simt totuşi acestea, cum spun, scenele cele mai delicioase, e adevărat. Dar-., păcat că mai e şi piesa 1 A, piesa într’adevăr .. Despre ea — ce să spunl Un poet cu care ieşiam dela teatru in seara fatală, a căutat mult ca să găsească la sfârşit o expresie... dar una atâta excesiv de românească... încât regret că nu pot s’o reproduc aici. Apoi a declarat, satisfăcut, — Acesta e cuvântul, numai acesta 1 Dacă piesa, într’adevăr, după numele ei chiar — Anapoda..,— n’a vrut să fie o epigramă numai, la adresa Teatrului Naţional, atunci fenomenul este cu siguranţă inexplicabil. Subiectul e cât se poate de simplu şi — o să vedeţi — cât se poate de original, doi funcţionari de bancă, îşi dispută aceeaşi femei... Unul ştie să lucreze, altul nu. Et voilă! Acţiunea se petrece între oameni, cum ar zice d. G. M. Zamfirescu, inculţi... Cu o extraordinară ironie de altfel, autorul fixează pe cei doi funcţionari definitiv: unul zice „in extremiscelălalt spune mereu: „finis* \... Şi lumea râde — fireşte că râde... Mai sunt apoi scene de o naivitate sfâşietoare, de naivitatea autorului vorbesc 1 De aceea lumea râde, cum spun, râde de se prăpădeşte. Căci piesa este patetică.. Mai mult n’aş şti să vă spun despre ea. Dar eu mă gândesc acum tot la cuvântul acela teribil, al poetului de care v’am vorbit. Inchipuiţi-vi-1 şi d-voastră. Intr’adevăr, numai acela este cuvântul just. Actorii, la rândul lor, chiar d. Calboreanu, din nimic cum ar fi putut să iacă ceva 1 * *. * • Nou olet — nu miroase — aşa şi-a intitulat Ber-nard Schaw prima lui comedie. Reprezentată cu destulă greutate la început, ea fost jucată mai târziu aproape pretutindeni şi s’a chemat rând pe rând „Casele d-lui Sartorius*, „Banul n’are miros*, mai ştiu eu cum. Fără îndoială că nu este cea mai proastă piesă a lui Schaw, deşi cea dintâi. Am putea spune chiar că o preferăm Intre foarte multe care s’au jucat la noi sau aiurea. Dar Bernard Schaw nu ne-a sedus niciodată, şi ne-a fost totdeauna greu să pricepem cum acest irlandez, ale cărui glume de spirituală cafenea ajung greu până la cinismul sau până la sarcasmul pe care le-ar voi, cum a ajuns el, Intr’adevăr, să uzurpe suprafaţa pe care o are In teatrul şi în literatura de azi. Adevăr zic vouă — fanatici adoratori ai lui Schaw — aşa ceva se creează destul de des In cinismul obosit al cafenelelor de pretutindeni. Şi îmi închipui că d Streitman de pildă, dacă ar face piese de teatru, ar fi un excelent Bernard Schaw j are dreptate însă când se ocupă, probabil, de lucruri mai interesante. Dar acest irlandez atâta de prezumţios, pe care numai Henry Bernstein a ştiut să-l pună odată In locul pe care-1 merita, mai mă face câteodată să mă gândesc la diferenţa dintre geniu şi obraznică glumă numai, dintre Anatole France şi Bernard Schaw vreau să spun. Ca şi France, scriitorul englez spurcă tot ce cade sub condeiul lui — dar Schaw Intr’ade-văr nu poate să facă decât atât! A, atunci nu mai ne interesează şi, â la longue, oboseşte. Citiţi pe France mai bine şi veţi vedea ce Bernard Schaw nu poate să facă In piesele lui! Atât ajunge. Chiar Sfânta Ioana, capo d’opera adică a lui Bernard Schaw, se resimte de acelaş efort de perpetuă sterilitate a a acestui obositor dramaturg. Căci spiritul de frondă care nu mişcă decât suprafaţa lucrurilor, nu însemnează nimic. El poate, cel mult, să provoace revoluţii la cafenea. Snobii, astfel, să se resemneze dacă li se dărâmă un idol... „Banul n’are miros“ s’ar mai putea intitula, cu un cuvânt al lui Tartuffe, „on trouve toujours des accomodements“. Este povestea unor oameni pe cari anumite lucruri Ii revoltă, dar se aranjează, la sfârşit, cu conştiinţa lor, pentru ca să poată trăi mulţumiţi. Glume, destul de indiscret sentenţioase, câte vreţi! E ’n orice caz una din piesele cele mai suportabile ale lui Bernard Schaw. Duceţi-vă s’o vedeţi, dacă aveţi timp. Totuş, dacă gustul d-voastră cere acest climat al unei sensibilităţi deprimate, atunci poate e mai bine să deschideţi, la întâmplare, oricare carte a lui Anatole France, — l’lle des pingouns, de pildă.. Actorii şi-au făcut conştiincios datoria , d. Bulfinsk şi d. Demetru. . ' * TEATRUL REGINA MARIA a trecut dela Spionaj la Verneuil... Este un salt care n’are niciun eroism 165 © BCU Cluj D-na Lucia Bulandra a explicat intr’un interview că nu se mai acordă nicio subvenţie acestui teatru. Lucrul acesta e trist Intr’adevăr — şi poate fi o explicaţie. Altul ar fi trebuit să fie totuş destinul acestui CRONICA „ARHITECTURA", revista anuală a societăţii arhitecţilor români, în fruntea căreia stă onorific d. Statie Ciortan şi activ d. Ioan D. Enescu, a ieşit într’un luxos şi strălucitor format, pentru 1934. Două treimi din cuprinsul acestui număr sânt ocupate de reproduceri de construcţii sau proecte de construcţii, care îţi oferă să citeşti direct în imagini stadiul de progres pe care l-a atins arta noastră de a clădi. Vile frumoase ca o floare alternează cu masive case de raport şi cu interesante siluete de biserici. Două stiluri se disting categoric din aceste imaginii cel naţional-tradiţionalist şi cel modernist-internaţional, cultivate deopotrivă de arhitecţii noştri, juxtapuse şi niciodată fuzionate. Se va ajunge vreodată la o sinteză a lor? Va birui cel modernist? Va birui cel naţionalist ? Iată chestiuni ce zac în geniul arhitectului, în gustul publicului şi, mai cu seamă, în directivele de stat- Fiindcă în domeniul artei şi în special în arhitectură şi în plastică, statul are un cuvânt hotărîtor de spus. Fireşte, nu statul democratic al veşnicului provizorat şi al dezorientării, ci statul care înfăţişează o concepţie de viaţă stabilă, unitară, şi integrală, a cărei afirmare în toate ramurile de creaţie o urmăreşte programatic Numai în asemenea condiţii se poate vorbi de stat ca factor determinant al stilurilor. E foarte îmbucurător că arhitecţii noştri sânt perfect conştienţi de asemenea probleme. „Va trece curând faza de dezorientare pentru unii, de oboseală spirituală pentru alţii, lăsată de război, în toate domeniile vieţii omeneşti, nu numai în arhitectură. Şi ne vom găsi atunci în faţa unei arhitecturi modeme, care va purta totuşi pecetia specificului fiecărui popor"— sună articolul program. E semnificativ că acelaş articol dă ca formulă a unei sinteze moderne în arhitectură fraza d-lui Benito Mussolini adresată arhitecţilor italieni i „Concepţia arhitecturală a palatului Lictorului trebuie să corespundă măreţiei şi puterii de reînnoire a vieţii naţionale, desăvârşită de fascişti, marcând însă continuitatea tradiţiei romane". Arhitectura cuprinde, mai departe, un studiu solid şi dureros al d-lui George D. Florescu asupra „Vechilor proprietăţi în Bucureşti în veacurile XVII şi XVIII," din care n’a mai rămas nici urmă şi care, toate, s’au înstrăinat. D. I. D. Enescu, distinsul nostru colaborator, pornind dela definiţia lapidară că „arhitectura e înfăţişarea spaţială a gradului de civilizaţie la care a ajuns un popor," arată strânsa legătură dintre eco- teatru. Comedia pe care o joacă acum compania dela Regina Maria e câteodată amuzantă, fireşte. Se joacă bine, se râde chiar, dacă vreţi... Dar să nu mai vorbim de ea. TOMA VLĂDESCU MĂRUNTĂ nomia naţională şi arta construcţiei. Ţară bogată şi popor sărac, zice dânsul, totuşi dela război încoace specificul românesc s’a putut menţine In oraşele vechiului regat şi s’a afirmat în noile clădiri din oraşele ardeleneşti. Dacă Bucureştii s’au înstrăinat atâta, aceasta se datoreşte faptului că bogatul care construieşte în centrul Capitalei nu e român şi nici arhitectul pe care il angajează. „Greutăţile şi urmările războiului le-au suportat mai mult autohtonii, iar avantagiile le-au avut cei cari n’au luat parte la război, cei fără patrie precisă". E drama actuală a românismului în aceste cuvinte. Interesante studii, observaţii şi perspective asupra urbanismului bucureştean, inexistent încă, semnează d. d. Arta Cerkez şi Al. Zamphiropol. D. Ioan D. Trajanescu scrie despre aspectul arhitectural al târgului industrial din 1934. D. Fl. Stăn-culescu şi Victor Asquini se ocupă cu tehnica construcţiei. D. Cristofi Cerchez semnează un curios articol „Sarmisegetuza", prin care sugerează fondul dacic, necunoscut încă, al firii noastre. Articolul conţine şi afirmaţii gratuite cum e aceea că „Iisus Hristos, capul religiei creştine, nu s’a considerat niciodată pe aceeaş treaptă cu Dumnezeu, tatăl ceresc" — când Evanghelia, pe care desigur d. Cerchez o cunoaşte ceva mai puţin decât fondul dacic, e plină de această solemnă declaraţie t „Eu şi Tatăl una sântem“. Numărul pe 1934 din Arhitectura, logic şi amplu Închegat, e o manifestare vrednică de prestigiul arhitecţilor noştri. Revista are însă cusurul că apare numai odată pe an. E în interesul unei bune educaţii a gustului românesc de a construi ca o valoroasă publicaţie cum e aceasta să iasă mai des Societatea arhitecţilor are, cred, destule mijloace pentru a o face. ORTODOXIA CONSTRUCTIVĂ. Am sub ochi publicaţia festivă a celor zece ani de activitate bisericească, desfăşurată de episcopia nou înfiinţată a Hotinului. E Întocmită de harnicul profesor al Facultăţii de Teologie din Chişinău d. C. Tomescu. Ce-a fost acum zece ani, în târgul Bălţilor, unde venea episcopul Visarion Puiu ? Absolut nimic 1 Astăzi se ridică un mândru palat, o catedrală dintre cele mai frumoase ale României Mari, o sumă de instituţii, o reţea de largă activitate, multe cărţi ti- 166 © BCU Cluj părîte şi puse In circulaţie. Zeci şi zeci de milioane au costat toate aceste lucruri mari, pornite din energia unui prelat cu faţă blândă, pentru a opune spiritul constructiv al ortodoxiei uraganului negativist ce suflă din Răsăritul sovietic. Cunosc bine de asemenea — şi aceasta o cunoaşte multă lume — minunea săvârşită la Cluj, in inima Ardealului de un ierarh pe cât de bătrân pe atât de ager, Nicolae Ivan, care, in tot atâţia ani, a scos din neant uriaşa floare de piatră şi bronz a unei catedrale, biserici noi, un număr uluitor de aşezăminte, impunătoare dovezi de energie a creştinismului românesc. Mitropolia Sibiului, a cărei înaltă activitate intelectuală am relevat-o în revista noasfră, nu e mai prejos nici pe terenul construcţiei cu ale sale mari biserici ridicate in centrele minoritare, dominate până ieri numai de monumentele altor culte. Dar aici, în Capitala ţării câte biserici nu s’au clădit după războiu, dintre care cea dela Colentina, mai spaţioasă decât oricare alta, e un admirabil monument de artă? Să adăugăm la acestea imensul număr de lăcaşuri sfinte ce s’au ridicat în târgurile şi în satele României Noi, pentru a Înţelege că nu există altă instituţie care să fi dat atât de lucru arhitecţilor şi pictorilor şi care să fi împodobit pământul străbun cu atâtea opere de civilizaţie şi cultură. Unde e activitatea constructivă a statului nostru în comparaţie cu aceea a Bisericii? A statului acestuia, permanent şi nedemn chiriaş în şandramalele clienţilor politici... Cine nu s’a convins ce însemnează democraţie n’are decât să pună Arcul de Triumf dela Şosea, singura operă a statului postbelic, alături de formidabila operă construită de creştinismul naţionali REVISTE ARDELENEŞTI. Adeseori am semnalat aici în decursul anilor, lipsa de preocupări faţă de literatură şi artă în Ardealul liber. Ştiam că politica soarbe în vârtejul ei de vânt secetos forţele bătrâne şi tinere de peste munte. Deaceea, oricând un gând literar s’a încumetat să răsară palmier verde in această dezolantă Sahară politică, l-am salutat entu-siaşti. Dar gândul a recăzut repede în nisip. Timp de aproape două decenii, nicio mişcare literară n’a salvat obrazul mare! provincii, unde ungurii şi saşii creeau considerabile manifestări ale scrisului lor naţional. Un publicist inteligent, d. profesor Ion Breazu, ne explică, în broşura Viaţa literară romanească în Ardealul de după unire, cauzele acestei absenţe. Intre aceste cauze, el vede mai înlâiu o criză de orientare ideologică, apoi o criză socială, aceea a unei burghezii româneşti abia în formaţiune, în al treilea rând politica absorbantă, şi in sfârşit Instituţiile producătoare care, subvenţionând mişcarea politică, nu mai puteau subvenţiona o mişcare literară. Fiindcă ne vin dela un ardelean, să le luăm pe toate de bune aceste explicaţii, deşi noi credem că maladia democratică e o suficientă explicaţie. Căci dacă e vorba de o criză de orientare ideologică, ea ar fi trebuit să se producă mult mai zdruncinător la saşi şi la unguri, fă-cându.i sterili în artă, — ceeace nu e cazul Şi dacă e vorba de un proces social al burgheziei, el ar fi trebuit să aibă mult mai dureroase repercusiuni negative asupra spiritului literar maghiar. Cu atât mai mult cu cât la români procesul acesta are o linie ascendentă, iar la unguri una descendentă. Că politica a fost cauza principală a absenţei de care vorbim se vede de acolo că, imediat ce mitul politic s’a transformat într’o adâncă dezamăgire dupăce, în sfârşit, Ardealul guvernase şi el dela Bucureşti, se observă o binefăcătoare eflorescenţă literară peste munte. Inteligenţa, obsedată ieri de politică, eliberată azi prin dezamăgire, îşi caută satisfacţii mai înnalte In domeniul spiritului. D. Ion Breazu aduce încă o explicaţie, aceasta foarte preţioasă, a eflorescenţei ce se observă de vre un an-doi încoace : o generaţie nouă s’a format în Universităţi şi in şcoli, cu suilet universal românesc. E firesc ca elita ei să se îndrepte spre creaţiile spiritului. Astfel, o pleiadă de reviste literare e rodul acestei eliberări şi acestei înnoiri. La Cluj a intrat în al treilea an Gând românesc, admirabila revistă redactată de d. Ion Chinezu, care, cu concursul D-lor I. Agârbiceanu, Ion Breazu, Victor Papilian, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Radu Gyr, Ion Buzdugan şi a o sumă de tinere talente ardelene în formaţie, reabilitează singură Ardealul intelectual. La Turda, poetul Teodor Murăşanu scoate Pagini Literare de un aspect occidental şi cu foarte bogate cronici îmbrăţişând atât mişcările culturale minoritare cât şi pe cele din străinătate. La Târgu-Mureş, un grup de învăţători redactează revista Progres şi Cultură, dovedind în ţinuta critică un bun simţ şi o maturitate de judecată, ce-ar putea fi pizmuite chiar de domnii profesori universitari. Netrimiţându-ni-se la redacţie, regretăm că nu cunoaştem Familia dela Oradia decât după aspect. Afară de acestea, la Sibiu apare Viaţa ilustrată, despre care am mai vorbit aici, plăcută la înfăţişare şi curată în gândurile cu care se îndreaptă spre un public dornic de o publicaţie cumsecade, ce trebuie să înlocuiască mârşavele „ilustraţii" evreeşti, sosite din Capitală. Tot la Sibiu, a împlinit anul acesta un sfert de secol Revista Teologică, întemeiată de mitropolitul Nicolae Bălan, condusă azi de profesorul N. Colan. In cultura intelectuală religioasă, această publicaţie înseamnă o dată mare. Voluminosul număr jubilar 167 © BCU Cluj aduce pe lângă articolele fericitului Întemeietor şl actualului redactor, studii semnate de D. P. Moruşca, D. Stăniloae, pe care cititorii noştri îl cunosc din adâncul eseu „Ortodoxie şi naţiune' publicat în numărul trecut, I. N. Lungulescu, magistratul atât de versat în filosofia creştină, Aurel Radu, Onisifor Ghibu, loan Lupaş, Grigore Marcu, A. C, Cosma, L. Bologa şi alţii. TOMA CHIRICUŢĂ, înflăcăratul predicator al bisericii bucureştene care a fost odinioară a breslei Zlătarilor, a tipărit un nou volum de cuvântări, Cunoşti tu calea ? In literatura acestui gen dificil, iată o lucrare proaspătă, de pulsare dinamică şi vie, ce se menţine în cursul lecturii. Ştiu bine ce însemnează zelul şi cuvântul direct al lui Toma Chiricuţă. Innainte de a-1 avea pe el, biserica Zlătarilor, unde se face anual slujba de Stat a Botezului Domnului) era pustie. Abia dacă o cerceta picior de om în câteo rarisimă Duminică. Când şi-a făcut apariţia acest cuvântător, sărbătorile au devenit îndată neîncăpătoare pentru mulţimile îngrămădite să-l asculte. Porţile sfinte au trebuit să se deschidă zilnic, dela răsăritul până la apusul soarelui. Cuvântul care vine din lava convingerii e totdeauna covârşitor. Toma Chiricuţă a întemeiat tipografie, a strâns în jurul său un mănunchiu de talente din rândurile laicilor şi dă la Iveală o bună revistă de literatură creştină, Fântâna Darurilor şi o foaie de propagandă, Ortodoxia. Cărţi şi broşuri complectează această mişcare de spiritualizare, ce n’are nimic din obişnuitele clişee ale lucrurilor făcute de mântuială- Oratoria lui e inteligentă şi limpede, puternică şi convingătoare, îmbujorată de văpaia lăuntrică a unej convingeri adânci şi comunicative. E necesar însă ca unele expresii scăpate din fuga temperamentului să dispară la o nouă ediţie. Bunăoară, e cu totul impropriu să spui: „lumea construită de Satan*. Satan e duhul negaţiei; el nu poate construi, ci numai > distruge. PANAIT 1STRAT1 a avut o ieşire împotriva d-luj Toma Vlădescu, pe care el, cel dintâiu, ar trebui s’o regrete. Pe un ton de-o eleganţă cu totul neobişnuită în triviala publicistică actuală, d. Toma Vlădescu îi spunea (vezi numărul trecut al Gândirii:) Eşti un mare scriitor, care ţi—al cucerit un renume universal. Pentru aceasta, noi te iubim. Dar ca om politic, ai avut atâtea atitudini încât ultima d-tale ipostază naţionalistă trebuie privită cu rezerve. Aceasta cu atât mai mult cu cât singur declari că azi nu mal crezi în nimic. Şi atunci nu trebuie să-ţi îngăduieşti să predici tineretului acest nimic — în numele naţionalismului 1 Toate obiecţiile d-lui Toma Vlădescu sânt de neclintit. $i dacă le-a învăluit în admiraţie fără rezerve, era pentru a menaja sufletul, ce pare atât de chinuit azi, al lui Panait Istrati. Autorul Kiralinei, enervat poate din motive cu totul streine, a ripostat violent şi atât de injurios încât nimic din riposta lui nu poate atinge ţinuta elegantă a d-lui Toma Vlădescu. Simplu „cronicăraş" scriitorul care a debutat In cele mai mari reviste parisiene şi care, dacă ar fi rămas acolo, ar fi azi un nume în scrisul francez ? Eram în drept să ne aşteptăm dela „noul" Panait Istrati la o mai disciplinată cumpănire a cuvintelor. N’o dovedeşte nici atunci când, echivoc şi dibuind un drum nou, se crede el în stare să judece naţionalismul nostru. Asta, — îl avertizăm amical > nu i-o îngăduim 1 El, care a umplut văzduhul european cu imaginare'e persecuţii îndurate pentru comunismul de până ieri, nu e cel învestit să dea cu noroiu în aceia dintre noi, cari au fost aruncaţi până în infern pentru credinţele lor naţionaliste, — fără să-şi urle durerea nici aici nici în lumea largă, deşi ar avea toate posibilităţile s’o facă! Din partea lui Panait Istrati noi aşteptăm o clarificare şi o statornicire a noii lui poziţii. Vom fi cei dintâiu să ne bucurăm. NICHIFOR CRAINIC ANUL XIV - No. 3 168 MARTIE, 1935 © BCU Cluj