DUPLICAI
GÂNDIRE A



ANUL XIV— Nr. 1                          IANUARIE, 1933"
                  SUMARUL,
           LUCIAN BLAGA, Temele sacrale şl spiritul etnic • • • 1.
           GEORGE GREGORIAN i Fotografie. 6»
           VICTOR ION POPA . Schivnicul din Ţuia Neagră . . .   7.
           RADU GYR., Poesii .... ....... 15.
           TOM A VLĂDESCUi Sensul grandoare! în opera Iul Ibsen 18 .
A. COTRUŞ . Prin vânturi ce latră •.............. 25 -
LUCIAN BLAGA , Avram     Iancu    ............... 26 *
AUREL D. BROŞTEANU, Demian ilustrator al spiritului
    „Gândirii".................................. 33»
                                            IDEI, OAMENI, FAPTE
DRAGOŞ PROTOPOPESCU, Titulescu la Geneva, şl la
    el acasă................................... 43
NICHIFOR CRAINIC. Cincinat Pavelescu............. *5
TUDOR VIANU . O punere la pune* despre Eminescu   46
                                       CRONICA LITERARA
               OVID1U PAPADIMA . Cezar Petrescu t Duminica Orbului —
                  Mihail Sadoveanu. Nopţile de Sânziene — C. Stere,
                  Nostalgii — Callstrat Hogaş. In Munţii Neamţului ■ • 47
               CONST. D. lONESCU . Ionel Teodoreanu. Crăciunul dela
                  Silivestri......... ................. 50
                                       CRONICA PLASTICĂ
               AL. BUSUIOCEANU . Schweltzer-Cumpăna. Iser ....         51
                                       CRONICA MUZICALĂ
               DAN BOTTA . Em Clomac . Viaţa şl Optra Iul Rlchard
                  Wagner.......................•....... 54
                                    CRONICA SPECTACOLELOR
               TOMA VLADESCU . Teatrele bucureştene.... 35
                             DESENE IN INTERIOR . Demian şi Şt. Dimitrescu.
                           rBibi. Univ. Cluj. I I K.-__3M- 1:3?. J
                    EXEMPLARUL 20 LEI
© BCU Cluj
GÂNDIREA  
TEMELE SACRALE ŞI SPIRITUL ETNIC
                                                 DE
                                         LUCIAN BLAGA
    Câtă vreme însuşirile sufleteşti şi spirituale ale unui popor nu răsbat în creaţii, în vizibile atitudini, sau reacţiuni, fie anonime, fie personale, ele n’au decât caracterul larvar al unor latenţe, cari nici nu pot fi abordate. Vom admite în principiu că particularităţile, mai mult sau mai puţin ascunse, ale unui anume spirit etnic, le stabilim în chipul cel mai firesc, orientându-ne după creaţiile cari aparţin prin originalitatea lor singulară es-clusiv spiritului etnic luat în studiu. Dar resorturile intime ale unui spirit etnic le mai putem scoate la lumină şi prin analiza creaţiilor cari nu-i aparţin cu esclusivitate sau nu in întregime — prin analiza creaţiilor derivând dintr’un proces diformant sau amplificator de asimilare a unui conţinut sau motiv spiritual de vastă circulaţie. Fenomenul asimilării devine însă din cale afară interesant şi concludent mai ales când tema sau motivul, căzute jertfă asimilării, s’au prezentat spiritului etnic cu prestigiul intangibilităţii, cu aureola magică a lucrului tabu, adică a unui lucru supus în prealabil unui regim special de protecţie. Când în ciuda intangibilităţii de natură sacrală şi în pofida sancţiunilor, ce le implică orice schimbare a motivului spiritual, impus unei conştiinţe etnice ca ceva autoritativ şi canonic, spiritul etnic procedează totuşi la modificarea, reducerea sau amplificarea motivului, avem de a face desigur cu un proces de asimilare mult mai revelator decât sunt asimilările curente, de fiecare zi. în adevăr, când un motiv spiritual, încunjurat de un halo magic, şi astfel dinainte apărat de orice alterare uşuratică, e totuşi supus modificării prin puterile creatoare ale substanţei etnice, trebuie să presupunem că în asemenea alterări, cari frizează sacrilegiul, se manifestă însuşiri creatoare irezistibile ale substanţei etnice. Atingem aici cu degetul un fapt, care deşi un simplu fapt, dobândeşte o neaşteptată semnificaţie metodologică. Asimilarea şi modificarea unei teme predestinate intangibilităţii, sunt pentru cercetători neapărat mai bogate în sugestii cu privire la firea autentică a unui spirit etnic decât asimilarea şi modificarea unor motive cari nu opun nicio rezistenţă schimbării sau cari prin natura lor invită chiar la exerciţii de variere. Cercetătorii cari se interesează de diversitatea substanţelor etnice, ne-au rămas încă datori un pasionant studiu despre modul cum au fost şi sunt asimilate cultura biblică sau diferite motive dogmatice la feluritele popoare europene.                                     .
    Literatura noastră populară cuprinde un imens material încă deloc studiat sub acest aspect. Nici aici nu suntem încă ieşiţi din fazele începutului. în credinţa că ne găsim în situaţia de a da unele sugestii, vom alege din nenumăratele exemple de modificare a unor teme sacrale, ce ne stau la dispoziţie, vreo două — trei, după părerea noastră foarte lămuritoare. Exemplele sunt culese la întâmplare.
                                                 i
© BCU Cluj
      Iată o legendă, care circulă în diferite variante in diferite regiuni ale ţării noastre. „Ci-că la început, când a făcut D-zeu cerul şi pământul, s’a brodit de a făcut pământul mai mare decât cerul şi nu încăpea pământul sub cortul cerului. Şi marginile pământului stând afară de cortul cerului, nu mai vedea nici soarele, nici picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă D-zeu ca să dreagă lucrurile ? Să ceară un sfat la ariciu 1 Chiamă pe albină şi o trimite la ariciu. Albina se duce şi-i spune: „Uite, nene ariciu — cum o fi zis ea acolo — m’a trimis D-zeu să te întreb: cum ar putea să bage tot pământul sub cer?" — „Şi tocmai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine? Da ce ştiu eu, zice ariciul cu supărare. Du-te, de-i spune că nu mă pricep eu la asta!" — Albina pleacă, dar în loc să iasă pe uşă, se aşează pe clanţa uşii, iar ariciul, crezând că a rămas singur, începe a dondăni: Hm, el, Dumnezeu, dupăce şi-a bătut joc de mine şi m’a făcut aşa de ghemuit şi de urît, acum ar pofti să-l învăţ cum să micşoreze pământul. De ce nu mi-a dat putere multă să strâng pământul în labe, până s’o încreţi, să se facă munţi şi văi, să vezi atunci cum încape". Sbrr! atunci şi hoţoaica de albină de pe clanţa uşii şi fuga cu vestea a D-zeu“... (Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult. Socec. Buc. 1913, pag. 25—26). Astfel făcu D-zeu munţii şi văile. Legenda despre ariciu ca animal al iscusinţei circulă în cele mai surprinzătoare variante, din Bucovina până în Muntenia. Putem desghioca vreun sens mai adânc, ascuns sub învelişul pitoresc al acestei legende ? Nimic mai simplu. Termenii legendei implică o seamă de înţelesuri. Ni se spune înainte de orice că lucrurile lumii nu au fost făcute toate prin actul creator iniţial. Ca întâiu rezultat al genezei se semnalizează o mare disarmonie între cer şi pământ, care a trebuit să fie înlăturată printr’un act epigenetic. Unele fapte (munţii şi văile) sunt creaţiuni de circumstanţă, de impas, şi oarecum simple mijloace de a înlătura un neajuns primar, prea târziu remarcat în construcţia lumii. Cosmogonia biblică e chiar şi numai prin aceste câteva detalii considerabil depăşită şi modificată. Din legendă se mai desprinde sensul reconfortant pentru slăbiciunea omenească, că nici D-zeu n’a izbutit din capul locului şi cu un singur act să făurească o operă de desăvârşită armonie; dimpotrivă, alcătuirea suferea de o meteahnă deosebit de penibilă. Dar legenda mai cuprinde şi un alt sens latent, mult mai grav, şi care contrazice temeinic tema sacrală: D-zeu n’a fost în stare singur să îndrepte ceea ce ratase. A avut—zice-se — nevoie de un „sfetnic cosmogonic". Că acest sfetnic cosmogonic s’a nimerit să aibă o înfăţişare atât de insignifiantă, nu trebue să ne tulbure. Sfântul Duh s’a mai întrupat el şi în alte făpturi insignifiante. Legenda adânceşte deci în chip cu totul neaşteptat perspectiva metafizică a genezei biblice prin aceea că imaginează ca prim rezultat al genezei o imensă discrepanţă cosmică, a cărei imposibilă prezenţă cerea neapărat şi de urgenţă un al doilea act, de desăvârşire. Paralel cu această adâncire a perspectivei, constatăm în termenii latenţi ai legendei o neaşteptată umanizare a Creatorului, care nu mai e privit ca atotştiutor.
      Un alt exemplu de variaţiune pe o temă sacrală. Acum câţiva ani Nichifor Crainic, într’un prea frumos esseu publicat în „Gândirea", atrăgea întâia oară atenţia asupra unui fapt folcloric nu îndeajuns studiat. în colinde, acele uneori atât de impresionante texte ale unei liturgici laice cu nu ştiu ce cadenţe şi aer de ritual păgân, se spune că grâul* ar fi făcut din trupul lui Christos iar vinul din sângele lui Christos. Despre această credinţă populară, care şi-a găsit răsunetul în versuri de colind^ am dori să spunem şi noi câteva cuvinte. Răsfoind istoria culmelor şi feluritele mitologii?» atenţia ne-a fost ţinută pe loc de nişte interesante analogii ale -.credinţei populare româneşti. Similitudinile sunt cu adevărat ispititoare, şi-ţi trebue mult cumpăt !să nu sări în combinaţiuni pripite, de soiul acelora ce sunt atât de dragi filologilor în veşnică şi pătimaşă goană după „influienţe". în mitul lui Mitras e jertfit un taur, din trupul căruia derivă lucrurile vizibile: grâul din
© BCU Cluj
   coarnele taurului, vinul din sângele taurului, etc. Cititorul poate să tragă singur firele de păinjeniş ale analogiei între mitul lui Mitras şi credinţa populară. Pentru distracţie îi mai oferim un exemplu de comparaţie. Unul din miturile cosmogonice indice presupune existenţa la începutul începuturilor a unui om, Puruşa, din ale cărui membre şi părţi trupeşti s’a făcut lumea cu tot ce se vede. Evident, tema sacrală, cu care vom aduce în , firească legătură credinţa populară românească despre originea grâului şi a vinului, este aceea cuprinsă în taina eucaristică. Abaterea dela temă consistă în împrejurarea că credinţa populară inversează, ca să zicem aşa, raportul definit în formula eucaristică. Termenii formulei sacramentale creştine îndură în credinţa populară o ciudată dislocare. După credinţa populară — nu un oarecare grâu se preface în trupul lui Christos, ci tot grâul, *■> element al pâinei noastre de toate zilele, e făcut din trupul lui Christos. Misterul sacramental e prefăcut într’un fel de mit naturalist- Avem sub ochi un gen de cosmogonie în miniatură, fragmentar realizată ca un comentar în jurul hranei umane. Abaterea dela modelul sacral odată stabilită, suntem îndrumaţi spre consideraţii comparative cu mitul mitraitic. Asemănarea e ispititoare până în amănunte, dar şi deosebirea e lesne de cuprins: cosmogonia mitraitică are semnificaţia unui mit integral al naturii, mitul popular echivalează cu o cosmogonie trunchiată. Analogia dintre credinţa populară românească şi mitul indian al lui Puruşa e destul de vădită. Dacă gândirea populară nu s’ar fi stăvilit singură la jumătatea drumului şi ar fi rămas cu consecvenţă în exerciţiul virtuţilor sale, cosmogonia la care ar fi ajuns, ar fi culminat poate în afirmaţia că lumea e zămislită din trupul lui Isus Christos. (Inexactitudinile de cronologie nu supără imaginaţia populară. Intr’o poezie din Maramureş am găsit pe Isus Christos localizat în preajma genezei:
                                                        O făcut Domnul Christos
                                                         Pe Adam foarte frumos.
       (T. Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, pag. 74, ed. Cultura Naţ. 1925). Oamenii de catedră, închinaţi prin profesiune faptelor ca atare, se vor impresiona poate de analogii, cum sunt cele citate, într’atâtcă le-ar lămuri poate prea bucuros cu „influienţe". Credinţa populară românească despre originea grâului şi vinului ar dobândi astfel greutatea unei rămăşiţe arheologice a cultului mitraitic, despre care se ştie îndeajuns cât de răspândit a fost în părţile noastre. Din parte-ne ne declarăm mai puţin dispuşi să urmăm aceste sugestii lăturalnice şi piezişe ale analogiilor. Oricât cultul mitraitic ar fi înrâurit cultul bisericelor creştine (fapt istoric de necontestat), nu înclinăm deloc spre ipoteza unei influienţe mitraitice asupra credinţei populare româneşti despre originea grâului şi a vinului. Dar asemănarea dintre mitul mitraitic şi cel popular românesc nu pierde din interes nici dacă înlăturăm din capul locului posibilitatea continuităţii lor prin înrâurire. Asemănarea nu e neapărat o dovadă de contaminare. Ea se poate esplica şi pe altă cale, ea poate fi de natură accidentală, cum adesea se întâmplă mai ales pe tărâmul gândirii mitice. Din moment ce există o anume mentalitate creatoare de mituri, mai ales la popoarele nemolipsite încă de maladia raţionalizării, identitatea obiectului e chemată să prilejuiască mituri asemănătoare, oricât de distanţate ar fi istoriceşte sau geograficeşte regiunile în cari apar aceste mituri. Dacă s’ar analiza o leacă articulaţia secretă şi modul de a proceda ale gândirii mitice, s’ar vedea că analogia adesea tulburătoare dintre miturile aparţinătoare unor ţinuturi sau timpuri, izolate prin mari intervale, nu e decât un fapt prea firesc, adică un fenomen primar, care nu cerşeşte altă esplicaţie. Avem suficiente motive să bănuim că acesta e şi cazul asemănării dintre credinţa populară în discuţie şi mitul mitraitic sau mitul indian. Dincolo de aceste consideraţii şi un pic în altă ordine de idei, existenţa, unei asemenea credinţe populare, care inversează raportul dintre termenii unei teme sacrale "
                                                                       3
© BCU Cluj
  constitue o dovadă grăitoare despre prezenţa încă deosebit de vie în spiritul poporului nostru a factorului pe care-1 numim: gândire mitică. Nu e desigur pentru nimenea o noutate să afle că doctrina bisericii creştine a acceptat în alcătuirea ei, prin mascare, sau modificare, o mulţime de elemente păgâne. Procesul de cristianizare a păgânismului a durat multe veacuri. In credinţa populară, asupra căreia ne-am oprit, surprindem însă un fapt ce face parte dintr’un proces cu mişcarea tocmai întoarsă: e aci vorba despre o | paganizare a unei teme creştine.
       Un alt exemplu de variaţiune pe o temă sacrală. Raiul şi iadul şi cu deosebire Judecata din urmă, au aprins cu putere de obsesie permanentă imaginaţia populară. Dogma creştină e precisă: la Judecată se prezintă omul. El e singura fiinţă pământeană, care se bucură de acest tragic privilegiu. Opunem precizării sacrale — următoarele versuri populare:
                                  Foaie verde grâu mărunt,
                                  Câte flori sunt pe pământ,
                                  Toate merg la Jurământ?
                                  Numai spicul grâului Şi cu viţa vinului Şi cu lemnul Domnului Sboară ’n naltul cerului,
                                  Stau în poarta raiului Şi Judecă florile,
                                  Unde li-sk miroasele.
       (J. Corbu, Doina, Bistriţa, 1925). — Poezioara de faţă e remarcabilă nu numai ca întruchipare poetică, dar şi ca schimbare vastă de orizont a temei sacrale. Oricât de simbolice ar fi aluziile acestui bocet, viziunea resumată cu simplitate şi energie primară în cele câteva versuri, ni se impune şi ca atare, iar viziunea ca atare cuprinde o escatologie, mult lărgită faţă de aceea a doctrinei creştine. In planul insondabil al Judecăţii şi sfârşitului nu Joacă rol numai omul, ci oarecum toate fiinţele, chiar şi regnul vegetal. Plantele încetează de a mai fi simplu stafaj, şi participă la misterul şi la drama imaginată. Această «c „escatologie a florilor", în care regnul vegetal e trimis la Judecata din urmă, şi în care „miresmele" dobândesc prestigiul înalt al unor fapte de domeniu moral, cari atrag după sine salvarea sau osânda, implică un original, profund şi escepţional simţ metafizic. In discuţiile de multeori sterile, reluate cu pasiune, în preajma firii poporului nostru, s’au încumetat unii să afirme, fără controlul necesar, că poporul românesc ar suferi de o dureroasă deficienţă metafizică. Autorii unor astfel de propoziţii trec cu vederea împrejurarea că simţul metafizic, dacă există, are ca orice mod popular de trăire, un caracter profund organic, iar nu intelectual-discursiv, şi că acest simţ se poate consuma şi fără retorică, discret, în arzătoare, dar stăpânite viziuni. Am ales din materialul ce stă oricui la dispoziţie, un umil exemplu, pierdut fără strigăt într’o colecţie oarecare. Nu credem / că celelalte literaturi populare europene ne vor putea servi ceva asemănător. *■
       Nu ne-ar fi greu să înmulţim exemplele. Toate aceste variaţiuni pe teme sacrale au o semnificaţie, fie de adâncire fie de lărgire, fie de inversare a perspectivelor temelor sacrale. O mai atentă studiere a materialului folcloric, după teme, ar scoate la iveală linia de mişcare proprie spiritului nostru etnic. S’ar vedea degrabă că poporul românesc nu s’a fixat asupra motivelor sacrale, ci îşi merge drumul său interior, înscris în structura ce-1 diferenţiază de altele. Cultura biblică şi bisericească sunt asimilate în spirit creator.** Surprindem în funcţia creatoare, pe care cultura biblică şi bisericească o dobândesc cu prisosinţă în sufletul poporului nostru, o particularitate, care aparţine, precum bănuim, şi
                                                                4
© BCU Cluj
  celorlalte popoare balcanice, dar care ne deosebeşte de popoarele apusene, mai ales germanice, şi nu mai puţin de poporul rusesc. La popoarele germanice, restrângând consideraţiile la sufletul popular, cultura biblică e învestită mai mult cu o funcţie disciplinară^ decât creatoare. La aceste popoare cultura biblică nu fecundează în sens creator, ci se vrea mai curând izbândă practică. Cultura biblică devine astfel înainte de orice un izvor de precepte şi imperative. Ea canalizează şi disciplinează energiile sufletului anonim. Poporul nostru asimilează preceptele în chip mai organic şi într’un fel mai puţin conştient. — Să mai spunem că din adâncurile subconştiente ale oricărui suflet omenesc pândeşte o anume „ispită schismatică". Interesant e că în genere românul nu prea face saltul în schisma spirituală. Ispita aceasta se istoveşte în sufletul nostru popular printr’un proces de sublimare, pe planul imaginaţiei legendare şi poetice. Tendinţa schismatică, atât de general şi profund omenească, cel puţin între gradele de latitudine şi longitudine europene, îşi găseşte la poporul românesc un ventil în creaţii, cari nu depăşesc cadrul unui anume joc al imaginaţiei şi cari pot să circule fără nume şi fără paternitate. Ispita schismatică se sublimează în vis liber şi în viziuni cari nu obligă, şi se pierde în anonimat; nu se dezvoltă în doctrină şi nu ajunge la creaţia sectară, de noui cuiburi de viaţă religioasă. Ne găsim în faţa unei trăsături psihologice, prin care ne deosebim bunăoară de poporul rusesc. Ştiut lucru, cultura biblică şi bisericească fecundează sufletul poporului rusesc în sensul practic al schismei, al eresului, şi al sciziunii sectare. Poporul rusesc aproape că nici nu poate fi despoiat de această notă sufletească. Se poate risca paradoxul că însăşi mişcarea „celor fără D-zeu" are în Rusia ca substrat psihologic „ispita schismatică religioasă", care a dus şi duce acolo la toate înjghebările sectare. înfloreşte şi la popoarele apusene sectarismul. Acolo însă sectarismul e un rezultat nu atât al fecundităţii religioase, ca în Rusia, cât al tendinţei prin care am caracterizat sumar rolul culturii biblice şi bisericeşti la apuseni. Cultura biblică se vrea în sufletul popoarelor apusene „realizată", ca doctrină şi stil de viaţă, şi aceasta în forma cea mai „pură". Din această tendinţă spre puritate se nasc aci fără curmare mişcările sectare. în Rusia sectele iau fiinţă nu din năzuinţa după paradisul pierdut şi dorit al doctrinei pure şi originare, cât dintr’o fecunditate religioasă naturală, de proporţii explozive, ca să zicem aşa. E adevărat că în ultimele decenii şi poporul românesc a fost invadat de secte, dar toate sunt străine, nu un produs al pământului. Faptul că invazia a fost cu putinţă se datoreşte, credem, în primul rând desinteresului crescând al preoţime! faţă de nevoile religioase ale poporului.
5
© BCU Cluj
              FOTOGRAFIE
                                DE
                       GEORGE GREGORIAN
             Acum, in restul meu de căi subţiri,
             Mă văd întreg. Am tras la hamul piesii — Galop albit în spumă de obsesii —
             Pân’ am ajuns ciolan din amăgiri.
             M’am ascuţit pe tot mai dure gresii Ca să mă ’mplânt în mine. Şi ’n căliri De rosu-adânc, am curs cu licăriri Din lada vie a cenuseresii.
             O ştiuî ce-am fost, voi fi; ce sunt, nu sunt.
             Semnalele ce bubue pe piaţă Zeifică ridichile cu unt.
             Şi eu, cotesc pe margini de verdeaţă Sub clopotul masivului de ghiaţă In care împietresc cu braţul ciunt.
© BCU Cluj
                      SCHIVNICUL DIN ŢUIA NEAGRĂ
                                                     DE
                                          VICTOR ION POPA
                                             întâia răstălmăcire şi unde se vede că se poate întoarce cheia lumii cu o singură întrebare.
      A doua zi, seara, am plecat la gura tainiţei, să aştept ieşirea schivnicului. Cei doi soldaţi s’au ridicat şi ei, fără poruncă, din culcuşurile lor, şi-au luat armele şi s’au ţinut de mine. Dar cu ei odată a venit şi moş Maftei. Pasă-mi-te îi destăinuiseră tot, fără să-mi ceară voie, părându-li-se ceva dela sine înţeles. Astăzi îmi dau seama că nici nu se putea să fie altfel; era în toate o orânduire tainică, ale cărei urme aveau să răsune târziu, prea târziu, în toate aşezările vieţilor noastre, aşa cum a răsunat în ursita lui moş Maftei. Căci bătrânul oştean nu s’a mai întors din călătoria aceasta. A rămas. A rămas pentru totdeauna şi a murit acolo, cu toate formele de trebuinţă — acum pot să-m1 mărturisesc păcatul—adică l-am dat dispărut chiar de a doua zi, aşa cum îmi poruncise ceva mai presus de mine, fără nici o înţelegere de mai înainte, fără nici o lămurire şi fără alte vorbe decât:
      —  „Eu, de-acu, rămân aici, don S’lotinent". La care eu am răspuns:
      —  „Rămâi, moş Maftei, căci aici, cu adevărat e locul dumitale“.
      Decât, vorbele astea nu s’au auzit. Ele ne-au fost în ochi, în privirile pe care le-am schimbat la plecare.
      Gângureau de mult păsărelele codrului în aşteptarea aromirii pe leagănul crenguţelor subţiri, iar puful căldicel al serii de vară împlăpomase tot adâncul văilor, când a năboit izvorul tainic, vuind cu larmă zdrumicată, pe gura lui cea largă dintre stânci. Atunci inimile ne-au bătut uşor şi s’au strâns, asemeni păsărilor pe ramurile înoptate, pentrucă abia atunci am început a înţelege că omul pe care îl aşteptam şi pe care îl ştiam om, e cu adevărat un duh, care va flutura negru din pământ, asemeni pâlpâirilor de pe comori.
      Curând s’a arătat, lunecând fără sgomot ca o umbră, de sub stânca muşchiuită a intrării. S’a dus până la tufişul obişnuit, de parcă nu ne-ar fi văzut, şi s’a oprit în poala lui, drept, destrămat şi nelimpede ca o înaltă răsuflare de întuneric. O fântână artesiană
                                                     7
© BCU Cluj
din eare ţâşneşte noapte. In clipa aceia, ca la o poruncă, păsările au prins să îngâne în strana cerului o cântare neobişnuită. Ai fi zis că e o rugăciune de noapte pe un altar nevăzut, unde slujeşte duhul umbros al inimii pământului. O mireazmă de haos, de moarte ori de veşnicie — dar blândă, bună, îmbietoare — s’a pogorît de sus ca o binecuvântare. Omul acesta care-şi ştiuse ţine viaţa în loc, răsturna pentru noi aşezările lumii şi ne deprindea cu nefiinţa.
     Intr’un târziu, a pornit-o înapoi spre tainiţă. N’a zis decât:
     —   „Haidem". Şi a coborît cu noi în adânc.
     Licurea focul pe vatra de stâncă. Bătrâna, alături, ne-a privit fără uimire, ca pe oaspeţi obişnuiţi, într’o casă obişnuită cu oaspeţi, şi a văzut înainte de focul ei, pe care fumega o fiertură aromitoare.
   Ne-am aşezat pe lăzile grele, iar moş Mafiei a ciugulit un tăciune să-şi aprindă cu e ţigara luată de după urechi. Apoi s’a lăsat jos, şi a rămas acolo, în simţire de bine, ca un iepure bătrân şi obosit ajuns la codrul lui.
     —        „Vasăzică v’au bătut ghermanii" a rupt liniştea într’un târziu bătrânul schivnic, vorbindu-i lui moş Mafiei, ca unui vechi cunoscut.
.   — „Nu, i-am alungat noi" am răspuns eu în locul ostaşului, care plecase capul
fără a răspunde.
     —   „Vrancea nu-i acum în ţara Moldovei?" a întrebat schivnicul.
     —        „Ba da, dar nemţii veniseră până la Mărăşti. Acum însă i-am izbit şi i-am dat înapoi. Aud chiar că au fost goniţi de peste tot, chiar dela Şiret...
     —        „Şiret? Până la Şiret au ajuns?" Şi a zâmbit. „Vasăzică i-a înţăncuşat şi pe ei nesăbuirea marilor hrăpăreţi... Amarnică încercare!... Şi, de bună seamă, nu s’a aflat nimeni să le aducă aminte că prea marele dor de biruinţă duce la înfrângere, aşa cum i-a dus pe toţi cuceritorii".
     —   „înfrângere?.. Cine ştie?" am oftat eu odată cu soldaţii întinşi pe jos.
     Bătrânul mi-a lunecat o privire blândă şi iertătoare ca unui copil, apoi a mângâiat
umărul meu subţire:
     —        „Intr’un fel ori în altul, mai devreme ori mai târziu, fiecărui nesăbuit îi iese înainte stareţul din Smolensk, cu biciul unei întrebări"... Am întors capul la el nedumerit:
     —   „Care stareţ?
     —        „Stareţul care l-a nimicit pe Napoleon". Am ridicat din spate, cu desăvârşire uimit, dar bătrânul a dat din cap.
     —        „Nu ştii de el, nici vorbă.. Nu ştie nimeni de el.. Toţi cred că pe Napoleon l-a nimicit îngheţul Rusiei şi coaliţia dela Waterloo — fără să se gândească că mai cumplit îngheţ a suferit în Alpi şi mai puternice coaliţii a înfrânt înainte — pentrucă toţi judecă numai faptele, ceeace a fost pe dinafara vieţei Caporalului. Dar bătălia mare şi pierdută n’a fost nicicând pe un câmp. A fost în sufletul omului însuşi, ca şi moartea".
     „Da“ a reluat el mai târziu „pe Napoleon l-a spulberat de pe spatele lumii un călugăr soios şi neţesălat, cu arma cea mai cumplită pe care a născocit-o vrerea lui Dumnezeu: cuvântul.
     Ţi-o voi spune şi îţi voi istorisi povestea întreagă pentrucă mai întâi ţi-am făgăduit Să-ţi arăt în ce fel prefac eu alcătuirea lumii, ca să-i dau o lămurire temeinică, aşa cum poate fi de crezut şi cum îmi închipui că a ieşit din vrerea lui Dumnezeu, iar mai apoi, pentrucă vreau să înţelegi cam ce răsturnare fără de capăt poate să aducă schivnicia şi
                                                                8
© BCU Cluj
desăvârşita singurătate în cântarul judecăţii unei minţi omeneşti. Mai pe scurt, vreau să vezi moartea judecată de moarte".
     A tăcut, s’a sculat, s’a dus cătră pat şi s’a întins pe asprimea lui cu mâinile sub cap. Cred că acela era locul lui de cugetare şi de răsturnări ale icoanelor lumii pentrucă de acolo putea să privească deadreptul ochiul de cer licărind în sus. Mai târziu, m’am uitat eu însumi, din acelaş loc şi m’am simţit de mii de ori mai ameţit, mai turburat şi mai schimbat în felul meu de judecată, văzând cerul ca printr’o gură de fântână întoarsă, decât eram, ori suntem toţi, privind în jos ochiul de apă al unei fântâni obişnuite. Asemeni răsturnare a privirii, cu adevărat că—ţi poate clătina toată temelia lumii. Şi nici că era în stare schivnicul meu să mai vadă altfel decât răsucit şi altfel decât proectat pe stele şi pe cer, adică pe haos şi pe veşnicie, aceia ce oamenii judecă pământeşte, socotindu-se deasupra celor de judecat, mai sus de ele, adică privind totul din înălţime în jos, proectat pe ţămă şi pe lutul sterp.
     „Ştiţi, fără îndoială, că la 17 şi la 18 August 1812 Napoleon s’a pregătit să purceadă grea bătălie la Smolensk. Avea armata neatinsă şi tare, avea generalii toţi şi toţi buni şi mai ales crezuse că are însfârşit prilejul să atace — prilej care nu-i venise în mână până atunci fiindcă gheneralul Barclay von Tolly, un neamţ spătos, crud şi grosolan, dar grozav de isteţ la meşteşugul armelor, luase tactica să se retragă mereu, chip să istovească pe francezi în hărţueli mici şi dese, date cu cazacii, costiş ori în spate.
     Când să pornească însă bătălia, iată-1 pe von Tolly că fuge din nou. Napoleon a scrâşnit din dinţi şi a pus mâna pe sabia nemilei. S’a răzbunat aspru, dând poruncă straşnică de înaintare grăbită şi făcându-se că nu vede prădăciunile ostaşilor lui. Mai mult încă, a insuflat ascunsă îngăduinţă să se pue foc mănăstirii din Smolensk, unde se afla o icoană făcătoare de minuni a Fecioarei. Fapta era de mare hapsânie, mai cu seamă că stareţul mănăstirii — un călugăr uscat, vestit că face şi minuni — căzuse în genunchi în faţa lui Napoleon şi-l rugase să-i cruţe Sfântul lăcaş, ca unul ce era socotit un fel de inimă a inimii credinţei din locurile acelea. Se vede însă că Bonaparte a dat foc înadins ca să aţâţe, să-i înebunească pe ruşi şi să-i silească a primi bătălia de care avea nevoie.
     Cum ţi-am spus însă, ruşii au fugit iarăşi şi mănăstirea s’a mistuit până în temelii. Totuşi, stareţul a avut tăria aceia pe care n’o poate da decât binecuvântarea lui Dumnezeu, s’a repezit prin pălălăi, a luat icoana Fecioarei şi a scăpat-o neatinsă de flăcări, măcar că pe dânsul nu s’a putut scăpa întreg, fiindcâ-i luaseră hainele foc şi i-au pârjolit mânile şi faţa, de i le-au făcut numai carne vie.
     Rănit cum era, bătrân cum era, a mai fost în stare şi după aceea să se svârle în şeaua unui cal, să ocolească oştirea lui Napoleon, să-i ia înainte şi să-şi puie icoana la adăpost, în mijlocul oştilor ruseşti. Ajuns acolo, s’a dus deadreptul la von Tolly, i-a arătat icoana şi i-a zis;
     —        „Luminăţie, Tătucule, Napoleon e miruitul Iadului, care vrea să răstoarne aşezările lăsate de Dumnezeu pe pământ. Pe el nu-1 poţi înfrânge cu sabia şi degeaba fugi din calea săbiei lui mai tari şi mai ascuţite. Uite, ţi-am adus sabie mai tare decât a lui î“ Şi i-a arătat icoana făcătoare de minuni, povestindu-î cum a scăpat-o dela foc, ceea ce, neîndoelnic, numai vrere sfântă a putut să fie.
     —   „Şi ce să fac eu cu asta?" s’a stropşit neamţul, care era de lege papistăşească
prin naştere, dar păgân deadreptul, prin deprinderi şi crâncenie. „Pleacă de aici popă lăţos şi du-te dracului cu icoana ta cu tot" a urlat el, răpezind călcâiul cizmei grele şi butucănoase, în lemnul sfânt.                                                        .....
                                                               9
© BCU Cluj
     —        „Dă în mine, nu în icoană, că te pedepseşte Dumnezeu!" a strigat călugărul, învelind-o în carnea vie a braţelor arse. La care, von Tolly a maî repezit un călcâi şi peste mânîle roşii de sânge, zbierând :
     —   „Na şi ’n tine! Şi duceţi-vă dracului!“...
     Dar n’a apucat stareţul să iasă din cortul gheneralului şi o ştafetă împărătească venea vâjâind în goana cailor, aducând dela Ţar poruncă neîntârziată, prin care von Tolly era scos din fruntea oştii, fiind înlocuit pe loc cu gheneralul Kutuzof, un beţiv fără pereche şi un desfrânat cum nu mai era altul în toată Rusia, dar încolo inimă de lup neînfricat.
     Călugărul a înlemnit de spaimă, când a văzut trecând pe lângă el, descreeratul căruia îi mersese buhul. A ascuns numaidecât icoana sub antereu.
     —        „Să n’o pângărească nici cu privirea spurcăciunea asta de om“ a gândit el. Dar Kutuzof şi-a oprit duduiala paşilor văzându-i carnea roşie pe trup şi a vrut să afle de unde porneşte şi ce l-a nefericit. I s’a spus şi numai decât descreeratul şi-a făcut cruce şi a oftat:
     —        „Va să zică până şi icoana Fecioarei au prăpădit-o în foc papistaşii cei blăs-stămaţi!"
     —   „Nu tătucă, am scăpat-o!"
     —   „Unde-i?" a întrebat gheneralul cu mare zor.
     —   „Uite-o!" i-a arătat-o cu tremur de inimă stareţul.
     Şi-atunci într’adevăr, călugărul a văzut o minune. Căci în clipa aceea Kutuzof şi—â scos chivără din cap, şi-a făcut cruce, a îngenunchiat umilit, cu faţa în ţămă şi a întins buzele să sărute icoana.
     Fără să vrea, zguduit de groază, stareţul a dat să tragă iute chipul sfânt, departe de buzele pângăritoare. Dar o putere mai mare ca el i-a împins-o încetişor la loc, semn vădit că icoana primea sărutarea celui păcătos şi—i dăduse mântuire.
     Până sub seară, icoana a trecut din mână în mână, sărutată de toţi ostaşii întăriţi pe crestele Borodinului, unde Kutuzof hotărîse să aştepte venirea franţujilor şi să-i înfrunte.
     Dar în vremea trecerii printre ostaşi, în timpul cât le-a făcut jurământul pe icoană, stareţul a simţit cum creşte în el îndoiala. Uneori icoana se făcea grea de tot, de parcă n’ar fi vrut să mai primească legământul. Atunci călugărul s’a dus la Kutuzof şi i-a spus:
     —        „Luminăţie, nu-s semne bune. Oştirea ta e mai slabă ca a franţujilor şi n’are veche dibăcie, ca a lor. De te măsori cu ei vei fi îngenunchiat. Dar mie mi-a dat Prea Sfântul o lumină, prin care cred că te va izbăvi. Dă-mi deslegare să mă fac prins de oştile lui Napoleon şi să ajung până la el. Glasul lui Dumnezeu mi-a poruncit să-i pun o întrebare".
     —        „Care anume?" a vrut să ştie Kutuzof. Dar călugărul a tremurat din tot trupul, ca în frigul morţii:
     —        „Nu pot spune cu niciun preţ. întrebarea asta te-ar ucide şi ucigându-te poate că şi-ar muia tăria. Dar noi avem nevoie să-l dărâmăm pe Napoleon. Lasă s’o afle numai el!“
     Kutuzof a privit în ochii mucenicului şi l-a crezut numaidecât, pentrucă îl ştia făcător de minuni şi avea pecetea lui Dumnezeu pe carnea arsă a mânilor. După aceea s’au înţeles cu deamănuntul, pentrucă stareţul trebuia să capete încrederea împăratului franţuzesc, făcându-se că-i dă în mână aşezarea armatelor ruseşti, iar Kutuzof avea să se tragă la timp, ca să ocolească primejdia şi să caute alt meleag potrivit pentru marea bătălie.
     De vicleşuguri deosebite nu mai avea nevoie ca să ajungă la Napoleon, de vreme ce trădarea pe care o făcea cu bună ştiinţa gheneralului era fapt însemnat pentru oştirea franţuzească.                                                 .
                                                             io
© BCU Cluj
     A ajuns la cortul împăratului mai repede decât socotea, iar corsicanul l-a cunoscut numaidecât:
     —        „Mi se pare ciudat, că după cele întâmplate, să vii aici şi să trădezi pe Ruşii tăi. De ce o faci?"
     —        „Kutuzof a fost toată viaţa un desfrânat neplăcut lui Dumnezeu" a spus stareţul. „Iar eu trebue să curăţ împărăţia celui Atotputernic de toată pecinginea care năvăleşte să-i înăbuşe frumuseţea".
     Napoleon a privit ponciş, neîncrezător, încercat de presimţiri.
     —        „Bine! Dar bagă de seamă: Te voi tine lângă mine până după bătălie. Dacă m’ai înşelat, vei plăti". Apoi a chemat generalii, a luat seama lucrurilor, după spusele stareţului, şi i-a trimis să împlinească poruncile.
     —        „Mare împărat eşti, luminăţie, tătucule, a izbucnit din toată inima stareţul, după plecarea generalilor. „Strălucirea lui Dumnezeu fulgeră în ochii tăi când dai poruncii Păcat că nu ţi-i poţi vedea decât în oglindă, va să zică tocmai când te uiţi la tine însuţi, şi nu-ţi poţi porunci. Da, dai De bună seamă, prin ochi, pe acolo se arată tăria lui Dumnezeu. Şi negreşit, trebue să simţi foc adunat în ochi atunci când dai o poruncă. Dar fără îndoială că focul acela nu se trimite uşor, chiar dacă îl ai. Doar nu-i o biată uitătură ca oricare alta. Te trimite întreg. Pârjoleşti în trupul străin din faţa ta tot ce are în el şi te pui în loc pe tine t Gândul tău şi vrerea ta. Şi cât de mare trebue să fii ca să te împărţi într’o sută de mii de oameni şi tot să mai ai de unde da, ca un izvor ieşit din pământ. Nu eşti împărat, nul Eşti izvor de împărăţie.
     Dar fără îndoială că puterea asta de trecere în altul îşi are taina ei. Nu orice fel de privire te strecoară în altul. Trebue un anume fel de privire, nu-i aşa? Toţi oamenii cari poruncesc, stăpânii, trebue să aibă felul acela anume de privire, aşa cred eu. Şi cred aşa fiindcă am băgat de seamă la mine, de pildă, că nu pot porunci niciunui rob păcătos dacă nu mă încordez tot şi dacă nu mă uit ţintă în punctişorul negru din ochiul lui drept. Dacă mă uit în cel stâng, porunca mea nu-i ascultată. Voinţa mea deschide numai partea din dreapta. Cea din stânga rămâne închisă.
     Asa e si la tine, Luminăţie ? Ori n’ai nevoie să te uiţi undeva anume
     Napoleon a întors încet capul spre călugăr şi l-a privit lung. I s’a părut o clipă că în ochii cei mari şi oţeliţi joacă foiţe verzi de aur putred.
     N’a auzit, i s’a părut că n’aude, ori poate nu voia să audă.
     A ridicat zvâcnit din umeri şi a vrut să-i închidă gura mormăind:
     —   „Nu înţeleg”.
     Dar acum, stareţul şi-a simţit singur flăcărui verzi de iad în privirile lui cucernice, înţelegea bine că săgeata a trecut tocmai pe unde o visase el trecută şi a întărit cu vorbă rară, ca şi când ar fi învârtit o lance într’un piept blăstămat:
     —        „ De-mi ierţi cutezarea, vreau să te întreb, unde anume priveşti pe un om, când îi dai o poruncă. In ochiul drept? In cel stâng? Ori la mijloc între ei?“.
      Napoleon a tresărit crunt şi inima i-a bătut sec, ca un văzduh rupt într’o plesnitură de tun. S’a gândit o clipă, înegurat pe loc, şi a scrâşnit:
     —   „Nu ştiu. Nu m’am întrebat niciodată... Nu m’am gândit...!
     Şi abia atunci, pentru întâia oară în viaţa lui — ia seama, pentru întâia oară în viaţa lui de om care chibzuia la toate — omul acesta mare, biruitorul lumii întregi, a stat să-şi aducă aminte, în ce ochi anume priveşte oamenii, când le dă porunci, de ce zdrobeşte voinţa şi gândurile, punându-le în loc pe ale lui.
     Fireşte, n’a aflat. Iute din fire cum era, s’a mâniat deopotrivă pe el însuşi şi pe călugăr. L-a dat pe mâna mamelucului să-l ducă în alt cort, fără să se uite la el, a încă,                                            II
© BCU Cluj
lecat pe scaun, aşa cum obişnuia, şi întreţesându-şi degetele şi-a înfipt bărbia în ele, scrâşnind în gânduri de criţă şi pară:
      ■— „In ce ochi?.. Cum de nu m’am gândit?.. Cum se poate ca un om ca mine, căruia nu-i scapă nimic nelimpezit, să poată face o viaţă întreagă ceva, fără să ştie cum face? In dreptul? In stângul?“ Dar n’a trecut mult şi i s’a vestit mareşalul Ney.
      —       „Aha L.” şi-a zis Napoleon. „Iată prilejul să aflu şi să scap de sâcâiala acestei întrebări, idioată şi... hm 1 destul de primejdioasă pentru iuţimea firii mele î“
      —• „Ce este mareşale? Ţi-ai aşezat tunurile?.." L-a întrebat, cu gândul răsucit în întrebarea eare-î invadase şi minte şi nervi.
      —       „Da, Sire", a răspuns Ney. „Supun însă Majestăţii Voastre întrebarea dacă aprobă ca frontul gurilor de tun să fie restrâns numai pe cele două creste din dreapta".
      Aici Napoleon n’a avut timp să chibzuiască bine. Poate că nici n’a vrut. In clipa asta tremura de enervare, aşteptând prilejul să dea o poruncă, pentru ca să i se lămurească şi lui aspra nedumerire care-1 frământa. A stat o minută la îndoială, privind când în ochiul drept, când în cel stâng al mareşalului, nehotărît fiind în care anume trebue să privească.                                                                                 ,
      —       „Parcă în cel drept" şi-a zis şî înfingându-şi privirea tare în ochiul drept al lui Ney, a răspuns dârz, încăpăţânat:
      —   „Nul"
      Dar în clipa aceea a început prăpădul. Ney, care plecase grumazul toată viaţa în faţa poruncii împăratului, fără să-i împotrivească nu numai o vorbă, dar nici măcar crenguţa unui gând, a dat acum din cap, îndoit, şi a spus greu:
      —       „Cer iertare Majestăţii Voastre, dar respectuos îi atrag atenţia că flancurile artileriei rămân primejdios descoperite.
      Napoleon n’a avut însă răgaz să gândească la răspuns, nici să bage de seamă întâia nesupunere a lui Ney. El a avut dovada limpede că trebue să poruncească privind în ochiul stâng. A privit deci acolo, şi a zis iarăşi detunat.
      —       „Hotărîrea e luată 3 Artileria va susţine toate cinci crestele î“ şi a fost încredinţat că, însfârşit, a venit lămurirea.
      Iată însă că, îngrozit, vede pe mareşal nemaimişcându-se din loc, ca şi când ar mai încăpea vreo împotrivire.
      —   „Ce mai e 1“ îi zice atunci împăratul, ţintindu-1 tot în ochiul stâng.
      —       „Sânt îndurerat de moarte, Majestate, că trebue să stăruesc în restrângerea frontului artileriei".
      Atunci dinţii lui Napoleon au măcinat brusc şi un val de sânge i-a ţâşnit până în creştet. Nu era supărare pe subalternul nesupus ci era groază... Poate cel dintâi minut de groază adevărată, simţită de neînfricarea acestei vitejii uriaşe. A simţit că-i fuge pământul de sub picioare şi s’a simţit rău...
      Dar deodată a tresărit. Uitase cu desăvârşire că mai avea un loc de privit: între ochi. S’a încordat sălbatec, aşa cum poate nu se încordase niciodată în viaţa lui — afară doar de clipa întâiei ghiulele zvârlite la Toulon — şi privind între ochi, la îmbinarea sprâncenelor lui Ney, a şuerat ca sabia:
      —   „Am zis î“
      A şuerat ca sabia, dar sabia nu s’a lovit de nimic. A fost o lovitură în gol, iar în mintea lui Napoleon ea s’a prelungit într’un fel de vâjială ameţitoare, distrugătoare, în care n’a mai răsunat decât răspunsul mareşalului.
      —   „Este imposibil Majestate..."
      Zadarnic a răcnit apoi împăratul, izbind scaunul de pământ:
                                                              12
© BCU Cluj
     —        „Vorba „imposibil*' nu este în dicţionarul meuLui Ney i-a venit să zâmbească, descoperind suveranului său slăbiciunea acestui leit-motiv copilăresc... dar fiindcă l-a văzut că-şi pierde cumpătul pe dea ’ntregul, că urlă şi se agaţă fără rost de argumente lipsite de înţeles, mareşalul s’a închinat şi, luându-şi rămas bun, a zis cavalereşte t
     —        „Porunca este a Majestăţii Voastre ; răspunderea este a mea, mareşalul vostru, adică tot a Majestăţii Voastre!“
     Socoteşte acum şi înţelege ce a putut să însemne pentru un om cum era corsicanul roata aceasta de iad făcută din vorbele:
     —        „Nici în ochiul drept, nici în stângul, nici la mijloc?.. Atunci unde?.** căci zadarnic a înoit încercarea şi cu alţii, cu toţi câţi au mai venit după aceea. Era în el o trecere dincolo de firescul lui, era o încordare cutremurată de îndoieli şi de spaima sfârşitului care se simţea, care se pipăia. Intr’un cuvânt, Napoleon nu mai era Napoleon. Napoleon era nimicit din pricina acestei simple întrebări puse înaintea oricărui ordin, ca un număr de milioane înmulţit cu zero.
     El a simţit-o limpede. Şi a simţit o vină şt în trupul lui. Dovada e că a avut friguri în seara aceea, iar mamelucul îşi pierduse capul, auzind o noapte întreagă repetarea nesfârşită a aceleiaşi vorbe, neînţelese pentru el:
     —   „Unde ?“...
     A doua zi, neînfricatul şi neobositul împărat era bolnav. Lupta dela Borodino n’a mai putut s’o conducă el şi până la scăpătarea serii — era la 2 Septemvrie — în mijlocul urletului de tunuri comandate rău de Ney (fiindcă erau prea risipite şi veşnic hărţuite de pâlcuri căzăceşti) Napoleon a trăit groaza prăpădului său, închis în nedumerirea:
     —   „In cel drept?.. In cel stâng?.. Unde?**..
     Ruşii s’au retras, fireşte, pierzând peste şaizeci de mii de oameni şi n’au mai putut apăra nici Moscova. Asta a fost din vina Ţarului, care n’a vrut să primească înţelegerea dintre Kutuzof şi stareţ, ci s’a semeţit să poruncească bătălia, deşi aflase că Napoleon cunoaşte poziţia întreagă. S’a bizuit că are astăzi cât şi împăratul — avea 130.000 de oameni — dar mai odihniţi şi mai plini de vlagă „decât stârpiturile de francezi". ■
     Francezii însă au pierdut 30.000 de oameni şi şaizeci de generali; mai ales artileria a suferit groaznic. Intreabă-te acum ce-ar fi avut de îndurat, dacă nu venea trădarea voită a stareţului.
     După luptă, stareţul a fost lăsat liber. N’a folosit prea mult libertatea asta pentrucă era sfâşiat de bătălie... Purta pe cuget, fără voie, 60.000 de vieţi şi nu-şi mai înţelegea vina. N’a vrut să se mai întrebe. Şi-a legat brâul de cea dintâi creangă de copac şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
     In această vreme însă, sufletul lui Napoleon a intrat în fiertura iadului. A început năvala greşelilor, pentrucă ştia că nu mai poate porunci, şi a început şirul nesfârşit al lipselor de cumpăt, care l-a dus până la copilăreasca izbucnire pe care a avut-o în faţa lui Metternich, la Dresda (28 Iunie din 1813). Se încordase nebuneşte să-i impue vicleanului austriac. încercase zadarnic să-l privească în ochiul drept, în cel stâng... la mijloc... Metternich zâmbea neturburat. Atunci Napoleon şi-a dat drumul.
     —        „Ce vreţi? Să-mi bat joc de mine? Niciodată? Regii şi împăraţii voştri pot să mănânce şi douăzeci de bătăi, mai nu se sinchisesc. Se întorc înapoi pe tron ca la ei acasă? Dar eu sânt om din toată lumea... şi când m’oi duce peste cap... dus rămân ?*•
     Şi a încheiat cu grosolănia asta criminală, care nu putea să iasă decât dintr’un cap în care nu mai era nici strop de împărat:
                                                                  ' l$i
© BCU Cluj
     —   „Dumneata nu eşti soldat şi habar n’ai ce înseamnă o inimă de soldaţi.. Eu am
crescut pe câmpuri de luptă. Un om ca mine se............pe viaţa unui milion de soldaţii"
Şi vorba lui a cutremurat până şi pe ticălosul de Metternich.
     La nesocotinţa asta dealminteri cum n’ar fi ajuns, când în clătinarea catastrofală a tronului, juca cea din urmă carte a lui, căutând să înfrângă voinţa cancelarului, neizbutind şi întrebându-se cu zbatere de moarte:
     —   „In ochiul drept?.. In cel stâng?.. Şi isprăvind însudorat, cu deznădăjduire:
     —   „Unde?...“
     Iată deci adevărata pricină a căderii lui Napoleon: ruina puterii lui de poruncire. Şi iată totodată, dacă vrei, adevărata cauză pentru care Ney n’a mai putut să se întoarcă în inima împăratului său. Trădarea, supunerea către Burboni... toate astea au fost fleacuri. Pricina adevărată era în ura şi groaza lui Napoleon, căci mareşalul fusese de fapt cea dintâi iscălitură pe certificatul de moarte a biruitorului trecător al lumii.
     Am cuvinte să cred că, întorcându-se din cele o sută de zile dela Elba, împăratul aştepta cu bucurie clipa în care avea să-l împuşte pe Ney. N’a avut vreme s’o facă, fiindcă mareşalul i s’a întors, slugă plecată, în vremea când Napoleon nu putea să facă risipă de generali. Dar zadarnic a fost Ney erou la Waterloo. Ajung uneori să cred că Napoleon a preferat în ziua aceea să fie învins decât să aibă o biruinţă care să spele păcatele mareşalului.
     De alminteri, una din puţinele clipe fericite ale marelui exil a fost aceea când i-a venit vestea că Burbonii l-au împuşcat pe Ney. Peste ape şi mări, slăbănogul Ludovic trebue să fi simţit că împăratul îi mulţumeşte împăcat... deci ajuns şi el puţintel Burbon...
14
© BCU Cluj
                               P O E S I I
                                                     DE
                                               RADU GYR
                       INCRUSTĂRI PE-O COBILIŢA
                       Poate demult, în rămuroase leaturi, al fost o coastă de jivină sau stejar, şoldul lui Strâmbâ-Lemne prins în straturi, arcul de os al lunii la pătrar.
                       Pui de balaur înlemnit în vraje, spadă de prinţ, pe care un blestem de zână a ’ndoit-o, rece, ’n coaje şi-a stins-o ’n teaca somnului de lemn.
                       O ţandără de curcubeu subţire tăiat de-un sfânt dulgher în trandafir, sau oişte cocârjată prin safire din Carul mare frânt la un nadir.
                       Azi, os din pieptul gâmiţei străbune, spinarea ta umflată de mistreţ şira de lemn, domestică, şi-o pune pe umăr, ars cu cer, de precupeţ.
                       Ţi-a şuerat olteanul doar odată şi te-a ’mblânzit, sălbatecă năpârcă.
                       Domol, pe-un coş, te culci încovoiată şi la un semn îi sari, supusă, ’n cârcă.
                       Dar spre azur cocoaşa ta se’nchină şi cele două guri şerpeşti se ’ndoae şi, lung, sărută rodul de văpae din coşurile mari cât luna plină...
                                                     *5
© BCU Cluj
                     Te-aud cum duci pe uliţi anotimpuri,........... ............ .......
                     sângele toamnei, mierla lui Florar.
                     Şi parcă vii din nuferi şi arginturi şi cari, din anii mei, mărgăritar.
                     Din viaţa mea te ’ncarci cu coşuri pline, te umpli, greu, cu ploae şi cu soare şi printre piersici şi gutui mă duci pe mine şi visul meu mi-1 strigi pe ulicioare.
                     Ca ’ntr’un poem te arcuieşti mătasă, coapsă de-argint a unei lungi lăute;
                     Hai, ani de rouă — pere pergamute —
                     Hai, suflete ’ncărcat cu tămâioasăî
                     PREFAŢĂ LA O CARTE DE CÂNTECE DE LEAGĂN
                     Mi-am făcut din viaţă călimară şi-am întins în vânăta-i cerneală trist condei de afină amară şi peniţă verde, de cocleală.
                     Pentru anii mei de foc şi lună, pentru neagra vieţii alăută, ca să cânt, mi-am împletit cunună: otrăvită stemă de cucută
                     Mi-era mâna veche de şindrilă când spre cântec se pleca încet.
                     II dospeam cu degete de-argilă.
                     Cântecul: burete de oţet...
                     Dar când leagăn leagănă beteală şi ’nfloreşte luminiţă vie, ineluş, crâmpei de stea, migdală, pui, să-l sufli ’n vânt, de păpădie,
                     trebue o mână iconară,
                     degete cu rouă în inele                         *
                     şi condei ceresc de primăvară, ca să scrie lebede şi stelei
                     Se cuvin un cântec ca o luntre, încărcat cu nuferi de emai şi-o cunună de Rusalii pentru frunte: cimbru îngeresc cules din rai...
                         16
© BCU Cluj
                 Vreau un viers ; cais şi dimineaţă, tămâios, senin, primăverin, vis, Florii şi cărăbuş de ghiaţă, piersici, harfă, pitulici şi crin.
                 Doamne, fă minunea; dă-mi cunună, subţiează-mi mâna ’n aur pur şi trimite-mi pe un fir de lună       ' , •
                 un plaivas cu totul de azur!
                 PE UN CHILIM
                 Păsări de zâmbet — raze şi umbre şi păreri — tăiate dintr’un cântec cu foarfeci de zăpadă.
                 Tu, mână, nu cu fire-ai ţesut, dar cu baladă cu veveriţe şi cu primăveri.
                 Tu, inimă poetă, te-ai răsturnat grădină de s’a aprins chilimul; basm, iederă, medalii,— sau pe covor călcară paşi fragezi de Rusalii şi tălpi de dimineaţă şi hermină.
                 Trist, aurul visează visătorie brună.
                 Lingoarea lui tânjeşte ca frunţile cu vis.
                 Dar verdele, cu vârfuri de codri pare scris şi haiducit ca un zăvoi pe lună.
                 Chenarele albastre sunt cetină prelungă, chiot pandur înalţă smaragdele gătelii.
                 Doina s’a scurs în galben cu untdelemnul stelii şi-a adormit pe frunzele în dungă.
                 Poem cusut cu flăcări şi cu Florii domoale, când aurori sărută amurguri violacee, întuneci, larg, pe margini, zăcute curcubee, sau isbucneşti incendii şi răscoale.
                 Ai năzărit din rodii, din ramuri şi Duminici, cu unduiri de ape, de ceruri şi de stuh.
                 Ce Dumnezeu în preajmă veni să-ţi ungă duh şi să te sufle cu tristeţi şi cu văzduh ?
                 Ca să mă cos în tine, chilim oltean, primeşte; Scutură-mi lut si stemă si viersuri si sandale
                                                   1
                 şi ţese-mă doar umbră şi sbor de lână moale în raiul tău culcat împărăteşte.
                                       l7
© BCU Cluj
               SENSUL GRANDOAREI IN OPERA LUI IBSEN
                                 DE
                          TOMA VLĂDESCU
   E mult decând, cu prilejul centenarului lui Tolstoi, un cor impresionant de gânditor, moderni mutau pe Henrik Ibsen în împărăţia neantului înfrăţindu-1 cu unul din cei mai activi precursori ai Revoluţiei comuniste şi făcând din opera marelui singuratec dela nord o avalanşe de lavă şi cenuşe care se azvârlia peste toate instituţiile omeneşti. „Ibsen anarhist", era leit-motivul unei anumite prese literare din apus, iar multă lume dela noi socotia verdictul acesta irecuzabil şi nimic nu mai era de spus. Totul era dozat, ştiut, catalogat. Ibsen apărea astfel în monstru deformat, de mare dărâmător social, împreună cu Tolstoi, una din coloanele pe care se sprijinia templul inform al multor erori de gândire din timpul de azi. Cine să mai spună un cuvânt gândit în atâta frenetic entuziasm de negaţie, în atâta sgomotoasă revoltă, când sumbrii adoratori postumi alergau la un mormânt izolat ca şi viaţa care s’a închis în el, pentru ca să ridice acolo un eşafodaj prăbuşit! Dar mortul acesta se apără şi acum... Iată cărţile lui deschise, dramele, revoltele lui, altele decât acelea care s’au căutat, prezente şi acum în sufletele devastate de tot ce Ibsen a urît într’o vieaţă în care aproape nu a iubit nimic...
   Să nu căutăm prea mult. Ibsen ne e familiar. L-am înţeles noi totdeauna bine l-am înţeles prea mult ?... Este o întrebare la care se răspunde mai greu. Destul poate că ne-a plăcut! Nu, cu siguranţă, că ne-a plăcut lucrul pe care adeseaori l-am priceput strâmb, dar apare aproape imposibil ca atâta nouă lumină, atâta grandoare câtă Ibsen azvârle peste mizeria din viaţă să nu emoţioneze şi să nu placă unor inimi omeneşti. Ibsen a fost profetul acesta indignat şi dârz, al unei lumi care poate va fi, dar un profet mai ales care a căutat podoabele din noi şi nu ne-a iubit când ne-a găsit săraci. Puritate, eroism, poezie, adevăr, viziune de viaţă integrală, fără compromisuri, fără jumătăţi de măsură, un sens total al lumii şi al omului, ca să se ridice pe el, par’că o nouă morală — toate aceste vaste comori imateriale, Ibsen le-a cântat, ne-a obligat să le simţim, să sorbim cel puţin aroma lor tare şi binefăcătoare. Dar cine să priceapă întâi şi cine să se recunoască mai ales în acele oglinzi aspre de viaţă cu tot misterul îngheţat, par’că, al fjordurilor dela nord şi pe care Ibsen ni le-a pus în faţă cu o artă aproape brutală, cu sentimentul par’că definitiv al unei lumi întregi care trebuia să moară pentru alt Dumnezeu! A, Ibsen n’a fost uşor primit.. In alte timpuri poate acest intra-
                                 18
© BCU Cluj
   sigent moralist ar fi fost un tâlhar pe cruce. El n’a fost iubit însă, cum va trebui s’o repetăm, de o lume pe care nici el n’a iubit-o. Tânărul ajutor farmacist dela Grimstadt, a trebuit să cunoască într’adevăr tot drumul greu al marilor novatori. Iată—1 gonit din patria lui de nepăsarea oarbă a mulţimii, Brand el însuş sublimul poet îndurerat, fugind departe de graniţele unei ţări care refuza să-l priceapă — în Germania, mai întâi, care l-a primit şi mai târziu la Roma, subt soarele italian, unde ar fi vrut să moară şi unde el va continua să fie tot atâta de sigur, tot atâta de sălbatec izolat ca atunci când a părăsit Norvegia şi Oslo. Dar mai târziu gândirea lui Ibsen şi-a găsit fanaticii ei adepţi — iar elitele româneşti n’au întârziat să dea întunecatului poet o generoasă adeziune de inteligenţă şi de inimă. Dar omul acesta care a suferit poate mai mult decât a gândit să nu ne fi dat el decât numai şi simple „idei" ?.. Ar fi fost puţin.
       A fost în orice caz mult timp o eroare care s’a crezut.
       Să întârziem deaceea puţin în această impresionantă singurătate a lui Ibsen şi să încercăm să vedem acel mystere en pleine lumiere care este poate secretul celei mai înalte poesii. In atâta umbră mobilată cu mari figuri, şi când ne strivesc par’că blocuri simple şi mari de vieaţa, cum numai Ibsen a creat, ne va fi permis să simţim, acum cel puţin, fiorul constant al unui om care, totdeauna, s’a refuzat comunelor măsuri şi care a trăit o viaţă de continuă tensiune, de nu ştiu ce sacră frenezie interioară ca să construiască singur formele tari, de bazalt, ale unei lumi în care, poate, nu a pătruns decât el. Cine să se mire atunci dacă oamenii, comunul muritorilor, contemporanii noştrii şi ai lui mai ales au priceput greu sensul lui Ibsen şi, luând nu ştiu ce idei dela el sau împrumutându-i altele, au făcut dintr’un poet un pedagog. Dar şi subt acest raport Ibsen nu a fost un privilegiat. Thomas Carlyle remarca în Eroii lui că sinceritatea este însuşirea dominantă a sensibilităţii şi a mitologiei scandinave.
       Sinceritate, cuvânt care cuprinde şi rezumă mult — opera lui Ibsen, toată, nu cere decât atât! Nu spune oare Brand undeva că fiecare om trebue să fie „unul şi întreg“ şi nu este aceasta, sinceritatea, mereu, stânca cea mai înaltă unde s’a izolat Dr. Stockman, unde năzueşte Nora şi unde Borkman înnebuneşte, par’că, transfigurat între zăpezi şi torenţi ?.. Dar gândiţi-vă la atâta inutil răsboi de comentarii, de analize şi răstălmăciri care au devastat cărţile lui Ibsen, gândurile, ideile, tendinţele lui: niciodată mai multe opinii contradictorii nu s’au certat pentru un adevăr mai puri Şi poate că lucrul acesta va ■ trebui să ne mire puţin. La pensee est plus forte que le penseur spune Barres acolo unde vorbeşte de Hegel — acelaş iremediabil rău de care suferă L’ermite Jean al lui France în presbiterul lui. Nimeni nu va putea să ştie soarta totdeauna nesigură a gândirii lui, „la courbe que decrira son idee“, ultimele urmări într’un cuvânt, care pot să nască din dureroasa aventură a unui gând. Deaceea nici pentru Ibsen n’am fi putut să aşteptăm, în atâta timp, o critică unanimă. Nicio teamă întra’devăr de această unanimitate! S’ar zice, dinpotrivă, că Ibsen s’a refuzat analiştilor lui cu aceeaşi dârză rezistenţă aproape cu care critica, la rândul ei, s’a obosit să-l răstălmăciască atât de mult încât astăzi par’că să simţim că nu ne-a mai rămas nimic pur, nimic neatins din marele fond ibsenian. Cum s’ar fi putut despărţi, de altfel, în laboratorul erudiţiei şi al criticei substanţa atâta de coherentă atâta de complexă a unui om al cărui destin tocmai a fost acela de a fi întreg ?.. Părerile cele mai opuse, astfel, adeseori în aceleaşi judecăţi, şi-au dat întâlnire la poarta unei lumi care ar fi cerut cu siguranţă altă pricepere şi pe care Pascal ar fi numit—o poate, l intelligence du coeur. Mai grav e însă că dacă un acord pare totuş să existe, este atunci când ni se prezintă acel „Ibsen anarhist" de care am vorbit mai sus, revoltatul, cum spune un critic grăbit înpotriva „instituţiilor" burgheze perimate 1 Chiar Georg Brandes, poate criticul ibsenian cel mai priceput, pare să fie foarte puţin fixat. 0 ne prezintă mai
                                                             19
© BCU Cluj
întâi o imagine pe jumătate justă, un Ibsen neutru în conflictul ideilor ■— o credem atât de uşor 1 — şi care s’ar mulţumi să ne strecoare îndoeli numai, prin abilitatea întrebărilor pe care le pune. O scrisoare chiar din corespondenţa lui Ibsen, pomeneşte de menirea aceasta, a lui, de a întreba numai, de a nu răspunde niciodată. Dar numai această întâmplătoare confesiune ar fi greu să ne rătăciască. „Ibsen nu predică niciodată“ crede Brandes. Dar nu vorbeşte el, în aceleaşi pagini chiar, despre un Ibsen antitradiţionalist, profund radical, revoluţionar, în sfârşit — în Strigoii, se pare î — pentru ca să ne spună mai târziu că Ibsen a fost funciarmente antidemocrat şi adversar hotărît al Revoluţiei „care nivelează, coboară şi dărâmă toate vârfurile", aceste culmi, aceste „înălţimi" pe care Ibsen, adolescent speriat de viaţă, pentru prima oară a năzuit până la poezie? Ce să reţinem atunci, din atâtea grave contradicţii, decât un mic faliment al criticei în faţa marilor încercării.
      Dar alţi comentatori par’că au fost şi mai puţin fericiţi. Criticul german Holm, de pildă, citat de Brandes, jură pur şi simplu pe socialismul lui Ibsen dând o uluitoare interpretare eroilor din Constructorul Solnes. Ce este Solnes? E „burghezia" care moare, poate atunci când constructorul se prăbuşeşte de pe schelă. Ragnar e „socialismul" probabil pentru că e tot atâta de tânăr câ societatea nouă care trebue să ia locul burgheziei dărâmate. Iar incendiul casei lui Solnes şi pe care Solnes, secret, l-a dorit, n’ar fi decât revoluţia franceză cax-e precedează revoluţia proletariană, catastrofa finală a burgheziei, aşa precum arderea casei lui Solnes a vestit propriul lui sfârşit. La pensee — fără îndoială l — plus forte que le penseur! Dar atâta optică deformată s’ar explica greu, fără să bănuim tendinţele criticului german. Solness însă, acest tragic poem de romantism, de umbră şi de moarte, ne va reţine mai mult. Până atunci să amintim că Leon Daudet, el însuş, într’un articol memorabil şi frumos a crezut că poate să vadă în Ibsen un „anarho-schopen-hauerian" pe părintele adevărat chiar al psichanalizei lui Freuds între pedanţi, adaugă el, cu o ironie atâta de fără loc şi prin care cel mai francez dintre francezi se urcă atât greu la alt meridian, Ibsen ar fi preferabil, se pare, lui Karl Marx şi lui Lenin — caşicând ar fi posibilă apropierea lori
      Ar putea să ne intereseze puţin acest savante contraverse. Dar ne place mai mult ca orizontul nostru să fie clar. Dece nu ne-am grăbi atunci să dăm la o parte atâtea grave erori care întunecă, încă, o conştiinţă făcută din cel mai pur metal şi lasă umbra îndoelii peste o viaţă de permanentă şi impetuoasă protestare împotriva platitudinii, a mediocrităţii, a minciunii, de care Ibsen, cu siguranţă, a murit şi care, singure, i-au aprins revolta 1
      Revoluţia, anarchia chiar, nu ştiu ce desgust de trecut care se împrumută cu atâta generoasă ignoranţă lui Ibsen, rareori au fost altceva decât fructele seci ale mediocrităţii triumfale, pe deasupra inteligenţei resemnate care demisionează şi renunţă de a se apăra. Ibsen a fost departe de tot acest amestec vulgar. Departe de mulţime, departe de lumeî Ca Horatius, cântecul lui în care şueră singurătatea peste o întreagă lume dărâmată se poate strânge, tot, în versul glorios:
                                                O di profanum volgus et arceo
      S’a înţeles greu probabil că anarhia a trăit totdeauna în permanent răsboi cu critica imperfecţiunilor noastre, că ea este tocmai o reacţiune împotriva criticii: în isvorul ei şi în ultimul ei cuvânt, un cult incoherent al omului — dar al mizeriei din elî — un idealism plebeu. Dela Aristot şi până la SaintTomas d’Aquin niciodată anarhia n’a avut alt sens, dar niciodată mai ales ea n’a avut sensul atâta de primar, atâta de tolstoian poate, care i se acordă azi. Liberalismul anilor din urmă şi al timpului nostru ar fi propriu cred, să ne facă să simţim în plin, ca un avertisment necesar mai ales, toate primejdiile anarhiei -
                                                               20
© BCU Cluj
       Dar uitaţi-vă actim în galeria eroilor ibsenieni — contrastul acesta dintre bine şi rău care revine mereu — şi spuneţi dacă vă place acest nemilos critic al omului numai şi acest paradoxal.... anarhişti Atâţia Torwald Helmer, Tesman sau Hjalmar Ekdal sunt bolovani care ne lovesc de sus şi condamnă iremediabil umanitatea noastră tristă făcută din bucăţi de bine şi de rău, aşa cum o vedea Brand şi care se anihilează unele pe altele. Dar aici numai, în punctul acesta precis, se va opri toată critica lui Ibsen. Instituţiile noastre, el nu le-a atacat niciodată. S’a răsboit însă toată viaţa cu oamenii cari nu vor fi niciodată întregi şi cari, printr’un destin mizerabil, vor deforma totdeauna instituţiile pe care le-au visat perfecte. Păcatul original este astfel, fără nicio îndoială, toată drama lui Ibsen. Numai omul l-a iritat într’adevăr, omul singur a fost prada din care niciodată nu s’a săturat să muşte acest sever artist cu dinţi muiaţi în cel mai nobil desgust şi cu mare inimă de piatră!
       Revoluţionar, dispreţ de trecut, antitradiţionalist ? Dar nicăeri mai bine decât la Ros-mesholm, de pildă, puterea pământului şi a morţilor nu se vede mai mult •— „la Rosmer-sholtti numai morţii vorbesc“ spune Rebeca West — şi adus de ei numai, de morţi, de trecut, pastorul Rosmer revine la tradiţia familiei lui până când, tot de ei chemat, se duce în sfârşit să-i regăsească pe toţi în iazul morii, în pământul de lângă casa natală.
       „Nora'1, revoltată împotriva căsniciei? Se pricepe oare încă atâta de greu drama acestei sfâşiate „păpuşi" ? Căsnicia ideală şi negăsită şi inumană aproape a Notei — este Biserica lui Brand şi banca lui Borkman. A, Nora n’ar fi vrut decât atât, o căsnicie — dar care să se poată chema aşa! Dar funcţionarul timorat şi prea mult îngrijat de soarta lui nu ştia eroismul acelei dăruiri totale, acelei uniuni depline — jusque dans le crime et dans la honte, cum s’a exaltat odată Barres şi pe care a visat-o Nora. Torwald Helmer a dat „păpuşii" al cărei suflet nu l-a bănuit măcar, mângâeri, săruturi... Dar la răspântia îngrozitoare a vieţei, când el a cunoscut secretul magnific al Norei, Torwald plânge numai pentru salvarea lui... Atunci i-ar fi pretins Nora să sângereze pentru ea! Dar Torwald nu pricepe, nu ştie nimic. El va ierta mai târziu — e toată generozitatea oamenilor! — când nicio primejdie nu-1 va mai chinui. Dar ce iartă, ce mai poate să ierte?.. Ce era de iertat, mai ales! Nora a priceput că nicio zi n’a fost unită, n’a fost una cu Torwald. Şi ea pleacă, nu ştie bine unde, dar ca să găsească poate căsătoria... ideală aşa cum Brand tremură în vântul tare, pe creste, după Biserica pe care a vrut-o, pe care vom încerca şi noi s’o zărim şi cum Borkman se sfâşie strivit de „forţă", de tăriile imense pe care le-a bănuit, le-a simţit şi le-a văzut dar pe care niciodată nu le-a avut. Este cu siguranţă multă corespondenţă cu Nietzsche în tot ce Ibsen a gândit, în toată suferinţa dar mai ales în toate tarile lui nostalgii. Setea aceasta de dominaţie şi de putere în care omul să fie stăpânul lui mai întâi — aici Nietzsche are mai bogate exaltări, un sens mai plural şi mai amplu al lumii lui — aceste scrâşniri după o viaţă totală se petrec şi la Ibsen, dar cu altă violenţă, tot „dincolo de bine şi de rău". Ibsen nu se va resemna însă niciodată. „Să uit, să mă întorc (dela lume), aceasta să fie toată desperarea mea", strigă Nietzsche, undeva în marile lui desnădejdi. Ibsen va rămâne însă şi va privi lumea aceasta, pe care o urăşte, ca să-i propună constant, nemilos, o viaţă care ar fi o operă de artă numai, dar par’că mai mult prin nu ştiu ce secretă răsbunare — sufletul lui n’a fost destul chinuit?... — ca s’o ardă, până la sfârşit, cu flacăra unui imens desgust.
       Desfăşurarea acestui vast proces, în care Ibsen este un implacabil procuror, mereu, — o urmărim pretutindeni. Helda Gabler, acelaş spasm care ţipă după necuprinse stăpâniri — şi alături de ea Tesman şi Ejlert Loevborg, învins... Comedia dragostei este poate singurul gând obosit al lui Ibsen. Acele glume, sarcasmul lui Falk, reflexiile lui, în care visurile oamenilor mor încet subt lespedea realităţilor mai tari, atâtea îndurerate ironii — peste
                                                                 21
© BCU Cluj
toate par’că surâde trist maestrul Anatole France t l’amour vieiellit, comme toutes Ies ener-gies humaines!
      Să credem atunci, dincolo de atâtea mari erori care s’au spus şi care s’au văzut, să credem că dacă Ibsen a putut să iubească totuş ceva, acest ceva l-a găsit, ca toţi marii creatori în trecut, unic refugiu, pentrucă acolo poate tot lucrul meschin al vieţei a fost estompat de timp. Am văzut Rosmersholm. Dar gândiţi-vă la Peer-Gynt mai ales ca să auziţi cum cântă acolo trecutul, în acele melancolice Sagas ale tradiţiei scandinave şi gândiţi-vă la constructorul Solnes. Aş vrea să putem rămâne într’adevăr pe acestă imagine de tragică splendoare, în care conflictul vârstelor şi al anilor se rezolvă patetic, sguduitor cu un elan frânt peste un mort sublim care a vrut să-şi construiască visurile lui de totală liberare şi toate răsvrătirile care l-au durut.
      Al el a urît trecutul, Solnest îi era frică de el. A dorit incendiul casei lui părinteşti, dar copiii lui au murit cei dintâi. Din fumul unui dezastru interior atâta de profund simţit, nu putea să iasă un foc care să ardă mai mult. Şi Solnes fuge acum de tineret, mereu, tinereţea aceasta care lui îi aminteşte că e bătrân şi care bate grăbită la uşa lui. Dar nu se va lupta mult. Tinereţea intră repede la el: e Hilde fata acesta bizară melancolică şi entuziastă pe care Solnes a cunoscut-o demult, în ziua neuitată în care a înfipt prima coroană de flori pe cel dintâi turn pe care l-a făcut. Când Hilde vine acum la Solnes e ziua unei scadenţe uitate... Hilde i-o va aminti şi ea va cere să vadă castelul promis cândva, un castel „cu turnuri imense". Cum va refuza Solnes când toate exaltările lui se oglindesc acum în ochii fascinanţi ai tinerei fete şi când 25 de ani de amintiri se îngrămădesc peste regretul bătrâneţeii lui 1. El va dispare, dar par’că fiinţa aceasta care a venit deodată nechemată, la el, vrea să-i aducă de departe şi să-i dea de sus de tot, aerul unei imposibile eternităţi. Solnes se va lăsa a doua oară târît de acest frenetic elan care toată viaţa l-a mistuit, flacără de imposibile dorinţe, el se va urca din nou, uşor, pe turnurile casei noui pe care a construit-o. De jos, Hilde priveşte ameţită, aude din nou „corul îngerilor" — nu l-a auzit ea mereu, 25 de ani cât s’a gândit la el î — priveşte sfărâmată aproape pe omul care s’a pierdut în norii atâtor scumpe nebunii, dar va primi la picioare pe constructorul prăbuşit.
      Fără îndoiată, trecutul acesta — pe care Ibsen l-ar fi uitat 1 — primeşte aici un sens inexorabil de gravitate şi de absolut, cum rareori ne-a fost posibil să simţim mai sfâşietor şi mai frumos. Legile omeneşti ofensate, niciodată nicăeri poate nu se răsbună mai crud. Trecutul acesta, în sfârşit, mai tare decât tot ce este viu cheamă astfel pe oameni, cu aripa nesfârşirii lui, la singura eternitate de care suntem siguri şi la care putem năzui. Dar pe turnurile acestea înalte, de unde Solnes vrea să spargă tăriile şi unde Nietzsche a scrâşnit şi s’a încruntat monstruos spre Dumnezeu, pe aceste severe înălţimi, Ibsen plânge par’că mai mult, sfâşiat, drama omului care nu se poate ridica mai sus. Aici este rana mereu nevindecată a lui Ibsen „plânsul lui care nu va putea să tacă şi totodată formele tari, imposibile ale unei poesii care s’a săpat în cel mai pur granit 1
      O viaţă de valori totale, de sinceritate şi de absolut, iată mesagiul grandios pe care Ibsen ni l-a dat. El l-a strigat aproape desperat, dela marginea a două lumi, aceea pe care o ştim, pe care a urît-o şi n’a vrut s’o cunoscă — şi cealaltă pe care a închipuit-o el, a privit-o fascinat cu nu ştiu ce sacră adorare într’o viaţă de continuă durere, de permanent refuz şi care niciodată nu s’a consolat. Atâta grandoare, această nouă morală în sfârşit nu se poate reda în cuvinte — niciun dicţionar omenesc nu le cunoaşte. Compoziţia omenească numai, ridicată deasupra nivelului comun, nu are decât privilegiul dureros de a o putea simţi.
      Eu am priceput lucrul acesta într’o seară de largi tristeţi, când melancolia unui lung
22
© BCU Cluj
voiaj într’o ţară luminoasă care strecurase in mine nu ştiu ce secrete tenebre, vagi nostalgii, însfârşit după altceva, mereu, m’au trimes să caut odihnă în cartea scumpă a lui John Oabriel Borkmam, bancherul falit. II mai cunoscusem pe Borkmam, demult, la vârsta de copil, când anii mei puţini nu-mi îngăduiau să văd în acest straniu izolat decât o oarecare şi mediocră pasiune de justiţie. Şi am evocat deseori figura aceasta îngropată în nămeţi, strivită de munte şi de masiva platitudine a oamenilor — acest grandios falit care sfârşeşte fără nimeni, lângă femeea care nu l-a înţeles, gândindu-se la aceea care l-a priceput şi care, singură, l-a iubit, omul acesta însetat, aprins aproape de atâtea dorinţe câte numai el cunoaşte, dar îmbătat, transfigurat de trăsnetele depe cer şi de sgomotul torenţilor care cad din zăpezile eterne şi din care el visase să descătuşeze „Forţa1'... Amintirea aceasta) singură, a lui John Gabriel, aşa cum l-am văzut de atâtea ori trăind masiv în replicele dela teatru sau cum l-am bănuit în cărţi este suficientă ca să umple cu lumină, cu vaste nostalgii, o viaţă de om. Intram acum din nou în camera lui întunecoasă şi sumbră, de sus, camera aceea în care nu se auziau decât paşii lui pe podea şi pianul stricat dela etajul întâi... Acum pricepeam abia că cinstea lui John Gabriel Borkman nu trebue s’o căutăm în niciun cod de pe lume — că trebuia s’o simţim. înţelegeam în sfârşit şi cuvântul violent, dur, frumos — adevărat — pe care Borkman îl spune poetului Foldal când acesta îi vorbeşte de reabilitare, de lume...
      — Foldal, tu nu eşti poet...
      Dar Foldal, gândindu-se la rimele lui, n’a înţeles cum nu înţelesese că magnifica sinceritate cu el, visuri în care nu comunicase cu nimeni, îl ridicase pe Borkman mult deasupra unei lumi în care Foldal încă trăia. Şi el pleca atunci, Foldal, zdrobit, năruit pe scările pustii unde se aude acum acelaş pian stricat dela etajul întâi — şi plânsul lui...
      A î, toţi eroii lui Ibsen vorbiau acum, toată grandoarea lui ploua în noaptea asta din cerul care mi se luminai Nesfârşita pulbere de stele cădea acum, cu nu ştiu ce magnificenţă dezolată, ca versetele sacre ale unei religii noui din care fiecare om aproape poate să aleagă ce vrea. îl auziam pe Greger Werte cu „adevărul" lui „integral", singură imagine a lumii, refuzând chiar acea „minciună vitală“ pe care i-o propune D-rul Rellink — şi murind de atingerea ei; Dr. Stockman care-şi ţipă setea lui de pur adevăr, în singurătate... Şi Brand mai ales, Brand în care tot Ibsen plânge mut şi se ridică până acolo unde aproape noi nu-1 mai vedem. Brand! Să stăm puţin lângă acest desperat munte de om... El se dă întreg, dar vrea totul — fără nicio reticenţă, fără nicio transacţie. Mama lui va muri fără binecuvântarea pastorului, fiul ei, pentrucă nu a dat săracilor toate bogăţiile ei. îşi uită copilul, şi-l „ucide" pentrucă el rămâne în locul sălbatec unde trebue să fie preot. Se desparte în sfârşit de soţia lui, pentru că Agnes n’a ştiut să renunţe la scumpele relicve, toate, ale unui sfânt egoism de mamă. Mai trebue ea întradevăr să trăiască, această flacără stinsă de atâta umanitate, purificată, arsă de atâta suferinţă! Nu l-a cunoscut ea pe Brand, nu a cunoscut ultimele sacrificii?..
      ■— Cine a văzut pe Iehova, poate să moară, spune ea cu o senină durere, ducându-se par’că în altă lume, unde poate nu mai e decât răsplată —• şi nicio suferinţă...
      Dar Brand vrea mai mult... Biserica mică nu-i places vrea una mai mare — a! cuvântul ăsta are să-l doară mult! Există oare mai mare, mai mult pentru omul acesta (inuman, care a sângerat pe crestele înfipte în nourii supremelor dorinţe, acolo unde inima lui a strigat până la sfârşit setea ei nepotolită după nu ştiu ce „Tot“l Cine n’a ţipat, strâns' de fiarele lumii, când, sărind graniţile acestei vieţi a încercat să vadă dincolo de ea ? Dostoiewski, Nietzsche, Barres — dar par’că mai mult decât orice desperări, cuvântul lui Gide este cel mai dureros? dacă aş fi fost lângă Creator, când s’a făcut lumea — je lui aurais dit de faire plus grandu. Brand s’a rătăcit si el, mai mult decât toţi, pe aceste
                                                                  23
© BCU Cluj
severe vârfuri de unde toate prăbuşirile sunt posibile, dar pe care el a vrut să atingă punctul acela unde se întâlneşte cu Nietzsche, în aceeaşi desperată nebunie şi unde nimic să nu fie mai înalt!
     Biserica mai mare, nu mai are sens. El o va dărâma şi bucăţile ei vor cădea peste toată viaţa lui — care se va duce sus, dincolo de furia de lut a oamenilor, ca să construiască acolo Biserica Mare, pur şî simplu — nu a cerut el „tot sau nimic— aceea într’un cuvânt, cum vrea Brand, „a cărei podea să fie pământul şi al cărei acoperiş, cerul întreg“. Ce oameni, făcuţi din ţărâna noastră comună, vor putea să meargă după Brand ca să se închine la Biserica acesta atâta de mult departe de toate bunurile lumii ?.. Cum o să-l urmeze ei, când Brand nu le-a dat nimic! Ei se târăsc, le este foame, ameninţă. Brand va scăpa greu de furia populară şi sfârşeşte, fireşte, singur, beat de durere, de emoţie, de feerie şi de vis, privind până la urmă Biserica lui aceea pe care n’a clădit-o, care nu e de pe lumea aceasta şi pe care viziunea sălbatecă a lui Gerd i-o arată sus de tot, pe munţi...
     In Biserica aceasta a trăit Ibsen, el însuş şi a servit acolo, oricum, un cult eroic de puritate şi de grandoare, o nouă morală. Nu se poate spune prea mult ce a făcut şi cât a făcut el. „Infinitul*' secolului german al filozofilor din veacul al XlX-lea, l-a ameţit mult pe Ibsen, cu siguranţă şi, subt raportul echilibrului omenesc, fără îndoială că erorile lui au fost mari. Un lucru însă e sigur: Ibsen a dat mult aer într’o lume asfixiată până la refuz de materie şi de carne, el a desgolit, a smuls violent acoperişul putred de pe bordeiul imens cu atâta putegrai de oameni. Creştinii totuş nu cred că ar putea să vadă în el un apostol. Ibsen nu a fost creştin — decât poate prin eroismul care a făcut din el un sfânt al unei morale care nu a fost decât a lui. Dar virtutea înaltă a speranţei, nicăieri n’o vom găsi în gândurile amare şi dezolate ale lui Ibsen. Raţa sălbatecă este chiar drama aceasta a unei iremediabile căderi. „Căzută în fundul mlaştinei, raţa sălbatecă nu se mai ridică“ — spune bătrânul Ekdal. Atâtea drame, atâtea prăbuşiri, în sfârşit, — căci numai atâta găsim — ridică peste opera întreagă a lui Ibsen, fumul dureros al unor consumări totale, fără întoarcere şi al tuturor speranţelor pentru totdeauna moarte. Oamenii lui Ibsen, toţi eroii lui sunt raţe sălbatece, fără scăpare, căzute pentru totdeauna în noroiul acestei lumi. In faţa lor el a pus nemilos, plămădiţi de dureroasele lui nostalgii, un Brand, un Dr. Stokman, Greger Werte sau Borkman, oglinzi mari de grandoare şi de magnificenţă în care nimeni nu s’a văzut, nimeni nu s’a regăsit.
     Cum a putut Brandes să vadă în Ibsen un apostol „al bucuriei de vîeaţă”! Nu, Nu!, Ibsen ne-a dat, sumbru de tot, un soare nou. Dar soarele lui ne îngheaţă şi ne doare! Deaceea nu ştiu dacă ar fi posibil să predicăm aici morala lui Ibsen, aproape inumană. Sunt climaturi în care nu putem să trăim, iar orizontul fermecat, cu atâtea tari frumuseţi, apasă par’că prea greu peste ţărâna din noi. Să admitem de pildă ca Agnes să nu se despartă de ultimele amintiri ale copilului ei şi să îngăduim poate, câteodată, chiar acea „minciună vitală** care, oricum, ne face să trăim. Dar să-l iubim pe Ibsen care a ştiut să dea o imagine eroică de viaţă într’o lume care nu va fi poate, dar pe care astfel, oricând o putem construi în noi, ca să găsim in ea, cel puţin, inepuisabîle sugestii de grandoare şi de frumos.
     Să-l iubim mai ales pentru frumuseţile lui generoase — pentru chinul lui de frumos,, de care s’a apropiat cândva Renan — atâtea poeme şi drame câte a scris, mereu Pe înălţimi, ca în versurile lui dintâi, ca să sfărâme certe limite ale vieţei, care ne strâng, dar par’că mai mult ca să ne dea o conştiinţă deplină a fiinţei noastre punând astfel multă, foarte multă îndoială în efemera fericire a oamenilor.
24
© BCU Cluj
 PRIN VÂNTURI CE LATRĂ...
                              DE
                          A. C O T R U Ş
prin vânturi ce latră sui cu paşi de piatră poteca răzleaţă — căţeauă ’ndrăzneaţă— ce şchioapă şi ’nghiaţă către stâni de ceaţă...
arşiţe mă coc... umbra-mi: greu cojoc parcă-ar fi de foc... parcă-aş duce-aşa, pe cărarea grea veacurile ’n ea...
paşii se smulg greu, pare că, mereu, drumul rupt în stâncă îi prinde şi-i mânca...
şi aşa cum sui pieptul muntelui un gând ca un cui: uită turmal nu-i! caut’o, de poţi, peste munţii toţi, peste munţii toţi...
şi cum mă ’ntărât după-atât urât, sângerând, în gât, se ’ntâlnesc deavalma ruga şi sudalma...
cum mă duc haihui ochii văd ce nu-i...
paşii, rupţi domol, calcă parcă ’n gol. peste munţi silhui: turme-a nimănui... turme-a nimănui...
printre crengi de sânger, când diavol, când înger, cu soarele sânger... părăul — alb ţap — se dă peste cap... vântul — orb dulău —-se prăvale ’n hău... codru ’mbătrânxt pleacă spre-asfinţit... şî-ori pe unde-apuci, ca nişte năluci, tufe, stânci tresar, parcă-s oi de jar... parcă-s oi de jar...
ochii văd, nu văd... e-ajun de prăpăd ? furtună ’ncepută ? ori munţii se mută?
cum sui, cum nu sui, un gând ca un cui mă ’njunghie, şui: uită turma ! nu-i! caut’o, de poţi, printre anii hoţi, peste munţii toţi... peste munţii toţi!...

25
© BCU Cluj
                             LUCIAN BLAGA
               AVRAM IA N CU
                         DRAMĂ IN ZECE ACTE
                                  PROLOG
   Peisaj de munte. In fund munţi clădiţi unul peste altul, cu plaiuri în cari se desluşesc aşezări ciobăneşti. In faţă stâncărie, o cărare dela stânga spte dreapta şi o potecă în sus, pierdută numaidecât după stânci. Pădure de goruni. Soarele încă n'a apus.
                                 Scena I Un moţ, o babă
   (S’aude un sunet monoton şi adânc, câteodată mai scurt, câteodată mai lung, ca de mare pasăre ae noapte:
                                U... u ... u . u ... !)
                                    BABA
   (Ţinând în mână o carabină, stă la pândă aplecată în genunchi, sus între stânci, se uită dincolo, de unde pare a veni svonul cu totul neobicinuit).
   (S’aud semnele păsării: U . . u ... u . u !)
                                   MOŢUL
                         (Venind din stânga, se opreşte, ascultă, vede Babaj
   Hei, muma pădurii, muma noastră, muma rumânilor, ce stai ca un sbârciog sub tufă ? — S’ar fi aflând, zice-se, pe aici o pasăre — de mirare. La ea ţi-i ochiu’ ? Dă svon ca de tulnic... Cobeşte sau porunceşte ?
                                                       BABA
                (Se ridică anevoie, sprijinindu-se în carabină. Ii face semn să tacă). .
     Şt... şt...
                                                    (vine spre Moţ).
     Mulcom bădiţă, mulcom, c’o speriem, şi-ar hi cu păcat. De asta să nu te-apropii, fără numai cu hire de grâu mândru în palmă, şi cu tămâie galbără, că tare e frumoasă si înaltă.
’                                     MOŢUL
     Mă gândiam eu — trebue să fie cât omu'. Toată lumea de ea vorbeşte, cumcă ar începe să se întâmple ceva — cumcă ar da de veste pentru ziua judeţului din urmă.
26
%
© BCU Cluj
BABA
     Stau de pază, că poate s’a’ntâmpla ceva, vreo poveaste, cum n’a mat fost de când eram muntâriţă pe-aici.
                                                 MOŢUL
     Da* eu cred că pasărea s’o aşezat aci lângă Muntele Bătrânii numai ca să ouă 3 — Hei, ce-mi văd ochii? Muma pădurii cu carabină’ Da’ ce 3 Voiai s’o împuşti? Sub subsuoara stângă, ori sub limba măiastră? Sau voiai s’o scarmeni numai în pene, ca să te dumireşti dacă-i aievea ori numai nălucă?
E -e-
                            BABA
                   (Pare în adevăr Muma pădurii).
e - că tare ţi—e de şagă, bădiţă. N’am eu gloanţe pentru gaie de noroc.
                                              MOŢUL
    Dacă-i de noroc, s’ar zice că pasărea se chiamă Sfântul Niciodată. Măicuţo, noi moţi sântem neam fără noroc. Aşa e scris, şi de asta nu scăpăm.
                                               BABA
    Cu carabina mă apăr de căpcăunii de ţăndări, că ne prăpădesc cu zile. Păntru ei mulgem vacile, păntru ei cosim costişele, păntru ei măcinăm ce bruma ne-a rămas. Ulii şi ungurii ne mâncă găxnrile. Tăte plăcintele ei le mâncă, ţăndării, şi pă urmă mai aşteaptă să le plătim şi dinţăritul. Da’ ia aminte bădiţă, ce-ţi spun, ia aminte. O vinit amu pasărea şi ne-a isbăvi.
’                               MOŢUL
    Aşa dar, tot uitându-te la ea, te-ai dumirit.
                                               BABA
    Vine lume, bădiţă, lume din multe sate, să se uite la ea din desiş, şi nu’ndrăzneşte nime s’o stârnească din locul ce şi-o ales. Bun loc, că de acolo noaptea vede tăte stelele şi ziua tot Ardealul. Iar dumneaei n’are somn niciodată.
      O fi paţură, măicuţo
MOŢUL
                               BABA
     Ce paţură, bădiţă? Că-mi cunosc eu paţurele, şi după spete, şi după foaie. Nu bădiţă, pe-aici n’o văz’t nime pasăre ca asta. Dacă n’ar hi aşa naltă, pân’la umărul voinicului, aş mai zice, şi dacă n’ar sta, cum stă. De săptămâni stă dumneaei aşa, şi se uită nemişcată. Câteodată cântă sau chiamă ca din tulnic U...u...-u.
                                                   MOŢUL
     Poate-i fată, măicuţo.
                                                    BABA
     Ba că nu. Că trebue să hie ficior. Altfel n’ar cânta tăte fetele cum cântă.
                              în pădure
                              Toate păsările dorm Numai una n’are somn,
                              Cată să se facă om.
27
© BCU Cluj
                                                   MOŢUL
     Mare drăcie. Hai s’o văd şi eu măicuţo, muma — noastră, arză-i focul penele. Măicuţe, mă prind că dumneata o pândeai ca să-i desluşeşti meşteşugul — ai ? Râvneai s’o vezi tocma ’n clipa când s’a face om.
                                                    BABA
     Zi numai zi muma pădurii — că nu mă supăr. Dacă vrei să te mire pasărea, urcă. Urcă numai spre dreapta. Ţine-o aţă până în tufa de sânger. Aşa, amu stai. întoarce-te, amu uită-te pe lângă frunza unde stă bou’ domnului, şi să nu mai clinteşti.
                                                   MOŢUL
                                             (A urcat. Câteva clipe tăcere.)
     Săru’mâna şi coroiatul plisc, pasăre fără somn. Mare şi nemişcată ca o troiţă eşti, umeri de cruce ai, pene de arhanghel negru de aşişderea. Săru’ mâna şi închinare până la pământ.
                               (Se închină puţin, că nu ştii dacă o face numai a glumă sau nu)
     Dacă n’ar fi cu supărare, ţi—aş pofti bună dimineaţa şi la mai mare. Cum îţi veni să stai aci de pază nouă săptămâni, e cu adevărat de mirare. Alte păsări, oricât de sfinte, se mai purecă, ori se scaldă în nisip, numai tu eşti năsdrăvană, fire împietrită cu duh ducăuş, şi stai cu ochii ţintă la furtunile din împărăţie. Ai luat-o pe calea năpârlelilor ? Vrei să te primeneşti ? Ai mă rog nevoie de aţâţa caznă ? Şi chiar om gândişi să te faci ? Cine să te creadă? In vremuri ca acestea, şi în stâncăria asta, unde rămân pruncii nebotezaţi, unde şi-a blestemat catârul copiii, şi unde ariciul, sfetnicul lui Dumnezeu, nu stă decât ghem, că altfel s’ar amărî prea tare văzând lumea care s’a dres după sfaturile sale. — Măicuţo — he 1 Ce zici, să mă’nchin cu stânga sau cu dreapta ?
      Cum ţi—i pofta, bădiţă.
 BABA
MOŢUL
                                                        (Sare de sus pe drum.)
     Bogdaproste c’o văzui şi eu.
                                (Din stânga vin trei fete mari, băciţe sau muntâriţe, şi un băieş sdrenţos)
                                             Scena II
                                   Aceiaşi, cele trei muntâriţe, Băieşul.
                                                 Întâia fată
     In pădure
     Toate păsările dorm.
     Numai una n’are somn,
     Cată să se facă om.
                                               CELELALTE DOUĂ
     Numai una n’are somn,
     Cată să se facă om.
                 .                  MOŢUL
                                                  (Le opreşte)
     Amin drăguţelor, să ştiţi că astăzi la apus de soare aia-gaia se face om. Am văzut-o şi m’am dumirit. Dumnedzău ne-ajute 1
28
3
I
© BCU Cluj
                                                       ÎNTÂIA FATĂ (S'aşează pe-o piatră)
     Eu aştept aici să văd.
                                                            BABA
     O vinit pasărea şi ne-a isbăvi
                                                         B A I E Ş U L
     Nouă săptămâni pasărea a tot dat freamăt ca din tulnic de aramă. Poate să fie pentru o primejdie sau pentru isbăvirea noastră a tuturor. Eu cred că în curând or să ne treacă pe sub nas multe blesteme şi trădări, şi oarecare jale şi oarecare foc. Şi mai cred că tot ce se pregăteşte, n’o să fie de-adică. Noi cari trăim colo sub pământ, cunoaştem că ceva se încumetă în zare, c’am fost puşi la muncă şi mai grea, să măcinăm piatră zi şi noapte. Dar tot aurul spălat ia drumul peste munte. Vrea stăpânirea să istovească munţii degrabă. Până va veni omul şi se va ridica în faţa aurului şi-i va zice: Faţă luminată şi os din fulger, de acum stai la noi. Noi te’ngrijim, noi te spălăm, fii-ne şi tu odată de folos, stai la noi să-ţi simţim şi noi odată măcar puterile îmbucurătoare.
     Vie omule — împărăţia tal Facă-se voia ta I
A DOUA FATĂ A TREIA FATĂ
                                                    (S’aude pasărea: U ... u . u .. u .. .)
Iar s’a’ncercat.
                 BABA
(Din stânga vin doi jandarmi unguri cu un Mocan legat.)
                                                Scena III
                                        Aceiaşi, doi jandarmi, un mocan.
                                                            ÎNTÂIUL JANDARM
     Io napot moţok. Pe-aicea duce drumu’ la Abrud ?
                 (Cei de faţă — se uită o clipă-două, unul la altul, şi nu răspund.)
                                                 MOŢUL
    Ba. Da* dumneavoastră de unde viniţi?
                                              ÎNTÂIUL JANDARM
    Dela Bucium. Da’pe unde duce drumu’?
                                                 MOŢUL
    Pă unde a dus totdeauna. Mergeţi numai până la Abrud ?
                                              ÎNTÂIUL JANDARM
    Numai. Dar n’ai răspuns.
                                                 MOŢUL
    Nu. Da’ ce-a greşit mocanu’ hăsta?
                                              ÎNTÂIUL JANDARM
    II cunoşti? Nu vrea să-şi spuie numele.
2^)
© BCU Cluj
MOŢUL
     Cum să nu-1 cunoaştem ? Cum îl chiamă ?
     Ca pă mine. Da’ ce-a făcut?
ÎNTÂIUL JANDARM
MOŢUL
                                         AL DOILEA JANDARM
     A căzut în cursa diecilor cari aţâţă, şî l-au pus păcatele să ridice cuvânt împotriva rânduielilor şi să îndemne la omor. A dat strigăt în ţară, că ălui de omoară un grof i se iartă şaptezeci şi şapte de păcate.
                                           MOCANUL
     Domnule căpitan, o să fac bureţi în beciu, da’ eu nu m’am gândit la grofi, c’am zis numai — cine omoară un painjen.
                                                                AL DOILEA JANDARM (II loveşte.)
       Eu nu-s căpitan, eu-s jandar de rând.
                                MOCANUL
   Domnule jandar de rând, n’am nicio vină.
                                                             AL DOILEA JANDARM (Se răsteşte.)
       Vrei să-ţi vezi zodiacu’ pe patu’ puştii? — Eu nu-s' jandar de rând, eu-s căprar. Şi afară de asta ia seama că toţi ungurii suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Koşut Laioş, marele şi atotputernicul. Şi cine jigneşte un jandar, jigneşte pe Koşut Laioş.
                                                     BABA
     Numai că dacă te-ar videa Koşut Laioş — nu ştiu dzău. Mi-i teamă că nu s’ar prea făli — să afle că aşa mândreţe ca dumata e după chipul şi asemănarea lui. Şi afară de asta luaţi seama şi de mine să vă cam feriţi, că eu nu întrăb; cum vă merge şi cum vă lăudaţi ?, că jandari ori nejandari — eu vă fac cu ulcica, şi nu numai de spârietură. Ce leg eu cu venin, nu mai desleagă tăte bisericile papistaşeî
                                         (S’aude pasărea: U . . u ... u . a .!)
                                                ÎNTÂIUL JANDARM
     Se chiamă moţii cu tulnicu’ ?
                                                    BABA
    Ăsta-i ceasul rău, nu-i tulnic, domnule căprar. împuşcaţi pasărea ceea, şi încă de grabă, că de unde nu, până dumirecă se face om. N’aţi auzit cât e de hiravă şi cum îndeamnă chietrele la răscoală? Anu’ ăsta o să pută a mort, şi dracu’ o să capete titlu’ de grof...
                                                 CELE TREI FETE
    în pădure
    Toate păsările dorm,
    Numai una n’are somn,
    Cată să se facă om.
3°
© BCU Cluj
                                                    AL DOILEA JANDARM
      Cu-cu 3 Cu-cu 3 Cu-cu 3 Când îţi vedea pe Maica Precistă ştirbă, în haine de jandar, şi cu pene de cocoş, s’a face şi pasărea om.
                                                 (Dă să pornească dar se opreşte.)
      Uitai fetelor, să vă spun, că se caută o româncă doică la purceii grofului Teleki 3 Ha-ha-ha 3
                                    (Cei doi jandarmi pleacă cu mocanul, dispar pe cărare în sus.)
                                                        Scena IV
                                           Aceiaşi, fără jandarmi şi fără Mocanul.
                                                         MOŢUL
      Muma pădurii, muma noastră, muma rumânilor, de o sută de ani tot ţine postul mare pentru săraca irima noastră, şi nu mai putem rosti vorbe din vorbele tale, că în dosul lor, zic jandarii, că ascundem altele, şi ne leagă pe furci la Piatra Arsă. Să nu zici Maică, să nu zici -- painjen — că zici grofi. Să nu zici — iarbă, că zici — iarbă de puşcă. Să nu zici — mi-e foame, că zici — ucide. Vai nouă, Muma pădurii, că graiul tău a ajuns de ocară, jandarii îi întorc pe dos toate vorbele, cum au întors cămaşa lui Hristos.
      (De dincolo de stâncărie, apare din desiş, un tânăr înalt, cu ochii albaştri, îmbrăcat şi domneşte şi ca moţii. Sare pe drum dela mare ’nălţime, de pe stâncă. E Avram lancu. Toţi se uită la el, vădit uluiţi de apariţie.)
                                                   Scena V Aceiaşi, Avram lancu.
                                                          I A N C U
                                                      (Cu glas de dojană.)
      Aţi fost mai mulţi decât ei, cât mai răbdaţi ?
                                                        B A I E Ş U L
      N’avem puşti. Să ne luăm la încercare cu ţevi de soc?
                                                          I A N C U
      N’aveţi puşti?... Să fulgere coasele şi topoarele33
IVI VJ J u
      Uf, podidi-i-ar lăcrimile morţii 3 Dacă n’am fi aşa pieriţi de foame, am zice-aşa e, si ne-am învoi răpede.
I A N C U MOŢUL
      Eu sunt căpitanul vostru 3
      Care? Cum? Şi de unde?
                    ’                     1 A N C U
      Nu întrebaţi, nu vorbiţi 3 Fiţi pregătiţi, că bate ceasul 3
                                                           BABA
                                                       (S’apropie de lancu)
      Tine căpitane, carabina asta 3 Să nu ruginească 3
     Noi ce facem?
MO ŢUL
31
© BCU Cluj
                                                          I A N C U (Ia carabina)
     Aşteptaţii Fiţi gataî Şi unde mergeţi, vestiţi mai departe.
     Fiţi gata 5 E’ncărcată carabina, maică ?
                                                           BABA
     De dincolo de muche i-ajungi c’o detunătură. Sângera mocanul pe nări ca un berbec tăiat.
                                                           I A N C U
     Fetelor, mergeţi si voi din hotar în hotar şi spuneţi: l-am văzut pe căpitanu ’ î (Îşi bagă o mână în părul uneia, cealaltă în părul alteia, le apropie capetele cu putere, sărută pe întâia pe obraz)
     Aşa să nimeresc cu un singur glonte pe cei doi jandari î
                                                       (Către a treia fată)
     Cu tine mă cunun când mă întorc. Acu nu se poate, că încep săptămânile de foci
                                                        A TREIA FATĂ
     Bine bine, numai să vreau. Şi de-oi vrea, numai de mi-i găsi.
                                                           I A N C U
     I vrea dacă ghicesc de unde eşti ? Tu — tu eşti muntâriţă, din Albac î
                                                        A TREIA FATĂ
     Haida de, numai că nu~i cu mirare, că m’ai ghicit după gurguiul opincilor.
                            (lancu e, din două trei salturi, sus, dispare pe cărare, Moţul şi Băieşul după el).
                                                    Scena VI Baba şi cele trei fete ÎNTÂIA FATÂ
     Cine o fi fost?
     Ca un arhangheli înalt ca tulnicul ăsta.
     Pă tine te-a sărutat?
A DOUA FATĂ A TREIA FATĂ
                                                           BABA
   (către întâia)
(către celelalte)
      Şi vouă vă arde faţa ca de urzici.
                  ÎNTÂIA FATÂ
          (S'aude un pocnet de carabină)
Mie ca de soare}
                                                  BABA
                                         (Se duce sus între tufe, iscodeşte)
     Fetelor, mh-am uitat ochelarii, fetelor, pasărea—nu-iî Pasărea nu mai e2
Pasărea fără somn Unde-i pasărea?
ÎNTÂIA FATÂ A DOUA FATĂ 0 O E T I N A
32
© BCU Cluj
                                            DEMIA.N
ILUSTRATOR AL SPIRITULUI „GÂNDIRII4*-
                                    DE                            •
                                         AUREL D. BROŞTEANU
    Nu este simplă întâmplare că desenele lui Demian, de o inspiraţie atât de proaspătă, de un accent atât de cuceritor, au înflorit în paginile Gândirii, publicaţia unde s’a frământat şi plămădit, în ultimii zece ani, spiritul culturii noui româneşti. Oriunde în altă parte, flora delicată şi exuberantă a desenelor lui Demian ar fi pălit ori s’ar fi veştejit, din lipsa mediului prielnic. Cum s’ar fi împăcat, bunăoară, dragostea cucernică, pe care iconarul Gândirii o pune în caligrafierea unui lăstar deabea înfrunzit ori în stilizarea liturgică a unui porumbel sacru, cu duhul nimicitor, care stăpâneşte peste abstracţiunile artei modeme? La Gândirea, însă, Demian a găsit mediul spiritual concordant cu simţirea sa.
    Dacă nu se poate concepe arta lui Demian, fără mediul de la Gândirea, nu se poate concepe nici Gândirea lipsită de marginaliile lui Demian. De zece ani, linia când înflorită când simplă şi lipsită de podoabe a desenatorului, trăsătura sa când tremurata de emoţie când sigură, asemenea dârei lăsate de un stilet, a presărat în paginile pline de gând ale revistei popasuri luminoase, locuri de spirituală desfătare ori de cucernică rugăciune. Intre conţinutul ideologic al nouii publicaţii şi sensul desenelor marginale gospodărite de tânărul iconar, s’a statornicit o solidaritate strânsă, datorită căreia ele au apărut dela început ilustrative pentru atitudinea spirituală afirmată de Gândirea. Astfel se explică de ce procesul de conturare a ideologiei revistei poate fi urmărit pas cu pas, în schimbările înregistrate de înfăţişarea stilistică a desenelor iui Demian.
    Activitatea lui Demian la Gândirea cuprinde trei cicluri mari de ilustraţiuni: 1. Ciclul vieţii etnice (1922—1925); 2. Ciclul spiritualităţii creştine (1926 —1929); 3. Ciclul vieţii ecumenice (1930 —1934). Fiecare din ele este caracterizat deosebit sub raportul tematicei, simbolicei, principiilor de compoziţie şi caracterului grafic. Ele corespund întocmai fazelor Străbătute de ideologia Gândirii, până la conturarea ei definitivă.
                                    33                                 $
© BCU Cluj
     Explorarea fondului de originalitate etnică a neamului nostru a constituit cea dintâi orientare, limpede afirmată, a Gândirii. Gândirea nu s’a sfiit să recunoască rezultatele acestei explorări, chiar când duceau la concluzia neaşteptată că ethosul neamului românesc păstrează încă urme neşterse de viaţă păgână, exprimate în deosebi în concepţia panteistă a naturii. Despre atare concepţie mărturisesc unele dintre primele desene ale lui Demian. Astfel, desenul în care o fragedă fecioară schiţează gestul de adoraţie către o floare simplă de câmp. Este exprimat aici, în chip simbolic, sensul religiozităţii păgâne, căreia divinitatea îi apare întrupată în nesfârşita diversitate a fenomenelor naturii. Această concepţie duce uneori la antropomorfizarea fenomenelor naturii, ca într’alt desen, unde coroana arborilor şi fructele de pe ramuri capătă chipuri omeneşti, puerile prin înfăţişarea hilară pe care le-a împrumutat-o artistul.
     In concepţia panteistă, nu întâlnim deosebirea, stabilită de teologia creştină, între creator şi creatură, între Dumnezeu şi natură. Dumnezeu se confundă cu natura. De aceea, universul este şi el limitat în marginile lumii naturale. Această mărginire o aflăm simbolizată în principiile de compoziţie ale câtorva dintre primele desene, publicate de Gândirea, sub semnătura lui Demian. Astfel, în desenul reprezentând ciclul universal al vieţii păgâne (germinaţie-înflorire-rodire), sub ipostaza succesiunii anotimpurilor (primăvară-vară-toamnă), grupurile figurale marginale sunt în aşa fel dispuse ca să asigure continuitatea ideală a unui semicerc perfect, a cărui convexiune se situează în marginea de jos a desenului, şi ale cărui capete ating linia de sus.
     In cadrul limitat al naturii, procesele de creştere se desvoltă după o prestabilită ordine ciclică, menită să accentueze şi mai mult caracterul finit al universului. Dar întregul fiind mărginit, partea va fi de asemenea mărginită. In consecinţă, raţiunea de a fi a fiecărui fenomen va purta cu sine legea care îl justifică; în fiecare vom descoperi principiul imanent al divinităţii. Iscusit în mânuirea corespondenţelor spirituale, Demian a închis ideea de imanenţă în linia compoziţională a unui triunghiu isoscel. Acest triunghiu revine de nenumărate ori în primele desene ale artistului. II aflăm, de o puritate nespusă, în însăşi compoziţia reprezentând ciclul universal al vieţii păgâne. Latura de jos a triunghiului este formată de orizontala picioarelor celor două fete îngenunchiate în ritualul muncii agreste. Celelalte două laturi pornesc ascensional din oblicitatea gesturilor schiţate de aceleaşi fete şi se întâlnesc deasupra creştetelor perechii îmbrăţişate, care formează axa compoziţiei.
     Mistica naturistă, legată de concepţia panteistă a universului, îşi are miturile ei, dintre care cel mai semnificativ este mitul universalei germinaţii. In compoziţia amintită, acest mit este înfăţişat pe două planuri, potrivit tehnicei întrebuinţate obişnuit de Demian în redarea simbolurilor: pe de o parte, planul naturii fizice, unde germinaţia se transformă curând în înflorire estivală şi apoi în rodire; pe de altă parte, planul naturii morale, unde vedem încolţind sentimentul iubirii păgâne în două vlăstare neprihănite. Procesul de în-colţire şi creştere, prin care trece iubirea, este simbolizat şi în alt triptic, care înfăţişează progresiunea momentelor caracteristice ale idilei, într’un ritual de solemnă simplicitate.
     Atât în prima compoziţie cât şi în cea de a doua, figuraţia este ţărănească şi românească. Pantomina mitului păgân este jucată de flăcăi şi fete de pe plaiurile noastre, ceea ce se poate uşor deosebi după port şi caracter antropologic. Nu putem spune acelaşi lucru despre nudul mlădios, purtând cu nespusă graţie amfora elină pe rotunjimea adamantină a umărului tânăr. Până şi motivul vrejului de viţă cu struguri şi frunze, pe care îl întâlnim în fundal, este împrumutat din tematica miturilor păgâne. Păgână ne apare însă mai ales concepţia nudului, de o desăvârşită frumuseţe în sine, închis în linia de compoziţie ideală a unui triunghiu isoscel. O asemeni perfecţiune materială pare sortită să;
                                                                 34
© BCU Cluj
împodobească grădinile şi crângurile unui rai păgân, cum tot Demian a imaginat şi evocat unul într’o compoziţie bucolică de o rară armonie. Trunchiurile arborilor alternează cu trunchiurile mlădioase ale nimfelor, compunând astfel, din reluarea câtorva linii melodice, o desvoltare contrapunctică, plină de farmec. La adăpostul frunzişului revărsat în valuri, graţioasele zeităţi silvestre se desfată, desmierdate de concertul păsărilor, de parfumul florilor, de nota agrestă a pastoralei cântate din fluer.
      Caracterul grafic al desenelor aparţinând primului ciclu constă dintr’o notă de stângăcie, pe care şi-a impus-o artistul, pentru a exprima sentimentul de primitivă trăire în apropierea surselor genuine de inspiraţie ale naturii. Transpunându-se în sensibilitatea omului deabea deşteptat la spectacolul măreţ al existenţei, Demian pare să descopere, cu fiecare trăsătură de creion, chipul nou al lumii, pare să creeze el însuşi acest chip cu prospeţimea de sentiment a primelor modele. De aceea linia este tremurată, conturând nu numai descriptiv obiectul înfăţişat, ci şi emoţional, — mai ales emoţional. Spontaneitatea de creaţie a naturii este mimată de sentimentul lăuntric până la completa suprapunere a undelor emoţionale cu gesturile cele mai fireşti ale vieţii. In felul acesta, desenul se transformă din mijloc de reprezentare a lumii exterioare în mijloc de manifestare a lumii interioare dominate de sentimentul religiozităţii panteiste, propriu omului care trăeşte în continuă intimitate cu natura.
      Dar primele desene ale lui Demian nu cuprind referinţe numai la acest fel de trăire păgână. Ele aduc în câteva cazuri mărturia unei religiozităţi vag transcendente, care chiar dacă nu reuşeşte dela început să se constitue într’o teologie de sine stătătoare, exprimă totuşi sensul uneia dintre aspiraţiile cele mai profunde ale sufletului popular. Taina ne-pătrunsă pe care o ascunde nemărginirea bolţii cereşti îl ispiteşte tot mai mult pe omul naturii, a cărui existenţă este legată intim nu numai cu pământul dar şi cu cerul. Căutând să se identifice cu întreaga simţire a neamului, arta lui Demian a trebuit să-şi afle o temă favorită în dialogul dintre pământ şi cer. Această temă o întâlnim pentru prima oară într’un triptic compus dintr’o bucolică, o idilă şi o georgică. Motivul bucolicei (păstorul cântând din fluer, cu faţa întoarsă spre cer) îşi află replica în motivul georgicei (omul gliei, aplecat asupra snopului de grâu, pe care se strădueşte să-l lege). Contemplativitatea, proprie felului de viaţă pastorală, este situată în raport antipodic cu pozitivi-tatea, proprie felului de viaţă agricolă. Dar, oricât felul de viaţă agricolă ar fi înlocuit felul de viaţă pastorală, preocupările de ordin pragmatic nu au putut să distrugă în sufletul popular germenii religiozităţii vagi transcendente, încorporată în plămada lui, prin îndelungata frecventare a intuiţiilor metafizice. Deaceea desenele lui Demian, ambiţionând să îmbrăţişeze toată complexitatea ethosului popular, au trebuit să facă o largă parte acelor aspiraţiuni nelămurite dar puternice, pe care artistul le observa stăpânind sufletul omenesc la ieşirea din păgânătate.
     Numeroase sunt simbolurile iscodite de creionul desenatorului dela Gândirea pentru semnificarea acestei stări de tranziţie. Este suficient să-l menţionăm pe cel mai elocvent: pasărea care îşi ia sborul spre înaltul cerului. Un asemenea simbol presupune o aspiraţie individuală, fericit intenţionată, dar ineficace. Aceasta din urmă constitue cel mult chezăşia unei lirice superioare, de tip laic. Ea rămâne însă lipsită de putere oridecâteori se încumetă să tragă vălul care acopere chipul adevărului transcendent, fără un suficient exerciţiu spiritual şi fără asistenţa propice a ritualului creştin. Este meritul lui Demian de a fi identificat cu precizie termenii problemei, pe care i-o punea deplasarea centrului de interes ideologic al Gândirii dela etnic la spiritualitatea creştină. El a înţeles că individualul nu se poate integra în sistemul supraordonat al unor forme tipice, cum cerea noua spiritualitate, decât prin renunţarea la spontaneitatea gesturilor naturii şi prin ritualizarea
                                                                 35
© BCU Cluj
lor. Âccsta este punctul de plecare al figurilor duble, care îşi fac atunci apariţia în pagi-ginile Gândirii. In ele, Demian nu şi-a părăsit încă stângăcia voită a primelor desene, ci numai a supus-o unui principiu de compoziţie care, prin simetria strictă a figurilor, tran-scende spontaneitatea gestului natural. Un început de solemnizare pătrunde, cu aceste figuri, în cuprinsul stilistic al desenelor lui Demian, căutând să le dea un nou sens, concordant cu orientarea spirituală a revistei. Aceeaşi solemnizare o vedem introdusă şi în compoziţiile decorative, alcătuite pe principiul frizelor, prin repetarea tipică a unui singur motiv.
      Desenele cu forme schematice jucau. în această perioadă de tranziţie, rolul unui ritual magic, menit să deschidă căile revelaţiei transcendente. Ceea ce nu putea dobândi contemplaţia laică, oricât de bine intenţionată, se oferea, fără înconjur, aeestei practici liturgice, acestei acţiuni exercitate asupra divinităţii, cu scopul vădit de a înlesni înălţarea mistică. Intr’un desen mai vechiu al lui Demian, treptele înălţării mistice, astfel cum le desluşeşte Simion Noul Teolog,*) sunt cât se poate de lămurit simbolizate. Prima treaptă, apatiat constând din mortificarea simţurilor, este simbolizată prin grupul format de două fete dintre care una toarce, iar cealaltă odihneşte tolănită pe iarbă. Vieţuirea vegetativă şi activitatea monoton ritmată evocă deopotrivă procesul de insensibilizare, urmărit dintru început de orice practică liturgică. Cea de a doua treaptă, teoria, constând din meditaţia religioasă în marginile puterilor noastre spirituale, este simbolizată de imaginea băiatului cu cartea deschisă pe genunchi, al cărui chip cată, în reculegere pioasă, spre o regiune mai înaltă a cerului. In sfârşit cea de a treia treaptă, teologia, constând din contemplaţia directă a divinităţii, este simbolizată de biserica din planul de sus, dreapta, al compoziţiei,— biserica despre care se pot repeta cuvintele lui Lucian Blaga, ** cu privire la Agia Sofia: „înfăţişează o lume sieşi suficientă, care nu zace pe nimic, care nu se înalţă spre nimic, care pur şi simplu se arată, se revelează''. Simbolizarea celor trei trepte ale înălţării mistice este evidenţiată în acest desen şi de structura compoziţională, reprezentată printr’o diagonală, care porneşte din colţul de jos, stânga, al desenului şi sfârşeşte în colţul din dreapta sus, după trei popasuri împlinite în drumul său ascensional.
      Progresul înălţării mistice constă din transformarea stării fireşti în stare suprafirească. Trebue însă deosebit cu grijă între cele trei trepte ale înălţării mistice. Astei, bunăoară, apatia nu se depărtează de natură decât prin comprimarea spontaneităţii fireşti. Despre o deosebire substanţială nu poate fi încă vorba. Apatia este forma de lut pe care dogoarea focului teoretic o va transforma în vasul de cleştar, apt să primească revelaţia teologală, Latura pozitivă a înălţării mistice o întâlnim numai deodată cu atingerea celei de a doua. trepte, teoria, adică meditaţia religioasă în marginile puterilor noastre spirituale. Pentru creştinii practicanţi, teoria este tot una cu rugăciunea, prin care sufletul se primeneşte, pentru a invoca şi aştepta graţia. Această stare extrem de subtilă este simbolizată de unul dintre desenele aparţinând ciclului spiritualităţii creştine. In centrul compoziţiei, o pasăre de foc aspiră, în mişcare rotundă, spre înălţimile cerului. Mişcarea este repetată de alte două cercuri concentrice, dintre care ultimul întruchipează o ghirlandă rituală, desfăcută în partea de sus. Ne amintim că Demian a mai schiţat odată gestul de aspiraţie al păsării care priveşte cerul. Dar atunci pasărea îşi lua sborul, simbolizând cutezanţa nesocotită a noului Icars omul romantic. De astădată pasărea aşteaptă în reculegere, pogorîrea graţiei divine, pe care a invocat-o cucernic. Sentimentul cucernic al rugăciunii este exprimat încă odată în liturgia oficiată de cele două figuri marginale, dintre care cea din stânga
      * v. Nichifor Crainic, Sensul teologic al frumosului. Gândirea An. XII, No. 9—11.
      ** v. Lucian Blaga, Fragment despre Agia Sofia. Gândirea An- XUI, No. 6.
                                           36
© BCU Cluj
invoacă graţia, iar cea din dreapta aşteaptă pogorîrea ei. Dela figurile marginale porneşte, arcuindu-se ideal, al treilea cerc concentric. Ca şi în desenele vechi, el formează limita spirituală a compoziţiei, dar deastădată convexiunea arcului de cerc se situează în partea de sus a desenului, simbolizând cerul. De asemeni, triunghiul isoscel dispare din structura compoziţiei, şi cu el dispare şi concepţia finită a divinităţii imanente. In locul schemelor păgâne, întâlnim unghiul creştin, al cărui vârf se împlântă în fiinţa de lut a creaturii, şi ale cărui laturi se prelungesc simbolic în infinitul luminii necreate.
     Starea de rugăciune o mai găsim simbolizată în desenul reprezentând o biserică în construcţie. Ştim că pentru revelaţia teologală, desenatorul Gândirii nu găsise simbol mai potrivit decât locaşul Domnului, ale cărui ziduri au menirea „să închidă şi să conserve între ele un cer relevat".*) Dacă biserica reprezintă revelaţia teologală, o biserică în construcţie ce altceva poate reprezenta decât pregătirea pentru revelaţia teologală, adică stadiul meditaţiei teoretice ? Cele două scări, înălţate din centrul compoziţiei spre laturile ei nu servesc numai salahorilor pentru căratul blocurilor mari de piatră, ci şi compozitorului pentru a simboliza, prin deschiderea largă a unghiului creştin, aspiraţia spre transcendent, caracteristică stării de rugăciune. De altminteri, cioplitorii de piatră sunt înfăţişaţi într’o mişcare asemănătoare genuflexiunii rituale, iar salahorii urcând scara, cu trupul încovoiat de greutatea sarcinei pe care o poartă, par a face mătănii.
     Am arătat că teoria înseamnă meditaţia religioasă în marginile puterilor noastre spirituale. Aceste puteri nu ne pot da ele însele revelaţia, ci numai putinţa de a recunoaşte, în limitele înţelegerii noastre, căile Domnului. Iată ideea pe care a reuşit să o simbolizeze un alt desen al lui Demian, din acelaşi ciclu. O stea străluceşte deasupra creştetelor voe-vozilor călători, împrăştiind mii de raze pentru a le lumina calea. Dar ei nu o pot vedea, ci sunt numai îndrumaţi de lumina suprafirească, pe care ea o revarsă. In felul acesta, steaua reprezintă legea divină, dată peste creştetele oamenilor şi primită de ei cu teamă şi recunoştinţă. Supunerea creaturii la rigoarea legii transcendente se oglindeşte atât în ţinuta sacerdotală a voevozilor cât şi în nobila încordare a bidiviilor ţinuţi în frâu, ori în stilizarea hieratică a reprezentărilor florale, devenite momente ale unui ceremonial creştin. Pentru exprimarea acestei idei, Demian a recurs la un nou tip de compoziţie, care poate fi reprezentat schematic astfel: M. Schema compoziţională, folosită în desenul cu voevozii călători, o mai întâlnim şi în alte câteva desene aparţinând ciclului creştin (bunăoară, ce doi îngeri în rugăciune, cu aripile larg desfăcute, susţinând la împreunarea dinăuntru a aripilor, crucea axală). In toate cazurile, artistul a ştiut să se adecveze cât se poate de fericit ideei simbolizate: rugăciunea înseamnă supunere la lege, adică la o putere suprafirească, a cărei fiinţă intimă rămâne nepătrunsă de mintea omenească.
     Lucian Blaga a închipuit teza „Cenzurei transcendente", adică a unei bariere, care împiedecă iruperea omului în substratul ultim al Marelui Anonim. Dacă această ultimă realitate rămâne veşnic acoperită privirilor noastre, cunoaşterea ei este totuşi posibilă, dar numai răsfrântă în momentele de revelaţie. Nici momentele de revelaţie nu permit omului să se identifice prin cunoaştere deplină cu Marele Anonim, ci doar să şi-l reprezinte în unele atribute, pe care mintea omenească le concepe, fără să le stăpânească: imaterialitatea şi nemărginirea.
     Dacă starea de meditaţie teoretică, oricât ar fi de subtilă prin natura ei, poate fi simbolizată grafic cu ajutorul anumitor scheme de compoziţie, este mai greu de înţeles în ce chip ar putea fi făcută sensibilă şi semnificată revelaţia teologală, prin mijlocirea resurselor de care dispune o artă figurativă, cum este, in speţă, desenul. In ce chip de-
       *) v. Lucian Blaga, ibidem.
                                                                                                                                              31
© BCU Cluj
senatorul ne-ar putea face să participăm, în limitele artei sale, la viaţa intimă a lui Dumnezeu, când ştiut este că atributele sub care şi-l reprezintă mintea omenească constau din imaterialitate şi nemărginire, în timp ce mijloacele desenului sunt de natură materială şi finită ? Berenson se întreba şi el cândva? „In ce fel desenul, al cărui obiect este reprezentarea vizibilului, reuşeşte să dea sugestia invizibilului şi să exprime o inspiraţie religioasă ?“ * La această întrebare, găsea răspunsul? „Un mijloc constă din a înlătura clar-obscurul şi modelajul, întrebuinţând în schimb contururile, şi anume nu numai liniile care definesc forma, ci mai ales liniile bogate în energie şi vitalitate, capabile să exprime valori de mişcare, cu ajutorul cărora artistul poate sugera incorporatul, viaţa desprinsă de piedicele materiei". Tocmai acestea sunt mijloacele folosite de desenatorul Gândirii, într’o compoziţie de neasemuită splendoare, înfăţişând însăşi slava cerească, devenită sensibilă. Nu aspiraţia mistică a sufletului în rugăciune şi nici raporturile creatorului cu creatura sunt simbolizate în desenul acesta, ci prezenţa chiar a divinităţii, astfel cum se revelează.
      O biserică monumentală, înfăţişând teologia, ocupă atotcuprinzătoare spaţiul compoziţiei, pe care jocul cupolelor, semicupolelor şi arcurilor îl imaterializează, prin convertirea dimensiunilor spaţiale (linii orizontale şi verticale) în rotunjimi nerelaţionate spaţial. Doi îngeri, în mişcări de sbor lin ondulat, se strecoară, de o parte şi de alta, pe deschizăturile ferestrelor, rotunjindu-şi plutirea ascendentă spre înaltul cerurilor. In întregul ei, compoziţia este alcătuită din mişcări rotunde, care se întretaie, fără a se ciocni, asemeni unei muzici de sfere. Convertirea spaţiului în muzică reprezintă marea cucerire a lui Demian în desenul de care ne ocupăm. Ea a făcut posibilă simbolizarea unuia din atributele lui Dumnezeu ? imaterialitatea. Celalt atribut, nemărginirea, este simbolizat cu ajutorul schemei compoziţionale, care de data aceasta are formula următoare? XX- Ideea divinităţii nemărginite, tot cuprins în tot, nu putea fi încorporată într’o structură mai fericit găsită decât aceea a unghiurilor îmbrăţişate. Este structura pe care Demian o mai foloseşte odată, cu egală pregnanţă, în imaginea îngerului intercesor. Dar atributul de nemărginire al divinităţii poate fi simbolizat şi în alte structuri, cum este aceea de forma? X, pe care o întâlnim în desenul cu doi îngeri trâmbiţaşi, şi care pare mai adecvată ideei desenului, de proclamare urbi et orbi a gloriei cereşti.
      Stilul desenelor din ciclul spiritualităţii creştine este cât se poate de înalt. In ele se reflectă o spiritualitate purificată, căreia nu-i convin, pentru a fi exprimată, decât formele tipice, solemne, de o desăvârşită expresie ritmică. Gestul larg, mişcarea amplă înlocuesc, cu hieratismul lor, neprevăzutul şi spontaneitatea trăsăturii grafice din desenele aparţinând primului ciclu. Pantomina miturilor naturiste s’a transformat în ritual creştin. Corespunzător, reprezentările de natură şi-au pierdut din interes, şi când nu au fost înlăturate cu totul, graiul lor direct de apariţii primăvăratice a fost uitat, fiind înlocuit cu isonul litaniilor. Astfel, înflorirea neregulată a firii se supune acum unor canoane riguroase, urmează o ordine prestabilită, încadrându-se într’un plan providenţial. Lujerul fraged îşi ramifică braţele asemeni candelabrului hebraic ori şi le înlănţue în formă de cruce; florile par flăcări ale credinţei, ce se mistue pe altarul spiritului. Totul participă la ceremonialul meditaţiei teoretice, în umbra luminii suprafireşti. De sigur, linia lui Demian a trebuit să se despoaie de multe din podoabele sale, pentru a putea reflecta strălucirea extazurilor mistice. Dar, ceea ce a pierdut ca intuiţie vie a naturii, a câştigat ca putere de manifestare a spiritualităţii creştine.
      Drumul ascensional urmat de Demian dela concepţia păgână a divinităţii imanente
       *) B. Berenson. Essays in the study of Sienese Painting, citat de Emilio Cecchi in Trecentisti senesi. Trad franc, de J. Chuzeville. Ed. G. Cr6s, Paris, MCMXXV1II, pag. 25.
                                                                     38
© BCU Cluj
la concepţia creştină a divinităţii transcendente, continuat apoi pe treptele înălţării mistice, până la revelaţia teologală, constitue un record atletic în lumea duhului. Trecerea dela o lume la alta, marea trecere, nu a fost posibilă fără intervenţia ascezei. Intr’o compoziţie, care închee ciclul evoluţiei dela etnic la spiritualitatea creştină, xdeea trecerii prin cele trei momente: imanenţă-asceză-transcendenţă este înfăţişată alegoric, cu o mare putere de caracterizare vie. Figura alegorică a imanenţei poartă, pe umerii copleşiţi de povară, coşul cu darurile pământului. Linia orizontală a braţelor alcătueşte, în legătură cu cele două linii ale antebraţelor, îndoite în sus pentru a susţine coşul, schema ideală a unui triunghiu isoscel, emblema de totdeauna a imanenţei. Un sentiment de zădărnicie poate fi desluşit în mişcarea de aplecare a capului, ca şi în frângerea liniei piciorului drept, deasupra genunchiului, unde pare că se repercutează toată sfâşierea trupului împovărat. Cea de a doua figură, asceza, liberată de povara darurilor pământului, îşi deschide braţele în încordarea atletică a întregului corp, pe laturile de ascensiune mistică ale unghiului creştin. In sfârşit, cea de a treia figură, cu chipul luminat de razele contemplaţiei suprafireşti, înalţă spre cer, în deschiderea mai largă a unghiului creştin, ofranda meditaţiei pioase, străbătută de un nobil avânt. Pe laturi, compoziţia este închisă de două motive architectonice alexandrine. Motivul din stânga, în apropierea căruia desenatorul a situat figura elegiacă a imanenţei, simbolizează, prin felul orientării sale şi prin înfăţişarea claustrală, punctul de pornire pe care sufletul omenesc, urmând treptele ascensiunii sale, îl uită în dezolată abandonare. Motivul din dreapta, vecin cu figura hymnică a transcendenţei, simbolizează, dimpotrivă, pragul către o spiritualitate promiţătoare de noui ascensiuni.
      Evoluţia reprezentată în acest desen este însăşi evoluţia ideologiei Gândirii, astfel cum s’a urmat, paralel, în acelaşi răstimp. Despre ea mărturiseşte, în deosebi, opera celor doi mari poeţi dela Gândirea, Lucian Blaga şi Nichifor Crainic. Porniţi deopotrivă dela datele ethosului popular românesc, inspiraţi deopotrivă, la început, din izvoarele acelei religiozităţi păgâne, în care se manifestă concepţia panteistă a naturii, cei doi purtători de cuvânt ai noului spirit au descifrat curând, în unele aspiraţii vagi ale sufletului popular, germenii religiozităţii transcendente de tip creştin, pe care şi-au propus a-i desvolta până la înflorirea deplină a spiritualităţii creştine, în opere şi lucrări. „Paşii profetului" au devenit, printr’o mare trecere, „Lauda somnului", după cum „Şesurile natale" s’au transfigurat, sub înrâurirea luminii suprafireşti, în „Ţara de peste veac". Presimţind această evoluţie, anticipând-o uneori, însoţind-o întotdeauna, Demian îşi merită pe drept cuvânt, epitetul de ilustrator al spiritului Gândirii.
      Demian şi-a împlinit misiunea, plină de responsabilitate, dela Gândirea, cu neasemuită smerenie creştină, dar şi cu o doză bună de humor. Ce înseamnă însă, la drept vorbind, humorul? Nimic altceva decât relativizarea^ unei atitudini de viaţă, socotită absolută, prin raportarea la un punct de vedere, care îi este exterior. De altminteri, trecerea dela o atitudine la alta, în succedarea ciclurilor grafice, ori împăcarea unei atitudini cu alta, nu ar fi fost posibile dacă intervenţia unor noui puncte de vedere nu l-ar fi instruit pe artist despre relativitatea poziţiilor sale de până atunci. Dar atitudinea criticistă nu înseamnă anularea poziţiilor relativizate, ci numai acomodarea lor cum grano salis. Idila păgână din primul ciclu de desene fusese relativizată prin raportarea la punctul de vedere al religiozităţii transcendente, care trebuia să înflorească, sub forma spiritualităţii creştine, în cel de al doilea ciclu de desene. Cât humor, bunăoară, în grupul idilic, format de o ţărăncuţă sfioasă şi un flăcău la fel de sfios, în apropierea cărora un miel cârlionţat paşte 1 Mişcările stângace le împrumută aerul de jucării rudimentar cioplite, pe care capriciul pnei puteri neştiute le-a aruncat la o margine de cer. Peste ignoranţa lor, cerul se bol-
                                                                  39
© BCU Cluj
teste, ca o încoronare a aspiraţiei transcendente, schiţată în structura compoziţiei de ivirea neaşteptată a unghiului creştin.
      Dacă idila păgână a fost relativizată prin raportarea la punctul de vedere al religiozităţii transcendente, asceza creştină este la rândul ei relativizată prin raportarea la punctul de vedere al forţelor vitale, imanente naturii. Lepădarea pustnicului de cele lumeşti, refugiul lui în peşteri şi năzuinţa de purificare pe treptele înălţării mistice, devin momente pline de humor, oridecâteori mintea noastră nu le acceptă în absolut, prin identificarea deplină cu atitudinea de unde pornesc, ci le luminează parţial cu reflectorul unei atitudini deosebite, cum ar fi aceea pe care o afirmă trăirea biologică. Iată ideea exprimată de unul dintre desenele cele mai pline de miez din câte a chibzuit şi aşternut pe hârtie Demian. Un pustnic retras din lume şi ferecat împotriva ei, prin nenumărate restricţii ale ascezei, este asaltat în celula claustrării sale voluntare, de revărsarea panică a forţelor naturii, întrupată de circumstanţă în graţia jucăuşă a două goliciuni ispititoare. Pustnicul îşi înăspreşte şi mai mult asceza, gândul lui grăbeşte şi mai tare pe căile meditaţiei mistice, dar splendoarea făpturilor păgâne de alături nu poate fi desminţită: ea este prezentă, neînduplecată, convingătoare. Nu trebue mai mult pentru ca absolutismul atitudinii ascetice să primească nuanţarea humorului.
      Dar absolutismul unei atari atitudini este susceptibil de a fi relativizat prin raportare nu numai la trăirea biologică, ci şi la trăirea socială. In adevăr, atitudinea ascetică, în forma ei cea mai tipică? monahismul, promovează o însemnată abatere dela viaţa asociată, răscumpărată, ce e drept, printr’o bogată spiritualitate. Oricum ar fi, monahismul apare ca o denegare a socialului, după cum apare ca o denegare a biologicului, două contingenţe de un caracter nespus de stringent, în lăuntrul căreea a fost dat creaturii omeneşti să vecuească. Conştientă de caracterul stringent al socialului, pe de oparte, de virtualităţile lui educatoare, pe de altă parte, Biserica lui Christos s’a gândit din timp la organizarea socială a comunităţilor omeneşti în cadrul spiritualităţii creştine, sau cu alte cuvinte, la organizarea unei vieţi ecumenice. In ce fel poate avea loc însă o asemenea organizare ? Răspunsul ne este dat de unele realizări istorice, dintre care teocraţia bizantină apare cea mai strălucită: prin fundamentarea structurii politico-sociale în metafizica proprie creştinismului. Ştim că atitudinea spirituală care dă caracterul metafizicei creştine, constă din raportul de transcendenţă, în care se situează creatorul faţă de creatură. Acest raport constitue legea, a cărei particularitate este de a fi fost revelată, iar nu creeată de mintea omenească. Transplantând legea din domeniul metafizicii creştine în domeniul social, vom câştiga nemijlocit criteriul potrivit căruia anumitor forme sociale li se poate recunoaşte ori nu caracterul ecumenicităţii. Lipsa raporturilor de transcendenţă, în structura societăţii, va constitui în consecinţă semnul distinctiv al societăţilor laice.
      După evoluţia dela etnic la spiritual, Gândirea tinde astăzi la integrarea etnicului în spiritualitate, prin relaţionarea lor (aici apare lămurit rolul mediator al humorului) într’o sinteză străluminată din adâncurile tradiţiei şi constituită într’un tip original de cultură. Misiunea Gândirii se conturează astfel, în ultim resort, ca o misiune culturală, care îşi reîmprospătează mereu inspiraţia din contactul cu datele primitive ale ethosului popular românesc şi cu spiritualitatea creştină. Desfăşurarea unei atari misiuni implică activarea în spaţiul social. Rolul pe care îl joacă humorul în planul spiritualităţii, îl va îndeplini norma socială în planul pragmatic al vieţii asociate. Dar după cum humorul nu anulează poziţiile relativizate, ci numai le acomodează, făcându-le să coexiste într’o sinteză originală, tot astfel norma socială, punând în relaţie expresiile vii ale ethosului popular, concepute în înţeles de produse spontane ale firii, şi spiritualitatea creştină, concepută în înţeles de lege suprafirească revelată, nu le va anula, ci numai le va acomoda, contopindu-le în-
                                                                   4°
© BCU Cluj
tr’un tip original de cultură românească. Felul creştin al relaţiei dintre creator şi creatură, reperat în cadrul vieţii sociale, va forma astfel criteriul de valorificare a nouii culturi.
      Noua atitudine a Gândirii este ilustrată de desenele din urmă ale lui Demian, care alcătuesc a treia şi cea din urmă serie de comentarii grafice în marginea ideologiei gân-diriste. Spre deosebire de desenele din primul ciclu, ultimele desene ale lui Demian exclud orice reprezentare de natură, înlocuind pantomimele naturii cu ceremonialul societăţii. Figuranţii noului joc sunt de asemeni deosebiţi de figuranţii idilei păgâne. De astădată, voe-vozi şi boeri de toate rangurile, îmbrăcaţi în vestminte somptuoase, ocupă primul plan în interesul artistic al desenatorului, reuşind să determine, — prin reprezentarea exclusivă a raporturilor de ierarhie care îi leagă îndeolaltă şi pe toţi deopotrivă cu divinitatea,— forma spaţiului nou social, dominat de metafizica revelaţiei transcendente creştine. Dar, dacă imaginile de natură au încetat de a mai fi reprezentate direct şi pe cont propriu, ca forme simbolizatoare ale ethosului popular păgân, ele apar în ornamentarea bogată a hainelor, ca motive decorative florale, exprimând prin stilizarea lor ingenuă, nostalgia păgână, care mai străbate din când în când rândurile strânse ale vieţii ecumenice.
      Pentru simbolizarea cât mai adecvată a nouii atitudini, Demian a imaginat o formulă ilustrativă plină de savoare, pe care o vom denumi rapsodică, şi care constă din înfăţişarea unor secţiuni transversale, operate în momentul viu social, cu scopul de a surprinde şi a fixa, în chip exemplar, felul transcendent al raportului de subsumare a individului la colectivitate. Aceste felii de viaţă prezintă, pe de oparte, un aspect anecdotic, de sine stătător, pe de altă parte, o latură simbolică suprapusă, datorită căreia ciclul motivelor rapsodice capătă caracterul unitar şi de semnificaţie generală, care s’ar părea, la prima vedere, că îi lipseşte. Sunt compoziţii cu figuraţie numeroasă, alcătuită din tipuri pitoreşti, de o patriarhalitate desuetă, când priveşti pe deasupra, dar de nespusă actualitate, când pătrunzi resorturile ciudatului ceremonial care însufleţeşte personagiile şi le pune în mişcare. Fără greş, desenatorul îşi aliniază eroii pe un singur front, acela al vieţii ecumenice. Ei sunt slujitorii legii creştine, a cărei structură o oglindesc în structura vieţii asociate, la care iau parte. Fie că ne înfăţişează o scenă de vânătoare, de războiu, de petrecere ori de ceremonial domnesc, Demian nu se mulţumeşte cu simplul tablou de moravuri, cu ceea ce în pictură se numeşte gen, ci caută să descopere în cel mai neînsemnat gest sensul de convergenţă socială impus de spiritualitatea creştină. Acest sens este exprimat în structura compoziţiei, prin repetarea tipică a unghiului creştin. Astfel, în compoziţia cu boeri fumând din ciubuce, unghiul creştin format de ciubucele înclinate spre centru, este repetat convergent de trei ori, simbolizând supunerea obştească la legea creştină. Scena de moravuri se transformă în oficiere culturală.
      Asemănător ne apare ritualul gătelii domniţei. Coreografia schiţată de procesiunea celor şase slujitoare, înaintând în paşi legănaţi cu vălurile şi rochiile princiare pe braţe, determină, prin înclinarea în lături a busturilor, ivirea unghiului creştin în triplă repetare convergentă. Dar, de astădată, intenţia simbolizatoare merge mai departe. Ea trebue desluşită în contrastul dintre desăvârşirea păgână a trupului domniţei şi ceremonioasa procesiune a veştmintelor. Triunghiul isoscel apare încă odată, în compunerea mişcării braţelor domniţei, definind astfel şi structural constrastul înfăţişat tematic. Ivirea unei asemenea teme, în cuprinsul ultimelor desene ale lui Demian, constitue cel mai sigur indiciu că misiunea mediatoare a humorului încă nu s’a terminat; că, dimpotrivă, ea este menită să capete o importanţă şi mai mare în faza de integrare a etnicului în spiritualitate.
      Reînvierea temelor şi structurilor păgâne este însoţită, în unele cazuri de o violentă, pornire apostasică, exprimând rezistenţa la catechizare, pe care o opune fondul etnic necreştin. Asistăm, în felul acesta, la dansuri nespus de groteşti, al căror ceremonial este
                                                                       4*
© BCU Cluj
          alimentat de eresuri păgâne. Sorcova, vicleimul, brezaea şi alte creaţiuni folclorice sunt puse la contribuţie, pentru a întreţine zelul năvalnicei revărsări de forţe telurice. Magia înlocueşte mistica: actualitatea gestului inlănţuitor de vrăji ia locul contemplaţiunii spirituale. Deghizamentul şi masca apar şi ele. Natura este repusă în drepturile ei de necontenită creaţie. Chiar crucea nu mai apare ca o revelaţie suprafirească, ci ca o creaţiune a firii, asemeni arborilor, florilor şi ierburilor. Ea este trecută din transcendent în imanent şi înfăţişată sub formă de arbore, cu rădăcini adâncite în pământ, cu frunze, flori şi fructe, crescute între braţele ei.
               împăcarea cerului cu pământul îmbracă, rând pe rând, forme de humor ori de dramă magică, după cum misiunea mediatoare a spiritului reuşeşte sau nu să armonizeze tendinţele contradictorii. Un conţinut atât de bogat şi pasionat se cerea exprimat în termeni grafici de o complexitate pe care ciclurile premergătoare nu au cunoscut-o. Asistăm, în consecinţă, la o destindere a meşteşugului, căruia totul îi serveşte pentru a căpăta amploare. Asemeni unui fluviu, către care grăbesc afluenţii, meşteşugul lui Demian se îmbogăţeşte cu aporturi noui, de un caracter mai pictural, mai plin de culoare şi de viaţă. In deosebi, contrastele de alb şi negru dobândesc o accentuare importantă, corespunzătoare dramatismului intervenit în concepţia spirituală, de care este însufleţit artistul. Dar, accentuând contrastele, Demian reuşeşte să facă mai elocvente desenele sale şi să le impună acea funcţiune, care dă sens spiritual ilustraţiei, apropiind-o de slova scrisă: exprimarea nemijlocită a mişcărilor sufleteşti, surprinse în cursul lor viu. Desenul devine, astfel, un viatic ideografic, pulsând de tensiuni spirituale, şi pe deplin integrat în pagina, muncită de gând, a cărţii.             <
42
© BCU Cluj
 CRONICI
IDEI, OAMENI, FAPTE
             TITULESCU LA GENEVA, ŞI LA EL ACASĂ
    Obişnuiţi să urmărim la această coloană lucrurile mari ale vremei, nu ştim din ce anume punct de vedere să ne oprim în faţa izbtndei noi româneşti cu care ministrul nostru de externe a împodobit tribuna Europei.
    Nicolae Titulescu e o Idee, un om, o faptă.
    Ideia ne care o serveşte e cea mai mare a vremei sale: ideia păcei. Na cunoaştem un apărător al ei mai vajnic. Popoarele, cîte se mai bat, nu se bat actualmente între dînsele. Se bat cu pacea ; unii vor neapărat s’o omoare, alţii s'o menţină cu orice preţ. In crîncenul război permanent cu pacea, Nicolae Titulescu e singurul ostaş european care luptă pe toate fronturile: V vedem la Nistru ca şi pe frontul balcanic, la Belgrad ca şi pe frontul apusean, strigînd, chemînd, luptînd, şi par1 că singur căutînd unica decoraţie ce-l aşteaptă', glonţul care de curînd i-a răpus doi înaintaşi imediaţi.
    Se aude că premiul Nobel pentru pace a fost acordat d-lui Henderson. Ştiţi, preşedintele comisiunei care a dezarmat şi dezarmează încă atît de bine omenirea la Geneva. Nu se chiar numeşte: comisiunea dezar-mărei ? Eu l-aş fi acordat acelora care pînă la dezarmarea pe care graţie ranoartelor d-lui Henderson o vom avea cu siguranţă înainte de anul dela Hristos 2034 au murit, sau sînt gata să moară acum pentru pace.
    Nicolae Titulescu mai e un om. Asupra acestui punct, ca şi asupra ideei pe care o serveşte, toată lumea deasemenea e de acord. Toţi, în ţară şi în streinătate sînt dispuşi să vadă în cancelarul nostru
—   ajutat de o mare inteligenţă şi un talent sclnteetor — pe unul din cei mai mari bărbaţi de stat ai Europei.
    Controversa începe cu fapta pe care Nicolae Titulescu o reprezintă. Drept e, criteriile de judecată aci diferă. După educaţie, şi după gradul de „golănie“
—   vorbim de golănia spirituală, fiindcă materialmente toţi, dar absolut toţi oamenii noştri politici, afară de lorga, sînt mai bogaţi ca dânsul — unii privesc
realizările titulesciane prin nota de hotel; ei 'ar fi vrut, de pildă, ca la Londra ministrul nostru să nu şeadă la Ritz, ci la o pensiune din Russel Square. Şi dacă i-au acordat să stea la Ritz, a fost ca să-l pretindă instalat în apartamente fastuoase, plimbîn-du-şi prin magice oglinzi, pijamalele cusute cu aur (vezi nu Epoca de azi, negreşit, ci de acum cîţiva ani) ; în vreme ce alţii l-au văzut în două odăiţe, de culcare şi mâncare, întîia împodobită cu nişte stampe japoneze, iar a doua care mai servea şi de salon cu miros de pîrjoale moldoveneşti, mîncarea favorită pe atunci, a marelui epicureic !
   Dacă toţi detractorii epidermici ai lui Nicolae Titulescu ar şti aceasta, ei ar fi foarte dispuşi să-l declare genial; fiindcă nu o ştiu, îl invidiază, fiindcă-l invidiază îl critică.
   Dar afară de aceştia, există, să recunoaştem, detractori mai serioşi. Aceştia reproşează politicei titulesciane anume greşeli de geometrie europeană. Dînşii ar vroi ca linia succeselor şi înţelegerilor sale să atingă alte ţări. / se reproşează Italia, căreia Nicolae Titulescu i-ar prefera Iugoilavia ! Unii merg pînă a-i reproşa Germania! Alţii ar vroi ca Nicolae Titulescu să ignoreze şi Italia şi Germania, în politica sa, ba chiar o jumătate şi mai bine din Europa; şi împreună cu ţările baltice, Polonia, Bulgaria şi Turcia să constitue un cordon sanitar deacurmezişul continentului, pentru a ţine Rusia în Asia, şi Occidentul la el acasă !
   Toţi aceştia — unii mergând cum vedem pînă la fantast şi ingeniozitate — uită, credem, cele două temeiuri ale unei mari politici, care sînt temeiurile înseşi politicei titulesciene: caracterul ei de neînfrînată permanenţă şi de splendidă elasticitate. A vrut firea ca omul Titulescu să fie îngemănarea până la virtuozitate a acestor două însuşiri: dînsul e un mare leal şi un mare elastic; un om care nu şi-a părăsit niciodată prietenii, un servitor credincios şi devotat; dar care în credinţa, în devotamentul lui nu pune cnut ci
43
© BCU Cluj
flacără, nu pune pedantism ci amabilitate. Şi se în-timplă ca şi ideia pe care stă Nicolae Titulescu, ideia păcei, să fie o idee de permanenţă tratată cu elasticitate.
   Ideia, deci, omul şi fapta, adică politicul, se în-tilnesc la Nicolae Titulescu la un moment din cele mai critice pentru ţara sa. Poate vor veni alte momente istorice care să ceară alte potriviri în lucruri şi oameni. Pentru momentul actual european—oricât de puţin sau mult va dura el, Nicolae Titulescu e un chemat.
   Chemat deci să-şi servească ţara, dînsul n’a înţeles s’o facă decît în cadrul permanenţei europene. Polonia, ţări baltice etc. etc ? Ce sînt astea ? Permanentul european a fost şi rămîne apusul, nu haosul germano-huno-slav al Europei centroestice. Acolo trebuia pus în primul rînd piciorul. Nicolae Titulescu l-a aşezat pe tratate şi marii aliaţi. Peremptoriu.
   L-a aşezat apoi pe acele alianţe care se ofereau ca derivate directe şi singure nuclee de stabilitate într’o Europă în prefaceri de regim şi nesiguranţă de politică externă : Liga Naţiunilor, Mica înţelegere. Ficţiuni? Dar cine poate trasa hotarul între realitate şi ficţiune ? Cine spune că politica nu-i 90 la sută ficţiune? Că ficţiunea nu joacă în politică uneori chiar un rol mai mare ca realitatea ?
   Ne-a bătut eri la aşe un nou Serajevo. De zece mii de ori mai înfricoşetor. Şi lumea, dacă nu greşim t unanimă în a recunoaşte şi încă, Doamne, cu ce elogii şi cîtă uşurare l că salvarea a venit dela ficţiunile astea netrebnice, Liga Naţiunilor şi Mica înţelegere.
   Am înţelege dacă, clădind pe singurele pietre, sigure ale Europei, Nicolae Titulescu ar fi rămas pe ele, ca un sibarit oriental la soare, pe piatra cal-darîmului. Dar am spus că dînsul e şi un mare elastic. Siguranţele europene dela care dînsul a pornit, cu abilitate şi perseverenţă a căutat atunci să le întindă. Cercul amiciţiei şi al păcei se lărgeşte, cuprinde oameni care eri nu-şi vorbeau şi care azi observă că n’au nimic unul contra altuia. Această elasticizare a înţelegerei europene este făcută pe realităţi controlate. Şi prima ţară avută în vederea fost Italia. Numai cine cunoaşte pe Nicolae Titulescu ştie sentimentele sale faţă de superba ţâră a celui mai mate geniu politic contemporan. Dar ce putea dînsul obţine, şi mai ales ce putea da Iul Mussolini la o vreme cind—regimul său fiind dealtfel el însuşi în cuts—politica acestuia faţă de Germania şi atîtea alte probleme europene nu era definitivată?Presupunem că România se angaja cu Italia de acum cîţiva ani, aliata devotată a Germaniei. Cum rămânea ea astăzi, cînd nu e ţară cu care Italia să aibe o divergenţă mai radicală ca Germania ? Ce făceam azi ? Ne întorceam la Franţa ? Dar Franţa, abandonată odată pentru unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai ei la vremea aceia, Italia plus Germania, s'ar mai fi
întors la noi cu aceiaşi precădere ? Apoi, în lipsa noastră, Franţa nu s'ar fi îndreptat spre alte constelaţii, eventual protivnice nouă? Ce am fi făcut noi azi împotriva acestor constelaţii, rămaşi în aer între o Italie şi o Germanie ajunse antipodice?
   Nu putem epuiza într’o pagină de revistă, sistemul diplomatic al lui Nicolae Titulescu; dar cîteva exemple, credem, au puiuţ da nota justă a realismului său diplomatic, bazat pe lealitatea permanentului şi elasticitatea inteligenţei. Italia revine azi la blocul aliaţilor, şi prin aceasta, atît cît va trebui, şi la blocul Micei înţelegeri. Şi aceasta fără ca noi să fi trădat o cauză, fără să fl pierdut un moment iniţiativa europeană, rămînînd dimpotrivă leali unei cauze, şi în centrul unei victorii.
   A, ştim, într’o ţară de parias orientali a fi constant e o oboseală neroadă; a sluji leal, o servilitate. De astfel de cuvinte se vrea acoperită şi politica titu-lesciană. Rămînă ele în vocabularul Dîmboviţei şi al Capşei. Nicolae Titulescu e omul fericit din ţara aceasta care niciodată n’a călcat pe acolo.
   Intr'o ţară apoi de nulităţi pretenţioase şi fanfa-roane, se mai spune: ce bine ar fi dacă Titulescu ar fi şi pentru noi un ministru de Externe tot atît ele bun cît e pentru Europa! Ca şi când sîntem altceva decît Europa, şi putem face altceva decît ceiace e însăşi salvarea Europei.
   Dar în afară de Romînia nimicului levatin, umflat şi şnapan, mai e şi o Românie naţionalistă. Aceasta reproşează cancelarului că ignorează criteriul naţional în efectuarea sumedeniei sale de pacte şi acte politice. Criteriul naţional al cui? Al nostru? Dar credem că dela război n’a fost om care să fi repurtat mai multe victorii naţionale ca ministrul nostru de Externe. Criteriul naţional al celorlalte state ? Cu atît mai bine pentru noi! Dar să punem punctul pe l: Nicolae Titulescu s’ar fl pus cu un prilej tragic împotriva generaţiei tinere şi naţionaliste a vremei sale. La Jilava l-am apărat, ca şi aci, împotriva a ceiace a fost şi rămîne numai o confuzie. Nicolae Titulescu poate face greşeli, ca de pildă, după părerea noastră, reluarea raporturilor cu Rusia. La timp, sperăm, va fi cel dintîi ca să ne apere de o atare greşală. Dar viitorul va arăta cîtă înţelegere poate avea „omul Genevei” (cu păreri foarte precise, şi nu odată avute asupra acestei ficţiuni necesare) pentru generaţia naţionalistă a ţărei sale. Nicolae 7itulescu poate greşi cel mult incidental; nu fundamental, nu organic.
   Bună parte din confuzia ce se face se datoreşte faptului că Titulescu e singur: singur cu inteligenţa şi talentul său. Pe deasupra partidului, şi oricărui clan politic. Acestea au tot interesul să-l atragă la ele; de nu, să-l renege. Cel ce nu aparţin niciunui grup politic, nu pot deasemenea să-l priceapă; şi din miopie ori răutate, nevroind să-l atribue propriilor sale merite, îl atribue Franţei şi nu ştiu căror interese extranee.
44
© BCU Cluj
   E o defăimare pe care un om mare nu poate face nimic mai bun decît să o merite...
   Dar în ţara aceasta mică a fost cel puţin unul care l-a înţeles. Ceiace regele a distins în Nicolae Titulescu e tocmai faptul de a-l fi ştiut singur, cu inteligenţa, curajul şi perseverenţa sa devotată. Dincolo de pulberea vulgară a partidelor. Cu atît mai aproape prin urmare, de un cer care e al însăşi patriei sale. Distincţia aceasta face onoare unui monarh tînăr, şi nu intră decît în linia mare, de dispreţ suveran, pe
                                                                                                                          C I N C I N A T
   Nici nu-mi vine să scriu că Cincinal a murit. Mi se pare că a făcut o glumă lugubră, una din acele glume de te’ngheţau, ce le făcea, e drept, foarte arar, fie pe socoteala lui, fie pe socoteala altora. Căci moartea lui s’a întâmplat absolut pe nepregătite. Nici prietenii, cari erau mulţi, nu erau dispuşi să i-o primească, şi nici el însuş. Numai cu câteva zile mai înainte ne întâlnisem în Bucureşti şi, foarte voios, îmi împărtăşise, holteia bătrân şi incorigibil, noul lui proect de însurătoare, nu mai ştiu al câtelea. Iar cu câteva ceasuri înainte de a muri, în Braşov participa la înmormântarea unui general şi îşi asigura cunoscuţii că el, Cincinat, mai are de trăit zece ani. Luându-şi această măsură, poate mai mult împotriva vreunui presentiment lăuntric, s’a întors acasă şi aşa cum alţii lunecă depe scară, el a lunecat brusc pe tărâmul de unde nu mai există drum încoace niciodată, niciodată. Era un om extrem de delicat şi dacă a ţinut să însenineze pe toată lumea cu spiritele lui neistovite, n'a voit să-i fie nimănui povară, nici măcar prin ceasul prelungit al morţii.
   Cu Cincinat dispare din corabia literară a lui Noe o figură cu toiul aparte. Un porumbiel care pleca şi venea, fiindcă nu-şi găsea locul nicăieri pe hoitul realităţilor de azi, făcute pentru corbi, iar nu pentru poeţi cum a fost el. Căci omul, care a murit, a fost un poet şi nimic altceva. De aceea nimeni nu l-a putut urî, dar prea puţini s’au apropiat realmente de el. Cincinat nu trăia în realitate, ci pe deasupra ei. Sânt naturi a căror puritate absolută neacordându-se cu realitatea, o înfruntă pieptiş cu hotărîred eroică de a o transforma şi a o domina : acestea sânt temperamentele profetice, destinate unei existenţe tragice. Puritatea sufletească a lui Cincinat, izbindu-se de realitatea pe care o refuza, reacţiona luând-o în glumă sau asvârlindu-i în faţă melodia unei poesii. El era astfel o natură fericită, o natură nu de profet, ci de copil perpetuu. Arta pentru el a fost un remediu şi un joc. Dar un joc luat foarte în serios, căci, indiferent de vârstă, toţi copiii din această lume îşi iau foarte în serios jocurile lor. Numai cine şi-a ucis copilăria lăuntrică nu mai crede în seriozitatea jocului. Viaţa pentru Cincinat a fost un joc, fiindcă el purta un paradis neveştejit în inimă. Era gata să-ţi spună oricând
  care acesta o acordă încă cu admirabilă generozitate partidelor noastre infame.
    Triumful lui Nicolae Titulescu e deci triumful regelui său, care dealtfel totdeauna a sigilat emfatic politica sa diplomatică. Şi e, cu aceştia doi la un loc, înfăşuraţi în istorie, triumful cerului românesc nedigerat de vîrcolacii netrebnici ai politicianismului care degradează un neam, surpă un stat, şi zdrenţueşte o ţară.
                                                                                                           DRAGOŞ PROTOPOPESCU
PAVELESCU
  o poesie, — şi le spunea frumos ca puţini poeţi, — şi era în stare să-ţi repete a suta oară o epigramă, fiindcă el credea cu o sfântă copilărie în valoarea acestor jocuri clădite pe fluiditatea spiritului.
    In vremea gloriei lui, înainte de războiu, când oamenii erau mai subţiri şi mai ductili în raport cu flacăra spiritului, Cincinat era „ Trubadurul". Verva lui poetică lumina saloanele aristocratice şi inunda mulţimile ce frecventau şezătorile literare. Volumul de Poezii şi l-a scos târziu; epigramele abia după războiu. Producţia literară şi-o răspândea singur spunând-o, ca vechii rapsozi sau ca trubadurii medievali. Puţini cititori a avut, fiindcă avusese auditori nenumăraţi. Versurile şi epigramele lui se învăţau pe dinafară după ureche. Era o poesie trăită de el şi răspândită de el prin graiu viu şi cu o vervă cuceritoare.
    După războiu, saloanele s’au umplut de cisrne electorale şi de înjurături pentru adversarii politici, iar publicul mare, publicul, „Cărăbuşului“, al lui „Stan şi Bran“, al lui Ziarilă şi al lui Miky Maus, nu mai înţelegea nimic din spiritul fin al lui Cincinat. Doar două romanţe supravieţuiesc popularităţii de altădată; „Pentru ochii tăi cei dulci“, „Iţi mai aduci aminte, doamnă“... Lumea le cântă fără să mai ştie că graţia lor sentimentală « ruptă din sufletul melodios al lui Cincinat.
    Omul însă, pe deasupra acestei realităţi, îşi păstră pură şi nealterată grădina paradisului lăuntric. Cu alei ce te duceau în funduri de amintiri amabile, cu straturi de visuri surâzătoare, cu fântâni rdin care ţâşneau jerbe de glume, cu crengi încărcate de o bunătate infinită.
    Cincinat era bun şi uman, cum îl arată poesia, — cred, cea mai frumoasă din câte a scris — care-i deschide volumul;
        In faţa casei mele te afli. Intră ! Dacă Şi ţie-odată viaţa un dor ţi-a sugrumat,
        Şi’n chinuri al tău suflet de-a trebuit să tacă, Aici vei şti cât doare un ţipăt nestrigat.
        . .Iţi voiu întinde jilţul să şezi. Vei asculta. Şi-ţi va părea o clipă că eşti la tine-acasă Şi versul meu că spune poveşti din viaţa ta.
45
© BCU Cluj
     Arta, el o înţelegea ca o divină gratuitate: să facă bucurii altora, fără ca el să tragă vreun folos din' tr’asta, ori s’o profaneze transformând-o în „carieră". Şi iot aşa era şi în viaţă: în stare să dea tot ce are, chiar atunci când şiia foarte bine că solicitatorul simulează mizeria. In cazuri de-acestea, Cincinat se executa cu voioşie, dar se întorcea şi-ţi remarca discret situaţia pentru a nu-l crede un simplu naiv păcălit. Curios om şi de o rară fineţe morală: îl distra iluzia solicitatorului satisfăcut că a abuzat de buna ctcdinţă şi de omenia incorigibilului poeţi
     Văr primar cu doctorul N. C. Paulescu, de Cincinat mă apropiase nu numai poetul, dar şi admiraţia nemărginită cu care vorbia despre marele savant ca despre un sfânt. El care îşi îngăduise în viaţă mai multe licenţe decât în poesie adora virtutea feciorelnică a lui Paulescu, adevărat călugăr în haină civilă. In fond amândoi erau croiţi din aceeaşi substanţă pură, în discordanţă cu realitatea. Doctorul a dus însă o existenţă tragică voind să modeleze realitatea după chipul lăuntric al purităţii lui îngereşti. Poetul a plutit pe deasupra ei, acoperind-o cu cântec şi glumă. Lui Cincinat îi impunea peste măsură profunda religiosi-tate a doctorului. Nu prin contrast, ci prin afinitate. Cincinat era însă un credincios simplu şi fără discuţie. Paulescu, un credincios convertit dela ateism, care îşi fundase rugăciunea pe un formidabil aparat de gândire filosofică şi ştiinţifică.
     Poetul, — nici n’ar crede cine nu l-a cunoscut
deaproape, — era habotnic de religios. Dar tot atâta de discret. După câţiva ani de prietenie, nu mă lăsase măcar să-l bănuiesc această splendidă intimitate. Odată însă, intrând în odăiţa lui, la Braşov, unde era magistrat, am văzut pe masă un mare buchet de flori proaspete sub portretul unei femei. Era portretul mamei sale. Iar florile i le aducea în fiecare dimineaţă, ofrandă de copil. A fost un ceas neuitat, în care Cincinat şi-a deschis sufletul. Religio- . sitatea lui era moştenirea cea mai frumoasă dela mama lui. Şi cartea de rugăciuni, pe care o purta cu el, era cartea ei de rugăciuni. Cincinat însemnase pe file numele tuturor oamenilor cari, în decursul vieţii, avuseseră vreo atenţie pentru el şi se ruga seara pomenindu-i pe toţi.
   Această discreţie în actul religios era la dânsul o trăsătură adânc românească. Religio sitatea românului e intimă şi extrem de sobră în afară. Rusul e patetic şi teatral. El îşi manifestă religiositatea în gesturi largi de cruci şi mătănii aproape ostentative. Sau, dacă e intelectual, e în stare s’o discute zile întregi. Ţăranul nostru e simplu, natural, e discret. Iar intelectualul e în stare să se grozăvească cu toate teoriile ateiste fiindcă îi e ruşine să-şi mărturisească religiositatea intimă.
   Cincinat era de-o adorabilă discreţie în religiositatea lui. Dar această religiositate i-a păstrat până la bătrâneţe atât de pur şi de copilăresc porumbielul care a zburat în azur NICHlFOR CRAINIC
                        O PUNERE LA PUNCT DESPRE EMINESCU
   In studiul meu despre „Poezia Iul Eminescu" (Colecţia „Gândirea", Ed. Cartea Românească, 1930) am arătat că unul din sentimentele cele mal caracteristice pentru marele nostru liric, este acela care asociază expresia voluptăţii cu a durerii. In sprijinul acestei afirmaţii, am spicuit în versurile lui Eminescu numeroase expresii din această categorie: fioros de dulce, durerea mea cea dulce, dulce jale, ucigător de dulci, etc., etc. Astfel de asociaţii antitetice între expresia voluptăţii şi a durerii sunt însă foarte numeroase in poesiile romanticilor germani, ale unui Tlecfc sau Novalis de pildă, citiţi desigur de bunul cunoscător al literaturii germane care era Eminescu, încât apropierea lor de poetul nostru se impunea dela sine. „Voluptatea în durere" ml s’a părut a fi o categorie sentimentală romantică şi studiul meu căuta să găsească motivele pentru care romanticii puteau dovedi afinitate pentru astfel de sentimente complexe şl contradictorii.
   Iată însă că acum în urmă dl. N. 1. Herescu afirmă într’un articol din Gândirea (Decembrie 1934) că asociaţia „dureros de dulce“ nu coboară din sfera romantică, ci din clasicismul antic, de vreme
   ea se găseşte la Sappho, Posseidlpos, Catul. „Nu
se poate afirma cu precizie, scrie dl. Herescu, dela care anume dintre poeţii antici o va fi luat Eminescu dar... toate probabilităţile arată, ca Inspiratoare, (aşa cum crede dl. Papacostea), pe poeta Sappho, Inven-fatoarea metrului de care se foloseşte Eminescu".
   Adaosurile d-lui Herescu în discuţie schimbă însă termenii problemei, aşa cum am creeat-o eu încă de acum patru ani. Căci eu nu afirmasem că Eminescu a împrumutat motivul său, pe când dl. Herescu face tocmai acest lucru, crezând a găsi în Sappho modelul bănuit. Eu mă mulţumisem să constat o simplă înrudire de motive, provenită din faptul că atât Eminescu cât şi germanii amintiţi sunt poeţi romantici. Aş fl putut desigur afirma şl mal mult, considerând cât de familiarizat era Eminescu cu literatura germană. Dacă m’am oprit însă să ajung la această concluzie, împrejurarea provine din scrupulul metodic, indicat in primele pagini ale scrierii mele, după care „stabilirea unul Isvor literar presupune constatarea unei analogii de motiv, împerecheată cu dovada că poetul l-a cunoscut dlnfr’un text anumit".
   Iată însă tocmai elementul care ni se pare că lipseşte argumentării dlul Herescu t dovada că Eminescu va fi citit pe Sappho, Posseidlpos sau Catul- Se poate
46
© BCU Cluj
apoi tăgădui caracterul romantic al .voluptăţii în durere", numai pentru motivul că expresia ei se găseşte în poeţii clasici? O astfel de obiecţie mi-a făcut mai de mult şi răposatul Bogdan-Duică, însă cu o atitudine atât de nepotrivită în patima ei, încât m’am simţit atunci dispensat de a-i răspunde. Sunt deci mulţumit că rândurile prietenului Herescu îmi dau ocaziunea să revin. Trebue deci arătat că prezenţa motivului „voluptăţii în durere" la câţiva autori vechi, nu legitimează refuzul de a-1 recunoaşte ca ceva specific poeţilor romantici, unde el nu se găseşte numai sporadic, ci extrem de frecvent încadrându-se în întregul lor fel de a simţi, i vident, o cultură completă cum este aceea greco-romană, care a gândit toate ideile şi a notat toate sentimentele, a trebuit să dea şi peste „voluptatea în durere". întrebarea este însă dacă anticii au speculat acest sentiment, cu aceiaşi stăruinţă cu
care au făcut-o romantidi moderni. Iar răspunsul nu poate fi decât unul singur t anticii au cunoscut „voluptatea în durere", dar numai romanticii au bătut din ea o monedă cu întinsă valoare de circulaţie. De ce dar socoteşte bunul meu prieten şi distinsul filolog clasic că Eminescu s’a adresat unor isvoare atât de îndepărtate, când înrâurirea unor modele care îi erau aşa de bine cunoscute şi la care motivul în discuţie revine într’o enormă densitate, este o ipoteză care se impune cu energie ? Cunosc zelul specialiştilor de a anexa în favoarea domeniului lor un număr cât mai mare de probleme şi deşi am arătat printre cei dintâiu cât daloreşte Eminescu culturii clasice, socotesc totuşi că în chestiunea particulară care ne preocupă, apropierile de clasici alcătuesc un simplu exces al erudiţiei.
                                                                                                                                    TUDOR VIANU
CRONICA LITERARĂ
       CEZAR PETRESCU: DUMINICA ORBULUI - MIHAIL SADOVEANU: NOPŢILE DE SÂNZIENE —C. STERE: NOSTALGII—CALISTRAT HOGAŞ:
                    IN MUNŢII NEAMŢULUI
   O carte grea, amară ca o otravă, acest ultim roman al d-lui Cezar Petrescu. După lectură ai aproape o senzaţie fizică de înăbuşire, de înec în cenuşă.
   Nu ştiu întrucât porneşte literatura d-lui Cezar Petrescu dintr’o experienţă aparte de viaţă sau mai bine zis care ar putea fi acele crestături adânci, săpate acid în trecut, în sufletul său, din cari creşte — ca o lacrimă de răşină în bradul rănit — opera sa, însemnată întreagă prin acea cută de durere crispată, care îi e proprie.
   Insă pentru a condensa într’o picătură de traiu omenesc, ca aceea închisă în paginile acestei cărţi, atâta întuneric trist, îţi trebue ceva mai mult decât intuirea lucidă, filosofică, a neliniştii tragice a veacului nostru în care niciuna din stelele inerte nu ne mai arată drumurile magilor.
   Iţi trebue mai mult chiar decât o deplinătate a mijloacelor de creaţie, o stăpânire fără şovăială a tehnice! de construcţie a epicului, cari se vădesc în această carte densă, în care dl. Cezar Petrescu a renunţat surprinzător la multe din trucurile sale de romancier român, adică expeditiv -— dialoguri prelungite facil, comentariu şi discuţii inutile, „trouvail-le“-uri de ultimă oră în acţiune — şi mai ales a rezolvat prin grija neobicinuită a amănuntului acea problemă, atât de acută în literatura noastră de azi, de a fi actual până la zi, fără de a însemna totuşi incendiul bisericii din Costeşti, ultimul scandal parlamentar sau portretul cine ştie cărui om politic.
   E greu de spus care ar fi acea spărtură interioară ce îl face un receptacol atât de sensibil al desnădejdii
de azi a orgolioasei omeniri de mai ieri, care, depărtată de razimul tare al credinţei, se simte căzând în voia vânturilor oarbe ale firii, ca şi frunzele ce nu se mai pot ţine de ramuri. Dar e cert că viziunea aceasta de mlaştină a lumii, a cărei intuiţie îi deformează inevitabil toate personagiile într’un rictus amar, toată această umbră imensă a zugrăvelii, care li e caracteristică, îşi are o adâncă obârşie temperamentală.
   Această provenienţă din adâncimi dă lumii sale — căci di. Cezar Petrescu îşi are cosmosul său, ca oricare din autenticii creatori în artă — acel accent de umanitate care îi justifică creaţia chiar când exagerează, chiar când se repetă, chiar când jonglează cu uşurinţa sa de a împleti în gând destine de oameni.
   Procesul de dărâmare sufletească — din care se înalţă floarea de otravă a epicei d-lui Cezar Petrescu — atât cât îl putem desluşi din liniile ei, e rezultanta unor dualităţi, unor incertitudini profunde, cari se alătură în efecte.
   E întâi un sentiment de desintegrare din etnic.
   Intre ceeace ne e propriu şi spiritul de pretutindeni al lumii, dl. Cezar Petrescu n’a găsit încă echilibrul. Cărţile sale indică aproape ritmic o pendulare dela o extremă la alta. Dela „Scrisorile unui răzeş" la „Baletul mecanic" nu e o scară de nuanţe ci mai mult o aşezare de lumi duşmane, faţă în faţă. In „Duminica orbului" e lumea cea de pretutindeni, în lumina agonică a vremii de azii Odeta, Mado, tanti Catriona, Leon Dobrotescu, Ioachim Gult, au o naţio-
47
© BCU Cluj
nâlitate fiindcă a vrut autorul să Ic dea una ca titlu de inventar j ar putea fi.— le-o arată şi numele — cetăţeni ai oricărui oraş modern din Europa ; Sergiu şi mai ales Gina, în jurul cărora se organizează viaţa romanului, deasemenea ţ doar Orbul din grădina Tâncăbeascăi e mai aproape de pământ — foarte puţin — amintind atunci oamenii d-lui Sadoveanu.
   Nu e greu de intuit apoi în această dărâmare inte* rioară a scriitorului, desechilibrul tuluror semenilor săi aproape, iscat din trecerea de pe tărâmul de minuni, neclintit, al credinţei, într’o pustie de nisipuri fugare, a tuturor îndoielilor. Aceasta o simţi indiferent de justificările d-sale ulterioare — cari pot fi doar livreşti.
   Intr’o zi — în Duminica Orbului de după Paşti — dl. Cezar Petrescu îşi adună într’o carte, întreaga sa lume de oameni bolnavi sufleteşte, fără să încerce să-i vindece ţ dimpotrivă, ca să le adâncească lucid rănile. In această lume sânt unii — puţini — cari văd pătrunzător — şi aceştia constitue în ea, pentru romancier, principii active de disoluţie, alături de forţele oarbe ale firii — nenorociţi de această povară a înţelegerii şi chinuind la rându-le pe alţii, caloa-chim Gult j alţii văd prea târziu, ca Leon Dobro-tescu; iar cei mai mulţi nu văd deloc resorturile de inumană cruzime ale vieţii şi se mişcă mulţumiţi după mecanismele ei, ca Odeta şi Jean, sau cad victime când logica metalică a acestor resorturi o cere
—   ca Gina şi Sergiu.
   In realitate toţi sânt orbi. Cei lucizi nu fac decât să distingă mai clar mecanismele imediate, primare, ale vieţii. Şi creatorul literar al acestor oameni se pare că nu vrea nici el să vadă mai mult.
   Orbul din Evanghelie a crezut şi a putut apoi să vadă. Dl. Cezar Petrescu a citit parabola cărţii sfinte şi a utilizat-o ;a simbol pentru unul din cele mai bune romane ale d»sale, această „Duminică a Orbului".
   Dar nu crede astăzi, ca şi ieri. De aceea, desnă-dăjduit, nu distinge decât măcelul anonim şi elementar al vieţii. Lumina gravă a marilor, a adevăratelor înţelegeri, nu-i cade niciodată pe creştet.
   De aceea ultima sa carte e neînchipuit de actuală
—   ţipăt al unei lumi orbită de propria-i otravă sufletească — şi înfiorător de tristă, amară, ca o drojdie a unei vieţi ce trebue să se consume luminoasă altundeva.
   In fiecare din povestirile d-lui Cezar Petrescu sânt câţiva oameni cari trec pe lângă fericire fără să-şi dea seama. Creatorul lor trece şi el, scriind, neştiutor, pe lângă bucurii care ne-ar face bine tuturor. Căci oricum am vedea chiar noi, în lumea asta mai e şi altceva decât cenuşă.
                            * ■
                    ' * *
   Numai dl. Sadoveanu nu şovăie şi nu se întreabă. Indiferent de fluctuaţii şi de ocolişuri, cari îi înseamnă accidentele, creaţia d-sale îşi urmează drumul spre
o ţintă departe, pe aceiaşi albie pe care a pornit odinioară, la început, cu atâta huet şi îngrămădire elementară, ca o adevărată putere a naturii.
   Epicul d-lui Sadoveanu a pornit din etnic şi a rămas aici. Maturitatea a adus, inevitabil, un proces de adâncire şi de ascuţire a înţelegerii.
   Insă pe când de obicei pârguirea experienţei de viaţă şi de creaţie inalţă înţelegerea omenească a scriitorului spre o lumină ce îi lămureşte sufletele muritorilor în linii cât mai clare, mai ferme, — dl. Sadoveanu dimpotrivă, se adânceşte din ce în ce în teluric ţ evident, cu înţelepciunea calmă a vârstei în creştere, însă depărtându-se din ce în ce de planurile concrete ale vieţii, spre surse primare de lirism, de intuiţie a rădăcinilor oarbe ale ei.
   O coborîre aproape voluntară în teluric penîru a găsi acolo datele esenţiale, ireductibile, ale fiinţei noastre etnice. Căci pentru dl. Sadoveanu neamul acesta bătrân — da, bătrân, căci până şi despre calul şarg pe care se preumblă unul din eroii acestui roman ce se petrece în anul 1927, dl. Sadoveanu nu uită să amintească cu o insistenţă aproape supărătoare că e „coboritor din harmăsarii furaţi de Geţi dela Dariu, fiul lui Istaspe", înadins ca să nu uităm nici noi că firea noastră încărcată de o atât de sceptică înţelepciune n’arată un trai de ieri de alaltăieri pe lume — neamul acesta e legat nedesminţit de pământul său.
   Legătura asta îl face să fie şl vârstnic şi primitiv, totodată ; tare când e aproape de codru şi bordeiu, desmeticindu*se greu când se vede faţă’n faţă cu minunile noi ale zilei de azi.
   Aşa îl vede dl. Sadoveanu. C’o fi având sau n’o fi având dreptate, nu e treaba noastră să-l judecăm. D~sa e dator să-şi moduleze glasul său poetic şi trist în vremea asta de maşini, ca şi ultimul cântec al lui Pan când vor fi dispărut pădurile în Elada.
   Şi trebue să recunoaştem că dl. Sadoveanu a ajuns a maxima stăpânire a naiului său primitiv.
   Coborirea asta spre tărâmul nedefinit în care se fac înţelegerile ascunse, nelămurite, între om şi vieţuitoare şi puterile adânci, mişcate de o înţelepciune a lor proprie, ale pământului, — acea permanentizare a scriitorului în vraja fluidă a nopţilor de sânziene, când din bătrâni se spune că stihiile firii şi dobitoacele necuvântătoare prind glas lămurit, de le poate înţelege omul — îşi găseşte expresia, îşi comunică datele, prin sugestii ce flutură uşor, prin coincidenţe ce îşi răspund abia în treacăt la depărtări mari, prin semitonuri în mărturisire.
   Peisajul apare în lumini străvezii, de zori şi de neguri. Şi oamenii trăesc liniştiţi, Împăcaţi — în această ţară de dincolo de neguri pe care dl. Sadoveanu o căuta odinioară şi de care acum e aproape — înţelepţi faţă de curgerea vremii ce poartă lucruri noi, încrezători în puterile firii cari pot totuşi s’o oprească sau s’o abată, când vor ele.
48
© BCU Cluj
   Câtă deosebire in adâncirea înţelegerii, faţă de mişcarea bubuitoare de talazuri la suprafaţă, a sămănătorismului de odinioară. Iată, e vorba şt în această carte de prăvălirea tragică spre sărăcie şi moarte a vechii noastre boerimi. De părăginirea avuţiilor noastre intrate pe mâna străinilor.
   Dar aici boerul Lupu Mavrocosti—biet maniac inofensiv, inventator nenorocos al unor maşini de zburat cari vor fi fiind doar plasticizări ale nostalgiilor sale pentru altă lume, căutător al comorilor strămoşilor săi, pe care îi crede prinţi pecenegi — nu are nimic tragic i autorul îl priveşte cu un amestec impalpabil de milă şi ironie, trasându-i silueta în linii fumurii, atât de subţiri încât, — aproape străveziu, — să nu acopere cu nimic viaţa tăcută dar copleşitoare în puterile ei afunde, a adevăratului personaj al cărţiii Codrul Borzei, de pe moşia boe« ruiui.
   Dacă acest prinţ peceneag, în realitate un visător fără puteri ce îşi clădeşte un mit pe o ereditate mult mai apropiată şi mai umila, nu îl poate apăra decât printr’un gest înjumătăţit şl inutil — codrul Borzei îşi găseşte singur puterile care să-l păzească. Şi puterile lui mişcă oameni i oameni din hăurile lui, al căror ciomag sau puşcă se ridică răsleţ, simplă mişcare impulsivă, fără nimic din pateticul eroismului din literatura de odinioară a „Şoimilor'1, şi cari luptă mai mult prin pasivitate, pentru descurajarea duşmanului prin acea apatie domoală ce ne e proprie şi care păinjeneşte ca o vrajă.
   Duşmanul e aici francezul Bernard, inginer şi bancher totodată, venit să taie pădurea pentru acoperirea datoriei boierului. El începe să înţeleagă încet încet, puterile nebănuite de rezistenţă molatică din firea acestei ţări. Şi se miră şi el, ca odinioară abatele Marenne. pe vremea Ducăi Vodă — căci d-lul Sadoveanu li place să-şi lămurească semnele ascunse ale duhului pământului filtrându-le prin sufletul unui străin, care poate desluşi mai bine, fiind liber de povara trecutului, liniile esenţiale. Şi capitulează moleşii de farmecul ciu.iat al acestei ţări de leneşi înţelepţi, adaptându-se ei întocmai ca şi iacutul Uvar.
   II mai îngenunche dulce şi domniţa Kivi Mavrocosti, — o siluetă fragilă şi atrăgătoare, în aliajul ei de arhaic şi modernism, în conturarea căreia dl. Sadoveanu, nemaivoind să fie excesiv de fin şi psiholog, n’a greşit deloc.
   Inginerul nu porneşte s’o cucerească cu mijloacele brutale ale vremii de azi-
   Şi înţelege până la urmă că nu va izbuti, fiindcă, deodată cu lupta de apărare a Borzei, mai urmează şi o idilă — cam vechi-sămănătoristă de astădată, deşi minunat de nuanţat şi discret conturată — a domniţei cu administratorul moşiei, care e un fel de semi-inlelectual şi semi-primitiv de o speţă cu totul neinteligibilă, aşa că toată povestea asta de iubire sună nespus de fals.
   încolo, aceiaşi oameni, aceleaşi stânci, aceleaşi neguri, aceleaşi furtuni, aceleaşi jivine cuvântătoare şi necuvântătoare, — din opera de maturitate a d-lui Sadoveanu.. Numai lumina bună a lui Dumnezeu lipseşte — ca întotdeauna.
   De aci, poate, mai accentuată ca de alteori, o răceală vizibilă în povestire, ceva mai mult decât reţinere şi stăpânire t un sunet mat in toată tonalitatea cărţii, ce o face să ţi se aşeze inertă pe sullet, numai cât ţine lectura.
                                                                             *
                                                                           * #
   Dacă dl. Sadoveanu nu se întreabă nicicând, alcătuirile sale adânci şi o intuiţie masivă l-au aşezat — inert, viu, cum o fi — pe un drum care e aproape de cursul nedumeririlor noastre de azi, când căutăm încă să ne lămurim fiinţa şi expresia.
   Dar ce va fi vrând dl. Stere cu literatura sa, pe care o aşează atât de greoi, atât de stângaci, volum peste volum, într’un efort impresionant dar inutil ? E înduioşetor anacronismul acestui om — de reale, de uriaşe însuşiri — care niciodată n’a intuit just poziţia pe care trebue să-şi aşeze armele, care totdeauna a nimerit alături sau pe tărâmul dimpotrivă.
   Iată acest roman al său — clădit pe atâta maldăr de hârtie — cu arhitectura lui rudimentară şl bătrânească, cu cămăruţe nenumărate pentru toţi musafirii, cu naivele lui „blăriămate chestiuni", cu inutilele sale discuţii sociale, apărând astăzi în mijlocul frământărilor noastre atât de depărtate de lumea Iul.
   I-ar ii stat atât de bine acum treizeci de ani, când începea la noi discuţia poporanismului după toate regulele sufleteşti deprinse de dl. Stere mai înainte în Rusia.
   Şi încă şi atunci...
   Căci ce rost o fi având această imensă defilare de mutre străine. Colea Sajin, Ipolit Culiceev, Ivan Ivanovici Petrov. Tartanov, Stradinsfci, Varvara Lies-cova, Matilda Radionova, Lisaveta Omsinova, şi alţii şi altele, decât acela de a servi de oglinzi mai mari şi mai mici, mai curate sau mai murdare, în cari să se autoadmire hipertrofia preţuirii de sine a lui Vania Răutu, letişul romanului, ca să-şi poată el răsfăţa cei douăzeci şi ceva de ani ai săi în cinci volume, fără să făptuiască nimic de seamă, nici cu gândul nici cu braţul.
   Panait Istrati a scris în limba franceză romane cari oricum au din pământul nostru ceva mai mult decât peisajul ţ iar dl. C. Stere scrie în româneşte un roman care nu ştiu dac’o fi rusesc, dar românesc nu e în niciun caz.
   Din logica internă a romanului, atâta câtă brumă se întrevedea, ne aşteptam ca acest al cincilea volum să le justifice oarecum pe toate celelalte prin lămurirea lui Vania ca moldovean Intre atâţia Cu-liceevi, Danilovi şi Tartanovi.
                                                                                                     Nimic pentru aceste aşteptări. La ordinea zilei tot „blăstămatele chestiunide pildă acea „blăstămată
49
© BCU Cluj
problemă“ pe care „o pune“ Varvara Semiovna: „Amorul ideal presupune şi - cum se zicea în veacul XVIII-lea — un „obiect demn“ — şi nu numai demn ci şi potrivit. Dacă nu-l găseşti?“ (pag. 241.)
   Iar când îşi găseşte „obiectul potrivit" amorul la dl. C. Stere sună aşa, ca în romanele fascicole i
   „Maria se aruncă asupra lui cu un răcnet de ti-gresă rănită, îi rupe cămaşa, îi sfâşie carnea“ (pag. 33).
   Semnificativ pentru tehnica romanului e faptul că deoarece această femee care răcneşte astfel în amor se va întâlni cu Vania mai târziu, romancierul nu se sfieşte să lase totul la o parte şi să-i contureze întreaga biografie, într’una din cele cinci părţi ale „Nostalgii*‘-lor. E vorba aici de o „epopee eroică care a dăinuit mai multe luni", cu terorişti purtând nişte nume conspirative de un ridicol nesfârşit i Lo-hengrin, Undina, Gioconda.
   Şi în mijlocul lor Răuiu filosofează, filosofează mereu 1
   „Şi cât de des birueşte animalul pentru care totul se reduce la o plăcută gimnastică!... Vania întreabă 1 dacă amorul nu vine, se poate trăi fără această gim-nastică‘‘ (pag. 87).
   Iţi vine să exclami ca eroul i „bietul animal, bietul om /"...
   Şi toate astea pentru ca în urmă Vania Răutu să treacă în România, pentrucă pedeapsa în Siberia i se isprăvise, pentrucă în salul moşiei părinteşti îl priveghiau jandarmii...
   Da. Romancierul e probabil atât de terorizat de amintirile sale, e atât de extaziat închinător al eroului încât uită să le organizeze, chiar şi atunci când nuditatea lor îl dezavantajează mai mult, ca acum.
   Păcat. Această stranie avere sufletească dintr’un timp de furtună, acest unic material de viaţă, meritau o soartă mai bună.
                                                                          *
                                                                        * *
   Reeditând una din puţinele cărţi ale lui Calistrat Hogaş, „Cartea Românească" a săvârşit mult mai mult decât un act de pietate literară.
   Icoana tăcută a lui Hogaş....una din cele mai mi-
nunate, mai întregi întrupări ale duhului pământului nostru — se înalţă de dincolo de moarte ca o pildă şi o mustrare.
   Un om care n’a plecat în America nici n’a trecut prin Siberia ci s’a mulţumit doar să bată câteva că-
rări de munte, pe ,,meleagurile pustii ale bunului Dumnezeu", încărcat cu „un sac umplut de gânduri'1, doar fiindcă se simţea „biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii"...
   Şi totuşi cărţile lui — în cari încremeneşte tainic „liniştea sfântă“ a pădurii, în cari cântă „muzicanţii înaripaţi şi fără număr ai lui Dumnezeu", iar oamenii poartă drept ghioagă „un întreg arbore strujit de coajă şi de crengi dar cu rădăcina neatinsă" — sunt tot atât de vii, tot atât de actuale ca şi atunci când le-a dat drumul sfios şi simplu în lumea noastră care va fi fost vuind şi pe atunci de „ultimele noutăţi*' de import european, ce astăzi zac prin cine ştie ce unghere ale muzeului nostru literar.
   Cărţile sale sunt vii, însă viaţa lor atât de românească — dela umorul senin la religiozitatea gravă, însă lucidă, ferită de bigotism — nu şi-a găsit încă lumina şi înţelegerea cuvenită în noi.
   Nu de mult, orientat de nişte nevinovate infiltraţii cărturăreşti, dl. Lovinescu îl vedea un barbar aed omeric.
   Magia artei lui Hogaş însă vine din tărâmuri mult mai apropiate. Lumea de proporţii fantastice în care i se complace închipuirea e lumea basmelor noastre. El e pe rând Sfarmă Piatră şi mai ales Strâmbă-Lemne. Eroii lui sânt Setiiă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, — chiar dacă îi chiamă Honcu, Sgribincea, Huţan ; „Pisicuţa", purtătoarea lui pe cărări, deşi nu mănâncă jăratic ca în poveste, e „curat pajură“ şi nu odată are înţelepciunea cailor din basme, în rătăcirile el pe „drumul înalt al celor nouă vămi".
   Dela puterea uriaşă, primitivă, a lui Creangă, de a anima mitologia folclorului nostru, Hogaş se înalţă din intuirea robustă a vieţii simple a firii şi a oamenilor ei până la înţelegerea largă, cosmică, a cărturarului căruia rouă credinţei nu i s’a uscat de pe suflet, păstrându-i-1 înflorit şi fraged i
   „Tăcerea îşi întinse adâncul tainei sale până la hotarele cele mai de pe urmă iar din înaltul cerului mâna îndurătoare a Celui prea puternic aprinse milioanele sale de stele şi, cu lumina lor strălucitoare, călăuzea pe drumul fatal al vecinicei sale pribegii calea oarbă a pământului. Susurul domol, prelung şi nehotărît al tăcerii mute se rădică peste abisuri, ca o cântare fermecată de leagăn, şi lumile dormeau duse pe braţe imense de întuneric".
                                                                                                                                  OVIDIU PAPADIMA
                 IONEL TEODOREANU : CRĂCIUNUL DELA SILIVESTRl
   Ultima carte a d-lui Ionel Teodoreanu îl arată, din nou, ca o victimă a vremii D-sa scrie romane, fără să aibă vocaţia, fiindcă i le reclamă contemporaneitatea. Poetul I. T. s’a adaptat şi se strădueşte continuu să corespundă cererii. Dar, în rădăcina expresiei rămâne tot poet.
   Crăciunul dela Silivestri e o variantă a Medele-
nilor i readuce figuri din Bal-mascat, culege chipuri din Uliţa copilă: iei, ne aminteşte uneori de Fata din Zlaiaust şi ne transpune pe planul Goliei. Pentru cine e familiarizat cu atmosfera teodoriană, identificările se fac dela sine. Grigri de aici aduce cu Dănuţ, Roro cu Olguţa, Manuela îi seamănă Monicăi, Nelu lui Herr Direktor, Ernest Arişteanu d~lui Deleanu ş. a.
5Q
© BCU Cluj
m. d. Copil teribili, tineri sportsmenf, avocaţi Cu reputaţie, secretari debutanţi în carieră. Sau antiteze izbitoare ■. în faţa lui Nelu, contemplativ şi apropiat de copii, stă figura Anişoarei Nemţanu, plebee, voluntară, francă şi practică- La Silivestri, acelaş belşug ca la Medeleni şi aceiaşi frivolitate de aiurea, din celelalte romane, căci dacă nu reeditează Medelenii reia personagii şi situaţii din restul operei sale. Fără a avea, cel puţin, oarecare invenţie.
    încă odată se verifică ce am rpai afirmat altădată : Dl. I. T. e liric şi i-ar fi succes mai mult dacă scria poeme, cochete şi surprinzătoare, un joc de artificii şi eleganţe, ca la Samain. Imaginile d-sale zboară şi se fugăresc ca faclele aruncate vertiginos în sus şi prinse dibaciu de mâna unui chinez (Vezi pag. 156-Vacanţa) sau răstoarnă frânturi de vis pe margini de realitate!
    „Ca la un semn al lunii, un trandafir alb se scutură, împrejmuindu-şi tulpina cu o miniatură de crinolină. Zburau fluturii moi. In iarbă greerii făceau un tril pe cea mai subţire strună Cosaşii îşi sunau talgerul mic, parcă în stele, atât de sus îl auzeai.
    Şi intimitate. Şi imensitate.
    Şi gânduri mici. Şi vaste melancolii” (pag. 281).
    Iar în altă parte : „O clipă, tot cerul nopţii de vară pe o rotire de stele, cu parfum de trandafiri'' (pag. 294). Şi tot aşa, dela p. 119 -121, minunata descriere a stelei Crăciunului dela Silivestri.
    Copiii, artificial superiori, dar aceiaşi, fie că-i chiamă ca pe cei dintâi -. Olguţa, Dănuţ, Monica ori ca pe cei din urmă s Roro, Grigri, Manuela.
    Lipsa de invenţie şi de varietate umană însă ar trebui să-i dea de gândit d-lui I. T. şi să-l determine la eroismul de a se censura, de a se abţine dela cantitate. E prea mult un volum pe an (alteori chiar două), cu acelaşi conţinut. încurajarea care-i vine dela public, nu s’ar cuveni să-l entusiazmeze. Publicul contimporan consacră astăzi -, cel de mâine va selectaj şi răsfăţatul de acum poate deveni disgra-ţiatul, uitatul de mâine. Nu pentru prima dată s’ar repeta istoria.
    Şi-apoi încă ceva, mai grav. Dl. I. T. îşi foloseşte
talentul ca să placă cititorilor, anumitor cititori, desigur, care-i consumă ediţie după ediţie spre a se distra, spre a privi ca într’o oglindă lumea lor i stadioane, flirturi, etc. Ca să le fie în întregime pe plac inserează în fiecare roman câteva pagini crude, de animalitate — pagini absolut gratuite, neimpuse de nicio necesitate. Cine citeşte cartea aceasta, se întreabă ce rost are scena dela pag. 35—38, în care prezintă, cu lux de amănunte, o încleştare de trupuri omeneşti. Procedeul nu este nou. Nu lipseşte nici din Bal-mascat sau Golla. Nu putem avea decât o singură explicaţiei i-o cer consumatorii veacului.
   Dar poetul I. T., care e aşa de eterat, sentimental şi pur, se scoboară astfel. Stropeşte cu noroiu un lan de flori...
   Netăgăduit nu s’a gândit nimeni să ceară ciocârliei să cânte ca privighetoarea. Nu pretindem, absurd, să se reali/eze în epic, când structura d-sale este radical lirică (cu nostalgia trecutului, duioase melancolii, cu dragostea pentru cei mici, etc.) j dar suntem în drept să-i cerem să rămână ceea ce estei liric până la sfârşit. Şi astfel romanul d-sale ar dobândi nu o originalitate voită, potrivită tipului căutat In lumea sa de povestiri, de poeme în proză, în a» parenţă narative, ar coborî raza unui subiectivism care înfrumuseţează. Ar creia un roman al său deosebit de al altora. Ca în locurile de aici unde rămâne aşa cum este, b. o., idila Nelu-Manuela.
   Scoborîndu-se în tainele sufletului, fie chiar şi pe trepte lirice, ar dobândi un sens, ar pune în naraţiune sâmburele tare al unei semnificaţii, care interpretează viaţa, o adânceşte, fără a se mărgini, simplu, doar la răsfrângerea ei. Căci răsfrângerea fie chiar în blocuri de cleştar masiv, e trecătoare. Numai când apele curcubeului sunt prinse în cristalul nestematei, dăinuesc peste vremuri. Dar poate că atunci n’ar avea atâta succes de librărie. De bună seamă însă că l-ar avea pe celălalt, pe cel adevărat şi trainic, al scriitorului care scrie pentru sine, nu după gustul poruncitor al timpului.
                            CONST. D. IONESCU
 CRONICA PLASTICĂ
                     SCHWEITZER-CUMPANA
   Despre acest artist -— unul dintre cei mai harnici şi mai pasionaţi de arta sa, dar încă atât de puţin familiar în atmosfera artei româneşti - am mai avut ocazia a vorbi, stăruind asupra formaţiei sale impresioniste.
   Pictura sa pornea, acum vreo 20 — 25 de ani, de la impresionismul munchenez, a cărui violenţă de coloare şi preferinţă pentru efecte e excesive aveau să-şi găsească în artistul nostru unul din interpreţii
cei mai convinşi şi mai consecvenţi. O expoziţie de acum vreo doi ani, pe care d-1 Schweitzer-Cumpănă ne-a oferit-o cu lucrări executate în Franţa, arăta în chipul cel mai evident cât de subjugat era încă pictorul, şcoalei dela care pornise, chiar atunci când venea în contact cu o pictură atât de temperată şi de echilibrată cum e cea franceză. Viziunea sa, întreţesută din contraste violente şi din tonuri de coloare care ating uneori incandescenţa, izbutea
5i
© BCU Cluj
să transilgureze şl să ducă la febrilitate până şl pelsagiul francez, făcut numai din semitonuri, din vibraţii fine de lumină şi din nuanţele unei atmosfere dulci, aproape perlată. D-l Schweitzer-Cumpănă se Întorcea din Franţa tot impresionist, dar impresionismul său rămânea cel din tinereţe, colorat de aceleaşi contraste, risipit In aceleaşi excese, care dau picturii sale o înfăţişare de nelinişte inexplicabilă şl de tumult vizual greu de reţinut în cadrul limitat al pânzelor-.
  O altă expoziţie, anul trecut, in care câteva din bucăţi exprimau toată virtuozitatea tehnică şi, în acelaş timp, şi concepţia întreagă a artistului despre arta sa, ne întărea şi mai mult în convingerea că pictura d-lui Schweitzer-Cumpănă, ajunsă la maturitate, nu arăta alte dispoziţii sau alte orientări, decât tot cele iniţiale, desprinse de artist din contactul său cu şcoala muncheneză. Colorile se concentrau pe pânze, se încrucişau în izbiri violente, explodau în lumini şi în accente crude, parcă pentru a da obiectelor o expresie crepitantă de materie violentată prin lumină. O masă încărcată cu tacâmuri, cu pahare şi cu fructe — una din bucăţile ce e mai interesante ale expoziţiei — era ca un câmp de bătălie al luminii, în care totul se găsea în adversitate cu tot, se ciocnea în reflexe violente, se sfâşia în traectorii şi în tăişuri luminoase, dând impresia unei adevărate drame cosmice, în care elementele se luptau, unele pentru exterminarea celorlalte. Dl. Schweitzer-Cumpănă Izbuteşte câteodată să pună ordine în acest sguduitor războiu ieşit din paleta sa. împotriva elementelor deslănţuite, d>sa găseşte atunci secretul magic pentru a le aduce la supunere. Astfel, după învălmăşeala crâncenă şi ameninţătoare la care asişti, observi cu uimire că tabloul e totuşi realizat că masa cu tacâmuri, cu pahare şi cu fructe e la locul ei şi că artistul a ţinut numai să-ţi dea una din iluziile cele mai curioase dar şi mai riscate ale luminii.
  Luna trecută, am avut în fine încă o expoziţie a d-lui Schweitzer-Cumpănă, la Ateneul Român. O recapitulare de lucrări mai vechi, şi un număr destul de mare de lucrări noi, în care temperamentul artistului a avut ocazia a da încăodată măsura realiI s
  O expoziţie a lui Iser e întotdeauna o mare sărbătoare a ochilor. Imagini puternice, ieşite din vibraţia unei palele pline de strălucire, se găsesc laolaltă pentru a-ţi desvălui, în aspecte multiple, nu numai viziunea pictorului preocupat de concretul lucrurilor, dar şi o mare putere de reflexiune asupra esenţialului artei şi asupra propriilor mijloace de creaţie. Expoziţie cu expoziţie, s’a putut urmări această concentrare a artistului asupra temelor sale de inspiraţie, pentru definirea unei expresii căutate sau pentru
zărilor sale. Un Schweitzer-Cumpănă nou nu am găsit însă nici de rândul acesta ţ poate, dimpotrivă, o învierşunare sporită a artistului, asupra mijloacelor sale picturale şi asupra problemelor de tehnică deşi-gur arătate şi în alte expoziţii. Vehemenţa de expresie s’a concentrat de rândul acesta mai cu seamă asupra picturii de pastă. Unele tablouri — naturi moarte mai cu seamă — dădeau imaginea unui sen-sualism pictural atât de departe împins, încât aveai impresia că mâna care le-a zugrăvit, aglomerând pasta până la exces şi dându-i până şi elementele de a exprima tactilul şi gustozitatea, a avut impulsul de a modela aces'e imagini, nu în iluzii picturale, ci deadreptul în concret şi în propria lor materie, pentru a satisface, odată cu văzu, toate celelalte simţuri perceptive.
   E un fel de a zugrăvi care relevă desigur mult temperament, dar care ne face să ne punem şi întrebarea despre limitele iluzionismului pictural. Căci pictura e totuşi o artă mentală, în care alte sensaţii decât ale ochiului nu trebue să intre decât tot prin decantarea lor spirituală Imaginea artistului trebue să rămână pură de ingredientele realităţii chiar atunci când preferinţele pictorului pot merge până la o adevărată pasiune pentru materia în care lucrează. Dl. Schweitzer-Cumpănă e dus prea departe în înclinarea sa către concret Materia sa primează asupra celorlalte condiţii al picturii, ceeace nu-i poate fi în avantaj. Căci de câte ori, totuşi, paleta sa izbuteşte a se libera de excesul de pastă şi ochiul se lasă ademenit de contemplarea unor forme mai pure şi mai spiritual văzute, atunci realizarea sa pune în evidenţă elemente care sunt ale unui pictor de însuşiri adevărate. Voi aminti astfel figurile de Ţărănci sau Portretul unui turc, din expoziţia din urmă, care, larg văzule şi mai temperat realizate în coloare, nu erau lipsite nici de stil şi nici de calităţi picturale. Temperamentul d-lui Schweitzer-Cumpănă întrece poate aceste realizări. Dar nu ştiu dacă prob ema esenţială a ariei sale nu e tocmai dominarea propriului temperament, pentru o expresie mai limpede şi mai echilibrată, în care pictura sa şi-ar putea găsi realizări mult mai adâncite şi mai durabile.
E R
adâncirea ei în reluări mereu înoite. O imagine plăsmuită e, pentru el, o întâ e experienţă, menită a deschide un lung proces de creaţie, în care forme şi colori sunt neîncetat experimentate, selectate şi trecute prin toate retortele unei rare inteligenţe artistice, pentru a ajunge la expresii şi interpretări substanţiale, în care imaginea va fi definitiv creată.
   Arta lui Iser e toată în această puternică organizare interioară a viziunii artistului şi în metodica orânduire a procesului său de creaţie- De aici, şi
52
© BCU Cluj
desfăşurarea picturii lui in cicluri bine determinate şi in reluări ale unor teme mereu urmărite, -studiate şi adâncite De la chipurile de Turcoaice din Dobrogea, pe care Iser începea a le zugrăvi acum vreo douăzeci de ani, când arta lui se concentra mai ales asupra desenului şi asupra colorii elocvente prin intensitate, şi până la compoziţiile sintetice de acum, cu inte-rioruri turceşti, sau până la cadânele înfăşurate în albe văluri străvezii, unde pictorul urmăreşte subtile analize de coloare neîntâlnite în pictura lui mai veche, aceleaşi imagini au trecut de nenumărate ori pe sub penelul lui, reflectând noi preocupări şi noi încercări de realizare a unor intuiţii plastice în neîncetată transformare, Arta lui Iser s’ar putea urmări astfel, cu certitudinea de a reconstitui procesul ei întreg de creaţie, în aceste reluări şi replăsmuiri mereu noi ale unei singure teme, unde intuiţia puternică a artistului se desvălue întovărăşită şi de lucida lui raţiune estetică, capabilă de a adânci probleme şi de a duce expresia artistică până la esenţial.
   Expoziţia din acest an, una dintre cele mai întinse şi mai complexe pe care pictorul ni le-a oferit, nu face excepţia dela această regulă a artei lui Iser. Cicluri noi de inspiraţie, pline de studiu şi de concentrare, se găsesc alături de vechi teme, în care ochiul pictorului, stăruind, aduce noi soluţii şi noi moduri de a vedea Chipurile de Turcoaice, de pildă, sau compoziţiile de interioruri orientale, pe care le-am întâlnit, cred, în toate expoziţiile lui dela război încoace se găsesc alături de temele spaniole care îl urmăresc numai de câţiva ani, de baletistele sau arlechinii lui bine cunoscuţi şi de temele mai noi, cum sunt priveliştile de parcuri, peisagiile dobrogene sau vederile orăşeneşti, bucureştene mai cu seamă, care par a-1 fi interesat mai mult în vremea din urmă.
   In toate, arta lui Iser e clădită pe aceleaşi solide elemente ale unei viziuni clare şi sintetice, în care imaginile sunt concepute plastic şi realizate cu o mare forţă de obiectivare. Nu voi stărui asupra acestor elemente, pe care le-am analizat de aproape în altă împrejurare. Desenul lui Iser, pulerea lui de concepţie în compoziţie, sau valoare a expresivă a colorilor lui concentrate şi gândite în ritmul plastic al imaginii întregi, sunt elemente pe care le regăsim şi in picturile de acum, aşa cum le întâlnim în toată opera artistului.
   Dar pictura lui Iser e Îndreptată în vremea din urmă şi către preocupări noi, pe care pictorul pare a le cultiva cu o stăruinţă mereu accentuată. Expoziţia de acum e în bună parte fructul acestor preocupări. Câteva bucăţi, printre care voi cita mai cu seamă două-trei din chipurile sale de cadâne sau unele figuri spaniole, ne arată un cromatism şi un gen de a trata coloarea care nu erau familiare picturii lui mai vechi. Coloarea intensă, atât de caracteristică lui Iser, urmărind mari efecte plastice şi
concentrându-se mai cu seamă în tonuri fundamentale de roşu, de verde sau albastru, o regăsim şi acum în tablouri care impresionează prin vigoare şi prin strălucire. Dar alături de acestea, ici şi colo, în bucăţi care ies mai puţin în evidenţă, deşi nu pot fi uşor trecute cu vederea, tonuri mai discrete apar, încercări de a reda transparenţe şi analize de coloare, care ne vorbesc şi de o altă viziune a artistului, mai puţin îndreptată către amploarea formelor şi a tonurilor, dar mai subtilă şi mai preţioasă poate în electe. Expoziţia anterioară celei de acum sublimase această înclinare, încă nu cu totul decisă, şi mi se pare vrednic de notat faptul de a o regăsi şi în lucruri,e înfăţişate în acest an-
  Dar stăruinţa principală a artistului în expoziţia de acum, ca şi în cele de vreo câţiva ani încoace, e fără îndoială peisagiul. Plăsmuitor viguros de forme expresive, atent mai cu seamă la plasticitatea şi la forţa lor coloristică, Iser n’a putut ocoli multă vreme o preferinţă firească pentru pictura de figuri şi compoziţii, în care arta lui putea atinge dintr’odată realizări maxime. Peisagiul îi cerea poate o viziune într’altfel alcătuită, un colorism mai puţin strălucitor dar mai complex şi mai analitic, o paletă mai uşoară şi mai adaptată jocurilor de transparenţă şi de variaţie a atmosferei. Iser n’a încetat în anii din urmă de a-şi dărui o mare parte a silinţ lor, acestei probleme a artei sale. După expoziţia de acum câţiva ani, cu lucrări făcute în sudul Franţei, după expoziţia spaniolă sau cea care i-a urmat, exooziţia de anul acesta este într’o mare măsură consacrată şi ea peisagiului.
  Transformările de paletă ale pictorului sunt vizibile acum şi pot fi uşor urmărite în bucăţile expuse recent. Unele din ele, amintin 1 lucrări mai vechi, sunt concepute într’o coloare densă, puţin diferenţiată, în care verdele puternic, albastrul, roşul, ţin încă de gama tablourilor lui cu figuri. Sunt peisagii în care artistul rămâne încă la viziunea lorp astică, pe care paleta sa încearcă a o traduce prin efecte de concentrare şi de strălucire. Coloarea începe a se uşura şi diferenţierile se accentuează numai în bucăţile din Spania sau în cele executate în Dobrogea, unde pictorul pare a fi avut mai mult revelaţia genului. In altele, însfârşit, cele cu privelişti de parcuri mai cu seamă, care îl amintesc poate şi pe Utrillo, rea'izarea e încă şi mai uşoară şi mai spontană, în contrast cu genul peisagiilor mai vechi.
  Vom putea deduce din aceste elemente cum va fi paleta de peisagist a pictorului în expoziţiile sale viitoare? Cred că încercarea ar fi temerară. Căci Iser e un creator destul de fecund şi temperamentul său e destul de bogat, pentru a ne putea aştepta oricând în arta sa la noi expresii şi la noi sinteze ale viziunii sale.
                                                                                                                       AL. BUSUIOCEANU
53
© BCU Cluj
CRONICA MUZICALĂ
        EM. CIOMAC: VIAŢA ŞI OPERA LUI RICHARD WAGNER
   Wagnerismul cunoaşte de câtva timp o nouă mărire.
   E poate în spiritul acestui veac, cu marea-i tensiune spre construcţie, animat de febra monumentală, de pasiunea de a eterniza, ceva care să răspundă Imensei Walhal e wagneriene.
   Italia, Rusia, Germania ne dau simultan spectacolul unor lumi în care spiritul şl braţele, esenţele şi materialele, disciplinate aproape faraonic, compun arhitectura viitorului.
   Cultul viitorului, răsărit din genunea romantică,— vis al unei lumi saturate de muzică şi orienta'e spontan spre un ideal arhitectonic — a cuprins din nou sufletul despoţilor lumii.
   Acest cult al viitorului, care apărea în ceaţa sensibilă a romantismului, în visările adiate de sufletul lui Jean Jacques, formase odinioară centrul de energie al misticismului wagnerian.
   Muzica lui Wagner are un continuu vibrato nervos, o tensiune dramatică, o imensă înfiorare, ceva ca o stare subtilă de panică, de speranţă alterată de durere, de spaimă alterată de dor, de o voluptate a emoţiei, de tot ceeace este expresia unei stări de mare aşteptare.
   Dacă mi-e dat să mă gândesc la cele mai ilustre exemple ale creaţiei wagneriene, la Tristan şi Isolda sau la Parsifal, la Tannhăuser sau la Lohengrin şi mai departe încă, la marea viforoasă de blesteme a Olandezului sburăior, nu-mi răsar în minte decât motivele obsedante, drapate într’o ţesătură diafană de sensaţiî, ale aşteptării.
   Muzica wagneriană exprimă o tensiune spre ceeace va fi.
   Cartea domnului Em. Ciomac, valoroasă contribuţie românească la cunoaşterea vieţii şi operei lui Richard Wagner, aduce în paginile sale sufletul pasionat, înalta temperatură a concepţiei wagneriene.
   Printr’un scris limpede şi elegant, domnul Em. Ciomac a izbutit să evoce aceste ciclopice arhitecturi peste cari plutesc auroral, ideile surori ale pasiunii şi ale morţii.
   E curios cum scrisul acesta, înclinat spre armonia şi claritatea latină, a putut fi cucerit de stilul magicianului barbar şi invadat de muzica sa orgiacă. Fiindcă, peste rezervele pe cari domnul Ciomac le face printr’un act impus de luciditate şi obiectivitate, Wagner trece imens prin paginile acestei cărţi. De vină e, poate, magia operei sale, magia numelui care pe o pagină albă sună de limpede bronz :
   Trompettes, tout haut d’or pămees sur Ies velitis,
   Le dieu Richard Wagner illuminant un sacre
   Mal tu par l'encre mente aux sanglots sibyllins.
   Ca şi velinul lui Stdphane Mallarmă, cartea domnului Ciomac cuprinde în documentata şi critica sa aplicaţie, indefinitul wagnerian. Chiar atunci când desfăşoară erudit elementele tehnice ale operei, stilul wagnerian fulgeră încă. Iată, de pildă, descripţia preludiului la Aurul Rinului i
   «Din neant se ridică un zvon. Un ton adânc începe să sune în adâncul orchestrei. E preludiul cu care porneşte, parecă, pe nesimţite, viaţa. Un mi bemol prelung, nesfârşit izvorînd, parecă, din veşnicie. Apoi treptat, se suprapun quinta lui, cele trei sunete ale acordului perfect şi pe rând seria arpegiilor armonice Sunt armoniile consonante, fundamentale, ale naturii, ale apelor din cari toate se nasc, din cari vremurile încep să se deslege. Preludiul vieţii, ce creşte treptat, ajunge în culmea lui sonoră, şi iată că fiinţele organizate cântă prin glasul fetelor Rinului»... E un exemplu de analiză şi de putere evocatorie. Dealungul întregii cărţi respiră suflul de pasiune wagneriană, acel delir de sensualitate pe care Thomas Mann l-a închis într’o definiţie lapidară a metafizicei wagneriene! Universul pus sub semnul lui Eros, Sexul
focar al voinţei.
              )
   Tristan şi Isolda ne apare, înfr’adevăr, ca o imensă Cântare a Cântărilor, unde peste acel cosmos de imagini, peste acele extazuri sensuale, lunecă luminos, ovalul însuşi al Iubirii. E în această lucrare a lui Wagner ceva care evocă imediat cântecul regelui biblic. Acelaşi suflu mistic, aceiaşi adorare infinită, aceiaşi lume imens cuminecătoare, aceiaşi exaltare nervoasă, acelaşi chin. E, la Wagner, influenţa unei vagi ascendenţe semitice.
   Opera wagneriană se înaltă aşa, din imense blocuri lirice — ca. acela pe care, drept liră, Rodin îl punea in braţele cântăreţului mitic Orfeu — până pe treptele acelui templu al simbolurilor, care este Parsifal.
   Ajuns aici, Ia limitele posibile ale criticei, aducând probabil un omagiu pietăţii wagneriene, care în Amurgul Zeilor renunţase a transcrie în versuri sentimentul morţii lui Siegfried şi lăsase doar în seama muzicei enunţarea majestăţii şi fascinaţiei morţii,— domnul Ciomac scrie doar aceste rânduri i
   «Orice comentarii asupra acestor revelaţii le socotim de prisos, aproape nepioase. Sunt lucruri cari se simt şi cari nu se explică. Ele nu pot fi materie discursivă pentru critice estetice.»    ‘
   Dar ceeace face noutatea cărţii este punctul de vedere românesc din care e scrisă. Domnul Ciomac s’a folosit în explicarea operei wagneriene de un sistem de corespondenţe româneşti. Paralelismul dintre Wagner şi Eminescu susţinut dealungul întregii cărţi nu este un simplu joc de dilettante, ci o realitate înte-
54:
© BCU Cluj
melată pe datele comune ale filosofici schopenhaueri-ene, cu adânci răsfrângeri din buddhism, pe care şi Wagner şi Eminescu au exprimat-o In opera lor.
   Apropierea dintre Lohengrin şi Luceafărul este plină de înţelesuri. Şi figura cavalerului de Monsalvat apare iluminată, parcă, în slava lui atât de teatrală, de flacăra mistică a versului eminescian.
   Un fragment de scrisoare către Mathilde Wesen-donck expiică nostalgiile wagneriene : «Întorc adesea privirile mele spre ţara Nirvanei, dar Tristan redevine repede Nirvana mea. Cunoşti teoria buddhică a naşterii lumii...» Prin aceste rânduri frece ca un alint de aripă, tristul vers al poetului nostru i Căci e vis al Nefiinţei universul cel himeric.
   Pe lângă acest excurs eminescian, cartea domnului Ciomac face actuală o interesantă analogie între legenda lui Siegfried şi legenda românească a Fetei din Piatră — analogie pusă în lumină mai întâi de filologul Frledrich Pantzer.
   Şi aici, ca şi acolo, un Făt Frumos e crescut de pitic, în pădure, se luptă cu urşii şi e posesorul unei săbij măestre, numite Bălmut în versiunea românească şi
Balmung în Nibelungenlied. Şi aici ca şi acolo, Făt Frumos deşteaptă pe un vârf de munte pe fata fermecată, pe care o ia... Se pare că legenda a fost transmisă Românilor de Saşi.
   Dar pasiunea de a acorda lumea ideilor wagneriene nu cu lumea de simboluri a sufletului românesc ci cu imediatul românesc sau cu ultima oră politică strică inutil lucrării. De aceea multe rânduri din cartea domnului Ciomac, — cum sunt acelea închinate febrei hitleriene, sau acelea în cari, vorbind despre Maeştrii Cântăreţi, se referă la «Enescu al nostru», sau simple paranteze de acest gen «E vorba ca Maeştrii Cântăreţi să lie daţi în cursul stagiunii 1934—1935 la Opera Română. Vom vedea...» — sunt magme cari întunecă poliedria luminoasă a lucrării.
   Dincolo de aceste detalii, cartea participă la un stil adequat întinderii şi prestigiului unui atare subiect şi învie pentru noi, sub Septentrionul tracic, anticul simbol, familiar pe aceste plaiuri, al unui Apollon Hyperboreus, care, ca şi Lohengrin, avea atributul misterios al lebedei.
                                                                                                                                        DAN BOTTA
CRONICA SPECTACOLELOR
   TEATRUL REGINA MARIA. — Spionaj.
   TEATRUL NAŢIONAL. — Knock-out, de d-nxi Valentin Gustav şi Vasile Creţoiu.
   Nu se poate spune că am avut vreodată exces de severitate faţă de Teatrul Regina Maria. Am privit dimpotrivă cu un ochi foarte amical şi, adeseori, cu o indulgenţă pe care o credeam meritată, tot ce ne-a prezentat acest grup de artişti care ne e scump, dar pe care acum va trebui să-l admonestăm sever.
   Spionaj, dramă poliţistă de autori ale căror nume nu ne importă şi care nu interesează literatura dramatică. piesa aceasta în sfârşit pe o scenă care impune respect, este un spectacol nepermis. Cine a putut să se oprească la el? Cui să aducem ofensa de a fi găsit interesantă piesa aceasta stupidă ,inutilă şi absurdă de care cu destul regret suntem nevoiţi să vorbim ? Poate — şi e singura speranţă ■—■ poale, într’adevăr, administraţia teatrului şi-a impus punctul ei de vedere în acest accident al repertoriului. E posibil. In orice caz vrem să credem că a fost crunt şi bine meritat pedepsită. Chiar sala dela premieră nu părea că anunţa pentru reprezentaţiile următoare un public prea numeros. Am vrea în sfârşit ca piesa să fi căzut — pentru onoarea spectatorilor acestui teatru şi pentru teatrul Regina Maria deopotrivă.
   Spionaj face parte din familia acelei piese de poliţie şi de sensaţie care s’a chemat odată Procesul Maryei Dugan şi care îmi amintesc că demult, la Paris, m’a martirizat într’o seară, mai mult americană, la teatrul Apollo mi se pare. Este o literatură de agenţi de siguranţă şi de detectivi. Trebue să stai
o seară întreagă într’un fotoliu ca să asişti la simpla desfăşurare .. a unui „caz". Ştiu bine că băeţii sportivi sau snobii curselor, amorezaţi de vedete şi de gangsteri, stau cu răsuflarea la gură şi se întreabă în fiecare minut ■ cine-i vinovatul 1
    Dar pe noi cum ne-ar putea interesa aceste acrobaţii.. teatralei Emoţia, aceea care ni se dă, este prea vulgară, prea facilă, prea jos. Un tratat naval de mare importanţă, se pare, a dispărut din vila unui amiral. Naşte aceasta cine ştie ce proces de conştiinţă sau de morală, vreo dramă omenească la care ne-ar interesa să asistăm? Aşi totul e trecut în umbră. Importă numai găsirea tratatului, identitatea vinovatului şi cum va fi el găsit... Să se ocupe cu aceasta poliţia judecătorul de instrucţie, detectivii
    ... Dar oamenii aceştia au venit la teatru, nu la poliţie 1 cu ei ce facem? Cum să credem că se vor pasiona ei de dispariţia unui tratai imaginar şi care nu spune decât atât, că a dispărut! Chiar o searbădă idilă, strivită acolo între poliţişti şi revolvere, a trecut rece, fără rost, fără interes. Puţină leşie pe ţeava revolverului.
    De aceea la sfârşit ne-a părut rău, am regretat tot. Am regretat că d Tony Bulandra, maestru în tot ce face, a putut să dea atâta de mult din cât are el unei piese care nu merită nimic. Căci detectivul pe care l-a creat d«sa, cu ticuri discrete, cu elegantă oboseală şi chiar vulgaritate, a fost delicios şi sigur.
;SŞ
© BCU Cluj
In schimb d. Storin, care e totuşi unul din bunii noştri actori, din actorii noştri foarte buni, ar fi util să se reintinerească puţin. Vreau să spun — să se reîno-iască mai mult. Căci d-sa e totdeauna un butuc de om care mestecă şi strânge convulsiv din măsele ca să fie violent şi masiv. Oboseşte... Restul ansamblului, sălciu, mediocru, sub-mediocru — nu mai interesează. Bilanţul: un vot de blam categoric Teatrului Regina Maria.
                                                                              *
                                                                            * *
   Knock-oat al d-lor Gustav şi Creţoiu merită oricâtă indulgenţă, adeseori chiar merită mai mult. Tinerii autori-actori (mi se pare) au scris o piesă amuzantă, câteodată emoţionantă şi care, pe legea mea, nu este rea deloc. E drept că după primul act aş fi fost gata să ucid pe autori, oricât de candidă ar fi tinereţea lor. Actul întâi într’adevăr este făcut din cele mai goale şi din cele mai crispante banalităţi Le vom întâlni cu siguranţă şi mai târziu, dar Intr’o mai mică măsură. Dar acum vom mai întâlni şi altceva. Regret că mulţi colegi dela premieră n’au vrut să bage de seamă! Duelul Corina Borzeanu-Adrian-Dornescu, e interesant, e frumos susţinut şi are un minut admirabil care e patetic, aproape dureros. Vom ajunge la acest minut şi vom felicita călduros pe autori, fără rezerve.
   Ştim fireşte că Adrian şi Corina se vor căsători, până la sfârşit Prea se urăsc agresiv la început! Actul întâi, într’adevăr, a făcut acest bucluc piesei că ne-a lăsat uşor să pricepem fatalul desnodâmânt care totuşi - şi aici e măestria autorilor — izbuteşte să intereseze, să pasioneze chiar. Ştim că Adrian şi Corina se vor căsători, dar nu ştim într’adevăr cum vor ajunge s’o facă. Din acest moment interesul creşte mereu şi emoţia la fel. El va fi culminant, acest moment, la sfârşitul celui de-al doilea act şi va fi în acelaş timp unul din cele mai frumoase din literatura noastră dramatică.
   Adrian e un tânăr glacial, obicinuit cu succese femenine uşor câştigate. De altă parte, Corina nu admite să se reziste farmecelor ei. Vanitatea ei o împinge la o cruzime supremă: va arăta pe Adrian tuturor, în genunchi, la picioarele ei. Planul va izbuti căci Adrian iubeşte în sfârşit pe Corina. Dar când toată „banda“ veselă a vilegîaturiştilor, căci scena se petrece la Călimăneşti, năvăleşte în salon şl râde de Adrian învins, umilit, — acesta se ridică roşu de indignare, de necaz.
   A fost târît în cursă. Iubirea lui, pentru prima oară, a fost batjocorită 1 Dar Corina ce face? E triumfală ? A! nu... Lovitura o simte şi ea tot atât, mai mult chiar decât Adrian. Abia acum ea simte că îl
iubeşte. Şi iată—1 pe Adrian, din cauza ei, dârămat umiit... A făcut rău. Drama aceasta ascunsă, dublă — Adrian şi Corina — e stropită de râsetele prietenilor care nu ştiu şi nu pricep nimic. Nici Adrian nu ştie că acum Corina suferă cât el, mai mult 1 E un minut care se petrece în tăcere, mut — dar unic. Bravo, d-le Gustav! Bravo, d-le Creţoiu 1 Piesa, d-voastră face, dacă n’ar fi decât acest minut numai, cât o mie de comedii franţuzeşti, cât tot atâtea drame şi melodrame de import, care se joacă la noi.
   A, aveţi stângăcii, detecte — le-am simţit, ştiu. Astfel în piesa d-voastră un domn se aşează pe canapea şi ţine pe femeea cu care vorbeşte în picioare. Apoi, câteodată, e prea mult bâlci pe scenă. Tinereţea nu înseamnă numaidecât obor. Aveţi In sfârşit expresii (spirite ?) pe care mă mir că nu le-a expulzat din text pompierul de serviciu. Astfel A-drfan Dornescu spune la un moment dat Corinei că i se pare... „într’o ureche" 1
   Dar oricum sunteţi tineri, şi acesta este încă un avantagiu al d-voastră.
   Piesa într’un cuvânt e frumoasă, trebue văzutăs trebue chiar trecut cu vederea tot ce e loc comun în ea (fiindcă e destul : amorul tomnatec — şi paralel... — al bătrânului Borzeanu şi al d-nei Sorescu etc.). Dar este mai ales în piesa aceasta ceva din drama şi din poezia inimilor care se caută. Ele s’au găsit în modul cel mai fericiţi prin suferinţă.
   Interpretarea e agreabilă D Soreanu, d. Mărcu-lescu, în frunte, fireşte. D-na Cluceru, la fel. Chiar d. Critico a fost bine. Evident, d. N. Atanasiu e nesărat, n’are ce face cu mâinile, în care mai ales nu poate găsi humor. Dar pentru prima oară trebue să felicităm pe d-na Puia Ionescu A fost elegantă, a ştiut să fie emoţionantă, spirituală chiar, a plăcut. D. Mânu şi alţi actori de talent au făcut generos figuraţie şi n’au avut prea mult ce juca. O menţiune foarte onorabilă pentru d. G. Demetru. Intr’un sublocotenent zevzec şi mueratic a dovedit un humor real, pe care nu i l-am fi bănuit.
   Direcţia de scenă în sfârşit a folosit gustul încercat al d-lui Şahighian care ar fi trebuit totuşi să corecteze multe din stângăciile autorilor.
                                                                                                                                 TOMA VLĂDESCU
   P. S. — Nu ştiu cine se ocupă de programul Teatrului Naţional (probabil, nimeni). Dar dintre multe anomalii, pentru azi, să spunem cel puţin numai una: în tot programul veţi căuta inutil să ştiţi cum se chiamă autorii piesei care s’a jucat. Numele lor nu este nicăieri! In schimb, destule reclame ■— şi numai atât.
ANUL XIV - No. 1                                       IANUARIE, 1935
                                               56
© BCU Cluj