GÂNDIREA No. 5 MAIU SUMARUL: I. PETROVICI: Ideea de Neant......... 161 D. CIUREZU < Am omorlt .............. 170 GIB. I. MIHĂESCU: Mâna............... 174 RADU GYR! Poesli......... ... 179 VICTOR PAPILIAN = îndoiala........... 181 EMIL GIURGIUCA ■. Copila.194 GEORGE VOEVIDCA i Amurg rustic ... .. 195 EMIL CIORAN t Melancolia ............ 196 IDEI, OAMENI, FAP1E AL. POSESCU: „Filosofi şi sisteme" de I. Brucăr .... 200 CRONICA LITERARĂ OVIDIU PAPADIMA: Lucian Blaga: La cumpăna apelor. C. Antoniade: Machiavelli. — Nicolae Ţimiraş i Ioan Creangă...................... 202 CRONICA PLASTICĂ AUREL D. BROŞTEANU : Theodor Pallady. 206 CRONICA SPECTACOLELOR PAUL STERIAN i Teatrele bucureştene . 207 DESENE IN INTERIOR i Demian şi Şt. Dimitrescu. ANUL XIII No. 5 GÂNDIREA IDEEA DE N E A N T« COMUNICARE FĂCUTĂ LA ACADEMIA DE ŞTIINŢE MORALE ŞI POLITICE DIN PARIS, ÎN ŞEDINŢA DELA 4 MARTIE 1933 DE I. PETROVICI îmi amintesc că pe când eram încă foarte tânăr, am cetit o conferinţă a lui Ferdi-nand Brune tiere, în care autorul prevenea pe auditori dela prima frază, aruncată ca o provocare, că va fi monoton şi plicticos. Din partea sa, aceasta era mai degrabă o tactică de orator, decât o mărturisire sinceră. In ce mă priveşte, sunt adânc convins că memoriul pe care vi’l înfăţişez e foarte arid şi lipsit de orice farmec. Tema e prea abstractă şi se găseşte la hotarele speculaţiei filozofice. Suntem departe de domeniul faptelor concrete şi nu dispunem, ca mijloace de investigaţie decât de acele ale logicei pure, cu inevitabila primejdie de a aluneca în subtilităţi. E adevărat că ideea de neant poate să aibă şi un răsunet afectiv, — ea poate să treacă în regiunea sentimentelor noastre, să mişte şi să turbure sufletul nostru. Mai ales prin conexiunea cu ideea de moarte, — cuvântul Neant e în stare să ne înfioare, dând celor mai mulţi dintre noi, un sentiment de adevărată groază, iar câtorva poate, o speranţă de eliberare fericită, pe care marii poeţi au exprimat-o adese ori. N’am decât să citez câteva versuri celebre, mai ales că literatura bună e totdeauna ascultată cu plăcere, de exemplu acelea ale lui Leconte de Lisle: Et toi divine mort ou tout rentre et s’efface Accueille tes enfants dans ton sein etoile; Affranchis-nous du temps, du nombre et de l’espace, Et rends-nous le repos que la vie a trouble. sau acele ale lui Sully Prudhomme: Chaque instinct n’est qu’une piege et l’amour qu’une embuche Ou le couple attire par l’espece trebuche Et rougit de pourvoir la mort en procreant. Volonte, ton salut, c’est de tendre au neant! în paginile care vor urma, toată această lăture sentimentală va fi cu îngrijire evitată. Mă voi mărgini să judec valoarea logică a ideei de Neant, drepturile pe care le are pentru a fi socotită ca o idee valabilă, cât şi consecinţele sale filozofice. Căci valoarea ideei de neant e subiectul unor mari controverse, cu toată părerea lui Bergson care spune j î6î „filozofii nu s‘au ocupat de loc cu îdeeia de neant", părere Care în orice caz ar trebui amendată, spunând că ei s’au ocupat mai mult în treacăt. E incontestabil că ideea în chestiune, prezintă foarte mari dificultăţi. Pentru ca o idee să fie adevărată, ea trebuie să corespundă la ceva obiectiv. Dar a spune că Neantul există aevea, e a afirma o contrazicere, din moment ce Neantul implică negarea oricărei existenţe. Şi a spune pe de altă parte, că Neantul nu există, înseamnă tocmai a-1 nega. Orice subiect de propoziţie trebuie să fie un lucru real, oricât de vag am vrea să-l presupunem, şi atunci Neantul n’ar putea fi subiectul vreunei propoziţii valabile. E adevărat că simpla prezenţă a cuvântului Neant mai în toate limbile, sau a cuvântului „nimic" ca opus la „ceva", ne anunţă prezenţa unei idei precise în spiritul nostru, a unei idei pe care aceste cuvinte o exprimă. Dar câte idei falşe şi artificiale nu găsim noi în spiritul nostru primitor 3 Chiar noţiuni care par adevăraţi stâlpi ai cunoaştere! noastre — cum e cauzalitatea sau substanţa — au fost serios atacate de critica filozofică. S’ar putea cita o întreagă serie de cugetători care se pronunţă contra ideei de neant, — luată în sensul unei negări totale şi absolute a existenţei, — pe care o găsesc contradictorie, himerică, deci o pseudo-idee. Să-mi daţi voie să încep citaţiile cu un filozof român care a trăit în a doua jumătate a secolului XlX-lea, Vasile Conta, şi care şi-a publicat operele lui în franţuzeşte, după ce mai întâiu apăruseră în limba sa maternă. In cartea sa „Teoria fatalismului" ca şi în „Ondulaţia universală", el se declară un adversar hotărît al ideei de neant şi de repaos absolut. Natural, el admite ideea de neant relativ şi de repaos relativ, noţiuni de altfel imposibil de înlăturat. In aceeaşi serie, trebuie să dăm un loc de onoare marelui filozof francez, Bergson, care ne-a dat despre Neant un prea frumos capitol în celebra sa carte „E’Evolution creatrice". După dânsul, „a suprima un lucru înseamnă a-1 înlocui cu un altul" şi „dacă a înlătura un lucru înseamnă a-1 înlocui cu un altul, ideea unei înlăturări totale e tot atât de absurdă ca şi acea a unui cerc patrat". Bergson adaugă câteva reflecţii despre funcţia de a nega, despre însăşi negarea, spunând că ea este mai degrabă de natură socială şi pedagogică. „Ideia de abolire nu e o idee pură... Ea se naşte când fenomenul substituire! e tăiat în două, de un spirit care nu consideră decât prima parte, fiindcă numai aceia îl interesează". Negarea „e făcută pentru a corija şi a preveni o eroare pe care o presupunem că este mai degrabă eroarea altuia". Bergson ne aminteşte de asemenea raporturile strânse care există între negaţie şi nevoile noastre de acţiune, — cele mai multe străine de necesităţile gânairei. „E incontestabil, spune dânsul, că orice acţiune omenească îşi are punctul de plecare... într’un sentiment de absenţă, nu căutăm un lucru decât pentrucă îi simţim lipsa. Acţiunea noastră pleacă dela „nimic" spre „ceva" şi esenţa ei constă tocmai în a broda „ceva" pe canavaua „nimicului". Aceasta e direcţia şi mersul acţiune! noastre. Speculaţia noastră nu se poate opri să facă la fel... şi astfel se înrădăcinează în noi ideea că realitatea umple un vid, şi că Neantul conceput ca o absenţă totală, preexistă tuturor lucrurilor, de drept, dacă nu de fapt". Caracterul artificial al ideei de neant e de asemenea afirmat de M. Blondei, cu câteva nuanţe personale care îl îndepărtează, în ce priveşte detaliile, de concepţia bergsoniană. Şi dânsul e de părere că gândirea noastră refuză să conceapă Neantul dar adaugă că secretul necesităţilor noastre intelectuale se raportează la mişcările cele mai intime ale voinţei şi noi nu concepem Neantul fiindcă nu-1 voim şi nu-1 putem voi". în timp ce după Bergson, subiectivitatea noastră crează ideea de Neant, — contestabilă în ea însăşi, — după Blondei, necesităţile noastre psihologice adânci, împiedică această ideie de a se constitui în mod efectiv. Trebuie să menţionăm şi lucrarea recentă a lui Louis Lavelle „De l’fître", în care acesta aduce lovituri incisive ideei de Neant. Autorul ne spune, printre altele, că „pentru a se afirma Neantul, trebuie să presupunem mai întâi un subiect care îl afirmă dar care face parte neapărat din existenţă" c’am avea deci o contradicţie şi apoi că „Neantul fiind excluderea existenţei, exclude şi propria sa existenţă". Să mai cităm un filozof care se aşază sub acelaş steag, gânditorul german Oswald Kulpe, autorul unei remarcabile lucrări în trei volume „Die Realisierung" şi care pretinde (în voi. 3) că a nega lumea sau a nega gândirea, e unul şi acelaş lucru, •— că a gândi Neantul înseamnă a înceta cu totul de a mai gândi. Dar părerea contrarie, care dă ideei de Neant întreaga ei valoare şi legitimaţie, are şi ea de partea ei un număr însemnat de gânditori distinşi. Neantul se bucură de exemplu, de tot prestigiul unei idei valabile în filosofia finitistă a lui Charles Renouvier. Pătrunzătorul cugetător francez credea cu tărie că lumea a avut un început în timp, că a existat un prim fenomen care nu a fost precedat de nici un altul. Deci, înainte de a apare lumea, domnea pretutindeni Neantul. Fără să amestece în această chestiune speculaţii metafizice îndrăzneţe, Jules Lachelier e şi dânsul pentru ideea de Neant. Dânsul spune într’o notă inserată în Vocabularul d-lui Lalande, că „dacă a exista înseamnă a fi gândit, spiritul poate, cu aceiaşi libertate, să gândească o existenţă oarecare sau să refuze a afirma orice existenţă... Ideea de Neant implică şi verifică pe aceia de libertate". L. Brunschwicg e de aceiaşi părere, fiindcă ne spune: „atitudinea noastră în faţa Neantului, se raportează la facultatea judecăţii noastre de a se detaşa de oricf; obiect, pentru a afirma propria sa putere" ceiace 'este, după cum remarcă el însuşi, o idee cu totul cartesiană. Intr’o broşură care a făcut multă vâlvă: „Was ist Metaphysik" filozoful german contemporan Martin Heidegger proclamă prezenţa Neantului care înconjoară lumea sensibilă, prezenţă care ne este relevată de sentimentul straniu de groază care ne cuprinde uneori şi pe care îl stârneşte, după acest autor, lipsa oricării fiinţări, dispariţia tuturor lucrurilor.. Fiecare negaţie particulară presupune ideia de Neant. Cum putem explica în alt mod însăş posibilitatea unei judecăţi negative ? întocmai cum un fragment de spaţiu presupune — mai ales după Kant, — spaţiul întreg, care nu poate fi conceput ca o juxtapunere de fragmente spaţiale, astfel fiecare negaţie particulară e un fragment din imensitatea Neantului absolut. Această comparaţie nu e a lui Heidegger, ci o analogie pe care o dau sub propria mea răspundere şi pe care mi-am permis s’o întrebuinţez pentru a face gândirea sa mai accesibilă. Ar părea poate îndrăzneţ, sau cel puţift paradoxal, a prezenta o a treia categorie de gânditori, intermediară între acelea ale adepţilor acestor două teze opuse. într’adevăr, cum să găsim o linie mijlocie între afirmarea unui lucru şi negarea lui? Intre Neant şi Existenţă? Şi totuşi în domeniul realităţii concrete, între două contrarii, se strecoară adesea ori forme intermediare şi între două păreri cu totul opuse se pot găsi atitudini mijlocii, de conciliaţiune, care fac trecerea dela una la alta. Din cauza acestui fapt cugetătorul englez Alexandre Bain, — confundând domeniul logicei cu acel al experienţei şî termenii unei dileme raţionale cu două contrarii pur empirice, — se întrebă odinioară dacă principiul terţiului exclus, necesar în aparenţă, era un principiu într’adevăr valabil. Astfel, în chestiunea care ne preocupă, trebuie să mai pomenim câţiva gânditori care nu se pot clasa în nici una din seriile precedente. Celebrul filozof german Schopenhauer, a fost, ■— după cum se ştie, apostolul Neantului. El făcea din repausul veşnic, din Nirvana, scopul suprem al Evangheliei sale pesimiste. Şi totuşi la sfârşitul operei sale' „Lumea 163 ca voinţă şi ca reprezentare" ilustrul scriitor spune textual; „ceiace rămâne după suprimarea totală a voinţei pentru acei pe care voinţa îi mai însufleţeşte încă, nu e altceva decât Neantul. Şî dinpotrivă, pentru acei a căror voinţă s’a suprimat şi convertit, Neant e lumea aceasta atât de reală cu toţi sorii şi căile ei lactee". Aşa dar Neantul, ca suprimare integrală a tuturor formelor de viaţă cunoscute de noi, Neantul visat de Schopen-hauer cu toate fibrele fiinţei sale, e ca o medalie cu două feţe. Pe de o parte e suprimarea totală, care se poate concepe foarte bine; — dar pe de altă parte el lasă speranţa unei alte existenţe, calmă şi fericită. Astfel că Neantul lui Schopenhauer nu ne oferă decât suprimarea totală a existenţei noastre, dar nu a oricărei existenţe. Ceiace dovedeşte, — fie zis în treacăt, — că neînduratul pesimist arată prin visul său nihilist, nu atât o adevărată dorinţă de nimicire cât mai degrabă o sete adâncă de viaţă fericită. Filozoful german Rickert în subtila sa carte mai nouă „Logica Predicatului" (Die Logik des Prâdikats) crede că putem face din ideea de Neant un subiect de propoziţie cu totul valabil, tot aşa cum putem face un subiect conceptibil din ideia de „cerc pătrat". Dar pentrucă Neantul e negarea totală a oricărei calităţi care se găseşte în lumea noastră, n’am putea să-i atribuim nici un predicat care să se poată concepe, afară de acel care figurează în judecata negativă lipsită de orice substanţă; Neantul nu există. Alungându-1 din lumea imanentă, Rickert găseşte totuşi ideei de Neant un loc în transcendenţa metafizică, identificându-1 cu incognoscibilul, cu realitatea suprasensibilă, postulată altă dată de Herbert Spencer, ca înconjurând lumea noastră, sau de Kant cu „lucrul de sine", de Schelling cu absolutul său neutru, în sfârşit de toţi misticii. Deci, după Rickert, Neantul nu e vidul absolut, ci e o existenţă complect diferită, o realitate alta decât aceia pe care o cunoaştem. E o opinie foarte asemănătoare cu aceia a lui Schopenhauer şi, dacă trebuie să-l credem pe Rickert, o opinie apropiată de aceia a lui Heidegger, cu toate că acesta, sfârşeşte lucrarea sa „Was ist Metaphysik", — în ciuda câtorva fraze suspecte, — fixând ca problemă fundamentală a acestei discipline întrebarea următoare; Dece există o realitate în loc de nimic?... înainte de a vă aduce modesta mea contribuţie, să-mi daţi voie să fixez câteva jaloane, să fac câteva observaţii prealabile şi mai ales să discut natura câtorva obiecţiuni. Aceasta după ce voi fi anunţat concluzia la care voi ajunge la sfârşitul reflecţiunilor mele şi care nu e de loc ostilă ideei de Neant, căci am s’ajung, în ce mă priveşte, la convingerea că această ideie e cu totul fundamentală, că nu o putem îndepărta din spiritul nostru şi că trebuie să o acceptăm ca o călăuză pe drumul speculaţiei filozofice. Ni se spune de exemplu că ideia de Neant, — ceiace este de altfel adevărat despre orice idee, — presupune în prealabil existenţa unui subiect gânditor, în spiritul căruia această idee se formează 5 că prezenţa unui singur subiect distruge Neantul, fiind imposibil pentru oricine concepe Neantul să nu admită că el însuşi există. Dar a spune că o idee presupune unul sau mai multe subiecte cugetătoare, înseamnă a afirma un lucru foarte simplu, anume că orice gândire omenească nu poate fi concepută în afară de spiritul omenesc. Cu toate acestea, subiectul individual nu e aproape niciodată o piesă indispensabilă în conţinutul noţiunilor, care se elaborează tocmai eliminând subiectul gânditor 5 mai ales când e vorba de concepte filozofice care sunt, după frumoasa definiţie a lui Bergson, produsul „unei sforţări de a transcendâ existenţa omenească". Ne putem foarte bine imagina propria noastră dispariţie şi cred că această idee nu e falsă, cu toate că pentru a o gândi trebuie să existăm. Dacă obiecţia principală contra ideei de Neant constă în faptul că acel care o concepe, rămâne totdeauna prezent, atunci sunt în drept 164 să-mi pun întrebarea următoare: dacă presupun că aşi dispare, Neantul pe care îl ştirbea oarecum prezenţa mea, se va distruge, ori va deveni şi mai perfect? Un alt argument care ar servi să dovedească netemeinicia ideei de Neant, ar fi neputinţa noastră de a ne imagina un vid absolut. Dar oare ideea de spaţiu e falsă fiindcă nu ne putem închipui un spaţiu gol, lipsit de orice obiect, fără nici un conţinut? Spaţiul pur, — concept perfect valabil, — este şi dânsul în ciuda dimensiunilor sale, un fel de nimic, e aproape Neant şi ne amintim cum a fost definit o dată de Herbert Spencer: „Un nimic cu trei dimensiuni". Trec peste obiecţii care sunt mai mult jocuri de cuvinte, cum e următoarea? „Dacă Neantul e negarea oricărei existenţe, nu există nici dânsul", ■—■ fiindcă aici desigur cuvântul a exista nu are acelaş sens în amândouă cazurile. Când afirmi că Neantul există sau că ar putea exista, aceasta poate avea aerul că îi împrumutăm un fel de corp, o esenţă, — ceiace ar fi desigur contradictoriu, — dar în fond acea frază nu e decât un fel de a spune că ideea de Neant e valabită. Spiritul nostru a avut întotdeauna manii intuitive şî procedee materializante. Orice noţiune luată ca subiect de propoziţie se transformă pe nesimţite în substanţă. Aceasta e soarta tuturor abstracţiilor, construite de spiritul nostru, şi Neantul nu a putut scăpa nici el de această primejdie inevitabilă, primejdie mai mare pentru el decât pentru ori care alt concept, de oarece a-1 substanţializâ pe dânsul înseamnă a-1 nega în acelaş timp. Dar maniile noastre intuitive nu dovedesc nimic, — deşi recunosc că ele sunt foarte puternice şi că ele aproape au reuşit să asimileze o judecată obiectivă cu o judecată asupra unui obiect. Mă voi opri mai mult asupra punctului de vedere al lui Bergson, desvoltat cu un incomparabil talent în capitolul la care m’am raportat. De câte ori am cetit acest pasaj, am avut impresia constantă, că era vorba mai ales de geneza psihologică a ideei de Neant şi de împrejurările concrete care creiază negaţia. Dar explicaţia psihologică nu se suprapune niciodată complect peste problema logică, şi originele psihologice cele mai modeste nu prejudecă în ce priveşte valoarea unei idei. E adevărat, şi Bergson afirmă cu tărie, că o fiinţă care nu ar avea memorie şi a cărei inteligenţă inferioară s’ar mărgini să primească senzaţii pe ecranul conştiinţei sale, nu ar avea ocazia să nege ceva, fiind silită să afirme întotdeauna. Dar o astfel de fiinţă inferioară să fie oare oglinda fidelă a adevărului? O fiinţă fără memorie ar rămâne în mod necesar străină gândirei filozofice, — şi chiar oricărei gândiri propriu zise. După Bergson, negaţia se mişcă pe planul social şi pedagogic, — deci pe un plan derivat creiat, de nevoile vieţii practice. Incontestabil că un astfel de plan există în realitate. Dar afirmaţia poate şi ea să se adapteze necesităţilor practice. După cum judecata negativă presupune, în general, o afirmare eronată care trebuie îndepărtată, — voi spune că creta nu e neagră atunci când cineva îmi va afirma contrarul, — judecata afirmativă poate avea acelaş rol? a înlătura o negare falsă care se opune adevărului. Jules Lachelxer era de aceiaşi părere când spunea? „E foarte adevărat că nu e nevoie să negăm decât ceiace ar putea fi afirmat 5 dar inversul nu e mai puţin adevărat şi nimeni nu-şi dă osteneala să afirme decât ceiace ar putea fi negat. Această masă e albă, implică faptul că aţi putea crede că ea nu e albă". Şi, aşi putea adăuga în această ordine de idei, că existenţa cuvântului „Da“ ca simetric cu cuvântul „Nu", ar fi un fel de probă că judecata afirmativă poate avea şi misiunea socială de a lupta contra unei propoziţii false — măcar eventuală — după cum judecata negativă are rolul de a înlătura o afirmare greşită. Dar alături de planul social există planul superior al mecanismului gândirei. Iar negarea ca şi afirmarea e o piesă esenţială a acestui mecanism. Două, cel puţin, dintre axiomele supreme ale gândirei logice î principiul contradicţiei şi acel al terţiului exclus, implică negarea ca element indispensabil. Suntem cu toţii de acord cu Bergson, că nu putem nega un lucru fără să ne gândim în acelaş timp la dânsul. E aşa dar foarte probabil că ideea de Neant presupune pe aceea de existenţă (cum de altfel nu se poate concepe în mod clar existenţa fără a implica Neantul). Dar un termen corelativ nu e un termen absurd, şi din faptul corelaţiei sale nu decurge niciodată condamnarea sa. E timpul să înlocuim acum latura polemică cu o alta maî constructivă şi mai sistematică. Mi se pare incontestabil că realitatea ca atare e un fapt, dar nu un fapt necesar. Dacă existenţa lumii ne-ar fi fost impusă într’un mod obligatoriu pentru gândire, — atunci n’ar exista, probabil, nici o diferenţă între ştiinţele raţiunii şi ştiinţele de fapte. Atunci faimosul „Cogito“ al lui Descartes, — care apărea în ochii marelui filozof, ca singura insulă solidă în cutremurul îndoelii universale, — poate nu ar fi avut importanţa unei descoperiri fundamentale, dându-ne bucuria de a găsi măcar un lucru, de 'a cărui existenţă să fim siguri. Dacă nu am putea să negăm existenţa şi să gândim Neantul, descoperirea lui Descartes nu ar fi avut importanţa pe care o cunoaştem, — având totuşi desigur o alta, dar mai restrânsă şi mai modestă. Deci existenţa-e~tffi-~fapi, un fapt fireşte incontestabil, însă în orice caz un fapt material, care nu ne sileşte să-l admitem în mod necesar. E adevărat că unii autori, — printre care Lavelle, — au susţinut că ideea de existenţă depăşeşte pe aceia de inteligibilitate, fiindcă inteligibilul nu e decât un aspect al existenţii şi că ar fi o greşeală a cere existenţii ca atare să pară necesară ca o axiomă, ea care trebuie să rămâie superioară la orice determinare posibilă, chiar şi la acea a raţionalităţii. După părerea mea, pe planul experienţii şi al lumii perceptibile, nu se pot concepe decât două feluri de existenţe (tocmai cele două forme clasice): existenţa sensibilă (sau mai bine zis empirică) şi existenţa inteligibilă. Ultima implică prin ea însăşi forma necesară ca un element constitutiv şi indispensabil, cea dintâi, deşi la început în afara exigenţelor raţionale, — aspiră totuşi în mod constant să devie inteligibilă, să se încadreze în forme intelectuale, după cum dovedeşte în mod elocvent istoria ştiinţelor pozitive. In această lume cel puţin, nu există moduri de a fi, scutite de obligaţia de a avea un raport oarecare cu ideea de necesitate, şi care să nu-şi piardă din prestigiu dacă nu reuşesc să se încadreze în raţional. De altfel, cine face din judecata negativă: Neantul nu există., singura judecată ce se poate concepe având ca subiect noţiunea de neant, înseamnă că ridică această propoziţie, la rangul unei judecăţi necesare. Şi dacă această judecată : Neantul nu există, ar fi cu adevărat obligatorie — cum vrea să susţie şi Lavelle — atunci tot atât de necesară devine şi judecata contrarie, afirmarea că realitatea există. Iată deci că cu toată voinţa de a ridica conceptul de existenţă deasupra inteligibilului şi necesarului, părem totuş foarte mulţumiţi să-i dăm, măcar indirect, câteva întăriri inteligibile, câteva raze oblice de necesitate raţională, — ceiace se întâmplă în mod fatal, dacă facem din neant o noţiune pe care gândirea noastră o respinge din toate puterile, prin însăşi natura ei. In loc de a face din imposibilitatea Neantului, un fel de garanţie pentru necesitatea existenţei, necesitate pe care intuiţia noastră nu o confirmă niciodată, fiindcă existenţa ne apare ca un fapt şi nimic mai mult, — am putea lua mult mai uşor drumul opus, considerând caracterele iraţionale şi precare ale existenţii ca un fel de dovadă a posibilităţii 166 Neantului, sau cel puţin a legitimităţii ideei de Neant, prezentă în mintea noastră şi con-ceptibilă în cadrul cugetării abstracte. Aşi putea adăuga că fără ideea de Neant, — cel puţin ca o posibilitate, — faptul existenţii nu ar apare niciodată învăluit de mister. Şi fără impresia de mister, nu ar mai fi nevoie de explicaţii supranaturale, nevoie rămasă vie în ce priveşte origina lumii şi servind de motor tuturor religiilor. Neantul e o idee odihnitoare şi — lucru care merită să fie remarcat, — se pare adesea că o teorie ştiinţifică e cu atât mai satisfăcătoare cu cât ultimele sale elemente sunt mai apropiate de Neant. Dacă urmărim evoluţia ştiinţelor naturii, în cărţile atât de bogate ca informaţie ale lui Meyerson (Identite et Realitd, L’Explication dans Ies Sciences, etc.) constatăm că sforţarea pentru a găsi o bază inteligibilă explicărei lumii sensibile, se îndreaptă în mod constant către mici puncte omogene foarte apropiate de spaţiul pur. Cercetările ştiinţifice au totdeauna scopul de a elimina diversitatea calitativă a lumii, ceiace corespunde, de altfel nevoiei noastre de unitate. Dar există o ultimă diversitate care rămâne totdeauna, aceia a celor doi termeni corelativi: „ceva“ şi „nimic“. Ei bine, atomii sau punctele spaţiale de care vorbeşte Meyerson când urmăreşte progresele ştiinţei, sunt, mai mult sau mai puţin, cred eu, un fel de compromis, o tranzacţie făcută pentru a concilia acea ultimă diversitate care mai rămâne în picioare şi -ai cărei termeni sunt de-opotrivă de prezenţi spiritului nostru. A deduce spectacolul lumii din jocul atomilor împrăştiaţi în spaţiu, este, — s’ar putea spune, — a-1 deduce aproape din nimic, nu voi spune din Neantul absolut, fiindcă aceşti atomi, cu toată micimea şi omogeneitatea lor, se găsesc încă departe de adevăratul Neant. Poate că una din cauzele de succes ale materialismului, o cauză mai degrabă ascunsă decât mărturisită, a fost tocmai aceasta: impresia că ne apropiem de o explicaţie satisfăcătoare, care aruncă o punte între existenţa totdeauna enigmatică — şi Neant care — odată admis — nu mai prezintă nici o problemă pentru gândire. Dar cum am susţinut că Neantul se poate concepe, recunosc cu aceiaşi tărie că nu putem concepe trecerea dela neant la ceva. Nu mă servesc pentru aceasta de argumentul invocat de Lavelle, că o asemenea trecere postulează existenţa timpului, şi timpul trebuie conceput înăuntrul existenţei, iar nu în afară ei. Căci pentru acelaş motiv n’am putea deduce, într’un mod inteligibil, lumea nici din Dumnezeul etern, fiindcă nu putem lega împreună tenporalul şi intemporalul. Chiar dacă concepem pe Dumnezeu numai ca organizatorul lumii şi nu creatorul ei, apar aceleaşi dificultăţi logice, ceiace i-a scăpat din vedere lui John Stuart Mill în ale sale „încercări asupra Religiei" în care respinge ultima ipoteză admiţând totuş pe cealaltă şi găsind-o mai compatibilă cu cerinţele gândirei. Imposibilitatea trecerei dela neant la „ceva“, se explică într’un mod mai simplu, — în afară de ideea de timp, — fiindcă cei doi termeni corelativi se găsesc tot timpul în stare de excludere reciprocă. De aici provine impresia stranie pe care ne-ar face-o un prim eveniment, un fenomen iniţial, — născut prin generaţie spontană, — aşa cum îl preconizează filosofia lui Charles Renouvier. Cum nu există trecere de la „nimic" la „ceva", nu se poate concepe o trecere nici dela posibilul pur, la real, afară doar dacă nu socotim fără voie posibilul ca un real camuflat. De aceasta realul care ar fi zămislit de simplul posibil ne dă la rândul său o , identică impresie de straniu, cum o putem simţi de exemplu, în faţa altei teorii celebre a lui Stuart Mill, care lipsind materia fizică de orice substrat şi consistenţă, o defineşte : pur şi simplu o posibilitate de senzaţii. 167 . ^ Am spus deja, după ce am încercat să arăt argumentele mele, că Ideea de Neant e valabilă şl că nu o putem îndepărta din spiritul nostru. Dar fiindcă noi suntem puşi în acelaş timp în faţa existenţei efective, şi aceasta rămâne scopul unic al tuturor explicaţiilor noastre, trebuie să admit că noi nu putem concepe Neantul absolut nici înaintea existenţei, nici după ea. E vorba de o chestie de fapt, şi nu de o chestie de drept, fiindcă ideia de Neant, repet, se poate foarte bine concepe ca atare. Ceiace nu se poate concepe, este trecerea dela neant la existenţă, sau dela aceasta la neant, din moment ce existenţa ne-a fost şi ne este dată. Să observ, între paranteze, că cu toate că sunt unele dificultăţi şi aicea, concepem mai uşor un Neant care înconjură lumea, care coexistă odată cu ea. Un astronom francez, Charles Nordmann, expunând noile teorii ale mecanicei, compară universul nostru stelar cu „o uriaşă bulă de eter, printre alte bule de eter împrăştiate, rătăcind într’un spaţiu vid de eter“, — deci într’un mediu complect gol, adevărat spaţiu absolut, pe care îl putem asimila cu Neantul. Dar dificultăţile sunt cu mult mai grele când e vorba de un Neant care precede sau urmează existenţa, — şi când trebuie să derivăm existenţa din Neant. Ştiu că s’a protestat de multe ori contra tendinţei de a explica originele lumii, admiţând cel mult ca problemă legitimă, derivarea unei lumi organizate dintr’o alta mai haotică, fără să cercetăm şi secretul acesteia- Ni se spune că ar fi vorba de o falsă aplicare a principiului de cauzalitate, principiu care trebuie să se limiteze la „explicarea schimbărilor" şi „noutăţilor" fără să-şi întindă puterea asupra elementelor constante, la ceia ce perzistă şi subzistă. Dar prezenţa ideei de Neant în spiritul nostru are darul de a face din însăşi existenţa, un fel de „noutate", de „apariţie", un fapt contingent. Este deci imposibil a împiedica gândirea să se ridice dincolo de existenţa lumii cunoştibile şi singurele lucruri care se pot sustrage demonului cercetărilor noastre sunt numai acelea care prezintă o raţiune suficientă şi care ne dispensează de a ne mai pune întrebări. In faţa a ceiace se impune ca necesar, gândirea noastră se opreşte dela sine. Dar fără aceasta, ea e tot timpul în mers şi nu există mijloc în stare s’o împiedice de a-şi urma drumul său. Raţiunea noastră ştie din instinct că ea nu-şi va putea niciodată potoli nevoia adâncă de cunoştinţă integrală, dacă rămâne închisă în cadrele acestei lumi. Nu e vorba nici de grabă, nici de nerăbdare când voim să depăşim lumea care ne înconjoară, şi când căutăm dincolo de dânsa un principiu odihnitor unde întrebările dispar. împinşi de acest resort implacabil, atâţia cugetători au trebuit să construiască deasupra acestei lumi, o existenţă superioară, incognoscibilă, pe care au înzestrat-o cu facultatea de a se explica singură, o existenţă care ar găsi în sine tot ce-i trebueşte (qui se suffirait â elle-meme), ceiace nu e cazul cu lumea pe care o cunoaştem. Arătasem în prima parte a acestui studiu, că filozoful german Rickert ar vrea să identifice Neantul cu Incognoscibilul, care ar fi tot o realitate, însă cu totul alta decât aceia pe care o cunoaştem. E adevărat că putem găsi la aceste două noţiuni câteva aspecte comune. Mai întâi amândouă sunt concepute ca fiind lipsite de calităţile lumii cognoscibile. Apoi amândouă ar fi noţiuni odihnitoare şi terminale. Dar afară de asta nici o apropiere nu e posibilă, de oarece incognoscibilul e un gen de existenţă, în timp ce Neantul e negarea absolută, dacă nu e luat la figurat. Dar cred că e greşit a le confunda împreună şi pentru un alt motiv important. Socotesc că noi construim această idee de incognoscibil, tocmai din cauza neputinţei noastre de a deduce lumea din Neant, şi în aceiaşi măsură pentrucă existenţa sensibilă, chiar elaborată de inteligenţă, nu poate fi explicată prin ea însăşi, afirmându-se ca necesară. In fond noi ne imaginăm, incognoscibilul pentru a scăpa de Neant, şi siliţi să renunţăm la ideia îndrăsneaţă de a deriva din „nimic", „ceva", ne gândim să scoatem pe 168 „ceva" dintr’un „altceva", care natural depăşeşte puterea noastră de cunoaştere, dar pe care îl concepem ca „un absolut" odihnitor, ca şi Neantul, însă departe de a fi ca acesta, abisul şi vidul total, ar fi tocmai existenţa complectă şi necesară. Incognoscibilul înlo-cueşte Neantul, nedestoinic a servi ca principiu lumii, îl înlocueşte cu păstrarea a câtorva asemănări aparente. Incognoscibilul nu e desigur un concept clar; e mai degrabă schema unui concept şi — înainte de toate, — o speranţă *). Gândirea filozofică, schiţând incognoscibilul, găseşte în tradiţia seculară o idee gata făcută şi împodobită cu prestigiu şi lumină: ideea de Dumnezeu. E adevărat că această idee supremă are mai multe izvoare în sufletul omenesc. Dar ea conţine totdeauna un element de logică intelectuală graţie căruia o putem lega de incognoscibilul metafizicienilor. Incognoscibilul devine atunci Dumnezeul puternic, stăpânul absolut al lumii, care umple sufletul nostru însetat, rămânând tot atât de puţin reprezen-tabil gândirei noastre mărginite. Ideea de Neant cu dificultăţile ei inevitabile, dar cu prezenţa ei suverană în adâncul spiritului nostru, — prezenţă a cărei consecinţă ar fi contingenţa existenţei, — este o etapă către ideia de Dumnezeu, resortul care ne împinge către conceperea Absolutului. Ideea de Dumnezeu ca şi ideia de Neant este un „punctus terminus", un ţărm unde gândirea obosită poate să ajungă la odihnă.—Aşi putea spune că ideea de Dumnezeu e echivalentul existenţial şi fecund al ideei de Neant, radicalmente goală şi sterilă. Spiritul caută în Dumnezeu ceiace Neantul, cu toate ademenirile lui vremelnice, — nu-i va putea oferi niciodată. Poate că şpriţul absolut, ■— dacă se poate întrebuinţa la aceste înălţimi cuvântul spirit, furnizat tot de lumea pământească, — poate că spiritul absolut afirmându-se ca necesar, deci neputându-se separa de obiectul gândirei sale, nu mai concepe Neantul, -— şi că acolo sus, această idee e un adevărat non sens. , Dar creaţiunea lumii noastre, cu natura ei contingenţă, pune dela început bazele ne-gărei şi ale Neantului, iar conştiinţa noastră nu face decât să oglindească fidel structura degradată a existenţei cognoscibile. Naşterea lui „nu“, a întovărăşit geneza lumii 5 posibilitatea de a nega, — ajungând chiar la negaţia totală, — caracterizează gândirea noastră, care poate să se separe de orice existenţă concretă, chiar dacă rămâne legată uneori de câteva axiome formale, dar atât de sărace încât existenţa reală nu ar putea să isvorască din ele. Din acest punct de vedere e sugestivă concepţia, mai mult poetică decât ştiinţifică, a lui Platon sau Plotin care ne-au descris geneza lumii acesteia, ca efectul amestecului dintre divin şi neant. Naşterea lumii ar fi atunci o decădere sau o scoborâre, — pentru noi misterioasă de sigur, — şi printre scăderile existenţei cognoscibile putem număra şi prezenţa negativului. Spaţiul şi timpul, forme fundamentale ale lumii sensibile, ar fi imaginile Neantului. Participarea negativului, la rândul său, face ca existenţa să fie contingenţă şi să nu poată da spiritului odihna pe care Neantul absolut deoparte şi Existenţa absolută pe de altă parte, i le făgăduiau. In orice caz, pentru noi oamenii, negarea, ce se poate întinde până la negaţie totală, este şi rămâne o funcţie esenţială. Neantul este deci pentru noi o idee care se poate concepe şi care chiar prezintă câte-odată o magică atracţiune. Dacă ea ne-a îndepărtat de Dumnezeu, tot ea ne readuce spre/dânsul, şi graţie ei încercăm a urca din nou în paradisul pierdut. b In elocventa sa carte de curând apărută „Le desfr du N£ant“, Louts Vialle identifică la rândul său Neantul şi Existenţa absolută, cu această diferenţă importantă, dar tot atât de imposibil de susţinut, că în loc de a asimila Neantul cu Incognoscibilul, 11 asimilează pe acesta, celui dintâi. 169 AM O M O R î T DE D. C I U R E Z U Şoimul ce-o cădea rotind pe mâna ta Şi ţi-o rupe gândurile, L-am crescut de mic, prin lunci, cu mâna mea Care-ţi scrie rândurile. Să-l aşezi pe umăr, tremurând s’asculţi Cum se sbat pădurile, Cum, gonind spre văi, săltând, puhoae ’n munţi Şi ’mpreună gurile. Şi fruntea ta, de va ’nflori de soare, Dogorindu-ţi genele, Un şoim pierdut, necutezând să sboare, L’or dori poenele. Am urmărit o zi un cerb rănit Pe munţi în sus, prin liniştile grele, * Rupând tăceri cu chiotele mele Cu gândul meu de goană 'nebunit. Şi îmi plăcea că mă ’ntreceam cu câinii Că mă sbăteam prin crengile pădurii, Cu gropi de râs în colţurile gurii, Cu tinereţi în armurile mâinii. Din stropii mari de sânge ’mprăştiaţi Creşteau în mine rugi de bucurii Şi ’n ochii mei cu apele merii, Svâcnea un pâlc de grauri speriaţi. — „ Mai sus, pe munte ’n sus goniţi jivini, Pe dâra morţii proaspătă şi-aproape, Un pas mai mult, un pas să nu ne scape, Să—i pierdem urma ’n ţancuri printre clini" - 170 Aici s’o fi oprit gemând prelung Cu glesnele murind de slăbiciune, Cu ochii mari plângând de rugăciune S’asculte câinii cum latră şi-l ajung. Şi ’n poala de lumină-a unui grind, A ’ngenunchiat cu sufletu ’n ţărână, Şi bun şi blând, s’a năruit pe-o rână, Şi-a ’ntins picioru ’n moarte tremurând. O fi visat vre-o gură de izvor Că-i gâlgăe răcoarea peste gând, S’o fi visat prin luncă alergând, Singurătăţii dând acelaşi dor. Dar somnul greu de moarte l-a cuprins Cu tihna lui ferită de dureri, S’au scuturat pe tâmple-i primăveri Iar peste ochi amurgul rece-a nins... Şi eu sărind, o clipă am trăit Tot ramătul pădurilor în vânt, Unde-am crescut sălbatec din pământ Cu ochii duşi spre-un cer nemărginit. Vroiam să-i rup grumazii ’n mâna mea Şi ultima-i suflare să i-o sorb, Să simt svâcnind în sufletul meu orb Ca ’ntr’un pustiu un cau de cucuvea. Dar mâna mea în piatră s’a oprit Şi fruntea ’nnalt păru că se destramă, Fugea spre văi pădurea de aramă Şi ’n calea mea o poartă-a răsărit. O poartă grea, de piatră fără veac, Cu vremea strânsă bulgări pe ţâţâni, Şi-au hăuit în vânturi patru câini De-a tremurat pământul ca un lac. O peşteră de spaimă s’a făcut In trupul meu — şuvoi clocotitor, — Simţeam cum vinele din carnea mea cobor, Spre bulgării din care s’au născut. Neastâmpărul din mine, ca un laţ, Mi-a ’nţelenit furtuna mea amară, Din ţeasta mea un şoim simţeam că sboară Cu aripi largi spre zările de smalţ. Păream un jep întins, fără puteri, Cu lespedea de slavă peste mine, Nu ’nţelegeam nici culmile senine, Nici văile cu fagi şi primăveri. Dar poarta grea minunea şi-a deschis Şi cerbul blând în faţă mi-a venit, Cu ochiul larg de moarte împietrit Şi nerozia mâinii mele-a lins. Un om bătrân mai alb decât lumina A sărutat durerea lui amară Şi ’ndemnul meu punea pe ei o pată Cu ochii mei, cu fruntea mea, cu tina. „Au tu ce vii gonind singurătăţi, „Cu sufletul năvod de bucurii, „Subt urma ta sălbatecă nu ştii „Că gem dureri şi mor singurătăţi. „Ţi-ai omorît întâia ta nălucă, „Crescută sfânt în linişti de pădure, „Cu ochii goi spre vârfurile sure „Ţi-ai omorît întâia ta nălucă. „Ia-ţi urma înapoi şi te coboară „Că stropii mari de sânge-au înflorit „Şi ’n floarea lor, se ’neacă-un răsărit „Ce din adânc se 'nalţă şi coboară... Şi-am coborît cu sufletul înfrânt, Şi m’am mirat de flori şi de izvoare, De ramurile frunzărind spre soare Ca nişte braţe ’ntinse din pământ. Am ridicat în cuib un pui căzut Şi m’am ferit să calc peste-un gândac, Şi ’n luminişul alb vedeam cum se desfac înaripări ce nu le-am mai văzut. Un cântec nou mi-a unduit în gând Ca un pârâu strălucitor de şes, Adâncul meu atunci l-am înţeles Cu ochii mei de moarte tremurând. întâia mea mişcare largă, moale, Din râsul meu — o coamă de mistreţ — întâiul gând de înălţimi măreţ Ce ’n văi adânci lumina şi-o prăvale. 172 Pe-o coaje de mesteacăn am negrit Tot visul meu de noapte şi de brumă Şi ţi-1 trimit, cum ţi-aş trimete-o glumă Ce vreun hăitaş la foc mi-a povestit. Nu-ţi turbura privirea ta prelungă Şi nu-ţi mişca tăcerea de pe gene, El va veni din larg rotind alene Că gândurile mele îl alungă. Priveşte ’n ochii lui rotunzi şi mici Ca din mărgeaua lor să te culeg Şi gândul tău din aripi să-l desleg, Să-mi cadă ’n pumni, un roi de licurici. Şi de-i mai vrea să ştii de unde sânt, întreabă şoimul meu crescut în soare, Că mâna mea se ’ntinde şi mă doare Cu rostul ei de cer şi de pământ. Î13 MÂNA DE GIB. I. MIHÂESCU Când ieşi afară din oraş pe drumul înaripat multiplu cu tarlale negre şi verzi, de primăvară, dădu maximum de viteză. Mânaşi sigură rămânea necontenit fermă pe volan; nici cel mai mic tremur, care s’ar fi repercutat în drumul de săgeată al maşinei, ar fi făcut să-i oscileze botul zănatec, tăind în dreapta şi în stânga cu o iuţeală la fel de nebună iuţeala cea dreaptă a direcţiei iniţiale, ar fi nemerit poate la cea dintâi cotitură în şanţul larg al şoselei şi totul, toată maşinăria asta de piele, de came şi gând zvâcnitor, de tinichea, de fier şi de gaze duduitoare, s’ar fi prefăcut la moment în nemişcare şi linişte!.. Ah, linişte mai ales, linişte profundă, grozavă, nesfârşită ar trebui pentru tâmplele ăstea care nu se mai opresc odată... Dar niciun tremur... Mâna aceasta, toată fala lui, întreaga expresie a personalităţii sale... nu poate să şovăe. Nici cu o infinitate de părticică dintr’un milimetru... mâna asta care a purtat prin drumurile obscure ale viscerelor omeneşti, de nenumărate ori, tăiuşul cel mic şi sclipitor, pe-o parte a căruia stătea scrisă viaţa, dar pe partea cealaltă, clipea cu rece luciu metalic ochiul pânditor al morţii. De douăzeci de ani în şir, nici cea mai uşoară smintire, o echilibristică uimitoare pe muchea fină de bisturiu... Mâna asta dreaptă, pe care o ridică acum de pe volan şi—i mişcă degetele amuzat ca un copil care acum parcă o vede pentru întâia oară, a păstrat necontenit în ea misterul binefăcător închis în semnul divin al Taumaturgilor şi mântuitorilor. Ar trebui să-i cadă în genunchi el însuşi, s’o adore şi s’o binecuvinteze în extaz mistic. O lume întreagă se închină la ea, la mâna aceasta sfinţită, pecetluită de transcendent cu marele har. Atâţia salvaţi, care-1 divinizează încă, atâţia înfricoşaţi de cotiturile repezi ale destinului, masse imense de capete, un întreg popor care-şi îndreaptă nădejdile spre ea, ca la o divină şi cutremurătoare speranţă. Şi’n toată această mare de suflete, unul singur, cel mai apropiat, necredincios şi sarcastic, batjocoritor şi inconştient s ochi de demon împeliţat în cea mai fină piele. Ochi adânci şi nevinovaţi ca geana înserării, părând cei mai fervenţi şi mai sinceri: şi totuşi... e îngrozitor! Privirile astea candide îl insultau tocmai cu nevinovăţia lor, îl insultau zilnic, necontenit, cu grozăvia perfectei lor înşelăciuni. *74 Âre impresia limpede, ah, mai limpede ca dimineaţa asta de primăvară, in cate a primit teribila revelaţie, că nu va putea rezista covârşitoarei greutăţi, că umerii lui vor tremura sub povara ei şi mâna i se va mişca... A, da... o singură clintire şi întreaga, unanima adulaţie careul înconjura va crăpa în bucăţi, ca un geometric bloc de marmoră, crăpat inform de corosivitatea umezelilor şi de injuria insectelor. Mâna îi va tremura fatal şi el nu va mai putea supravieţui mândriei ei înfrânte, ruşinate. Acesta e adevărul adevărat şi de-acum altfel nu mai poate să fie. Maşina l-a săltat deodată brusc şi sălbatec, înclinându-i capul în sensul circular în care vrea să-l svârle; el s’a agăţat strâns cu mâinile de volan şi a rămas. Altfel ar fi fost aruncat poate drept înaintea roţilor acestora care aleargă zănatec sub voinţa nervilor lui şi propria lui maşină s’ar fi repezit cu iuţeală de fulger, să-l ia în colţi, de jos, ca un imens şi groaznic mistreţ... Marele chirurg zâmbeşte. Până acuma totul ar fi fost terminat... Terminat, a, cuvântul acesta ca un balsam, cuvântul care închee şi care potoleşte. Definitiv. Şi el repetă s definitiv, definitiv. Priveşte cu ură mâna stângă, care s’a grăbit să se strângă de volan, înfricoşată. La cea dreaptă nici nu se uită, ca şi când ea nu s’ar fi agăţat poate mai prompt şi mai strâns decât cealaltă de roata lucie şi bună la pipăit. O, pe dreapta nu poate fi supărat chiar pentru nicio vină... chiar pentru orice greşală de-acum înainte... Totul s’ar fi sfârşit şi sătenii ăştia, cu cari se întâlneşte acum şi cari feresc de departe în lături, i-ar fi cules leşul, lăsat în urmă de maşina fără cap, făcută ţăndări de primul copac. I-ar fi căutat prin buzunare, l-ar fi jefuit... dar scrisoarea destăinuitoare ar fi lăsat-o... Canaliile, nemernicii... Şi el dă şi mai grozavă goană maşinii, contra noului pâlc de cămăşi albe, care s’a ivit în zare şi care se risipeşte cuprins de panică, furnici de zăpadă pe panglica fără sfârşit a soselei. De-ar fi lăsat-o... Tot ar fi luat... toate lucrurile de preţ de pe dânsul? moartea i-ar fi luat cea dintâi mâna, furată din cer, şi ar fi chicotit de victorie, fugind cu ea îndărăt spre nori... Numai dovada trădării şi a ruşinii ar fi rămas, râzând obraznic şi sfidător, deasupra ruinei de glorie şi de geniu, ca un escrement pe-o marmură celebră. E tot ce mai poate rămâne, pe urma frumuseţe! acestei vieţi: şi canalia grosolană ar fi râs satisfăcută de asemănare! Viteza începe să slăbească... scârbit de grotescul imaginei, marele izbăvitor, înceti-nează şi întoarce... Şi drumul înapoi îl face domol, agale, toată eleganţa asta suplă şi sclipitoare de sub comanda sa, înaintează acum domol, agale, ruşinos de ridicul... un Kreisler imperial, mergând ca un car cu boi... La marginea oraşului a oprit. Unde poate să se întoarcă ? Acasă ? Cum ? Ca să simtă în prima vorbă cu care l-ar întâmpina, toată palma trecutului ? în prima vorbă mieroasă şi candidă, inocentă... Şi el ce-ar putea răspunde, care ar fi primul lui cuvânt de răspuns? I-e cu neputinţă să constitue această scenă, această groaznică perspectivă... Dîntr’un salt, a trecut şanţul larg şi s’a lăsat pe muşchiul verde şi galben, care căptuşeşte muchia hududoiului. Contactul pământului îi face bine par’că: o plăcere curioasă i se furişează în suflet: să se simtă călător obosit, să-şi acorde ultima odihnă, aci la câţiva paşi de ţinta călătoriei. Dar pacea asta minunată, pe semne nu i-e dat s’o guste decât în treacăt; două sclipi-şuri de maşini ce-au irumpt din strânsoarea ultimelor case, depărtate, ca nişte cuburi 1.75 colorate de copii, îl fac să sară, să se repeadă la botul maşinei, să-i ridice învelitoarea metalică, să se prefacă ochi scormonitor, cercetând pricinile unei metehne subite... Consideră cu privire vrăşmaşă alura crescătoare a celor două maşini inoportune. Mai au puţin, vor ajunge şi vor trece... Iar el va putea asculta din nou sfatul pământului... L-au surprins prea de vreme, înainte de a putea lua o hotărîre, înainte de a asculta, cu urechia în răvăneala humei, cu mâna pipăind moalele muşchiului proaspăt şi asprul de barbă ţepoasă al muşchiului vechi şi galben, sfatul moşneagului etern; l-a uitat de mult şi-acum se-arată greu la răspuns, bunul şi iertătorul moşneag. Dar din cea dintâi maşină, un braţ se înalţă şi face semn în urmă: amândouă se abat ca la comandă pe marginea dimpotrivă şi stopează... — Nu, n’am nevoe de ajutor, mulţumeşte doctorul încurcat de această marcă de solidaritate umană, ce nu mai poate să-l amăgească. Vă mulţumesc foarte mult, e foarte frumos ceea ce faceţi, dar pe mine nu mai mă puteţi ajuta cu nimic... Am îndreptat eu totul... nu mai am nevoe de niciun ajutor, vă mulţumesc, vă mulţumesc... — Dar avem noi nevoe de ajutorul dumneavoastră, domnule profesor, răspunde un glas smerit, care face să tresare pe mântuitor, căci recunoaşte în el smerenia tuturor celor ce i s’au adresat, implorându-i ajutorul, de douăzeci de ani de zile. —■ Prin tot oraşul v’am căutat, domnule profesor, şi abia v’am găsit urma, reia şi mai umilit, alt glas, venind înaintea celui dintâi. Vă rugăm să nu ne lăsaţi... imploră el... — Plătim oricât... întrerupse o intonare de bas, care amuţi îndată de înfăţişarea rigidă pe care figura doctorului, o îmbrăcă subit la aceste vorbe... —■ Altfel mămica mea e pierdută, scumpa mea mămică, gemu sfâşietor un glas de copil... — Dar, domnilor, mi-e cu neputinţă... vedeţi... tocmai astăzi mi-e cu neputinţă... Trebue... am... sunt... în sfârşit, am să vă recomand... — Vă rugăm, domnule profesor, nu ne lăsaţii cerşi înfricoşat întâiul glas... — Orice sacrificii suntem gata să facem, declară semeţ, vocea de bas... — Nu lăsaţi pe mămica... înaintă cu mâinile împreunate copilul... —- Dar tocmai că mi-e cu neputinţă... tocmai că... ah, dar ce vroiţi dumneavoastră... ce vroiţi să faceţi dumneavoastră... adresându-vă mie... astăzi... dar tocmai în interesul mămicei tale, micule... — Domnule profesor, domnule profesor... — .... tocmai ca să scape... să trăiască... — Nu ne lăsaţi, domnule profesor... ■— Tocmai că mă imploraţi aşa... nu pot, nu pot, mi-e cu neputinţă... de astăzi... — Dumnezeul meu, Dumnezeul meu 1 îşi astupă copilul faţa cu mâinile... Şi gemete surde ieşiră din celelalte piepturi. Doar glasul cel gros, trâmbiţă grav, ca un enorm instrument muzical, complicat şi încâlcit, de alamă: — Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă... orice-ar fi... Sunetul ăsta jos vibra profund în sufletul savantului. Cum? a început să recunoască, a început să consimtă că o simplă, o comună, o atât de meschină josnicie, a fost în stare să-i amputeze, ca dintr’o singură şi sigură izbitură, braţul lui făcător de minuni ?.. Braţul ăsta ferm, mâna-i ale cărei degete le desface acum cu o mişcare atât de energică, atât de nesăţioasă de faptă şi de îndrăzneală?., o simplă murdărie... o... — Nu... ■— Gândiţi-vă la Dumnezeu, domnule doctor... -— Să mergem, înaintă el hotărît spre maşină ...să rămână copilul cu mine... ba nu, domnul cu vocea de bas... Şi mâna n’a dat greş nici de data asta. Când totul s’a terminat, el i-a îndepărtat pe toţi din sala de operaţie şi-a rămas singur acolo, privindu-şi mâna şi răsfirându-şi degetele. A sărutat-o... Iar glasul de contrabas de alamă i-a răsunat precis în urechi: — Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă... orice-ar fi... — Orice-ar fi... repetă doctorul ca un ecou... Când intrase aci îşi dăduse îndată seamă de ce toţi oamenii aceia se zbăteau atâta, se zoreau să-l găsească, îl implorau cu ochii umeziţi. Pe masa de operaţii îl aştepta poate cea mai desăvârşită imagine omenească, pe care o văzuse în viaţa lui. înainte de adormire, femeia, nenatural de frumoasă, îl învăluise cu ochii ei mari şi verzi. I-a încredinţat sufletul cu un zâmbet, pe care el l-a acceptat cu o înclinare imperceptibilă, dar sigură a capului. Şi până când s’au închis, ochii aceia au rămas aţintiţi spre dânsul, în lenta lor împăiănjenire, ca spre un mântuitor. Dar când învelişul pântecului a fost dat de-o parte, aceleaşi maţe, infecte şi ulcerate au ieşit la iveală şi el s’a cutremurat; e cu putinţă oare, ca în atâta perfecţiune omenească să dăinue atâta putregai 2 El a curăţat aceste măruntae informe de tot putregaiul lor periculos, dar organele readuse la forma lor obişnuită, nu puteau rămâne decât ceea ce trebuiau să fie: aceleaşi depozite de rămăşiţe sordide de digestie, dospite şi alterate... Un zâmbet i-a fluturat atunci, deasupra acestui morman de intestine, acest bălegar care întreţinea floarea aţipită ce-i zâmbea încă în vis, ca frumoasa adormită din basme... Stătea în puterea lui să curme deodată scabroasa minciună, să anuleze dintr’o singură mişcare, infamia ascunsă sub învelişul oricărei ucigătoare frumuseţi. Dar mâna-i mergea singură înainte, nepăsătoare de tot ce putea să cutreere sub fruntea lui aprinsă... O uşurare profund simţită se aşezase pe toate ungherele sufletului lui. Şi pântecul pângărit de-acasă, ascundea aceeaşi nemernicie, înainte de a se deschide oricărei nemernicii exterioare. Intru nimic aceasta din urmă, nu adăuga sau scădea o iotă celei dintâi... Murmure de admiraţie ieşeau din halatele albe care-1 înconjurau. Dar el nu le dădea nicio atenţie ... căci se gândea acum, că şi mâna asta.... Nu, nu, nu... Nu trebuia să meargă până acolo, era o blasfemie... mâna lui, încalţe era o sfântă... De aceea a trebuit să rămână singur cu ea, să-i ceară iertare, retractându-şi umilit uşurinţa, s’o sărute... Ea răscumpărase de mult, prin minunile-i fără număr, orice păcat congenital... Ci mizeria omenească, pe care ea voia s’o nimicească, se ridica acum asupră-i, hidoasă şt ingrată... Tremurând pentru întâia oară, mâna aceasta sfântă, scoase doar de-un colţ, ca pe-un copil bubos de-o ureche, scrisoarea surprinsă. Ochii o cuprinseră întreagă, o ştie doar acuma bine: pe rândurile mici şi înghemuite era expusă, ca nişte otrepe pe garduri scunde de ţară, recunoştiinţa celuilalt, pentru darurile ei ascunse. Şi atâta... Ba nu... într’un loc părea ceva străin, ceva ce nu reţinuse la prima şi fugara lectură... nu-şi aducea aminte, ce fusese în locul acela... O apropie şi desprinse : „.... cu atât mai mult, cu cât gloria soţului tău mă micşorează şi mă umileşte, cu cât înalta lui valoare mă face să simt, ori de câte ori mă apropii de dânsul, meschinăria existenţei mele... Iartă-mă, dar trebue să ţi-o spun: am încercat alături de dânsul să evoc farmecele tale, pentru a-1 birui mintal, a-1 scoborî alături de mine sau mai jos... îmi cer iertare dela minunatele tale farmece dar mi-e cu neputinţă... ah, nu crede că vreau să te „asmut" prin această destăinuire, e numai purul adevăr..." 177 ♦ Marele savant nu-şi crede ochilor... Stupoarea, agitaţia grozavă în care"! pusese această scrisoare găsită întâmplător, nu-i îngăduise să distingă întâi în întregul ei decât un bloc de josnicie şî desgust. Pe buzele lui flutură iarăşi zâmbet j şî mintea i se întoarse spre înşelătorul, pe care-1 cunoştea bine, acum cu dispreţuitoare dar cu puţin indulgentă mândrie. Se apropie apoi cu paşi hotărîţi de sobă, vârî înăuntru scrisoarea, o aprinse cu o brichetă, stătu până se prefăcu toată sul negru pe care-1 fărâmiţă în scrum mărunt. Apoi cu meticulozitatea tihnită a profesionalului, credul ca toţi savanţii, se aşeză la măsuţa din colţ, unde era toc şi hârtie, să uimească definitiv pe acel pigmeu, care nu pentrucă vrea să „asmuţă" pe complicea lui, îi făcea acea destăinuire, ci numai pentrucă voia, că trebuia, că simţea ceva în suflet care-1 îndemna s’o facă... Scrise s „Iartă-mă, draga mea, pentru această evadare prematură şi neaşteptată... Dar astăzi, când am avut unul din cele mai mari succese, despre care se va pomeni în analele chirurgiei, te-asigur, am avut o clipă de îndoială... Am reuşit, evident, dar clipa asta mi-a rămas în minte. Ea poate să se mai întoarcă şi asta, Dumnezeule, chiar numai atâta, mi-e cu neputinţă să suport... De orice m’aş putea îndoi cu seninătate şi cu indulgenţă..^ de orice, de orice ... dar ca să aibe o clipă de ezitare de... necredinţă, mâna mea, asta nici odată, niciodată. Sunt nevoit să mă opresc cu ea aci... noi amândoi... tu desigur n’ai să traduci această fugă precipitată a ei şi-a mea decât ca o manifestare de nebunie. E bine că poţi să găseşti o explicaţie atât de cuminte la astfel de lucruri, şi de aceea, tihnit, întrucât te priveşte, mă îndepărtez în grabă. Eşti tânără, frumoasă, iubeşte îţi spun, iubeşte unul, care poate să găsească uşor explicaţii cuminţi la orice ca şi tine... Pentru a nu-ţi lăsa decât grija asta... iată îţi las tot ce va rămâne, material, după mine... Eu plec cu mâna mea..." Dată şi iscăli cu trăsătură sigură... Apoi bătându-şi mâna prieteneşte pe antebraţ i — Vom rămâne definitiv aşa cum suntem. Bagă de seamă... Acum să te vedem... Ei vor aprecia trăsătura... . Se desgoli la piept şi cele două degete dela stânga, supuse, pipăiră cunoscătoare, se fixară, se îndepărtară apoi uşor unul de altul, făcând doar atâta loc, cât îi trebuia dreptei să-şi arate măestria... O clipă doctorul zăbovi. Dar numai pentru a-şi termina fraza. In urechile ce parcă începeau să vâjie, glasul de bas metalic; — Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă... 178 P o E S I I DE RADU GYR MĂCELĂRIILE Vechi ceainării încep să se deschidă, scrâşnesc tramvae şi obloane grele... Dorm pe tarabe, frunţi de conopidă şi inimi stacojii de pătlăgele. Hingheri cu dube trec pe cheiul plin de coji de pepeni şi de haimanale. Căruţele cu carne vin în hale si-aduc ofrande roşii de rubin. Măcelăriile descarcă hălci şi buturi şi-atârnă prin cârlige, liniştit, scumpeturi mari de sânge şi avuturi: purpură vie şi coral rănit. Berbeci de foc şi ruguri de mânzate îşi clatină incendiul cărnii lor, de parcă ard ciosvârte spintecate din soarele tăiat la abator. Se-aprind măcelăriile solare sub verde somn de ceruri vegetale. Târziu, căruţele se ’ntorc spre abatoare, se lasă linişti roşii peste hale. Cu zâmbet şters, pe pragul ca o rană, ies măcelarii ’n şorţul lor de pânză şi-aprind ţigări. Uitat într’o dugheană, printre dantele rupte de Osânză, 179 un măcelar, pe gânduri, a închis registrul gros cu scoarţa ’nsângerată, din haină scoate un portret de fată, privîndu-1 trist, cu ochii plini de vis. PURTAM ALTOIURI DE MĂCEŞI Sub primăveri, duceam crestat în sânge soarele rotat, ca un sărut muscat, scrâşnit, de gură care m’a iubit. Purtam altoiuri de măceşi, carne de piersici şi cireşi. Cobuze mari şi paşi de lup sunau în piept, călcau în trup. Strângeam prin geană mări de geam, de-asupra sboruri de mărgean. In gânduri frământam femei şi constelaţii cu cercei. Rupeam luceferii în mâni, muşcam din stele ca din sâni. Ardeam fierbinte ca un cer, ca un hanger de giuvaer. In creştet zări—,în mâini lăstuni, în coaste lezare şi pruni. Eram de vis şi aur dur şi de cleştar şi de azur... Lăstunii au murit, în mâni, clopot dogit sună ’n plămâni. Pe frunte cerul mî-a murit, în palmă fruntea mi-a murit, Mor îezărele ’n coaste şi se fac nămol, bolesc leşii. Apusă, carnea-mi se cunună cu came galbenă de lună şi ’n umeri, steaua istovită şi-a stins mătasea sdrenţuită de gelatină foşnitoare, ca o meduză care moare, pe funduri triste de oceane, sub leşuri roşii de mărgeane şi perle moarte, moarte neagră, în cioburi de argilă neagră. 180 ÎNDOIALA D E VICTOR PAPILIfAN Si Băjenaru schiţează un pas spre uşă. In prag, se opreşte. Ce motiv va da editorului?.. Ce justificare?.. Adevărul!.. Nu, nu... Imposibil. La gândul adevărului, profesorul se ghemuieşte în el, ca intr’o găoace. Tocmai asta vrea să ascundă. Ce încredere va avea editorul într’un om ce-şi nimiceşte opera?.. Toată lumea va'afla... Şi apoi, cum va purcede la operaţie?.. — La care operaţie?., se opreşte el. 0 amorţeală în braţul stâng, până în degete, îi răspunde, ca şi cum nervii lui s’ar dizolva, ca nişte bucăţele de zahăr. Foc!.. Deci, o operaţie de incendiere. Ce?.. E falit fraudulos, care dă foc marfei asigurate ?.. Profesorul e tot mai agitat. Amorţeala i s’a oprit în degetul mic. — Nu-i cazul... răspunde el acuzării. Asta-i marfa mea, proprietatea mea... Aşa-î... Dar operaţia, operaţia?.. Şi cuvântul „operaţie" împrumută un sens din jargonul borfaşilor. S’a trântit, sleit de puteri, pe canapea. Tot accesul său de curaj s’a topit. închide ochii, îşi strânge urechile în mâni... Să nu vadă, să n’audă... Mintea-i începe să tremure în delir mărunt. In juru-i, parcă ţopăie un mic spiriduş, îmbrăcat în alb, tunică şî pantaloni strânşi, cu eşarfă şi cordon de mătase, ca un copil din balet, răsturnând asupra-i, cochet şi sglobiu, conţinutul unui corn de abundenţă. E, poate, sufletul blândei Katuşa... Şi din corn, curge peste el, prostia ca o ploaie de confeti... Profesorul se smunceşte cu necaz, visului. Ce nebunie! Mai bine, să judece cinstit. Va trebui deci, să dea foc. Dar operaţia nu-i atât de lesnicioasă... Un volum are cinci sute de pagini... şi întreg stocul disponibil reprezintă poate un vagon. Operaţia-i năroadă. Ah, din nou acelaşi cuvânt de borfaş!.. 1 Ochii i se prind la loc, pe ziar, de anunţul mortuar. Şi din nou, e prins de desnă-dejde. La ce bun ?.. Greşeala va stărui de-a-pururi. Cartea lui se găseşte în toate bibliotecile, obligator trimeasă, pe birourile cunoscuţilor, prieteni, ca şi duşmani, în rafturile anticarilor... Şi două serii de studenţi o au în mână... Inutil!.. Totul e inutil... „Cu ochii îndrăzneţi ridicaţi spre cer, Ion Pândele..." Profesorul se simte singur şi părăsit. Ce bine de Ion Pândele!.. Lui i-a murit copilul... Şi acum, ţipă. Mincinos, sau adevărat, indiferent... dar ţipă, se războieşte cu Dumnezeu, se crede nedreptăţit... Şi se consolează... Dar el?.. Profesorul Băjenaru?.. El, cum se poate consola? Doar e singur pe pământ... Să fi avut un copil!.. 181 Şi profesorul, cu ochii pe juihătate închişi, gândeşte din nou, ca în vis. Să fi avut un copil... Pe blânda Katuşa, cea cu privirea ca floarea de castan şi gunguritul ca freamătul aripilor albe... S’o iubească, s’o mângâie, s’o joace în braţe... Şi în clipa asta de desnădejde, când el e batjocurit, umilit, terfelit, să-i moară... Ce bine ar fi fost... Ar fi uitat tot... şi carte şi greşală, şi batjocură şi invidie... • - $ • * # Noapte! S’a oprit scurgerea timpului şi cu timpul, parcă şi scurgerea conştiinţei. Sufletul în tortură şi-a ros propriile zăgazuri şi a rămas în voia universului deslănţuit, ca o cochilie goală în bătaia mării furioase. Dar nu e mort. N’a ajuns prin degradare la acea stare de nimicire voită, ci dimpotrivă simte că, dinafară, i se sgândăre de-a-dreptul, ca într’o rană vie, sufletul desgolit. Şi totul e fără sfârşit. A pierdut sentimentul „finitului”- S’a trântit pe divan, parcă să-şi potrivească simţirea împrejurărilor, căci până acum, a alergat ca un zănatic, prin casă, în acelaşi scop. Senzaţiuni opuse îşi impari tortura. E greu ca de plumb şi totuşi, se svârcoleşte, ca un vierme. Nu-1 doare nimic, dar ar vrea să urle prelung şi lugubru, ca şi cum i-ar amputa un picior, de viu. Judecă bine cu o parte a creerului, dar cu alta delirează. Evenimentele trecute, posibilităţile viitoare, aleargă, se îmbulzesc, se ciocnesc, ca oamenii într’o stradă agitată. . Simte arabescuri de durere, cu zorzoane şi capricii fugare, dar şi o durere profundă, prin care sufletul întreg se sbate în aceeaşi agitaţie, când umflat peste măsură, când retractat ca o nucă.... Dar nici aci, nu i se termină suferinţa. II munceşte o crampă înfiptă mai adânc, parcă dincolo de suflet, pe însăşi „voinţa de a fi" a filozofilor, ţărmurind în ţarc tot mai strâns, până să înăbuşe, o câtime de „elan vital". . Şi el, care nu vrea să audă de. metafizică... , — Trebue să termin într’un fel... , Vorba i se repetă în ecou nebun: Intr’un fel... într’un fel, într’un fel... — In care fel? Şi iar îşi dă seama că ceea ce e sfârşit în el, e tocmai sistemul de a percepe „sfârşitul". — Să procedez cu sistemă... Cuvântul sistemă îi sgândăre plaga vie. Doar sistema i-a adus nefericirea. Să fi fost un sburdalnic chefliu, un fluşturatec enciclopedist, un spirit diletant sau zănatec... atunci da, ar fi înţeles... Dar nu!... De când e, se ştie, un meticulos... Mintea şi-o ţinea strânsă în obezi, domeniul activităţii şi-l limitase la stricta specialitate, tocmai în vederea ordînei şi disciplinei. Tovarăşii il socoteau pedant ; adversarii, de mediocru. Intr’un gest nestăpânit, profesorul e din nou în picioare. Are lipsă de mişcare, altcum se înăbuşă. Mişcarea este respiraţia întregii făpturi. Face de câteva ori drumul dela o uşă la alta şi apoi, se opreşte în faţa oglinzii. Lumina lămpii îl înveleşte într’o atmosferă cenuşie de cearşaf. Se priveşte şi nu pricepe enigma propriei înfăţişări. E îmbrăcat. De bună-seamă, fiindcă aşa se trântise după cină. Dar, din gulerul tare, se deşiră un gât lung şi slab, gât de spânzurat, cu laringele proeminent între muşchii răsfrânţi, ca buzele unui uluc. Faţa îi este descompusă în linii frânte şi figuri geometrice colţurate. Are în ea, ascuţişuri de diavol şi imaterialitate de fantomă, dacă într'adevăr, cel din oglindă este el, Dar oare, aşa să fie ?.,. El este ?... N’ar putea spune... Sunt doi, care se măsoară par’că pe încercate. Care pe care?... Ar vrea o explicare şi nu îndrăzneşte... fiindcă dincolo de figura apărută în oglindă, se profilează. un al treilea; chip. Şi dacă ar privi mai bine, altul... apoi altul; şi tot aşa mereu, până’n infinit... - ; . Din nou, infinitul... . . : . , Privirea-i nu poate prinde realitatea. De altfel e şi explicabil. Albul ochilor îi stă înconjurat de cercuri concentrice, ca nişte halo-uri de întuneric, şi privirea de bunăseamă sufere de acelaşi defect. Stinge lumina, apoi se trânteşte pe canapea şi aprinde veilleusa. Lumina verde a abajurului îi face bine 5 îi concentrează în spaţiu, par’că într’un singur punct, forţele risipite ale sufletului. — Să procedez cu sistemă... Ah, din nou acelaşi nefericit cuvânt!... Ca o bilă se rostogoleşte prin toate sinuozităţile sufletului şi apare, nechemat, la suprafaţă. Cu sistemă... - — Fie... concede el. De unde-mi vine atunci greşala?... — Din ignoranţă... îşi răspunde el în chip firesc. . Profesorul schiţează o mişcare de nemulţumire. . — Simplist răspuns... Dar nu se învinueşte. Acelaşi răspuns l-ar fi dat şi altuia. L-a dat chiar, în raportul său împotriva lui Milcu. Cu meticulozitatea sa pedantă a dibuit toate greşelile lucrărilor acestuia, le-a desfăşurat în văzul lumii şi l-a denunţat ca un ignorant şi un incapabil... Şi totuşi, Milcu a ajuns... Şi azi... Profesorul are impresia că se dispersează din nou. Amintirea vrăjmaşului său îi slăbeşte cercurile abia strunite, ale voinţei. — Cu sistemă... Se întoarce acum, la punctul de plecare. . — Ignoranţă... Fie!... Atunci, de unde ignoranţă ?... Doar el, le cercetează toate. Orice noţiune este măsurată cumpănită, socotită. Nu aşterne pe hârtie, niciun cuvânt, necum un fapt, necontrolat, negândit. Revine odată, de două ori, de zece ori, asupra unei fraze, unei propoziţiuni, sau chiar a unui cuvânt, ca şi maniacul ce se întoarce din drum, să vadă dacă uşa sobei e închisă, sau dacă zăvorul e pus, la casa de bani. Tocmai lui î... Nu e specialist în sistemul nervos. Toată lumea o ştie, chiar şi Milcu... Există şi în specialitatea sa, subspecialităţi. El e un biochimist... — Slabă scuză... Profesorul se strânge în el, cu un gemăt de durere şi apoi, se învârte pe loc, ca’n frigare. — De la început... Cu sistemă... Cum x-a scăpat necontrolat, un fapt atât de important?... Doar din îngâmfare. L-a încorporat greşit dintru început şi îngâmfat de a sa erudiţie, nu l-a mai controlat. Aşa, l-a utilizat pentru sine, aşa l-a predat la curs, ani de-a rândul... şi acum, l-a pus în circulaţie... Poate a comis şi nedreptăţi, respingând la examen studenţii care spuneau invers, adică bine... Un nou val de năduşeală îl înveleşte, şi inima şi-o simte strânsă ca un burete. — Cu sistemă... se mustră el. ........... Şi apoi, ţipând muts ■ - — Greşala.. de unde-mi vine greşala?... Iar mintea începe să culeagă la întâmplare, de ici, de colo, ca o pasăre ce ciuguleşte, o imagine, un gând, un moment de vieaţă, întru explicare. Deodată, se opreşte. Parcă o luminiţă tresare în negura amintirii. Dacă noţiunea greşită a citit-o undeva sau a auzit-o predată la curs, ca student ?.., Dacă de fapt, nu face decât să perpetueze greşala altuia ?... ‘ - - ....... i83 Iute, se posomoreşte. — Slabă scuză... Cu atât mai evidentă îmi apare prostia... Asta mH datoria, să îndrept... Şi speranţa i se năruie, ca o enormă clădire de chibrituri, justificare copilăroasă, posibilităţi de basm. In ce carte serioasă, poate să se găsească o atare... Se opreşte însă, înainte de a fi calificat încă odată fapta sa. — Dela început... Dar strâns, strâns... Judecata strânsă îl face însă incapabil de a prinde ceva. Greşală, prostie, chin... Atât. Şi el vrea să înţeleagă, să cunoască... E vorba acum de el, ca ins fizic, ca element social şi ca subiect de experienţă. Toată personalitatea sa stă ca o cloşcă, să clocească gândul salutar. Şi, deodată, profesorul simte în el o mişcare de propulsiune. A izbucnit revolta. Revolta împotriva creerului său limitat, împotriva presumţiei sale de erudit, împotriva tiraniei societăţii, împotriva soarteî nedrepte... Pe tăcute, cu mânile şi picioarele sgribulite ca în friguri, el se agită, ţipă, gesticulează, aruncă apostroafe şi invective, ridică braţele, înfruntă cerul, se sbate, tremură... ca Ion Pândele în nebunia lui, dar ca şi Ion Pândele, el simte cum încet, încet, coatele îi sunt prinse pe la spate, picioarele imobilizate, şi gura astupată de căluş. Un geamăt lung, geamăt de înfrângere, termină sbaterea sa inutilă. — Mă comport ca un sălbatec... se mustră el. Savantul este omul echilibrului şi al temperamentului egal... Inutile sunt tânguelile şi revoltele. Să consider definitiv terminat stadiul emotiv al întâmplării, să trec la interpretarea ei raţională, ca să pot organiza mai bine apărarea. Şi profesorul îşi porneşte din nou mintea, în dibuirea adevărului ascuns. In cerc restrâns, nu poate izbuti, însă nici în desordinea freneziei. Când alergi după un hoţ, nu te mulţămeşti să-l cauţi în odaia obiectului lipsă, dar nici nu porneşti cu aeroplanul, în urmărirea norilor. Băjenaru pare să fi găsit drumul cel bun. Să-şi sloboadă mintea, ca într’o şedinţă de psihanaliză. Nu e medic, dar cunoaşte tehnica. O mărturisire... atât. Bine înţeles, altuia... dar de fapt, tot o mărturisire. Iată de ce are el lipsă. In mărturisire îţi goleşti sufletul, ca pe un sac. începi prin a oferi şi termini prin a răsturna, fără nicio oprelişte. Aici e toată minunea. Păcate ascunse altora, dureri, pe care le fereşti ţie, defecte necunoscute, nici măcar bănuite, curg, curg de-a-valma prin gura sacului. Hoţii şi criminalii pot rezista torturilor, nu însă mărturisirii. Să se mărturisească?... Cui, însă?... Unui medic?... Nu, nu... Medicii sunt cinici şi indiscreţi. Unui prieten devotat ?... N’are... Unei iubite ?... ' Profesorul îşi răspunse cu un surâs de batjocură t Femeie 1... Singur este pe lume. Sieşi trebue să se mărturisească... Tehnică greşită, procedeu incomplet... dar nu poate altcum. Şi această descoperire îi schimbă parcă rigoarea judecăţii. Simte o dulce beatitudine, un fel de compătimire pentru sine. Nu se mai urăşte, ci dimpotrivă îi e milă. S’a crezut puternic, s’a crezut invincibil... Şi de fapt, e doar un nenorocit 3... A muncit, a studiat, s’a ţinut tare, ca să-şi ascundă mediocritatea. Asta e adevărul, poate mai dureros decât greşala comisă. Mediocritatea... Totul în el, este mediocru. Ritmul vieţii fără avânt, fără iubire; lucrările ştiinţifice, simple compilaţiuni, puneri la punct, sau cercetări de control. Atâtî... Şi tratatul său, care trebuia să-i culmineze tot orgoliul ?... Iată-1 la pământ... — Strâns, strâns... Cu metodă şi cu disciplină... Asta i-a fost lozinca vieţii, lozincă de om mediocru. Un singur timp fericit, războiul... Şi profesorul, amintindu-şi de războiu, oftează din plin, şi odată cu respiraţia lesnicioasă, el şi-a regăsit parcă şi bunul pierdut: proprietatea de a prinde finitul. Acţiunile lui acum se conturează în limite precise. 184 O fi pentru fricoşi, pentru făţarnicii pacifişti, războiul odios... Dar pentru el, în clipele de adevărată cinste, ca cele de acum, războiul e timpul cel mai fericit... Atunci, a trăit potrivit naturii, trândavă în fertilitatea ei şi anarhică, în ierarhia impusă. Dar războiul a fost numai un preludiu, care a culminat în atacul dela Răchitaş. Atunci a cunoscut un apogeu !... Nu surexcitare cerebrală, nici instinct de omucidere deslăţuit, ci înălţare, întru dibuirea unui plan de vieaţă, pe care doar amorul perfecţilor amanţi şi rugăciunea credincioşilor convinşi, îl pot ajunge. In atari clipe, să poţi fecunda, atunci să poţi crea... Profesorul face o pauză. Gâfâie. — Mai departe... Dincolo de războiu... Ostenit, dar obstinat, continuă să verse sacul amintirilor. Doctorat, licenţă, liceu... nimic. Nimic!... Sură mediocritate. Băiat modest, chiar timid, sârguincios, tipicar şi tocitor... Alţi colegi făceau versuri, iubeau, complotau... El, nimic... nimic. îşi organiza doar ambiţia. Iată, ce-a fost.», un mediocru ambiţios. De când se cunoaşte, n’a ieşit din crezul cărţilor şi din autoritatea cuvântului profesoral... Ba, da... O singură dată, în clasa întâia primară. Cât timp să fie ?... Mult, mult... Se vede, ca pe fotografie ; mic, îmbrăcat în bluză de pichet întoarsă pe gumilastic, cu pantaloni scurţi, şosete şi ghete cu nasturi... Atunci, o singură dată în vieaţă, a îndrăznit o întrebare răzvrătită. — Cine n’a înţeles înmulţirea cu şapte ?... a întrebat domnul Stoenescu. Era un om gras, umflat în fălci, negru lucios la faţă, cu fruntea turtită, părul în perie, sfârcul mustăţii răsucit ca un cârlig şi vocea răguşită de beţiv. — Eu... — Ce n’ai înţeles ?... s’a răstit, parcă să-l înşface. — Pentru ce, şapte ori nouă fac şaizeci şi trei ?... Domnul Stoenescu a clipit mărunt din pleoapele umflate. — Ce vorbă-i asta, Băjenarule ?... — Nu s’ar putea ca şapte ori nouă să nu facă şaizeci şi trei ?... a răspuns copilul. Băieţii au râs. Domnul Stoenescu s’a înfuriat, l-a bătut cu trestia de mare, la palmă şi l-a pus în genunchi. De atunci, soarta i-a fost hotărîtă: cuvântul profesorului trebue ascultat şi litera cărţii urmărită... Băjenaru simte o senzaţie de gol. Fundul sacului a ieşit prin gură. Zadarnic scutură nu mai dă de nimic. Doar sufletul însuşi să înceapă a se mistui încetul cu încetul. Litera cărţii urmată?... De pildă, în cartea sa... Nu se mai înfurie, nu mai protestează. A căpătat liniştea de lipsă unei bune judecăţi. Ba... de acolo, i se trage dezastrul, din copilărie, din clasa întâia primară, dela tabla înmulţirii. Parcă vieaţa îi e împărţită în două, una înainte de tabla înmulţirii, cealaltă, de după. Pe aceasta din urmă, a imprimat domnul Stoenescu pecetea autorităţii sale, sprijinită pe vergea şi formulă matematică. Zadarnic !... Orice revoltă e inutilă. Până la sfârşitul vieţii, paşii îi sunt număraţi, gesturile hotărîte, gândurile limitate. Orice ideal e nimicit. Nu există decât rezultatele multiplicărilor. Paradisul e domeniul numerilor, fericirea, o operaţie cantitativă şi filosofia, o ecuaţie... * * * O amorţire de o clipă şi profesorul a tresărit speriat, ca o santinelă care a aţipit pe ţeava armei. Se simte întremat la trup şi suflet, în stare deci de o judecată serioasă, judecată de biolog. Vrea să cunoască adevărul. Pentru ce sufere, pentru ce se sbate în halul ăsta ?.. Inconştient, psihanaliză, introspecţie, mărturisire... La o parte L. Ce Dumnezeu L. Parcă nu cunoaşte valoarea schemelor psihologice... Adevărul?.. Care-i adevărul?.. Şi profesorul, plin de curaj, îşi găseşte răspunsul: frica. Frică de duşmanul său Milcu din Cernăuţi, pe care l-a maltratat; frică de Ilie, laborantul, al cărui loc l-a ocupat pe nedrept... Frică!.. Mereu frică... A fost un pospai de curaj. Voinţa şi raţiunea îi sunţ din nou fără putere, imaginaţia fabrică în voie. Adevărul descoperit l-a pus în contact cu realitatea, ca pe un trup gol, cu Instrumentul de tortură. Cât trupul e îmbrăcat, parcări apărat şi nu pricepe ce-1 aşteaptă... dar gol.... • Ridiculul 3.. Iată instrumentul de tortură. Ridiculul, caftan bălţat şl ghiftuit cu plumbi ţepoşi, cu care Milcu şi Ilie, vor să-l învestmânteze, ca pe un rege bufon... Profesorul se svârcoleşte odată pe loc. Trebue să găsească o soluţie, altcum va pieri. Lampa, ascunsă sub cortul abajurului, lasă să curgă lumina palidă şi rece; pe păreţi, din cadrele tablourilor, ca din nişte sicrie, se strecoară umbre sdrenţuite şi flăcări negre. — Trebue să găsesc... Trebue... Băjenaru îşi surprinde umbra pe părete. în atmosfera liniştită şi rece, parcă e un mort, ce se rostogoleşte pe catafalc. — Trebue să găsesc... Şi imediat, cu grijă: — Ce ? Din nou, şi-a uitat de sine. De fapt, ce vrea?.. Să sfârşească odată... Şi-a regăsit sentimentul de finit fugit, ca umbra din sicriile tablourilor şi acum trebue să-l ţie sdravăn. Să sfârşească! într’un fel, în oricare fel, dar să sfârşească!.. A încercat toate posibilităţile. Inofensiva „erată“ ca şi criminala incendiere. Ce vrea Milcu ?.. Să-l facă de râs... De aceea a aşteptat, de aceea aşteaptă... să cerceteze... Să cerceteze într’una, pagină cu pagină, rând cu rând şi la urmă, să-l lovească în plin, cu un pamflet nimicitor... Profesorul zâmbeşte, ca de o păcăleală trasă vrăjmaşului. — Zadarnic 3.. Altă greşală nu mai este... Şi proecţiunea zâmbetului îi luminează conştiinţa până în- ascunzătoarea gândului cel bun. Ştie ce are de făcut. Va scoate el un pamflet. Profesorul rânjeşte surescitat. Păcăleala ia proporţii... Da, da... Va scoate el o broşură, un pamflet formidabil, sub nume fictiv, prin care se va autobatjocuri. Singur se va face de râs. Ei şi?.. Cel puţin, el pe el... în sfârşit a terminat. A dobândit definitiv perceperea „finitului", l-a omorît pe Milcu... I-a suflat răzbunarea... Profesorul se perpeleşte de fericire. Va fi ceva unic în analele ştiinţei, lin autor, care-şi nimiceşte singur operai Cu atât mai original. Milcu e un prost... Ca de obiceiu, a scăpat ocazia... A lăsat să treacă doi ani... Şi sigur, ca să organizeze şi să savureze mai târziu, răzbunarea... Ei nai.. S’a păcălit... S’a păcălit rău de tot... Sau?. Mintea profesorului şi-a oprit goana... — Sau ce ? Bâjbâie, tremură şi nu îndrăzneşte... şi apoi, horcăind: — Sau i-â fost milă ?.. Atât... şi profesorul a căzut la loc pe pat, cu faţa în sus nemişcat, parcă din nou pe catafalc. Surescitarea s’a scurs fulgerător din el, ca pe sârmă, şi împreună cu ea, tot focul vieţii. Se simte rece şi greu. Se ridică şovăind. Acum, ştie ce are de făcut. în saltarul noptierii, e revolverul de campanie, confidentul singurelor clipe de fericire. în laborator are toate otrăvurile, dulcea morfină, ca şi fulgerătoarea cianură... Dar, nu... Revolverul... Trebue să-şi pedepsească trupul, trupul care a greşit... Aprinde lumina. Nu vrea obscuritate, ezitare, clipă mincinoasă... ci siguranţă deplină şi acţiune făţişă. Parcă în chipul acesta, deschis şi cinstit, se prezintă în faţa lumii întregi... — Eu ştiu să mor... Creerul a păcătuit, creerul să sufere. De pe toaletă, a luat o oglindă mică şi cu ea în mână, s’a trântit pe pat. — Ţeava trebue s’o îndrept oblic. Glonţul va merge dinafară înăuntru şi de sus în jos, tocmai către bulb... . 186 E treaz şi liniştit. Zâmbeşte chiar. Retrăieşte sub înfăţişare de odihnă definitivă, clipa cea mare dela Oituz. închide ochii, pune oglinda alături şi cu mâna dreaptă trage saltarul. Cunoaşte la precizie locul. Merge încet, căci vrea să-şi prelungească voluptatea odihnei. E prea fericit... Descinde, descinde mereu către către pacea ultimă. Dibuie, îşi face drum printre obiectele din saltar 5 a dat la o parte, un pachet cu scrisori, briceagul, stiloul şi carnetul şi deodată, tresare... Monstrul de metal l-a respins. Parcă i-a tras una peste mână... II. Pe strada aproape goală, profesorul înaintează în grabă. Mişcarea a izbucnit în el cu putere de impuls. E liber... A fost un vârtej, cu fiecare părticică sfârâitoare, dar acum energia acumulată de atâta timp se scurge în nemărginire. Energie, risipă şi nemărginire, sunt componentele clipei. Are impresia că străbate obstacole şi încalecă depărtări. E formidabil şi fioros şi înaintează val-vârtej în noaptea luminată, parcă să şteargă cu pulpanele eului său desfăşurat în imensitate, praful precipitat din vadul lunii. Creerul însă îi funcţionează. îşi dă seama de ce face. Inteligenţa, memoria, puterea de discernământ există, dar pe un plan de tot scăzut. Trăeşte primatul acţiunii. Liberi... De când aspiră la clipa asta... O nouă împrejurare a schimbat rostul mecanismului său psihic. înainte, raţiona? azi, activează. Execută poate actul cel mai greu dar şi cel mai perfect al vieţii, act, nu de raţiune, ci de libertate... Parcă urmăreşte ceva. Greşala sa, dar altcum. în orice caz, nu cu apucături meschine de detectiv, ci mândru şi viguros, cu pieptul deschis în platoşă, dislocând aer mult în jur, ca la atacul dela Răchitaş. S’a oprit la gardul de fier al Institutului. Sună. Portarul a apărut. — Domnul profesor şi-a uitat ceva? — Nu... Am de lucru. Deschide. Omul se supune. E obişnuit cu capriciile oamenilor de ştiinţă. — Să-mi aducă un câne... comandă profesorul şi porunca îi pricinueşte o nouă bucurie. Energia lui a găsit altă vână de drenare: puterea. Oameni, animale, sunt la dispoziţia lui. Va ucide un câne, doi... înaintează prin întuneric înadins, ca să-şi preţuiască perfecţiunea mişcării. Pe întuneric, scoate cheile, deschide uşa, intră în laborator, apoi face lumină. Laboratorul îi apare sub un nou aspect. E treaz şi totuşi privirea sa destramă conturul obiectelor. Lumina electricităţii e slabă. O suge întunericul maşinilor, o dispersează strălucitul sticlelor. Aparatele stau sgârcite, parcă la pândă, gata să se arunce asupra pradei. Gâtul retortelor a căpătat mişcare, angrenajele rânjesc prin dinţii de fier, ca nişte maxilare descărnate. Tuburile de cauciuc se înfig în pământ, se învârtesc pe suporturi de metal sau se prind ca nişte ventuze de păreţi şî mese. Apoi turbinele, centrifugile, mo-riştele, aşteaptă parcă un semn, să pornească iureşul pustiitor, iar prin gura cuptorului, se aude un geamăt lung, subţire, dureros, ca şi cum Mefisto, cu un suflet la subţioară, ar fi fugit pe acolo în sbor. Profesorul continuă coşmarul început, cu aproape douăzeci şi patru de ore înainte. Parcă este un alchimist venit să supravegheze focul atanorulux. Multe nopţi l-au prins aci lucrând ? adesea, la ore înaintate ca acestea, el a aşteptat gâfâind numărul picurilor din robinet, sau a înregistrat pe hârtie, bătăile inimii scoase din animal. Dar azi are impresia că împrumută pentru lucrarea sa o nouă forţă. . Geamătul se aude mai desluşit, mai dureros, mai uman. Profesorul rânjeşte....................- — Parc’aş aştepta pe tovarăşul Diavol, să iscălească un pact... — Am adus animalul, domnule Profesor. Profesorul bâjbâie prin ceaţa dintre vis şi realitate. Şi totuşi nu se hotărăşte a trece hotarul, nici într’o parte nici în cealaltă. Parcă ar vrea să acţioneze în realitate, dar cu mintea rămasă în vis. Absurd, el aşteaptă pe Mefisto; Mefisto este însă Ilie, duşmanul. Laborantului, o umbră subţire î-a încondeiat colţul gurii. Surâsul lui ironic s’a înnobilat, a devenit blajin şi iertător. Ah, Ilie, Ilieî.. Mizerabil vrăjmaş!.. Cum îl cunoaşte de bine. Poftim!.. Acum, îl şi iartă!.. Rău a ajuns... De mila unui servitor... Şi simte c’a făcut un pas în jos, scoborînd către realitate. Ajutoarele lui Ilie se luptă cu cânele. Unul i-a prins botul şi picioarele dinainte, celălalt îl imobilizează pe dinapoi 5 cu un pumn se apasă în pântecele animalului şi cu mâna îl trage în sus, de picioare. Cânele plânge uşor. Un sunet subţire, ca un suspin de copil, se strecoară la fiecare respiraţie, pe lângă mâna călăului. Parc’ar fi suspinul mortuar al blândei Katuşa... Şi profesorul se simte din nou transpus în planul visului. — Scoatem creerii ?.. Vocea laborantului sună spart şi hăue apoi, prin vasta încăpere, ca şi cum, rostogo-lindu-se, s’ar ciocni întruna de colţuri de piatră. Profesorul nu răspunde. Priveşte la luptă. Animalul a profitat de o clipă şi deodată a svâcnit cu tot trupul său, din grumaz şi până’n glesne, să scape. Dar oamenii au prins mişcarea. Furioşi, îl trântesc de planşa mesei şi smucit, îi leagă picior după picior. Sunt răi de felul lor, dar acum, sculaţi din somn şi îndârjiţi de luptă, au devenit bestii. — Ca de obiceiu?.. întreabă Ilie. Profesorul continuă observaţia. Un servitor a prins botul cânelui în masca de narcoză, ca într’o botniţă, şi cu mânile îi strânge nările, parcă să-l înăbuşe înainte de a-1 adormi. Vrea să-l chinue. Fireşte!.. Animalul e vinovat. Din cauza lui e tot deranjul ăsta... — Scoatem creerii? — Da... Prin ferestrele mari, fără perdele, se scurge palida meditaţie a lunii. Fiecare părticică a încăperii e rasă parcă de orice culoare vie şi prinsă în ghiarele miriadice ale recei spe-culaţiuni. Imperiul ascuns în întunericul maşinilor, aparatelor şi cuptoarelor, a fost cu-tropit de lumină. Şi Ilie, care cu gesturi mărunte, elegante şi dextre, îşi urmăreşte operaţia, în imensitatea clipei, apare mic şi caraghios, pitic, cu gesturi ţepene, în diferite po-ziţiuni, pictat parcă pe placa de sticlă neagră a unei lanterne magice. — Am scos creerii... Profesorul scutură, din faţa ochilor, praful mincinos al iluziei. înaintea sa, se găseşte Ilie, care în podul palmei, cupă făcut, îi prezintă masa molatecă cenuşie, injectată cu vinişoare vişinii. Băjenaru priveşte desorientat. Caută şi nu-şi găseşte justificarea. Pentru ce acest deranj? Pentru ce a sculat oamenii în toiul nopţii? Pentru ce s’a pretat la un act de somnambulism conştient?.. Numai ca să repete o experienţă, zilnic executată de două luni încoace? Priveşte tabloul în mod stupid. Cânele cu ţeasta ridicată şi craniul golit, care horcăe şi nu vrea să moară; servitorul îndârjit, care continuă să-l înăbuşe, doar să sfârşească mai repede; Ilie mânjit de zeama vişinie, cu masa de creer în mână... Toţi aşteaptă dela el poruncă şi toţi parcă zâmbesc cu neîncredere. Chiar şi cânele, care nu încetează cu respiraţia, îşi bate joc de el. în clipa asta, laolaltă cu servitorii, urăşte animalul. Toată vina dela el vine... în el, stă ascuns secretul vieţii, secretul mişcărilor intime ale ochiului, pe 188 Care in zadar de atâta amar de timp, profesorul se strădueşte, să le găsească. Şi mâine... mâine tot oraşul va hui... Profesorul Băjenaru a înnebunit... Vine ca strigoii în miezul nopţii; alarmează lumea... Şi pentru ce ?.. — Prepară-mi artera... Ordinul a izbucnit în el, din trebuinţa justificării. A schimbat tehnica experimentului. Ilie a avut un tresalt. Profesorul l-a prins. Semn bun. Ilie e un bun indicator. Cel puţin salvează aparenţele. Profesorul îşi repetă cu durere : — Doar aparenţele... Căci mintea lui e goală... goală de orice gând... — Injectăm, domnule Profesor?.. Profesorul nu ia seama la întrebarea laborantului. Gândul său e la justificare. Servitorii ăştia au şi mulţi copii, care de mâine încolo, au să-l privească cu groază şi vor fugi dinaintea sa 5 mamele se vor sluji de el, ca de o sperietoare : Taci, că vine profesorul cel nebun... — A murit... arată laborantul, trupul animalului. Profesorul răspunde alăturea: — Mâine plec din oraş, şi vreau să termin... Pe Ilie nu-1 interesează parcă decât lucrul pentru care a fost adus. — Injectăm?... — Da... se răsteşte profesorul. — Ce soluţie? Mintea profesorului s’a oprit, ca o gură lovită de dambla. Se mişcă, spumegă, plescăe, se umflă... dar zadarnic. Gol, gol! Creerii săi vântură vânt. Chiar şi simţirea-i împotriva sa. Parcă a trecut în lagărul vrăjmaşilor şi de acolo, îl batjocureşte. Cât despre voinţă... Ea e incapabilă... Nu trăeşte în el decât mişcarea, mişcarea ridicată în rang, mişcarea, care înlocueşte în suflet, şi inteligenţă şi voinţă. — Ce injectăm ? Profesorul face un pas către etajera cu flacoane. Nicicând, nu s’a crezut capabil de atâta minciună. Ce farsă !.. Ce farsă !.. îşi păstrează seriosul de om de ştiinţă. Parcă grele munci intelectuale îi conduc paşii, şi când colo... se lasă în voia întâmplării. Se batjocureşte cu cruzime. Parcă eul său, urmărind simţirea, a trecut dincolo, în lagărul vrăjmaş. Sunt doi Băjenari, unul serios, grav, adevărat om de ştiinţă, şi celălalt, care se prăpădeşte de râs, alături de Milcu, Ilie şi ceilalţi. A realizat subt o altă formă, pamfletul, de care avea lipsă. în faţa etajerii se opreşte. Apoi, întinde mâna la întâmplarej ca un copil în cutia cu acadele. — Asta o să injectezi... porunceşte laborantului, luând o sticlă de pe poliţă. Laborantul citeşte eticheta: — Soluţie de zaharoză... Profesorul repetă, mirat, în sine: — Soluţie de zaharoză ?.. Şi apoi, tare: — Da... Starea lui e schimbată definitiv. S’a adunat din toate meleagurile, unde frica şi exaltarea l-au risipit. Simte parcă apropierea sfârşitului. Ah, binecuvântată senzaţiune!.. Tot după ea aleargă, pentru ca imediat, s’o piardă. Acum, un sentiment de linişte îl cuprinde. Se apropie vindecarea definitivă... — S’a apropiat de Ilie. Simte o trebuinţă de comunicare prin vorbă bună. 189 , -1- Mâine plec... îl asigură încă odată, de aceea vreau să termin experienţa... Şi surâde sieşi la cuvintele : mâine plec. îşi aminteşte de prostia trăită, cu două ore mai înainte. Dezastrul, durerea, revolverul... toate, toate, acum, au dispărut. Revolverul... îşi opreşte deodată gândul. I-a intrat oare în ochi, din raza lunii, ’o musculiţă de lumină?.. Sau pleoapele animalului au tremurat?.. Un moment îşi astupă ochii cu palma, parcă să-i cruţe, şi fără să privească, porunceşte: • f — Infectează... . Gândurile-şi urmează calea. Cum a fost posibil la un om echilibrat ca el, cu atât calm o... Din nou, acelaşi tremur. Parcă o aripioară a botului s’a mişcat într’un freamăt senzual. Profesorul începe să fie agitat acum, în alt chip. — Infectează, Ilie... în laborator, tăcere mare. O umbră grea, ca o imensă privire de bufniţă, s’a lăsat în urma lunii pe ferestre. Paşii oamenilor, gesturile laborantului, chiar şi mişcările propriului său suflet se pierd în tainicul răsuflu al cadavrului. Tăcere mare 5 Curge doar lichidul în vasul de cristal, şi sgomotul aspirat al siringii fâşie la scurte intervale. Profesorul e tot în tremur. Vede şi nu crede. Animalul a clipit din ochi, apoi şi-a ridicat o nare, ca şi cum ar vrea să adulmece. — Infectează, Ilie... mult... mai mult... Vocea-i gâfâie, respiraţia i se poticneşte. Prin mintea lui se înfăptueşte o descoperire. Coşmarul, chinul de peste zi, ploaia de lumină a nopţii şi umbra neagră, ca gândul bufniţei, au fost doar etapele. Au venit de undeva, din depărtări, să facă un popas în el, şi apoi, mai departe... — Infectează, Ilie... Şi deodată, se vede ceva de necrezut. Animalul a deschis gura, mare, mare de tot... parcă să-i înghită. . — înainte ... comandă el, ca la atac. Lichidul curge prin vasele animalului şi animalul mort trăieşte. îşi mişcă maxilarele, întoarce ochii, strâmbă gura, parc’ar mârâi, ciuleşte urechile şi acum, dă din cap... — Daţi drumul la picioare... , Servitorii sunt prinşi şi ei parcă de fiorul minunii. Ascultă, ca marinarii pe căpitan în timpul furtunii. Nimeni nu-i cunoaşte planul, nici chiar Ilie, dârei ştie ce vrea. îşi va controla greşala la lumina propriei sale descoperiri. Profesorul s’a repezit asupra animalului mort, parcă să-l ia în baionetă. A redevenit Mefisto, dar nu în chip de fantomă, ci aievea, la trup şi suflet. La fel trebue să fi fost şi în atacul dela Răchitaş. Şi acum, parcă nu tot la atac se găseşte?... Numai cu alte unelte de luptă înarmat: foarfece, cuţit, pensă muşcătoare... In paşi iuţiţi, îşi face drum printre coridoarele muşchilor. Taie, despică, smulge şi gâfâind, înaintează, parcă pe brânci, până ce se opreşte în blindajul imbricat al şirei spinării. Izbit cu împotrivire, profesorul se înalţă cu un geamăt prelung scremut, ca o înjurătură amestecată între dinţi. înăuntru se găseşte măduva, duşmana sa. — Afară 1... porunceşte el, ca şi cum ar spune: Luaţi târfa de păr şi alungaţi-o pe scări, fos... Şi rânjind victorios, se trage la o parte. Oamenii s’au repezit la locul său. Se aude în cadenţă ţăcănitul pensei muşcătoare, ca şi cum s’ar îmbumba butoni în capse. Pac, pac, pac... In sufletul profesorului, beţia succesului svâcneşte cu accente de durere. O forţă unică îl mână, o forţă asemănătoare iubirii sau poate chiar însăşi iubirea. E un hămesit de poftă, ce-şi adulmecă prada. Genunchii îi tremură, gâtlejul înghite în sec, iar respiraţia se urneşte din greu. Parcă aşteaptă la pârleaz. . Pac, pac, pac... Ca şi în iubire, îl mână o putere imensă, o putere de aiurea venită, pentru un scop altul decât al său... Va nunti cu trupul mort şi spintecat al cânelui, abjectă sodomie, întru zămislirea gândului cel nou. Pac, pac, pac... Lumina concentrează întreaga tăcere a încăperii, ca subt abajur. Din aparate, ca din nişte vizuini, scot capul umbre hâde şi hrăpăreţe. E clipa încordării supreme. Şi deodată, animalul întors cu faţa în sus, din priceperea lui Ilîe, începe să-şi întindă un picior, apoi altul, pe urmă celelalte, ca şi cum ar vrea să cheme mirele la macabra nuntire... Trup, fără creeri, cu inima amorţită pe veci, el duce mişcarea, prin mijlocirea unei substanţe străină vieţii. Şi profesorul din nou înebunit, ar vrea să se repeadă urlând, să prindă animalul în braţe şi să-i înfigă în bot dinţii, tare, tare... tot mai tare... cum fac amanţii, când sunt în frenezia îmbrăţişării... . * * ■ In perdeaua înălbită de clăbucul zorilor, s’a încrustat un pumn de pulbere aurie. In-tunerecul odăii vibrează în zumzet alb; prin unghere, din capacele deschise ale umbrelor adie negru vânt... Profesorul nu poate adormi. Departe-i timpul, deşi măsurate-i sunt orele, de când, înnebunit de spaimă, a sărit din somn. Greşală, dezastru, reînălţare]... Stărue în el, ca pumnul de raze aurii ale soarelui în perdeaua înălbită, chinul dezastrului, ca şi apoteoza gândului nou. Mintea-i e neputincioasă să priceapă. Aceeaşi întrebare revine în strungul minţii. , ■ Cum de-a greşit ? Nu se mai teme, nu se mai urăşte, vrea să ştie. — Printr’o eclipsă a judecăţii, adică printr’un leşin al creerului... îşi răspunde. . . Şi în minte, vede în mânile lui Uie, ca în ceaun, masa de creeri ca o pată mare albă, scoasă parcă amorţită de sub un bulgăre de gheaţă. Răspunsul însă nu-1 mulţumeşte. — Atunci, descoperirea?... ; — Printr’un fenomen de compensaţie... . In minte, îi apare nouă imagine: un balon, strâns şi moleşit într’o parte, umflat peste măsură în cealaltă parte. — Fiindcă inteligenţa unui om, îşi explică el, este limitată la o anumită câtime, prostia e de lipsă întru dobândirea înţelepciunii... Compensaţie... Imaginile acestea concrete nu-1 mai satisfac. Sunt învechite. — Dar precizia în descoperirea greşelii, în lipsa oricărui fapt de conducere? Profesorul pregetă, deşi are un răspuns pentru orice nedumerire: inconştientul... Ar vrea să se menţie pe planul ştiinţei pozitive şi totuşi simte că alunecă. Pentru întâia oară, în vieaţăl... , — Să fiu mulţumit cu atât ...îşi zice, şi să mă căsnesc să adorm... Sunt peste două- zeci şi patru de ore, de când veghez, surescitarea minţii mă poate duce la cine ştie ce prostie... . . Prostia însă a devenit o noţiune cu demnitate, nu-1 mai sperie. Mai înainte, doar de raţiune s’a servit. Şi rezultatul iată-1... Nu, nu... Să-şi privească prostia în faţă, 191 -— E un fapt sigur. A fost nevoie de prostie... Âitcum, stăruîam în mediocritate... Şi prostia îi apare binefăcătoare, căci explodând, ea a sfărâmat vechiul său eu. Ea a rupt pecetea pusă de domnul Stoenescu, oribila pecete a lui „şapte ori nouă". Acum se va reface pe alte baze. — Nu vreau să devin un mistic... un iraţional... se apără el. — Şi totuşi, trebue să judeci cinstit ...îi răspunde alter ego-ul său sufletesc. Atunci, mai departe... Şi mintea-şi urmează cursul, aproape independent de voinţă şi de raţiune. — Creerul meu, materie fiind, nu poate greşi... fiindcă materia e perfectă... Şi nici crea... Profesorul face o pauză, parcă să cerceteze rezultatul obţinut. Aşa e 3 Antinomia dintre greşală şi creaţie nu poate fi pusă pe seama creerului. Şi el simte insinuându-i-se în suflet, dulcea otravă a îndoielii. Rigiditatea judecăţii începe să se înmoaie, puterea îngâmfării, să cedeze. — Cinstit să judec... Şi parcă toată cheresteaua vieţii lui ştiinţifice, începe să se aplece. Dar nu mai vrea s’o sprijine, din interes şi oportunitate. — Cinstit... cinstit... Şi îşi întoarce sârgul judecăţii, către noua sa gândire. Repetă t — Creerul meu, materie fiind, nu poate greşi... fiindcă materia e perfectă... Şi nu poate crea, pentru acelaşi motiv, căci ce e perfect, obligat e şi finit... Profesorul simte în el, putere nouă. Ar vrea să se ţină strâns în făgaşul vechei sale prinsori materialiste, dar nu reuşeşte. îşi fuge. S’a revărsat râul din matca prea îngustă. Un sentiment de largă înţelegere îi aduce la suprafaţă noua condiţiune de vieaţă sufletească s cinstea. — N’am fost cinstit... Mi-am dat judecata de partea forţei aparente... şi această forţă e a materiei. Şi-a uitat complet de incidentele întâmplării. Se găseşte pe alt plan transpus. Doreşte bucurii materiale, deslegate de contingenţa lui Ilie şi a lui Milcu, bucurii ale judecăţii pure. îndoiala l-a adus aci, îndoiala, care a nimicit puterea materiei, prin perfecţiune... — Eu sunt imperfect, căci perfect fiind, m’aş face una cu materia perfectă... Imperfecţiunea mea îmi este apărarea... Voinţa de a rezista perfectului îmi este scăpare şi liman... Simte că s’a desprins concretului, dar că se afundă în realitate. O stare, pe care odinioară o nimicea sub voitul său dispreţ. Nu e vis, nici beatitudine extatică. Este bucurie larg cuprinzătoare a cunoaşterii şi a împăcării cu sine. Pluteşte imobil, între concret şi duhul adevărului, între stări, pe care le defineşte, fără ca vreodată să le poată ajunge. •— Iată de unde-mi vine rătăcirea... Am confundat realitatea cu perfecţiunea... Dar perfecţiunea e finită şi realitatea infinită... iar eu prin greşala mea, aspir infinitul... Soarele a deschis gura de foc, în perdeaua vrâstată. cu dungi subţiri, ca într’un snop. Pleavă şi fire de aur ţâşnesc şi umplu camera întunecată, din explozia de lumină. Profesorului i s’a aprins privirea de focarul roşu. El a adus parcă o notă nouă în judecată. — Roşu e culoare, adică materie... Roşul, pentru ochi, e perfect, ca şi ochiul pentru roşu, fiind elemente situate pe acelaşi plan de relaţiuni... Dar roşu nu e decât alb descompus. In imensa proiecţiune a realităţii, particulele de energie iau însuşiri de materie. Fulgi de praf sunt aştrii, iar atomii, aştri prinşi în horă. Şi în acest imperiu vibrant, zadarnic îmi caut greşala, zadarnic îmi caut gândul creator... Totul e perfect, totul e finit... şi greşala mea este infinită... Perfecţiunea, adică materia, e doar un moment în dibuirea realităţii... dincolo de ea, sunt alte etape... 192 Mintea profesorului cuprinde parcă în braţe întreaga făşie de lumină şi de-a-lungul ei, urcă spre obârşie. Nu ironizează ca altădată cercetarea cauzelor primare, nici nu dispreţuieşte puterea mijloacelor speculative. Trăieşte o clipă de cinste pură. — Trebue să ascult şi cealaltă parte... N’am vrut să ştiu decât de mecanica vergelei domnului Stoenescu... Dar mai este o lume... cea a cugetării, cu totul străină mie... Azi chiar, îmi voiu cumpăra pe Sfântul Toma de Aquino... Dar gândul i se termină cu un zig-zag de fulger, ca un ras spintecător. •— Domnul Stoenescu... Sfântul Toma... Ce apropiere! Ce apropiere caraghioasă!,.. Imediat însă îşi revine. A fost doar o izbitură de berbece a trecutului, în noua înfăptuire. — Mai departe ... mai departe... Şi în acea clipă de cinste pură, în care greşala l-a scos din cremenea experimentului brut, profesorul se roagă de iertare, domnului Stoenescu, pentru ofensa adusă... 193 EMIL GIURGIUCA Ai înmugurit în strai de bură de soare! Iţi joacă râsul frunze de cais Şi’n trupul tău abia suit din vis Aud murmurând verile viitoare. Ţi-umbreşte fruntea somnul calm din noapte, In ochi botezul zorilor ţi-a mai rămas, Pari o’ntrupare’n azuriul ceas, Ce stă s’adoarmă’n marmură de lapte. Din tot ce azi e neîmplinit ca’ntr’o tulpină Când mâine viaţa caldă va înflori, Aceste mâini pe fruntea cui vor coborî hodină, Cui ochii tăi zambilele-şi vor dărui ? Va fi un visător cu suflet de copil, Ori un fecior cu pieptu’n bronz de soare? Nu ştiu, nu ştiu... dar, Doamne, adu-i-1 Să-i cânte, s’o adoarmă în leagăne de floare! 194 AMURG RUSTIC DE GEORGE VOEVIDCA Sat în amurg... Noură zarea... Roură floarea. Umbrele curg... Fată ’n privaz stăruie, dusă... Jăruie-apusă zi printre brazi... Lăcrimător clipotă şipot: şipotă ’n clipot şopot de dor... Sat în amurg. Noură zarea. Roură floarea Umbrele curg. 195 oM E L A N C O L I A DE' EMIL CIORAN Fiecare stare sufletească tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau să transforme acest exterior într’o viziune potrivită naturii ei. Căci există o corespondenţă intimă în toate stările mari şi adânci, între planul subiectiv şi planul obiectiv. Ar fi absurd să concepi un entuziasm debordant într’un mediu plat şi închis 5 dacă totuşi s’ar întâmpla, aceasta s’ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza întreg mediul. [Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior.^ Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proecţii subiective fără de care stările sufleteşti şi experienţele intense nu-şi pot găsi [o realizare deplină. Extazul niciodată nu reprezintă o consumare pur internă, ci transpune într’un exterior o beţie luminoasă lăuntrică. Este destul a privi faţa unui extatic pentru a remarca tot ceea ce vizează tensiunea lui spirituală. Intenţionalitatea stărilor interioare este un fenomen care explică armonia dintre planuri, precum şi necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intenţionalitatea indică o imposibilitate a stărilor de a rămânea absolut pure. Pentru ce melancolia cere un infinit exterior ? Fiindcă este în structura eî o dilatare şi un gol cărora nu li se poate stabili graniţe. Trecerile de limite se pot realiza fie în mod pozitiv, fie negativ. Exuberanţa, entuziasmul, furia, etc., sunt stări debordante a căror intensitate sparge orice bariere limitative şi cresc dincolo de echilibrul normal. Este un avânt pozitiv al vieţii, rezultat dintr’un plus de viaţă, dintr’un exces de vitalitate şi dintr’o expansiune organică. în stările pozitive, viaţa trece dincolo de determinările ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc şi care acumulate riscă o izbucnire violentă. Toate stările extreme sunt derivative ale vieţii, prin care ea se apără de ea însăşi. Transcenderea limitelor din stările negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleacă din plenitudine, ci dintr’un gol ale cărui margini nu sunt de-marcabile. Aceasta cu atât mai mult cu cât golul pare a răsări din rădăcinile fiinţei, în-tinzându-se progresiv ca o cangrenă iremediabilă. Este un proces de diminuare, iar nu 196 de creştere î din acest motiv, el este o întoarcere în spre neant, iar nu o înflorire în existenţă. Sensaţia de gol şi de dilatare în spre nimic, care nu lipseşte în melancolie, îşi află o rădăcină mai adâncă într’o oboseală, prezentă în toate stările negative. Oboseala separă pe om de lume şi de lucruri. Ritmul intens al vieţii slăbeşte, iar pulsaţiile organice şi activarea internă îşi pierd din acea încordare care diferenţiază viaţa în lume, care o stabileşte ca un moment imanent al existenţii. Oboseala este primul determinant organic al cunoaşterii, deoarece ea des voltă condiţiile indispensabile ale unei diferenţieri a omului în lume 5 prin ea ajunge la acea perspectivă care situiază lumea în faţa omului. Oboseala te face să trăeşti subt nivelul normal al vieţii, iar despre marile tensiuni vitale nu-ţi îngădue să ai decât un presentiment. Sursa melancoliei pleacă deci, dintr’o regiune unde viaţa este nesigură şi problematică. Astfel se explică fecunditatea ei pentru cunoaştere şi sterilitatea ei pentru viaţă. Dacă în trăirile comune şi obişnuite, contează intimitatea naivă cu aspectele individuale ale existenţii, în melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii şi la o sensaţie a vagului acestei lumi. O experienţă intimă şi o viziune ciudată ■ nulează formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate şi diferenţiate, pentru a îmbrăca într’o haină de o transparenţă imaterială şi universală. Detaşarea progresivă de ceea ce este individual şi concret te ridică la o viziune totală, care câştigând în întindere pierde în concret. Nu există stare melancolică fără înălţarea de care vorbim, fără o expansiune spre culmi, fără o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea înălţare răsărită din orgoliu sau din dispreţ, din disperare sau dintr’o pornire spre negativitate infinită, ci dintr’o reflexie prelungită şi o reverie difuză, născute în oboseală. în melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. î Ce sens are singurătatea în melancolie? Nu este ea legată de sentimentul infinitului intern şi extern? Privirea melancolică este inexpresivă, concepută fără o perspectivă a nemărginitului. Nemărginirea interioară şi vagul lăuntric, ce nu trebuesc asimilate acelei infinităţi fecunde din iubire, cer cu necesitate o întindere ale cărei margini sunt insesizabile. Melancolia prezintă o stare vagă care nu intenţionează ceva determinat şi precizat. Trăirile comune cer obiecte palpabile şi forme cristalizate. Contactul cu viaţa se face, în acest caz, prin individual; este un contact strâns şi sigur. Desprinderea de existenţă ca dat concret şi calitativ şi abandonarea în nemărginire ridică pe om din încadrarea lui firească. Perspectiva infinitului îl arată singur şi părăsit în lume. Sentimentul propriei finităţi este cu atât mai intens cu cât conştiinţa infinităţii lumii este mai mare. Dacă in unele stări această conştiinţă este deprimantă şi chinuitoare, în melancolie ea este mai puţin dureroasă, din cauza unei sublimări, care face singurătatea şi părăsirea mult mai puţin apăsătoare, împrumutându-le uneori un caracter voluptos. Disproporţia dintre infinitatea lumii şi finitatea omului este un motiv serios de disperare 5 atunci însă, când o priveşti într’o perspectivă de vis, aşa cum e în stările melancolice, aceasta încetează de a mai fi torturantă, lumea apărând într’o frumuseţe stranie şi maladivă. Sensul adânc al singurătăţii vizează o suspendare dureroasă a omului în viaţă şi o frământare în izolare cu gândul morţii. A trăi singur înseamnă a nu mai cere nimic şi a nu mai aştepta nimic dela viaţă. ! Singura surpriză a singurătăţii este moartea]. Marii singuratici nu s’au retras niciodată spre a se pregăti pentru viaţă, ci pentru a suporta interiorizaţi şi resemnaţi lichidarea vieţii din ei. Din pustiu şi din grote nu se poate aduce mesagii pentru viaţă. Nu condamnă viaţa toate religiile plecate din pustiuri ? Şi nu este în iluminările şi transfigurările marilor singuratici o viziune apocaliptică de sfârşit şi prăbuşire iar nu o aureolă de sclipiri şi triumfuri? 197 Singurătatea melancolicilor are o semnificaţie mult mai puţin adâncă? ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbeşte de o melancolie dulce, de o melancolie voluptoasă? Dar însăşi atitudinea melancolică prin pasivitatea şi considerarea perspectivică, nu este ea colorată estetic? Atitudinea estetică în faţa vieţii se caracterizează printr’o pasivitate contemplativă care savurează din real tot ceea ce îi convine subiectivităţii fără nicio normă şi fără nici un criteriu. Lumea este considerată ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asistă pasiv la desfăşurarea unor aspecte. Concepţia spectaculară a vieţii elimină tragicul şi antinomiile imanente existenţii, cari odată recunoscute şi simţite te prind ca într’un vârtej dureros în drama lumii. Experienţa tragicului presupune o tensiune atât de mare încât vieţuirea estetică nici n’o poate bănui. In tragic participarea intensă cu întreg conţinutul fiinţei noastre este atât de hotărîtoare încât fiecare moment este o chestiune de destin, pe când în atitudinea estetică este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsită în toate stările estetice. Ceea ce este estetic în melancolie se manifestă în tendinţa spre pasivitate, reverie şi încântare voluptoasă. Că ea nu poate fi asimilată integral unei stări estetice, aceasta derivă din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frequentă melancolia neagră? Dar ce este mai întâi o melancolie dulce? Cine nu cunoaşte sensaţia de plăcere ciudată în după amiezile de vară, când te abandonezi simţurilor fără nicio problematică specială şt când sentimentul unei eternităţi senine desvoltă în suflet o împăcare dintre cele mai neobişnuite? Este ca şi cum grijile acestei lumi şi toate jncertitudinile spirituale ar amuţi în faţa unui spectacol de o frumuseţe uluitoare, în seducţiile căruia orice problemă ar deveni inutilă. Dincolo de orice agitaţie, tur-burare sau efervescenţă, o trăire liniştită soarbe cu o voluptate reţinută toată splendoarea cadrului. Este o notă esenţială a stărilor melancolice calmul, absenţa unei intensităţi deosebite. Regretul, care intră in structura melancoliei, explică şi el absenţa unei intensităţi particulare a acesteia. Dacă regretul poate fi persistent, el niciodată nu e atât de intens încât să provoace o suferinţă profundă. Actualizarea unor motive sau a unor întâmplări din trecut, însumarea în afectivitatea noastră prezentă a unor elemente care astăzi nu mai pot fi active, relaţia dintre o tonalitate afectivă a sensaţiilor şi mediul în care s’au născut dar pe care l-au părăsit, sunt determinante esenţiale de melancolie. Regretul exprimă afectiv un fenomen profund acela al înaintării în moarte prin vieţuire. Regret ceva ce a murit în mine şi din mine. Actualizez doar fantoma unor realităţi şi a unor experienţe trecute. Dar aceasta este suficient pentru a ne arăta cât a murit din noi. Regretul revelează semnificaţia demonică a timpului care prilejuind o creştere în noi cauzează implicit o anihilare. Regretele fac pe om melancolic fără să-l paralizeze sau să-i rateze aspiraţiile, deoarece în regret există o conştiinţă a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul iind oarecum deschis. Melancolia nu este o stare de o gravitate concentrată, închisă, desvoltată pe o afecţiune organică, deoarece în ea nu există nimic din acea groaznică senzaţie a ireparabilului pentru tot cursul existenţei, care nu lipseşte în unele cazuri de tristeţe adâncă şi iremediabilă. Chiar acea melancolie neagră este mai mult un caz de dispoziţie temporală, decât de una constituţională. Şi dacă ar fi ca în cazul al doilea, caracterul de reverie nu e complect exclus pentru a o asimila unei maladii cu toate implicaţiile ei. Formal, atât în cazul melancoliei dulci şi voluptoase, cât şi în cazul melancoliei negre, există aceleaşi cadre de elemente: gol intern, infinit exterior, vag de sensaţii, reverie, sublimare, etc., numai din punctul de vedere al tonalităţii afective a viziunii diferenţierea apare evidentă. S’ar putea ca multipolaritatea melancoliei să ţină mai mult de structura subiectivităţii, de cât de natura ei. In acest caz starea melancolică, în caracterul ei difuz reverie şi vag ar 198 lua forme specifice în fiecare persoană. Nefiind o stare de o mare intensitate dramatică, ea oscilează şi fluctuează mult mai mult decât celelalte. Având mai mult virtuţi poetice decât active, ea are ceva dintr’o graţie reţinută, (de aceea o întâlnim mai mult la femei) graţie pe care n’o întâlnim niciodată în tristeţea profundă şi intensă. Nu lipseşte această graţie nici peisajelor de coloratură melancolică. Perspectiva întinsă din peisajul olandez sau din peisajul Renaşterii, cu eternităţi de lumină şi umbre, cu văi a căror şerpuire simbolizează infinitul şi cu raze ce împrumută un caracter de imaterialitate lumii, cu aspiraţiile şi regretele oamenilor ce schiţează un zâmbet de înţelegere şi bună voinţă, — întreagă această perspectivă revelează o graţie melancolică şi uşoară. Intr’un astfel de cadru, omul pare a zice cu regret şi cu resemnare: „Ce vreţi dacă nu e mai mult?". La capătul oricărei melancolii există posibilitatea unei mângâieri sau a unei resemnări. Elementele estetice din ea includ virtualităţi de armonie viitoare, care niciodată nu există într’o tristeţe profundă şi organică. Din acest motiv, o fenomenologie a tristeţii ajunge la ireparabil, pe când una a melancoliei la vis şi graţie. 199 CRONIC I IDEI, OAMENI, FAPTE ©„FILOSOFI ŞI SISTEME" DE I. BRUCĂR Bine cunoscut publicului nostru cetitor încă de pe vremea când scria la „Noua revistă română" articole a căror amintire nu s’a pierdut, şi mult apreciat in deosebi în urma celor două studii filosofice de remarcabilă valoare asupra lui „Spinozaa şi asupra „Problemelor noui în Filosofie11, — d, Brucăr a dat de curând la lumină un masiv şi valoros studiu asupra câtorva din reprezentanţii de frunte ai cugetării filosofice contemporane europene. Faţă de munca pe care a depus-o pentru a realiza această lucrare, d-sa ar mai fi avut nevoe de prea puţin, pentru a ne pune la îndemână un studiu complect asupra întregii mişcări filosofice contemporane. Aparenţele totuşi nu trebue să ne înşele. Dacă, la prima vedere, din acest studiu, In care rând pe rând sunt expuse concepţiile filosofice ale unui C. Rădulescu-Motru, Spaier, Liebert, Husserl, Rickert, Blaga, Bergson şi Kuno Fiedler, lipsesc gânditori cari în mişcarea filosofică contemporană din occident ocupă netăgăduit un loc de frunte, — cum ar fi de pildă un Martin Heidegger sau un Nicolai Hartmann, — totuşi lectura lui ne arată că lucrurile se petrec în realitate altfel. Căci contribuţiile personale ale acestor gânditori nu au fost nicidecum scăpate din vedere. Şi, în studiul d-lui Brucăr, ele vin, acolo unde cetitorul neiniţiat ar avea nevoe, să lumineze în chip minunat calea pe care pare a se orienta de acum înainte cugetarea filosofică. Pentru cine cunoaşte ce anume motive l-au determinat pe autor să scrie acest studiu, lucrul era foarte firesc să fie aşa. D. Brucăr, care e stăpânit de un real interes pentru problemele filosofiei, înainte de a se gândi la desle-garea lor, şi-a impus datoria de a se lămuri asupra a tot ceea ce cugetarea filosofică contemporană a ajuns să realizeze. Cu o asemenea preocupare, se înţelege că d-sa n’ar fi putut trece peste opera nici unuia din reprezentanţii mai de seamă ai filosofiei contemporane, — iar studiul d-sale, rezultat al aceste! munci, n’ar fi putut rămâne lipsit de contribuţiile lor. Şi, încredinţat că studiul acesta n’ar putea fi făcut oricum, d. Brucăr voeşte să-l transforme Intr’o adevărată disciplină filosofică aparte, căreia îi dă numele de „interpretare a filosofiei". Lucrarea d-sale se şi începe cu un „discurs" introductiv, în care autorul încearcă să delimiteze domeniul şi să indice metodele acestei discipline, — iar cuprinsul ei nu este decât aplicarea la câteva din sistemele filosofice contemporane, a modului cum d-sa concepe „interpretarea filosofiei”. Aşa fiind, se înţelege interesul cu care trebue privit acest discurs introductiv. Căci, cel puţin în bună parte, valoarea expunerilor d-sale este condiţionată de întemeierea pe care o poate avea punctul d-sale de vedere personal în expunerea sistemelor filosofice. Iată de ce vom mărgini mai mult asupră-i observările noastre — siliţi altfel cum suntem de spaţiul restrâns de care dispunem. In expunerile de genul acelora cuprinse în lucrarea d-sale şi care sunt netăgăduit de istorie a filosofiei, d. Brucăr se declară hotărît împotriva procedeelor utilizate în mod obişnuit de această disciplină. Aceasta pentru motivul că, după d-sa, istoria filosofiei nu este în măsură să ne dea o cunoaştere exactă a sistemelor filosofice. Rolul ei este de a ne prezenta sistemele filosofice în evoluţia lor In timp. Aceasta însă, susţine d. Brucăr, nu poate decât să le falşifice, întrucât, plasate în timp şi explicate prin condiţiuni streine „conţinutului lor pur ideativ”, sistemele filosofice pierd valoarea lor absolută, pentru a deveni relative. Aşa fiind, istoria filosofiei nu ne poate îngădui decât o interpretare greşită şi „stearpă a filosofiei, lipsită de orice valoare teoretică" (p. 13 şi 32). Spre a evita acest neajuns, trebue, spune d. Brucăr» să privim sistemele „pe un plan supratemporal”, independent de evoluţia lor în timp, referindu-ne exclusiv la ceea ce au ele esenţial, adică, lămureşte d-sa, la „caracterul absolut al ideilor lor” (p. 15). Un asemenea mod de a lua cunoştinţă de sistemele filosofice, profund deosebit de cel practicat de istoria filosofiei, poartă numele, în concepţia d-lui Brucăr, de „interpretare a filosofiei”. Justificarea lui stă în însăşi natura sistemelor filosofice. Filosofia este, după d. Brucăr, „ştiinţa lumii 2QQ ideilor” (p. 8), iar sistemele filosofice sunt „obiectivările concrete ale unor realităţi (poate „existenţe” a voit să spună d. Brucăr, fiindcă altfel Împerecherea aceasta de cuvinte ar fi un non-sens) ideale” (p. 48). Desigur că pentru cine crede că sistemele filosofice sunt sisteme de idei care constituesc împreună o explicare unitară a lumii, definiţia d-lui Brucăr poate să rămână neînţeleasă. Trebue de aceea să stăruim mai mult asupră-i. Sistemele filosofice cuprind, după d. Brucăr, totdeauna „o viziune de bază”, — iar aceasta este departe de a fi ceea ce am înclina noi să credem, adică o simplă idee fundamentală. Ea este „o existenţă iraţională” (p, 18), care constitue ceea ce numeşte d-sa „existenţialitatea lui transcendentală” (p. 27). Şi cum o atare „existenţialitate” nu poate fi decât de natură spirituală, iar sistemele filosofice nu sunt decât concretizările ei, acestea nu pot fi concepute decât ca „obiectivări ale unor existenţe spirituale” (p. 18). Trebue însă să ne înfrânăm încă odată înclinările fireşti ale minţii noastre, ca să putem fi de părerea d-lui Brucăr. Astiel, nu trebue să credem că existenţele spirituale de care e vorba există numaidecât. Dimpotrivă, d. Brucăr se exprimă net că ele sunt simple „irealităţi’’ (p, 2’), — fără ca totuşi aceasta să însemneze că ele nu există. Dacă ar fi aşa, atunci sistemele filosofice n’ar fi decât simple plăsmuiri mintale. Ele există, spune d. Brucăr, sunt deci realităţi, însă „ideale”. Iată sensul definiţiei pe care o dă d-sa sistemelor filosofice. Astfel concepute, după părerea d-lui Brucăr, sistemele filosofice nu mai sunt contradictorii, cum s’a crezut până acum. Ele sunt expresia unuia şi aceluiaşi gând etern (p. 14), „care constitue, din punct de vedere raţional, unitatea lor ontologică” (p. 36) şi care fireşte că n’ar putea să se contrazică pe sine. Ceea ce ne dă iluzia contradicţiei in sistemele filosofice, — când privim de pildă idealismul lui Platon faţă de atomismul lui Democrit, — nu se datoreşte decât „temporicităţii” în care ni le înfăţişează istoria filosofiei. Spre a înlătura acest aspect greşit în care ne apar sistemele filosofice şi pentru a le pătrunde sensul adevărat, trebue să facem abstracţie de timpul ce le separă şi să găsim mijlocul de a descoperi „esenţialitatea lor ontologică”, în care contradicţia dispare. Aceasta însă, crede d. Brucăr, presupune o „cunoaştere intuitivă” pe care singură metoda fenomenologică ne-o poate pune la îndemână. Ea singură, în adevăr, ne dă posibilitatea să atingem caracterul absolut al ideilor (p. 15), — ceea ce negreşit nu e lucru puţin, pentru noi cari până acum nici nu bănuiam că ideile ar avea un atare caracter. Sau cum spune d. Brucăr în altă parte, „ea este singura (metodă) care ne-ar putea da cheia sau cifrul cu care am putea ceti şi descoperi esenţialitatea de viziune a fiecărui sistem” (p. 28). Cu ajutorul ei, întemeiem ceea ce numeşte d. Brucăr „interpretarea filosofiei”. Şi d-sa stărue în primul rând asupra deosebirii profunde care trebue menţinută Intre punctul de vedere al acestei discipline şi acel al istoriei filosofiei. Interpretarea filosofiei, spune d-sa, nu are nimic comun cu explicarea sistemelor filosofice prin raportarea lor la condiţiunile în care au apărut. Trecând peste acest procedeu greşit, ea urmăreşte cu ajutorul analizei intuitive fenomenologice să ne arate sistemele în „esenţialitatea lor ontică” (p. 38), aşa fel ca să le putem privi „pe un plan de eternitate” (p. 52). Cu aceasta, ea ne dă cunoştinţa singurului lucru care ne poate interesa din sistemele filosofice, — şi anume „adâncul esenţialităţii lor ideative” (p. 9). Ideea însăşi a interpretării filosofiei a fost descoperită de d. Brucăr utilizând metoda fenomenologică. Cum se ştie, metoda aceasta urmăreşte să determine, în ultimă instanţă, esenţa pură a existenţei. Supusă rigorilor sale, ideea cunoaşterii şi a înţelegerii sistemelor filosofice, după ce a fost degajată de tot ceea ce nu-i constitue elementul de căpetenie, a fost redusă la pătrunderea pe cale intuitivă a esenţialităţii sistemelor filosofice. Se ridică acum întrebarea, în ce măsură a izbutit d. Brucăr în lucrarea d-sale să ne dea cu ajutorul metodei fenomenologice o asemenea cunoştinţă intuitivă a sistemelor de care se ocupă şi dacă, — presupunând că a realizat-o, — care e valoarea ei 1 Cuprind adică expunerile d-sale în adevăr „esenţia-lităţi” de sisteme, — şi, în caz afirmativ, ne îngădue ele să luăm cunoştinţă exactă de concepţiile filosofice pe care ni le prezintă în modul acesta ? Iar contradicţia dintre sisteme dispare în adevăr în opera d-lui Brucăr sau era aceasta o simplă promisiune irealizabilă ? Ceea ce nu se poate tăgădui, este că expunerile d-lui Brucăr cuprind într’o formă de o remarcabilă claritate, unele din ideile mai de seamă ale sistemelor puse în discuţie, cu principalele lor motivări şi cu obiecţiunile mai serioase ce li s’au adus sau 1* se pot aduce. In acest fel, lucrarea d-sale ne dă posibilitatea să ne facem o idee sumară, dar îndeajuns de exactă, despre aceste sisteme. C eea ce însă îi lipseşte în primul rând, este restu ideilor ce constitue sistemele filosofice expuse şi întregul lor aparat de argumentare. De acestea însă n’am putea lua cunoştinţă decât direct din operele originale ale filosofilor. Şi e netăgăduit că, fără această cunoştinţă completă, înţelegerea exactă a concepţiilor de care e vorba sufere. Iată de ce rolul istoriei filosofiei nici nu este acel pe care şî-1 atribue interpretarea filosofiei. Ea nu urmăreşte să ne dea cunoştinţa sistemelor filosofice din trecut. Această cunoştinţă nu o putem căpăta cu folos decât adresându-ne deadreptul operelor originale ale întemeetorilor lor. Ceea ce urmăreşte ea este explicarea sistemelor prin cauzele care le-au produs şi reconstituirea logicei lor interne. Lectura operelor originale nu oferă 201 însă aceasta unul cetitor nelntţlat. Singur Istoricul fi-losoflel, care cunoaşte întreg complexul de împrejurări în care au apărut operele filosofice şi a meditat mai mult asupra conţinutului lor, este în măsură să ne pună la îndemână această înţelegere. Iar fără ea, cunoaşterea sistemelor filosofice este sortită să sufere de un alt neajuns, de care suferă expunerile d-lul Brucăr, — şt, date fiind unele promisiuni ale d-sale, neajunsul de care vorbim ia aici un dublu aspect. Este drept că d-sa, trecând peste interdicţiile metodei ce-şi impune, a dat pe alocurea sistemelor oarecari explicări. Ele sunt însă voit in-complecte. Datorită acestui fapt, lectura lucrării d-lui Brucăr ne lasă cu impresia că filosofia, privită din punctul de vedere „supratemporal“, departe de a fi unitară, este un haos de teorii, care se contrazic şi se exclud reciproc. Ce unitate poate exista, bunăoară, între punctul de vedere apriorist al lui Edmund ' Husserl şi acel iraţionalist şi mistic al lui Leon Chestov? Şi totuşi d. Brucăr ne promisese că asemenea antinomii vor dispărea la lumina interpretării filosofiei. Dacă e drept că asemenea contradicţii, care sunt reale, n’ar putea să dispară în niciun fel, — trebue să recunoaştem însă că o expunere mai puţin înte-me ată pe metoda fenomenologică, arătând cum dificultăţile ce se ridicau înaintea unora din sisteme au împins pe gânditori să construiască altele noui, ne-ar fi făcut vizibil firul unitar al evoluţiei filosofiei contemporane, şi ne-ar fi îngăduit astfel să ne facem o cu totul altă impresie despre ea. Privită însă din punctul de vedere din care a fost scrisă, lucrarea d-lui Brucăr este totuşi de cel mai mare interes. Sub forma în care e scrisă, ea ne pune la îndemână un imens material deosebit de valoros pentru cunoaşterea şi înţelegerea filosofiei contemporane. Poate că fără să vrea, d, Brucăr, în modul acesta, a realizat pentru prima dată într’o lucrare în istoria filosofiei ceea ce am putea spune că arta modernă realizează demult. întocmai ca în acele picturi sau sculpturi moderne, în care prin câteva linii fugare artistul caută să ne dea posibilitatea de a ne pune imaginaţia în joc, spre a deştepta în acest chip ingenios emoţii estetice, d. Brucăr, în liniile drepte, severe, în care a înfăţişat câteva din concepţiile filosofice ale timpului nostru, dă unui ochi mai pătrunzător şi unei minţi mai agere posibilitatea de a reflecta mai departe la problemele filosofiei. Şi dacă exerciţiul imaginaţiei în contemplarea operelor de artă modernă procură o netăgăduită emoţie estetică, nu e mai puţin adevărat că exerciţiul gândirii în lectura unei lucrări ca aceea a d-lui Brucăr procură unei minţi dornice de înţelegerea lucrurilor o profundă satisfacţie. AL. POSESCU CRONICA LITERARA LUCIAN BL AGA: LA CUMPĂNA APELOR (VERSURI).—C. ANTONIADE: MACHIA VELLI. — N. Ţ1MIRAŞ: IO AN CREANGĂ. Pentru încercările noastre de aşezare spirituală pe această linie de cumpănă între răsărit şi apus, ce ne-au hărăzit-o istoria şi pământul, clădirea de gând şi de vis pe care a durat-o în ani scrisul d-lui Blaga e una din mărturiile cele mai dătătoare de nădejdi, ale posibilităţilor noastre de a aduce cândva rod deosebit şi vrednic de a fi căutat, în marile recolte sufleteşti ale lumii, de a ne împinge seva solului propriu până la înflorirea înaltă a unor petale care să poată îmbogăţi, fără îngăduinţe, corola de vis a omenirii. Prin acea nesilită identificare cu pământul, In pătrunderea adâncă şi grea a temeliilor, prin acea înălţare sveltă spre regiunile marilor curente spirituale ce depăşesc hotarele, prin lumina pură ce îi învăluie arhitectura, opera d-lui Blaga împacă sbu-ciumul intelectual al veacului modern şi neliniştile primare ce urcă în noi ca un val, din veacuri adânci, topindu-le în cristalul unor realizări autentice, cristal a cărui geometrie pură nu şi-a limitat nicicând diversitatea faţetelor şi acel necontenit proces de limpezire a apelor, a luminilor. In adevăr, — pentru ca să restrângem discuţia la limitele ce îi sânt date aici — urmărind linia evoluţiei sale poetice, aceste constante spirituale, aceste caracteristice de împlinire, sânt permanent vizibile. Sunetul fundamental, adânc, al poeziei d-lui Blaga este ecoul grav al unui dureros proces de căutare : în neliniştea de aspră furtună a veacului nostru, căutarea unei lumini de vrajă care să liniştească apele sufletului, îmbunând iarăşi cerul cu pământul, ca apariţia curcubeului după potopul biblic. Sbu-ciumul acestei căutări, a unui adevăr care să îmbuneze pământul, a unui Dumnezeu care să lumineze cerul — în cărţile veacului douăzeci ca şi în miturile unui trecut ce n’a putut fi încă măsurat, în tumultul sufletului modern ca şi în superstiţiile noastre primitive, efortul de a pipăi lucrurile pentru a le ghici mugurul de viaţă ascunsă, precum orbul Pan bulbii corniţelor la miei, chinul de a nu putea găsi acel cuvânt bun care să lămurească definitiv puterile ascunse ale lumii, arareori sentimentul unei plinătăţi interioare, ca rod al acestei pribegii, şi foarte adesea gândul că această căutare îi este impusă, sorocită, apăsare astrală a destinului — însemnată dureros în acea imagină a stelei sale, schimbată de pe un umăr 202 \ pe altul ca o povară — iată sursa cea mai adâncă indicată prin acel sunet grav şi mat, acea tonalitate caracteristică, a poeziei d-lui Blaga. Şi nu e o simplă coincidenţă faptul că, şi In filo— sofie, dl. Blaga încearcă dela început rezolvarea problemei cunoaşterii. Primul său volum de poezii, „Poemele luminii14, nu era, acum patrusprezece ani, decât aspectul liric al aceleiaşi căutări. Tinereţea învălea lumea în-tr’o lumină nouă ce nu putea dăinui mult, dar care atunci imprima materialului liric acel clocot caracteristic primelor elanuri, aproape de optimism chiar. De aci, amploarea filonului erotic, diminuat apoi aproape cu totul,— o lumină fragedă şi, mai ales, acea caracteristică tehnică, remarcată de critica timpului i poezia, simplă exclamaţie lirică, aproape, alăturarea nouă a doi termeni doar: vis şi concret. Erau mirarea nouă a celui ce vede şi pipăie întâia oară lumea şi caută să stabilească întâile date ale conştiinţei; de aci culoarea lor fragedă, de aci, bucuria naivă de a găsi în suflet şi în lumea pietrelor şi a stelelor, două aspecte cari se potrivesc într’o imagine: comparaţia, ca aproape unică funcţie poetică; găsirea ei, ca unic prilej de explozie lirică. In „Paşii Profetului**, respiraţia lirică se lărgeşte, imaginile se aglomerează, tema capătă amploare. Depăşind tinereţea jocului pur, poetul îşi organizează cunoaşterea. De aci, liniştirea, o prematură înţelepciune, care apropie uneori, în acest volum, poezia de structura sentenţioasă a parabolei. Firul subţire de nelinişte al acestui volum se accentuează şi se ramifică amplu: „In marea trecere**. O intuiţie amară a cursului vremii care, in perindarea ei uniformă de veacuri, nu iartă sbuciumul mărunt al omului, a zădărniciei acestor căulări. durere, aceea de a fi vândut veacului său toată bogăţia de comoară a sufletului primitiv, a copilăriei, fără a primi în schimb decât împletiri de îndoieli: Arendaş al stelelor, străvechile zodii mi le-am pierdut. Viaţa cu sânge şi cu poveşti din mâini mi-a scăpat. Poetul care voise, înalt, să însemne bucuria luminii şi paşii profetului, îşi dă acum seama că a voit prea mult, că în marea perindare de oameni şi vremi semnele nu mai sânt sigure. De aci, acel sunet de durere din „Noi cântăreţii leproşi“, care se va realiza şi mai pur în „Cântăreţii bolnavi“ din ultimul volum: Mistuiţi de răni lăuntrice trecem prin veac. Din când în când ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorit şi zăvorite sunt şi cetăţile. „Lauda somnului** înseamnă un nou punct de creştere şi, în acelaşi timp, un punct de hotar In evoluţia poetică a d-lui Blaga. Aceiaşi tristeţe a celui ce n’a putut încă decât să pipăie dar nu şi să deschidă zăvoarele lumii: Ca toată creatura mi-am ridicat în văzduh rănile şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se’mplineşte 1 Nu se’mplineşte, nu se’mplineşte! Lămurirea din ce în ce mai dureroasă a acestei imposibilităţi, determină însă o firească reîntoarcere. Poetul încearcă regăsirea comorilor de basm, pierdute în schimbul falsei înţelepciuni a veacului: lauda somnului, ca pierdere în adâncul unor vremi mitice, prin acea retragere în val, a sângelui său „înapoi în părinţi**, laudă a visului pentrucă oferă o regăsire într’o lume mai pură, adâncire în etnic, căruia se suprapune frecvent amintirea luminii copilăriei, vrajă a basmului scormonire în superstiţii. Totul aduce simplificare voită, în acelaşi timp, a sufletului şi a expresiei, prin purificare în apa largă a substratului mitic al omenirii, intuit prin apelul la folklorul popular. Această reîntoarcere, prevestită încă dela „In marea trecere** (poemul „Semne"), se încearcă astfel in „Lauda somnului**, prin îmbogăţirea materialului fol-kloric, printr’o simplificare a imaginilor şi printr’o revenire la vechile constrângeri şi armonii ale versului, până aproape de Eminescu: Adânc sub bătrânele verzile zodii — se trag zăvoarele se ’nchid fântânile. Aşează-ţi în cruce gândul şi mânile. Stele curgând Ne spală ţărânile. Drumul acestei reîntoarceri e accentuat larg, aproape cu desăvârşire, în ultimul volum al poetului: „In cumpăna apelor**. E, după cum indică Însuşi titlul, un efort de limpezire în maturitate. Şi e unul din multiplele documente de înaltă şi clară înţelegere a lumii şi a sa însăşi, această posibilitate de autodefinire, pe care o indică pentru dl. Blaga sunetul larg şi în acelaşi timp caracteristic, al titlurilor diferitelor sale volume. O analiză şi grupare a temelor poetice din cuprinsul acestui volum, va fi lămuritoare în primul rând, Vechiul filon al neliniştii veacului e mult redus, Boală (p, 8) şi Cântăreţii bolnavi (p. 22). Frământarea de altădată e Insă aici înălţată în planul vag al unei unduiri de tristeţe cosmică, în primul poem: Piezişe cad lacrimi din veac, iar în Cântăreţii bolnavi e oarecum sublimată Intr’o irizare muzicală sub patina imaginilor medievale, o durere aproape Impa'pabilă, ca a unei flori ce, în vestejire, îşi scutură polenul, 203 Purtăm fără lacrimi o boală în strune —• şi mergem deapururi spre soare apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă ’n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi Cuvintele seacă. Lumina palidă a acestei nelinişti se infiltrează frecvent şi în peisagiu i Plajă (p. 28) Seară Mediteraneană (p. 32) şi Semn de toamnă; O voce ieri din adânc s’a 'nălţat amară, amară, amară, îngeri mulţi murind şi-au lăsat lutul In ţară. O singură dată această nelinişte are o rezonanţă gravă, o coborîre spre moarte: Din adânc (p. 72) • Pe noul drum, nu se mai rezolvă în revoltă, nici în întrebări complicate, ci se adânceşte în substanţa muzicală a unui dor de lumina mai pură a altor zile — în imagina cărora, de multe ori, vârsta mitică a omenirii şi vremea copilăriei poetului, se suprapun, se amestecă, precum în Munte vrăjit (p. 26). Acest dor e întrepătruns de un regret al comorilor de credinţă pierdute, conturat, In Septemvrie (p. 18), prin elemente de culoare şi muzicale, de o maladivă sugestie: Prin ceasul verde al pădurii otrăvuri uitate adie. Cresc lângă ochiuri ciudate brânduşi cu viaţă târzie. iar în Lumina de ieri, cu o voită simplitate, încercând sugestia prin repetiţie : Caut, nu ştiu ce caut- Caut o oră mare rămasă în mine fără făptură ca pe-un ulcior mort o urmă de gură. Acest regret nu putea aduce, firesc, decât o reîntoarcere i Sat natal. O reîntoarcere la simplitatea luii Colindă: Doarme colo In poiată pruncuşor fără de tată. — la istoria lui. Haiducul: S’a duce tot mai adânc până unde se ’nchid toamna şerpii sub stâncă. Va să desferece duhul pădurii şi şipote negre cari cântă. şi mai ales, o reîntoarcere, o afundare mai bine zis, în noianul de superstiţii şi mituri, afundare care permite modularea celei mai bogate şi mai caracteristice game poetice a cărţii. Dela naivitatea ce filtrează rezonanţe adânci şi gânduri din alte lumi — uneori prea complexe pentru spaţiul strâmt al ver- sului şi imaginii, voit populare, dând senzaţia unei ciocniri a materialelor, ca în Cerească atingere (p. 48), Rune (p. 34), Stă în codru fără slavă (p. 70)—poetul ajunge până la acea pitorească alungare de umbre şi lumini mici, ce animă mai mult imaginaţia, precum : întrebări către o stea şi, mai ales, Ursul cu crin şi Vrajă şi blestem, unele din cele mai frumoase înfloriri ale volumului. (Nu pot fi citate decât în întregime, fiindcă valoarea şi forţa de sugestie le stau tocmai în simplitatea liniei şi în echilibrul desăvârşit între temă şi imagini şi între imagini, la rândul lor). O curioasă contaminare cu mitul taurului solar, în Lumină din lumină iar, în Hotar, o evocare a mitului grec, aruncă în această lume pură umbra altor tărâmuri. Această regăsire în vraja altor vremi, se pare că e aducătoare de linişte. Regretul se arată atenuat în echilibru: La cumpăna apelor (p. 66), o tristeţe de fum: după inutilitatea sbuciumului, a elanului, drumul unei reîntoarceri inevitabile, definitive, spre ţărână, spre duhul şi spre pacea ei: Poteca de acum coboară ca fumul din jertfa ce nu s’a primit. De-aci luăm iarăşi drumul spre ţărna şi valea, trădate ’nmiit pentr’un cer chiemător şi necucerit. Drumul de reîntoarcere la acest ceas de cumpănă al maturităţii, cu toată tristeţea marilor renunţări, aduce senzaţia unei plinătăţi interioare, a unor imense bogăţii ce au dospit în suflet din sămânţa amară a vieţii, senzaţie ce dă împăcare cu marile asprimi ale pământului. E, pentru acest gând, un minunat poem : Arhanghel spre vatră, (p. 62) din care regret că nu am loc să amintesc decât o strofă: Mă întorc de acum ca albina spre stup, cu harul sub âripi cu-amurgul în trup. In această împăcare, marile realităţi: naşterea, moartea, ţara, — apar acum într’o lumină blândă, fie voalată de o uşoară umbră: Naştere, fie animată de un naiv pitoresc: Trenul morţilor, sau revărsată largă şi densă, ca în miez al lunii Cuptor, în Ţara. Isprăvind această analiză a temelor, care evidenţiază, cred, cu prisosinţă, cât de firesc se integrează această schimbare de drum în linia fermă a evoluţiei lirice a d-lui Blaga, ca şi rotunjimea de fruct a acestui volum de poeme — mai e necesară o inventariere a materialului său de expresie. Sub aspectul pur formal — dl Blaga accentuează în acest volum efortul de simplificare printr’o disciplină a versificaţiei, ale cărei prime semne s’au observat în „Lauda Somnului'*. Doar o singură bucată, Din adânc, păstrează structura amorfă, ca vers, a primelor culegeri de poeme. 204 în rest, o încadrare rigorilor ritmului şi rimei, bine înţeles, cu toate libertăţile ce şi le-a luat, definitiv, poezia de azi, faţă de vechile canoane. Această în-şurupare a versului aduce o duritate care micşorează mult distanţa ce II separa altădată de poezia d-lui Arghezi. Ceeace e Insă mult mai caracteristic In acest volum, e, pe de o parte, un efort de stăvilire a tumultului de imagini, specific altădată, iar pe de alta, încercări de construcţie a poemului, în sensul simplităţii apropiate de clasic. Un minunat exemplu, şi în acest sens, e acea elegie de un ton mat Sat natal, a cărei forţă de impresionare nu mai stă în imagini, ci în acele nespus de simple enunţări cari încep fiecare din cele patru strofe şi cari închid în sunetul lor, aparent inexpresiv, toată viaţa şi toată desvoltarea strofei : După douăzeci de ani......... A7- meni nu mă cunoaşte....... Totul cât de schimbat........ Dar de ce m’am întors ?... Rog cetitorul să sublinieze în text aceste începuturi citate şi va vedea cu mirare cum toată viaţa caldă a poemei decurge din creionul lor simplu, Aici, închinarea acestei poeme d-lui Pillat nu e fără semnificaţie. Aceiaşi delicată construcţie şi în La cumpăna apelor, deşi mai puţin aparentă. Alteori, accentul în arhitectura poemului, cade pe imagine. O imagine unică şi caracteristică luminează întreg poemul, ca, în Semnal de toamnă, aceea a îngerilor ce au murit. Alteori ea punctează ca un bumb de aur, unică, fiecare strofă, ca în Arhanghel spre vatră, sau—într’un complex,—accentuează sensul prin sunetul ei mai plin, ca o bătaie de gong, precum în Lumina de ieri, imagina urmei pe urciorul mort. De multe ori imagina cade ca un accent final, ca aceea a lacrimilor veacului în poemul Boală, aceea a îngerului ce arde ca o lumânare la căpătâiul Domnului mic, în Colindă, aceea a ursului cu braţele lărgite în dreapta şi în stânga, ca şi cum şi-ar împărţi pădurile de sus, din Ursul cu crin şi, în fine, acea imagină de apreciabilă acuitate, a albinelor morţii ce se strecoară în zumzet prin somnul cristalelor, în Munte vrăjit. Acum, imagina e selectată, păstrată ca ceva de preţ şi pusă în lumină astfel ca să-şi arate toată strălucirea, punctând gândul ca un sclipăt de foc. Prin evoluţia trasată, ca tematică şi vers, volumul d-lui Lucian Blaga însemnează astfel nu numai un moment caracteristic al liricei sale ci şi Încă o piatră la temeliile părăsite ale poeziei noastre de azi. * * * Nu ştiu cum s’a vândut, adică în ce măsură va fi fost preţuită în straturile mari ale cititorilor, cartea d-lui Antoniade, dar chiar dacă această înţelegere nu s’a arătat, însăşi faptul apariţiei sale este pentru literatura noastră un indiciu de maturitate, de lărgire a sferei de preocupări şi de creaţie. Chiar dacă această carte nu e o creaţie, în sensul adevărat al cuvântului. Fiindcă nu aduce nimic nou peste rodul unei ieduri conştiincioase a monografiilor streine consacrate, unica ei contribuţie fiind doar, uneori, o reţinută confruntare de texte erudite, fiindcă acest material ştiut nu e nici transfigurat de acea lumină nouă a talentului epic, care să-l anime şi să-l coloreze... Insă, prin bogăţia materialului adus, prin conştiinciozitatea cu care a fost organizat şi mai ales prin acea impresie de cumpănire, de nedesminţită sobrietate, de lucidă verificare, de plenitudine de fruct copt, pe care ţi-o dă structura densă a alcătuirii ei, interne ca şi formale, monografia d-lui C. Antoniade are o marcă de nobleţe, de seriozitate a muncii intelectuale, pe care e o adevărată bucurie să o poţi sublinia, într’atât e de rară la noi. Urmărind fidel documentul, aşa cum a fost transmis de mulţii şi însemnaţii cercetători ai umbrei marelui florentin, sugrumând iniţial orice deviere în joc a fanteziei, dl. C. A. încearcă să-i contureze epoca şi viaţa, insistând asupra acelor momente şi fapte cari au putut fi puncte de plecare şi generatoare de idei pentru opera lui Machiavelli, O aplicare sobră a principiului, atât de actual, al acelui „erlebniss'1 german, în literatură. Acel tumult, aproape ne mai întâlnit în istorie, de patimi şi inteligenţe, care a fost însă renaşterea italiană, cu diversitatea ei halucinantă de tipuri şi situaţii, a amplificat inevitabil fresca suculentă, colorată, a epocii, uneori până la proporţii şi detalii printre cari figura lui Machiavelli alunecă subţire' Totuşi, îl ghiceşti lămurit pe secretarul florentin — deşi redus de lumina unilaterală a documentelor oficiale, aproape la liniile unei siluete intelectuale, — sbuciumându-se in traiul lui umil. Umil în adevăr, căci sub mantia somptuoasă pe care o aruncă opera sa peste istorie, e o surpriză să-i întrevezi umilinţa vieţii de om sărac şi fără rang nobil — şi e un prilej de bucurie, deşi nu fără amărăciune, să o compari cu evoluţia unui intelectual de azi. Spre sfârşitul volumului şi al vieţii, când, alături de conturul abstract al documentelor oficiale, condeiul biografului prinde colori şi din viaţa plină de sevă — suculentă aşa cum numai în poveştile Renaşterii, ale unui Boccacio, putea fi însemnată — a corespondenţei particulare a lui Machiavelli cu prietenul său Francesco Vettori, figura marelui florentin se rotunjeşte, se umanizează, se apropie de noi, păstrând totuşi acea imprimare indestructbiilă a timpului său. Disgraţia şi neactivitatea îl făceau să uite încurcăturile statului pentru propriile sale necazuri şi bucurii, însemnându-le în neuitate scrisori în cari reliefează acel rânjet sarcastic în durere, caracteristic lui, şi acea vervă grasă, truculentă, impudică în savurarea şi creionarea vieţii, caracteristică vremii sale. Dl. C. A. a ştiut să insiste cu toată amănunţimea şi, pe alocuri, discreţia de rigoare, asupra acestei laturi danteşti şi boccaciane, în acelaşi timp, a pei- 205 sajului său interior, luminând intens ultimele zile şi pagini ale vieţii lui Machiavelli. O carte de muncă şi de înţelegere care îşi cinsteşte autorul şi înfăptuirea. * * * O carte mult mai modestă ca intenţii şi ca realizare, e aceea în care dl. Ţimiraş a căutat să prindă In lumina de argint a cuvântului sufletul cald şi viaţa simplă a acelui minunat copil al pământului din Humuleşti, care a fost loan Creangă. Cartea aceasta, simplă, naivă până la primitivitate, simpatică nespus tocmai prin gândul nemeşteşugit, prin iubirea caldă ce sparge învelişul de împrumut al metodei ştiinţifice, ca un miez copt, — e una din cele mai pure ofrande ce se puteau aduce înţelepciunii simple a lui Creangă. Căci cartea atrage doar prin acea evocare simplă naivă, nelipsită de bonomie şi, pe alocuri, chiar de vervă, a făpturei de voioasă şi ascuţită isteţime a povestitorului moldovean. Pornită doar dela gândul unui articol care să însemneze descoperirea câtorva cărţi din biblioteca lui Creangă, scrisă fără un plan CRONICA THEODOR Deşi trecut de şasezeci de ani, Theodor Pallady pictează cu vigoarea unui fauve neîmblânzit, continuând să-şi definească personalitatea artistică într’un fel atât de suveran, încât multe din pânzele sale vechi par încercări timide alături de câteva dintre pânzele luminoase de astăzi. Se poate pronunţa cuvântul clasicism cu privire la lucrările pictate de Pallady în ultimii patru sau cinci ani, dacă prin clasicism înţelegem „un romantism domesticit*1. In adevăr, pânzele din urmă ale pictorului închid mai multă seninătate reală decât atâtea dintre produsele actuale ale unui pretins clasicism. Chiar dacă litera lipseşte, spiritul există. Este acelaşi spirit echilibrat şi armonios pe care îl distilează bunăoară versurile lui Va-lery. Sensibilitatea diferenţiată bolnăvicios, prin care arta lui Pallady se înrudia cu substanţa lirică a poeziei lui Laforgue şi a celorlalţi „poetes maudits", a primit în ultimul timp corectivul unei înseninări suverane. Nimic nu mai aduce aminte de expresia crepusculară a lucrărilor mai vechi. De altminteri, pictorul pare să se complacă de astădată mai mult In ambianţa luminoasă din sudul Franţei, — unde soarele este atât de puternic încât, după expresia lui Matisse, nu există umbră, — decât în regiunea ceţoasă din Ile-de-France. Astăzi putem afirma cu certitudine că perioada ce-nuşiurilor nuanţate a fost definitiv depăşită în evoluţia expresiei artistice a lui Pallady şi că în locul ei a fost instaurată perioada alburilor intensiv luminoase. stringent, mai mult după cursul unei anumite febre sufleteşti, cu note cari se "văd de departe că sânt adăugate doar ulterior, pentru un aspect ştiinţific, inutile, deoarece de cele mai multe ori trimiterile sânt necomplecte, lipsind indicarea paginei (vezi „Personalitatea povestitorului", Nr. 1, 2, 15, 67, etc.) — cartea e, repel, apreciabilă prin acea curată evocare a unul Creangă anecdotic. Tot atât de inutil ca şi notele e acel efort de a demonstra că bunul humuleştean „era în curent cu întreaga mişcare literară a vremei sale" (p. 103), pentru faptul că s’a găsit în biblioteca sa „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" „Convorbirile Literare**, „Vocabularul purtăreţ românesc-franţuzesc" al lui Valxan, operele lui T. Maiorescu, „Ritorica din Buda", „Gramatica românească" a lui Macărescu şi altele, ale vremii. Creangă a rămas şi rămâne, în primul rând, o expresie robustă a geniului nostru nefalşificat; asta nu înseamnă însă şl „nemeşteşugit" şi meşteşugul cuvântului nu se confundă cu învăţătura cărţilor. OVIDIU PAPADIMA PLASTICĂ PALLADY Care sunt consecinţele unei atari evoluţii, realizată de altminteri într’un tempo atât de lent încât multora le-a rămas neobservată? Credem că pictura lui Pallady a câştigat în obiectivitate picturală. Această presupunere urmează a fi verificată din mai multe puncte de vedere, pe care le vom situa în cadrul a două probleme, problema organizării suprafeţei tabloului şi problema reprezentării spaţiului tridimensional. Ne preocupăm deocamdată de cea dintâi. In perioada cenuşiurilor, pictorul nu reuşise încă să degajeze destul de lămurit valoarea decorativă a tabloului de sub sugestia motivului pictat. Ceea ce avea întâetate pe atunci, era viziunea particulară a fiecărui motiv. In alegerea motivelor, Pallady era condus de un sentiment pentru unicitatea şi specificitatea momentului luminos şi atmosferic, in legătură cu expresia cât mai aproape de adevăr a viziunei sale. Felul vibraţiei atmosferice şi al difuzării luminoase prezenta mai mult interes pentru artist, — prin consonanţa subtilă pe care o deştepta în sensibilitatea sa, — decât acordul pur de culoare, privit sub unghiul abstracţiei coloristice, aşa dar al expresivităţii pure. Deşi armoniile cromatice erau dintre cele mai îndrăzneţe, ele nu dobândiseră o autonomie prea accentuată, în raport cu latura reprezentativă a tabloului. Lirismul viziunei ce se exprima prin bogate cadenţe atmosferice, sfărâma unitatea decorativă a suprafeţei, dând fiecărei pânze un înţeles fragmentar. In felul acesta, pictorul 80$ se mărginea să concretizeze de fiecare dată in culoare conţinutul unor momente intuitive deplin interiorizate, fără năzuinţa clar manifestată de a le transcende prin magia dinamismului coloristic. Evoluţia din ultimul timp a picturii lui Theodor Pallady a condus la degajarea culorii de sub Înrâurirea imediată a vibraţiilor atmosferice şi a incidenţelor luminoase. Cenuşiurile joacă astăzi un rol mult mai redus decât odinioară. In schimb culoarea primară a câştigat în intensitate. S’a ajuns astfel la un absolutism al culorii, care înrâureşte nespus asupra expresiei artistice. Momentul atmosferic nu mai are importanţa din trecut. Dar suprafaţa tabloului este mult mai organic înţeleasă. Pallady accentuează din ce în ce mai mult sensul plan al picturii sale. El întăreşte nespus ritmica suprafeţei, organizând elementele colorate în vederea unei cât mai puternice expresivităţi directe. S’a operat astfel o deplasare a interesului artistic. Vechea concepţie a tabloului fragmentar a fost înlocuită prin concepţia tabloului — obiect de artă. Cele mai multe din pânzele recente ale lui Pallady au o frumuseţe In sine, atât de sigur degajată de latura reprezentativă a tabloului, încât poate fi gustată chiar dacă facem abstracţie de motivul concret înfăţişat de pictor. Prin organizarea suprafeţei tabloului şi prin degajarea ei de sub sugestia motivului pictat, Pallady a făcut primul pas spre obiectivitatea picturală. CRONICA SPE Teatrele bucureştene, silite de criză, au căutat să-şi organizeze un program mai unitar. Criteriul, însă, după care s’a pus o oarecare ordine în spectacole, a fost mai urât i idealul „cassei închise*. Dar, oricât de incompatibil cu arta ar fi acest criteriu, tot e bine că s’a luat, cel puţin din acest punct de vedere, un criteriu ca îndreptar, acolo unde, până mai ieri, domnea deplinul haos. Directorii şi regisorii au trebuit să uite ambiţiile personale, intrigile meschine ori sugestiile interesate ale unor artişti. Şi-au dat seama că trebuie să se gândească şi la public, în momentul în care acesta îşi numără mai cu grijă moneda. Aşa că, deşi vestejim cu tărie goana după reţetă, supralicitarea de piese-stupefiant pe care am văzut-o la toate teatrele noastre acest an, totuşi o socotim ca un semn de îndreptare. A te gândi însă să dai satisfacţie publicului nu înseamnă să-i flatezi, numaidecât, joasele instincte şi sentimentele cele mai ieftine. Cel mai decăzut public va înţelege la un moment dat că este tras pe sfoară şi, desmeticindu-se, va părăsi teatrele. Aşa se face că, după câteva „aluniţe sub fustă" şi după „succesul* titanic al valsului cu acelaş nume, publicul a obosit şi nu a întârziat să-şi arate decepţia. Probă Dar înlăturarea Cenuşlurilor a contribuit nU numai la reintegrarea suprafeţei tabloului, ci şi la potenţarea unei plastice pure, alcătuită din culori primare. Sugestia plasticităţii corpurilor reese astăzi cu mai multă intensitate decât odinioară, când libertatea pusă în tratarea motivului atmosferic înlătura soluţionarea satisfăcătoare a problemelor de volum. Astăzi îi este deajuns pictorului să alăture, fie chiar într’un sentiment decorativ, două tonuri diferite ale aceleeaşi culori, pentru a implica imediat o diferenţiere spaţială de planuri. Se poate spune că Pallady realizează o expresivitate a valorilor spaţiale cu atât mai importantă cu cât distincţia formulei decorative este mai înaltă. Orice plan pictat este menţinut într’o dublă poziţie. El de-Uneşte deopotrivă latura decorativă şi latura reprezentativă a picturii. Depinde de Intenţia privitorului să valorifice pictura sub una din laturi sau sub cealaltă. Un acord de culoare, ce a putut fi gustat până la un moment dat pentru frumuseţea lui plană, poate fi interpretat deodată sub raportul expresiei spaţiale pe care o vehiculează. Pendularea de la o expresie la alta, constitue însăşi tema artei lui Thedor Pallady, şi în marginea ei, pictorul brodează variaţiuni fermecătoare, AUREL D. BROŞTEANU CTACOLELOR „cassa* care a început să rămână prea „deschisă*. Aşa că problema publicului rămâne încă deschisă. Este evident, că acest loc comun încă nu a pătruns în minţile directorilor teatrelor noastre. Că au de a face, la urma urmei, cu un spectator. Că acesta trebuie mulţumit, amuzat şi înnălţat. Totul se petrece în ipoteza caşicum publicul nici nu ar există. E bun numai să plătească. Şi plăteşte dacă afişul proclamă un titlu mai mult sau mai puţin pornografic. Dar se uită că omul vine la teatru atras de titlul josnic, însă fuge după aceea şi nu mai vine la spectacol. Se simte umilit în momentul în care e socotit incapabil să se înalţe. Deci, directorii de teatru, la acest sfârşit de stagiune, când trebuie să înceapă pregătirile pentru toamnă, să se gândească serios la public. Cine e spectatorul nostru ? Problema aceasta pentru Moliere, poate era mai uşoară. Spectatorul era Regele însuşi Teatrul lui, după cum vom arăta-o într’un studiu amănunţit, era un teatru regalian. Făcut spre a aduce un divertisment în Viaţa grea a Regelui, spre a promovâ în faţa curtenilor regalitatea şi buna purtare în faţa suveranului. A fi pe placul regelui şi a promovâ placul 207 fegelui, lată problema—6, nu atât de simplă,—cum i se puneâ unui Moliăre, Pentru un Piscator, problema este pusă in aceiaşi termeni. Numai că regele este massa, e o persoană colectivă. Regele spectacolului, însă, este spectatorul. Spectacolul trebuie să-l amuze şi să-l facă să se simtă ca un rege. Teatrul să fie o petrecere în faţa unei curţi de regi. Imperativul acesta, pentru cine vrea să-l înţeleagă, rezolvă problema teatrului. Tot ce vine mai departe este amănunt. Consecvenţe multiple şi practice ale postulatului spectacular pe care l-am enunţat. * * * Recitalul pe care Floria Capsali, împreună cu Gabriel Negri şi Ion Filionescu l-au oferit de curând publicului, este o încoronare nemeritată a acestui searbăd şi venal an spectacular. Spectacolul pe care l-au dat la Opera Română (în aceasta să se înţeleagă numai localul, nu şi concursul pe care rancu-noasa Operă refuză să-l dea eforturilor artistice reale) a fost un adevărat spectacol pentru regi. Fiece spectator a înţeles că asistă la o liturgică oficiere a artei. Doamna Floria Capsali a atins, în dansurile executate, performanţe de un înnalt atletism spiritual. A proclamat, în paşii ei, modelul mersului, a comunicat cu tărâmul magic al artei prin cifrele unei pure matematici a mişcărilor f ne-a meduzat sufletul prin pithyace vibrări ale trupului ei. Se poate spune că artista a ajuns la o artă consumată a dansului, în care savanteria se îmbină perfect cu erupţiile unui talent mereu reînnoit. Elevul şi partenerul dansatoarei, d-1 Gabriel Negri, a isbutit să se înalţe până la nivelul de artă al maestrei sale, ajungând un preţios colaborator. Efeb în ce are pur acest cuvânt, posesor al secretului oscilaţiilor şi echilibrului, mânuitor cu tact al multiplelor gesturi, Gabriel Negri nu are mult pentru a ajunge prin performanţe nu numai ireproşabile, dar revelante, la statura dansatorului. Insistăm asupra acestui recital, deoarece el con- stitue pentru noi un punct de plecare al spectacolului românesc. Tradiţia spectacolului, fundamentele teatrului românesc nu se construesc cu una cu două. Elemente din cele mai eteroclite şi de cea mai variată valoare trebuie să fie, una câte una, adunate. Până ce tradiţia unui Barbu Lăutaru şi jocul lăutăresc, tradiţia horei populare, teatrul popular de revislă, nu vor fi aduse să conveargă spre crearea adevăratului teatru românesc, până atunci nu vom aveâ teatru, ci numai simulacru de teatru, imitaţie după străini. Şi, până ce nu vom aveâ o tradiţie de dans, de balet, iarăşi nu vom avea spectacol. Floria Capsali, prin eforturile ei personale şi prin elevii el, crează un tip de dansator, un complex de mişcări, o siluetă de actor, o mimică, având caracteristici autohtone. Toate aceste noutăţi, necesare spectacolului românesc, şi pe care numai Floria Capsali le-a creat până acum, vor fi amănunţite de noi, cu alt prilej. Deocamdată atragem atenţia asupra influenţei spectacolelor dansatoarei asupra întregei mişcări teatrale dela noi. Dacă n’ar fi decât influenţa ei asupra a nenumăraţi actori şi s’ar vedea pentru ce, odată, oficialitatea trebuie să iasă din atitudinea inertă faţă de asemenea eforturi naţionale şi artistice. Cert este că, graţie unor eforturi de talia acestor artişti, se pun bazele adevăratului spectacol românesc. Cel puţin, spectatorii au simţit aceasta. La piano, d-1 Ion Filionescu a ţesut, savant şi cald, covorul de sunete necesar paşilor dansatorilor. D-1 Filionescu, de altminteri e un pianist a cărui maturitate şi al cărui elan trebuie subliniate. „Simfonia în blue“, la recentul concert al filarmonicei, ne-a dovedit-o pe deplin. Nu ne temem să-l aşezăm foarte aproape de Claudio Arrau, Machetele costumelor, datorite lui Mac Constantinescu, W. Sigfrid şi G. Negri au dat spectacolului un lustru de nobleţe pe care-1 găsim la porţelanurile de Sevres şi de Dresda, la ceramicele greceşti, la tablourile Renaşterii. Am avut o singură părere de rău: lipseau baletul şi orchestra. PAUL STERIAN 20§