GÂNDIREA No. 3 MARTIE SUMARUL: NICHIFOR CRAINIC : Tineretul şi creştinismul....... 65 N. CREVEDIA: Poesii................................... 74 MARTA RĂDULESCU: înscriere............................ 76 ŞTEFAN STĂNESCU: Poesii............................... 80 ADRIAN HURMUZ . Şabace inutile........................ S2 ALEXANDRU MARCU: Purgatoriul (trad.) ................. 84 M1RCEA STRĂINUL: Balada maicii bune • ............. 86 TRAI AN IONESCU , Prezentare . 87 VICTOR N. POPESCU : Frumosul şi creştinismul .... SS * * IDEI, OAMENI, FAPTE VASILE BĂNCILĂ: Corespondenţa lui Spira Haret ... 94 M1HAIL POLIHRON1ADE : Note asupra crizei tehnice a parlamentarismului aiurea şi la noi..... . 99 CONSTANTIN NOICA i Consideraţii împotriva istoricis- mului ........................................... 105 CRONICA LITERARĂ OVIDIU PAPADIMA: Dr. C. Vlad : Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic............. 105 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC s Aron Cotruş: Printre oameni în mers; Al. Busuioceanu: Pârvan Gânditorul; Klingsor; Junimea literară; Viaţa Basarabiei; Poetul; Concepţia religioasă a Ducelui; Dionisie Areopagitul . . . 108 OVIDIU PAPADIMA: Fire din gândul lui Edgar Poe • . 111 N. CREVEDIA: Poesia românească în limba germană: Zoltan Franyb : Rumănische Dichter.......... 111 DESENE IN INTERIOR . Demian şi Şt. Dimitrescu. ANUL XIII No. 3 GÂNDIREA TINERETUL ŞI CREŞTINISMUL15 D E NICH1FOR CRAINIC remea noastră e vremea tineretului. O lume veche se dărâmă, o lume nouă îşi caută formele de viaţă. Pulsul ei zvâcneşte în arterele tineretului. Puls iuţit de nelinişte, întretăiat de nesiguranţe, biciuit de enigme. Intre generaţia veche şi generaţia nouă există, incontestabil, un hiatus. Neliniştile generaţiei vechi se transformă în suspine după lumea care amurgeşte; zbuciumările generaţiei noi sunt nădejdi aruncate spre lumea care vine. De aceea tineretul e azi preocuparea universală. Statele în care viaţa socială îşi caută mai accentuat noile forme de aşezare şi-au făcut din această preocupare de tineret problema principală. Italia fascistă şi Rusia sovietică şi-au legat destinul de generaţia tânără. Germania, unde zbuciumul căutărilor oscilează între extrema dreaptă şi extrema stângă îşi bizuie triumful, fie într’o direcţie fie în cealaltă, pe tineret. Lupta pentru noile tipare de viaţă nu are însă numai un caracter politic şi social. Tendinţa ei este să consolideze noile forme într’o concepţie integrală de existenţă, fie ea concepţia religioasă, fie concepţia ateistă. Din Evul Mediu îdeea metafisică n’a mai fost atât de adânc amestecată în actualitatea vie. Dacă sub acest raport, epoca liberalismului burghez se caracterizează printr’o indiferenţă metafizică ce îngăduia calea mediocrităţii, tendinţele dominante ale vremii de azi merg până la extrem; până la suprema afirmaţie sau până la suprema negaţie. Creştinismul şi ateismul sânt punctele culminant care solicită psihologia zbuciumată a generaţiei tinere. Am putea să definim spiritul nou al vremii prin oroarea faţă de dimensiunile mijlocii şi prin pasiunea exclusivistă a liniilor infinite: fie linia orizontală, de platitudine uniformă, a comunismului ateist, fie verticala infinită a ierarhiilor cimentate de spiritualismul creştin. Aurea mediocritas a lui Horaţiu e o formulă de viaţă calmă ce nu-şi găseşte locul în gigantica încordare de forţe a e-pocei noastre. Aşa dar, problema raportului dintre tineret şi creştinism nu e azi o problemă numai de cateheză şi de pastorală în care biserica să aibă iniţiativa, ci o problemă de atitudine impusă tineretului de spiritul extremist al vremii. Tineretul nostru românesc, în bătaia curentelor contrarii ce vin dinspre apusul fascist şi dinspre răsăritul bolşevic, se găseşte în situaţia de a lua sua sponte o atitudine sau alta faţă de creştinism. Bisericii îi rămâne sarcina să capteze şi să filtreze valurile afirmative ce-î năvălesc în prag sau să îndiguiască valurile negative şi rebele ce-i bat în coastă. Noi vom considera raportul dintre tineret şi creştinism sub unghiul iniţiativei tineretului de a se apropia de Iisus Hristos. Aceasta ni se pare trăsătura fundamentală a pro- 65 blemei ce ne preocupă aici. Consideraţiile noastre vor avea în vedere tineretul universitar fiindcă în sânul lui tendinţele sânt mai clare şi înlesnesc astfel concluzii mai sigure. Pe de altă parte, regimul politic al României actuale nefiind nici fascist nici bolşevic, ci un regim de indiferenţă democratică, ne îngăduie să observăm mai just tendinţele tineretului a cărui spontaneitate e garantată de libertatea deliberării şi a obţiunii. Vom spune ceva mai mult: statul nostru, în a cărui constituţie scrie că biserica ortodoxă e biserica dominantă, practică acest principiu ca o simplă formalitate oficială, festivă şi decorativă. In realitate e un stat laic, indiferent din punct de vedere religios, gata oricând să socotească religia ca o simplă afacere particulară după cea mai bună regulă democratică şi să se simtă incomodat ori de câte ori religia se conturează ca forţă colectivă socială. Statul acesta laic nu vede în cultul organizat nici măcar o formă de disciplină socială şi de solidaritate morală, ci mai mult o sarcină bugetară pe care e gata s’o arunce în fiece moment. Sub acest raport, el e mult mai aproape de bolşevism decât de fascism. Nu impune concepţia religioasă, nu impune concepţia ateistă, dar ar fi încântat în ziua când cetăţenii săi s’ar declara necredincioşi părăsind cultele respective. Aceeaşi indiferenţă oficială se observă faţă de tineret. Când în lumea întreagă, străbătută de suflul aspiraţiilor către noi forme de existenţă, problema tineretului constitue preocuparea absorbantă, România e poate cea din urmă ţară unde o asemenea problemă nu există încă. Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocă ce se apropie cu paşi uriaşi ? Nu se pun oare pentru el aceleaşi întrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu stă şi el astăzi în faţa perspectivei tragice a şomajului intelectual ce pare iremediabil? Nu e şi el setos de o concepţie integrală de viaţă în care să-şi salveze sufletul din ruinile ce se îngrămădesc împrejur? Şi în definitiv, nu este el, acest tineret, în uruitul lavinelor ce strivesc umerii slăbănogi ai conducătorilor de azi, singura arvună de aur asupra viitorului? . Nimic din aceste preocupări nu hrăneşte grija statului român. Dimpotrivă. Statul acesta indiferent şi fără nici o directivă clară spre enigma zilei de mâine, devine complice prin toleranţă la infernala operă de conrupţie a sufletului tânăr. Tiparul, cinematograful şi radiofonia, care sânt instrumentele cele mai de seamă ale unei sănătoase îndrumări, şi care n’ar trebui să scape controlului continuu şi sever al oficialităţii, sânt azi în România marile oficii ale dezagregării morale. Librăriile şi chioşcurile gem de tipăritura pornografică în care imaginea trupului gol se întrece cu textul celor mai abjecte apologii ale instinctelor inferioare. Cărţi şi reviste ce sânt interzise în ţările apusene se refugiază în România, sânt etalate pretutindeni şi sânt recomandate insistent în conferinţele radiofonice. O literatură freudistă în toate limbile dă un prestigiu pseudoştiinţific tuturor acestor aberaţii proferate în numele nudismului, al naturismului şi al eliberării de obsesiunile sexuale. Filme prigonite de censura vigilentă a altor ţări îşi găsesc debuşeele libere în cinematografele noastre. Iar la radio în fiecare zi celebrităţile cabaretelor bucureştene îşi miorlăie muzical şi insinuant chemările către cloaca nocturnă a desfrâului. Tiparul, cinematograful şi radiofonia sânt stupefiantele zilnice ale sufletului tânăr. Tolerându-le, statul se face complice la funesta operă de demoralizare a tineretului. în ordinea politică şi socială, pătura conducătoare nu oferă ca îndrumare decât cluburile de partid în care tineretul e momit pentru a fi schilodit sufleteşte după chipul şi asemănarea politicianismului, precum anume cerşetori de profesie fură copiii şi le desfigurează trupurile de mici ca să-i facă apţi pentru practica milogelii. în peisagiul dezolant al acestei părăsiri oficiale, se petrece un fenomen cu totul neobişnuit: tineretul nostru universitar, sub imperiul unui sănătos instinct de conservare 66 morală, şi-a devenit singur îndrumător. Abandonat propriei sale soarte, el e o lume în sine cu o psihologie autonomă şi cu o ideologie autonomă. Dece să ascundem că, precum există o detaşare complectă şi o independenţă păzită cu gelozie faţă de partidele politice, există o semnificativă independenţă faţă de însuş corpul profesoral? Astfel pe lângă spiritul de spontaneitate ce caracterizează generaţia nouă, spiritul acesta autonom constitue o altă caracteristică. Tineretul universitar al României de azi, deslipit de înnaintaşii săi, se găseşte singur în faţa viitorului. Ritmica mişcărilor lui e alta decât aceea a României oficiale. Ideologia lui e alta decât a ei. Prăpastia se sapă tot mai adâncă între lumea veche şi această lume nouă ce se cristalizează din zbuciumul obştesc cu faţa spre ziua ce vine. Un leit-motiv al acestei psihologii autonome, care străbate scrisul, cuvântările publice şi convorbirile particulare ale generaţiei tinere cu o nuanţă de dureroasă melancolie e următorul; „Noi n’am avut copilărie3“ Intr’adevăr tinerii de azi, dintre 18 şi 30 de ani, n’au avut copilărie. Ei au deschis ochii pe lume în bubuitul tunurilor. Şi frăgezimea prunciei le-a veştejit-o arsura mizeriei şi haosul de după războiu. Copiii vremilor normale se desvoltă în atmosferă de idilă patriarhală înmuiată în nimbul basmelor. Plăpânda fiinţă a acestei generaţii nu s’a scăldat însă în izvoarele de cleştar ale zânelor, ci în bălţile de sânge ale măcelului. Ea a fost zguduită până în adânc de cea mai cruntă realitate. In locul poveştilor cu voinici biruitori, i-a fost dat să audă în casa părintească istorii aevea cu morţi şi răniţi şi să vadă figurile sluţite ale luptătorilor întorşi de pe câmpul de bătaie. Războiul a adus doliu în fiecare casă şi în această sumbră atmosferă a crescut generaţia de azi. întâia ei mare sensaţie de viaţă a fost contactul cu taina morţii. Şi această sensaţie a fost hotărîtoare pentru psihologia ei. Psihologia ei e clădită pe morţii cari îi zac în inimă. Aceasta o deosebeşte de generaţia de dinainte de războiu care purta în suflet, în loc de morţi, Cosânzene şi Feţi-frumoşi. Mai departe, spectacolul ce i l-a oferit viaţa publică de după războiu, cu desfrâul nebun al tuturor profitorilor victoriei naţionale, i-a ascuţit sensibilitatea morală până la nefericire. In supravieţuitorii aceia lacomi de viaţă, cari au pus stăpânire pe bunurile publice, generaţia tânără, fica doliului, n’a văzut altceva decât pe uzurpatorii sălbatici şi impioşi ai drepturilor morţilor. De aci ostilitatea faţă de ei. în toate ţările care au trecut prin războiu s’a observat această ostilitate a tinerilor faţă de supravieţuitorii profitori. Citeam undeva despre tineretul Franţei că priveşte pe înaintaşi cu un aer atât de duşmănos de parcă i-ar întreba; „Dece nu muriţi odată să rămânem liberi ?" E parcă în această ostilitate ceva din răzbunarea postumă a morţilor, exprimată prin tinerii urmaşi, cari nu-şi dau seama de izvorul misterios al acestui sentiment. Fondul acesta subconştient alimentează detaşarea de care am vorbit şi explică într’o măsură izolarea în psihologia autonomă a generaţiei tinere. Contactul prea de timpuriu cu moartea i-a dat acestei generaţii un simţ realist al vieţii pe de o parte, iar pe de alta înclinarea către un sens metafisic al existenţii. Sentimentul izolării jicnite pe care îl trăieşte tineretul de după războiu capătă o acuitate cruntă în contact cu Universitatea. Două sânt elementele care determină această acuitate; contactul cu camarazii minoritari, în special evrei, şi contactul cu sfera culturii universitare. Contactul cu camarazii evrei pe băncile de studiu dă tineretului românesc ideea imediată a inferiorităţii sale economice. Studenţii români pe cât sânt de numeroşi pe atât sânt de săraci. Copii de plugari şi de mici salariaţi în marea lor majoritate, gospodăriile familiilor lor sânt ruinate de iureşul războiului. In noua lor calitate de cetăţeni academici, ei târăsc după ei sărăcia lucie de-acasă şi li se pare că minoritatea evreiască, cu aspectul ei 67 de belşug material, îi depăşeşte, îi ofensează şi le va lua înnainte. Se adaugă la aceasta amintirea proaspătă a felului cum mulţi evrei s’au purtat în vremea războiului. Ideea că în curând România Mare, polietnică şi poliglotă, cu libertăţi egale pentru toţi, va putea fi dominată de rasa întreprinzătoare a lui Israil, nu e dintre cele mai puţin chinuitoare idei ce frământă această generaţie tânără. Sentimentul că ea e victima nedreptăţilor şi inegalităţilor sociale o face să reacţioneze violent. Marile mişcări antisemite din această vreme sânt de altfel un fenomen general în ţările Europei Centrale. Aceleaşi cauze, aceleaşi efecte. în lupta pentru afirmarea întâietăţii româneşti în Universitate, studenţimea noastră îşi dă un titlu nou care s’o diferenţieze de elementul evreesc: ea îşi zice „studenţimea română creştină". Calificativul de creştin apare astfel în viaţa universitară întâia oară acum după războiu. In România veche era un titlu necunoscut. Pe lângă deosebirea de sânge, el vine să tragă deosebirea de credinţă religioasă. E întâiul contur spiritual pe care şi-l dă sufletul generaţiei tinere. Totuş nu se poate susţine că la început această definiţie creştină corespunde unui conţinut lăuntric de religiositate profundă şi limpede. E vorba mai degrabă de un misticism vag în care pe lângă elementul naţional, elementul creştin vine ca un titlu de prestigiu din depărtatul şi strămoşescul trecut istoric. Creştinismul acesta nominal nu e, cu alte cuvinte, un fapt de conştiinţă cât o amintire glorioasă. Dar incontestabil, el va rămâne de acum încolo o sugestie permanentă pentru clocotul năvalnic al sufletului tineresc înclinat spre un sens metafizic al existenţii. Faptul că evreii prin foile lor şi în special prin ziarul „Mântuirea", ce apărea în 1919, atacă ortodoxia noastră cu o violenţă neîngăduită determină creştinismul nominal al stu-denţimii să evoluieze din ce în ce mai mult spre o stare de conştiinţă. De altfel rezistenţa ostilă a evreilor aduce un bine imens mişcării universitare: învierşunând naţionalismul, ea face odioase ideile comuniste care în anii de după războiu ar fi putut să prindă ^ teren. Antisemitismul se confundă în mare parte cu anticomunismul. Iar creştinismul studenţesc susţinut de naţionalism ia tot mai mult aspectul unei concepţii pozitive în opoziţie cu negaţia ateistă a comunismului. Se adaugă la toate acestea un lucru nou: debandada şi jafurile în averea publică ale politicianilor. Tineretul, care poartă în suflet răzbunarea misteridasă a morţilor din războiu, reacţionează. El e în stare de revoltă morală. Se nasc conspiraţii de exterminare a marilor tâlhari politici. Conspiraţiile sunt descoperite. Capii mişcărilor studenţeşti sânt arestaţi. Se iscă procese care zguduie ţara întreagă. Cu acest prilej, tinerii cari voiau purificarea morală a vieţii publice prin mijloace violente dau dovadă in faţa autorităţilor de o tărie de caracter uluitoare. E un fenomen cu totul necunoscut până acum în gelatinoasa pastă morală a păturii noastre suprapuse. Aruncaţi rând pe rând în închisori, capii mişcărilor au răgazul să-şi analizeze mai adânc sufletul. Unii fac greva foamei, alţii îşi notează zi cu zi mişcările gândului şi ale inimii- Ţin post şi, adunându-se în grup, încep să se roage lui Dumnezeu. Tinereţea lor prigonită pentru dreptate şi comprimată între pereţii închisorii nu află alt sprijin decât în Cel-de-sus. Ea se sublimează în adorarea cerului. în exaltarea lor, tinerii încarceraţi au viziuni religioase. Li se pare că arhanghelul Mihail însuş, comandantul cu spadă de foc al legiunilor cereşti, li se arată şi-i ia sub ocrotitoarea-i aripă de azur. Din acel moment, misticismui religios va coborî în sufletul sbuciumat al acestui tineret, iar unii dintre aceşti tineri îşi vor pune organizaţiile de luptă sub hramul arhanghelului şi icoana lui, veghiată de candele aprinse, va patrona casele lor de întruniri. Fireşte, uşuratica zeflemea de presă şi de cafenea nu va cruţa acest fenomen cu totul neaşteptat pentru sceptica noastră lume intelectuală. Dar nu e mai puţin adevărat că misticismul religios devine de acum încolo un element component al naţionalismului şi că acest na- 68 ţionalism nou, care până ieri se târâ pe pământ, îşi scaldă avânturile în lumea nevăzută a îngerilor. Al doilea motiv de izolare a generaţiei tinere, — ziceam adineauri, — e contactul cu sfera culturii universitare. Oricât ar părea de paradoxală această afirmaţie, ea corespunde realităţii. Niciodată între profesori şi studenţi n’a existat o mai dureroasă răceală. Raporturile dintre cele două părţi se reduc aproape numai la examene. Care e cauza acestei răceli ? Universitatea românească de după războiu e Universitatea românească de dinnainte de războiu. Spiritul dominant al prelegerilor nu s’a schimbat. El e tributar acum ca şi atunci Sorbonei aţionaliste, sceptice, indiferente din punct de vedere religios, dacă nu deadreptul ironică faţă de orice manifestare mistică sau iraţională. Tinerii cari vin cu doliul războiului în inimi, cu vâltoarea neliniştilor în suflet, cu toată covârşitoarea problematică a epocei or în creer, cu gustul acţiunii imediate hrănit din amintirea proaspătă a epopeii naţionale, caută în prelegeri, dincolo de suma cunoştinţelor instructive, formula vie în care să se rezolve sbuciumul vieţii lor interioare. Ei aşteaptă dela Universitate sinteza nouă sub semnul căreia să se orienteze şi să se ordoneze puterile creatoare ale României mari atât de variată totuşi în graniţele ei rotunjite. Universitatea era datoare să dea generaţiei tinere a noului stat lozinca de luptă a marelui ideal de cultură naţională care să-i boltească deasupra prestigiu de lumină. Şi Universitatea nu i l-a dat. Niciun „apostol" al tineretului n’a apărut după războiu ca personalitatea lui să întrupeze noul spirit al vremii şi să iradieze directive spre orizont. Sub acest raport, Universitatea dinnainte de războiu s’a înfăţişat mult mai la înnălţimea misiunii sale de foc spiritual pe culmea neamului întreg. Nicolae Iorga a fost atunci figura reprezentativă care, în numele ştiinţei, a rostit cuvântul de ordine al vremii sale. Refractar oricărei metafizici, el a creat în schimb mistica naţională a războiului, dând o credinţă unică tineretului şi creind un mare obiectiv dinamismului său sufletesc. După războiu, Nicolae Iorga însuş a făcut figură deprimantă de dezorientat. Sedus de iluzia europenismului, el s’a sorbotiizat, abdicând total dela rolul de conducător spiritual. ;In vidul astfel creat, Vasile Pârvan a apărut un moment la cârmă. Dar misticismul său era un echivoc oscilând între graniţile creştinismului şi ale păgânismului antic, echivoc exprimat într’o formă laborioasă şi savantă, fără articulaţia clară a unei substanţe spirituale organice. Din domeniul filosofiei de unde s’a aşteptat, deasemenea, sinteza gândului românesc, a venit atitudinea d-lui C. Rădulescu-Motru. Apologetul de acum 30 de ani al ortodoxiei ca formulă „magică" a sufletului popular şi-a schimbat fundamental convingerile, evoluând către o ideologie raţionalistă de marcă francmasonică şi combătând cu un regretabil zel anacronic misticismul în numele unei filosofii ştiinţifice a cărei modă s’a îngropat împreună cu veacul trecut. Fireşte, Universitatea e templul ştiinţei elaborate după metoda impersonală a adevărului obiectiv. Dar în viaţa unui popor ea e mai mult decât atât. Ea e vastul laborator unde se verifică permanentele principii de viaţă ale neamului şi din aliagiul lor se zămislesc marile idealuri spirituale menite să stârnească energiile creatoare. Acest lucru îl aşteaptă dela Alma Mater orice generaţie de studenţi. Dar generaţia tânără n’a găsit în Universitatea de'_după războiu decât atmosfera indiferentă a ştiinţei impersonale şi absenţa oricărei preocupări de sbuciumul şi de efervescenţa spirituală a vremii noastre. La aceasta se adaugă abţinerea corpului profesoral dela sarcina de îndrumare educativă a studenţimii. Profesorii, intimidaţi probabil de ideologia francmasonică a unor ziare, au crezut că nu e civilizat lucru să se amestece în vălmăşag, să-i tempereze excesele 69 şi să—1 dirijeze spre clarificări fecunde. Dezertarea statului dela pregătirea generaţiei tinere a fost secundată de dezertarea profesorilor. In aceste condiţii vitrege, generaţia tânără, izolată şi părăsită propriului ei destin, şi-a creat o psihologie autonomă şi o ideologie autonomă ce se transmit azi dela serie la serie prin organizaţiile studenţeşti. După 15 ani de frământări, aceste organizaţii studenţeşti înfăţişează o tradiţie de viaţă proprie, cu idei proprii, cu directive proprii şi cu o disciplină exemplară întemeiată pe cultul demnităţii academice. Ce s’a petrecut cu acest tineret e o adevărată minune pe care foarte puţini oameni oficiali o înţeleg. Singur în faţa vieţii, biciuit de vijeliile revoluţionare ale epocei, cu viitorul înfundat de spectrul şomajului, acest tineret ar fi putut să alunece cu repeziciune în anarhie, sedus de utopiile comunismului. Spania s’a prăbuşit în momentul când Universitatea ei a fost cucerită de ideile revoluţionare republicane. Dar Italia a renăscut când tinerimea ei a fost invadată de slava fără moarte a Romei imperiale şi catolice. Intre revoluţionarismul internaţional şi între naţionalismul conservativ, instinctul tineretului nostru a ales fără deliberare. Idealul care îl însufleţeşte e crearea unei ordini româneşti întemeiată pe principiile fundamentale verificate de toată istoria poporului nostru ca valabile. Aceste principii trăiesc în sufletul tumultuos al tinerimii academice. Pentru a le designa, ea a adoptat formula d-lui A. C. Cuza: Hristos, ' Regele, Naţiunea, adică religia patriei, monarhia naţională şi demofilia, sentimentul adânc al dragostei de poporul românesc şi de instituţiile lui. Dacă ar fi să căutăm explicaţia acestui fapt cu adevărat minunat al orientării spontane şi autonome a tinerimii noastre, mie unuia mi se pare uşor de găsit: ea stă în moştenirea pe care aceşti tineri o aduc de acasă. In mare majoritate, studenţii noştri, şi în special cei cari dau tonul şi timbrul vieţii colective, sânt copii de ţară. Sânt feciori de ţărani sau, când sânt târgoveţi, sânt nepoţi de ţărani. Prin sufletul lor, în pofida tuturor ispitelor culturii superioare şi civilizaţiei orăşeneşti, irumpe sănătatea morală a poporului nostru. Patrimoniul acesta misterios e suportul întregii lor vieţi colective de azi. Nu e greu să descoperim, printr’o analiză sumară, caracterul ţărănesc al acestui patrimoniu. Dacă cultura noastră academică e încă deraiată pe linii divergente faţă de sufletul poporului, tinerii aceştia nu şi-au uitat obârşia şi, în preocupările lor, ridicarea poporului constituie un ideal vrednic de tinereţea lor. Demofilia, care e substanţa celei mai bune literaturi şi arte româneşti, e un fel de metodă instinctivă prin care tineretul ajunge la înţelegerea poporului, a datinelor şî a instituţiilor lui iubite. Prin această demofilie, care nu vine din partea politicei, ci dela un Nicolae Bălcescu, dela un Mihail Eminescu, dela un George Coşbuc, dela un Nicolae Grigorescu şi dela toţi marii visători cari şi-au aplecat fruntea peste murmurul din veac al poporului nostru, prin această demofilie tineretul pătrunde valoarea unei instituţii ca monarhia care e coloana vertebrală a întregei istorii româneşti, dar e şi suprema viziune de stat a ţărănimii, căreia îi e drag să vadă pe Scaunul Ţării împărat şi împărăteasă întrupaţi în carne şî oase din basmul şi din legenda milenară precum şi din reminiscenţele populare despre slava de odinioară a Ţari-gradului împărătesc şi ortodox. Prin această demofilie tineretul înţelege însemnătatea covârşitoare de acoperământ spiritual pe care o are Biserica străbună în viaţa acestui popor. 70 Despre atitudinea faţă de biserică să observăm un fapt semnificativ şi general care priveşte studenţimea noastră de totdeauna: această studenţime, ca unitate de corp, nu s’a manifestat niciodată ostil bisericii străbune. Nici când un evreu refugiat aici, C. Dobro-geanu-Gherea, a săvârşit în cultura românească contrabanda de idei ateiste ale materialismului istoric, nici când a dominat în Universitate ateismul elegant al lui Titu Maiorescu, nici când profesori agresivi şi de mâna a doua au insultat credinţa religioasă în numele biologiei lui Ernst Haeckel. In pofida acestor ostilităţi, tinerimea de altădată a continuat să păstreze un respect faţă de instituţia sacră a poporului. E adevărat că înnainte de războiu acest respect avea o nuanţă pur naţională. Biserica era considerată ca un monument al trecutului, având un rol cultural-naţional de mâna întâia cum i-1 atribuia Nicolae Iorga care, fost marxist în adolescenţă, n’a putut înţelege nici mai târziu, ca istoric naţional, rolul spiritual al ortodoxiei în viaţa neamului românesc. învăţaţii noştri dinnainte de războiu cu excepţia genialului creştin care a fost doctorul Nicolae Paulescu şi a d-lui Simion Mehedinţi, chiar când n’au practicat ateismul ostentativ, au rămas opaci faţă de sensul supranatural al bisericii. Ei au fost victimele liberalismului apusean şi ale ideii că ştiinţa pozitivă exclude posibilitatea credinţei într’o ordine supranaturală. In vremea aceea de indiferentism, tinerimea a continuat să vadă în biserică un monument naţional ce trebuie înconjurat cu o anumită veneraţie. Să nu fi existat oare şi atunci necesitatea marilor descătuşări ale inimii, necesitatea elanurilor metafizice, a setei de absolut? Au existat, fără îndoială, dar atmosfera generală de pozitivism ştiinţific comprima elanurile în adâncul sufletelor sau aceste elanuri se satisfăceau în misticismul naţionalist care a dus la războiul unirii româneşti. In atitudinea ei faţă de biserică, generaţia de după războiu manifestă cu totul altă înţelegere. Biserica nu mai e azi un simplu monument venerabil ce aparţine trecutului, ci o putere vie şi actuală, o pârghie necesară a zbuciumatei vieţi prezente. S’a dus de mult vremea normală, cu aşezări sociale ce păreau definitive, când viaţa curgea pe canaturile siguranţei adiată de satisfacţii paşnice. Astăzi existenţa noastră e răvăşită până în adâncuri de cutremure catastrofale sub a căror putere demonică s’au prăbuşit în ţăndări eşafodajele de valori clădite de cultura şi civilizaţia materialistă. Zburături din falşele dogme în care au crezut cei de ieri se amestecă pe dinnaintea noastră într’un haos fantasmagoric. Participăm parcă la o desfacere de lumi şi dibuim prin praful lor, care înneacă atmosfera, capetele unor noi întocmiri ce întârzie. S’au dărâmat băncile care au fost ca-piştele de aur ale veacului al XlX-lea. S’au sinucis odată cu ele sacerdoţii şi prinţii păgâni ai lumii moderne, — bancherii cu puteri planetare. Agonizează sistemele economice, sociale şi politice. Se dărăpănă imperii intercontinentale ce păreau atotputernice, şi temeliile lumii se clatină de parcă ar fi aşezate pe teren dârdâitor de mlaştină ce stă gata să le cufunde. Groaza care umple acest Univers apocaliptic se răsfrânge toată în inima omului. Unde e salvarea ? Aceasta e întrebarea care ţipă din adâncul spaimei contimporane 1 Un lucru e astăzi sigur: raţiunea umană, idolul filosofic al veacului trecut, se arată în toată deşertăciunea şi neputinţa. Suprema ei elaborare, — Liga Naţiunilor, — care a vrut să fie formula magnifică a păcii universale, zace ea însăşi bolnavă de nulitate. E tot ceeace a putut să conceapă mai măreţ omul modem. Dar în această măreţie s’arată totdeodată mizeria puterii omeneşti, Căci Liga Naţiunilor, construcţie raţionalistă şi ateistă lipsită de suflet şi plină de vidul orgoliului ca diavolul însuş, nu e decât Turnul Babilonic prin care omenirea contimporană a voit să uzurpe atributele lui Dumnezeu pentru a conduce singură pământul. Acesta e însă termenul fatal al puterii omeneşti. Şi termenul a fost atins. Raţiunea, în atotputernicia căreia a crezul omul civilizaţiei materialiste, e de fapt cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi. 7* Inima, a zis Pascal, îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Să zicem în loc de inimă viaţă şi să repetăm adevărul profund al genialului gânditor că viaţa îşi are raţiunile misterioase pe care raţiunea nu le cunoaşte. Cheia oricărei deslegări din pacostea catastrofală a epocei noastre stă în acest fond misterios şi insondabil al vieţii, pe care raţiunea orgolioasă îl ignoră. Cultura şi civilizaţia modernă, ignorându-1 la fel, s’au clădit pe temeliile şubrede, de suprafaţă, ale raţiunii. Dar acest adânc misterios şi ameţitor al vieţii l-au scrutat împreună cu Pascal toţi marii mistici ai lumii. Ca printr’un crater prin care ai privi în străfund miezul de flacără al pământului, ei au descoperit în adâncul ignorat al sufletului principiul divin al oricărei existenţe. Dumnezeu e în noi fiindcă e deasupra noastră, precum focul e în miezul pământului fiindcă s’a rupt odinioară din focul ceresc al soarelui. înfiorătorul cataclism al epocii noastre, răscolind până în taina existenţii contimporane, lasă să se vadă acest adevăr spiritual, fundamental al vieţii, precum muntele basmului se despică în două lăsând să se întrezărească pentru o clipă, prin despicătură, apa fără moarte din adânc din care cine bea nu mai moare. Criza contimporană nu e numai economică, nu e numai financiară, nu e numai politică, nu e numai socială, nu e numai morală; ea e o criză ontologică ce pune din nou problema originii vieţii şi deci a destinului omenesc. Abandonat unor aspre experienţe şi unor dureroase încercări, pe care le-am schiţat, tineretul nostru a descoperit în adâncul suferinţetor sale punctul arhimedîc al existenţii, principiul spiritual al creştinismului. Teroarea vremii nu mai îngăduie mediocritatea indiferenţii, ea impune deciziunea categorică între negaţia ateistă şi afirmaţia creştină. Sau concepţia pocită a bolşevismului, sau concepţia integrală a spiritualismului 3 Alternativa aceasta nu e de altfel, un fenomen specific românesc. La negaţia diabolică a bolşevismului, răspunde azi dealungul şi dealatul Europei o puternică recrudescenţă creştină în sufletul noii generaţii. O lume nouă renaşte de sub dărâmăturile raţionalismului. Pentru tineretul nostru, biserica nu mai e un simplu monument venerabil al trecutului cultural, ci puterea învăluitoare care integrează acest tineret, peste ruptura veacului al XlX-lea falimentar, în fiinţa de totdeauna a neamului românesc. Ea e totdeodată marele liman unde sufletele biciuite de furtună ancorează în certitudinea metafizică a credinţei. Cum altfel s’ar putea explica fenomenul cu totul neobişnuit în viaţa universitară de până ieri că studenţii aleargă la preot pe care îl numesc „duhovnicul studenţimii" ? Cum altfel s’ar putea explica fenomenul tot atât de neobişnuit că în congresul general din toamnă studenţimea din întreaga ţară a cerut înfiinţarea capelelor în sânul Universităţilor şi a mai cerut, — lucru ne mai auzit! — alungarea profesorilor atei din învăţământul superior ? Nu sânt acestea semnele fără greş ale unei renaşteri în spirit ? Nu sânt acestea pietre de hotar ale unei lumi noi fundamental deosebite de România oficială de azi, pradă dezorientării şi cancerului francmasonic? Conflictul dintre aceste două lumi, — căci există un conflict irezolvabil, — a is-bucnit în ultimul timp cu prilejul marei procesiuni religioase organizată de studenţime la acel mormânt care simbolizează imensa jertfă naţională şi creştină pe care s’a clădit România de azi. La această temelie simbolică a patriei tinerimea a voit să ridice crucea marilor speranţe care sfidează moartea. Şi s’au întâlnit acolo, sub regretabil iureş de gloanţe, cele două Românii care au ajuns să nu se mai înţeleagă. Una e România suprapusă, care pluteşte pe deasupra acestui popor, descreştinată şi ostilă creştinătăţii, ultima rămăşiţă ce mai supravieţuieşte ideologiei liberale a veacului al XlX-lea. In 73 locul misterului divin care învăluie şi fecundează existenţa noastră omenească, ea preferă ridicula mistificare a hrubelor francmasonice. In locul crucii, semnul metafizicei religioase sub care s’a desfăşurat viaţa de două ori milenară a neamului nostru, ea preferă anonimatul incolor şi internaţional care vrea să cufunde în incertitudine dezonorantă însăşi oasele mortului ce simbolizează eroismul românesc. In rezistenţa ei categorică şi ne-lustificată, am putut citi toată abdicarea ei, toată apostazia ei dela principiile spirituale ce au insuflat istoria naţională. Cealaltă e România generaţiei tinere. Am văzut această Românie, organizată în procesiunea miilor şi miilor de tineri, cântând în mersul ei solemn şi recules cântecul bisericesc; „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu 1“ Am văzut-o urcând dealul Patriarhiei, purtând pe umeri crucea durerilor şi a speranţelor noastre s’o depună în biserică. Izolată, prigonită şi neînţeleasă încă, am văzut-o strângându-şi legiunile fremătătoare în jurul Părintelui Patriarh, căutând astfel ocrotirea sbuciumului ei sub acoperemântul din veac al sufletului românesc. Biserica e trecutul, e prezentul şi e viitorul. In sânul ei, cei vii trăiesc în familiaritatea celor morţi şi în dragostea celor cari vor veni. Cerul creştin, care înfăşoară acest pământ al tuturor frământărilor, e populat de sufletele celor adormiţi în credinţă şi poartă germenii celor cari se vor naşte. In doctrina creştină, morţii n’au rămas în urmă, ei se proectează dincolo de mormintele naturii, în zarea veşniciei ce stă înaintea noastră. Cine merge sub semnul crucii spre morţii trecutului merge, de fapt, spre principiul de viaţă din viitor. Iar cine se reintegrează în biserică întră cu adevărat în veşnica familiaritate morală a neamului său. Am descris aici evoluţia progresivă a tineretului de azi, rupt din indiferenţa ucigătoare pentru a se salva în puterea spirituală a credinţei. E un drum printre Scylle şi Cha-rybde, printre grote de Ciclopi cari nu mai văd cu singurul ochiu pe care îl au. Dar un drum pornit din spontaneitatea, din iniţiativa şi din ardoarea de absolut a tineretului. El îşi oferă de bunăvoie legiunile sale ofrandă Domnului Hristos. Eu sunt încredinţat că Duhul Sfânt, care asistă permanent sbuciumul acestei lumi, inspiră tainicele-i îndemnuri de viaţă nouă unor astfel de mişcări. Ii rămâne bisericii sarcina de a îmbrăţişa ofranda şi de-a cultiva florile pentru rodul unei Românii renăscute în Duh. Căci de acum încolo responsabilitatea e a bisericii. 73 P O E S I I DE N. CREVEDIA PE SUB POALE DE LUNĂ Ne-a crescut şi ne-a supus Ciurciumel de ochi — comuna; Candizi, năzuim cu mâna Rapiţa ’nflorită, sus. Cade rouă? — că nu-i nea De scoţi gene de sulfină? Dunărea-asta de lumină O vom sparge, bând din ea. Boziu dulce, nalt mohor, Muncile îmi cutrupeşti — Şi din pernă, noaptea, creşti Ca un bir, ca un omor. Peste-aceste clăi de pâine, Peste-ambiţii de mătase, Fii-mi basm şi ’mpărăteasă Să te apăr, ca un câine. Veche, de s’o stinge luna, Să-ţi aprind o floare ’n creştet, Rup luceafărul ce creşte Cât un trandafir de lună... 74 AURORA Pentru somnul vostru, ochi mari, Zăbovesc în iarna de lână ţigaie, C’o gloabă de vis de căpăstru, Prin satele cu miros de untură ’n tigaie. Nu e Calea Laptelui — sunt lături Nu sunt stele — sunt firimituri Uitate la masă, pentru noi. Numai un căţel de usturoiu — luna. Zorile lipesc în geam coaie albastre — Visul meu, rebegit subt ape ’nnalte... Viu din vremi cu tristeţi de zahăr şi sare, Toarnă-mi în pahar Ceaiul privirilor calde, DEPĂRTĂRI Lumina vinu ’şi varsă pe poduri, din clondire. O pârtie de gârlă se culcă lângă cheiu — Castanul unei doine, trîndav de amintire, Sub rochiile serii, sărut aceste chei. De părul, cum — de miere — albina să-mi desbăr ? Privirile de moină, cuvinte — linte i-s. Cu stele noui de toamnă, cât florile de păr, Sus, Raiul nostru scrie judeţe mari de vis. Desfac mantaua setei, să curgă leneş rana... Ligheanul apei suge o lună — tampon de vată. Cum zorile destupă tristeţii mele vrana, Să doarmă ’n amintire căprarul meu de fată. îndulcite cu somn.. 75 I N S R C R I E DE MARTA RĂDULESCU Pe coridor, studenţimea forfoteşte ca un stup de albine, întărâtat de primăvară. Majoritatea fetelor sunt balice — aşa li se spune celor care se înscriu acum în anul I — unele timide, cu coade pe spate, străvechi, ameţite de noutatea evenimentului; altele cu priviri înfipte’n propria încredere şi bască nouă de culoarea Facultăţii visate, — aşezate pe-o sprânceană, ca apaşii. Aleargă dela un afiş la altul, desorientate ca acei căţei pierduţi în gară, întreabă câte ceva pe servitorii cu aere importante, pe studenţii din anii înnaintaţi cari nu ştiu nici ei nimic ori le dau răspunsuri care le încurcă şi mai rău. La uşa secretarului, în anticamera decanatului, se înghesuiesc, ca văduvele la casa de pensii, chipuri îngrijorate, rourând de năduşală. Toate ţin în mâini formulare albe şi roşii, chitanţe şi petiţii. Câţiva colegi mai vechi, curtezani bucuroşi să se afle în treabă, vor să îndrumeze pe oile mai frumuşele : — Să vă înscriu eu, duduie. îmi daţi voie: Vasilescu. — lonescu. Mulţumesc, nu vă deranjaţi. ■— Niciun deranj, domnişoară. La ce doriţi să vă înscrieţi? — Nu sunt încă hotărâtă. Discuţia continuă. Cei doi pleacă ’mpreună, să vadă la ce să se inscrie duduia. Intr’un colţ, două balice se socotesc: — Eu mă înscriu la Franceză. — Fugi, tu, sunt atâţia 1 — ? ? ? ' — Ce faci cu diploma? Nu mai e niciun loc în învăţământ. Hai la Drept. — Cot la cot cu toţi obraznicii ăia ? Eu nu mă fac avocat. — Eu unde să mă înscriu? •— se bagă ’n vorbă o a treia, o blondă cu faţa ieşită ca de soare, plină de pistrui, părul rar, lins, anemică. Desface diploma şi arată cu degetul pe dosul ei. — Am avut în liceu 10 la Geografie, 10 la Istorie. Nu ştiu la care să mă înscriu. — La care-ţi place mai mult — o consiliază bruneta care preferă să facă avocatură. 76 — Ştiu şx eu ... Blonda rămâne imprecisă, o nehotărâre adâncă, geologică, •— par’c’ar fi pusă ’n faţa măritişului şi trebuie neapărat să aleagă între doi pretendenţi. Un student înnalt, cu falca ’n galoş şi părul viforos de orator popular, intervine protector şi o bate pe umăr; — Să vă descurc eu, domnişoară. Avem o secţiune de Geografie cu Istorie. Vă puteţi înscrie dintr’odatâ la amândouă. îmi daţi voie; Atanasescu, Anul II. — Se poate, la amândouă ? Chiriţă Maria. — Se poate. Pe chipul fetei anemice, răsare subit o lună veselă. — Ce bine ’mi parei mulţumesc. Vedeţi — zice ea arătându-i şi lui cu degetul notele; 10 la una, zece la alta, era păcat 1 * * * M’am retras în pervazul unei uşi. Zarva şi toată incertitudinea aceasta mă paralizează. Un tânăr c’o pălărie apocaliptică şi nişte pantofi lungi de par’că şi-a aplicat şky la picioare, se apropie, amabil: — Doriţi să vă înscrieţi, domnişoară? — Da. ’ —• Unde, anume? — La Engleză. — Cunoaşteţi bine Engleza? — N’o cunosc şi nici formalităţile de înscriere. — Să vă înscriu eu. — Mulţumesc, nu; dar mi-aţi putea face un serviciu. Să-mi procuraţi un program şi formularele. Skyorul care se recomandase Nicolaescu, foarte îndatoritor, mi le aduce, îi mulţumesc şi mă retrag iarăşi ca o sfântă în colţ, să mă lămuresc cum se face o înscriere. Textul era în româneşte. L-am citit odată, m’am frecat la ochi, l-am recitit a doua oară şi văzându-mă tot aşa de buştean edificată, mi-am zis cu melancolie: „Universitatea e mai grea decât credeam 1“ Descurajată, aproape să plâng, m’am întors acasă. — Eî, te-ai înscris ? — mă întreabă tata. •— Mm ... nu. — Cum asta? — N’am ştiut cum să fac. — N’ai luat programul ? — L’am luat. -- Şi? — N’am înţeles nimic. Poftim. Tata îmi ia documentul din mână, îl citeşte atent, ridică ochii la mine, zâmbeşte ; mai citeşte odată, se scarpină după ureche, îşi drege cravata şi ’n cele din urmă-1 întinde doctorului Brătescu, asistentul lui; — Ia vezi, frate Nae, pricepi ceva? Nici fratele Nae nu pricepea însă nimic. Un rebus—zice dânsul, scărpinându-se după ceafă. •— Ce să fac eu cu fata asta ? Mi-a scos peri albi. ■ — Să vă duceţi Dumneavoastră s’o înscrieţi. 77 —• D’asta stau eu ? Şi după o pauză cu fluierături a pagubă: — Stăi, frate, c’avem aci pe Paraschiv, bibliotecarul. Chiamă-1, măi băete, pe domnul Paraschiv. Constantin porneşte ca un meteor şi într’o clipă, domnul Paraschiv, student la Litere, bolovănos şi brunet, ieşi ca din pământ: — Ordin, domnule Director. — Dumneata eşti la Litere, nu-i aşa ? —■ Anul III, domnule Director. (Bibliotecarul îşi frecă obsecvios, mâinile). — Ai putea să ne descurci programul ăsta ? Văd că nu-i ca la Ştiinţe şi Medicină. Domnul Teofil Paraschiv, flatat că toată lumea asta învăţată recurge la luminile lui, ia programul din mâna tatii şi mă întreabă, superior: •— La ce doriţi să vă înscrieţi? — La Engleză, Domnule. — Şi secundar? — ? ? ? —■ Ca secundar la ce vreţi ? —■ Trebuie şi secundar ? — Desigur. — Franceza. . — Al treilea? — Ce mai e ş’asta ? — Mai trebuie o materie. Limba română. — Limba română, Domnule. — Estetica literară, Istoria literaturii ? — Amândouă. — Acum, programul, ca să stabilim orele de curs reglementare. Şi domnul Paraschiv ia un creion şi începe să facă nişte socoteli vorbindu-şi singur: — Da, asta e, dar nu se ţine anul acesta. Asta n’ar fi, dar am auzit că se ţine. Asta o fi contând oare ca valabilă pentru examen ? Insfârşit, după un lung conciliabul cu sine însuşi bibliotecarul îşi ridică fruntea asudată şi-şi depune mandatul, dând jenat din umeri: — Programul ăsta e nou, modificat în vederea anului preparator şi nu mă descurc în el. O înscriu eu pe Domnişoara. Nemereală, secretarul dela Litere, e văr cu mine şi aranjăm noi materiile ca să iasă bine. • * * * Un om de serviciu, grav de par’c’ar păzi paradisul, stă la uşa Decanatului şi mă opreşte să intru la secretariat. — Astăzi nu se fac înscrieri, Domnişoară. E consiliu. Lăsaţi actele aici. — N’am niciun act. Vreau să vorbesc cu d. Nemereală. — Domnul secretar e la Rectorat. Ocolesc prin săli lungi şi întunecoase, urc şi cobor câteva scări, îmi fac loc cu greu prin înghesuiala din faţa Decanatului de Medicină şi după un lung periclu, ajung la uşa Rectoratului. Pedelul îmi pune mâna ’n piept: —■ Pe cine căutaţi, Domnişoară? Nu e voie. — Pe domnul secretar Nimereală. Cu un gest, îmi arătă uşa din dreapta. 78 Un domn mic, chel, straşnic de important, mă apostrofează c’o privire fulgerătoare ca o palmă. — Domnişoara? — Dumneavoastră sunteţi Domnul Nemereală? — Eu, ce aveţi cu el? — Eu sunt Marta Rădulescu. — Fiica Domnului Profesor Rădulescu ? — Da. ' Figura crâncenă a Domnului secretar se poleieşte subit cu o bunăvoinţă de aur. — La dispoziţia Dumneavoastră, Domnişoară. — Domnul Teofil Paraschiv v’a vorbit de înscrierea mea. Cu un gest elegant de frizer ne ’nsurat, Domnul Nemereală duce la frunte o mână, pentru a-şi ajuta reflexia. Apoi, senin şi luminat ca luna Maiu: — Nu mă căutaţi pe mine, Domnişoară, ci pe frate^meu, secretarul dela Litere. Eu sunt şeful Can-ce-la-ri-ei Rectoratului. Frate-meu e la Chestură... Şi Domnul şef al Cancelariei, numai miere şi zahăr, îşi ia ziua-bună, conducându-mă până la uşă şi asigurându-mă că totul se va aranja. ♦ * * ' M’am înscris în cele din urmă, dar la examen s’a constatat că din lipsă de cursuri suficiente din programul obligator, trebuie să repet anul. 79 P O E S I I DE ŞTEFAN STĂNESCU TOASTUL MELANCOLICULUI SILVIAR Voi mulţi eroi cu sufletu ’n acuma Cu vârste ne ’nşelate, bravi convivi, Ospăţului fatal menţineţi gluma, Clar văzători jertfindu-vă, naivii Eu cel dintâi, aş vrea acest îndemn Să-l împlinesc cu voi într’un tumult. Dar veşnicia trist îmi face semn Că nu mi-e îngăduit să mă ascult. De-am plâns, m’a ’nduioşat vreo depărtare Care-a trecut ca iama peste urs. J Cu vorbe-adânci de-am prins mărgăritare Sunt dintr’un timp străin, care n’a curs. Acum, de-mi auziţi un râs întreg, Să nu vi-1 însuşiţi voioasei clipe. Cu el o viitoare rană leg Sau sborul mort al unei vechi aripe. Eu n’am uitat că v’am făgăduit Participarea vieţii mele, crudă. , De-aceea sparg paharul, umilit, La deşertarea lui, aici, cu trudă. 80 LIED-UL SFÂRŞITULUI DE VARÂ Trecu şi vara ce ne-a fost regină, Cu soare roş pe umeri verzi de lut. Şi ’n trecerea, cu basmul, prin grădină Conduri de brumă şi-a pierdut. Cil piept umflat de parfumul furtunii Şi-aprins penaj în sângele solar, Sub frunza deasă-a codrului şi-a lunii, Cântară păsări cântec rar... i Noi, care zilelor le-am smuls, iubind, Vinul azurului în reci pahare—■ Şi-am strălucit, cu toate strălucind, In tinereţea sărbătoare, La degetul durerii noastre-am pus Inel din fulger şi din trandafir Să lege flori, în ţărm fără de-apus, îngemănatului delir. Şi-azi când pe dealuri şi din timp afar! Şi-a stins în arbori urma vara-albastră, De imnu-i ne lipim gândul amar Cum fruntea ’n arderi de-o fereastră. 81 ŞABACE INUTILE D E ADRIAN HURMUZ Bărbaţii se pricep prea puţin în chestiuni de trusou, asta e sigur şi dacă există câte o excepţie, asemenea pasăre rară nu are decât o singură menire: aceia de a întări regula generală. Dar nici femeile nu se pricep la cravate şi aşa suntem chit; amândouă taberile deplin satisfăcute. Totdeauna m’am mirat, fără folos de altfel, de ce, ştiindu-şi, prea bine aceste scăderi, nici bărbaţii nu se leapădă de cravate nici femeile de trusou. Ele să desfiinţeze trusoul şi ei cravatele. Simplu, natural şi economic. Şi totuşi bărbaţii îşi vor cumpăra mereu cravate crezând că femeile apreciază foarte mult aceste sgărzi la gâtul lor. Sunt şi oameni cari n’au purtat niciodată o cravată. Ei se însoară cu femeile care n’au trusou. Adelina, prietena de care e vorba aici, a refuzat, timp de patru ani, pe toţi pretendenţii şi până ce n’a isbutit să-şi alcătuiască un trusou cumsecade, n’a primit să se căsătorească. Şi nu era doar una dintre acele femei reci ca un sloi de ghiaţă. Avea în ea sânge de creolă sau mai pe româneşte de ţigancă. Inima-i era cărbune aprins în piept. O ardea dorul dar ea răbda şi când să cadă înfrântă, sub căldura sărutărilor logodnicului său, atunci, imediat, îşi aducea aminte că n’are trusou. Se ridica, îl da la o parte, devenea deodată serioasă. — Dar bine, dragă, de ce nu vrei să ne căsătorim mai repede, zicea nefericitul său iubit. Eu am pierdut orice răbdare. De trei ani stăm logodiţi şi nu te mai hotărăşti. Mă tem să nu ne răsgândim până la urmă unul din doi. Dar cum e o fiinţă tenace, deşi nu era bogată, singură ştiu să strângă bani muncind ea funcţionară la un magazin şi la sfârşitul celui de-al patrulea an trusoul era gata. Adelina, după cum e lesne de înţeles, sburda ca o mieluşea şi zău că nu era urâtă şi nu-i stătea de loc rău, când sărea prin cameră bucurându-se cu drăgălăşenie. Dar şi logodnicul ei Mitică Arghir s’a arătat un băiat, dacă nu unic în felul său, de o îndărătnicie, în orice caz, cu totul neobişnuită. S’o aştepte el patru ani! Ea nu avea niciun fel de avere alta, decât pe ea însăşi, aşa cum se arăta, cuceritoare, ca înfăţişare, cu un corp admirabil construit, dar pentru împodobirea căruia nu avea decât vreo trei rochii şi acelea nu prea noi, prefăcute după moda actuală şi un mantou în vârstă de doi ani împliniţi chiar în 82 acea toamnă. Şi totuşi el a aşteptat-o. Mult dorita zi a căsătoriei a venit şi a trecut lă-sându-le la amândoi in urechi un murmur vag de arcuşuri alunecate pe coarde de viori, amestecate cu sunetele saxofoanelor ce imită concertul broaştelor. în tradiţionala noapte Adelina a îmbrăcat una din cele mai frumoase cămăşi din trusoul ei, alcătuit după toate cerinţele modei şi conform ultimului jurnal. Mitică Arghir, obosit poate, sau grăbit, ceeace e mai demn de crezut, n’a observat nimic. O admirabilă broderie lăsa să se întrezărească prin tăieturile ei înflorite sânii Adelinei, învăluiţi în mister şi toate formele corpului său căpătau o înaltă şi nouă valoare de puritate, perfecţiune şi îmbătătoare atracţie. Mitică Arghir a trecut peste toate acestea însă, ca un măgar printr’un strat de flori, adică a păscut cu un sânge rece revoltător şi nu şi-a dat seama cel puţin că există o deosebire cât de mică între o buruiană ordinară şi o floare rară. Asta n’ar fi fost încă o prâa mare cauză de mâhnire pentru Adelina dacă a doua, a treia zi, sau însfârşit peste o lună, două, Mitică, devenind mai calm, ar fi observat şi el şi ar fi admirat cât de puţin trusoul Adelinei. Parcă i-ar fi scrijelat cineva inima cu o lamă de ras şi ar fi presărat piper peste rană, aşa sensaţie de supărare avea Adelina. Şi nu era doar nici ea proastă, sau lipsită de fireasca pricepere a oricărei femei, când e vorba să-şi pună în valoare frumuseţea unei podoabe. întrebuinţa tot felul de mijloace, numai să atragă atenţia lui Mitică Arghir. Doar o scoate şi el o expresie de admiraţie, cât de scurtă. Un, ah, oh, sau vai, ce cămaşă frumoasă ai tu, Adelino î Totuşi era în zadar totul şi Adelina era foarte nenorocită. Văzând că el nu remarcă se hotărî să-x atragă ea singură atenţia. Ceeace i se părea Adelinei mai demn de admirat erau cămăşile sale de noapte, în confecţionarea cărora pusese maximum de râvnă şi de entusiasm. Deci, îi spuse într’o seară, vârându-se în ochii lui Mitică Arghir: Ce zici de cămaşa mea? E frumoasă, nu-i aşa? — Da, nu-i urâtă, răspunse el, fără nici un fel de mirare. Dar un lucru nu-mi place. De ce e aşa de găurită! Am observat de altfel că toate rufele tale sunt găurite. Adelina era să cadă jos de disperare. — Cum! zise ea. Tu crezi în mod sincer că astea sunt rufe găurite? Dar, dragul meu, asta e cea mai fină şi mai artistică broderie. Vai, ce decepţie, gândi Adelina. — O fi broderie cum zici tu, dar pentru mine sunt numai nişte şabace inutile, răspunse Arghir foarte serios. Adelinei nu-i mai rămânea decât să reflecteze la cei patru ani de sforţări în care timp refuzase cu încăpăţânare să se mărite, numai pentru că nu avea trusou. Şi insomnia îi dădu timp suficient să disece problema în toate sensurile şi să descopere că, târziu, după miezul nopţii, când, probabil, până acum dormise profund, Mitică Arghir sforăia ca un hipopotam. 83 DAN TE ALIGHIERI PURGATORIUL RUGĂCIUNEA TRUFAŞILOR*) „O, Tatăl nostru, care eşti în ceruri, nu ţărinurit, dar dintr’o dragoste mai mare pe care-o porţi întâielor fiinţi de sus, ■ slăvit să-Ţi fie numele, puterea, - de ori şi care din făpturi, precum a mulţumi se mai cuvine prea dulcii Tale ’nţelepciuni. Ci vie in spre noi a ’mpărăţiei Tale pace, căci noi spre ea, prin noi, cu toată străduinţa, de ea nu vine, nu putem. Precum şi îngerii Tăi jertfă a lor voinţă Ţi-o aduc, cântând „Osanna", de-o potrivă cu-a sa voinţă facă omul. - Iar pâinea noastră cea de toată ziua, ne-o dă şi azi; căci fără ea, prin ăst cumplit deşert, dă înnapoi acela care luptă mai mult, să poată merge. Precum iertăm şi noi oricui greşala de care-atâta pătimim, ne-o iartă, bunule, şi Tu pe-a noastră, nici Te uitâ de suntem vrednici. Tăria noastră sufletească, ce-aşa uşor se dă bătută, n’o pune Tu la încercare, cu vechi-străvechiul ei protivnic, ci izbăveşte-ne-o de-acela, *) Fragment inedit, din volumul care va apărea in curând. 84 i ce-o îmboldeşte tot la rău. Iar rugăciunea de pe urmă, Stăpâne drag, nu pentru noi cumva o facem, căci nu avem de ea nevoie, ci pentru cei pe care ’n urmă ni i"am lăsat". Astfel acele umbre, rugându-se cu bine pe drum să mergem noi şi ele, umblau pe sub povara lor, asemeni celeia pe care o simţi câteodată ’n vis, nu de-o potrivă canonite cu toate, roată şi trudite, pe sus, prin cel dintâiu chenar de stâncă, a lumii ceaţă curăţind. De sus, acolo, numai bine mereu se cere pentru noi, ce nu se poate spune . şi face pentru dânşii, aicea, jos, de-aceia care şi voinţa, şi harul sfânt îl au cu ei? . Cuvine-se a-i ajută păcatele ce-adusu-le-au de pe pământ să şi le spele, astfel încât, curaţi şi mai uşori, spre roţile ’nstelate . . să-şi ia zborul... . Tradus dc ALEXANDRU MARCU 85 BALADA MAICII BUNE DE MIRCEA STRĂINUL Stea de aur, fir de sânge, Maica ’n poarta jităriei plânge, căci în sat e judecată, spurcat craiu pe Domnul vrea să-l bată ca pe-un fur, să-l spânzure pe cruce, vântul sângele să i-1 usuce. îngerii au rupt din stele spini, Domnului cununi să-i facă din lumini. Cel mai mare peste sat a ’njurat şi-a judecat ca Isus să moară (jidovii au râs de-ocară). Doi fârtaţi de rele-aveau să ţie Domnului tovărăşie. Un flăcău, Ion pe nume, s’a jurat cu alţii, fraţi, anume, vorba celui mare ’n lumi s’o ducă. Stea căzut-a peste dealuri, ca o nucă. Maica vrea să ştie judecata, dară lefegii1 dela jitărie i-au spus vorbe de copii. Colo ’n deal, pe cruce, Domnul a gustat din somnul Tatălui din ceruri şi-a murit. Măi! cutremur straşnic s’a pornit, vornicii fugiau amarnic, cerul scutura din stele focuri darnic, dascălii s’au închis în şcoală şi-au început ca ’ntotdeauna vorbă goală. 86 Maică, dormi şi uită jalea. (Fiul îţi va da la adormire calea către el), să-l visezi în ţară unde îama-i primăvară, unde nu sunt crai din ceia răi, nici oşteni vicleni, nici dascăli, nici călăi, unde crinii stau de vorbă ’n văi minunate cu privighetori, unde, între flori, stau luceferii la sfat în zori. PREZENTARE Pentru voi, toţi, cari râzând m’aţi văzut, Mi-aţi scrijelat piatra şi nu m’aţi ştiut; Mângâierea mea: chiot de zăpadă. Durerea ^.tăiuş dublu de spadă. Şoapta: freamăt de floare. Strigătul: cânt rostogolit din mare. Mânia: pumn de granit svârlit peste zare. Am împletit gând pe coama merilor Şi zâmbet târziu cosiţei verilor. M’am lungit alene, plop, pe lacuri Şi m’am istovit, de mii de ori, în veacuri. Am fost toiag de sprijin orbilor Şi hrană uitatei pe câmp corbilor. Blândă mireasmă sub crucea troiţelor. Frânt am fost, nufăr, în mâna domniţelor; Şarpe de aur prin valuri adânci, Lacrimi brumate ’n scorburi de stânci. Umbră de basm pe drum nebătut Cine-a ’nţeles, dine-a văzut, , Cum( prin lemn de salcie sfânt ' M’ăm înşuţţibat; cil ghiare verzi în pământ Şi ’n vremuri de bejenie amară, Curcubeu vânjos svârlit peste ţară. DE TRAIAN IONESCU 87 5Y«W 0 FRUMOSUL ŞI CREŞTINISMUL DE VICTOR N. POPESCU Era prin anul 200. Păgânii atacau pe creştini că urăsc frumosul, pentrucă nu se mai închină statuilor de zei şi zeiţe. Intr’o zi de toamnă, în fermecătoarea cetate Ostia, pe malul mării, doi prieteni — unul creştin şi altul păgân — se întâlnesc cu scriitorul Minucius Felix. Plăcuta răcoare a toamnei venia după căldurile arzătoare ale verii. Un aer proaspăt înviora spiritele tuturor şi se bucurau călcând încet pe nisipul de pe plajă, pe care rămâneau uşoare urmele paşilor lor. Cecilius care era păgân, văzând un idol al lui Seraphis, îl salută, sărutându-i mâna aşa cum era obiceiul, ceeace-1 făcu pe Octavius să-i spună că e o înjosire, ca un om să se prosterne în faţa unei pietre împodobită cu flori, dar care nu-i decât o piatră. Urmă o vie discuţie. Aşezaţi pe pietrele, în care valurile veneau să se lovească uşor, Minucius Felix făcea pe arbitrul între cei doi rivali, iar discuţia ce-a avut loc, ne-o redă în următorii termeni i Cecilius îi spunea lui Octavius: „Trist lucru, când vezi ignoranţi cari n’au nici o cunoştinţă de literatură şi cari sunt cu totul străini de viaţa muzelor, oameni de proastă condiţie, ocupându-se cu meserii de rând şi de dispreţuit, însă vrând să hotărască cu îndrăzneală, despre ceeace este mai mare şi mai important în natură şi care a preocupat pe filosofii din toate timpurile, fără ca să fi putut ajunge la rezolvarea problemei î“. Oamenii de proastă condiţie şi ignoranţii cari n’au cunoştinţă de literatură, străini de muze şi neavând nici o preocupare cu arta şi frumosul erau creştinii. Octavius, la rândul lui, îi răspunsei „Voi nu vedeţi însă, că frumuseţea şi bogăţia acestor lucrări au făcut ca statuile să fie adorate ca zei ? Poporul ignorant a fost fermecat de aceste capodopere de artă. Orbit de strălucirea de aur, de argint şi de fildeş, a ajuns să facă din ele idoli“, ceeace însemna: Noi nu protestăm împotriva acestor statui că sunt frumoase, însă ne mirăm de rătăcirea voastră, căci văzând frumuseţea lor, în loc să le socotiţi numai simple opere de artă, care să vă dea numai o idee de ceeace trebue să fie adevărata frumuseţe a lui Dumnezeu, aţi făcut din ele idoli şi v’aţi închinat lor. Ele au fost deci, o cauză de rătăcire. Simple pietre, tăiate de mâini omeneşti, v’aţi închinat lor ca unor zei. 88 Această discuţie redă adevărata atitudine a creştinilor faţă de creaţiunile artistice ale antichităţii. Aceste statui, simulacre ale zeilor, au adus pe oameni la idolatrie, iar prin mâna creatorului de statui, de tablouri sau de alte simulacre, ziceau că a lucrat diavolul- Din această convorbire nu rezultă că creştinii condamnau frumosul în sine, ci se ridicau împotriva acelui frumos, care aţâţă simţurile. Scriitorul creştin Clement Alexandrinul, pentruca să arate că frumosul păgân servia numai la aţâţarea simţurilor, reproducea următorul pasagiu din Ifigenia lui Euripide: „Când prinţul troian s’a apropiat de malurile Laconiei, frumuseţea şi veşmintele lui somptuoase, ţesute cu aur şi mătasă, orbiră pe Elena şi au încântat-o aşa de mult, încât profitând de absenţa soţului său, urmă pe acest amant înşelător, cu care a fugit în locurile retrase ale muntelui Ida. O, frumuseţe, mamă a adulterului 1 Această iubire, îmbrăcată în mincinoase podoabe şi cu plăceri voluptuoase, acest lux plin de impuritate, ruinează Grecia, conrupe castitatea lacedemoniană şi schimbă pe fiica lui Jupiter într’o femeie infidelă." Insă, pentru ca să cunoaştem, care este adevărata concepţie creştină despre frumos, trebue să ne gândim îndeosebi la Mântuitorul. Observând istorisirile Evangheliilor, în care reflectă acţiunea sufletului său, vedem că Isus avea o adevărată inspiraţie poetică, care l-a făcut să observe farmecul lucrurilor ca pe un reflect al puterii şi armoniei creatorului. Din acest punct de vedere Mântuitorul a fost un adevărat poet. Străbătând frumoasa Galilee şi trecând printre lanuri, călcând sub picioare înaltele ierburi smălţate de maci roşii, a văzut toate florile câmpului, frumos catifelate, deschizân-du-se ca un secret parfumat. Sub ultimele raze ale soarelui întârziat, fruntea Domnului s’a plecat să vadă dintr’o privire toate aceste flori ce păreau că se înalţă magic, împrejurul lui. Contemplând ceeace Tatăl a pus sub picioarele sale, se întoarce liniştit apoi, ca să zică oamenilor, cari sufăr, căutând fericirea lor: „Priviţi păsările cerului, ele nici nu seamănă, nici nu seceră, iar Tatăl vostru cel ceresc le nutreşte_________ Priviţi crinii câm- pului, ei nu lucrează, nici nu torc, şi cu toate acestea Solomon, însuşi, în toată strălucirea lui, nu era îmbrăcat ca unul din ei!... Nu valoraţi voi mai mult decât ei Crinii, pe cari Isus Christos ne îndeamnă să-i privim, prin simpla lor frumuseţe, sunt o plantă plăpândă, pe cari aceiaş ploaie binefăcătoare, care îi face să crească, îi poate rupe, când e însoţită de furtună. Viaţa lor e foarte scurtă, căci din parfumul şi armonia florii, nu rămâne nimic la vremea uscării şi putrezirii lor, iar noi putem să-i strângem în mâini sau să-i strivim sub picioare. La fel cu crinii, tot aşa de fragile, sunt toate frumuseţile exterioare şi in special omul, ale cărui zile Scriptura le compară cu iarba câmpului. In acest îndemn al Mântuitorului, vedem o indicaţie că în toate creaturile găsim o frumuseţe, care ne poartă până la frumuseţea invizibilă a creatorului. Acest îndemn pleca din intuiţia profundă că orice fiinţă omenească are nevoie de frumos. Curăţenia formelor şt armonia culorilor ne farmecă ochii. Un peisaj, unde jocul umbrelor şi luminilor desemnează o dantelă capricioasă, ne place. Toate acestea sunt frumoase. Insă, pentru a descoperi frumosul în lucruri, trebue ca omul să poarte in el un ideal de armonie, căci frumuseţea nu este în forme şi în sunete, ci în sufletul omenesc, care le împreună şi le armonizează. Aceasta este atitudinea Mântuitorului faţă de frumos, care rămâne concepţia întregei cugetări creştine. Mântuitorul nu s’a oprit la admiraţia frumosului ci a realizat el însuşi frumosul. Luj Augustin, viaţa Mântuitorului îi apare ca o tragedie unitară, superioară oricărui poem eroic: „Un Christos pe cruce^era un scandal pentru iudei, o nebunie pentru greci..., însă % pentru noi cari credem, El este frumos ca un Dumnezeu. El e frumos în sânul Fecioarei, în care se îmbracă cu natura omenească, fără să se lipsească de natura divină. El este frumos prin naşterea sa..., căci acest copil, în braţele mamei sale, dă cuvântul cerurilor să cânte mărirea sa de către îngeri, o stea aduce la peşterea sa pe magii, cari il adoră, El care este hrana celor iubitori de pace. El este frumos în cer şi pe pământ; frumos în trupul virginal al Fecioarei, frumos în braţele materne; frumos în minuni: frumos în flagelaţie; frumos când dispreţueşte moartea; frumos când îşi dă sufletul, frumos când îl reia; frumos pe cruce, frumos în mormânt, frumos în cer“. (Comentar la Ps. XLIV, 3). Invăţându-ne spre ce lucruri să ne îndreptăm privirile, ca să descoperim frumosul, şi apoi să vedem ce înseamnă acest frumos, sufletul nostru este captivat de cel care realizează în persoana sa această operă, abătându-ne privirile dela ceeace este trecător şi conrupător, atrăgându-le către Isus. Privind spre viaţa frumoasă a lui Isus, frumosul devine o cale, pentru a descoperi adevărul, cu care întâlnindu-se, se confundă, aşa cum spune tot Augustin în Soliloquia: „Cel care caută frumosul, descoperă adevărul1'. A căuta şi admira frumosul; a realiza frumosul, ca să te înalţi prin el şi să cunoşti adevărul sunt cele trei atitudini, pe care Mântuitorul le are faţă de frumos. Din cele spuse în legătură cu atitudinea Mântuitorului, s’a putut vedea cât de neîntemeiată ar fi părerea unora, cari ar susţine că creştinismul are anume rezerve faţă de frumos. Iar dacă în creştinismul primelor secole există o condamnare a artei antice, aceasta se poate socoti o atitudine împotriva felului greşit cum acea lume înţelegea frumosul. Acele opere de artă, care au fost socotite frumoase, dar care au dus la o conrupere a moravurilor, creştinii le-au judecat după rezultatele lor şi au spus-o astfel: dacă ceeace voi numiţi artă, duce la conruperea moravurilor, ea însăşi dovedeşte că nu întrupează adevăratul frumos, care, când e veritabil, spiritualizează şi stimulează în a face binele. Toată cugetarea creştină atribue frumosului o origine divină şi-l socoteşte un mijloc de cunoaştere a divinităţii. K Augustin, într’una din lucrările sale, se ocupă de muzică, arătând origina ei divină şi prin ce este frumoasă. Intrebându-se dacă sunetele muzicii sunt frumoase, pentrucă ne plac, sau ne plac pentrucă sunt frumoase, el răspunde că „muzica ne place pentrucă e frumoasă". (Despre adevărata religie Cap. XXXVI). Pentru ca să cunoaştem care este adevărata frumuseţe, trebue ca sufletul însuşi, în interiorul lui, să fie frumos, (Scrisoarea către Nebride). „Aceste frumuseţi, care ies din sufletul artistului prin mâna lui, coboară din acea frumuseţe superioară sufletelor noastre; şi către care aspiră ziua şi noaptea. Artiştii acestor frumuseţi împrumută din invizibil lumina, care le place, iar nu regula, care-i conduce. Această lumină este prezentă în sufletele lor, cu toate că ei n’o văd". (Mărtu~ risiri Cartea II, cap. 34). Despre Dumnezeu însuşi spune: „că este frumos. Socotiţi cât este de mare frumuseţea lui. Toate aceste frumuseţi ce vă plac şi care desfătează privirea voastră, sunt create de El. Dacă atât de mare este frumuseţea operilor create de El, cu atât mai mult va fi El însuşii". (Ps. LXXXIV T. IX. pag. 291). Insă, pentrucă să poţi vedea frumuseţea şi bunătatea, ce sunt în Dumnezeu, privirea omului nu se poate întoarce spre ele, fără aceste trei virtuţi: credinţa, prin care să crezi că vei fi fericit, contemplând obiectul spre care spiritul trebue să se îndrepte; speranţa, că va vedea pe Dumnezeu atunci când se va întoarce spre El ca să-l privească; iubirea, prin care să doreşti să-l vezi. Atunci privirea omului ajunge să vadă pe Dumnezeu. Această vedere este un act de inteligenţă care este in suflet şi presupune doi termeni; cel care concepe şi cel care este conceput. (Soliloquia, /, 6). 90 „însăşi frumuseţea corpului este un dar al lui Dumnezeu, însă cum acest dar este trupesc şi pîeritor, nu-1 iubeşti cum trebue când îl iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu, care este etern şi neschimbător*1... (Civitas Dei XV, Cap. 22). Adevărata frumuseţe este frumuseţea sufletului, „căci acela care la frumuseţea corpului adaogă diformitatea sufletului, este cu mult mai de plâns, dacă pe lângă diformitatea corpului, ar avea şi diformitatea sufletului (De doctrina Chnstiana, cartea IV, cap. 28 Voi. IV). In exprimarea acestor idei, evident că Augustin suferă de o puternică influenţă platonică, Căci Platon spusese: că sufletul omenesc are imprimată în el o mişcare, pentru a se ridica din ziua întunecoasă, care îl înconjoară, până la adevărata lumină a fiinţei**. (Republica, cartea VII, Cap. II). Ceeace însă deosebeşte concepţiunea despre frumos a lui Augustin şi—i arată caracterul creştin este că el îl pune alături şi îl confundă cu binele, ideie desvoltată mai ales de Dionisie Areopagitul. După Dionisie Areopagitul „totul se naşte din frumos şi din bine, subsistă în frumos şi în bine, aspiră spre frumos şi spre bine** şi mai ales are o putere de a armoniza un suflet s „Dacă unele fiinţe, purtate spre dezordine, sufăr o abatere dela perfecţiunea lor, frumosul le vindecă de pasiunile lor, de dezastru, ridicându-le din ceeace-i rău şi, mai mult încă, reintegrându-le în frumos. (Nume divine cap. IV. 10). „De altfel, nimic din ceeace există nu este complect lipsit de participarea la frumos** (.Ierarchia cerească, cap. II, 3). „Prin iubirea frumosului, care ne vine dela Isus şi prin care noi ne înălţăm la El> Isus împuţinează nenumăratele noastre contrarietăţi, noi intrăm în uniformitatea vieţii,... iar ochii întorşi spre El pot vedea ceeace este îngăduit să vedem (Ierarchia cerească, Cap. I, 1). Pe când Augustin făcea mai mult analiza psihologică a frumosului, Dionisie Areopagitul vorbea de originea lui transcendentă, iar Ioan Chrisostomul se ocupă mai ales de aspectul moral al frumosului. „Băgaţi de seamă! — zicea Chrisostom — , vedeţi care este frumuseţea corpului şi care este frumuseţea spirituală. Există suflet, există corp, există o frumuseţe a corpului 5 există o frumuseţe a sufletului. Ce este frumuseţea corpului? Sprâncene arcuite, priviri surâzătoare, încadrând obrajii, buze purpurii, păr bogat, un bust bine făcut şi o faţă albă de culoarea crinilor. Această frumuseţe a feţii, a ochilor, a părului, a corpului este un efect al naturii. Căci cine este urât, poate recurge la mii de artificii, pentruca să se înfrumuseţeze, este imposibil ca să devină frumos în ce priveşte corpul, căci lucrurile naturii materiale nu se schimbă, ci rămân fixate în limite ce nu pot fi schimbate. Să comparăm această frumuseţe cu aceia a sufletului 5 vedeţi-o şi mai ales ascultaţi-o, voi nu puteţi s’o vedeţi, căci este invizibilă. Care este frumuseţea sufletului? cumpătarea, mila, iubirea de fraţii săi, bunăvoinţa, ascultarea de Dumnezeu, împlinirea legii, şi dreptatea, sunt însuşirile acestei frumuseţi. Ele sunt podoabele sufletului, care nu depind de natură, ci de voinţa noastră. Cel care nu le are, şi le poate procura, iar cel care le posedă, le poate pierde. Vă Spun că cel care are un chip urât, nu şi-l poate schimba, pe când cel care are un suflet urât, şi-l poate schimba. Trebue să ştiţi că frumuseţea sufletului vine din supunerea către legea lui Dumnezeu, iar acela care are această urîţenie a sufletului poate să scape de ea şi să devină frumos, prin această supunere**. * * * Această cugetare clasic creştină, după care frumosul este o necesitate a sufletului 5 că sufletul însuşi trebue să aibă în el o armonie, pentru ca să-l descopere 4 că frumosul este de esenţă divină şi că spiritualizându-1 îl duce la adevăr, credem că este de acord cu legile intime ale sufletului omenesc. Suntem îndreptăţiţi să susţinem aceasta, pe temeiul următoarelor consideraţiuni: .91 I I. Sufletul omenesc are în el această dublă lege* o) ideia tinde să devină act? b) iar actul exterior tinde să deştepte în noi o idee. Altfel zis: sufletul, care simte în el armonia, transpune din această armonie internă, în orice manifestare exterioară. Prin urmare, cel care va avea în interiorul lu1 acest frumos, nu poate creia lucruri urîte şi fără armonie, iar din ceeace exteriorizează, deducem interiorul .însuşi. Arta este deci expresia unui suflet frumoşi Din nenumăratele creaţiuni artistice, în care creştinismul a întrupat frumosul în toate domeniile artei, se poate deduce cât de profundă a fost armonia acelor suflete, care au creat operele de artă creştină. Le-a trebuit un suflet şi o credinţă, aşa cum a spus tieine în faţa catedralei dela Anvers: „Oamenii acelor vremuri aveau în suflet dogme, iar noi avem numai păreri. Cu simple păreri nu se pot înălţa catedrale. Şi cum asemenea catedrale sunt frumoase, înseamnă că acolo, unde există o credinţă, există şi o posibilitate de realizare a frumosului". - După concepţia creştină, frumosul nu-i în legătură cu raţiunea ca mijloc de cunoaştere, ci intră între elementele intuiţiei, care are la bază sentimentul. Frumosul devine astfel un mijloc de cunoaştere a adevărului spiritual mult mai sigur decât raţiunea însăşi. O asemenea intuiţie estetică, plecând dela lucruri sensibile, ne apropie de cele spirituale, stabilind o legătură între diferitele lor părţi, pe care logica nu le poate încadra armonic. Când simţim că între lucrurile sensibile şi cele spirituale există ceva comun, atunci stabilim un raport între ele. Acest raport e mult mai exact, pentrucă e stabilit de sentiment, care este o luare de contact cu realităţile superioare, care nu pleacă din inteligenţă, nici din voinţă, ci din sentiment, în virtutea unei puteri. Insă, intuiţia sentimentală şi ideia de frumos ar fi imposibile dacă în adâncul nostru nu s’ar găsi un presentiment al realităţilor superioare. Aşa că numai acolo poate să existe o experienţă estetică, unde frumosul va putea fi luat ca un ecou al misterului. Aceste idei ne duc la următoarea afirmaţie: nu poate exista frumos unde nu există presentimentul lumei invizibile şi al misterului. Adevăratul frumos devine astfel un element revelat şi revelatoriu, prin care supranaturalul devine tangibil. Filozoful religios Rudolf Otto, care s’a ocupat de conţinutul noţiunii de sfânt şi sfinţit (le sacre), spune, că în experienţele pe care le facem cu frumosul şi sublimul, noi prezentăm în chip obscur, în viaţa naturii, lumea eternă a spiritului. Această experienţă prin frumos, are toate elementele unei experienţe religioase. Căci şi religia şi frumosul ne descopăr misterul. Am ajuns deci la aceiaşi concluzie a abatelui Bremond, care susţine că poezia şi rugăciunea au aceiaşi origine în suflet, dându-ne dreptul să afirmăm că credinţa şi frumosul sunt căi prin care atingem misterul lumii nevăzute şi deci Divinul. Dacă subscriem la aceste afirmaţii, trebue să mergem până la capăt, trăgând următoarea concluzie: pentrucă adevăratul frumos nu poate exista, când nu reflectă în el o lume transcendentă, sau când prin el nu mergem spre această lume superioară, orice încercare artistică, lipsită de acest fior, nu întrupează frumosul, ci numai simulacrul lui. Faţă de o asemenea artă, noi putem zice, aşa cum Octavius îi spunea lui Ceciliuss „statuile voastre le socotiţi zei, însă ele nu sunt decât idoli, cari totdeauna sunt ridicaţi de voi la această cinste şi sunt dărâmaţi tot de voi". Cum aprecierile despre frumos şi artă sunt atât de schimbătoare, încât ceeace este adorat astăzi, mâine e declarat învechit, putem zice că asemenea simulacre ale frumosului sunt simpli idoli, iar că veneraţia lor e o idolatrie, cu toate însuşirile ei falşe şi trecătoare. Nu credeţi că absenţa de spiritualitate şi de originalitate a producţiunilor artistice modeme, vine din faptul că le lipseşte fiorul invizibilului ? Cred că Eminescu făcea o adevărată experienţă a sugestiunii lumei invizibile în frumos, când a scris Luceafărul. In primele trei strofe din Luceafărul, găsesc cele trei etape ale oricărei creaţiuni geniale. „Cobori încet luceafăr blând" este chemarea inspiraţiei divine de către sufletul care vrea să se întrupeze în frumos. La aceste apeluri ale sufletului, divinul se descoperă şi se apropie de el, aruncându-se fulgerător in interiorul lui. Din această cufundare a luceafărului în mare, din această fuziune a umanului cu divinul, „un tânăr mândru creşte“. Tânărul mândru care îşi ia fiinţa este rezultatul întrupării frumosului în. opera genială ; literară, muzicală sau plastică. Am mai spus că în noi este şi această lege, după care un act exterior deşteaptă în suflet o idee sau o emoţiune corespondentă. Un obiect de artă, un peisaj frumos, o audiţie muzicală, crează în noi sentimentele de armonie şi frumos, pe care le-a avut cel care a creat opera. Din acest punct de vedere, opera care întrupează frumosul este un vehicul de transmitere a emoţiunilor unui suflet, altui suflet. Prin repetata deşteptare a unor asemenea stări, sufletul nostru ajunge la o obişnuinţă cu frumosul, care ne împiedică să mai privim la lucruri, ce nu s’ar armoniza cu cele frumoase. Prin aceasta, privirea frumosului crează frumosul, iar adevărata artă devine moralizatoare. Arta creştină a urmărit acest lucru, iar creştinismul a întrebuinţat-o pentru instruirea şi spiritualizarea oamenilor. Picturi frumoase, architectură plină de armonie şi măreţie 5 muzică impresionantă şi liniştită sunt mijloacele, prin care creştinismul a căutat să obişnuiască ochiul şi urechia cu armoniile exterioare, ca să se formeze în suflete armoniile interioare, în care se reflectă Dumnezeirea. Aşa că din acest punct de vedere, concepţia creştină despre frumos este în acord cu legile sufletului omenesc; Dacă frumosul, având astfel de origini divine, este aşa de durabil, aşa de universal şi aşa de necesar, de ce nu se numeşte frumos totdeauna ceeace poartă însuşirile frumosului, înţeles de creştinism ? Pentrucă preferăm acestui frumos, ceeace ne place, care e mai mult modă, impusă de capriciu, decât de legi eterne. Ceeace este astăzi, mâine dispare. Sunt flori de o zi, care se deschid dimineaţa şi se scutură seara. Pe baza acestor consideraţiuni, putem fi îndreptăţiţi să susţinem: frumosul în artă este punctul primei întâlniri a sufletului cu misterul şi sugestiunea unuia prin altul. Adevărata artă sugerează toate virtuţile, când ea atinge cel mai înalt punct; iar morala, pentru artă, este perfecţiunea sa tehnică. Un lucru e frumos în proporţia, în care el uită forma sa tranzitorie şi s’acordă în celebrarea comunei esenţe, cu ceeace în alte lucruri o depăşeşte şi în măsura în care face parte dintr’un stil, adică dintr’o proectare vizibilă a Eternului. Sufletul omenesc selecţionează adevăratele lucruri frumoase şi tot în el se proectează' ca un ecou, toate lucrurile adevărat frumoase, aşa că sufletul înalţă frumosul de pe planul terestru şi omenesc, în invizibil şi supranatural. Creştinismul, având cultul sufletului, inspirat şi contopit cu divinitatea, este un criteriu de orientare, în cunoaşterea frumosului; iar creştinismul de astăzi, ca şi Octavius de altă dată, nu se opreşte la zeii şi zeiţele, care împiedică descoperirea lui Dumnezeu, ci se îndreaptă spre contemplarea tuturor creaţiunilor divine, în a căror armonie vede mâna creatorului. - - ■ 1 93 CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE ' CORESPONDENŢA Un fenomen îmbucurător — printre atâtea fenomene rele şf deprimante — care se manifestă dela un timp din ce In ce mai precis în viaţa publică românească, e că începem însfârşit să luăm cunoştinţă de valorile culturale, sociale şi politice din trecutul nostru mai mult sau mai puţin apropiat. înmulţirea comemorărilor e şi ea un indiciu, chiar dacă nu e cel mai însemnat, în acest sens. Unele din aceste comemorări rezervă adevărate surprize pentru intelectualii oneşti, dar încă nedeplin informaţi în ceeace priveşte lucrurile româneşti. Acesta cred că a fost cazul mai ales cu învierea numelui şi operii lui Spiru liaret. In adevăr, a apărut pentru mulţi clar, cu acest prilej, că Haret a fost, pentru epoca lui, ceeace a constatat d. Radu Dragnea că a fost Kogălniceanu, pentru epoca acestuia. Desigur, Kogălniceanu a fost, în primul rând, un om de stat şi un as al istoriei noastre, Haret a fost mai mult om de ştiinţă pozitivă şi ministru de instrucţie. Cu toate acestea, şi despre Haret se poate spune că a dat expresie politică şi legislativă, pe cât îi îngăduia situaţia lui de simplu ministru al şcoalelor — şi dacă această situaţie nu-i îngăduia mult din punct de vedere formal şi direct, dar i-o îngăduia larg şi cu ecouri îndepărtate în chip esenţial şi indirect — epocii sociale şi istorice, în care a trăit. Figura lui Haret, cu aparenţa ei modestă, între atâţia falşi demiurgi scânteietori ai istoriei noastre contemporane, nu-şi capătă adevărata semnificaţie şi valoare decât pusă în acest cadru. Realizarea lui Haret, în afară de faptul de a fi dat burgheziei noastre începătoare un liceu adecuat, e aceasta i a accentuat, cum n’a făcut-o niciun om politic în România, factorul cultural şi economic în massa mare a poporului românesc, adică la sate, servindu-se pentru aceasta în primul rând de învăţători. Dacă Haret nu s’a servil în aceeaşi măsură de preoţi şi dacă s’a servit de aceştia aproape numai în sens laic, e, pe deoparte, fiindcă învăţătorii puteau fi modelaţi mai uşor pentru anume scopuri şi fiindcă erau mai numeroşi. învăţătorii n’aveau o LUI SPIRU HARET tradiţie de structură sufletească şi n’aveau ca şef de cât pe ministrul şcoalelor. Pe de altă parte, şi în privinţa, acesta Haret a fost omul epocii lui. La 1878, formaţia sa sufletească era de fapt terminată în ceeace priveşte marile probleme ale vieţii ca atare. Haret s’a format şi a trăit în epoca progresului şi a „religiei laice“. Deşi unele spirite noui aduceau o notă mai spiritualistă în metafizică încă din timpul tinereţii lui Haret, dar ele nu erau băgate în seamă şi 'mentalitatea generală era alta. Era aproape imposibil pentru un om de ştiinţă să descifreze ultimele sensuri şi virtualităţi ale devenirii gândului filozofic. Spiritul pozitiv şi pozitivist al lui Haret nu poate deci mira, după cum nu poate mira că în sociologia lui pleacă dela individ, pe care-1 consideră celula socială. Ceeace trebuie să se scoată în evidenţă, e că prin nimic un om public din vremea lui Haret nu putea corespunde maî mult societăţii româneşti decât accentuând factorul cultural şi economic în massele poporului. In felul cum Haret a înţeles şi mai ales a aplicat această idee, e meritul lui în evoluţia'so-cietăţii româneşti. Că şi de pe urma introducerii culturii prin şcoală la sate au apărut acele viţii ale „civilizării11 rurale, pe cari le ştim cu toţi ? Că instituţiile bancare şi cooperativele săteşti, aşa de scumpe lui Haret, sunt azi la pământ? Că de pe urma activităţii lui Haret la sate a profitat partidul liberal ? Că, mai ales, ceeace nu s’a remarcat, de pe urma aceleiaşi activităţi a profitat, mai târziu, partidul ţărănesc, într’o măsură mai mare decât a făcut-o partidul liberal, In aşa măsură încât, într’o privinţă, Haret ar putea fi socotit ca unul dintre anticipatorii ţărănismului în România, ceeace a făcut poate, instinctiv, ca laf sărbătorirea lui Haret, partidul liberal să nu contribuie cu strălucirea, la care ne-am fi aşteptat ? Dar de toate acestea Haret nu e Intru nimic vinovat, Pe timpul luCHaret un om.'politic avea de ales între aceste două posibilităţi fprincipale, să fie conservator sau să fie cum a^fost Haret. Dacă istoria s’ar repeta întocmai, un omjpolitic, pus în faţa aceleiaşi ambianţe sociale'ca a luiJHaret, ar trebui, 94 în Unii generale, să procedeze la fel. Ceeace poate face un om cu instincte superioare, e să-şi servească epoca după datele şi virtualităfile ei fundamentale, după idealul cel mai înalt care poate fi conceput In vremea sa. Iar ceeace face mai târziu istoria cu.prinosul său, nu-i mai aparţine lui, ci acelui mister şi acelei tiranii istorice, cari, în ultima analiză, ne stăpânesc pe toţi- Iar Haret a ştiut să fie un tălmăcitor aşa de însemnat al epocii lui — în direcţia marilor nevoi şi drumuri luminoase ale acesteia, chiar dacă ele implicau iatal unele umbre şi anume unilateralităţi — încât e perfect explicabilă înălţimea piedestalului, pe care tronează, blând, acum, figura istorică a fostului ministru al şcoalelor. Haretismul e azi o realitate sufletească. Printre oamenii de şcoală dela noi, e aproape un cult pentru Spiru Haret, ceeace spune enorm pentru mediul intelectualilor români, castrat în cea mai mare parte de tot ce înseamnă cult adânc şi dezinteresat. Această consideraţie pentru Haret începuse să se formeze încă de pe timpul din urmă al vieţii lui. Când a murit Haret şi s’au suspendat pentru o zi cursurile in şcoli, noi, şcolarii, cari eram atunci, am simţit în atitudinea mai marilor noştri şi în melancoliile, cari ne spiritualizau fireasca bucurie de a fi liberi, că un doliu adânc se lăsase şi că un om începuse să aibă un cult. Mai târziu, cineva a povestit despre acela care avea să fie regentul Buzdugan, cât a fost de afectat de dispariţia lui Spiru Haret. Arătându-se pe pragul camerii copiilor gălăgioşi, prea mici pentru ca să înregistreze durerea momentului, le-a spus, cu înalta şi calma lui prestanţă fluidă: „copii, azi nu e o zi de veselie 1“ Şi copiii au înţeles- Iar dela 1912 şi până astăzi, consideraţia pentru Haret a crescut, deşi imaginea lui se aburise într’un timp, eclipsată superficial de sgo-motul şi tribulaţiile multor reforme şcolare, cari transformaseră ministerul instrucţiunii în laborator didactic-Azi cultul pentru Haret e cel mai mare legat al său. Cum se explică succesul lui Haret ? Prin inteligenţa lui? Prin cultura lui? Prin priceperea ţăranilor şi a problemei ţărăneşti ? Prin intuiţia lui ? Haret, îna-devăr, a avut o inteligenţă solidă, fără nimic din perversiunile gratuităţii, lără jocuri de reclamă proprie, fără frivolităţi de levantinism intelectual. Mintea lui era mai mare decât aparenţele şi mergea în inima lucrurilor. Teza sa de doctorat, monument surprinzător pentru un tânăr din Orientul Europei nesusţinut de nici o tradiţie, e mai mult decât o dovadă. Haret e poate exemplul cel mai propriu de om de ştiinţă riguroasă şi productivă, chemat de nevoile mari ale societăţii sale să-şi părăsească aproape creaţia de specialitate pentru a se pune la dispoziţia evoluţiei mediului social, căruia aparţinea. Cultura lui Haret era temeinică, probând că a ştiut să-şi integreze organic, fără pedanterie, cu o simplicitate gospodărească, ideile fundamentale necesare unui reformator, cu toate că ele nu se găseau în specialitatea sa. Priceperea ţăranilor uimeşte, nu o singură dată, pe cine se apropie de opera lui Haret. Intuiţia lui are lărgime şi continuitate ca albia unui râu mare. Şi cu toate acestea, nu în aceste preţioase elemente e întâia explicaţie a izbânzii lui Haret. Inteligenţă, cultură, înţelegerea stării ţăranilor, intuiţie, au avut şi alţii, fără a realiza roadele lui. Desigur, Haret a avut şi noroc. A avut norocul unei lungi ucenicii la ministerul de instrucţie, ceeace înseamnă mult mai mult decât s’ar putea crede, de către cei cari nu cunosc complexitatea şi gingăşia problemelor învăţământului. Nicăieri amatorismul nu e mai funest decât la acest minister. Pe urmă, Haret a avut norocul să deţină multă vreme demnitatea de şef al şcoalelor şi să-şi poată trece legile. In România, cei mai mulţi reformatori ai învăţământului nu şi-au văzut legile votate. Nici Conta, nici Maio-rescu, nici D. Sturza, nici Tache Ionescu, nici Poni, nici Mârzescu, nici Mehedinţi, nici Negulescu, nici Petrovici... nu şi-au văzut proectele sau intenţiile puse în practică—ori numai unii dintre ei şi în chip parţial. Dacă predecesorii lui Haret şi-ar fi putut desvolta şi aplica în voie ideile de reformă a şcoalei, cariera acestuia ar fi urmat alt curs. In sfârşit, cel mai mare avantagiu a lui Haret a fost în însăşi structura societăţii din timpul său. Chiar dacă nu era armonie socială, dar atunci societatea începea să-şi precizeze tendinţele. La această precizare şi relativ echilibru exterior, Haret venia cu armonia lui sufletească. Din această îndoită potrivire a folosit şcoala românească. Haret a murit prea de vreme. Totuşi trebuie să recunoaştem că moartea sa, ivită în ajunul războiului, se aşeza la graniţa unei epoci de stratificare relativ ordonată şi că, în vălmăşagul aproape straniu de după războiu, sufletul aşezat al lui Haret nu şi-ar mai fi găsit uşor aceiaşi traiectorie organică de desvoltare şi de realizare. Intre Haret şî epoca sa au fost anume corespondenţe de structură spirituală, ceeace cântăreşte mult. Dar nici norocul nu explică esenţial succesul lui Haret. Noroc au avut mulţi in România. Oricât s’ar conta la noi pe noroc şi oricât acesta ar fi factorul principal în cariera Daco-Românilor, la Haret n’a fost tot aşa. împrejurările externe sunt un factor însemnat în producerea izbânzii lui Haret, dar nu primordial. Ceeace a determinat, înainte de toate, reuşita istorică a lui Spiru Haret e altceva : e caracterul său moral. Haret a fost un idealist şi un patriot. Sunt genii teoretice şi genii moralei Oricât ar fi fost de excepţională mintea lui Haret, el se apropie insă mai mult de cele din urmă. Din aceşti trei factori, cari explică succesul lui Haret, înţelegerea şi cultura lui, împrejurările istorice şi sociale şi construcţia sa morală, acest din urmă factor e cu mult cel care se impune Înainte de toate. Haret, pe deoparte, s’a acordat cu epoca sa In ceeace priveşte 95 * concepţia pozitivistă şi liberală, adică in ceeace priveşte inteligenţa sa, pe dealtă parte insă a fost in dezacord cu această epocă în ceeace priveşte caracterul său. Aici rezidă dinamica activităţii şi realizărilor lui. Având, pe deoparte, aderenţă cu vremea sa, angrenându-se în ea, având, pe dealta, posibilitatea distanţării faţă de ea, a provocării ei morale, Haret a posedat conflictul necesar, fecund, de muncă şi înfăptuire. Concordanţa intelectuală a lui Haret cu vremea şi societatea sa e numai un punct de plecare, pe care l-au avut şi alţii. Ceeace însă aceşti alţii n’au avut şi ceeace face specificul şi determinantul principal al operei lui Haret, e felul caracterului său moral. Prin acesta Haret a devansat cu mult mediul său. De aceea el se cade să fie analizat în treacăt. A spune că Haret a fost un idealist şi un patriot, nu înseamnă a-1 individualiza, câtă vreme nu se precizează natura idealismului şi patriotismului său- Haret n’a avut acel idealism subiectiv, filozofic sau poetic, platonic întotdeauna. Ci un idealism activ, practic, pe deoparte, impersonal, pe dealta. Haret n’a avut nimic din tembelismul naţional. Dar, mai ales, n’a avut nimic din acel personalism, steril sau nu, dar egotist întotdeauna. Haret aparţine acelor foarte rari Români făcuţi să dăruiască, dar rămânând impersonali în structura şi ofranda lor. Dacă societatea noastră se va izbăvi vreodată, aceasta se va datora înmulţirii caracterelor active, dar vindecate de plaga personalismului subiectiv. Haret rămâne un model al genului. Iar patriotismul lui Haret n’avea caracterul decorativ curent, de solemnitate şi recuzită convenţională, şi era tot ştiinţific şi practic, eficient în fundamentul lui. Idealismul şi patriotismul său aveau un caracter tehnic. Şi aceasta în plină epocă de idealism literar şi de patriotism retoric. Părăsind aproape producţia ştiinţifică de specialitate, Haret nu şi-a trădat ştiinţa, cum fac la noi cei mai mulţi, cari, în momentul când părăsesc ştiinţa pentru activitatea politică, devin mai răi, răi cu sistem şi cu prezumţie, decât ceilalţi, ci a păstrat ceeace ştiinţa are mai bun: spiritul ei idealist şi eficient. In entuziasmul său de fond, Haret a păstrat obiectivitatea ştiinţei şi criteriul rezultatelor. Aşa de mult felul caracterului moral al lui Haret explică opera sa, încât se poate urmări cum acesta a determinat, în cea mai mare parte, şi scopul său şi metoda saCa idealist activ, Haret nu putea să conceapă şcoala mai mult în sens pasiv, considerând-o numai sub raportul dependenţei ei de societate. Ci era înclinat să o considere şi sub raportul dependenţei societăţii de şcoală. In concepţia lui Haret, şcoala e o interpretă a nevoilor sociale actuale, dar nu e numai atât. Ci ea mai are şi alte două scopuri prin excelenţă active şi idealiste. Acela de a produce şi acela de a preveni, de a produce virtuţi şi valori, pe cari mediul social nu le are, corectând, la nevoie, viţiile, pe cari societatea le are în locul virtuţilor corespondente ; de a preveni evoluţia firească şi pozitivă a corpului social, înlesnindu-i şi înobilându-i această evoluţie. In chipul acesta, Haret era adus să privească şcoala ca un centru viu al complexului social, considerând-o atât în funcţie de tot, cât şi servind totului. Expresie a societăţii, şcoala, la rândul ei, previne, dotează şi îndreaptă societatea- Haret e ministrul de instrucţie, care, la noi, a prevăzut cel mai mult şi mai eficace. Construcţia morală de fond a lui Haret trebuia să-l ducă şi la alt rezultat: la accentuarea formării caracterului în procesul educaţiei ca atare. E emoţionant cât de mult şi de sugestiv a insistat Haret în acest sens. însăşi colaborarea lui cu regele Carol, căruia îi adresa rapoarte despre şcoală, cu acel rege, care a proclamat august suveranitatea caracterului, nu e profund semnificativă ? Natura idealismului său avea să producă Insă o fericită modificare şi complectare in întreaga sa atitudine generală faţă de viaţă, adică acolo unde se izvodesc toate scopurile. Prin structura şi pregătirea sa intelectuală, Haret era un pozitivist, un mecanicist, un individualist, un liberalist. Căutând să explice totul prin mecanică şi prin individ, Haret făcea greşeala de a explica superiorul prin inferior. Dar iată că structura sa morală corectează şi depăşeşte această atitudine. Mecanicist şi individualist prin ecuaţiile pe cari le stabileşte între lucruri şi stări, Haret le subordonează cu putere pe toate supremului scop moral. Dacă noi azi suntem adeseori spiritualişti în explicarea lucrurilor, dar materialişti şi chiar direct imorali în practică, la Haret era un proces invers , mecanicist în explicarea ştiinţifică şi idealist în scop şi practica vieţii. La Haret, totul sfârşea intr’un spiritualism practic, care e de bună semă superior practicei curente de azi. Minte pozitivă şi inimă de idealist, Haret şi-a acordat singur un remediu superior. El e un exemplu al omului de ştiinţă de odinioară, care. oricât ar fi fost de elementar în principiile explicative, îşi găsea un refugiu, o compensaţie, cu atât mai preţioase, în perfectul idealism al eului pragmatic. Astfel se face că sociologul mecanicist şj individualist, care era Haret, nu stăruie asupra fericirii indivizilor, ci doar asupra scăderii suferinţei, pe deoparte, iar, pe de alta, nu proclamă absolutul dreptului indivizilor, ci majestatea şi bunăstarea societăţii şi statului. La Haret se poate chiar observa şi o curioasă sinteză de liberalism şi etatism, ceeace e semnificativ şi pentru faza sa istorică şi, mai ales, pentru psihologia sa. însăşi „Mecanica socială" a sa e simbolică pentru ce vrem să spunem. Ea e In a-celaş timp o etică şi o politică, In ea se vede ce concepţie înaltă îşi făcea Haret despre omul politic şi cum a scris această operă şi pentru a contribui la pregătirea adevăratului om politic. La Haret totul — până la mecanica cea mai inferioară—se convertea în ideal, iar idealul în practică. ’ - ' ' ' ' 9& In ceeace priveşte activitatea naţionalistă a Iul Haret, scopul acesteia este, iarăşi, determinat de felul caracterului său. Nici industrie elocventă de vorbe şi gesturi, nici tedenţionism de idei, ci aceeaşi mare acţiune de prevedere şi formare. Va trebui odată să se cerceteze partea acestei excepţionale termite pozitive în pregătirea sulletească a lui 1916—1918, deşi numele lui Haret nu figurează deobiceiu In palmaresul gloriilor naţionale. Dar metoda lui Spiru Haret! Vorbind de aceasta ne referim, de fapt, la ceeace e mal intim la Haret, la ceeace îl explică mai mult. Toate realizările lui dacă ar pieri sau chiar dacă n’ar fi fost, el rămâne mare prin metoda sa. Haret a realizat enorm, totuşi cineva ar putea spune că el e mare în primul rând prin metoda sa. far această metodă e aproape întreagă nu în inteligenţă, ci în sufletul său moral. Mai întâiu, devotamentul şi stăruinţa lui Haret pentru problemele de organizare şcolară. Timp de treizeci de ani a fost obsedat de aceste probleme. Ajunsese să se încorporeze cu ministerul de instrucţie şi cu legile pe cari le concepea. E inutil să se mai vorbească de cinstea personală a lui Haret, In această privinţă, trebuie subliniat doar faptul că a ştiut să aibă tactica necesară ca să fie suportat multă vreme de politică pentru a lucra în folosul şcoalel. Fără această tactică, fără unele concesiuni indispensabile şi metodice, Haret ar fi fost un izolat, un steril, cum au fost alţii, cari s’au singularizat pe un piedestal de cristal. Haret avea prea mult simţul vieţii pentru ca să ştie să rămână integrat în viaţă, pe deoparte, şi prea mult fond moral Istoric pentru ca, în adânc, să rămână întotdeauna al idealului şi al vieţii generale. Idealismul său eficient şi obiectiv i-a dat această devoţiune permanentă pentru binele general şl pentru şcoală şi i-a dat intuitiv secretul de a şti să se facă tolerat de morala epocii pentru a realiza zi de zi viziunea sa. Nu e altă pildă de mal mare continuitate în România decât aceea înfăţişată de Haret. A fost în adevăr apostol, dar fără să facă vreodată caz de apostolatul său, un apostolat ce făcea impresia că se ignora. Pe urmă, ardoarea liniştită şi devotată a lui Haret a ştiut să-şi găsească colaboratori. A şti acest lucru e piatra de încercare a oricărui om public. Haret a fost neîntrecut în acest sens. Numai Pârvan a mal avut în aceeaşi măsură darul de a găsi oameni cu posibilităţi şi cu aderare totală pentru scopul lui. Ceeace însă la Pârvan era Intr’un cadru mai ezoteric şl ceeace la el se realiza printr’o flacără a spiritului şi a tinereţii la o înaltă temperatură, la Haret era într’un cadru larg, aproape popular şl se realiza printr’un omenesc plin de modestie şi însufleţire. La noi oamenii politici, când ajung în situaţii mari, riscă să-şi piardă până şi prieteniile bune de odinioară şi să se înconjoare de lichele şl arivişti. Haret n’a urmat această regulă funestă. Structura sa sufletească îl ferea, în general, de acest pericol sau 11 făcea să puîiă în valoare acea parte din fiinţa colaboratorilor săi, care era de folos general. Metoda lui Haret se concentrează însă, arătându-şl esenţa şi valoarea, în corespondenţa sa. Omenirea cunoaşte multe feluri de corespondenţe > literară, filozofică, politică, erotică... Haret a venit cu un gen nou nu numai la noi, ci pretutindeni i corespondenţa unui ministru cu slujitorii modeşti al şcolii de pe tot întinsul ţării. Numai adâncind mai mult acest fapt, îi poţi vedea tot ineditul. Dar nu noutatea de gen îl interesa pe Haret, deşi aceasta poate interesa pe urmaşi, ci finalitatea instrumentală a corespondenţei sale. Haret n’a făcut niciodată un moment autonom din faptul de a scrie, ci l-a interesat numai rezultatul. De aceea epistolele sale, simple momente tranzitorii într’o acţiune complexă şi îndelungată, pot să aibă şi locuri comune, pot avea cacofonii, pot ii lipsite de poezie. Nu vanitatea de a scrie şi cu atât mai puţin gândul cabotin al posterităţii, mobiliza energia lui Haret. Ceeace înţelegem noi prin poezie, nici n’a făcut de altfel parte din zestrea sulletească a lui Haret. El a trăit altă poeziei aceea a faptei împlinite, urmată şi precedată de altele la fel şi toate înserate pe o curbă-largă de evoluţie totodată ascultată şi dirijată. Ceeace se cheamă stil şi gândul de cum apare gestul propriu privit din afară, au lipsit complect dintre obsesiile Iul Haret. El se lăsa condus de obsesia mare a ce avea de realizat prin şcoală pentru societatea românească. Nici urmă măcar din preocuparea acelor literatori, cari şî când scriu intimilor în chestiunile cele mai neînsemnate, se gândesc că rândurile lor s’ar putea să (ie odată publicate. Haret se uita pe sine şi nu se uita în oglinda posterităţii, fiindcă de fapt lucra adânc pentru această posteritate... Haret nu scotea cbpii de pe scrisorile sale — unele desvoltate, altele simple misive cât o clipire a vieţii — le făcea el direct şi nu ştiu dacă a avut vreodată secretar particular. Corespondenţa lui Haret e o suită de comenzi ademenitoare, de sfaturi, de îndemnuri, de preveniri, de răspunsuri... toate în funcţie numai de cât puteau ele să aducă pentru promovarea vieţii, singurul lucru care-1 interesa. El dăltuia corpul spiritual al acţiunii, iar nu scrisoarea care nu era decât un mijloc. Dar era mijlocul cel mai caracteristic al metodei sale. Corespondenţa sa e simbolică pentru tot Haret, pentru firea, ideaţia, succesul său. Prin ceeace cuprinde şi, mai ales, prin ceeace simbolizează, ea e cheia fenomenului Haret. Dacă multe din epistolele sale, privite în ele însele, nu însemnează mare lucru şi nu e, cred, niciuna care să uimească, dar semnificaţiile ca atare ale acestei corespondenţe au o valoare primordială pentru explicarea lui Haret. A fost odată în România un ministru, care a avut ideia — şi, mai mult decât atât, a avut îndemnul inimei —să răspundă personal oricărui învăţător — şi nu numai învăţătorilor — care * 97 se adresa direct. Să—1 răspundă spunându-i „domnule învăţător" şi „al dumîtale devotat". Aceasta nu e aproape bizar pentru noi 1 Aceasta nu măsoară precis cât suntem de departe de posibilităţile morale ale lui Spira Haret ? Căci dacă Haret a trimes scrisori, n’a făcut-o niciodată dintr’un rafinament de tactică. Epistolele sale n’au nimic similar cu psihologia acelui mare bărbat de stat din timpul său, care promiţând odată un serviciu unui partizan politic şi neputând să-l satisfacă, l-a vizitat a doua zi dis-de-dimineaţă la hotel, pentru a-i spune de ce nu poate să se ţină de cuvânt. Bietul om a fost aşa de flatat, că i-a rămas recunoscător pe viaţă marelui bărbat de stat. Haret nu s’a gândit la mici lovituri de strategie, deşi uneori refuza şi el prin scrisorile sale, cinstit, gospodăreşte. Ci pe Haret îl interesa, pe deoparte, să excite fapta, iar, pe de alta, rarul său impersonalism devot — la care adăoga o blândeţe senină pe un fond de mare seriozitate, ce, la nevoie, ştia să fie austeră — îi imprima o urbanitate firească, lipsă totală de ceea ce se cheamă capricii sau morgă de rang, făcându-1, în schimb, să simtă nevoia de a lua contact direct cu cei mai neînsemnaţi şi mai sărmani colaboratori ai săi, prin legătura—şi cât a fost de creştin, aici Haret 1 — de la om la om de la suflet la suflet 1 Haret voia să-şi vadă oamenii şi să se arate lor măcar pe cale grafică, atunci când nu putea altfel. Ar părea ciudat, dar în Haret era totuşi ceva ascetic şi un fel de umilinţă adânc umană, o camaraderie profundă, un spirit de quasipaternitate generalizată. Scrisorile sale sunt mai ales o ofrandă, care s’a nimerit să fie şi cea mai bună metodă. Corespondenţa lui Haret este însuşi spiritul metodei sale. Desigur, erau vremuri patriarhale acelea ale lui Haret, dacă le comparăm cu vremea noastră. Haret putea găsi linişte şi timp să scrie. Dar aceasta e un factor cu totul secundar. Esenţial e că atunci mulţi, şi mai ales învăţătorii noştri, puteau retrăi, într’un fel, perspectivele arhaice, când oamenii de pe meleagurile noastre se puteau adresa direct judeţilor, cnezilor şi voevozdor pentru judecată, lămurire şi îndemn. Cel mai umil învăţător ştia că e cineva, sus, care-1 poate asculta, îl poate ceii, îi poate răspunde. Şi chiar dacă nu i se adresa, dar conştiinţa că o poate lace, îi dădea înviorare şi tărie. Astfel, scrisorile lui Haret depăşeau efectul individual asupra celui căruia îi scria şi se constituiau într’un fenomen pentru întreaga învăţătorime şi pentru mulţi alţii, preoţi, profesori, cooperatişti. Ele deveneau un fenomen cu efect colectiv Dacă cel ce primea o scrisoare dela Haret primea totodată un stimulent moral aproape magic, pe deoparte, o excitare dinamică a orgoliului, a mândriei sale legitime, pe de alta, apoi cu cât mai mari trebuie să fi fost acest stimulent moral şi această creştere a sentimentului de demnitate ale întregei clase de educatori conduşi ferm şi părinteşte de Haret 1 încrederea, pe care el o acorda implicit umilului învăţător, căruia îi scria, se întindea la întreaga învăţătorime şi la toţi oamenii şcoalei. Şi în privinţa aceasta Spiru Haret a fost pedagog adevărat — fiindcă a ştiut să aibă încredere în oameni, în putinţa lor de înobilare, în colaboratorii săi. Şi să se noteze că Haret a venit cu această încredere într’o vreme când învăţătorii începeau a fi bănuiţi, când, deşteptaţi la conştiinţa propriei lor demnităţi, erau consideraţi, de unii, ca instigatori, într’o vreme când învăţătorii începând campania pentru luminarea satelor şi raţionalizarea vieţii economice, se vorbea de socialism agrar... Daca e pedagogic să vii cu încredere, apoi aplicarea acestei norme - pe care Haret o găsea în primul rând în instinctul său—era o întreprindere eroică în epoca lui 1907. Şi era o întreprindere grea în România, unde învăţătorii n’a-vuseseră niciodată o demnitate recunoscută, ei fiind , doar urmaşii rurali ai grămăticilor şi dascălilor de odinioară. Spiru Haret le-a dat, cel dintâiu, actul de legitimaţie al demnităţii de educator. Iar, ulterior, a reuşit să translorme, pe unii, din simpli educatori în apostoli. E de mirare că atunci a fost ceeace se consideră epoca de aur a şcoalei poporului în România şi că astăzi cei ce râvnesc vremuri mai bune caută să se inspire de la ea? Haret e o dovadă de ce poate să facă un om când se acordă cu vremea sa, când ştie totuşi să se distanţeze de ea prin ideal şi când are intuiţia şi instinctul metodei adevărate. Dacă azi Haret e sărbătorit cu atâta amploare, e fiindcă a răspuns chemării sale istorice, fiindcă a ştiut cum să trateze oamenii, precum şi din spirit de adâncă recunoştinţă din partea celor, cărora le-a dat sentimentul de demnitate. Iată de ce, pentru ceeace cuprind, dar mai ales pentru tâlcul lor, se impune publicarea tuturor scrisorilor lui Spira Haret (cum, de altfel, se impune reeditarea tuturor lucrărilor lui Haret, într’o formă accesibilă celor pe cari el x-a iubit). Aceste scrisori sunt aşa de multe, încât aproape fiecare sărbătorire a lui Haret şi aproape fiecare număr festiv de revistă şcolară şi-au îngăduit bucuria de a înfăţişa scrisori dela fostul ministru şi părinte al şcoalelor. Acum în urmă, profesorul I. Slmionescu, cu marea şi binefăcătoarea lui prestanţă, a făcut un apel ca să se doneze toate scrisorile, provenind dela Haret, Academiei române, pentru ca apoi să se publice. Un apel pentru donarea acestor scrisori s’a mai făcut şi înainte de războiu, dar fără rezultat apreciabil. E firesc, până la un punct, ca cei ce au primit scrisorile să dorească să le păstreze. E preferabil să se scoată cbpii de pe aceste scrisori şi să se tipărească, urmând ca originalele, eventual, să fie donate mai târziu, când nu se poate altfel. Să se înceapă prin a se face un tablou de toţi cei cari posedă scrisori dela Haret, aceştia fiind invitaţi, prin organele publice şi prin circulări, să se anunţe. Scrisorile lui Haret sunt un bun colectiv, iar, pe de altă parte, sunt mij- 98 locul specific de a-1 explica pe Haret Însuşi. Ele nu pot fi deci lăsate să se piardă. Orice intelectual cred că a avut gândul tipăririi acestor scrisori E nevoie Insă ca să se găsească un om hotărît în acest sens. Sau e nevoie, poate, de intervenţia ministerului de instrucţie. Cu mijloacele lui de stat şi, mai ales, dacă va aplica metoda nimerită, va isbufi în scurt timp. Publicarea scrisorilor lui Spiru Haret, în afară de acele, puţine, cari s’au publicat, ar fi omagiul cel mai mare, pe care ministrul şcoalelor de azi îl poate aduce predecesorului său. VASIIE BĂNCIIĂ NOTE ASUPRA CRIZEI TEHNICE A PARLAMENTARISMULUI AIUREA ŞI LA NOI In criticile din ce în ce mai vehemente, care se aduc democraţiei şi parlamentarismului, defectele tehnice ale regimului parlamentar modern sunt rare ori puse în evidenţă, cel puţin la noi în ţară. Notele care urmează încearcă să schiţeze în linii mari aceste defecte şi să le studieze în România. Ca atare ele se ocupă — într’o largă măsură — cu cercetarea rezultatului ultimelor alegeri şi cu repercusiunea lor politică. • * * # Poate părea curios ca o revistă de cultură să publice consideraţii tehnice şi politice asupra rezultatului alegerilor, la trei luni de zile după efectuarea lor. Fireşte că n’aş fi îndrăznit să prezint cititorilor aceste note, dacă n’aş fi fost convins că ele pun în evidenţă unele probleme de maximă actualitate şi că această punere în evidenţă nu s’a făcut până acum. In adevăr, în afară de un distins gazetar care sub pseudonimul Gama publică în „Adevărul", în legătură cu problemele electorale, consideraţii tehnice şi pronosticuri de o uimitoare preciziune, nimeni nu se ocupă la noi, nici chiar d. Gama, cu repercusiunea politică a rezultatelor electorale. Să ne înţelegem, nu este vorba de repercusiunea imediată a alegerilor în ceiace priveşte guvernul şi opoziţia, ci de consecinţele pe care tendinţele constante ale corpului electoral le pot avea asupra unui sistem de guvernământ. Există o axiomă banală şi veche de când lumea în politică, aceia că, cu cât un guvern are mai mult prestigiu şi este mai „tare" cu atât poate face mai uşor faţă greutăţilor. In democraţiile moderne sau, ca să fim mai precişi, în regimurile parlamentare, guvernul „tare" cu prestigiu, este acela care se bizue pe o cât mai impozantă majoritate parlamentară, emanaţie a unei majorităţi electorale. Asta în primul rând, iar în al doilea rând, tăria şi prestigiul sunt proporţionale cu cohe-ziunea lui interioară. Pentru a obţine majorităţi electorale, care se transformă în majorităţi parlamentare, de care depinde guvernul, s’au constituit şi s’au desvoltat partidele, organisme politice care corespundeau ambelor necesităţi de guvernământ, aceia de a capta sufragii şi mandate, şi aceia de a poseda o coheziune interioară care se transmitea automat guvernului. Datorită acestor necesităţi tehnice, vedem ivindu-se partidele, ori unde se introduce regimul parlamentar, şi pentrucă în orice moment şi în orice societate umană există un perpetuu antagonism între elementele de pondere şi elementele de exaltare, se explică structura oricărui parlamentarism primar, care are la bază două partide, conservatori şi liberali, dreapta sau stânga. Ori unde s’a introdus regimul parlamentar, am avut, într’o perioadă mai lungă sau mai scurtă, acest dualism politic primar. Anglia dă exemplu şi este urmată de Franţa revoluţiei, (girondini —■ jacobini) restauraţiei şi a monarhiei constituţionale, de Prusia între 1848 — 1866 (conservatori —■ liberali), de Belgia, de Spania (conservatori — liberali), de România (conservatori —■ liberali), de Italia (dreapta —■ stânga) etc. etc. Iată deci regimul parlamentar clasic, două partide cu o coheziune interioară solidă şi cu atorita-tatea conducerii nediscutată, cucerind pe rând majoritatea sufragiilor, deci majoritatea mandatelor şi deci guvernul. Dar această structură idilică nu durează multă vreme. Desvoitarea capitalismului şi proletarizarea masselor, specificităţile politice naţionale, diversitatea şi multiplicitatea intereselor economice, duc la înmulţirea partidelor politice. în primul rând la extrema stângă, apar partidele socialiste care nu se mărginesc să pună accentul pe politic ci ridică problema socială şi economică. In al doilea rând, în sânul partidelor vechi apar curente divergente care le paralizează acţiunea şi adeseori le fac să se scindeze sau să dispară. In sfârşit, în al treilea rând, chiar partidele socialiste se scindează iar în lagărul burghez iau în continuu fiinţă partidele noui. Prin urmare, un lucru este cert, că în orice regim parlamentar dualismul politic iniţial face loc, după un interval de timp variabil, unei tendinţe de excesivă înmulţire şi fărâmiţare a partidelor. Consecinţele acestei tendinţe devin imediat vizibile şi dau naştere la complicaţii care une ori periclitează însuşi regimul parlamentar. 99 De pildă în Anglia/ din clipa în care partidul laburist a Început să-şi valorifice forţa (1900) s’au ivit temeri asupra desvoltării vieţii politice engleze şi după război aceste temeri s’au realizat pe deplin. După război, Marea Britanie a avut pentru prima oară, de 60 de ani (din epoca în care sciziunea produsă în sânul conservatorilor pe tema protecţionis-mului—Robert Peel-Gladstone pe de o parte, Lordul Derby-Disraeli pe de altă parte — slăbise forţa acestuia) guverne minoritare. Cele două guverne laburiste (1923—1924 şi 1929 — 1931) au fost cabinete slabe şi lipsite de eficienţă politică, tocmai pentrucă erau în minoritate în parlament. Evident, masivele reacţiuni conservatoare (Noem-brie 1924, Octombrie 1931) au permis restabilirea prestigiului guvernamental. Totuşi, este incontestabil astăzi că — cu toată legea electorală favorizând dualismul — Marea Britanie merge spre o criză tehnică a parlamentarismului cauzată de mulţimea partidelor. Laburiştii sunt împărţiţi în patru grupe: Laburiştii independenţi ai d-lui Maxton, laburiştii ortodocşi ai d-lui Henderson, fascisto-laburiştii din jurul lui Sir Osvald Mosley şi laburiştii d-lui Macdonald. .Liberalii au şi ei trei ramuri: cea ortodox-intran-sigentă a d-lui Lloyd George, cea moderată al lui Sir Herbert Samuel şi cea conservatorizantă al lui Sir John Simon. Chiar la conservatori se produsese Ia un moment dat spărtura lorzilor Beaverbroot şi Rothermere. In Italia, aceiaşi fărîmiţare a partidelor a dus la imposibilitatea formării unei majorităţi parlamentare stabile şi deci a unui guvern cu autoritate şi prestigiu care să mateze comunismul şi fascismul. Consecinţă: dictatura mussoliniană. Aceleaşi cauze, aceleaşi efecte în Germania 1 Fărâmiţirea partidelor politice germane, existentă încă de la 1870, dar care nu dădea naştere la prea mari complicaţii deoarece guvernul depindea de împărat şi nu de Reichstag, se accentuează după război. Guvernele de coaliţie se epuizează în lupte intestine, întâlnim adeseori guverne minoritare care lucrează jumătate dictatorial jumătate prin concesii (cazul Bruning). Această situaţie duce la paralizia guvernelor tocmai în momente grave ca cele de astăzi şi permite instaurarea dictaturei Papen-Schlei-cher, care subtilizează puterea lui Hitler. (De remarcat acest fenomen paradoxal, că hitle-rismul, mişcare dictatorială, conţine totuşi principiul de însănătoşire tehnică a parlamentarismului, prin aceia că obţine aproape majoritatea absolută a sufragiilor (42%) în Iulie şi a mandatelor. Rămâne de văzut cum va ieşi din alegerile din Martie). Cine urmăreşte interesanta istorie parlamentară a Belgiei, ştie ce dificilă este situaţia politică la Bru- xelles, şi ce adevărată tortură chinezească înseamnă să constitui o coaliţie şi un guvern parlamentar. Socialiştii, liberalii, catolicii şi flamanzii se unesc şi se ceartă de zece ani, fără a izbuti să rezolve nici una din problemele esenţiale ale politicei interne, în special problema flamandă care ameninţă însăşi unitatea naţională. Spania a ajuns la Primo de Rivera din aceleaşi motive iar astăzi guvernul Ozano nu izbuteşte să rezolve nici o problemă vitală, în frunte cu cea catalană, din cauza multiplicităţii grupărilor cu ideologii şi interese divergente pe care se sprijină. In sfârşit; în Jugoslavia s’a ajuns la dictatura regală din cauze tehnice-parlamentare, din imposibilitatea de a organiza o coaliţie guvernamentală care să împace pretenţiile veche! Serbii cu legitimele aspiraţii ale noilor provincii. Am putea lungi lista dacă ne-am ocupa de ţările nordice, de Grecia, de Bulgaria, de Statele Ame-ricei latine şi chiar de Statele-Unxte, unde dualismul a fost la un moment dat serios ameninţat. ((924. Mişcarea lui La Follette). Ne vom opri însă un moment asupra Franţei care a găsit o soluţie originală problemei. îndată după ce republica a treia s’a statornicit definitiv, adică după 1880, problema fărîmiţărei grupărilor mari (pentrucă partide după tipul anglo-saxon n’au existat niciodată în Franţa ; excepţie fac astăzi socialiştii d-iui Lăon Blum) în grupuleţe mici şi mobile, s’a pus şi la Paris ca pretutindeni. Problema a fost rezolvită imperfect, dar totuşi a fost, datorită în primul rând imposibilităţii executivului de a dizolva Camera. Aceasta a dus, evident, la dominaţia parlamentului asupra cabinetului, însă a forţat în acelaşi timp Camera să găsească tot ea soluţia crizelor de guvern. In al doilea rând, s’au constituit echipele de „consulari" care asigură continuitatea guvernărilor. La fiecare perioadă a istoriei republicane, sunt diferite personalităţi care guvernează în aproape toate cabinetele, trecând de la un departament la altul. De pildă, echipei Jules Ferry, Jules Simon, Floquet, Freycinet i-a succedat echipa Măline, Delcassă, Rou-vier, Leon Bourgeois, Waldecfc Rousseau iar acesteia echipa Briand, Poincare, Barthou, Caillaux, însfârşit după război i s’au adăogat d-nii Tardieu, Herrioti Laval, Daladier, Chautemps, Flandin, etc. (Spre diferenţă de Germania unde . chiar când partidele sunt aceleaşi, oamenii sunt diferiţi. Exemplul tipic îl oferă partidul centrului care a dat patru cancelari Germaniei: pe Felorenbach, Wirth, Marx şi Bruning.) Prin urmare, în afară de Franţa, pretutindeni criza tehnică a parlamentarismului duce la slăbiciunea guvernelor, la acumularea greutăţilor şi adeseori la situaţii inextricabile care fac necesară chiar înlocuirea regimului. * ■ * ' * IOO Să analizăm acum, la lumina premizelor de mai sus, situaţia din România. România posedă un regim parlamentar bătrân de peste şaptezeci de ani, adică aproape de o vârstă cu mai toate regimurile parlamentare moderne. De la început, parlamentarismul nostru are două caracteristici, o reprezentare parlamentară nesinceră, deoarece guvernele noastre izbutesc să supună corpul electoral, hegemonie netă a partidului liberal, din cauza continuelor frământări existente în sânul partidului conservator. Cu toate acestea, parlamentarismul nostru se dezvoltă normal, permite ecloziunea unei pleiade de oameni de stat remarcabili şi realizează — dat fiind mai ales că este moderat şi dirijat de excepţionalul spirit politic al Regelui Carol I-ul—o operă de progres şi de civilizare incontestabilă. Dar imediat după război peisagiul se schimbă brusc. Introducerea votului universal, realizarea unităţii naţionale şi noile nevoi economice şi sociale dau naştere la o puzderie de partide politice. Parlamentul Federaţiei permite apariţia unui specimen politic bizar pentru România, cabinetul de coaliţie. Ce a însemnat guvernul Federaţiei, la ce situaţii tragi-comice a dus, ce dezastre a clocit, este inutil să mai discutăm azi. El a dispărut datorită panicei de care fusese cuprinsă burghezia română şi dinastia. înlocuirea lui s’a făcut prin guvernul Averescu, generalul fiind înconjurat de o aureolă şi o popularitate formidabilă. Urmează apoi între 1922—1928, perioada dictaturii liberale. Bizuit pe sprijinul regal, izbutind să-şi creeze prin violenţă majorităţi compacte, exploatând abil disensiunile dintre partidele existente, dezbinân-du-le atunci când reuşesc să se grupeze (cazul partidului naţionai-ardelean în 1926 care înglobase pe d-nii Iorga, Argetoianu, Mironescu, Ioaniţescu, Fiii— pescu etc.) şi folosind pentru un scurt intermezzo ambiţia generalului Averescu, Ionel Brătianu domină în autocrat. In tot timpul dictaturii liberale, toată lumea politică şi intelectuală oftează după dualismul antebelic, şi toate sforţările se fac spre a crea un „al doilea partid de guvernământ" care să contrabalanseze forţa liberalilor. De altfel, această tendinţă era întărită şi de noua lege electorală care favorizează partidele mari şi loveşte nemiloasă în cele mici. Astfel se explică fuziunea naţional-ţărănistă. Aceasta, împreună cu imensa popularitate a noului partid, împiedică tendinţa de fărâmiţare a partidelor, care se făcuse simţită imediat după război. Odată cu epuizarea mitului naţional-ţărănist şi cu politica de sciziparitate (uzez de fericita expresie a d-lui Nichifor Crainic) a partidelor, practicată metodic dela restauraţie încoace, problema înmulţirii şi a dislocării partidelor politice se pune din nou, de astă dată definitiv, în toată gravitatea ei. In adevăr, în ultimele alegeri au luat parte nu mai puţin de 16 partide, în alară de diferite grupări profesionale care se manifestă politic. Să enumerăm 1 Naţional-ţărănişti, Liberali, Georgişti, Partidul Poporului, Naţional-agrarieni, Uniunea Naţională, Partidul Ţărănesc, Cuzişti, Garda de Fier, Conservatori, Social-democraţi, Socialişti independenţi, Sterişti, Blocul muncitoresc şi ţărănesc (Comunişti), Partidul Maghiar, Partidul Naţional evreu însfârşit ca orga-nizaţiuni în afară de partide putem, număra Liga Agrară, Sfatul Negustoresc, Liga contra cametei, Blocul cetăţenesc pentru mântuirea ţării. O primă constatare s mai toate partidele sunt noui şi mai toate au provenit prin sciziune din organizaţii mai mari. Naţional-ţărăniştii au produs Ţărăniştii d-lui Lupu şi Steriştii d-lui Stere. Liberalii au dat pe Georgişti. Partidul Poporului a produs Naţional-Agrarienii d-lui Goga. Social-democraţii au dat pe Socialiştii-inde-pendenţi şi încă de acum doisprezece ani pe Comunişti. Liga Apărării Naţionale Creştine a dat Garda de Fier. In sfârşit chiar minoritatea evreească e despărţită în două grupări violent rivale Partidul Naţional Evreesc şi Uniunea Evreilor Români iar în sânul Partidului Maghiar mocneşte de mult tendinţa de a crea un Partid Democrat Maghiar. Prin urmare iată primul fenomen: partidele se scindează şi chiar minorităţile naţionale se împart politiceşte în tabere rivale. Din acest punct de vedere, suntem şi noi englejil Dar în al doilea rând, în sânul partidului nu mai există coheziunea de odinioară manifestată printr’o relativă unitate de vederi şi prin autoritatea şefului. Partidele mici prin însăşi micimea lor scapă deocamdată de această racilă, dar partidele mari, cu organizaţii vechi şi cadre numeroase, sunt într’o situaţie lamentabilă. Toată lumea ştie ce se petrece la naţional-ţărănişti. D. Maniu, cu toate însuşirile şi cu tot prestigiul său, îşi vede autoritatea încontinuu combătută iar fruntaşii partidului au păreri total divergente asupra tuturor problemelor esenţiale. La liberali treburile nu merg mai bine şi certurile deşi mai mocnite nu sunt totuşi mai puţin grave. Să vedem acum repercusiunea acestei ,’stări în domeniul electoral care ne interesează în deosebi- O altă constatare gravă ■. în 1931, pentru prima oară dela întemeerea României moderne, am avut un guvern bizuit pe o minoritate electorală iar a~ ceastă situaţie continuă azi cu noul cabinet. Uniunea Naţională a d-lui Iorga împreună cu liberalii a obţinut anul trecut 47 % din voturi iar anul acesta Na-ţional-ţărăniştii au obţinut abea 40,365%. Evident, nici guvernele anterioare nu se bizuiau JOI pe majorităţi electorale veritabile •, ele izbuteau insă să-şi creeze prin fraudă sau violenţă pseudo-majo-rităţi. Şi să nu se creadă că este numai o diferenţă de formă, pentrucă naţional-ţărăniştii au atins limita extremă permisă de legea electorală pentru a căpăta prima care le dă majoritatea in parlament, iar din analiza obiectivă a situaţiei politice şi electorale, reese că este foarte puţin probabil ca în viitor să mai poată obţine vre-un guvern 40% din voturi. Ne îndreptăm deci către parlamente în care nu vor mai exista majorităţi absolute. Faţă de această stare de lucruri, se naşte întrebarea : nu cumva guvernele vor fi ispitite şi vor putea să recurgă la violenţă şi la fraudă spre a-şi asigura majorităţi? Că vor fi ispitite e probabi, dar că vor putea să falşifice în stil mare, aşa cum făcea dl. Goga în 1926 voinţa alegătorilor e greu de crezut. Presiuni s’au executat în toate ţările asupra alegătorilor dar numai în perioada copilăriei voiului universal. De cinci ani — adică de la alegerile liberale din 1927 — s’au făcut mici găinării electorale dar fraudă în stil mare nu s’a mai exercitat. Insfârşit, în mijlocul greutăţilor actuale când viaţa guvernelor şi parlamentelor e fatal scurtă, nu poţi să faci alegeri violente din an în an fără a creia o stare primejdioasă în ţară. Această problemă fiind — cel puţin teoretic — re-zolvită, să trecem la analiza rezultatelor ultimelor alegeri. Catastrofala scădere a popularităţii naţional-ţără-niste care scade de la circa 70% în 1928 (coeficientul exact al popularităţiilor nu se poate cunoaşte de oarece în 1928 erau cartelaţi cu socialiştii şi germanii iar în 1932 cu germanii) la circa 25% în 1931 şi înmulţirea partidelor are drept consecinţă împărţirea voturilor. Iată rezultatul numeric al alegerilor din 1932: Voturi exprimate 2.981.453 Voturi anulate 86.974 Guvernul (împreună cu germanii) 1.203.458 Liberalii 401.931 Georgiştii 195.129 Averescanii 64.579 Ţărăniştii 170.794 N aţional-A grarienii 108 880 Cuziştii 159.080 Garda de Fier 70.889 Uniunea Naţională 68.204 Maghiarii 143.140 Social-democraţii 94.089 Evreii 66.308 Conservatorii 18.167 Blocul muncitoresc şi ţărănesc 9.441 Sfatul Negustoresc 43.013 Steriştii 48.394 Liga Agrară 14.952 Socialiştii independenţi 7.744 Liga contra cametei 2.160 Blocul cetăţenesc 2.018 Diverse 2.089 Ce rezultă din acest tablou ? Că unicele partide care ar putea teoretic să obţină majoritatea sufragiilor, fie singure fie aliindu-se cu germanii (aliaţi credincioşi ai tuturor guvernelor) şi cu alte partide mici, sunt naţional-ţărăniştii şi cu greu liberalii. In ceeace priveşte naţional-ţărăniştii toată lumea va fi de acord că nu după o guvernare grea vor putea înregistra un plus de popularitate. Deasemenea semnificativ este faptul că în Ardeal — citadela inexpugnabilă a d-lui Maniu - au fost puşi în minoritate, neîntrunind decât 42% iar în Basarabia şi Bucovina situaţia a fost net proastă. Ceeace i-a salvat a fost procentul mare de voturi al vechiului Regat (Oltenia şi Muntenia în special) unde, deşi n’au obţinut nicăeri majorităţi absolute, massele de voturi totalizate pe ţară le-au permis să ia prima. Şi trebue să ţinem seama că naţional-ţărăniştii fiind la guvern au beneficiat — în afară de aportul săsesc — de zestrea guvernamentală care există în toate ţările într’un grad mai mare sau mai mic, dar care la noi poate fi cotată fără exagerare la 10-15% Aşadar, scăzând voturile săseşti şi zestrea guvernamentală, naţional-ţărăniştii au un procent propriu de voturi între 20% - 25%. Să analizăm acum situaţia liberalilor, fostul prim partid de guvernământ „marele” partid istoric care îndrăzneşte să revendice puterea singur. Electoraliceşte, liberalii stau astfel: în 1926, alegerile Goga, obţin 7% din voturi şi 16 mandate, în 1928, alegerile Maniu, obţin 186.000 voturi, 6%, şi 13 mandate, în 1931 candidează împreună cu Uniunea Naţională şi obţin 47% însfârşit în 1932 obţin 14% şi 28 mandate. Deci între 1928—1932, în patru ani, trec dela 6% din voturi la 14%. Aplicându-le calculele făcute în ceeace priveşte naţional-ţărăniştii, rezultă că actualmente n’ar putea lua prima. Au-însă liberalii perspective de viitor ? Electoraliceşte vorbind, nu 1 In afară de faptul că partidul liberal — frământat în interior, fără program, fără elan, fără un şef cu autoritatea necontestată — pare a fi luat definitiv drumul decadenţei, popularitatea lui este net staţionară. In adevăr, între 1928-—1930 se putea vorbi de o continuă ascendenţă electorală a liberalilor, la alegerile judeţene şi comunale din primăvara lui 1930 ei întrunesc mai bine de 600.000 de voturi. Astăzi însă, după restauraţie, după sciziunea geor-gistă, după repetatele eşecuri politice suferite, ei izbutesc — împreună cu georgiştii — să întrunească abea 600.000 voturi (401.931 liberalii -f 195.129 georgiştii). 103 Celelalte partide au cote atât de mici încât nu poate fi vorba — deocamdată — pentru ele de a conta efectiv în domeniul electoral. Dar nu numai atât. Este evident că nici nu există şi nici nu se desenează, ceea ce francezul numeşte, „une lame de fond” în câmpul electoral. Pentru a ne convinge n’avem decât să cercetăm procentele maxime şi minime obţinute pe judeţe de diferitele partide. In afară de maghiari care iau întotdeauna majorităţi absolute în judeţele Ciuc, Odorheî şi Trei-Sca-une, nici un alt partid nu izbuteşte să ia majorităţi absolute în alte judeţe. Coeficientele cele mai ridicate le are L. A. N. C. care întruneşte maximum 38% la Bălţi şi minimum 18% la Iaşi. (Redăm numai cifrele din judeţele în care partidele de opoziţie au reuşit să-şi aleagă un reprezentant. Adică procentajele relativ maxime). Asta dovedeşte că antisemitismul este curentul la care aderă cel mai intens massele şi evident lucrul nu poate să ne bucure. Partidul Ţărănesc al D-rului Lupu îşi plasează aleşi între 34% la Fălciu şi 7% la Vâlcea. Deci o orao-geneitate de ritm mult inferioară L. A. N. C. Social-democraţii întrunesc maximum 32% la Is-mail şi minimum 11 % la Sălaj. Liberalii 30% la Brăila şi 14% la Argeş. In privinţa omogeneităţii se apropie de L- A. N. C. Garda de Fier 19% Covurlui — 13% Turda. Şi ea, foarte omogenă. Georgiştii 16% Putna — 9% Buzău. Naţional-agrarienii 11 % la Teleorman—6% Covorlui. Averescanii 10% Ialomiţa — 6% Vlaşca. Analiza cifrelor arată deci că massele nu aderă entuziast cu nici o organizaţie —■ afară de un entuziasm relativ pentru L. A. N. C. Alegerile judeţene care au avut loc în luna Decembrie 1932 în 14 judeţe arată că nici o schimbare electorală notabilă nu s’a produs. Naţional-ţărăniştii înregistrează un spor procentual minim trecând de la 59,53 %, cât avuseseră în aceste 14 judeţe la alegerile generale, la 60, 20 % liberalii cresc şi ei de la 20,05% la 20,38 %, Georgiştii scad de la 5,87 la 5,63- Lupiştii de la 7,08 la 5,04 etc. . Deci nici o schimbare notabilă în lagărul partidelor mari. Aceasta fiind situaţia, rezuită clar că este quasi imposibil guvernului unitar care ar urma celui de astăzi să obţină 40 % din voturi. Bine înţeles în ipoteza în care actuala lege electorală ar fi menţinută — lege totalmente nedreaptă — dacă ea va fi înlocuită printr’una mai democrată, situaţia va fi şi mai grea. România şi. regimul său parlamentar au ajuns deci acolo unde au ajuns toate parlamentarismele moderne, la fărimiţarea şi înmulţirea partidelor, la excesiva împărţire a voturilor, la lipsa de coheziune în sânul partidelor şi la necesitatea guvernelor de coaliţie. Dacă viaţa noastră politică va evalua în viitor tot pe teren parlamentar, şi dacă nici un curent puternic — cazul hitlerismului în Germania — nu va veni să turbure evoluţia electorală normală, atunci vom avea de suferit tot cortegiul de dificultăţi inerente crizei tehnice a parlamentarismului şi agravate de faptul că ele se vor produce la noi pentru prima oară. Presupunând însă că regimul parlamentar românesc va continua să existe, nu pot fi teoretic decât două posibilităţi, sau guverne unitare care să facă alegeri violente spre a-şi asigura majorităţi parlamentare, lucru care-mi pare foarte greu de realizat sau guverne de coaliţie. In ipoteza că un cabinet de coaliţie s’ar putea constitui — dată fiind mentalitatea actualei generaţii politice, lucrul nu va fi prea uşor, dovadă încercările d-lui Titulescu — vom avea de suportat pe lângă dificultăţile inerente tuturor cabinetelor de coaliţie, cele create de nivelul inferior al personalului politic existent. Iată motivele tehnice care fac necesară o reformă radicală a statului nostru. Parlamentarismul românesc, pe lângă gravele sale decăderi politice şi morale, este deci pe cale de a deveni imposibil şi din cauze tehnice. Un motiv în plus spre a-i grăbi înlăturarea! MIHAIL POLIHRONIADE ^CONSIDERAŢII ÎMPOTRIVA ISTORICISMULUt Există un anumit principiu, în demonstraţia ştiinţifică, numit principiul solidificării. In cazul unei funcţiuni depinzând de mai multe variabile — şi nu este aspect al realităţii care să nu fie făcut dependent de o pluralitate de variabile — se pot particulariza unele dintr’acestea, dându-li-se valori anumite, soli-dificându-le, adică, şi cercetând apoi variaţia funcţiunii rest. Apoi se liberează, rând pe rând fiecare din elementele solidificate şi se capătă astfel conturul integral al funcţiune! variante. Fără să vrei, aproape, eşti ispitit să aplici principiul acesta tuturor realităţilor care se cer descifrate. Iată, de pildă, faptul istoric, viu, suplu, fluent. Confruntarea lui cu datele acestui principiu al solidificării îi anulează dintr’odată toate caracterele care i se atribuiau ca determinante. Este viu faptul istoric? Este el abundent şi bogat de valori? Dimpotrivă, el reprezintă una singură dintre valorile posibile, moartea egală şi omogenă a tuturor vieţilor posibile. Este el măcar suplu ? Dar, nu vedeţi, nici atât, Faptul isţorjţ, i°3 creşte, dar se Închistează. Şi tentează, pentru a deveni imediat Îndată, rigid. Şi nu e clar că nici fluent nu poate fi acest fapt, curgător, în felul lui, dar curgător ca un metal topit, ca o lavă care se va împietri cândva, pentrucă Închide dinainte în ea principiul împietririi ? Stârneşte, par’că, în cele istorice, un calcul superior, căruia i-a plăcut să utilizeze până la capăt principiul solidificării. Istoria este, în acest înţeles, solidificarea'pe care un spirit operator şi-a îngăduit-o, pentru că nu putea surprinde dintr’odată variaţia integrală a cine ştie cărei funcţiuni cosmice. Iar viaţa însăşi, după cum poate şi viaţa de toate zilele, con-stitue aspectul solid al unor realităţi existente în stare de libertate. Dar starea de idee, care este posibilitatea plurală, este singura stare de libertate. Un lucru semnificat cu existenţă, o dată, un lucru întâmplat, toate acestea sunt pietre. Toate acestea n’ar fi cu putinţă într’un univers liber, dar sunt cu putinţă în universul nostru, în care un fel de lege a gravitaţiei înseamnă prima punere la punct. Pentru a fi vie, suplă, şi fluentă, istoria ar trebui liberată, în înţelesul principiului nostru, de toate valorile care i s’au dat. Ar trebui, cu alte cuvinte, să procedăm tocmai pe dos de cum procedează istori-cismuli să renunţăm la universul nostru solidificat, să renunţăm la noi înşine, triste realităţi gravitaţionale, şi să înţelegem lumile care sunt prin lumile care nu sunt; să gândim lumile actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci întâmplare a unui fapt viu şi nu faptul viu însuşi. înţelesurile de viaţă vor fi desigur armonii de idei, iar viaţa va fi poate geometrie. Intr’un veac în care Istoria înţelege să fundamenteze şi raporturile noastre cu universul şî raporturile noastre cu noi înşine •, când ea devine prefaţa înţelegerii fiecărei discipline în particular 5 când filosofia culturii o declară singura competentă să dea socoteală de sistemele noastre de viaţă; şi când ştiinţa însăşi se umileşte, prea generos, declarând că participă la relativismul istoric, o mai atentă cercetare a istoriei şi caracterelor ei proprii înseamnă o propedeutică indispensabilă. Omul contemporan pare a fi câştigat această nouă dimensiune de viaţă: istoria. El se realizează trăind istoriceşte, se simte solidar cu istoria, pe de o parte şi agent de istorie pe de alta. Poate că viaţa lui nu e mai puţin frivolă ca vieţile trecute, ale celor care nu ştiau încă să se integreze şi nu ştiau nici cum să procreeze. Dar omul contemporan îşi are lucidităţile lui. Şi atunci înţelesurile şi răspunderile îşi iau revanşa, agitând spiritul omului lucid cu tot felul de febre. Dar se întâmplă, acum, acelaş proces care are loc în cazul vorbirii a doi oameni, de pildă. Oamenii nu ştiu bine sensul cuvintelor. Nici măcar sensul lor filologic, acest regres ad ţinitum al lucrurilor vorbite. Ei nu înţeleg sistemul implicaţiilor în care se exprimă. Şi atunci, poate că nu vorba este cel mai bun vehicul de transmitere a celor simţite, pentru că e prea bogată de înţelesuri. Oamenii ar trebui desigur să cânte. Cuvintele lor n’au nici un regres şi nu văd dece n’ar utiliza atunci actul propriu zis lipsit de regres, care este actul cântecului: actul direct, spontan, şi definitiv* La fel ca în cazul vorbirii, în cazul trăirii istorice oamenii nu ar trebui, poate, să gesticuleze pur şi simplu, ci să danseze. Gestul este şi el prea bogat de înţelesuri, prea greu de implicaţii atunci când vrei să gesticulezi istoriceşte. După cum filologia este regresul ad finitum al lucrurilor vorbite, istoria curentă este regresul ad ţinitum al lucrurilor trăite. De câte ori mai onest, de câte ori mai uman, de câte ori mai eficient, n’ar fi să dansăm trăirile noastre, în loc să le trăim pur şi simplu şi, de fapt, de loc simplu ? Pentru orice conştiinţă care îşi închipue că realizează ceva istoriceşte —■ fie în înţelesul că ea tră-eşte experienţa istorică a formei de viaţă din care tace parte, fie în înţelesul că ea face posibilă trăirile viitoare — întrebarea, puţin modificată, a lui Pillat este decisivă: care este, anume, adevărul, cel istoric? In plină actualitate sunt, pe de o parte, categorii de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria şi sunt pe de altă parte fapte episodice care poate nici cu această calitate de episodic nu vor intra în istorie. Nu văd ce le deosebeşte astăzi, pe unele de altele. Faptul care are calitatea de a fi istoric nu este nici de cum un fapt de un rang deosebit, ierarhiceşte distinct de celelalte fapte. Viaţa este repartizată la fel de actual peste tot. Iar între două fapte vii nu e deloc adevărat că cel mai sonor are cele mai multe şanse de reuşită istorică. Toate apele curg la început. Undeva mai jos, unele din ele se vor opri într’o cotitură a malului şi ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat şi ele vor fi apele vii. Apele vii şi apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astăzi când toate lucrurile curg încă? Care sunt faptele care se vor prelungi, care sunt faptele intrate pe filonul adevărat al curgerii? Şi care este atunci adevărul istoric de astăzi, din moment ce toate lucrurile sunt adevărate acum şi numai câteva vor fi adevărate mâine? Pentru conştiinţele în care tendinţele istoriciste sunt, aşadar, accentuate, întrebările acestea nu pot fi lăsate, aşa, de o parte. Ele constituesc puncte de plecare 5 şi, pentru multe alte conştiinţe, puncte de altă plecare. Iată ceastălaltă orientare, care debutează prin aplicarea principiului solidificării. Istoria, aci, înseamnă o valoare dată într’o ordine de lucruri, valoare provizorie, cu simplul titlu de artificiu de calcul într’un calcul pe care niciodată nu-1 vom descifra. Pentrucă istoria este atunci întâmplare, neîntâmplarea va fi domeniul în care conştiinţele acestea transfiguratoare de istorie vor opera. Pentru XO4 ele Istoria trebue uitată, intr’un anumit sens. Istoria din nevoia pe care o resimţeau locuitorii de a-şf este păcat, un păcat împotriva vieţii adevărate, care regăsi limitele câmpurilor inundate de Nil. E nece-nu este întâmplare simplă, împotriva supleţii adevă- sară, în acelaşi fel, o revărsare vastă a ideii peste rate, care nu este supleţă de marionetă, împotriva istorie pentru a reface apoi istoria cea vie, istoria curgerii adevărate, care nu este curgere în albie. cea adevărată, istoria lucrurilor care n’au fost şi nu Este păcat împotriva adevăratei geometrii. Istoria vor fi niciodată. Dar de aci încep geometriile. trebue uitată, în felul acesta, pentru a fi făcută po~ sibilă geometria. La Egypteni, geometria s’a născut CONSTANTIN NOICA CRONICA LITERARĂ DR. C. VLAD: M1HAIL EMINESCU DIN PUNCT DE VEDERE PSIHANALITIC (ED. CARTEA ROMÂNEASCĂ) Mărturisesc dela Început că efortul de a discuta obiectiv şi serios cartea d-lui Vlad, este unul din cele mai ingrate şi dificile, ce mi-aş fi putut închipui. E în ea atâta morman de informaţii greşite, de interpretări injuste, de afirmaţi pur şi simplu uluitoare, respiră o atât de imensă, doctă şi totuşi incultă competenţă, e construită atât de barbar această cazarmă sinistră de gânduri şi cuvinte menită, vezi Doamne, să închidă în ea fâlfâirea impalpabilă, ca o lumină lunară, a sufletului de poet al bietului Eminescu, încât ţi-ar trebui hârtie multă şi răbdarea unei legiuni de îngeri — iar nu truda şi spaţiul limitat al unui foileton — ca să poţi discuta şi lămuri temeinic această carte. Dl. Vlad reia pur şi simplu acea veche, atât demult şi de inutil desbătută, problemă: geniu şi nebunie. O pune însă, spre deosebire de alţii, în chipul cel mai nefericit posibil, sbătându-se în golul unei împătrite sărăcii spirituale .• o lipsă barbară de fineţă şi supleţă a înţelegerii, deficienţa vădită a unor posibilităţi de expresie literară astfel ca gândul să nu-i fie trădat de cuvinte, inexistenţa unei serioase culturi literare şi filosofice şi, cu deosebire, a cunoştinţelor de istorie a literaturii, în fine, ca un corolar al ei, o limitare excesivă la practica de clinician al bolilor nervoase, limitare ce Împovărează enorm prin acea diformaţie, atât de cunoscută şi frecvent ridiculizată, produsă de mentalitatea profesională. Dl. Vlad e medic de boli nervoase, ca atare într’o neîntreruptă căutare de pacienţi — cari, fără nicio ironie, sânt foarte uşor de găsit, simptomatica majorităţii acestor maladii fiind suficient de vastă şi vagă, ca să poţi încadra în cutiuţele etichetate ale acestui gen esculapic, cu oarecare dibăcie, pe orice rumân, fie el chiar sănătos tun. Fiindcă e una să spui: „uite, domnule, placa radiografică j ai un plămân atins* şi cu totul altceva să afirmi: bunul meu domn, eşti skizoid, aproape skizofrenic, mizofil etc. fiindcă ai fugit de acasă, erai cam mândru, nu prea aveai haine bune şi am auzit că se zice că ai fi ucis nişte gâşte! Dl. Vlad mai are, pe lângă a- ceastă fericire de a putea găsi pacienţi pe toate drumurile, şi pe aceea de a fi docent universitar şi deci de a fi obligat să citească literatură medicală. L-a citit pe Freud. , Ca bun român, deşi nu era obligator, l-a citit şi pe Eminescu. Aceste personalităţi s’au cam ciocnit în capul domniei sale şi s’a gândit că n’ar fi rău să le împrietenească .• Freud e încă de actualitate, interpretarea freudistă a folklorului, e una din ultimele preocupări ale filologilor şi savanţilor în literatură populară, Eminescu, bietul, e la ordinea zilei, exemplul psihanalizei lui Dostoiewski făcută de Neufeld deosebit de ispititor.... Apreciez curajul ideei şi chiar mă impresionează efortul de a înpământeni la noi preocupări străine. Dar, pentru acest lucru, dl. Vlad trebuia să fie de zece ori mai puţin doctor şi de o sută de ori mai mult literat. Dacă ar fi fost mai puţin medic nu l-ar fi decretat pe bietul Eminescu, pe care „era o adevărată plăcere să-l vezi râzând” (Slavici: Amintiri 88) despre care acest bun şi apropiat prieten afirma „nu mi-1 aduc aminte să-l fi văzut bolnav, nici posomorit” (ibid. 149) — drept un „pacient al naţiunii întregi'1, urmărit de groaza unei nebunii latente, pe care o sublima în literatură printr’un proces ce nu poate fi închipuit fără chin, şi de care s’ar fi eliberat la sfârşit, printr’un fel de miracol pe care dl. Vlad îl indică foarte sumar în vre-o două rânduri şi un cuvânt (p. 227). Această afirmaţie făcută cu jumătate de gură îmi dă impresia că s’ar enumera printre acele concesii faţă de publicul mare şi iubitor al lui Eminescu, concesii la cari dl. V. face nedibace aluzii în p. 4 a, prefeţâi sale. Stau şi mă gândesc, ce-ar fi ieşit din nenorocitul Eminescu, dacă ferocea ştiinţă a d-lui Vlad n’ar fi fost dispusă la aceste renunţări 1 Dacă ar ii fost mai mult literat, dl Vlad şi-ar fi dat seama: că teoriile lui Freud or fi ele foarte ispititoare, un instrument de preţ şi capabil de multe surprize, însă —• ca atâtea multe alte teorii cari îşi 105 Încearcă aplicarea la realitate — o claviatură dificilă pe care n’o poate stăpâni deplin, decât constructorul ei; că, în pofida modei care decretase odată psihanaliza ca o cataplasmă bună pentru toate, aceasta metodă, ca şi altele, nu are valoare de cheie universală, aptă pentru deslegarea oricărui mister; că în arlă, aplicarea unei teorii generale e nespus de dificilă, efortul artistic constând tocmai în excesivă individualizare, în diferenţiere faţă de massa inertă a oamenilor comuni ca şi faţă de creatorii anteriori. Toţi cei cari au vrut să închidă arta în sertăraşele numerotate şi etichetate ale unui sistem, au mutilat-o sau nu i-au pătruns esenţa. Pentru felul cum procedează dl. Vlad, e semnificativ planul cărţii: mai întâiu de toate (pag. 8) enunţă diagnosticul, apoi (p. 9) înşiră matematic simptomele obicinuite, universale, ale boalei şi în urmă, toată cartea nu e decât efortul de a găsi în fiecare capitol unul din simptomele pre-enunţate, utilizând, fără altă selecţie decât aceea a „potrivelii” cu premizele, puţine amănunte din scrierile asupra vieţii poetului şi multe, foarte multe din propriile lui opere. Construcţia arbitrară e evidentă. Altă premiză catastrofală, dela care porneşte dl. Vlad, ca să se justifice, e aceea că un scriitor nu poate da expresie frumoasă decât acelor stări şi întâmplări pe cari el însuşi le-a trăit. D-sa uită sau nu ştie că experienţa din care trăeşte opera de artă nu constă doar în materialul brut al vieţii animalice, că în această experienţă intră tot complexul a ceeace Istoria literară numeşte „influenţe” , lucruri auzite, spectacole şi lecturi, mai ales lecturi. Cu deosebire în acel prodigios comerţ de gânduri şi imagini, care era poezia de odinioară, problema influenţelor e o pădure de spini, care nu l-a sgâriat deloc pe dl. Vlad, fiindcă o ignorează cu o candoare angelică. S’ar putea pune problema receptivităţii acestor influenţe, cari nu s’ar putea grefa decât pe un temperament înrudit. Dl. Vlad, nevinovat cu duhul, nu vrea să-şi bată capul nici atât. Se aseamănă scrisul lui Eminescu, cu al altcuiva în anumite momente ? Foarte simplu. Asta înseamnă că acel cineva a fost şi el la fel de bolnav... In urma acestui raţionament sdrobitor cine ar mai putea continua discuţia ? Iată un exemplu: problema influenţelor romantice la Eminescu. Dl. Vlad ia o mulţime de atitudini, expresii ale eroilor, material specific romantic, universal până la clişeu, drept simptome ale maladiei lui Eminescu. Astfel: singurătatea şi izolarea de lume a romanticului Toma Nour (p. 11); bizareria e~ roului din „Avatarii Faraonului Tla” (p. I9) ; delicateţa, fragilitatea aproape, până la feminitate a frumuseţii diferiţilor tineri ce apar în proza lui Eminescu (p. 21, 33, 35, 43) acel „farmec dureros“ (p. 53), iubirea trecutului şi dorinţa de a se reîntoarce în el (p. 81), dublarea eroilor şi despicarea personalităţii (atât de frecventă şi de caracteristică, mai mult decât la romantici, în literatura modernă, care, considerând acest simptom acut, ar trebui să fie după dl. Vlad un imens balamuc) etc. De multe ori dl. Vlad îşi dă seama de caracteristica romantică, (vezi p. 20, 78, 99, 107, 108, 115). Insă nu se încurcă în constatări. Problema se rezolvă simplu : „ca să-l fi putut împrumuta dela romanticii germani, trebuia mai întâiu să-l găsească în sine“ (p. 78). Mai mult: iată în pag. 61 o afirmaţie de o siguranţă deadreptul uluitoare, „ Care romantic din toată pleiada lor de pe atunci şi din totdeauna, a fost• bărbat în toată puterea cuvântului? Toţi erau femenini, narcişti mazochişti şi impresionabili ca o fată în-târziată“. Demonstraţia acestei grave afirmaţii se face în 6 rânduri şi prin două, numai două, exemple : ochii lui Novalis şi faptul că Hebbel a şters dintr’o carte de şcoală cuvântul „Rippe“. Ca să declari romantismul o maladie europeană, şi să te documentezi astfel, e, repet, deadreptul uluitor. Aceiaş problemă se pune şi în raporturile dintre basmul lui Kunisch şi Luceafărul. Şi aici ea e rezolvată prin aceiaş hokus-pokus : Kunisch era gânditor, visa o altă lume, făcea călătorii imaginare în orient iar smeul din basmul său e „trivalent" adică — să repet delicioasa formulă a d-lui Vlad — reprezintă „eroul -ţ- femeea -j- autoritatea care pune piedici, ceea ce este egal în general cu tata -ţ- mama -j- copilul" (p. 218) deci era şi el din „categoria" lui Eminescu (p. 219) adică, pe româneşte, nebun Am analizat până acum erorile principiale ale d-lui Vlad : Falş punct de plecare (intenţia de a demonstra cu orice preţ o teză medicală) şi disconsiderarea voită a problemei influenţelor, redusă la delicioasele formule pe cari le-am văzut. Dar în definitiv, istoria a cunoscut multe erori fecunde. Acestea ar putea să fie dintre ele. Da; însă marile erori au fost justificate totdeauna prin talent, vervă şi informaţie prodigioasă. Să vedem cum şi le îndreptăţeşte dl. Vlad ? Talentul d-sale 1 Dacă nu s’a văzut până acum, iată un tipic citat: „De unde acel „nu e 1>oe* care apare instantaneu, orice ar vrea să întreprindă în folosul propriu ? Aceasta e o chestiune mare şi extrem de şocantă şi e şocantă poate tocmai pentrucă nu ne putem complet emancipa efectiv niciodată*.... (p. 144). Informaţia ? O sărăcie complectă de izvoare, relativ la viaţa şi personalitatea lui Eminescu: citează trei însă utilizează de fapt, aproape exclusiv, biografia şi textele publicate de dl. Călinescu. Era inevitabil deci ca să hipertrofieze la rându-i, sau să interpreteze greşit, unele din exagerările d-lui Că-linescu, ca de pildă scrupulozitatea lui Eminescu (p. 14) murdăria din odaia sa (p. 51), „pedanteria barbară" (p. 64), basmul cu uciderea gâştelor (p. 66 etc. Peste acestea se adaugă inexactităţi proprii lipsei de spirit critic a d-lui V. — ca de pildă afirmaţia despre insensibilitatea poetului la laude şi injurii (p. 106 / 46) pe care o desmint relatările ca şi manuscrisele, utilizarea fără prudenţa cuvenită a afirmaţiilor tendenţioase ale iui Anghel Demetrescu (p. 49) ca şi ale lui Gherea (p. 133) -sau enunţări fără justificare, de pildă aceea că „în toate lucrările sale Eminescu vrea ca femeea să ia iniţiativa" (p. 132), sensibil clătinată de „Făt-Frumos din Teiu", „Lasă-ţi lumea ta uitată”, „Călin”, „Scrisoarea IV-a” ; ş. a. sau acea cu privire la misterioasele hârtii cari descurcă finalul din „Sărmanul Dionis”. Insă racila cea mai evidentă a cărţii constă în voinţa medicală a d-lui Vlad de a-şi demonstra cu orice preţ şi cu cât mai mare lux de argumente teza. De aci, interpretare tendenţioasă de citate cari n’au nimic subversiv, de date cari sânt perfect normale. Ori unde apare dorinţa sau starea de contemplativitate, dl. Vlad o priveşte crunt ca o perversiune. Ca să se vadă cât de subversive sânt citatele Utilizate de dl. Vlad în acest sens, e destul să amintesc că Intre ele figurează acea strofă din glossă (a Il-a) pentru versurile „tu aşează-te deoparte, regă-sindu-te pe tine”, scena întâlnirii din Făt-Frumos din Teiu, sau, „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin Dintr’un colţ, pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc Pân’ce mintea îmi adoarme, pân’ce genele-mi clipesc.i Lumânarea-i stinsă’n casă... somnu-i cald, molatic lin... Ştiţi ce înseamnă asta pentru dl. Vlad 9 Catatonie adică semn precis al nebuniei (p. "72). Tot atât de simptomatic e pentru dl. Vlad, ori de câte ori un personaj se uită în oglindă. Prin aceasta pasaje nevinovate din Călin, La Aniversate, Cezara, etc, devin teribil de perverse. Ca o culme de ridicol amintesc între aceste pasaje găsite de dl. V. simptomatice, următorul „Apoi se limpezi oglinda şi eternitatea din cer se uită în ea însăşi şi se miră de frumuseţea ei” (p. 17) Perversul e aici cerul înstelat iar Eminescu, fiindcă a scris aceste rânduri e... narcisist adică, iarăşi, candidat la nebunie. Bietul Eminescu e declarat apoi verbigerant pentru că tânărul Toma Nour se visează tiran oriental (p. 66) pentrucă Ieronim desenează în diferite expresii capul iubitei sale. (p. 71), etc. Aceiaş diformare tendenţioasă a unor date normale a vieţii lui Eminescu : măzgălirea pe hârtie a numelui Verona, e verbigeraţie (p. 69), fuga lui dela şcoală (p. 11), independenţa lui de caracter faţă de Maiorescu şi alţii, scrupulozitatea lui (vezi corespondenţa cu Maiorescu) conştiinţa valorii sale (p. 18 şi 45), acel „prea mult” care caracterizează pe toţi oamenii cari au realizat ceva, bunătatea lui... toate aceste caracteristici de înaltă valoare etică ale personalităţii lui Eminescu, sânt pentru îngustimea de vederi a d-lui Vlad semne precise de nebunie la- tentă. Tot astfel şi unele atribute aproape generale ale creaţiei literare, ca reveriile şi visurile (p. 83), diformarea realului, adică filtrarea lui printr’o prizmă personală (p. 73), antropomorfizarea (ploşniţele cari merg cuvioase, în „Cugetările Sărmanului Dionis”),etc Pentru ca să-şi demonstreze teza, dl. Vlad încearcă acrobaţii de argumentare pe cari regret că nu le pot urmări cu toată atenţia, din lipsă de spaţiu. Exemple ■. Dl. Vlad vrea să demonstreze că la Eminescu iubirea e urmată de pedeapsă .• în Qeniu Pustiu, lucrurile se potrivesc, de bine de rău, dar de aici încolo „pedeapsa” devine vagabondă, fiindcă dl. Vlad vrea s’o găsească cu orice preţ, în Sărmanul Dionis, pedeapsa o descopere dl. V. in visul eroului şi declară satisfăcut „eroi sânt mai întăiu pedepsiţi şi pe urmă fac dragoste” (p, 143); în Strigoii, „în loc de moarte după păcat, eroii fac dragoste după ce mor” (p. 150) ţ în Făt-Frumos din Teiu, „poetul inversează însă situaţia şi o lasă să facă dragoste tocmai ca să nu fie pedepsită prin tăierea părului” (p. 150) j în Cezara „pedeapsa e mulată de la păcătoşi asupra celor ce aveau dreptul să pedepsească“ (p- 151). . Acest efort de a demonstra cu orice preţ, duce la asociaţii pur şi simplu uluitoare. Fiindcă în înger şi Demon, tânărul stă cu braţele pe cruce, fiindcă, în Apari să dai lumină, Eminescu se plânge „Mă faci părtaş în lume durerilor lui Christ” - înseamnă că el se identifică cu Christ, (p. 155) după cum în S. Dionis'se închipuise D-zeu. De ce 9 -fiindcă după dl. V. pentru Eminescu Dumnezeu este egal cu tatăl său (=Gheorghe Eminovici) şi el deci vrea să-l doboare, înlocuindu-1, pentru a se apropia de Maica Domnului (=mama sa, Raluca). Dar năzdrăvănia asta formidabilă nu e suficientă s ştiţi dece bietul E-minescu, nebun, a avut obsesia de a împuşca pe rege 9 Fiindcă el reprezenta „simbolul patern” şi Eminescu voia să-şi scape mama (=ţara) de aceasta. Năzdrăvăniile acestea merg dela puerilitate (bobocii pe care-i paşte copilul lui Călin n’ar fi altceva decât gâştele pe cari le-ar fi ucis Eminescu în copilărie — p 68) până la pornografie, ca acea chestie cu „revolverul” (p. 157), acel faimos „raiu” din Cezara (p. 135) sau acea identificare a cerberului din poveste cu organul patern (p. 213). Dar sânt lucruri cari fac să roşească până şi hârtia Regret că am fost nevoit să le însemn, însă trebuia să o fac fiindcă dl. Vlad nu se prezintă simplu , Pi-tigrilli, nu e amuzant ca el; acest ins greoiu şi rudimentar care vrea să facă ştiinţă iscăleşte docent universitar. Cititorul trebuia prevenit că nu va putea găsi nici una nici alta. Experienţa acestui volum-caiastrofă nu e alta decât cea concretizată în vechea şi cuminţea fabulă a broaştei care a vrut să-şi mărească proporţiile înghiţind aer. Dacă dl. Vlad se limita la însemnarea sobră a unor observaţii cari sânt perfect juste ca I.07 acele asupra poziţiei lui Eminescu şi a fraţilor săi In mediul familiar, asupra timbrului matern (bineînţeles fără nici o notă maladivă) al eroticei sale, care nu e decât visul unei iubiri mângâietoare, spiritualizate prin blândeţe, la unele remarce asupra situaţiei şi experienţei cristalizate în Luceafărul — am fi avut un studiu modest, ca proporţii şi ca pretenţii, CRONICA ARON COTRUŞ a tipărit, de data aceasta în Polonia unde e ataşat de presă, un nou volum de versuri. Al câtelea? Al cincilea, al şaselea, al şaptelea? Nu mai ştim precis. Printre oameni în mers e o continuare organică a ultimului volum. Fără scăderi fără plusuri. Socialul domină şi-acum. Iar politicul, furişat, dă unora din versurile recente caracter de manifest electoral şi de program de civilizare industrială a României. Ceva din proclamaţiile prozaice ale eului plural, pe care a încercat să-l apoteozeze, fără nimic din forţa elementară a lui Walt Whitman, poetul oficial al bolşevismului, Maia-kovski, în ale sale 150 milioane, Dar afară de aceste încercări de politică „progresistă", Aron Cotruş e, într’o măsură ce-i aparţine, poetul muncitorimii. Plugarul, ciobanul, muncitorul din fabrică, minerul, iau glas pe rând şi ni se recomandă, după o manieră pe care o cunoaştem, cu aspiraţiile şi durerile clasei lor. Nu ştiu ce „grofi", reminiscenţe literare de dinnaintea reformei agrare, revin în chip supărător ca obiecte de ură pentru ţăranul care, totuşi, a fost împroprietărit. DaGă aceste poesii scurte ar fi scrise într’o ritmică simetrică, ele s’ar putea transforma in cântece pentru breslele muncii. Literatura noastră nu are asemenea piese de pus la îndemâna sufletului colectiv ca instrumente de educaţie socială. Dându-le această ritmică simetrică, Aron Cotruş ar putea crea expresii pentru o largă didactică socială, făcând astfel din poesia sa o funcţie efectivă a sufletului colectiv. Fiindcă el în acest sens concepe arta. E ceeace a făcut înnainte de războiu, în Boemia, Petre Bezruc, ale cărui cântece dure, cu caracter naţional-socialist am zice azi, au devenit populare. Poesiile lui Aron Cotruş sunt în genere, animate de un dinamism cuceritor, de un cuvânt optimist, de o afirmaţie viguroasă a existenţii, de o pornire năpraznieă spre un gigantism vizionar. Vrut-am c'o vorbă să umplu un veac! E un duh mussolinean ce le străbate, o patimă frenetică de constructivism, de pământ regenerat, de orizonturi cucerite eroic i dar întru totul onorabil şi de care ar fi trebuit să se ţie seamă în cercetările asupra poetului. Dar împovărate de balastul enorm şi ridicol al teoriilor freudiste înţelese rudimentar şi aplicate cu nedibăcie barbară, aceste câteva firave gânduri de bun simţ sânt literalmente înecate într’un ocean de triste bazaconii. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ Mă duc, vrăjită apă să-i dau murgului / din apele de foc ale amurgului, sub baterile de pe urmă ale vântului , dincolo de capătul pământului. \ Şi e o nobleţă morală care circulă totdeodată prin aceste poesii, o credinţă energică în om, o dragoste robustă pentru masse şi o distanţă colosală de bălţile putrede în care a căzut literatura evreo-maladivă dominată de freudism. Aron Cotruş e un George Coşbuc, cu Octavian Goga, cu Lucian Blaga, pe grindul bătut de vânturile aspre şi rea-vene ale ethosului ardelenesc Modernist şi tradiţionalist in acelaş timp, farmecul lui stă în această sinteză necăutată, în spiritul căreia opinca şi aeroplanul sunt extremităţile de jos şi de sus ale aceleaşi energii încordate în expansiune debordantă. Aspiraţiile spre gigantism nu-1 împiedică să fie milos şi demofil. Fiindcă gigantismul lui Aron Cotruş nu-şi are isvorul in lirismul individualist şi egocentric de marcă nietzscheiană, ci într’o mare şi generoasă iubire sociocentrică. Cu acest ethos care îl animă, el crează uneori poezii ca acest Copil de moţ, ce va onora orice antologie, — icoană dură, făcută din substanţă pur ardelenească: fără sârg, cu căciula cât un ciubăraş de mare, trece, domol, prin târg, să-şi vândă cele două ciubăre. cu faţa arsă de soare şi slabă, ca mumele el n'are nicio grabă... în ochii vineţi azurul îl poartă din uliţă ’n uliţă din poartă ’n poartă. se pierde printre oameni, flămând, cu-al Detunatei cer, în gând... in lupta asta grea, pentru pâine, unde-l va duce ziua de mâine ? m&fymak PÂRVAN GÂNDITORUL este evocat de Al. Bu-suioceanu într’o plachetă format ceva mai mart decât al acestei reviste şi de o rară frumuseţe tehnică. Sânt două esseuri reunite sub acest titlu ge- 108 nerali unul — „Pârvan singuraticul” publicat In numărul trecut al Gândirii şl al doilea —■ „Alegenor" publicat tot în revista noastră în ultimii ani. Placheta, de o luxoasă sobrietate, e trasă numai în 160 de exemplare pentru bibliofili. Al. Busuioceanu e un aristocrat şl în gustul său susţinut de o vastă erudiţie artistică şl în stilul său literar de o rară desăvârşire, şl în discreţia cu care se ţine departe de vălmăşagul zilei. Preţuiesc în vechea prietenie pentru el cele dlntâiu calităţi; pe cea din urmă nu pot să l-o sufăr fiindcă Izolează prea mult una din cele mal ascuţite Inteligenţe critice din câte avem azi. şi avem atât de puţine! Pârvan al său e surprins în linia Interioară a devenirii filosofice, reconstruită de siguranţa cuiva care se simte la el acasă în cosmosul Ideologic al marelui dispărut. Nu e o linie dreaptă, ci şerpuită, în ezitări, înaintând spre creştinism, reîntorcându-se spre stoicismul antic, spre a sfârşi în mistica tăcere Insondabilă în care acest chinuit învăţat vedea esenţa lumii. Desigur, cele mal frumoase pagini închinate memoriei lui. Dacă ar trăi, Pârvan, care era atât de dificil în preferinţe, s’ar bucura fără rezerve de un asemenea elegant omagiu. KLINGSOR, revista minorităţii germane, ce apare în Braşov, intră în anul al zecelea. Cu trei ani mal tânără decât Gândirea, ea are un program similar şl militează pentru idei ce sânt valabile pentru minoritatea săsească precum ale noastre pentru majoritatea românească. Ideea etnică la temelia creaţiei artistice, Ideea spirituală, încoronarea acestei creaţii. Directorul acestei reviste, d. Helnrlch Zllllch, distins poet, suculent prozator şl esseist cu o remarcabilă cultură germană, pornind dela principiul etnic, care îl ducea în mod logic către un panger-manlsm cultural, a desvoltat acum câţiva ani teoria unui regionalism ardelenesc, care ar fl un caracter comun al celor trei rase ce locuiesc în Transilvania. Faţă de cultura vechiului regat, acest ardelenism ar fl nota deopotrivă de distinctivă atât pentru arta săsească, maghiară, cât şl pentru cea românească. N’am putut vedea în ce ar consta realmente acest specific ardelenesc comun celor trei rase. De altfel, însuş d. Helnrlch Zllllch se pare că a renunţat la teoria sa, rămânând la germanismul pe care, cu atâta demnitate, II poartă în sânge- Aceasta nu l-a împiedicat să se apropie cu prietenie de literatura noastră. Klingsor a tradus adesea poezii şi proză română din scriitorii contimporani şi a comentat cu înţelegere unele fapte de cultură ale noastre. Aceeaşi largă înţelegere a arătat-o confraţilor maghiari din Ardeal. D. Helnrlch Zlllich a apărut adesea în paginile Gândirii cu nuvele, schiţe şl esseurl. Unul din aceste esseuri, tratând problema unei colaborări culturale între noi şl saşi rămâne ca un punct dela care se poate pleca într’o operă de comun efort şl frăţească înţelegere. Un alt punct de apropiere intre revista dela Braşov şl noi e spiritualismul. In paginile noastre el se numeşte ortodoxism. In paginile lui Klingsor el se numeşte protestantism şl e reprezentat de o pleiadă de gânditori cu ţinută occidentală sau cu adâncimea filosofică a unui Frwin Reisner, al cărui nume tânăr a depăşit graniţa României şl creşte azi ca o auto-torltate în Germania intelectuală. In nouă ani, Klingsor mulţumită pasiunii îndărătnice a d-lui Henrlch Zllllch a Izbutit să fie Icoana gândirii şl artei minorităţii germane dela noi. Valoarea revistei de sub Carpaţi e subliniată elogios în marile publlcaţtl din Relch şi scriitori cu renume îşi trimit de departe contribuţia lor. Printre dânşii, credincios a rămas în deosebi filosoful Gerhard von Mutius, fostul plenipotenţiar german la Bucureşti. Cu sentimentul camaraderesc ce ne leagă dela început de cercul intelectualilor şi artiştilor saşi din Ardeal, îl dorim lui Klingsor, ce trece în anul al zecilea, un destin fecund, subscriind frumoasele rânduri cu care directorul revistei îşi sfârşeşte artl-colul-preambuls Und so gehe denn die Zeitschrift ins Zehnte Jahr des Wirkens, Suchens und der Erfullung eines weiten-starken, oben an den Sternen und unten an der fes-ten Erde gegrăndeten Lebens ! JUNIMEA LITERARĂ, vechea publicaţie bucovineană condusă de d. I. Nlstor, vine cu un voluminos număr pe Iulie — Decembrie şi cu o tinereţe surprinzătoare, variată şi tumultoasă. Proză şi versuri din belşug Iscălesc nume cu totul noi, de visători fragezi pe băncile Universităţii cernăuţene. Suflu de primenire, noutate în expresie, îndrăzneală în zbor. E pulsaţia spirituală a unei generaţii care, dela războlu încoace, abia acum şl-a găsit făgaşurile afirmării. Nu cităm nume fiindcă deocamdată ele sânt falangă nediferenţiată. Ceeace interesează e fenomenul de multiplă efervescenţă al eliberării în duh, pe care, nerăbdători, îl aşteptăm încă de mult. Să cităm o strofă care arată noul nivel al revistei: Coboară~ţi ochii peste văi, uşor, Şi uită ziua care a scăzut, Vezi, omeneşte casele-au căzut Pe gânduri lângă focul vetrei lor. 109 VIAŢA BASARABIEI. Cceace face d. I. Nistor în Bucovina face de doi ani d. P. Halippa in Basa- • rabia. Revista sa are tot un caracter regional, dar oarecum enciclopedic, lucru care o deosebeşte de sora ei cernăuţeană. Salutând-o la apariţie, ne exprimam temerea că întemeietorul ei o va părăsi imediat ce va reajunge la guvern. Constatăm cu bucurie că ne-am înşelat. Şi d. Nistor şi d. Halippa au făcut multă politică dela unire, părăsind ani de zile vechile şi frumoasele lor rosturi culturale în provinciile respective. Ce vor fi realizat în domeniul practic al acţiunii nu discutăm aici, dar revenirea la matca veche are dedesupt, poate, constatarea amară că politica fără fundament cultural se împrăştie, stearpă şi zadarnică, în vânt. A descoperi un talent, a încuraja o articulaţie a gândului românesc în pământurile pe care trebuie să le recucerim sufleteşte, face mai mult decât zece ani de politică democratică. POETUL. Am găsit într’un număr recent din Nou-velles Litteraires două terţine în care Saint-Paul-Roux defineşte poetul. Sensul nu e nou. E sensul antic al poetului vates, deschizător de zări pentru semenii săi. Macedonski, care, la noi a trăit cu o candoare romantică, ce-1 făcea ridicul printre contimporani, ideea poetică, spunea totdeauna că poetul e predestinat. Predestinarea o vedea reflectată, la sine, până şi în longevitatea de care s’a bucurat, Clădise şi o teorie ad~hoc, după care P. Cerna, mort la 33 ani, M. Eminescu, stins ca forţă creatoare la aceiaşi vârstă, nu puteau fi mari poeţi din această pricină. Macedonski credea că el însuş e predestinat. Dar eu cred că şi Cerna şi Eminescu credeau, fiecare despre el însuşi, acelaş lucru. Fiindcă, cu voia sau fără voia lui Macedonski, erau poeţi adevăraţi. Orice ne-ar obiecta mentalitatea positivistă, poesia e o misiune. Acesta e sentimentul intim al tuturor poeţilor. Şi e sensul pe care îl redau poesiei în vremea noastră un Henri Bremond sau un Charles du Bos. Poesia nu poate fi o profesiune. Niciun poet n’a trăit din veniturile versurilor sale. Nici chiar Paul Valâry care, poetul cel mai celebru pe când contimporanul său Paul Claudel e cel mai adânc, afectează o atitudine raţionalistă faţă de propria-i misiune. Poesia nu se poate comercializa. Ea rămâne un fel de profetism laic. Iar profet comercializat nu s’a văzut, — afară de caraghiosul impostor Krishna-murti, măscăriciu în iarmarocul monden al teo-soafelor. Terţinele pe care le citez, ale lui Saint-Paul-Roux, definesc din nou poetul ca misionar sau ca profet ■ Fa vorise (Furie ăme vierge qui revele Au moyeti des rayons d’une force nouvelle, Un poete ne monte pas du Souvenir. Provenant d’une cime oii luit la delivrance, Afin de preparer la roate ă l’esperance Un poete descend toujours de l’Avenir. MUSSOLINI s’a supus unui interesant şi variat interogatoriu din care Emil Ludwig, acest întreprinzător şi gălăgios reporter, pe care fanaticii radiofoniei îl socot un cugetător, a făcut o carte ce se poate citi cu folos. întrebat despre artă, Ducele crede, contrar lui Hegel care vedea în poesie suma tuturor artelor, că arhitectura e cea mai înnaltă din ele, fiindcă ea cuprinde totul. In poesie li place Dante, fiindcă nu şi-a iertat duşmanii nici chiar în Infern. In muzică, la obiecţia lui Emil Ludwig că arta cea mai materială, cea mai supranaţională, nu s’ar putea deosebi după rase, transcriem răspunsul just al marelui bărbat de stat: „Du-mă într’o cameră întunecoasă, lângă alta unde se face muzică, şi cred că voiu deosebi: asta-i muzică germană, asta franceză, italiană, rusă. In limba ei, muzica e internaţională, în natura ei lăuntrică însă e cu desăvârşire naţională. O consider chiar ca expresia cea mai profundă a unei rase." Vorbind despre Napoleon. Ducele îi găseşte o mare greşală în faptul că a crezut că poate înfrânge biserica Romei, cu care Musolini a încheiat celebrul acord. E creatorul Italiei fasciste un credincios, un catolic ? Personal, nu. E mai degrabă un deist. Aşa reiese din următoarea conversaţie: „ Vreau să-ţi explic soluţia mea. In tinereţe nu credeam în nimic. Implorasem zadarnic pe Dumnezeu să scape pe mama mea şi ea a murit totuş. Afară de aceasta, orice misticism mi-e străin. Dar întocmai ca Renan nu consider deloc exclus că cu milioane de ani în urmă ar fi putut avea loc o apariţie supranaturală, aşa dar că natura ar fi divină. Eu însă n’am văzut-o. Se poate chiar ca peste alte milioane de ani o aparaţie asemănătoare să se repete... Cu anii s’a întărit în mine credinţa că există în Univers o putere divină. — Creştină 1 —■ Divină, — repetă el cu un gest de mânie ce lasă întrebarea mea în suspensie. — Oamenii pot adora pe Dumnezeu în multe feluri. Trebuie să laşi fiecăruia felul pe care îl crede de cuviinţă". Cartea, care cuprinde răspunsurile Ducelui la întrebări în variate domenii, a fost tălmăcită şi în româneşte sub titlul „De vorbă cu Mussolini" Tălmăcită — ca să zicem aşa. Un domn, Vittorio Em. Pascutti, a desfigurat limba românească precum ar desfigura bolşevicii o biserică. E cu putinţă să se petreacă sub ochii noştri astfel de erori cu ajutorul unei edituri destul de cunoscute ? Ar trebui să in- IIO staurăm o adevărată stare de asediu împotriva unor anarhişti ca aceştia cari atentează cu bombe la viaţa gramaticei româneştii DIONISIE AREOPAGITUL, genialul filosof mistic din epoca de aur a creştinismului răsăritean, pe care l’am pomenit adesea în paginile acestei reviste, a fost de curând tradus în româneşte de profesorul universitar Cicerone Iordăchescu. Nu încă în întregime, ci numai două dintre cele patru căr[i ce supravieţuiesc sferei acestui om misterios, Ierarhia cerească şi Ie~ rarhia bisericeascăMai rămân de tradus Numele divine şi Teologia mistică. Ducându-şi sarcina până la capăt, Cicerone Iordăchescu va face pentru cultura noastră o faptă epocală. Fitosofia patristică din care s’a inspirat Lucian Blaga când a conceput Eonul dogmatic, e o terra incognita pentru intelectualii noştri. In învăţământul României, cu program alcătuit de atei, nu există, deşi patristica şi fiica ei scolastica constituie un mileniu de fi'osofie europeană Lacuna s’ar putea împlini cu traduceri sistematice. Cicerone iordăchescu, tălmăcitorul lui Dionisie, stăpânind cu o fantastică uşurinţă limbile antice şi în parte însemnată pe cele moderne, şi-ar face un renume monumental continuând opera începută. NICH1FOR CRAINIC FIRE DIN GÂNDUL LUI E. A. POE. Studiile de literatură comparată sunt, de cele mai multe ori, un efort dificil şi ingrat, atât pentru autor cât şi pentru cel care citeşte. O tradiţie, căreia d-1 Paul Van Tie-ghem e unul din cei mai caracteristici reprezentanţi, cere ca acest gen de cercetări să fie o aglomerare cât mai impresionantă şi deci cât mai amorfă de date şi nume, în cât mai multe limbi. Fireşte, astfel concepute, aceste studii justifică spaima lectorilor, rămânând doar ca material pentru uzul specialiştilor- Debarasându-se însă de obligaţia erudită a consemnării mormanului de ediţii, traduceri şi adaptări, rezu-mându-se la problema pură a influenţelor, la urmărirea delicată a unei filiaţiuni spirituale, la determinarea subtilă a subţirelui păinjeniş de gând pe care îl ţese peste vremea sa o personalitate literară puternică, literatura comparată devine o trudă a cărei fineţe nu e egalată decât de preţul sugestiilor ce le degajează. Iată, nu de mult, Leon Lemonnier a încercat să urmărească filonul pui al spiritului lui Edgar Allan Poe în amestecul atât de divers de metale, care e poezia franceză modernă. O carte modestă i „Edgar Poe et Ies poetes frangais“ (Collection t „Essais criti-ques“). Şi totuşi un amalgam preţios de sugestii. Cu atât mai preţios cu cât cel care a încercat descur- carea acestui păinjeniş şi-a dat seama — spre deosebire de mulţi alţi cercetători, copleşiţi de erudiţie — că urmărirea subtilului schimb intelectual, identificarea acelui impalpabil fir de gând străin care a făcut să se plece într’o anume parte cumpăna echilibrului spiritual al unui scriitor, în epoca lui de formaţie şi chiar după — nu cere numaidecât proba prin suprapunerea unor texte cât mai apropiate. In adevăr, ca să fie rodnică în înţelegeri, problematica literaturii comparate, trebue să depăşească scrutarea onestă dar măsurată a textelor, până la ondularea fină a unei linii spirituale, peste graniţi şi timp. E ceeace încearcă, mai mult sau mai puţin clar, cu mai multă sau mai puţină izbândă, Lemonnier. Pe raza impalpabilă a gândului lui Poe se înşiră astfel în constelaţii — dela punctul de refracţie în literatura franceză, care a fost afinitatea spirituală a lui Baudelaire, până la unul din capetele de drum, cristalul geometric al poeziei lui Valery — viziunile apropiate ale poeţilor parnasieni, ale trinităţii Verlaine Rimbaud, Mallarmee, şi ale simboliştilor, cu deosebire ale acestora din urmă. Identificarea şi luminarea acestui fin păienjeniş, ţesut din unghiul obscur în care a trudit pe hârtie americanul Edgar Poe, e o frumoasă geometrie spirituală. O însemn cu un regret. In lumea noastră literară în care atâţia — tineri şi bătrâni — au umflat în braţe atâţia bolovani enormi, mai presus de puterile lor — ca problema specificului naţional, a generaţiilor, a culturii noastre, a misiunii noastre, — cari le-au scăpat curând, fatal, turburând doar apele actualităţii, sunt atât de invizibili acei cari să se gândească la efortul cu mult mai puţin strivitor şi mai rodnic — acum când la noi e devreme pentru vaste sinteze — de a descurca unele fire de legătură, lămurind aspecte parţiale ale literaturii şi culturii noastre. Critica noastră, limitată doar la însemnarea amorfă a actualităţii, continuă să pipăie mioapă doar faptele ce i se vâră sub nas, sau se răzbună de această sufocare, în esseuri care tind toate să îmbrăţişeze doar probleme care încep cu literă mare. OVIDIU PAPADIMA POESIA ROMÂNEASCĂ IN LIMBA GERMANĂ (Zoltan Franyo: Rumânische Dichter). Poezia românească e încă necunoscută peste hotare, E drept că s’au găsit mulţi binevoitori cari să—i îmbrăţişeze cauza. Printre cei dintâi traducători în limba franceză a fost şi d. Iorga, in tinereţile sale. Dar se ştie că eruditul istoric, pre limba sa, e cel mai plat liric dela Paris Momuleanu. încoace. O nobilă strădanie a depus acum vreo 40 şi mai bine de ani şi d-na Margareta Miller-Verghi, venerata fostă ITI amica a Carmen Sylvei. Tot pe Eminescu — mai apoi şi pe alţi poeţi români — l-au compromis o puzderie de binevoitori, între cari, mai anul trecut, şi un domn Marin Niculescu, care după nume se vede că nu e în nici un fel rudă cu sfintele mistere ale poesiei. Pentru limba germană, deasemenea, ni s’au pus la dispoziţie alţi câţiva amabili interpreţi. Cităm în ultimul timp, sârguinţa d-lui Al. Botez şi pe a eminentului profesor de germană d. Konrad Richter, dela institutul Schewitz din Capitală. D. Tiberiu Moraru a transpus în pasta făinoasă a limbii esperanto o serie întreagă de poeţi români iar un domn Segal a cheltuit acum câţiva ani o întreagă avere cu alcătuirea unei antologii a poesiei noastre în idiş, pentru uzul... evreilor din Basarabia. Peste Dunăre, Bulgarii, prin bunăvoinţa d-lor Ca-pitanoff şi a excelentului poet Iordan Stratiev, lirica noastră mai de seamă a început să fie cunoscută; iar Sârbii, Grecii şi Turcii — din ţara de unde altădată savurau miere, tutun,' galbeni şi fete mari, nu mai cunosc astăzi decât activitatea lui Niculae Titu-lescu, care se ştie, nu-i nici poet nici romancier. In Italia, poesia românească a răzbătut prin excelenta interpretare a lui Eminescu în versuri albe, de către d. prof. Ramiro Ortiz, autorul şi al unui copios studiu asupra liricei noastre contimporane, publicat în „II giornale di politica e di letteratura". D. Theodor Solacolu, actualul ataşat de presă dela Roma începuse într’o vreme să publice traduceri din Ion Minulescu, dar le-a sistat fiindcă d. Iorga, pe atunci prim-ministru, prinsese de veste la Bucureşti şi-i ceruse suspendarea. (Minuhlescu e poet imohral). Suntem însă aşa de total ignoraţi şi în Peninsula-Sorăî Recent, scriitorul acestor rânduri fiind în Padova şi spunându-i directorului unui muzeu că sunt dela Bucureşti, acesta mi-a răspuns cu o seninătate michelangelică s „Da, da, ştiu, — şi ce mai e prin Bulgaria pela D-voastră?“ [Ce să mai spunem de Jules Claretie care cu mult mai înnainte scria negru pe alb; Rumelia în loc de România?) A apărut de curând în limba germană o carte pe care presa noastră literară n’a semnalat-o, deşi închidea între coperţile ei sure un important eveniment românesc. E o antologie a poesiei noastre şi e datorită unui ziarist minoritar dela Timişoara, d-Zoltan Franyo care mai publicase în limba maghiară o mulţime de traduceri din poesia ţării noastre. Nu ştim dacă d. Franyo va fi în limba sa de ţâţă un poet, un poet mare sau cel puţin de talent. „Ru-mănische Dichtet*1 (eine Anthologie zeitgendssischer Lyrik) — aşa se intitulează opul — e pentru noi o carte revelatorie. D. Zoltan a frământat din nou în 170 de pagini, aluatul din 124 de piese, dintre cele mai reprezentative ale liricei cu care în 1916 limba germană se găsea pe picior de răsboiu. Au fost traduşi aci 43 de poeţi, începând cu Eminescu şi sfârşind cu cea mai proaspătă generaţie din ultimii ani. Poate că traducătorul a fost rău sfătuit să nu introducă două-trei pastele de AlecSandri; poate că s’a înşelat asupra valorii câtorva (trei-patru) dintre cei onoraţi cu verbul german şi al căror nume preferim să-l trecem sub tăcere-, poate că a ignorat activitatea unui poet de mare vis şi temperament — George Gregorian; poate însfârşit că acel „ Vorwort" de două pagini s’ar fi putut desvolta sub forma unui studiu mai amplu asupra literaturii noastre... Demn de remarcat însă e chipul cum a reuşit d. Zoltan FranyO să reconslitue cu elementele unei limbi care pare a nu-i fi maternă — toate acele 124 de poeme româneşti. Limba germană e o limbă silnică, o limbă în care zăngănesc săbiile atâtor consoane, în care abstracţiunea ia proporţiile unui cuvânt lung cât fluviul Wistula, iar luna, vorba lui Carageale— e de genul masculin 1 (der Mond). De aci, multe dificultăţi. Dar dacă de pildă în următorul vers! Zaubervolle Horizonte ° Leuchten hell in Strahlenprachi —• cuvântul Horizonte e un neologism fără putere de sugestie personală, el e ambiat însă de patru cuvinte al căror înţeles dă laolaltă, foarte pregnant, noţiunea originalului: Zările de farmec pline Strălucesc în luminiş; — e vorba de celebra Noapte de vară a lui Coş-buc, una dintre cele mai bine traduse, ţinând seamă de tehnica dificilă a poetului. Dealtfel, d. Franyo a respectat pretutindeni metrul şi atmosfera originală. Iată, celebra romanţă a d-lui Minulescu: leh weiss, du wirst mich bald betrugen... Doch weil du dich mir hingegeben, Verzeich ich dir — Alt ist die Sande Und nicht die erste dir im Leben !... , (Eu ştiu c’ai să mă ’nşeli chiar mâine...) Eminescu, cel mai bine reprezentat (opt piese) e redat pe înălţimi care apropie originalul. Două strofe din „Somnoroase păsărele'’ (Mude Voglein). Selbst die Quellen seufzen stummer, Wenn der Wald in Dunkel ruht, Auch der Garten liegt im Schlummer, Schlafe gut! Durch die Zaubernacht im Raume Steigt der Mond in stolzer Pracht; Alles ruht verklărt im Traume, — Gute Nacht! Din cerul poesiei româneşti întins de d. Zoltan de-a supra cititorilor de limbă germană, absentează Luceafărul. Poetul Franyo, după câte ştim, pregăteşte în prezent traducerea integrală a lui Eminescu. Va obţine cu siguranţă premiul Hamangiu, cu această operă pe care o bănuim tot aşa de valoroasă. N. CREVEDIA 1X2