CAND1 REA ANUL XII No. 10 © BCU Cluj 40 GÂNDIREA CUNOAŞTEREA LUCIFERICĂ DE LUCIAN BLAGA FANICUL ŞI CRIPTICUL. C~.a să nu ne îngreunăm inutil pătrunderea în articulaţia cunoaşterii luciferice, ne mărginim deocamdată la analiza procedeului prin care se încearcă atenuarea trnui mister deschis, şi care evident e cel mai des folosit de cunoaşterea luciferică. Cunoaşterea luci-ferică se mişcă, precum am arătat, într’un mediu de mistere latente. Primul pas al ei e „deschiderea unui mister". In general orice material cognitiv, privit în perspectiva cunoaşterii luciferice, devine latură arătată a unui mister în esenţă ascuns. Spre a preîntâmpina orice confuzii, pe care le-ar putea întreţine anume cuvinte curente cu sens labil, să Introducem în expunerile noastre termeni tehnici. Să numim partea care se arată a obiectului în criză „fanicul“ „misterului deschis", iar partea, care se ascunde a obiectului în criză, să o numim „cripticul"*) misterului deschis. „Fanicul" şi cripticul” sunt deci cele două părţi ale obiectului propriu cunoaşterii luciferice. întrebuinţând aici cuvîntul „părţi", nc dăm perfect seama că indicăm numai metaforic, deci destui de impropriu, o anume stare de lucruri. In adevăr cele două „părţi" nu se întregesc în chip simplu ca să alcătuiască „obiectul"; se remarcă între ele mai curând un raport de concurenţă, întrucât „cripticul" are un accent de esenţialitate **), prin care tinde să se substituiască fanicului, conceput la rândul său ca ceva gata de a ceda încercării de a fi substituit. A pune o problemă în raza de acţiune a cunoaşterii luciferice înseamnă: a provoca criza luciferică în „obiect", adică a deschide un mister. Ceeace fusese „obiect" al cunoaştem paradisiace se întregeşte în adâncime şi concomitent se despică în „fanic" şi „criptic". Prin procesul acesta cripticul dobândeşte un accent special faţă de fanic. De punerea problemei ţine şi actul, prin care din pragul fanic al misterului se iscodeşte cripticul acestuia, cu intenţia de a-1 scoate la iveală, cu intenţia de a-1 revela. A soluţiona *) fainesthai --- a se arăta; kriptein = a ascunde. **) Conceptul de „esenţă" (esenţialitate) are şi el două variante, după cum e gândit subt modul cunoaşterii paradisiace sau al cunoaşterii luciferice. „Esenţa" unui fapt, al unui „obiect", în cadrul cunoaşterii paradisiace se revelează prin simplă degajare de accMentalitatea, ce i se adaugă. Esenţa şi accidentalul se juxtapun aci oarecum pe acelaş plan de vădită prezenţă. Cu totul altul e cazul „esenţei" în cadrul cunoaşterii luciferice ■ aci „esenţa" e ascunsă şi acoperită, mascată complect de „accidental". Pentru conceptul esenţialităţii, aşa cum îl întâlnim în domeniul cunoaşterii luciferice, ar fi nevoie, să se introducă un termen aparte, pentru ca să nu fie confundată cu „esenţa" de -care se face caz în zona cunoaştere: paradisiace. Din nefericire un asemenea termen lipseşte. - 337 © BCU Cluj O problemă în faza de acţiune â cunoaştere! iuciferice înseamnă 5 a scoate pentru uri moment obiectul din criza luciferică, prin revelarea cripticului; şi tot de soluţia problemei mai ţine şi actul prin care obiectului în criză (mister deschis) i se substituie, după degradarea fanicului iniţial la ceva accidental, un nou material cognitiv, anume acela prin care intenţional s’a revelat cripticul. Un exemplu. Cunoaşterea se găseşte în faţa unor „fapte", să zicem în legătură cu lumina, cu modul de propagare a ei, cu reflexia, refracţia, interferenţa acesteea, cu dis-persiunea spectrală, etc. Acest material devine obiect al cunoaşterii luciferice prin aceea că e socotit ca un complex de semne al unui mister, sau ca latură fatiică a obiectului în criză. Cunoaşterea luciferică, punând astfel o problemă iscodeşte din pragul fanic al misterului cripticul acestuia, cu intenţia de a-1 scoate la iveală. Pe urmă cripticul e scos la iveală prin aplicarea unor procedee, ce rămân să fie arătate. Se ştie că Ştiinţa exactă s’a oprit la un moment dat la soluţia că cripticul în discuţie e „ondulaţie în eter". Prin această construcţie imaginară (ondulaţia în eter) s’a revelat, cel puţin intenţional, cripticul misterului în chestiune. După această revelare a cripticului, materialul fanic iniţial al misterului deschis (tot materialul empiric, experienţele optice cu privire la propagarea luminei, reflexie, refracţie, polarizare, interferenţă, dispersiune spectrală) sufere o degradare, şi prefăcut în ceva accidental, cade pe al doilea plan. Misterul deschis, al cărui accent cade în chip firesc pe latura sa criptică, e înlocuit prin cripticul revelat (ondulaţia în eter). Prin g această substituire misterul deschis a suferit o atenuare calitativă. In adevăr „misterul | deschis" fusese la început, pentru cunoaştere, reprezentat prin „fanicul" său, adică prin materialul empiric foarte complex şi de mare diversitate (proprietăţi calitative ale luminei, de propagare, de reflexie, de refracţie, de interferenţă, etc.), iar la urmă vedem acelaş mister, reprezentat în cunoaştere prin construcţia imaginară mai elementară, mai simplă (ondulaţia în eter), prin care s’a încercat a se revela cripticul misterului. Natural că materialul cognitiv „ondulaţia în eter" poate fi din nou prefăcută in „mister deschis". El devine în cazul acesta latură fanică a unui mister deschis, al cărui i accent cade din nou pe „criptic". Rămâne să se procedeze apoi la revelarea cripticului. ; Etc. Cu aceasta s’ar realiza un ciclu de probleme şi soluţii. Să rămânem însă deocamdată la exemplul nostru, care ne va destăinui şi alte lu- ; cruri cu privire la articulaţia cunoaşterii luciferică. ; Revelarea cripticului se face de obiceiu cu ajutorul unei „punţi de salt" în criptic. Construcţiei, prin care se revelează cripticul, îi premerge o idee, care determină prin anticipaţie conţinutul construcţiei. In exemplul nostru construcţia „ondulaţiei în eter" e în ) conţinutul ei determinată prin anticipaţie de ideea determinismului mecanicist. Ideea j aceasta, în această specială funcţie a ei, s’o numim „idee teorică". O idee teorică are | funcţia de a pune în vederea saltului în cripticul unui mister deschis. Ea determină însuşi I conţinutul construcţiei, prin care se încearcă revelarea cripticului, în sensul că ea îi j imprimă pecetea sa. Astfel în construcţia „ondulaţie în eter" se cuprinde implicit ideea determinismului mecanicist. Un alt exemplu din acelaş domeniu al opticei ilustrează la fel rolul ideii teorice menită a determina prin anticipaţie construcţia, prin care se revelează cripticul unui mister deschis. Se ştie cum a atacat Goethe problema culorilor. El a adunat cu impresionantă sârguinţă o seamă de experienţe. Toate aceste experienţe au alcătuit pentru el „fanicul" unui mister deschis. Când a fost vorba să reveleze teoretic cripicul misterului deschis, Goethe s’a lăsat condus de ideea substrătelor calitative. De fapt in construcţia, prin care el a încercat să reveleze, cripticul misterului deschis, această idee de substrat calitativ e implicit dată. Goethe reduce toate culorile la un amestec în diverse gradaţii, şi în anume 338 © BCU Cluj împrejurări, a două culori-substrat: luminosul şi întunecatul.. Luminosul şi întunecatul ca fenomen originar se substituie în anume măsură tuturor fenomenelor optice luate în considerare de Goethe. Ideea teorică pe care cunoaşterea luciferică o utilizează ca punte de salt în cripticul unui mister deschis nu se oferă niciodată dela sine şi în chip necesar. Ea reprezintă o încercare, un risc. Neisbutind într’o problemă cu o idee, cunoaşterea luciferică îşi va încerca norocul cu altele. Cripticul aceluiaş mister deschis poate fi asaltat prin idei teorice diferite. In cazul acesta construcţiile prin care se încearcă revelarea cripticului vor fi şi ele diferite. (In optica culorilor idei teorice diferite bunăoară a „determinismului mecanicist" şi a .„substratului calitativ" au dus la construcţii diferite, adică ,1a teoria ondulaţiei, şi la teoria goetheană). Se întâmplă ca „fanicul" unui mister deschis să difere ca belşug de material, în anume puncte (în optică să fie cunoscute fenomenele luminei minus bunăoară interferenţa, sau fenomenele luminei inclusiv interferenţa), şi cripticul acestui mister deschis să fie asaltat cu aceeaş idee (de ex. cu ideea determinismului mecanicist), împrejurarea aceasta duce adesea la construcţii diferite, în cari însă aceeaşi idee teorică e egal implicată. (Astfel de ex. ideea determinismului mecanicist şi-a pus pecetea atât pe construcţia teoretică a lui Newton, „a particulelor luminoase", cât şi asupra construcţiei teoretice a lui Huygens, a „ondulaţiunilor în eter"). In procedeul atenuării calitative a unui mister deschis distingem deci următoarele momente ca tot atâtea acte logic separabile : 1. Deschiderea unui mister. Despicarea obiectului în fanic si criptic. 2. Punerea unui accent pe cripticul misterului deschis. 3. Punerea unei punţi de salt în cripticul misterului deschis printr’o idee teorică. 4. Revelarea cu ajutorul ideei teorice a cripticului misterului deschis, printr’o „construcţie". 5. Degradarea fanicului iniţial al misterului deschis. 6. Reducţia misterului deschis la cripticul său revelat. Prin revelarea cripticului misterul deschis e trecut într’o „a doua latenţă", o stare ce prezintă un caracter de pronunţată instabilitate şi cu o vădită tendinţă spre criza luciferică. In orice caz misterul în a doua latenţă e calitativ atenuat faţă de misterul deschis. Dece ? Fiindcă misterul deschis a fost la început reprezentat prin fanicul său complex şi divers, şi acum e reprezentat prin elipticul său revelat mai simplu şi mai elementar. Cunoaşterea paradisiacă îndeplinindu-şi sarcina de a determina prin concepte un material dat nu poate să ajungă la o atenuare calitativă a „misterelor deschise", întâi fiindcă în lumea ei nu există „mistere deschise", şi al doilea fiindcă prin subsumarea obiectelor empirice la concepte mai generale ea poate să obţină cel mult o reducere numerică a misterelor latente. Pentru obţinerea unei atenuări calitative a unui mister deschis e nevoie de un salt în cripticul înzestrat cu un anume accent, şi de degradarea „fanicului" iniţial. Ori atât „fanicul" cât şi „cripticul" sunt dimensiuni epistemologice proprii obiectului cunoaşterii luciferice. De remarcat că voind să determinăm dimensiunile epistemologice ale obiectului cunoaşterii luciferice întâmpinăm anume dificultăţi, cari provin din aceea că în definiţiile căutate se furişează cu deosebită insistenţă termeni, cari ţin de definiţia obiectului cunoaşterii pax-adisiace. Astfel de termeni sunt „arătatul", „ascunsul", „esenţă", „accidentalul", „cunoscutul", „necunoscutul", etc. Trebuie să ne înţelegem bine asupra acestor termeni. Ei se potrivesc de minune când vorbim despre dimensiunile epistemologice ale obiectului cunoaşterei paradisiace. întrebuinţaţi pentru a defini dimensiunile epistemologice ale obiectului cunoaşterei luciferice ei nu pot avea decât un înţeles mai mult au mai puţin metaforic. Aci termenii sunt utilizabili numai cu condiţia 339 © BCU Cluj de a tiu ne face vre-o iluzie asupra sensului lor. Iar sensul lor diferă profund, după cum e vorba de obiectul cunoaşterii paradisiace sau despre cel al cunoaşterii luciferice. Curios e că suntem totuşi la flecare pas osândiţi să vorbim despre cunoaşterea luciferică în termeni de cunoaştere paradisiacă. Cu atât mai mult se impune o deosebită atenţie la disocierea sensurilor de cari e susceptibil acelaş termen în raport cu dualitatea cunoaşterii. Dacă cele două concepte distincte, ce se ascund după acelaş termen, ar avea fiecare câte un nume, acestea n’ar fi în nici un caz sinonime. TENSIUNEA INTERIOARA A PROBLEMEI ÎN GENERE. In orice problemă, ce se pune în zona cunoaştere! luciferice, se anunţă după cele expuse mai sus un moment deosebit de important, căruia trebuie să-i eortsacrăm câteva pagini întrucât momentul despre care e vorba ne va lămuri în chip deosebit structura acestor probleme. S’a văzut că în cadrul cunoaşterii luciferice a „pune o problemă" înseamnă a deschide un mister, şi implicit manifestarea intenţiei de a revela cripticul acestui mister deschis. A încerca soluţia problemei înseamnă punerea unei idei teorice ca scândură de salt, menită să ne înlesnească transpunerea cognitivă în „criptic*. In ce raport stă această „idee" teorică cu conţinutul fanic al misterului deschis? „Ideea teorică mijloceşte saltul în cripticul misterului deschis. De aci urmează că „ideea“ cu funcţie „teorică" şi „fanicul misterului deschis" trebuie să-şi fie—din punct de vedere al conţinutului lor străine. Intre „ideea teorică" şi „fanicul" misterului deschis trebuie să se caşte o violentă divergenţă de conţinut, alfel „ideea" n’ar putea să fie o reprezentantă schiţată a „cripticului" misterului deschis. Divergenţa de conţinut între „ideea teorică" şi „fanicul misterului deschis poate avea diverse grade, ea poate să varieze dela „disparat" la un raport de „escludere". Divergenţa aceasta constituie ceeace am voit să numim tensiunea interioară a problemei. Cu cât „ideea“, privită în conţinutul ei, diferă mai intens de conţinutul „fanic“ al misterului deschis, cu atât „tensiunea interioară" a problemei e mai mare. Să dăm exemple. In problema optică citată în capitolul precedent conţinutul fanic al misterului deschis e alcătuit din experienţele optice cu privire la culori, la raza de lumină, la fenomenele de reflexie, de refracţie, etc. Ideea cu funcţie teorică e aceea a „determinismului mecanicist". In conţinutul acesteea distingem varii elemente conceptuale precum cel al mişcării, al masei şi al unor anume raporturi „cantitative tt. Intre conţinutul fanic al misterului deschis (raze, culori, reflecţie, refracţie, etc., un material în care prin analiză directă distingem simple calităţi şi o statică fără mişcare) şi conţinutul „ideei" teorice (ideea determinismului mecanicist, al cărei conţinut se disolvă în elemente pur cantitative şi dinamice) se desenează o evidentă diferenţă, o diferenţă violentă cu caracter de escludere mutuală, a factorilor puşi în comparaţie. Divergenţa aceasta de conţinut între „idee" şi „fanic" constituie „tensiunea interioară" a problemei în chestiune. Nu mai puţin în optica goetheană există o remarcabilă diferenţă de conţinut între fanicul materialului iniţial al problemei puse de el: culorile, şi între ideea teorică a calităţii-substrat, cu ajutorul căreia Goethe încearcă saltul în cripticul misterului deschis, In exemplul acesta „culorile" reprezintă „calităţi"; ideea teorică a lui Goethe indică un substrat calitativ. Ideea şi fanicul se deosebesc considerabil prin conţinutul lor. Intensitatea deosebirei nu atinge ce-i drept limita extremă a escluderii reciproce prin opoziţie, factorii sunt totuşi „disparaţi". O anume tensiune interioară constatăm deci în această problemă, fără ca ea să prezinte violenţa din întâiul exemplu. Studiul tensiunei interioare a problemelor, ce aparţin cunoaşterii luciferice, nu trebuie neglijat. Pentru scopurile noastre schiţa ce-o oferim a- 340 © BCU Cluj junge. Socotim exemplele ce le-am dat, drept.ilustraţîi-standard. Faţă de acestă foarte caracteristică constelaţie de factori pe bază de tensiune interioară, proprie cunoaşterei lu-ciferice, vom nota că cunoaşterea paradisiacă n’are posibilitatea de a pune asemenea probleme. In cadrul cunoaşterii paradisiace, ataşată la obiect (de obiceiu concret-intuitiv, câteodată însă imaginar, sau simplu gândit) un concept determinativ se aplică asupra materialului obiectiv printr’un fel de afinitate lăuntrică, direct asupra acestuia. In cadrul cunoaşterii paradisiace nu există o „tensiune”, nici măcar atunci când aci se aplică asupra unui material concepte categoriale, cari prin conţinutul lor debordează materialul. Materialul se supune aci fără rezistenţa actului de înglobare prin categorii. Dacă în cadrul cunoaşterei paradisiace s’ar ivi deci un joc de factori analog unei „probleme”, o asemenea „problemă" ar fi lipsită de „tensiune interioară". Vom avea prilejul să descriem mai târziu astfel de cvasi-sau simili-probleme. Când in domeniul cunoaşterei luciferice se pun probleme de diversă tensiune interioară, divergenţa între ideea teorică şi fanicul unui mister deschis duce inevitabil la plăsmuirea unei „construcţii teorice" (de obiceiu însoţită de accesorii teoretice şi neteoretice), prin cari se încearcă de fapt un acord indirect între „ideea" cu funcţie teorică şi „fanicul" misterului deschis. „Construcţia teorică" ţine prin intenţie loc de „criptic", ea are menirea să „reveleze11 cripticul misterului deschis. In clasica problemă huygensiană am avea de pildă această articulaţie şi reportare de conţinuturi: 1. Fanicul misterului deschis (raze de lumină, culori, reflexie, refracţie, etc.). 2. Ideea teorică (ideea determinismului mecanicist). 3. Tensiunea între ele. 4. Construcţia teoretică, prin care se revelează cripticul misterului deschis (ondulaţie in eter). 5. Acordarea indirectă a ideei (construcţiei) cu fanicul iniţial al misterului deschis prin accesorii teoretice (pentru diversitatea „culorilor11 se admit vibraţiuni de diversă lungime, pentru natura calitativă a fanicului luminei se enunţă „subiectivitatea sensaţiei" etc.). „Tensiunea interioară11 ca o trăsătură structurală proprie oricărei probleme puse în cadrul cunoaşterii luciferice, se poate verifica supunând unei analize asemănătoare oricare altă „problemă11. Totdeauna între ideea cu funcţie teorică, prin care se încearcă saltul în „cripticul11 unui mister deschis, şi „fanicul11 acestui mister deschis — e o divergenţă de conţinut, care variază dela „disparat11 la directă „opoziţie11. Acest fapt structural se constată şi atunci când soluţia ce să dă unei probleme, e departe de a se fi verificat, sau chiar şi atunci când soluţia a fost desminţită de experienţă. Ceeace denotă că faptul a -cesta structural ţine de natura problematicei în sine a cunoaşterei luciferice, şi nu depinde de „veracitatea11 problemei şi a soluţiei ce i se dă. Ilustraţiile sunt la îndemâna oricui. Cititorul atent e desigur în stare să controleze constatările noastre analizând orice exemplu pe care singur şi-l aminteşte. In vederea controlului ce-1 propunem, să mai dăm vre-o două exemple, scoase la întâmplare din istoria ştiinţei. Ceva din ştiinţa anticităţii. Aristotel enunţase opinia că mişcarea perfectă, exemplară, e cea cercuală, uniformă. Subt influenţa lui Aristotel (şi a lui Plato) această idee a intrat în conştiinţa astronomilor din anticîtate şi a jucat adesea un rol de „idee teorică11 în diverse probleme. Iată una din aceste probleme : S’a observat pe cale empirică că soarele în drumul său prin zodiac se deplasează cu iuţeli variabile. Faptul în sine merită să fie înregistrat. Hipparch a fost întâiul, care nu s’a mulţumit cu simplele observaţii de fapt, cî a pus „problema11 acestei mişcări solare prin zodiac, adică a „deschide un mister11, prin ceeace eo ipso, s’a pus un accent de esenţialitate pe „elipticul11 acoperit, mascat de materialul observat. Problema lui Hipparch echivala eu întrebarea: Ce se „ascunde11 după acest material empiric? Pentru saltul în 341 © BCU Cluj cripticul „misterului deschis1* îi trebuia o scândură de salt. Ea i se oferea în ideea, curentă pe timpul său, a mişcării uniforme cercuale, care trecea drept mişcare perfectă, drept mişcarea arhetipică. Evident, între materialul „fanic“ al misterului deschis (mişcarea variabilă şi necercuală a soarelui prin zodiac) şi „ideea mişcării uniforme cercuale există o divergenţă de conţinut, care frizează escluderea prin opoziţie. Problema, aşa cum şi-a pus-o Hipparch, e deci de „înaltă tensiune interioară**. Construcţia, prin care Hipparch se crede transpus în cripticul misterului deschis e; soarele în pofida aparenţelor empirice se mişcă în jurul pământului uniform cercual. Trebuia acum să acordeze indirect această construcţie (în care se cuprinde implicit ideea teorică), cu „fanicul** misterului deschis (cu faptul observat al neuniformităţii şi necercualităţii mişcării solare prin zodiac). Acordul se realizează prin accesorii teoretice s pământul, după Hipparch, mu e situat în centrul cercului, ci în afară de centru. Neuniformitatea mişcării solare prin zodiac observată empiric ar fi o aparenţă datorită excentricităţii mişcării solare în jurul pământului. Toată această combinaţie e deosebit de ingenioasă, dar fără temeiu real. Articulaţia structurală a problemei e însă tipică. Alt exemplu; Newton s’a concentrat la un moment dat asupra unor observaţiuni cotidiane: mişcarea cu diverse aspecte ale lunii în jurul pământului. El „pune problema** acestei mişcări, deschizând un mister; prin aceasta observaţiunile curente devin material fanic al unui „mister**. Ca punte de salt în „cripticul** misterului deschis, i-a servit ideea, concepută tot de el, a influenţei gravitaţionale reciproce sau a căderii unul spre altul a corpurilor cereşti. Ideea aceasta ca scândură de salt în criptic duce la construcţia : luna cade spre pământ. Intre ideea de „cădere** şi forma „fanică** a mişcării lunare în jurul pământului e însă o vădită divergenţă de conţinut, o divergenţă care logiceşte se clasează la categoria „disparatului**. Ele nu par a avea nimic comun, decât doar genul abstract : ambele sunt „mişcări**. Trebuia deci să se stabilească un acord indirect între factorii, a căror divergenţă alcătuieşte tensiunea interioară a problemei, adică între ideea ce mijloceşte saltul în criptic, şi „fanicul** materialului de observaţie. Acordul se stabileşte prin accesorii. „Căderea** lunii după concepţia lui Newton se combină în fiecare moment cu mişcarea ei drept-liniară pe bază de inerţie iniţială, prin ceeace „căderea** devine aparent altceva decât „cădere**. Articulaţia problemei e iarăşi tipică. — Dacă nu ni s’ar părea fără folos am continua cu înşirarea de exemple. Vom avea însă prilejul în cursul cercetărilor noastre să cităm şi alte probleme şi teorii, încât cititorul va putea să-şi aleagă după plac exemplele ce le mai crede necesare pentru ilustrarea tensiunii interioare, ca particularitate structurală inerentă problematicei cunoaşterii luciferice. Toate exemplele de probleme luciferice, ce vor mai fi citate, le socotim trecute şi aici. DUBLA FUNCŢIUNE A CATEGORIILOR. In introducere am vorbit cu economia necesară unor simple consideraţiuni introductive despre paradoxia cunoaşterii în legătură cu conceptele categoriale. De astă dată să ni se dea voie să facem abstracţie de procesele „in stătu nascendi**, şi să spunem unele lucruri despre categorii ca concepte şi despre utilizarea lor pe plan de conştiinţă. Tezele, propuse în cele ce urmează, nu sunt de altfel întru nimic condiţionate de eventuale păreri asupra rolului „ categoriilor “ în fundamentarea cunoaşterii. Ne interesează de asta dată esclusiv funcţiile categoriilor ca „ concepte “, în cadrul cunoaşterii în genere, şi nu ca elemente de fundamentare a cunoaşterii. In ansamblul cunoaşterii în genere am operat diviziunea, ce ni se pare de neocolit, între cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică 342 © BCU Cluj Cum după noi aceste două cunoaşteri diferă prin chiar natura lor, suntem Îndreptăţiţi să K ne întrebăm dacă categoriile ca concepte nu dispun de funcţiuni diverse, după cum sunt utilizate în ocolul cunoaşterii paradisiace sau în cel al cunoaşterii luciferice. Răspunsul nostru e afirmativ. Conceptele categoriale au funcţiuni, cari diferă după natura cunoaşterii în zona căreia sunt utilizate. Dincoace de linia plăsmuire! lor, categoriile sunt desigur concepte la dispoziţia intelectului. In cadrul cunoaşterii paradisiace faptele intuiţiei ies parc’că întru întâmpinarea conceptelor categoriale. Am spus că faptele intuiţiei sub aspectul material-concret sunt înglobate prin debordare de conceptele categoriale; debor-darea în chestiune prezintă un caracter sui generis, întru cât ea nu adaugă nici un element nou material-concret, la cele înglobate prin ele. Debordarea are din punct de vedere material-concret ceva neutral. Debordarea e un mai mult de altă calitate decât material-concretul. Acest mai mult constituie un exces determinativ, căruia nu-i corespunde nimic material-concret, dar căruia material-concretul 1 se încadrează cu uşurinţă. Material-concretul nu are nici o posibilitate să ajungă în vre-un conflict cu conceptul categorial care i se aplică. Cât ţine tărâmul cunoaşterii paradisiace, intuitivul se subsumează conceptului categorial. In raza de acţiune a cunoaşterii paradisiace conceptele categoriale au o funcţie determinativă, asonant realizată faţă de „material". Materialul, intuitivul, chiamă, solicită categoriile. Categoriile acopăr, în raport dela conceptual la concret, intuiţia—sau stau în conjuncţie cu ea. Altul e cazul întrebuinţării conceptelor „categoriale" în câmpul cunoaşterii luciferice. Aici conceptele „categoriale" obţin funcţia teoretică de „punte de salt“ în „cripticul1,1 unui mister deschis. In această calitate neaşteptată a lor categoriile sunt prin conţinutul lor în desacord cu fanicul unui mister deschis. In funcţia lor intermediară de punte de salt în criptic — conceptele categoriale sunt utilizate nu asonant sau în conjuncţie cu fanicul unui material, ci disonant, din flanc, sau chiar în răspăr cu ceeace e fanic. Acordul între „conceptul11 categorial şi „fanic“ se obţine în domeniul cunoaşterii luciferice indirect, prin mijlocirea unor construcţii şi accesorii teoretice, nu direct ca în domeniul cunoaşterii paradisiace. începutul istoriei filosofiei coincide din întâmplare cu întâia întrebuinţare luciferică a conceputului categorial de „substanţă11. Tales a fost întâiul — ce curios c că acest lucru nu a fost încă remarcat spre a se trage toate consecinţele decurgând din el — care a dat conceptului de substanţă o funcţie teoricu. Conceptul de „substanţă11 a fost şi este, înainte şi după data istorică despre care vorbim, întrebuinţat în domeniul curent al cunoaşterii paradisiace cu o funcţie categorială în sens restrâns, sau simplu organizatoare. O funcţie organizatoare are conceptul substanţei de câte ori materialul empiric solicită o aplicare directă a conceptului, adică pretutindeni şi în toate cazurile unde intuiţia prezintă intelectului spre determinare conceptuală un ce accidental variind pe un fond de permanenţă. „Lemnul11 e „substanţa11 mobilei, ce-o văd în faţa mea. „Ferul11 e „substanţa11 uneltelor cu care operez. „Marmora11 e substanţa statuie! pe care tocmai o admir. Sau chiar: „apa11 e substanţa gheţei solide pe care calc. In toate aceste exemple conceptul de „substanţă11 e utilizat în sens restrâns, categorial: aplicarea lui e cerută de chiar conţinutul material-concret al cunoaşterii, deşi conceptul debordează (prin înglobare) acest material. Altul e cazul metafizicei lui Tales. El caută o „substanţă11 pentru toate lucrurile. Materialul infinit divers al intuiţiei e prefăcut prin act luciferic în latura „fanică11 a unui mister deschis. Conceptul „substanţă11 e întrebuinţat aici ca o scândură de salt în cripticul misterului deschis. Intre fanicul misterului deschis (diversitatea infinită a lucrurilor) şi ideea de substanţă unică e o incomptabilitate de conţinut. Conceptul de substanţă cere aici nu să fie aplicat prin afinitate sui generis cu materialul, conceptul de substanţă cere aici să fie realizat teoretic pe temeiul unui material care „fanic11 îl refuză, Realizarea teoretică 343 © BCU Cluj a conceptului de substanţă n’ar fi posibilă de asiă-dată decât printr’o construcţie teoretică, şi prin arătarea accesoriilor, cari mijlocesc totuşi un acord indirect între conceptul de „substanţă" şi prin conţinutul fanic iniţial al misterului deschis (diversitatea infinită a lucrurilor. Precum se vede, Tales a pus o problemă de cunoaştere luciferică, şi a conceptului de substanţă funcţia de idee teorică. Problema iui e de înaltă tensiune interioară. Tales a riscat construcţia: totul e din apă. El ne-a rămas fireşte dator cu actul revelator al accesoriilor cărora li se datoreste diversitatea fanică infinitivă a lucrurilor. > Un alt exemplu lămuritor, de astă dată din cea mai recentă istorie a gândirei. E vorba despre dubla funcţiune a conceptului cauzalităţii (determinism cauzal). Psihologia modernă tinzând să devină o „ştiinţă", a întrebuinţat acest concept în domeniu psihic, nu fără de a imita exemplul altor ştiinţe. Conceptul cauzalităţii a fost utilizat în domeniul faptelor psihice asupra esclusiv în sens categorial, organizator, adică în sens de „aplicare" directă a conceptului asupra materialului psihic, de câte ori însuşi materialul solicita acest gest. Astfel o „durere" era adusă în nex „cauzal" cu producerea unei răni. O „faptă" în nex „cauzal" cu anume sentiment în nex „cauzal" cu anume imagini. Etc. Conceptul cauzalităţii a fost însă utilizat şi în sens luciferic, adică o funcţie teoretică, ca „scândura de salt" în „cripticul“ unui material psihic. Cu alte cuvinte el a fost întrebuinţat într’un domeniu, care prin latura sa „fanică" opune o rezistenţă aplicării imediate a conceptului de cauzalitate. Lucrul acesta l-a făcut în chip exemplar Freud, de o pildă în studiul visurilor. Freud a „deschis" un mister, în sensul că a relevat existenţa unui „criptic" psihic. După,, deschiderea misterului" conceptul „cauzalităţii" i-a sex’vit drept scândură de salt în „cripticul" misterului. Materialul psihic (conţinutul ca atare al visurilor) prin sine însuşi se înfăţişează drept accidental, nemotivat 5 în pofida acestui fapt, Freud, considerând materialul psihic în discuţie drept simplă latură fanică, în dosul căreia se cască un ce criptic cu accent esenţial, parvine — prin întrebuinţare în răspăr cu acest material a conceptului de cauzalitate — la construcţia teoretică a „inconştientului". Conţinutul unui vis; părând accidental şi nemotivat, se disolvă într’o serie de complicate relaţiuni cauzale cu inconştientul. Accesorii teoretice, cărora li s’ar datora aspectul de accidentalitate şi nemotivaţiune a conţinutului unui vis, a enunţat Freud o serie întreagă: censura morală, manifestarea simbolică a imboldurilor refulate în inconştient, etc. Construcţia teoretică a inconştientului psihic şi a diverselor accesorii -— mijlocesc acordul indirect între conceptul cauzalităţii, utilizat ca idee teorică, şi conţinutul „fanic" al „misterului deschis" luat în consideraţie de Freud în studiul visului. Conţinutul ca atare al visului nu solicită prin el însuşi aplicarea conceptului de cauzalitate asupra lui. Există deci o tensiune interioară în problema freudiană: înti’e materialul fanic — şi ideea cu funcţie teoretică. Conceptul cauzalităţii e întrebuinţat aici nu în sens restrâns, categorial-organizator, ci în sensul funcţiei teoretice de provocare la adresa materialului. Intre hotarele cunoaşterii paradisiace conceptele categoriale sunt oare cum chiemate de intuiţie să se prezinte pentru a-şi îndeplini sarcina, ce le incumbă, de a determina concretul intuiţiei. Categoriile cu tot caracterul lor debordant n’au aici niciodată aerul de a fi „străine" materialului intuitiv, care se şi înglobează în chip firesc şi fără rezistenţă în ele. In îndeplinirea sareinei lor „paradisiace" conceptele categoriale nu ajung în perplexitate, In cadrul cunoaşterii luciferice un concept categorial, găsindu-se în disonanţă de conţinut cu materialul „fanic", aduce intelectul într’o stare dc neliniştită perplexitate iscoditoare. Aici categoriile sunt utilizate ca punţi de salt în „criptic". După o părere, poate că pi’ea neglijată, a lui Kant aplicarea conceptelor categoriale asupra intuiţiei ar fi mijlocită de „scheme". Kant vorbeşte în legătură cu această teză despre schematismul cunoaşterii ca despre o artă ascunsă a „sufletului omenesc". Cum 344 © BCU Cluj nu ne-am propus combaterea cu orice preţ a acestei teze, pentru obiectul studiului nostru oricum de însemnătate lăturalnică, să ni se dea voie să spunem că deocamdată cel puţin nu avem vre-un motiv prea serios să ne îndoim de existenţa schematismului. Poate că în prezentarea acestui schematism se impun diverse corecturi, poate că nu. Pentru simplificarea discuţiei să ni se îngăduie a-1 admite, fără de a-1 mai trece prin discernere critică. După teoria kantiană aşa dar schemele mijlocesc între intuiţie şi concept (între intuiţie şi categorii, între intuiţie şi faimoasa apercepţie trascendentală). Schemele apropie intuiţia de concept, şi conceptul de intuiţie. Schemele se plasează intermediar exact pe linia de împreunare a conceptului cu intuiţia. Funcţia lor e conjugală. Ele nu sunt nici de cum ţinta cunoaşterii. Ţinta cunoaşterii rămâne, după Kant, împreunarea intuiţiei şi categoriilor în indestructibil amalgam. Pentru înlesnirea aplicării categoriilor ar interveni după Kant imaginaţia cu ,, schemele1*, cari ar face trecerea între elementul intuitiv şi elementul categorial al cunoaşterii. Admiţând teza kantiană, nu urmează oare că ar exista totuşi o „tensiune** între intuiţie şi categorii, o tensiune care solicită un factor mijlocitor? Dacă voim cu orice preţ să constatăm şi o tensiune aci, nu ne vom opune; vom adăuga numai, şi aceasta categoric, că tensiunea aceasta e cu totul de altă natură decât „tensiunea interioară** ce se găseşte in articulaţia unei probleme de cunoaştere luciferică între materialul fanic („fapte**) şi ideea cu funcţie teoretică plasată în centrul dinamic al problemei. Am văzut că în cadrul cunoaşterii paradisiace material-coneretul se subsumează conceptului categorial, care-1 depăşeşte oarecum neutral, fără ca material-coneretul să aibă vreun beneficiu, vre-un spor material-concret pe urma excesului determinativ, cu care i se aplică conceptul categorial. Intre amândouă e o ecvaţie, nu perfectă, dar într’un anume fel totuşi o ecvaţie, o ecvaţie de natură licenţială. Profitând de existenţa acestei ecvaţii sui generis, am preferi să nu vorbim despre o „tensiune*4 între categorii şi material-coneretul intuiţiei. Există între ea un gol, care trebuie sărit, golul n’are însă un caracter propriu zis de „tensiune**; „tensiunea** implică cel puţin un anume grad de escludere de conţinut. Ori am văzut că tocmai din punctul de vedere al conţinutului material-coneretul iese oarecum întru întâmpinarea categoriei, în care ea se înglobează, ca un trup într’o haină mai largă decât el. Dacă între ele mai există şi „scheme** intermediare (ceva ca o umbră de concret şi ca un reflex de concept în acelaş timp), atunci „schemele** n’au putut să ia naştere decât din grija incoruptibilă a spiritului omenesc de-a preveni cât mai mult o aplicare nepotrivită a categoriilor asupra datelor imediate ale experienţii. Schemele stau aşa zicând de pază ca intuiţiile, aşa cum ele ni se prezintă, să nu fie înglobate în categorii necorespunzătoare. Intr’o problemă de cunoaştere luciferică materialul fanic iniţial poate să stea în corespondenţă (mijlocită prin „scheme4*) cu anume categorii, dar această împrejurare e tocmai in problema, ce se pune, irelevantă. Pentru structura problemei e de capitală importanţă altceva, şi anume: prezenţa în centrul ei dinamic, a unei idei, ivită ca o provocare la adresa materialului fanic (intuitiv), adică a unei idei care se găseşte nu în corespondenţă cu acest material, ci în raport de escludere de conţinut cu el (dela „disperat** la „opus44). Desigur că şi în domeniul cunoaştere! luciferice se năzuie în cele din urmă spre un acord între „idee** şi „ materialul** fanic al problemei puse, dar acordul se realizează indirect prin ocolul sinuos şi excentric al unei teorii (construcţie teoretică plus diverse accesorii). Intre ideea cu funcţie teoretică şi materialul fanic al problemei, ce se pune, nu intervine in nici un caz un schematism intermediar, ca în domeniul cunoaştere! paradisiace. Ideea cu funcţie teoretică, în repulsiune de conţinut cu materialul fanic al problemei, poate fi adesea un concept „categorial**. Categoria are în acest caz altă funcţiune decât în sfera cunoaşterii paradisiace. In sfera cunoaşterii paradisiace categoriile determină prin cores- 345 . ■ © BCU Cluj pondenţă sui generis faptele; categoriile fixează şi stabilesc aci cadre pentru misterele latente ale lumii empirice. In zona cunoaştere! paradisiace se realizează prin ele, ca prin orice concept, o reducţie numerică a misterelor latente. In cadrul cunoaştere! luciferice aceleaşi concepte categoriale pot deveni „idei cu funcţie teoretică1*, şi în calitatea aceasta ele pot să ducă, prin intermediul unor construcţii teoretice, la o variere, la o atenuare calitativă a unor mistere deschise. Cu aceasta teza noastră despre dubla funcţiune a categoriilor o socotim suficient scoasă în evidenţă. Precum rezultă din analizele de mai sus, teoria cunoaşterei, aşa cum ne-a lăsat-o Kant (şi prin imitaţie atâţia după el), o teorie de basilicală monumentalitate, care reduce cunoaşterea la intuiţie, categorii (apercepţie trans-cedentală) şi la schematismul intermediar, e în fond numai o teorie a cunoaşterii pe care ne-am învoit s’o numim „paradisiacă**. Teoria kantiană şi în genere cele post-kantiene au concurat toate la definirea unui singur fel de cunoaştere: a celei paradisiace. Când s’a sesizat câte ceva din modurile cunoaşterii, pe care o numim luciferică, s’a comis de fiecare dată regretabila greşeală de a le reduce la procedee de ale cunoaşterii paradisiace. Astfel faptelor nu li s’au adăugat niciodată comentariile de diferenţiere pe care ele le comportă. Pe harta filosofiei locul care se cuvine cunoaşterii luciferice a rămas oarecum însemnat cu o pată albă. Ceeace lipseşte e tocmai teoria specială a cunoaşterei luciferice, cu articulaţia ei structurală specifică cuprinzând momente precum: criza obiectului, problematica de înaltă tensiune interioară, categoriile (conceptele) ca scânduri de salt în „criptic**, opoziţia dintre ele şi materialul fanic, în genere actul luciferic de ansamblu, care cuprinde toate aceste momente în bloc, provocător şi plin de riscuri, prin chiar definiţia sa. Ştiut este că anume teoreticieni ai cunoaşterii retraşându-se după o pretinsă consecvenţă pozitivistă s’au exprimat împotriva întrebuinţării „categoriilor**, precum „substanţă** şi „cauzalitate**. In excesul de pozitivitate, ce-a dat peste ei, aceşti gânditori nu găsesc nici o justificare întrebuinţării „categoriilor**. Un Avenarius, un Mach trebuiesc socotiţi printre adversarii cei mai ireductibili ai „categoriilor**. Nu vom intra în discuţia de drept a „categoriilor**, cât timp înţelegem să analizăm o stare de fapt. De notat ar fi numai că nici aceşti gânditori nu şi-au dat seama de dubla funcţiune a „categoriilor**. Categoriile au o funcţie în câmpul cunoaşterii paradisiace, şi alta în câmpul cunoaşterii luciferice. Credem că'atitudinea negativă a gânditorilor amintiţi e dintr’o neîndestulătoare orientare prealabilă asupra obiectului luat în studiu, insuficient fixată. Priveşte această atitudine negativă mai mult „funcţia teoretică** a categoriilor în cadrul cunoaşterei luciferice, sau şi funcţia pur determinativă-organizatoare a categoriilor îndeplinită subt auspiciile cunoaşterei paradisiace ? Suntem în orice caz de părere că chestiunea de drept a categoriilor, deosebit de dificilă şi de fatală învârtire pe loc, din pricina binecuvântată că nu ne putem dispensa de categorii nici măcar în analiza lor, nu se poate pune înainte de a se fi stabilit starea de fapt. Iar după stabilirea stării de fapt urmează să se ţină seama de dualitatea cunoaşterii în orice consideraţie care ar ataca tema justificării categoriilor. Dar tocmai acest punct de vedere lipseşte la amintiţii cugetători. Hi nu-şi dau seama de diversitatea funcţională a categoriilor, cu atât mai puţin de existenţa unei cunoaşteri luciferice, esen-ţialmente diferită de cea paradisiacă, singura de care ei para fi luat notă în analizele lor. Nu e esclus ca punctul de vedere al dualităţii cunoaşterii să sporească condiţiile favorabile pentru deschiderea unei lupte decisive cu extremismul pozitivismului pur. (va urma) 346 © BCU Cluj P O E S I I DE I O N P I L L A T ASSISI Se 'nalţă chiparosul, columbele coboară. Din cer albesc năframe pe-albastre amintiri. Assisi. Angelusul prin seara sfântă sboară. Deschide-te în mine fântână de iubiri. Tu, Umbrie, din unda tăcerii franciscane, Iar tu, in piatră dură şi ’n vis puternic prins, Vas cu trei punţi legate de ceruri prin otgoane De raze ce în aur amurgitor s’au stins, Vas-cruce, San Francesco, tras la liman de rugă, Stigmatele în trupu-mi imprimă-le: sărut Mistuitor, din came păcatele să fugă. Plin zori de lumi cu Giotto aicea m’am născut. De prin măslini şi astăzi mă chiamă Santa Chiara. O turlă sună salbe de binecuvântări. Din San Rufin pogoară pioasă înserarea. Spre porumbarul crucii revin pierdute zări. Senină pace, miere a zilei care moare, ; înmărmurind, pe munte şi ’n mine singur schit, Voi, Cârceii în focul săgeţilor de soare, Tu, inimă străpunsă de fierul fericit! 347 © BCU Cluj TOLEDO In soarele amiezii rotesc încet ereţii. Prin stânci adoarme Tagul cu ape de metal. Pe munţi pleşuvi asinii pasc praful şi scaeţii. Din stânca vremii creşte Toledo vertical. Un gând de piatră ’nfruntă viaţa pe vecie, Tot verdele din lume aicea a pălit. Credinţa din cenuşă uluitor învie In suflet singuratic pe-un munte pustiit. O, numai suflet şi blocuri de tăcere, Toledo, numai piatră, încremenit auz, Când inima ’n cunună de spini pe Domnu ’l cere Pe crucea răstignirii de veci, în Santa Cruz. In umbra mănăstirii El Greco îţi dă harul: Toledo reînvie in contele Orgaz. Dar un monah şi-a mistuit tot jarul Din ochi. Şi te priveşte cu moartea pe obraz. ELEGIE Deodată seara. Poarta deschisă : câmpul, cerul Şi ’n umbră — colo — steaua de-amurg. Deodată seara Albastră, cum e apa albastră din acvarium, Umplând odaia. Curge pe mobile, pe umăr, Pe mână. Valu-i mişcă în unduiri prin gânduri; Se sparge ’n zid, revine, se sparge iar —- nălucă, Departe, pretutindeni. Rămâne în oglindă, Prin apă, fruntea albă alunecând. Se ’nchide Pleoapa, se deschide, recade iar. Pe semne S’a înecat acolo un om tăcut. Departe, Cu inima în mine mai bate surd. Să intre. Eşti tu? Sunt eu. Ia-mi trupul. E mut. E o păpuşă De pâslă părăsită pe un divan. Sunt rupte Doar sforile. Primeşte-1 de-acuma pentru noapte. Ţi-1 dau ; să faci cu dânsul ce vrei. Eşti regisorul Pe vremea dealtădată, copil, am zărit visul t Era la panorama dintâi, mi-aduc aminte, Un măscărici uşure ca un balon ce sue Şi cade iar să sară mai sus şi ’n ceruri scapă. Purta pe faţa-i albă de clovn o mască toată De aur. Era luna? Nu ştiu. Era de sticlă 346 © BCU Cluj Şi strălucîa ca luna de sfânt şi era vara Cu greeri mulţi. Comete încălecau pe noapte. Şi el juca pe o rază. De sârmă? Nu. Pe-o rază De aur, în lumină încolăcit. Ştiu bine: întâiul vis. Stai. Nu vreau astfel. Vreau altfel, altfel.. Aceasta nu-i măsura de-atunci, nici focul nu e, Nici cântecul. E tactul cel trist, de când e lumea, Al inimii, al morţii. Ascultă-mă, nu-i visul. In haina ta prea strâmtă la ’ncheieturi, la umeri, In haina ta de piele, ce vrei, burghez cuminte, Cu gestul frânt de leagăn şi calcule tocite De veacuri ca prundişul de apă repezi? Spune. Nu mai zâmbi în valsul grotesc; cu mulţumire Nu mă privi ca dintr’o fotografie ştearsă In lăturii Dar rânjeşte. In lăturii Dar rămâne. Se ’nchină şi se ’nclină, se strânge şi se plânge, Salută şi sărută, iubeşte şi boleşte, Şi dă din cap ca mine şi dă din mâni ca mine, In pantomina oarbă. Destul. Destul. Opreşte. (Cândva la panoramă, copil, am zărit visul. Purta pe faţa-i albă... lumina lunei... albe). Deodată Ziua. Poartă deschisă: câmpul, cerul Şi’n umbră, colo, gândul dintâi atins de-o rază, Fulgerător deodată. Un sbor de ciocârlie Din praştia luminei în suflet săgetând. 349 © BCU Cluj DRUMUL SPRE SOARE DE PAN. M. VIZ1RESCU Cine ar fi putut, a doua zi, să-i spună lui Mihăiţă Vişan dacă a fost aevea sau ^ numai vis întâmplarea de ast’noapte ? Abia îşi aminteşte cum a venit până la şcoală. Când a intrat în clasă s’a isbit de tocul uşii drept în frunte şi par’că se mai înviorase puţin. Dar acum, în bancă, l-a ajuns căldura dela sobă şi s’a moleşit de se simte ca într’o bae caldă şi grasă. Cum profesorul vorbeşte despre expediţia' lui Napoleon în Rusia, îl birue somnul şi cucăe ca un soldat în tren. Grozav e chinul să stai treaz, când creerul nu vrea. A,.. dac’ar fi cineva să-l lovească din când în când, aşa cum s’a isbit el de uşă, poate că ş’ar mai veni în fire. Câte-odată, când profesorul îşi ascute glasul, tresare. Ar vrea să fie atent şi blejdeşte ochii care au devenit imobili în pleoapele îngroşate, doar privirea-i subţiată iar începe să pâlpâe sub scuturătura unor clipiri grele şi bolnave. Cine să-i spună dacă a fost aevea întâmplarea de ast’noapte ? Cine ? Iată că directorul a trimis pe supraveghetor să-l cheme la cancelarie. O să afle îndată confirmarea lui. * Când a intrat supraveghetorul în clasă şi l-a strigat pe nume, un cap de oae gălbejită s’a deslipit din bancă şi a pornit clătinându-se. Profesorul, întrerupându-şi explicaţia, l-a privit din urmă ca pe-o surpriză, fără să zică nimic. Dar pe sală, supraveghetorul, ciupindu-1 de câteva ori de păr, l-a prevenit repede : —- Băiete, să spui tot, aşa cum a fost, că altfel te-ai curăţat. Aproape de cancelarie l-a întâmpinat directorul cu părul vâlvoi, gura căscată şi • ochii rotunjiţi de mânie: ■ — Ce e Vişanule, Vişanule; mi-ai batjocorit şcoala, puşlama. Şi palmele lui s’au lipit nervos de obrajii elevului. — Uită-te bine la el, d-le supraveghetor, uitâ-te bine şi-mi spune: ăsta e? " ■— Da, d-le director; să vă spună şi el. 350 © BCU Cluj — Spune, tâiharuie, unde-ai fost ast’noapte î ■ ' — 1 : ’ ' ' ' ; — Spune, că te ucid. Şi-o altă serie de palme au îmbujorat mai aprins faţa lui Miliăiţă., ' • — Ce căutai la chef, băiatule 1 S’a amestecat şi supraveghetorul. — M’a trimis gazda să chem. . . şi copilul a rupt-o de plâns. — Ce eeeeste lila răcnit vijelios directorul. — ... să chem pe domnul. . . — Care domn 1 ■ — ... Gicu. . . — Âââââ, canalie 1 Directorul, de mânie, por’că turbase. Aproape urla. — Sp., spu, taci! Şi cuprinzând cu palma gura lui Mihăiţă, l-a repezit în zid. — Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte Vişanule. Dar copilul tăcea. Năucit, abia şi-a mai putut scoate batista ca să-şi sugă sângele care-i ieşea din buzele sparte. — A, d-le supraveghetor, ăsta e bandit cu sistemă, nu vezi 1 Te rog să-i spui d-ta ce-a făcut ast’noapte ca s’audâ şi el. •— De când te pândesc eu, a început atunci a se grozăvi supraveghetorul, şi vezi cât de sigur eram că o să-mi cazi în ghiară 1 Casa asta, d-le director, unde l-am prins pe acest nemernic, am pus-o sub observaţie dinnaintea Crăciunului. Mirosisem eu că nu este lucru curat, că unguroaica practică,-----mă ’nţelegeţi, în mod clandestin, deşi se dă drept croitoreasă. . . . — Dece n’ai intrat înăuntru, d-le 1 -1- Nu puteam decât cu procurorul, e casă particulară, dar am văzut pe geam tot; nu-i aşa mă băiatule 1 —- Spune mereu. — Acest nemernic, care nu ştiu dacă o fi având şaisprezece ani, era... mă’nţelegeţi, cu unguroaica. . . — Bestia 1 — Şi lângă el, Popescu Triţă cu altă damă. Directorul, încleştându-şi pumnii, a năvălit iar în fălcile copilului şi, dupăce i le-a mai îndesat de câteva ori, a început sâ-i netezească barba de par’că nu mai ştia ce face. — Ce-ai căutat acolo mă Vişanule 1 Spune, spune că nu-ţi fac nimic, băiatule, pricepi tu 1 Copilul, speriat, cu faţa aprinsă şi cu buzele umflate, abia a putut îngâna : . — M’a trimes gazda să chem pe d-1 Gicu... că se îmbolnăvise şi leşinase... Au intrat apoi în cancelarie şi directorul, după ce a ordonat să nu se mai permită intrarea lui Vişari în clasă, a trecut la telefon. — Allo, allo, allo, poliţia, repede poliţia, d-ră, nu mă ţine atât. Poliţia daa 1 D-1 poliţai 1 Nu e 1 Foarte prost d-le, foarte prost 1 Allo parchetul 1 D-1 prim procuror, daa? D-le prim, vă rog să interveniţi urgent pentru arestarea unei conrupătoare de minori clandesină, care face ravagii printre elevii mei, cu deosebire printre cei de şaisprezece ani. Dacă se poate v’aş ruga să veniţi chiar acum la faţa locului să cercetaţi cazul. Da, daa, mulţumesc. In vremea asta, un profesor dând cu ochii de figura lui Mihăiţă adusă în cea mai jalnică stare, l-a întrebat blând: —- Da’ce e cu tine Vişane 1 — Ce să fie, d-le profesor, ce să fie 1 a sărit directorul; l-am prins la prostituţie. Hm, d-v nici nu ştiţi ce păţim noi cu lichelele astea. 35i © BCU Cluj Vtşan ? î s‘a mirat profesorul. * — El, precum vedeţi 1 A urmat ancheta şi, după o zi, conferinţa profesorilor, convocată pentru a decide asupra relatărilor din referatul directorului, a hotărât pentru Triţă eliminarea până la sfârşitul anului, dar cu drept de examen particular. Pentru Mihăiţă s’a dat o luptă crâncenă. Cei mai mulţi profesori înţeleseseră că nu a fost decât un moment nenorocit care l-a târât în petrecerea degradantă, fără niciun pic de voinţă din partea lui. Unii ar fi vrut, chiar, să-l absolve de orice pedeapsă, dar faţă de stăruinţele directorului, au trebuit să cadă de acord pentru a-i da o eliminare de două săptămâni, deşi directorul le reproşâ că această blândeţe încurajează desfrâul. Pe deasupra mai venea şi nemulţumirea cealaltă, că parchetul nu putuse încuviinţa nicio urmărire împotriva unguroaicei. V. întâmplarea aceasta şi urmările ei au fost comunicate familiei lui Mihăiţă printr’o adresă din partea direcţiunii, în care se cerea, totdeodată, să se schimbe gazda elevului. Când a aflat Stanca, par’că-şl pierdu-se minţile. Toată ziua a alergat prin sat după o căruţă că să plece la Slatina, s’a certat cu Pătru şi a declarat în faţa tuturor că : — Dacă ş’o pierde şcoala îl omor eu cu mâna mea; îi tai gâtul ca la pui. Pătru, dupăce atâta vreme nu se mai amestecase în soarta copilului, de data asta a îndrăsnit să reintre în drepturile lui de părinte: — Fă, tu eşti nebună, nu vezi? Toată lumea te-a aflat. Să laşi copilul în pace, ori, dacă nu, mă duc eu şi viu cu el acasă. Ai căzut belea pe capul lui; ce-ai cu el ? —■ Taci prostule că seamănă cu tine. Cât trăesc eu să ştii că nu vine acasă cu şcoala neterminată. Şi omului îi veneâ să se repeadă la ea, căci par’că simţeâ ceva în inima biruită de dorul lui Mihăiţă. Ştia el cât foc trebue să fie pe sufletul copilului, căci îl socotea prea cuminte ca să nu-1 usture păţania asta, deaceea, a doua zi de dimineaţă a plecat şi el cu Stanca la Slatina. — După mintea ta, a păţit copilul focul ăsta, i-a zis femeii când a venit vorba de gazdă. — Ba dup’a ta, că nu te-ai ostenit un pic pentru el; par’că nici n’ar fi avut tată. După discuţii şi certuri, abia a convins-o Pătru să fie blândă, să nu sperie copilul ca să-şi ia lumea ’n cap. Totuşi, când să plece, femeea s’a strâmbat odată la el, a scrâşnit din dinţi şi i-a spus: ... Când oi rămâne repetent, să nu vii la mine;... Oltul.... Şi Mihăiţă a rămas să-şi continue şcoala, dupăce fusese mutat la altă gazdă, tot în Obrocari. De-acum înţelesese cu înfiorare, că drumul pe care a apucat silit, niciodată, nu-1 va mai întoarce innapoî, că chiar de se va opri din mers, rostul lui n’o să mai fie în curtea iui Pătru, ale cărui porţi, pentru el, s’au închis pentru totdeauna. înţelesese că el trăieşte numai ca să ducă, pănă unde va putea, o obligaţie impusă de Stanca. Par’că din pricina acestor înţelegeri nu mai avea tragere de inimă nici pentru carte, căci socotise că fericirea ce-ar fi aflato-o unde-i era drag să trăiască, i-a fost interzisă tocmai din pricina ei. Dela o vreme, începuse să urmărească atent pe profesorul de română, un om bolnăvicios şi slab de par’că ar fi fost scos din mormânt, c’o amărăciune veşnic topită pe buzele vineţi şi ochii ca nişte găuri adânci. în fiecare oră îl privea cum sta la catedră cu capul aşezat pe coatele încrucişate, şi i se păreâ că are în faţă un craniu. Profesorul 352 © BCU Cluj vorbea aşa de rar, că ţi-ar fi venit să crezi că suge vorbele între obrajii scofâlciţî şi întunecaţi. Avea păreri proaste despre carte şi uneori le spunea şi elevilor. Atunci, lui Mi-hăiţă, i se părea că ascultă glasul unui om deşteptat dint’un somn al veacurilor, într’o mişcare molatică, pentru a spune o vorbă interzisă, ca pe urmă să tacă, punându-şi capul pe catedră. — Cartea e mucigai; amuzament umed şi umbros. Când s’au hotărât părinţii D-v să vă cunune cu ea, nu şi-au dat seama că vă dăruesc unei boli care nu se tămădue niciodată. Nu ştiu ce găsiţi in această petrecere şi nu pricep dece mai staţi aici, când malul e "gata să se prăbuşească peste D-v. Mi-se pare că a început să vă fure din viaţa reală.. . E înfiorător.... Dacă v’aţi dâ seama, copii!... Veţi rămâne copii toată viaţa, faţă de realitatea lumii care se mişcă dincolo de zidurile acestui cimitir... Cuvintele din urmă potrivindu-se unei vechi impresii, trezite în sufletul lui Mihăiţă, îl răscolise adânc, iar neliniştea menită cu înţelesul lor îi învârtoşesc sufletul. I se părea truda zadarnică şi simţeâ cum îşi pierde direcţia: nici înnapoi, dar nici înnainte. Acum locuiâ la o gazdă bună şi era singur într’o odae cu patul şi cu rosturile lui orânduite cu grijă. Dar nu mai puteâ să birue duşmănia directorului care-1 năucise. Omul acesta rău îl ţineâ într’o încordare tiranică. întotdeauna, după cuvinte aspre şi insultătoare îl scotea la lecţie şi îl frecă pănăce, ameţit, se poticneâ în chiţibuşuri de gramatică. Silinţele şi nopţile nedormite îi erau zadarnice. Par’că nu mai puteâ pricepe nimic. Cursul de latinească i se părea un fel de ocean în care se înecă oridecâteori căutâ să-l încerce. Ştia bine că lucrurile acestea nu erau peste puterile lui, dar îl zăpăcise greu apăsarea directorului şi nu le mai puteâ asimila cu temei. Deaceea notele obţinute erau din cele cu urmări neplăcute. Dacă-ar fi pătruns cineva în gândul lui şi i-ar fi înţeles suferinţa, î-ar fi ertat răs-vrătirea ce-1 încerca uneori şi ar fi pus o mână prietenească peste rănile lui. Dar, de câte ori, asemenea suflete n’au plâns, văzându-şi destinul cioplit de mâna unui om fără inimă şi nepriceput, decâteori jertfa dreptăţii nu şi-a vibrat coardele păn’au plesnit în fundul pieptului ? Mihăiţă nu se mai îndoia asupra rezultatelor jocului ce se făcea cu el, totuşi, înainte de a se afişa încheerea situaţiei, părând u-i-se că profesorul acela de română l-ar înţelege, s’a dus acasă la el să-i ceară sprijinul. Omul l-a ascultat ca un doctor cu răspundere mare, mai mult decât se aşteptase el, apoi i-a vorbit vreme îndelungată despre şcoală, despre om, despre viaţă şi despre lume, i-a vorbit cu vlagă dar înfiorător de funebru. Se făcuse noapte în grădina aceea, în care-1 primise, şi copilul, înlemnit pe scaun, asculta mistuit glasul negru al profesorului, care înţepenit pe picioarele drepte, i se păreâ că aci îşi lungeşte gâtul printre crengile arborilor, către înaltul cerului, aci că piere ca o vedenie în fundul pământului. Târziu, când s’au despărţit in poartă, i-a mai spus încă ceva, ca şi cum i-ar fi aruncat ghiulele peste suflet: — D-ta ai intrat în luptă; te-a prins vârtejul ei, de-acum vei plânge întotdeauna. Două zile mai târziu, copilul şi-a văzut numele, pe una din ferestrele acelea ce semănau' cu steaguri de doliu, afişat printre cei căzuţi la limba latină. Atunci, lumea i s’a părut prea aspră şi viaţa un fel de drum cu multe cotituri pe a căror margine se ivesc oameni răi, care te îmbrâncesc şi te aruncă în peşteri. Dar, cum? Nu era acelaş el din anii trecuţi care figurase în fruntea listelor de onoare ale şcoalei ? Se schimbase atât de ■ 353 * © BCU Cluj fepede, sau până aci fusese ridicat prin aprecieri de largă bunăvoinţă şi numai în ultimul timp se dovedise valoarea lui aşa cum era scrisă acum pe fereastră ? Poate ! Cu cât astfel de gânduri stăruiau în mintea copilului, cu atât i se părea că e mai complect şi mai de neînţeles. — Dece nu mai sunt eu cum am fost? gândi apoi înciudat, pornind către gazdă. Era atât de neliniştit şi deprimat, că nu i-ar fi mai păsat dacă l-ar fi ucis cineva. In dreptul unei case, auzise un glas de femee cântând. Era Iluşca. S’a oprit şi "ascultând, a privit ţintuit de temeri necunoscute, casa aceea unde trupul lui a vibrat prima oară în focul amorului. Par’că-i plăcea şi iarăşi îl ademenea glasul cald al femeii şi braţele albe şi vii pe care le vedea printre geamuri. Şi-o închipuia ca cea mai frumoasă făptură, îi era dor de gâlgâitul vinului ei şi ar fi vrut, chiar cu preţul vieţii să se mai întâmple odată ca atunci. Soarele asvârleâ din Olt, peste culmea Grădiştii, pâlpâiri galbene ca nişte fluturi de aur ce mureau în umbra din vâlceaua oraşului. Mihăiţă ajunsese acasă cu o răscoală în toată fiinţa lui, par’că aprinsă sub înţepăturile cu venin ale unui roiu de albine. Nu uitase nici mâhnirea căzută greu în fundul sufletului, dar tot mai mult îl preocupa Iluşca. Se gândea mereu la ea şi ii era neasămuit de dragă. Fiorul ăsta creştea în el ca o curgere de apă năprasnică, deaceea, după ce toţi ai casei se culcaseră, a plecat cu hotărâre spre casa unguroaicii. II mâna beţia unei plăceri pe care o simţea în rădăcina dinţilor şi la temelia nenorocirii lui. Cum a ajuns, s’a dosit între un salcâm şi ulucile gardului şi s’a pus să înţeleagă dacă femeea este singură sau cu altcineva. Şi când i s’a părut că e aşa precum dorea el, fără să mai zăbovească, s’a pomenit la uşă, bătând. — Cine e ? a întrebat un glas dinăuntru, dar cum puteâ să-i răspundă Mihăiţă ? — Ei, cine e? a repetat glasul nervos şi el a răspuns fără să-şi deâ seama: — Eu?. Unguroaica, apărută în crăpătura uşii, şi-a sumes pieptul gol şi a privit lung pe Mihăiţă care tăceâ. — Ce doreşti d-ta? > — Eu sunt acela... dacă v’aduceţi aminte... — Nu, nu te-am mai văzut niciodată; dar ce cauţi ? — Caut pe d-1 Gicu... — Nu locueşte la mine şi nici nu-1 cunosc. Copilul, neputincios de a se face înţeles, a răspuns bleg în faţa uşii. Numai atât, căci uşa se’nchisese. Şi ea, femeea liberă care altădată îl trăsese asupră-i din propia ei voinţă, acum îl respingeâ cu un aer de severitate asemănător cu al directorului. De unde atâta schimbare ? S’a prefăcut toată lumea aşa de repede? Şi totuşi nu o puteâ uita. Simţea în piept ceva zămislindu-se cu arsuri şi neastâmpăr, ceva crescând ca un copac de piatră pe ramurile căruia se reclădeâ din nou el: altul. îi era dragă femeea ca o bucurie’nespusă, mai mult decât un an de şcoală câştigat într’o clipă, cât sufletul lui şi cât un început de oră fericită. în sat, vestea despre nepromovare a dus-o numai decât feciorul lui Vasîle Ghencea care urmase în clasa întâia, şi tot din spusele lui s’a aflat şi pricina pentru care s’a stricat Mihăiţă. — L-a prins d-1 director într’o noapte la traftir... — Auzi, afurisitul 1 Când a venit acasă toţi îl ocoleau ca pe un păgân, ba unii îi făceau şi câte-o dojană aspră. Acum, Mihăiţă nu mai era copilul stimat din anii trecuţi, la care veneau părinţii, 354 ’ © BCU Cluj să ceară sfaturi pentru odraslele lor. Nici cu fata lui Daneş, intrată în internatul dela Craiova, în acelaş an cu el, nu se mai întâlneâ, deşi până aci, părinţii fetii, preţuind u-1 cu nădejdi de viitor, nu-1 slăbeau niciodată de a merge împreună la horă. Daneş era cel mai chiabur din sat. Era mai tânăr decât Pătru; se purtă în haine negre, avea trăsură cu cai şi alte destule motive ca să fie mândru, şi cu toate astea se împrietinise cu părinţii lui Mihăiţă pentru bucuria unui gând de’ncuscrire. Dar de când cu svonurile rele încetase şi prietenia. Băiatul nu se prea ofilea de lucrul ăsta. Ştia el că nu este o posibilitate realizarea în ochii lui Daneş, de vreme ce mai târziu s’ar fi putut convinge de netemeinicia acuzaţiilor prin care a fost osândit. II jena, însă altceva; anume, se văzuse pe un plan de egalitate cu tată-său; el numai de şaptesprezece ani, mărunţel de statură şi copil, se avântase neruşinat şi făcuse păcatul, punându-se în perspectiva de a fi tată. Prea de timpuriu se robise unei taine, pe care trebuiâ s’o păstreze închisă în sufletul lui ca pe o faptă urâtă. Deşi ai lui erau încredinţaţi că nu are vina ce i-o atribuia directorul, totuşi ceace ştiâ nu mai el, îl ruşina, mai ales faţă de Pătru, când minţea cum din inconştienatul lui aluneca ceva în toţi nervii şi îl mototoleâ ca mustrarea unui omor. Atunci i se părea că e gol şi netrebnic. Nici cu Ilie nu mai era aşa prieten ca înainte, din pricina diferenţii pe care şi-o însuşise în şcoală. Sta toată ziua în pruni sau în vie şi se pregătea de corigenţă. Aci regăsise pe Mihăiţă cel dinainte de a merge la Slatina, crescut ca un puiete lângă rădă- cina unui pom, sau uitat colo, mai departe, ca o creangă aruncată de vânturi. îi plăceâ pământul cu mirosul de iarbă crescută sălbatic şi se uita năuc la prunii îmbrăţişaţi cu lujerii de dovleac, de par’că atunci i-ar fi văzut prima oară. Asemenea luminii se răspândise în toată grădina. Voiâ cu lăcomie să o simtă în suflet dintr’o dată şi, ca să-şi domolească pofta, uneori se înnălţâ pe braţele nucilor. Dar nici aici nu-şi află liniştea, căci gândul corigenţii îi sfredelea inima ca un vierme de oţel, cu tremurături şi sudoare. Cu toate că citise şi învăţase mult, numai putuse asimila cunoştiinţele ca înainte, asemenea unui burete care suge dintr’odată apa unui vas, ci, cu încetineală şi după sforţări mari, abiâ isbutise să anine câte un cuvânt de marginile minţii, în chipul hărţilor colorate, puse undeva numai pentru sărbătorirea unei clipe. Nu murise în el, însă, nădejdea că în cele din urmă va fi stăpân pe toată materia. Dar uneori, restul şirurilor de slove se turbura, când între ele apărea din ce în ce mai des chipul Iluşcăi vie şi luminoasă. Atunci, răscolit de nostalgia nelămuritei iubiri, îl apucă un dor bizar de Slatina, îşi lăsă cartea în neştire şi, trântit pe scoarţa aşternută sub poalele nucului, picotea într’o bae de visuri calde până ce adormea. Odată l-a găsit bunică-sa dormind în scăpătatul Soarelui şi cum la văzut întins cu faţa galbenă, întristată, s’a cutremurat ca de o vedere urâtă. Apoi, deşteptându-1 cu blândeţe, l-a mângâiat pe frunte: . — Te-a găsit scăpătatul Soarelui dormind şi nu e bine, copilul meu! Şi el strângându-şî umerii, a îngânat ruşinat: . — M’a furat somnul aşa... fără să ştiu... . — Te-a biruit cartea, a zis apoi bunica îngrijorată. Mai las’o dîn mână şi fiî mai slobod, Mihăiţă. Mai vino prin casă, mai prin curte să vezi cum mulge maică-ta vaca mai mută-ţi gândurile, nu te pune cu adâncul ei, bat-o păcatele s’o bată de carte !“... ♦ * * • ' ' . ■ 355 © BCU Cluj Şi astfel, vara îşi măcinase zilele, până când, într o dimineaţă, Mihăiţă a apucat iar drumul Slatinii, ieşind din sat prin rusca lui Puţiche, apoi pe planul care-şi ţine mersul îngemănat cu linia fierată. Şi era o zi umedă cu cer întunecat. Vi Pentru copiii, veniţi dela ţară să dea examen de admitere în liceu, corigenţii, care forfotesc prin curtea şcoalei formează o categorie specială de elevi înaintaţi în studii, veritabili, care aparţin de drept şi în timpul verii clădirii cu geamuri numeroase. Candidaţii timizi, unii îmbrăcaţi în cămăşi albe, alţii în haine de dimie groasă şi cu bocanci grei în picioare, stau pe soclul de piatră al gardului văpsit cu rugină şi ochii lor înfioraţi de măreţia şcoalei, privesc când în pământ, când pe filele unei cărţi ale cărei buchii, nu ştiu cum, s’au diformat şi s’au amestecat de nu se mai pot cunoaşte. Câte un corigent din clasele superioare, strâns în uniformă ca un ofiţer de cavalerie, îşi tae drumul printre părinţii candidaţilor, care îi salută cu aceeaş cuviinţă ca şi pe profesor sau personalul de servici al liceului. In mintea acestor părinţi, naşte dorinţa ridicolă de a-şi vedea copiii măcar aşa: corigenţi în anul viitor, aceasta însemnând legături sigure cu liceul, cu clasele şi cu d-1 director, al cărui glas tună şi fulgeră, acum pe coridoare. Mihăiţă Vişan, retras în colţul din dreapta, par’că e bolnav de friguri: gura şi buzele îi sunt uscate. A eşit dela teză şi, pe cât îşi aduce aminte, a încurcat rău temele. Şi numai directorul este de vină că nu l-a lăsat de loc să scrie. S-a mutat în două locuri l-a căutat în buzunare de fiţuici şi, cu toate că n’a găsit nimic, l-a batjocorit. Copilul îşi pierduse minţile de atâta sâcâială şi n’a mai ştiut ce scrie. Nici nu-i vine să mai intre la oral căci l-a apucat o frică grozavă de director. Când îl vede ieşind pe scara din faţa cancelariei de parcă latră în vânt înaintea unei lumi ce-şi prosteşte ochii către atot puternicia lui, s’ascunde, ca o javră huiduită, după colţul liceului. Şi-i este ruşine că poate l-au observat copiii cu toate că lor le e sfială să-l privească. Iată că Şoimu, un ţăran din satul lui, venit cu fiu-său să-l bage în şcoală, zărindu-l, prinse mai mult curaj şi se apropie de băiat. — Dac-ar intra şi fi-meu... zice că a făcut prost la gramatică, da’alminteri a răspuns bine la lecţie... Mihăiţă se uită în pământ. Nu ştie ce să răspundă; e atât de zăpăcit! Şi omului i se pare că o face din mândrie şi necaz, d’aia se repede cu un ton grosolan: — Bine măi, e-adevărat ce s’a auzit la noi că te-a fost prins la traftir? O înjunghietură străbătu inima lui Mihăiţă, iar boarea egrasioasă a dimineţii tomnatice îi turnă umezeală în ochi. Umbra zidurilor, ce se lungea în curtea liceului, păr’că pornea din lăuntrul lui, învălmăşindu-1. — I-adevărat!... • * * * ' Către seară, Mihăiţă a pornit năuc pe străzile oraşului. în dreptul catedralei şi-a făcut o cruce, trădând speranţa omenească ce încă îi mai licărea în suflet, cu toate că singur nu înţelegea cum a mai putut îndura ruşinarea ce i-a făcut-o directorul la examenul oral. Şi acum îi răsună în minte, ca o obsesie dureroasă, ţipătul care-1 muşcâ de creer: — Tot ai avut neobrăzarea să te prezinţi în halul ăsta de puturoşenie, faţă de mine şi de lumea asta din sală? De fapt nu-i pusese nicio întrebare, doar îl ţintuise cu vorbe duşmănoase mai bine de o jumătate de oră. — La chelnărie, băiete,... chelnăr, mă’nţelegî ? chelnăr, auzi măăăă? Chelnăr... Tu nu eşti de carte; puşlama! 356 © BCU Cluj . Vorbele astea l-au durut mai mult decât toată ruşinea. Mihăiţă înţelesese repede tot rostul lor... Mai era nevoie să afle rezultatul ? Dar, omul tot trebuie să nădăjduiască până se convinge temeinic că, realitatea aşa cum o simte el a fost confirmată şi de alţii, scrisă şi învestită cu sigiliul care o pecetluceşte definitiv. Băiatul, licărindu-şi ochii între cearcăne, apucă apoi pe drumul care duce în piaţă. Şi, uite că, Schulem, cel cu, „La o sută şi mie, una, de articole", încă nu şi-au strâns marafeturile depe trotuar. Se opri şi, tot aşa zăpăcit, se uită printre cărţile prizărite ale jidanului. Ce-o fi mai însemnând şi asta? Că doar n’ar putea găsi aci vreo carte de potriva lui, goşgogeamite învăţăcel cu studii secundarei Dar, par-că tot a aflat ceva, ce căutase el de multă vreme: A lexandria. A învăţat despre ea la română şi ar vrea s’o citească. O învârti în mână, se uită printre filele galbene, răscolite de ploaie, cu dorinţa de a o citi dintr’o singură uitătură, — căci banul cu care ar fi putut s’o cumpere îi lipseâ,— şi o puse la loc resemnat. Când vru să plece, însă, Schulem, care îl pândise din uşa magherniţei se năpusti spre el şi-l apucă de mână: •— Tu eşti hoţ, măi? Şi cum rămăsese lângă Mihăiţă, ca o arătare înfricoşată, mic şi cu faţă de ceară murdărită cu o barbă roşie şi soioasă, cu ochii cenuşii, îndesaţi în fundul capului, par’că umbla cu ghiocu să smulgă vederile copilului, în vreme ce gura, în care i se făcea un singur dinte de pământ, se da la el câineşte: — Am să te dau la domn poliţai $, hoţ, hoţ,... asta’nveţi tu la şcoală ?... Am să te dau la dom’ director... Femeea lui venise şi ea în scurteică, de par’că semăna a vulpe jigărită şi se văetă în limba ei, strângându-şi mărfurile din stradă. Câţi treceau pe stradă se opreau şi unii dintre ei chiar se amestecau îndârjiţi: *— Ăsta e un pungaş fără pereche; trebue dus la poliţie. — Nici vorbă; când s’a bucurat să fure dela bătrânul ăsta! — Ştie liceul ce puşlamale creşte? — Asta nu e şcoală, d-le... — Vezi bine că nu... Şi plecau discutând aprins despre decăderea şcoalei, care li se părea că trebue cu totul refăcută, despre uşile ei care sunt prea deschise „pentru toţi ţărănoii"... etc. Mihăiţă îşi perduse cumpătul. Abia mai putea spune. — N’am furat domnule... Şi ca să-l încredinţeze pe jidan, îl ruga plângând să-l caute peste tot. Ii veneâ să-i sărute picioarele, numai să nu-1 mai batjocorească. Altul, în locul lui, şi-ar fi adunat tot curajul şi toată vigoarea braţelor ca să plătească ofensa ce i se făcea, dar el se vedea prea slab simţea că prin tradiţia neamului îi sunt hărăzite toate umilinţele care trebuesc primite cu supunere. Trecuse pe acolo şi un domn mai înţelept. După ce ascultară plângerile fiecăruia, abia isbutise să convingă pe Schulem că nu e frumos ce face şi că, satisfacţia şi-o poate lua reclamând copilul direcţiunii liceului. Lui Schulem îi era necaz. El ar fi vrut să-l pedepsească imediat şi exemplar, în faţa tuturor, aşa cum se procedează în asemenea ocazii, când hoţul este trântit la pământ cu faţa în jos, doi inşi se aşează peste o jumătate a corpului ca să nu mai poată mişca, iar alţi doi îl apucă de jumătatea cealaltă şi îl îmoae pe spate până i se rupe şira spinării. Fusese nevoit, însă, să renunţe la supliciul ce i-ar fi desfătat ochii lui mici şi hrăpăreţi, mulţu-mindu-se numai, să ia notă de numele băiatului. In urma acestei întâmplări, Mihăiţă se simţea nenorocit. Par’că cineva l-ar fi plesnit cu un topor în cap şi acum nici nu putea să trăiască, dar nici să moară 357 © BCU Cluj mai curând. Pierduse pământul de sub picioare şi nimeni nu mai putea să-l readucă ceeace fusese. Ca un câine hoinar o luase prin dosul întunecos al catredalei şi mersese schincind fără să ştie încotro, dus de planul disperării. Altădată îi era urât să trăiască noaptea pe aici, dar acum, plin de scârbă ce i se bătea în inimă, într’adins căută locurile cele mai dosnice, ca să nu întâlnească pe cineva. In dreptul unei căsuţe mici, ca de ţară, cu prispă în faţă şi înconjurată cu grădiniţă, se opri, apropiindu-se de ulucile gardului. Aici a aranjat Şoimu pe feciorul său. A fost şi el acum două zile de l-a văzut. E mult mai bine ca la Năstase Chioru. Copilul are un pat singur şi în cameră locuieşte numai cu un coleg de seama lui. Uite, îl vede bine prin fereastră, îmbrăcat în uniformă, cum îşi înveleşte cărţile cu hârtie albastră lângă lumina prietenoasă a unei lămpi, îi vede patul, şi Mihăiţă, simţind mulţumirea feciorului lui Şoimu, înţelege că noul venit va avea altă soartă, decât aceea pe care a avut-o el. Se cunoaşte din toate că proaspătul şcolar e pus la adăpostul răutăţilor. Asta, poate, şi datorită stăruinţei lui Şoimu care nu s’a sfiit să între în vorbă mai cu toţi profesorii, pe când Pătru Vişan s’a dezinteresat atât de mult încât te miri de cum s’o fi putut menţine Mihăită. 1 Şi privind printre perdeaua de lacrimi la cel pe care îl socoteşte oblojit de protecţia şi dragostea tuturor, Mihăiţă îşi aduce aminte cuvintele spuse de Şoimu când a plecat, dupăce şi-a aranjat copilul. — Mi-e frică să nu-1 ia la ochi, directorul, pă fiu-meu şi să—i poarte frică... — Păi dece neică Şoimule ? 1 — De ştiu eu, măi băiete, răspunsese îngândurat omul; o să-şi facă socoteala că c dintr’un sat cu tine şi mereu o să-i scoată ochii, lui pentru isprăvile tale. Vorbele astea îi stârniseră în tâmple tot sângele. Se simţea ca un gunoier murdar de care toţi se lapădă. Dar cum, nu poate să mai spună că e nici al satului din care a plecat? —■ Ce vorbă e asta? grăise el cu mânie; cine ce are nevoie de faptele mele, şi cum, copilul dumitale...? Dar nu putuse isprăvi căci îl înecase plânsul. Lui Şoimu nu-i păruse rău de cele spuse, căci ţinta lui era să nu se împrietenească cei doi copii, dar ca să-şi justifice teama, îi arătase un exemplu. — Să nu te mai superi, da’ aşa vine treaba. Uite eu eram în armată răcute şi cu mine mai era unul tocmai din Potogeni. Nu făceâ nimănui niciun rău, săracul de el, dar de câteori greşea ceva la instrucţie, majorul se năpustea să-şi verse focul pe el, din pricina unuia care dezertase mai nainte şi care era din satul răcutelui. Ce păţea, vaide măiculiţa lui! Până când, într’o noapte şi-a pierdut minţile d’atâta răutate şi s’a spânzurat!... Mi-e frică să nu fie şi directorul ca majorul ăla!... Şi cum se uita printre uluci, Mihăiţă, simţind greul vorbelor lui Şoimu care i-se reproduceau clar în minte, se văzu la o cumpănă mare. ll apucă o milă dureroasă de soldatul spânzurat, şî rămase sdrobit de asemuirea suferinţelor cari îi apropiâ. Ca într’o panoramă îi apărea, înaintea ochilor, directorul cu ochii bulbucaţi în dosul ochelarilor, încremeniţi pe nas, ascultând jelania lui Schulem, care mâine va veni să toarne ultimul pahar de fiere. Şi va fi panică mare, de par’că s’ar aprinde liceul, va ţipa directorul pe lungul coridoarelor şi poate, în sinea lui se va felicita satisfăcut de adeverirea judecăţilor lui. Şi toţi profesorii, cum şî elevii, jicniţi de fapta urâtă ce se va reclama îşi vor reproşa bunăvoinţa cu care l-au apreciat şi fiecare va avea un cuvânt de hulă pentru elevul Vişan. 358 © BCU Cluj „Elevat Vişatt“ /... Dar se mai poate el socoti elev? când a pătat liceului cu atâtea ruşini? De acum nu mai e demn să-şi apropie nici buzele de rugina gardului ce înconjoară clădirea. — Ce mare lucru e să poţi fi elevi... Acesta, parcă, era refrenul unei dorinţi pe care puterile lui Mihăiţă nu o mai putea ajunge. Şi panorama îi trecu prin faţa ochilor alte scene trăite. Văzu noaptea aceea când s’a înnămolit în braţele Iluşcăi şi, ca omul deşteptat din chinurile unui vis urât, îi veni scârbă şi greaţă mare. Se simţi muraai hoit şi gunoi. Apoi, se lăsă pe drumul înţelegerii celor ce vor urmă şi văzu jalea ca de doliu din casa părinţilor, când s’ar întoarce, ca o femee îsgonită de bărbat din pricina destrăbălărilor ei, cu toate nădejdile ce s’au fost pus în el, suflate în vânt. Se văzu scos din rostul tuturor şi arătat cu degetul de copiii satului, ca Tudora, fata Tincă Radului, o nebună ce-a fost prinsă într’o noapte aruncând un căţel în fântâna cea mare. Va fi râsul satului 1... — Dece mă prigoneşte lumea aşa ? mugi apoi Mihăiţă scuturat de năvala unui plâns dureros şi, pe când îşi frecâ ochii cu nodurile degetelor, un câine, din curtea casei la care privea, hămăi la lună. I se păru un cântec sinistru şi o poruncă deaceea îşi iuţi pasul în direcţia ce-1 scotea afară din oraş. Ca un condamnat ia moarte care numai poate face nimic spre a se salvă, se lăsă dus în neştire, pe drumuri singuratice, departe, tot mai departe.. In zăvoiul Oltului, unde se afundase greu, dădu de şatra ţiganilor rudari, aşezaţi aci de multă vreme să facă ălbii, şi nici un câine hămesit nu se năpusti să-i aţie calea. Era întuneric de toamnă turbure. Pe cer nu se vedeau nici stele şi nici lună. Numai Oltul îşi purta vâjâitura grumazului, cu înfiorarea pe care Mihăiţă a simţit-o când l-a văzut prima oară. Spre nord, în susul apei, sunt rămăşiţele de ciment ale celui dintâi pod, rămase ca nişte diguri întăritoare ale ţărmului. Aci, apa e multă şi clocoteşte în ochiuri cotelite de adâncime. S’a scăldat şi el de câtevaori în Olt cu prietenii, dar niciodată n’a avut curajul să se lase în viitura d’aci, pe care numai meşterii înnotători puteau s’o birue. Drept, ca o umbră crescută din întăritura ce-a fost odată umăr de pod, Mihăiţă privi lung la balaurul ce venea mult, imens de mult, din negura zăvoiului şi se vărsă spre sud, licărind în jocuri stranii spinările valurilor, privi cu încremenire, dar pătruns de convingerea care îl adusese aci. Şi cum priveâ, simţeâ că se linişteşte de toată oboseala; numai gândea nimic, ci asculta orăcăitul broaştelor adunate pe maluri, care cântau, par’că prohodul tămăduirii sale. — Aşa a fost să fie... schinci cutremurat până în oase, şi vorba îl asvârli în vâjâiturile cu înghiţituri ale Oltului. A bubuit ceva în noapte, dar nimeni n’a auzit şi când şi când, în curgerea de istoavă a valurilor, se mai vedeâ fruntea de mort a lui Mihăiţă, dus repede, neînchipuit de repede, în călătoria cea mare. ♦ ' * * Nimeni nu ştie ce e cu Mihăiţă. Au trecut săptămâni şi tot nu s’a dat de urma lui. Intre timp, directorul a afişat sentinţa de eliminare din toate şcoalele statului, a adunat liceul şi a ţinut un discurs pe seama «puşlamalei care s’a dus în lume să slugămicească prin porturi sau să tâlhărească» şi a chemat părinţii cărora le-a dat actele, ocărându-i răutăcios şi aspru. 359 © BCU Cluj Dar pe lelea Stanca a apucat-o un dor ce-i covârşeşte inima. Nu mai vrea să ştie nimic de şcoală. Are presimţiri negre şi, într’o noapte, svârcolindu-se de nesomn, a auzit, par’că, lămurit, cum cineva i-a spus în ureche să-i facă pomeni copilului. Şi tot atunci, Pătru Vişan plângea amarnic răscolind cu un băţ cenuşa din vatră. A doua zi, au plecat iar la Slatina şi n’a rămas om întâlnit în drum, pe care să nu-1 întrebe: «dacă n’a văzut sau n’a auzit de un băieţaş, aşa şi-aşa, cu ochii albaştri, ruşinos şi îmbrăcat în strae de şcolar, că greu mare s’a lăsat pe sufletele lor de când nu-i mai ştiu de urmă». Dar toţi răspundeau din umeri şi numai câte unul zicea aşa: «Dumnezeu să-l ierte» !... Şi lelea Stanca s’a dus la o vrăjitoare meşteră, care ştie să oprească apele şi să aducă în sbor pe cel dorit, dar vrăjitoarea i-a spus să-i facă pomeni, că Mihăiţă, într’o noapte cu umezeală de toamnă, sub un cer turbure, s’a cununat cu vâjâitura Oltului. 360 © BCU Cluj DRUM CĂTRE MINE D E D. C I U R E Z U Au crescut pridvoare ’n soare din pământ în adâncuri de pădure ’ntunecată, Unde Jiul prinde ’n matca-i tulburată Un ostrov plin de răcoare şi de vînt. îşi răstoarnă ’n vadul apei dus de vreme, Umbre moi, cu plopii ’n tremur de lumini, Şi-şi ascunde-un ochxu sălbatec în arini • Lângă copca grea de mîluri şi blesteme. Le potecele-i sonore de balade, Unde roibii poartă ’n goană patimi mari, Vin amurguri şi credinţe de barbari Şi năluci de-argint, pe ramuri, luna cade. Muguresc pe prispă gânduri şi muşcate Şi păianjeni lungi de basme se urzesc Pe ferestre dimineţile ’nfloresc Gonind umbre şi castele fermecate. Şi cu taina care-i poartă legământ îşi imbie câte-o casă spre lumină Şi din prispa ei sfios se ’nchină, Către larg, către ’nălţimi, către pământ. Pe-aci drumul cătră mine se strecoară Unde-mi cresc şi-mi sbor porumbii pilc rotat, înflorind un ram de gînduri peste sat Ca un măr intins pe cer în primăvară Ochii mei c’un cerc de soare mi-i alint Şi mi-i cresc în apa-adîncă-a depărtării, Cu furtuna şi cu liniştile mării Şi cu cerul ce se pierde, căi de argint. 361 © BCU Cluj Prundul unde moare-amurgul mi-1 descânt Cu puteri ce rup în mine cântul lor, Cum ar rupe în piept de maluri un isvor Cu puterea care-1 mână din pământ. Întind punte de lumină pe pădure Şi arunc un pumn de basme pe cărări, Trimit luna, navă albă, peste mări Şi ascult cum cresc în mine creste sure. Port mândria de luceferi singurateci Peste tîmple de arşiţă şi de lut Şi ’npietrit în luciul rece eu ascult, Cum se ’nchină peste veacuri doi lunateci. Sui cărarea care ’ndeamnă către mine Unde culmile ’ntind mâna să te-ajute Unde odihnesc pe ramuri înălţimi necunoscute, Unde ziua mână ’n neguri ape line. Linişti grele de poiene înpietrite Te vor săruta pe glesne cu răcori, Vor veni umbrindu-ţi calea, drumurile de cocori Şi te vor privi mirate depărtările ’nflorite. Un păianjen de lumină va urzi Drum de bură şi poveste peste văi, Şi vor ciripi de păsări paşii tăi Şi-ţi vor muguri pe umeri zori de zi. Primăvara mea din braţe te-o cuprinde Ca pe-un bulgăre de-amiază pripitor, Indoind un pom sălbatec pe-un isvor Unde gândul meu se sbate şi s’aprinde. Şi pe creanga mea de aur vei muri Ca o pasăre de piatră din poveşti, Doar descântecul să ştie cine eşti Când minunea mea de gânduri va ’nflori... Şi clipind din maluri sara peste sat, A rămas jucând prin neguri gîndul meu, Să-ţi adoarmă peste frunte — flutur greu — Şi să-ţi scuture pe tîmple cer curat. Plopii stau morman de frică lingă Jii Şi se miră unde cură-atîta apă, Gândul meu cuprins de lună vad îşi sapă Şi se ’ngroapă ’n cuib de stele argintii. 362 © BCU Cluj Adunând un arc de aripi peste tine îmi întorn în prispă ochii duşi în zări Şi ascult cum sună drumu ’n depărtări Intr’un tropot de baladă care vine. Şi pe prispa năruită de ’ntuneric Am rămas un cuib de soare părăsit Am întins un ram în noapte şi-a ’nflorit Troenind subt floarea-! albă-un drum himeric. Iar porumbii strânşi pe umeri osteniţi Au dormit cu capu ’n aripi uguind, Cînd comorile pe măguri se aprind Şi când pleoapele se ’nclină pe dorinii. 363 © BCU Cluj P O E S I I D E EMIL I S A C CÂNTECE DE COPII... Stelele sînt copiii ce mor părăsiţi Şi pe cei rătăciţi în nori îi regăsiţi. De-aceîa aleargă sufletul lor neastâmpărat, Voi sunteţi copiii Ceriului-Impărat! In flori înfloriţi, împietriţi în piatră, . Sînteţi poate jăratecul stins de pe vatră. Şi când în noapte ai diavolului cîini latră, Să nu vă supăraţi că dau în ei cu piatră. Voi sînteţi poate flori, o, cine vă cumpără, cine ? O, cît de fericit aş fi, să vă pot purta cu mine? Sînteţi stele, ori flori, cine mi-ar putea spune ? Cînd isvorul veşnicei taine nu ’nceată să sune î O, copii care-aţi murit uitaţi de lumea toată, Sufletul vostru este o lebedă ce’n lacul albastru înnoată... Lebeda îşi scutură aripile cînd mă vede de bucurie, Sufletul cărui copil mi se arată în seara tîrzie ?... 364 © BCU Cluj FRAGILE Acum au miros fragile, miroase a roşu şi a jale, Fragile sînt picuri dulci de sînge, ce te opresc în cale Ca să-ţi aduci aminte de buzele iubitei tale.,. O, dulci şi trecătoare nimicuri, o mirositoare şi tanice fragi Sînteţi ca dinţii femeii mele ce-mi sunt dragi. Sînteţi prea trecătoare şi gustul lor îl simt pe vinetele-mi buze, Poate sînteţi sărutarea unei necunoscute şi triste Muze. O, fragilor, parfumul vost’-e parcă parfumul de pe-o roşie cunună Pe care-o botează argintul lui Dumnezeu ce străluceşte alb în lună. ...In inimă să mă închizi Cu a iubirii chee Frumoasa mea femee. Si să mă porţi in tine Şi răul mult din mine Tu să-l străformi în bine. Căci tu eşti eu si eu sînt tu * 1 Ne-aşteapt’ aceiaş cale. De voiu muri, voiu străluci In lacrămile tale. ÎN INIMĂ. 365 © BCU Cluj MORMÂNTUL UNEI ÎNVĂŢĂTOARE DE VASILE BĂNCILĂ Dimineaţă de toamnă. Culori grele, mature, în atmosferă, amestecate cu pale si pseudopode de neguri luminate de soare, care porneşte cu oarecare greutate să încălziască lumea. Şi totuş e în aer ceva suav, recules, un fel de alaiu mut, fără început şi fără sfârşit, de festivităţi melancolice, o delicateţe de rămas bun, natura oficiind agale, prevenitor si subtil, ca o iubită şi ca o preoteasă înaintea despărţirii irevocabile. Trenul s’a oprit in marginea unei comune aşezată la vreo zece — douăzeci de kilometri depărtare de capitala judeţului. Ochii călătoresc încă. Fac viragii mari şi apoi se aşează pe imaginea încadrată în crengi de salcâmi şi duzi a şcolii, care e aproape. Pornesc. Şcoala e mare, cu patru săli, şi are, aproape, localul mai mic al „şcolii vechi“, încă în bună stare, servind pentru prisosul de elevi. Curte întinsă, zaplaz lung ca la o cazarmă, aşezare frumoasă în mijlocul satului, pe drumul drept şi larg ce duce la gara apropiată. E ora opt şi jumătate. Curtea e plină de elevi, ţărani şi ţărance în miniatură, noduri de viaţă vârtoasă. Căciuli mari „cât o zi de post“ acoperă obraji bucălaţi şi cu pielea aspră. Fetiţele, unele bălane, altele ocheşele, au un timpuriu aer de gospodine. Multe picioare goale, cărora însă nici nu le pasă, sănătate şi voioşie. Copiii s’au adunat, în primul moment, în jurul meu, întru câtva amuzaţi, întru câtva amabili. Nu e nici un învăţător. E prea devreme. Cursurile încep la nouă. Totuş, e ciudat că nu e nimeni să-ţi iasă înainte, nici măcar directorul, care are locuinţa alături. — „Unde e domnul?" — „La ciocani 1“ Până acum, când lipsia vreun copil ori un „domn“, era „la cules“; acum e la tăiat şi adus ciocanii, ale căror foi le vor mânca vitele, în lipsă de altceva, iar ogrinjii vor servi la foc. Viaţa omului la ţară este ecoul rulării periodice a fenomenelor naturii. )6 mâncători de gândaci şi de harbujf; purtători de plasturi, de bogăţii 5 omul gliei şi odrasla de boer, cel care înţeapă buboiul cu acul şi cel care adună sarea din ghioluri) podarul, faurul) vânzătorii de zahăr, de scorţişoară, de cupe de băut de metal alb şi de lămpi de corn j acel care hotărăşte gliei felurile sale) şi omul fără nici o meserie, omul cu şoim, omul cu flaut, omul cu albine”... S’ar spune o mulţime asiatică, un furnicar uman văzut din goana calului. Dar cititorul trebue să străbată el singur întregul pasagiu. fn faţa lumii imense şi neistovite, sufletul din „Anabasis” se'simte sporit în conştiinţa singurătăţii lui. „Sin- gurătate 1... Sotnii de stele trec la marginea lumii”.’) O fatalitate adâncă domină pc cuceritorul nomad) izolându-1 de lume şi legându-1 de arătările universului şi de semnele lui. „Regii Confederaţi ai cerului duc răsboiu deasupra coperişului meu şi, stăpâni pe tării, acolo îşi aşează tabăra. Să plec singur cu suflările nopţii, printre Prinţii pamfletari, printre căderile de Bielide 3...” Ce aspră şi desnădăjduită senşua-litate apoi în evocarea femeii, pradă cucerită de pofta învingătorului! Ce sentiment al puterii des-lănţuite, dar care ştie să se domine şi limiteze, ctitorind cetăţi şi prescriind legi. Astfel de notaţii se aglomerează în „Anabasis” cu o bogăţie şf într’o densitate, a căror Interpretare ar cere nu o simplă notă, ci un studiu desvoltat. „Anabasis” conţine substanţa spirituală a unei întregi epopei. „Anabasis” este chiar o epopee, privită însă dinlăuntru şi concentrată .într’o expresie de un neîntrecut sintetism. Asupra stilului sintetic al lui „Anabasis” ar fi unele lucruri de spus. Caracterul esoteric al poemei provine desigur şi din sintetismul ei. In această mândră compoziţie sunt eliminate toate articulaţiile comode şi stereotipe ale gândirii. Totul este concentrat, redus la esenţial şi inteligenţa îndeobşte leneşă a cititorului este solicitată la o vibraţie frecventă. Atenţia sporită în funcţiunea ei, este condusă asftel printr’o pădure de simboluri, într’o cercetare care urcă spre culmi. „Anabasis” nu este astfel o lectură pentru toată lumea, căci ea cere pentru a fi înţeleasă şi iubită acea stare de pregătire lăuntrică, de purificare şi pietate poetică în lipsa cărora marile opere ale literaturii nu ajung niciodată să ni se destăinuiască. TUDOR VIANU 1 1) Să admirăm aci valoarea traducerii româneşti, Acolo unde textul francez scrisese „des compagnies d’etoiles passent au bord du monde”, tălmăcirea lui Ion Pillat îmbogăţeşte textul, găsind expresia figurată „sotnii de stele”. „Sotnia” fiind o formaţie militară căzăcească, pasagiul sporeşte cit o nouă nuanţă împrumutată sferei de reprezentări a năvălirilor. Şi în această ocazie particulară, Ion Pillat şi-a amintit de „Cântecele stepei”, unde la un moment dat ni se evoacă: Sotnii sute’n vale Voiniceşte cântă Aceiaşi stilizare în sens rusesc, când expresia mai mult neutră „Tout puissant dans nos grands gou-vernements militaires”, devine In traducerea românească „Atotputernici în marile noastre gubernii militare”. Astfel de îmbogăţiri ale textului se mai pot semnala şi în alte momente. 378 9 „ © BCU Cluj CRON IC A UTER AR Ă DRAGOŞ PROTOPOPESCU : IARMAROCUL METEHNELOR—MiHAIL SADOVEANU: UVAR Rob ai actualităţii, ale cărei semne trebue să le desluşească in trecerea necontenită de oameni, idei şi cărţi — cronicarul literar e tulburat uneori de ispita unei evadări, apropiind peste veac fenomene cari par că îşi cer Inşirarea pe un fir nedesluşit încă. Fie simple coincidenţe cari lămuresc, fie răbufniri neaşteptate ale aceleiaş surse subterane — dovedirea acestor alăturări peste pragul vremii e însă dificilă şi extrem de riscantă, tocmai fiindcă se arată atât de ispititoare şi uşoară, la început. Căci, in dorinţa unei suprapuneri desăvârşite, simplificarea poate merge până la omiterea esenţialului, accentuând până la hipertrofie detaliul care indică asemănarea. întreprinderea e cu atât mai hazardată în literatura noastră, unde atâtea oscilaţii — indicând o aşezare ce nu şi-a găsit încă echilibrul — - fac extrem de grea găsirea unei linii de evoluţie. Cu tot riscul ce implică, deci, o astfel de săritură peste decenii, cartea de schiţe şi nuvele a d-lui Dragoş Protopopescu, cu toate aspectele ei specifice — cu sprinteneala de argint viu a fanteziei, cu înregistrarea ageră a pitorescului, cu mişcarea abruptă a frazei chiar când e aglomerată, cu râsul ghiduş ce gâlgâie plin sau ascuns, cu tot cursul ei repede, clar, fără adâncimi şi bulboane cari să indice frământări interioare — poate ti integrată deplin in desfăşurarea relativ bogată a unei tradiţii de voie bună şi isteţime românească. Dar dacă, prin această deosebită obicinuinţă şt putere de sublimare în zâmbet a noroiului vieţii — al cărei miracol ar fi să-l limităm injust, intitulând-o simplu „umor* — cartea poate fi însemnată pe un grafic abundent în nume — începând cu amintirea unor fragmente de proză ale harnicului părinte a| literaturii Eliade Rădulescu, şi sfârşind cu „Hronicul* d~lui Al. O. Teodoreanu — în schimb, prin tematica lui specială, prin psihologia de călător ce se simte acelaş şi deopotrivă de bine sub farmecul evadării spre margini de pământ ca şi în tihna bordeiului de pe meleagurile Dunării, scrisul de acum al d-lui Protopopescu se alătură nedezminţit filonului ce răzbate în proza de drumeţie, puţin cunoscută, a lui Vasile Alecsandri. Apropiere ce poate ii sugestivă, de oarece nu prilejuieşte numai dibuirea unui fir ascuns, dar îngăduie şi jalonarea unui drum parcurs în evoluţia noastră literară şi socială. In adevăr, prima nuvelă chiar, Iarmarocul Metehnelor, aminteşte Balta Albă, prin,asemănarea temelor, apa făcătoare de minuni, CU împrejurimile copleşite de un vremelnic furnicar de lujne, caracteristic până la stridenţă prin ames- tecul de primitivitate şi occidentalism, ce ne întipăreşte frecvent. Iată apoi pe Vasile Porojan, prieten al copilăriei poetului de odinioară, cum se arată prin vremi, din trecutul lui — luminat şi trist, deopotrivă — de rob credincios şi pitar fugarnic, căutând asemănare în amintirile autorului de azi despre Alecsandru Ban-cagiu, slugă în casa liniştită a primilor ani, asvârlit şi el mai târziu de soartă într’o lume ce nu putea fi a lui. Diferenţa de tehnică literară — de la notaţia rudimentară, nespeculată, totuşi admirabilă în naivitatea ei, de odinioară, până la procesul actual de amplificare şi adâncire, până la efortul de a căuta în mărunţişul faptelor un sens şi o umbră care să depăşească cotidianul — e apreciabilă. Iar cele două lumi — de atunci şi de acum — stau faţă în faţă, neînchipuit de sugestiv, ca o estampă alături de un fragment de film. Echilibrat pe linia unor constante psihice cari se dovedesc astfel permanente, specifice, scrisul celor doi prozatori se diferenţiază firesc, datorită procesului de rafinare impus inevitabil de cele câteva decenii de viaţă literară, cari li se interpun. După această ancorare în trecut, să încercăm lămurirea deplină a prozei d-lui Protopopescu. E în scrisul d-sale, în primul rând, o bucurie drăcească a fanteziei, care se cere fără frâu, fără control, care îşi impune dreptul de a transfigura totul, de a falşifica chiar, cu nesinchisirea copiilor cari visează şi vreau să viseze mereu. Pentru această necesitate de a transfigura realitatea prin gând, ca printr’o altă lampă a lui Aladin, e semnificativ micul bibelou care e „Mayd of Ceylon, ce ascunde, sub o cizelură nelipsită de oarecare preţiozitate, mărturisirea bucuriei de a fi găsit mecanismul năzdrăvan care să transforme arţarul în pom miraculos, portul în jucărie şi servanta în „fata din Ceylon, fiică a lui Brama“ • Acest joc nestăpânit al imaginaţiei animă peisajul exotic ca şi pe cel antohton i „Intre timp, apa Moldovei, înceată Intr’acolo, era o mână neagră care, la marginea oraşului vechiu, la marginea nopţii, spăla într’o doară periile scărmănate ale tufelor ce dădeau în primăvară. Dealurile, cu linii schingiuite de trăznet şi de vremi şi pe care depărtarea le alunga ca pe un fel de cuminţenie a cerului, erau în încăperea ochiului meu, spinările unor mistreţi ce fug de năpârleală". (p. 51-52). Inteligenţa în neastâmpăr amestecă ireal lucrurile şi oamenii, după o logică, aş putea să zic, a neprevăzutului. Sub lumina lunară a acestui joc artistic 379 \ © BCU Cluj incizia psihologică nu se poate adânci mult, atât când sondează planuri largi, ca în atenta urmărire a procesului de osmoză între cele două lumi antipodice ale lacului miraculos, cât şi când observaţia se restrânge, ca de pildă în acei portret, Frâulein Aspesia — apăsat cu un creion ce îngroaşă enorm liniile ca să poată circula liber sucul gras al unei verve ce nu-şi găseşte expresia decât în apropierea superlativului — sau în analiza unor simple stări psihice i „Auzeam sub zgârietura care sângera, ţesuturile venind unele către altele, întinzându-se, alipindu-se, troznind, crescând înde ele“. (pag 50). Dar această strâmbare diabolică a liniilor, ca într’o oglindă concavă, departe de a-1 speria ca pe nordici. îi incită voioşia care gâlgâie, alimentată de surse cari se vădesc adânci. Folclorul autohton îşi indică altoirea fecundă pe un temperament receptiv în acest sens- Amintesc arhaica pastişă, povestea lui Meremet-Paşa, şi — cu deosebire — minunata istorie oltenească a lux Fane Tomoioagă, în care o fantezie de citadin incorigibil se încrustează în expresie frustă: de o sănătate rurală. „Vremea era bună. Un vânt mai mult dulce ciupea cu câte-o adiere aerul. Fane rămânea pe gânduri. — Nu se strică ea vremea până mâne ! Hii, boală ! Până ’n napoi acasă, boii merg ca ’n palmă. I.a Întoarcere însă, trei stropi cad pe nasul lui Fană, - Drace 1 Ori e dela boi?'1 Peisajul steril al vieţii engleze, cu ipocrizia şi meticulozitatea cunoscută, furnizează de asemeni material apreciabil. Cu toate intenţiile de disciplinare într’un umor mai sec, apropiat de cel britanic, râsul robust isbucneşte, frângând şi topind materialul, până la a-1 apropia de sunetul plin al acelei autohtone voioşii de care vorbeam şi care rămâne semnul cel mai preţios al cărţii. ’ ■ « * $ O întâmplare neprevăzută în înţelesul ei, a făcut să am în gând ca — alături de analiza acestei cărţi de tinereţe sprintenă, care indică un efort de a primeni materialul şi expresia, de a ţine pas cu vremea — să însemn cuvenitele rânduri şi despre ultima povestire a d-lui M. Sadoveanu care se dovedeşte, dimpotrivă, din ce în ce mai anchilozat în clişeu şl manieră, anacronic. Încă de acum câţiva ani, constatam că d-1 S. s’a coborât atât de mult în suflet şi în timp, până la rădăcinile stejarului nostru etnic, s’a identificat atât de mult cu trecutul, ca şi cu viaţa elementară a naturii, incât nu mai poate trăi literar în prezent. Pentru sensibilitatea primitivă a lirismului său, actualitatea e o rugină blestemată ce o alterează profund, din ce în ce mai incompatibilă, atât cu stilul cât şi cu resursele sale temperamentale. Conştient se pare de această insuficienţă, d-1 Sadoveanu s’a ferit de proba contrarie. Chiar când s’a îndreptat către prezent, a ales înadins lumea cea mai primitivă ce poate exista azi. Aminteam ca exemplu „Baltagul1'. însemnarea cărţilor date fn ultimii ani — „Măria Sa Puiul Pădurii", „Baltagul", dăunăzi „Nunta Domniţei Ruxanda", azi „Uvar" — indică o confirmare. Cu acest din urmă volum însă, situaţia d-lui S. se agravează. Deoarece d-sa se trădează de două ori. Intâiu, încercând iarăşi o apropiere de prezent, în al doilea rând, limitându-se doar la intenţie, fără nici un efort de diferenţiere, ca material uman şi de expresie, faţă de creaţia anterioară. Procedeul de a căuta şi azi sălbatici cu orice preţ, se dovedeşte, chiar pentru inteligenţa primară a d-sale, insuficient pentru a salva şi justifica o nouă carte j şi atunci, părăsind prudenţa sa timorată, iese din bârlogul de unde era greu de scos cu sila. Evadarea e însă fatală căci desvăleşte iremediabil toată anchilozarea, sterilitatea, la care a ajuns — evitând prezentul pentru a cărui înţelegere nu are destule resurse de inteligenţă şi posibilităţi de analiză, suspendat deasupra trecutului pe care nu-1 poate explora la infinit, deoarece li lipseşte cultura şi documentarea istorică necesară. In această ultimă carte, alături de personagiul principal — un sălbatic siberian — d-1 Sadoveanu cearcă să creioneze o hune mai apropiată zilelor noastre. Mai mult încă, această dificilă îmbinare voieşte să o facă pe un fir şi anume —• temeritate puţin frecventă la d-sa — pe un fir filosofic. Un fel de teorie a fatalismului — sui generis — care se rezumă la constatarea că între toate fenomenele e o legătură ascunsă şi fiecărei mărunte întâmplări îi răspunde peste ani şi depărtări un alt fapt, ca o finalitate. Regret că nu pot reproduce acele câteva pagini (190 -194), cuprinzând inenarabila ei demonstraţie, în care „chestia" unei stânci lămureşte „chestia cu Uvar" care „e mult mai simplă şi mai logică". „Chestia" e următoarea : Doi soţi se ceartă din cauza intruziunii în viaţa lor a făcutului Uvar care, prin sălbăticia lui, aminteşte bărbatului că e rural ca suflet şi origină iar doamnei, dimpotrivă, că e urbană şi delicată; ei se împacă apoi, în urma găsirii unei cărţi ruseşti, care închide istoria unui bunic al lui Uvar — numit prin fatalitatea demonstrată mai sus tot Uvar — ale cărui chinuri prin mlaştinile Siberiei au lecuit pe domn de impulsul spre primitivitate iar pe soţie de dorinţa unei libertăţi fără ocrotire. Prin urmare, nimic nu e fără tâlc pe lumea asta : Uvar a venit pe meleagurile moldovene ca să împartă o familie, cartea bunicului său a sosit şi ea mai târziu, la timpul ei, ca să o reîntregească. Pentru evidenţierea naivităţii cu care e ursită această ţesătură, rog cititorul să cerceteze, în afară de cele amintite, paginile 50 şi 246, unde d-1 Sadoveanu rezolvă toată „chestia" in — total — 25 de rânduri, simplu, ca oul lui Columb, ciocănind-o în cap. Acest joc pSi- 38O © BCU Cluj hologic, care Ia urma urmei, disecat de un spirit fin, ar fi putut deveni interesant, e redus la schema expusă, printr’o penibilă lipsă de analiză şi motivare. Dar, în definitiv, d-1 S. nu e făcut să filosofeze nici să se încurce în disecţii, şi, dacă o face, să i se ierte, fiindcă a călcat alături şi noi trebue să-i urmărim doar drumul pe care merge obicinuit. Insă pe această cale bătută şi lungă, repet, am impresia că d-1 S. a ajuns într’o disperată stare de anemie artistică, trăind doar cu ultimele rămăşiţe din traista sa plină altădată. In adevăr, o sumară analiză a personagiilor cărţii, ca şi a artificiilor de stil, va duce la concluzia inexistenţei oricărui efort creator, totul fiind anihilat de utilizarea comodă a celor mai plate clişee. Iată personagiile , Soţul, profesorul universitar lacob Melinte, rural sămănătorist, deci dezaxat, peste acest clişeu se suprapune altul, deastădată universal popularizat de filmele americane, savantul distrat ce îşi neglijează soţia. Părinţii lui: baba Verona, numeşte pe Ruşi „Varvari", ca în cronici, şi când bate cineva la uşe monologhează astfel i „cere intrare pe lumea asta încă vre-un necăjit, neştiind de blăstămul omenirii în care trăim", (p. 6), dascălul Ion, tipul atât de frecvent la d-1 S. acum dascăl, altădată fântânar, zodier, jălbar, etc. cărturarul vechiu care se făleşte cu această ştiinţă, rarisimă pe vremuri, demonstrând la orice întâmplare că „în cărţile lui filosofeşti se spune despre asta şi că el n’are nicio mirare" (p. 14). Soţia profesorului, Eufrosina, fiică de arendaş parvenit peste sărăcirea boerului, cucoană delicată, dând ceaiuri la cari soţul primitiv nu se simte bine. Prietenul Rohalski, se arată că e rus doar după faptul că se îmbată cu coniac şi îl numeşte pe Melinte „lacob Ioanovici"; atât. Recunosc, înşirarea e cam plictisitoare, Nu sânt însă eu de vină. Nimeni n’ar putea anima — oricare i-ar fi efortul — aceste biete jucării, scoase din uz de atâta timp. Rămâne să urmărim acum cu ce material de expresie a găsit de cuviinţă d-1 Sadoveanu să le dea viaţă, înainte însă de această cernere măruntă a cuvântului e necesar să examinăm structura tehnică, particulară, a romanului, deoarece atât lexicul cât şi stilul sânt aici, cu deosebire, în funcţie de ea. Această construcţie aparte e determinată la rânduri de faptul că personagiile trăesc pe planuri sociale şi temporale diferite, cari se ating dar nu se amestecă. Linia unitară a povestire! — care urmăreşte paralel moldovenizarea iacutului Uvar şi tribulaţiile între ruralism şi urbanism ale familiei Melinte — e frântă în două segmente prin introducerea istoriei lui Uvar cel bătrân, jurnal de drum al unui explorator primitiv prin sălbăticia Siberiei, cuprinzând aproape o treime a volumului. Accentul diferit pus asupra personagiilor face ca şi cele două segmente, să se dife- renţieze mult: la început, aplecare atentă peste viaţa părinţilor lui Melinte, niediu rural ; la sfârşit, reconcilierea ceior doi soţi, psihologie urbană. Departe de a se împleti în acţiune, ca de obiceiu, cele trei segmente de povestire se suprapun astfel static, diferenţiate ca atmosferă şi coloare. Fatal, realizarea lor incumba deci deosebiri lexice şi de stil. In toată această interprindere dificilă însă, d-1 S. se arată epuizat ca forţă creatoare, repetându-şi propriile formule, şterpelite candid din cărţile sale de altă dată. Spaţiul nu-mi permite să fac o confruntare, pas de pas, cu celelalte opere; presupun însă această cunoştinţă a trecutului literar al d-Iui Sadoveanu ca fiind generală şi suficientă ca. să faciliteze oricui recunoaşterea clişeului, fără ca să fie necesară o demonstraţie de texte. Iată mediul rural: Eroii d-lui S. nu zic nicicând „da" sau „ba" ci, arhaic; Intr’adevăr, încuviinţă dascălul (p. 25). Are dreptate încuviinţă inginerul (p. 80). Animalele nu merg încet ci „nu cu prea mare grabă". Oamenii sânt pletoşi şi răcnesc, nu vorbesc; ei nu sânt dibaci în ceva ci, invariabil se dovedesc meşteri sau, precum în „Baltagul" eroul cunoştea taina laptelui acru şi a brânzei aici pescuitul n'are pentru el nicio taină, iar când vorbesc îşi arată, nedesminţit, dinţii, ştirbi, ca la dascălul Ion, de fildeş, ca la Uvar. De altfel clişeul se arată multiplicat chiar în acelaş volum: soare strălucit lună strălucită (p. 79 şi 22o), lată în fine ritualul complicat — cine nu l-ar recunoaşte 1 — cu care beau rachiu toţi eroii d-lui S. : „După ce închină, moş Cujbă îi asvârli uşurel şi repede în fundul gurii şi-l înghiţi adânc, holbându-se deodată de plăcere. Tuşi moale, se şterse la gură, clătină din cap, închizând numai un ochiu, dând astfel mare laudă bunătăţii alcoolului1, (p. 85). In jurnalul de călătorie al lui Uvar bunicul deşi înfăţişat convenţional ca transpus din altă limbă, d-1 Sadoveanu nu se poate desbăra de amintiri. Vântul bate cumplit, beţivii sânt cumpliţi, apele n’au samăn în bunătatea peştilor bietul cărturar rus nu munceşte ci se nevoieşte şi bănue că-1 aşteaptă năcazuri şi trude ceeace s’a şi adeverit, descopere răutăţi şi ticăloşii, etc. Acelaş apel la un material de care a arhiabuzat se vădeşte şi în urmărirea firului intrige! citadine. Doamna Melinte recurge la o investigaţie piezişe, îşi priveşte soţul cu agerime şi-i vorbeşte aşa, „Dar mă rog dumnitale doctore, ce este, ce s’a întâmplat?*. Profesorul e şi mai teribil în gânduri, „îi văzu rochia de coloarea cafelei cu lapte şi-i gâci zalele şi cătărămile de dedesupt, care-i ţineau încordate toate rotunzimile. Mirosea plăcut, avea mânuţe fine şi picioruşele cele mai mici din lume" (p. 218). Dar e inutil să mai citez. Stângăcia acestor intenţii de analiză psihologică e atât de vizibilă încât înduioşează. E chinul mut al primitivului cu mânile înlemnite de spaima lucrurilor fragile. 381 © BCU Cluj Acest cult monstruos al locuim comun ai clişeului brevetat, întunecă până şi lumina rarelor peisagii — unde d-1 S. isbutea să realizeze altădată armonii apreciabile. Acum, soarele e numit „Zeul vieţii“ iar zorile, actul măreţ al răsăritului. 1: de prisos o continuare. Inexistenţa efortului creator, recursul comod la materialul de expresie, ca şi ia cel de investigaţie socială, utilizat la maximum în operele trecutului, sânt, cred, evidente. D-1 Sadoveanu se plângea într’un recent interview, TUDOR VIANU: A „Academia de Studii Teatrale'* a Teatrului Naţional din Bucureşti, înfăptuită spre a lărgi câmpul manifestării artistice a tinerelor elemente — şi chiar a celor familiarizate puţin cu scena — a fost întâmpinată cu multe zâmbete şi foarte multe ironii. Un singur lucru aş dori să amintesc. Această academie este menită culturii generale a tânărului actor. De această cultură generală, bineînţeles accentuată asupra specialităţii sale, se resimte nu numai actorul, ci, mergând mai departe, întregul domeniu al artelor. In plastica noastră, se pot cita oricând lipsurile prea suficientei mărginiri intelectuale. Tineri cari s’ar fi putut afirma, după primele avânturi, când n’au regresat, au rămas pe loc tocmai datorită inculturii. Pentru sensibilitatea artistului, dorinţa de a cunoaşte este un stimulent, excluzând cazurile izolate când se obţine o 1 ipersensibilizare prin haşiş. Mai mult, actorului prin conţinutul contact cu publicul, i secere să îmbrace focul său într’o formă mereu nouă, alfel căderea în banala repetiţie aducându-i o demonetizare neîntârziată. Lucrarea d-lui Tudor Vianu — lucrare ce cuprinde seria conferinţelor ţinute la „Academia de Studii Teatrale'1 — vine să lămurească tânărului actor tocmai estetica artei sale. D. Vianu, un subtil estetician, tratează această delicată problemă cu o competinţă desăvârşită. In cele ce urmează, voiu reda cât mai aproape de text ideile călăuzitoare ale d-lul Vianu. In viaţa noastră dc toate zilele, încercăm să ieşim din obişnuitul în care ne întemniţează preocupările noastre, căutând să dăm un colorit de poezie unui gest, unui cuvânt al nostru. Iar, uneori, vrem să ne apropiem atitudini existente în afara individualităţii noastre, călcând modul de exteriorizare al unor persoane cari pentru noi prezintă o autoritate. De \ încercarea aceasta de evadare din comun, ar trebui i legată arta actorului, care prin tendinţa de a părăsi individualitatea proprie „intră in forma unor individualităţi străine". In alegerea unei măşti prin care actorul îşi eliberează individualitatea proprie — individualitate in care cei doi termeni, sentiment şi cuprins intelectual stau într’o strânsă legătură — sentimentul nu suferă o modificare „până în ultima că cineva îi ignoră, pe nedrept, activitatea de acum. E o imprudenţă. Opinez umil că ar trebui să-i mulţumească. E singurul chip în care mai poate fi respectat. Tare mi-e teamă insă că precauţia ar fi inutilă. Cu sau fără ea, d-1 Sadoveanu va fi discutat, cântărit, şi nu spre fericirea domniei sale. Tăcerea nu poate ţine mult, chiar când e bine organizată. OVIDIU PAPAD1MA RTA ACTORUL.UI. adâncime". In conturarea unui rol o însuşire esenţială este mobilitatea fizică, care-i ajută actorului să treacă cu uşurinţă peste orice deprindere şi să o ‘ substituiască cu alta adequată personajului pe care îl desemnează. Este acea supleţe de expresivitate a mimicei actorutui, care se comunică şi-ţi face acceptabilă chiar o piesă ce se joacă într’o limbă ce nu o înţelegi. Se pune întrebarea ce relaţie există între creaţia literară dramatică şi arta actorului. De sigur nu este o relaţie ca Intre model şi copia sa. Spre deosebire de vechile concepţii, actorul nu se mărgineşte la o simplă transpunere a operei poetice ci alătură acesteia creaţia sa, transformând momentele dramatice „într’o acţiune vie în care toate elementele epice şi lirice sunt topite în prezentul nemijlocit". Se introduce astfel, intre creaţia literară şi realizarea ei scenică, o diferenţă care ne dovedeşte că jocul actorului nu este numai o technică reproductivă, ci are un caracter evident creator. Există o autonomie relativă între dramă şi jocul actorului — joc care gă~ sindu-şi izvorul în creaţia poetică, aceasta din urrr.ă e nevoită uneori să sufere unele modificări spre a fi realizată scenic. Şi această interdependenţă ne arată că actorul nu este un simplu element reproductiv. Teatrul modern a îndepărtat acea formă liberă a „Comediei dell’arte" şi „Stegreifspiel-ului", în care improvizaţia actorului juca un mare rol, subordonând arta actoricească textului dramatic, nu insă nimi-cindu-i artistului independenţa creiatoare. Fără intermediul actorului drama ar rămâne „caducă". Căci, prin jocul lor, actorii transformă toate elementele dramei în „prezentul direct şi nemijlocit", eliminând acea palidă reprezentare care-ţi rămâne dintr’o simplă citire a scenelor. Artistul cheamă la o viaţă intensă şi profundă acţiunea închipuită de poet, provocând, dacă vreţi, o „prelungire şi cul-minare" a operei literare. In construcţia unui rol, actorul ne poate arăta întru cât a pătruns masca celui pe care 11 repre-sintă, prin mimica, vorba şi atitudinea sa — elemente ale jocului cari trebuesc să se manifeste intr’o co-herenţă cât mai perfectă. Această pătrundere â unui caracter este însă „colorată sentimental"? R. D. 382 © BCU Cluj Salote-Albine susţinea că o creaţie actoricească nu poate reuşi decât atunci când actorul ascunde în sufletul lui emotivitatea corespunzătoare eroului realizat. Ca o reacţiune împotriva acestui fel de a vedea, se opun părerile lui Riccobonl şl Diderot. Acesta din urmă neagă influenţa sentimentului în Jocul artistului, altfel urmând ca actorul să cadă în greşeala repetiţiei, epuizându-se cu o a doua reprezentaţie. Caracteristica jocului trebue să fie o atitudine reflexivă şi nu impulsivă, actorul dacă a înţeles momentele dramatice mărginându-se să trăiască realizarea lor scenică în deplină luciditate. Numai aşa poate fi mereu nou şi bogat la interpretarea rolurilor. Numai aşa actorul se poate debarasa de diformităţile realităţii şi să rămâie elegant şi pitoresc în expresivitatea sa, totdeodată ferindu-se de acea „standardizare" în alegerea rolurilor apropiate numai sentimentalităţii sale. Referindu-se la Lesslng, care aduce o concepţie intermediară vederilor lui Sainte-Albine şi Diderot, d. Vianu spune, „Artă a succesivului, întocmai ca poesia, jocul actorului poate înfăţişa pasiunea, dar în acelaşi timp artă simultană prin atitudinele ei plastice, ea trebue să asculte de legea unei frumuseţi calme deopotrivă cu aceea care inspiră impunătoarele modele ale statuarii antice". Sentimentul, în rolul artistului, nu trebue să îşi aibă sursa în suflet, ci provocat prin imitarea sem- CRONICA TIMP ŞI RELATIVISM. Problematica atât de complexă a relativismului nu poate fi clarificată prin remarcarea exclusivă a unei surse din care a derivat perspectiva relativistă a vieţii- Pentru o înţelegere integrală a acesteia ar trebui consideraţiuni storfce ample, In cari s’ar arăta în ce moment din viaţa unei culturi apare relativismul şi dacă acesta rezistă unei discuţiuni de natură principală. Ceeace vrem să remarcăm aici priveşte relaţia strânsă dintre un sentiment specific al timpului şi relativismul. Există oameni, încadraţi într’o anumită epocă istorică, pentru cari succesiunea temporală se reduce la o trăire liniştită şi echilibrată a clipelor. Vieţuirea aceasta nu crează o discontinuitate între clipe, ci le soarbe în ele înşile, în posibilităţile lor proprii şi în conţinuturile lor interioare, fără o raportare continuă a uneia la cealaltă. Eliminarea relaţiei nu se întâmplă în mod conştient, printr’un efort voluntar, ci rezultă dintr’o imposibilitate organică de a trans-cende asimilarea imanentă în temporal. Epocile clasice ale umanităţii au cunoscut această vieţuire liniştită şi echilibrată a timpului intr’o măsură inegalabilă. Dar nil numai epocile de stil clasic, ci toate epocile creatoare din istorie au avut un sentiment pozitiv al timpului în care clipa, pentru a întrebuinţa formularea atât de profundă şi de sugestivă a lui Sâren neior exterioare, a unei pasiuni ele ex., să ajungă în cele din urmă să fie dominat de ea. După Kjerbull Petersen, în etapele succesive a unui proces de creaţie, numai prima etapă, aceea a asimilării emoţionale a rolului, este acaparată de sentiment, pe când restul etapelor, până la reprezentarea în public, suni supuse inteligenţii critice şi lucidităţii actorului. In jocul său, actorul efectuează atitudini sentimentale. Jocul actorului trebue să rămâe încadrat unităţii scenice, excluzând acea virtuozitate ce se înrădăcinase în „Comedia deU’arte'* şi teatrul clasic. Tipizarea, standardizarea nu aduce decât o rigiditate supărătoare manifestării ansamblului scenic şi poate fi asimilată unei automatizări, unei lipse de talent. Repertoriul modern, este adevărat, se pretează mai puţin virtuozităţii, caracteristica acestuia fiind realizări de eroi cu o complexitate interioară mai mare şi mai variată. Tiparul fix, specialitate a vechiului teatru, odată înlăturat, s’a putut obţine acea atmosferă a dramei în care dacă fiecare forţă poate să-şi deseneze importanţa, rămâne totuşi înlănţuită întregului sub autoritatea regisorului care deţine astăzi netăgăduitul rol al armonizării, al unificării spectacolului. Studiul d-lui T. Vianu, de o claritate remarcabilă, aduce o reală contribuţie înţelegerii esteticei actorului. EM. D. BOROIANU MĂRUNTĂ Kierkegaard, devine un reflex al eternităţii. Conştiinţa că devenirea temporală are un caracter de îmbogăţire pentru subiectivitate, că succesiunea reprezintă o însumare, iar transformarea o totalizare, este atât de puternică în omul din aurora sau eflores-cenţa culturilor, încât o problematică specială şi chinuitoare a timpului nu poate exista pentru el. Este absolut imposibil să ne închipuim în epoca omerică, în gotică sau în renaştere, un sentiment unanim al demonismului temporal, al chinului devenirii şi al fatalităţii distrugerii. In toate epocile creatoare ale umanităţii, omul a simţit prezentul într’o anume consistenţă, ca un moment hotărâtor, care dacă intra în dinamismul temporal nu-şi anula fiinţa lui în vârtejul demonic al acestui dinamism împăcarea cu timpul este o împăcare cu lumea j căci este imposibil a găsi un echilibru în lupta cu timpul, în antagonismul dramatic care face din om o fiinţă pe care atât trecutul, cât şi prezentul sau viitorul, nu-1 pot satisface. Când se manifestă dezinlegrarea din asimilarea în timp ? Istoriceşte fenomenul este observabil în perioadele de decadenţă, când în locul oricărei naivităţi sau spontaneităţi creatoare apare înţelegerea sau se intensifică procesul de conştiinţă până la deslipire de organic. Omul conştient, în care dualismul viaţă şi conştiinţă s’a rezolvat cu primatul ultimei, are o pers- 383 © BCU Cluj pectivâ a infinităţii temporale, nu întrucât aceasta ar fi eternitate fixă, ci întrucât este constituită dintr’o progresiune fără limită. Intr’o astfel de perspectivă insuficienţa iremediabilă a tuturor conţinuturilor de viaţă este evidentă. Conştiinţa paroxistă a timpului la omul de azi distruge orice consistenţă a unui conţinut de viaţă, fiindcă raportarea continuă la altele revelează insignifianţa, insuficienţa şi limitarea conţinutului respectiv ca şi a acelora cu care este pus în relaţie. Dacă altădată procesul temporal revela o îmbogăţire, astăzi el este interpetat în semnificaţia lui pur dramatică. Pentruce noi oameni ai unei culturi care apune nu ne mai putem bucura de clipă ? Sau pentru ce dorim să ne bucurăm de clipă, dar nu putem? Fiindcă ne e frică de clipa care urmează. Bucuria noastră este o bucurie de agonie, când obsesiunea ireparabilului crează o falşă voluptate tremurândă în sorbirea momentelor numărate. Este foarte just că astfel de experienţe au fost făcute şi altădată, dar de puţini, de câţiva torturaţi şi chinuiţi, deoarece există o dramă a individului a cărei semnificaţie se situează dincolo de planul istoriei. Relativismul contemporan este inconceptibil fără sentimentul demonic şi dramatic al timpului de care vorbeam. Hipertrofierea sentimentului temporal a revelat ceeace este neant în devenire şi distrugere în proces. A fi relativist înseamnă a te situa dincolo de orice conţinuturi de viaţă, a nu te putea ataşa organic şi naiv de nici unul. In epocile naive, clasice şi creatoare, orice conţinut îşi are o semnificaţie în el însuşi, el fiind trăit şi considerat ca expresie a eternităţii. Pentru relativist eternitatea în această accepţie nu mai există, substituindu-i-se procesul temporal ca o progresivi-tate infinită. întreg istorismul modern îşi are o sursă esenţială în desvoltarea excesivă a simţului temporal în omul modern. Pasiunea pentru istorie în cea mai generală accepţie îşi are substratul în necesitatea modernului de a temporaliza, de a privi lumea subt unghiul succesiunii şi al devenirii. Noi cei de astăzi suportăm tragedia temporalismulUi modern, ne mai rămânându-ne altceva de făcut decât să îndurăm cu eroism un desnodământ fatal. Că metafizica iraţionalistă este singura care trage ultimele consecinţe ale acestor idei, este evident, ha constitue numai aparent o salvare. Sunt unii, însă cari trag ultimele consecinţe şi cari n’au nevoe de salvare. FERDINAND BRUCKNER. Succesul extraordinar pe care l-a avut opera dramatică a lui Bruckner nu-şi găseşte o justificare Intr’o tehnică revoluţionară, ci în spiritul şi atmosfera ei atât dc caracteristice şi de revelatoare pentru timpul nostru. Mă refer aic aproape numai la drama lui „Die Krankheit der Jugend", unde spiritul tinerimii moderne, dezabuzată, chinuită şi perversă, îşi găseşte o expresie plină de un încordat dramatism. Ceeace reprezintă filosofia lui Martin Heidegger, cu revelaţiile- ei asupra nean- tului şi asupra morţii, In planul metafizicei, cu numai puţină încordare şi intensitate, în planul viziunii dramatice, reprezintă Ferdinand Bruckner. Pentruce la Paris succesul lui a fost mult mai redus decât cel din Germania ? Explicaţia este foarte uşoară pentru acela care îşi dă seama de atmosfera de inactuali-tate scandaloasă din Franţa, de echilibrul rezultat din anchilozare şi din incapacitatea de a prinde sensul problemelor actuale. Comparată cu tinerimea germană, cea franceză este lipsită complect de nelinişte, de efervescenţă şi de disperare. Urăsc atmosfera din Franţa, din cauza satisfacţiei, echilibrului şi sclerozei, cari o inactualizează până la perimare. Ce poate să înţeleagă un francez, ce poate asimila el din zvârcolirile unei tinerimi imorale din disperare, iar nu din estetism (cum e cazul imoralismului francez), perverse din suferinţă, iar nu din plictiseală? Trebue remarcat ca un fapt categoric că tinerimea germană n’a ajuns la iraţionalism, disperare, decadenţă, tragedie şi halucinaţie, în urma unor experienţe de esteţi, cari epuizând posibilităţile vieţii prezentate atitudinii lor spectaculare, ar fi recurs la perversiuni ca la un derivativ, ci o experienţă dureroasă i-a dus la limitele rezistenţii, unde drumurile normale nu mai au ce căuta Bruckner a revelat ceeace este putred în această' generaţie, dispreţul pentru viaţă, imposibilitatea: de a fi fericiţi, insatisfacţia, etc„ nu fără a pune un accent aprobativ. Pesimismul lui este distrugător şi iasă un vid pe care nu-1 pot suporta decât halucinaţii şi iremediabilii desnădejdii. Ironia, atât de pronunţată (în special in drama Elisabeta, regina Angliei) nu are la el nimic din uşurinţa şi spontaneitatea ironiei de salon, răsărită doar din satisfacţiile unei inteligenţe suficiente sau dintr’un joc inutil şi gratuit, ci din dispreţul pentru contradicţiile vieţii. Este un zâmbet amar care anulează orice plăcere naivă sau abandonare spontană. Comparaţia cu Frank Wedekind se impune. Acesta adusese acum câteva decenii o atmosferă plină de tensiune, în care exagerarea atingea grotescul Pe când la Wedekind sursa tragicului era numai sexualitatea, la Bruckner ea îşi găseşte o sursă mai adâncă într’un sentiment de viaţă. Amândoi au găsit, însă, o. expresie extremă şi pa- . roxistă a incertitudinii epocii. Există şi alt element care împrumută un caracter de actualitate vădită operii lui Bruckner. Mă refer la tipul de femee, pe care ni-1 prezintă în „Die Krankheit der Jugend", acel tip paradoxal, chinuit, lipsit de naivitate, pervers, în fine, femea modernă comptect dezorientată, care intrată în cultură nu se mai poate descurca, deoarece a fost prinsă într’un element eterogen, încât se poate afirma fără nlcio exagerare că dacă bărbatul trăeşte o criză epocală femeea trăeşte o criză de sex, fiind pusă în faţa alternativei de a trăi sau de a muri, în cazul când se va mai aventura prin cultură. EMIL CIORAN RECTIFICARE. — „Gândirea" apare 10 numere pe an. Numărul trecut a fost numerotat din eroare 9—11. In realitate, era 7—9, acesta fiind al 10-lea, ultimul din acest an. © BCU Cluj