ANUL XII
                           No. 5—6
© BCU Cluj
I' G
GÂNDIREA
DUILIU ZAMFIRESCU, ROMANCIER
                            ISTORIA COMÂNEŞTENILOR
                              DE                        ,
                                 TOMA VLĂDESCU
   „...In gândul meu se statornicise demult hotărîrea de a înjgheba ceva trainic, care să fie icoana vieţii noastre omeneşti. Dela războiul din 1870 până la cel din 1914, adică în timpul domniei marelui Rege Carol I, am scris cinci romane...
   „Firul conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi destul de limpede: voiam să întorc dragostea Românilor către pământul lor...u
   Sunt ani mulţi de când am citit cu toţii romanele lui Duiliu Zamfirescu. înainte de a redeschide acum cărţile lui, rândurile de mai sus, pe care le luăm din prefaţa Vieţei la Ţară, ne aduc în amintire primele emoţii ale unei vârste neuitate, de mult trecute, o atmosferă de pace, de iertare şi de linişte, nobleţea intactă a unei lumi sfinte şi patriarhale pe care, tot mai mult, societatea de azi o refuză. Nu e vorba să ridicăm aici un monument disproporţionat lui Duiliu Zamfirescu. Literatura lui e ceeace se ştie —■ se cunoaşte. Uitarea—explicabilă — pe care timpul nostru o aşterne peste opera lui e fără îndoială semnificativă, dar ea ar putea cu greu să acuze pe scriitor... Tâlcul ei va trebui căutat însă, cu folos, în deficienţele societăţii româneşti de după război, căreia îi incumbă datoria de a se regăsi. Modele literare nu ne pot interesa, într’adevăr, decât dacă ele sunt ratificate, dacă se unesc, pe deasupra fluctuaţiilor şi ale capriciilor din fiecare zi, cu acele constante imuabile, pe care le întrevedem permanente şi care constituesc fondul autentic, cel mai preţios, al unei literaturi. In tradiţionalismul acesta al nostru — singurul criteriu de judecată sigură a creaţiilor spirituale — este oare altceva decât acea preocupare mai largă, mai amplă, de clasicism, prin care Duiliu Zamfirescu şi-a definit totdeauna crezul lui literar ?
   Va trebui să găsim aici, cu siguranţă, secretul prodigioasei tinereţi a romanelor lui Duiliu Zamfirescu. In acest sens şi cu această evanghelie literară care a fost totdeauna a marilor scriitori, Duiliu Zamfirescu s’a instalat în centrul vieţei româneşti cu o pasiune şi cu o dragoste pe care le-a servit un condei generos. Se vor cerceta anevoios influenţele streine în romanele lui Duiliu Zamfirescu. Noi nici nu credem că sunt. Scriitorul acesta care şi-a trăit mult timp o vieaţă boerească în fastul somptuos al aristocraţiilor din alte ţări, a păstrat o corespondenţă adâncă, uimitoare cu pământul românesc. Din saloanele marilor oraşe streine în care diplomaţia l-a exilat pe Duiliu Zamfirescu — un exil, poate agreabil — scriitorul celor cinci romane care închid „Istoria Comăneşienilor“ şi cu ea un întreg stil şi început de vieaţă românească, n’a păstrat decât poate o linie de eleganţă franceză care, probabil, în societatea elitei noastre intelectuale de atunci, făcea la noi un
                                         193
© BCU Cluj
fel de contra-pondere utilă unul germanism agresiv. Ne gândim mal ales la Influenţa covârşitoare a Junimei în care precum se ştie, strălucla subtilitatea filozofică şt profesorală, de esenţă germană, a lui Titu Malorescu. Afară de aceasta însă, afară de o simplă atitudine exterioară, ni se pare că nimic din tumultul sufletului strein n’a străbătut în romanele lui Duiliu Zamfirescu. Sub acest raport un rapid examen al literaturii din acel timp, va fi suficient de edificator.
     La epoca la care Duiliu Zamfirescu scrie, romanul francez era ilustrat, mai ales, de anarhismul libertin al lui Zola. Fervoarea stendhaliană rămăsese mai mult un apanagiu al elitelor, iar modelele ilustre pe care le dăduse Balzac îşi căutau cu greu un continuator în arta ordonată şi în sociologismul savant al lui Paul Bourget. Pe atunci, mai mult psi-cholog şi critic, Bourget îşi publica abia, cu răsunet considerabil, faimoasele sale Essais de psychologie contemporaine. Va trebui deci să treacă acest moment culminant, în care gloria regală a lui Victor Hugo făcea un vis-a-vis atâta de paradoxal „realismului*4 zgomotos şi scatologic al lui Zola, pentruca, spre sfârşitul secolului al XlX-lea spiritul francez să-şi regăsească expresia lui clasică printr’o serie de esteţi şi gânditori cari, începând cu Bourget, France şi Barres, se continuă până azi, tinzând spre esseu, cu Maurras, cu Gide şi cu Valâry.
     In acest timp, ceeace se înţelege în deobşte prin „romanul rusesc“, adică Turghe-niew, Tolstoi mai apoi şi mult mai târziu Dostoiewski, se impusese deja atenţiei universale. Traducători francezi — în fruntea lor vicontele de Vogue — şi mai ales cenaclul organizat în jurul lui Zola, se îngrijiau să răspândiască în societatea occidentală, frământată tot mai mult de un dezechilibru fundamental, preocupările stranii ale unei lumi obosite, răscolite profund de nelinişti ancestrale şi care până azi îşi va fi căutat inutil axa hotărîtoare a unei formule de vieaţă. Era în sfârşit timpul în care Nordul învăluit de mister arunca în disonanţa generală pesimismul dureros al lui Ibsen. Biornson, deznădejdile lor neînţelese, sentinţele lor brutale — lozinci inumane ale unui romantism perimat. In oglinda aceasta, destul de schematică, a vieţei literare de acum mai bine de 50 ani, care se fixează pe un fond de gândire germanică — aşa cum a fost tot secolul al XlX-lea') — opera lui Duiliu Zamfirescu, romanele lui mai ales, nu se reflectează nicăieri. Această operă, dimpotrivă, se răsfrânge întreagă asupra realităţilor româneşti dela începutul istoriei independenţei noastre. Deaceea poate Duiliu Zamfirescu a avut faţă de literatura timpului lui severităţi uneori excesive — dar totdeauna salubre.
     „...Lucrarea aceasta —spune el vorbind de romanul lui „/« Războiu—pornită dintr’o simţire curată, e lipsită de farmecul decadent al romanelor moderne în care aberaţiunea simţurilor se uneşte cu perversitatea gândurilor, pentru a necinsti sufletul omenesc“.
     Admiraţi limbajul acesta al unui om care nu era cu siguranţă din secolul lui... Dea-semenea rândurile acestea, prin care scriitorul se recomandă suficient şi superior, nu vor putea nelinişti pe nimeni. Departe într’adevăr de conformismul plicticos şi didactic al anumitor romane prea burgheze — nimic, de altfel, „burghez** (= timorat, convenţional, conformist, rutinat...) în opera lui —• Duiliu Zamfirescu e totuş un scriitor moral. In atmosfera lui, moralistul respiră adânc, sănătos. Artistul deasemenea se va simţi bine, căci el regăseşte în atmosfera aceasta lumea celor mai vaste posibilităţi, acelea de totdeauna, care au făcut la interval de aproape două mii de ani arta lui Virgiliu şi a lui Mistral, pe care le-a necinstit miopia societăţii noastre decrepite şi pe care mai ales sterilitatea perversă a saloanelor burgheze nu le va bănui niciodată. S’o spunem cât se poate de clar. Ceeace scriem noi aici nu este într’adevăr „literatură** de circumstanţă, mai puţin filan- 1
     1) V. studiul nostrut Un râu fără leac — Gândirea: an. X, No. il şi 12.
                                                       194
© BCU Cluj
   tropie omagială, ci realităţi limpezi pe care falimentul sensibilităţii „moderne" le verifică dureros, dar poate reconfortant, în fiecare zi. E bine să amintim şi e simptomatic faptul că acum nu mai mult de doi ani, Nouvelle Revue Frangaise, ea însăş, părăsindu-şi un moment preocupările cunoscute care au făcut, în ordinea morală, dezastrul literaturii franceze de după război, îşi unia un entuziasm aproape miraculos, dar spontan, cu acela al celor mai „reacţionari" tradiţionalişti francezi întru slăvirea lui Frederic Mistral.1) Nu era oare aceasta recunoaşterea unor erori vechi de mai bine de o jumătate de secol, şi nu era deasemenea în acest gest de splendidă nobleţe condamnarea însăş a acelor „aberaţiuni ale simţurilor" care se unesc cu „perversitatea gândurilor" pentru a „necinsti sufletul omenesc" ?
                                        Ce ne pasă deci dacă astăzi, încă, „tineri" trişti, gravi sau solemni {poza de altfel e
                                   tot ce se poate desprinde...) îşi toarnă sterilitatea gândirii în tiparele lui Gide sau ale lui
                                    Marcel Proustî.. Tinereţea lor e cel mult în actele de stare civilă, iar „literatura" pe care
   o fac e tot atâta de efemeră    ca „motivele" lor sufleteşti  —■ sgomotoasele lor mistificării
■ Pentru noi însă, se cade          acum, la această aniversare  de zece   ani, să dăm la o parte
                                    praful care s’a aşternut peste cărţile lui Duiliu Zamfirescu. Căci lumea în care ne mută
                                 i scriitorul atâta de elegant al Istoriei Comăneştenilor şi vieaţa pe care o iubeşte el, nu e
i, nici aceea a târgoveţilor înstăriţi, nesimţitori şi mulţumiţi, nici a rafinaţilor diletanţi pe
                                  i cari societatea îi oboseşte, pentru că ei n’au izbutit să cunoască în ea decât satisfacţia
I supremă a flirt-ului şi a triunghiului conjugal... Vieaţa la  care ne      cheamă Duiliu Zamfi-
\ rescu, vieaţa dela ţară, este       o splendidă rază de soare  izvorîtă par’că din optimismul •
                                 j binecuvântat al sufletului acestui neam. Lumea lui, cu mici deosebiri, este aceea pe care o
                                    cunoaştem din vechile cronici, lumea boerilor şi a ţăranilor, adică a acelora cari, legaţi
                                   printr’o tainică poezie de pământul pe care s’au născut, trăesc înfrăţiţi cu el în fanatismul
                                    iubirii, îi ascultă poruncile lui protectoare şi se regenerează par’că în îmbrăţişarea lui vo-
                                   luptuoasă atuncea când dorm seara pe câmp, sub paza stelelor şi când ştiu să ghiciască
                                    ora nopţii din cântecul pasărilor şi după cornul lunii... Beţia sfântă a unei vieţi, din care
   noi nu mai ştim nimic !
                ’ *
       In afară de valoarea lui estetică, ciclul celor cinci romane ale lui Duiliu Zamfirescu ni se pare tot atât de interesant dacă-1 privim sub forma unui document social. Istoria Comăneştenilor, este istoria începuturilor vieţei româneşti moderne. Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, In război şi continuarea lor cuprinsă în îndreptări şi în Anna au un sens mai adânc, mai vast, decât povestea frumoasă, tragică, tristă, fericită sau dureroasă a câtorva familii româneşti. Peste intriga acestor romane — care este totuş minunat condusă, cu toate rezervele destul de prezumţioase pe care le făcea asupra ei Duiliu Zamfirescu — se simte însuş pulsul societăţii româneşti dela războiul independenţei până în preajma războiului de întregire. Realizare dificilă, ambiţioasă desigur, izbutită însă şi atâta de viguros redată — această frescă, din care Filimon n’a definit decât un tip (mai puţin interesant), nu ne este posibil s’o vedem în alt scriitor român. Când Anatole France, după 1
        1) Se vor grăbi poate bine cunoscuţii .intelectuali" dela anumite fiţuici absolut literare să ne explice că Nouvelle Revue Fratigaise a îmbrăţişat totdeauna întreaga realitate a omului (de fapt s’a străduit s’o facă, fără să isbutxască, fireşte) şi că prin urmare ea n’ar fi putut refuza pe Mistral. Sau nici pe Mistral. Mulţumim din ’nainte 1 Şi imprudenţa lor o prevenim de pe acum. Căci Mistral reprezintă într adevăr tocmai negarea esenţială, fundamentală a spiritului dela N.R-F. Aşa dar comemorarea lui în casa lui Andrd Gide lua proporţiile aproape dureroase sau sublime —■ ale unui refugiu. Omagierea lui însă în revista în care pontifică Julien Benda, era poate ceva şi mai frumos. O capitulare.
        Chestiuni însă mult prea complexe şi streine, pentru moment, de subiectul nostru.
                                                                       195
© BCU Cluj
ce a năruit cerul şi infernul sub condeiul lui elegant, s’a coborît pe pământ ca să surprindă sub ochiul lui dezolat timpul şi lumea în care a trăit — el a scris cele patru romane care alcătuesc frumoasa şi exasperanta lui Histoire contemporaine. Foarte puţini sau nimeni poate nu se va fi oprit aici, în aceste cărţi amare şi delicioase — L’ortne du Mail,
Le mannequin d’osier, L’a uneau d’amethyste şi M. Bergeret â Paris — la deziluziile conjugale sau metafizice ale d-lui Bergeret, la fanteziile sentimentale ale d-nei de Gromance, la atâtea amabile anecdote pe care le citim cu plăcere şi fără interes... Monsieur Bergeret şi abatele Lantaigne sunt singurii cu siguranţă cari interesează şi cari reţin. Dincolo de ei şi în umbra lor, trece lent societatea franceză sfârşită par’că, „lipsită de substanţa** cum zicea Taine, de la jumătatea secolului al XlX-lea, lumea aceasta învinsă de un raţionalism disociator în care scepticismul şi oboseala se uniau pe dispreţul unor tradiţii glorioase
     Pe acelaş plan, dar într’o tonalitate generală atâta de deosebită — precum tablourile însorite ale lui Grigorescu evoacă prin contrast pânzele lui Vlamink — a scris Duiliu Zamfirescu romanele lui. Deaceea poate între Istoria Comăneştenilor şi Histoire contemporaine apropierea ni s’a părut sesizantă. Mai departe însă nimic nu le mai uneşte, totul le diferenţiază, totul e contrast. Motivele de inspiraţie, de altfel au fost atâta de diferite — şi atâta de deosebite deasemenea sufletele scriitorilor! Acolo unde France îşi distilează dispreţul lui indulgent, desgustul lui iremediabil, romancierul român pune iubire, entuziasm, pasiune. In locul unei societăţi anemiate, sfâşiate de cele mai dureroase dezordini • ale spiritului, Duiliu Zamfirescu ne dă o lume sănătoasă, plină de sevă, o lume care începe să trăiască şi în care niciun dezacord interior nu vine să turbure cursul normal al unei vieţi cu toate aspiraţiile, cu toate bucuriile şi cu toate necazurile ei...
     Astfel, Istoria Comăneştenilor se naşte din contemplarea plină de iubire a realităţilor româneşti. După cum nici o influenţă străină n’am putut găsi în atmosfera acestor romane, deasemenea eroii lui Duiliu Zamfirescu ni se par Români până în vibraţiile cele mai intime ale fiinţei lor. Saşa Comăneşteanu, ea însăş, nu are rusesc decât numele. închipuită după o doamnă pe care Duiliu Zamfirescu a întâlnit-o undeva, la Bruxelles — prin ce mister a reuşit scriitorul s’o împământeniască la noi, în aşa fel încât o simţim aproape de tot, o ştim de mult, ni s’a vorbit par’că de ea în ascendenţa noastră nu prea depărtată, una din aceste femei care coboară direct din doamnele lui Delavrancea şi care seamănă atât de mult cu bunicele noastre, cu mamele noastre câteodată! Am vrea par’că un pictor al sufletului românesc, un maestru care să pună pe pânză atâta fineţe, atâta distincţie, atâta eleganţă, atâta discreţie câtă a ştiut să pună Duiliu Zamfirescu în scumpa
si minunata lui Sasa!
-> •>
     Numai Barres a ştiut să construiască femei atât de delicate. Berenice, Pia, mai subtile     |
în compoziţia lor sufletească şi fără nicio corespondenţă interioară cu Saşa Comăneşteanu        j
sau cu Tincuţa Murguleţ, de pildă, se înrudesc totuş de departe prin delicateţea lor discretă,   |
superioară şi poate, mai ales, prin respectul suprem al fiinţei lor omeneşti. Respectul fiinţei  |
sale, fundamentul uitat al onoarei şi tot ce poate da valoare noţiunii de om (dar, încă odată, lucruri uitate astăzi!) iată ce ni se pare că găsim, mai presus de orice, la eroii lui Duiliu Zamfirescu. Timp fericit, în care aceşti oameni trăiau! Tănase Scatiu însă trebuia să anticipeze — timid, de altfel — asupra timpului lui. Cu el, cu „boerul** uzurpator, parvenit, începe decrepitudinea societăţii româneşti. Mai adânc, el înseamnă dispariţia aristocraţiei autentice româneşti — falsificarea ei. Ţăranii au omorît pe Tănase Scatiu, dar Conu Dinu Murguleţ a murit şi el, fără urmaşi, şi alţi Scatii a fost firesc să se ridice, mai triviali, mai odioşi, din mlaştina democraţiei noastre de import. Dar, oricum, Conu Dinu Murguleţ, Mihai Comăneşteanu, Matei Damian, Nicolae Milescu, Alexandru Comă-                '
                                            196
© BCU Cluj
   neşteanu şi atâţia alţii sunt figuri care n’au murit, cărora Duiliu Zamfirescu le redă vieaţă — icoane vii care se ridică pe deasupra noastră şi care ne mustră...
        Atâta de bine conturate, personagiile lui Duiliu Zamfirescu trăesc intens. Deaceea cu siguranţă intriga acestor romane e infinit mai interesantă, mai captivantă decât aceea, de pildă, din Histoire contemporaine de care am pomenit mai sus. Să urmăm puţin pe cărările luminoase unde se întâlnesc aceste suflete hărăzite par’că unele, altora şi în care numai destinul trist al lui Mihai Comăneşteanu aşterne o pată de umbră, puţină melancolie. Toată vieaţa lor e legată cu rădăcini adânci de pământ şi împletită cu misterul iubirii şi al morţii. Când Saşa Comăneşteanu apare, din primele cuvinte pe care le spune ea lui Conu Dinu Murguleţ, abia dacă îndrăsnim să dăm la oparte voalul care acoperă atâta resemnare şi atâta poezie pentru ca să bănuim sub el frumosul secret al sufletului ei generos. Matei Damian — cum ar fi putut el rămâne insensibil la atâta splendoare şi la atâta farmec? Reîntors la pământul lui, de care nu s’a putut înstrăina, el a găsit în Saşa continuarea naturală a unei vieţi care-1 aştepta, care-i trebuia... Este poate oarecare asemănare între Matei Damian şi prinţul Nehludow din Învierea lui Tolstoi, întors pe pământurile lui ca să-şi iubească şi să-şi lumineze ţăranii. Dar boerul român s’a regăsit splendid în viaţa lui dela ţară. Ea i-a dat o împăcare adânc omenească şi echilibrul unui suflet pentru care amintirea dizolvantă a străinătăţii n’a mai fost decât o vagă nostalgie. Mama lui pe patul de moarte îi spune că trebue să se însoare cu Saşa, sau cu aceea pe care o iubeşte... Porunca bătrânei se uneşte cu aceea a inimei lui — iar scena în care Saşa şi Damian se căsătoresc sub binecuvântarea lui Conu Dinu Murguleţ este de o grandoare şi de o emoţie care nu se pot reda. Paginile acestea trebue citatei
        „După masă, Conu Dinu chemă pe Matei şi pe Saşa într'o odae vecină unde-i spovedi ca un duhovnic asupra planurilor lor de căsătorie, şi, fiindcă amândoi erau nestrămutaţi în hotărîrile lor, se întoarse cu ei unde erau ceilalţi şi serios, zise către cei de faţă:
        Ascultaţi la mine: ştiţi că Saşa este fata mea, fiind-că tată-său, Dumnezeu să-l erte, m’a lăsat cu limbă de moarte părintele ei sufletesc. Acum vine dumnealui, Matei Damian, nepotu-meu şi mi-o cere de legiuită soţie — iar eu i-o     dau.
        Saşa se făcu roşie ca un măr. Conu Dinu se apropie de         ea şi,   luându-i o mână o
   puse într'a lui Matei. Toţi se sculară în picioare.
        Această solemnitate improvizată făcu pe Conu Dinu să nu-şi mai găsiască cuvintele ce pregătise. Ii veni în minte un psalm al lui David, din Psaltirea pe care de atâtea ori o cetise la Biserică şi se puse să rostiască tinerilor, ţinându-le mâinile unite:
        Luaţi aminte norodul meu la legea mea, plecaţi urechea voastră spre graiurile gurii mele...“
        Aşa se sfârşeşte povestea simplă, patetică şi frumoasă a Saşei Comăneşteanu. De acum însă, vieaţa se schimbă. Mihai Comăneşteanu seamănă mai puţin cu Matei Damian. Poezia adolescenţei, idila naivă şi atât de mişcătoare de pe lac — toate acestea s’au risipit în fumul depărtării... Tincuţa Murguleţ, din acelaş aluat sufletesc ca al Saşei Comăneşteanu, va suferi din această soluţie de continuitate. Si Tănase Scatiu devine un simbol dureros. Deficienţa clasei noastre boereşti apare aici ca un tragic avertisment: ea se incarnează   în
   ascensiunea monstruoasă a lui Tănase Scatiu şi se rezolvă în        drama   Tincuţei Murguleţ.
   Deaceea la moartea ei noi plângem îndureraţi, mai discret fireşte decât Tănase Scatiu, ca Stoica, vizitiul, care la căpătâiul stăpânei lui plângea încet stingerea acelor boeri cu care el niciodată n’a fost certat... Ar fi mult de spus, cu privire la romanele lui Duiliu Zamfirescu, asupra dramei noastre sociale. Dispariţia aristocraţiei româneşti însă, ni se pare punctul ei iniţial. Procesul dintre „boeri“ şi ţărani nu s’a deschis într’adevăr decât atunci
   *                                         197
© BCU Cluj
când adevăraţii boeri au dispărut. Conu Dinu Murguleţ, Saşa Comăneşteanu, Matei Damian au iubit pe ţărani şi au fost iubiţi pentru că ei trăiau în comunitatea aceloraşi comori şi pentru că în mod firesc ei n’ar fi putut trăi unii fără alţii. înstrăinarea aristocraţiei noastre, strivită tot mai mult sub bocancii lui Tănase Scatiu şi, deasemenea, reminiscenţele fanariote, au sfârşit prin a da o ruptură dureroasă în conştiinţa unitară a unui neam.
   Dar pe adevăraţii eroi ai lui Duiliu Zamfirescu noi nu-i vom regăsi decât „In război*'. Şi, puţin mai departe, în îndreptări şi chiar în Anna.
     Splendidă resesisare a acestor conştiinţe atât de umane, atâta de morale şi pe care desfăşurarea gravă a istoriei le înalţă, superb, până la eroism 1 Mihai Comăneşteanu uită pe Natalia Cântă, nimic nu-1 mai leagă de ea. Acum el iubeşte pe Anna Vilarâ... Tincuţa Murguleţ a murit de mult. Amintirea dragostelor lui trecute ii întunecă orizontul. Ceva îl goneşte în altă lume. Nici dragostea lui sfântă pentru Saşa nu-1 mai reţine. Puţin trist, destul de strein într’o vieaţă în care nu se mai regăsia, sufletul lui uşor efeminat — câţi dintre noi nu retrăesc, secret, vieaţa lui 3 — se va regenera în zăn-gănitul armelor, „în război**, în moarte. Dar aici ne-a dat Duiliu Zamfirescu una din cele mai frumoase, din cele mai pitoreşti figuri ale romanului românesc: Nicolae Milescu. Cu „milioanele,, lui de „tunete**, de „vavilioane**, de „bombe** şi de „vacsuri**, care sboară la suprafaţa unui suflet de artist şi de erou plin de toată eleganţa, de tot humorul şi de toată duioşia acestei aristocraţii, puţin rustice, pe care n’o mai avem, Milescu este ceeace Francezii ar numi •. un monsieur. Pentru noi el este un boer.
     — Lâsaţi~mă, cucoanelor, că mă duc la bătălie!, strigă el delicatei Elena Milescu şi delicioasei Anna Vilarâ. Intre o glumă şi o romanţă, el cheltueşte, ca un copil, comori de entuziasm şi de emoţie...
     Dar cum am putea să redăm aici pe toţi eroii lui Duiliu Zamfirescu 3 Recitiţi mai bine romanele lui. Ele vor putea constitui astăzi un refugiu admirabil şi reconfortant pentru omul dela noi. Boerii lui, aşa cum am încercat să-i amintim aici, ţăranii aceia nostalgici, răbdători dar clocotind, atunci când trebue, de revoltă şi de iubire, aşa cum sunt ei şi aşa cum prea puţini îi ştiu — Baciul Micu îndrăgostit de scumpul lui Corcoduş, Stoica jelindu-se pe cadavrul lui Forgaş şi lovind cu tocul cizmei în ţeasta lui Scatiu, Lefter şi toţi ceilalţi — sunt chipuri care trebue văzute în mărimea lor adevărată, acolo, pe pământul lor, de care sunt legaţi, până la moarte. Cu ei, cu aceşti ţărani, se înfrăţesc în orizontul eternităţii româneşti şi Damian şi Comăneştenii şi Conu Dinu Murguleţ. Astăzi, par’că au dispărut cu toţii... Lumini aprinse într’un trecut care ne este atâta de drag, scumpe regăsiri cu oameni pe cari nu-i mai avem 3 Acum, când fermentul străinătăţii se simte atât de dureros la noi, ne vom duce tot mai mult să-i căutăm în lumea lor. Porţia şi Alexandru Comăneşteanu au întrezărit de pe atunci hotarele unei ţări pe care o avem astăzi, dar al cărei suflet nu ne place. Vom putea astfel să-l regăsim pe acela pe care îl vrem, cu prodigioasa lui bogăţie, în aceste cărţi în care Duiliu Zamfirescu a vrut „să întoarcă dragostea Românilor către pământul lor“ şi în care el a scris cu iubire pentru noi —• ca să celebreze par’că într’o lume eroică, astăzi neînţeleasă, puterea dragostei, a pământului şi a morţii.
© BCU Cluj
                            BULGĂRI ŞI STELE
                                     DE
                    UN POET NOU: N. CREVEDIA STRIIN ĂTĂŢI
      Ce spun aceşti letini?
      Trec supăraţi, cu teamă —
      Nimeni nu mă bagă ’n seamă
      Nimeni nu mă omeneşte cel puţin c’un zâmbet.
      Am ieşit la marginea cetăţii Şi am pus urechea la pământ S’aud caii ’mpiedicaţi rinchezând Cântând căruţele goale, fără grăţii.
      N’am văzut o baligă — să miroasă-a iarbă ş’a lapte Niciun copil cu ţigara ’n gură n’a aruncat cu piatra ’n mine,
      Mort în şanţ nu mi-a sfâşiat inima niciun câine —
      Pulberea nu m’a ’nPşurat ca o boare de lună într’o noapte.
      Dimineaţa, m’am suit în marele Turn:
      Doar-doar oiu zări tricolorul la Castelul Peleş ori zăpada pe Caraiman — Vream să văd tutunurile ’nflorite, Marea Neagră-a porumburilor pe Bărăgan — Mănăstirea Curţii-de-Argeş şi fumul din ţara mea, ca Ulisse...
      N’am băgat nimic în gură la prînz.
      Seara, am pus la buze mustaţa Majestăţii Sale Depe o carte poştală ce-mi sosise.
      Ţîrîia un greere ca la noi —toată noaptea am plâns.
      Salcâmii patriei, mărăcinii, bolovanii şi păstorii ei...
      Valea Cemei, rîpile Bicazului —
                                                  199
© BCU Cluj
             Ofiţerii noştri cu talia ca a prazului —
             Oh, Cleopatrele ochioase depe Calea Victoriei.
             Plugarii-aceia oacheşi ca rudarii, şireţi — şi curvari Jandarii cu coarne, oltenii cu câmpu ’n coşuri,
             Crinii minaretelor din Silistra, zările Moldovei bleu-marin— Chiar de mitocanii dela Obor cu politica ’n şalvari — mi-e dor.
             Trimiteţi mai curând o traistă de pământ negru Depe luncile Neajlovului —
             S’o pun seara căpătâiu,
             Să nu mai visez...
             Trimiteţi-mi o doniţă nouă
             Cu rouă strînsă depe izlazurile nedate drumul
             S’o beau pe nerăsuflate.
             Tăiaţi cu foarfecile o batistă de cer Depe deasupra satului meu —
             Să aibă ’n mijloc cei doi luceferi Şi ’ntr’un colţ monograma lunii           •
             Ca o inimă Şi puneţi-o ’n plic.
             Vă mulţumesc.
             Să ne vedem sănătoşi
             Cu ţuică bătrînă, cu mămăliguţă şi caş,
             Cu mititei la grătar, porumb fiert,
             Pepeni, floricele, gogoşi —
             Pe umeri, şerpoaice cu ochii frumoşi Şi nişte balauri de lăutari La vară ’n Moşi...
             Praful să s’aleagă de-o leafă
             Rouă şi micşunelele cerului — de treabă 1
             Post-scriptum: Trimiteţi şi fotografiile cailor.
             ELEGIE
             Octombre, Octombre,
             Cu zilele sombre
             Şi moi                      -
             Ca văduvele de răsboiu;                                  .
             Nu-mi mai scoate-afar’
             Luna — crod de var 5
                                     200
© BCU Cluj
                           N’or să mă blesteme Stelele cât nişte crizanteme.
                           Soarele din pălăria lui Mi-aruncă gutui —
                           Fântâna mi-a vărsat otravă Vatra asta verde de otavă.
                           Oh, cărţile noi
                           Cu chipuri şi eroii
                           Dormiţi frumos în penare
                           Şcolari desculţi — anii mei din primare.
                           Clete de porumb Trenţăroase ’n câmp Ca regimentele noastre ’n Moldova — Ţi-a ruginit slova, blonda mea.
                           Vântu ’şi cloncăne viorile Câte primejdii!
                           Ciorile, ciorile,
                           îmi desgroapă griul nădejdii.
                           Trec căruţe sătule de dovleci şi varză — O barză
                           Ca o corigenţă de tristă,
                           Flutură ’n zare o batistă...
                           Tinereţe, pân’acolo e cale...
                           Valea mâriie-o zdruncinătură:
                           Se scutură pe podişcă vreo trăsură Ori au început manevrele regale?
                           A lătrat o puşcă Spartă, ca o tuse —
                           Calice ventuze,
                           Grijile mă muşcă.
                           Ţara mea, isprăvită, în chenare... — Plânsă, toamna croieşte pânze,
                           Nucii, de caraulă, împart frunze Galbene, ca nişte ordine de chemare.
                           Zi de Brumărel Ceru-i turburel —
                           Trage-i, trage-i din inimă, lăutar 1 Plec militar.
201
© BCU Cluj
    ODIHNĂ
             Sat rezemat în basme, garduri şî munţi
             Plin de pruni, de oameni buni şi de punţi în leat —
             Mătuşi în ştergare — ca Maria Rareş Cuminţi — şcolarii ’n opincuţe.
             Ce eleganţi — feciorii în iţari l Principese din călindar — fetele mari bălane 1 Fărîmăm vara ’n ceapa cu brînză şi bere Ce sâni, ce pere!
             Amurgul în streşini şi-atârnă Soarele strîns în panere —
             Un sfert de oră tăcere:
             Biserica scundă de bârne.
             Dimineţi tari ca vinul vechi,
             Inima — dulceaţa caşului.
             Bolta, noaptea, ca firmamentul pictat în biserici Catapeteasmă — culmea Făgăraşului.
             T R I S T I A
             Compasul pasului scârţâie pe hârtia zăpezii —
             Soarele poartă ochelari cenuşii d’astă toamnă.
             A lătrat în sat un câine a pârtie.
             Ştire neagră : ciorile — pe ziarul zării...
             Apoi, linişte, linişte, linişte — ca’n nopţile mele polare.
             Stâlp de telegraf, îmi cântă ’n ceştile urechilor tăcerea —
             Iepure ’n copcă, nămeţit, — sufletul —
             Singurătatea ’ncepe să mă degere.
             Cine m’aduce ’n fiecare zi p’aici ?
             Cine m’a surghiunit în câmpia Munteniei ?
             Fără amici, făr’o aripă de femee, nici amintiri albastre, — Lectură: colecţia zilelor — aceleaşi — şi gazeta de seară a cerului.
             Eu nu m’am bucurat de fata Cezarului, ca Ovid —
             Eu n’am vrăşolit rochiile Europei, ca Bonaparte —
             Din carul de carte ce-am învăţat S’a ales vid.
             O, dac’aş şti că astrul frunţii mele
             Nu va topi ’ntr’o primăvară troienele ce mă sufocă,
             Aş trage ’n inima mea ca ’ntr’o focă
             Să scriu ultimul suspin cu stele de cerneală roşie...
                                       202
© BCU Cluj
       POEZIA LUI DUILIU ZAMFIRESCU
                                   DE
                           ION P I L L A T
      Se împlinesc, acum în luna Mai, 10 ani de la moartea lui Duiliu Zamfirescu, 50 de ani de la publicarea în 1882 a întâiului său volum de versuri şi proză : Fără Titlu.
     întoarcerea vremei ne dă astfel un prilej binevenit, în perspectiva mai dreaptă a timpului, desbăraţi de contingenţele zilei, să recitim o poezie, pe care activitatea fecundă de romancier şi de dramaturg a autorului ei a cam adumbrit-o în ochii contemporanilor. Poate şi faptul că, epuizate de mult, nici Alte Orizonturi (1894), nici Imnuri Păgâne (1897), nici Poezii Nouă (1899) şi nici în urmă Pe Marea Neagră (1919) nu se mai găsesc de ani de zile în librărie, explică — fără s’o scuze — ignoranţa aproape totală a noilor generaţii faţă de o operă poetică, după mine, una din cele mai însemnate ca tendinţă, isvor şi realizare, din toată literatura română.
     Afară de bucăţile: „Barza“ şi „Sosesc", citate în toate antologiile şi manualele şcolare, reuşite dar care nu poartă pecetea caracteristică artei adevărate a poetului, îndrăs-nesc să afirm că poezia lui Duiliu Zamfirescu a ajuns azi un tărâm necunoscut chiar pentru publicul acela restrâns, cititor de versuri româneşti. E păcat pentru memoria poetului — e şi mai păcat pentru virtutea pe care o astfel de poezie o poate dărui mişcării noastre literare, atât de haotică şi de desorientată.
     Recitind acum în urmă versurile lui Duiliu Zamfirescu, acel echilibru minunat, acea armonie între canonul estetic şi realizarea artistică — adică unitatea lor de stil, e poate lucrul care m’a impresionat mai mult. E în orice caz un semn autentic de înaltă poezie — învăţământul ei se cuvine păstrat cu sfinţenie şi a-1 pierde ar fi o sărăcire inutilă a tezaurului nostru sufletesc. De aceea toţi cei care ştiu ca mine că, puţin timp înainte de a muri, autorul îşi strânsese spre a le publica la „Cultura Naţională" într’o singură carte, versurile apărute în cele patru volume din timpul vieţii (cu simţ de autocritică alungase ca inferioare poeziile de tinereţe din Fără Titlu) vor regreta că de zece ani nici editorii, nici măcar familia sau prietenii n’au găsit cu cale să îndeplinească ultima voinţă a poetului şi să ridice acest monument mai trainic ca orice bronz comemorativ.
                                              203
© BCU Cluj
      In literatura unui neam sunt două moduri de a-şi valorifica locul pentru un poet. El poate fi însemnat prin influenţele ce polarizează, prin modelele ce hotăreşte, prin şcoala pe care o întemeiază — adică prin latura lui de politică şi de istorie literară. Sau poate să rămână prin savoarea însă-şi, prin virtutea aceea misterioasă, pe care versul său o păstrează în ciuda vremii şi a generaţiilor de cititori cari n’ajung să—i epuizeze parfumul.
      Unii poeţi — puţini dar poate cei mai mari — reuşesc să unească influenţa politică a operei lor cu virtutea ei estetică (Alecsandri, Eminescu) 5 cei mai mulţi însă trebue să aleagă. Un Bolintineanu sau un Vlahuţă atârnă greu încă — şi pe dreptate — în cumpăna istoriei noastre literare, dar plăcerea estetică a poeziei lor a dispărut pentru noi. Din potrivă un poet ca Anghel păstrează intactă această plăcere, deşi din punct de vedere pur istoric literar el n’a avut aceeaş însemnătate. Dacă în proză (mă gândesc la răsunetul în literatura noastră a unor romane ca „Viaţa la ţară“, „Tănase Scatiu1* sau „In Răsboi**) Duiliu Zamfirescu a marcat şi pe planul istoriei literare foarte mult — nimeni nu poate contesta că poezia lui trăeşte mai ales prin calităţile sale de ordin estetic ce ne încântă şi azi. Ca poet, faţă de versurile contimporanilor precum şi faţă de tendinţele poeziei actuale, a fost şi rămâne un izolat, mai singur parcă de a se găsi la o răspântie de curente şi de influenţe pe care a ştiut să le asimileze fără să li se supună.
      E locul aici să situăm această poezie spre a-i putea înţelege noutatea dar şi autentica tradiţie naţională.
      Poezia lui Duiliu Zamfirescu se aşează la o încrucişare de drumuri, tot atât de departe de romantismul eminescian ca şi de simbolismul lui Macedonski; stilul în-chiegat din versul amândurora, nu seamănă însă cu niciunul. Ea stă la o răspântie între inspiraţia lui Horaţiu (dar mai ales a elegiacilor latini: Catul, Tibul şi Properţiu) şi muza palidă a lui Leopardi, între optimismul antic şi pesimismul modern.
      La o cruce de drumuri: unul vine de pe dealurile Putnei, cu munţii Vrancei încondeiaţi în zare, păstrând încă ecoul viersului doinit din frunză de codru, celalt coboară — în lumina orbitoare şi uscată a cerului sudic — de pe Acropole şi de pe Palatin.
      Această împletire, unică în literatura română, a inspiraţiei şi a simţimântului clasic adevărat cu glasul autentic al pământului strămoşesc, a dat un rod bogat, a înfiripat un cântec ce nu se va stinge uşor, căci trăeşte în rezonanţe sufleteşti proprii neamului nostru.
      Poezia lui Duiliu Zamfirescu străbate astfel biruitor printre două ameninţări tot una de mari —• Charybda şi Scyla a unei atari încercări —între pericolul poeziei clasicizante, false şi pedante, căci e lipsită de realitatea vieţii, şi între primejdia poeziei poporaniste, greoaie şi vulgară, fiind-că nu e înaripată de un ideal superior de cultură. In acest echilibru perfect recunoaştem poate însuşirea de căpetenie — unitatea de stil şi armonia — poeziei sale.
      Dar să luăm două exemple tipice de ce am înaintat mai sus: unul Culcate-s românite ne va arăta cât de organic a ştiut să împământenească idila greacă a lui Teocrit, cât de natural a reuşit poetul nostru să regăsească acea atmosferă de tinereţe păgână a lumii, şi totuşi să ne dea — deşi transpus pe pământul Heladei — un pastel atât de românesc. Să admirăm cu câtă artă el ne descrie — schiţându-1 numai prin câteva trăsături — o scenă care, puţin apăsată, ar fi putut lesne deveni trivială şi chiar scabroasă. Aşa cum este legată de frumuseţea rodnică a Naturii, ea păstrează nevinovăţia păgână şi dumnezeească a trupurilor armonioase de pe friza Parthenonului şi a zeilor nemuritori.
                       Uşor se mişcă tânăra fecioară,
                       Purtându-şi trupul drept ca o făclie 5
                       Cu amforele vine de la vie
                       Şi vinde must, ca’n vremi de-odinioară.
                                                             204
© BCU Cluj
                        Copilă albă, vina ta să fie De te-o ’ntâlni Polibus bună oarăs Cum mâinile-ţi sunt prinse de ulcioară O să-ţi sărute benghiul din bărbie.
                        Dar ea zâmbeşte. Colţurile gurei                 .
                        S’ascund hoţiş în gingaşe gropiţe,
                        Iar ochii vineţi iau culoarea murei.
                        Şi iată’l el, încununat de viţe,
                        Că-i sare ’n drum. Pe pajiştea pădureţ,
■                      In urma lor, culcate ’s romăniţe.
      Fără să vreau, când recitesc sonetul, o amforă — văzută la muzeul de antichităţi din Atena — îmi stărue în minte. Revăd gestul săltat al Satyrului „încununat de viţe“ şi Nymfa surprinsă şi sperioasă „purtându-şi trupul drept ca o făclie11. Dar în acelaş timp mai văd o fată sprintenă şi sveltă, în portul frumos al ţării mele, prinsă voinic de flăcăul şăgalnic ce o pândea. Şi nu mai ştiu dacă imaginea vie a îngheţat deapururea în marmură sau dacă piatra săpată se încălzeşte de fiorul vieţii.
      Htemă minune a artei adevărate... Şi acuma să citim împreună, tot din volumul „Alte Orizonturi", sonetul Anienul spre a vedea cum s’a priceput poetul să învie într’un peisaj italian de azi cu luna „patetică şi îndurerată" a lui Leopardi şi cu fiorul atât de trist al „Angelusului" din clopotul creştin — deodată Laţiul antic cu vechiul părău „plin de umbre şi lumine" şi cu seninătatea măslinului «din vremile lui Numa», care ’şi aruncă peste timp, în aceeaş apă curgătoare şi veşnică totuşi, în semn de cunună, florile plăpânde:
                        Prin munţi străvechi se lasă către vale Pârâul plin de umbre şi lumine,
                        Ducând cu el legendele sabine Pe-a timpului neisprăvită cale.
                        Din când în când păgânele ruine îşi spun poveşti pe malurile sale 5 Sub poduri vechi, tiarele papale Ascund un semn din vremile creştine.
                        Iar tu, ce-aştemi pe malu-i verde bruma,
                        Patetică şi ’ndurerată lună,
                        II mai cunoşti aşa cum e acuma?
                        Când Angelus clopotniţele sună,
                        Un vechiu măslin din vremile lui Numa Din flori ce cad îi face o cunună.
      In poezia precedentă poetul suprapune două imagini: imaginea satyrului şi a nymfe} antice cu imaginea flăcăului şi a ţărăncuţei de azi — pe acelaş fond sentimental. Aici, e dimpotrivă adaogă două sentimente — unul vechiu, păgân altuia nou, creştin — dar pe o singură imagine sensorială a naturii italiene.
                                                              205
© BCU Cluj
      Din piidele citate, caracterul dublu şi totuşi unitar, prin armonie şi echilibru firesc, al unei asemeni poezii se adeverează deplin. Poezia lui Duiliu Zamfirescu, am spus-o, e o apă cristalină hrănită de două izvoare: unul îi vine din munţii Sabini, când nu coboară de pe Parnăs, celalt se naşte din culmi carpatine. Filonul clasic e cu mult cel mai important? se cuvine să-l studiem întâi.
      Dacă în toate literaturile mari europeene, de la Renaştere încoace, antichitatea greco-latină a jucat pentru desvoltarea şi înflorirea lor un rol de frunte — lucrurile din nefericire nu s’au petrecut la fel cu literatura română. Ţara noastră, în deosebire de Apusul catolic, n’a avut Renaştere şi Evul-Mediu oriental la noi s’a prelungit până la 1821 şi chiar 1830. Am trecut direct, fără tranziţie, de la stilul chirilic al călugărilor şi de la limba arhaică a cronicarilor — la preocupările literaturilor romantice din Apus; de la Varlaam şi Neculce, la Byron şi Lamartine prin intermediarul lui Eliad. Am sărit astfel, catastrofal, trei secole de cultură greco-romană şi posibilitatea de a avea în acest răstimp o perioadă clasică română, aşa cum şi-au avut-o fie-care din literaturile apusene. Căci parodia de imitaţie a poeţilor neo-anacreontici greci, de la începutul secolului trecut şi sfârşitul secolului al XVIII-lea, de către Văcăreşti şi Conachi — nu poate fi luată în consideraţie spre a infirma aceste constatări.
      Că înainte de Duiliu Zamfirescu, găsim la poeţii noştri mai vechi influenţe clasice greco-latine, nimeni nu o contestă. Că unii din aceşti poeţi, fie prin atitudinea generală a inspiraţiei lor cum e cazul lui Alecsandri, fie prin adoptarea unui metru anumit cum s’a întâmplat cu Eminescu, au ajuns câte odată la un stil clasic, e iarăş lucru stabilit. Dar nici caracterul virgilian al „Pastelurilor" şi nici metrul antic al Odei eminesciane, nu ne îndreptăţesc să tragem concluzii pripite.
      Importanţa de precursor a lui Duiliu Zamfirescu în această privinţă rămâne deci întreagă. In toată poezia română nu-i putem alătura decât „Noaptea de Mai". Dar ceea ce Macedonski a reuşit admirabil — dar într’o singură poemă din „ Excelsior“ —• poezia din „Alte Orizontarit<' o desăvârşeşte pe planul unui întreg volum, urmat de alte trei cărţi de versuri închinate aceluiaş ideal de împământenire a muzelor de pe Helicon.
      Fiindcă pomenesc aici numele lui Macedonski nu e inutil să notăm că Duiliu Zamfirescu a debutat în 1880 la „Literatorul4' şi că poezia lui, cu toată înrâurirea de mai târziu a lui Eminescu şi a lui Leopardi, a păstrat până la sfârşit un caracter bărbătesc, ceva stoic şi biruitor, în care ne place să recunoaştem, pe lângă aportul clasic, pecetea artei din „Avatar44.
      Dar pe când versul lui Macedonski, filtrat de „simbolism44, aduce, în subtilitatea mu-zicei sale bogată în aliteraţii şi asonanţe interioare, chiar în motivele cele mai rare (Noaptea de Mai) şi mai ales în inspiraţia mai turbure din „Avatar44, din „Nerone44 sau din „Faunul4‘ o atmosferă de decadenţă care o face soră cu poezia alexandrină — versul lui Duilin Zamfirescu rămâne legat de epoca curat clasică atât prin formă cât şi prin tendinţele la care aspiră.
      Această poezie este deci de două ori clasică s
      Prin nostalgia sa adâncă după idealul de artă şi de viaţă pe care Helada antică l-a întrupat în Parthenonr
                     Tu, ca toate, eşti în lume din substanţă pieritoare,
                     Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic?
                     Tu eşti toată poezia omenirei gânditoare Scrisă într’un bloc de albă marmură de Pentelic.
                                                             206
© BCU Cluj
                     Şi când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte In imensa, infinita linişte de Orient,
                     Din trecut şi pân’la tine se întinde ca o punte,
                     Peste care tot trecutul se coboară în prezent.
     Citez acest măreţ fragment din Pe Acropole, static şi tăcut, ca să-i alătur ca o com-plectare viziunea dinamică, vioaie, scăldată de data aceasta în lumina solară, a Atenei lui Pericles din Către Cleobul.
                     Peste tot vieaţă, temple, cânturi şi filozofie,
                     Corpuri splendide la forme, minţi senine, râzătoare Sub un cer deapururi tânăr, noaptea plin de poezie Ziua inundat de soare.
     Acestui vis de aur, poetul îi opune „squâlida realitate" unde trebue să trăiască „în capitala Isauriei latine".
                     Şi să am în loc de Platon, de profesor pe Arunu.
     Dar poezia lui Duiliu Zamfirescu mai este clasică prin însă-şi caracterele ei proprii. Simplă şi nobilă, ea se echilibrează firesc în eleganţa versului tot atât de plastic pe cât e de muzical. Senină şi stoică, sănătoasă şi sensuală, ea are toate însuşirile artei păgâne ale unui Horaţiu. Acelaş dor de perfecţie formală, aceeaşi nostalgie după frumosul veşnic şi aceeaş tristeţă, uşor zâmbitoare, faţă de iubita ce te uită şi de timpul care fuge.
     E morala păgână a dragostei şi a clipei ce trec amândouă.
                       Pescar cu luntrea văpsită ’n verde,
                       Anină-ţi pânza sus de catarg?
                       Vântul ne-a bate, şi ne vom pierde Spre larg, spre larg.
                       Fată cu sânul ars de căldură,
                       Rămâi nebună, asa cum eşti,
                       Şi ia-ţi ghitara, zi lung din gură           .
                                Că mă iubeşti.
                       Ce-atâta trudă ş’atâtea gânduri .                  Pe învechitul disc de pământ,
                       Când mai la urmă tot patru scânduri Iţi ştiu de rând!
                       Rămas în lume dintr’o poveste,
                       Anzio, marea-ţi m’a luminat:
                       Toată morala vieţii este Un sărutat.
     Ce departe e această poezie de dragoste, de chinul „dureros de dulce" al lui Emî-nescu. Lipsită de orice fior romantic, de orice autoanaliză creştină ea se desvoltă pe ritmul naturii şi armonia ei sănătoasă este însăşi armonia dumnezeească a trupului omenesc.
                                                                207
© BCU Cluj
                    ...In iubirea pământească numai Zeii vechi sunt mari.
                    Vin pe pajiştea pădurii unde ramuri de verbină
                    Odora-vor pentru tine imnul lor către lumină;                           ,
                    Vin cu umerile goale şi cu braţele deschise,
                    Să începem o iubire fără spasmuri fără vise.
                    Sânul tău va fi atuncea leagănul voinicei rase Ce va da copii puternici, dolofani cu pulpe grase,
                    Tineri luptători în Stadiu, călcători de mii de miile Şi hopliţii vremei noastre pentru alte Thermopyle.
                                                                   (Nu mai plânge)
        Acelaş sentiment l-am văzut şi în „Culcate’s romăniţe'1.
        E inspiraţia, o repet, a elegiacilor latini — cu o notă de ştrengărie şăgalnică [„Jos la Tivoli“] sau de păgână sensualitate [„Nimfa tânără Leuco“],
        Clasicismul lui Duiliu Zamfirescu e mediteranean. Dacă Alecsandri a iubit Mediterana ca un decor albastru în faţa căruia, călător strein, şi-a cântat dragostea şi dorul — pentru Duiliu Zamfirescu ea face parte organică din însă-şi structura greco-latină a inspiraţiei sale. El este poate singurul poet al nostru adevărat sudic, dar cu suflet mai mult italic de cât elin.
                    Bradul, umbrela şi-o ’ntinde pe muchea arsei coline 5 Mierla şăgalnică ţipă prin grase tufe de lauri.
                    Braţe vânjoase întind Apeninii către cetate.
                    Roma din vale priveşte pe gânduri coamele ninse.
                    Soarele moare prelung în adâncul mărilor Tusce.
        Versurile acestea admirabil de evocatoare a priveliştei meridionale, dintr’o poezie intitulată: De la villa Tusculana, cu subtitlul: „dactili şi trochei11, mai sunt interesante şi prin realizarea unor forme antice în versificarea română.
        Din punct de vedere pur formal, eu nu cunosc la noi alt poet mai desăvârşit artist al cuvântului şi al ritmului decât Duiliu Zamfirescu. El a încercat ritmuri, combinaţii de strofe, metre noui, unele extrem de reuşite. Citez pe lângă metrul de mai sus:
                                ...De-abia dacă floarea pustiului,
                                Qinestra cu galbene ramuri,
                                Mişcând pe a clipelor aripă,
                                Uşor adiâ pentru tine;
                                De-abia dacă luna patetică,
                                Plutind pe de-asupra pădurii,
                                Venea din trecut să te mângâe,
                                O tânăr cu palida frunte!
                                              (Versuri heterometre albe — Lui Leopardi)
208
© BCU Cluj
                         Cicero, vechiuie stâlp al acestor clasice locuri, Scoală din pulberea vremilor. Uite; colo, pe valea Tibrului, urmele Romei antice tremură încă.
                         Toate sunt încă şi azi în fiinţă. Timpul şi forma Par că se schimbă.
                                                                     (De la villa Tusculana)
         Un studiu care nu-şi are locul aici, în această sumară caracterisare a poetului, despre estetica versului şi a vocabularului său, ar aduce la lumină, sunt sigur, mult material nou. Din punctul de vedere al poeziei pure bună oară, Duiliu Zamfirescu e unul din poeţi} noştri cei mai bogaţi. Iar în ce priveşte estetica limbei sale poetice şi întrebuinţarea fericită, în dozarea lor armonioasă, a neologismelor şi a cuvintelor arhaice —■ Duiliu Zam-firescu ar     putea sta pildă de urmat şi pentru generaţia de azi.
         Ar fi       o greşală însă a nu vedea  în Duiliu Zamfirescu de cât   pe  poetul clasic — în
    poezia lui     subsistă neaoşă, viguroasă, elementară şi prezentă pururi,  o  vână de inspiraţie
    rustică şi      românească [vezi cântecul;  „Pe sub umbrele de frasini...“, „Iulie“, „Barza“ din
    Alte Orizonturi, „Turturica*1 din Poezii Nouă sau „Primăvară** din Pe Marea Neagră]. Ceeace separă totuşi o astfel de inspiraţie de aceea a poeţilor ardeleni; Coşbuc, Iosif şi Goga — e lipsa ei totală de preocupări sociale. Ca şi poezia lui Alecsandri, şi pe acelaş tărâm estetic, poezia lui Duiliu Zamfirescu e boerească precum îi e şi proza din „ Viaţa la ţară". Cu Alecsandri, deşi la un grad mai mic, mai are comun şi admiraţia faţă de poezia populară autentică şi adaptarea reuşită a ritmului popular în propria lui poezie ca în gingaşul cântec;
                                 Mărgărint, mărgăritar,
                                 Ce te scuturi în pahar,
                                 Pe măsuţa dragei mele           '
                                 Intre lacrimi şi inele,
                                 Caută de ’ntinereşte,                                 .
                                 Tremură şi înfloreşte,
                                 Că poate mireasma ta Sufletu-i va turbură,
                                 Te-o privi şi ţi-o zîmbi,
                                 Florile ţi-o mirosi...
                                 Dar atuncea, alb cum eşti,
                                 Vezi să nu îngălbeneşti.
                                                     (Mărgărint)
    sau ca în „Oltul** din poemul Mir iţă. Ar fi cazul aici să pomenim şi de latura patriotică a inspiraţiei sale—să arătăm cum poetul a ştiut, fără retorism bombastic, fără şovinism ieftin, fără tot balastul ruginit al genului bolintinian, să ne dea un mare poem epic românesc [,,Miriţă“] sau să ne redea într’o atmosferă sufleteasă, de o rară discreţie dar de o adâncă intensitate, fie evocarea unui întreg ţinut eri glorios, înstrăinat [„Bucovina**], fie turbu-rătoarea rechemare a lui Bălcescu „din somnul adormiţilor în Domnul** [„Flori de Paşti**] cu o notă atât de mişcător omenească.
                                              209                                           #
© BCU Cluj
           Isvoarele şî caracterele poeziei lui Duiliu Zamfirescu, aşa cum le-am înfăţişat pe scurt, ne permit în concluzie să-i pătrundem învăţătura şi să înţelegem astfel mai bine atitudinea poetului faţă de arta sa. Dar să cedăm pana autorului însu-şi: „Frumosul — scrie el într’un studiu despre metafizica cuvintelor — este singurul adevăr necesar, după cum este şi cea mai înaltă formă a moralităţii. întruchiparea lui însă, este legată de un principiu de autonomie individuală, care nu admite concesiuni mulţimei sau inspiraţii de la ea“. Duiliu Zamfirescu spusese în poezia Către Diana :
                             O Diană 3 tu, ce pururi fosta-i rece şi senină,
                             Mintea mea, căutătoare, numai ţie ţi se’nchină.               .
                             Tu de patimele lumii eşti atâta de departe]...
                                         Nici nu poate înţelege Vulgul, nobila ta lege:
                             A fi rece şi frumoasă: simbolul eternei artei
           Filozofiei păgâne a clipei ce fuge, poeziei păgâne şi sensuale a dragostei ce trece — poetul îi opune astfel, biruitor, stoicismul antic al sufletului său modem :
                                   „Cu forţa primei năzuinţi Străbaţi în timpii viitori,
                                   O Phenix fără de părinţi
                                   Şi fără de eoborîtori 3K                                         .
           Dar îi mai opune şi credinţa mântuitoare în frumos şi într’o poezie veşnic vie, căci ea înfloreşte, ca şi crinul de pe Palatin, mereu
                                   Cu rădăcinile ’n pământ Şi florile în ideal.
210

© BCU Cluj
                         POSTUMA
                                           DE
                                 GEORGEGREGORIAN
                     In secolul de peste cinci Cristoşi (Un secol cu suburbii de păroşi)
                     O să desfac o cergă şi-un paner Pe iarba infinitului — şi ’n cer O să mă regalez sub chiparoşi.
                     Cum dincolo de-această viaţă scurtă Nu vor mai fi noroacele din lozuri,
                     Pe înălţimi o să mă bat pe burtă Cu regii şi cu graşii demnitari Ce-au râgâit în veacul meu de sozuri Acrimi de-aurărie şi cleştar.
                     O să mă bat pe burtă, se prea poate,
                     De-o fi într’asta voluptate
                     Ca umbra mea, de gânduri şi de lună,
                     S’o lipăe cu palma lor grăsună.
                     Dar când şi când, o să-i adun dispus Pe marginea hotarului de sus Şi-o să le-arăt pământul de lingăi Aşa numai de haz Ca să le curgă balele talaz In văile cu luciu de tigăi.
                     Apoi — dând braţul doamnei Pompadour,
                     O să-i trimit pe rând, fără demersuri,
                     In cancelaria de-azur
                     Ca să-mi transcrie ultimele versuri!
211
© BCU Cluj
                                  S A L O M I A
                    .                               DE
                                               ADRIAN HURMUZ
             \f ine şoseaua singură, alergînd la dreapta şi la stingă, sărind în’sus, peste dîmburi Ş* dealuri, învîrtindu-se în jurul ei însăşi şi cînd se satură de atîtea ghiduşii, coboară doid0^ Pe lîngă livezi de pruni şi lunci de fîn, cuminte şi măsurată, ca o cucoană ruşinoasă la plimbare.
             Vîlsanul îi face cu ochiul din vale, ascuns între fagi, plopi şi pueţi, îmbrăcat î*1 za^e de oţel cari strălucesc mereu în lumină. Cîntă Vîlsanul într’una, aducînd harnic din fnunte trunchiuri tăiate de brad, lungi de un metru, material pentru fabricanţii de şiţă cari cioplesc pînă noaptea tîrziu, la luminile pocnitoare ale rămăşiţelor de brad, desfăcînd lemnul în foi subţiri şi legînd foile frumos în pachete, asemenea unor snopuri fără spice.
             Aproape de sat şoseaua merge drept, exemplu de cuminţenie şi de caracter, brumai la circiumă face o cotitură, deşi n’ar fi fost nevoie şi apoi revine curagioasă spre podul cu stîlpii puternici, bătuţi încă din vremea răsboiului de nemţi, peste care tîrziu autofdaţde romîneşti au aşezat scînduri de stejar, făcîndu-1 folositor trecătorilor.
             Cu puţin timp înainte, decîteori trecea vre-o maşină şi oprea în faţa pilaştrilor răstiţi şi goi ca nişte dinţi de cal mort, călătorii blestemau, sau înjurau, satul. Copiii se adunau să privească maşinile cum iau Vîlsanul în piept trecînd prin apa lui repede. Cîte ud3 se oprea tocmai în mijlocul rîului, unde mai sforăia de cîteva ori şi dădea ortul popii, sPre disperarea călătorilor cari treceau rîul pe o punte numai pentru picior. Boii detronaţi din funcţiunea lor de odinioară, de tinicheaua înnecată, îi veneau totuşi în ajutor şi îndemnaţi cu strigăte, cu opinteli, era scoasă afară la mal, cutia cu motor.
             Pe altele, mai uşoare, Vîlsanul le lua de roatele de dinapoi şi le întorcea cu botul spre forţa lui. După aceia se ridica spumos şi intra şi el, prin rîvnitele locuri părăsite de excursionişti, bolborosind, neştiutor să se servească de această jucărie şi o ducea la vale, încet, încet, în timp ce proprietarii disperaţi, alergau pe cele două maluri întinzînd mfrdle, ca şi cum ar fi vrut s’o cheme, s’o trezească, s’o încurajeze a scăpa din braţele uriaŞubd orb şi nepriceput. „Fire-ar al dracului de Perieni! Arde-l-ar focul 1“ erau numai expresd oferite ca urări de prosperitate bietului sat Perieni.
             „Unde-x primarul ?“ striga autoritar cîte un domn. „Am să-l învăţ eu minte. e în stare să facă un pod pe şoseaua asta? Vreţi să se înnece lumea?"
                                                            212
© BCU Cluj
              Dar îndată venea şi primarul cu botinele noi, cu iţarii crem şi cămaşa albă pe deasupra, scoasă din pantaloni, cum o poartă muntenii. Cu o mînă în buzunarul ilicului de şiac, spînzurată de un deget, cu cealaltă ridicîndu-şi puţin pălăria de pe frunte, în semn de salut, se uita întîi la pod şi pe urmă privea locul dezastrului, încruntînd sprîncenile, apoi zîmbea filosofic, văzînd pe şofer eşind din apă cu sufletul la gură, ud cu totul. Călătorii repeziţi asupra lui se opreau ţintuiţi de aspra îndrăsneală a munteanului care-i privea rece şi măsurat, desfăcînd picioarele ca un compas spre a se sprijini mai bine pe pămînt.
              „Domnilor nu e vina noastră. Asta e o şosea judeţeană şi nu suntem obligaţi s’o clădim noi ci Prefectura. Noi am făcut cunoscut în nenumărate rînduri, dar nu s’a luat nici o măsură". Atunci ameninţările se îndreptau asupra prefectului, a judeţului, dar înjurăturile tot bietul sat Perieni le înghiţea. „Arde-l-ar focul de Perieni. Fire-aţi ai dracului dă oameni răi şi leneşi", se auzea toată ziua. Plutonierul de jandarmi venea şi el fricos, la spartul tîrgului şi stătea prudent deoparte, privind, cu o prefăcută timiditate, pe sub gene, pe Domnii cari spuneau toţi că sunt oameni cu autoritate la „Centru*1.
              Nici el nu avea vreun rost să intervie.
              Dar cînd nimeni nu mai era în stare să dea ajutor unei maşini înnecate, se auzea din toate gurile ca o şoaptă purtată de vînts „Salomia 3 Unde e Salomia? Chemaţi-1 pe Sa-lomia". Şi se arăta deodată în mijlocul lumei necăjite un ins scund, slăbănog, cu mustaţa castanie scoborînd spre bărbie în două vîrfuri stufoase scoţînd şi mai mult în evidenţă faţa uscăţivă şi palidă. Mirosea tare a ţuică dar zîmbetul lui duios şi supus îl făcea cu toate acestea simpatic tuturor.
              „Salomia 1“ răspundea el făcînd plecăciuni de jur împrejur în mijlocul mulţimei, în faţa călătorilor plouaţi de supărare. „Ce s’a întîmplat. Spuneţi repede că-mi pleacă benzina la circiumă, unde am lăsat-o în pahar**.
              —   Ia vezi colo ce s’a întîmplat, zicea primarul arătîndu-i o maşină pe care Vîlsanul
         se străduia s’o răstoarne pe o coastă. „De aia e vorba. „Salomia ei 1“ zicea el în ton de înjurătură, privind în mijlocul rîului. Apoi alerga de parcă era o sfîrlează învîrtită depă-nînd din picioarele cu iţari şi filfîindu-şi cămaşa în goană, intra în apă, împingea la dreapta sau la stînga, dădea ajutor Vîlsanului să ducă maşina puţin mai la vale, apoi se urca la volan, aprindea motorul şi în păcănituri vesele eşea din apă strigînd către călătorii cu necazul •. „Veniţi pe jos în partea cealaltă a satului**. Conduşi de câte-un ţăran, spre fericirea şi surprinderea lor, drumeţii îşi găseau maşina bună teafără şi gata de drum pe şosea.                 .
              —   „Cît pretinzi** îl întrebau ei, voioşi, în faţa acestui ţăran cu chip de drac.
              —        „Cît doriţi** răspundea Salomia modest. Călătorii îi plăteau bine, bucuroşi de fericitul desnodămînt şi Salomia păturindu-şi banii în chimir cu aceleaşi gesturi de actor, scoţînd pălăria pînă la pămînt, într’o ironică atitudine, zicea drept salut î „Salomia, Salomia 3“
              Pentru Perieni Salomia era de toate: fierar, lemnar, giamgiu, mecanic, vopsitor. Orice meserie posibilă îi era prietenă. Doctor de vite şi de oameni, farmacist, cunoscător al tuturor buruenilor de leac. Dar dintre toate era mai pasionat pentru maşini. Odată, el singur, cu instrumente primitive, a construit o bicicletă. I-a întocmit toate părţile pînă la cauciucuri, unde s’a oprit.
              Să le cumpere dela oraş şi să le pună pe roate, ar fi fost foarte simplu 5 dar Salomia avea ambiţia să fie bicicleta în întregime opera lui. Gîndul îi stătea zile şi nopţi fixat asupra unei invenţii care să le înlocuiască. In cele din urmă, într’o dimineaţă binecuvîn-tată s’a sculat de pe laiţa lui de scînduri, peste care e întins numai un simplu ţol de
                                                                  213
© BCU Cluj
         lînă, cu problema rezolvată, gata. „Nici nu se putea altfel'* îşi zicea Salomia. „Nu degeaba îi dau eu benzina, aşa numea el ţuica, „maşinei acesteia" şi-şi ciocănea cu degetul fruntea, sub care credea că se ascundea cea mai minunată dintre toate maşinile. începu sîrguincios, cu sufletul plin de nerăbdare, cum era întotdeauna în preajma unei mari descoperiri. Multe zile nimeni n’a pus mina pe el, de parcă intrase în pămînt. Salomia făcu din sîrmă de oţel numeroase spirale în felul celor dela divanurile elastice, le îmbrăcă în piele şi le potrivi in jurul roatelor, îmbinîndu-le cu meşteşug. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că nu erau cauciucuri adevărate. Şi tocmai cînd svonul înconjurase satul, că Salomia e nebun pentrucă se munceşte să inventeze cauciuc, într’o Duminică, mare fu mirarea tuturor cînd Salomia eşi la plimbare pe bicicleta lui vopsită în galben şi verde, pedalînd mîndru ca pe una cumpărată dela fabrică. „Toată e lucrată de mine" le spunea Salomia curioşilor cu aceiaşi modestie ironică. „Şi cauciucurile tot eu le-am fabricat. Puneţi mâna 5 se cunoaşte". Toţi se încredinţau pipăind, că Salomia inventase ceva nou şi ciudat care înlocuia cauciucurile de bicicletă.
              Salomia se oferise de multeori să construiască şi podul de peste Vîlsan; dar nimeni nu l-a luat în seamă. Şi el şi-a văzut de treburile şi de „benzina" lui. A venit un inginer al prefecturii, a sondat rîul, a măsurat, a scris pe hîrtie şi pe urmă a dat ordin să aducă materialul şi a început construcţia unde i s’a părut rîul mai puţin adînc. Dar Salomia, în sine se bucura şi nu se sfia să spună pretutindeni că inginerul nu-i bun de nimic şi că podul lui cel nou nu va dura mai mult decît pînă la prima ploae, care spă-lînd munţii îşi va cobori recele-i plete de şuvoae pe Vîlsan. Atunci o să-l vedeţi plutind pe rîu ca o cutie de chibrituri goală.
              Podul terminat fiind, se hotărîse inaugurarea lui de către autorităţi, cu oarecare solemnitate. Venise prefectul, ciţiva deputaţi îmbrăcaţi şi ei ca ţăranii de prin părţile acestea, inginerul constructor şi inginerul şef, doamne şi domnişoare. Se boerise de tot şi—i stătea minunat Perienilor împodobit cu pod nou şi cu atîtea distinse figuri orăşeneşti-
              Prefectul intenţiona să facă şi puţină propagandă politică scoţînd în relief spiritul constructiv de care era însufleţit guvernul.
              Toţi ai satului erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi femeile îşi puseseră fote lucrate cu fir ca să fie mai frumoase decît cucoanele. Colorate ca un cîrd de fazani, cu picioarele goale şi cu pulpele roze, priveau desfăşurarea serbării.
              Salomia se aşezase chiar pe pod cu picioarele spînzurate spre oglinda nestatornică şi învălurită a apei. Pe valea Vîlsanului venea un curent rece, care trecea pe sub pod în-gheţîndu-i glesnele. Rîul începuse să se turbure şi nu se mai vedeau în el pietrele rotunde şi multicolore ca’ntr’un mozaic. „Febra, banana" zicea Salomia. Aceste cuvinte făceau parte dintr’o limbă inventată de el pe care oamenii ajunsese cu timpul s’o înţeleagă, însemna? „mă bucur, foarte bine3“ Salomia rîdea ca un smintit în timp ce prefectul împreună cu inginerul înaintau pe pod cu un foarfece în mînă să taie panglica tricoloră ce oprea trecerea. Dar cînd aceşti doi demnitari se aflau pe la mijloc un sgomot de infern, ca un muget, se prăbuşi din munte. Şi lumea se dete la o parte îngrozită strigînd t fugiţi, fugiţii Valul, vine valul3“ Vîlsanul se umflă dintr’odată şi un zid de apă turbure se prăbuşi peste pod scoţîndu-1 din pămînt ca pe o măsea şubredă. Deabia scăpă cu viaţă prefectul şi inginerul, traşi de oameni, iar pe podul purtat cu o viteză nebună de apele repezite Salomia îşi avînta pălăria în aer ţinîndu-şi cu greutate echilibrul pe pluta improvizată.
              Mai la vale se prinse de o cracă lăsînd podul să călătorească singur, apoi prin cealaltă parte coborî pe mal fluerînd şi potrivindu-şi o bucată de panglică tricoloră la pălărie,
                                                             214
© BCU Cluj
             In cele din urmă phdul fu construit în locul arătat de Salomia, unde Vîlsanul, prins între două pietroase ridicături de pămînt, se îngustează şi se domoleşte nemai avînd loc de sburdat, căci alt inginer venind îl găsi pe Salomia om foarte priceput în meserie şi acum Vîlsanul nici nu se mai încumeta să-l fure. Tot aici îl construise şi Nemţii în timpul răsboiului.
             Din acele vremuri Salomia avea amintiri pline de peripeţii pe care le povestea adesea de le ştia acum tot satul. Singura şi cea mai mare patimă a lui Salomia e ţuica. Ii place aşa de mult băutura aceasta încît moartea cea mai fericită şi-o imaginează înnecîndu-se într’o cadă mare din care să bea intr’una pînă o crăpa.
             Raiul nu şi-l închipuia altfel decît străbătut la fiecare pas de rîuri, pe care curge numai ţuică limpede şi pe ţărmurile lor, mese cu pahare mari şi frumoase. Stă sufletul pe scaun, se apleacă doar, umple paharul, îl dă pe gît şi face; ahhh, ahh, bună mai e 1 “ mîngîindu-şi gîtul cu palma şi e în culmea fericirii.
             Şi la Perieni viaţa e ca în rai. Să vezi numai primăvara cînd toţi pomii înfloresc, ce albeaţă, ce pete roze 5 tot satul par’că e iluminat şi parfumat. Gîzele cîntă ziua întreagă prin meri, peri, caişi şi mai ales prin pruni. Toţi pomii sunt buni şi frumoşi, dar nici unul nu se ridică la înălţimea prunului. El singur este adus direct din rai şi sădit în pămînt, pentrucă din el se face ţuica minunată care-i place aşa de mult lui Salomia. „O sărăcuţii de ei“ îi mîngîia Salomia cînd începeau să-şi crape la soare, din muguri, petalele albe verzui, „drăguţii de ei“. Şi în fiecare dimineaţă lua drumurile în toate părţile unde se întindeau livezile şi le sorbea mirosul, sărind în sus de bucurie ca un ied. Nici bicicleta la care muncise şi cu care se mîndrea, nu-1 pasionase atît, şi o purta pe lingă el pentru ca mergînd încet pe tot felul de cărărui întortochiate, urcînd dealurile îmbrăcate în pruni, să le poată sorbi mai pe îndelete aroma.
             Ce minunată este puterea lui Dumnezeu cugeta Salomia în timpul rătăcirilor acestea şi pieptul i se umfla de fericire. In flori era doar bănuiala acelui divin parfum pe care-1 va coace soarele în prunele cărnoase şi pe urmă printr’un minunat şir de transformări, acest vis al pomilor se va preface în ţuica tare, cuprinzînd la un loc : floarea, fructul, primăvara, vara şi toamna cu toate gîzele şi fluturii într’un singur pahar de lichid galben-verzui. Tumîndu-i conţinutul pe gît, el îţi pătrunde în toate vinişoarele, în muşchi, în oase şi’n cap şi atunci Salomia însuşi par’că era pămîntul împodobit numai cu pruni înfloriţi 1 Cine ar găsi o fericire mai mare decît aceasta?
             Salomia nu avea o livadă de pruni dar cu nenumăratele lui meserii cîştiga deajuns pentru a se îndestula cu băutură. Şi totuşi niciodată nu i-a ieşit lui din minte gîndul să-şi cumpere odată, livadă ca să trăiască întocmai ca în visurile fericite, lîngă butoi zi şi noapte; dar nu-i isbutise s’o aibă.
             Cînd veni răsboiul Salomia n’a fost luat pentrucă nu făcuse armata şi era socotit drept un degenerat. Doctorul la recrutare îl găsise slab şi-l reformase. A tot trecut armată de-a noastră spre munţi, prin sat. Au dat iureş prin gospodăriile oamenilor. Au umplut cazane cu pui de găină şi focurile cu frigări în care se prăjeau raţe şi gîşte de era tot satul numai un miros de friptură. „Cine ştie dacă mai trăim. Să murim barem sătui“ ziceau. Au plecat pe urmă în munţi. Şi n’au stat mult. Intr’o noapte s’au întors în goană, val-vîrtej unii peste alţii şi-au fugit strigînd în trecere: „Evacuaţi satul, fugiţii Vin Nemţii 1“
             Sătenii rămaşi şi-au încărcat în grabă, în căruţe, cît au putut din gospodărie şi au plecat spre şes, pe valea Vîlsanului. Pivniţele rămîneau pline cu butoae de ţuică. O recoltă minunată fusese în anul acela. Salomia însă nu s’a îndurat să părăsească Perienii. Lui singur i-a fost milă de sat. Şi-a făcut planul că dacă ar rămîne, ar trăi tocmai bine, fericit, cu pivniţele pline de butoaie, el singur stăpîn şi drept măsură de prevedere, luă o
                                                               215
© BCU Cluj
          butîe plină chiar în noaptea aceia, o rostogoli pînă la marginea satului, o coborî într’o vâlcea, cu hîrleţul îi făcu o groapă şi o ascunse înnăuntru, trăgînd peste ea ţărină. Când se întorcea să mai aducă una, nemţii intraseră în sat. Auzea numai sgomot de tunuri, de cai şi de voci străine. De pe înălţimile dimprejur, sburau pe deasupra lui obuze şi ples-căiau mitraliere. Văzînd prin sat lumini călătoare de felinare şi auzind strigăte, Salomia se piti în fundul văgăunei, râcâi pământul într’un loc însemnat de el cu o piatră, vârî într’o vrană un tub de cauciuc şi de necaz că nemţii vor prăda satul şi nu-i va mai rămânea lui de băut, începu să sugă. Innainta ţuica pe tub gâlgâind iar gâtul lui Salomia se bucura foarte simţind-o cum alunecă. In acest timp, fără a slăbi tubul din gură, se gândea la vremurile grele care vor sosi şi îndemnat de spiritul de prevedere să păstreze cu sfinţenie butoiul ascuns, pentru a se îndestula până ce vor veni iar timpuri de linişte, Salomia sugea în neştire.
               Pe deasupra vâlcelei tot umbla mereu o lumină ca o coadă de păun, care mătura cerul: „Samovikotana î“ ocări Salomia în limba lui cea nouă. Nişte paşi se apropiau în timp ce Salomia se lipeâ de fundul văei, cu mâinile şi picioarele răschirate ca o broască moartă. Dar deodată fu orbit de o lumină aşa de pătrunzătoare, încât orice speranţă de viaţă îi pieri. Germanii, cercetând împrejurimile cu reflectorul, îl descoperiseră. L-au arestat. Văzîndu-1 băut şi de teamă să nu fie un spion, l-au închis într’o pivniţă în care, drept tovarăş, avea numai un butoi mare cu varză murată. De acolo prin fereastra zăbrelită, făcută pentru premenirea aerului din încăperea subpămînteană, el vedea curgînd ţuica pe drumuri, vărsată de armata streină şi se gîndea cu jind cum Vîlsanul o ducea la vale.
               Butia lui a stat bine ascunsă sub dîmb. Dupăce Nemţii s’au convins că Salomia nu era primejdios şi l-au eliberat din trista lui închisoare se ducea în fiecare noapte şi sugea cîte puţin ca să-şi potolească arsura sufletului.
               Anii cari urmară acestor întîmplări se arătau tot mai trişti. Prunii erau loviţi de felurite boale şi se uscau xntr’una. Ţuica se împuţina şi se scumpea. Ajunsese de muncea o zi întreagă, numai pentru un păhărel. Apoi cînd boalele se mai opriră au început geruri şi zăpezi tocmai la legatul florilor.
                                                           *
                                                         * # '
               Venise din nou primăvara pentru cea de-a patra oară. Cei mai mulţi pruni fuseseră salvaţi cu doctorii aduse dela oraş. Salomia însuşi umbla cu maşina de stropit şi servea fără plată pe toată lumea. Erau semne bune şi se aştepta o recoltă foarte bogată cum fusese cea din ajunul răsboiului. Cel mai fericit dintre toţi era Salomia. Suferise aşa de mult în cei trei ani de lipsă, încît se făcuse acum subţire de tot şi mărunt cît un copil.
        ' Pielea i se întinsese pe os şi mustăţile îi fîlfîiau pe faţa slăbită, ca două aripi de prepeliţă împuşcată. Nu mai rămînea drept primejdie decît o brumă, o grindină sau o zăpadă din acelea potopitoare, care să nimicească florile. Dar semnele bune se îngrămădeau şi Sa-lomia cu gîndul la belşugul mult aşteptat, tremură, iar pe faţă îi curgeau broboane de sudoare ca unui om bolnav. Ochii şi—i plimbă zilnic pe cer, către toate colţurile, pentru a preîntîmpina par’că o nenorocire. Astfel într’o zi toate livezile erau înflorite, întocmai ca în anii cei fericiţi şi depărtaţi. Gâzele zumzăiau, iar Salomia se plimba victorios toată ziua adulmecând din mirosul florilor, gustul şi aroma delicioasă, pe care o va sorbi în ţuica dela toamnă. Odată cu încolţirea speranţei, se potolea şi aştepta să treacă vremea mai repede.
               Intr’o dimineaţă însă, veni un vânt îngheţat şi trecu peste livezi ca o trenă rece şi lucitoare de beteală. A treia şi a patra zi se făcu din nou cald. Dar florile cădeau într’una,
© BCU Cluj
          cu firavul rod depe ele, de par’că s’ar fi sinucis. Nu eră un vis urît. Salomia cutreerând livezile, ridica în pumn petalele ca pe nişte stoluri de fluturi morţi, căută grăuntele verde al fructului, numai cât un bob de grâu şi le lăsâ descurajat, să i se prelingă printre degete. Nu mai erâ nicio nădejde şi Salomia fu cuprins de o vastă melancolie. Viaţa pe pământ i se păreâ un iad. Un dor îl ardeâ chinuitor, cutreerîndu-i vinele şi oasele şi ajungînd în cap îi fierbea creerul. Nici cu un butoi întreg nu s’ar mai potoli setea lui Salomia. Chiar dacă Vîlsanul tot ar fi numai ţuică şi s’ar rostogoli în gura lui deschisă nu l-ar sătura.
               Se închidea ziua încet ca pleoapa unui ochi ce adoarme. Din pămînt se ridica spre cer parfum de flori moarte.
               — „Samovikotana“ zise Salomia, adică „s’a hotărît“ şi desfăcînd repede bata cu care se încinsese se urcă într’un prun, o legă de o cracă groasă, făcu un laţ şi vîrînd capul strigă: „Febra hananâî“ şi se aruncă. Laţul îl cuprinse şi-l strînse prieteneşte. Numai cînd luna se revărsa peste livezi ca o cadă de aramă plină cu ţuică, par’că mai tresări şi apoi atîrnâ liniştit şi neclătinat învăluit în parfumul slab al florilor căzute.
217
© BCU Cluj
                              P O E S I I
                                                     DE
                                           EMIL GIURGIUCA
                        IMPRIMĂVĂRARE
                        Stau pe ţărm cu duhul sfânt aproape.
                        Sufletul mi-a adormit sub ape.
                        Sufletul mi-a adormit sub ape...
                        Somnul urcă ’n aburi din pământ.
                        Prundul zorilor se sfarmă ’n vânt.
                        Mie fagul, mie apele de cremeni,
                        îmi sunt semeni, îmi sunt semeni, îmi sunt semeni...
                        Ascult plopi stropiţi cu-argint pe coajă Supţi de câmpul aburit,
                        Mugurii sorbind din infinit Ruga ciocârliilor de vrajă.
                        Au topit azi noapte vrăjitoare Clopoţele de cleştare cucului,
                        Conduraşi de-azur haiducului,
                        Mie râsuri, mie doine de fecioare.
                        Zânele ’ncrustară pe copaci Drobi de rouă ’n stropi de maci.
                        Mă aud sub coaja lor, m’aud...
                        Cucul umblă pe ogorul ud.
                        Soarele mijind pe deal asvârle Râsuri tremurând pe valuri,
                        Poduri vii de nuferi peste gârle Şi năframe ’n coamele de dealuri.
                                                      218
© BCU Cluj
                         Iar ogorul iese ’n cap de zare Să-şi adape brazdele cu soare.
                         Simt Dumnezeirea ’n fagul crud,
                         O aud pe ape, o aud...
                         Şi-mi las capul pe pământ, să mă înfrupt Din văzduhul de ţărână supt,
                         Şi din ape şi din fagii dimprejur Cu toţi porii, cu toţi porii beau azur.
                         SOARE DE MARTIE
                         Sub pomi cuprinşi în aburi de pământ,
                         Cum stau cătând la câmpul tras de pluguri, Din spate, parcă îngrădit de muguri,
                         Se uită ’n mine-un tânăr chip de sfânt.
                         Cherub cu ochii negri de copil,
                         E tânărul din care eu m’am rupt,
                         Frumosu-i cap lângă obrazu-mi supt E soare ’n umbra unui cimitir.
                         Şi cum gândesc la cerul de demult,
                         In urma mea, din timp aud un glasi Să fi rămas în câmp, să fi rămas...
                         Şi-mi ară ’n suflet vorba ce ascult...
                         Şi-mi vine să m’acopăr cu pământ,
                         Să nu mă simt mai mult, să nu m’aud... Cherubul tânăr, peste câmpul crud,
                         Să urce singur scările de vânt...
219
© BCU Cluj
r-Q
                                      S T-J. PERSE
                 A N A B A S I S
                                ROMÂNEŞTE DE ION PILLAT
                            NOTĂ LĂMURITOARE
         Poemul francez, pe care îl prezint azi în versiune românească publicului nostru, este unul din monumentele liricei contemporane, una din cele patru-cinci opere mai reprezentative ale poeziei europeene din secolul al XX-lea.
         Pe alt plan sufletesc, dar în aceeaş regiune spirituală, n’aş putea să-i alătur de cât poemele t «La Cantate â trois voix» de Claudel, «La jeune Parque» de Valâry, «Die Duineser Elegien» de Rilke, «The Wasted Land» de T. S. Eliot şi «Vulturne» de L. P. Fargue. — «Anabase» face parte din acea elită de creaţiuni menite să răsbată peste vremuri, dar care fatal trebue să-şi formeze singură cititorii şi să aştepte ca timpul să-i hotărească un public tot mai numeros.
         Tipărit în 1924 la Paris într’o ediţie voit restrânsă pentru bibliofili, poemul a dispărut de atunci din librărie prin însă-şi voinţa de izolare a acelui misterios Saint-John Perse, pseudonim sub care se ascunde o personalitate marcantă de la Quai d’Orsay. St-
      J. Perse publicase înainte de «Anabase», sub numele enigmatic dar poate mai străveziu de Saint Leger Le ger, un volum revelator de poeme; «Eloges», tot atât de imposibil de obţinut chiar pentru rarii şi fervenţii săi admiratori.
         E natural deci ca marele public din Franţa să’l ignoreze total, e şi mai firesc însă ca un Valâry, un Claudel, un Fargue şi alte câteva spirite luminate, hotărâtoare a gustului literar francez de mâine, să-l aşeze foarte sus. In ce priveşte Europa, «Anabase», deşi nu sunt opt ani de la apariţie, a şi fost tradus în limbile; germană, rusă, engleză şi italiană} tălmăcirea mea vine a cincea la rând.
         Interesant de amintit este faptul că Hugo von Hofmannsthal a prefaţat versiunea germană şi că Rainer Maria Rilke, îhainte de a muri, lucra tocmai la o altă traducere, rămasă neisprăvită, a poemului atât de iubit. Hofmannsthal, într’un articol despre «Emanciparea liricei franceze», publicat postum de revista literară «Commerce» şi scris puţin
                                            220
© BCU Cluj
         timp înainte de moartea poetului vienez, aşează pe St-J. Perse pe aceeaş linie cu Bau-delaire, Rimbaud, Mallarmâ, Claudel şi Valery.
              Dar «Anabase» nu se leagă numai, simptomatic, de numele celor doi mari lirici germani. Cel mai însemnat reprezentant al poeziei noui britanice: americanul T. S. Eliot, poet şi critic din ce în ce mai ascultat, l-a tălmăcit pe englezeşte (1930) şi acum în urmă în 1931 revista romană de artă şi literatură: «Fronte» a dat o traducere datorită lui Giuseppe Ungaretti, liricul cel mai pur al Italiei de azi.
              Dacă mai adăogăm prefaţa lui Val6ry-Larbaud la versiunea rusă, ne putem da seama uşor ce fraterne colaborări şi ce prinos de admiraţii rare şi-a atras St-J. Perse cu tainicul său poem. Relev acest lucru, mai mult de cât s’ar cuveni, spre a indica importanţa unei opere, despre care mulţi cititori probabil nici n’au auzit, dar care merită cu prisosinţă efortul cerut spre a-i pătrunde arcanele şi a-i cuceri ascunsele frumuseţi.
              Un poem ca «Anabase» n’are nevoe de prefaţă, nici de lămuriri — se cere numai citit, dar citit de mai multe ori cu acea intuiţie creatoare a frumosului etern, cu acea simpatie adâncă, totală, care ne face, mai mult de cât orice act de comprehensiune logică, să cuprindem o realitate ce alt-fel ne-ar scăpa depăşindu-ne puterile minţii. Poemul lui St-J. Perse se cere cucerit şi cucerit din nou la fie-care citire—de aci şi farmecul acela de veşnică noutate pe care îl păstrează ca taina lui cea mai de preţ.
              N’am pretenţia să fac aici un studiu, fie el şi superficial, al «Anabasei»; îl voi încerca altă dată la locul său. Vreau numai să arăt cititorului neprevenit—speriat şi poate chiar desiluzionat la primul contact cu textul poemei — unele puncte de reper, care să’i uşureze o delicioasă biruinţă.
              Poemul de faţă n’are şi nici nu poate să aibă un subiect precis. Aici tema ne e dată de titlul însuşi luat în sensul cel mai larg de expediţie militară. Xenophon să nu ne inducă în eroare t Anabasis al lui St-John Perse n’are nimic comun cu povestea retragerii celor Zece Mii — nici măcar posibilitatea unei aluzii cât de depărtate.
              Lucien Fabre, care la apariţie ne-a dat în «Nouvelles Litteraires» cea mai pătrunzătoare până azi interpretare a Anabasei, ne spune că «e vorba într’adevăr de un poem liric şi epic totdeodată, care încearcă să învie existenţa aventuroasă a unui prinţ răs-boinic cu care autorul, o simţi, se identifică aproape mereu».
              Intre două cântece pur lirice poemul însuşi se împarte în 10 cânturi aproape epice. Lucien Fabre ne propune pentru ele următoarele titluri s I II III IV V VI VII VIII IX X
                              I Sosirea cuceritorului pe locul oraşului pe care vrea să-l întemeieze.
                II Traseul împrejmuirii.
                III Consultarea augurilor.
               IV  Ctitoria oraşului.
                               i
                V  Dor după alte zări.
               VI  Proiecte de stabilire şi de noroc.
               VII Hotărârea unei noui plecări.
              VIII Drumul prin pustiuri.
                IX Sosirea în pragul unei ţări întinse.
                X  Primire, serbări, odihnă. Dar setea plecării iar: de-acuma cu navigatorul.
              Repet însă, âr fi o greşeală cititorul să ia aceste precizări «ad literam». Sunt simple indicaţiuni pe marginea unui program — piesa sau simfonia trăeşte şi fără ele. Totuşi pot fi utile, cel puţin la o primă citire.
              Sunt ipoteze de luat în seamă în rezolvirea problemei de poezie pură propusă nouă de «Anabase». — Dar cu cât intrăm mai adânc în miezul poemei, cu cât o recitim mai
                                                               221
© BCU Cluj
         des, cu atâta poezia lui $t-J. Perse se depărtează de coniigenţele anumite de loc şi de timp spre a ancora în regiunile abstracte ale spaţiului şi ale sufletului curat.
              Astfel trebue înţeleasă părerea autorului însuşi, care într’o lungă convorbire avută cu dânsul în Martie trecut la Paris, îmi spunea că poemul nu implică nici cadru geografic, nici fabulaţie istorică, infirmând aşa dar ipotezele lui Lucien Fabre şi propria mea credinţă în localizarea prin Extremul Orient şi pe înaltele podişuri din Asia centrală a unei epopee de caracter mongol. Totuşi redarea halucinantă a reliefului, a vegetaţiei, a atmosferei şi a luminei asiatice, descrierea furnicarului uman atât de pitoresc şi de evocator al unui oraş chinez (cântul X) — rămâne o realitate şi e caracteristică pentru întregul poem precum este şi rezonanţa lui continentală atât de diferită de cea europeană, americană sau africană — atât de asiatică în schimb.
              S’a spus de către mulţi că «Anabase» e un poem obscur. Adevărul este altul * poemul nu e obscur ci e concentrat până la limita extremă a puterii noastre de urmărire mintală. Toate intermediarele gândirii, legătura verbală şi umplutura logică, lipsesc — poetul ne lasă numai esenţialul, strictul necesar recreării în sufletul nostru ale propriilor sale experienţe lirice. Cititorul devine ast-fel, ca şi executantul unei opere muzicale, un colaborator conştient al poetului. Pentru acest lucru se cere o oarecare agilitate intelectuală, pe care cu timpul o poţi dobândi — şi o oarecare imaginaţie intuitivă, cu care trebue însă în prealabil să te fi născut.
              «Anabase» se reduce deci în ultimă analiză la un leit-motiv sufletesc: nostalgia unei mari cuceriri, armonizată într’o serie de variaţiuni pe aceeaş temă (zece la număr), precedată şi urmată de melodia unui singur cântec, în subsidiar. Dar în acelaş timp poemul ne prezintă o desfăşurare paralelă, bine sincronisată, de imagini extraordinar de concrete şi de sentimente pe cât se poate de generale* ceeace îi dă o rezonanţă sufletească de o calitate cu totul aparte.
              Dacă mai adaog şi realizarea unui stil propriu care, în complexitatea şi subtilitatea limbei franceze modeme, aduce deodată, primitiv, necruţător şi neîntinat suflul verbului antic, spulberă cu vigoare de profet sute de ani de rugină gramaticală, trezeşte pe buzele noastre strămoşul călare prin stepe, desleagă ritmul nomad şi leagă cuvântul fugar — va înţelege lesne oricine puterea de evocare şi magia unei astfel de poezii.
              Spun: poezie, cu bună ştiinţă. Faptul că „Anabase*1 nu se prezintă sub forma versificaţiei tradiţionale franceze, ci în haina mult mai mlădioasă a unor versete poetice cu aspectul doar tipografic al prozei, nu implică nici o negare a acestui adevăr. De altminteri îmi stau mărturie nenumăratele versuri alexandrine care presar textul francez şi pe care am căutat să le echivalez mai întotdeauna cu versul românesc corespunzător.
              In ce priveşte versiunea de faţă, la care am lucrat aproape un an, am urmărit un îndoit scop*
              Am încercat să fiu înainte de toate credincios operei traduse, păstrând — pe cât posibil — nu numai sensul şi intenţiile (adesea sibiline) ale poemei, nu numai mişcarea, ritmul şi metrul, dar până şi tonul şi textura verbală a originalului (sunete, aliteraţii, asonanţe; opacitatea sau transparenţa, duritatea sau moliciunea, greutatea sau uşurinţa fie-cărui cuvânt).
              Am mai încercat — lucru şi mai greu, dar aici esenţial — creearea în româneşte a unui stil poetic echivalent, care să păstreze seva autohtonă.
              Dacă am reuşit?... In orice caz poemul original rămâne întreg...
              v-Terre arable du songe! Quiparle de batir?—J’ai vu la terre distribuie eti de vastes espaces et ma pensie n’est point distraite du navigateur».
                                                                                                  I. P.
222
© BCU Cluj
                                    CÂNTEC
          Se năştea * sub frunzele de-aramă. Un om ne puse boabe amare in mâni Străin. Ce trecea. Şi lata svonul altor ţinuturi pe placul meu... „M’am închinat, fiica mea’ sub cel mai mare dm coPacii anului".                   ’          ’
          Căci soarele intră în zodia Leului şi Străinul şi-a pus degetul în gura morţilor. Străin Ce râdea. Şi ne spune de-o iarba. Ah! atâtea adieri pe ţinuturi! Câtă uşurinţă pe căile’ noastre? cât de desfătătoare mi-e goarna şi pana învăţată în ciuda aripii.,] „Suflarea mea fată de-acum mare, aveai felurile tale care nu sunt ale noastre". '
          S’a născut un mânz sub frunzele de-aramă. Un om ne puse aceste boabe amare în mâni. Străin. Ce trecea- Ş* iata svonuri mari într’un copac de-aramă. Smoală si trandafiri, daruri ale cântecului! Tunet şi flaut prin încăperi ? Ah! atâta uşurinţă în căile noastre, ha! atâtea^ poveşti peste an, şi Străinul îşi are obiceiurile pe drumurile întregului pământ... „M’am închinat, fiica mea sub cea mai mândră rochie a anului*1.
                           A N A B A S I S                         •
            Pe trei mari anotimpuri aşezându-mă cu cinste, semn bun îmi dă pământul pe care’i legea mea.
            Armele dimineaţa sunt mândre şi marea. Cailor noştri pradă, glia fără rod ne dă acest cer incoruptibil. Şi soarele nu e numit, dar puterea lui e printre noi şi marea m zord z*iei ca o presupunere a minţii.
            Putere, ne cantai Pe drumurile nopjii!... In sorocul limpede al dimineţii ce mai ştim de visare, sora noastră mai mare ?                                                       1
            Pentru un an încă printre voi! Stăpân pe grâu, stăpân pe sare, şi nevoia obştească pe cântare drepte !                                                      ’
            Nu voi chiema oamenii de pe alt mal. Nu voi însemna mari ocoale de oraşe pe coaste cu praful mărgeanului. Dar mi-am pus gând să trăiesc printre voi.
            In pragul corturilor toată faima! Vlaga mea printre voi 2 şi gândul curat ca sarea îşi ţine sfatul Judecăţii la lumina zilei.
            ...Da bântuiam oraşul visărilor voastre şi opream pe pieţele pustii acest negoţ curat al sufletului meu, printre voi nevăzut şi des ca un foc de spini în vântul văzduhului.
            Putere, ne cantai Pe drumuri minunate!... „In desfătarea sării sunt toate sulitile soi-ritului... Voi înviora cu sare gingiile moarte ale dorinţiî!
           Cine, lăudând setea, n’a băut apa nisipului într’un coif, puţină încredere îi dau la negoţul sufletului"—
           (Şî soarele nu e numit, dar puterea lui e printre noi).
           Oameni, neamuri de pulbere şi de tot soiul, neamuri de negustorie şi ,de odihnă neamuri din margini de ţară şi de-aiurea, o neamuri de puţină greutate în amintirea acestor meleaguri 5 neamuri de pe văi şi de pe podişuri şi de pe cele mai înalte cline ale
                                             223
© BCU Cluj
          acestei lumi la obârşia ţărmurilor noastre; adulmecatori de semne, de seminţe şi spove-ditori de vânturi în Apus; urmăritori de şleahuri, de anotimpuri, strângători de corturi în vântul slab al zorilor; o căutători de pungi de apă pe scoarţa lumii; o căutători, o descoperitori de prilejuri de a pomi aiurea,
              nu vindeţi o sare mai tare când, dimineaţa, într’o prevestire de împărăţii şi de ape moarte pe sus atârnate peste fumurile lumii, darabanele surghiunului deşteaptă la graniţi veşnicia care cască pe nisipuri.
              ...In rochie curată printre voi. Pentru un an încă printre voi. „Faima mea e pe mări, vlaga mea e printre voi 3
              Ursitelor noastre făgăduită această adiere de pe alte ţărmuri şi, purtând mai departe seminţele timpului, strălucirea unui veac la culmea sa în cumpăna cântarelor11...
              Socoteli aninate de banchizele sării! In punctul simţitor al frunţii mele, unde poema se stabileşte, sap acest cântec al unui întreg popor cel mai îmbătat, în şantierele noastre trăgând nemuritoare carene 3
                                                         II
              In ţările umblate sunt marile tăceri, în ţările umblate de greeri în amiazi.
              Eu cutreer, voi cutreeraţi printr’un ţinut de povârnişuri înalte cu dumbravnic, unde se usucă albiturile celor Mari.
              Păşim peste rochia Reginei, toată în horbote cu două făşii de coloare brună (ah 3 cum se pricepe acrul trup de femeie să păteze o rochie în dreptul subsuorii 3)
              Păşim peste rochia fiicei Sale, toată în horbote cu două făşii de coloare aprinsă (ah! cum se pricepe limba şopârlei să culeagă furnicile în dreptul subsuorii!)
              Şi poate nu trece ziua ca acelaş om să nu se fi mistuit şi pentru mamă şi pentru fiică. Râset atotştiutor al morţilor, să ni se cureţe fructele acestea!... Dar cum' nu se mai află iertare pe lume sub floarea de răsură?
              Vine, din acest colţ de lume, o năpastă vânătă pe ape. Vântul se ridică. Vânt de mare. Şi albitura
              porneşte! ca un preot rupt în bucăţi...
                                                         III
              La secerişul orzului bărbatul iese. Nu ştiu cine năstruşnic a grăit pe coperişul meu. Şi iată aceşti Regi şezându-mi la poartă. Şi Solul mănâncă la masa Regilor. (Să fie hrăniţi cu grâul meu!) Verificatorul de măsuri şi de greutăţi coboară fluviile emfatice cu tot felul de rămăşiţe de insecte
              şi de fire de paie în barbă.
              He ! noi ne îndoim de tine, Soare! Tu ne-ai spus atâtea minciuni!... Făcătorule de turburări, de zâzănii 3 hrănit de batjocuri şi de posne, o Răsvrătitule 3 fă să crape migdala ochiului meu 3 Inima mi-a cipciit de bucurie sub bogăţiile varului, pasărea cântă : „o bătrâneţe !...“, fluviile sunt pe alviile lor ca ţipete de femei şi acest pământ e mai mândru ca o piele de berbec vopsită în roşu.
                     *
              Ha! mai largă povestea acestori frunzişuri pe zidurile noastre, şi apa mai limpede ca în visări, binecuvântări, binecuvântări să-i fie aduse de a nu fi un vis 3 Sufletu-mi e
                                                                224
© BCU Cluj
         plin de minciună, ca şi marea sprintenă şi tare sub vocaţia cuvântului 1 Miasme puternice mă înconjoară. Şi îndoiala urcă pe fiinţa lucrurilor. Dar dacă vreunui om e dragă jalea sa, aduceţi-1 la lumina zilei 1 şi părerea mea e să fie ucis, de unde nu se va întâmpla o răscoală.
              Află că ; te-am înştiinţat, Limbutule 1 de câştigurile noastre nenumărate. Mările pă-catuind la strâmtori n’au cunoscut mai strâns judecător 1 Şi omul încântat de un vin, pur-tându-şi inima neînduplecată şi roind ca o turtă de muşte negre, deodată spune aşa; „...Roze, împurpurată desfătare: pământul întins dorului meu, şi cine îl va îngrădi în astă seară ? Silnicia în sufletul înţeleptului, şi cine o va îngrădi în astă seară ?...“ Şi cutare, fiul cutărui, om sărac
              ajunge stăpânit de semne şi de vise.
              „Croiţi drumuri pe unde să treacă oamenii de toate neamurile, arătând coloarea aceia galbenă a călcâiului: craii, dregătorii, căpitanii cu glasuri amigdaline 5 cei cari au făcut fapte mari, şi cei cari văd în vis una sau alta... Preotul şi-a depus legile împotriva poftei muierilor pentru dobitoace. Grămăticul alege locul gâlcevilor sale afară sub cer. Croitorul atârnă de un copac bătrân o haină nouă dintr’o prea frumoasă catifea. Şi omul atins de gonoree îşi spală rufele în apa limpede. Au pus să ardă nevoile slăbănogului şi duhoarea ajunge la vâslaşul pe banca sa, ea îl desfătează“.
              La secerişul orzului bărbatul iese. Miasme puternice mă înconjoară, şi apa mai limpede ca în Jabal naşte sgomotul acesta din alte vremuri... In ziua cea mai lungă a anului pleşuv, lăudând glia sub ierburi, nu ştiu cine năstruşnic a călcat pe paşii mei. Şi morţii sub nisip şi urina şi sarea pământului iată că păţesc ca pleava a cărei sămânţă a fost dată sburătoarelor. Şi sufletul meu, sufletul meu veghiază cu vuiet mare la porţile morţii. Dar spune Craiului să tacă; în vârf de suliţă printre noi hârca aceasta de cal 1
                                                                 IV
              Acesta-i mersul lumii şi n’o să-l vorbesc decât de bine. Ctitorie a oraşului. Piatră şi bronz. Focuri de mărăcini în zori desgoliră aceste mari
              pietre verzi şi uleioase ca funduri de temple, de latrine,                     '
              şi corăbierul pe mare atins de fumul nostru văzu că uscatul, până la culme, schimbase de înfăţişare (mari desţeleniri zărite din larg şi aceste lucrări de captare a apelor vii depe munte).
              Astfel fu ctitorită cetatea şi aşezată în zori sub labialele unui nume curat. Tabările se desfiinţează pe coline 1 Şi noi cari suntem aici pe ceardacurile de lemn, cu capul gol şi cu picioarele goale în răcoarea lumii,
              ce avem să tot râdem, dar ce avem să tot râdem, pe jâlţuriie noastre, pentru o debarcare de târfe şi de catâre?
              şi ce să spunem, din zori de zi, de tot acest norod sub văluri ? — Sosiri de făină î... Şi corăbiile mai înalte decât Illon sub păunul alb al cerului, după ce trecuseră bara, se opreau
                                              225                                           *
© BCU Cluj
              în punctul mort unde pluteşte un asin mort. (E nevoie de hotărnicit fluviul palid, fără ursită, de o coloare de lăcuste sdrobite în mustul lor).
              In sgomotul răcoros al malului dimpotrivă, faurii sunt stăpâni pe focurile lori Ples-netele biciului descarcă pe uliţele noui cotiuge de neînmugurite nefericiri. O catâri, întunecimile noastre sub sabia de-aramă 1 patru capete nestăpânite sub nodul pumnului închipuie un corimb viu pe azur. Ctitorii de azile se opresc sub un copac şi gânduri le vin pentru alegerea locurilor. Ei mă învaţă înţelesul şi scopul clădirilor: faţa cinstită, faţa mută 5 galeriile de laterită, vestibulurile de piatră neagră şi piscinele de umbră clară pentru biblioteci; zidiri foarte răcoroase pentru leacuri. Apoi soseşte gloata zarafilor fluerând în cheile lor. Şi iată pe străzi un om cânta singur, dintre aceia ce’şi vopsesc pe frunte bu-chia zeului ales. (Sbârnâiri de gâze pe vecie în mahalaua aceasta de murdării 1) ...Şi nu e prilejul să vă povestesc tovărăşiile noastre cu oamenii depe malul potrivnic; apa dăruită în burdufe, prestaţiile de cavalerie pentru lucrările portului şi prinţii plătiţi în monedă de peşti. (Un copil trist ca moartea maimuţelor— soră mai mare minunat de frumoasă —ne dăruia o prepeliţă într’un condur de mătase trandafirie).
              ...Singurătate 3 oul albastru ce-1 ouă o pasăre uriaşe de mare, şi golfurile deschise dimineţii acoperite toate de alămâi de aur 3 A fost ca eri I Pasărea s’a dus 3
              Mâine serbările, urările, căile sădite cu arbori cu teacă de seminţi şi serviciile municipale ridicând în zori bucăţi mari de foi moarte de palmieri, rămăşiţe de aripi uriaşe Mâine serbările,
              alegerile de magistraţi ai portului, vocalizările prin mahalale şi, sub încropitele pregătiri de furtună,
              cetatea galbenă, sub coif de umbră, cu ismenele târfelor la fereşti.
              ...La al treilea Crai Nou, acei ce veghiau pe culmile dealurilor îşi strânseră pânzele. Au făcut să ardă un trup de femee în nisipuri. Şi un om înaintă la intrarea Pustiului — meseria tatălui său: neguţător de arome.
                                                         V
              Pentru sufletu-mi prins de griji străine, sute de focuri de-oraş înviate de lătratul de câini...
              Singurătate! curtenii noştri năuci ne lăudau obiceiul, dar gândurile noastre au si tăbărât sub alte cetăţi:
              „N’am spus nimănui să aştepte... Vă urăsc pe toţi cu blândeţe... Şi ce să spun de acest cântec pe care îl trageţi din noi?...“
              Despot al unui popor de vedenii de dus la Mările Moarte, unde aflăm noi apa’nop-tată care să ne cureţe ochii ?
              Singurătate 3... Sotnii de stele trec la marginea lumii, legând de cuhnii un astru domestic.
              Regii Confederaţi ai cerului duc răsboi de-asupra coperişului meu şi, stăpâni pe tării, acolo îşi aşează tabăra.
              Să plec singur cu suflările nopţii, printre Prinţii pamfletari, printre căderile de Bielide 3...
              Suflet unit în tăcere cu smoala Morţilor! cusute cu ace pleoapele noastre! lăudată aşteptarea sub genele noastre!
              Noaptea îşi dăruie laptele, să se ia bine seama! şi un deget de miere ungă buzele risipitorului:
                       •                      226
© BCU Cluj
              „...Frupt al femeei, o Sabeeană!..." Trădând inima cea mai puţin cumpătată şi ridicat de duhorile curate ale nopţii,
              mă voi înălţa în gândurile mele potrivnic activităţii visării; mă voi duce cu gâştile sălbatice în mirosul searbăd al dimineţii!...
              — Ha! când steaua se înopta în mahalaua slujnicelor, ştiam oare că de acum atâtea suliţe noui
              urmăreau prin pustiu silicatele Verii ?“ Auroră, povesteai..." Spălări pe ţărmul Mărilor Moarte!
              Cei cari au odihnit goi în nesfârşitul anotimp se scoală gloată pe pământ — se scoală gloate şi iată strigă
              că lumea aceasta e nebună!... Moşneagul mişcă din pleoape în lumina gălbue; femeea se întinde pe unghia sa;
              şî mânzul mânjit îşi pune botul bărbos în mâna copilului, care nu visează încă să-i împungă un ochi...
              „Singurătate! N’am spus nimănui să aştepte... Mă voi duce într’acolo când voi vroi..." — Şi Străinul îmbrăcat cu totul
              în gândurile sale noui, îşi mai face părtaşi în căile tăcerii s ochiul lui e plin de o spumă,
              nu mai e într’ânsul fiinţă de om. Şi pământul în seminţele sale înaripate, ca un poet în vorbele lui, călătoreşte...
                                                         VI
              Atotputernici în marile noastre gubernii militare, cu fiicele noastre parfumate care se înveleau într’o boare, aceste urzeli,
              ne aşezarăm în loc înalt capcanele de prins fericirea.
              Belşug şi trai bun, fericire! Atâta timp ne ţineau paharele unde cristalul putea să cânte ca Memnon...
              Şî furişând la unghiul teraselor o harţă de fulgere, tipsii mari de aur în mâinele fetelor de casă secerau urâtul nisipurilor la hotarele lumii.
              Apoi a fost un an de vânturi în Apus şi, pe coperişurile noastre îngreuiate cu pietre negre, învieri de pânze guralive date pradă desfătării din larg. Călăreţii dealungul capu-rilor, încolţiţi de aquile luminoase şi hrănind în vârf de suliţi urgiile limpezi ale vremii senine, întipăreau pe mări o hronică înflăcărată t
              De sigur! o poveste pentru bărbaţi, un cântec de vlagă pentru bărbaţi, ca o fre-mătare din larg într’un copac de fer!... legi dăruite pe alte ţărmuri, şi înrudirile prin femei în sânul popoarelor desfrânate; ţări întinse vândute la mezat sub inflaţia solară, podişurile înalte pacificate şi provinciile puse la preţ în mireasma solemnă a rozelor...
              Acei cari la naştere n’au adulmecat un astfel de jar, ce rost au ei printre noi? şi oare se poate să aibă ei viaţă de         oameni vii ? „E treaba voastră şi  nu a mea     de a domni
         asupra lipsei..." In  ce ne priveşte        pe noi, cari ne aflam acolo, am  căşunat la  graniţe în-
         tâmplări neobicinuite, şi purtându-ne în fapte la hotarul puterilor noastre, bucuria ne-a fost printre voi o bucurie foarte mare?
              „Cunosc neamul acesta aşezat pe povârnişuri! călăreţi descălecaţi printre brazdele gliei. Mergeţi şi le  spuneţi lor: o     primejdie năstruşnică de înfruntat  alături de noi! vitejii
         fără număr şi fără    măsură, hotărâri puternice şi risipitoare şi vlaga    bărbatului   mistuită ca
         poama în vie... Mergeţi de le spuneţi lor fără ocol î obiceiurile noastre răpitoare, sirepii cumpătaţi şi iuţi pe seminţele răsvrătirilor, coifurile adulmecate de turbarea zilei... In ţările vlăguite unde datinile se cer îndreptate, atâtea familii de împerechiat ca şi colivii de
                                                                   227
© BCU Cluj
     păsări fluerătoare, ne veţi vedea, în felul nostru de a ne purta, adunători de naţii sub întinse hambare, cititori cu glas tare de porunci, şi două zeci de popoare sub legile noastre grăind toate limbile...
         „Şi iată ştiţi povestea dorului lor: căpitanii săraci în căile nemuritoare, fruntaşii gloată veniţi să ne dea bineţe, toată suflarea bărbătească a anului cu zeii ei pe toiage şi craii maziliţi în nisipurile din Miază-Noapte, fiicele lor tributare darnice în jurăminte de credinţă, şi Stăpânul care spune: am încredere în steaua mea...                                               j
         „Sau poate le povestiţi întâmplările păcii s în ţările      înciumate de trai bun o duhoare     m
     de forum şi de femei nubile, monezile galbene, marcă         neprihănită, înmânate sub foile de     m
     palmier, şi popoarele călcând pe puternice mirodenii — fundaţii militare, traficuri însemnate de influenţă sub ochiul fluviilor, închinarea unui vecin puternic şezând la umbra fiicelor sale şi veştile încrucişate pe foi subţiri de aur, tratatele de prietenie şi de hotărnicii, înţelegerile dela popor la popor pentru stăvilare de râuri, şi haraciul ridicat în ţările prea bucuroase 1 (zidiri de cisterne, de şuri, de acarete pentru cavalerie — lespezile de un albastru aprins şi drumurile de cărămidă roză — desfăşurările de stofe pe îndelete, şerbeturile de trandafiri şi mânzul ce ni s’a născut în calabalâcul oştirei — desfăşurările de stofe pe îndelete şi, în oglinzile vedeniilor noastre, marea care rugineşte săbiile, şi coborâşul, într’o seară, în meleagurile mării, spre ţinuturile noastre de odihnă deplină şi spre fiicele noastre
         „parfumate, care ne vor potoli cu o boare, aceste urzeli...“)
         — Astfel câte-odată pragurile noastre împinse de o ursită stranie şi, pe paşii grăbiţi ai zilei, din partea aceasta a pământului, cel mai întins, unde se surghiuneşte puterea, în fie-ce seară o văduvie întreagă de laurii
         Dar în amurg, un miros de micşunele şi de lut, în mâna fiicelor nevestelor noastre, ni se furişa în socotelile de ctitorii şi de noroc,
         şi vânturile calme găzduiau în fundul golfurilor pustii.
                                                  VII
         Nu vom locui pe veci aceste pământuri galbene, desfătarea noastră...
         Vara mai vastă decât împărăţia atârnă pe podişurile spaţiului climele în mai multe caturi. Pământul vast pe aria sa îşi rostogoleşte din plin spuza palidă sub cenuşe — Coloare de pucioasă, de miere, coloare de lucruri nemuritoare, tot pământul de păşuni aprinzându-se la paiele iemei trecute — şi din buretele verde al unui singur copac cerul îşi trage fiinţa sinilie.
         Un loc cu pietre de mica 3 Nici un bob de sămânţă curat în barba vântului. Şi lumina ca un ulei.— Din crăpătura pleoapelor la firul culmilor unindu-mă, ştiu piatra pătată de solzi aurii, roiurile tăcerii la stupii de lumini; şi inima mea duce grija unei familii de acridiene...
         Cămile blânde sub blana lor tunsă, cusută cu vinete semne, colinele să pornească la drum sub zodiile cerului agrar — să tot meargă tăcut pe incadescenţele palide ale câmpiei; şi să îngenunche la urmă în fumul visării, acolo unde popoarele se mistuie în pulberile moarte ale pământului.                                                                     |
         Sunt lungi linii liniştite cari se tot duc spre albăstriri de vii neaşteptate. Pământul          l
     în multe locuri îmboboceşte violetele furtunii; şi iată fumuri de nisip înălţându-se din             |
     alvia fluviilor moarte, ca surpături de veacuri în mers...                    .                      I
                                             228
© BCU Cluj
         Cu glas mai stins pentru morţi, cu glas mai stins în lumină. Atâta blândeţe la inima omului, oare se poate să nu-şi găsească măsura ?... „Iţi grăesc suflete al meu 3 — suflete întunecat cu totul de o mireasmă de cal !“ Şi câteva păsări mari de uscat, navigând înspre Apus, simt plăsmuitori iscusiţi ale păsărilor noastre de mare.
         La răsăritul cerului atât de palid, ca un locaş sfânt pecetluit de pânza orbului, fâşii de nori se aştern, acolo unde rotesc cancerii camforului şi ai cornului... Fumuri pe care o adiere ni le fură! Glia toată’n aşteptare în roiurile ei de gâze, glia naşte minuni!...
         Şi în nămiezi, când copacul jujubier crapă temelia mormintelor, omul îşi închide pleoapele şi îşi răcoreşte ceafa în vremuri... Călăriri ale visării în locul pulberilor moarte, o căi zadarnice pe care o adiere le răscoleşte până la noii unde să găsim, unde să găsim voinicii ce o să păzească fluviile la împletirile lor?
         La svonul apelor mari pornind pe pământ, toată sarea pământului tresare în vis. Şi deodată hal deodată ce ne vor aceste glasuri? Ridicaţi norod de oglinzi pe osuarul fluviilor, să facă apel în tot şirul veacurilor! Ridicaţi pietre în cinstea faimei mele, ridicaţi pietre tăcerii, şi pază acestor locuri călăreţii de aramă verde pe vastele şoselei...
         (Umbra unei păsări cu aripi întinse îmi trece pe obraz).
                                                  VIII
         Legi pe vânzarea iepelor. Legi rătăcitoare. Şi noi înşi-ne. (Coloare de om).
         Tovarăşele noastre aceste vârtejuri înalte în drum, clipsidre în mers pe pământ,
         şi potopul de ploi solemne, dintr’o materie minunată, ţesute din pulberi şi din insecte, care ne urmăreau popoarele prin nisipuri ca şi birul.
         (La măsura inimilor noastre atâta lipsă s’a săvârşit!)
         Nu să fi fost calea stearpă s în pasul animalelor fără pereche (caii noştri neprihăniţi cu ochi străbuni), multe fapte întreprinse pe adumbrirea gândirii — multe fapte în tihnă pe hotarele gândirii — mari hronici seleucide în şuerătura praştiilor şi pământul dat pradă explicărilor...
         Alt ceva: umbrele acelea — prevaricările cerului împotriva pământului...
         Călăreţi gonind de-a curmezişul prin astfel de neamuri omeneşti, unde urile câte odată cântau ca şi grangurii, ridica-vom noi biciul pe cuvintele jugănite ale fericirii ? — Omule, cântăreşte-ţi greutatea socotită în boabe de grâu. Ţara asta nu e a mea. Ce mi-a dat lumea decât această legănare de ierburi?...
         Până la locul numit Copacul Uscat:
         şi fulgerul înfometat îmi hotăreşte aceste ţinuturi în Apus.
         Dar mai departe sunt odihnele cele mai mari, şi într’o întinsă
         ţară de păşuni fără amintire, anul fără legături şi fără aniversări, gătit cu răsăriri de soare şi cu focuri. (Jertfa în zori a unor măruntaie de miel negru).
         Căi ale lumii, unul vă urmează. Autoritate peste toate semnele pământului.
         O Călătorule prin vântul galben, gust al sufletului!... şi sămânţa, o spui, a coculu-sului indian are, de o sdrobeşti 3 puteri îmbătătoare.
         O lege năstruşnică de silnicii ne poruncea moravurile.
                                                                 229
© BCU Cluj
IX
           De atâta vreme de când mergeam în Apus, ce ştiam noî de lucrurile pieritoare ?... şi deodată la picioarele noastre întâile fumuri.
           —   Femei, femei! şi fiinţa unei ţări iată e toată îmbălsămată;
           „ ... Iţi vestesc vremuri de vipii cumplite şi văduvile bocindu-se pe destrămarea morţilor. Acei ce îmbătrânesc în deprinderea şi în grija tăcerii, stând pe înălţimi, cercetează nisipurile şi faima zilei pe schelele bâlciurilor;
           dar plăcerea în şoldul femeilor se înfiripă, şi în trupul nostru de femeie fierbe ca un must de poamă neagră, şi odihnă cu noi înşi-ne nu se poate găsi.
           „ .. Iţi vestesc vremuri de mari bucurii şi fericirea frunzelor în visele noastre.
        Acei ce cunosc isvoarele sunt în surghiunul acesta cu noi? cei ce cunosc isvoarele ne-or spune eî în amurg
           sub ce mâini storcându-ne ciorchina coapselor
           trupurile noastre se umplu de o salivă ? (Şî femeea s’a culcat cu bărbatul în iarbă 5 se ridică, pune rânduîală în liniile trupului ei, şi greerul sboară pe aripaţi albastră).
           „... Iţi vestesc vremuri de vipii cumplite, şi la fel noaptea, sub lătratul câinilor, îşi mulge plăcerea din şoldul femeii.
           Dar Străinul trăeşte sub cortul său, cinstit cu lăpturi şi poame. I se aduce apă proaspătă ca să’şi spele gura, faţa şi sexul.
           I se aduc când cade noaptea femei înalte şi sterpe (hal mai umbrite la lumina zilei 1) Şi poate şi din mine îşi va stoarce plăcerea. (Nu"i ştiu chipul de a fi cu femeile.)
           «...Iţi vestesc vremuri de mai bucurii şi fericirea înserării pe pleoapele noastre pierîtoare... Deschide-mi gura în lumină, ca un loc de miere printre stânci, şi de afli în mine greşală, să fiu isgonită! de nu,
           să merg sub cort, să merg goală, alături de urcior, sub cort,
           şi tovarăş al unghiului de mormânt, mă vei vedea mult timp mută sub copacul rămuros al vinelor mele... Un pat de cereri sub cort, steaua verde în urcior, şi să fiu sub stăpânirea ta! nici o roabă sub cort decât urciorul cu apă rece! (Ştiu să ies înainte de ziuă fără a deştepta nici steaua verde, nici greerul din prag, nici lătratul câinilor depe tot pământul).
           Iţi vestesc vremuri de mari bucurii şi fericirea înserării pe pleoapele pieritoare... dar deocamdată încă e zi!
           —        Şi în picioare pe felia strălucitoare a zilei, pe pragul unei ţări întinse mai fără de prihană ca moartea,
           fetele urinau desfăcându-şi pânza vopsită a rochiei.
           Alege-ţi o pălărie mare a cărei margine se poate seduce. Ochiul dă înapoi cu un veac în ţinuturile sufletului. Prin poarta de cretă lucioasă se văd lucrurile câmpiei; lucruri vieţuitoare, o lucruri minunate!
230
© BCU Cluj
          jertfe de mânji pe morminte de copii, purificări de vădane printre trandafiri şi adunări de păsări verzi prin ogrăzi în cinstea moşnegilor 5                                              •
          multe lucruri pe pământ de auzit şi de văzut, lucruri vieţuitoare printre noii
          ţineri de serbători sub cerul liber pentru pomeniri de copaci bătrâni şi slujbe în cinstea unei mlaştini; închinări de pietre negre, desăvârşit de rotunde, închipuiri de isvoare în locuri moarte, giuruiri de stofe, în vârf de prăjini, la apropierea trecătorilor din munţi, şi aclamări sălbatice, sub ziduri, pentru schingiuiri de bărbaţi la lumina soarelui, pentru darea în vileag a rufelor cu semnele nunţiii
          multe alte lucruri încă la înălţimea tâmplelor noastre: ţesălatul animalelor în mahalale, mişcările mulţimilor în faţa turnătorilor, fântânarilor şi jugănitorilor; speculaţiile în adierea recoltelor şi vânturarea ierburilor, în coamele furcii, pe coperişuri; clădirile de împrejmuiri din pământ ars şi trandafiriu, de uscătorii de carne în terase, de pridvoare pentru preoţi, de căpitanate; curţile uriaşe ale veterinarului; corvezile pentru întreţinerea drumurilor de asini, potecilor şerpuite prin chei; ctitoriile de ospicii pe locuri virane; scriptele ţinute la sosirea caravanelor şi licenţiarea însoţitorilor în mahalaua zarafilor; popularităţile năs-cându-se în pragul porţilor, lângă o tigae; protestările de titluri de creanţă; stârpirile de dobitoace cu albeaţă, de viermi albi sub glie, focurile de mărăcini şi de spini în locurile spurcate de moarte, frământarea unei pâini bune de orz şi de susan; sau de grâu arnăut; şi fumul oamenilor în tot locul...
          hal tot soiul de oameni în căile şi felurile lor: mâncători de gândaci, de harbuji; purtători de plasturi, de bogăţii; omul gliei şi odrasla de boier, cel care înţeapă buboiul cu acul şi cel care adună sarea din ghioluri; podarul, faurul; vânzători de zahăr, de scorţişoară, de cupe de băut de metal alb şi de lămpi de corn; acel care croeşte o haină de piele, sandale de lemn şi nasturi în chip de măsline; acel care hotăreşte gliei felurile sale ; şi omul fără nici o meserie: omul cu şoim, omul cu flaut, omul cu albine ; acel care îşi găseşte plăcerea în sunetul propriului său glas, acel care îşi află rostul privind îndelung o piatră verde ; acel care arde pentru bunul său plac un foc de coji de copac pe acoperişul său; acel care’şi întinde pe pământ un pat de foi mirositoare, care se culcă pe el şi odihneşte; acel care visează chenare de ceramică verde pentru avuzuri de apă vie; şi acel care a călătorit şi pregetă să plece iar; acel care a trăit într’o ţară de ploi mari; acel care joacă zarul, arşicile, barbutul, sau acel care s’ar pricepe la întrebuinţarea unei tigve; acel care târeşte pe urmele lui un vultur mort ca un teanc de crengi înfrunzite (şi pana e dăruită nu vândută, pentru înariparea arcurilor), acel care strânge polenul într’un vas de lemn (şi plăcerea mea, spune dânsul, e coloarea asta galbenă); acel care mănâncă gogoşi, viermi de palmieri, smeură; acel căruia îi place gustul tarhonului; acel care pofteşte un ardei; sau încă acel care mestecă dintr’o gumă fosilă, acel care-şî duce o scoică la ureche şi acel care adulmecă duhul spiritelor la crăpăturile proaspete ale stâncei; acel care tot gândeşte la trup de muere, om pofticios 5 acel care’şi vede sufletul pe lucirea unei lame; omul cunoscător în ale ştiinţei, în ale onomasticei; omul preţuit la sfaturi, acel care botează fântânile, acel care face danie de jeţuri sub copaci, de lâne boite pentru înţelepţi; şi ţintueşte pe la răscruci vase rotunde de bronz foarte mari pentru însetaţi; mai nimerit, acel care nu face nimic, cutare om şi cutare cu felul său de a fi, şi atâţia alţii încă! strângătorii de prepeliţe în faldurile pământului, acei ce adună prin desişuri ouăle pistruite cu verde, acei ce descalecă să ridice lucruri mărunte, agate, o piatră cerulee care se ciopleşte tocmai la mahala (în chip de tocuri, de tebachere şi de paftale» sau de mingi să le mângăe mânile damblagiilor); acei ce pictează fluerând cutii mici afară sub cer, omul cu toiag de fildeş, omul cu scaun de paie, pustnicul purtând mâni
                                                                   231
© BCU Cluj
    de femee şi voinicul trimis la vatră care şi-a înfipt suliţa în prag ca să lege o maimuţă... ha î tot soiul de oameni în căile şi felurile lor, şi pe neaşteptate î răsărit în hainele sale de seară şi deslegând jur împrejur orice vorbe de întâietate, Povestitorul care ia loc la rădăcina terebintului...
        O căutătorule de spiţe de neamuri în mijlocul pieţiiî câte poveşti de neamuri şi de rudenii? — şi că mortul din viu se hrăneşte, după cum scrie în tablele legiuitorului, de n’am văzut orice lucru în umbra sa şi cu preţul vârstei sale: depozitele de cărţi şi de hronici, magaziile astronomului şi frumuseţea unui loc de morminte, temple foarte vechi sub palmieri, locuite de o asină şi de trei găini albe — şi mai departe de bătaia ochiului meu, multe şi tăinuite fapte plămădindu-se : taberi ridicate la primirea unor veşti care-mi scapă, îndrăsneli de popoare peste muscele şi treceri de râuri pe burdufe; călăreţii ducând cărţi de legăminte, cursa întinsă prin vii, călcările tâlharilor prin cheile munţilor şi urzelile prin lanuri pentru răpirea vre-unei femei, tocmelile şi tăinuirile, împerechierile fiarelor în codri sub ochii copiiilor şi govirile proorocilor prin înfundături de coşare, înţelegerile pe tăcute între doi oameni sub un copac...
        dar pe deasupra faptelor oamenilor pe pământ, multe semne în mers, multe seminţe în mers, şi sub azima vremei senine, într’o suflare largă a pământului, toată înariparea recoltelor 3...
        până în ceasul înserării cu steaua mireasă, lucru limpede şi lăsat amanet în tăriile cerului...
        Glie de plug a visării 3 Cine grăieşte de clădiri ? — Am văzut pământul împărţit în zări întinse şi gândul meu nu părăseşte pe navigator.
                                  CÂNTEC
        Calul meu oprit sub copacul plin de turturele, eu fluer o fluerătură atât de limpede, că nu e făgăduinţă să-şi ţină pe ţărmurile lor fluviile acestea toate. (Frunze vii în zori sunt pe chipul faimei)...
        Şi nu e vorba ca omul să n’aibă jale, dar deşteptându-se înaintea zilei şi ţinându-se cu înţelepciune la prietenia unui copac bătrân, proptit cu bărbia de cea din urmă stea, el zăreşte în fundul cerului neînceput mari făpturi curate cari se preschimbă în desfătări...
        Calul meu oprit sub copacul guruitor, eu fluer o fluerătură mai limpede... Şi pace acelora, de o să moară, cari n’au văzut ziua de azi. Dar despre fratele meu poetul s’au primit ştiri. A mai scris ceva foarte dulce. De care numai câţi-va au avut ştiinţă...
232
© BCU Cluj
                                             G L E B
                                               DE
                                     SANDU TUDOR
                                               II.
         DE ALTE MULT-CIUDATE PERIPEŢII CÂND GLEB PE MALUL IEZERULUI VIAŢĂ DE PUSTIU
                                        SĂ-ŞI AŞEZE NĂZUI                             '
         Sunt bolnav sau încercat de vreo iazmă drăcească. Ca un şarpe neliniştea îmi muşcă mereu din inimă. In afară de rugăciune toate sunt părere. Rugăciunea îţi aşează sufletul să poţi ca un cleştar curat primi oglindirea mântuitoare a cerului, adevărul cel viu, zilnica hrană cea spre o fiinţă.
         Gleb îşi dădea însă seama că părăsise oarecum râvna cea adevărată a rugii.
         —   A, blestemat ce sunt, nu mă mai rog cum trebue.
         Nervos îşi smulse din pieptarul antereului un pătrat de icoană veche îmbrăcată în argint. O luase la plecare din paraclis. Pe dos în lemn erau în câteva slove vechi un nume, al dăruitorului, şi un legământ.
         Gleb sărută argintul rece, îşi făcu, după obiceiul lui, o cruce mare şi aspră şi propti icoana în iarbă în partea răsăritului. Slovele acelea ciudate de pe lemn îi amintesc însă că o furase schitului. Ceva de desupt, ceva întunecat din credinţa lui, îl împinsese să facă lucrul acesta, el cel ce voise să se descătuşeze de toate ale trecutului, bune şi rele.
         Greutatea şi răceala de metal a icoanei îi atârna de inimă ca o ancoră de siguranţă. Avea nevoe de ceva din afară, care să-i ţie ca o dara mântuitoare când va fi în cumpănă de suflet. Avea nevoe de un sprijin, de o tărie, de un ajutor şi aşa furase icoana cu argint care întruchipa pe ea steaua de foc a Rugului-aprins.
         Ii venea prea greu să-şi mărturisească sieşi păcatul, însă clipa aceasta a dimineţii îi desvăluia toată ruşinea faptei. îşi acoperi faţa cu mâinile. Chinuitor lucru e ruşinea cea adâncă, ruşinea de tine însuţi. Ai vrea să-ţi ascunzi goliciunea de propria-ţi privire. Stai în faţa ta însuţi ca primul om în faţa lui Dumnezeu după păcat.
         Se cutremură ca de friguri, ca şi cum ar fi vrut să se lepede, să se uşureze de o greutate.
         —   Am furat.
                                                          233
© BCU Cluj
         Rămase neclintit, de cremene, multă pace, aşa în răgaz. Lacrimile doar se şiruiau în izvoare bogate. Curgeau tihnit printre degetele care-i ascundeau chipul şi-i înmuiau obrazul şi lungul bărbeî. îşi da seama cu părere de rău că nu mai putea să se mai roage cum făcea altă dată, cu toată bunăvoinţa pe care o arăta. Luă icoana din iarbă şi o aşeză sus între braţele unui pom bătrân. Se gândi că trebue să-şi găsească o scorbură, să-şi facă o vizuină sau un bordeiu. Dar nu avea nici o tragere de inimă. începu însă să cutreere în preajmă ca să-şi cunoască olatul unde avea să vieţuiască. Locul unde nimerise era deajuns de îndemânatic pentru pusnicie. Ţinutul mai în fund era sărăcăcios şi sterp, numai coline împădurite şi pietroase pe o lăture iară pe alta mlaştini în şir. Aşa câteva zile nu făcu altceva decât să pribegească hai-hui jur împrejur. Cutreeră şi cuceri cu picioarele lui goale, late ca două lopeţi mari, încă şi mult mai departe, toate laturile împrejurimilor. In volnicia descâtuşerii lui de orice grije, se minuna şi se pleca cu luare aminte către toate câte le vedea. Rătăcea mai ales dimineţile după ce-şi sfârşea rugăciunea pe care se îndărătnicea să şi-o cucerească deplin. Gingăşia simţirii lui proaspete se deschidea şi se ascuţea mereu şi la tot pasul. Nimic nu scăpa nemângâiat de sufletul lui. De la firicelul de floare al ierbei rare cu câte o gânganie speriată în el, la trupurile aspre ale copacilor pe care începuse să-i iubească atât şi să-i cunoască în parte ca pe nişte prieteni, fiecare cu făptura lui deosebită şi până la frunzele ciudate din care scăpau lunecând picături reci de rouă pe care le prindea sau le scutura în palmă ca să le soarbă, nimic nu scăpa de atingerea înflăcărate! lui simţiri. Uneori vorbea tare, lucrurilor şi nevăzutului, cum ar vorbi cu nişte făpturi omeneşti, şi petrecea cu glume şi jocuri copilăreşti. Singur băgase de seamă că decând vieţuia în pădure câştigase un suflet nou de copil cu care hoinărea ştrengăreşte în toate părţile. La ceasul rugăciunii se întorcea însă totdeauna la iezer. Ii plăcea să se roage lângă oglinda aşezată, atât de cuminte a iezerului. Se simţea aşa de liniştit lângă apa argintie şi paşnică. Nu i se destăinuise, din restrângerea adâncurilor, marele înţeles al scărilor de oglindiri care e lumea asta?
         Lucrul acesta şi-l amintea mereu cu un stih de psalm s „fii ca pomul sădit lângă poteci de ape“.
         Intr’o după amează cum pribegi aşa prea la întâmplare, fără să-şi dea seama rătăci de-abinelea într’un ţinut de bălţi şi tufăriş. A dat să iasă încercând îndrăzneţ să răzbată de-a dreptul prin baltă. A intrat până la genunchi în nămol şi ape verzi pline cu vietăţi scârboase la văzut. S’a împedicat, s’a încurcat în stuh şi păpuriş şi uluit şi-a ieşit din fire. A încercat să scape urcându-se într’o salcie apoi legănându-se şi sărind din salcie în salcie a ajuns până la un loc 5 dar bălţile şi păpurişurile se ţineau lanţ. In fine a născocit o altă iscusinţă. S’a descins şi şi-a desrăsucit funia anteriului. Cu sforile din ea şi-a legat la picioare catalige, două prăjini mari de crăci pe care le-a frânt dintr’o plută bătrână. A izbutit să iasă din acel loc primejdios în călcături înalte de cocostârc uriaş, râzând şi făcând fel de fel de glume pe socoteala lui însuşi. Nu putu însă afla de fel locul de lângă iezer, unde urcase într’un arţar icoana de argint a Rugului aprins. Se rătăcise de-abinelea.
         Nimeri în schimb, pe o vale de râu nu prea repede, care curgea umbrit prin mijlocul frunzişului negricios al copacilor, apă limpede peste prundişuri albe. S’a culcat într’o margine, printre buruieni înalte şi iarbă moale. A adormit repede învins şi furat de amarnică oboseală. A adormit ca pământul, ţăranul călugăr. Unduia peste el răsuflul somnului adânc şi undele de beznă ale nopţii ca o apă mângâietoare.
         Târziu la o răspântie a adormirii se aprinse în el o luminiţă s un vis. Se nălucea norod mult ca o droae zăpăcită. Zdrenţe de haine zvânturate, verzi de tot cum e culoarea crudă a bălăriilor se tălăzuiau din fundurile visului. Bărbi şi figuri lungi coclite,
                                                           234
© BCU Cluj
    ochi cu cearcăne de spaimă, se iveau la drum şi-l înghesuiau în lumina verzui-galbenă, prin prăfuirea mersului.
        —        Vin toţi nebunii pustiului, toţi aschiteii. Toţi pusnicii deşertului vin spre mine să mă afle. Armatele Duhului.
        Mergeau tropăindu-i somnul cu o pâsloasă şi dureroasă nelinişte. Se auzea sunetu amestecat al picioarelor goale şi aspre prin nisipuri aspre care scârţâiau. Parcă îi călcau inima. încerca prin toate simţurile, din toată fiinţa lui o durere ciudată şi totală, tortura sufletească pe care ţi-o pricinueşte zădărnicia unei mări de praf spulberată sau o năzuire fără înţeles. Se auzea duhoarea obosită şi plescăitul buzelor uscate de sete. Toată vânzo-lirea aceasta de bănueli chinuitoare creştea în el cu tăcerea de spaimă a Renunţătorilor cari îi treceau prin somn muţi şi fără să se uite înapoi. Uriaşe deşertăciunea şi îndoiala singuratecilor trecură prin visul lui, prin inima lui. Unul, cu paşi întârziaţi, rămas răzleţ şi lung îi făcu semn cu mâna desnădăjduit şi închee totul cu acelaş semn mare de cruce. Gleb după tulburare fu cuprins de mirare. Abea acum se căzni să privească cu adevărată luare aminte. întâmplările sunt uneori adevărate simboluri. Trebue să le afli tâlcul. Acum însă oştimile pustiului pieriseră în pâcla prafului. Se mai bănuia numai un noian de capete rotunde şi inelări subţiri de nimburi, lucru izbitor, printre ţăndările unei iconiri de clopotniţă de schit, clopotniţa celor şapte aschitei de unde fugise el.
        Tot restul somnului, Gleb se strădui supraomeneşte să întoarcă droaia de rătăcitori ai duhovniciei să le reviseze chipurile şi tâlcul pe care-1 scăpase. Ar fi recunoscut vreunul, l-ar fi întrebat şi ar fi desluşit ceva, caznă în zadar până la sudori. Scăpase din greşală semnul visului. Dacă ar putea să-l deslege l-ar ajuta să ia o hotărâre bine chibzuită. Călugărul şi în vis trebue să fie cu toată luarea aminte. Ciuda, apoi o bătae neguroasă a inimei crescură în el să se spargă. Se trezi. Deschise ochii mari. Deasupra în creştetul nopţii, luna uriaşe şi împlinită, îl ţintea ca un iris de jar auriu, îl privea din unicul şi neobişnuitul ei ochiu de bufniţă, asemeni unei prevestiri. Gleb strânse repede pleoapele şî îşi porunci să adoarmă. Şi îndată se află pe căile chinuitoare de vis. Acum se făcea că merge pe un drum nesfârşit şi trist, în strae de pelerin sărac. Cineva veşnicul străin, mergea lângă el nevăzut, îl auzea cum mergea de alungul drumului aproape şi cum îi glăsuia la ureche în chip de ispitire fluerându-i dulce şi adânc-răscolitor fiecare cuvânt.
        —        Gleb, cum de ţi—ai vârât în cap că ai fi om slobod, venind aci în pustiu, tu care ai o minte aşa isteaţă, aşa de limpede văzătoare. Nu vezi cât eşti de legat de gândurile de altădată, de icoana aceia în argint pe care o cauţi acum şi atâtea mreje nevăzute? Nu vezi cum rătăceşti, cum nu poţi să te aşezi nicăeri, cum te încurci şi te legi în chip nevăzut ? Iată acum patru legături în loc de una ţi-ai agonisit aci în pustiu.
        După ce îi vorbi aşa, Gleb simţi cum, nevăzutul care mergea cu el, rămâne în urmă în chip voit. Şi vorbele străinului s’au depărtat din urechea lui cu un râs uşurel şi îmbietor de batjocură. Se aţinti Gleb cu toată luarea aminte, privind în cele patru drumuri ale visului, de data asta cu toată râvna, vrând să vadă pre acela care îi rostise cuvântul. Dar în zadar aşteptând şi nimic neauzind, s’a deşteptat din somn zvârcolindu-se cu faţa plină de sudoare. Purta încă în suflet o întrebare şi se mira de glasul acela din vis. Afară da în fapt de zi. încă întuneric mare plutea, nestrăpuns de arcul marelui săgetător al luminii. Undeva totuşi de cealaltă parte a pădurii trebue să fi dat în zorit fiindcă bezna nopţii se adunase printre trunchiuri în brâul dumbrăvii, neagră de tot. Gleb simţi cu frig că e plin de rouă. O linişte cu fiori, înspăimântătoare, sta peste toate din preajmă. Nici o frunză nu se mişca. Nu se bănuia nici un ciripit. Numai la răstimpuri, nişte vaete nelămurite de jelanie lung înăbuşite înfiorau toată firea. Gleb înciudat, ridica capul şi asculta
                                                               235
© BCU Cluj
    cu bătăi de inimă repezi. Gleb înţelese că se trezise înaintea pădurii. Nu se auzea nimic decât tăcerea. Sub aripa umbrii atâta neclintire domnea în aşteptarea dimineţii, de parcă veghea însuşi îngerul tăcerilor deapururi. Numa ochiul de cer depe deasupra luminişului sta sus, alb de tot, tipsie de cositor. Zările acolo undeva erau încă închise adevăratei lumini. Gleb îşi puse iară capul pe braţ. Plângerea cea înăbuşită se ghicea iară aşa lungă şi nelămurită.
         Asta e jalea tăcerii neauzite, îşi spuse Gleb. Se simţea singur şi într’o stare de nemulţumire. Ar fi voit să fie cineva pe aproape. Ii veni să ţipe. La ce bun. Nu i-ar fi răspuns nimeni. Ca să se învioreze Gleb prinse să-şi închipue ceva: cum într’un sat mic, satul lui, pe care îl ştia din copilărie, cocoşii îşi ţipă tovărăşiile lor. Ii auzea acum parcă aevea ţipând din amintire prin ţinutul păcei nemărgenite din pădure, departe de tot, cocoşii închipuirii, cocoşii copilăriei.
         îşi opri gândul locului într’o ascultare încordată. Răstimpul acesta ştia că îi va curăţi sufletul de toată cenuşa somnului. Sta ca un arc încordat ascultându-şi dimineaţa copilăriei în care cocoşii strigau deşteptarea. Fără voe apoi luarea aminte se destinse încet de tot şi se trezi iară cugetând.
         —        Ce-o fi fost visul acela? E semn rău poate, fiindcă şi visul poate fi un semn, o oglindire a adevărului. Dar să mă întreb bine: oare pentruce am fugit de la schit? Nu la tot călugărul îi dat să ajungă sihastru. Iată cât de slab sunt. Gândurile dănţuesc în mine şi mă fură ca un copil. Rătăcesc prin amintirea păcatelor mele şi mă întinez şi mai mult. Mă hrănesc din propria-mi nevrednicie ca un animal din murdăria lui.
         Se răzvrăti în contra lui însuşi. Se îndreptă locului acolo unde dormise. Pământul de sub el îl răsbise cu umezeala. Voi însă să se pedepsească şi rămase neclintit. Chircit jos, cu părul zbârlit de somn cuprinzându-şi genunchii osoşi cu amândouă braţele începu să se judece aspru şi însălbăticit. Se rostogoleau în el fel de fel de gânduri. Plin de nelămurire sta la îndoială, nu ştia ce să creadă. Era la o mare răscruce, între vedenia care-i adusese binecuvântarea şi bucuria din ajun şi visul care-i amintea păcatul fugei din mănăstire.
         In nehotărâre căută un semn, să ştie ce să facă, să înţeleagă unde se află. Lumina cea mare sosea pe înălţimi; copacii o purtau sus pe vârfuri, stropii ei aureau toate din preajmă.
          Cum Gleb aştepta aşa neclintit între două gânduri şi două lumi, privirea lui mare şi năucă, cu totul în afară, rătăcea la întâmplare prin gol, ca o mână străvezie de orb şi se opri deodată, izbită aproape dureros. Nimerise o creangă încovoiată de arţar. Şi privirea aceasta de orb lunecă în lungul crengei, plăpând, tremurător, peste toate amănuntele ei până spre sfârcuri 5 dar se opri.
         —   Am un simţământ ciudat.
         Ii fu frică să nu pice în gol de pe marginea frunzei acelea. Şi omul rămase spânzurat din uitătură de frunza aceia mare de pe cracă, zdrenţuită simetric. Pata acelei palme verzi de frunză avea cinci degete omeneşti şi o rană închisă neagră, se asemăna cu o mână mare străpunsă în mijlocul podului.
         —        Ce ciudată e forma lucrurilor, cugetă Gleb. Uneori cu înţelesuri de zâmbet, alteori de pe linia lor se preling lacrămi, ţipete neauzite de durere lăuntrică.
         Acum în concentrarea neclintită a vederii acea, palma verde de arţar creştea făţiş spre el, ca un semn al bănuelelor si remuşcărilor ce-i încolţiseră în suflet. Mintea îi era limpede, îşi da seama că avea în faţă o nălucire dintr’o frunză, totuş ceva îl făcu să-şi spună:
         —        Stau sub mâna de mânie a Domnului. Eu păcătosul fac să lovească mâna Răstignirii şi a îndurărilor. Pentru o râvnă trufaşe am părăsit schitul. Doresc „viaţă înaltă“ cum
                                                              236

© BCU Cluj
    spun sfinţii părinţi, şi cu nu pot să o duc pe cea obştească cum trebue. Acum părinţii mei de la schit m’au legat cu blestem de caznă şi canon.
        Muream cu zile, mă ofileam din adânc pe zi ce trecea. Nu mai puteam să vieţuesc cu alţii laolaltă. Trebuia odată să mă desleg, să las în plata Domnului pe tot omul înţelept cu toate ceasloavele lui. Cred că sunt hărăzit să fiu pusnic, să merg fără să mă sinchisesc prin soare şi tăcerea rugăciune! necunoscute. A venit vremea să aflu singurătăţile necălcate de făptura omenească, undeva în afunzimea asta de pădure ferită, unde nu răsuflă decât fiarele, copacii şi firul de iarbă. Mă cuprinde groaza gândind. Ani de-a rândul am grămădit în mine fără vreun folos, ceasloave întregi de învăţătură. Cu câtă osteneală mi-am călăuzit inima în a cerceta şi adânci din toată smerenia şi înţelepciunea, cum spune Ecle-siastul, toate câte se fac sub cer, dar de prisos. Acum pot înţelege că şi această trudă datu-o-a Domnul Dumnezeu, fiilor oamenilor numai şi numai ca să se muncească cu ea în zadar, căci unde-i multă înţelepciune acolo şi mult       amar este,   şi cel ce-şi înmulţeşte
    ştiinţa înmulţeşte şi durerea. Vreau să mă      scutur de toată făţărnicia. Nu vreau să mă ascund
    înapoia stihurilor sfinte. Să mă desbrac şi de bine şi de rău, să fiu odată slobod. Să-mi făuresc singur şi volnic viaţa după voia mea şi a marei şi nedestăinuitei taine care stăpâneşte deasupra fiecăruia. Nu-mi trebue nimic din lumea asta de lut, nu mă aţâţă nimic, nu mă ademeneşte nimic.
        Dar ce-or fi zicând cuvioşii fraţi despre fuga mea? La vremea asta fratele Eftimie cel roşu toacă pentru utrenie şi liturghie din prispa chiliei.
        Gleb e înduioşat. II vede de aci de jos unde s’a trântit. II vede sprijinit bine pe cele două picioare neobişnuit de mari care i se văd roşi, jos de sub anteriu. Toată namila lui neobişnuit de înaltă sus spre cer, în mâna păroasă cu o scândură mare şi groasă în care bate din ciocănel mărunt, stropeşte până în fundul chiliilor din Sf. Lemn sunător, psalmii de toacă aî chemării la altar.
        —   Şi ce suflet are fratele Eftimie:         ca o azimă proaspătă,      când o rupi cu atâta
    abureală caldă şi hrănitoare.
        Toate amănunţimile acestea rupseră cu totul de pe ochii lui Gleb pâclele somnului din care se trezise. Lumina din cer se pogora acum ca o apă peste tot locul. Năpădea şi creştea din ce în ce, dublu în fundul iezerului ca o mirare uriaşe.
        Atârnat, mereu în afară, de palma aceia de arţar, cu privirea în neclintire, avu o clipă de ameţeală ca un spânzurat. Dedesubt golul râului, a apei care curgea paşnic spre depărtări. Sus frunza ca o mână care se împurpura sângeriu acolo în ramura ei.
        Acum prin aburiul fermecat al dimineţii nu mai e decât o palmă străvezie, o mână de duh care se lungeşte spre el. II atinge. El se înfrigurează. II apasă şi se îngreuiază de-abinelea pe umărul lui. O mână plină, o mână de aramă coclită de vechime.
        —   E mâna Celui bătrân de zile.
        Se rupse însă din farmec. Se scutură din tot trupul şi îşi spune aproape tare:
        —        In afară de rugăciune toate sunt păreri. Ce este şi închipuirea asta în om 1 Câtă putere! Deodată mai sus de ceaţa dimineţii soarele ţâşni zvârlit pe cer ca o decapitată ţeastă de aur. Chipul năzdrăvan al soarelui cuprinse tot cerul în lumină. Trupul lui Gleb se scăldă cu totul în revărsările strălucirei, îmbrăcat ca în odăjdii, cu totul şi cu totul de soare. Revărsarea asta de poleială caldă îl surprinse şi fără voe îl năpădi o neaşteptată şi nebună spaimă. îşi apăsă inima care îi zvâcnea să se rupă. Părul îi înţepeni măciucă. Pricina spaimei era totuş lăuntrică. Se înspăimântase suprafireşte de el însuşi. Printr’o ciudăţenie, ochii cei din adânc îl făcură să se privească în lumina soarelui într’un chip neobişnuit, nelămurit. Lumina cerului îl făcu să se vadă mic şi negru, atât de nevrednic. Ii era silă de el însuşi.
                                                                237
© BCU Cluj
         —        Nu am totuş de ce să mă sperii atât. Mă zbat numa dintr'o pricină a închipuirii. Să fiu om sănătos. Prea am năucit cu mintea în nori.
         îşi privi picioarele prăfuite şi zgâriate. Apoi privi în preajmă. Se află singur, străin propriului său suflet. Străin de el însuşi.
         —        Asta e zădărnicia zădărniciilor, îşi şopti Gleb. Să fii şi totuş să simţi că nu eşti. Să te afli singur că nu eşti decât o uriaşă şi dureroasă desamăgire în propriii tăi ochi. Ceva azvârlit dincolo de viaţa adevărată, străin de semeni, şi pe marginea unor prăpăstii, fără vreun rost, fugit din orice lume, pentru nici o lume, chiar aceia a morţilor. 01 deşertăciune a deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune. Cuvântul Eclesiastului nu mai e gol de miez. Aceasta e moartea de viu a omului.
         Un talaz de gând protivnic îl scoase iară afară la suprafaţă.
         —        De ce mă frământ atâta? Oare vedenia sborului acela alb, pasărea născută din vedenia acelei înserări, semnul acela al Duhului nu m’a binecuvântat ?
         Nu mai pricepea totuş nimic. înţelegerea i se învârtea iară năucitor în minte; în cercuri de îndoială. Viaţa i se arăta acum încurcată zadarnic ca un vis greu de om ameţit.
         Se hotărî s’o pornească din nou în căutarea locului cu icoana de argint. Ii lipsea ceva. Meleagurile acestea sunt pline de ispite. Când se uită bine, băgă de seamă că dormise sub o tulpină de cucută înflorită, care mirosea cu mireazma ei grea în noapte. Gleb simţea capul greu de somn şi de otrăvurile pământului înflorite în bălăriile din marginea pădurii. Cu mare greutate s’a sculat. Oasele păreau că-i sunt rupte, zavistie şi răsboi diavolesc mi-a glăsuit în mijlocul visului, gândi Gleb.
         Ca să poată mai uşor afla locul căutat, s’a hotărît să se călăuzească de gândul de după rugăciune. Trebui prin urmare să se roage mai multă vreme şi cu mai multă râvnă. Spre seară s’a aşezat la rugăciune lungă şi toată noaptea în tăcerea oarbă s’a închinat cu de-adinsul, necurmat, cu toată aprinderea, cu toată îndârjirea sufletului cuvios şi doritor, până când în răpire i s’a arătat în vedenie icoana lăsată la iezer. S’a ridicat atunci din genunchi şi a pornit-o ca prin somn, aşa în neştire, ţintă, fără să privească de loc drumul pe unde umbla în beznă. Icoana mergea sus licărind prin văzduh la înălţimea unui stat de om, el după ea cu ochii nedeslipiţi, fără să se oprească, fără să micşoreze pasul, îşi auzea numai sgomotul regulat al mersului. Nu ştie cât, un ceas, două, mai mult. Totuş, tare mult trebui să fi tropăit aşa furat de arătarea icoanei. Aceasta judecând după truda oaselor, praful picioarelor şi amintirea unei zăpuşeli înăbuşitoare până la desnădejde. Când s’a desmeticit s’a aflat în malul iezerului la locul căutat.
         Dădea în scăpătatul altei zile. Soarele era mare şi înspăimântător. A făcut cruce de mulţămită Domnului şi a juruit să nu se mai depărteze fără rost de la locul acela de pusnicie aflat cu semn şi arătare.
                                                  III.
         SE MAI AFLĂ CUM S’A FĂCUT NĂSCOCIREA MINUNATULUI CLOPOT DE LEMN, PRECUM
                                     ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI CU SEMN
         Gleb stătea în voe pe prispa colibei lui pe care şi-o făurise de curând între doi plopi înfrăţiţi, din frunze şi crăci împletite. Câteva zile în şir se ostenise cu munca asta ca să şi desăvârşească cât mai bine culesul. Acum totul era gata şi Gleb stătea slobod şi privea cerul la întâmplare. Departe, peste albastrul de pe deasupra poenii, un nour trecea. Gleb urmărea scurgerea norilor pe boltă cu o duioşie adâncă. Deodată undeva, nu departe, printre frunzele unui pom pica de sus ceva în iarbă. Gleb se ridică îndreptându-se într’acolo
                                                             238
© BCU Cluj
     cu ochi cercetători. Un pui de pasăre fâlfâia mut din aripi în iarbă. Gleb plecându-se peste el, pasărea deschise ciocul de spaimă. II ridică şi îl cuibări uşor între mâini, îl cercetă şi alergă să-l stropească cu apă. Era golaş, purpuriu, îi bătea inimă cu nelinişte mare, între podurile palmelor lui mari cu care căuta să-l învelească, să-l ocrotească. Ii simţea gâtul moale picat într’o parte. Pleoape vinete căzură peste mărgelele ochilor mici. Trupul se răci grabnic.
          —        A murit, îşi spuse tare Gleb şi puse repede trupul cel moale în iarbă. E un simţământ de scârbă neînţeleasă când ştii că ţii trup mort în mână. îşi şterse palmele de rasa lui aspră. Ii părea că se murdărise. Un frig ciudat îl străpunse. Se încheie la pieptarul anteriului, se plecă spre păsăruica înţepenită, se închină cu trei cruci, adună cu pumnii ţărână şi acoperi cu grife migăloasă acel trist rest de pui de pasăre.
          —        Şi eu sunt făcut din ţărâna asta şi mă voi întoarce aci. Inima i se strânse fără voe. Dece? îşi scutură cu zgomot palmele de praf. Căută să se gândească la altceva. Nu voia să ia semnul acesta la inimă. Se hotărî să [muncească puţin. Gândul morţii de multe ori te împinge la faptă. Intră în colibă să-şi ia singura lui unealtă de muncă: cuţitul de argint. Găsise pe o potecă această custură veche, un fel de cuţit mare fără prăsea. La început nu l-a băgat în seamă. Până s’a împiedicat de el şi l-a ridicat de jos tot ca pe un semn. Lucru ciudat. De când a venit aci toate din preajmă se încărcau cu înţelesuri de semn pentru el.
          Fiecare lucru îsi are rostul lui ca într’o scriere minunată. Gleb s’a bucurat mult de aflarea cuţitului acela ruginit, l-a frecat cu frântură de gresie până l-a făcut luminos şi ascuţit şi l-a dat un nume frumos: cuţitul de argint.
          Acum Gleb şi-a luat cuţitul, l-a mai privit la lumină în dungă şi încredinţat a pornit la lucru cu voioşie ca un nou răsboinic.
          Iscusit, dedat deajuns la treburi de casă, la meşteşugurile gospodăreşti nici odată nu fusese Gleb; dar tragere de inimă copilărească, un fel de sburdălnicie spre faptă îl îndemna totuş să iscodească ceva mărunt care să-l lege, în dragostea lui, de ceva hotărât din împrejur.
          Năzuia în el un imbold ascuns care îl împingea să-şi afle un căpătâiu omenesc, o îndeletnicire firească cu care să-şi împletească viaţa de mari ispitiri duhovniceşti pe care o avea deschisă înainte.
          Nu simţea lipsă de nimic, nici nu-1 grăbea vre-o pricină hotărâtă. Lepădase într’adevăr toate grijile. Nu mai avea nevoe să se ostenească pentru ziua de mâine. Roadele sălbatice în pădure picau prin toate poenele. Gleb aduna câteva mere pădureţe in poala anteriului lui aspru şi roşcat din păr de capră şi se socotea mulţămit şi îndestulat. Aşa, dacă în lăuntrul inimii ceva îi glăsuia să se îndeletnicească mai ales cu închinarea „celor şapte laude“ întru adevăratul Dumnezeu, zburdălnicia aceia, neastâmpărul cel copilăresc, de altă parte, îl împingea să făptuiască ceva.
          Munca i se arăta acum nu ca o poruncă şi o nevoe ci ca un prilej mai mult de închinare. înţelegea că pe D-zeu trebue să-l slăveşti şi prin lucrul mâinilor tale. Totdeauna truda să ţi-o înveleşti în cântec de psaltire ca să o sfinţeşti, cum spune predania cea veche. Nu ştia cum anume. Aştepta totuş un semn nou prin care să ia sfat bun în gândul său.
          înţelegea nelămurit că semnul nu va întârzia. îşi aştepta lucrul lui, care îi era dat să-l facă dar pe care încă nu-1 bănuia. Presimţea că-1 va născoci singur, ca pe o jucărie de încântare, ca pe o măestrie şi minune-a Domnului.
                                                  . ■ * .
                                              . * *
                                                                239
© BCU Cluj
          După nămcaza e caldă. Ceas de ceas scade cea de pe urmă zi de toamnă. în faţa colecţiei lui de frunzătură şi crăci, pe o buturugă, Gleb ciopleşte aşchii albe, scobeşte cu custurea lui fără prăsea, miezul unui trunchi de plută. La un răstimp, lasă lucrul. îşi şterge sudoarea cu tot lungul mânecii aspre. E trudnic să sapi în lemn sec cu un cuţit fără prăsea.
          Pusnicul a încremenit cu tot chipul, de aur, scăldat în cea din urmă văpae a înserării, cu braţele atârnate în voe. Acelaş, cineva lăuntric, asculta şi aştepta împreună cu el ceva.
          Cu adierea care flutură uşor trece presimţirea ceasului cel din urmă al toamnei, ceasul despărţirii, un ceas al frumuseţii obosite de seară.
          Tot cerul, deplin scăldat în ape de aur vechi, ca o pată uriaşe, strălucitoare a Bucuriei, topeşte înapoia fiecărui lucru umbre aurite şi lungi. Gleb oprit din lucru tihneşte tăcut, cu toate cele ce tac şi tihnesc în pădure şi pe cer. Cuprinde cu gândul amintirii şi cu făptura toată, pacea asta întreagă aşezată şi adunată încet în el, din cele câteva luni de când a venit aci în pădure. Liniştea largă a singurătăţii îl face să răsune de zvonuri ciudate, aci ca un clopot uriaş şi fără limbă în care răsunau vânturi nebănuite, aci smerit şi nespus de gingaş ca un lemn vechiu de toacă aşa de răsunător încât paşii uşori ai clipelor îşi sunau în el mersul nesfârşiţilor şi umbrelor lor. Totul din afară şi din lăuntru răsufla în ritm de cântec unduios. Din toate părţile prin boitele pădurii vin sunetele line ale depărtărilor. Pe scările unor cântece neauzite danţul strălucirii din lumea largă, jucăuşa duioşie dintre răsărit şi apus a „Celuia ce se îmbracă cu lumina ca într’o haină îl năpădeşte paşnic, îl mângâe, îl înveleşte. Sta Gleb pe buturuga lui sărac de ori ce gând. Atârna cu făptura, în lungă adăstare până se va umbri bine seara şi stele îşi vor arăta, una după alta, înmiiţii lor ochi de candele nevăzute. Adevărat un om sărac cu duhul, aştepta peste singurătatea pădurii şi a cerului. Târâit de gângănii a început să grăiască prin tăcerea de revărsare a nopţii care creşte, liniştea umbrelor lungi coboară peste tot locul.
          De când a nimerit în sălbăticia olatului acesta de pădure nici-o întâmplare din afară nu i-a tulburat înfiripata sihăstrie. Picior de om nu i-a călcat încă pe urme. Nimeni nu-1 mai ştie şi nu l-ar    mai    cunoaşte, e un străin desăvârşit. Numai fiarele îl mai adulmecă uneori. Dimineaţa                                                                 când se lasă jos la râu, întâlneşte la vad un cerb cu câteva
     ciute alaiu. II privesc în  linişte. Nu se sfiesc     de el, nici când din    nebăgare                                                    de seamă
     naşte zvoana în ramurile    care  îi troznesc sub   talpă. Au învăţat să-l    cunoască de departe
     după umblet. Cerbul îşi urcă o clipă pe cer crăcile coarnelor îmbrumate, licărind în dimineaţă ca de argint. Aşteaptă înţepenit în veghe adăpatul ciutelor ciulind numai din când în când câte o ureche, apoi piere sprinten cu alaiul lui de basm. Acesta e singurul prieten al anahoretului; cerbul cu coarnele de argint.
          Cum sta acum pe buturugă împlinit şi împăcat, cu totul slobod, cu desăvârşire liniştit în duh, cu făptura întreagă lăsată în voe, destins ca un arc după luptă, Gleb are un simţământ ciudat. O sfârşeală dulce îl învălue din întreaga fiinţă, cu toate că e cât se poate de treaz, ceva asemenea visului, ceva care îl stăpâneşte cu toate că e liber cu desăvârşire, ceva care îl sileşte să rămână neclintit ca de marmură, cu toate că stă lânced. Iară dinaintea ochilor lui care nu ţintesc nimic, ci aşteaptă aproape orbi, năzare fără să o fi chemat, o arătare. Dintr’un tufiş spinos de răsură, în faţă, în chip neaşteptat, totuş aşa de firesc, încât Gleb nici nu tresare, nici nu se miră, s’a înfiripat ca într’un vis, în stare de plină trezie, o întruchipare îngheţată de cleştar, frumuseţe neclintită; Sf. Mănăstire a Limpezimii, aevea cu clopotniţa ei înaltă, printre cei doi plopi ai colibii lui puţin mai sus de la pământ, deasupra rugului acela pitic cu multe bolbotine roşi în el.
                                                                 24°
© BCU Cluj
          Gleb din curiozitate iscodeşte cu gândul şi se întreabă.
          Stă deasupra rugului ca o flacără albă şi îngheţată. Nu e zidită din piatră, ci din ceva lămurit şi trainic, cum ar fi cleştarul. Acesta trebui să fie cleştar duhovnicesc, cleştarul sărăciei, al smereniei, al rugii adevărate, un fel de humă cerească din care el cugeta să-şi clădească schivnicia. Ca nişte izbiri de pietricele tari într’o fereastră sunau acum gândurile în mintea lui şi vedenia de cleştar şi-a ţicnit străvezimea. Iconirea sf. mănăstiri acum se arăta ca printr’o oglindă spartă şi îmbucată din nepotriviri deşuchiate. începe să-i bată inima, iară tulburarea aceasta ţăndăreşte mai mult neclintirea de ape în care se arătase răsfrângerea. Gândurile izvoresc, răzbat şi unduiază, peste faţa vedeniei, cute şi brăzdări încrucişate în tot chipul. Acum se mai ţine intr’o singură trăsătură slabă care tremură mereu, ca obrazul unui lac tulburat.
          — Mănăstirea asta străvezie nu-şi are fiinţa decât în închipuirea sufletului meu de om prea singuratec. Trăeşte acum răsfrântă în faţa mea, din vraja amurgului acesta de toamnă minunată.
          îşi da seama că puterea închipuirii l-a mânat fără cârmă la voia întâmplării. Nu, liber nu e, pentrucă nu e stăpân pe el. In minte îi răsună acum glasul acela batjocoritor din vis care i-a amintit să fie cu luare aminte asupra robiei lui din singurătate. „Iată acum patru legături în loc de una ţi—ai agonisit în pustiu**. Dar care să fie legăturile acelea patru ?
          Gleb însă se opreşte din cuget. Se scutură tare din tot trupul ca să scape din mrejele farmecului. Priveşte în preajmă. Acum urzeala înserării a scoborît sub ceasurile galbene, ceasurile de ceară din capătul asfinţitului. Nu-i bine să trăeşti într’aiurea cu gândul. Şi aceasta e o deşertăciune a deşertăciunilor, o vânare de vânt. Se înviorează, se îndeamnă şi prinde în mână din nou lucrul cât mai e lumină. Sapa scobeşte cu putere acolo în fund, în lemnul uscat şi sec. Trunchiul acesta încăpător din care şi-a făcut lucrul, l-a aflat într’un hăţiş, rostogolit din munte, pe o viroagă umflată a râului. L-a răsturnat şi l-a târât până la colibă. Lucrul e acum aproape pe sfârşite: un fel de ceaun grosolan de lemn cioplit migălos şi rotund. Are nevoe să păstreze puţină apă peste zi. Izvorul cel bun de băut e ceva mai departe spre râu. Uneori setea îl stânjeneşte rău, chiar în vremea rugăciunii. 'Netezea acum, din ascuţişul cuţitului, pereţii vasului pe dinăuntru, pentru ultima oară, subţire de tot. Din întâmplarea unei mişcări stângace îi ciocăneşte în buzele peretelui cu ferul cuţitului. Ceaunul de lemn răsună într’un chip neaşteptat. Mirat Gleb repetă loviturile în trupul plin al vasului. Mirarea lui creşte la ciudata şi dulcea zvoană născută. II încântă şi loveşte de mai multe ori, să guste îngânarea undelor zămislite de păreţii lemnului acela sticlos. O muzică uscată şi aspră care împleteşte totuş în ea ceva înăbuşit duios de frântură de cântec trist, de „dincolo** de pereţii vasului acela din miez alb de lemn ca laptele. Gleb ciocăneşte mereu, îşi pleacă urechea în lăuntru, în gura rotundă a vasului şi ascultă lung. Chiar sunetul are ceva alb şi curat ca de departe din cer.
          Aşa i se năzări lui Gleb, într’un amurgit de toamnă, că a născocit fără să vrea pentru Sf. Mănăstire a Limpezimii, „Clopotul Alb“ clopot de lemn sfânt care cântă. Căuta să-şi meşteşugească lucrul cât mai desăvârşit şi mai maestru. Umblă toată pădurea să afle coaje de tei împletind o funie bălană şi mlădioasă. Săpă toarta de fundul ceaunului şi îl spânzură între plopi, sub care îi era micul lui umbrar, printre care i se arătase deasupra măceşului, sfânta mănăstire cu turnul ei străveziu în vedenie.
          De atunci vârful plopilor zvoneşte uşor din clopot la fiecare adiere, cântecul lui ciudat.
241
© BCU Cluj
c
O N I C I
IDEI, OAMENI, FAPTE
                      o PRIMATUL POLITICEI
   Poate părea bizar ca în clipa de faţă, când lumea modernă suferă iureşul problemelor economice şi sociale, să mai fie repetată, şi încă de un tânăr, celebra lozincă maurasiană „polifique d’abord*.
   Chiar în România noastră o sumă de oameni talentaţi şi bine voitori vor să ne convingă că n’avem ceva mai esenţial şi mai urgent de înfăptuit ca restabilirea echilibrului budgetar şi câştigarea de de-buşeuri economiei naţionale.
   îndrăznesc să cred că această stare de spirit e fundamental greşită iar articolul de faţă va încerca să arate că problema financiară ca şi cea economică nu sunt decât secundare pentru noi şi că România are de rezolvat o altă problemă mult mai gravă şi mult mai presentă i crearea unui nou stat românesc.
   Să ne înţelegem; nu contest nici importanţa nici gravitatea crizei financiare şi economice, ea poate duce pretutindeni la paralizia statului şi la anar-hizarea vieţii naţionale. Numai că la noi paralizia progresivă a statului începuse cu mult înainte de ivirea crizei. Şi pentru a nu pluti în vag, să lămuresc ce Înţeleg prin stat şi prin criza lui.
   Problema statului este una din cele mai complexe din problemele politicei pure, de aceia nu voi căuta s’o desluşesc pe acest teren ci pe acel al politicei aplicate.
   Practic, stat înseamnă guvern, parlament, tribunal, ministere, percepţie, serviciu militar etc. Dacă am defini statul prin atributele sale. am putea deci scrie stat — conducere politică + justiţie + armată + administraţie + diplomaţie.
    Există o criză a conducerel politice româneşti? Fără îndoială că da.
    Toţi factorii care alcătuesc conducerea politică, guverne, parlamente, personalităţi, partide, toţi dar absolut toţi suferă o desconsiderare totală. Acest fe-
nomen nu poate fi de nimeni contestat şi este uşor explicabil.
    Lumea politică românească postbelică a dat dovadă de o incapacitate înspăimântătoare.
    Timp de doisprezece ani nici una din problemele esenţiale care s’au pus României noul n’a fost re-zolvită. In tot decursul dictaturei liberale, o personalitate respectabilă dar mioapă a practicat o politică de suicidiu.
    A doua echipă de guvernământ a părăsit celebra „prin noi înşine* dar n’a rezolvit nimic şi a iniţiat o politică de amplificare a organismului de stat ale cărei rezultate catastrofale le vom studia când vom vorbi despre administraţie. Insfârşit de un an încoace un ministru ale cărui facultăţi intelectuale s’au rezumat în pumn, practică nonşalant şi cinic o politică de expediente.
    O altă probă a incapacităţii factorilor politici stă in meschinăria preocupărilor şi a posibilităţilor, vădită în „discursurile platformă11 în „congrese11, în „programe11 etc. etc.
    Nu întâlneşti o idee, o viziune largă, o formulare limpede ci un noian de platitudini, înecate într’o retorică odioasă şi cusute cu mici abilităţi de suburbie.
    Aşa dar teoretic şi practic conducerea noastră politică dă dovadă de o jalnică insuficienţă.
    Dar desconsiderarea lumei politice româneşti (şi prin lume politică inţeleg guverne, parlamente, oameni şi partide politice) nu derivă atât din manifesta ei incapacitate cât mai ales din formidabila el corupţie şi monstruosul ei lichelism.
    Când în fiecare partid, în fiecare guvern, chiar de tehnician!, găseşti oameni care n’au mâinile prea curate; când de un deceniu încoace diverse personagii cu nume antice, istorice sau animale, din oropsitul regat şi din binecuvântatele provincii alipite, au realizat „afaceri11 fabuloase, când zilnic se „asanează11 bănci şi când zilnic izbucnesc scandaluri; insfârşit când virtutea majorităţei politicianilor este
242
© BCU Cluj
cotată la bursă şt cumpărată ca orice marfă, era firesc ca un discredit general să se întindă asupra Jntregei noastre conduceri politice.
   In al treilea rând lichelismul.
   Asistăm după război la o serie de manevre, de „evoluţii'1, de căsătorii şi de divorţuri politice, dezgustătoare prin cinismul lor.
   Orice constantă doctrinară, orice ţinută morală, orice eleganţă au dispărut din politica românească. Evident oportunismul este una din constanţele politice româneşti, ea se atenuase însă mult în perioada 1848—1914. Lumea românească antebelică putea să se mândrească cu unele personalităţi politice a căror constanţă doctrinară şi eleganţă în linie inspiră respect. Petre Carp, Titu Maiorescu, Vasile Lascăr, Bră-tienii, Menelas Ghermani, Lascăr Catargiu etc- etc. constituiau specimene rare şi preţioase nu numai în politica românească ci şi în cea europeană.
   Şi dacă anumite evoluţii neaşteptate (celebra trecere a „tineretului generos11 în tabăra liberală) arătau că vechiul oportunism n’a murit, ele erau primite cu un sentiment de unanimă reprobare.
   Aşa dar incapacitatea manifestă, corupţia totală şi lichelismul paralizează conducerea politică şi con-stituesc primul simpton al boalei mortale de care este lovit statul românesc de astăzi.
                                                                                 *
                                                                               * *
   Să vedem acum dacă cel de al doilea element esenţial al statului, justiţia, funcţionează normal la noi în ţară. Nu vom vorbi de legiuirile din ultimii ani favorabile debitorilor, legiuiri care pot fi justificate din punct de vedere social dar care au distrus valoarea noţiune! de „obligaţie" în România, ci vom studia defectuozitatea organizării aparatului dreptăţii.
   Justiţia românească a pierdut unul din caracterele fundamentale ale oricărei justiţii normale •. rapiditatea. Când pentru a-ţi valorifica cel mai modest drept în justiţie trebue să socoteşti cu anii ; când in faţa instanţelor din Bucureşti de pildă, sunt mii de procese cărora nu le-a venit rândul să se judece de un an sau de doi ani de zile din „lipsă de timp", însfârşit când în faţa înaltei Curţi de Casaţie posibilitatea de a te judeca a devenit o loterie la care cazurile câştigătoare sunt foarte rari, nu cred că mai poate fi vorba de o organizare normală a justiţiei româneşti.
   Pentru toţi cei care au de aface cu justiţia noastră afirmaţiile de mai sus constituesc realităţi curente.
   Din cauza insuficienţei, ca număr, a instanţelor ; din cauza avalanşei de procese; iar în faţa instanţelor superioare şi din cauza unei nonşalanţe condamnabile, avem deaface cu o carenţă a justiţiei româneşti. Justiţia românească este, fie-mi îngăduită precisa expresie franceză care nu-şi găseşte perechea în româneşte, „embouteillâe". Şi această stare se agravează pe zi ce trece iar repercusiunile ei sunt
mult mai serioase decât am putea bănui la primă vedere, însăşi ideia de justiţie de stat este compromisă.
                                                                             *
                          * *
   înainte de a schiţa pe scurt criza armatei româneşti, câteva lămuriri preliminare sunt necesare.
   Când este vorba de armată toţi factorii de răspundere în stat şi toată presa au obiceiul să practice tactica struţului. Toată lumea vorbeşte cu retorică emfază de „viteaza noastră oştire", de „bravii noştri ostaşi", de „superiorii noştri ofiţeri", renunţând la orice considerare critică a problemei militare româneşti.
   Este o atitudine care porneşte din motive lăudabile dar pe care trebue s’o numim fără înconjur antinaţională.                                      ,
   A crede că într’un război modern uniformele de operetă şi muzicile militare conferă o valoare combativă unei armate şi a renunţa din cauza unui patriotism rău înţeles la extirparea, cu ajutorul criticei acerbe, a racilelor de care suferă organizarea militară românească, înseamnă a pregăti cu frivolitate dezastrele viitoare.
   Nu voi cita cifre şi date, cei care vor voi să studieze mai îndeaproape problema le pot găsi în admirabilul discurs pronunţat de Generalul Alevra în şedinţa Senatului la 22 Aprilie 1932 cu privire la legea cadrelor, discurs apărut în broşură.
   In rezumat organizaţia noastră militară suferă de următoarele defecte grave care-i reduc la minim valoarea combativă : o supra abundenţă de cadre superioare ; o supraabundenţă a serviciilor care ating enorma cotă de 25% din efective pe când în celelalte armate în timp de pace variază între 7 % (Franţa) şi maximum 10 %; insuficienţa reangajaţilor; insuficienţa şi proasta calitate a armelor şi a munî-ţiunilor; lipsa aproape totală a armamentului tehnic modern; insuficienţa armei chimice; insuficienţa aviaţiei.
   Dacă la acestea mai adăogăm scăderea nivelului cadrelor, scheletica reducere a efectivelor în timp de pace şi dispariţia oricărei instrucţii militare moderne, (efectivele sunt toate absorbite de gărzi, corvezi, ordonanţe, servicii etc.) iar cheltuelile pentru instrucţie la un buget dî circa 10.000.000.000 lei însemnează derizoria sumă de 30 milioane) proasta organizare a administraţiei militare şi corupţia care s’a întins şi în acest domeniu, atunci ne putem da seama cât de gravă este criza armatei noastre.
                                                                             *
                          * * _
                                                      Să mai vorbim de administraţia românească?;
   Celebra noastră administraţie, incapabilă, tâmpă, arbitrară şi totalmente coruptă? 11
   Avem probabil cea mai proastă administraţie de stat din câte există în Europa. Faptul acesta de altfel nu-1 contestă nimeni.
243
© BCU Cluj
   Şi aceasta administraţie a luat după război proporţii înspăimântătoare. Numărul funcţionarilor este exact triplu de cât cel de care am avea nevoie iar calitatea lor detestabilă.
   Această funcţionărime care înghite o bună parte din buget şi de a cărei inutilitate ori cine se poate convinge făcând o raită prin ministere, constitue o plagă a statului şi a societăţii româneşti.
   înglobând în administraţie şi învăţământul, nu se poate să nu fii izbit de decăderea personalului universitar care la unele facultăţi din ţară este mai mult decât evidentă.
                                                                            *
                                                                          * *
   In sfârşit diplomaţia românească închistată în rutină, dominată de spiritul ciocoesc, complect străină de metodele moderne este şi ea o ghiulea legată de piciorul muribundului stat românesc.
   Incontestabilele calităţi de oameni de stat a unor Titulescu sau Petrescu-Comnen nu sunt suficiente pentru a compensa în politica externă a României deficienţele diplomaţiei sale.
                                                                            *
                                                                          * *
   Criticile expuse până acum sunt banale, toată lumea le cunoaşte deşi poate că nu toată lumea are curajul să le scrie.
   Dacă aceasta-i realitatea, fără îndoială că o singură concluzie logică se degajă! statul românesc nu mai
poate trăi în forma şi cu metodele de astăzi, fără a periclita însăşi viaţa noastră naţională.
   Orice reformă financiară, orice nou împrumut nu rezolvă criza statului românesc.
   România a înghiţit după război circa 90.000,000.000 (nouăzeci de miliarde) din împrumuturi străine, şi orice împrumut nou se va scurge în sacul fără fund care se numeşte stat românesc, recte lume politică românească şi administraţie civilă şi militară românească.
   Iată dece socotesc că problema esenţială care se pune astăzi României nu este nici financiară, nici economică, ci politică.
   Avem nevoe de un nou stat românesc, modern şi cinstit, capabil să redea României o ordine morală şi materială, fără de care orice propăşire viitoare este iluzorie.
   România a ajuns la un punct morţi
   Simţim cu toţii că o perpetuare a stării actuale este imposibilă, că ceva trebue să se producă, o reacţiune sau o prăbuşire.
   Şi pentru cei care observă, pentru cei care cugetă, pentru cei care speră reacţiunea pare mai apropiată decât ne închipuim.
   Ce sens ar avea această reacţiune, ce sarcină ar avea de înfăptuit, cum şi de unde s’ar putea produce, iată ceiace vom căuta să lămurim Intr’un viitor articol.
                                                                                                                    MIHAIL POLIHRONIADE
0 DISCONTINUITATE ŞI ORDINE
   Ni se afirmă astăzi că asistăm la sfârşitul perioadei de după războiu. Mulţi profesează această credinţă izvorîtă, de altfel, din concepţii opuse şi din intenţii diferite în conţinutul lor. Ceeace îi caracterizează pe toţi este sentimentul persistent încă şi care odată cu sfârşitul războiului a dominat mentalitatea de pretutindeni, al unei discontinuităţi istorice care se manifestă în cicluri închise şi separate. Când în 1918 tratatele de pace au făcut să înceteze războiul mondial, lumea revenită din imensa turburare, neregăsind nicidecum, în nici un domeniu al existenţei, vechea ei linişte, s’a obişnuit cu acea impresie de totală ruptură istorică şi psihologică a cărei expresie a revenit neîncetat în distincţia universal valabilă, înainte de războiu, după războiu. Un om pe care l-am imagina trezit la existenţa conştientă în 1918, informat numai despre ceeace s’a produs de atunci în cultură şi viaţa socială, care ar fi auzit aşadar tot ce s’a putut spune despre „anormalul" timpului nostru opus „normalului* din trecut, ar avea desigur certitudinea, astfel explicabilă, a unei ere pe care umanitatea a început-o odată cu înţelegerea lui. In general referinţele vremii de după războiu la cea dinainte nu s’au produs decât pentru a arăta opoziţia şi ruptura. In 1918 timpul s’a frânt în două pentru oameni, o perioadă anistorică a început.
   Felul în care se constată un sfârşit şi se anunţă un început de nouă eră, ni se pare că înseamnă mai curând continuarea acestui spirit de după războiu. Aceeaşi credinţă că între două perioade de timp pot exista goluri, acelaş fel făcut din nerăbdare şi curiozitate de a urmări şirul anilor. Căci poate vremea noastră nu este, totuşi, definitiv terminată, poate că schimbările care se prevăd îşi vor funda sistemele în căutările de până acum. Acel care a trăit dramatismul intelectual şi moral al anilor de după războiu, ezitarea, dizolvarea, neregăsxrea de sine dar şi intensitatea vitală a unei mari nelinişti, a unei expresii eroice şi sincere a omului, are dreptul să nu-şi asimileze acel sentiment funerar care însoţeşte astăzi credinţa despre sfârşitul unei epoci.
   Anistorismul timpului nostru îşi găseşte, desigur, prima explicaţie în anii războiului, în acea trăire pasională care dealungul celor patru ani a menţinut umanitatea într’o vibraţie rapidă şi frecventă. Asemenea stări nu sunt nici pentru indivizi şi nici pentru popoare, prielnice privirii înapoi,'viaţa se realizează zilnic în intensitate, absorbantă până la epuizare. Dar vremea de după războiu, făcută din felurite şi nenumărate răsturnări, a întărit din ce în ce mai mult sentimentul unei rupturi definitive cu trecutul. Oamenii s’au deprins, asistând la atâtea transformări
244
© BCU Cluj
radicale, să resimtă aproape ca o necesitate acea existenţă făcută dintr’un şir discontinuu de evenimente capitale. Primatul senzaţionalului este şi astăzi manifest. Perioada de după războiu nu este, pentru cei mai mulţi, izvorul din care ascultând experienţa şi considerând variata ei expresie literară, să poată folosi elementele unei elaborări viitoare. Aceşti ani bogaţi sunt socotiţi de cele mai multe ori ca un vis îndelungat In care ar fi fost suspendată în vid existenţa noastră, sau ca o fază de rătăcire fără urme şi învăţăminte. Anistorismul revoluţionar al vremii noastre coincide cu ideia ciudată după care desfăşurarea istoriei se poate socoti pentru o anumită perioadă ca neavenită, ca inutilă sau eronată şi fără posibilităţi de determinare a viitorului. In privinţa aceasta, tocmai cei care par a privi mai adânc In istorie sunt cei mai semnificativi pentru spiritul anistoric al timpului nostru. Astfel, când ni se propune o reîntoarcere la formele de viaţă ale evului mediu, paradoxul ne apare întreg în iluzia potrivit căreia istoria ar fi un magazin de unde ne putem alege, după bunele noastre preferinţe, epoca în care găsim mai multe avantagii. Alţii ne asigură că omenirea va trebui să aleagă între un nou războiu mondial şi revoluţia socială sau între dictatură şl revoluţie. Mentalitatea acestor alternative implacabile este astăzi mult generalizată, se crede cu uşurinţă că drumurile deschise umanităţii sunt limitate şi cuprinse de logica noastră. O colecţie de publicaţii politice îşi propune să contribue la „elaborarea doctrinelor unei noul ere“. Se prevede o modificare de structură în viaţa societăţii fie în sensul unui intervenţionism naţionalist sau ai unei organizări internaţionale a proletariatului, fie în sensul fascist al unui stat totalist şi corporativ, etc..
    Nouă ni se pare însă că vrând să întreacă o fază care nu l-a mulţumit, omul modern trebue să revină mai întâiu la un spirit mai cert şi mai permanent. Din încercările vremii din urmă se naşte aspiraţia lui către ordinea interioară şi cea universală. Aşadar în experienţa de până acum trebue să găsească omul modern motivele organice şi active ale expansiunei sale.
    Spiritul anistoric al anilor de după războiu îl recunoaştem mai ales în Europa dictatorială. Fascismul ne apare ca exemplul cel mai puternic şi mai operant în mentalitatea vremii noastre. Imensul efort de coordonare al unei naţiuni şi al unui stat pe care îl reprezintă nu are rădăcini istorice şi nici o ideologie premergătoare. Dacă vrem să-i găsim cauze istorice nu-i putem afla decât cele imediate şi parţiale ale unei păci pe care Italia învingătoare o socotea insuficientă şi vexatorie pentru demnitatea naţională. Cât despre meritul pe care şi-l acordă fascismul de a fi înlăturat primejdia revoluţiei bolşevice şi pe care antifasciştii nu i-1 recunosc nicidecum, el . constitue cel mult o misiune pe care Mussolini şi-a
asumat-o sub presiunea evenimentelor prezente iar nu cauzele istorice care au dus la marşul asupra Romei. In ce priveşte ideologia este adevărat că teoreticieni apăruţi după instaurarea fascismului au căutat să fundeze istoric sensul revoluţiei italiene în ideia străveche şi specifică de tiran. Dar aceasta este o viziune mai curând lirică decât politică iar fascismul rămâne, astfel cum s’a produs şi cum a fost explicat în urmă de cel mai important teoretician al său, o mişcare fără rădăcini, empirică şi actualistă. Desigur, pragmatismul american transplantat în Italia sau futurismul italian, Papini sau Marinetti s’au exprimat şi înainte de instaurarea fascismului dar ideologia lor n’a tins niciodată la mişcarea politică pe care a putut-o justifica în urmă. Iar când Malaparte, acesta apărut în urma revoluţiei fasciste, tinde să-i găsească fundamente în trecutul cel mai depărtat, discontinuitatea istorică ne apare aceeaş, căci Italia de astăzi înseamnă o totală răsturnare a Italiei lui Cavour. Absenţa unii ideologii premergătoare, primatul acţiunii şi fundarea teoretică ulterioară sunt caracterele cele mai evidente ale fascismului. Este interesant de menţionat afirmaţia prin care Contele Sforza ne asigură că într’o conversaţie pe care a avut-o cu Mussolini în 1922, acesta l-a declarat că programul său politic va fi totuşi de principii democratice.
   Dar spiritul anistoric a luat forme variate şi s’a intensificat mereu iar astăzi criza economică, soluţiile pe care lumea le caută şi sfârşitul pe care doreşte să-l prevadă, măresc impresiunea de discontinuitate. Acestei trăiri discontinue în timp îi găsim corespondenţe în toată expresia literară a vremii de după războiu, în toate particularismele care au înflorit, în ceeace a fost procesul de fărâmiţare al lumii moderne. Benjamin Crdmieux (Inquidtude et Reconstruction) analizând caracterele literaturii de după războiu observă mai întâiu descreşterea universalismului. Contradicţia specialistului modern, pe care americanismul l-a dus până la ultimele consecinţe, stă în izolarea lui într’o categorie restrânsă, într’o existenţă parţială şi separată şi în acelaş timp într’o tipizare profesională care numai la o considerare superficială ne poate face să credem în existenţa omului modern universal. Personalitatea a fost condamnată la sacrificiu în vremea noastră şi astăzi se vorbeşte mai mult despre categorii de oameni decât despre om. Iar când face obiectul literaturii, personalitatea oferă prilejul unei analize disociatoare. Se poate spune că psihologismul literaturii moderne tinde să demonstreze imposibilitatea unei psihologii căci inconsistenţa eului şi neidentitatea lui cu sine nu ne pot oferi decât observaţii particulare şi cazuri infinit variabile. Sentimentului disolvant şi anxios al literaturii de după războiu îi găseşte Benjamin Crd-mieux trei forme distincte : refuzul realului pe care-1 ilustrează curentele dadaiste şi suprarealiste, disocierea personalităţii operată de literatura psiholo-
245
© BCU Cluj
gică şi cecace s’a numit hamletismul contimporan, forma mai generală şi esseistică în care se mărturiseşte tânărul intelectual inadaptabil şi ezitant. Aceste aspecte ale literaturii, pe care Crâmieux o consideră terminată în • 1930, sunt desigur pe cale de prefacere şi refacere. Criticul nostru vede, însă, mai just când, contrazicându-se oarecum, bănueşte în reconstrucţia pe care o aşteaptă dela o nouă perioadă de timp, elemente pe care le găseşte de asemenea în literatura de după războiu- Dar atunci înţelegem că nu se poate vorbi despre un sfârşit definitiv şi nici despre un început surprinzător.
    O perioadă de timp este o totalitate de manifestări paralele şi polivalente. Dar când sensul lor unitar scapă din cadrul în care se desvoltă plenitudinea existenţei, reacţiunea se produce în mod necesar. Vremea de după războiu a adus o fărâmiţare a lumii spirituale, o discontinuitate istorică, ideologică şi politică, a favorizat toate tendinţele centrifugale, spiritul anarhic a compromis individualismul, orgoliul originalităţii a înfrânt norma şi valoarea tradiţiei, particularismele şi minorităţile au ridicat toate pretenţiile, toate domeniile activităţii omeneşti au fost lovite de incoherenţă. Toate reacţiunile, însă, s’au
                                                                                                                                V A S I L E P
                                                                                                                                                1882 —
                           *>Oamenii noui înflorind în marea lumină a vieţii» se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noui, ca florile nouă din pulberea florilor vechi*
             ,                                Parentalia
    A vorbi astăzi despre Vasile Pârvan este o datorie pentru cei ce înfruntă existenţa prin ştiinţă, dar mâi ales este o datorie naţională. Acest om care s’a sfârşit atât de repede a avut totuşi tăria de a lăsa o puternică lumină în urmă. Şi dacă existenţa sa trupească a fost aşa de mică durată, lumina spiritului său va lumina multă vreme viitorul aşa cum a biruit în'u-nerecul trecutului. A prinde întreaga sa fiinţă spirituală, a încerca să o faci accesibilă şi altora, este a o reda plastic, a sculpta într’un fel figura sa neobişnuită. A vorbi însă despre Vasile Pârvan este foarte greu; greu pentrucă el nu a trăit vremea, în care să-şi poată spune ultimul cuvânt, dar mai ales că a fost un om de-o viaţă adânc interioară, bogată, puternică.
    A fost un suflet de erou t entuziast şi profund, activ şi luminat, chinuit şi dârz ; de o dârjenie amară, aspră, asemănătoare tragicilor eroi antici în impresionanta lor luptă cu destinul. In sufletul său era o adevărată gamă de aspecte variate care se împleteau într’un tot pe cât de armonios pe atât de viu. „A
1. Cu ocazia a 50 ani dela naştere şi 5 dela moarte.
produs de asemenea. Benjamin Crâmieux are dreptate să spună i „Ar fi o naivitate să credem că lumea a înebunit şi că merge către dispariţie. Ea se organizează şi în noua sa înjghebare va trebui ca legile fundamentale ale vieţii spirituale să fie respectate*.
  Nu credem că se poate vorbi despre un sfârşit, despre un început radical. Cel mai mare sfârşit ar fi să începem a crede In continuitatea ordonată a existenţei. Refuzăm să credem că şi cele mai rătăcite drumuri ale vremii noastre ca şi cele mai mari suferinţe pe care în atâtea feluri ni le-a oferit viaţa de după războiu, nu vor avea importanţa lor în opera de reînchegare la care aspirăm. Dacă întrevedem un timp de amplă şi ordonată refacere, în ce să căutăm puterea şi elementele ei, dacă nu în valurile întortochiate şi dureroase ale frământărilor de până acum. Ni se pare că lumea fărâmiţată în toate felurile aspiră către ordine şi către un reînoit sistem de certitudini care vor trebui să izvorească din negaţiile trecutului cel mai apropiat. Ceeace i se poate dori este un mers în acelaş timp calm, sigur şi expansiv.                           ,
                         ALEXANDRU VIANU
 R V AN1)
1927
fost un paradox viu, o antiteză în acţiune, unirea in-compatibllităţilor, ce totuşi trăiau în armonie*.') Complexitatea şi profunzimea sufletului său îl făceau adesea de neînţeles. In figura aspră, continuu concentrată se închideau laolaltă raţiunea şi stringenţa omului de ştiinţă, cu profunzimea şi tăria gândului dur al filosofului şi cu elanul puternic şi înclinat liric al artistului. Dela tumultul interior, adesea nebulos, al unui vizionar romantic, el se înălţa până la liniştea şi seninătatea deplină a aceluia ce oficiază la altarul adevărului, binelui şi frumosului adevărat. „Adevărul în sine, dreptatea în sine, frumosul în sine, sunt senine şi reci ca înaltul cerului*1 şi pe acestea a voit el să le atingă. Gândul lui Pârvan vibra bogat şi frumos împodobit corintic, dar şi simplu, linear, doric. Eruditul şi omul de ştiinţă, filosoful şi artistul s’au întâlnit într’o frumoasă colaborare în acest suflet de elită. A le despărţi înseamnă a nu pătrunde în esenţialul ei această superioară existenţă.
                         *
    Genial dotat, acest frământător de gânduri, acest singuratec, a încercat cu tăria sa de gând, să pătrundă în cele mai adânci şi intime cute ale sale, (istoria şi întreaga existenţă, atât de enigmatică, atât de ciudată a omului. De aceea el nu a ignorat nimic
1. D. Guşti! Vasile Pârvan—Un model academic.
246
© BCU Cluj
    dfn ceeace este licărire de spirit, din ceeace este atins de această existenţă omenească.
      Istoria naţională ca ştiinţă, fusese cu deosebită strălucire purtată de înaintaşi, aşa cum nici o altă ştiinţă românească nu a fost purtată.,,Cu Vasile Pârvan însă arheologia românească şi în general istoria veche capătă un adevărat caracter ştiinţific. Calităţile sale înăscute de om de ştiinţă, precum şi înclinarea naturală către filosofie şi artă, i-au dat largi posibilităţi de înţelegere pentru cursul istoric al societăţii omeneşti cu tot ce a produs ea în decursul vremurilor. Dacă la acestea mai adăogăm serioasa sa pregătire în diversele domenii ale spiritului omenesc găsim în Pârvan cel mai indicat înţelegător al feno-y menelor istorice şi întemeetor al unei ştiinţe româneşti,
      Istoria omenire! având aspecte foarte variate, fenomenele ei fiind de o bogată ţesătură intimă, istoricul trebue să poseadă în mod necesar o excepţională claritate şi putere de pătrundere a tuturor manifestărilor de viaţă omenească. „Darul de a creea istoria generală e principiar condiţionat de această claritate şi multilateralitate de suflet". Vasile Pârvan a avut acest dar.
      Ceeace însă constitue marea posibilitate de creaţie în istorie este dubla putere de analiză şi sinteză a fenomenelor, care în evoluţia lor prezintă aspecte concrete accesibile unei directe pătrunderi, dar şi un curs adânc, nevăzut, ascuns observaţiei noastre'directe. Rostul istoricului este ca plecând dela cunoaşterea primelor elemente să purceadă la reconstituirea întregului în legăturile sale cauzale. „Explicarea istorică a evoluţiei fenomenelor pleacă de obiceiu dela alte fenomene cari apar înrudite. Trebue însă pentru a nu greşi în concluzii, o analiză prealabilă foarte atentă şi subtilă, a conţinutului spiritual al diferitelor fenomene cari apar după aspecte înrudite, putând fi totuşi în fond deosebite. Sunt în istorie însă fenomene pentru care nu găsim decât la o anume distanţă, o legătură. Această legătură îndepărtată — adesea uşor recunoscută — trebue însă urmărită. Şi aici e greutatea. Căci sunt şi râuri subterane ale evoluţiei istorice. Aici însă numai cu sinteza recon-structivă ne putem ajuta. Din fragmente aproape informe de gânduri şi aspecte formale, din adâncimile divinatoare ale propriului suflet, trebue să refacem ideal cursul râului ascuns, să aruncăm pod peste prăpastia între două proeminenţe bine definite'*. Vasile Pârvan a întrunit amândouă aceste calităţi şi le-a întrunit într’o largă măsură. Calităţile eruditului şi ale cugetătorului istoric înti unite în aceeaşi personalitate au creat opera monumentală a adevăratului nostru om de ştiinţă. Continuu atent asupra detaliului istoric, asupra faptului mărunt, dar totuşi elo-quent, el tinde către sinteza superioară. Bogatul material de erudiţie nu constitue pentru Pârvan scopul în sine al cercetărilor, ci cu un mare dar de metodă şi viziune integrală, este interpretat în lumina unui
sistem de relaţii cauzale prin care tinde să redea reconstituirea vie a fenomenelor, ce apar ca frânturi atât de lipsite de o legătură internă. Orice document istoric, orice amănunt, este pătruns până in cele mai subtile şi specifice calităţi de conţinut spiritual, dar drumul său nu se opreşte aci. Gândul său plin de neastâmpăr, bogăţia sa sufletească îi dă îndemnul să treacă peste această cunoaştere fragmentară de fapte şi să meargă în lumea enigmelor istorice. Numai aci îşi găseşte el adevărata satisfacţie, oricât de mari ar fi greutăţile i „A lumina cu puterea propriului geniu măcar o parte cât de mică, din obscura poveste a devenirii sufletului omenesc, spre a putea cel puţin bănui care va fi capătul suferinţelor şi rătăcirilor noastre, e o năzuinţă care ori de câte ori până acum ar fi isprăvit în întristare şi desnădejde, e totuşi prea asemănătoare cu sborul măreţ al vulturului, ca să n’o încerce mereu omenirea, fie şi numai spre a muri frumos". Şi dacă înainte de Vasile Pârvan, erudiţia a fost la noi practicată până la cel mai înalt grad, apoi explicarea ştiinţifică prin aplicarea unei metode viguroase, abia prin el îşi capătă adevăratul său caracter. Dela Sal-vonia până la Getica, trecând prin toate celelalte opere ale sale, găsim aceleaşi calităţi de reconstituire sintetică bazată pe o larg cuprinzătoare erudiţie. Că din acest punct de vedere el a fost unic e uşor de înţeles dacă privim istoria veche şi arheologia românească, înainte şi după el; dar mai ales după el ■ ce gol a rămas 5 aceasta, pentrucă l-am avut.
                             *
    Cu cât se împlinea opera sa istorică, Vasile Pârvan îşi lărgea preocupările tot mai mult. Pornind dela / istorie, el ajunge să atace problemele fundamentale ale filosofiei, filoso ia cui urei, estetică, etică şi chiar metafizică. Ştiinţa în această vreme era numai un punct de plecare.                                           /
    Este de observat că filosofia românească datorează 1 mai mult istoricilor decât filosofilor de meserie. A.
D. Xenopol, Nicolae lorga (oricât de afilosofic ar părea) şi in sfârşit Vasile Pârvan, sunt acel cari au ®creat în filosofia românească. Poate surprinde dar aşa eţ aceasta, pentrucă istoricii noştri au fost oameni vii. Prin legăturile adânci cu spiritul naţiei, ei au fost feriţi de a juca rolul de importatori.
    Dacă cu A. D. Xenopol suntem în domeniul filo- i sofiei istoriei şi cu Nicolae lorga suntem în morală, \ apoi cu Vasile Pârvan, trecând prin aceste două j domenii, ajungem în metafizică. El atacă cu multă ■ tărie problema existenţii. Tragismul său nu este altceva decât rezultatul unei concepţii pesimiste asupra existenţii omeneşti în raport cu marele Cosmos, dublat de-o atitudine eroică. Pârvan, după cum s’a mai spus, a fost un filosof născut. Dacă el este lipsit de un sistem, apoi desigur că filosofia sa are un caracter viu: a fost trăită până în cele mai mici
247
© BCU Cluj
     amănunte; fllosofia sa este una cu viaţa sa interioară. Dacă în trăirea sa metafizică nu găsim o ordine explicativă a lumii transcendentale, apoi desigur că . prin această trăire, ,el a soluţionat într’un fel al său ^problema sensului vieţii omeneşti.
       Vasile Pârvan a avut o excepţională sensibilitate ■P~ metafizică. Trăind continuu cu sufletul deschis lumei care depăşeşte existenţa noastră efemeră, el nu şi-a pierdut nepreţuitul dar de a se mira de necunoscut şi de-a admira sublimul”. Sufletul său continuu frământat şi-a păstrat o prospeţime specifică intimităţii cu gândul metafizic. Sufletul său însetat după lumea substanţelor pure, după lumea veşniciei, alerga în-tr’una după sublimul „gândului unic”. Dar aceasta nu se poate face decât dintr’o renunţare la cele pământene, la cele ce se leagă de viaţa materială. „In special tonul sublim decurge din deplina uitare de sine şi totala afundare în gândul obiectiv”. Numai astfel putem în lumea noastră de trup şi suflet să depăşim ceeace e trecător în noi, nedurabil. ;,Tot ce-i legat de intenţii pur omeneşti dispare. Dar gândurile omului, care cu simplicitate copilărească, fără mândrie şi fără vanitate sunt consacrate de el zeilor, adevărului, frumosului, tot ce e dar închinat de el eternităţii, vedem că rămâne.” Sau mai departe: „cele mai puternice avânturi ale noastre nu dau nimic statornic dacă însuşi sufletul nostru nu e des-lipit de cele pământeşti, nu e acordat în tonul eternităţii.”
       A filosofa, pentru Vasile Pârvan era o necesitate ca aceea de a se bucura de lumină. Sufletul său era ca un ciorchine bogat de fructul vieţii cu enigmele i ei. Ce înseamnă existenţă ? Ce e viaţa ? Ce e moartea ? Care e sensul vieţii şi al morţii ? Ce atitudine trebue să luăm faţă de aceste două probleme ale existenţii ? Acestea sunt întrebările care i-au preocupat sufletul întreaga viaţă. Pârvan a fost un mare singuratec. Ca A legenor, cioplitorul de piatră, el înţelegea că „ce e comunicabil e, prin însăşi esenţa lui, comun, obişnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă”. Singurătatea el nu a simţit-o numai în raport cu semenii săi, ci şi în raport cu Întreaga existenţă. Din | conştiinţa acestei singurătăţi morale şi metafizice, a născut întreg tragismul său. Dar dacă prin conştiinţa singurătăţii sufletul său este chinuit, mântuirea şi-o găseşte tot prin singurătate. întoarcerea la natură şi deschiderea sufletului său bogatelor manifestări ale firii pe care o propovădueşte pentru împăcarea sa, nu se realizează decât tot prin singurătate. De aceea Anaxandros cântă cel mai frumos imn singurătăţii: „In liniştea ta, natura ni se deschide toată : auzim iarba cum creşte, înţelegem simţirea florilor. Şi glasul mugurilor veseli, chiuind de regăsirea luminei şi înţelepciunea fiarelor grave care se gospodăresc în pădure şi cântecul neîntrerupt şi vesel a tot ce tră-eşte în lume şi tremurarea holdelor la apropierea grindinei pure şi fremătarea codrilor la venirea fur-
tunei de vară şi schimbarea la faţă a apelor cu fiecare ceas al zilei şi schimbarea la suflet a vântului cu fiece semn al cerului, — toate ni le dărueşti spre pacea binecuvântată a inimilor noastre. Şi uşuraţi de toată povara grifei de sine, sufletul nostru, îşi deschide potirul, ca florile dimineaţa în rouă.” Această trăire se revarsă însă şi asupra trecutului, făcând ca sufletul deschis ca un potir să primească bucuria aducerilor aminte: „Se trezesc din adâncul uitării gânduri şi forme fecioare; ca puful pe piersica moale, ca bruma pe strugurii negri, aşa acoperă noul imaginile chemate la viaţă. Prin singurătate şi tăcere şi-a căutat el liniştea sufletului bătut de legile omeneşti. Prin mângâerea împlinirii dorului ca prin singurătate şi tăcere să-şi acorde viaţa cu gândul veşniciei ; numai aşa mărturiseşte el seninătatea deplină-
   Trebue însă să observăm că această efuziune pan-teistă cu natura, cu legile firei, nu este acelaş lucru cu panteismul budist, care urmăreşte nimicirea eului, individual conştient, în unitatea primară a firii, ci pentru Pârvan „ea devine tocmai o trebuinţă de amplificare a eului conştient, până la a-1 face receptiv pentru expresia cea mai intimă a naturii, până la a obţine permanenta contemporaneitate a prezentului conştiinţei cu trecutul memoriei şi până la ridicarea aceluiaş eu la nivelul ritmului celui mai pur al dinamicei spirituale” ’).
   Deşi învăluit într’o concepţie pesimistă asupra existenţii omeneşti, Vasile Pârvan îi acordă acesteia un sens, prin afirmarea spirituală. Această afirmare spirituală şi-a realizat-o prin iubirea substanţelor eterne în ritmul cărora trebue împlinită viaţa. Pentru el sensul vieţii este în creaţie 5 numai astfel poate fi învinsă moartea. A trăi, pentru Pârvan a însemnat sublima încordare a spiritului întru eternizarea vieţii. „Ce înseamnă a trăi? E singura realitate sublimă,în care poate aspira omul .• este eternizarea vieţii prin toate mijloacele energiei omeneşti, întru ritmul spiritual 5 e biruinţa împotriva morţii; este veşnicia în crearea noastră, adică armonizarea noastră cu cosmicul, purtător în esenţa lui a vieţii nepieritoare1 11-
   Uitarea de sine şi contopirea cu gândul obiectiv face din Vasile Pârvan un adevărat aristocrat. El nu acceptă aristocratismul estetic al lui Nietzsche şi nici chiar forma lui eroică antică. Deşi asemănător cu acesta din urmă, el are mai multe afinităţi, se simte mai apropiat de rezistenţa morală a stoicului prin care este legat de creştinism. Prin aceste atitudini, sufletul său crede că poate atinge tonul sublim al existenţii. Pârvan vrea viaţa în realitatea ei crudă ţ atitudinea sa se reduce adesea la o dârjenie amară încercând să tae orice iluzie vieţii: „nu spera în aceea ce nici stelele care ne par veşnice, nu au“.
   Acesta este filosoful Vasile Pârvan. a cărui filosofie
    1. Tudor Vianu: V. Pârvan şi concepţia tragică
a existenţii.
248
© BCU Cluj
In conţinutul său poate conveni sau nu; ceeace nu scade însă nimic din calitatea de a fi gânditor. Filosofia sa este de o patetică sinceritate •, aceasta este de reţinut.
                                                                             *
   ■ Arta poate fi, pentru unii oameni, cheia tuturor enigmelor ce ne înconjoară ; ea le poate da calea către pătrunderea esenţelor, obişnuit Insesizabile. De aceea artistul a fost adesea considerat ca pătruns de ceva supraomenesc, prin care păstrează legături cu tainele lumii. In acest punct arta pare că se întâlneşte cu metafizica aşa cum se crede că ar fi in cazul lui Beethoven, acest titan care a vorbit mai mult decât toţi filosofii. Pârvan prin înclinarea sa romantică tindea către acest înţeles al artei. Totuşi, umanist desăvârşit, cunoscător al artei antice greco-latină şi al renaşterii italice, Pârvan s’a pătruns de esenţa artei. Trăind în intimitatea marilor creatori de valori artistice: Homer, Sofocle, Fidias, Virgiliu, Dante, Leonardo da Vinci, Michel Angelo, a iubit frumuseţea adevărată, frumuseţea eternă. Iubia frumosul în toate întruchipările sale : în muzică, în plastică, în poezie. Acest riguros om de ştiinţă, acest gânditor înăscut, a fost un suflet sensibil şi bogat, de artist.
   Pârvan avea o pătrundere aproape mistică a mu-zicei. (El iubea cu deosebire simfonia V-a a lui Beethoven, simfonie ce simbolizează lupta omului cu destinul). Intre celelalte arte, e posibil ca muzica să fi avut un dar excepţional asupra sufletului său. Năvălirea lumei bogate de sunete, putea să-i deschidă calea mai uşor către realitatea superioară a substanţelor eterne, in lumea cărora tindea să ajungă. Intr’o convorbire cu un prieten, Pârvan mărturiseşte această înclinare a sa pentru arta muzicei; „visez la o viaţă în care toate faptele ar fi pătrunse de muzică':'1).
   Artist prin temperament, bogata sa viaţă lăuntrică nu mai putea fi exprimată în forme precise. Prin conţinutul vieţii sale sufleteşti, sub influenţa afectivităţii sale puternice, cuvintele prindeau o formă ritmată, care îl orienta către artă. De aceea vorba şi scrisul său au depăşit limitele obişnuite ale ştiinţei şi filosofiei, pătrunzând în literatură. Sufletul său liric a tins către o exprimare plastică şi totuşi fluidă ţ stilul său s’a colorat; metaforele şi simbolurile au devenit abundente; imaginile vii, trăsăturile sculpturale au inundat paginile sale filosofice.
    1. Em. Bucuţa: Vasile Pârvan al amintirii.
   Scrierile sale filosofice fiind mai mult vorbite la tribună, scrise, pierd din frumuseţea lor originară. Prin glasul oratorului, care era Vasile Pârvan, fiece cuvânt, fiece frază căpăta o frumuseţe nouă: limbajul tindea către muzică. Ritmul era tot mai puternic intonaţiile apăreau ca valuri şi cuvântarea se făcea cântată. Prin nuanţările de timbru, prin variatele tonuri de exprimare, prin elanul şi patetismul sincer de care dispunea, Pârvan făcea ca gândul său îmbrăcat într’o haină de mare colorit, să apară în-tr’o rară muzicalitate. Arta sa era în deosebi artă verbală care stiliza in chipul cel mai desăvârşit, ritmul natural al limbei.                     1
   Dar arta sa nu era numai frumuseţe muzicală. Imaginile bine ordonate şi limpede înfăţişate, desprindeau forme precise, pline de armonie. Puterea de evocaţie sculpturală făcea ca gândul său să crească în faţa noastră prins în trăsăturile lui esenţiale, aşa cum îl învăţaseră Grecii din vremea clasică, ce trăesc şi astăzi prin frumuseţea gândirii lor plastice. Ca şi cioplitorul de piatră, Pârvan încerca „plăsmuirea sinceră a gândurilor de vis în marmoră tare'1.
                                                                           ♦
   Acest continuu înamorat al adevărurilor şi frumuseţilor eterne a fost un mare singuratec ; prin setea sufletului său dar şi prin situaţia socială ce şi-o creease. Viaţa sa înălţată, luminată, plină de rezistenţă morală stoică, este simbolul unei nobile existenţe omeneşti. Intr’o lume de ignoranţă şi urât, el a purtat candela adevărului şi a frumuseţii: într’o vreme de mare sbucium şi domnie a egoismului brutal, el a trăit o viaţă demnă, la lumina unei etici universale. Vasile Pârvan a reînviat trecutul, dând viaţă cetăţilor şi glas pietrelor; a cântat imn vieţii, singurătăţii şi tăcerii, luminii şi muncii j a desvăluit frumuseţea şi a învăţat binele. Sufletul său tare trăeşte şi va trăi tot mai mult între noi. Lumina care a adus-o în ştiinţa şi în sufletul românesc va purta pe calea cea bună pe cei ce-1 vor urma. Şî dacă astăzi încă nu vedem limpede pe drumul deschis de el, timpul ne va învăţa unde este adevărul şi ne va îndruma tot mai mult către isvorul lui.
   înţelegând sensul unei vieţi de sacrificiu şi de muncă, datoria noastră este de a pomeni pe acela care prin gândul său puternic şi avântat a luminat neamul, fiindcă „în pomenirea morţilor e conştiinţa despre viaţa fără de sfârşit în cele obşteşti ale ei.”
                                                                                                                                    ERNEST BERNEA
  CRONICA LITERARĂ
          NUNTA DOMNIŢEI RUXANDA, DE M. SADOVEANU
  O nouă carte pe an, de d-1 M. Sadoveanu, nu mai este o surpriză. Din contră, e ceva la care ne aşteptăm. Iar când nu soseşte, avem cuvânt să-i aşteptăm apariţia. Par’că stăm întru întâmpinarea unui unchiaş
călător care are de obicei să se abată şi pe la casa noastră. Şi ştim de mai înainte că trebue să ne povestească. Nu ceva nou, că poveştile nu pot fi inedite. Farmecul lor stă tocmai în sfătoşenîe. Să ne mai
249
© BCU Cluj
spună despre patimi grele, petrecute cândva j să ne evoce un svon de brădet întunecos, cu fâlfâiri de ierunci; să pilduiască isopii culese pe drumuri de vânătoare sau la sfat cu oamenii, lângă un foc zdravăn. Lucruri pe cari i le-a spus o fiinţă tainică sau le-a desluşit singur din pacea codrilor fără de hotare. Iar dânsul, după ce le-a limpezit, le deşartă In rost deplin, de grai muzical, sadovenist...
   Şi într’adevăr, aşa a venit şi anul acesta, în pragul primăverii, cu o poveste cam ca a Baltagului. Care aduce cu Măria sa Puiul pădurii, cu Zodia Cancerului sau cu Dumbrava Minunată. Şi cu toate patru la un loc. Din cea din urmă a luat procedeul de trecere de la realitate la vis. Din viaţă în poveste. Din Baltagul, a reţinut nota concentrată, dramatică- Păsul răzbunării sângelui prin sânge. Din Măria Sa Puiul pădurii, splendorile lumii vegetale, a fiarelor, zburătoarelor şi oamenilor pietroşi ca trunchiurile ori ca stâncile. Şi în sfârşit, din Zodia Cancerului, dragostea duioasă şi nefericită a unui boier pământean pentru nişte ochi de Domniţă.
   Aşa a înfiripat povestea. Nu romanul. Povestea care vine din letopiseţele zilelor lui Vasilie-Vodă alvanitul. Pe când se sfădia cu Matei-Voievod şi se încuscrise, silit, cu Hmil, hatmanul Cazacilor. Acolo departe, în ţara vremurilor, călătorim până la Crâm, la sălaşurile tătăreşti de la Mare, apoi asistăm la o nuntă, râvnita însoţire a lui Timuş Bogdanovici Hmiel-niţchi cu Ruxanda, vlăstarul de pomină a iui Vasile Lupu, sau suntem purtaţi în izbitura grea a luptelor.
   Ca să ne captiveze mai mult, pe acest fond de cronică bătrână, de pe la 1650, adică o a doua cusătură, o altă istorie, nescrisă în izvoade, dar plăsmuită şi vie. E istoria neamului Sorocenilor, a înţeleptului pârcălab de la Soroca şi a nepotului său Bog-dănuf, cu sufletul aprins de dragoste neîngăduită pentru Domniţa Ruxanda, fica Măriei-Sale Vasilie-Voievod, poreclit Lupu. Cu aceste două istorii de demult, cu figurile trecutului cunoscut şi cu acele închipuite, a înădit povestea. Prin lumina ei dulce, trec chipuri aspre de ostaşi, sfetnici şi călugări. Pe zările ei se arată dumbrăvi, pustii şi pustiiri. Se ivesc bordee, târguri şi cetăţi, de lângă apa Ozanei şi de lângă Nistru.
   O istorie care se cuprinde în i8 capitole. Cele dintâi patru slujind de ramă, un fel de punte sări-
toare care aruncă de pe tărâmul zilelor de acum pe acel de altădată. De la privirea unui portret se purcede la un drum lung peste veacuri. Căci lângă Duruitoarea de supt munte se găseşte peştera amintirii. Acolo unchiaşul Ştefan a îndemnat pe nepotul său Bogdănuţ să bea apă dintr’o fântână lină. Şi trecerea s’a făcut din veacul nostru într’al 17. De aici înainte povestea poate să curgă în voie, pe supt domnia Lupului şi a lui Gheorghiţă Ştefan-Vodă.
   Eminescu avea cheia faustiană şi romantică a cărţii de magie, care preschimbă zodiile şi deslănţue stihiile. D-l Sadoveanu are un mijloc autohton, apa vie a izvoarelor sau vedeniile aievea din Dumbrava Minunată. Prin vraja lor omul se eliberează de prezent pentru a naviga în lunile săvârşite.
   In definitv tot complexul cărţii este în funcţie de două elemente, cari se desprind ca un sistem muntos pe o hartă largă ■. este o culme de înţelepciune şi alta de iubire. Cuget aşezat de bătrâneţe şi văpaie nă~ praznică de tinereţe. Una înfăţişată prin pârcălabul Soroceanu, alta prin Bogdănuţ, nepotul lui. Emoţiunea creatoare a autorului a cristalizat în jurul acestor două axe. Credem astfel, fiindcă ele ne preocupă, în chinul citirii şi ne însoţesc după aceia. Ne cucereşte duhul boierului Soroceanu, care glăsueşte adânc sau paradoxe („Nu te tulbura. Păstrează cei ai dobândit în lăuntrul tău şi întăreşte-ţi puterile cu pâne şi vin. Lasă vântul să bată şi femeiele să cugete", pag. 192) Ne dogoreşte plăcut ironia lui- Sau ne farmecă patima prea tânărului boier Bogdănuţ, din pricina durerilor de dragoste, „care au fost şi vor fi în toate veacurile aceleaşi". O floare de înţelepciune şi alta de dragoste sunt brodate mari în reţeaua cărţii acesteia. De aceia bănuim că în procesul creator ele au au răsărit întâi şi au adunat în preajmă-le pe toate celelalte.
   Unor asemenea întâmplări de iubire şi eroism, le refuzăm denumirea de roman. Au vraja unei poeme cu multe ecouri de baladă, cu fulgerări de gând, cu sclipet de privelişti, cu zangăt de arme şi svon de erotică. O poemă în proză (să-i zicem, sadovenistă), de felul celor de până acum, care deşiră simplu ca o cântare străveche, cu vorbe tulburătoare şi viers gemut de alăută.
                                                                                                                   CONST. D. IONESCU
„BALADELE MUNŢILOR". TRADUCEREA LUI KÂDÂR IMRE
   Cititorii „Gândire!” cunosc pe Kâdâr Imre. Ii spun numele pe ungureşte, căci poetul-traducător este în primul rînd un scriitor maghiar cu excelentă reputaţie. Unii dintre Unguri (şi poate dureros, o mare parte a Ungurilor) văd şi azi în opera unui scriitor, totdeauna reflexul vieţii politice a unui neam. „Puntea" de care vorbeşte mai de nou eminentul publicist ungur, Spectator de la „Ellenzek'1 din Cluj, a existat
mai de multă vreme.... Amintirile sînt încă prea proaspete, ca să fie uitate. In Budapesta de odinioară „marele păgân": Ady, a observat, că oricare ar fi diferendul politic între noi Romînii şi Unguri, situaţia geografică ne obligă, ca să ne apropiem, şi Ady a avut curajul, ca atît în „Nyugat" cît şi în „Vilâg", cu enorma lor publicitate şi autoritate morală, să accentueze necesitatea apropierii... culturale între nea-
250
© BCU Cluj
murlle din bazinul Dunărei. Procesul istoric de o mie ani, s’a desbătut cu finalul tragic al Ungariei milenare. „Tragedia” însă realmente nu are aspectul unei tragedii antice pentru Unguri... Dinşii s’au aglomerat într’un Stat nou, cu o determinaţiune sigură culturală, pe care nu o poate contesta nimeni, dar a vorbi iar de-o revenire la vechea situaţie istorică ar fi azi anacronic şi contrar evoluţiei. — „Consumatum est" spunea jezuitul la sfîrşitul unei vieţi, şi noi n’avem decît o datorie! să uităm luminarea, sfeşnicul, şi să deschidem fereastra ca să pătrundă cit de mult aer curat în cetăţuia de odinioară. — „Apropierea” culturală între noi şi Unguri are aşadar un trecut deja. Ungaria veche avea şi dînsa propovăduitorii mult cîntatei apropieri. Sînt şi eu unul dintre aceia, care la începutul „carierei” mele literare, cu cei 18—20 de ani ai tinereţii, am îndrăznit să fac cunoscut grandomanilor de atunci, că „Valahul” are şi dînsul un uriaş aport civilisatoric, că „Valahii” nu sînt numai slugi şi pociţi, că în Bucureşti nu sîntnumai „cîini morţi” pe stradă şi bragagii, care poartă cuţit la brîu, că şi noi Romînii avem de spus Europei, şi în merindele noastre seculare purtam ascuns fluerul vrăjit, la al cărui plîns, se va deştepta şi conştiinţa apusului, de-a ne dărui şi nouă titlul de nobleţă pe care-1 purtam nu numai în blazoanele familiare, ci moştenite în suflet dela strămoşii daco-romani. Realmente, Budapesta de odinioară nu ne-a cunoscut. Că politica oficială a dictat acest ritm, n’aş putea afirma cu tărie, căci ar fi fost o prea mare gafă — a politicienilor Unguri, dintre care unii ca Deâk Ferencz şi Mocsâry Lajos s’au manifestat cu o impunătoare seriositate. Ungurii erau vexaţi de Viena autocrată şi până la 1867, politica ungurească nu era decît o luptă crîncenă în-potriva centralismului aulic al Austriei. îndată ce s’a putut observa o întărire a individualităţii de Stat a Ungariei, şi aceasta abia în anii ce-au urmat independenţei maghiare — Ungaria, în loc să urmeze platforma dictată de Legea Naţionalităţii a lui Deâk Ferencz (rămasă spre norocul nostru al Romînilor, în cartoanele administraţiei maghiare...) a încercat metoda imperialistă a feudalismului, pe care o ajuta fără şovăire clericalismul. S’a lansat ideia celor „20 de milioane de Unguri” ai lui Râkosi Ien6, la care a ripostat întreg aparatul administrativ al Statului maghiar. A fost o eroare, din care a profitat istoria modernă, care osîndeşte la moarte orice tendenţă de asimilare.
    Cum noi Romînii din Ardeal nu puteam deveni niciodată Unguri, cu toate că cunoaştem cea mai perfectă limbă literară, nu poate deveni niciodată romîn şi „scriitor romîn” Szabâ Dezso (alias Gheor-ghe Miile). Şi cum, între neamuri înţelegerea o poate face mai uşor un vers, o pînză, un cîntec, decît zeci de mii de anchete, interviewuri, pamflete şi conferinţe, rolul scriitorilor şi artiştilor este de fapt foarte delicat şi susceptibil s a nu cădea victimă unei himere,
ori a nu ajunge a fi numit: vîndut, renegat, etcp Pentru acei, cari nu observă tragedia culturii europene : lipsa de sinceritate şi încredere în forţele idealismului, contactul între culturile naţionale este şi azi un calvar politic, iar pentru acei, cari îndeamnă la cunoaşterea particularismului etnic...
   Pentru unii (şi durere, majoritatea...) nobilimea ungară este refractară unei bune înţelegeri, este şi azi, după un război îngrozitor, un nucleu reacţionar, care visează jos primae noctis, se inspiră de fantoma Calului Alb, aşteaptă pe Hadur, ca să distrugă puhoiul levantin—iar Bucureştii, sînt „oropsitorii gentrysmului cavaler”. De aceasta, are multă dreptate d. Octavian Goga, cînd spune, ca unul dintre cei mai competenţi, că numai suflete curate şi cinstite pot încerca schimbul de idei între Capitala României şi Budapesta intransigentă. Bine, dar pînă cînd şi de ce? Geniul lui Goethe a putut fi aclamat în zilele trecute de Parisul învingător 1 La Strassburg festivalul lui Goethe a fost asistat de întreg aparatul de stat al oficialităţii franceze... Pe Petofi noi l-am tradus prin Goga, St. O. Iosif şi „Tragedia Omului” aşteaptă asemenea botezul de pe malul Dîmboviţei al lui Goga. Anny Ondra (iertaţi divagaţia) care se mîndreşte a fi o şovinistă cehă, a fost asaltată de seladonii Budapestei. Exemplele sînt atît de elocvente, în cît nic nu ar fi nevoe să mai stăruim pentru buna reuşită a congresului Pen Club-ului, care nu este un parlament de renegaţi şi pârliţi politici, ci funcţionează ca o organizaţie de elită a fruntaşilor scrisului tuturor naţiunilor.
   A trebuit să spun aceste cuvinte de introducere, confesiune dureroasă poate pentru reacţionarii din ambele Capitale, căci altfel, nu se poate înţelege curajul civic pe care-1 are prietenul şi camaradul nostru Rădăr Imre, care în loc să-şi prepare nemurirea cu versuri subtile, romane şi eseuri, şi-a pus întregul talent în slujba unei idei, care merită dela început recunoştinţa integrală a intelectualismului românesc. Poetul Rădăr Imre, este un vechiu recidivist în materia „apropiere! culturale”. Dînsul, artist şi intelectual pur-sînge, observă că în sufletul ro-mînesc ignorat din nepricepere, reavoinţă ori nostalgie romantică de consîngenii lui, se manifestă forţe vii ale naturex. Rudar trăeşte în Cluj dela înfiriparea Statului romînesc înnoit. In acest timp, a învăţat să cunoască tainele limbei romîneşti. A pătruns zi de zi în secretul acestei bogăţii sufleteşti, şi a recunoscut în sufletul nostru simţiri identice cu ale neamului său. A început să traducă din „politeţă”, ca să-şi desvolte arta într’o grandioasă activitate, ca un impozant monument de sinceră admiraţie pentru talentul romînesc. Râdâr în timp de 12 ani a tradus singur din româneşte, mai mult de cît toţi propagandiştii autentici, şi traducerile lui sint toate bune, aş putea spune, admirabile. A avut un scop miraculos, a atentat la acea recunoştinţă ignobilă, care se numeşte
25X
© BCU Cluj
recompensă materială? A cerut ceva pentru că a bătut atîta energie în „puntea” între poporul no-stalglc-turanic şi între urmaşii coloniştilor daco-ro-mani? Fost-a beneficiar de bursă, misiune, ori subvenţie pentru această operă dificilă, controlată cu atâta pasiune de pomanagii, care indispun cu drept cuvînt pe oamenii politici? L-a obligat cineva pe Kâdâr ca să pună pe scenă pe atîţia scriitori dramatici romîni ? Făcutu-s’a instrument în mîinile unui şef de partid ori proprietar de trust-bancar cu poliţa : „sînt un propagator al culturei romîneşti?” Dinpotrivă, foarte modest, de-o supărătoare modestie, Kâdâr a muncit tăcut, ca un adevărat pionier al civilisaţiei, care nu cunoaşte poticnire, şi pretinde pas alergător de la scriitorul de azil După atîţia poeţi, romancieri, dramaturgi, traduşi din romîneşte, Kâdâr se opreşte de astădată la autorul cel mai autentic al unei culturi: la obîrşia geniului romînesc! poezia poporului. „Baladele Munţilor” este recenta surpriză Kâdariană... Poetul maghiar, care cunoaşte literatura universală în cele mai intime părţi, Kâdâr, care stăpîneşte cultura unui doctrinar, sociolog, eseist, dramaturg... scoate din fundul îmbelşugat al inspiraţiei primitive s Mioriţa, Năluca, Cucul şi Turturica, Blestemul, Soarele şi Luna, cu atîtea adiţii şi comentarii, şi creiază un adevărat clenodiu de in-spiraţiune romantică, şi le „transcrie” în ungureşte cu acea virtuositate superbă, pe care nu o poate stă-pîni decît numai un artist adevărat, căci diletantismul s’ar răsbuna mai ales atunci, când este vorba de un autor atît de fecund şi tainic cum este: poezia populară romînească. Evident, că pasiunea' lui Kâdâr pentru a ne face cunoscută literatura noastră Ungurilor, nu poate fi lipsită de un scop. Scopul i cunoaşterea, propagarea şi recunoaşterea literaturii romîneşti? Dar care este cauza? Kâdâr nu este instrumentul nici unei coterii politice, nu ocupă nici o funcţiune publică, nu are nici un nex politic obligatoriu la amabilităţi — durere, argumente pentru a cerceta scopul. Repet, atacând poate banalul, Kâ~ dăr este instinctiv un solus. In aceste blestemate vremuri de materialisare a oricărei concepţii intelectuale, Kâdâr ne arată un exemplu viu al existenţei idealismului.
   Am condamnat â priori acţiuni de înţelegere între neamurile citate, căci deobicei, ne-am obişnuit să vedem în fiecare acţiune de „apropiere”, o trambulină de oportunitate pentru iniţiatori. Oamenii politici se „apropie” atunci, când le dictează interesul. Bancherii îşi aduc aminte atunci de concepţii politice, când oarecari combinaţiuni pretind o deviare dela vechea platformă. (Cazuri? Cetiţi zilnic surprinderi politice între antagoniştii de odinioară, planuri, care
altedăţi ar irita opinia publică, provocând anateme energice)... Dar oricum încerc să găsesc cauza iniţială a traducerilor pe care le face din romîneşte de atîţea ani Kâdâr, nu găsesc decît un argument final1 Kâdâr este un artist. Şi artist veritabil cum este, observă, că între neamurile mici din bazinul Dunărei prăpastia sufletească este prea mare. Uneori inegalităţile imaginare împiedecă glasul curat al celor buni ca să-şi schimbe nu numai pasportul, ci şi ideile. Kâdâr demonstrează existenţa unui uriaş, care există în neamul nostru şi contrar celor cari nu văd decît defecte în noi, Kâdâr scoate din fundul mărei negre mărgăritare scumpe nu numai nouă, ci ori cărui popor mare.                          ,
   Kâdâr putea traduce şi Faust-ul lui Goethe, Ma~ zeppa, ori versuri... atîtea mii şi mii, începînd dela Rilke şi pînă la... Wilde, ori Paul Valery. Sunt sigur că ar fi putut traduce şi pe Proust, pe Samain, pe Oscar Wilde... ori pe Gerhart Flauptmann, căci dublările chiar şi în literatura maghiară se iartă, dacă aceste sînt succesiv tot mai bine. Poeţii contemporani ai Ungariei de azi ■. Babits, Kosstolânyi, Szabo Ldrincs regretatul Toth Arpâd, au tradus enorm din poezia modernă europeană şi chiar extra-europeană (Vezi Antologia chineză a lui Kosstoldnyi apărută acuml) Kâdâr, care trăeşte în Cluj, a adăogat la aceste traduceri o minunată serie de opere romîneşti tălmăcite în o distinsă factură poetică maghiară.
   „Gândirea”, care-a accentuat dela înfiinţarea ei necesitatea schimbului de idei între noi şi popoarele care ne înconjoară, geloasă pe acest nou şi preţios omagiu făcut literaturei româneşti, îşi notează şi acest act de curaj civic al camaradului nostru, căci traducerile lui Kâdâr ne folosesc mai mult, decît mii şi mii de declamaţii retorice ale profesioniştilor politici, de oportunitate, reîncălzite după necesitate la minut O datorie de reciprocitate ne obligă însă să răspundem şi noi, şi cît de urgent, prin artişti chemaţi şi nu prin acţiuni de amatorism, cu traduceri făcute cu pasiune, din literatura vecinilor noştri. Căci ar fi şi de astădată o eroare a noastră, să credem că literatura maghiară încarnează tipul unui Mişka cu mîneci sufulcate, torturînd seîndurile unui han de pustă. — Apropierea să se facă in primul rînd între forţele vii ale unei naţiuni: artiştii adevăraţi.
   Şi atunci „puntea” nu se va legăna în văzduh*)
                                         EMIL ISAC
   *) N. B. Nici nu este nevoe a arăta că volumul d—lui Kâdâr a fost tipărit în condiţiuni occidentale, cu un lux caracteristic unei arte tipografice şi îmbogăţit de ilustraţiunile prodigiosului nostru Demian, cu douăzeci şi opt de imagini, care mulţumesc cu prisosinţă gustul unui pasionat bibliofil.
252
© BCU Cluj
CRONICA SPECTACOLELOR
   TEATRUL NAŢIONAL» Fântâna Domnului de d. Dragoş Protopopescu 5 Conul Leonida faţă cu reac-ţiunea şi D’ale Carnavalului de I. L. Carageale.
   Tragi-comedia d-lui Dragoş Protopopescu o aşteptam aşa cum a fost: dând, adică, o splendidă satisfacţie elitelor care cred in rostul spiritual al teatrului, lăsând puţin nedumerit „marele public", în război cu anumiţi cronicari dela gazete şi stabilind cu literatura, cu poezia, acea înaltă legătură prin care teatrul îşi capătă suprema raţiune de a fi. Este aici, poate, întreaga definiţie a teatrului poetic — acela pe care-1 vrem, singurul care ne place... D. Dragoş Protopopescu era calificat să ni-1 dea. Literat subtil şi informat, poet cu nobile resurse interioare, d-sa s’a relevat, recent, în paginile ziarului Calendarul, a fi împreună cu d. Nae lonescu, singurul nostru cronicar dramatic valabil. Va fi deci util să judecăm piesa lui în raport cu întreaga concepţie a teatrului dela noi şi a teatrului în general. In acest sens, Gândirea are o linie fixată de mult şi există, am putea spune, un teatru al Gândirii.
   Dela lucrările viguroase ale lui Lucian Blaga — Cruciada copiilor mai ales —, până la Fata ursului a lui V. Voiculescu, la Meşterul lui Adrian Maniu şi recent, până la Fântâna Domnului a d-lui Dragoş Protopopescu, acest teatru s’a exprimat generos însemnând totodată o direcţie nouă, înaltă, salubră mai ales, în literatura noastră dramatică. Analizam» de mult în Gândirea câteva erori curente care au compromis oarecum aceasta artă atât de complexă care este teatrul. Ne propunem să desluşim cândva într’un studiu mai amplu sensul acestei noui literaturi dramatice care se refuză tentaţiilor vulgare, succesului facil, mergând, pe drum greu, sus de tot acolo unde se întâlnesc într’un conflict patetic năzuinţele superioare ale oamenilor de totdeauna. Dar piesa d-lui Dragoş Protopopescu ne obligă să anticipăm de pe acum asupra discuţiilor viitoare. Teatrul acesta ni se pare, într’adevăr că porneşte adânc dintr’o nevoe elementară de unitate. Materialismul disociator al lumii de după război are cu siguranţă, nevoe de o artă care să răscoliască substratul intim şi să adune, ca să salveze, pe deasupra orgiei generale comorile eterne, pierdute, uitate — ale omului. De aici această nobilă pornire spre o spiritualitate în care materia nu mai ocupă decât atâta loc cât ţine şi în trecătoarea noastră fiinţă omenească. Lucrul acesta se exprimă mai simplu > spiritul uneşte, materia disociază. De aceea tot ce vorbeşte spiritului, tot ce interesează sufletul, e mare şi e universal — dela acele culmi pe care poeţii antici şi urmaşii lor, clasicii francezi, cântau neînţelesul destinului, pasiunile oamenilor şi până, chiar, la aceea melodramă.
                                                                  ou Margot a pleure...
   Vom prefera însă fireşte pe Eschiles şi pe So-phocles, pe Goethe şi pe Shafcespeare, ne vom găsi cu siguranţă mai bine — decât în subsolul Iar-moyant.., — în aerul clar şi tare al teraselor de sus...
   Acolo ne-a condus tragi-comedia d-lui Dragoş Protopopescu. Atât mai rău pentru aceia cari nu l-au putut urma. Dar, mai mult decât o tragi-co-medie, d. Dragoş Protopopescu a scris un poem, un poem dramatic, unul din cele mai frumoase care s’au scris în româneşte.
   Câţiva călugări misionari cad înfrânţi de secetă pe tărâmuri nisipoase. Nicio scăpare, — niciun izvor. Ei caută apă în picătura de rouă pe care dimineaţa n’o mai aşterne pe vegetaţia stearpă, arsă de soare. Disperarea lor, călugărul Stahie le-o exagerează prin morala unui ascetism în care se găsesc toate splendorile unui eroism inuman : — Pământul acesta nu ne va da nimic, le spune el, până când lutul din noi nu se va fi purificat! Dar ma-niheul Trivurtie găseşte un izvor şi îl arată oamenilor însetaţi. Ei vor bea apă şi vor striga: Stahie a minţit! Dar nu Dumnezeu, ci pământul s’a milostivit de ei,
   —■ Fântâna aceasta va secă! le strigă Stahie la rândul lui. — O vom zidi în piatră ! Este fântâna Domnului, răspund oamenii. — Este fântâna lui Trivurtie, le spune Stahie şi ea nu va preţui nimic, cum pentru el nu va avea niciun preţ nimic din cele omeneşti. Două piscuri se înalţă acum, ameninţătoare s această îndumnezeire a omului pe care o încarnează Stahie, iar în faţa lui, Trivurtie, omul al cărui zeu este Priap. Aceste culmi, aceste extreme, le cunoaştem, Nietzsche a încercat de atâtea ori, în desnădejdile lui, să ne dea o cruntă, o amară nostalgie şi tot pe aceste înălţimi a năzuit cândva Ib-sen, cu Brand, cu Solness şi cu Borkman. Regiuni Inumane stăpânite de un destin necunoscut — şi In care vieaţa nu poate înflori. Intr’ aceste stânci de care nimeni nu se poate atinge, pe care nimeni nu se poate odihni, se agită dureros furtuna speranţelor şi a desnădejdilor oamenilor, toată tragedia omului. De pe un plan pur abstract în care, cum s’a văzut, inspiraţia poetului român întâlneşte pe aceea a lui Nietzsche şi a lui Ibsen mai ales, d. Dragoş Protopopescu mută conflictul pe un teren real în care aceleaşi bogate preocupări spirituale, încearcă — e drept, fără izbândă deplină —■ să dea mai mult dinamism acţiunii dramatice. Ionna, fecioară hărăzită de Stahie pentru a fi „mireasa lui Iisus“ şi crescută de el în ignorarea şi în dispreţul tuturor bunurilor lumeşti, devine tipul uman, al cărei suflet •— sau al cărei trup — Stahie şi Trivurtie le vor disputa deo-
253
© BCU Cluj
otrivă. Dar lonna e plămădită din aluatul din care sunt făcute toate făpturile omeneşti. Celula fără lumină şi fără soare a lui Stahie nu-i va mai ascunde frumuseţea şi nu-i va mai încătuşa vieaţa. Nici Tri-vurtie — Priap — n’o va avea.
   Ci, intr’o noapte cu stele, aşa cum ea nu le văzuse niciodată, lonna va descoperi „adevărata Fântână a Domnului“ în iubirea pe care i-o aduce „zburătorul cu negre plete" — Avenir.
   Tema acestei tragi-comedii, în ea însăş, e o splendoare. Poemul d-lui Dragoş Protopopescu este o nobilă purificare a omului, eliberarea lui de sub extreme egal de apăsătoare — un imn sublim şi patetic închinat vieţei, acestei căi regale pe care omul ajunge până la Dumnezeu. Ultimul cuvânt al d-lui Dragoş Protopopescu, mesagiul lui, este iubirea—-adevărata fântână a Domnului. Dar această iubire, aşa cum a cântat-o Lucretius în accente rupte din eternitate, nu este ea oare primul şi ultimul cuvânt al Creştinismului? Un umanist creştin, aşa ne apare d- Dragoş Protopopescu.
   Personagiile lui sunt conturate puternic, viguroase şi profund originale. Totuş dacă nu există nici-o înrudire între Paphnuce şi Trivurtie, aşa cum am fost tentaţi să credem la simpla povestire a subiectului — nimic din fervoarea mistuitoare a lui Paphnuce în sufletul calp al lui Trivurtie (după cum lonna e atât de departe de Thaxs...) — ni se pare într’adevăr că o anumită problematică ibseniană nu e streină de poemul d-lui Dragoş Protopopescu. Ne gândim mai ales la Brand. Călugărul Stahie şi pastorul Brand se întâlnesc pe acelaş drum şi se opresc în faţa acelor zăgazuri neînfrânte unde vieaţa topeşte în focul ei elanurile dureroase ale visătorilor. Ascetismul de altfel nu este decât o expresie a romantismuluii De asemenea scena grandioasă — şi de intens efect dramatic — în care Stahie e osândit de călugări aminteşte ruptura cumplită dintre Brand şi tovarăşii lui. lonna, la fel, va semăna tot atât de bine cu Agnes. Dar viziunea d-lui Dragoş Protopopescu trece dincolo de romantismul ibsenian, plecându-se cu iubire şi cu vastă înţelegere sub semnul biruitor al crucii.
   Este dela sine înţeles că acest minunat poem dramatic nu s’ar fi putut menţine pe afiş decât cu colaborarea atentă, înţelegătoarea a publicului şi mai ales a Direcţiei Teatrului Naţional. Acest concurs de bunăvoinţă şi de pricepere a lipsit. Mai mult chiar decât pentru publicul dela noi, faptul este întristător pentru Teatrul Naţional a cărui menire este tocmai de a stimula, de a încuraja şi chiar de a impune astfel de lucrări. Fără îndoială, Fântâna Domnului are, sub raportul technicei dramatice scăderi considerabile pe care trebue să le relevăm cu atât mai mult cu cât d-1 Dragoş Protopopescu este un scriitor care nu are nevoe de indulgenţa nimănui. Astfel, autorul va trebui să renunţe la tabloul inutil din grădina Mnesaretei. De asemenea va trebui,
dacă nu suprimat in ori ce caz redus la esenţia tabloul următor care apropie într’o scenă penibilă de beţie, instinctele dezlănţuite ale lui Trivurtie de puritatea deznădăjduită a frumoasei lonna. Tot astfe conflictul ar câştiga credem din circumscrierea ac-ţiunei într’un mod mai strâns, între Stahie şi Trivurtie şi de asemenea între cei doi călugări şi lonna şi Avenir. Căci aceste personagii centrale ale piesei de cele mai multe ori nu se întâlnesc decât în cu-ise. Cu aceste uşoare modificări, interesul dramatic ar putea fi menţinut la înălţimea finalului actului I, care e mare. Aceste observaţii făcute, se pune totuş chestiunea de a se şti până la ce punct dinamismul dramatic suportă o temă atât de înalt spirituală. Ni se pare că de foarte multe ori d. Dragoş Protopopescu a preferat procedeul sugestiei — minunat în literatură dar extrem de primejdios în teatru. Se ştie că admirabilele „mistere" ale lui Fienri Gheon sunt construite cu aceleaşi mijloace şi cu aceleaşi riscuri. Deasemenea, Andrd Obey entuziasmează şi scandalizează — dacă putem spune... — deopotrivă, tîn Franţa însă un public intelectual se realizează fireşte mai uşor, cu mai puţine sacrificii şi cu mai puţină dezinteresare din partea autorului... Se cuvine aşa dar să lăudăm cu atât mai mult această Fântână a Domnului izvorîtă din eroism şi din poezie.
    Spectacolul a fost bine servit de direcţia de scenă inteligentă şi de talentul nou al D-lui I. Sahighian* Interpretarea însă —• atâta de inegală 1 D. Ion Mano-lescu este cu siguranţă unul din marii noştrii artişti, singurul nostru actor cu un real patetism interior (împreună cu d. Calboreanu). Dar rolul călugărului Stahie nu convenia temperamentului d-sale. L-a jucat obosit, fără interes, fără culoare. E cel mai slab rol din cariera d-sale. In schimb d. I. Sârbu a fost admirabil. Am vrea totuşi să atragem atenţia acestui excelent artist de a se feri de un anumit „manierism* care ni-se pare că îl ameninţă... Rolul lui Trivurtie însă a avut în d. Ion Sârbu un interpret ideal —şi un mare interpret. Avenir a căzut din nenorocire victimă platitudinei tradiţionale şi sonore (cu tremolo de bărbier cult) a d-lui Critico. De asemenea, d-na Puia Ionescu e frumoasă, desigur, dar prea puţin vibrantă şi fără nicio pasiune.
    D. Dragoş Protopopescu a luptat aşa dar şi cu o parte din interpreţi şi cu publicul obicinuit (care interesează mai puţin) şi chiar cu direcţia Teatrului Naţional. Izbânda lui e impunătoare. Să notăm deasemenea că un cronicar intransigent a declarat că pentru „prestigiul" (1) repertoriului românesc, Fântâna Domnului ar fi trebuit să nu vadă „lumina rampei"... Noi credem însă, mai sigur, că pentru cinstirea criticei dramatice rândurile conicarului în chestiune ar fi fost util să nu apară.
                             *
    Teatrul Naţional a mai avut ideea fericită — dar tardivă... — de a relua comediile marelui Carageale
254
© BCU Cluj
Conul Leonida faţă cu reacţiunea şi D’ale Carnavalului, Am felicita călduros direcţia Teatrului Naţional dacă aceste piese ar fi fost jucate într’un anotimp mai puţin cald... Noi nu suntem fireşte directorul Teatrului Naţional şi nu pricepem tot ce se ascunde sub «necesităţile repertoriului*... Nu pricepem astfel în ruptul capului dece e necesar să se joace Marnan Colibri şi Scandalul în mijlocul sta-giunei, iar Carageale sau Fântâna Domnului atunci când se lasă definitiv cortina. D. Mavrodi însă, probabil, pricepe asta mai bine, pentru că, precum ar spune Conul Leonida—d’aia e el director... In sfârşit — mieux vaut lard... Cu atât mai mult cu cât Carageale înfruntă anotimpul aşa cum înfruntă şi timpul care va trece peste el şi îl va lăsa totdeauna tânăr. Dar fiecare reluare a lui Carageale pune o problemă cu totul de primul plan. Avem din ce în ce mai mult tot ce ne trebue ca să-l iubim pe Carageale — dar astăzi cel puţin nu mai avem artişti cari să-l interpreteze şi cari să-l servească. Dela marele şi incomparabilul Iancu Petrescu, de pildă, Trahanache a tost masacrat continuu şi fără milă. Am vrea să dăm aici o indicaţie : credem că d. V. Maximilian ar putea să reia tradiţia Iui Iancu Petrescu. Ii urăm să-l joace pe Z ah aria Trahanache şi să izbutească făcând astfel un serviciu eminent teatralului românesc.
  Conul Leonida n’a avut interpreţii pe care această capo d’operă i-ar fi meritat. Şi D-na Sonia Cluceru şi D. Victor Antonescu au jucat „bine“ fără îndoială... Dar nu e suficient 1 D-na Cluceru n’a priceput nimic“ din acel extaz admirativ şi cuminte al coanei Efimiţa. Ea a căutat mai mult să fie... ironică 1 Clipind din ochi.... D. Antonescu a fost mai aproape de rol. N’a avut însă nici el acea naivitate doctă —• şi locvace — pe care o cere deliciosul erou al lui Carageale. D’ale Carnavalului în schimb a fost tot timpul violentată de lipsa de talent inepuizabilă a d-lui A. Ata-
    CRONICA
  D-l. „PROFESOR" 1 E vorba de d. G. Călinescu tânărul polemist din serviciul d-lui M. Sevastos. Ii dăm acest titlu pentru că d-sa l-a cerut singur (veţi vedea cu câtă imprudenţă 1) într’un articol în care pe mine, e drept, a izbutit să mă compromită oarecum denunţându-mă că i-aş fi fost elev la un liceu din Capitală. Deşi această afirmaţie inexactă, mincinoasă ar fi meritat o punere la punct, am lăsat totuş să treacă proza în chestiune (sfâşietor de săracă 1) şi în care buna cuviinţă onestitatea şi inteligenţa suferiau tot atâta cât şi gramatica românească. Motivul e simplu. Redactorii Gândirii răspund rareori la asemenea atacuri pentru că timpul lor e scump — ca şi hârtia pe care se tipăreşte această revistă. Pe de altă parte prea numeroşi sunt diverşii Că-lineşti cari vor să spargă cu scandal porţile noto-
nasescu. D-sa a „şarjat" sălbatec,— a jucat ca într’o comedie de d. Paul Prodanl Ei nul. Să fie bine păzit Carageale — şi să nu fie jucat mai bine decât să fie insultat aşa cum a fost de d. Atanasescu. Am fost însă răzbunaţi de d. Ion Mânu. Şi d-sa «şarjează*. Dar cu câtă artă, cu cât talent 1 Catindatul d-sale e o compoziţie minunată şi îl felicităm entuziast. Avem astfel din Carageale pe Agamiţă Dandanache, pe catindat şi poate chiar pe Rică Venturiano. A fost bine deasemenea — chiar foarte bine — D-na Nataşa Alexandra în Miţa Baston. Deasemenea d. Ionescu Ghibericon a fost un Iancu Pampon intransigent, foarte demn — dar puţin cam violent...
  In sfârşit, Carageale place oricum! Critici mai în vârstă au scris că D’ale Carnavalului n’a întrunit niciodată sufragiile publicului românesc. Totuş acum a plăcut. Şi ne-ar fi mirat altfel. Un public care izbuteşte să fie vesel când se joacă Verneuil sau Villemetz, dece i-ar rezista lui Carageale? Cu atât mai mult cu cât în D’ale Carnavalului nu e vorba numai de Miţa Baston care-şi terorizează amantul cu statua libertăţii dela Ploeşti sau de Iancu Pampon care administrează lui Crăcănel palmele cuvenite lui Nae Girimea (ah 1 d. Atanasescu!.) nici de toate încurcăturile de mai târziu, conduse totuşi cu o savuroasă inteligenţă — ci e întreagă această atmosferă Carageale care constituie în bună parte, tot ce avem noi mai fin sub raportul creaţiei literare. De aceia dacă cineva ne acuză de admiraţie necondiţionată pentru Carageale — nu ne va supăra! Ştiţi versul faimos:
  Tout ce que Malherbes ecrit dupe eternellement.
  Deasemenea tot ce a scris Carageale—■ depozitar al tezaurului nostru de inteligenţă şi de frumos — ne va plăcea totdeauna. Ironia lui a bătut recordurf neatinse pe culmile cele mai înalte ale bunului simţ.
                                                                                         TOMA VLĂDESCU
MĂRUNTĂ
rietăţii—şi prea ieftine zvârcolirile lor. Am pierde la schimb 1
  Dar tocmai acesta e fenomenul pe care e bine să-l semnalăm acum Cetitorii anumitor reviste de scandal au observat cu siguranţă campania metodică, de cele mai multe ori complet idioată, care se duce împotriva Gândirii. Dela calomnia insidioasă până la caricatura imbecilă, nimic nu lipseşte din arsenalul acestui război în care literatura e un pretext pentru a se lovi în sănătatea morală din jurul acestei reviste. Şnapani bine cunoscuţi sau tineri suspecţi cu apucături de derbedei literari, se amestecă fără pudoare în discuţii pe care nu le pricep — iar neputinţa lor se transformă în clăbuci de scuipat la gazetă! Şi fiindcă, între aceştia din urmă, d. G. Că-linescu este cel mai activ — şi pentru că ţine atâta
255
© BCU Cluj
de mult 1 — dece, în definitiv, nu î-am consacra aici câteva linii ! Să nu se sperie nimeni. Execuţia va fi rapidă 1 Pe d. G. Călinescu îl ştiu într’adevăr de mult, dela liceu... Profesor, ce e drept, nu mi-a fost —■ şi e simplu > pe atunci tocmai d. G. Călinescu făcea abia exerciţii scârboase de genuflexiune în faţa d-lui Nichifor Crainic, care — obosit, plictisit (dar asta tot nu-1 scuză 1) — s’a făcut vinovat de intervenţii ho-tărîtoare la Ministerul instrucţiunei publice. Numai după aceea d. Călinescu a devenit profesor la Bucureşti ■— şi, fireşte, imediat... „adversar1' al Gândirii, Fireşte — pentru că această psichologie oricât v’ar mira, nu are totuş nimic inexplicabil , târîtorul (care-şi mobilizase chiar şi al doilea membru al familiei cu scrisori şi insistenţe pe lângă directorul Gândirii) a fost cuprins la sfârşit de un acces subit de.... demnitate 1 Umilinţa din ajun, cu care-şi câştigase în sfârşit o catedră la care nu avea dreptul, se răzbuna a doua zi prin înjurături triviale la gazetă... Pe vremea însă când l-am cunoscut, d. Călinescu avea o situaţie (dacă pot zice!) mai modestă! suplinitor, tolerat la catedra de logică a unui liceu în care subsemnatul îşi termina studiile secundare. Lucru fără importanţă, dacă bietul pedagog de odinioară n’ar fi făcut uz, împotriva noastră, de o calitate pe care n’a avut-o. Imprudenţa lui însă mă îndreptăţeşte pe mine acum să fac o precizare dureroasă şi să-i amintesc că mai mult noi — „elevii11 de atunci — am fost profesorii lui... O oră irezistibilă şi chinuitoare de logică, D-l „profesor11 se încurcase atât de penibil în premisele unui silogism la care nici o concluzie nu mai apărea posibilă, încât niciodată n’am avut sentimentul unui naufragiu atâta de tragic 1 Privia tremurând, cu creta în mână liniile desemnate pe tablă şi care nu duceau la nimic. Din orbitele unui cap care, în câteva secunde doar, trecuse prin toate culorile curcubeului, doi ochi în-
spăimântaţi se rostogoliau în tavan, pe scânduri, pe bănci... Dar tineretul e necruţător 1 Unul dintre noi s’a ridicat atunci şi i-a explicat atâta de bine că logica şi cu el sunt două lucruri perfect deosebite, încât „d-l profesor11 ne-a implorat să-i dăm recreaţie şi, apoi, vacanţă până la ora viitoare când noi, fireşte.... l-am iertat definitivi Eu l-am iertat chiar şi zilele trecute când a avut insolenţa să mă trateze — îşi închipuia el! — „de sus11.... De aceea rândurile acestea nu le-aş fi dat la tipar, dacă „d-l profesor” s’ar fi mărginit, modest, să copieze manuscriptele Academiei Române, şi să scrie cărţi geniale despre bietul Mihail Eminescu (aşa cum altă dată, i-a căzut victimă la Fundaţie poetul Lucian Blaga...). Aroganţa lui din ultimul timp e însă, hotărît, mai mare decât inconştienţa cu care ne-a obicinuit, mult superioară mai ales modestelor lui posibilităţi intelectuale. Ca toată lumea, literatura lui, fireşte, n’o cunosc. Scrisul lui, din câlţi şi pâslă, este în afara aprecierilor literare. Iar colaborarea lui la Gândirea mi s’a părut totdeauna un accident destul de trist pentru paginile acestei reviste. Totuş omul e susceptibil de a interesa. Gândiţi-vă că, pe cât mi se spune, e un fost amic al d-lui Mihail Dragomirescu. Trece pe urmă în str. Câmpineanu şi bea câţiva litri de ceai cu d. Lovinescu. Devine apoi discipolul unui domn care e poet şi care se chiamă, mi se pare, Nichita. încearcă în sfârşit să prindă rădăcini în familia Gândirii de unde şterpeleşte o catedră secundară şi iese tot atât de gol precum a venit. Astăzi el este subalternul intelectual al prozatorului Sevas-tos... La acest carsus honorum e bine să nu mai adăugăm nimic. Dacă totuş omul pe care l-am definit aici e demn de cea mai intensă milă, toată lumea va fi însă de acord că meschinul scandalagiu literar merită un întreg dispreţ.
                                                                                                      TOMA VLĂDESCU
    „Gândirea* ia vacantă pe lunile Iulie şi August Numărul viilor apare la 15 Septembrie a. c.
© BCU Cluj