GÂNDIREA
                         ANUL XII
                            No. 3
© BCU Cluj
5
GÂNDIRE A
GOETHE ŞI TIMPU1L NOSTRU
                                              DE
                                     TUDO R VI ANU
    Istoria filosofiei aminteşte de Herakiit ca despre cel dintâiu gânditor al Europei care a afirmat caracterul de neîncetată devenire a lumii. Lumea, spunea el, este întocmai ca apele unui fluviu în care nimeni nu se cufundă de două ori. Herakiit murise probabil de un deceniu, când se născu în Elea, filosoful rămas în amintirea istoriei cu numele de Zenon Eleatul. Dacă pentru Herakiit totul erâ mişcare, pentru Zenon mişcarea nu exista nicidecum şi universul, împietrit în rosturile lui eterne, nu cunoştea nici o schimbare. Mişcarea nu poate începe nicicând, spunea Zenon, căci pentruca un corp să se deplaseze dela un punct la altul, el ar trebui să străbată infinitatea spaţiilor intermediare. Săgeata stă astfel, în realitate, pe loc. Achille cel repede’n fugă n’ar putea ajunge nici odată înceata broască ţestoasă care dintr’un acelaşi punct ar fi pornit chiar numai cu o singură clipă înaintea lui. Prin aceste exemple isbitoare, Zenon s’a fixat în amintirea oamenilor mai bine chiar decât întemeetorii şcoalei eleatice, decât un Xenophanes sau Par-menides.
    Concepţia herakleitiană şi eleatică a unei lumi în vecinică devenire sau în nesdruncînat statism a stabilit încă din adâncurile antichităţii dualitatea tipurilor de răsfrângere a lumii şi de temperamente filosofice, a căror alternanţă şi asimilare în doze variate alcătuesc istoria morală a Europei. încă din aceste îndepărtate timpuri ale veacului al Vl-lea şi V-lea a. Chr. lumea a fost, pentru reflecţia filosofică, disolvată când în fluidităţi, când concentrată în soliditate. Această împrejurare a apărut uneori istoricilor filosofiei şi chiar acum în urmă unul din aceştia, profesorul Karl Joel, a întreprins o nouă analiză istorică a cugetării europene, considerată în alternanţa concentrărilor şi desfacerilor ei. Titlul interior al cărţii lui Joel, poartă astfel însemnarea caracteristică; „Der Wandel der Weltanschauung im geschichtlichen Wechsel von Bindung und Losung“.
    Puţinele fragmente care ne-au rămas dela Herakiit şi dela Eleaţi nu ne permit a cunoaşte mult mai mult decât principiul filosofiei lor. Este sigur dealtfel că desvoltările s’au polarizat abia mai târziu în jurul principiului central şi anume în două structuri unitare, care ne îngădue astăzi de a vorbi de o concepţie eleatică şi herakleitiană a lumii şi a vieţii, independent de promotorii lor antici şi uneori în contradicţie cu punctele de vedere representate în întruparea istorică antică a acestor două curente. Aşa, de pildă, panteismul care se încadrează pentru noi, după cum vom vedea îndată, în concepţia herakleitiană, s’a asociat în antichitate cu punctul de vedere eleatic. Pe baza afirmaţiei lumii ca devenire sau statism, tezele filosofice s’au grupat în decursul timpului într’un fel care n’a fost al începutului. Pentrucă în această încercare de a stabili locul lui Goethe în cultura modernă
                                               97
© BCU Cluj
şi în raport ctt timpui nostru ne vom referi fără încetare la aceste două concepţii, este necesar din capul locului a le defini prin trăsături succinte.
     Aşa dar, pentru concepţia eleatică, în înţelesul foarte extins pe care-1 dăm noi cuvântului, lumea este un întreg închis şi static. Icoana universului aşa cum a fost închegată către sfârşitul Antichităţii de către Ptolomeu a transportat viziunea eleatică a lumii din planul metafizic, în planul astronomic. Creştinismul a preluat această viziune, căci pentru cugetarea creştină, lumea înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu, nu mai avea nevoe de mişcarea menită s’o apropie de nişte ţinte care n’ar fi fost realizate de puterea infinită şi perfectă a Divinităţii, chiar din primul moment al creaţiei. Pentru cugetarea tipică a Evului-Mediu, lumea cea adevărată, care apare raţiunii, era aşa dar făcută din acele universalia, esenţa eternă şi imuabilă a lucrurilor. Se înţelege că faţă de această lume deplin închegată, Dumnezeu nu puteâ fi înţeles altfel decât rămânându-i exterior. Viziunea eleatică a lumii a primit deci sprijinul pietăţii creştine, afirmând un Dumnezeu transcendent creaţiei. încadrat în aceste rosturi nesdruncinate ale lumii, se înţelege apoi că individului nu-i rămânea puterea eficace de a-şi croi singur soarta. Resemnarea şi contemplaţia în mijlocul unei lumi în care ne este dat numai să ne trăim lotul prescris în armonia cosmică, este concluzia etică a concepţiei eleatice pe care a tras-o mai cu seamă stoicismul antic.
     Concepţia herakleitiană afirmă într’acestea un univers în vecinică devenire şi, după cum trebue să adăugăm îndată, infinit. Ambele aceste idei apar deodată în timpul Renaşterii. Un om ca Nicolaus Cusanus a avut în acelaşi timp ideia universului ca proces şi a infinităţii lui. Universul, raţiona Cusanus, nu poate fi limitat, căci atunci ar mai trebui să existe ceva în afară de el şi atunci n’ar mai fi univers. Universul trebue să fie deci infinit. Universul este apoi desfăşurarea opoziţiilor care se găseau întrunite în unitatea divină. Pentru a desemna acest proces Cusanus întrebuinţa termenul de explicatio, dar şi pe acela foarte caracteristic şi modem de evolutio. înţelegerea lumii ca proces a avut nevoe până a se statornici definitiv de acea conştiinţă de sine a omenirii în timp, care n’a devenit posibilă decât odată cu receptarea activă a culturii antice în timpul Renaşterii. Comparaţia lumii celei noui cu lumea veche ducea neapărat la concluzia că între amândouă s’a petrecut o schimbare, ba poate chiar un progres: o idee care apărea limpede în frumosul paradox al lui Bacon, după care adevăraţii „antici" suntem noi, în timp ce epoca pe nedrept numită „antichitate" este în realitate tinereţea lumii. Spiritul istoric, cucerit în acest fel al lumii moderne de a se consideră în perspectiva timpului, a fost aplicat studiului naturii abia în secolul trecut şi a reuşit să se impună cu multă greutate. încă la începutul veacului trecut, Cuvier apăra cu multă străşnicie teza aşa numitei „fixităţi" a speţelor animale şi vegetale, un rest tardiv şi decolorat al universalelor imuabile în care credea evul-mediu. Curând însă înţelegerea istorică a naturii ca proces isbândi peste tot şi noua teorie primi numele de evolttţionism, un termen derivat din acela pe care îl întrebuinţase Nicolaus Cusanus cu patru sute de ani mai înainte.
     Devenirei universale nu i se poate cunoaşte nici un termen. Ea este infinită. Nu cumva atunci Dumnezeu, Fiinţa infinită, este însăşi devenirea universală? Nu cumva Dumnezeu este interior, imanent creaţiei ? Gândul acesta a luminat în câteva din cugetele Renaşterii. Concepţia neo-herakleitiană devenia astfel panteistă şi se opunea transcenden-talismului creştin. De fapt, panteismul a fost concepţia religioasă tolerată mai bine de ştiinţa evoluţionistă modernă. Panteismul fisiomonistic al lui Haeckel este aci un exemplu între altele. Dacă Dumnezeu este apoi interior creaţiei, atunci el nu comandă din afară omului legea morală şi nu o garantează prin acea înfricoşată autoritate care întovărăşeşte toate revelaţiile verbului său. Dumnezeu străbătând întreaga creaţie, poposeşte în conştiinţa omului sub forma legii morale. „Conştiinţa, spunea Rousseau, este un instinct divin". înzestrat cu
                                                            98
© BCU Cluj
acest îndemn şi existând într’o lume care cunoscând mişcarea, îşi poate propune transformările şi progresele cele mai mari, se înţelege că omul modern va preţui fapta şi creaţia ca bunul cel mai înalt al vieţii sale. Fapta cu orice preţ şi mai presus de toate este binele suprem într’o lume devenită ca o pastă moale în mânile lui. Această valorificare modernă a faptei a fost bine pusă în lumină de către Lessing care susţinea că dacă Dumnezeu i-ar oferi cu o mână adevărul şi cu cealaltă drumul către el, lupta pentru a-1 cuceri şi a-1 cunoaşte, n’ar stâ la îndoială să aleagă pe cea din urmă. Această înaltă preţuire a faptei, elimina însă pe de-a întregul vechiul ideal moral isvorît din concepţia unei lumi statice, în care omului nu-i rămâne altceva de făcut decât s’o înţeleagă şi s’o contemple. Când se deplânge dispariţia idealurilor înţelepciunii din epoca noastră, se constată de fapt trecerea dela concepţia de viaţă eleatică la noua concepţie herakleitiană.
     Concepţia herakleitiană a avut în tot decursul veacului al XlX-lea preponderanţa. Cu tot răsunetul eleatismului lui Schopenhauer, ceeace a învins până la urmă a fost concepţia contrarie. Civilizaţia democratică şi burgheză a veacului al XlX-lea a găsit filosofia sa proprie în viziunea unei lumi în necontenită prefacere, capabilă să fie îndrumată prin voinţa liberă a omului. Ceeace era într’acestea preţuit mai mult printre valorile morale, era individualitatea originală, creatoare şi liberă, stăpână pe raţiunea care o puteâ călăuzi deopotrivă în problemele teoretice şi în împrejurările practice ale vieţii. Principiul autorităţii suferi o profundă sdruncinare atât în domeniul gândirii filosofice, cât şi în al vieţii sociale, fiind înlocuit pe toată linia cu principiul liberei discuţii şi al liberei determinări a individului. Ştiinţa, democraţia şi toleranţa religioasă se întruneau într’o structură unitară în care secolul îşi găsia expresia cea mai adecuată.
     Abia în anii care au urmat răsboiulul, criticii vremii au putut recunoaşte semnele unei noui orientări către eleatism. Ritmul observat de Kari Joel în decursul întregei istorii a spiritului european pare a se îndrepta din nou dela desfacere, către o nouă concentrare. O nouă voinţă de regrupare, sub semnul unei noui legături, pare a deveni sensibilă într’o serie de manifestări ale spiritului european. Fascismul italian, deopotrivă cu sovietismul rusesc tind a reintroduce pe individ în forme colective şi autoritative de viaţă. In politică şi în economie, libera determinare a individului pare a tinde să fie înlocuită cu acţiunea unui plan general care îl înglobează şi îl foloseşte. In această vreme, printr’o atracţie a ideilor care nu este decât prea firească, cugetarea contemporană începe a consideră ca adevăratul obiect al cunoştinţei filosofice esenţele eterne şi imuabile ale lucrurilor, fie că noua îndrumare porneşte dela mişcarea neo-tomistă sau dela fenomenologia lui Husserl. Preţuirea herakleitiană a faptei începe a fi resimţită de mulţi ca exagerată, în timp ce par a se bucură tot mai mult de o nouă preţuire vechile idealuri ale înţelepciunii care se devotează ideilor eterne ale adevărului, binelui şi dreptăţii absolute. Şi, lucru demn de observat, în aceiaşi vreme se răspândeşte tot mai mult concepţia lui Albert Einstein despre un univers limitat.
     Ciocnirea celor două concepţii despre lume şi viaţă în interiorul epocii noastre este răspunzătoare de acel sentiment de criză, de nehotărire şi lăuntrică sfâşiere care urmăreşte pe cei mai mulţi dintre noi. Elementele principale ale formaţiei noastre aparţin civilizaţiei herakleitiene care ne-a precedat, dar cu ajutorul lor calea adaptării la lumea care se vesteşte este plină de dificultăţi, dacă nu cu totul închisă. In aceste greutăţi ale momentului, acei care socotesc posibilă şi utilă o întoarcere către un nou ev-mediu al colectivismului, al dogmei şi al autorităţii, sacrifică pe individ cu o uşurinţă la care el însuşi nu consimte la fel. Trestia gânditoare a lui Pascal se îndoae profund sub suflarea furtunoasă a vremii, dar păstrează chiar în faţa puterilor care vor s’o frângă, conştiinţa autonomiei şi a valorii ei intime nepreţuite. Cultura europeană, bogată prin nişte tradiţii pe care nu le poate
                                                               99
© BCU Cluj
singură desminţi, tinde în aceste împrejurări către o sinteză în care să se întrunească libertatea individului cu o normă care s’o domine şi s’o tempereze, excluzând deopotrivă deslănţuirea anarhică a unui individualism fără frâu, ca şi tirania oarbă a oricărei dogme filosofice şi sociale. In Răsăritul desvoltat în afară de marile tradiţii de cultură ale Europei sau care a primit numai infiltraţiile superficiale ale acestora, va fi fiind cu putinţă înlănţuirea omului într’un nou ev-mediu, nu însă şi în ţările de cultură ale Europei. Pentru acestea din urmă nu poate valoră nicidecum formula unui neo-medievalism, ci a unui neoclasicism, în care omul descătuşat prin cinci veacuri de civilizaţie herakleitiană, ajuns însă conştient de consecinţele neprielnice ale libertăţilor sale practicate cu abuz, va consimţi singur să se disciplineze şî să se limiteze. In această căutare a unei noui forme de viaţă, care să-i garanteze libertăţile individuale, evitându-i excesele lor, europeanul găseşte în opera lui Goethe îndreptarul necesar. Suta de ani care ne desparte de moartea lui Goethe a refăcut astfel însemnătatea lui acută, într’un moment în care cultura europeană caută să se salveze pe calea unei adaptări la nouile forţe apărute în preajma sau chiar în sânul ei. Această virtute a operii lui Goethe se explică prin universalitatea culturii şi inspiraţiei lui, în care a fuzionat armonios descătuşarea herakleitiană cu limitarea eleatică, într’un fel rămas exemplar pentru timpul nostru.
                                                          $
                                              *
     Elementele herakleitiene ale operii lui Goethe pot fi identificate deopotrivă în legătură cu viziunea sa religioasă, cu teoriile sale ştiinţifice şi cu unele din punctele moralei sale. Transcendentalismul creştin n’a putut cuceri în deobşte adeziunea lui Goethe. Panteismul spinozist îi vorbise mai puternic încă din acele zile ale tinereţii sale, de care îşi aminteşte în „Dichtung und Wahrheît" (IV, 16). Credinţa într’un Dumnezeu imanent naturii rezultă oarecum din experienţele sale de poet. Darul său poetic erâ atât de firesc şi spontan, încât el nu putea crede că acest principiu spiritual al creaţiei ar puteâ fi ceva deosebit de natură. Puterea inspiraţiei sale socotea Goethe a o deţine dela natură, după cum către natură se îndreptau privirile sale. Ambele motive sunt notate în „Dichtung und Wahrheit“ ; „Ajunsesem să consider ca natură talentul poetic care se găsiâ în mine, cu atât mai mult, cu cât obiectul acestui talent eram înclinat a-1 vedeâ în natura exterioară". Panteismul spinozist nu ne apare astfel în aceste pagini ale amintirii, ca un sistem filosofic adoptat pentru motive savante, ci ca un fel de a înţelege lumea către care Goethe se va fi simţit atras prin afinităţile unei constituţii morale care nu se simţia niciodată desdoită din natură. Experienţa intimă din care se desvoltă transcendentalismul este totdeauna a unui om care se găseşte în opoziţie şi în conflict cu restul naturii. Dar o astfel de trăire nu face parte din cercul experienţelor lui Goethe, constituţie prin excelenţă firească, spontană şi sensuală. In privirile unui astfel de om, lumea nu se constitue ca un ansamblu de planuri dispuse succesiv în adâncime. Dincolo de planul sensorial al realităţii, un astfel de om nu poate presupune un plan spiritual. „Natura n’are nici sâmbure, nici coajă, exclamă Goethe, ea este toată dintr’odată".
     .                      Natur hat weder Kem, noch Schale,
                           Alles ist Sie mit einem Male.
     De aceea ne învaţă Goethe în „contemplarea naturii să considerăm unul ca totul 5 nimic nu este înlăuntru, nimic nu este în afară: căci ceeace este înlăuntru este şi în afară. Guprindeţi deci fără întârziere taina sfânt deschisă".
                                                         100
© BCU Cluj
                             Musset im Naturbetrachten Immer eins wie alles achten:
                             Nichts ist drinnen, nichts ist draussen:
                             Denn was innen, das ist aussen.
                             So ergreifet ohne Sâumnis Heilig offentlich Geheimnis.
     Dar în această asimilare a suprafeţei cu adâncimea universului, a manifestării cu înţelesul ei, se înţelege că Dumnezeu nu va mai fi Fiinţa care depăşeşte lumea. Pentru această înţelegere, Dumnezeu va fi mai de grabă interior lumii şi prezent în oricare din manifestările ei. De aceea îşi însuşeşte Goethe cuvintele lui Giordano Bruno, filosoful panteist al Renaşterii, pe care încă din tinereţe îl apărase împotriva atacurilor lui Pierre Bayle. „Ce-ar fi un Dumnezeu, se întreabă cu uimire Goethe, care ar lucra din afară, lăsând marele Tot să se învârtească în cerc după degetul său 1 Unui Dumnezeu i se cuvine să mişte lumea din lăuntru. Natura fiind în Dumnezeu, Dumnezeu în Natură, aşa că tot ce în El există, trăeşte şi urzeşte, să nu zădărnicească forţa şi spiritul Său“.
                       Was wăr’ein Gott, der nur von aussen stiesse,
                 • Im Kreis das AII am Finger laufen liesse 1
                       Ihm ziemt’s, die Welt im Innern zu bewegen,
                       Natur in sich, sich in Natur zu hegen,
                       So dass, was in Ihm lebt und webt und ist,
                       Nie Seine Kraft, nie Seinen Geist vermisst.
     Dumnezeu interior creaţiei este în acelaşi timp forţă şi activitate. Un principiu activ străbate natura, plăsmuind şi transformând, legând între ele înfăţişările deopotrivă şi separând pe cele desbinate. Ceeace uimeşte mai cu seamă pe Goethe în contemplarea naturii este mişcarea ei necontenită, întocmai ca pe Faust care privind semnele macrocosmului în cartea de magie, ştie s’o evoace minunat: „O, iată cum se ţese totul într’un întreg 3 Cum unul trăeşte şi lucrează în celălalt 3 O, iată cum forţele cerului se urcă şi coboară, trecându-şi din mână în mână căldările de aur 3 Cu vibraţii răspândind miresme binecuvântate, pătrunzând din cer prin pământ, ele fac să răsune armonios întregul*1.
                        Wie alles sich zum Ganzen webt,
                        Eins in dem andem wirkt und lebt 3 Wie Himmelskrăfte auf und nieder steigen Und sich die goldnen Eimer reichen 3 Mit segenduftenden Schwingen Vom Himmel durch die Erde dringen,
                    . Harmonisch all das AII durchklingen 3
     Această înţelegere a lumii ca viaţă şi activitate îndreaptă simpatiile lui Goethe către teza transformistă, al cărui succes în ştiinţa modernă trebuia să fixeze numele lui Goethe cu încă o legătură de îndrumările capitale ale culturii noastre. Cu toate acestea, transfer-mismul lui Goethe nu afirmă seria filogenetică neîntreruptă a speţelor vegetale şi animale, ci desvoltarea lor dintr’un organ unic, ca d. p. a tuturor plantelor cu întreaga bogăţie diferenţiată a elementelor lor dintr’o frunză primitivă, căreia îi dă numele de „Urpflanze**. „O, iată cum totul se ţese într’un întreg*1, exclamase Goethe în „Faust**. Această reprezentare
                                                              IOI
© BCU Cluj
a felului în care aspectele naturii se ţes în întreguri solidare îl duce la ideia unităţii de plan a naturii (o idee pe care o formulează puţin mai târziu şi un naturalist de talia lui Geof-froy de Saint-Hilaire). Unitatea de plan a naturii îi îngădue lui Goethe să recunoască în toate organele plantei frunze modificate, în toate oasele craniului diferenţieri ale vertebrelor şi să descopere prezenţa osului intermaxilar la om, pe care anatomiştii desnădăjduiseră să-l mai poată identifica vreodată.
     Făpturile naturii sunt pentru Goethe ca nişte opere de artă. Şi după cum Kant arătase că arta îşi are finalitatea în sine însăşi, de oarece perfecta ei economie internă nu serveşte niciunui scop exterior, Goethe crede a putea afirma acum acelaşi lucru despre organismele animale. Ceeace stârneşte uimirea poetului, contemplându-le, este perfecta lor unitate organică, în care activitatea universală pare a fi ajuns la linişte şi armonie. „Orice animal, ne va spune deci Goethe în „Die Metamorphose der Tiere“, îşi este sie-însuşi scop. El apare desăvârşit din sânul naturii şi procrează copii desăvârşiţi. Toate membrele lui se formează după legi eterne şi forma cea mai rară reproduce în taină modelul ei străvechiu (Urbild)“.
              Zweck sein selbst ist jegliches Tier, vollkommen entspringt es Aus dem Schoss der Natur und zeugt vollkommene Kinder.
              Alle Glieder bilden sich aus nach ew’gen Gesetzen,
              Und die seltenste Form bewahrt im Geheimen das Urbild.
     Dacă examinăm cu atenţie concepţia goetheană despre activitatea universală, observăm că încă dela acest fundament viziunea herakleitiană se îmbină cu aceea eleatică. Totul este, fără îndoială, în activitate, pentru Goethe, dar această activitate integrează pretutindeni toturi unitare şi în cele din urmă marea unitate armonică a macrocosmului. Activitatea universală, „furtuna de fapte“, „marea cea eternă“ se desfăşoară astfel într’un cadru de stabilitate. Aceiaşi îmbinare isbuteşte s’o obţină Goethe şi în problema morală. Din etica herakleitiană se desfăşoară marea viziune a lui „Faust**. Evocarea semnelor macrocosmului şi a spiritului pământului, ţesând activ la „răsboiul timpului**, încă de la începutul tragediei, stârneşte în sufletul lui Faust impulsul spre activitatea deapururi trează, înfometatul de fericire îşi vinde dracului sufletul, pentru o singură clipă, căreia i-ar puteâ spune: „întârzie puţin, eşti atât de frumoasă**. Reprezentarea fericirii cu dorinţa de a opri clipa, de a suspenda timpul, i-a apărut şi lui Rousseau. Dar deosebirea dintre Rousseau şi Goethe marchează bine avântul herakleitian al eticei goetheene, în acest aspect al ei. Rousseau credeâ în adevăr     a fi găsit situaţia în care omul şî-ar putea spune: „aşi dori
ca această clipă să dureze    totdeauna**. „Les reveries d’un promeneur solitaire** aduc (în
a cincea preumblare) descrierea acelui extaz în mijlocul naturii, în care omul nu se bucură „de nimic exterior sieşi, de nimic altceva decât de sine însuşi şi de propria sa existenţă $ atâta timp cât această stare durează, omul îşi ajunge, întocmai ca un Dumnezeu. Sentimentul existenţii despuiat de orice altă afecţiune este prin el însuşi un sentiment preţios de mulţumire şi de pace, care ar ajunge pentru a face existenţa scumpă şi dulce aceluia care ar şti să îndepărteze toate impresiile terestre şi sensuale care ne distrug fără încetare**. Extazul în mijlocul naturii şi în plenitudinea sentimentului de sine nu-i ajunge însă lui Faust, care nu doreşte să oprească decât acea clipă a vieţii care se stinge şi în care bătrânul întrevede viitorul unui popor liber şi fericit, înflorind pe meleagurile smulse valurilor mării. Dumnezeu, închipuit de data aceasta ca o fiinţă transcendentă, desface legătura omului cu Dracul, căci principiu al activităţii eterne, el poate mântui  acum, „pe    acel care a năzuit fără
încetare Ideia fundamentală a tragediei se    des voltă astfel din acea etică herakleitiană
                                                           102
© BCU Cluj
a activităţii preţuită ca bunul suprem, care îl făceâ pe Lessing să prefere ostenelile cuceririi, rezultatelor ei oferite cu uşurinţă.
     Preţuirea activităţii ca bunul suprem, aduce cu sine concluzia potrivit căreia criteriile valorificării morale trebuesc căutate în om, iar nu în afară de el. Etica activităţii este astfel o etică imanentistă. Metafizica imanentistă se uneşte în cugetarea lui Goethe cu etica imanentistă. Transcendentalismul vechilor morale este absolut lichidat pentru Goethe. Nici frica de chinurile rezervate păcătoşilor dincolo de moarte, nici ascultarea acordată unor legi impuse conştiinţei din afară, nici practica virtuţii reci şi impersonale nu mai joacă vreun rol în pictura acelui superior caracter moral pe care îl zugrăveşte Goethe sub titlul „Bekentnisse einer schonen Seele“, în „Wilhelm Meisters Lehrjahre“. „Puteam recunoaşte greşeala mea, spune nobila femeie care se spovedeşte acolo, dar recunoaşterea acesteia nu se întovărăşeşte cu nicio frică. Teama de iad nu mi-a apărut niciodată, ideia unui spirit rău şi a unui loc de chin şi pedeapsă fdupă moarte nu putea găsi niciun loc în cercul ideilor mele. Găsiam că oamenii cari trăesc fără Dumnezeu şi a căror inimă este închisă încrederii şi iubirii faţă de Nevăzut, sunt atât de nenorociţi, încât iadul şi chinurile lui externe mi se păreâ a le făgădui mai de grabă o alinare, decât a-i ameninţa cu o întărire a pedepsii lor“ Legea şi comandamentul moral nu ocupă deasemeni nici un loc în viaţa morală a eroinii lui Goethe. „Nu-mi aduc aminte de nicio poruncă, mărturiseşte ea, nimic nu-mi apare în forma unei legi“. Cât despre practica virtuţii, ce cumplită ironie în observaţia că „cei zece ani petrecuţi într’o viaţă mai mult decât virtuoasă, n’au împiedicat grozăvia pe care am recunoscut-o în cele din urmă să steâ adânc ascunsă în sufletul meu“. Viaţa morală nu se constitue astfel sub presiunea niciunuia din aceşti factori exteriori, cum sunt pedeapsa, porunca şi principiul moral? ea se desvoltă numai din spontaneitatea naturii noastre, ca o prelungire a puterii organizatoare care străbate lumea: „întreaga fiinţă a lumii stă în faţa noastră ca un bloc de piatră în faţa meşterului constructor, care numai atunci îşi merită numele, când 'din^aceste întâmplătoare masse naturale poate constitui o icoană, apărută mai întâiu spiritului său, cu cea mai mare economie, finalitate şi solidaritate. Totul în afară de noi şi, după cum pot spune, totul în noi este doar element? dar adânc în noi locueşte forţa creatoare care poate face ceeace trebue făcut şi care nu ne îngădue să ne odihnim câtă vreme, într’un fel sau altul, n’o vedem realizată în afară de noi înşine“« Fără îndoială că imanentismul eticii activităţii nu putea fi exprimat cu mai multă forţă şi limpezime.
     Dar activitatea pentru a deveni cu adevărat eficace trebue să se limiteze, adică să se disciplineze şi să se specializeze. Acestea sunt nouile valori eleatice ale eticei lui Goethe, prin care herakleitismul ei se temperează. Pornit din „Sturm und Drang“, poetul a trebuit să consacre ani îndelungi studiului artei antice, observaţiei naturii, treburilor practice ale statului, pentru a cunoaşte valoarea disciplinei. Un ecou al acestor lupte şi înfrângeri de sine l-a fixat şi desvoltat Goethe în „Torquato Tasso“. Iată-1 deci pe marele poet al Renaşterii, răsfăţatul curţii din Ferrara, dorindu-se descătuşat din lanţurile civilizaţiei, înapoi către epoca de aur a umanităţii, în care „oamenii îmbătaţi de plăcere se răspândeau ca o turmă veselă pe pământul liber?... în care şearpele se pierdea nevinovat în iarbă... şi orice pasăre în văzduhul neîncătuşat şi orice animal, rătăcind pe dealuri şi prin văi, vorbea omului, spunându-i: îngăduit e tot ce place“. Dar elanul neîngrădit al poetului se loveşte şi se frânge de legea şi disciplina incarnate în caracterul lui Antonio. Poate nu e moment în repertoriul tragic mai săgetător decât acela în care Torquato, înfrânt şi izolat, apucă toiagul pribegiei, pentru a pomi spre o soartă necunoscută. Viziunea herakleitiană şi eleatică a vieţii, viaţa ca fluviu şi ca stâncă şi limitare sunt confruntate aci în tragica lor opoziţie. De ce-a creiat natura valurile, dacă ele trebue să se
                                                              X03
© BCU Cluj
sfarme de stânci ? „Puternica natură care a înfipt stâncile în pământ, a dat valurilor mişcare. Ea trimite furtuna şi valurile se alungă, se umflă şi se apleacă înspumate. Soarele se răsfrângea frumos în valuri şi stelele se odihneau la pieptul plin de legănări al lor. In-tunecată-i strălucirea de altădată; pierită e odihna. Nu mai mă recunosc în primejdie şi mărturisirea nu mai mă ruşinează.... O, te cuprind cu amândouă mâinile, Antonio! Aşa cum corăbierul se ’ncleştează în cea din urmă clipă de stâncile de care s’a sdrobit“.
                                 Die măchtige Natur,
              Die diesen Felsen grundete, hat auch Der Welle die Beweglichkeit gegeben.
              Sie sendet ihren Sturm, die Welle flieht
              Und schwankt und schwillt und beugt sich schâumend iiber.
              In dieser Wage spiegelte so schon Die Sonne sich, es ruhten die Gestirne An dieser Brust, die zărtlich sich bewegte.
              Verschwunden ist der Glanz, entfloh’n die Ruhe.
              Ich kenne mich in der Gefahr nicht mehr Und schâme mich nicht mehr, es zu bekennen.
              Zerbrochen ist das Steuer, und es kracht Das Schiff an allen Seiten; berstend reisst Der Boden unter meinen Fiissen auf 1 Ich fasse dich mit beiden Armen ani So klammert sich der Schiffer endlich noch Am Felsen fest, an dem er scheitem solite.
     „Torquato Tasso“ afirmă valoarea disciplinei numai întrucât ea constitue o limită de care pasionalitatea eroului se sdrobeşte. Puterea ei binefăcătoare ne apare abia în Ifigenia, sfânta fecioară ocrotită de Diana, care mângâe şi linişteşte delirul lui Oreste, înduplecă şi îndulceşte setea de sânge a regelui Thoas. „Sufletul frumos*' care se spovedeşte în „Wilhelm Meister** e înfăţişat în Ifigenia în acţiunea lui liniştitoare şi civilizatoare printre oameni. Acel care a cucerit pentru sine libertatea intimă ştie că are acum datoria să slujească legii. Şi după cum activitatea universală se integră în armonia cosmică, după cum ea restituia pretutindeni întreguri unitare şi organice, libertatea omenească aduce cu sine imperiul legii, restabilind o viaţă omenească a ordinei, a calmului şi a disciplinei. .Marile accente de puritate cu care se încheie „Ifigenia în Taurida**, aducând cu ele potolirea pasiunilor, înlăturând abuzul şi înşelăciunea, conţin oarecum culminarea înţelepciunii lui Goethe.
     Acestor îndrumări Goethe n’a mai avut să le adauge decât aceea că omul trebue să-şi desvolte activitatea în cercul unei specialităţi restrânse. Măestria în viaţă, o năzuinţă care l-a însufleţit pe Goethe tot timpul, nu se poate obţine decât prin limitare, ne spune un vers al bătrâneţii poetului. „In der Beschrănkung zeigt sich erst der Meister**. Astfel Faust sfârşeşte prin a fi inginer şi Wilhelm Meister intră într’o viaţă nouă, devenind hirurg. Asociaţia de înţelepciune şi meşteşug al vieţii care îl călăuzise pe Wilhelm Meister prin căi tainice, îi lămureşte acum principiul eii „Cine doreşte să devină tovarăşul nostru, trebue să stăpânească in chip adânc o specialitate oarecare**. La ce bun aşa numita „cultură generală** care lipseşte pe om de un centru de grupare şi organizare a puterilor sale. „Ceeace are însemnătate, i se spune lui Wilhelm Meister, este ca cineva să priceapă ceva bine şi să-l poată face ca nimeni altul în jurul său“. De reţinut este însă
                                                         ro4
© BCU Cluj
 că astfel de revelaţii i se fac lui Wilhelm Meister abia la sfârşitul anilor săi de învăţătură şi după ce puterile sale se răspândiseră larg, rătăciseră îndelung şi se încercaseră în multe direcţii. Specialitatea în înţelesul lui Goethe, este în felul acesta un factor de integrare a puterilor omeneşti eliberate mai înainte. Dacă Wilhelm Meister ajunge şi se stabileşte într’o specialitate, împrejurarea nu se datoreşte cumva dorinţei sale de a renunţa la plenitudinea omenească, ci aceleia de a organiza şî închide această plenitudine într’o unitate limitată, în care acţiunea şi eficacitatea ei să se producă mai bine, decât dacă i s’ar fi lăsat liber câmpul deschis al tuturor rătăcirilor. Viziunea herakleitiană şi eleatică s’au îmbinat şi în aceste stipulări ale artei vieţii.
                                                               *
                                                             * *
      Marea însemnătate a operii lui Goethe în cultura europeană stă în faptul că ea a slujit ca un neîntrerupt corectiv al ei. Faţă de raţionalismul superficial al veacului al XVIII-lea, opera lui Goethe a însemnat un apel la viaţa mai adâncă şi la plenitudinea personalităţii omeneşti. Neo-humanismul goethean a fost astfel un mijloc de întrecere al iluminismului, care culmina deopotrivă în înţelegerea mecanicistă a lumii şi în orientarea hedonistă a moralei. Prin Goethe, cultura europeană s’a putut ridică şi privi mai departe decât idealurile stabilite în două veacuri de raţionalism cartesian. Apoi, faţă de convenţionalismul artificial în care decăzuse literatura iluminismului, opera de tânăr a lui Goethe a regăsit iarăşi isvoarele marilor pasiuni. Răsunetul lui Werther a fost astfel deschizător de drumuri. In acelaşi timp, omul socializat la extrem al veacului său şi micşorat în consecinţă, este înlocuit în viziunea lui Goethe prin individualitatea puternică, singuratică şi rebelă. Tita-nismul lui „Goetz von Berlichingen“, al lui „Prometheu** şi „Mohamed“ înzestra omenirea modernă cu noui mituri ale puterii generoase şi creatoare. Romantismul a desvoltat unele din orientările lui Goethe, ţintind totuşi mai departe decât acesta o dorise. Faţă de subiectivismul romantic, faţă de diletantismul sentimentului mistic şi poetic, Goethe puteâ fi deci invocat pentru a valorifică atitudinea orientată către cunoştinţa şi stăpânirea lumii exterioare, către acceptarea liberă şi demnă a normelor obiective de viaţă, a legii şi a disciplinei. Opera lui Goethe devenia astfel un mijloc de depăşire a romantismului, după cum cu câteva decenii mai înainte în semnul ei se putea încercă întrecerea iluminismului.
      Suta de ani care s’a scurs dela moartea lui Goethe a desvoltat apoi unele din îndrumările degajate din opera lui Goethe, dacă nu tocmai sinteza lor. Faustismul a cucerit întreaga noastră planetă, prelucrând-o şi transformând-o pe imense întinderi. învăţătura revelată în „Wilhelm Meister**, după care „supremul merit al omului este de a influenţa cât mai mult condiţiile sale, lăsându-se determinat cât mai puţin de ele“, a găsit o largă ascultare. Năzuinţa europeană de a imprimă o pecete omenească peste întreaga fire şi de a face libertatea omului mai puternică decât determinismul naturii, îşi găseşte în „Faust“ şi în „Wilhelm Meister** miturile lor poetice. Dar întocmai cum romantismul ţintise prea departe, bătaia de puşcă a faustismului a fost judecată prea lungă. Aspiraţia de a cunoaşte, de a stăpâni şi prelucrâ lumea exterioară, exercitată cu exces, abate pe om dela sine însuşi, dela munca de înălţare şi purificare a personalităţii sale. Libertatea necesară operii de creaţie se poate transformă uşor în anarhie. Specialitatea pe care trebue să se întemeieze sforţarea de prelucrare a lumii, poate îndepărtă pe om dela folosinţa plenitudinii sale omeneşti. In critica timpului, această întreită primejdie care bântue cultura noastră a putut fi deci cu bună dreptate pusă în legătură cu temeiul ei faustic. Dar pentru a învinge această primejdie, vremea noastră, întocmai cu epocele care au urmat iluminismului şi
                                                             105
© BCU Cluj
romantismului, recunoaşte tot în opera lui Goethe corectivul ei. Veacul nostru heraklei-tian prin excelenţă, al dinamismului, al libertăţii şi al creaţiei, a folosit mai cu seamă preceptele herakleitiene ale metafizicei şi eticei lui Goethe. Dar acum când noul îndrumări eleatice tind să corecteze excesele herakleitiene ale secolului lăsat în urmă, apelul la opera lui Goethe e cu atât mai necesar, cu cât în ea găsim mijlocul de îndreptare, dar nu de distrugere a lumii care ne-a produs. Astfel, pentru a treia oară în cei o sută cinzeci de ani decând opera lui Goethe lucrează în lumea modernă, influenţa ei se dovedeşte binefăcătoare. Cine întreprinde astăzi studiul operii lui Goethe, regăseşte astfel un teren de certitudini şi o atmosferă de înviorare, de care oricine are trebuinţă în aceste zile dăruite nouă de Ananke, cumplita zeiţă a Nevoii.
io6
© BCU Cluj
o
H
CUVINTE DIN ADANC
                                 — ÎN STIL ORFIC —
Aafyuav, Demon
Tu/yj, Hasard
’Epws, Iubire
Ca ’n ziua care lumii ’ntâiu te-a dat Sta soarele ’n loc salutând planeţii,
Tu te-ai născut şi ai crescut treptat, Urmându-ţi legea care te-a dat vieţii.
Nu poţi fugi de tine ne’ncetat,
Aşa au spus Sibile şi profeţii 5 Nici timpul şi nici forţa nu sfâşie Forma ’nchegată, ce trăeşte vie.
Dar graniţa severă, o ’nconjoară Ceva ce-i schimbător, în noi şi ’n toate; Tu creşti în lumea care te ’mpresoară Şi faci ce face altul şi socoate.
In viaţă totu-i şubred, totul sboară:
E-un foc de mici nimicuri ne’nchegate. Dar iată cercul anilor se ’ntinde :
Aşteaptă lampa flacăra ce-aprinde.
Ea nu ’ntârzie! — Iată-1 se prăvale Din cerul unde s’a 'nălţat în sbor. Coboară ’n jos pe aripi de petale, Desmiardă frunţi şi sâni cu ’n gest uşor Şi dă să fugă dar se ’ntoarce ’n cale: E-atât de dulce ’nfricoşatul dor.
Sânt inimi ce de-avalma, se îmbină,
Dar cea mai bună unuia se ’nchină.
107
© BCU Cluj
’Avacpoj, Soartă Şi-acum e iar precum fu scris în stele t E lege şi poruncă 5 orice-ai face,
                   Rămîi în veci supus voinţei grele Iar bunul-plac în faţă-i pururi tace 5 Ce-ţi este drag smulgi inimei rebele,
                   Voinţa gărgăunii ţi-i preface.
                   Şi-aşa sântem, cu anii ce-au trecut,
                   Mai în cătuşe ca la început.
’EXidţ, Speranţă Dar graniţele-acestea tot se taie,
                   Iar poarta grea, în zidul larg, săpată,
                   Zăvoarele la urmă ’şi încovoaie!
                   Uşor se mişcă-o fiinţă ne’nfrînată:
                   Din nori, din ceaţă, din fiori de ploaie Ea ne înalţă sus înaripată —
                   Voi o cunoaşteţi, cerul tot îl scurmă —
                   Un fâlfâit! Eonii zac în urmă...
                                                                                                            Trad. lori] SârteGiorgiu
108
© BCU Cluj
                       GOETHE, MARELE EUROPEAN!
                                                    DE
                                    DRAGOŞ PROTOPOPESCU1
    (joethe a fost un mare cochet al sufletului. Toaleta eului l-a preocupat mai mult decît orice. Dar, această ocupaţie e tipic europeană. Nici Americanii tuturor standardizărilor mercantile, nici Ruşii colectivismului sovietic nu o au. Ambele aceste civilizaţii merg spre cantitate. Calitatea e o artă a spiritului şi spiritul e arta prin excelenţă europeană.
    Coethe a fost dintre cei dinţii Europeni care să o posede. Nietzsche l-a numit „o totalitate" şi a înţeles prin aceasta versatilitatea cu care eul Goethean absorbea aspectele vieţeii.
    Dela sportul în care numai Byron l-ar fi concurat, la mondenismul lui erotic, dela poezie la trebile de stat, dela dramă la optică, şi dela Shakespeare la osteologia pe care o părăsea la îndemnul lui Herder şi al ducesei Amalia, ca să treacă la Wilhelm Meister, de toate spiritul său în veşnică temperatură, se pasiona.
    E caracteristic epizodul shakespearean al vieţei sale. După primul contact cu marele Will, a umblat vreme îndelungă pur şi simplu beat de el. A învăţat englezeşte, a umblat după ediţiile lui pe continent, l-a citit cu nesaţ, şi, întors acasă, a dat un banchet în cinstea lui Shakespeare, toastînd pentru el, mărturisind că opera acestuia a fost pentru dînsul lumina care deschide ochii orbului.
    La Weimar cercul lui Goethe, care se întrunea în fiecare Vinere în salonul ducesei, se producea cu o universalitate aproape juvenilă. Goethe însuşi, cînd citea un eseu asupra familiei Cagliostro, cînd conferenţia asupra unui subiect de optică. „Herder citea reflecţiile sale asupra nemurirei; Bertouch, asupra culorilor chineze, sau grădinelor engleze? Boetiger, asupra vaselor antice; Houfeland, asupra temei sale favorite, arta de a prelungi viaţa; iar Bode dădea fragmente din traducerea sa din Montaigne“.
    O adevărată academie europeană.
    Ori, e europenismul acesta al autorului lui Faust, ceiace l-a pus în conflict cu contemporanii după cum l-a ridicat în adoraţia lor, în măsura în care aceştia erau ei înşişi europeni sau nu.
    Un abate Guillon era numai natural să anatemizeze pe 1Verther în Entretiens sur le suicide din 1802, dînd şi lista sinuciderilor provocate de nefastul roman. Aşa precum un Charles d’Outrepont găsea că Faust e un produs al delirului şi se mira că se mai scriu astfel de cărţi cînd există Telemaque şi poemul Sur la loi Naturelle (vezi Baldensperger).
    Dacă Sainte-Beuve, pînă să se convertească la Goothe, îl socoteşte cam sec şi neuman, iar Lammenais pur şi simplu „une âme seche“, Conversaţiile cu Eckerman deschid
                                                   109
© BCU Cluj
orizontul unei noi înţelegeri asupra celui pe care doamna de Stael îl revelase Europei întregi. Totuşi, pînă să se niveleze terenul, Victor Hugo va vedea în olimpianismul Goethean un „spectacol sumbru1* şi o „lecţie tristă** 5 şi va apărea faimosul pamflet, condamnat de Turgheniev al lui Jules Barbey d’Aurevilly, cu teribilul atac împotriva „şarlatanului rece**.
     Putem fi siguri. La vremea aceasta Goethe urcase muntele Sinai 5 el dictase contem-poraneităţei cuvenitele table ale legei. Rebelii nu puteau lipsi.
     In schimb dela Musset la Taine, dela Gauthier la Renan, marile spirite ale vremei salută în Goethe pe „maestrul tuturor spiritelor moderne**, şi pe omul de universală simpatie şi înţelegere.
     E unul, mai înspre noi, care se face cu deosebire exponentul goetheismului. E acel mare curtezan al spiritului, fondator întru cîtva al aşa numitului „cult al eului“. Maurice Barres, în Le Jarditi de Berenice, salută concepţia unităţei ca fiind „visul universal** şi vede în „religia Goetheană, de a trăi în armonie cu legile naturei, formula cea mai înaltă a higienei morale**.
                                                              *
                                                            * £
     E foarte caracteristic că peste imensa umbră a consilierului dela Weimar, îşi dă mîna cu Barres, în aceiaşi adoraţie pentru titan, cel mai fastidios gînditor şi omul cel mai muncit de chinurile personalităţei, în Anglia secolului al 19, Carlyle.
     La Weimar Englezii venise pînă atunci ca „globe-trotters“, să aibe ce povesti saloanelor londoneze la întoarcere, relativ la jiletca şi fularul celui despre care Napoleon spusese: voilâ un hommel Chiar inteligentul şi frondeurul Thackeray, — e drept, pe atunci numai de 20 de ani, rămîne încîntat (după cum reiese din scrisoarea către Lewes, inclusă de acesta în „Viaţa lui Goethe**) mai mult de asemănarea consilierului cu statueta lui Rauch, de accentul lui prost franţuzesc, de cascheta şi mantaua cu guler roşu, de sub care mîna lui ieşea ca să mîngîie eventual, cîrlionţii de aur ai nepoţelei, în grădină.
     Carlyle, însă, pînă la vîrsta de douăzeci şi nouă de ani trecuse prin cele mai grozave crize sufleteşti. Dascăl într’un mic orăşel scoţian, pedagog într’o familie cam antipatică, publicist obscur, fiul zidarului nu-şi găsea locul 5 schimba localităţi şi prieteni, şi se întreba dacă n’ar fi mai bine să se înmormînteze la ţară, la o fermă a fratelui său. Nu-şi găsea, da, locul într’o lume a cărei suficienţă şi brutalitate îl revoltau în măsura în care îl deSnădăjduiau. Dar de l’Allemagne îi deschisese şi dînsului poarta literaturei germane 5 învaţă singur nemţeşte de pe gramatici şi dicţionare aduse de un prieten din Goetingen; face cunoştiinţă cu Schiller, cu Faust, cu Wilhelm Meister. Convertit uşor la Goetheism, scrie maestrului, din chiar Londra pe care o vedea întâia oară în 1824, cu traducerea lui Wilhelm Meister în buzunar, la pasiv cu un studiu — slab — despre Faust, apărut în Edin-burgh Review, scos din opera sa completă.
     Revoltat de micimea snobă şi incultă a literaţilor londonezi, Carlyle vede îndată în faţa sa un singur om: Goethe, pentru opera căruia şi întrerupsese Viaţa lui Schiller.
     La vîrsta de 75 de ani, în plin apogeu, Goethe se gîndea la un proect de Welt-literatur, de literatură europeană care să fie realizată prin schimb de traduceri şi comentarii, spre ajungerea la un summum european, la o sinteză universală.
     Traducerea aprinsului scoţian i-a mers, deci, perfect la inimă 5 în Carlyle Goethe vede dintr’odată agentul cel mai invoalt al planului său, pentru Anglia. O corespondenţă asiduă porneşte, cu schimb de păreri şi de afecţie, cu prieteni comuni care îi vizitează, eu daruri de cărţi şi manuscrise.
     Intr’un pachet adus de vreun Englez trecător prin Weimar, Goethe îi expediază deopotrivă prefaţa la operile lui Manzoni, ca şi un Almanach des Dames pentru doamna
                                                            110
© BCU Cluj
Carlyle — faimoasa Jane Welsh a corespondenţei cu viitorul ei soţ — „cu încă o cutioară pentru dînsa“, cum şi medalii pentru Carlyle şi prietenii săi. Iar Carlyle îl onorează cu Viaţa lai Schiller, de pildă, şi cu mulţumiri mari din partea doamnei Carlyle rămasă încîntată de colierul de fier negru lucrat după moda lansată de bătălia dela lena, cum şi de pendantul reprezentînd capul lui Goethe în sticlă colorată alături de versuri prin care autorul lui Faust recomanda virtutea conjugală — e drept —, mai mult aceia care merge dela femee la bărbat, şi nu şi viceversa.
      Carlyle şi-a şi făcut din odaia lui de lucru un sanctuar Weimarian, cu tablouri şi relicve, pe care cu greu se poate abţine de a-1 descrie în accese de entuziasm devot.
      La 28 August, în apropierea aniversării ce trebuia să fie ultima în viaţa lui Goethe, Carlyle ia iniţiativa trimeterei unui cadou, din partea a 15 prieteni englezi dintre care nu lipseau Scott si Wordsworth, cu o caldă urare. Era o pecete în formă de stea, încercuită de un şarpe, şi de cuvintele: Ohne Rast doch ohne Hast, în majuscule vechi germane.
      Goethe răspunde celor cincisprezece cu o poezioară!
      Ultima scrisoare a lui Carlyle ajunge la destinaţie şapte zile după ce bătrînul murise.
      Care e acum, amprenta spirituală lăsată de Goethe asupra lui Carlyle? Am spus că pînă să-l cunoască, acesta era în plin haos sufletesc. Iată însă ecoul primului efect :
      „Operele d-tale au fost pentru mine o oglindă. Neaşteptată, nevisată, înţelepciunea ,,d-tale m’a sfătuit şi astfel sănătatea sufletului a venit de departe să mă viziteze.
      „Căci înainte eu nu mai credeam; nu mai credeam nu numai în religie, dar nici „măcar în mila şi frumuseţea, al căror simbol e religia. Balotat de furtunile imaginaţiei „mele, om separat de ceilalţi oameni, mizerabil, eram aproape mînat la desperare 5 sălbateca maledicţie a lui Faust îmi părea a fi singura salvare ce convine existenţei omeneşti; şi imprecaţia lui pasionată: blestemată fie şi răbdarea! clama din fundul inimei „mele. Acum, slavă cerului, totul e altfel; fără prefacere exterioară, pur şi simplu ajutat „de noua lumină ce s’a ridicat peste mine, am cucerit gînduri nouă, şi o armonie pe „care o socotisem cu neputinţă**.
      Poate exista un document mai franc? Goethe i-a adus lui Carlyle pînă şi „resemnarea în durerea fizică**; e triumful spiritualităţei; marele mistic dela Nord, cert, n’ar fi existat fără consilierul de Stat dela Sud...
      Două lucruri, care constituie chiar polii filozofiei sale, moştenea Carlyle dela Goethe: apologia acţiunei; şi primatul spiritului asupra oricăror manifestări omeneşti.
      Intîiul l-a dus la cultul muncei, în care vedea un act mistic, un mod de a te raporta la Dumnezeu, creatorul; de a te integra ritmului de prefacere şi frămîntare universală.
      Al doilea l-a dus la cultul tăcerei, care era pentru autorul lui Past and Present cel mai autentic mod de a te ruga, adîncirea pioasă în propria ta spiritualitate, şi, deci, o nouă integrare în misterul existenţei.
      Ambele culturi Carlyle le-a derivat din Goethe. Cum spune Carr6, „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister îi spun superioritatea vieţei asupra experienţei visului. Anii de călătorie proclamă superioritatea vieţei utile, supuse, resemnate, supra culturei individuale şi asupra acţiunei egoiste". A face un om mai întîi, apoi a pune acest om în serviciul umanităţei era o lozincă Goetheană.
      Faust, deasemenea, după zbuciumările din prima parte, cu superba afirmare a eului subiectiv în faţa fenomenologiei vieţei, era din nou pentru Carlyle o afirmare a fiinţei spirituale, afirmare rezolvată, în partea a doua, în apologia acţiunei, seninătăţei, şi împă-cărei de sine.
      Pe această cale: de apologie a omului în cele două mari accese ale lui de supremă afirmare: acţiunea şi spiritul, ajunge Carlyle la cultul eroilor. Drept e, Kant — cu primatul
                                                                  III
© BCU Cluj
numenului asupra fenomenului—l-a ajutat pe acest drum şi mai mult decît el, Fichte cu teoria sa asupra „ideei divine a lumei“.
     Dar lui Carlyle ii trebuia o sinteză vie, un model de spiritualitate aplicată; şi acesta a fost „zeul binevoitor, dar care nu se dă“ al lui Schiller, dar care lui i se dăduse ceva mai mult.
     Lăsînd la o parte, deci, Elveţia Genevei calvine, ca şi Italia şi Spania de un catolicism prea bigot ca să-l urmărească pe autorul lui Faust, Goetheism înseamnă pentru Franţa lui Barres şi Anglia lui Carlyle: regalitatea omului 5 primatul spiritului omenesc asupra existenţei universale.
     Evul mediu, temător şi ignar, smerit şi superstiţios, nu ridică funtea în faţa lui Dumnezeu şi dogmei lui. Renaşterea îl emancipează. Descartes lansează primatul raţiunei. Kant, pe acela al spiritului cu datele lui apriorice, al căror simplu reflex e lumea din afară.
     Cu Goethe apare ideia trufaşe a omului ca centru al universului, ca creator şi dis-punător discreţionar de forţele lui. Faust e, am zice, omul numenal. El dispune de timp şi spaţiu? de viaţă şi aparenţele ei. Şi a ajuns aci pe ce cale? Pe calea unei supreme adînciri Î11 spiritualitate. Ea l-a dus la totalitate.
     E expresia spiritului european în viaţă. Faustianism şi apolinism, cum sună — altfel aplicată — fraza perimată a lui Spengler. Dar care în persoana lui Goethe capătă prima ilustraţie.
     Fiindcă a fost un mare practic şi un mare inteligent, un francoman înalt şi un teuton limpede 5 un Nordic şi un latin; iar dacă a fost „un Grec“ a fost, mi se pare, cel dintîi Grec profund.
112
© BCU Cluj
G
O E T H
BUN VENIT ŞI ADIO
îmi strigă dorul meu: călare!
In şea am fost cât ai gândi.
Pe câmp amurg în legănare,
Pe munţi a nopţilor stihii;
In ceaţă învelit stejarul Uriaş năprasnic se clădea Şi umbră rea din tot frunzarul Cu mii de negri ochi pândea.
Din dealul unui nor alene Sta jalnic luna ’n colbul sur Şi vânturi fâlfâind din pene îmi viforau jur împrejur;
Din noapte se năşteau strigoaie, Dar viu şi vesel eram chiar?
In vinele-mi ce de văpaie!
In inima-mi ce joc de jar!
Mi te zăream, şi raze pline De har curgeau în pieptul meu; Tot sufletu-mi ţinea de tine, Orice răsuflet dam — al tău.
Timp roz de primăvară ’n toane înconjura obrazul drag.
Ce gingăşii, ce farmec — Doamne î De-aşa nădejdi am fost sărac!
Vai, inimă te strângi pustie Când zorii despărţirii vin?
In sărutarea-ţi ce beţie!
In ochii tăi uimiţi ce chin!
M’am dus, steteai şi-a ta privire Plângând mă urmărea din loc? Să fii iubit de fericire!
Şi să iubeşti, Zei, ce noroc!
                                                                                                                                                    Trad. Ion Pillat
113
© BCU Cluj
             P L E C A R E A
                            DE
                     GIB. I. MIHĂESCU
      La două ceasuri după miezul nopţei goarnele, toţi gorniştii regimentului, au sunat deşteptarea, Şi atunci de pe lângă grămezile de jar înegrit, au început să răsară mogâl-deţe. Din bordeele de pământ ieşiau în întunerecul nopţei umbre şi par*că totul se petrecea într’o lume de troglodiţi.
      Apoi cineva a isbit cu o prăjină într’o grămadă de tăciuni; cenuşa s’a scuturat de deasupra şi gura focului s’a deschis vioaie, înălţând limbi violete şi flămânde. Pe urmă toţi au făcut la fel şi flăcări au început să se ridice din toate părţile.
      Dar toată lumea aceea se pregătea tăcută şi îngândurată. Rareori ţi-e dat să vezi atâta mulţime de oameni la un loc, păstrând muţenie şi înţelegându-se numai prin semne şi murmurări.
      îşi turnau apă unul altuia din bidoane şi se spălau : mai bine zis îşi răcoreau fruntea, ca să-i limpezească dedesuptul. Mai mult sgomot făceau zăngăniturile de bidoane, de gamele şi de arme, decât oamenii. Iar ofiţerii cu tualetă mai îndelungă încă nu apăruseră
din bordee si de sub corturi.
              ■»
      De altfel numai sub pânza corturilor pătrundea rumoarea de afară; în bordee ea abia se distingea, iar în bordeele mai depărtate şi mai mari, unde locuiau comandanţii, nu ajungea nimic.
      încât domnul colonel trimise ordonanţa să vadă. O ordonanţă se întoarse şi—i dădu raportul; iar domnul colonel continuă liniştit să se îmbrace. O lampă de petrol, o sărăcăcioasă lampă de tinichea puţind a gaz vechi, atârna de un cui, în păretele tencuît cu lut uscat. Domnul colonel se spăla într’un lighian de fier zmălţuit şi cu toate că apa se înegrise şi se umflase de spumă, el încă îşi muia faţa în lichidul mustos şi răcoritor şi emitea printre buze sunete de satisfacţie, de parcă ar fi chemat o capră sperioasă. Intr’un colţ, soldatul apăsa cu nădejde capacul lăzei de campanie, care abia mai putea să astupe boarfele din năuntru. Iar domnul colonel dându-şi cu apă de colonia pe pieptul stufos şi cărunt, socotea cu drept cuvânt, că după noile instrucţiuni de luptă, regimentul nu putea fi aşezat întreg pe linia de bătae, ci „eşalonat1* în trepte ; iar bordeiul comandantului pe front, trebue să stea la o bună distanţă de ultimul şanţ.
      —- Acolo bate numai artileria grea! se mângâia domnul colonel. Insă domnul general va trebui să consimtă ca instrucţiile cele noi să fie respectate şi „acolo**, cum sunt
                                                                114
© BCU Cluj
respectate şt la exerciţii, în zona de refacere. Atunci la ce mai servesc ele, da>că în răs-boiu, o iei tot cu parul?..
      Domnul colonel n’a mai fost pe front. In cea dintâi parte a campaniei, a lucrat la un comandament. Insă ca să poată fi general, trebue neapărat să facă şî puţin stagiu la regiment. Trebue să conducă...
      Va conduce un regiment pe front. Domnul colonel nu se sperie de aşa ceva.
      E cu mult mai bine pentru carieră, ca stagiul să se petreacă în plină luptă. Dacă duşmanul nu atacă atât de puternic, poate regimentul nu se mai urnea din zona de refacere. Şi el n’ar fi fost decât un colonel, care în timp de război, n’a condus decât un regiment, ce se odihnea în zona de refacere... Nu, nu... cu mult mai bine e aşa, conchide domnul colonel.
      Când a ieşit afară din bordei, pe domnul colonel l-au impresionat adânc focurile cele mari, în care pârâiau crăcile verzi... Grupele de oameni întunecaţi, se luminau deodată, când jerbele înalte de flăcări îşi schimbau bătaia, după vânt. Murmurul acela omenesc îi plăcea ca şi cerul lăcrimos de vară, în fundul căruia picurau stelele veşniciei. Totul era grav şi solemn şi inima lui se înduioşă, de toţi aceşti bieţi oameni, care-i făceau loc şi pe care instrucţiunile noi nu-i aşezau la câteva sute de metri de ultimul şanţ...
      De aceia domnul colonel trecea printre ei cu mină prietenească şî cu ochi părinteşti. Pe un soldat aşezat cu spatele în drumu-i şi care nu înţelegea semnele celorlalţi camarazi, îl luă cu blândeţe de umeri şi-l dădu de-oparte ca un vechi prieten 5 încât soldatul încremenit de-atâta bunătate, declară pe urmă camarazilor din grupă că domnul colonel e aşa „băţos11 numai cât priveşte disciplina, dar de felul lui e om bun şi dacă ar fi să-i scape viaţa la vre-un aman, el nu s’ar da în lături, ori ce-ar fi să se întâmple11.
      Dar dânsul era acum departe. Ofiţerii începuseră să-şi adune unităţile, grăbiţi, surprinşi de apariţia neanunţată a domnului colonel. Insă el le făcea semn cu mâna, că nu aşteaptă onorul şi le surâdea binevoitor, îndemnându-i cu privirea să-şi vadă tihniţi de treabă. Iar flăcările înălţau acum limbi gigantice spre stalactitele de foc ale cerului.
      O problemă adâncă muncea acum pe domnul colonel. Dacă să dea comanda de plecare, prelungă şi răsunătoare ca la paradă: Ascultă regiment ...înainte marş! — şi aci îşi auzi vocea lui de bariton dominând deodată această noapte cu stele de vară, cu focuri mari şi cu pântec întunecat de pădure — sau să comande simplu: re-giment înainte 1 să facă semn şi să pornească. Primul chip friza poate declamaţia şi n’avea parcă loc în cuviinţa impresionantă a acestei atitudini generale... dar ridica inimile. Declamaţia e foarte necesară în astfel de împrejurări... Al doilea fel prea era sec şi poate scobora şi mai mult starea de spirit... Ah, un adevărat comandant trebue să se gândească la toate aceste lucruri. Mai bine, pentru a împăca amândouă părerile, trebuia recurs la o a treia... O întoarcere grozavă cu calul, cum numai el ştia să facă, o ridicare bruscă a braţului în sus, o pauză şi apoi semnul larg al înaintărei, aruncat spre adâncimea neagră... Şi domnul colonel se văzu minunat, făcând acest semn mut şi grav, pe fondul negru al nopţei, luminat din faţă de puterea de lumină a focurilor.
      Când sfârşi de meditat regimentul se încolonase. La distanţă cuviincioasă, soldatul îl aştepta cu calul jucăuş. Domnul colonel îi zâmbi acestui bun prieten care-1 saluta cu ochii lui negri şi umezi de animal credincios fără să-şi dea seama de solemnitatea momentului; îl bătu prieteneşte pe gât şi se avântă sprinten în şea.
      Apoi îşi căută locul cel mai potrivit pentru marele gest, se întoarse deodată cu calul în două picioare şi’n spume — şi ridică mâna în sus.
      Dar atunci se petrecu un lucru cu totul neaşteptat. Talazurile acelea de oameni, pe care se aştepta să le vadă încremenind deodată cu ochii ţintă la dânsul, de astă dată
                                                               ii5
© BCU Cluj
părură şi mai neliniştite. Domnul colonel, rămase cu mâna în sus aşteptând ca ofiţerii să intervie s crezuse că n’a fost observat. Dar mişcarea oamenilor era acum şi mai agitată şi creştea de zor, cutropind chiar şi pe ofiţeri: o mişcare frenetică, sporind necontenit din ea insăşi... Domnul colonel abia acum îşi dădu seama ce se întâmpla: toţi oamenii aceia, — un regiment întreg, încolonat, — îşi făceau cruce...
     El schiţă atunci semnul depărtărei şi glăsui grăbit: — Cu Dumnezeu înainte î
     Şi-i răspunseră voci, care se loviră unele de altele, ca valurile: Cu Dumnezeu în-nainte!...
     Regimentul pomi ca un vierme uriaş; se urniră întâi inelele din faţă, apoi altele şi altele parcă nu se mai isprăveau. Domnul colonel îşi învârti multă vreme calul în loc, până ce ultimele unităţi fură înghiţite de pădure. Trenurile regimentare apucaseră pe alt drum, încă de cu seară, spre gara Bârnovei, unde era poruncită îmbarcarea.
     Dânsul se luă după ultima companie. Chiar aici, departe de câmpul de luptă, el trebue să arate unde e locul său. Şi că grijea sa trebue să fie deopotrivă şi înaintea ca şi în spatele regimentului. El se mai întoarse pe urmă din drum, ca să vadă focurile mari rămase să ardă singure, în urma celor plecaţi. De două ori îşi întoarse calul să le vadă pălind şi strângând lungile lor flăcări, care în tovărăşia oamenilor, porniseră spre cer. Acum părăsite de un bun tovarăş, începuseră să se strângă în sine: totuşi ardeau înainte vioi şi inutil ; atât de singuratec şi inutil, că domnul colonel simţi în suflet pustietate şi dezolare.
     Sări în galop să-şi regăsească regimentul. Trecu pe lângă coloanele de soldaţi la pas, oprindu-se din când în când ca să vadă curgerea lor şuiă. Şi tristeţea dela început îl apucă şi mai cu tărie. Cum îi stricaseră dispoziţia focurile acelea blestemate î Tocmai acum când avea atâta nevoe de ea...
     Domnul colonel grăbi spre capul regimentului. Câteun ofiţer îl întâmpina în treacăt cu aerul că-i gata să-i ţie de urât, dacă e nevoe. Dar el plimba îngândurat privirile peste plutoanele mişcătoare, prefăcându-se că nu vede...
     Un soldat de undeva, din primele compănii se pornise să cânte din fluer. Domnul colonel, ajunse cântecul din urmă şi merse câtva alături de el. Era o arie ţărănească, tânguitoare şi plină de modulaţii. Oamenii o ascultau privind în pământ şi-şi mutau picioarele mecanic şi îngânduraţi. Când se observă prezenţa domnului colonel, fluerul se opri brusc, apoi se pomi pe-un sunet nou şi sacadat, care aducea a marş. Domnul colonel dădu pinteni calului, întrecu ca un fulger de întunerec capul coloanei şî se înfundă în adâncul codrului.
     Merse mult înainte. Parcă şi-ar fi încercat calul. II lăsa la galop, strângându-se pe şa, ca jokeii la curse, sau îl potolea în trap, ridicându-se şi lăsându-se pe oblânc, într’un tact înviorător care făcea să-i alerge sângele prin vine, de parcă ar fi dat peste cap câteva pahare de rom. O dispoziţie şi mai vie decât la început cuceri pe domnul colonel; ba încă amintindu-şi de focurile care au rămas să ardă singuratece şi fără folos, imaginaţia lui le prefăcu în incendii imense şi răsboinice, care ard şi distrug până la străfunduri cetăţi peste care a trecut piciorul greu al învingătorului.
     Aerul cel tare al pădurei şi mirosul verde de vlăstar tânăr, populă gândul lui cu nenumărate fapte de război; se văzu trecând prin isprăvi cu seamăn numai în vieţile eroilor legendari. Lăsase acum calul la pas, de parcă ar fi trecut printr’un oraş înfrânt; şi în privirile umilite ale orăşenilor, da porunci în dreapta şi în stânga... detaşamentele se frângeau în răspântii la comanda lui şi se pierdeau prin uliţi... iar orăşenii îl priveau cu fricoasă admiraţie şi-i cerşeau îndurerarea cu ochii... De undeva de după un portal măreţ, doi ochi tineri, femeeşti, ca două picături de rouă îl întâmpinau cu ascunsă admiraţie..,
                                              ti<5            .
© BCU Cluj
      Doi ochi lucitori, fosforici... două lumini bizare care-i mistuiau cugetul... Domnul colonel închise ochii, ca să alunge vedenia, dar când îi redeschise, cele două lumini fos-forice erau necontenit acolo şi-l priveau stăruitor din întunerecul trunchiurilor... Calul sforăi dar continuă să înainteze... Domnul colonel îl opri brusc făcându-1 să se ridice, cu picioarele dinainte bălăbănind în aer....
      —   He, cine-i acolo ? strigă domnul colonel, pipăindu-şi tocul revolverului...
      Atunci cele două lumini slăbiră şi se pierdură în desiş. Domnul colonel întoarse privirile s gălbuiul drumului ţinea puţin în vedere şi se pierdea repede în negura totală. El trase cu urechea, dar nu auzi nici urmă de glas, nici urmă de pas care «înaintează... Domnul colonel ciuli şi mai mult urechia, dar nimic nu pătrunse în pâlnia ei...
      El privi atunci la locul unde văzuse cele două lumini fosforice, ca doi ochi de drac, ca de ţap sălbatec. In locul lor nu mai era nimic, decât noaptea profundă; dar, alături, şi mai aproape, şi mai departe, mai adânc şi mai în faţă, de pretutindeni păreau că răsar şi dispar, perechi, perechi, de priviri fosforice.
      îşi dădu calul înapoi, deandarate, ţinând zdravăn încleştat tocul revolverului... Dar luminile fosforice nu se mişcară... II fixau însă necontenit, cu stăruinţă, misterioase şi imobile...
      îşi învârti atunci calul pe loc şi—i înfipse crud pintenii în pântec. Calul se prăvăli în noapte, înapoi, pe drumul, pe care venise...
      In urmă-i domnul colonel, auzea lămurit zgomot crescând de cavalcadă... Cu inima la gură, se întoarse să facă faţă... Dar în urmă-i nu găsi nimic decât negura adâncă de noapte în codru bătrân... Ochii cei stranii nu se mai vedeau, ba da... câteva perechi, în funduri, printre trunchiuri... ,
      Vuetul învăluit al regimentului, care venia din contră, îi atinse atunci auzul... Ropotul se auzea tot mai limpede, mai accentuat.
      Domnul colonel nu se mai urni. Zgomotul ce venia nu alungă ochii fosforici din adâncuri...
      —        Trebue să fie putrigaiuri vechi, gândi el în cele din urmă... Asta e... putrigaiuri 3.. Ce dracu, frate, putrigaiuri de pădure...
      Şi aşteptă capul coloanei. îşi luă locul între ofiţeri şi porni cu fruntea sus, ca un războinic şi ca un comandant ce trebue să dea exemple trupei, care merge la luptă.
X17
© BCU Cluj
CÂNTECUL DUHURILOR DE PESTE APE
Sufletul omului Seamănă apei 5 Din cer coboară,
La cer se suie,
Şi iarăş silit e Spre glie să cadă, Veşnic schimbând.
Curge din nalta Coamă de munte Limpedea rază, Pulberea-i joacă ’n Unde de nouri Printre căldări. Lesne primită Vălură valuri,
Lin murmurându-şi Jos în adânc.
Steiuri se 'nalţă L-aţin puhoiul,
Spumegă apa In răsvrătire,
Treaptă cu treaptă In spre abis.
In netedă albie Alunecă printre poeni Şi pe lacul neincreţit îşi oglindesc obrazul] Stelele toate.
Vânt e al undei Sprinten logodnic, Vânt răscoleşte Valuri în spume.
Suflet de om,
Cum semeni cu apa! Soartă de om De-asemeni eşti vânt 3
                    HOTARELE OMULUI
Când moş-strămoşul, Sfântul Părinte Cu darnică mână Din nouri ce tună Seamănă fulgere In har peste pământ, Iţi sărut poala Hainelor tale,
Fielnic, fiorul Credinţii în piept.
Căci vezi cu zeii Să nu se pună Omul niciunul.
Sus de se’nalţă De'-atinge
Steaua cu fruntea sa, Nicăeri talpa-i Nu află reazăm,
Cu el se joacă Nouri şi vânturi.
118
© BCU Cluj
Dar cu puterea Măduvii ’n oase, Pe-adânc înfiptul Trainic pământ,
Stă: de se ’ncumetă Doar cu stejarul Sau doar cu viţa Să se măsoare.
Ce îi desparte Pe zei de oameni?
Că multe valuri Le curg în faţă,
                                                                                    RĂSUN
Un fluviu etern j Pe noi ne’nalţă,
Ne ’nghite valul,
Şi ne scufundă.
Un cerc — ce strâmt el Ne strâge viaţa,
Cu multe neamuri Veşnic se ’nşiră Pe al fiinţei Lanţ nesfârşit.
E T
      Ce straşnic sună, când poetul Cu soarele, cu craiul s’a ’nrudit;
      Dar trist şi-ascunde faţa în regretul Prin nopţile de jale prăbuşit.
      Sub nori fâşii, în noapte ’ntunecată Albastrul pur al cerului pieri?
      Slăbiţi obrajii mi se 'arată Şi ’n suflet lacrimi cenuşii.
      Nu mă lăsa în umbră, ’n suspinare Tu cea mai drag iubită, luna mea Tu fosfor, o, tu lumânare,
      Tu soare, tu inima meaî
                                                                                                                        Trad. Ion Pitlat
119
© BCU Cluj
G O E T H E
                                                   DOR
              înţelepţii doar s’o ştie Nu şi plebea ce rânjeşte:
              Vreau să cânt viaţa vie Ce spre moarte se doreşte.
              In răcoarea nopţii ’n care Te-ai născut şi-ai pus pe lume Aţintit spre lumânare Simţi un dor fără de nume.
              Noaptea nu te mai opreşte,
              Desfăcut din umbra-i lungă Dorul tău vrea şi sileşte Spre-alte ’ngemănări s’ajungă.
              Nu ţi—e grea vreo depărtare,
              Vii înaripat, zorit,
              Până când de lumânare Aripa ţi—ai mistuit.
              Loc de rătăcire ’n viaţă Este sumbra-ne stihie,
              Dacă duhul nu te ’nvaţă:
                                                    Mori şi reînvie 1
                                                                                                  Trac/. Tudor V/anti
l%0

© BCU Cluj
                     ASPECTELE LIRICEI MODERNE
                               — FRANCEZI : POEZIA CATOLICĂ-
                                      CLAUDEL, JAMMES. PEGUY DE
                                         ION PILLAT
    In articolul trecut am schiţat aspectele generale şi originile liricei modeme. Am indicat pe scurt complexitatea şi noutatea artei unui Baudelaire, cum decurg din ea, în direcţii divergente, poezia lui Verlaine, a lui Mallarme şi a lui Rimbaud.
    Am încercat în câteva cuvinte să înfăţişez caracterele esenţiale ale fiecărei. Am arătat cum rolul european uman al acestei poezii noui, nu excludea — dimpotrivă — caracterul ei specific francez. Am amintit influenţa polului opus acestei arte europene-, influenţa lirismului american al lui Walt Whitman. încheiam spunând că din ciocnirea, din îmbinarea, acestor două tendinţe s una de artă pură, de tradiţie mediterană, de spirit individual, cealaltă de viaţă spontană, de clocot universal, de lirism colectiv — trebuia să se nască, ca o sinteză de influenţe şi de curente adesea contradictorii, bogatul amalgam sufletesc al liricei modeme.                                      ....
    Acum aşi dori să vă arăt trei reprezentanţi caracteristici ai poeziei noui franceze şi dacă m’am oprit întăi la opera lirică a lui Paul Claudel, Francis Jammes şi Charles Pâguy, n’am făcut-o fără intenţie. Aşi fi putut să vă vorbesc de poezia înaltă şi stoică a lui Jean Morăas poetul Stanţelor şi de opera şcoalei „romane" — de lirismul etern şi bogat al C-tesei de Noailles — de simbolismul muzical şi subtil a lui Francis Vi6l6-Griffin — de arta desăvârşită şi nobilă a lui Henri de Regnier — de Paul Fort „Prinţul poeţilor", rapsodul fermecător al „folklorului" din „Ile de France", — sau de pleiada poeţilor fantezişti.
    Dar Jean Moreas, Papadiamantopulos cu numele său adevărat, era grec prin naştere şi elen prin toată arta lui 5 Anna de Noailles, născută principesă Brâncoveanu, e româncă nu numai prin sânge dar şi prin caracterul acela de lirism exuberant, atât de puţin francez, al unei opere cu multe rădăcini orientale 5 Francis VM6-Griffin e un american de sânge englez, şi muzicalitatea versului său ne-o reaminteşte acolo chiar unde el cântă priveliştile de pe Loire. Dacă poezia lor nu e destul de franceză pentru scopul ce urmărim, în schimb poezia lui Henri de Regnier, Paul Fort sau Paul-Jean Toulet, ca să
                                               121
© BCU Cluj
amintim dintre „fantezişti“ subtilul poet al Contrarimelor, îmi pare prea pur franceza, în sensul de prea lipsită de element etern uman, ca să ne poată interesa aici.
     Claudel, Jammes şi P£guy însă, posedă câte şi trei — complectându-se şi opunându-se în sinteza superioară a unui catolicism francez — acele elemente de specific şi de uni" versal, de concret local şi de abstract general, de noutate şi de tradiţionalism în formă sau în spirit, care singure asigură unei opere un interes permanent. Ei sunt astfel poeţi tipici şi opera lor e autentic franceză fără a fi însă mai puţin europeană prin aceasta.
     Faptul că şi Claudel şi Jammes şi Peguy sunt câte-şi trei „poeţi catolici", are o adâncă semnificare morală. In nici un alt popor ca în poporul francez, afară doar poate de poporul spaniol, nu s’a făcut în decursul veacurilor o legătură, o sudură organică, mai deplină între sentimentul naţional şi sentimentul catolic.
     Spun catolic şi nu spun creştin cu bună ştiinţă. Căci creştinismul e o revărsare a sentimentului de iubire şi de frăţie faţă de semeni şi chiar faţă de fiinţele inferioare—săraci cu punga şi săraci cu duhul, animale, plante, elementele naturii ploaia, vântul, soarele, etc. î pe când catolicismul e disciplinarea acestui element sentimental individual prin principiul de autoritate universală. Creştinismul culminează în poezia franciscană, catolicismul în poezia lui Dante.
     E destul să aruncăm o privire — chiar fugară — prin literatura franceză din Evul Mediu până astăzi, ca să ne dăm seama că lirica franceză a fost mai aproape de polul sufletesc catolic decât de polul sufletesc creştin. Prin aceasta s’a dovedit încă odată de tradiţie latină. Ar fi interesant aici un paralel cu lirica engleză sau germană, acestea des-voltându-se în durata muzicală a sentimentului individual, pe când poezia franceză a rămas, mai mult ca poezia celorlalte popoare latine, pe tărâmul spaţial al ordinei universale.
     In orice caz toţi marii poeţi religioşi francezi: Villon, Racine, Baudelaire şi Verlaine au fost „catolici". Am comparat pe dreptate „Les Fleurs du mal" (Florile păcatului) cu o „Divină Comedie" modernă. „Sagesse" a lui Verlaine, unde poetul a atins culmea artei sale sufleteşti, e aproape dogmatică, are ceva dur eclesiastic. Aici, în miezul acesta catolic, în sâmburele acesta greu de mistuit pentru cine nu e francez, îmi pare că se află motivul adevărat al neînţelegerii poeziei franceze de către străini.
     Aici în orice caz dăm de o treaptă care trebuie suită neapărat de cine doreşte să intre în tainele şi în frumuseţile lirismului francez. Această putere unică de a însufleţi, de a dramatiza şi de a poetiza dogma religiei catolice, fără a-i sparge rigiditatea şi su-punându-se autorităţii sale, constitue triumful dar şi pericolul unei atari poezii. Căci ea riscă întotdeauna o dogmatizare a sentimentului, o uscare a inspiraţiei, într’un cuvânt o atrofie a poeziei printr’o lipsă de fond sufletesc — pe când poezia creştină a sentimentului pur atrage după sine, la germani sau englezi bunăoară, primejdia contrarie a morţii prin lipsă de formă, prin incapacitate de a formula, de a întruchipa, de a realiza, canalizându-1 spaţial, torentul muzical al inspiraţiei.
     Aceste câteva puncte stabilite, să ne oprim pe rând la poezia lui Claudel, a lui Jammes şi a lui Pdguy. N’aşi vrea să pierdeţi însă din vedere că orice catalogare e depăşită de viaţa reală, în ştiinţă ca şi în poezie. De aceia ar fi fals să credeţi că sentimentul catolic explică toată poezia lor, mai sunt multe elemente care intră în compoziţia operilor de care vorbim; unele foarte importante. Aşa e, la Claudel, sentimentul de cunoaştere a Pământului, în sensul de coordonare continuă în timp şi în spaţiu a poziţiei poetului faţă de globul pământesc reintegrat în marele ritm al orologiului planetar, una din ideile fundamentale ale Artei lui poetice (Art poâtique). Aşa e, la Francis Jammes, sentimentul naturii, în sensul rural-poetic, bucolic deoparte şi botanic de alta, dar proaspăt şi viu, al cuvântului, sentiment care explică atâtea versuri —şi din cele mai bune — ale poetului
                                                           122
© BCU Cluj
dela Orthez. Aşa e, la Peguy, sentimentul „moşiei", în sensul de patrie, de „terroir", de glie franceză, atât de puternic încât i-a sacrificat chiar viaţa — apărând-o cu arma în mână, simplu infanterist mort în 1914, pe câmpiile Champagnei. Deşi înrudite, aceste sentimente îi despart mai mult decât îi unesc. Dar sentimentul catolic, tocmai prin rigiditatea şi universalitatea sa, are avantajul că ne face să pătrundem în poezia lui Claudel, Jammes sau Pdguy prin latura ei comună. Iată dece am ales-o: ca o poartă de intrare şî ca o punte de unire.
     Paul Claudel e azi ambasador al Franţei la Washington după ce a fost ambasador la Tokio şi ministru la Copenhaga şi Rio de Janeiro. A stat foarte mult timp (vre-o 15 ani) consul în diferite oraşe ale Chinei, de unde a strâns un admirabil volum de poeme în proză intitulat: „Cunoaşterea Răsăritului" (Connaissance de l’Est). Lunga lui şedere în extremul Orient şi în ţările tropicale a lăsat urme adânci în toată opera lui. Mai întâi un sentiment de intimitate cu tot globul, nou în poezia franceză. Un exotism, nu virtual ca la Francis Jammes — unde Antilele joacă rolul temporal de trecut poetizat —• ci real şi spaţial şi atât de prezent, încât imaginile lui se prind continuu de poet, lărgindu-i considerabil câmpul viziunei lirice. Astfel în Oda a 5-a (Cinq grandes Odes) pasagiul pe care-1 traduc.
     „Toate vânturile păgubitoare îi suflă pe faţă:
     Vântul dela Sud, la fel cu răbufnirea iadului.
     Şi vântul umed de Sud-Vest, care suflă peste Paris în zilele Carnavalului,
     Şi întâia adiere a mussonului de vară, ca o femeie năduşită şi goală.
     O strâmtorile din Malesia unde se rostogoleşte un copac negru acoperit de paserii Strâmtoare de Banda 1 mare de Sulu, unde navigau vechile corăbii holandeze, pântecoase şi tari ca o nucă lustruită! O, întâile picături ale ruperii de nouri care se rostogolesc în praful ploii equatoriale la fel cu romul încropit!
     Dar toate puterile văzduhului n’au vlagă faţă de piatra de neînfrânt."
     In citaţia aceasta, recunoaştem influenţa lui Walt Whitman cu parantezele şi enu-mărările atât de dragi poetului american. Dar alt caracter al liricei lui Claudel, caracter care provine şi el dintr’o viaţă rătăcitoare pe tot globul terestru, e rolul pe care îl joacă marea sau mai bine zis Oceanul. Marea, aci nu e un element descriptiv sau ornamental. Savoarea ei salină şi eternă pătrunde până în fibrele cele mai adânci ale unei opere, care a împrumutat dela talazurile oceanelor până şi ritmul acela larg şi maiestuos al versetului Claudelian. Dar sentimentul mării în mintea, în sufletul poetului, evocă imperios alt element, mai subtil ca apa însăşi: Spiritul etern. Nu e o întâmplare când Claudel îşi intitulează una (a doua) din cele cinci mari ode: Spiritul şi apa. Citez un fragment:
     „Dacă eu aşi fi marea, crucificată printr’un miliard de braţe pe două continente,
     Resimţind în tot pântecul tracţiunea brutală a cerului circular cu soarele nemişcat ca fitilul aprins sub ventuză,
     Cunoscând propria mea cantitate,
     Sunt eu, trag, chem din toate rădăcinile mele, Gangele, Misisipiul,
     Smocul stufos al Orenocului, firul lung al Rinului, Nilul cu îndoita lui băşică,
     Şi leul adăpându-se în noapte şi mlaştinile şi vinele subpământene şi inima rotundă şi plină a oamenilor care’şi trăesc clipa.
     Eu nu sunt marea, dar sunt spiritul! Şi precum apa cunoaşte apa, spiritul recunoaşte spiritul."            .
                                                              123
© BCU Cluj
      Să ne oprim puţin la acest citat caracteristic: ce ne loveşte mai întâi e tonul biblic, aproape apocaliptic al versetului claudelian. Acest amestec straniu şi puternic de glas stră-vechiu şi de decîamare nouă. Această proză care nu e proză, acest vers care nu e vers.
      Ambiguitatea şi superioritatea acestei forme unice—versetul de obicei nerimat, sau cu âsonanţe şi rime atât de depărtate, încât capătă astfel valori noui.
      Versetul lui Claudel păstrează întregul val al inspiraţiei poetice, fără s’o fragmenteze artificial în calapodul unui metru fix, hotărât dinainte. El se modelează şi se modulează după ritmul însuşi al respiraţiei — şi nu e decât expiraţia muzicală a suflului poetic însuşi în toată puritatea sa. De aici şi greutatea de a cuprinde o astfel de poezie, atât de personală prin chiar felul ei de a se exprima (ce e mai individual decât respiraţia noastră ?) şi atât de universală prin adevărurile eterne: Dumnezeu, globul pământesc, cerul cu legile şi planetele sale, omul cu gândul şi durerile lui — pe care se sprijină sau pe care le evocă. Dar arta poetică a lui Claudel reiese clar din vorbele lui înseşi:
      „O, fiul meu! Când eram un poet printre oameni,
      Am născocit acest vers care n’avea nici rimă nici metru,
      Şi îl defineam în taina inimii mele ca funcţia dublă şi reciprocă
      Prin care omul absoarbe viaţa şi restitue, în actul suprem al expiraţiei
      Un cuvânt inteligibil. “
      Iar în Oda către Muze, tot Claudel ne învaţă s
      „Versul meu să n’aibă nimic robit în el! dar să fie ca vulturul de mare ce s’a prăbuşit pe un peşte puternic,
      Şi nu se vede decât un vifor strălucitor de aripi şi stropirea spumei!
      Dar nu mă veţi părăsi, o Muzelor liberatoare..."
      Şi într’adevăr Muzele liberatoare nu l-au părăsit niciodată, căci pe lângă harul muzical al ritmului au dat poetului harul imaginei vizuale. Imaginea la Claudel are o greutate, o densitate, cu totul specială şi putinţa ei de concretizare a lucrurilor celor mai abstracte e remarcabilă. Are ceva din puterea comparaţiilor biblice, şi din puterea de viziune a lui Dante : e cu atât mai simplă cu cât evocă ceva mai grandios — atingând trivialul, ea se , ridică până la epicul lui Homer. De aceia e veşnic nouă.
      Astfel, vorbind de soare, Claudel spune:
      „Am cântărit soarele ca un miel gras pe care doi oameni tari îl prind de o prăjină, între umerii lor“.
      Această putere creatoare a imaginei claudeliane provine din chiar esenţa poeziei sale. Ea nu e decât o treaptă, şi ca scara lui Iacov începe pe pământ ca să sfârşească la cer. Ea ne duce deodată, ne transpune brusc, din lumea pipăită în cea spirituală. Salt anevoios care cere dexteritate sufletească şi care, pentru un cititor neobişnuit cu această poezie, poate fi fatal înţelegerii şi preţuirii ei.
      Dar acest salt, să-l cutezăm şi să pătrundem mai departe. Iată din Oda a 5-a: (La maison fermee) un fragment:
      „Ai făcut din Duhul meu un vas de nesecat ca acela al vădanii din Sarepta.
      Nu pentru mine numai, dar pentru orice om care vrea să-l atingă cu buza,
                                                                124
© BCU Cluj
     Ca japonezul ce pe măsură ce bea descoperă cu încetul marea privelişte natală zugrăvită pe concavitatea vasului,
     Şi muntele Fuji, plin de ninsoare, pe marginea ce se ridică pe măsură ce licoarea scade,
     Şi zarea întreagă, cu băutura sfârşită.
     Poet, am găsit metrul. Eu măsur universul cu imaginea sa pe care o creez".
     Astfel pe măsură ce absoarbe vinul vieţii, poetul descoperă marea privelişte natală şi sfântă de dincolo de viaţă. Tot exotismul lui Claudel nu e decât un prilej să revie în ţara sa de baştină, a sufletului şi a credinţei catolice. A măsurat universul ca să găsească măsură lui Dumnezeu? a cântărit soarele ca să poată cântări sufletul nostru uman.
     Claudel nu e un mistic, nu e un creştin în sensul franciscan al cuvântului, e un dogmatic, e un catolic. Pentru dânsul Dumnezeu nu e nesfârşitul în care te pierzi, ci e absolutul pe care te sprijini. E cheia de boltă a întregului univers, e ordinea creaţiei.
     „Dorinţa mea e să fiu adunătorul pământului lui Dumnezeul Precum Cristofor Co-lumb când îşi înălţa pânza,
     N’avea gând să găsească o ţară nouă,
     Dar purta în inima lui înţeleaptă patima limitării şi râvna de a parcurge veşnicul orizont al sferei calculate". (Oda 5-a)
     Acest sentiment de limitare în dogmă şi în ordinea catolică e esenţial la Claudel:
     „Căci D-zeu e cu tine, şi acolo unde se află creatura, Creatorul n’a părăsit-o." (Oda 2-a)
     „Mijloceşte să fiu între oameni... ca un semănător a măsurii lui Dumnezeu." (Oda 5-a)
     Toată poezia claudeliană e o continuă afirmare a existenţei lui Dumnezeu, printr’o descoperire continuă a universului, care-şi mărturiseşte mereu Creatorul. Aici după mine stă originalitatea şi adânca unitate a acestei poezii. E un „Magnificat“ cum îşi intitulează Claudel una din Ode. Poetul devine preot, sacerdot, profet. Muzele Eladei (Claudel a tradus admirabil pe Eschil) coboară asfel firesc la altarul catolic.
     „Şi iată-mă ca un preot în maiestoase odăjdii de aur, în picioare înaintea altarului înflăcărat şi din el nu vezi decât obrazul şi mâinile care au culoarea de om,
     Şi el priveşte, faţă’n faţă, cu linişte, în puterea şi în belşugul inimii sale,
     Pe Dumnezeul său, ştiind prea bine că tu eşti acolo în azima întâmplătoare".
     De rit latin şi de suflet francez, poezia lui Claudel, îmbrăţişează, ca să prindă în reţeaua ei pe Dumnezeu, tot universul planetar, pământesc şi uman. E modernă fiindcă e construită din materiale care nu îmbătrânesc. E specific franceză, fiindcă ordinea internă cea mai riguroasă n’o părăseşte niciodată, — nu logica psichologică a teatrului secolului al XVII-lea, ci desfăşurarea simbolică şi ordonată a serviciului bisericii catolice. Dacă trecem dela odele lui Claudel şi dela teatrul său liric la poeziile şi la elegiile lui Francis Jammes, e ca şi cum am părăsi splendoarea gravă a unui serviciu divin sub maiestuoasa cupolă a sfântului Petru din Roma pentru o bisericuţă sfioasă de ţară. Slujba e pe sfârşite — un singur preot bătrân, doi-trei ţărani, câteva babe... atât. Dar, prin uşa deschisă, primăvara dă năvală; în zare vezi munţii albaştri de tot. Sunt munţii Pirinei. Bisericuţa e mică, săracă, dar e plină de mirosul trandafirilor sălbateci şi de zumzet de albine. E o biserică învestmântată în frunziş (l’Eglise habillâe de feuilles cum frumos intitulează
                                                                125
© BCU Cluj
Jammes o carte a sa de versuri) şi de acolo auzi şi angelusul zorilor şi angelusul serii. De l’atigelus de l’aube â l’angelus du soir e suggestivul nume al altui volum, cel mai cunoscut al poetului.                                                                     •
     Iată cadrul rustic şi umil, iată fondul bucolic şi religios al poeziei lui Jammes.
     Dacă faţă de Claudel invoci Biblia, pe tragicii greci, pe Dante sau dintre moderni: ritmurile lui Whitman şi vaticinările lui Rimbaud — faţă de poetul dela Orthez, faţă de Francis Jammes, Bucolicele şi Georgicele lui Virgiliu, „florile mici” (fioretti) ale sfântului Francisc din Assisa, unele fabule ale lui La Fontaine. cele mai naive, şi unele poezii ale lui Verlaine, de pildă „Gaspard Hauser”, îţi răsar tot atât de firesc în minte. E poezia unui faun franciscan. Jammes a cântat Georgicele creştine (Les Georgiques chretiennes).
     E un amestec rar de primitivism păgân şi de primitivism creştin.
     E o adorabilă transpunere a celor depe pământ pe planul ceresc şi a celor cereşti la măsura omului.
     Iată drept pildă începutul şi sfârşitul unei poezii de Jammes tradusă de mine pe vremuri t
                         RUGĂCIUNE CA SĂ MERG LA RAI CU ASINII
                    Când voi pomi spre tine, o Doamne, fă să fie o zi cu sărbătoare de holde pe-o câmpie ce va 'nota în praf. Vreau, chiar ca p’astă lume, s’aleg un drum pe placu-mi, ce’n voie să mă’ndrume la Raiul unde stele’s pe cer, nămiaza mare.
                    Eu îmi voi lua toiagul, pe largul drum de care voi merge şi voi spune asinilor: Prieteni, sunt Francis Jammes şi, iată, pornii până la Rai,' căci iad nu e în ţară la bunul Dumnezeu.
                    Prieteni buni cu cerul, veniţi — le-oi spune eu — sărmane vite, care, ciulind urechia lungă, goniţi tăunul, băţul şi-albina să nu’mpungă...
                    Fă, Doamne, ca’mpreună cu-aceşti asini să-ţi vin.
                    Şi fă ca’n pace îngeri să ne călăuzească spre ape, unde’n umbră, cireşe tremur’ lin, curate ca şi carnea ce râde feciorească — mai fă, de plec obrazul, în ăst lăcaş de har, pe apele prea sfinte, să fiu ca un măgar ce-ar oglindi smerita şi dulcea-i sărăcie în limpezimea vie a veşnicei iubiri.
     E o frăţie firească, instinctivă, cu tot ce e aproape de simplitatea divină, de Dumnezeu: cu dobitoacele mai umile, cu viţeii, cu asinii, cu plantele cele mai vulgare, cu florile simple ale câmpului, pe care Jammes le cunoaşte ca un botanist şi le iubeşte ca un poet. E o naivitate poate voită în iubirea poetului pentru acele fete cu pălării mari de paie demodate, ca şi numele lor nostalgice: Clara d’Elebeuse, Almaîde d’Etremont,                 ;
Laure d’Anis — e poate puţină afectaţie în evocarea Antilelor de acum o sută şi atâţia               J
de ani cu plantori şi creole... Dar atmosfera aceia bătrânească pe Jumătate trecut, pe               J
                                 ■ • 1 126
© BCU Cluj
  Jumătate vis, din primele versuri ale lui Jammes, te urmăreşte ca o amintire. E ca o poză văzută pe când erai copil în odaia unei bunice, şi de care te ruşinezi să spui — acum când eşti bătrân — că ţi-e mai vie în minte decât Rembrand-ul zărit acum o lună la Luvru.
       Toată poezia lui Jammes e sentiment pur şi atmosferă turburătoare. E situată la antipodul lui Claudel. Ei nu-i trebue universul întreg, păînjenişul stelelor şi respirarea oceanelor ca să afirme pe Dumnezeu. Ii e destul vâlceaua cea mai mică î o ferigă plecată pe ape, talanga unei turme în seara ce cade, o floare, un parfum, ca să evoce totul. Jammes ne-o spune, lămurindu-şî arta poetică, în unul din catrenele sale întitulat*. „Darul”.
                         Da, geniul e să vezi şi să faci să se vadă Ferigele lăsând limba în ape să cadă 5 Da, geniul e să auzi şi să faci să se-audă Turma’n seară pierind peste pajiştea udă.
       Da, geniul acestei poezii e de a evoca, nu de a construi, — de a simţi, nu de a explica — de a atinge sufletul, nu de a convinge mintea. E mai mult creştină decât catolică. Sau mai bine zis e catolică în înţelesul franciscan al cuvântului. Dacă poezia lui Claudel e un concert măreţ şi savant de orgă, versul lui Jammes rămâne cântecul simplu şi limpede al copiilor dintr’o procesie de ţară, deşirându-se printre lanuri de grâu şi de albăstrele.                                                                       *
       Noutatea veşnică a unei atari poezii o face prospeţimea ei desăvârşită*, puritatea, nuditatea ei sufletească.
       Cuvântul „nu" (gol-nud) revine la Jammes tot atât de des ca şi cuvântul „pur" (curat-pur) la Valery. De fapt amândouă au acelaş înţeles de poezie dezbărată de orice haină retorică, de poezie goală, de poezie pură.
       Acestea spuse, înţelegem dece Jammes în volumele, ce au urmat conversiunea lui la catolicismul practicat, părăsind frăgezimea copilărească şi veşnică a credinţei lui naive, a pierdut însuşi filonul adevăratei sale poezii — atunci când dimpotrivă Claudel în dogma rigidă a bisericei îşi găsea echilibrul firesc.
       Şi acum câteva cuvinte numai despre Charles Peguy. Dacă am comparat poezia lui Claudel cu Sf. Petru din Roma şi poezia lui Jammes cu o bisericuţă de sat dintr’o vâlcea din Sudul Franţei, poezia lui Peguy îmi aminteşte catedrala gotică dela Chartres, a cărei săgeată suind îndrăsneţ pe cer indică credinciosului, obosit de drumul drept şi nesfârşit al câmpiei, calea cea adevărată către Domnul. Dacă poezia lui Claudel e a unui călător peste mări, dacă poezia lui Jammes e a unui ţăran ce nu-şi părăseşte valea decât ca să-şi ducă oile la munte — poezia lui Peguy este a unui pelerin, cu traistă şi cu toiag, pornind pe Jos ca să găsească pe Dumnezeu nu în lume ci în propria lui ţară. Acest Dumnezeu al lui Peguy nu e nici Dumnezeul universului claudelian, nici Dumnezeul blând al asinilor, al fetelor şi al florilor de câmp din preajma lui Jammes, e Dumnezeul Franţei, e regele catolic şi drept al poporului ales, care tronează în ceruri. El le trimete în ţară, să-i păzească turma credincioşilor, pe Sfintele tutelare s pe Sfânta Genoveva, patroana Parisului şi pe Ioana d’Arc. E destul să amintim aici câteva titluri ale lui Păguy: La Tapisserie de Sainte Genevieve et de Jeanne d’Arc; La Tapisserie de Notre-Dâme; Presentation de la Beauce â notre Bârne de Chartres. E o poezie severă. E poezia unui om, care nu-şi îngăduie nici o acomodare cu cerul, dar nici cu versul clasic, precum a făcut-o Claudel şi Jammes. Pâguy nu discută versul clasic precum nu discută nici dogma bisericii •—• i se supune. Toată poezia lui e de piatră despuiată şi de rugă; de dânsa am putea spune ce a spus poetul despre săgeata Catedralii de la Chartres;
                                                              127
© BCU Cluj
                       Votci la nudit£, le reste est vetement.                              ,
                       Voict le vetement, tout le reste est parure.
                       Voici la puretâ, tout le reste est souillure.
                       Voici la pauvret6, le reste est ornement.
                       Iată nuditatea, restul e vestmânt.
                       Iată vestmântul, tot restul e podoabă.
       ;    '          Iată puritatea, tot restul e pângărire.
                       Iată sărăcia, restul e ornament.                ...
     Lumea pierduse antica noţiune a sărăciei. Păguy i-a redat-o în toată gloria ei spirituală, în toată accepţia ei superioară. Ideia sărăciei şi îdeia morţii — cele două mari despueri. Poezie catolică, dar patetică şi dramatică — poezie care nu neagă carnea, dar o înfrânge. Poezie cu rădăcini medievale dar cu sevă modernă; poezie fundamental franceză şi adânc umană. Astfel măreaţă la Claudel, umilă la Jammes, austeră la Peguy, lirica modernă franceză îşi desăvârşeşte unitatea sufletească în faţa unui altar comun.
                                                    1
© BCU Cluj
                G O E T H E
                              SIMŢĂMÂNT DE TOAMNA
                              Verde mai gras, în frunzar,
                              Struguri, ciorchini,
                              Către fereastra-mi, mai sus !jj Curgeţi mai des Gemene boabe si coaceti
                                             1       j
                              Repede ’n pline lucirii Pe voi vă dospeşte Arşiţa, mumă, pieziş;
                              Pe voi vă desmiardă Cerul cel dulce de rod;
                              Vrajă vă răcoreşte Boarea prietenă-a lunii,
                              Ol vă îmbrobonează Ochii aceştia
                              De-ale iubirii vie deapururi Lacrămi belşug.
                              G A N I M E D
                              Din cercuit răsărit Mă dogoreşti limpezirii,
                              Drag, primăvară!
                              Cu învoltări de săruturi Inima împresurată Mi-este de-al tău simţământ Veşnic de cald,
                              Nemărginit de frumoasă!
                              Cum te-ar încinge Braţul acesta!
                          129                                      9
© BCU Cluj
                                O,  simt la pieptul Tău, ocrotit sunt, dorinţă?
                                Florile tale şi iarba Inima-mi o ’ngrămădesc.
                                Tu răcoreşti arzătoarea Sete din pieptu-mi,
                                Boare duioasă de zori !
                                Chiamă din valea ’mpâclită Privighetoarea iubind.
                                Iatăî eu vini voi venii Unde? Dar unde?
                                Sus 1 Avântarea e ’n sus!
                                Se coboară plutiţi Nourii, norii
                                Dorului scump sefapleacă.
                                Miel Miel In poala voastră Sunt ridicat!
                                Cuprinzător de|cuprins!
                                Sânului tău înălţat sunt,
                                Tată, îndrăgostilf!
                                                      Trad. Ştefan Nenifescu
T3°
© BCU Cluj
                        G O E THE
                    DEZAMĂGIREA DINTÂI
                    Unde-s zilele ’n risipă De sburdalnică iubire 5 Cine va ’nturna o clipă Vremea gingaşă ’napoi ?
                    Singur stau de-mi sgândăr rana Si cu lacrămi veşnic noi
                    i          ^
                    Plâng pierduta fericire.
                    Cine va’ntuma’n risipă Vremea gingaşă ’napoi?
                                 Traa. Marcel Romanescu
131
© BCU Cluj
             G O E T H E
                           CÂNTEC ŞI FORMĂ
                           Grecii strângă dorul lor Plastic în tipare 5 Din copilul mâinilor Crească-şi desfătare 5
                           Nouă însă ne e drag Să vrem Eufratul,
                           Şi’n al apelor şirag Drum de-alung şi latul.
                           Sting eu al suflării foc,
                           Cântec se desleagă;
                           Mâna-mi dacă ia din loc,
                           Apa se închiagă.
                                        Trad. Ştefan Nentfescu şi Ion Pillat
© BCU Cluj
CRONICI
IDEI, OAMENI, FAPTE
             CĂRŢI DESPRE GOETHE ÎN ROMÂNEŞTE
   Ultimii doi ani au înregistrat interesul crescând al unor cercetători literari, fie pentru influenţa pe care Goethe a avut-o asupra literaturii româneşti, fie pentru Goethe însuşi, încercând să-l popularizeze la noi, sau să lămurească anumite laturi ale personalităţii sale. Faţă de sărăcia studiilor critice în genere şi mai ales a lucrărilor privind literaturile străine, încercările critice din ultimii ani, în legătură cu un poet care prin nenumărate traduceri a devenit cunoscut în straturile adînci ale cetitorilor români, capătă fireşte o deosebită semnificaţie.
   Dintre lucrările care se ocupă cu influenţa lui Goethe în România trebuie remarcat în primul rînd studiul d-lui Ion Oherghel, despre traducerile din Goethe în romîneşte. l) D-l Ion Gherghel ne-a oferit deocamdată volumul întâiu dintr’o cercetare, care va cuprinde pe lângă o bibliografie critică a traducerilor din Goethe în limba romînă şi un studiu sintetic despre influenţa lui Goethe asupra literaturii romîneşti. Primul volum ne înfăţişează o dare de seamă a traducerilor lui Goethe în romîneşte, de la cele mai timide începuturi, pînă la bogăţia de tălmăciri din zilele noastre. In partea întâiu a studiului său, d-l Ion Gherghel schiţează influenţa germană în Romînia, fără însă să reuşească a realiza o privire unitară asupra acestei influenţe. Pierzându-se uneori în detalii inutile, omiţînd alteori fapte şi momente caracteristice din evoluţia influenţei germane—• cum e de pildă cazul lui I. Budai-Deleanu — autorul tratează superficial rolul jucat de „Junimea" şi de Saşii din Ardeal. Simpla înşirare a traducătorilor şi traducerilor se potriveşte mai mult unei lucrări detaliate analitice, decât unei priviri generale sintetice. In partea a doua a studiului său d-l Ion Gherghel cataloghează cronologic traducerile romîneşti din Goethe. Nu vom face autorului o vină dacă în această întîie lucrare de acest fel au] fost omise unele traduceri. Ceiace ne-a supărat în această încercare» dealtfel harnică şi lăudabilă, este înainte de toate
   1) Ion Gherghel — Goethe în literatura română — voi. I. Memoriile Academiei Române 1931.
metoda extrem de şcolărească pe care o utilizează d-l Ion Gherghel. In loc să fi urmărit pas cu pas şi cronologic apariţia traducerilor din Goethe, autorul ar fi putut să procedeze, de pildă, împărţindu-şi studiul pe capitole după caracterul operilor lui Goethe. Astfel ar fi putut să urmărească într’un capitol unitar evoluţia traducerilor din lirica lui Goethe, într’un altul aceea a operilor în proză, aşa cum a făcut, de pildă cu , Faust“, căruia i-a reservat, cum se şi cu-venia, un capitol aparte. Autorul ar mai fi putut să urmărească evoluţia traducerilor după calitatea traducătorilor, ţinând seamă că traducerile datorite diletanţilor şi poeţilor de mîna a doua, pot avea mai curând o influenţă defavorabilă pentru încetăţenirea unui scriitor străin, decît una folositoare şi dătătoare de rod. Lucrarea d-lui Gherghel este totuşi interesantă şi folositoare prin bogatul material bibliografic ce-1 oferă şi pe care-1 va utiliza cu siguranţă cândva un cercetător cu un spirit critic mai desvoltat şi cu un gust literar mai bun. Ceiace se poate în sfârşit reţine din cercetarea d-lui Gherghel este faptul, trist desigur, că nici principalele opere ale lui Goethe nu au fost oferite publicului românesc într’o traducere meritorie. Reţinem traducerile lui Traian Bratu din j „Stella“,„Clavigo“ şi „Egmont“, traducerea lui Oreste ; din „Hermann şi Dorothea“, sforţările lui Ion Gorun şi I. U. Soricu de a tălmăci pe „Faust“ în versuri şi în sfîrşit un număr de poezii lirice bine traduse.. O culegere de poezii alese din Goethe în romîneşte nu a publicat încă nimeni. In schimb sînt poezii de Goethe ca „Mignon" şi „Pescarul" care au fost tra- \ duse de mai bine de zece ori, putîndu-se urmări la îndămîna acestor traduceri înseşi evoluţia limbei i] poetice romîneşti şi a spiritului de adaptare al tăi- ! măritorilor.
  Autorul acestor rânduri a publicat în revista „Ra- ţ muri“ şi apoi în extras, un studiu despre influenţa j lui Goethe la Eminescu') După ce în capitolul prim aruncă o privire generală asupra legăturilor lui
   1) Ion Sân-Giorgiu — Eminescu şi Goethe — Ed. Ramuri—Craiova, 1929.
133
© BCU Cluj
Eminescu cu Goethe, insistând asupra faptului că Eminescu a fost o prea puternică personalitate pentru a primi o influenţă, fără a o prelucra şi adapta, după ce atrage atenţia asupra influenţei pe care „Faust“, „Hermann şi Dorothea", unele epigrame şi „Xenii", sau unele poezii filozofice ca„Urworte“ au avut-o asupra lui Eminescu, In capitolele următoare autorul analizează interesul pe care Eminescu l’a arătat unei opere mai puţin populare a lui Goethe, cum e „Divanul occidental-oriental".
, Cercetătorul face o paralelă între dragostea lui Emi-jnescu pentru Veronica Micle şi cea a lui Goethe pentru Marianne von Willemer şi stabileşte o serie -de reminiscenţe din „Cartea Suleika" în poesiile lui ţ Eminescu. In ultimul capitol autorul încearcă să stabilească un nou isvor al „Luceafărului'1 în poezia lui Goethe din „Cartea Suleika", „Hochbild".
   Dintre studiile despre Goethe cel mai interesant şi mai original e desigur esseul d-lui Lucian Blaga, Daimonion'). Tînărul poet şi filosof îşi propune să analizeze problema demonicului, luînd ca punct de orientare demonicul lui Goethe, asupra căruia se opreşte îndelung. D-l Blaga defineşte demonismul goethean „ca o putere magică, un duh positiv al creaţiei, al productivităţii, al faptei". Autorul remarcă just că demonismul lui Goethe e o forţă activă şi că el nu poate fi despărţit de faptă, precum demonismul acesta „împrumută ceva din privilegiile ireductibile ale fatalităţii". Deasemenea, sprijinit pe definiţiile lui Goe-the despre demonic din convorbirile cu Eckermann, (d—1 Blaga insistă asupra laturei inconştiente a demoniacului, care creiază intuitiv şi iraţional, condus parcă de forţa fatală a geniului. Intre genialitate şi demonic, Goethe vede o perfectă corelaţie, deşi crede că există şi oameni demonici fără geniu. D-l Blaga Spune cu drept cuvânt că „demonicul pare deci în concepţia goetheană o noţiune mai largă decât geniul", el fiind „oarecum entitatea absolută, impersonală, a vrăjii magice". Autorul are de asemenea dreptate cînd diferenţiază un demonism primar „magic" şi un demonic derivat creator. El omite însă să aprofundeze fenomenul acestei demonii evolutive, care la Goethe înglobează în demonismul propriu zis toate acele forţe nevăzute ce domnesc ca un destin în om, pentru ca din acestea să se desvolte printr’o serie de purificări lăuntrice personalitatea creatoare. D-l Lucian Blaga s’a mărginit la lămu-
   1. Lucian Blaga — Daimonion — Ed. „Societatea de Mine" — Cluj, 1930.
  rirea demonicului goethean şi a realizat cu dialectica sa pătrunzătoare un esseu admirabil scris şi plin de sugestii interesante.
    D-l I. E. Torouţiu este un pasionat popularizator al literaturii germane la noi *). Afară de lucrările sale despre Heine şi Sudermann, în care, după o sumară schiţă biografică a poeţilor, aruncă o privire grăbită asupra traducerilor în romîneşte, a tipărit de ) curînd capitolul despre „Hermann şi Dorothea" din;
  ' monografia sa proectată despre Goethe. D-l Torouţiu ; rămîne şi aci credincios metodei întrebuinţate în cele-1 ' lalte lucrări ale sale. El nu se încurcă în iţele complicate ale unei prea bogate bibliografii. Cu Bielschowsky, biografie populară, cu Wilhelm Scherer şi cu un studiu sau două, d-l Torouţiu lichidează bibliografia goetheană. Originalitatea studiului său nu trebuie căutată în judecată critică personală. O găsim mai curînd în însem-nătatea’pe care autorul o acordă traducerilor ro-mîneşti din poema lui Goethe, traduceri pe care le judecă şi din care citează. Păcat însă că d-l Torouţiu trece cu vederea două traduceri din „Hermann i şi Dorothea" în romîneşte şi anume, a lui A. Zaman, prima tălmăcire romînească în hexametri, apărută la 1903 şi a lui M. Străjanu, tot în hexametri, apărută ; în 1912. In ce priveşte studiul propriu zis asupra • poemei lui Goethe, el se compune dintr’o parte introductivă în care tratează, după isvoarele indicate mai sus, geneza operei, şi dintr’o parte de pură analiză literară, în care d-l Torouţiu se mulţumeşte să rezume în proză şi cu citate din traducerile ro-mîneşti, fiecare cint al acestei armonioase opere goetheene. Capitolul din „Hermann şi Dorothea"
/ ne prevesteşte metoda, forma şi stilul în care d-l I Torouţiu va înfăţişa publicului romînesc pe Goethe. Nu încape îndoială că această lucrare, dacă va pătrunde în masele cetitorilor, va folosi la popularizarea marelui poet german.
    Făcînd abstracţie de observaţiunile critice scrise ; pe marginea acestor lucrări, trebuie să constatăm interesul crescînd pe care Goethe l’a cîştigat în ultimul tîmp în rîndurile cercetătorilor noştri literari. Să nădăjduim că va veni o zi cînd Goethe va fi înfăţişat publicului romînesc în traduceri corecte şi omogene şi cînd opera sa va fi studiată cu mai multă pricepere şi autoritate ştiinţifică.
           .                 ION SÂN-GIORGIU
    1. I. E. Torouţiu — Hermann şi Dorothea — Tip. Bucovina, 1931.
O IN JURUL VOLUMULUI: „PROBLEME NOUI IN FILOSOFIE” DE I. BRUCĂR
  Duşmănia între operă şi viaţă este evidentă şi de neînvins, ca un destin. Tragicul înalt al marilor crea-ţiuni de cultură culminează în această încordare războinică între iluzie şi realitate.
  Antagonismul între operă şi viaţa creatorului de
valori culturale măsoară gradul acestei duşmănii iar acolo unde, foarte rare ori, se descoperă congruenţa ideală, ea e răscumpărată cu sângele vieţii.
                                                                                 Scriitorul — ne gândim în special la romancier şi autor dramatic—bătut de ciocanele vieţii, poate pe
134
© BCU Cluj
calea, fie şi însemnată cu propriul său sânge, să-şi găsească înţelesul lui unic al lumii, iar opera lui să fie mare, nefiind chiar decât naraţiunea drumului străbătut şi expresiunea sensului vieţii la care s’a înălţat. Filosoful Insă, pe care viaţa îl sileşte să coboare zilnic în abatorul ei, din culmea de perspectivă pe care şl-a cucerit-o, este o victimă osândită a păcătui fără ertare împotriva Sfântului Duh al ideei pure şi riscă a rămânea într’o zi pe jos, fără putinţa unei noui ascensiuni.
   Căci, dacă artistul, scriitorul, ori unde s’ar afla şi ori cum ar trăi, viaţa — adică imaginea pe care arta lui o transfigurează, creiând-o artisticeşte din nou — îi este pretutindeni şi în orice împrejurare la îndemână, — pentru filosof, promiscuitatea oricărei profesiuni neculturale cu preocuparea de ultimele probleme fundamentale ale gândirii, nu poate să nu turbure şi să nu micşoreze avântul şi puterea de concentrare a gândului. Ce conciliere posibilă există între profesiunea de avocat, adică de îmblânzitor interesat în menageria meschinărilor vieţii, retribuit pentru aţâţarea, şi retribuit apoi pentru împăcarea conflictelor de interese între oameni, — cu senina îmbrăţişare, contemplare şi înţelegere curată a cosmosului ?
   Filosofia, ca şi poesia, sunt amante care reclamă absolută exclusivitate; fecundarea lor e condiţionată de această exclusivitate. Trădarea lor cu oricare altă preocupare poate să închidă într’o zi, dureros, fereastra sufletului, prin care filosoful ca şi poetul privesc misterul lumii.
   Cu atât maî mult ne uimeşte şi trebue relevat efortul de creaţiune culturală pe care dl. I. Brucăr — în civil, ca să zicem aşa, avocat, — II face în tânăra filosofie română.
   întâia lucrare importantă a d-lui Brucăr a fost« „Filosofia lui Spinoza* (1930, Societatea română de filosofie).
   Poate că dl. Brucăr a scris această carte, ca un act de autopurificare şi autosalvare: refugiul, saltul d-sale eroic din sala paşilor şi proceselor pierdute (ori câştigate) spre cerul — vid de onorarii — vai, dar şi de ţărână 1 — al ultimelor abstracţiuni.
   In acest caz avem de aface mai mult decât cu un autor de cărţi de filosofie s cu un om, şi manifestarea lui merită o îndoită atenţiune.
   In adevăr, dl. Brucăr, îndinţat tragic, prin profesiunea d-sale, în roţile ruginite ale vieţii de toate zilele l-a ales şi ’mbrăţişat cu o pasiune profundă, ca o răsbunare, pe filosoful cel mai desfăcut, mai străin de viaţă şi deci, mai duşman al ei, pe B. Spinoza.
   Este aci numai o coincidenţă, fără o cauză mai adâncă, ori e răspunsul neprevăzut, fie şi inconştient, al sufletului la atentatele vieţii împotriva — Ideei pure ?
   Dl. Brucăr s’a scufundat în Spinoza.
                                                                                                                                                         135
   A cercetat toate studiile mai importante din imensa bibliografie asupra filosofului iubit, dar n’a văzut cugetarea Iul prin prisma vreunui comentator, nici măcar prin sticlele şlefuite de însuşi maestrul... . I-a analizat metoda, ideile, sinteza gândirei sale exprimate, şi acelei, printre rânduri, neexprimate, dar nu cu acea severitate ucigătoare care exală din aproape fiecare rând al filosofiei lui Spinoza însăşi, ci cu dragostea ferventă şi înţelesul necondiţional al discipolului care vede în meşterul său întruparea perfecţiune!. Astfel a clădit, architectonic ireproşabil, pentru B. Spinoza — aproape un Cânt....
   Dl. Brucăr nu vede nici o pată pe chipul, mate-maticeşte perfect, de gândire, al idealului său. Fericit că a putut evada din arşiţele vieţii, dl. Brucăr nu se mai uită înapoi, nici în dreapta, nici în stânga cugetului d-sale şi nu mai simte că soarele spinozian care-1 arde şi-l copleşeşte, este arsura de ghiaţă polară a unei concepţiuni, de sigur înaltă şi grandioasă, dar străină de planeta noastră, supraumană, şi deci 1 inumană.
   Pornită dela creer, în linie verticală, în sus, fără a fi făcut deturul prin inimă, filosofia lui Spinoza, culminează într’o regiune dincolo de stratosferă, în care presiunea şi frigul ne asvârlă afară din ideia şi din înţelesul vieţii şî al lumii.
   Spinoza a trăit şi a murit în adevăr ca un sfânt. Dar el a fost un asasin al sufletului vieţii, cel mal mare, cel mai pur, cel mai sfânt asasin. Cu ghilotina precisă şi infailibilă a demonstraţiei geometrice, acest uriaş plăpând, acest Djinkish-Khan al negaţiunei, străin de viaţă şi nepăsător de moarte s’a înălţat atât de sus la cerurile speculaţiunii metafizice încât pare că ne vorbeşte de pe o altă planetă, din culmea căreia a decapitat pe Dumnezeu, a ucis toate iluziile noastre, a sacrificat toate bunurile sufletului pe altarul celei mai mincinoase dintre religii 1 a raţiunii şi a adevărului, şi a făcut din pământul nostru un sicriu, şi din cerul albastru capacul lui.
   Celor două mari cărţi, vechiul testament — cartea acţiunii şi noul testament — cartea renunţării, Spinoza le-a opus „Etica" lui, formula: amor dei intellectualis, expresiunea propriului său dor de un Dumnezeu imposibil, fără conţinut de viaţă chiar în lumea ideilor, scutul unui alt univers, poate, străin de noi, rece, static şi etern în incurabila-i sărăcie, în care figura monumentală a lui B. Spinoza, încremenită în linişte şi pace ca un Budha, ne porunceşte: să fim îngeri 1
   E cu neputinţă! Omul nu poate trăi fără una din cele două. sfinte cărţi.
   Şi, fiindcă el însuşi a fost aproape un înger, viaţa si opera lui, distrugătoare a tuturor iluziilor care fecundează sufletul uman, au o putere covârşitoare asupra celor ce-1 cercetează.
   Deaceia înţelegem pentru ce l-au repudiat şi coreligionarii săi, evreii şi ceilalţi, creştinii.
© BCU Cluj
   Dar dl. Brucăr 11 Înţelege şi-l comentează pe Spinoza, cu evlavia unui călugăr din alte vremuri, care ar comenta pe Sf. Augusto.
   Meritul d-sale este desigur, mai mare şi interpretarea d-sale mai folositoare decât „erezia” noastră.
   Dar dacă dl. Brucăr s’a dovedit în cartea d-sale asupra lui Splnoza un discipol fervent al acestui filosof, In noua d-sale lucrare i „Probleme noui în filosofie” d-sa dovedeşte că, oricât ar fi de înhămat la carul profetului Splnoza, d-sa poate, de pe turnul d-sale filosofic, privi şi cuprinde întreaga constelaţie filosofică modernă. Şi că o poate tălmăci personal — ceace este esenţial.
   „Probleme noui în filosofie” nu este numai un simplu proces-verbal al gândirii filosofice din zilele noastre, ci o expunere critică, o dare de seamă, în accepţiunea largă a cuvântului, un fel de socoteală pro domo şi pentru toată lumea a tuturor sistemelor nouă de filosofie.
   Dacă ar fi destul de util pentru tânăra noastră mişcare filosofică relativ atât de săracă în lucrări, simplul rezumat al unei informaţiuni bune, precise şi complete asupra curentelor de gândire care circulă In Apus, cu atât mai mult se cuvine să relevăm valoarea „Problemelor noui în filosofie”, care, pe lângă calităţile unui admirabil rezumat, se înfăţişează, prin atitudinea critică pe care autorul n’o părăseşte decât rare ori, ca o lucrare importantă şi de preţ.
   Fireşte, coloana vertebrală a gândirii filosofice a d-lui I. Brucăr rămâne deocamdată, tot filosofia lui Spinoza.
   Spinoza este şi în Problemele d-sale „noui în filosofie” perspectiva sub care dl. Brucăr îmbrăţişează curagios vastul câmp al gândirii şi controverselor filosofice moderne. Aci însă, perspectiva spinoziană fiind ancorată în comandamentul de a vedea lucrurile sub „specie aeternitatis”, expunerea e fecundată s dl. Brucăr ne împărtăşeşte liniştit şi „obiectiv” frământarea adâncă de pe toate fronturile, adică din toate şcoalele filosofice, indicând doar prin aperţu-uri critice personale, ici şi colo, punctele vulnerabile ale unora şi contradicţiile altora.
   Trebue să menţionăm aci capitolul: problema „Corelatul om-cosmos”, din ultima carte a d-lui Brucăr, care pe lângă expunerea clară a problemului, aşa cum e văzut de toţi gânditorii de seamă de azi, e străbătut de accente personale, în care fiorul tragic al existenţei vibrează reţinut şi prevesteşte că’n adâncul autorului dospeşte o gândire filosofică matură şi cutezătoare....
   Astfel dl. I. Brucăr, prin „Filosofia lui Spinoza” şi „Probleme noui în filosofie”, prin studiile pe care le publică regulat, de câţiva ani încoace, în „Revista de filosofie”, prin conferinţele d-sale anuale, ţinute în cadrul „Societăţii Române de Filosofie” între Tribunal şî bibliotecă, între un proces câştigat şi unul pierdut, se reliefează în tânăra noastă mişcare filosofică, drept un gânditor activ de merit, căruia nădăjduim că profesiunea „civilă” îi va da răgazul să ne poată dărui opera personală şi definitivă pe care o aşteptăm cu încredere.
                                                                                                                                   A. DOMINIC
CRONICA LITERARĂ
 o ATITUDINI POLITICE ŞI LITERARE DE D. TOMESCU
   Pentru noi D-l D. Tomescu vine de departe, din anii adolescenţei, cu numele subscris în josul unui editorial al Ramurilor sau apăsat pe o foaie militantă de politică ori de literatură, — de cele mai multe ori oltenească. întâlnirea de acum, în volum, nu este altceva decât o revedere şi un prilej de a ne întoarce spre vremurile primelor noastre cristalizări.
   Colecţia de faţă reuneşte o parte doar din scrisul D-sale, şi numai dela jumătatea anului 1914 încoace. Dar în amintirea noastră stărueşte şi un alt. D. Tomescu, anterior acestei date, coborînd îndărăt până aproape de 1910 şi poposit în celelalte două volume precedente Acţiunea Naţionalistă şiMomente din lupta noastră. Aşa Încât, fără nici o nouă relaţie, în spiritul nostru se face legătura între actuala carte, Atitudini politice şi literare şi cele ce au premers-o. Şi avem dinaintea ochilor linia întreagă a activităţii luptătorului D. Tomescu — în ziaristică şi literatură.
O linie izbucnită vârtos şi întinsă drept, fără urmă de sinuozităţi. D-sa a rămas acelaşi de altădată. Stegarul iluminat şi înţelepţeşte înarmat să apere un crez. In cultură şi mai cu deosebire, în literatura românească a stat neclintit în câmpul luptelor, 20 de ani. Acestea toate le ştim noi, dar nu pot reieşi suficient din volumul care dă izolat cele două fragmente ale activităţii literare şi ziaristice. De aceia l-am fi vrut altmintreli. înţelegeam mai degrabă o culegere de articole politice, care să fi prelungit amintitele două cărţi şi apoi alta care să conţină pe larg ceeace a scris d-sa mai de seamă cu privire la literatură. Cititorul de astăzi, privat de elementele cunoaşterii, l-ar fi judecat, în acest caz, mai favorabil. Ne gândim la numeroase articole de directivă şi la atâtea studii critice, apărute în Ramuri sau după război în revista de occidentală ţinută, Scrisul românesc, ipe care o conducea chiar D-sa. Critica D-lui D. T. n’a îm-
136
© BCU Cluj
podobit numai paginile a două organe animatoare de regiune, ci continua mişcarea puternică de altădată a Sămănătorului. Profilul criticului D. T, — aşa cum şi-a alcătuit volumul — nu poate să se arate. Şi ar fi fost necesar. Pentru că există generaţia recent ridicată, care nu cunoaşte frământările din jurul şi din urma Sămănătorului. Acesteia i-ar fi fost utile paginile d-lui D. T. De acolo ar fi cules cunoştinţe şi convingeri.
   Asemenea editări ar mai fi fost indicate şi din alt punct de vedere. Publicistica momentului este năpădită, în ambele categorii (ziaristică şi literatură), de un luxuriant buruieniş. In ziaristică! violenţă, inconsecvenţă, vuet de vorbe goale. In literatură : necinste, haos şi coterii. Apariţia unui volum de articole politice, cum se scria odinioară, ar fi fost echivalentă cu o umbră dojenitoare ridicată din trecut, ca să certe prezentul căzut la nivel plebeic. Iar pentru moravurile literare, de acum, cartea, densă de idei şi abundentă in polemici civilizate, ar fi fost pilduitoare. Ar fi fost binevenită în toiul unor practici neoneste şi vulgare. Trecutul ar fi slujit de corector prezentului desmăţat.
   Totuşi, aşa reduse cum sunt, Atitudinile politice şi literare ale d-lui D. T. vin într’un moment oportun.
   Reeditarea diverselor articole politice, grupate cronologic, unele în jurul neutralităţii şi altele în jurul epocei de după război (până în anul trecut), con-stitue un model al genului. Autorul, deşi oltean de baştină din cel mai adânc colţ al regiunii, desminte falşul caracter popularizat pe seama coregionalilor săi. Din cele 200 de pagini de gazetărie, nu răzbeşte nici o sudalmă, nici chiar o aşa zisă violenţă de limbaj. Argumentare logică într’o expunere liniştită, absolut literară. Producţie de cerebralitate, nu năvală de sentimente primitive duse pe puhoiul injuriilor. In cele aproximativ 40 de articole se găsesc destule cari ar putea să stea cu cinste într’o antologie a Presei româneşti, în vecinătatea încăperii lui Eminescu, G. Panu, Goga, etc. Faţă de epigonii pretenţioşi, goi şi slobozi la condei ca o precupeaţă la gură, ziaristica d-lui D. T. se înfăţişază ca un înalt termen de comparaţie. Academică, substanţială şi distinsă par’că proiectează un zâmbet de superioritate peste svârco-lirile triviale ale cotidianului actual.
   'focmai aceste calităţi — cari devin defecte în presa centrului — l-au făcut probabil pe d-1 D. T. să rămână răzleţit. Căci d-sa n’a publicat decât întâmplător în ( gazetele Bucureştilor. Câteva foiletoane în Cuvântul şi încă alte câteva articole, diseminate sporadic — după cât ne-aducem aminte. Posturile sale de observaţie şi activare au fost totdeauna provinciale, în Craiova şi o bucată de vreme în Cluj. Atmosfera Capitalei l-ar fi asfixiat, iar scrisul d-sale încheiat şi sobru n’ar fi fost apreciat în larma de bâlci vehement a chivuţelor şi farsorilor.
   E sigur că nota Atitudinilor politice distonantă, va
provoca între confraţii zilei murmur. Şi acolo unde s’ar cădea să fie mai pe larg discutat — în foiletoanele ziarelor — nu se vor produce cuvenitele recensii. Vor fi ignorate intenţionat sau tratate distant Socotim însă că ziariştii cinstiţi — din fericire mai avem şi de aceştia — nu vor lăsa să treacă neobservată colecţia d-lui D. T., breslaş brav şi talentat al scrisului.
   E o datorie care le cade direct în sarcină.
   Pe noi ne va reţine mai mult cealaltă parte, contribuţia critică din atitudinile literare cari cuprind definirea doctrinei, aplicaţiile polemice şi scurtele cercetări în domeniul literaturii ideologice, aceea a lui Henry Bordeaux, L. Reymont.
   D-1 D. T. şi-a fixat în critica românească poziţia de codificator. Venit după desfăşurarea amplă a Sămănătorului, după ce, prin urmare, viaţa literară se tălăzuise şi se aşezase în albiile sale, îi revenea d-sale rolul de a preciza dogmatic ceeace se elaborase spontan de eflorescenţa unui curent. Personalitatea uriaşe a d-lui N. Iorga găsise o bază programatică, — căreia trebue să-i zicem tradiţionalism — izvorîtă dela Kogălniceanu şi Eminescu ; găsise o stare de spirit în prima decadă a secolului — deci climatul Sămănătorului. Forţa sa răscolitoare, de animator a adunat duhul marilor înaintaşi şi multipli-când-1 l-a suflat peste spuza de pe jeratecul existent. A generat o mişcare, o operă care a numărat în M. Sadoveanu, în C. S. Aldea, Iosif, etc., roadele cele mai valoroase. Profetul însă a umblat şi a grăit. Dar n’a legiferat, căci legea urmează să se desprindă din viaţă. Nu să se impună artificial şi aprioric. Critica d-lui D. T. apare după marea experienţă a Sămănătorului. Deci când trebuia să recolteze normele produse de însuşi cursul faptelor. De aceia, cu drept cuvânt, d-sa se poate mândri cu acest titlu. Este printre cei puţini cari au contribuit să limpezească şi să precizeze crezul celei mai viguroase manifestări literare româneşti.
   Tradiţionalismul, dogma zămislită de duhul lui Kogălniceanu, pusă în vers şi în proza Timpului de geniul lui Eminescu şi devenită curent activ în Sămănătorism, dobândeşte formulare rotundă şi lapidară dela d-1 D. T. Respingând aserţiunea că „n’ar fi altceva decât împietrire în adorarea trecutului şi deci incapacitatea noastră de a participa la frământările şi aspiraţiile prezentului11, d-sa îl defineşte ca un elan creator, care derivat din istorie, renaşte mereu. Captând acest elan din trecut şi făcându-1 să vieze în conştiinţa prezentului — iată opera tradiţionalismului. Nu o doctrină reacţionară care se opune progresului. Pas înainte, făcut cu atenţie la ce este îndărăt. Tradiţionalismul s’a vădit ca o mişcare firească a fiinţei noastre etnice. Lipsit de aciditatea critică a Junimismului distrugător, a fost dimpotrivă cel ce a stârnit puterile ascunse ale fondului românesc. Lovind „în intelectualismul sceptic şi dispreţuitor al şcoalei junimiste", a refăcut încrederea în zăcămintele etnice ale
137
© BCU Cluj
sufletului nostru. Fapt pentru care activitatea lui nu încetează. Cei mai valoroşi scriitori, chiar dacă nu consimt, se înglobează în mişcarea tradiţionalistă şi nu sămănătoristă. Iar apariţia diferitelor reviste provinciale pornite să exploateze acelaşi domeniu al etnicului, nu-şi legitimează altfel apariţia. Literatura d-lor Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, I. Pillat, L. Rebreanu, Em. Bucuţă, Lascarov-Mol-doveanu, Ciurezu, etc., sau acţiunea regionalismului cultural sunt atâtea semne netăgăduite că tradiţionalismul continuă să trăiască. Şi din contră, modernismul, de natură livrescă, artificial, „înseamnă o tendinţă, o propagandă şi o agitaţie, dar nu înseamnă şi o realizare literară".
   Cu prilejul unor polemici purtate mai ales cu d-nii
M.  Dragomirescu şi E. Lovinescu, d. D. T. ajunge să clarifice principiile tradiţionalismului creator şi actual.
   Discuţii amănunţite, în contradictoriu, s’au desfăşurat şi în paginile Gândirii, cu acelaşi obiectiv. Aşa că recapitularea ideilor autorului s’ar efectua cu totul inutil.
   Suntem obligaţi însă să marcăm un distinguo. Prin aceasta ne asociem şi noi la părerea d-lui George Mihail-Zamfirescu şi nu primim confuzia pe care d-1 D. T. o face între tradiţionalism şi sămănătorism; La d-sa pare unul şi acelaşi lucru. Şi nu trebue să fie aşa. Iată, vom cita două pasaje din care se va vedea că avem dreptate.
   „D-1 Cezar Petrescu — scrie autorul — răsărit după războiu ca o revelaţie, se integrează firesc în linia de desvoltare a ideii sămănătoriste. In cea dintâi carte a sa, Scrisorile unui răzeş, găsim toate caracterele bunei noastre literaturi tradiţionaliste, dar găsim şi un plus de intelectualitate care deschide sămănătorismului noi posibilităţi de realizare".
   Dacă e „linia de desvoltare a sămănătorismului", atunci incontestabil că nu mai este Sămănătorismul, ci altceva. Un plus lângă Sămănătorul. Adică tradiţionalismul care încearcă să îmbrace alte forme, de îndată ce a ieşit din regiunea Sămănătorismului.
   Tot aşa aflăm absenţă de preciziune în mai multe locuri. Să mai cităm unul-.
   „Şi ce este literatura de după răsboi a lui Nichifor Crainic, dacă nu transpunerea sămănătorismului pe un plan superior în care-1 regăsim înălţat şi sporit In cele mai esenţiale dintre tendinţele lui1"
   Transpunerea pe un plan superior, este egală cu o evoluţie. Nu prelungirea sămănătorismului, ci transformarea spiritului tradiţionalist, de la baza literaturii româneşti.
   Lucrurile trebue puse la punct. Tradiţionalismul este fluviul adânc care izvorăşte din masivul Ko-gălniceanu-Eminescu. El a curs pe câmpiile Sămă-nătorului, unde domina geniul cârmuitor al d-lui
N.  Iorga. A luat forma locurilor şi a trecut mai departe. înainte de punctul 1910 chiar, nu se mai poate numi Sămănătorism. In continuarea cursului
său, îşi reia caracterul de tradiţionalism, urmând a se colora mai departe cu adaosuri noui. Cel mult el a dobândit o nouă propulsiune, de la sămănătorism, şi astfel îl face mai activ, mai dozat de energie. De aceia, fie Cezar Petrescu, fie Nichifor Crainic, fie V. Voiculescu sau oricare alt scriitor asemenea d-lor, pot fi cotaţi tradiţionalişti, dar în nici un caz sămănătorişti. Nu convenim să numim Sămănătorism decât un sector din fluviul tradiţionalismului. Peste vremea noastră curge deci tradiţionalismul. Acesta este actual şi nu celălalt. Tradiţionalismul obţine, datorită progresului, înoiri, iar la vaduri prielnice din nou se revarsă fecund într’o mişcare.
   Ne limităm aici, pentru a ne întoarce la alte feţe ale cărţii d-lui D. T.
   Vrednice de remarcat sunt procedeele criticului. Toate metodice. Fiecare argument al adversarului este decupat şi expus în lumină, fără urmă de ironie —• cum în deobşte se uzează polemic — şi apoi atacat deadreptul, prin o cumulare de dovezi parcă se des-bate un proces • grav, unde nu este posibilă gluma, subterfugiul sau ocolul. Criticul ia pieptiş întregul şi-l destramă până la fibră. Rămâi cu impresia de lichidare, în urma căreia se impune o singură concluzie, ţintuită definitiv.
   Cele şapte încercări prin cari d. D. T. năzueşte să statornicească poziţia Sămănătorismului în faţa Modernismului, cum am spus, nu formează decât o parte cu totul redusă, din opera critică. Regretăm că n’avem alături altele prin cari personalitatea sa ar putea să fie mai bine caracterizată.
   Aceiaşi capacitate critică pe care am văzut-o în direcţia analizei şi sintezei doctrinare, se poate observa şi în studiile consacrate autorilor. Extrem de scurte şi concentrate, ele sesizează trăsătura dominantă şi determină valoarea. Bine înţeles scriitorii sunt aleşi în vederea ilustrării principiilor pe cari le profesează criticul. Ca o demonstraţie pe teren — fie chiar strein.
   Astfel, pentru Henry Bordeaux, care se integrează în categoria tradiţionaliştilor« Bourget, Barres şi Bazin, ni se dă una din cele mai hotărîte judecăţi critice. La H, Bordeaux tradiţionalismul este o necesitate vitală, e născut tradiţionalist; pentru Barres o necesitate a inteligenţii, căci el este convertit. Prezentarea lui L. Reymont este. întreprinsă nu numai ocazional, spre a face cunoscut pe laureatul premiului Nobel şi pe romancierul Ţăranilor, ci mai ales cu scopul de a ajunge la o normă valabilă şi pentru împrejurările româneşti. B. o... „La el, realitatea ţărănească trăeşte în simţuri sub forma sensaţiilor proaspete peste care n’a apucat încă se să aştearnă nici o preocupare de intelectual". Adevăr pe care ni-1 confirmă şi opera lui Creangă. Dacă s’ar înfăptui în opera mai multor scriitori, e cert că tezaurul de originalitate al românismului n’ar mai rămâne tăinuit.
   Sprijinită pe credinţe funciar etnice, critica d-lui D. T. are în plus o însuşire formală, desăvârşita cla-
138
© BCU Cluj
ritate. Expresiunea este transparentă. Un egal criticism de formă şi de fond. Reţinut şi cumpătat. Un stil maiorescian. In genere mai mult abstract. Menit să urmărească ideea, alungă ornamentul, plasticul. Nici prozaic în felul lui Dobrogeanu-Gherea, dar nici condimentat şi personal ca al lui I. Chendi. Frazele d-sale sunt lame albăstrui de oţel, tăios analitic sau arcuri sintetice de articulări.
  In chipul acesta, volumul d-lui D. T. este o ima-
  gine de rectitudine şi conştinţiozitate apărut ca un exemplu pentru actualitate. De aceia am dori să trezească mai mult interes în contemporaneitatea tânără. In special ea are nevoie şi de alte pilde decât cele curente. Chiar dacă nu-x va împărtăşi ideile, va avea să folosească o bună lecţie de scris s documentat, serios, urban şi măsurat.
                                                                                                            CONST. D. IONESCU
  CRONICA PLASTICĂ
MARIUS BUNESCU. EXPOZIŢIILE CELOR TINERI. CUBISM ŞI ARHEOLOGIE
   In goana după nou şi mai nou, expoziţia lui Măritiş Bunescu, organizată în atelierul propriu, aduce la timp potrivit o atmosferă de reconfort. Nimic din goana sălbatecă după originalitate nu reuşeşte să se strecoare în cuprinsul acestei atmosfere ca să o turbure. Căci pictorul a ajuns la o înţelepciune care îi spune că originalitatea este un dar al cerului, îl ai sau nu îl ai, nu poţi însă să-l provoci oricâte experienţe ai întreprinde. Originalitatea formulelor rămâne o vorbă goală, singură originalitatea personalităţii contează. Şi pe aceasta Marius Bunescu o posedă într’un grad înalt. Intraţi în oricare din expoziţiile zilei. Veţi fi neplăcut surprinşi adeseori de disonanţele frecvente care mărturisesc lipsa de unitate a viziunei. Cu totul deosebit, este cazul lui Bunescu. Viziunea lui apare sigură de sine, puternică, unitară. Este viziunea unui colorist, înzestrat de la fire să vadă culoarea lucrurilor şi să o vadă într’un fel mai viu decât omul obişnxxit. Arta lui Marius Bunescu este o artă de percepţie, nu atât una de concepţie. Ceeace admirăm în tablourile sale este forţa de impresixme, energia viziunei colorate. Bunescu ni se înfăţişează ca un artist veşnic tânăr, capabil necontenit de impresionare, solicitat în fiecare clipă de felurimea senzaţiilor ce îl înconjoară. O sănătate a simţurilor rară îi îngădue să le înregistreze pe toate cu timbrul lor propriu, cu diferenţieri neobişnuite de calitate şi intensitate. Nu este vorba însă de senzaţia izolată şi potenţată halucinatoriu, cu care ne-au obişnuit unele exagerări ale zilei, ci de senzaţia trăită în actualitatea concretă, senzaţie care nu exclude în mod tiranic pe celelalte ci se armonizează cu ele în unitatea percepţională. Marius Bunescu a descoperit istmurile subterane care leagă între ele senzaţiile optice cu celelalte ordine de senzaţii, In deosebi cu senzaţiile de temperatură. O pată de culoare înseamnă în acelaş timp un indice termo şi higrometric. Această încadrare a senzaţiilor în unitatea percepţională aminteşte corespondenţele bau-delairiene şi creează asemenea lor o ambianţă de poezie, cuprinzătoare şi diversă ca însăşi viaţa, şi mai departe o transparenţă a simţurilor, prin care
totul este străvăzut fraged. Marius Bunescu ne obiş-nueşte să preţuim nu senzaţia anarhică, ci echilibrul senzorial. La exprimarea acestui echilibru, pictorul ajunge pe calea unei discipline în lucru. Bunescu este pictor nu numai prin viziune dar şi prin mijloace. El elaborează pictural senzaţiile şi le conduce la un principiu de stabilitate. Chiar când viziunea lui este dominată de anumită culoare, albastru, roşu sau verde, el nu se mulţumeşte să încarce pânza cu cantităţi din acea culoare, sub pretext de a înrâuri asupra privitorului prin forţa elementarului. Pictorul dispreţueşte asemenea procedee mecanice. Arta sa nu este cantitativă ci calitativă. La o diferenţiere a viziunei corespunde o diferenţiere a mijloacelor. Liniştea echilibrată a intuiţiei sale se sprijine pe xxnitatea în variaţiune a meşteşugulxxi. De aceea culoarea dominantă dintr’un tablou ştie să se întovărăşească cu altele. Impresia de culoare este în chipul acesta îmbogăţită. Privirea nu o mai epuizează dintr’o dată, ci se complace să o urmărească în numeroasele ei implicaţii, resurse inepuizabile de bucurii inedite pentru ochi. Păstrând cadrul tabloului vechi şi folosind mijloacele acelxxi „bun meşteşug", astăzi lăsat uitării de cei mai mulţi, Marius Bunescu sporeşte cu fiecare an tezaurul experienţei sensibile, accentuând tot mai mult sentimentul de adevăr şi poezie al notaţiilor atmosferice. Impresionist ca structură sufletească, Bunescu nu se mărgineşte să noteze pur şi simplu senzaţia inconsistentă, ci o raportează întotdeauna la obiectul care o provoacă. Pe acesta ştie să-l degajeze din pletora senzaţiilor, subliniind sentimentul realităţii obiective. Architectura caselor bunăoară se desprinde în cadru cu o pregnanţă de sugestie rară, iar falezele unui peisaj marin capătă în frământarea escarpaţiunilor, o consistenţă de structură ce se susţine pe stăpânirea aspră a meşteşugulxxi. Din încrucişarea senzaţiei proaspete şi fluide cu structura de pastă a obiectului, rezultă o frumoasă preţiozitate de materie. Organizarea mijloacelor în pânzele lui Bunescu apare astfel din ce în ce mai evidentă.
                                                                                  *
                                                                                * *
139
© BCU Cluj
   Generaţia tânără se afirmă viguros în plastică. Mai puţin gălăgioasă decât generaţia tânără din literatură, dar cel puţin tot atât de valoroasă. Ceeace le lipseşte tinerilor pictori şi sculptori este un cadru propice de afirmare. înjghebarea de asociaţii în vederea expoziţiilor colective poate constitui o idee rodnică pentru viitor. Deocamdată asociaţiile în fiinţă nu reuşesc să realizeze ansambluri prea fericite. Iată bunăoară „Grupul nostru". Expoziţia organizată de membrii săi la „Mozart" suferă de lipsa omogenităţii. Nivelul expoziţiei se înfăţişează cu totul fluctuant. De la platitudini strigătoare se trece la lucrări susţinute frumos pe linia unei conştiinţe artistice pronunţate. Nu pare să fi prezidat criterii calitative la alegerea lucrărilor, nici criterii trase din afinităţi de tendinţă şi stil. In genere expoziţia de la „Mozart" evidenţiază un fel de cuminţenie, care nu trebue socotită neapărat o calitate. Cu mult deasupra nivelului urcă plastica expusă de Mac Constantinescu. Ne-am mai ocupat de personalitatea acestui artist multilateral. Lucrări cum sunt: „Bacanta", „Fecioara şi colomba", portretul dansatoarei yemenite Sarah Osnat Halevy şi bucata de abanos sculptat intitulată „Basm", marchează trepte înalte la care a ajuns sculptorul în ascensiunea sa. însufleţirea materiei şi frumuseţea decorativă a ansamblului apar cât se poate de evident în „Basm", lucrare inspirată din folclorul românesc, una din înfăptuirile cele mai de seamă ale plasticei noastre. Nu vedem ce altă latură a expoziţiei de la „Mozart" ar putea pretinde să egaleze aportul lui Mac Constantinescu. Fără îndoială panoul rezervat lui lonescu Sin se susţine foarte frumos. Sunt acorduri de culoare, uneori în-drăsneţe, alteori subtile, totdeauna armonioase, care constitue încântări alese pentru ochi. Admirăm în sine vigoarea coloristului, calitatea şcoalei. Dar ori cum, — d-1 Ionescu Sin va fi de acord, — lucrurile acestea le-am mai văzut noi undeva! Pe Demian II preferăm sincer în vignetele sale a Jmirabile, unde este neîntrecut. Pânza expusă la „Grupul nostru", valorează prin finitul execuţiei, uimitoare chiar prin sentimentul de puritate lineară pe care îl exprimă, evidenţiază totuşi un temperament nepictural, o viziune de desenator înăscut. Nici Margareta Sterian nu manifestă o vocaţie picturală certă. D-sa foloseşte unele procedee pentru obţinerea de efecte tari şi reuşeşte fără îndoială să impresioneze. Dar procedeul rămâne procedeu şi în cele din urmă oboseşte. Cu mijloacele de astăzi, Margareta Sterian nu va depăşi genul minor al ilustraţiei. Şi este păcat, fiindcă d-sa posedă o fermecătoare ingenuitate de sentiment. Exemplul colegei d-salei Cassilda Mira-covici, ar trebui să-i dea de gândit. De la începuturile timide de acum câţiva ani până la lucrările sale din urmă, Cassilda Miracovici a parcurs drum lung. Prospeţimea de sentiment a pânzelor expuse la „Grupul nostru" se putea întrevedea din lucrările
anterioare. Ceeace surprinde însă într’un grad foarte înalt pe privitorul pânzelor sale de azi, este maturitatea de elaborare a expresiei picturale. Cassilda Miracovici ştie să evoce uimitor de sigur şi cu o discreţie rară acorduri de culoare neaşteptate, ştie să moduleze în culoare emoţia sa genuină faţă de aspectele firii. Ceva din rafinamentul muzical al armoniilor de griuri din pânzele de curând decedatului Laprade pluteşte în ambianţa lucrărilor d-rei Miracovici. D-sa va trebui să piardă orice urmă de timiditate şi să pună încă mai mult accent în armoniile sale cromatice.
   La teatrul Ventura, foyerul îngheţat a adăpostit timp de vre-o două săptămâni lucrările unor tineri frumos înzestraţi pentru artă. Titina Căpitănescu merită a fi amintită în primul rând. Linia vie şi în-cercuitoare a desenelor sale exprimă o sensibilitate nuanţată, un sens al humorului aliat cu o gingăşie de sentiment. Haşure uşor diferenţiate, culori în surdină mijlocesc o ambianţă intimă, alcătuită deopotrivă din fluidităţile atmosferice şi reflexe afective. A. Hrandt se remarcă prin trăsătura metodică, incisivă, care nu reuşeşte întotdeauna să fie şi carac-terizatoare. Dacă acurateţea execuţiei constitue în artă o calitate pozitivă, A. Hrandt o posedă in grad deosebit. Şt. Constantinescu a înfăţişat gravuri în lemn, lucrate cu multă conştiinciozitate, nu însă şi cu destulă înţelegere pentru grotescul adecvat motivelor pe care le tratează. In sfârşit Jean David a dat dovezi că este un desenator sensibil, stăpân pe mlădierea liniei şi în genere pe mijloacele de expresie proprii graficei. Jean David descompune obiectul şi îl recompune iarăşi după o logică personală. Desenele sale poartă cât se poate de evident amprenta cubistă.
   Marcel Iancu, Miliţa Pătraşcu, Massimo Campigli» Mattis Teutsch şi amintitul Jean David au oferit în ultimul timp puncte de vedere felurite pentru înţelegerea cubismului. Astfel bunăoară, după teoria şi practica d-lui Marcel Iancu, cubismul s’ar încadra într’o cuprinzătoare mişcare subiectivă, care înglobează deasemenea „fauvisme"-ul. Cu alte cuvinte, nu ar fi altceva decât explozia lirică a unui temperament de colorist, în sensul „fauve" al cuvântului. Afilierea d-lui Marcel Iancu la „fauvisme" sau la derivaţia acestuia, expresionismul, este în linia temperamentului său artistic. Dar în acest caz se impune întrebarea: ce sens mai au căutările formale pe care d-sa pare să le afecţioneze totuşi? Căci noi îl recunoaştem mult mai uşor în viziunile apocaliptice cutremurate de presimţirea unui sfârşit cosmic. Acolo este la largul său, acolo paleta romanticului îşi află accentele cele mai convingătoare, un vermillon, un albastru şi un galben trâmbiţează apropiate cataclisme. Pictorul nu ocoleşte efectele patetice, chiar dacă ar fi să le câştige prin mijloace primare. Ceeace îl interesează este să sugereze cât mai direct emoţia
X40
© BCU Cluj
de care a fost stăpânit pictând. Artă de bogate resurse temperamentale, pictura d-lui Marcel Iancu exemplifică totuşi unilateralitatea subiectivului, decurgând din lipsă de reală disciplinare a viziunei formale. Dacă d-1 Marcel Iancu depăşeşte cubismul printr’un salt în arbitrarul subiectiv, d-na Miliţa Pă-traşcu îl depăşeşte în sens contrar, prin preocuparea de forme tipice. Aflăm şi în arta d-sale aceaşi tendinţă de a transcende materia, de a libera intuiţia de momentele vizuale, caracteristică produsului cubist. Dar în cazul Miliţei Pătraşcu tendinţa amintită nu conduce la dematerializarea făţişă, la acea dezagregare ferventă a blocului de materie pe care o întâlnim în lucrările lui Arhipenko. Dinamismul potenţat al plasticei lui Arhipenko îi rămâne străin Miliţei Pătraşcu, tot aşa cum străină îi rămâne preocuparea aceluia de a compune cu ajutorul spaţiului negativ. Este vorba dinpotrivă de o sublimare liniştită pe care o indică frontalitatea prezentării figurate şi stereometria formelor. Interesant ne apare felul neînduplecat cum formele, chiar acelea de detaliu, sunt conduse spre o reprezentare tipică, în care se cuprinde integritatea configuraţiei lor sub un unghiu de esenţialitate. Tipizarea formelor corespunde unei concepţii de spiritualizare a vieţei. Din ce în ce mai mult dispar detaliile figurative care ar putea altera expresia strict cubică a volumului, împinsă până la un maximum de intensitate. Suprafeţele de limită ale volumului simt cizelate în dea-proape cu un simţământ rar pentru liniştea planurilor. Se dobândeşte astfel mult dorita transparenţă de materie, în care îşi află expresia transcendenta-lismul atitudine!. Viaţa se cristalizează In forme de esenţă stereometrică, desăvârşit spiritualizate. Asemenea forme amintesc privitorilor atenţi „cubismul oriental” despre care ne vorbeşte Kaschnitz-Wein-berg (denumire admisă şi de alţi istorici), amintesc deasemenea stereometria formelor etrusce sau plastica portretelor romane din sec. III şi IV ale erei creştine. Cubismul întâlneşte astfel la o răscruce arheologia. Este tocmai ceeace vrea să ne dovedească încăodată pictorul italian Massimo Campigli, în expoziţia sa de la „Hasefer”. Reprezentant alături de Mario Tozzi, Paresce, Licini, De Pisis, Giorgio de Chirico şi Gino Severini al aşa zisei „scuola di Pa-rigi”, Massimo Campigli întruneşte în pictura sa tradiţii milenare cu inovaţii de ultima oră. Este un artist care ştie să circule în timp şi în spaţiu. Care aduce o înţelegere egală pentru ceea ce este actual, mobil, trecător ca pentru ceeace este istoric, definitiv, nemişcat. Am văzut anul trecut la Roma, încadrai primei „Quadriennale d’arte nazionale” o pânză a lui Campigli intitulată „La legge dell’ ata-vismo“. Artistul nu înfăţişa altceva decât o succesiune de chipuri neindividualizate. Se exprima astfel printr’un dinamism, ce aparţine timpului nostru, o viziune în vreme, un sentiment al permanenţei ti-
pice, neobişnuit ia contimporanii noştri- Acest sentiment îl face pe Campigli să vadă în acţiunea oamenilor, principiul de permanenţă, în gesturile lor aspectul hieratic. De mii de ani omul repetă aceleaşi mişcări, gesticulaţia lui se reduce la câteva acte esenţiale. Campigli ţine să-l înfăţişeze pe om în acea latură a activităţei sale care exprimă tendinţele generale şi constante ale naturii omeneşti. Nu îl interesează cazul particular, nici veleităţile de diferenţiere, ci întruparea tipică a umanităţii, astfel cum i-a oferit-o un motiv care apare adeseori în pânzele sale din urmă: ţăranul român, în demnitatea ţinutei proprii, în strălucirea sobră a costumului rustic. La această latură, caracterizată clasic, a operei sale, Massimo Campigli adaogă sentimentul cu totul modern ce-1 însufleţeşte faţă de mobilitatea vieţei, faţă de desvoltarea ei iraţională, străbătută de antinomii. Latura modernă a picturei lui Campigli a fost mai puţin evidenţiată în expoziţia sa de la Bucureşti. Ea apărea mai ales în pânzele care alăturau laolaltă două sau mai multe reprezentări figurate. Se vedea de la primul contact cu aceste pânze că unitatea de acţiune a compoziţiilor clasice nu mai constitue un ţel adecvat experienţei de viaţă a contimporanilor noştri. Inpotriva viziunei centralizatoare de spaţiu a clasicismului, Campigli promovează viziunea dinamică a unui spaţiu multiplu. Spaţiul cu gravitaţie unipolară este înlocuit prin spaţiul multipolar pe care U însufleţesc nenumărate tendinţe antinomice. (A se vedea divergenţa de orientare a figurilor). Cadrele compoziţiei axaie clasice sunt sfărâmate. Prin dinamismul intuiţiei spaţiale, Campigli evidenţiază filiaţia cubistă. De la cubişti deţine şi acea înţelegere pregnantă pentru reprezentarea volumului în suprafaţă. Sinteza dintre spaţiu şi plan este înfăptuită cu o siguranţă nimicitoare, folosind mijloace extrem de reduse. Astfel bogăţia de resurse a uleiului este constrânsă, îngă-duindu-i-se numai câteva efecte, aceleaşi pe care vechii pictori decoratori le obţineau din folosirea frescei sau a encausticului. Reintegrarea cubistă a suprafeţei l-a îndrumat pe Campigli să exploateze toate posibilităţile pe care le conţine pictura decorativă, astfel cum înţelegeau cei vechi. I s’au adus pictorului obiecţiuni privitoare la strânsa dependenţă a formei sale de unele forme istorice. Pentru cine ştie să intuiască dincolo de aparenţe, uleiurile lui Massimo Campigli nu sunt o repetare a frescelor pompeiene sau a encausticurilor egipto-romane, ci o continuare a lor. Dacă omul înfăţişat de Campigli este omul care străbate mileniile întipărindu-şi în cuprinsul lor gesturile mari ce exprimă tendinţe înscrise adânc în natura omenească şi însuşi cu un caracter de permanenţă, succesoral lui Massimo Campigli la „Hasefer”, pictorul sas Mattis Teutsch năzueşte să exprime un tip nou de umanitate, omul timpurilor noastre. Tendinţa spre
I4I
© BCU Cluj
tipic trece de astădată dincolo de orice preocupare de reprezentare figurată, mărginindu-se să sugereze în scheme geometrice activitatea pură a unei umanităţi eroice, care îşi depăşeşte timpul. In felul acesta d-1 Mattls Teutsch nu pictează oameni, ci Ideile forţe de care se lasă conduşi aceştia în desvoltarea ţelurilor vleţei. Pentru d~sa arta conţine în primul rând o idee etică, ea exprimă legăturile omului cu viaţa şi se încadrează într’un complet spiritual, al cărui con-
cept exclude specializarea plăcerei artistice. Noţiunda de gust trebue să apară cu totul ciudată mentalităţii acestui artist stăpânit de ceeace socoteşte D-sa ca idealul moral al timpului nostru.
  Astfel, geometria colorată a cartoanelor sale se adresează mai mult spiritului şi mai puţin ochilor.
                                                                                                          AUREL D. BROŞTEANU
CRONICA SPECTACOLELOR
TEATRUL NAŢIONAL: „Ultima Rază“ şi „Zidirea Mănăstirii din Argeş", de N. Iorga — „Intrigă şi Amor“, de Schiller„Şapte gâşte potcovite" de Claudia Millian şi „Dracul", de Mihail Sorbul.
TEATRUL REGINA MARIA: „Noi trei“, adaptare de V. Maximilian şi L Iancovescu.
   Ca orice temperamental, domnul profesor N. Iorga este un om însetat de adevăr. Descoperă adevărul secolelor în hrisoave şi inscripţii, ca să-l spună în cărţi şi în conferinţe. Care-i adevărul de azi, tot marele profesor ni-1 desvălue deseori, în articole incisive sau în replici tranşante. Omul politic N. Iorga, îndeosebi de când e prim-ministru, a făcut câteva destăinuiri, în plină lumină, sub cupola parlamentului, pe cari numai proştii nu au ştiut să le audă. Intr’o ţară cu moravuri cum le ştim şi suferim, adevărurile spuse aşa de răspicat de cea mai dominantă figură a culturii româneşti contemporane au rămas, fără îndoială, glasuri în pustiu...
   Va veni, odată, cineva, să adune aceste mărgăritare ale sincerităţii, pentru mărturia vremii.
   Dar, însetatului acesta de frumos şi de lumină, noi nu avem curajul să-i spunem adevărul. Vina rămâne, deopotrivă : a laşităţii noastre colective dar şi a domnului profesor N. Iorga: prea e mare, alături de noi, prea ne domină! Nouă ne imputăm păcatul de a fi prea mici, drama revine domnului profesor N. Iorga, integrală, covârşitoare. Pentrucă e în adevăr o dramă să fii un om care dărue adevărul tuturora, ca să rescumperi fraza goală şi gestul comun fantoşelor politicianiste.
   Ne înspăimântă fraza goală, convenţională, din mai toate cronicele scrise până azi despre teatrul scriitorului N. Iorga. Când nu indispune gestul convenţional de linguşire al interesului politicianist ori personal, revoltă surâsul individului care crede că o glorie N. Iorga are nevoe de concesiuni şi bunăvoinţă.
   Noua lucrare dramatică, „ Ultima Rază", Jucată de curând pe prima noastră scenă, are toate caracte-risticele pieselor scrise de domnul profesor N. Iorga. Autorul „Doamnei lui Ieremia* nu vrea să fie un meşteşugar al. sforilor de culisă şi al intrigilor cu lovituri de succes sigur. Suntem convinşi că n’a
râvnit niciodată gloria asta vremelnică şi, evident, relativ remuneratorie şi la noi. Teatralul pieselor domnului profesor N. Iorga este elementul dinamic similar tuturor operelor de mare prestigiu, adevărul care se cere spus, gândul care tresaltă, ideea dominantă a vremii, pe care o îmbrăcăm în vestmântul personagiilor. Să recitim piesele cu cari marele nostru istoric a înzestrat dramaturgia originală. In oricare din ele: drame istorice ori satire sociale, autorul a avut ceva de spus. Mai mult: o bună parte din eroii dramaturgului N. Iorga s’au desprins de lângă noi, cu inima şi cu gândurile vremii, ca să îmbrace de circumstanţă, pe scenă, costumele unei epoci oarecare.
   Un exemplu: „Tudor Vladimirescu" e o piesă istorică şi un avertisment social. Un avertisment pentru noi. Acţiunea „Ultimei Raze" s’ar fi putut petrece, cum prevede autorul, acum câteva secole. Dar această dramă se desfăşoară, efectiv, acum, lângă noi.
   Iconarul care învinge, prin dragoste, e aşteptat...
   Aşteptăm icoana unei Madone pe care s’o purtăm prin mulţime, cu fastul de rigoare, ca pe cel mai scump fruct ai unei renunţări depline şi liberatoare.
   Adevărul acesta nu mai are nevoe de panglicuţele meşteşugului, rămas la îndemâna oricărui învăţăcel al scrisului dramatic.
   Nu are nicio importanţă faptul că piesele domnului profesor N. Iorga nu se bucură de un mare succes de public. Ar fi şi imposibil. Niciodată mulţimile nu au avut nevoe de adevăr. Pentrucă nu au ştiut ce să facă cu el. Minciuna Jocului uşor, apropiat de gust, a fost suficientă. Dacă ar fi să-i credem pe unii pesimişti: şi necesară. Pentru acest prost gust general rămân funcţionarii dramaturgiei-standard, dela noi şi de oriunde.
                      - * . •
X42
© BCU Cluj
   „Ultima Rază" este o parabolă în cinci acte, scrise într’un stil de puritate clasică.
   Bătrân, înconjurat de ucenicii cari vor fură, pentru linie şi culoare, tainele visului ce frământă, maestrul Duccio di Buoninsegni a renunţat de mult la paletă. E un om stins. Iconarii tineri îi vor duce arta mai departe, în vreme şi, prin opera lor, va trăi gloria maestrului de odinioară. Dar, fantomaticul Vinciguarra are un vis iar visul acesta e poruncă pentru maestrul Duccio i va trebui să facă o icoană a Madonei. N’a mai rămas o tresărire în gândul greu de ani, au murit elanurile creatoare în sufletul apropiat de moarte şi mâna tremură, slabă...
   Iată procesul lăuntric al oricărui creator, drama omului care va face efortul să învingă anii şi să renască din propriul lui mormânt, pentru fapta care va învinge, la rându-i, eternitatea. Cum numai dragostea face minuni în secolul al XlII-lea, în calea maestrului Duccio apare tânăra şi frumoasa (atunci şi în visul autorului) Grazia. Iconarul renaşte şi va picta cea mai frumoasă icoană a Madonei după chipul şi asemănarea Graziei...
   Adevărata tragedie a creatorului abia acum va începe. Icoana nu va rămâne iconarului, creatorul nu se va bucura de opera în care a pus, cu o ultimă iluminare, tot ce a găsit în el mai frumos, mai pur, mai fără moarte. Icoana va fi a oraşului, a mulţimii care n’a dat nimic şi cere tot, fără să se întrebe ce distrămare de suflet lasă în urmă.
   Finalul este revoltător şi de o intensitate dramatică rar întâlnită.
   Rolul titular a fost jucat de un actor mare: Ion Manolescu.
   Spectacolul a început cu o piesă într’un act, tot a domnului profesor N. Iorga > „ Zidirea Mănăstirii din Argeş", cunoscută fără îndoială spectatorilor din lectură.
                                                                                *
   A mai reprezentat Teatrul Naţional (ştiţi, pentru faimosul repertoriu permanent al domnului Al. Ma-vrodi...) melodrama „Intrigă şi Amor", de Schiller. Piesa e mediocră, a fost pusă stângaci în scenă şi interpretată lamentabil...
   Dar s’a aplaudat frenetic, la scenă deschisă.
   Aceste aplauze au făcut din domnul Al. Mavrodi un martir al... revoluţionarismului contemporan. S’a întâmplat miracolul să fie învinuit de libertinaj democratic şi antiregalist şi ni se prezintă neaşteptatul şi amuzantul prilej să-l apărăm noi...
   In definitiv, bietul om e mai nevinovat ca un hulub albi
   Să recapitulăm i câteva replici au fost aplaudate la scenă deschisă. Burghezia română, naţionalistă şi regalistă, aplauda entuziastă adevăruri de cea mai autentică mentalitate burgheză. Schiller a fost un exponent spiritual al acestei clase în imediat şi subaltern contact cu vermina nobiliară, blazonată. Ex-
primându-şi asentimentul ei pliciitar pentru toate adevărurile cu cari socrul clandestin şi muzician îi pliciia, la rându-i, pe nobilii imbecili peste ochi, burghezia română nu a făcut altceva decât să afirme sentimentul de bază al aşezământului nostru social, burghez şi regalist.
   Unde, atunci, spiritul antiregalist sau, cum i se mai spune, subversiv ? Că se fac aluzii vagi la anumite relaţiuni şi moravuri de... sus? Dar în acest caz, ar trebui să-i trimitem la Jilava (fireşte că pe mulţi i-am fi trimis de mult, de-am fi avut norocul să ne fie contimporani...) şi pe Schiller şi pe Shakes-peare şi pe Victor Hugo şi pe Sophocle ca să nu~i mai pomenim pe subversivii mai mult sau mai puţin autentici...
   Ar fi imposibil să mai putem face un repertoriu.
   Pentrucă, scumpi contimporani, întotdeauna au fost relaţiuni şi anumite moravuri sus, iar dramaturgii, mari şi mici, dela noi şi de oriunde, de azi şi de oricând, au prins în opera lor viaţa, aşa cum a fost, cu toate culmile şi toate decăderile.
   Asta a fost, oricând, datoria şi gloria uneori scump plătită a inspiraţilor cari au avut darul să vadă peste timp...
   Ar fi revolta dramaturgilor un păcat aşa de strigător la cer încât să merite ghilotina iar moravurile de sus, acte de umanitate pură, demne de apărare?
   Punem problema, fireşte, din punct de vedere etic.
   Ar mai fi o problemă t estetică...
   Dar, să admitem t nu facem estetism 1 Nelămurirea rămâne. Nu vedem ce apropiere se poate face între aplauzele dela premiera melodramei „Intrigă şi Amor“ şi sentimentul acut al domnilor din prima pauză a spectacolului, pentrucă nu înţelegem pe cine pot atinge aluziile lui Schiller, în ce priveşte moravurile şi relaţiunile.
                                                                              *
   Doamna Claudia Millian şi domnul Mthail Sorbul au împărţit, colegial, aplauzele unei săli vădit ostile, la ultima premieră a Teatrului Naţional. Era, de altfel, un ceremonial special. Iar spectatorul român, în astfel de împrejurări, ştie să fie şi ceremonios şi competent în cauză...
   „Şapte gâşte potcovite”, comedia în act unic a doamnei Claudia Millian, are toate elementele unei admirabile lucrări dramatice.
   Caracterele sunt fericit colecţionate şi observate atent. Intriga e nouă pentrucă autoarea a ştiut s’o urce spre un simbol nou. Sunt însă anumite goluri în acţiune, anumite salturi, de cari spectacolul se resimte. Scenele, toate bune în parte, sunt insuficient legate între ele nu au, alături de acel crescendo al intrigei, un crescendo de atmosferă. Nu au fost, aceste scene, abil sudate.
   Scăderi de formă, fără îndoială, cari pot fi şi vor trebui neapărat înlăturate, ca să înscriem în repertoriul românesc o nouă isbândă.
143
© BCU Cluj
   Un succes cert , al domnişoarei Elvira Godeanu.
   Cu noua sa piesă, domnul Mihail Sorbul face o primă încercare de evadare din ţarcul său literar.
   Ca orice scriitor de frunte, pentrucă autorul „Pa-timei Roşii'', al „Dezertorului" şi al lui „Coriolan Secundus" este unul din dramaturgii români de prim plan, domnul Mihail Sorbul ne obişnuise cu o atmosferă şi un material uman singular, tratat într’o manieră personală.
   Surpriza pe care ne-o face, acum, cu şotia moldovenească a nepotului — drac, a rămas — pentru unii spectatori surprinşi, ca o amărăciune pe buze...
   Intriga din „Dracul" e simplă ca o snoavă.
   O scădere care-1 apropie, pe cunoscutul nostru dramaturg, de MoliPre.
   Dela primele scene, piesa nu mai prezintă un interes anecdotic.
   Altă scădere, care nu-1 mai apropie pe domnul Mihail Sorbul de cineva, mic sau mare dramaturg. Pentrucă facem, din primele cinci secunde, cunoştinţă cu... „dracul", descoperim motivul răului de care suferă, până la exasperare, bătrânul Guranda iar • lamentările lui încep să pară oarecum puerile.
   Scăderile piesei, dacă voim cu tot dinadinsul să căutăm scăderi, aci ar fi...
   Avem impresia că autorul şi-a impus aceste scăderi mai mult formale, ca să ne facă dovada că, pentru un bun meşteşugar al scrisului teatral, anecdotica are o importanţă secundară. A reuşit, în acest caz, pe deplin. In adevăr, dacă la un moment dat
                                                                             CRONICA
   O revistă germană (Die literarische Welt) a avut ideia de a adresa mai multor personalităţi de seamă întrebarea dacă fericirea mai e cu putinţă în împrejurările sociale care, în Germania, au atins un grad de tensiune necunoscut în trecut. Răspunsurile primite sunt dintre cele mai caracteristice. Pentru a ilustra sentimentul intern care urmăreşte pe mulţi germani de astăzi, este poate în deajuns a aminti răspunsul unuia dintre scriitorii întrebaţi, care povesteşte între altele, că nimic nu l-a fericit mai mult în vremea din urmă, decât privirea unei veveriţe, plină de graţie şi comicărie în mişcările ei. Se înţelege desigur că omului căruia i-a surîs fericirea în această privelişte, li lipseşte cumplit în atâtea alte împrejurări capitale ale vieţii. Interesant este şi răspunsul marelui poet Alfred Mombert, care construeşte pentru ocazie, o parabolă cu tâlcul adânc şi care trebue ascultată i
intriga comediei „Dracul" nu ne-a mai interesat, au continuat totuşi să ne intereseze caracterele , bătrânul Guranda şi amicul lui de leat şi de tabiet (amic care, în treacăt fie zis, scălâmbăxa o moldovenească de ghetto) fata în casă şi nepotul de departe, trimis de Marghioliţa să deslege farmecul care ameninţa să-l spânzure pe moş de tavan.,.
  Sub broderia replicelor de humor autentic şi de observaţie certă, meşteşugul cu care domnul Mihail Sorbul a ştiut întotdeauna să creeze o atmosferă.
  încă o şicană, cu desinvoltura ucenicului care vrea să-l convingă pe meşter că se pricepe şi el în meserie. Nepotul conului Guranda nu e un fluş-turatic, o licheluţă ca oricare alta şi n’ar fi trebuit să fie un personagiu secundar 3 El e un răufăcător cu un plan diabolic, pe care şi-l pune în aplicare clipă cu clipă, atent, cu sânge rece. Scopul lui precis mărturisit e să-l împingă pe bătrân, prin persuasiune, spre sinucidere. Să-l asasineze, deci, cu o cruzime pe care numai arma morală o satisface.
  Dar, fără îndoială, pe acest drum mergem spre altă piesă, cu resurse nebănuite poate spre adevărata piesă, pe care, dintre dramaturgii români de azi singur domnul Mihail Sorbul ar fi putut s’o scrie.
  Ion Sârbul l-a jucat magistral pe bătrânul Guranda. *
  Ultima premieră... originală a teatrului „Regina Marfa" a fost o glumă de prost gust.
                                                                              GEORGE MIHAIL-ZAMFIRESCU
MĂRUNTĂ
  „Cine se plimbă dealungul râului, în pădure — în-chipueşte poetul întâlneşte uneori un muşuroi de furnici. Un copil răutăcios, cuprins de o drăcească plăcere in faţa haosului, a răvăşit tocmai muşuroiul şi s’a ascuns într’un boschet. Furnicile aleargă îne-bunite, unele înainte, altele înapoi, altele în acelaşi timp înainte şi înapoi. Cine înţelege atunci limba furnicilor, le poate auzi lamentându-se, „Lumea s’a prăbuşit". „Cultura Occidentului a apus". „Nu mai există frumuseţe". Dar dacă te înapoiezi după câteva clipe pe lângă muşuroi, observi că totul a fost readus în ordine şi reconstruit şi că viaţa furnicilor a reintrat în făgaşurile ei obicinuite. Oare numai Europenii, „stăpâni peste puterile naturii nu vor fi fiind în stare să ridice din nou muşuroiul lor răvăşit?”
  Este o întrebare care se poate pune. O întrebare care trebue pusă.               T. V.

144
© BCU Cluj
Marius Bunesctt                                                                                               .Portret‘
GÂNDIREA
                                                       © BCU Cluj
GÂNDIRE A
© BCU Cluj