GÂNDI REA
                  ANUL XII No. 2
© BCU Cluj

                                           FATALITATE ŞI TEHNICĂ 0
                                               DE
                                        TUDOkR VIANU
    Intr’o convorbire rămasă celebră, Napoleon Bonaparte adresându-se lui Goethe, proclama cu emfaza potrivită rangului său şi împrejurării întâlnirii, o sentinţă adeseori repetată de-atunci şi care astăzi încă îşi are interesul său. împăratul, care se găsia în capul unei armate înaintând victorioasă, crezu a-şi putea interesa interlocutorul, vorbindu-i despre condiţiile poesiei tragice, căreia marele poet german îşi datora mai multe din succesele sale. Dacă tragedia a putut să se desvolte în trecut, lucrul se datoreşte desigur credinţei vremurilor în puterea destinului. Astăzi însă lucrurile s’au schimbat şi tragedia ameninţă să se veştejească. „Destinul, spuse împăratul, este politica”.
    Cuvintele lui Napoleon sunt interesante nu numai pentrucă interpretează mândrul sentiment de sine al omului care ştia că deţine în mânile sale soarta popoarelor pe care le îndrepta către scopurile dorite de el, dar şi pentru faptul că tălmăceşte o anumită independenţă a omului modem faţă de tainica putere a fatalităţii.
    înţelegerea ştiinţifică a lumii, aşa cum a fost elaborată în cele două veacuri precedente campaniilor napoleoniene, eliminase aproape cu desăvârşire sentimentul fatalităţii din sufletul omului modern. Căci dacă lumea aceasta funcţionează în puterea unor legi nestrămutate, dar capabile să fie folosite în sens omenesc, sentimentul de teroare pe care îl inspira în trecut credinţa într’un univers condus de o voinţă personală şi lucrând în vederea unor scopuri depăşind pe om, nu-şi mai avea locul. Fatalitatea nu este însă altceva. Ea nu este decât representarea unei puteri lucrând cu o finalitate neasimilată de înţelegerea omului şi care se poate desfăşura împotriva lui. Ştiinţa învinsese însă străvechea teroare în mijlocul lumii necunoscute şi tragice şi veacurile care pregătiseră icoana mecanicistă a lumii, adoptau acum un fel de viaţă plină de frivolitate şi agrement. Antica duşmănie a universului se potolise. Ştiinţa putea folosi acum puterile demascate ale naturii anorganice şi organice. Politica putea călăuzi după voe desfăşurarea vieţii sociale-In acest înţeles şi cu deplina conştiinţă lucidă şi împăcată a veacului său, se adresă Napoleon lui Goethe s „Destinul este politica".
    Suta de ani care i-a urmat lui Napoleon a menţinut şi a prefecţionat aceiaşi stare sufletească. In intimitatea conştiinţei şi în cadrele strict individuale ale veţii sale, omul veacului al XlX-lea a putut simţi cum puterea fatalităţii îl vizitează din când în când. Pentru gândirea representativă a timpului fatalitatea era însă lichidată şi trecută printre credinţele devalorizate şi compromise. Despre fatalitate nu mai vorbea decât plebea ignorantă, în sufletul căreia continuă a trăi atâtea din imaginile şi sentimentele descinse din planul actual al culturii.
                                               49
© BCU Cluj
         Iată însă că în sufletul oamenilor de după răsboîu vechiul sentiment al fatalităţii revine cu o stranie intensitate. Este aci o împrejurare demnă în adevăr să fie considerată. Ba este chiar cu neputinţă de a câştiga o înţelegere justă a psihologiei timpului nostru, fără a te referi la împrospătatul sentiment de dependenţă al contimporanilor faţă de acea implacabilă energie pe care, în condiţiile lumii de azi, ei o simt desvoltându-se în afară şi împotriva lor. Şi astfel de unde noţiunea fatalităţii era în trecutul apropiat exclusă din sistemul gândirii filosofice, ea pare a-şi recuceri astăzi valoarea şi semnificaţia.   •
         Unul dintre aceia care au lucrat mai mult în acest sens a fost fără îndoială Oswald /• Spengler, filosoful „Declinului Culturii Occidentale". Spengler observă şi el că în civili" zaţia ştiinţifică a epocii, ideia de „fatalitate" şi—a pierdut vechiul ei înţeles, substituindu-i-se pe toată linia ideia „cauzalităţii”. Dar aceasta echivalează pentru Spengler, cu un fel de a înţelege natura şi istoria din afară, iar din lăuntru ca o expresie a unui principiu spiritual imanent. S’ar spune că în ochii ştinţei lumea şi-a pierdut una din dimensiunile ei, dimensiunea adâncimii. Marea încercare de prognoză istorică pe care Spengler a întreprins-o în „Declinul Culturii Occidentale", tindea să provoace în conştiinţa omului modem, sentimentul fatalităţii de care înţelegerea ştiinţifică a lumii îl lipsise. Dar ca în multe alte împrejurări de acelaşi fel, filosofia nu făcea decât să înregistreze ecoul unor stări de fapt preexistente. Teoreticianul declinului fatal şi iremisibil al culturii noastre generaliza în realitate asupra unor sentimente trezite mai dinainte în sufletul omenirii actuale.
         Dar pe socoteala căror împrejurări trebue trecută această recrudescenţă contemporană a sentimentului de fatalitate? Desigur, mai întâiu, pe socoteala răsboiului. Universul celor două dimensiuni al îndelunge! epoci care a precedat răsboiul a dobândit o tainică adâncime obscură odată cu primele sângerări omeneşti pe câmpiile Răsăritului şi ale Apusului. Pentru a se salva din absurd, sentimentul fatalităţii a fost reacţia utilă a conştiinţei, încercarea de a restitui lumii o finalitate şi un înţeles. Dincolo de atrocitatea şi incohe-renţa câmpiilor de luptă, privirile celor chemaţi să sângereze între vedeau viaţa unui Tot, ţesut din înmiitul lor sacrificiu. In corespondenţa soldaţilor şi ofiţerilor căzuţi în timpul răsboiului, motivul acesta revine neîncetat. „Niciodată n’am simţit mai puternic ca acum, scrie unul din aceşti martori ai răsboiului, enigmaticul suflu al vieţii plutind în jurul meu. Lucrurile apar la suprafaţă dintr’o nesfârşit de îndepărtată umbră, mă chiamă şi iar dispar şi eu mă simt ca o parte mică, dar pe care o înţeleg, dintr’un neînţeles ale cărui graniţe le caut". Poate nicăeri nu este notată mai bine, ca în această mărturie, conştiinţa turburătoare a adâncimii lumii aşa cum se răsfrânge ea în sentimentul fatalităţii.
         Dar anii care au urmat răsboiului n’au contribuit nici decum să comprime din nou icoana lumii în planul în care se succed evenimentele, după simple relaţii cauzale şi fără nicio legătură cu un principiu activând în adâncime. Pentru sentimentul general, icoana ştiinţifică a lumii n’a fost restituită în drepturile ei. Conştiinţa omenească n’a mai putut redobândi sentimentul de confort şi siguranţă cucerit în trei veacuri de progres ştiinţific şi tehnic. Tehnica bazată pe ştiinţă este mai de grabă astăzi isvorul unei noui fatalităţi.
         Purtătorii sentimentului de fatalitate sunt astăzi cele douăsprezece milioane de oameni lipsiţi de lucru, care alcătuesc o bună parte din massele urbane ale celor două continente. Pentru toţi aceştia siguranţa în mijlocul unei lumi cunoscute şi folosite a devenit un sentiment imposibil. Marile realizări tehnice şi industriale înjghebate de oameni pentru exploatarea naturii în folosul lor, par a se fi rebelat deodată, deplasându-se din ordinea pe care omul le-o fixase. Spectacolul produselor muncii omeneşti asvîrlite în ocean, sugerează ideia că sensul civilizaţiei noastre nu este necondiţionat uman şi că viaţa noastră a tuturor atârnă de nişte realităţi funcţionând după legea lor proprie şi extraumană.
                                               50
© BCU Cluj
          Ce departe suntem astăzi de vechea reprezentare a omului ca meşter al soartei sale J Cuminţenia omului, cumpătarea şi hărnicia lui, vechile virtuţi practice recomandate de veacurile individualiste, nu mai au astăzi aceiaşi valoare. Omul stăpân pe cea mai desăvârşită libertate a voinţii sale nu-şi mai poate croi singur viaţa pe care o merită. Universalul şi colectivul îl înglobează şi îl călăuzeşte, îl înalţă şi îl sfărâmă. Conştiinţa dependenţii sale modifică icoana pe care omul de astăzi şi-o face despre lume şi colorează tragic sentimentul său intim. Filosofii fataliste ca aceia a lui Spengler nu fac astfel decât să interpreteze felul în care epoca noastră se resimte pe sine.
          După publicarea marei sale opere, autorul „Declinului Culturii Occidentale" s’a închis într’o tăcere care putea da impresia că opera vieţii sale s’a încheiat cu adevărat. Abia acum în urmă o scurtă broşură, care rezumă unele din rezultatele meditaţiei sale în tăcerea pe care a preferat-o, ne anunţă că Spengler se găseşte pe punctul de a termina o nouă lucrare de mari dimensiuni, consacrată problemelor relative la origina civilizaţiei omeneşti. „Omul şi Tehnica", broşura care ne aduce ecoul îndelungei retrageri studioase a filosofului, este o viguroasă sinteză a psihologiei tehnice a omului şi a consecinţelor ei în cultura timpului nostru.
          Tehnica, ni se spune acolo, este un produs al animalului de pradă care este omul. Un produs fixat pe o reacţie individuală şi inventivă, nu pe una repetată şi a speţei cum sunt mijloacele prin care îşi stăpânesc şi exploatează mediul, tigrii şi vulturii. Nu este apoj adevărat că tehnica uşurează viaţa omului. Ha creiază mai de grabă neîncetate probleme noui şi complică viaţa omenească. Temeiul tehnicei este aşa dar vechiul instinct prădalnic al omului, mai mult decât necesităţile nu ştiu cărui confort. Tăria acestui instinct în oamenii rasei noastre a creiat acea superioritate a popoarelor europene, devenită însă atât de nesigură şj problematică, odată cu răspândirea culturii tehnice printre popoarele exotice.
          Nu vom urmări toate căile expunerii lui Spengler, dar vom izola de-acolo un amănunt deosebit de sugestiv. Broşura „Omul şi Tehnica" cuprinde undeva observaţia că ideia unui „perpetuum mobile", eliminată astăzi de ştiinţă ca o absurditate, stă totuşi într’un strâns raport cu maşinismul modem. Se pare că ideia a apărut mai întâiu lui Petrus Pe-regrinus, un călugăr dominican din veacul al XlII-lea. „Această idee, scrie Spengler, nu ne-a mai părăsit de-atunci niciodată. Căci realizarea ei ar fi fost victoria deplină asupra lui Dumnezeu sau a Naturii — deus sive natura: o mică lume creiată prin sine, care întocmai ca lumea cea mare s’ar mişca prin propria ei putere, neascultând decât de mâna omului. A creia prin sine însuşi o lume, a fi Dumnezeu însuşi — acesta era visul faustic al aptitudinii inventive a omului, un vis din care s’au desvoltat toate maşinile, care s’au apropiat aşa dar pe cât posibil de ţinta inaccesibilă a unui perpetuum mobile".
          Cât de bine a reuşit vechia utopie a magicianului nu se poate spune îndeajuns. Maşinismul modem alcătueşte succesul cel mai deplin al tendinţei de a creia o lume nouă şi neatârnată. Această lume există în adevăr şi funcţionează cu o autonomie nesperată. Numai că subita ei desolidarizare de aspiraţiile omului îl face pe acesta s’o resimtă ca o cumplită putere a fatalităţii moderne.
© BCU Cluj
              TERASA PITICILOR DE PIATRĂ
                        DE
        V ...      ŞTEFAN STĂNESCU
                         Munţii ’n vis erau tineri. Pe frunţi grijile lor. Dar gurile aveau toate câteun cuvânt sonor.
                         Şi braţele dureau de fapte ne ’mplinite.
                         Plutiri în certitudini se lăsau presimţite.
                         Văzduhurile roşii păstrau adânci prezenţe Nori zugrăviţi, oceane multicolore ’n zdrenţe Inovatoare raze de flori cădeau pe creştet Coroane de ape albastre în Asfinţitul veşted.
                         Cu profunzimea sticlei de simplu cer, în Faur, Băteau sub munte inimi cu sângele de aur De coruri ancestrale răsunau în descreşteri Ierboasele prăpăstii, austerele peşteri
                         Atunci, învinşi de focul secundei ca de-o vatră, Ne-am simţit pe terasa piticilor de piatră Şi-am înţeles târziu că ne călăuzise Vânt-Orb, deschizătorul de imnuri, şi de vise. ..
                         Cântecul să se ’nchege pe'-acele verzi păduri Se adunau cuvinte din mii şi mii de guri.
                         „O, magică Terasă,
                         Familiară casă                                ,
                         Piticilor de piatră Dură, unică vatră 1
52
© BCU Cluj
                                       Pe-această înălţime Neumblată de nime Suportă-mi, te rog, paşii Omeneştii, trufaşii.
                                       Sever purificându-1 Ingădue-mi şi gândul Să rămână clar bucium Fără dor, fără sbucium 1
                                       O, pitici de granit,
                                       Ce dureri v’au cioplit?
                                       Ce stângace daltă Cu ’nsemnare înaltă ?
                                       O, pitici de porfir • Mângâiaţi de zefir De crivăţ biciuiţii Ne mai amăgiţi 1
                                       O, cât vă admir Că nu mai simţiţi Viul trist delir 1
                                       Staţi în lungi anteree Lângă falnicii brazi.
                                       Sânge scurt de scântee Fără ieri, fără azi.
                                       Lângă palizii ceri Somnul vostru; întregul. Fără azi, fără ieri Câţi, trăind, înţelegu-1?
                                       Astfel cum muriţi,
                                       Astfel cum vă naşteţi,
                                       Voi sunteţi fericiţi Că nu vă cunoaşteţi.
        .                             împlinitul destin,
                                       Acordată balanţă;
                                       Zile trec, zile vin Fără nicio nuanţă.
                                       C’am venit pan’ aici — Călător fără pace —
                                       Mă iertaţi voi, pitici, Scumpe chipuri stângace?
                                                      53
© BCU Cluj
               Eu râzând am urcat Munţii tineri spre vârfuri Dar voi ce n’aţi vibrat Nu veţi ajunge stârvuri.
               Azi, de plâng în pustiu Pentr’o ’nfrângere nouă,
               E că nu pot să fiu Zeu, asemenea vouă.
               O lume de-am cuprins Zadarnic visez alta (Trăiam, când m’a atins întâia oară dalta.)
               O,  dacă neclintirea In voi şi-arată chipu-i,
               Cu ea ’ntâlnită firea Zadarnic mi-o închipui.
               Fapta n’a fost a mea Nici dragostea, nici ura Viu sub o daltă grea Ii urmez lovitura.
               Şi-aş vrea doar sus, la templu, Cu ’nchiderea porţii,
               O clipă să-mi contemplu Desprins uimirea morţii.
© BCU Cluj
    SÂNGELE LUI
                                                ALEXANDRU CEUŞIANU
                                                             I.
             I.„-a recunoscut după umblet. Mişcarea desarticulată a pictorului drept îi cadenţa trupul într’un mers, ce-1 deosibea dintr’o mie de soldaţi. Bereta plată cu beteaua albă era adusă puţin pe ureche şi salutul militar era mai mult un gest familiar, decât forma rigidă a respectului bavarez. Da. Schiţa ce-o prinsese în picior pe frontul francez şi monotonia unui serviciu fără glorie în capitala ocupată îi dedeau privilegii de veteran, măcar că era numai ordonanţa locotenentului von Schmidt.
             O clipă a trăsărit băiata, când şi-a putut descâlci amintirea asemănării şi-apoi cedând unui impuls involuntar îşi grăbi paşii, să-l ajungă. Imbrăcămintea-i subţirică îi acoperea formele-i descărnate larg şi răsuflarea îi se obosea ţinând urma soldatului. Trebuia să-l ajungă... să-i vorbească. Dacă nu pentru mai mult, decât pentru o felie de pâine, să-şi stâmpere foamea — barăm pentru un cuvânt prietenesc. Hans, ordonanţa lui Herr von Schmidt, a fost totdeauna bun şi bunătatea lui îi presimţul siguranţei.
             Strada în care-au cotit acum este îndeajuns de părăsită, ca să îndrăsnească să-l strige. Nu-şi recunoaşte vocea în tremuratul ecoului şi astfel nici nu se miră, că Hans îşi continuă mersul neturburat. O tuse seacă îi junghie plămânii. îşi apasă petecul de batistă pe buze, să reţină gustul de sânge ce-o gâdilă ’n gâtlej. Totuş tenziunea membrelor slăbite, rezistă. Voinţa îndărătnică îi dă noi puteri. Acum aleargă şi zgomotul tocurilor roase trezeşte o rezonanţă ciudată pe asfaltul mohorît.
             Hans percepe zgomotul şi se uită în urma lui. Vede fiinţa tânără indreptându-se spre el — îşi încruntă sprâncenile — şi aevea crede că-1 chiamă cineva pe nume „Hans“. Un glas subţire, tremurat şi necunoscut. „Hans“... sunetul a ajuns de tot aproape şi atenţia lui încordată, se destinde. E fata, care-1 chiamă... şi Hans nu e omul să se supere de-o întâlnire galantă.
             Războiul i-a scos pe ei toţi din seninătatea moravurilor săteşti de odinioară. Omul nesigur de viaţa zilei de mâine s’a obicinuit să trăiască momentului. Unde mai pui, că reflexul unei forţe orgolioase şi-a resfrânt imoralitatea până în cele mai de jos rânduri.
                                                            55
© BCU Cluj
              Pentru un pumn de alimente, Hans a făcut deja cuceriri femeieşti, cari îl desbracă de orice timiditate. E oroare ruşinoasă, abrutizantă, dar n’are pretenţia să fie mai altfel decât ceilalţi.         Firea lui potolită şi necomplicată, nu e capabilă de remuşcări.
              „Hans...             domnule Hans... am alergat să-ţi vorbesc... mg recunoşti, aşa-i? Sunt Mă-
        rioara, fetiţa dela etaj, care locuia într’o casă cu D-voasfră atunci când aţi intrat în capitală. Iţi aduci aminte ? Te trudeai mult să mă chemi pe nume „Marioara“
              „Marioara?“ — Hans are o tresărire vagă,             foarte vagă, a unor întâmplări îndepărtate.
        E puţin uimit de nesiguranţa memoriei, care-i reconstrueşte      trecutul cu o             supărătoare
        încetineală.
              „Dragă domnule Hans, trebue că m’am schimbat grozav de mult în defavorul meu. Te uiţi la mine, ca la o streină. D-ta ai rămas cel vechi — deschis la faţă — cu ochii buni. Credeam cândva, că toţi oamenii cu ochii vineţi, ca D-ta, trebue să fie oameni buni, dar viaţa e altcum, decum şi-o închipue omul... Mi-e foame, d-le Hans şi nu e nimeni în pustiul acesta de ziduri, care să mi-o poată stâmpăra, afară de D-ta...“
              Hans are o uşoară tresărire de neplăcere. Pe caldarîmul opus vin doi gradaţi de garnizoană, pedanţi, neiertători. Povestesc împreună în fraze abrupte, tăioase şi ţinuta lor n’are nimic comun cu purtarea celor reîntorşi de pe front. Ah, cei din tranşee aduc cu dânşii aerul suferinţei comune şi sinceritatea de camarad. Ceştelalţi sunt meschini. Pentru o mică abatere dela rigorile comandanturei, loveşte cea mai severă pedeapsă. Simplul fapt de-a sta de vorbă cu populaţiunea civilă, poate ’nsemna frontul. Hans şi-a schimbat dintr’odată atitudinea. întrerupe c’un gest brutal vorba Mărîoarei şi grăbind pasul, coteşte în uliţa de-alături.
              Repezită spre zid, fata are senzaţia unei copleşitoare desamăgiri. Pete stacojii s’adună pe obrazul ei de copilă. In ochii mari cu pupilele lărgite, s’a încuibat spaima şi desgustul. Marginea pleoapelor se umezeşte şi buzele tremură. Poate nimic nu-i putea descuraja iluziile mai fulgerător, ca mâna aceea mare, păroasă a lui Hans, când s’a scuturat de dânsa. Ce răi devin oamenii, când te bănuesc că vreai să le ceri ajutor. Ce proastă a fost, să se bucure, de-această întâlnire mizerabilă şi inutilă.
              Cei doi gradaţi au trecut strada şi s’apropie de dânsa. Privirile lor săgetătoare nu cadrează de loc cu ţinuta rigidă. Ajunşi alături de dânsa, văd că silueta gingaşă nu-i des-minţită de faţa frumoasă şi tânără. Se pândesc unul pe celălalt — pe furiş — şi rezervaţi. Pasul lor mecanic, face imposibilă oprirea. Dacă unul merge, celălalt nu se poate opri şi ambii trec cu regretul mărturisit pe faţă, de-a nu se fi întâlnit singuri pe stradă cu o asemenea pradă.
              Intre timp Hans aşteaptă. Gestul, cu care s’a ferit fata de dânsul i-a evocat o scenă sinistră — singurul prilej, când şi-a dispreţuit stăpânul, pe Herr von Schmidt. Era în casa primului domiciliu de ocupaţie — unde stătuseră mai bine de două luni. Comfortul şi belşugul de-atunci îi se imprimaseră în minte cu amănunţime. Herr von Schmidt să adăpostise în locuinţa fastuoasă a unui boer, plecat în panică. La etaj locuia familia unui arhitect. Mama şi fetiţa, Mărioara. Da. Ii recunoaşte acum distinct trăsăturile delicate de copilă dezmierdată. Mama era grav suferindă şi legată de chinurile patului, iar fetiţa singură în vâltoarea primejdiei.
              Lui Herr von Schmidt i-a plăcut fetiţa şi a luat-o. Hans trebuia să facă pe vestitorul duduii „Marioara“ — ori de câte ori se insinua pofta brutală a lui von Schmidt. O scurtă beţie a simţurilor şi apoi micuţa dela etaj avu pace.
              Intr’o dup’amiază l-a oprit „dudui Marioara“ pe scară: „Hans, de ce nu mă mai chiamă d-1 locotenent ?“ — şi el a dat din umeri, cu îngăduinţă îmbunâtoare. Când i-a văzut lacrimile ’n ochi, a mângăiat-o cu vorbe neîndemânatice, între cari „dudui Ma-

© BCU Cluj
        rioara“ erau singurele cuvinte româneşti. Ce să fi spus altceva acestei fiinţe sensibile, care-şi hrănea imaginaţia cu închipuiri romantice. El — soldatul cel simplu cunoştea pasiunile stăpânului, fiind trepăduşul secret pe lângă steaua unui teatru ambulant. Se simţea victima unei acuzări mute din ochii bănuitori ai fetiţei, acuză ce trecea peste capul lui şi izbucni câteva zile mai târziu în apostrofe revoltate de pe buzele fetei.
              II pândise pe von Schmidt, când se ’ntorcea braţ la braţ cu ultima lui cucerire de graţii eftine. Rezemată de parmaclâcul de sus al scării îşi privea seducătorul cu ochi de bestie felină. Glasul strident accentua emoţia surprinderii aşa, că von Schmidt avu un moment de buimăcire. Apoi obicinuit să-şi trateze amantele cu brutalitate, von Schmidt ridică mâna şi trase cu cravaşa o dungă usturătoare peste faţa micuţei. Ah dai In momentul acela, Hans    a fost cu inima alături de copilă. Lovitura                             descumpănise în el sentimentul de dreptate.                                                                           Sărmana pradă batjocurită avea de sigur un tată, care se chinuia
        undeva departe, dincolo de cununa ghimpată a tranşeelor, în slujba unui ideal vizionar. Aici nu era nimeni s’o apere, doar braţul ei slab, ce-1 ridicase dintr’un sentiment instinctiv de ruşine — cu aceeaş svâcnire descurajată, ca mai nainte.
              Retrăirea acelui moment de milă îl face pe Hans nerăbdător. S’a oprit la galantarul unei băcănii, la care numai literile vopsite pe sticlă mai arată că pune alimente în vânzare. Altfel prăvălia este goală. O rotoghilă buhavă de boală veghează la tejghea examinând cu atenţie concentrată un carton mărunt. Probabil faimoasa cartelă de pâine. Gândul lui Hans se asociază cu satisfacţie la idea suferinţii ce loveşte atât de crâncen populaţiunea civilă a acestei ţări de grâu. Dacă le-a trebuit război să sufere. După părerea lui, n’ar fi vrednici de nici o milă, câtă vreme ai lui de-acasă flămânzesc.
              Involuntar are  senzaţia clară a  cuvintelor  istovite de micuţa; „Mi-e foame... d-le
        Hans“. Da, foamea.    Hans nu-şi mai     dă seamă,  că numai cu o clipă mai nainte îl cucerise
        sentimentul unei bucurii răzbunătoare. Acum şi-a ’ntors paşii, şi grăbeşte înapoi.
              O găseşte încă tot acolo — strânsă ghem, în hainele, care îi acopereau larg formele descărnate, umbră de trup în falduri de liliac, scuturată de-o tuse foşnitoare, caşi cum ar trosni vreascuri uscate.
              Micuţa se lasă cuprinsă cu binişorul şi sub mângăioasa apostrofă atât de familiară „dudui Marioara“ se sprijină în mers pe Hans şi cu capul greu, fiindcă nu mai poate cugeta— ţinta necunoscută încotro o duc paşii. II.
                                                                    II.
              „E cam scundă odăiţa pentru pretenţiile D-tale de comfort“ — fu prima frază rostită dup’o găzduire luculiană. Un rizotto veritabil cu unt şi carne tocată de conzervă — pâne de secară — şi cafea neagră. Mai mult. Din cheseaua plină cu zahăr — Mărioara şi-a permis lingărnicia să moaie bucată cu bucată vre-o zece cubişoare în cafea, sugându-le culoarea pe ’ndelete, pănă ce îi se topeau de-abinelea în gură.
              Hans a învăţat suficient graiul pământului să poată înţelege exact tot ce îi se spune. S’a făcut comod descopciindu-şi vestonul la gât şi schimbându-şi bocancii cu nişte pantofi de lux—şterpeliţi din cine ştie ce rechiziţie. De altfel întreg aranjamentul odăii e colecţionat şi compus dintr’o varietate imposibilă de mobile. La trei din geamuri nu li se cunoaşte locul de grămezenia dulapurilor. Hans are lâng’olaltă un şifonier dintr’o garnitură de dormitor — un credenţ masiv de sufragerie şi un dulap de sortat acte. Toate îi sunt necesare. In rafturile şifonierului adună alimente din care tot la două săptămâni trimite câte-un pachet per „Feldpost“ acasă; în partea de jos a credenţuluî şi-a aşezat efectele de îmbrăcăminte, ascunzând în unghere potrivite, articole de găsit... câte-o bucată de haină
                                                                   57
© BCU Cluj
          de stofă şl chiar de mătase. Ah, mătase din vreme de pace — şl Hans oftează, când îl arată Mărioarel comorile sale.
                Cunoştinţa lor veche 1-a făcut pe nemijlocite buni prieteni. Mărloara a redevenit copilă şl Hans are un aer grijuliu de protector. A renunţat eroic la pipă, deşi simte o Ispită Iritantă în punga vestonului. Când se mişcă încătrăuva atinge mereu cu bulbii oaselor dela degete — pipa lui, tovarăş credincios al singurătăţii sale. Nu î
                Acum are societate şl fumul ar agrava tuşea micuţei. Ca să-şi uite de această obsesie, începe să povestească — în fraze aspre — cu intonaţie ciudată, crâmpeie din viaţa Iul.
                Hans are familie acasă — o femele şl doi copilaşi. Şl-a trăit viaţa în albia potolită a tradiţiei săteşti — cu lucrul pământului — grija de părinţi — şl căsătoria după cum o ceruseră condiţiile stării sale. Puţină pasiune — aproape nici o complicaţie. Pentru el copiii vor apuca să trăiască în acelaş teapă de mulţumire sufletească. Numai pacea de s’ar câştiga odată.
                N’are pretenţii să-şi trlmeată pe băiat la oraş. O ştie din experienţa altora, că viaţa dela ţară este cea mal satisfăcătoare. Pentru Kaethe — copiliţa lui — l-a ales de pe acuma bărbatul. Un văr de-al său are un singur băetan, care-i moşteneşte locurile — şi locurile acestea sunt lâng’olaltă cu zestrea ce-o va destina fetii.
                „Să vii... vezi la mine, dudul Marloara“ — încheie el cu gest pe jumătate încurcat, când îşi imaginează mutra consoartei, să-l ştie acum împreună cu fata asta.
                I-a surprins inseratul şl Hans încă tot n’a sfârşit să-l arete arsenalul de materii ce le-a adunat pe nesimţite. In dulapul de sortat acte şl-a adăpostit cea mal mare parte din ele. Pânză, piele, scutece de blănuri şi piese de aramă. Mal ales arama îl preocupă grozav. In timpul liber, compune şi execută din metalul acesta mici obiecte de întrebuinţare. Amintiri din război. O scrumieră dlntr’un talger de şrapnel, garnisit cu butoanele sclipitoare scoase din gura unei osii de automobil, — un sfeşnic plat, unde găvana luminii este înlocuită cu un brâu de proiectile de oţel. Felurite cadre cu motive simple şi într’unul dîn acestea o fotografie. Familia lui Hans.
                Mărloara nu distinge bine figurile de pe chip, aşa că Hans e silit să-i apxindă lampa Abajurul roz cu siluete dănţuitoare se lumlneză, producând din amestecul umbrelor o senzaţie confuză.
                Fata îşi duce, ca ameţită, mâna spre frunte. O volbură turburătoare de amintiri 11 evocă acest abajur — martor al primei căderi silite în braţele lui von Schmidt. Această lumină roză 1-a apăsat creerli şi i-a tâmpit conştiinţa de sine în spazmul de umilire. Această lumină l-a fost pe urmă, confidentul sentimentului de pasiune nebună, ce-o lega de mângâierile seducătorului el. Cunoştea poziţiile siluetelor de pe circumferinţa mătăsoasă a abajurului. Figuri de femei lascive în descătuşarea sentimentelor de expansiune senzuală. întruchipări ce-i mulcomiseră aprehenziunile unor şoapte lăuntrice, cari nu mai puteau repara nimic din ce se întâmplase. Cât de vii şi totuş cât de departe erau acele vremuri.
                Hans avu o pornire de supărare contra fetei pentru sfidarea fotografiei, ce-i căzuse din mână. Privind-o drept în faţă îşi dete seama de ravagiile emoţiune; ce puse stăpânire pe biata fiinţă. Nu-şi putea explica motivul—dar le primea nedestăinuit, ca o confirmare categorică a slăbiciunilor necontrolabile, cărora le sunt supuse femeile.
                Lui Hans îi displac profund aceste rătăciri de sensibilitate. Vrea să articuleze o întrebare, dar nu găseşte cuvinte şi în tenziunea unei linişti subite şi apăsătoare îi vine în minte singurul lucru ce poate schimba dintr’o întorsătură melancolia momentului. Intr’o magherniţă disimulată de-o perdea de catifea învechită, stă ultima surprindere ■— un har-moniu. Idealul lui Hans fusese cândva să aibă asemenea instrument, a cărui mânuire s’o poată însuşi. Are şi el orgoliul secret, ca la reîntoarcere să poată suplini pe învăţător la orga bisericii. De copil mic, l-a frământat această supremă dorinţă, să ştie lăuda cerul.
                                                                    58.
© BCU Cluj
         în acordurile moi şi pline ale clapelor apăsate cu pricepere. Vanitatea lui însă n’a fost nici când în stare să birue sfiiciunea prostească, de-a ruga pe învăţătorul satului să-l instruiască la mânuirea orgei. Acum războiul îi împlinise această aspiraţie. Avea harmoniul la îndemână şi asupra acestui instrument îşi concentrase toate silinţele de mlădiere a degetelor sale aspre şi anchilozate.
              Hans îşi potrivi scăunelul din faţa instrumentului şi ochind cu şiretenie spre fată — începu să atace o melodie simplă şi scălâmbăiată, pe osatura galbenă a claviaturii. Un coral disonant şi întrerupt în căutarea potrivirii de tonuri. Cu toate acestea faţa lui Hans reoglindea mândria lăuntrică, ce-i cucerea fiinţa. In completarea năzuinţei sale de artă îşi zumzăia melodia cu anticipaţie — convins că atinge astfel culmea unei perfecţiuni armonice,
              Mărioara îşi şterse cu dosul palmei rouă de lacrimi ce-o podidise şi zâmbi. Privirea cu care urmărea evoluţiile lui Hans, avea frăgezimea razei de soare după ploaie. Deşi desfigurată de suferinţele lipsei, ale decăderii şi-ale bolii ce-i mistuia plămânii, faţa ei nu-şi pierduse încă binecuvântarea tinereţii. Prisosea frumuseţea trăsăturilor şi-un sclipet straniu de bujoreală îi stăruia pe obraji. Merse în preajma soldatului şi-şi sprijini palmele de umerii acestuia.
              „Frumos, dudui Marioara?" se ’ntoarse Hans cătră ea; strecurând în ultimul acord, disonanţa clapelor greşit atinse.
              „Frumos, d-le Hans — îi răspunse fata — trebue să fie o cântare populară dela D-voastră, ce n’am auzit-o până acum. îmi pare de altfel ca şi cum ar reînvia azi morţii. N’am mai cunoscut mângâierile unui trai tihnit, nu ştiu de câtă vreme. Iţi mulţumesc din suflet, de tot ce-ai făcut pentru mine. Dacă va spune cândva cineva că nemţii au fost nişte barbari neomenoşi, eu voi ridica glasul împotrivă, cugetându-mă la D-ta D-le Hans".
              E căldură şi convingere în vorbele ei. Hans îşi fereşte mâna să nu o atingă, deşi apropierea fetei îl furnică prin toate mădularele. Sărbătoarea cântării ce mai vibrează în el îi uşurează înăbuşirea germenului de pasiune. Ii face loc pe scăunel, fiindcă îi vede mânuţele poftind jocul clapelor. O aşează domol în faţa harmoniului şi foarte mulţumit cu sine însuşi, c’a biruit asaltul simţurilor, se retrage în jilţul de piele — alt obiect de mândrie mobiliară.
              „Schimbă vremea, dudui Marioara... doare picior" — e observarea cu care îşi lasă greutatea trupului în jilţ. Arcurile destinse de îndelunga folosinţă trosnesc, dar fata nu le bagă de seamă. Nostalgia sunetelor a cucerit-o — şi cearcă să-şi cuprindă melodia, ce i-o doreşte sufletul. Apoi dintr’odată îi alunecă degetele pe clape — ca nişte fluturaşi neastâmpăraţi, cari caută în bătaia aripilor nervoase, miezul de miere dintr’un câmp cu flori. Nesiguranţa dela început e repede biruită — şi-un cântec sloboziu se mlădie în arabescuri fine de tonuri. Mânuţele îşi obosesc puterea pe rezistenţa clapelor, aşa că fără voie cântecul îşi încetinează ritmul şi trece fără veste într’o doină domoală, copleşitoare. Sunetele plâng în îmbinarea lor melodioasă şi dau senzaţia unui narcotic ce destinde încordarea nervilors E atât de caldă şi profund sufletească melodia, că degetele o recheamă mereu ca şi cum stăruind la izvor nu mai conteneşti să-ţi astâmperi setea.
              Hans îşi plimbă gândul de câteva ori în jurul faptelor zilei şi neinţelegând modulările cântării româneşti îşi pleacă fruntea în palma mâinii. Aşa doarme — neparticipând la cântare, decât doar cu guturalele răsunătoare, ce-i însoţesc respiraţia somnului. III.
                                                                 III.
                                                 Un zguduit uşor, caşi când ar fi deschis cineva poarta caseii trezi dintr’odată atenţia fetei. Cu capul culcat pe capacul harmoniului o copleşiseră senzaţiile cele mai felurite şi
                                                                 59
© BCU Cluj
         se lăsase în voia lor. Auzul n’o înşela. Paşi elastici urcară scările — se opriră un moment în faţa uşii opuse, — un clipocit de chei şi fata îşi simţi sângele năvălind în obraji. Ştia că dincolo se’ntorsese locotenentul vom Schmidt acasă. Impresia era atât de bruscă şi siguranţa ei atât de neclintită, încât îi simţea apropierea, ca o atingere fizică. îşi dete cu un gest nervos buclele din frunte şi îşi încordă din nou auzul. Zgomote abia perceptibile răzbăteau până la dânsa şi-i alungau fiori de emoţie prin trup. Simţea că e singur şi era bucuroasă. De ce? N’ar fi putut să o spună.
               Cu o mână mângâia luciul păretelui dela harmoniu şi contactul acesta nesfârşit de neted o făcea să cugete cu putere la mătasa părului lui von Schmidt. Ticăloşită de-o patimă, căreia biata de ea nu-i putea rezista, închipuirea ei începu să se mişte în orbita trecutului. Da. El purta vina destrăbălării în care ajunsese — dar nu mai puţin, el i-a fost prima fericire desăvârşită. Aşa şi-l visase pe bărbat. înalt, cutezător, elegant şi masculin. De aceea nici nu îi s’a împotrivit aproape de loc lui von Schmidt. L-a iubit... îl iubeşte încă. Un gând de remuşcare nebună îi roade conştiinţa. Ultima întâlnire, cu tot cortegiul postumelor păreri de rău, o dogoreşte ca vârfuri înroşite de pară, ce-şi sfredelesc ascuţişul în carne. îşi incleaştă unghiile şi îşi muşcă buzele să-şi reţină sughiţul de durere.
               De câte ori n’a blăstămat ea ceasul de enervare, al acestei ultime întâlniri. II aşteptase în noaptea aceea timp mai îndelungat, ca de obicei şi această aşteptare o scosese din sărite. Voia să se răzbune din capriciu, să-l năcăjească, să fie rea — şi când a venit, l-a refuzat cu îndărătnicie. Ar fi vrut să-l vadă suferind târându-se cu gesturi patetice la picioarele ei, aşa cum o cerea legea romanelor cetite. El s’a culcat însă cu nepăsare şi î-a spus foarte hotărît, că e ostenit şi vrea să aibă linişte. Atâta tot şi ea a eşit înfuriată, trântind uşa în urma ei.
               De-atunci n’o mai chemase şi dacă a lovit-o pe urmă cu cravaşa în faţă, n’a fost vina lui mai mare ca a ei că-i strigase cuvinte murdare, — cuvinte pe care îi le şoptea un diavol galben — diavolul dragostei înşelate şi—al geloziei descreerate.
               Acum era dincolo... la un pas de dânsa. Atât de aproape nu-1 va mai avea nici când şi totuş ce prăpastie despărţitoare. Marioara se cutremură, cuprinsă de-o slăbăciune neobicinuită. Dinţii îi se bat metalic deolaltă. Mâinile îi sunt umede — de-o sudoare rece. Şi-a dat seamă dintr’odată, că un îndemn lăuntric o ispiteşte irezistibil să deschidă uşa... să treacă dincolo. O fantasmagorie halucinantă îi joacă în faţa ochilor. Ii se pare că-s împreună şi că-1 imploră cu jurăminte şi lacrimi, s’o ierte. O singură dată numai, căci a fost copilă neştiutoare şi nu şi-a dat seamă, cum trebue să se poarte o femee cu bărbatul pe care îl iubeşte. Acum ştie. Necazul şi mizeria i-au dat şcoala vieţii, dar mai presus de toate zbiciul părerei de rău a chinuit-o tot lungul vremii. S’o ierte.
               Simte cum tentaţia o birue şi se ridică în picioare. O privire înfricată înspre Hans o dumireşte, că de partea acea nu trebue să poarte nici o teamă. Se apropie cu paşi înceţi , de uşă şi-şi lipeşte scoica urechii de lemnul uşii, căutând să găsească locul cel mai potrivit, să capteze sunetele de dincolo. Nimic. Numai zvâcnirea exaltată a sângelui o ciocăneşte în tâmple.
         • Cu nesfârşită precauţiune apasă cleanţa şi crapă uşa... abia... abia. In coridor e întuneric şi nu vede nimica altceva, decât dâra roză a luminii din odaie. Pe făşia luminii, par’că saltă figurile desmăţate de pe abajur. Instinctiv se apără cu mâna şi lărgeşte deschizătura uşii, c’un scrâşnet ascuţit din ţâţâni. Speriată fuge la locul de unde a plecat şi îşi astupă urechile. Să nu vină s’o vadă, s’o bată, s’o alunge. S’a strâns ghem pe scaun şi simte umezeala lacrimilor pe bulbucii genunchilor. Aşa trece o minută — zece — un ceas — nu-şi poate da seamă. De undeva departe aude zgomot înăbuşit de paşi... poate
                                                                   60
© BCU Cluj
        vre-o patrulă ce trece. Altfel linişte, întreruptă din când în când de guturalele nasale ale lui Hans.
              Se uită la el şi zâmbeşte. Bietul Hans, ce bun a fost, că a adus-o aici, aproape de acela pe care nu 1-a putut uita. Ce bun e, că îşi doarme somnul neturburat şi n’o urmăreşte cu privirea, cum se scoală de îsnov, atrasă de uşa deschisă. S’a mlădiat, ca un şarpe prin latul de palmă al deschizăturii şi s’a oprit în coridor. N’o mai trudeşte spaima — din contra. Se strecoară spre uşa din faţă. Dacă e încuiată ? Nu 1 A deschis-o încet şi fără zgomot şi cu suflarea reţinută a intrat în odaia lui. Emoţia violentă o sileşte să se reazăme de peretele uşii. Ameţeala unei bucurii sălbatece o posedează. Par’că întreg cuprinsul întunericului scânteiază cu scăpărări senzuale. O geană colilie, face să bănuiască locul patului. Acolo doarme von Schmidt... doarme bărbatul căruia îi s’ar oferi cu ultima bătaie de inimă. '                                      .
              Cearcă să-şi obicinuiască ochii cu întunericul cernit şi să distingă obiectele, care-i sunt în cale. Orbitele îî se împetresc de încordare şi un gând straniu îi trece prin minte. Dacă pământul ar zgudui cu putere prăvălatică această clădire — ar pieri amândoi ■— şi n’ar mai fi fiinţă pe lume, care să-l mai aibă. Fixitatea acestei idei îi se pironeşte în imaginaţie şi cum stă nemişcată, aşteaptă oarecum să se întâmple ceva. Are aceeaş senzaţie chinuitoare, caşi atunci, când pândia după nopţi de veghe desnădăjduită moartea mamei, singura fiinţă ce-i rămăsese în cataclismul prăbuşirilor. Biata mamă. Cum a ştiut să-i înşele buna ei credinţă până în ultima ei clipă. Deşi îi simţea ucigătoarea îndoială din priviri, totuş n’a trădat cu nici o schimonoseală furtuna suferinţelor ei sufleteşti şi poate povara de-a-şi duce chinul neîmpărtăşit, i-a măcinat puterea ei tânără de viaţă.
              Răsuflarea îi horcăie în piept cu zgomot lugubru, trezind par’că ecourile ungherelor. Sprijinită de crucea uşii, îşi pipăe paşii înainte, mânată de-o dorinţă nestăpânită să-şi îngroape răsuflarea în pânza albă a patului ce năluceşte în faţa ei. Nesigură de sine, se lasă în genunchi, târîndu*se înainte şi purtând brâncile, ca nişte antene senzibile în faţa ei. Acum atinge cu mâna pata albă zărită şi-şi dă seamă că nu e patul, ci un fotoliu pe care şi-a aruncat von Schmidt hainele.
              Un miros fin de sudoare animalică se degajează din haine. Degetele nimeresc bastonul cravaşei, — pipăe stofa aspră a uniformei — pânza fină a cămăşii... şi o senzaţie de negrăită fericire trupească îi moleşeşte fiinţa. Hainele lui. Le îmbrăţişează. Le sărută şi par’că aţâţată de tot ce-o încunjură, îşi dibue drumul mai departe, cu precauţie felină, purtând în auz târşăiala mută a mişcărilor ei.
              Cu greu distinge răsuflarea înceată şi liniştită a bărbatului a cărui faţă ar putea-o acum atinge cu mâna. Ochii sfredelesc întunericul şi au fosforescenţa sclipitoare a fiinţelor, cari văd noaptea.
              Palmă de palmă s’a apropiat de pat şi-acum îşi sprijinea bărbia de dungă, atingând cu buzele fierbinţi perina. Inima îi zdrobeşte coşul pieptului şi întreaga ei fiinţă trupească e un spasm bolnav. Beţia simţurilor îi arde’n vine şi îi descumpăneşte judecata. Alături de ea faţa dorită în visurile nopţilor albe se distinge limpede pe zăpada perinii.
              Amintirea îi întregeşte chipul trăsăturilor scumpe şi—i dă supremul fior. S’a ridicat în marginea patului şi doborîtă de legea poftei trupeşti — mai tare ca oricând — Ma-rioara se prăbuşeşte pa pat, căutând cu buzele arse de dor, buzele bărbatului. Nu-şi dă seamă, că în loc de sărutare, dinţişorii ei s’au înfipt în buze moi şi cărnoase — simte numai gustul picăturii de sânge, ce-i stâmpără focul. E sângele lui.
              Braţele aproape inerte, caută să cuprindă trupul bărbatului, care trezit din toropeala somnului, nu-şi dă seamă imediat ce se’ntâmplă. O svârcolire surdă — un scrâşnet de durere şi trupul uşor ca un fulg sboară repezit de braţul bărbatului spre uşă. Aripa între-
                                                                    6l
© BCU Cluj
          deschisă cedează, dând drumul copilei, care inconştientă de sine şi de tot ce se petrece cu dânsa, o ia razna prin întuneric pe scări în jos.
                In toată fiinţa ei stăruie o singură senzaţie puternică, ameţitoare... gustul sângelui lui pe buze. Poarta se izbeşte în ţâţâni, fără să ştie, de unde a luat puterea să o deschidă. Pasul uşor o poartă în fugă zmintită, nu mai ştie încotro. In ochii ei ficşi arde însă triumful ultimei fericiri.
                Departe undeva în afară de zidurile sumbre ale străzilor, într’o grădină sau un parc, s’a poticnit pe o bancă. Gustul sângelui pe buze a crescut în acuitate. Ii vine, caşicând stropii s’ar fi înmulţit, nesfârşit de dulci — ca un puhoi spumos ce lunecă la vale sle-indu-i puterile. Crede că e mereu sângele lui.
                Capul îi cade ostenit şi pleoapele se’nchid în extazul unei fericiri lăuntrice, ce nu mai are nimic lumesc... iar sângele îi se scurge pe buze, — ca o petală roşie de mac, ce desfrunzeşte floarea de podoaba vieţii.
© BCU Cluj
                    AMIAZA
                                     DE
                               ŞTEFAN NENIŢESCU
                   Dar, când eşti poamă galbenă pe cracă şi vântul bate, cald, să te desprindă, de rodul viitor ţi se împacă tot sufletul, pământul să~l cuprindă.
                   Te vezi iubind, iubeşti vederea toată, zâmbeşti deasupra ta zâmbirî de brumă, întreg al zilei, ziua ţl—e uitată, de-atâta cer eşti flămânzit de humă.
                   Te rupi, încet, şi cazi, mireasmă ’n iarbă, căci putred, vechi de vremea care vine, ce stins a fost a reînceput să fiarbă, al tău fiind, înstrăinat de tine.
                   Cristal de-arşiţă, ca un dulce strugur, pe lujerul de cer stropit cu stele, '
                   te sui adânc, din fiecare mugur, te ’nmoi în soare, focul să te spele.
                   Şi pătimaş de patima fiinţei te cucereşti în veşnicele ’nfrângeri, eşti fără doruri sâmburul dorinţei, şi peste lume bucurie sângeri.
                   Ameaza mir în carnea ta răscoace, te pleci în val ca fânul pe dughie, culegi amurgul, piersică de pace, în oglindiri de moarte care ’nvie.
                                      63
© BCU Cluj
                                   Fierbinte ’n scutul de zăpor de ghiaţă, spumat cuprinzător în nemişcare, ca licărirea ’n strop de dimineaţă, deschizi în viaţă binecuvântare.
                                   Scrii trecerea în umbra care trece şi-o ţintueşti întreg trăirii tale, din ce n’a fost un cântec să te ’nnece, stingher de-avânt, ca şi ’nţărcat de jale.
                                   Potirul gingaş plin de-amărăciune deşerţi, lăsându-1 pe tejgheaua firii, plămada de văzduh şi de tăciune să ’nchipuie nectarul împlinirii.
                                   Răspunderea ţi—e strecurată mursă în boarea legănată ca o sită, ţi—e vlaga ’n tremurul căldurii scursă, iar fapta-i rotunjită de ispită,
                                   căci nu mai ştii de-ţi ieste trupul cracă, sau dacă-i pârgă trupul, iertătoare; din piept, ca inimi roi să se desfacă aşteaptă răstigniri ameţitoare.
                                   Şi coaja ta se face haină albă, triumful giulgiu, iar veninul miere; tiparele, a veşniciei salbă, le vezi bogat prin aur de tăcere.
64
© BCU Cluj
                                   DRUM ÎNSPRE „ŢARA DE PESTE VEAC“o
                                                  DE
                                        CONST. D. IONESCU
               (jând arcuit către tărâm misterios. Punte de simţire aruncată spre inima tainei, „spre ţara lui Lerui-Ler“, spre zările boltite înalt şi albastru —■ am vrea să deschidem cu slabul nostru cuvânt, înspre Ţara de peste veac.                          , :
               Poetul a văzut-o. Noi, cei mulţi, o presimţim doar. „Nesfârşirea fără leac“ ne cheamă cu braţe nevăzute în depărtări spirituale, în zările ei aeriene, imateriale, oridecâteori duhul îşi caută esenţa creatoare din care s’a desfăcut.
                              Cuvântul tău n’ajunge pân’ la mine
                              Ascult în haos şi nimic n’aud.
                              Vorbeşti ca din adâncuri submarine;
                              Talazuri bat, urlând, în ţărmul ud.
               Ţara de peste veac este cetatea la porţile căreia sufletul nostru bate când e turburat şi chinuit de întrebări fără răspuns. Drumul îl dibuim, fără să-l cunoaştem, căci este
                              Numai lamură de gând,
                              Numai suflet tremurând
                              Şi vâslaş un înger.                            ,
               D-l Nichifor Crainic este exploratorul ţinuturilor acestora de vrajă şi din afară de timp. A năzuit într’acolo, i-a bătut cărările azure şi greul ascensiunilor l-a pus în slova adâncă a versurilor din cartea Ţara de peste veac. Către regiunile ei eterice am vrea să netezim potecă prunduită cu propriile noastre florari. Pelerini cari am aspirat mireasma minunii, am vrea să ne mărturisim cugetul şi să ne repovestim simţirea., Să înfiripăm un modest glossar, născut din atingerea cu flacăra Ţării de peste veac. Un drum al nostru vibrant spre întinderile celui de al doilea volum al d-lui Nichifor Crainic, râvnim să-l aştemem în rândurile de faţă şi din el să făurim pod de înţelegere pentru cei cari ar vrea să întreprindă călătoria noastră.                                         > .
               Şi acum întorşi, să ne destăinuim.
                                                            65
© BCU Cluj
                 Poezia d-lui Nichifor Crainic, deşi turnată în forme clasice, este ireveiantă pentru neiniţiaţi. Versurile d-sale se smulg din teluric şi fulgeră în reflexiune. Ca nişte fire de căi luminoase cari pornesc de pe pământ şi se aruncă în gândire. Toate poemele sunt blocuri dure de stei ce conţin un simbol. Ca plastica lui Brâncuş care împietreşte o atitudine în faţa infinitului şi te cufundă într’o bulboană de sbucium. Restrâns la minimum de expresie. Te înalţă pe câteva muchii, ca să-ţi desvălue privelişti transcendente. Peste viaţă, în moarte şi în creaţiune. Fiecare poemă este comprimată până la refuz, ca un bolid incendiar care sfârtică întunericul.
                 Titlurile şi primele acorduri sunt numai plecări. Salturi din descriptiv în cugetare.
                                                           * ’ .
                 De la Darurile pământului la Ţara de peste veac, linia se menţine. Dar se potenţează şi se amplifică. Dincolo un proiect de ideologie 5 aici, amănunţit şi dus mai departe. Ciclurile în cercuri tangente, din întâiul volum, s’au deslipit şi s’au lărgit, autono-mizându-se. Unul s’a şters şi s’a adaos altul. Poetul se închide mai mult în sine. Privirea din afară se adună şi se răsfrânge mai mult înăuntru.
                                   Desfă-te, suflete, dintre ispite Şi’n trup te-adună.
                 Peste tot, chiar în conceptele poetice cari ar postula în deosebi elementul extern şi sensaţional.
                 Totalitatea poemelor s’ar putea astfel grupa în jurul a cinci centre. In ordinea care determină două diviziuni: I) i. Creaţiunea 2. Moartea 3. Idealurile vieţii (cari implică experienţa luptătorului) 4. Patria şi trecutul II) 5. Plasticul. Faţă de prima culegere, poezia erotică este aproape disparentă (Elegia celor doi), luându-i locul sentimentul morţii. O inversare a gradării valorilor din Darurile pământului, unde Cântecele patriei se fixau dominant, pe cota cea mai înaltă a atenţiei.
                 Pentru a urmări mai precis substanţa poetică din Ţara de peste veac, am recurs la schema celor cinci puncte de orientare. E ceva iz didactic. O vedem. Dar ne obligă poziţia faţă de publicul larg. Şi acesta se cade a fi adus mai ales la poezie, care a ajuns aproape inexistentă în preocupările generale. Am spune mai mult: e ameninţată să fie strivită de proza romanelor. Tipăriturile de poezie ies la intervale extrem de rare. Şi atunci nu se vând.
                 Pentru acest beneficiu, în favoarea mulţimii, cerem iertare autorului şi cititorilor subtili, că am utilizat un procedeu parţial metodic.
                                             . ' *
               Intre Rilke, din care d. Nichifor Crainic a tradus Povestiri despre bunul Dumnezeu •— şi i-am cere (fiind cel mai indicat), să înzestreze literatura noastră cu torturatele accente din restul operei marelui poet german — este o intimă afinitate. Aceiaşi sbatere între pământesc şi divin. O identică pendulare de la trup la suflet şi apoi transcenderea. Chinul omenesc şi creştinesc totdeodată, de a scăpa de povara păcatelor şi a întrebărilor spre a se putea topi în Dumnezeire. Peste clocotul fierberii totdeauna însă se ridică senin curcubeul împăcării. Dramaticul furtunii se închee cu zâmbetul senin: al Nădejdii, al Credinţii şi al Iubirii.
               Grupul 1 şi 2 alcătuesc psalmi fluidici, cari adesea se confundă. Ne vom sili să—i determinăm separat.
               Transcenderea realităţii sensibile pentru vâslirea în realitatea extra-mundană, să fie acel nedefinit Schwârmerei? Sau este o vizare precisă? D-l Nichifor Crainic este mai
                                                          66
© BCU Cluj
            înainte de orice, un creştin. Pentru un credincios creştin nu există o vagă plutire în vid. O rătăcire în metafizic. Deasupra creştetului cucernic şi pur planează permanent steaua polară. Pe firele de raze ale revelaţiei este etern ancorat în paradisul fericirilor extraterestre. Doar vânturile protivnice ale filosofiei vin să sufle şi să-l turbure uneori pe năier. De aici acea aparentă nelinişte. In nici un caz însă, nu Schwărmerei. Nu exaltare rătăcită care nu ştie ce vrea. Cei ce s’au lăsat purtaţi de filosofie şi de ştiinţă pot, la un moment dat, să fie deconcertaţi profund şi depolarizaţi să-şi caute altă axă. Dar pentru un creştin nu este cu putinţă îndoiala anihilantă. El caută s’o strivească:
                                   De-ar fi ’ndoiala, Doamne, ciorchine (de venin),
                                   Ţi l-aş svârli sub talpă să văd cum bob cu bob In pulberea pierzării se sdrumică în zob.
                  Din Ţara de peste veac deci nu veţi auzi tânguirile sufletului frânt. Ci un continuu excelsior, incidental încercat de povara apăsătoare a lutului şi de temeritatea minţii.
                                   Că inima-mi te roagă, dar mintea te respinge.
                  Fără excepţie, eliberat şi biruitor:
                                   Sânt candelă sub bolţile divine —
                                   In haos spânzur, dar atârn de tine.
                  Ca o consecinţă ireductibilă, finalul cald de rugăciune:
                                   Abate, Doamne, norul cel orb din luminiş.
                  Prima bucată a primului ciclu de care ne ocupăm — lisus prin grâu — însumează statornicul creştinism al poetului. E viziunea biblică a ieşirii Mântuitorului cu apostolii pe câmp. Cer şi lan inundat de aurul soarelui. Din grâul adevărului, poetul, amestecat în ceata ucenicilor, culege câteva spice pentru cină. Umilinţă urmată de evlavie, ca poezia să se încheie cu un gest de nesfărâmată credinţă:
                                   Trecură veacuri; şi cu ele că treci din nou mi s’a părut Şi-ţi caut urma luminoasă In lutul moale s’o sărut.
                  Puţinele versuri din Călătorul sunt semnificative pentru vremurile noastre. Călătorul rătăcitor e însuşi Dumnezeu oprit la porţile oamenilor de zăvozii rânjitori cari
                                   Cu colţi ca nişte ţurţuri de ghiaţă, scârţâind,
                                   Sfărâmă argumente de oase — împotrivă-ţi...
                  Psalmistul nu-şi cântă numai propriile lui răstigniri şi avânturi, ci sufere durerea în-tregei omeniri înstreinată de Jarul sacru. Pătimirea celor surzi, cari n’aud glasul Domnului se rostogoleşte în truda din Cuvântul tău:
                                   Cuvântul tău e clopotul din turlă Vibrând zadarnic peste-un bărăgan Când între tine şi ’ntre mine urlă Păcatul meu cu glas de uragan.
                                                                    67
© BCU Cluj
               In majoritatea pieselor cari compun ciclul trăeşte subiectivismul poetului: neprihănit, hrănit din speranţă şi aureolat de iubire. Troiţa, deşi nu este verde, îşi destinde braţele asemenea unui copac şi îmbrăţişază cerul. Din ramurile ei cade umbră, cântec fermecător de pasări şi aur, care îi uşurează drumul fără de hotar, drumul vieţii, necălătorit, „Din nesfârşit în nesfârşit1*.
               Remarcabile prin elanul care nu cunoaşte criza, ci numai sbor săgetat şi acceptare integrală a darurilor dumnezeeşti (chiar când sunt suferinţe), sunt versurile din Paradis (I, II). Un diptic cu feţe în contrast. In cea dintâi, admirabila descripţie a Edenului. Căderea în păcat şi izgonirea, apar — veritabil dogmatic — nu ca blestem. E socotită drept cea mai înaltă binefacere
                                Un rob eram si m’ai făcut titan
                                               ' » '
                                     căci :
                                ...acel nemăsurat şi veşnic bine
                                Mai tare ca osânda ne durea.
                                  Atunci — mărire ţie 3 — am căzut.
                Prin păcatul originar am ajuns noi oamenii la desrobire. Ni s’a luat „cununa nemuririi", în schimb am primit bucuria „floarei de-o clipită", şi
                                  „...clipa mea e cupa’n care ’ncap Voinţă, trudă, vis şi libertate Cu care setea vieţii mi-o adap.
                Cât optimism 3 Ce sublim rost dobândeşte viaţa 3 Câtă înrădăcinată credinţă şi iubire de semeni derivă din versurile:
                                  In braţul meu eşti, Doamne, şi lucrezi Şi’n truda mea, cu mine laolaltă,
                                  Te bucuri sângerând ca să creezi.
                                   Şi dudue pământul luminat:
                                   Sânt mulţi şi sfinţi şi falnici ca profeţii —
                                   E însuş Dumnezeu multiplicat
                                   In fraţii mei, în faurii vieţii.
                 Un misticism creştin şi european, alături de note cari ne îndreaptă spre cel oriental. De pildă: concepţia panteistică şi a imanenţii, cari aparţin misticismului răsăritean.
                 Deopotrivă: desbrăcare de semeţie şi preţuire a insignifiantului se găseşte în simbolicul Cântec al apei. Stropul de apă se înalţă la Dumnezeu mai temeinic ca muntele şi vântul. E tinereţea nesecătuită care înscrie voia Lui pe cer, prin fulgere si curcubee.
                 Ne înfrânăm de a merge mai departe. Cronica ar lua proporţiile unui studiu. Şi nu socotim momentul oportun. Ne-am depăşi intenţiile. Fiindcă am dorit numai să ne schiţăm impresiile şi să punem în evidenţă un tezaur de poezie originală care marchează în lirismul actual, o promovare ce nu va putea fi nesocotită nici chiar de duşmanii fără de număr ai militantului Nichifor Crainic.
                                                                    68
© BCU Cluj
                Concepţia aceasta lirică este absolut inedită în poezia românească. Niciunul din poeţii noştri n’a fost un credincios. Niciunul — controlaţi şi veţi dovedi că nu e o exagerare sentimentală — nu s’a putut ridica mai desăvârşit spre absolutul divin. Au avut clipe de înălţare, dar alternate de multe răsvrătiri şi îndoieli. Iar atunci când au năzuit să scrie vers de laudă, au nimerit nota artificioasă a retoricei, nefiind înarmaţi cu sinceritatea sacră, care despică vămile văzduhului, străbate săgeată până la crinul veşnic şi se destramă în spaţiul triunghiului etern. Poemele Ţării de peste veac sunt fâlfâiri de aripi cari duc către Dumnezeu. Copleşit de un curent misterios te desprinzi din trecător şi aluneci dematerializat în împărăţia „unde nu e timp, nici loc“ şi nu există moarte. Simţi chemarea sufletului Perfecţiunii creatoare din care am obârşit. Accente, dar numai accente, similare e adevărat, se întâlnesc sporadic în tot ce s’a produs până acum — b. o., Luceafărul lui Eminescu (Călătoria lui Hiperion).
                Forma, adică imaginele, de o aderenţă impecabilă, vehiculează sugestiv ideea. Iată extragem patru versuri din Paradis.
                                 Neîntrerupta stelelor mişcare Rotea melodioasă in abis,
                                 Pământul, ca un cap de mire ’n zare,
                                 Se ’ncununa cu focul lor...
                          cari se pot aşeza în paralelă cu glorificarea lui Rafael din Faust (Prologul în cer):
                                 Die Sonne tont nach alter Weise In Briidersphâren Wettgesang,
                                 Und ihre vorgeschriebne Reise Vollendet sie mit Donnergang.
                                 Ihr Anblick gibt den Engeln Stărke,
                                 Wenn keiner sie ergrunden mag;
                Nu căutăm explicaţia. Ea e la îndemână. Marile inspiraţii sunt clădite pe idee, sinceritate şi elan de sentimente. Pârghii cari susţin şi poezia d-lui Nichifor Crainic, dându-i noutatea imprescriptibilă a originalităţii.
                                                       *
                Cel de al doilea ciclu — al morţii — ni se pare că în mod logic este prelungirea celui anterior. Adormirea în moarte nu se înfăţişează ca la ceilalţi poeţi, o pierdere în Nirvana budică, un prilej de a curma obida vieţii. Nici nu îmbracă dramatismul terapeutic din opera lui Vlahuţă sau calculata seninătate a moşneagului din Moartea lui Fulger. Ea este împreunarea cu Puterea creatoare, întâlnirea îndelung aspirată în cursul vieţii. Am exprima starea aceasta, prin versurile ce au totuşi alt înţeles, în Patria:
                                 Sorbind-o, te vom binecuvântat Ca râurile contopite ’n mare,
                                 Noi vom muri în nemurirea ta.
                însuşi fundamentul creştinismului care propovădueşte trăirea vieţii şi apoi continuarea ei, dincolo, sub un raport mai adânc. Nu plin de filosofie ca Faust, care din deficienţa
                                                                69
© BCU Cluj
          posibilităţilor de cunoaştere ajunge la sinucidere. Plin de iubire şi încredere în revelaţie. De aceea moartea îi apare ca adevărata trăire în Dumnezeire 5 reînmugurire „pentru veacul cellalt'1 (Rugă de toamnă) 4 sufletele se îmbarcă în corăbiile norilor, să plece spre tărâmul cellalt (Singură poezia Molimă are întrebări neliniştite). Din această cauză morţii se reîntorc în chip de porumbei, „Din lumea de-apoi" ca oaspeţi aşteptaţi. Moartea este îngemănată cu viaţa. Amândouă s’au născut odată:
                                 In carne te port, în miez de creer te duc.
                Iar viaţa se va deslipi de pe ramură ca „fructul răscopt" în toamnă, la vremea sa (Geamăna). Soarta este clepsidră şi eu nisip. Descreşterea vieţii este creştere în moarte. „Vis alb voiu fi în somnul tău topit..." (Euthanasie). O adormire „In cântece de stele căzătoare". Sau, sub o nouă faţă (ca în Pasăre albă), sufletul e conceput ca o „Pasăre tainică, pasăre albă" care îşi părăseşte cuibul — trup putrezit...
                                 Moartea-i ca noaptea: gol despicat Intre izvor şi mare aruncat,
                                 Trecere-i trupul vremelnic şi slab:
                                 Lunecă sufletul ca printr’un Jgheab.
                Şi se duce pasărea tainică şi albă în ţinuturile fermecate, „Dincolo", unde „râd fericite grădini"
                                 Insule ’n haosul sfintei lumini.
                Totuşi misterul morţii se năpusteşte vijelios peste visul creştinului şi omul răzbeşte o clipă, triumfă gândul amar şi alungă viziunea credinciosului:
                                 O fi grădină ori pustiu Ori sloiu polar şi argintiu?
                                 Nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu.
                Dar—repetăm — sunt numai izbucniri, repede înăbuşite, casă biruiască în cele din urmă, tot dorul uşurător, splendida înfăţişare a lumii veşnice
                                 De besna ta, o moarte, nu mă tem,
                                 Eu am trăit —
                                 Şi ştiu că va să vii.
                Ceva mai mult, are tăria care-i sprijină existenţa — aşa cum e, bună rea — spre a-şi consuma toate zilele câte i-au fost rânduite. „Deci nu te chem". Cum va fi ea —viaţa — este o liturghie care trebue să se isprăvească şi atunci va veni paracliserul — moartea — şi va stinge candelabrele. Punctul de trecere — Desmărginirea — va fi ca o Schimbare la faţă. Uu urcuş pe vârf de munte şi apoi pe-un nor.
                                 Voiu sfărâma sub pleoape tot spaţiul din Jur
                Va fi o plecare într’o şalupă
                                 Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă Cu aripile vâsle prin valul de azur.
                                                                 70
© BCU Cluj
                 Regretul pentru cele lăsate, pentru lume, se va spulbera în lumina măreaţă a oceanelor de văzduhuri
                                  Şi m’oiu topi în boare de muzică divină,
                                  Despovărat de zgura părerilor de rău.
                 Poezia vibrează de lumină şi sunet — de frumuseţe dantescă, redând inefabilul prin toate articulaţiile ei, dela imagine şi până la secretele versului. N’am putut-o nici expune. Şi iarăşi trebue să ne arătăm regretul că nu ne este îngăduit s’o reproducem în întregime. Analiza sumară este cu totul neputincioasă.
                 împreună cu celelalte poeme, centralizate în jurul ideii Creaţiunii, acestea, din a doua categorie, a Morţii, compun sâmburele de mare valoare estetică a volumului şi socotim chiar a intregei opere poetice de până acum. O epopee lirică a vieţii prelungită in moarte cum n’a fost cântată încă. Realitatea lumii de aici şi realitatea lumii de dincolo, formând o unitate indestructibilă. Strâns conexate prin cauzalitatea dogmelor creştine. Este cea dintâi abundentă rodire a ortodoxismului nostru în literatură. Vom vedea mai departe cum piedicele cari au stânjenit pe ceilalţi lirici ai noştri de a realiza această puritate ortodoxă, au fost anulate. Ştiinţa şi filosofia — fals utilizate din veacul al XVIII până acum — nu atacă prin nimic lamura creştină a poetului. Iată o mare achiziţie —■ simultan şi înfrăţite — literară şi etică.
                                                         * ■
                 Aşezată pe un astfel de suport, desigur din trăirea vieţii va constitui un ideal? de luptă, iubire şi dăruire. Credinţă şi Faptă. (însăşi compoziţia volumului este semnificativă ? o închinare tuturor prietenilor, tovarăşi de luptă şi de convingeri. De aceea e plină de sens următoarea terţină?
                                  M’am împărţit prietenilor mei
                                  In clipele de aur şi de scrum                      ,
                                  Prin mine să-i îmbun şi eu prin ei.
                 Trăirea vieţii este o serie nesfârşită de acte, unde nu încape descurajare şi renunţare.
                                  In viaţă crezul meu e ca un steiu?
                                  Oricât de greu ciocanul sorţii cade Nu-1 sfarmă, ci doar scapără scântei.
                                  Când ce clădeam s’a dărâmat, am reclădit;
                                  N’am izbândit ca Meşterul Manole,
                                  Dar am zidit mereu? eu am trăit.
                 Ca jgheabul care dărueşte răcoare de apă şi cântec, poetul a primit frumuseţile şi încrederea, ca să le împrăştie.
                 In Glas din câmp se află sintetizat rostul intregei sale vieţi.
              /                   „Nu samăn niciodată ca s’adun,
                                  Adun întotdeauna ca să samăn.
                                   Iar eu rămân umil cum m’am născut. 7i
© BCU Cluj
               Urmăreşte idealul cu răbdarea apostolică a pescarului. Fără să-l desrădăcineze furtunile cari adesea au răbufnit „în plopii drepţi ai gândurilor”. Şerpii din codri de întuneric i-au înodat glesna, mlaştina i-a furat pasul, besna i-a astupat gura, dar a năzuit într’una spre geana de azur. L-a răzvrătit fudulia deşertăciunilor (Vila Blanc a) ; a fost lovit de deziluzii („Vinul venin, crinii scaeţi”), şi-a clătinat inima „Intre speranţe şi păreri de rău” şi decepţia nu l-a ştirbit. Rămâne acelaşi avântat optimist, într’un neîntrerupt entuziasm, din Cântec de munte (unde e o panteistică scurgere a sufletului în natură) ori din Cântec tracic, pentrucă
                                .. .Dacă pământul e slut şi e orb,
               ;                 Din vinul luminii mi-e sete să sorb.
                                Prieteni, eu pentru suflet închin.
               Inima e o „fântână ţâşnitoare” care se soarbe în înălţimi ca să-şi răstoarne apele înapoi, pliiie de mireasmă.
               Cu suflet dospit în căpistere patriarhale (Terţine patriarhale), slăvind pe Dumnezeu prin faptă, credinţă şi iubire, era firesc să deteste Progresul. In giganta înaintare a civilizaţiei vede, amurgul omenirii, „trufaşa cugetare” e dizolvantă:
                                Sub pulberea de aur a marilor idei
                                Rânjeşte barbaria
                                Iar inima se ’neacă în desnădejdea ei.
               Idealuri răsărite din experienţă, ridicate pe orizonturile vieţii asemenea unor luceferi. S’au despărţit de zgura concretului şi s’au cristalizat în licăr diamantin în Ţara de peste veac — regiune la graniţele căreia se liniştesc stihiile, încetează circumstanţialul, se iroseşte spaţialitatea contingenţă şi se încheagă eternul. Regiune proptită pe furci de gând şi pe tresărire de simţire. Ţara de peste veac este generată din comunicarea unui suflet cu Dumnezeu, cu Moartea şi cu Viaţa.
                                                        *
               Patriei îi este rezervat un loc redus. Trei cântece. E prezentă dealtminteri pretutindeni. Dar ca preocupare de căpetenie numai în Cântecul Dunării, în Reculegere şi în Fântânile trecutului. Odele răsunătoare ale Darurilor pământului (Prinos, Patria, etc.) se completează cu alte încrustaţii sonore de accente puternice, doar discret strecurate
                                Noi stăm cu doinele şi cu pământul!.
                 Sau imagini plastice, ca:
                                Inima neamului nostru e ’n grâne.                                -
               Ori fiinţa întregei patrii care tresaltă în icoana Şesurilor natale şi a căminului, contemplate în amurguri feerice. Ţărâna ţării parcă se leagă cu stelele rotitoare prin coloanele de fum ieşit drept pe hornurile caselor şi înălţat până în adâncimile tăriei.
               Iubirii de ţară plasticizată spaţial, în cele două bucăţi citate, i se adaugă întregitor legătura cu trecutul. Când iconoclast dărâmăm spre a clădi lumi şi concepţii noui, se
                                                                 72
© BCU Cluj
         iveşte mustrător din Fântânile trecutului un străbun, şi in apele sufletului liniştit, în care încercăm să ne închegăm chipul, ne zâmbeşte galeş. Ca un izvor subpământean şi de peste veac, răzbate până la noi sentimentul patriei.
               înainte de a trece mai departe, la ultima diviziune a prezentei încercări de înţelegere, un scurt popas concludent. Să enumărăm treptele principale: Dumnezeu, Moartea, Viaţa, Patria. Par liniile unei cvadraturi mistice unde se cuprind elementele chintesenţei umane, a căror cauză eficientă şi finală a fost căutată de religii, cercetată de filosofie şi inspirată Artei. Apropierea de atari obiecte de poezie nu se face prin gângurit de talent minor. Ci prin forţă învăpăiată şi sguduitoare.
                                                                 *
               Până aici privirea noastră a fost îndreptată mai mult către structura interioară şi numai incidental am subliniat esteticul formal. Anume ca să nu zăbovim. II menţionăm acum, când ne ocupăm de bucăţile în cari emoţia nu curge din idee exprimată în moduri poetice. Acolo unde funcţiunea expresiunii (imagine, simbol, peisaj, sonoritate, etc.) se vădeşte mai bine în joc liber, este tocmai în creaţiunile exclusiv plastice, fără substraturi ideologice. Netăgăduit cele dintâi presupun virtuosul. Dar separarea celor două elemente (idee-sentîment, de o parte şi formă, de alta) impune o examinare mai detaliată. Pe când dincoace relevarea expresivităţii, adică a ceeace este exclusiv artistic, nu întâmpină dificultăţi. Deci procesul creator e mai complex în poezia de concepţie, căci sunt trei termeni (idee, sentiment şi formă), pe câtă vreme în poezia propriu zis lirică nu sunt decât doi: sentiment şi formă. Dela sentiment până la imagine şi de aci la exprimare, este o înlănţuire fără hiat. Cu alte cuvinte, emoţiunea este mai aproape de artă ca domeniul intelectual. Şi în cele patru cicluri partea de simţire se sudează cu partea de cugetare. Pentru acest considerent vom semnala mai lesne, în ultima categorie, modalitatea poetică.
               Numărul acestora e mic, fiindcă Dl. Nichifor Crainic este prin excelenţă poet gânditor. Intuiţia sa face priză pe idee, nu pe obiecte exterioare. Emoţionabîlitatea e incitată de cugetare şi mai rar de aspectele naturii. Şi atunci chiar, în aceste cazuri puţine, pastelul, b. o., nu are caracterele obişnuite genului. Concentrat 5 nu zugrăveşte. Culoarea adeseori este inexistentă. Aşa este Amiaza, comprimată în opt versuri şi Duminica, compusă din 16 versuri scurte. Linia apăsată, expresivă şi imaginea finală e totul
                               Dar arşiţă e-atâta că soarele de jar
                               Şi el îşi şterge faţa cu-un nor ca un ştergar
               Sub curcubeu—simfonia furtunii, epilogul liniştii — este o revărsare de dinamism plastic, captat în forme, tradus în echivalenţe de termeni concreţi. Două exemplificări. Una pentru demonstrarea energiei:
                               Şi nora ’n ea căzuse mototol Ca pasărea sorbită In vâlvătăile unui pârjol
                               Părea o minge repezită                 ........... ..... ......
                               Din margine în margine de cer De-un braţ de vijelie 'nebunită.
                                                                73
© BCU Cluj
            Şi alta pentru static:
                              Un munte — ca o milă de granit —.
            Oboseala şi liniştea din Seară este redată concis în trei imaginii întoarcerea pasărilor la cuib, luna („încovoiată ca o toartă de căldăruşă”) şi tăcerea tălmăcită auditiv.
                              Când greieri rod cu mii de zimţi Tăcerile.
            Cerul este comparat cu
                              Coroana unui pom fantastic Cu rămurişul spre pământ plecat.
            Tristeţile sunt uşoare şi trecătoare, nu sue niciodată la melancolii (Scrisoare, Cântec de seară, Elegia celor doi, Comoara). Mâhnirea e un oftat suspinat mai mult prin repetiţie, tonalitate joasă. Repetiţie de temă muzicală, care se insinuiază
            Eu mâine n’am să le mai văd (repetat de două ori la sfârşitul strofei I)
            Eu mâine n’am să le mai ştiu (la fel pentru strofa II)
            Fiecare din cele patru strofe ale Elegiei se termină cu un refren (primul, cu modificarea sensului în rimă).
            întruparea graţiei şi delicateţei o găsim în admirabilele poeme 7rup de fum şi Colind, In ambele imaginile sunt vaporoase şi limba mlădioasă ca la Verlaine. Vers după vers murmură, înfiripând imaginea, din care rezultă emoţiunea, conturată în simbol.
            Am fi voit să relevăm ceva din procedeele tehnice (inovaţii faţă de primul volum), dar ne surprindem că am întrecut codul unei cronici. De aceea nu vom insista. Le vom aminti în treacăt. Metrica Ţării de peste veac se diferenţiază de cea anterioară. Poetul, stăpân desăvârşit pe instrument, creiază rime rarei                                              .
                              Copacul e, toamna, un fel de Seneca Şi creanga ce frunza şi-o sângeră e ca Un braţ care picură sânge ’nţelept, —
            Profund cunoscător al valorilor sonice, masează sunetele obţinând efecte ritmice excepţionale, armonice sau melodice — după împrejurare. Stihurile par uneori izbucnite din violoncel
                              Cu şuiere de lame pe arcer,                   .
                              Furtuna răbufnită ’n gol îşi ascuţea tăişul crunt pe cer.
            Este un progres formal fără sărituri. Strâns legat de arta predecesorilor, d-1 Nichifor Crainic înţelege s’o promoveze neforţat. înaintare care nu lasă în urmă goluri. Arta d-sale ca a tuturor autenticilor poeţi nu se exprimă decât din necesitate — şi numai atunci când are de făcut un adaos inedit.
74
© BCU Cluj
            7ara de peste veac — continent suspendat şi imobil, cu fluvii undite din inimă şi munţi împietriţi din gând — spre tine am vrut să croim drum cu aceste prime impresii. Spre adăpostul acesta ideal, năzuim un refugiu când se sfarmă talazurile deslănţuite de crizele spirituale. Prigoniţi de pozitivism şi de otrava scepticismului, aflăm odihnă şi întremare în dumbrăvile Ţării de peste veac. Dela hotarele ei înfloresc credinţele înviorătoare, crud retezate de speculaţiile filosofice. Ea ne reintegrează în bunuri pe cari le secularizase dialectica îngheţată. Panaceu de spiritualitate sub învăliş estetic, împotriva viforului de relativism abătut peste contemporaneitate.
            In acest continent plutitor în nesfârşite singurătăţi, în infinit, unde stăpâneşte Dumnezeu este Ţara de peste veac.
            Spre ea ne-am străduit să tăiem din cea dintâi contemplaţie a noastră, treptele unei căi interpretative.
75
© BCU Cluj
              AŞTEPTARE
                      DE
         ‘       V. CIOCÂLTEU
             La ce, iubita mea, să ’ncerc să ’mbrac In versuri vechi iubirea vecinie nouă Când toamna florile nu’şi mai desfac Rochiţa pe tulpina frântă ’n două ?
             Tristeţea mea nici n’aş putea s’o prind In cadrul strâmt al strofelor rebele Cum nici misterioasele căderi de stele Ce pier din cer şi ’n suflet se aprind.
             Ursuz aştept!... Dar timpul stând pe loc A tras perdea de fier pe zarea mutăî..
             In parcul vast cresc doruri şi cucută Iar banca de sub tei am ars-o ’n focî
76
© BCU Cluj
                        ASPECTELE LIRICEI MODERNE0
                                                PRECURSORII
                                                        DE
                                                 ION PIL LAT
          In ciclul proectat asupra aspectelor mai caracteristice ale liricei de azi în Occidentul european şi în Statele Unite ale Americei, înainte de a înfăţişa pe rând lirica modernă a fiecărui popor, e nevoe să aruncăm o privire de ansamblu şi să schiţăm pe scurt originile, caracterul şi fizionomia acestei poezii.
          Trebue să-i trasăm cadrul ei firesc, s’o hotărnicim în spaţiu şi să o delimităm, în timp. Ne mai trebue să-i găsim şi coordonatele ei sufleteşti, domeniul spiritual în care se desvoltă; care-i sunt ţelurile şi ce mijloace întrebuinţează ca să le ajungă. Intr’un cuvânt care-i sunt motivele de inspiraţie şi care-i sunt mijloacele de exprimare: Iată scopul ce ni-1 propunem astăzi. Scop greu de atins faţă de cadrul limitat al unui articol de revistă şi faţă mai ales de complexitatea fenomenului liric actual tot atât de vast prin problemele noi ce ni le propune, prin soluţiile la care ajunge, ca şi mai ales prin încercarea de a repune din nou, sub altă formă mai complexă, probleme vechi ce le credeam rezolvate de mult.
          Ca să putem indica fie chiar sumar caracterele generale ale liricei de azi ne trebue deci un fir conducător.
          Poezia modernă ca orice fenomen organic nu poate fî produsul unei generaţii spontane. Natura nici în poezie nu cunoaşte salturi.
          Orice fenomen literar e rodul unei lungi, adesea tăinuite, flliaţiuni — unde ca şi în ereditatea umană fiii nu seamănă direct cu părinţii, ci tipul cutărui sau cutărui străbun revine stăruitor şi reapare modificat în strănepoţi. De aici importanţa hotărâtoare a precursorilor, a personalităţilor acelora puternice al căror glas profetic nu-şi găseşte ecoul de cât în generaţiile următoare.
          Aceşti precursori sunt ca drapelul cântat de Rilke, care fâlfâe şi se sbate sus de tot, pe vârful turlei, în vântul pe care cei de jos nu-1 simt încă adiind.
          Simbol minunat care ar putea servi lui Edgar Poe ca şi lui Baudelaire, lui Mallarmâ ca şi lui Rimbaud —ca să nu mergem prea departe în timp şi să evocăm pe William
                                                      77
© BCU Cluj
      Blake poetul mistic englez sau pe Holderlin poetul vizionar german — aceste două avant-posturi ale sufletului nostru modem rătăcite în trecut.
            Pe lângă acşti precursori, adevărate rădăcini în timp, lirica modernă mai are rădăcini adânci în firea tradiţională a popoarelor însăşi.
            Acest caracter naţional care se evidenţiază atât de bine când poţi citi în limba lor originală producţiile lirice contemporane, a scăpat în deobşte teoreticianilor şi criticilor literari din apus. Aceştia în genere, necunoscând de cât una sau două limbi străine, sunt nevoiţi să se mulţumească cu traduceri, adică un text care transpunându-le în altă limbă, egalează spre a o face mai accesibilă cititorului o sensibilitate străină. Caracterul tradiţional al poeziei modeme, va apare mai târziu ca unul din aspectele ei cele mai interesante. Acuma doar îl menţionăm, căci numai la lumina literaturei comparate se vor evidenţia trăsături menite altfel să rămână ascunse.
            Orice perioadă literară e produsul unei legi inerente atât spiritului omenesc ca şi naturei în genere: legea pendulărei universale.
            Când, în bătaia sa, pendulul ajunge la maximul de amplitudine într’o parte, trebue fatal să ajungă apoi la maximul de amplitudine contrarie.
            E legea acţiunei şi reacţiunei. E legea care face să penduleze pe rând sensibilitatea europeană de la sentimentul exuberant şi păgân al renaştere! italiene, al poeţilor Pleiadei lui Ronsard sau al poeţilor elizabetani englezi, la logica reţinută şi maiestuoasă a teatrului clasic francez al lui Corneille şi Racine, la poezia lui Dryden şi Pope în Anglia? ca să revie din nou de la maximul de amplitudine a discursului în versuri, de la prozaismul secolului al XVIII-lea, la maximul de revărsare sentimentală al Romantismului german şi englez la începutul secolului al XlX-lea.
            Acestui romantism însu-şi, acestei înflăcărate şi enorme revărsări lirice, lavă atot-stăpânitoare ce arde tot ce atinge, acestor cântăreţi inspiraţi, culegând din viaţă şi nu din cărţi materialul lor sufletesc şi poetic, le urmează pretutindeni în Anglia Reginei Victoria ca şi în Franţa lui Napoleon al III-lea, in Germania ca şi în Italia, o epocă de îmburghezire, de îmbogăţire materială, de prosperitate economică, de bogate descoperiri ştiinţifice:, dar de vădit regres sufletesc.
            Poezia devine didactică sau pur şi simplu descriptivă: parnasiană.
            Pendulul a oscilat din nou spre discursul poetic adică spre proză, spre argument, spre logica în versuri. E ceasul precursorilor.
            Dacă reacţia romantică în forma ei pură a fost un fenomen englez şi german, poezia modernă e la origină un fenomen francez. E destul să cităm pe Baudelaire, cel dintâi poet modem în sensul de poet care a deschis poeziei un câmp nou al sensibili-tăţei noastre.
            Baudelaire, culme uriaşă, al cărui „Fleurs du Mal” (Florile Păcatului) sunt, o grăim conştient, „Divina Comedie” a sufletului contemporan.
            Nici un poet european n’a avut o influenţă mai generală şi mai adâncă. Căci Baudelaire e primul poet „internaţional” nu în sensul că nu e francez, căci în toată literatura franceză alături de Racine şi de Villon e poate cel mai specific, ci în sensul că versul lui ca un scalpel trecând dincolo de textura individuală a fiecărui popor, ajunge la forma imuabilă şi universală a scheletului uman.
            Baudelaire a mai fost sortit printr’un destin unic să exercite prin Mallarmâ, Verlaine şi Rimbaud, care ca trei fluvii isvoresc la umbra lui, ca să ajungă în ţări foarte depărtate una de alta, o influenţă, e drept în parte indirectă, asupra totalităţei aproape a liricei contemporane: de la poeţii „suprarealişti11 francezi, „futurişti” italieni sau „expresionişti" germani (prin intermediul lui Rimbaud) la Val6ry sau Ştefan George (prin Mallarraă) la Ruben Dario,
                                                                  78
© BCU Cluj
      Ramon del Văile Inclan, d’Ânnunzio în parte şi în parte Rilke (prin mijlocirea lui Ver-laine).
           Baudelaire stă astfel la origina aproape a tuturor curentelor care frământă lirica de azi. 1857 data primei ediţii a volumului „Fleurs du Mal” e o dată care trebue reţinută.
           Dacă mai adăogăm că Baudelaire prin traducerea măiastră pe care a făcut-o a întregei opere a lui Edgar Poe (afară de poezii care au fost minunat tălmăcite şi restăl-măcite de incantaţia prozei malarmeene) precum şi prin prefeţele lui celebre la „Poveştile extraordinare” ale lui Poe, analizează şi vulgarizează, răspândind-o şi explicând-o teoria poeziei pure a nefericitului şi genialului poet american. Vedem că Baudelaire nu e numai un generator de curente, dar şi o răspântie de influenţe 5 şi ne dăm seamă de importanţa capitală a operei baudeleriene. In ce constă noutatea acestei poezii ? care e virtutea ei esenţială ? Contemporanii poetului au văzut întrânsul mai ales pe poetul blasfemator, revoltat cinic şi erotic, pe poetul celor şase piese condamnate de un tribunal de tristă amintire, pe poetul care a cântat „un stârv“ (Une Charrogne) spre a scandaliza arta poetică burgheză care cerea să cânţi o floare, pe poetul ce preamăreşte pe Satan în litanii spre a revolta catolicismul burghez ce cântă astfel numai slava Sfintei Fecioare. Poetul „ble-stemat“ care sperie morala burgheză strâmtă şi urâtă. Baudelairul „decadent41 care-şi face din păcat un renume „pour âpater le bourgeois" ca să tâmpească cititorul.
           Baudelairul „romantic" care în „dandismul" său imita puţin gesturile teatrale ale lui Byron, drapându-se într’o haină care nu e a lui.
           Poetul „Vampirului" şi al „Scheletului plugar", poetul „Posedatului" şi al „Sbură-torului" (Le Revenant).
           Astăzi acest'Baudelaire a murit. Nu era cel real, ci numai masca sub care îşi ascundea sufletul adevărat. Un poet de o rară înălţime morală torturat de ideia păcatului; un poet al cunoştinţei pure, al introspecţiei sufleteşti; un îndrăgostit pasionat de o gro-. zavă luciditate 5 un artist fără pereche în muzicalitatea plastică a versului tradiţional (vechiul alexandrin francez), care sub pana lui capătă o înfăţişare nouă 5 un poet al credinţei, poate, cu Dante, cel mai mare poet religios, catolic, pe care l-a avut omenirea; un evocator şi un magician al cuvântului, care reda vorbelor nu numai formă, culoare şi sunet muzical, dar parfum şi impresie tactilă de moale şi de dur, de neted şi de sgrunţuros. El, cel dintâi, în faimosul sonet întitulat „Corespondances" (aici Corespondenţe în sensul de ecouri care îşi răspund întregindu-se) a formulat dogma din care se trage toată arta poetică a Simbolismului de mai târziu. Citez pentru importanţa lor încă actuală cele opt versuri de la început:
                      La Nature est un temple ou de vivants piliers Laissent parfois sortir de confuses paroles 5 L’homme y passe a travers des forets de symboles,
                      Qui l’observent avec des regards familiers.
                      Comme de longs echos qui de loin se confondent Dans une tenebreuse et profonde unite,
                      Vaste comme la nuit et comme la clarte,
                      Les parfums, Ies couleurs et Ies sons se râpondent.
           A încerca o traducere a acestei subtile şi desăvârşite armonii de sunete, de forme şi de simboluri e o imposibilitate poetică. Ne vom mulţumi deci să o redăm textual şi prozaic:
                                                                 79
© BCU Cluj
                         Natura e un templu unde pilaştri vii                                       '
                         Lasă câteodată să răsune cuvinte nedesluşite.
                                                                    1
                         Omul trece acolo prin păduri de simboluri,
                         Care-1 observă cu priviri cunoscute.
                         Ca ecouri lungi ce de departe se confundă Intr’o întunecată şi adâncă unitate, întinsă ca noaptea şi ca lumina,
                         Parfumurile, culorile şi sunetele îşi răspund.
              Adevăratul Baudelaire îl găsim aici şi tot atât de autentic, deşi diferit în bucăţi ca „Le Jeu“ sau „Les petites Vieilles“, viziuni de un realism atât de grozav în cât devin, în lumina de proector sufletesc care le scaldă, halucinante ca o scenă din Infernul lui Dante.
                         Fourmillante citâ, cite pleine reve,
                         Ou le spectre en plein jour raccroche le passant.
                         Cetate furnicar, cetate plină de vis,
                         Unde năluca în ziua mare opreşte pe trecător.
              Toată poezia de mai târziu a oraşului tentacular al flamandului Verhaeren sau viziunile demonice ale marilor oraşe, ale poetului berlinez Gebrg Heym, pornesc de aici.
              Şi tot din Baudelaire porneşte şi acea nostalgie a poetului modem, prea cerebral, prea bătrân într’o lume prea veche, pentru verdele rai al dragostelor copilăreşti azi mai departe în timp de cât India sau China în spaţiu:
                         Mais le vert paradis, des amours enfantines,
                         L’innocent paradis, plein de plaisirs furtifs,
                         Est-il dejâ plus loin queTinde et que la Chine?
              Nostalgia poetului modern, prea chinuit de gânduri mistuitoare şi de probleme sufleteşti, ca să nu ceară iubitei sub ceruri depărtate şi în splendoarea naturei tropicale, de cât candoarea vieţei animalice (la candeur de l’antique animal).
              Această poezie atât de plină de vis muzical, de incantaţie verbală, de halucinante evocări de forme şi de culori, de parfumuri exotice şi de stranii privelişti străine, e în acelaş timp cea mai precisă, cea mai reală, cea mai necruţătoare posibilă. Pasionată şi lucidă, inovatoare în fond şi tradiţională în formă, poezie austeră de monah intelectual şi poezie sensuală de îndrăgostit desfrânat, poezia baudeleriană e ţesută din contrarii. Ea cuprinde într’o sinteză superioară însăşi antinomiile liricei moderne de mai târziu. Dar ceeace fusese, providenţial, unit într’un singur poet trebuia să devină separat, în direcţii adesea opuse şi în ţări diferite, moştenirea mai multora.
              Cei trei moştenitori direcţi însă, Mallarmâ, Verlaine şi Rimbaud au dus, pe căi divergente şi fiecare mai departe într’o singură direcţie, elementele noi, pe care Bau-delaire, cu ajutorul lui Poe, le turnase în vechiul tipar al poeziei europene.
              Verlaine a fost urmaşul normal, dar transpunând în sonată şi ton minor pentru un quartet de vioară, violoncel, flaut şi pian sinfonia scrisă de Baudelaire în major şi pentru o orchestră întreagă.                                                                .
                                                                80
© BCU Cluj
            Dar în acest domeniu de muzicalitate minoră, în acest domeniu de sensibilitate spontană şi rafinată, totdeauna sinceră şi prefăcută în acelaşi timp, păstrând şi desvoltând antinomia baudelairiană, Verlaine a dus-o la o perfecţiune de nedepăşit.
                                   De la musique avant toute chose
            „înainte de orice lucru muzica" ne spune el în Arta sa Poetică, şi bucăţi ca „Chanson d’Automne" nu mai sunt aproape versuri, ci muzică, ci cântec pur.
                                           Les sanglots longs
                                           Des violons                    .
                                           De l’Automne,
                                           Bercent mon coeur D’une langueur Monotone,
            Tot astfel, în domeniul poeziei credinţei, în sonetele din „Sagesse" Verlaine a dus mai departe, până la catolicismul cel mai curat, precum dusese până la sensualismul cel mai abject (Odes en sau Honneur, Chansons pour Elle) inspiraţia erotică a lui Baudelaire, urmându-i până la exces şi aci antinomia fundamentală.
            Mallarme şi Rimbaud au desvoltat divergent şi au dus până la extrema lor consecinţă două laturi speciale şi diferite ale poeziei baudelairiane. Mallarmâ a încercat din incantaţia muzicală şi din vrăjirea verbală a versului lui Baudelaire, precum şi din magia poeziei şi teoriilor lui Edgar Poe, să descopere o artă poetică nouă bazată pe o nouă valoare a cuvântului în dialectica poetică. Plecând de la muzicalizarea versului nu în sensul melodic, cum făcuse Verlaine, ci în direcţia unei armonii mult mai complexe, arta lui Mallarm6 trebuia să culmineze într’o adevărată partitură poetică, în acea stranie încercare tipografică din „Un coup de de jamais n’abolira le hasard“ (O lovitură de zar niciodată nu va desfiinţa norocul) unde nu versul ci pagina întreagă e luată drept unitate vizuală.
            Verlaine scrisese în Arta lui Poetică:
            „Prends l’âloquence et tords lui le cou“ (Apucă elocinţa şi strânge-i gâtul) şi el surghiunise pentru totdeauna din poezie didacticismul înlocuindu-1 cu muzica pură a sentimentului curat.
            Mallarmâ în locul vechiului raţionament crease o limbă poetică nouă, ermetică şi subtilă, rezervată numai iniţiaţilor. Amândoi, ca şi Baudelaire, păstrau încă versul tra-, diţional. Rimbaud, acest băiat de geniu, la vârsta când alţii merg la şcoală, plecând de la poezia satanică şi halucinată a lui Baudelaire, se îndrepta pe căi singuratice spre forme noi. Ca faimoasa sa poezie? „Bateau ivre“, corabia îmbătată care porneşte hai-hui prin oceanele şi apele globului, scuturând cu voluptate urmele civilizaţiei umane, ca să reintre organic în sânul elementelor pure, Rimbaud se descătuşe şi îşi descătuşe versul de orice ordine logică sau formală. Şi el, ca şi Poe, Baudelaire, Verlaine şi Mallarmâ caută poezia pură. O găseşte însă în acele împerecheri neaşteptate de nici un raţionament, care iluminează brusc, ca două cremene lovite la întâmplare, o porţiune de întuneric sufletesc.
            In acea muzică de contra-punct nostalgic care se adresează instinctului pur ca intraductibilul:
                                           Elle est retrouvee Qoi? L’Eternit6,
                                           C’est la mer allee Avec le soleil.
                                                                   81
© BCU Cluj
       al cărui echivalent raţional nu există, sau ca versui bunăoară
                         L’etoile a pleuri rose au coeur de tes oreilles (Steaua a plâns trandafirie în miezul urechelor tale)
       care duce până la extrema limită a simţurilor noastre, teoria „corespondenţelor11 lui Bau-delaire, pe care am amintit-o adineauri.
             Rimbaud, iniţiatorul „Audiţiei colorate11 în sonetul celebru unde fiecare sunet de vocală evocă poetului altă culoare vizuală;
                         A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu, voyelles Je dirai quelque jour vos naissances latentes.
                         A negru, E alb, I roşu, U verde, O albastru, vocale Voi spune într’o zi naşterile voastre latente.
             Suntem pe pragul tuturor îndrăsnelilor chiar nebune....
             In „Les llluminations11 (Iluminările) şi în „Sezonul în Infern11 Rimbaud rupând ori-ce legătură cu tradiţia formei şi cu logica fondului poetic, devine iniţiatorul acelor extraordinare poeme într’o proză bogat orchestrată şi scrisă pe o cheie muzicală până la dânsul necunoscută omenirei.
             De fapt, pe atunci, Rimbaud, numai scria decât pentru el singur. Şi pe drumul acesta nu-i mai rămânea, la vârsta când alţi încep să dibuiească alfabetul cunoscut al versului, decât să renunţe la literatură, căci epuizase scrisul ca mod de exprimare. Ii rămânea tăcerea şi existenţa aceea misterioasă şi aventuroasă, fără gând literar, prin jarurile Abisiniei, de unde trebuia să revină o singură dată, ca să moară, bolnav şi părăsit de toţi, într’un spital din Marsilia. Influenţa lui Rimbaud asupra stângei şi extremei stânge a liricei actuale a fost enormă. „Suprarealişti11 francezi, „futurişti11 italieni, „expresionişti1, germani au găsit în opera lui un continent nou de cucerit. Iar poeţi ca Leon Paul Fargue sau St. John Perse i-au adoptat unul discontinuitatea explosibilă, cel-alt ritmul interior şi tonul apocaliptic.
             Dar Baudelaire ca şi Mallarmâ, ca şi Rimbaud, ca şi, într’o măsură mai mică, Ver-laine — au fost poeţii celor puţini. Cultul înalt pe care l-au închinat fie-care Poeziei Pure poeziei spălate şi desbărate de orice prozaism de expresie, de orice didacticism, de orice vulgaritate, mergând la Mallarmâ şi la Rimbaud până la crearea unei limbi şi a unei tehnici noi de gândire şi de rostire a poeziei, i-au îndepărtat şi de viaţa clocotitoare a masselor şi de noile descoperiri ştiinţifice, care prin aplicările la viaţa zilnică, transformau pe atunci faţa globului pământesc. Acestor poeţi francezi, aristocraţi prin ermetismul lor, representând floarea supremă a spiritului nou din continentul vechi al Europei — se opune, dincolo de Atlantic în democraţia tânără a imenselor State-Unite ale Americei — nu spiritul european al lui Edgar Poe — ci spiritul nou al poetului noului continent, spiritul american şi colectiv al lui Walt Whitman. El represintă versul liber al democraţiei victorioase şi poezia liberată a noului cetăţean. El e cel dintâi poet american, aclamat acolo drept marele precursor, drept pionierul şi profetul, drept Lincolnul poeziei moderne. Faţă de individualitatea artistică a geniului european, faţă de tradiţia mediteraneană de artă pură — care se găseşte, într’un echilibru diferit, până şi la cei mai iconoclaşti fii ai ei, până şi la Rimbaud— Whitman apare ca representantul frust şi puternic al colectivului, care înlocueşte noţiunea de artă pură prin aceea de viaţă universală.
                                                                     82
© BCU Cluj
            faţă de vasta cultură a poeţilor francezi, Whitmann e un autodidact. Nu e un artist — e un uvrier — un lucrător aproape manual al cuvântului. Dar ce surprinzătoare putere în expresia versului său, ce prospeţime, ce tinereţe care înoeşte totul. Fenomenele cele mai umile, formele cele mai banale îşi recapătă în poezia lui măreţia primitivă.
            „Pământul întreg pe fiecare metru pătrat e cu minuni acoperit'* scrie dânsul şi volumului său de versuri libere — sau mai bine zis de versete poetice — îi dă ca titlu: Fire de iarbă. (Leaves of Grass) „Cred că un fir de iarbă nu e mai puţin lucru decât munca pe care o depun călătorind stelele..."
            Dar despre Whitman vom insista mai mult când ne vom ocupa de lirica modernă americană. Acum e suficient să-l menţionăm ca unul din cele două poluri din ciocnirea cărora s’a născut, ca o sinteză superioară de influenţe şi de curente adesea contradictorii bogatul amalgam sufletesc al liricei modeme.
83
© BCU Cluj
                    IMAGINI ITALIENE
                              (NOTE RĂSLEŢE DINTR’UN JURNAL DE CĂLĂTORIE)
                                      DE
                                          TUDOR VIANU
                                      IV.
        ÎNGERI ŞI CAVALERI
        (Z-harlemagne nu putea cuceri Narbonna. Trupele şi căpeteniile ostenite în lungul răsboiu al Spaniei doreau acum grabnica înapoiere la căminuri. Zadarnice sunt chemările împăratului, îmbărbătările şi făgăduinţele lui. Cavalerii cei mai încercaţi nu ştiu acum decât să refuze. Naymes, duce de Bavaria, Dreus de Montdidier, Hugues de Cotentin, Richer de Normandie, Contele de Gând, Eustache de Nancy, Gerard de Roussilon, toţi vitejii de altădată cugetă la înapoiere şi apelul împăratului rămâne fără răsunet în sufletul lor. O, de ar trăi Olivier şi Rolandî Dar oasele lor înălbesc acum în munţi. Durerea lui Charlemagne e nemăsurată, când un tinerel îmbrăcat în armură i se înfăţişează: „Sfântul Denis păzească pe regele Franţei". Victor Hugo ni-l zugrăveşte sub neuitatele trăsături ale lui Aymerillot:
              L’empereur fut surpris de ce ton d’assurance.
              II regarda celui qui s’avanţait, et vit,
              Comme le roi SaOl lorsque’apparut David,
              Une espece d’enfant au teint rose, aux mains blanches,
              Que d’abord Ies soudards dont l’estoc bat Ies hanches Prirent pour une fille habillâe en garţon,
              Doux, frele, confiant, serein, sans âcusson Et sans panache, ayant, sous ses habits de serge,
              L’air grave d’un gendarme et l’air froid d’une vierge.
        Printre idealurile cavalerismului medieval a existat fără îndoială şi acesta. Sub pavăza credinţei, bărbăţia în lupte a putut lua înfăţişarea unei tinereţi plină de curăţenie şi modestie. Gingăşia şi suavitatea înfăţişării nu exclud puterea şi intransigenţa, dacă acestea îşi înfig rădăcinele într’un anumit fel de a fi al sufletului, în curăţenia şi naivitatea lui. Ba există aci un vechi vis al umanităţii. S’ar spune că reaua conştiinţă de sine a forţei, pentru
                                                04
© BCU Cluj
     a se răscumpăra, a simţit nevoia alianţei cu tinereţea plină de graţie şi puritate. David înfrângând pe Goliath înalţă puterea curată peste aceea diabolică şi bestială. Graţie tinereţii păşeşte neştiutoare de sine şi isprăveşte cu cinci pietre netede din râu, ceeace nu poate întreprinde nici puterea încercată în lupte a lui Saul, stăpânitorul de oameni. îngerii Domnului fulgerând deasemeni duhurile răsculate, sdrobind păcatul, prăvălindu-1 în focurile Gehenei, nu găsiau oare în nevinovăţia lor forţa sancţiunei care pedepseşte şi extermină ? Reprezentarea îngerului a fuzionat deci cu aceea a cavalerului producând în arta timpului acea generaţie de adolescenţi în care marţialitatea se uneşte cu feciorelnicia şi care ne amintesc acum pe Aymerillot al lui Hugo.
          Pe unul din aceştia l-am aflat într’una din capelele domului sienez. Este Cavalerul din Rhodos al lui Pinturicchio, îngenunchiat pentru rugăciune în apropierea unui palmier a cărui gracilitate consună minunat cu aceia a trupului strâns în armură. Cavalerul a lepădat mănuşile de zale, a depus coiful împodobit şi ceeace a ieşit la iveală sunt un obraz plin de gingăşie, două mâini subţiri şi prelungi împreunate în gestul rugăciunii. Evlavia reculeasă a tânărului răspunde ca într’un ecou în celălalt cavaler cruciat al lui Pinturicchio, aflător în aceiaşi capelă şi ale cărui vestminte sunt monacale. Fervoarea vorbeşte însă aci de sub armură şi în această asociaţie recunoaştem străvechiul ideal cavaleresc al forţei răscumpărată prin sufletul care o întrebuinţează.
          Pinturicchio n’a fost singur atras de acest ideal. Perugino a mers uneori pe acelaşi drumuri. Câteva zile mai târziu admiram la Perugia, pe zidurile Colegiului del Cambio, alegoriile Curagiului şi Temperanţei, figurate prin şirul acelor eroi şi înţelepţi antici, la care linia plină de graţie a forţei tinereşti se învecinează cu gravele atitudini ale înţelepciunii, într’o tovărăşie devenită conştientă de sine. In trimitatea eroilor, Lucius Sicinius ţine scutul în poziţie de odihnă, cu un gest care aminteşte pe al Sfîntului Gheorghe de Donatello; Leonidas îşi bagă spada în teacă, în timp ce Horatius Cocles aşteaptă înarmat, dar fără să ameninţe. Forţa n’are astfel nevoe să desarmeze. Cînd spiritul devine tovarăşul şi sfătuitorul ei, o mişcătoare frumuseţe florală vine s’o înnobileze ca în aceste mlădioase siluete de tineri cavaleri pe care îi datorăm înţelepciunii lui Perugino şi Pinturicchio.
          ANTICHITATE ŞI EV-MEDIU
          Vorba că civilizaţia modernă descinde din aceea antică, pe care a moştenit-o, devine îndoelnică pentru cine face plimbările arheologice ale Romei. Intre Roma veche şi cea modernă, care este într’o măsură covârşitoare aceea a Renaşterii şi a Barocului, vizitatorul are prilejul să resimtă o cumplită surpătură pe linia timpului.
          Vechile clădiri ale Forului roman au crescut, ce e dreptul, pînă la un moment dat, prin adăugiri de straturi, ca un copac care îşi înmulţeşte necontenit straturile concentrice ale trunchiului. Aproape de drumul care urcă spre Palatin, vechia biserică Santa Maria Antiqua lasă cu uşurinţă să i se recunoască în ordine răsturnată straturile restaurărilor ei succesive în decurs de şease secole, până la construcţia primitivă care pare a fi fost a bibliotecii Templului lui August. Lucrarea creşterii în afară încetase de mult, când arheologii secolului nostru au început munca inversă de desgropare a straturilor mai vechi. S’a început atunci o ciudată întreprindere de a restabili ruina primitivă. „Antreprenorii de ruine“, de care vorbeşte odată Lâon Bloy există cu adevărat. Ei sunt arheologii timpului nostru care nu şi-au terminat opera, căci între Forul lui Trajan şi vechiul For roman lucrările care se continuă sunt menite să restitue amintirii şirul de ruine care se găsesc astăzi sub temeliile construite în veacurile mai apropiate şi să obţină o promenadă arheologică unică în lume, cum se spune cu mândrie la Roma.
© BCU Cluj
              Pasiunea arheologică de a înlocui clădirea prin ruină este unul din semnele cele mai caracteristice ale civilizaţiei noastre. Avântul constructiv al secolelor trecute pare a fi suferit aci o curioasă deviare. Ştiinţa, energia şi adeseori gustul arheologilor contemporani nu par a fi mai mici decît ale arhitecţilor care au creat in trecut Goticul şi Renaşterea, dar direcţia sforţărilor lor a primit un semn negativ, ca într’o operaţie algebrică. Poate pentru întâia oară în istoria lumii s’au grupat atitea însuşiri omeneşti, atâta muncă organizată şi consecventă nu pentru a produce lucruri noi, ci pentru a restitui pe cele vechi într’o formă cât mai apropiată de tipul lor primitiv. Această nouă orientare n’ar fi fost însă posibilă fără acea întâlnire dintre spiritul romantic, iubitor al trecutului şi spiritul cercetării ştiinţifice precise. Logodna s’a petrecut în adevăr, dar ceeace a rezultat n’a fost o lume reînviată, ci una care nu dovedeşte decît adânca ei desbinare de lumea noastră. Sentimentul continuităţii neîntrerupte pe care vizitatorul îl trăeşte în atâtea din bisericele şi palatele comunale ale evului-mediu, lipseşte aci. Antichitatea apare moartă cu adevărat şi arcurile gloriei de altădată, coloanele retezate, porţile şi termele romane ne apar ca tot atâtea mărturii a unei vieţi care nu mai are nici o legătură cu a noastră.
              Călătoria în Italia a fost pentru noi, un prilej neîntrerupt de comparare între epoca antică şi medievală, între moartea uneia şi prospeţimea celeilalte. In curtea Universităţi din Padova, sub bolţile Basilicii Sfîntului Francisc la Assisi, în sălile Palatului comunal al Sienei am simţit neîncetat cum formele de viaţă au rămas aproximativ aceleaşi în decurs de mai multe sute de ani sau cum nouile conţinuturi au găsit calea adaptării la vechile forme. Tipismul medieval prescriind oamenilor regule stricte, constituind atitea din manifestările vieţii într’un ritual rigid, a făcut clipele timpului asemănătoare unele cu altele şi a menţinut continuitatea lumii medievale. Cum acest tipism a funcţionat cu mai multă rigoare în domeniul vieţii religioase, se înţelege că impresia continuităţii este mai covârşitoare aci. Dar şi în unele sărbători ale poporului sau în viaţa universităţilor oamenii trăesc astăzi în cadre şi cu simţiri rămase neschimbate de şease sau şeapte sute de ani.
              îmi amintesc de promoţia doctorală la care am asistat în sala festivă a Universităţii padovane. întreaga înscenare rituală a promoţiei ridica pe candidatul norocos într’un venerabil cadru de fixitate şi certitudini tradiţionale. Băiatul pleca acasă, cu coroana de lauri pe frunte, înconjurat de camarazi şi ritmând cu o inimă nouă, tacturi repetate de multe mii de ori. Viaţa începea pentru el, revenind identică în sublima monotonie a veacurilor. De pe galeria încărcată cu blazoanele vechilor şi noilor corporaţii studenţeşti, priviam grupul tumultos al tinerilor înconjurând pe laureat şi încadrându-se în arcada porţii monumentale, ca o stampă adresată de secolele trecute secolelor viitoare. Acolo îmi aminteam de propria promoţie a privitorului într’una din Universităţile Apusului şi îmi lămu-riam un anumit îndemn al inimii viu până în acea clipă şi care n’a slăbit de-atunci. Nietzche spune odată că printre foloasele studiilor istorice există şi acela de a dărui omului ereditatea pe care o doreşte şi pe care o consideră mai preţioasă. In vasta unitate a culturii omeneşti, un fir al ţesăturii apare astfel mai trainic şi mai aparent, legând pe omul de astăzi cu cine ştie care strămoşi al său. Călătoria este în mare măsură un astfel de joc al eredităţilor elective, un excitant al imaginaţiei şi al memoriei ereditare a spiritului cultivat, probând în om supleţea şi universalitatea culturii lui. Nu călătorim pentru a ne instrui, cât pentru a ne regăsi în posibilităţile noastre tainice şi multiple. Vechiul îndemn al peregrinării care ne purta altădată între zidurile micului burg germanic, ne făcea solidari ca prin minune cu scholarul medieval sau cu studiosul romantic şi revenea acuma aidoma, înălţând sub picioarele noastre postamentul de granit al unei vechi tradiţii spirituale nedesminţite. Şi în această oră a îndepărtatelor visări, simţiam cum înviorăm şi
                                                                       B6
© BCU Cluj
      ducem cu noi un legămînt de iubire şi fidelitate pentru acel suflet al Occidentului umanistic şi creştin.
           Mărturiile Romei antice nu ne vorbesc însă nici odată cu aceste solicitări adresate memoriei adânci a culturii noastre. Amintirile romane nu se produc decît ocolind prin Renaştere. Drumul direct către ele este pe toată suprafaţa surpat. Trecem prin Forul roman ca printr’o lume fantomatică. Cultura a fost redată aci naturii. Spiritul a retrogradat deodată cu două sau trei mari trepte ale creaţiei şi ceeace a fost monument a redevenit piatră, vechia ordine şi armonie înapoindu-se în haosul elementelor amorfe. N’a stăruit într’acestea decât atât cit a fost necesar pentru a dovedi că această desordine nu este a începutului, ci a sfârşitului iremediabil şi tragic. Soarele ne ţinteşte cu mii de săgeţi şi pasul nesigur osteneşte printre pietre şi buruiene. Urcăm astfel pînă la Orti Farnesiani, de unde ochiul îmbrăţişează încă odată prăbuşitul cimitir al civilizaţiei romane. Un brad rotat ne primeşte pe una din terase în umbra lui, lăsându-ne să ne odihnim în marele ceas nemişcat al amiezii.
           „UNA BELLA PASSEGGIATA“
           Abia coborâsem din tramvaiul care ne adusese prin trâmbe de praf alb la Fiesole, cînd un bătrânel, proprietarul uneia din trăsurile cu cort care staţionează în Pîazza Mino da Fiesole, puse stăpînire pe persoanele noastre. „Faciamo una bella passeggiata, Signore", ne propune el. Plimbarea cea frumoasă era în intenţia noastră, dar am fi dorit mai înainte câteva clipe de răgaz pentru a ne bucura în voe de măreaţa perspectivă asupra Florenţei. Refuzul nostru nu desarmă însă pe bătrân. „De ce să nu începem îndată plimbarea, observă el, vremea este călduroasă şi de sub cortul cel răcoros, vom putea cu mai multă plăcere privi ruinile etrusce şi romane, vechile biserici ale locului, frumoasele panorame care se deschid de pe esplanadele oraşului. In acelaşi fel am putea reveni apoi în Florenţa, ocolind prin Vincigliata şi prin pădurea de chiparoşi care se continuă neîntrerupt până aproape de intrarea în Florenţa. Toată plimbarea aceasta se poate face numai pentru 120 lire“. „Prea multe parale, răspundem noi. Banul nostru este numărat şt pentru că plimbarea cea frumoasă este atât de costisitoare, ne vom înapoia în Florenţa cu tram-waiul, aşa cum venisem'1. „Dacă 120 lire este mult, replică bătrânul, 100 de lire va fi destul de convenabil. Haideţi, domnilor, urcaţi-vă şi să pornim. Nu-mi veţi plăti decît dacă veţi găsi singuri că plimbarea e în adevăr frumoasă". Tocmeala continuă însă şi pornind din punctele noastre de vedere opuse, preţul părea a se statornici în jurul cifrei 50. „Iţi dăm 40 de lire", spuneam noi. „îmi veţi da 60 de lire, dacă veţi găsi că plimbarea e frumoasă", răspundea bătrînul. Deşi consideraţia estetică poate deveni cu greutate condiţia unui contract, ideile noastre despre frumos fiind în genere nebuloase şi vagi, ne urcarăm în trăsura bătrânului şi pornirăm.
           De pe parapetul Sfîntului Francisc, Florenţa ne apare în fundul unei perspective mai îndepărtate decît dela San Miniato. Monumentala şi austera grupare a clădirilor Florenţei este atenuată în acest punct al priveliştii. Massa de piatră se difuzează în coloare şi se subtilizează în atmosferă. Filmul Florenţei şi al înconjurimilor se desfăşoară in faţa noastră, până când ne găsim în pragul pădurii de chiparoşi. Bătrânul se întoarce în acest moment către noi şi ne spune; „Continuăm aşa dar plimbarea şi îmi veţi da 60 de lire". ,,Nu-ţi vom plăti decît 40 de lire" răspundem noi. „îmi veţi plăti 60, căci plimbarea vă va plăcea foarte mult", răspunde el. Caii sunt îndemnaţi într’acestea prin vorbele neînţelese ale bătrânului şi răcoarea pădurii ne uşurează de odată de povara căldurii resimţite până atunci. Adierea înviorătoare a locului, mireasma lui rece şi amară, ne desfătează.
                                                            87
© BCU Cluj
       „Nu este aşa că e răcoare şi plăcut aci? ne întreabă bătrînul. Frumoasă plimbare. Una bella passeggiata“ 1 Drumul trece pe sub întăriturile unui castel cumpărat de curînd de o bogată americană. Ne oprim şi privim donjonurile castelului, vastele lui dependinţe de piatră şi minunatele alee cu flori, întinzându-se până în marginea zidurilor. „Frumos, prea frumos**, admiră bătrînul într’un dulce şi uşor extaz. Cu neputinţă de a spune că nu e frumos. Esteticele noastre gata să se pună de acord asupra acestui punct, îndrumau fără îndoială soluţia contractului pe care-1 angajasem, în sensul dorit de bătrîn.
             Dar ne continuăm drumul şi ne găsim acum în punctul cel mai adânc al văii pe care o coborîsem dela Fiesole. Cîteva isvoare au găsit drumul suprafeţei şi un murmur, un fermecător cîntec îngînat se amestecă cu adierea şi parfumul locului, pentru a ne odihni de ostenelile zilei, pentru a reface puterea noastră şi conştiinţa plăcerii în noi. In acest punct o florentină, o femee din popor, şi-a instalat negoţul ei de îngheţată şi siropuri, pentru rarii clienţi care pot trece pe aci. Ne oprim în faţa căruciorului cu bunătăţi şi ne place un moment să glumim cu cei doi copii ai vînzătoarei, o fetiţă şi un băiat, inteligenţi şi frumoşi. Copii se apropie cu o sfială politicoasă de noi şi sub privirile mândre ale mamei, ştiu să ne dea răspunsuri măsurate şi precise. Copii n’au mai mult de cinci sau şease ani, dar semnele rasei lor se pot citi de pe-acum în privirile clare, în trăsăturile pline de armonie ale feţii. „Frumoşi copii**, ne ghiceşte gîndul bătrînul. „Una bella pas-seggiata**. Conducătorul nostru strângea astfel documente sdrobitoare împotriva noastră şi cerbicia noastră urma să fie până la urmă înfrântă.
             Poposim astfel odată cu umbrele serii în faţa hotelului şi scot din punga mea 40 de lire pentru a plăti bătrînului. „îmi dai 40 de lire ?“, se miră atunci bătrînul. Se vede că plimbarea nu v’a plăcut 1 Se vede, adaugă el cu sarcasm, că răcoarea pădurii n’a fost plăcută, că n’a fost destul de frumoasă panorama Florenţei şi nici castelul întâlnit în drum. Se vede că băiatul şi fetiţa vânzătoarei de siropuri şi îngheţate n’au fost frumoşi deloc. Dacă nimic nu v’a încântat din cele ce aţi văzut, dacă nu e nimic frumos în Florenţa, dacă nu vă simţiţi nici decum învioraţi şi întăriţi după această frumoasă plimbare, daţi-mi numai 40 de lire, le primesc**.
             „Domnul meu, răspunsei atunci bătrânului care începuse să se supere, ai legat preţul d-tale de o condiţie dintre cele mai fragile s de ideile noastre în legătură cu natura frumuseţii. Iată, îţi voi mărturisi, sunt profesor de estetică în ţara mea şi m’am consacrat acestei ştiinţe încă din anii primei mele tinereţe. Formula frumuseţii îmi apare încă nesigură la acest termen al meditaţiilor mele. Deşi încerc să mă ridic necontenit peste execrabilul relativism estetic, sufletul meu îndreptat către absolut şi etern nu este încă împăcat cu sine. Dogmatismului d-tale i—aşi fi putut opune un relativism foarte generalizat. D-ta ai strâns însă cu multă grijă probele tezei d-tale şi chiar acum în urmă ai citat laolaltă frumuseţea pădurilor, a castelelor şi a copiilor. Frumuseţea e în adevăr una şi toate înfăţişările ei pe acest pământ participă deopotrivă la esenţa ei vecinică şi divină. Minunata d-tale patrie italiană o dovedeşte cu prisosinţă. Totul e frumos în Italia. Un val de nobleţe şi graţie trece deopotrivă în Italia peste înfăţişările naturii, peste operile oamenilor şi peste chipurile lor, legîndu-le de un tâlc mai adine. Primeşte deci modestul preţ cerut de d-ta ca o recunoaştere a mândrului şi justului d-tale patriotism**.
88
© BCU Cluj
CRONICI
  rx ©  
  IDEI, OAMENI, FAPTE
                  FILOSOFIA IN TUITIVISMULUI RUSESC 0
   Intuitivismul sau ideal-rcalismul rusesc este o interesantă încercare de a ieşi din cadrul alternativei înguste ce inevitabil se pune înaintea oricărei gândiri filozofice i sau pozitivismul sau idealismul 1 Intuitivis-mul rusesc răspunde la aceasta ■. nici unul, nici altul.
   Ambii rup legătura între conştiinţa individuală şi viaţa empirică. Primul contopeşte morala cu fapte empirice. Al doilea confundă morala cu ideile morale făcându-le cu totul străine realităţii.
   Intuitivismul evită asemenea greşeli.
   El este înrudit cu toate curentele cari tind la un monism ideal-realist, adică la împăciuirea idealismului cu empirism. Printre ele actualmente cele mai de seamă sunt i empiriocriticismul lui Avenarius şi intuitivismul marelui filozof francez Bergson.
   începuturile acestui curent le găsim în sec. al XVIII în filozofia şcoalei Scoţiene şi în sec. al XIX în filozofia lui William Hamilton.
   In Rusia primele baze începătoare ale acestui curent au fost puse de cunoscutul filozof Vladimir Soloviev.
   Actualmente intuitivismul rusesc este reprezentat în persoana filozofilor ruşi N. Losski şi S. Franc. *)
   Pentru a-1 caracteriza într’un articol scurt de revistă, ne vom îndrepta atenţia numai asupra părerilor generale ale acestor autori şi celor mai de seamă principii gnoseologice, ontologice, etice şi sociale, în privinţa cărora ei insistă.
   Prima chestiune care provoacă în filozofia contimporană nenumărate dificultăţi este cea de însemnătatea şi rolul conştiinţei.
   La prima vedere realitatea este în afară de conştiinţă şi atunci ea nu este cunoscută de noi sau se află în interiorul conştiinţei şi atunci ea nu este adevărată realitate, ci numai ideea, gândul.
   Insă noi suntem întotdeauna siguri că ştim fiinţa transcendentală—realitatea. Pe această convingere dată conştiinţei noastre trebue să fie bazată teoria cunoştinţei.
   *) Lucrările lor principale sunt i
   N. Losski. Intuitivism, 1908; Introducere în filo— sofie, 2 ed. 1919.
   S.    Franc. Obiectul cunoştinţei, 1913; Introducere în filozofie, S. Petersb., 1922 ; Metodologia Ştiinţelor Sociale, Moscova, 1922; Bazele Spirituale ale Societăţii, introducere în filozofia socială, Paris, 1930.
   Conştiinţa nu este un domeniu închis. Ea posedă toată putinţa de a pătrunde în sfera opusă şi transcendentală ei — fiinţa. Conştiinţa se poate compara cu un mănunchi de raze cari cad asupra realităţii. După cum o lampă luminează obiectele fără ca să fie amestecată cu ele, aşa şi conştiinţa luminează sau percepe şi cunoaşte direct realitatea.
   Orice cunoaştere este o intuiţie, adică contemplarea directă a realităţii şi cunoştinţa conţinutului ei.
   Cunoscând realitatea direct noi nu o copiăm în interiorul nostru după exemplul realismului dualist şi nici nu creăm o iluzie, care ne-ar sili să confundăm conţinutul nostru intern cu ceva extern, după cum admit aceasta fenomenalismul şi idealismul.
   Intuiţia este adevărată conştiinţă, este un principiu care stă în afară de spaţiu şi timp. Totodată graţie lui noi suntem capabili să vedem tot ce se află în spaţiu şi în timp.
   Duplicitatea conştiinţei nu este decât o aparenţă. Avem de fapt unitatea conştiinţei obiective şi fiinţei sau cu alte cuvinte o singură fiinţă absolută, care are două părţi: partea ideală (conştiinţa) şi cea reală (obiectivitatea).
   Deoarece conştiinţa noastră nu se deosebeşte de realitate, gnoseologia are cea mai strânsă legătură cu ontologia, este o parte din ea.
   Fiinţa este o aşezare sistematică a principiilor de unitate şi multiplicitate.
   Problema raporturilor între suflet şi corp trebuie să fie deslegată în sensul filozofiei lui Leibniz, slăbind însă spiritualismul ei şi transformând-o într’un monism.
   Dacă vom examina fiinţa ca totalitatea fenomenelor concrete existente în spaţiu şi timp, vom constata că esenţa naturei lor se epuizează prin două noţiunii materialul şi psihicul.
   Insă spaţiul şi timpul nici într’un caz nu pot fi socotite materiale. Noţiunile matematice nu sunt nici materiale, nici psihice. Ele nu sunt psihice, întrucât au însemnătatea obiectivă, independentă de conştiinţa noastră şi există în afară de orice timp.
   In afară de două genuri ale fiinţei (material şi psihic) mai există al treilea i fiinţa ideală care stă în afară de spaţiu şi timp, deci este inflexibilă şi invariabilă
89
© BCU Cluj
   Ceia ce nu se schimbă In mersul schimbător al fenomenelor este substanţa.
   Fiinţa în întregime nu este o ordine pacinică constantă, ci un fel de mişcare, o tendinţă la răspândire, la schimbări, este un oarecare potenţial.
   Conştiinţa desvoltată implică şi cunoştinţa a ceeace trebuie să existe, adică a datoriei absolute, a eticei. Deci etica, ştiinţa deontologică, este strâns legată cu ontologia, după cum şi teoria cunoştinţei este numai o parte din ontologie.
   Ideal-realismul combate atât etica naturalistă în diferitele manifestări ale ei (hedonism, evdaimonism, utilitarism, etica sentimentului moral), cât şi etica Kantiană a imperativului categoric, intenţionând să creeze o etică concreto-ontologică.
   Această etică a fost pe larg desvoltată de VI. Soloviev în opera lui „Justificarea binelui''.
   Principiul acestei etice este manifestarea esenţei spirituale a fiinţei absolute în natura omului.
   Această etică şi-a găsit explicarea autentică în sistemele lui Platon, neoplatonicilor şi, în filosofia nouă, la Hegel.
   Kant are acel mare merit că a dovedit imposibilitatea eticei empirice. Cu toate acestea sistemul lui etic este prea formal, prea abstract şi infructuos.
   Intre ideal şi realitate trebuie să existe cea mai strânsă legătură. Nu poate fi recomandată nici o formulă vagă a idealului etic, întrucât omul ia parte la totalitatea concretă a evoluţiei ontologice.
   Ceeace există (în sensul absolut al cuvântului) trebue să servească ca bază a ceeace trebuie să fie şi nu este încă realizat.
   Etica nu poate fi dedusă din sine însăşi sau numai din conştiinţa celor ce există. Prin „existenţă" nu înţelegem realitatea empirică schimbătoare.
   In afară de ea există legile absolut statornice ale fiinţei ontologice.
   Etica nu poate fi cu totul autonomă. Binele trebue să aibă aptitudine de realizare, trebue să fie un moment al fiinţei absolute, să fie dovedit ontologic.
   Orice ideal moral trebuie să ia naştere din conştiinţa omului asupra întregei experienţe istorice a omenirei.
   Viaţa socială a omului se construeşte pe anume baze absolute la cari se referă, de exemplu, următoarele t
   In fiecare societate trebuie să existe în genere o oarecare organizaţie, ordine şi putere. Puterea asigură o oarecare unitate a vieţei participanţilor so-
cietăţii. In societate sunt în vigoare unele reguli de conduită cari impun membrilor societăţii unele obligaţiuni ş. a. m. d.
   Acestea sunt legile imanente ale societăţii, de cari trebuie să ţină cont orice ideal social şi orice reformator.
   Prin urmare, principiul etic al datoriei nu scoate totul din sine însuşi, ci este obligat a respecta legile ontologice.
   Omul concret poate să nu le ia în consideraţie, le poate călca după cum se calcă regulile igienei despre necesitatea aerului curat pentru respiraţiune, însă realitatea se răsbună pentru lipsa de respect faţă de legile ei absolute. O încercare de a realiza un ideal care contrazice aceste legi rămâne în zadar, sau duce la rezultate cu totul neprevăzute.
   Intuitivismul rusesc pune problema creării unei discipline care ar cuprinde examinarea întregei vieţi sociale sub denumirea „filozofia socială".
   Studierea obiectului social (ca şi a obiectului în genere) nu este o examinare pur formală a ceeace stă în afară de noi, ci o supravieţuire obiectivă, pătrunderea în el. Cunoştinţa trebuie să fie vie.
   Pe când cunoştinţa vie este îndreptată în psihologie — spre viaţa subiectivă, spirituală, iar în disciplinele umanitare — spre rezultatele eforturilor creatoare ale spiritului omenesc, în disciplinele sociale se studiază viaţa omenească în forma ei supraindividuală şi obiectivă.
   Cunoaşterea societăţii este autoconştiinţa spiritului omenesc.
   Pe baza acestei conştiinţe creşte tendinţa spre ideile-voinţe, spre crearea idealurilor sociale, de cari se ocupă „filozofia socială practică".
   Disciplinele sociale se divid în : 1. disciplinele con-creto-descriptive (istorice) şi teoretice; 2. fiecare din aceste două grupe la rândul ei se împarte în ştiinţe fenomenologice despre forma ideală a fiinţei sociale (jurisprudenţa) şi ştiinţe reale, cari studiază procesele reale ale vieţei.
   Am expus intuitivismul rusesc în cele mai generale trăsături, fără ca să ating însuş sistemul lui.
   La prima vedere acest curent filozofic ne pare eclectic. Insă din studierea lui mai aprofundată putem constata o consecvenţă uimitoare în expunerea tuturor problemelor filozofice.
                                                                                                                                   ALEXANDRU BOLDUR.
   CRONICA PLASTICA
            EXPOZIŢIILE I. THEODORESCU-SION, S. MUTZNER, NUTZI ACONTZ
                            ŞI „ARTA NOUĂ"
 La Theodorescu Sion ritmul manifestării artistice terioară, de la o expoziţie la alta. Anul trecut Theo-înfăţişează un caracter pendulator. Pictorul evoluează dorescu-Sion se arăta preocupat să exploreze re-prin etape care contrastează, cel puţin ca ţinută ex- sursele de culoare ale materiei. Asemenea preocupare
                                 90
© BCU Cluj
II împingea la un dinamism cromatic. Asistam la iru-perea temperamentului pictural în cadrul tabloului, ale cărui elemente erau astfel răscolite şi dezintegrate din asieta lor formală. Acestei tendinţe de fragmentare şi particularizare îi corespunde preferinţa pentru motive intimiste, flori, bibelouri, cărţi, marchize de porţelan. O lume mică îşi făcea apariţia în pânzele lui Theodorescu-Sion, o umanitate miniatu-ristică, surprinzătoare la acela care, în compoziţiile de acum câţiva ani, ştiuse să armonizeze ţinuta dârză a ţăranului cu dimensiunile unui peisaj legendar. In expoziţia din anul acesta, Theodorescu-Sion revine la o măsură humanistă mult preţuită în trecut, renunţă la farmecul imediat al paletei, subordonând culoarea elementelor de organizare formală. O simplificare nespusă determină înfăţişarea liniştită a lucrărilor din urmă. Structura tabloului este din nou pusă în discuţie, logica raporturilor formale constitue din nou preocuparea cea mai de seamă a pictorului. Ceeace admirăm în ultima expoziţie este felul net cum sunt prezentate problemele. Dualismul senzaţie-structură, care formează problema centrală a picturei de după Cezanne, ne este înfăţişat ca o confruntare a două expresii ireductibile. In pictura lui Teodo-rescu-Sion, calitatea senzaţiei de culoare tinde la diferenţieri extreme, în timp ce principiul de compoziţie subliniază dinpotrivă elementele unificatoare. Rezultă de aici un dialog neîncetat între concepţia statică a tabloului şi percepţia vizuală mobilă, unul din acele dialoguri care determină bogăţia de contraste a desvoltărilor spaţiale. Dar succesiunea liniştită a planurilor de culoare este holărîtoare pentru impresia generală. Ea mijloceşte soluţionarea în chipul cel mai fericit a miei vechi probleme pe care pictorul şi-a pus-o dintru început şi pe care a reluat-o cu o persistenţă ce ne pare simptomatică s problema semnificaţiei decorative a tabloului. Multora le va fi părând o problemă inactuală. Căci tabloul de che-valet, invenţie a spiritului particularist şi naturalist nordic, a intrat prea mult între obişnuinţele de gândire ale omului modern, acest om modern pasional exclusiv de ceeace este viaţa concretă, sentiment actual, existenţă biologică- Gesturile mari, atitudinile sintetice din cuprinsul frescelor bizantine sau ale Renaştere! apar perimate pentru mentalitatea „fin-de-siecle". Celor mai lucizi nu le poate scăpa totuşi constatarea că tocmai mentalitatea aceasta se dovedeşte a-şi fi trăit traiul, că timpul nostru se arată preocupat să aşeze sinteze spirituale In locul analizelor senzoriale pe care sfârşitul de secol le promovase, înţelesul sintetizator al picturei decorative, forma ci-teaţă, scrisul mare, pot deveni simboluri de comunitate sufletească într’o viitoare societate, fundată pe norme de viaţă obştească, astfel cum o întrevăd unele spirite alese ale timpului. Deocamdată îi lipsesc picturei decorative însăşi condiţiile materiale pentru o desvoltare normală. Biserici nu se mai ridică şi nici
alte monumente care să întruchipeze sensul unoi năzuinţe colective. Pictori laici, precum Puvis de Chavannes, Gauguin, sau Matisse au căutat în lucrări de factură largă, să recheme la viaţă un ordin de idei şi sentimente ce se pot comunica uşor în straturi omeneşti cât mai cuprinzătoare. Ei au lucrat în sentimentul pictorilor de frescă, folosind însă mijloacele picturei de chevalet. Acesta a fost neajunsul cel mai de seamă pus în calea artiştilor decoratori. Pe Matisse bunăoară pictura în uleiu avea să-l îndepărteze de la generalitatea de termeni a unor compoziţii decorative, precum „La joie de vivre“ sau „La danse‘‘ apropiindu-1 dimpotrivă de o formulă instinctivă şi particularistă căreia îi convenea mai degrabă cadrul mic al picturei de chevalet, spaţiul unui interior burghez şi ambianţa de excitaţie artistică a atelierului. Instinctul sigur îl va fi avertizat pe Theodorescu-Sion în ce parte este pericolul. Numeroase lucrări cuprinse in expoziţia de la Athe-neu experimentează o technică mai puţin utilizată astăzi i pictura în tempera. Prin mijlocirea ei, artistul reuşeşte să detaşeze cu multă limpezime planul valorilor decorative. Senzaţia de culoare se fixează ca pată ornamentală în materialul uniform, iar contrastele dintre petele ornamentale, deşi vii şi frecvente, capătă ceva din transparenţa şi imobilitatea vrăjită a culorilor unui vitraliu. Prin fixarea senzaţiei in materialul durabil şi prin obiectizarea ei pe planul valorilor decorative, problema senzaţie-structură se pune încăodată, într'o formă numai uşor diferită. Această diferenţă este exprimată de unghiul pe care îl formează atitudinea Cdzanne cu atitudinea Matisse. Preocuparea structurală a devenit de astă dată o preocupare decorativă. Mă refer in deosebi la natura moartă cu un plan mare de culoare verde, în care trăeşte liniştea sensibilă şi cromatismul lucid din pânzele lui Matisse. Pictorul I. Theodorescu-Sion rămâne unul dintre artiştii cei mai frământaţi de probleme din cuprinsul artei actuale, o personalitate de prim ordin de care este legată în bună parte desvoltarea picturei româneşti.
  Impresionismul este o formulă de mult perimată. Ceeace nu-1 împiedică pe domnul S. Mutzner să rămână credincios idealurilor de artă pe care le nutria în tinereţe. împreună cu pictorii Steriade şi Dărăscu, domnul S. Mutzner reprezintă ultimul centru de rezistenţă al atitudinei impresioniste, atitudine care acum cincizeci sau şasezeci de ani apărea revoluţionară. Astăzi d~sa o înfăţişează ca un romantic întors spre trecut, prosternat la picioarele unor zei defuncţi. Desigur nu vom pune in discuţie însuşirile de sensibilitate cu care este înzestrat pictorul, rafinamentul coloristic al multora din acuarelele sale. Sunt calităţi de care nimeni nu poate face abstracţie. Ne întrebăm însă în ce măsură ele pot conduce la identificarea unei personalităţi artistice reliefate. Căci un lucru este atitudinea artistică, ori cât ar fi de
9*
© BCU Cluj
sinceră şi oricât dc fericit ar fi secondată de aptitudini certe, şi alt lucru este personalitatea creatoare a artistului. Sentimentalismul retrospectiv şi meşteşugul lipsit de iniţiativă al domnului Mutzner îl tine ancorat în limitele unei atitudini artistice transformând arta sa înlr’un fel de profesiune a peisajului însorit. Dar de aici încolo orice orizonturi se închid, pictorul este condamnat la o veşnică repetiţie.
   Nutzi Acotitz a expus la „Masefer0 câteva uleiuri şi numeroase acuarele cu subiecte din Balcic. Este un talent fraged, una dintre cele mai frumoase promisiuni ale tinerei generaţii de artişti plastici. Nutzi Acontz uimeşte prin îndrăsneala viziunei, printr’un tempo repede care simplifică aspectele naturei văzute şi le transpune într’o schemă dinamică.
   Abrevierea înseamnă un început de sinteză, întreprins deocamdată cu mijloace restrânse. Căci preferinţa pentru technica uşoară a acuarelei indică mai degrabă preocuparea de notaţie imediată decât preocuparea constructivă, Ceeace nu exclude însă existenţa unei remarcabile inteligenţe organizatoare, Nutzi Acontz ştie să facă explicite raporturile de planuri datorită unui tact interior, ştie să enunţe cu o virtuozitate rară desvoltările spaţiale oricât de complexe, remarcându-se întotdeauna prinir’o punere în cadru originală. Cele câteva uleiuri din expoziţia actuală sunt, sub acest raport, revelatoare.
   Prima expoziţie a grupului de „Artă nouă” a însemnat un compromis, dureros chiar pentru aceia care nu împărtăşesc fanatismul unora dintre artiştii moderni pentru formele de expresie puse de ei în circulaţie. Căci absolutismul atitudine! lui Marcel lancu bunăoară, oricât de discutabilă ar fi valoarea însăşi a atitu dinei în sine, nu poate şi nu trebue să aibă deaface cu diletantismul afişat de cutare cucoană dornică de succese mondene, nerăbdătoare să îl încetăţenească pe Van Dongen în moravurile noastre artistice. Aceeaşi atitudine apare inconciliabilă cu caracterul pur ilustrativ al lucrărilor expuse de Tania Şeptelici, Lucreţia Demetriade-Bălăcescu şi Margareta Sterian. Nu noi le vom nega talentul atât de evidenţiat, nici prospeţimea viziunei. Avem însă dreptul să le reproşăm rezultatele neînsemnate la care ajung sprijinite pe asemenea daruri. Căci diferenţiere! de sensibilitate nu îi corespunde în aceeaşi
măsură o diferenţiere a mijloacelor. Diletantismul este şi de data aceasta precumpănitor iar realizările sunt întotdeauna mici, păstrează un caracter anecdotic. După cum mici sunt şi realizările lui Maxy, acest exploatator sistematic al câtorva formule decorative şi al câtorva anecdote, pictor de gobelinuri, pentru care arta a devenit ceeace germanii numesc „Kunstgewerbe”. Cu mult mai sincer ne apare decorativul Olgăi Greceanu sau al Mericăi Râmni-ceanu. Dar cât de haotice şi lipsite de semnificaţie ni se înfăţişează în schimb pânzele semnate Lucreţia Popi Şi ce plină de învăţătură apare învecinarea lor cu panoul rezervat Micaelei Eleutheriade. Artista aceasta dă colegilor săi grăbiţi o lecţie de organizare suverană a mijloacelor, conştientă elaborare a expresiei, de armonioasă împlinire. Căci sensibilitatea nu înseamnă acelaş lucru cu lipsa de responsabilitate, cu bunul plac. Opera de artă se valorifică numai întrucât exprimă, măsura de promovare a sensibilităţii artistice o aflăm în expresie. Sunt adevăruri care se uită adeseori şi care trebue amintite din când în când. Nu însă, bunăoară, domnului Henri Daniel, a cărui sensibilitate vibrantă trasează din linii tremurătoare o lume desăvârşit interiorizată, cuprinsă în câteva desene de o frumuseţe stranie. Nici, lără îndoială, doamnei Cornelia Babic-Daniel, care ştie să adâncească expresia rafinată a unei picturi de ton. Nici, mai ales, doamnei Nina Arbore ale cărei pânze subliniază o autoritate formală şi colo-ristică, cu analogii în construcţiile mari ale lui Marcel lancu. Nu trebue uitat, în sfârşit, aportul singurului sculptor care expune în cuprinsul grupării de artă nouă, doamna Militza Petraşcu. Cu excepţia unor bucăţi banale şi a câtorva pretenţioase, Militza Petraşcu ni se înfăţişează ca o portretistă puternică, însuşită cu un stil înalt, căreia îi reuşeşte într’un mod remarcabil însufleţirea materiei plastice şi caracterizarea expresivă a figurilor. Arta Militzei Petraşcu se distinge prin nobleţea reprezentărilor figurate, prin interiorizarea expresiei, prin graţia spiritualizată a chipului omenesc. Ea constitue un exemplu binefăcător în dezorientarea ambianţei.
                                                                                                                  AUREL D. BROŞTEANU
CRONICA SPECTACOLELOR
 In cursul ultimei luni am avut o avalanşe de pre- A doua premieră originală a domnului” Mavrodi, miere, o precipitare de eforturi concurente şi cele in decurs de cinci luni de stagiune, a fost „Idiotul”, mai multe în gol.           de Dostoievsfci, în dramatizarea domnului Arcadie
 Oricât de aprige ar fi aceste eforturi de ultimă Baculea. Tânărul debutant a peregrinat câţiva ani oră şi oricât de generoasă cronica de cotidian, ade- cu manuscrisul dramatizării sale. N’a fost teatru, de vărul rămâne aşa cum l-am spus noi şi fiecare pre- stat ori particular, nesolicitat. A făcut foarte bine
mieră nu face altceva decât să-l confirme.         domnul Mavrodi, că i-a întins o mână de ajutor şi
             *               face foarte rău domnul Mavrodi că schimbă acest
                                      92
© BCU Cluj
gest frumos în mănuşă svârlîtâ dramaturgilor români, de dincolo de baricadă. Işl deserveşte, în primul rând, finul spiritual...
   Domnul Arcadle Baculea a trăit carantina şl l-a gustat amărăciunile. E un tânăr modest şl înţelegător. Am cunoscut textul dramatizării sale de acum cu mult înainte de spectacol. Menţinem aprecierile de acum doi ani. Ne pare bine că domnul Arcadle Baculea, după premieră, a ştiut să nu-şl exagereze succesul, să rămână la aprecierile pe cari le făcusem, de comun acord, odinioară.
   Premiera „Idiotului” nu a însemnat lansarea unul nou dramaturg român cl numai o strălucită trecere a unui examen, dacă îl putem numi aşa, de practică dramaturglcă. Fără îndoială, identificarea în atmosfera dostoievskiană şi confraternizarea cu perso-nagiile din uriaşa frescă a romanului rus, sunt merite pe cari le subliniem aproape fără rezerve. Dar, după propria expresie a dramatizatoruluî: asta nu e încă operă personală, am lucrat un material uman de Împrumut, într’o atmosferă de împrumut—dela mine am pus numai meşteşugul. • •
   Adevărul pur e acesta şi prin el valorificăm darul pe care l-a făcut domnul Mavrodî literaturii dramatice originale. Aşa dar, actualul director general al scenelor româneşti rămâne obligat, dacă nu exagerăm prin cuvânt •. moralmente, faţă de dramaturgia autohtonă dar, mai ales, faţă de opera originală de mâine a domnului Arcadle Baculea—operă pe care, mărturisim, o aşteptăm cu o mare încredere.
   Romanul lui Dostoievski e cunoscut. Semnificaţia socială a personagiului titular, principele Mâşkin, a fost şi rămâne evidentă. Sperăm că va fi înţeleasă şi în frământările actuale de oriunde.
   Intuiţia dramatică a tânărului debutant a ales câteva momente în adevăr dinamice, din roman. Ritmul e propriu, în crescendo normal, finalul e concludent. Domnul Arcadle Baculea are simţul re-plicei şi ştiinţa prezintării şi gradării unei acţiuni. In concluzie ■. un meşteşugar admirabil.
   Fără îndoială, sunt infinit mai numeroase posibilităţile romanului. Orice apropiere, în obiectivul valorificării, e exclusă. Spiritul de şicană va găsi multe lipsuri dramatizării domnului Arcadie Baculea, multe abateri, unele grave, altele inerente. Dar toate aceste consideraţiuni nu au nicio importanţă, pentru literatura dramatică originală şi pentru cariera, pe care o aşteptăm, a dramatizatoruluî. Textul travaliului său scenic are o singură valoare t că i-a dat posibilitate să se remarce şi că i-a servit domnului Soare Z-Soare pretext pentru realizarea unui spectacol care se bucură de mare succes de public.
   Foarte bună masca domnului G. Calboreanu. Unele momente ale personagiului principal, în interpretarea acestui tânăr actor, lucrate frumos. In general, însă, copleşit de Rogojin, rol jucat de domnul G- Ci-prian.
   Rogojin este primul succes actoricesc al domnului G. Ciprian, în cursul acestei stagiuni.
                                                                                 *
   Pentru a doua oară, generozitatea* domnului Victor Ion Popa cu talentul şi lucrările lui Fr. Langer a rămas infructuoasă.
   Rămâne însă o problemă, pentru noi, faima succeselor lui Langer pe scenele streine.
   Ultima sa lucrare dramatică jucată pe scena teatrului „Maria Ventura”, a recoltat un insucces general i de presă şi de public. „Cămila trece prin urechile acului” are un act prim scris admirabil. Dacă s’ar fi păstrat pe finia şi în atmosfera acestui act, Fr. Langer ar fi isbutit, suntem siguri, să scrie o piesă de mare răsunet. Dar, probabil, la dorinţa lui fermă de a spune ceva s’au adăogat recomandările unui director competent cum ştiu, aşa de prost să fie competenţi, îndeosebi, regizorii de cinematograf: publicul vrea să vadă un decor frumos, cu lumini şi mătăsuri, să admire toalete. Fr. Langer nu a evitat compromisul acesta, ca să ne ofere la rân-du-i un compromis între comedia bulevardieră şi ibsenism—un ibsenism de tenor liric.
   Actorul G. Timică, în rolul Peşta din „Cămila trece prin urechile acului”, a fost un mare artist.
   Rolul Alick cu desăvârşire falş înţeles.
                                                                                 *
‘ Moartea printre oameni coborând şi trăind câteva clipe asemeni lor, umanizarea acelui înger cu aripi negre, care rămâne hoinar între pământ şi cer, iată o idee dramatică originală, interesantă, de bogate resurse, pe care dramaturgul Alberto Casella a ira-tat-o în piesa „Moartea în Vacanţă”, penultima premieră a teatrului „Regina Maria”. Deşi autorul s’a complăcut numai pe o latură facilă, ca tratare şi la îndemâna oricărei înţelegeri, „Moartea în Vacanţă” rămâne una din cele mai valoroase opere înscrise în repertoriul acestei stagiuni.
   înregistrăm, în cariera aşa de frumoasă a domnului Tony Bulandra, o nouă creaţie: rolul Principelui Sirki.
   Regia domnului Soare Z. Soare surprinzător de inabilă. Decorul meschin, dispozitivul intrărilor şi eşi-rilor, o sfidare a celor mai elementare noţiuni (vă reamintiţi, cred, intrările „pe lângă scară” şi în intervalul celor două panouri din stânga—care a rămas şi rămâne supliciul pântecului domnului G. Storin..,1?) toate indicaţiile din text ignorate şi ignorat, de asemeni, acel felinar magic, care ar fi trebuit să fie punctul de plecare al unui uimitor joc de lumini şi umbre.. .
   Apariţia Morţii, în primul şi îndeosebi în ultimul act, puerilă, ca invenţie regizorială.
                                                                                 ♦
   O premieră, cu care competenţa domnului Al. Mavrodî speră să desfunde mahalalele: „Comedia încurcăturilor", Je W. Shakespeare şi „Căsătoria Silită*, de Molifere.
© BCU Cluj
  Â fost o cădere lamentabilă.
  O dovadă în plus că, atunci când e domnul Al. Mavrodi director general al teatrelor, şi Shakespeare şi Molihre refuză categoric să aibă talent.
  O amintire frumoasă, dela spectacolul de premieră : actorul tânăr Al. Marius, sub masca unui personagiu molieresc.
                                                              *
  Reluarea „Norei* lui Ibsen, pentru creaţia domnului Ion Manolescu, în Doctorul Rank şi pentru verificarea unui adevăr care a mai fost spus, probabil , Nora, personagiul principal femenin, nu este o meridională. Variile resurse de interpretare ale doamnei Agepsina Macri-Eftimiu vor servi, oricând, o Nora temperamentală — mai departe de atmosfera şi de structura psichologică ibseniană dar, poate, mai aproape de noi, spectatori meridionali.
                                                              *
  O altă cădere, pe scena teatrului „Maria Ventura* , .Cântec de Leagăn", piesă în două acte de Maria şi Gregorio Martinez de Sierra. (In programul teatrului, autorii sunt scrişi aşa i Gregorio şi martinez Sierra...)
  Pentru mulţi din cronicarii dela noi, „Cântec de Leagăn* a rămas o piesă slabă. Cei puţini s’au apropiat de adevăr, adevărul pe care l-a susţinut în spectacol şi direcţia de scenă : piesa soţilor Maria şi Gregorio Martinez de Sierra ar fi un poem mistic, cu preocupări de satirizarea formelor şi a canoanelor mănăstireşti. Avem impresia că a fost ignorată tocmai ideea centrală a lucrării! umanizarea vieţii monahale, acel picur de suflet omenesc care ar preschimba cu totul monotonia stearpă de pe culoarele aşezămintelor mănăstireşti şi din inimele fără soare şi fără tresăriri ale maicelor.
  Poate, prin extensiune i adaptarea la o viaţă nouă. Şi, pe acest drum, o continuă asociaţie' de idei.,.
  Toate intenţiile regizoriale ale domnului Victor Ion Popa admirabile.
  Am suferit, pentru d-sa, cu toate bâlbâelile interpretelor şi nu am înţeles melodramatismul împins pânăla glumă, din final.
  Tânărui actor V. Lăzărescu a avut un succes cert, în rolul medicului bonom.
  Spectacolul a fost complectat cu o ml^ă banalitate! „Caterina*, de Fodor Laszlo. In definitiv, o mică banalitate dramatică s’ar fi putut găsi cu siguranţă şi
      CRONICA
  POLEMICELE LITERARE dela noi se confundă adesea cu schimburi de înjurături în care motivele literare devin un pretext timid pentru satisfacerea celor mai nesăbuite resentimente personale. Se vede astfel spectacolul dureros în care spiritul este umilit de aceia chiar cari-şi asumă înalta misiune de a-1 apăra! In Republica literelor, cum se zice, se insta-
în cartoanele unui dramaturg român — de pildă: Mircea Ştafănescu...
                                                            *
  Sybil este o compilare de meşteşug a unor echi-vocuri de acţiune plantată într’un cadru exotic. Autorul e un cineva Roland Pertwee, pe care compania dramatică dela teatrul „Regina Maria* l-a scos de sub praf
  Oricum, acest domn Roland Pertwee e un englez... cult. Are idee de dramaturgia europeană, căreia i-a furat cu uşurinţă abilităţile formale.
  Eroina lui, Sybil March, pare să fi fost fată în casă la Nora lui Ibsen. Măritată, fosta fată în casă, actualmente frumoasa doamnă Sybil March, îşi aduce aminte de gestul stăpânei şi într’o împrejurare la fel, nu şovăe să plece şi ea în lume. Dar, mai prudentă i nu singură, ca doamna Nora Torvald Helmer — ci urmată, la câteva clipe, pe vapor, de John Dawetry, don-juanul cu plantaţii imense, cu pathefon şi cu mască interesantă...
  La premiera travaliului lui Roland Pertwee, am avut încăodată prilejul să verificăm opiniile bune pe cari le avem despre talentul doamnei Manya Anto-nowa. Tânăra artistă a suferit, in cursul acestei stagiuni, câteva insucese dureroase. Vina a fost a direcţiunii. Doamna Manya Antonowa nu e o actriţă bună în orice rol şi în toate rolurile la fel t comună. Manya Antonowa e un temperament aparte, o sensibilitate cu o claviatură singulară. Ca să fim înţeleşi: doamna Manya Antonowa nu merge în orice rol — şi nu va merge, în niciun caz, în roluri de eroină bernsteiniană. Pentru acest fel de roluri, îi lipseşte gimnastica scenică şi organul. Are, însă, doamna Antonowa, acel nimic aşa de substanţial, totuşi, care lipseşte cu desăvârşire actriţelor tinere: discul solar al valorilor interioare.
  Cariera doamnei Manya Antonowa va trebui trasată pe linia rolurilor din „Moartea în Vacanţă* şi „Sybil* —roluri cari au răuşit s’o reabiliteze integral
în faţa spectatorilor.
    ’ *
  Ne vom ocupa, în cronica viitoare, îndeosebi de ultimul poem dramatic al domnului prof. N. Iorga.
                                                                                              GEORGE MIHAIL-ZAMFIRESCU
MĂRUNTĂ
lează astfel o odioasă democraţie intelectuală In care un M. Sevastos, de pildă, discută fără ruşine cu N. Iorga, Nichifor Crainic, Eugen Lovinescu şi atâţia alţii. Este un început de „nivelare”... Suntem cu adevărat, în Republică 1
  Vieaţa Românească şi apendicele ei săptămânal Adevărul aşa zis „literar*, bat recordul acestor des-
© BCU Cluj
gustatoare „polemici* in care problemele spirituale sunt Înăbuşite de ură, de un anumit fel de politică şi de ignoranţă. Un exemplu al acestei stări de spirit —■ amuzant, dacă n’ar fi prea trist — l-am văzut cu prilejul apariţiei volumului d-lui Nichifor Crainic, Ţara de peste veac. Tânărul G. Călinescu a devenit mi se pare criticul diplomat al Adevărului Literar. El işi Începe activitatea printr’o analiză destul de amplă a Ţării de peste veac. Acest buchet minunat de versuri, care duce departe de tot şi atât de sus, poezia românească de azi, şi în care o nobilă spiritualitate se înalţă, mi se pare mie, din cea mai reală iubire a pământului şi a Intregei fiinţe suntem de părere că ar fi putut trăi la locul care i se cuvine In conştiinţa iubitorilor de poezie, chiar dacă n’ar fi fost prezentat pe două coloane masive ale Adevărului literar de d. G. Călinescu. De aceea critica d-sale ne va interesa mai puţin... Spiritul e Insă, este interesant. Apreciem aici într’adevăr dureroasa imposibilitate a d-lui Călinescu de a nu putea „înjura" pe un poet care a avut ce e drept cruzimea de a nu da „adversarilor" anumite satisfacţii.. literare, de care ei ar fi avut nevoe. Iată-1 deci pe d. Călinescu obligat să ratifice şi d-lui că versurile care deschid volumul Ţara de peste veac sunt într’adevăr minunate. Dar „criticul" nu se poate resemna uşor. El răsfoeşte din nou volumul şi găseşte că la pag. 9, de pildă ar fi ceva de spus... E tocmai „Cântecul Dunării1“ Adică, fără îndoială, o poezie care cinsteşte cu deosebire volumul d-lui Nichifor Crainic şi cu siguranţă una dintre cele mai mari care s’au scris in româneşte. Cititorul va fi mulţumit dacă i-o vom aminti aici — şi plăcerea noastră e tot atât de mare,
      Dunăre, Dunăre, drum legănat,
      Drum fără pulbere şi fără leat,
      Du-ne spre apele mediterane Dorul izvoarelor după oceane.
      Dunăre, Dunăre, drum către larg Valuri de valuri în goană se sparg,
      Neamuri de neamuri cu valul şi vântul...
      Noi — stăm cu doinele şi cu pământul!
      Dunăre, Dunăre, drum fără glod,
      Du-ne vapoarele grele de rod,
      Inima neamului nostru e ’n grâne :
      Daruie-o lumii flămânde de păne.
      Dunăre, Dunăre, drum de alean,
      Du-ne izvoarele către ocean,
      Scaldă-ne sufletu ’n nemărginire,
      Leagăn al dragostei de omenire.
   Nu ştiu 1 Dar acela care nu ajunge să iubească această poesie, dar s’o iubească aşa cum trebue, cu fiecare strofă, cu fiecare vers, acela, să-mi fie permis s’o spun, mi se pare mai indicat pentru profesiunea foarte onorabilă de cizmar, decât pentru aceea, mai dificilă,
de critic literar. In aceste strofe de argint muiate, în tremurarea fină, dureros de nostalgică, a infinitului, topite par’că de flacăra imensă a unei vieţi totale şi sensibile
                                                                Du-ne vapoarele grele de rod
                                                               Inima neamului nostru e’n grâne
                                                               Dăruie-o lumii flămânde de păne
priceputul critic al A deverului literar izbuteşte să vadă o inspiraţie — cum îi zice el? — mistico-agri-colă /... După aceasta, fireşte, orice discuţie, cu regret, e inutilă. Să mărturisim totuş că d. Călinescu ajunge câteodată să se libereze de anumite servituţi pe care le pricepem prea bine —■ cu atât mai mult cu cât el nu renunţă până la sfârşit la folosinţa acelor înjurături (atât de spirituale) care au făcut notorietatea celebrului analfabet Sevastos. Nu ne va mai rămâne acum decât să felicităm pe d. G- Călinescu pentru debutul său la critica literară a unei reviste de la care, e drept, niciodată n’am aşteptat mai mult.
                                                                               *b
                                                                             * *
   TURNEUL MOISSI a trecut pe la noi. In ce ne priveşte, noi nu avem nimic de zis împotriva eminentului artist german, ale cărui creaţii—aceea din Cadavrul viu, mai ales — onorează cu prisosinţă arta dramatică de azi. Un singur lucru vrem să relevăm. Turneurfle pe care le plimbă de câtva timp la Bucureşti d. Jean Feder sunt lipsite, cu adevărat, de orice interes, pentru publicul iubitor de teatru de la noi... Ansamblurile care gravitează în jurul unui singur actor şi care prezintă nu importă ce spectacol, în decoruri suficient de prăfuite — publicul românesc le răsplăteşte cu o indiferenţă bine-meritată. Să ne amintim numai declaraţiile amuzante — şi oarecum decepţionatei — făcute la Paris, de soţii Alexandre-Robine cari au avut imprudenţa să vină la Bucureşti cu Scandalul lui Bataillel...
   Şi pentru ca această cronică să nu rămână fără obiect, noi vrem să spunem d-lui Jean Feder că există în străinătate un teatru cu adevărat mare — şi care ne-ar putea interesa 1 Pentru moment să amintim numai sensaţia revelatoare pe care au făcut-o în lumea cunoscătorilor de teatru de la Paris spectacolele „Companiei celor 15”, la teatrul Vieux Colombier. Discipoli ai marelui Copeau, tinerii artişti de la Vieux Colombier au realizat prodigioase spectacole, de mare artă, în Parisul robit oarecum vodevilului bulevardier şi conformismului de la Comedia Franceză. Succesul „celor 15” în Franţa ca şi in străinătate — la Amsterdam, la Bruxelles, la Londra mai ales — a fost uluitor. Noi am văzut spectacolele acestea. Poezie şi religie — suflet şi talent. Amintirea lor ne este şi acum o încântare, pe care nu vom încerca s’o exprimăm. Şi suntem siguri că împreună cu noi, toţi iubitorii de teatru ar fi fericiţi să vadă pe una din scenele noastre Noe şi Le viol de Lu-
95
© BCU Cluj
   crece, La mauvaise conduite şi sublima Bataille de la Marne.
     Jean Variot şi mai ales Andre Obey, iată ce ne va putea schimba puţin de la Bataille, Kistemaeckers şi chiar Louis Verneuil. Pentru aceasta însă e nevoie de inteligenţa unui impresario român.
                                                                                                                          TOMA VLĂDESCU
                           *
     CENTENARUL MORŢII LUI GOETHE care se împlineşte în luna Martie va fi pentru toate ţările Europei un prilej de reculegere, fără analogie printre evenimentele contemporane. In timp ce armele se încrucişează din nou în Extremul—Orient, pentru a opune această realitate a lor desbaterilor Conferinţei Desarmării, în timp ce Sovietele ţes necontenit la pânza pe care o doresc întinsă până la marginele lumii, In timp ce armata înfometată a celor lipsiţi de lucru sporeşte ameninţător în ambele continente civilizate, serbările goetheene vor pune răspicat problema vitalităţii şi a viitorului marilor tradiţii de cultură pe care întrupându-le în vremea sa, Goethe ni le-a lăsat moştenire.
     Din Germania ne vin prospecte şi programe numeroase anunţându-ne şirul neisprăvit al publicaţiilor de ocazie, al representaţiilor şi festivităţilor care se vor urmă în toate săptămânile anului şi în toate centrele Imperiului, dar cu o deosebită strălucire mai cu seamă la Frankfurt pe Main, cetatea care l-a văzut născându-se pe marele Olimpian, şi la Weimar, unde s’a desăvârşit partea cea mai întinsă şi mai însemnată a operii sale. Dar Germania de astăzi, sfâşiată de tendinţele cele mai opuse, trăind sub sugestia unei nelinişti tragice, este ea încă Germania lui Goethe ? In această vreme Italia, Franţa şi Anglia se pregătesc să se asocieze omagiului german. întrunirea atâtor manifestări va isbuti oare a reface consensul european, atât de instabil, ameninţat în fiecare clipă să explodeze şi să se desfacă ? Iată nişte întrebări pe care comemorarea lui Goethe le va preciza cu multă energie.
     In munca de inventariere a moştenirii goetheene, România îşi aduce şi ea partea de contribuţie. Două cicluri de prelegeri publice, organizate de „Poesis" ■ şi de „Universitatea liberă", înfăţişează pentru marele public personalitatea multiplă a lui Goethe, poet liric şi tragic, romancier, filosof, naturalist, profet şi îndrumător. Intr’acestea, răsunetul special pe care opera poetului l-a avut în literatura noastră este cercetat deasemeni şi anume în broşura d-lui Ion Sân-Giorgiu care urmăreşte unele ecouri ale poetului „Divanului Occidental-Oriental“ în poesia Iul Eminescu, apoi într’un studiu al d-lui I. E. Torouţiu, desprins dintr’un întreg mai întins care se pregăteşte să apară şi în fine în lucrarea d-lui I. Gherghel, publicată de curând
în colecţiile Academiei Române şi concepută ca un capitol al cercetării mai generale privitoare la influ-enţete germane active în literatura românească. Anul goethean nu va fi trecut astfel nici pentru noi fără niciun rod.
                                                                            *
                                                                          * *
   O REVISTĂ literară are datoria să salute apariţia Dicţionarului enciclopedic ilustrat al limbii române (ed. „Cartea Românească"), vasta lucrare datorită pentru partea linguistică d-lui I. A. Candrea şi pentru partea geografică-istorică d-lui Gh. Adamescu. Mici răsbunări ticluite in redacţii suspecte, au încercat, chiar din primul moment al apariţiei, să seamene neîncrederea faţă de o operă care cinsteşte erudiţia românească, deopotrivă cu iniţiativa şi curajul editorilor care au mijlocit-o. „Dicţionarul limbii române" se înfăţişează astăzi ca o realizare neaşteptată, dacă ţinem seama de timpul mai îndelungat şi de mijloacele mai numeroase care nu l-au putut dărui încă Academiei Române. El stabileşte icoana integrală a limbii româneşti, în îndoita ei întrupare temporală şi spaţială, în desfăşurarea ei istorică şi particularităţile ei locale, după mărturia textelor şi a limbii auzite la toţii românii. Este în adevăr de necrezut că munca singurului om care şi-a asumat răspunderea părţii linguistice a Dicţionarului, a putut obţine toate acestea. Dl. I. A. Candrea a isbutit totuşi s’o facă. Succesul său este al unei consecvenţe şi metode, exemplare în
faza actuală a culturii noastre.
                                                                            ♦
                                                                          * *
   ST ALIN & Co. se numeşte noua broşură a lui R. N. Coudenhove-Kalergi, promotorul mişcării pan-euro-pene. In propoziţii scurte şi axiomatice, după felul obicinuit al scrisului său, R.N. Coudenhove-Kalergi ridică în faţa Europei actuale, individualiste şi anarhice, tabloul Rusiei planului quinquenal al lui Stalin. Dar neo-sclavagismul stalinist trebue să determine reacţia organizată pan-europeană: „un nou patriotism european care să întrunească toate naţionalismele europene într’un ideal comun", Remarcabil este faptul că în vederea acestui scop, Coudenhove-Kalergi socoteşte posibilă o colaborare a forţelor politice de stânga şi de dreapta: „Socialiştii şi naţionaliştii, ne spune el, ar trebui să-şi aducă aminte că sunt deopotrivă copii ai marilor lupte europene pentru libertate, împotriva oprimărilor sociale şi naţionale şi că a sosit momentul de a mântui în faţa primejdiei bolşevice, pe mama lor comună, libertatea europeană". Pentru salvarea Europei ameninţate, o doctrină organică, garantată de autorittea unui principiu spiritual, va fi cu siguranţă mai eficace decât eclectismul încropit pe care ni-1 propune astăzi Coudenhove-Kalergi.
                                                                                                                                                      G.
96
© BCU Cluj
„După brie"
/. Theodorescu*Sion
gAnp/wa
© BCU Cluj
GĂNDlRtA
© BCU Cluj