ANUL XI
                         No. 10
© BCU Cluj
ROMANTISMUL ENGLEZ
                                DE
                    DRAGOŞPROTOPOPESCU
   l^Xică e un adevăr în cuvântul lui Villiers de l’Isle-Adam : â chacun son infini! atunci putem tot aşa de bine spune : â chacun son romantisme!
   Se vorbeşte, într’adevăr, de romantismul european, şi cată a i se da un caracter şi o origine comună, pierzându-se din vedere că acest romantism n’are, de fapt, decât un singur punct comun, acela de a fi al mai tuturor epocilor şi popoarelor!
   Romantice sânt în mare parte poemele omerice, ca şi Kalewala, — poema finlandeză de peste douăzeci — şi două de mii, adică tot atât de mare ca Iliada, pasionatele Saga şi Ede scandinave, ca şi Chanson de Roland şi Nibelungenlied, Parsivalul lui Wolfram de Eschenbach ca şi legenda doctorului Faust, Tristanul lui Gotfried von Strassburg ca şi cronicele lui Villehardouin, Join-ville şi Froissart, Dante ca şi Le Roman de la Rose, catedrala din Reims ca şi La Dame sans Merci a lui Keats, Legenda Aurea a lui Jacob de Voragine, Beowulf ca şi arhitectura de «Perle des Mit-telalters » a Niirenbergului, turnul din Pisa ca şi Shelley, Calderon ca şi Shakespeare.
   Cu cît intrăm în vremile moderne, confuzia e mai mare : ce legătură, într’adevăr, între Scott şi Coleridge, deopotrivă de mari preoţi ai romantismului englez, şi intre aceştia şi Novalis, sau Musset şi Lamartine, Leopardi, Manzoni sau Foscole, — cine, în sfârşit ar putea împăca pe Byron cu Wordsworth, pe Keats cu Lamartine!
   S’a vorbit de un centenar al romantismului. Al cărui romantism? Francez, desigur, fiind tocmai singurul romantism ce se poate data, şi aceasta tocmai din cauză că e un produs mai artificial şi mai impur ca aiurea. Dacă ar fi să sărbătorim şi pe celelalte, ar fi să avem în fiecare an un centenar!..
   Căci romantismul, aflat la sursa tuturor literaturilor, e, am zice, elementul lor autohton, un fel de prezenţă imanentă, şi forţă clandestină din care ele îşi sorb vlaga necesară după epoci de sterilizare clasicistă în norme şi restricţii.
> Literatura are o mişcare pendulară; ori de câteori dreapta literară, clasicismul, ameninţă cu tirania tiparelor, va intra sigur în acţiune stânga literară, romantismul galvanizator, cu cei doi poli ai lui, imaginaţia şi sensibilitatea.
   Punând problema ca atare, vrem să spunem nu ceeace Emile Deschanel, comentat de Brune-tiere în persoană, exprimă în fraza : « un romantique est un classique en route pour parvenir » ; iar : « un classique est un romantique arrive ». Ci, arătând romanticul ca un duh ce stă la începutul tuturor literaturilor, circulând prin ele ca un curent electric, vrem numai să sugerăm că există un singur romantism adevărat: acela care e dintru’nceput; care e, deci, lipsit de formulă şi aproape chiar de identitate, care n’are epocă, nici botez anume, romantismul nici unei coterii şi nici unei speculaţii filosofice sau politice, ci numai al naturei libere din noi, — şi am numit cu aceasta : romantismul englez.
                                             373
© BCU Cluj
     ROMANTISMUL AUTENTIC.
       Două sînt, într’adevăr, aspectele cu care romantismul englez se oferă observatorului mai atent : în primul rând lipsa lui de organizaţie. Nici şef, nici teorie, nici manifeste sau bătălii literare. De fapt nu există o « şcoală romantică » în Anglia, — un grup cel puţin, care să ducă o luptă în numele unui crez revoluţionar, în armura unor teorii cărora să nu le lipsească nici panaşa, nici agresivitatea.
       Ceeace Francezii numesc Le Mouvement Romantique — şi a fost, e drept, o « mişcare » aceea care începe cu bătălia lui Hermani şi continuă în manifeste şi certe de stradă sau cafenea la care participă muza poetului împreuna cu bastonul, pletele ca şi lavaliera emfatică ; ceeace Germanii, în fraza lui Heine, numesc : Die Romantische Schule, — cu un grup întreg de teoreticiani, şi un singur poet, Novalis, ceilalţi fiind foşti poeţi convertiţi la metafizică (vezi Goethe, Schlegel, Tieck)
  —   Englezii numesc : The Romantic revival: Reînvierea romantică.
       Şi cuvântul e simptomatic ; ceeace pentru Francezi era impunerea — cu tot aparatul polemic, cu şarjele unei întregi cavalerii de argumente — a unei dogme pentru dânşii aproape tot aşa de revoluţionară ca actul dela 1789, iar pentru Germani un prilej de speculaţie metafizică, la Englezi era numai o regăsire, o revenire la matca pentru moment înnecată în clasicismul francoman al Angliei Stuarţilor, Anglia secolului al XVII-lea.
       Aceasta e atât de adevărat, încât un critic ca Matthew Arnold deplânge faptul că drumul către neoromantismul secolului al XlX-lea n’a fost pregătit în Anglia de nici o mişcare critică, de niciun « corp de doctrină » — « Scott nepozând în şeful nici unei şcoli, şi necompunând prefeţe şi conferinţe ca Victor Hugo şi Schlegel».
       Da, Anglia secolului al XVIII-lea şi XlX-lea are şi dânsa critici, care discută literatura vremei lor. Dar nimic la dânşii din trâmbiţa de luptă, din cleronarea acelui eu nou în care se complace romanticul francez, nici din aparatul de speculaţii prin care Schlegel şi comparşii lui erau mândri să ralieze mişcarea lor la transcedentalismul lui Kant trecut prin Fichte şi fecundat cu teoria glorioasă a ironiei romantice, a artei ca joc, a magicului Gemut şi intuiţiei creatoare, cum şi alte teorii care preocupau pe romanticul german mai mult decât creaţia poetică însăşi.
       Un mentor al orizonturilor noi, Joseph Warton, poet el însuşi, scrie în 1756 faimosul său Essatj on the Genius and Writings of Pope, în care se ocupă de exponentul cel mai înalt al clasicismului englez, poetul Alexandru Pope, mort cu zece ani mai înainte.
       Tot revoluţionarismul acestui eseu se mărgineşte la a situa pe Shakespeare, Spenser şi Milton
  —   poeţi de inspiraţie oricare alta decât clasică — deasupra lui Pope şi a prefera acestuia chiar poeţi în viaţă, mult mai obscuri şi dubioşi pe atunci, Thomson, Gray, Collins. Pe ce criteriu? Nu, desigur, al vreunei lozinci literare. Semnalând opiniei publice valoarea unor poeţi a căror amintire sau sosire şovăia în mintea contemporanilor — poeţi pe care nici nu se grăbea, sau nici nu ştia că tre-bue, să-i numească romantici — Warton nu făcea decât să atragă atenţia că există o deosebire între poezia de import, clasică, şi aceia care îşi avea rădăcinile în solul gras al Literaturii şi rasei engleze. Pentru dânsul, Pope era un Boileau de import, iar Gray, Thomson, Collins, cu modele depăratate în Shakespeare, Spenser, Milton, erau poezia engleză băştinaşă, poetul englez la el acasă. Nu era vorba de a se fanda şi pune « clasicul» împotriva « romanticului». Cuvintele, dintre care cel de-al doilea abia se încetăţenise în limba engleză, cu vreo patru decenii în urmă, în paginele Spectator-ului lui Addison, aproape că nu se pronunţă. Dimpotrivă, eseul e străbătut de opoziţia între : a fi poet, şi ceeace credea autorul că însemnaă : a nu fi poet.
       După ce face, deci, apologia sublimului şi pateticului, ca fiind cei doi poli ai poeziei adevărate
  —   tocmai ei neatinşi de Pope — Warton apelează la cuvintele lui Voltaire despre Boileau, spre a face distincţia între a fi şi a nu fi poet.
                                                                374
                                                            *
                                                            -2.
© BCU Cluj
        « Un cap limpede şi o înţelegere ascuţită nu-s de ajuns pentru a face un poet; cele mai solide observaţii asupra vieţei omeneşti, exprimate cu maximul de eleganţă şi concizie, sânt morală, nu poezie. E imaginaţia creatoare şi înflăcărată ■— acer spiritus ac vis — şi numai ea, care pecetlueşte pe un scriitor cu acest caracter exaltat şi neobişnuit».
        Partipriul de şcoală şi teorie e atât de mic, hotarul între o tabără şi alta, dacă există, e atât de şters, la vremea aceasta, că-1 vedem pe Pope, în persoană, reeditând pe Shakespeare — antipodul său — şi exaltând — e drept cu legitime rezerve — meritele uriaşului a cărui umbră avea curând să-l înnece. — Unde s’a pomenit aşa ceva pe continent!..
        Dar poate vom spune că veacul al XVIII-lea era lipsit de criterii critice şi că pela jumătatea lui noţiunea de « clasic » nu venise în conflict cu cea de « romantic ».
        Să luăm, atunci, a doua fază, şi ultima, a criticei engleze « romantice ». Unde credeţi că există? In tomuri de estetică, în broşuri sau pamflete? Nu : în prefaţa la ediţiile din 1800 şi 1815 a Baladelor Lirice ale lui Wordsworth şi în câteva paragrafe din Biographia Literaria, a prietenului şi to-varăşiului său, Coleridge.
        Dar în faimoasele prefeţe, aproape nu găsim odată termenul de «clasic» sau « romantic». Numele vreunui Milton, sau vreunui poet îndrăgostit de natură e din când în când sumar citat; vreun nume nou, ca acela al poetesei Lady Winchelsea pentru pitorescul din Reveria Nocturnă e descoperit; încolo nu se face nici procesul, nici apologia nimănui. E vorba acolo, dimpotrivă, de singurul păs al poetului; aceiace însuşi numeşte : The poetic Diction — graiul poetic — în încăperile căruia tăinuite, crede că a putut intra cu lumini nouă. Dar în modesta-i speculaţie asupra formei poetice, Wordsworth nu lansează vreo şcoală, nu arborează un steag de luptă mai mult ca — de pildă —■ poetul Robert Bridges când pînă mai eri îşi urmărea în pagini de erudiţie meticuloasă aceeace a fost marota vieţei sale : prozodia engleză. O marotă, da, mai mult decât o preocupare de nou curent literar, o justificare de fapt a propriei sale poezii — ea însăşi dezaprobată de tovarăşul său de crezuri nouă, Coleridge — la atâta se reduce criticismul romantic al autorului Excursiei.
        Pentru Wordsworth e o mare greşală să crezi că limbajul poeziei diferă într’un câtva de al prozei. Atât materialul cât şi limba uneia şi celeilalte trebuie să fie sincere, omeneşti. Atunci ele pot fi mai cu succes luate din viaţa umililor. « Limbajul acestor oameni, chiar, e mai permanent şi cu mult mai filosofic»— adică, probabil, mai plin de eclement reprezentativ.
        Rămâne ca poetul să fie sincer în viziunea lui, şi va şti atunci să transfigureze realitatea, pre-făcând banalul în supranatural.
        Şi atât de lipsit de partipriul de şcoală e Wordsworth, că dă pe Gray, poet care cucerise Europa întreagă cu romantica sa Elegie intr’un ţintirim de ţară, drept exemplu negativ, ca unul «ce a fost în fruntea acelora care, prin raţionamentul lor, au încercat să lărgească spaţiul dintre proză şi compoziţia metrică, şi a fost mai mult ca oricare ciudat de elaborat în structura graiului său poetic ».
        Dacă în prefaţa dela 1815 poetul intră în medievale speculaţii asupra elementelor puterei poetice, ca : observaţia şi descripţia, sensibilitatea, reflecţia, imaginaţia şi fantezia, invenţia şi judecata, nimic nou nu se trădează în sistemul său de gândire poetic, — cel mult, poate, predilecţia insuflată de Coleridge, pentru deosebirea între imaginaţie şi fantezie, moştenită de acesta dela Schlegel; cum şi rolul cardinal pe care-1 atribue imaginaţiei şi sensibilităţei în elaborarea poeziei, — acea poezie care, cu o definiţie rămasă celebră, înseamnă pentru dânsul : emotion recollected in tranquillity, emoţie culeasă în linişte.
        Coleridge, e drept, e mai nou şi mai înalt. Nu însă mai combativ în expunerea gândirei sale critice. Omul trecuse pela şcoala romanticilor germani, reuşind să devină cel mai autentic produs englez al metafizicei germane-—negreşit, până la Carlyle! In capitole de învoaltă judecată, din Biographia Literaria, va discuta, deci, more philosophico, substanţa poeziei şi va face obişnuita excursie romantică în jurul opoziţiei dintre imaginaţie şi fantezie.
                                                                   375
© BCU Cluj
        Dar departe nu se va aventura, şi se va întoarce curând la caracterizări de poeţi englezi — Sha-kespeate, cu deosebire — căruia se închină şi pe care-1 analizează mai mult cu dragostea poetului decât cu incisivitatea criticului. Nu-i ,de altfel, o caracteristică a aşa zişilor teoreticieni ai romantismului englez, că dânşii rămân poeţi chiar atunci când devin critici, contrar Germanilor, care uită că sânt poeţi şi se reîntorc la metafizică ?
        La atâta se reduc fâlfâirile celor două stindarde ale curentului neoromantic englez.
    :  Mai târziu, către sfârşitul veacului, când romantismul iese din arena noutăţei, aceiaş lipsă
    de partipri şi combativitate teoretică va caracteriza pe criticii care vor specula în jurul temei.
        Un Theodore Dunton Watts, amicul lui Swinburne, se va mulţumi să vadă în romantism : o renaştere a mirărei, a putinţei de a se minuna în viaţă — clasicismul fiind accepţie şi împrumut (de reguli şi material poetic), romantismul fiind revoltă şi fior în faţa achiziţiilor şi tainelor vieţei, faţă adică, de ceeace ea ne dă şi, mai ales, nu ne dă.
        Iar limpedea inteligenţă a lui Walter Pater, criticul mişcărei estetice dela sfârşitul veacului, şi poate cel mai frumos cap al gândirei poetice engleze, va ajunge până la definirea romantismului, ca fiind : the addition of strangeness to beauty — adăogarea la frumos a ciudăţeniei, a misterului.
        Astfel, privit la precursori, la înşişi realizatorii lui, ca şi la succesori, romantismul englez se dovedeşte ca un produs lipsit cu totul de combativitatea polemică, sau partipriul de şcoală, cât şi de apanajul formulelor sau speculaţiilor filosofice.
        Lipsa lui de revoluţionarism şi teoretism a făcut pe mulţi să nege chiar că ar exista o mişcare romantică engleză. Şi putem spune că în termeni continentali o atare mişcare nu există. De ce!? Fiindcă romantismul englez nu e nici polemico-politic ca în Franţa şi Italia, nici filosofic ca în Germania ; el e, pur şi simplu : creator. El se preocupă şi îndeletniceşte cu opera poetică, nu cu lansarea ei în funcţie de un curent nou, în defavoarea altora, sau ca o ilustrare a unui sistem metafizic. De aci b notă caracteristică : lipsa de retorică şi panaşe. Exceptând pe Byron, care tocmai de aceea a trecut aşa de uşor, şi dealtfel aproape singur, pe continent, nimic mai simplu şi mai reticent, mai puţin prezumţios şi retoric, mai natural şi mai larg îmbrăţişetor de omenesc, şi, de aci, mai întreg şi sănătos, ca creaţia romantică engleză.
        Nimic din gesticulaţia declamatorie a lui Hugo, sau pozele sentimentale ale lui Musset, melancoliile cu orice preţ al lui Lamartine, sau pur şi simplu bolnave ale lui Leopardi, sau reveria exacerbată de gând, sublunară, spectrală, a lui Novalis.                                             •
        In romantismul englez nu se adoptă, nici vrea, nimic ; de aci nota lui degajată şi simplistă, generoasă şi directă : romantisnmul englez e un romantism poetic.
      ’ Această notă, de creaţie şi nu de luptă, nici de şcoală sau doctrină, se trădează şi din al doilea aspect al lui : lipsa de identitate, de omogenitate.
        Care-i cel mai mare — sau mai de rasă, cel puţin — poet englez romantic? Cine e părintele acestui romantism? E Scott, e Wordsworth, Coledrige sau Byron? Dumnezeu ştie! Nu-i niciunul!
        In al doilea rând, care-i nota lui caracteristică, care-i tipul englez romantic? Dar Scott e la antipozii lui Wordsworth, amândoi, la antipozii lui Coleridge ; Shelley e cu totul altceva decât câte trei la un Ioc ; şi tot aşa Byron ; numai că acesta, de aceiaşi vârstă şi epocă, şi prieten cu Shelley, e tot ce poate fi mai deosebit de etericul autor al lui Queen Mab. Pe când Keats, are comun cu Shelley doar cartea pe care acesta o purta cu sine în clipa înnecului.. ; şi încă şi mai puţin cu autorul lui Don Juan.
        Dimpotrivă, se poate spune că Wordsworth e un clasic pe lângă Coleridge, cu toate că fac curte naturei şi scot împreună primul volum; iar amândoi sânt romantici faţă de Scott ca vizionarism şi putere de viaţă interioară. Dela unul la altul, însă, oricât de mare, distanţa e, totuşi, mai mică decât dela toţi trei la ceilalţi trei romantici mai tineri, care aveau să scrie numai cu* două decenii mai târziu, dar cU o deosebire de preocupări şi stări de suflet care pe unul mai ales dintr’înşii, pe Byron, îl pune chiar în conflict mărturisit cu recenţii lui înaintaşi.
                                                                 376
© BCU Cluj
        Ingenere nici o legătură de cenaclu între romanticii englezi; — în ciuda apropierilor uneori de prietenie sau familie — nicio ideologie care să-i unească, nici o comunitate de concepţie sau temperament.                                                             ■■■■■■
       ' E fiindcă dânşii răsar natural din solul vast al naturei şi vitalităţei engleze, nu din sera principiilor şi dogmelor preconcepute ; dânşii sânt poeţi de creaţie nu de şcoală literară sau curent filosofic, şi ca atare îi găsim multipli şi feluriţi, eterogeni ca şi creaţia : autentici.
        DELA BEOWULF LA ELISABETANI.                                                    . ■ :
        Nu putem întrebă acum căror contingenţe se datoreşte acest aspect dublu al romantismului englez, de perfectă naturaleţe şi eterogenică natură şi răspunsul ni-1 dă imediat istoria literaturei engleze. Romantismul englez nu e o formă de import, nu e o întruzie şi nici o abrupţie literară, nici, cu atât mai mult, o epocă, o excepţie ; veşnic prezent, circulând dela un capăt al ei la celălalt, el e însăşi plazma literaturei engleze; e viaţa şi evoluţia ei. De aceia, a vorbi de romantismul englez nu e a te închide în formule şi sinteze, ci a te plimbă pur şi simplu, pe faţa literaturei engleze. ■
        Povestea începe de demult, din vremi când, înnecată în neguri şi legendă, Enge~land era o ţară vagă, cuprinzând sudul Norvegiei, Danemarca şi Olanda de azi, din mlaştinele cărora hoarde roşcovane de Angli, Juţi şi Saxoni infestau coastele Angliei de azi, în posesie romană.
        Nu aveau aceştia să lupte numai cu legionari romani. La ei acasă eră marea şi furtuna, eră frigul şi îngheţul, duhoarea ciumată a mlaştinelor, revărsarea puhoaielor, erau negurile infernale, grindina şi trăznetul, foametea şi înnecul. A fost vreodată o natură mai romantică decât aceia cu care a avut de luptat în gând şi faptă nordicul primelor veacuri de după Cristos? Din această natură naşte mitologia scandinavă, cea mai romantică dintre toate, cu zei uriaşi şi năstruşnici, par’că scăpaţi dintr’un muzeu la care au participat toate oglinzile concave de pe lume! Nimic din mitologia senină şi bine conturată, de o plastică suficientă, a Eladei, sau din mitologia naţională şi definită, romană,
        Din marginea aceloraşi mlaştini şi mări nărăbdătoatre de zăgazuri, Anglo-Saxonii duc cu ei, în noua patrie, o poezie vizitată de monştrii de acasă, dintre care mulţi erau numai personificările tragicei naturi cu care avusese de luptat. Beoioulf, cu mult înainte de orice Chanson de Roland sau Nibelungenlied, e prima întruchipare din acest coşmar de rasă şi de mit care chinueşte imaginaţia şi sensibilitatea barbarului din Miază-noapte.
        E vorba în acest poem aliterativ de luptă crâncenă dintre un erou danez şi monstrul Grendel — personificare hîdă a negurei sau puterilor din mlaştini, care, ca o miazmă cotropitoare, infesta reşedinţa lui Hrothgar, căpetenia daneză. In luptă, eroul smulge braţul balaurului, care fuge ţipând, pentru ca a doua zi mama Iui, cu ghiare, şi sânge care varsă foc, să vină şi să atragă pe erou în mlaştina în care-şi are sălaşul, şi unde lupta se dă năpraznic piept la piept, spre triumful lui Beowulf, care se întoarce cu capul monstrului, căzut sub tăişul paloşului fermecat.
        Când în cântecul barbar nu mai auzim răcnetul luptei corp la corp, cu sfâşieri aevea de trup şi suflet, bardul vechi — scaldul, sau scop-ul — adică zămislitorul, vates-ul barbar, se înfăşură în melancolie şi jeleşte, ca în The Wanderer (Pribeagul), soarta omului menit să-şi vadă trecutul ruină, oraşe dispărute, prieteniile apuse, la fel faima şi huzurul, pentru ca noaptea şi frigul să-i rămână singura parte pe lume ; sau, ca în The Seajarer, (Călătorul pe mare), unde nostalgia mărei cuprinde sufletul a doi corăbieri — unul bătrân, celălalt tânăr —, în ciuda atâtor necazuri şi amaruri îndurate în tovărăşia prietenei deapururi încruntate.
        In clipe de convorbire cu sine, Anglo-Saxonul păgân sau semi —, va sta faţă ’n faţă cu natura şi se va cruci de rostul ei adânc, de toată taina ei provocătoare ; atunci, sub formă de ghicitori, dânsul va căuta să deslege aceasta taină, şi sânt mici medalioane de poezie romantică — pretexte de imaginaţie — acele cimilituri în care gheţarul — de pildă — apare ca o corabie uriaşe, venind cu vuet mare şi speriind cu râsul ei îngrozitor pământul, un fel de corabie încărcată cu ură şi urgie ; — şi tot aşa celelalte elemente ale naturei sau vieţei casnice.
                                                                 377
© BCU Cluj
         Când creştinismul înmoaie inima barbarului şi cavalerismul crucei îi dă ambiţia iubirei şi onoarei, legendele eroice vor porni tot din acest colţ de lume ; căci e bine ştiut că ciclul Arturian, poemele cavalerilor mesei rotunde, îşi au originea la triburile celtice, din sudul vestic al Angliei — azi ţara Galilor ■— de unde au trecut în Franţa, ca să fie readusă apoi de Normani, în formă şi cu desvoltări franceze.
         Aşa începe literatura engleză ; pur romantic ; aşa se va şi desvolta.
         Dacă Chaucer — primul poet mare englez — şovăie încă, în secolul al XlV-lea între clasicism şi antichitate pe de o parte, Dante şi Boccacio pe de alta, în schimb epoca elisabeteană ne şi dă pe cei doi părinţi ai romantismului englez : Spenser şi Shakespeare.
         In veacul acesta de Renaştere engleză — de Renaştere care după ce-şi făcuse rândul în Italia, Spania, Franţa şi Germania, poposeşte în sfârşit şi în Anglia, se trăeşte exaltat. Renaşterea, dealtfel, nu e faţă de antichitate — cum s’a remarcat — decât ceeace-i romantismul faţă de clasicism. E caracteristic însă, pentru originalitatea şi capacitatea romantică a literaturei engleze — că în vreme ce în Franţa Renaşterea a dat un Montaigne şi Rabelais, spirite abstracte şi satirice numai, iar în Italia poemul eroic — greoi şi elaborat — â la Boiardo, Ariosto, Tasso, în Anglia această Renaştere se realizează, am putea spune, la maximul de romantism, în persoana, dacă nu a celui dintâi poet citat, în orice caz, a celui de-al doilea.
         Spenser, poet de curte, e autorul poemei alegorice The Faerie Queene, în şase cărţi şi strofă de nouă versuri, scrisă după modelul lui Boiardo şi Ariosto, dar depăşindu-1 cu mult ca notă şi culoare romantică.
         De fapt, poezia sa e prima eclosiune romantică în literatura engleză de după Chaucer. Negreşit, nu putem conta încă pe un romantism pur. Veacul elisabetan era prea mult prins în mrejele literaturei clasice, erudiţia greco-romană aşezată pe un piedestal prea înalt, ca poetul englez, în luptă cu o limbă informă, şi în auz cu spuza de nomenclaturi divine ale antichităţei, să se poată sustrage imitaţiei.
         Dryden îl compară pe Spenser cu Teocrit şi Virgil. Dar referindu-se la prima lui operă, un volum de egloge : The Shepherd’s Calendar (Calendarul Păstorului).
         In opera lui cardinală, însă, The Faerie Queene (Regina Zinelor) izbucneşte viu şi pitoresc, esenţa romantică a temperamentului englez.
         Poemul dedicat reginei Elisabeta, care apare în el, cu întreaga sa curte, sub nume care mai de care mai glorioase, ca : Gloriana, Marcilla, Belphoebe, Britomart, Amoret, are de scop să cânte curtea engleză, în descrieri de turnamente şi peripeţii eroice de cavaleri care îşi dau duhul pentru virtuţile pe care le personifică, sau de dragul stăpânei şi domniţelor, ele însele exemplare de virtuţi.
         Dar în versul lui colorat cu actualitate şi plin de miresmele pajiştelor şi crângurilor anglo-irlan-deze, pulsează ceva din inima romantică din legendele ciclului Cavalerilor Mesei Rotunde.
         Să nu ne amăgească obsesia ethosului grec, curent în învăţătura vremei şi dând, cu personificări de Vicii şi Virtuţi platonico-aristoteliene, întregei opere o tinctură rece şi nu ştim ce sonoritate statică, de moralitate medievală.
         Cu Faerie Queene cavalerismul creştin — străbătut de acea poezie a onoarei pe care Pelissier şi Paul Stapfer de mult au văzut-o ca productul ei cel mai tipic, intră deabinelea, plastic şi creator, în epica engleză.
         Eroismul, împrumutat unor cavaleri trimeşi să cutreere ţinuturi searbăde şi fantastice, ca să răpună monştrii şi să cucerească favori auguste, este un eroism de acasă. Veacul Elisabetei e veacul aventurei. La curtea ei roiau cavaleri piraţi de tipul lui Sir Walter Raleigh, cavaleri poeţi de tipul lui Sir Philip Sidney, sau cavaleri politici, de talia lordului Grey of Wilton, patronul poetului nostru. Sub stindardul fiecăruia din aceştia el îşi ascunde eroii şi-şi orândueşte luptele, cel dintâi devenind chiar Cavalerul rătăcitor, cel de-al doilea, cavalerul Crucei Roşii şi al Sfinţeniei, şi din toţi la un loc derivând mai departe pe cavalerii Temperanţei, ai Constanţei, Prieteniei, Dreptăţei, etc.
                                                                  378
© BCU Cluj
      Acestora, şi semenilor lor, Gloriana le dă misiuni pentru distrugerea răului şi promovarea binelui. Ei vor lupta împotriva lui Sansfey, Sansloy, Sansjoy, sau unor uriaşi ca Grantorto (sub care se ascunde Desmond, şeful rebeliunei irlandeze) sau Geryones (care simbolizează pe celălalt duşman al Angliei, Filip II, al Spaniei) sau numai împotriva farmecelor Phaedriei, sau — ca Sir Guyon — contra Acrasiei care seduce pe cavaleri cu desfrâul etalat în boschetele ei fermecate.
      Şi astfel, dela descoperirea Virginiei la expediţia la Lisabona — e drept, neizbutită, dar făcută după toate normele pirateriei — decătre Sir Walter Raleigh, SirFrancisDrake şi Sir John Norseys, dela distrugerea Armadei la răsboiul din Ţările de Jos ; şi dela complicaţiile iscate de apostasia lui Henric IV la răscoala în Irlanda, toate evenimentele din afară ca şi intrigele şi manevrele dela curte fac terenul acestor multiple exercitări eroice.
      Pe unele, ca grozavele hărţueli din Irlanda, unde a servit, poetul le-a avut direct sub ochi. Din toate, inspiraţia sa fragedă a extras filonul romantic.
      Poemul devine atunci o proectare de umbre fantastice, cu gesturi fantastice, pe un cer fantastic. Un ton de exaltare pune fapta omenească pe un plan ireal, de basm oriental. Fără început şi sfârşit, în fuga inspiraţiei, şi aproape haotic, se deapănă astfel aventura omului în deghizări vetuste, şi tocmai de aceia pitoreşti, din pana unui Cervantes serios.
      Poetul frânge linia severă a aventurei stereotipe cu un scris colorat şi familiar, cu un grai luat din viaţa de toate zilele şi vizitat de toate mirezmele naturei engleze ca şi de tresăririle naive ale unui neam adolescent, abia descoperit sie-şi şi reginei sale.
      Pentru aceasta, descrieri romantice, ca Grădina lui Cupid sau Boschetul Acrasiei, fac mărturie.
      Dar Spenser — tatăl poetic al lui Milton, ca poet al măreţiei — aduce încă o mare contribuţie la romantismul general. Cine citeşte Fragmentul Imutabilităţei, faimosul Canto găsit după moarte şi adăogat la restul poemului, descoperă în el o pitorească meditaţie asupra efemerului vieţei. Mutability, o Titană, sora Hecatei şi Bellonei, stă pe tronul ei şi priveşte cum se rostogolesc la picioarele ei şi dispar, munţi şi văi, stele şi anotimpuri, ape şi vârste întregi omeneşti. Toate îi aparţin, toate trec. Numai natura nu, ale cărei legi sânt imuabile şi în sânul căreia toate prefacerile zac neprefăcute şi orice mişcare e odihnă.
      Sântem la un colţ de metafizică romantică. De sub vălul visărei, poetul îşi descoperă sie-şi o lume de tristă vremelnicie. Filosofia Nimicului care Sântem intră pe aripele meditărei, sub escorta melancoliei, cu Edmund Spenser, în poezia engleză.
                  Măreaţă Fire, deapururi tânără, şi totuşi plină de vechime Mereu mişcând, din locu-i nemişcată,
                  De toţi privită, de nimenea văzută,
                  Pe tronul ei stând astfel.
                  Ce om văzând cum roata ameţitoare A preschimbărei pururi mişcă lumea Nu vede şi nu simte limpede Că Mutabilitatea crunt se joacă Cu moartea omului.
      De aci cultul de care Spenser s’a bucurat printre marii poeţi romantici de mai târziu. Lăşând la o parte faptul că un poet minor ca Daniel se închină aceluia care :
                                                         Pictează umbre în versuri imaginare
şi că Abraham Cowley s’a simţit poet numai la citirea poemei sale, Milton însuşi a recunoscut că modelul său poetic a fost Spenser, care împreună cu Silvester, al lui Du Bartas, constituia lectura sa favorită. Dryden chiar nu se sfieste să-l numească « fiul poetic al lui Spenser ».
                                                                    379
© BCU Cluj
       Tot aşa Wordsworth îi aşează poema alături «de părţile lirice şi profetice din Sf. Scriptură,» cum şi de Milton, ca «imaginaţie meditativă şi poetică », şi-I laudă pentru a se fi eliberat de «lanţurile formei definite, caracteristice Romei şi Greciei », cu ajutorul unei « superioare forţe geniale » care-1 învredniceşte să dea « fiinţelor sale omeneşti universalitatea şi permanenţa abstracţiei».
       Dacă asupra lui Spenser a trebuit să insistăm câtva, Shakespeare e mult mai cunoscut ca veche sursă romantică. Există, într’adevăr, un tezaur mai bogat de romantism ca opera celui salutat ca un părinte de toţi romanticii secolului al XlX-lea şi care, odată descoperit continentului de către Lessing, a insuflat prima idolatrie literară — primul Kultus al vremei, al doilea fiind cultul poeziei populare lansat de şcoala lui Herder.
                                Dela Shakespeare, Hugo şi toţi care au scris teatru după acesta, au învăţat vasta poezie a omului ' de toate zilele. Legile şi restricţiile tragediei clasice cădeau, ca realitatea existenţei să vorbească cu toate contrastele ei, cu amestecul ingenuu de comic şi tragic, nobil şi burlesc, sublim şi grotesc — cu o faţă a omului întoarsă spre tainele dinnăuntru, cu alta spre îmbierile revelatoare ale naturei.
       Problematica modernă îşi găseşte prototipul în Hamlet, Macbeth, Lear, ca şi atâtea patimi prinse sur le vif într’un Antoniu, Corijdan, Polixenes sau Iago.
       Dar melancoliile nesfârşite ce străbat sufletul lui Jack din As you likje it, ori lui Prospero din The Tempest, sau lui Apolonius şi Pericles din piesele care le poartă numele!
       Dar tinereţea inepiuizabilă şi iremediabilă din gestul lui Romeo şi-al Julietei, ca şi poezia inefabilă, spiritualitatea sugestivă ca o muzică supraterestră din Visul unei nopţi de vară, Furtuna, Poveste de Iarnă, Mult Zgomot pentru nimic, Noaptea Regilor, Negustorul din Veneţia, dar natura caldă şi vibrătoare, smălţată cu corola tuturor florilor pajiştei engleze din comediile sale idilice!
       Dela Rolla şi Lara, cu toată cohorta lor de « copii ai secolului — la Manfred şi Don Juan, toate întrebările care au agitat veacul romantic, toate elanurile şi decepţiile lui, mai puţin morbiditatea, se pot trasa în opera marelui Will. « Barbarul beat » al lui Voltaire a stors natura omenească de toate instinctele şi enigmele ei. Pe acestea le-a arborat ca pe nişte flamuri de sânge cu fiecare piesă a sa, în avânturi de imaginaţie şi patos de simţire care fac din opera sa iregulară o îmbătare perpetuă de suflet omenesc. Maestru al naturei omeneşti, dânsul ne-o redă în toată multiplicitatea ei surprinzătoare şi imediată. Shakespeare e romantic ca tinereţea creatoare, romantic ca viaţa.
       BARDUL BIBLIEI.
       Nu ne putem opri aci la toţi precursorii care dacă creiază romantism nu pun chiar, pentru noi, problema romantică. Dar nu vom înţelege prea mult din natura particulară a romantismului englez dacă nu-1 vom distinge acolo unde se află pe vremi când de romantism nici pomenire nu era aiurea.
       Să nu credem că filonul romantic al hteraturei engleze se întrerupe cu poeţii elisabetani. Printre succesorii lui Shakespeare, în afară de Beaumont şi Fletcher — autori de « comedie romantică », de un Ford sau Massinger, în care scapără uneori atâta romantism de concepţie şi de caractere, există cel puţin un Titan care creiază în linia mare elisabetană, a elanului de imaginaţie şi patosului de simţire.
       Dacă poetul nou romantic se măsoară după criteriul sublimului preconizat, cum am văzut mai sus, de Joseph Warton, apoi desigur că Milton trebuie pus întâi. Aceasta, deşi dânsul nu prea era în graţiile fraţilor Warton — influenţaţi cum erau aceştia de Dr. Johnson, care vede în limba autorului Paradisului pierdut un « dialect babylonic ».
       Rareori însă creaţia poetică a atins înălţimile de viziune şi elan din Satanul lui Milton. Desigur cu greu se poate găsi un erou mai integral modern, şi ca atare mai plin de viaţă interioară, mai pitoresc şi mai seducător, ca această figură centrală a romantismului medieval, completat şi chiar genial reabilitat în poema printre cele trei sau patru mari ale lumei. îmbinare măestrită de mândrie
                                                                 380
© BCU Cluj
   şi remişcare, de avânt şi deprimare, de cinism şi ambiţie, de ingeniozitate şi risc, şiretenie şi disperare, câte legiuni de moderni n’ar strânge el şi azi în juru-i, sub lozinca :
                              Better reign in Hell tban serve in Heaven (Mai bine să domnesc în iad decât să slujesc în cer)
       întregul subiect al poemei e, dealtfel, eminamente romantic : aventura omului e plimbată pe un ecran colosal, de o mână inspirată. Şi nu putem decât să înţelegem de ce Milton, după ce se oprise Ia ciclul arturian ca subiect de poem, a abandonat romantica nordică pentru Orientul ebraic, pe care-l descoperă astfel, cu mult înaintea lui Byron şi romanticilor francezi.                         .
       In afară de demonii şi îngerii din poem, toate descripţiile dintr’însul, dela aceia a lacului şi ţinutului de foc, în care sălăşluieşte armia Satanei, la aceia a palatului acestuia, a Cbaosului şi Paradisului, toate poartă în ele, dacă nu culoarea şi pitorescul penelului neo-romantic, în orice caz exoticul şi misterul naturei romantice.
       E amestecul de imaginaţie şi sensibilitate ceeace a permis lui Milton să taie cărări noi pentru paşii poetici, şi să-şi asume libertăţi de stil şi concepţie, care, în afară de renegarea rimei şi celorlalte restricţii clasiciste, l’au făcut inasimilabil unui întreg veac, veacul clasicist al lui Edmund Waller, Dryden şi Pope.
       Abia după ce regnul acestora — şi mai ales celui din urmă, chintesenţa clasicismului de formă engleză, încetează, îl vedem reapărând, în grupul Miltonic din veacul al XVIII-lea, născut sub influenţa lui Addison, care onorează cel dintâi Paradisul Pierdut cu o critică serioasă în paginele Spectator* ului.
       Ceeace veacul al XVIII-lea, însă, prinde dela Milton, e nu atât accesele de imaginaţie şi patos, prea adesea controlate de raţiune şi prea urmărite de modelul clasic, de ale cărui nomenclaturi şi zeităţi poezia sa abundă, — cât pateticul naturei şi al melancoliei.
       El se găseşte şi în Paradisul Pierdut, capturat în câteva izbucniri ale Satanei şi Evei, ale lui Adam şi Isus. Dar erau alte două poeme care se recomandau vremilor noi sub acest titlu ; erau : L'Allegro şi II Penseroso, poeme în care Milton încearcă două lucruri noi : râsul şi melancolia.
       Afară de un pasaj remarcat şi de Addison (vers 609—620, cartea VI) în tot Paradisul Pierdut nu e un zîmbet, — lipsă de umor care se poate imputa poetului englez tot aşa cum Macaulay avea să o impute, veacuri mai târziu, lui Dante.
       In l’Allegro, deşi într’o manieră greacă, îl vedem pe poet jubilând. Nu aceasta însă e interesant. E faptul că, invocând pe nimfa veseliei, Eufrosina, ca să-l ducă la ţară, să-l împărtăşească din plăcerile şi pitorescul vieţei câmpeneşti, poetul găseşte prilej să descrie această viaţă în culori care ■—oricât de puţin vii — s’au oprit, desigur, în ochii lui Thomson, atunci când romanticul favorit al secolului al XVIII-lea a scris Anotimpurile.
                         Să vii atunci, în ciuda tristeţei Să-mi dai la fereastră bună dimineaţa,
                                                                                 Prin răsuri şi curpeni albi Ori prin vii
                         Pe când cocoşul cu larma lui vie Sperie urmele întunerecului Şi spre căpiţă, sau gura hambarului Păşeşte ţeapăn şi cu ifose In fruntea jupâniţelor sale ;
                         Ca să asculţi adesea cum cânii şi cornul de vânătoare Trezesc voios luna somnoroasă"
                         Din coasta dealului pleşuv
                         Cu ţipete ce taie adâncul pădurei cu ecouri.       (L'Allegro, v. 45—56)
                                                                     381
© BCU Cluj
     Şi poetul îşi continuă viziunea, cu soarele care apare în strai de flăcări (« robed in flames »), cu plugarul care flueră la coarnele plugului şi lăptăriţa care soseşte sprinţară ; el zburdă cu mintea pe livezile smălţuite de mărgăritărele (« with daisies pied »), sau în cătunele unde, după jocul pe iarbă, în sărbători însorite, lumea se strânge la vatră, iar glumele şi poveştile cu Queen Mab şi spiriduşi posnaşi, se deapănă din gură în gură. Nu e chiar o poemă a naturei, dar ceva deajuns ca să trezească un nou gust la cititorii de abstracţii reci ai secolului al XVIII-lea.
     Mai norocoasă însă trebuia să fie, pandantul ei, II Penseroso ; cu ea Milton flutura un văl de patos meditativ pentru un veac ce avea să vină şi inventa într’un fel melancolia din care să se înfrupte Nopţile lui Young :
                          Salut zeiţă sfântă şi ’nţeleaptă,
                          Salut, divină Melancolie,
                          Al cărei chip sacru e prea luminos N~]
                          Ca să convină vederei omeneşti 1 Şi-atunci, ochiului nostru slab
                          îmbrăcat în negru, apare în umbra înţelepciunei. (II Penseroso, 11—16)
     Şi poetul o cheamă:
                          Vino, dar păstrează-ţi obişnuitea făptură,
                          Cu pasul lin, ţinuta visătoare,
                          Şi cu priviri care vorbesc cu cerul,
                          In ochi purtând un suflet de extaz.                  (Ibiâ., 37—40)
     Cu o astfel de divină fiinţă alături, poetul e gata să rătăcească oriunde, — pe seri, de lună şi privighetori, să asculte de departe pe o potecă de pădure, clopotele care vestesc stingerea focurilor în sat, sau, în miezul nopţei, podidit de gânduri, paşii paznicului care mor pe drum ; sau, într’un turn, să urmărească problemele sufletului ori amintirele trecutului, până când noaptea se preface în dimineaţă.
                               Topeşte-mă în extaze
                               Şi adu tot cerul înaintea ochilor mei!..        (IUI, 165-166)
închee poetul, şi peste fruntea noastră simţim că a trecut mâna inspirată a tristeţei. Cu ea a convins Milton, mai mult chiar decât cu Satanul său, pe modernii secolului al XVIII-lea şi al XlX-lea.
     E drept, lipsit de orice morbiditate, chiar când se lasă pradă melancoliei, bine zidit în cultură antică, şi semănând cu Home mai mult decât cu oricare poet dinainte-i sau după, recurgând adesea la metafore şi comparaţii de factură clasică, ba chiar furând cuvinte, aluzii, imagini, dela Homer, He-siod, şi Cuvântul lui Dumnezeu — cu ale cărui pasaje profetice Wordsworth îl compară ca imaginaţie meditativă—Milton e un poet de o înălţime prea pură, de un sublim prea cumpănit şi masiv, ca să intre în defroca vreunei şcoli literare, sau chiar în gustul integral al vreunei epoci. Dar din cele două poeme citate, ca şi din poemul lui cardinal, posteritatea a ştiut culege de ajuns ca să facă în jurul lui, — fie şi un veac mai târziu — o mică şcoală, să facă, mai ales, puntea înapoi între reli-
bard al Bibliei».
                                                                                                                          ( Urmează )
giosul, meditativul şi omenescul Wordsworth, şi «întârziatul
© BCU Cluj

POEZII
             DE
          NICHIFOR CRAINIC
            CÂNTECUL DUNĂRII
            Dunăre, Dunăre, drum legănat.
            Drum fără pulbere şi fără leat,
            Du-ne spre apele mediterane Dorul izvoarelor după oceane.
            Dunăre, Dunăre, drum către larg, Valuri de valuri în goană se sparg, Neamuri de neamuri cu valul şi vântul Noi stăm cu doinele şi cu pământul.
            Dunăre, Dunăre, drum fără glod,
            Du-ne vapoarele grele de rod,
            Inima neamului nostru e ’n grâne, Dăruie-o lumii flămânde de pâne.
            Dunăre, Dunăre, drum de alean,
            Du-ne izvoarele către ocean,
            Scaldă-ne sufletu ’n nemărginire, Leagăn al dragostei de omenire.
            SPRE ŢARA DE PESTE VEAC
            Spre ţara lui Lerui-Ler Nu e zbor nici drum de fier,
            Numai lamură de gând,
            Numai suflet tremurând Şi vâslaş un înger.
                                                          383
© BCU Cluj
          Spre ţara de peste veac Nesfârşire fără leac,
          Vămile văzduhului,
          Săbiile Duhului           ■
          Pururea de strajă.
          Sus! pe sparte frunţi de zei,
          Şovăielnici paşi ai mei!
          Piscuri de ’ntrebări — momâi Să-mi rămână sub călcâi Şi genuni de zare.
          In ţara lui Lerui-Ler Năzuiesc un colţ de cer.
          De-oiu găsi de n’oiu găsi Nimenea nu poate şti —       .      ,
          Singur Lerui-Ler.
          RECULEGERE
          Drumuri cu domoale întoarceri acasă, Asfinţit de soare pe lame de coasă, Prosternări de sălcii şi mesteacăni, boare De azimă caldă scoasă din cuptoare,
          Aburit de inimi cântec tremurat,
          In urmă departe deal însingurat,
          Seară ca o rasă de călugăriţă înnegrind tăcut pe braţe de troiţă,
          Răsărit de stele, umbră de grădini,
          Suflet de crăiţe şi de rosmarini...   .
          Şezi puţin pe culme să privim de sus Hornurile fumegând, după apus.
          Fumul casei noastre ’n marginea cealaltă E mai ’nalt şi face seara şi mai 'naltă,
          E mai drept şi mai albastru şi mai clar — Parcă tămâiază stelele de jar.
          VILA BLANCA
          La vila omului bogat Ce ’nfruntă apele, fudulă,
          Dulăi cu rânjet galben bat,
          Fac noaptea inşi de caraulă.
          Odor de marmură, înscris Pe-albastre nesfârşiri în poarnă,
          L-a fost clădit şi-apoi l-a ’nchis Stăpân ce nu se mai întoarnă.
                         384
© BCU Cluj
           Când treci durerea să-ţi îngâni Gu forma vilei lui fudule,
           II simţi doar cum te latră ’n câni, Te fluieră prin caraule.
           Şi gândul tău însângerat S’amestecă deavalma ’n mare : Desnodământ nemăsurat De vuiet şi de zbuciumare,
           Talaz şi gând şi uragan Limanu-1 muşcă să-l dărâme, Odorul lui marmurean Să-l spargă ţăndări şi fărâme!
                                                      !
© BCU Cluj
                 CONIAC
                                  DE
                        ADRIAN HURMUZ                                      ,
    I3in toată lumea celor cari gustă cu plăcere, dar nu chiar cu patimă, băuturile alcoolice, tânărul judecător Alexandru Burbea nu era, fără îndoială, singurul în drept să le dispreţuiască pe aceste prietene ale bunei dispoziţii. Multă vreme însă, el s’a ferit de încântarea vreunei butelii, <
oricât de mult i-ar fi făcut ea cu ochiul. Ei, dar nu totdeauna e omul la fel de stăpân pe sine, iar Alexandru Burbea era şi el nici mai mult nici mai puţin decât un tânăr judecător de şedinţă, în această capitală de judeţ din Dobrogea nouă şi avea un prieten, cel mai bun din câţi îi trimisese în cale soarta, pe Dumitru Zlătaru, procuror pe lângă acelaş tribunal.
    Şi acum după ce doi ani îşi împărtăşiseră unul altuia toate bucuriile, năzuinţele şi dezamăgirile fatale oricărei tinereţi, iată că sosi şi timpul mutării. E prea duios, e trist chiar! Odată despărţiţi însemna că nu se vor mai vedea decât întâmplător, vreodată, sau poate deloc. 0 întâlnire la o răscruce şi pe urmă totul e în voia hazardului. Alexandru Burbea avea dreptate să fie stă-     .
pânit de o melancolie tomnatecă.
    Dar o despărţire aşteptată de perspective atât de nesigure trebuia sărbătorită, de acest lucru Alexandru Burbea era cel dintâi convins, iar sărbătoare fără vin, şampanie sau alte asemenea preparate, ar fi fost ridiculă.
    Aşadar în seara aceasta se anunţa ceva. Plutea în aerul oraşului ca o bănuială şi Alexandru Burbea nu-şi închipuia cum se va desfăşura în amănunt petrecerea de despărţire. Era destul de comic pentru el, om în toată firea să-şi lase sufletul în stăpânirea unei emoţii lipsite de bărbăţie şi era cel dintâi în stare să-şi dea seamă că dovedea o slăbiciune caraghioasă, cu toate acestea nu puţine au fost momentele când pe furiş a şters sub pleoape o lacrimă de duioşie, drept prinos al prieteniei lui cu Dumitru Zlătaru.
    Seara petrecerea începu pe nesimţite. S’au strâns toţi la restaurant, la obişnuita masă a magistraţilor aşezată sub oglinda veneţiană. Şi la un banchet dela care n’au lipsit nici tradiţionalele icre negre, Alexandru Burbea gustă cel dintâi pahar de şampanie, dela răsboi, odată cu închinarea în sănătatea lui Dumitru Zlătaru, care-1 privea uimit de vioiciunea ce-o arăta în seara aceasta Alexandru Burbea, de obiceiu fire domoală. El făcu şi mărturisirea unui jurământ destul de curios şi de necrezut: «Da scumpii mei prieteni, vorbi el în emoţionantul toast pe care-1 ţinu cu acest prilej. In seara aceasta ridicând şi bând paharul de şampanie în sănătatea scumpului nostru prieten Dumitru Zlătaru, am călcat un jurământ, pe care mă legasem să-l respect toată viaţa». Numeroase capete îl fixară de pe scaune pe Alexandru Burbea, care stătea în picioare şi ţinea paharul cu solemnitate, însoţind fiecare sfârşit de frază cu un zâmbet de băiat bine crescut, grijuliu să fie corect în toate ocaziile, dar mai ales în aceasta. Unii nu-1 auziră, preocupaţi de alte glume şi înecaţi în vorbăria ce se naşte în mod obişnuit între părtaşii dela un banchet, după unul sau două pahare, cei mai mulţi însă au fost prinşi şi aşteptau curioşi să afle explicaţia jurământului.
Pentru aceştia Alexandru Burbea zise : « Faptul s’a întâmplat în timpul răsboiului. Am luat martor pe Dumnezeu la o răscruce de drum, într’o seară cu trăsnete şi fulgere de sfârşit de lume, în faţa
                                 386
© BCU Cluj
   unui Christos pictat stângaciu, dar expresiv pe o troiţă, că în toată viaţa mea voi socoti alcoolul drept purtător de nenorociri şi mă voi feri de el. In seara aceasta însă mi-am stricat fă-găduiala. Dar să se întâmple orice. Să fim veseli şi să petrecem din toată inima prieteni.
       Aşa ne vom despărţi pe rând, încheind fiecare într’un fel prima tinereţe, ne vom căsători, vom intra în ritmul altei vieţi, al altor obiceiuri. Să ne bucurăm din plin. In seara aceasta sărbătorim plecarea celui mai bun şi mai sincer dintre noi».
       La aceste cuvinte Dumitru Zlătaru îşi înclină capul său lătăreţ, presat pe la tâmple, lăsând să se vadă chelia bine mascată, cu firele de păr trase de pe tâmpla dreaptă peste creştet. El singur cunoştea povestea jurământului, căci întâmplarea îi mânase spre Moldova în acelaş grup de copii refugiaţi. Alexandru Zlătaru îşi aminti în acea clipă, văzu mai bine zis tot ce se întâmplase atunci ca un tablou luminat doar o clipă de un fulger plesnit pe o spinare înorată de cer.
       Toţi tinerii refugiaţi din oraş cunoşteau cazul lui Alexandru Burbea şi cei mai mulţi îl găseau plin de un comic irezistibil, distrându-se de câteori venea vorba. Astăzi şi lui Burbea îi vine să râdă, atunci însă, ca prin minune a scăpat dela o moarte sigură.
       El era convins că numai ţinerea cu sfinţenie a jurământului îl apărase până astăzi de orice neplăcere. Deşi destul de tânăr pe atunci, Alexandru Burbea, plecat singur într’un refugiu al cărui sfârşit nu-1 ştia nimeni, auzise dela ceilalţi tovarăşi rătăcitori că alcoolul e singura salvare în acele vremuri, ferind omul de tot felul de boale, ce bântuie furioase ; tovarăşe ale morţii de pe front ele îşi întind câmpul de operaţii înapoia liniilor de luptă, iar armele lor sunt adesea mai ucigătoare decât cele de fer şi oţel împroşcat.
       In toată ţara alcoolul fusese însă vărsat pe străzi. Aliaţii noştri Ruşii dacă ar fi dat de el în butoae sau sticle, niciodată n’ar mai fi avut prilejul să vadă pe nemţii de pe frontul românesc, în carne şi oase. In zilele acelea străzile au fost scăldate în ţuică, în spirt, în vinuri, încât mulţi bărbaţi regretau că nu sunt şi ei o stradă din acestea fericite şi cu ocazia aceasta multe din oraşele moldoveneşti s’au văzut, pentru prima oară în existenţa lor, spălate. Dar au venit Ruşii pe neaşteptate şi au mai surprins ultimele râuri de băuturi, scurgându-se pe sghiaburile dela marginea tro-toarelor. Se aşezară cu pieptul pe caldărâm, îndată ce mirosul puternic le traduse în limba lor, ordonanţa de risipire şi bând cu lăcomie, adormeau pe delături, tolăniţi ca nişte viţei în mantăile lor cenuşii. Venea câte un ofiţer să-i adune. Cei de jos nu mai cunoşteaau gradele şi nu vroiau să ştie de nici un ordin. Urmau isbiri cu piciorul, ameninţări cu revolverele, dar în cele din urmă, ofiţerul trebuia să se mulţumească doar cu transportarea celor căzuţi, din stradă pe lângă vreun zid, unde să-şi risipească ameţeala cu timpul.
       Terminându-se pârâiaşele de pe stradă, al căror izvor era prin depozite şi cârciumi, Ruşii au descoperit că prin laboratoarele şcoalelor se aflau borcane cu spirt în care se păstreau şerpi, şo-pârle şi tot felul de vipere pentru studiu. Ei pătrunseră şi pe acolo şi fură foarte fericiţi să le golească lăsând toate speciile de reptile fără obişnuita bae care le asigura eternitatea. Armatele Ţarului se mai simţiră astfel un timp destul de fericite. In cele din urmă şi laboratoarele s’au terminat. Atunci veni rândul Apei de Colonia pe care o cumpărau dela farmacii fără să-şi închipue nimeni că o serveau drept ţuică. Băură şi spirt denaturat, dar de la o vreme alcoolul sub orice formă deveni aşa de rar încât Ruşii ar fi dat orice să-l găsească şi nu isbuteau să obţină vreo picătură.
       Tovarăşii lui Alexandru Burbea înfrânţi de tot felul de boale, îmbrăţişaţi mai cu seamă cu o adevărată pasiune de tifosul exantematic, cădeau mereu şi pe mulţi i-a lăsat astfel pe drum, pierduţi şi nu pentru scurtă vreme ci pentru totdeauna. Cine îi sădise lui în cap sămânţa ideiei că alcoolul apără de boale nu-şi aducea aminte, dar se trezise aşa pe neaşteptate un adorator al acestei licori. Prima grijă a lui, când ajungea într’un sat sau oraş, era să-şi facă rost de câte o sticlă de rom sau de coniac, formă sub care îl consuma el mai cu plăcere.
       Tot timpul refugiului n’a dus lipsă. In cele din urmă credea cu fanatism în puterea miraculoasă şi salvatoare a alcoolului. Dar era foarte sgârcit când venea vorba să-l împarte cu altul. Era doar,
                                                                      387
© BCU Cluj
   după convingerea lui, elixirul vieţii, apărătorul de toate primejdiile, datorită căruia va ajunge poate să-şi mai revadă casa şi părinţii, după terminarea potopului de oţel şi explozii. Numai cu Dumitru Zlătaru a împărţit de câteva ori o sticlă din acelea mici şi late care se pot purta cu uşurinţă în buzunar. Fatalitatea făcu să nu mai găsească dela o vreme iar rezervele lui Alexandru Burbea se terminară.
        Frica de moarte puse o ciudată stăpânire pe el. Dela o zi la alta trăia sub presiunea groazei. Era ca o boabă de strugure sub un teasc care nu vrea nici să se ridice, nici s’o zdrobească mai repede. Avea însă noroc mult Alexandru Burbea. Intr’o zi află dela un ofiţer care fusese internat în spitalul unde el făcea serviciul de cercetaş, că fratele lui mai mare Căpitan de administraţie se afla la Roman. « El stă bine îi spuse informatorul, e cu aprovizionarea. Dacă te duci pe acolo să-mi spui. Sunt bun prieten cu el şi-ţi voi da un bilet să-mi aduci câteva sticle de coniac. Ce de bunătăţi are în depozit fratele dumitale! El doar aprovizionează pe cei de pe front. In privinţa mâncării şi a băuturii o duceam mai bine decât aici, îi mărturisi locotenentul uşor rănit la un călcâi. Bucuria Iui Alexandru Burbea nu mai avea sfârşit. De vreun an îl căuta pe fratele său şi nu-i dădea de urmă. Unii îi spusese că a fost luat prizonier, alţii că ar fi dispărut fără urmă, iar el isprăvise prin a crede că era mort şi-l plânsese mai multe zile până se deprinsese şi cu această idee, împăcându-se cu gândul că nu-1 va mai vedea niciodată. Şi iată neprevăzutul ce veste fericită îi aducea!
        Aţi văzut un om stând complet desbrăcat pe un pat de spini? Tot aşa nu avea linişte Alexandru Burbea. Trebuia să-l găsească neapărat pe fratele său. Gândul acesta îl stăpânea de când făcuse primul pas din Slatina oraşul lui natal. Dar el era acum la Ungheni şi până la Roman era cale destul de lungă. Cu trenul se făcea un mare înconjur şi era foarte greu de călătorit. Nu i se ivea vreun prilej de plecare în acea parte şi-şi închipuie oricine cât era de nenorocit. Nu era însă dintre aceia cari se dau bătuţi cu uşurinţă. încercă tot ce i se părea posibil până ce ajunse la o adevărată stare de disperare. Stătea tocmai cuprins de sentimentul propriei lui neputinţe într’o dimineaţă când auzi în curte pe un Rus făcând zgomot şi certându-se cu gazda. Privi pe fereastră. Rusul avea în mână o sticlă cu Apă de Colonia pe care o duse la gură şi după ce o goli i-o restitui goală femeii, mulţumindu-i, salutând-o milităreşte şi râzând în timp ce ea îl ocăra.
        Scene de acest fel mai văzuse. îşi dete numai decât seama de cele ce se întâmplaseră. Ştia că stăteau în aceiaşi curte cu el trei soldaţi dela cavalerie cari erau mari iubitori de băutură, întâmplarea aceasta îi sugeră ideia care era să-i aducă atâta spaimă. Până acum se ascunsese de cei trei Ruşi. De astădată însă scontând viitorul merse la ei şi-i cinsti cu câte un păhărel de coniac. Asta fu legătura unei adevărate prietenii între ei şi Alexandru Burbea. Unul îi arătă bani de aur promiţându-i mulţi dacă îi va procura o sticlă întreagă din acea băutură. Burbea le expuse planul său. Avea un curaj nebunesc să imagineze aşa ceva şi totuşi parcă nu-şi dădea seama de primejdie atât de mult era stăpânit de dorinţa să meargă la Roman. O consfătuire avu loc între cei trei Ruşi, dintre care unul cu ochii oblici de tătar şi cu nasul în sus îi trase un ghiont pe sub coaste lui Burbea, în semn de cea mai mare dragoste. Ei îi promiseră cel mai bun cal din cavaleria rusească, trimeasă pe frontul Moldovei, care să-l ducă mai repede ca vântul, în schimb el se obligă să le aducă o sticlă întreagă de coniac în cel mai rău caz.
        Şi într’adevăr chiar a doua zi dimineaţă Burbea se văzu încălecat cu picioarele timid prinse în scări, la o înălţime neobişnuită pentru el deprins doar cu caii pitici de pe la Slatina, ţintind cu privirea lui de vulturaş cam rebegit, în depărtare, oraşul Roman ascuns după orizont, în mister, ca după nişte grele perdele.
        Nu mai fusese niciodată în acest oraş, dar se putea orienta bine după hartă şi drumul nu era prea complicat. Ii era frică numai de calul acesta nerăbdător care mereu juca şi îndrepta urechile înainte de parcă îi spunea : « haide odată viteazule Român. De ce te tot codeşti că m’am plictisit aşteptând. Vreau s’o iau la goană cu tine în spinare, de nici crivăţul rusesc iute de picioare, cu
                                                                 388
© BCU Cluj
  obrazul nebărbierit şi înţepător, plin de ace de ghiaţă, să nu fie în stare a ne prinde. Haide să te văd eşti vrednic să te ţin pe spatele meu! »
      Alexandru Burbea par’că-1 auzea vorbind astfel pe frumosul şi agerul cal, care avea să-i fie tovarăş până la ţinta dorinţelor lui. Dar de acolo ce va face. Cum va expedia înapoi calul. El doar avea de gând să nu se mai întoarcă. Iată de ce parcă nu mai avea curaj să plece. Unul dintre cei trei Ruşi, tot cel cu chip de tătar, îi trase calului o palmă pe coapsa rotundă şi el porni fără voia lui. Alexandru Burbea cu inima îndoită, îndemnat mereu să se întoarcă şi să aştepte altă ocazie, mai mult voinţa calului îl scoase pe strada mare afară din orăşel, într’un câmp pustiit de toamnă, părăsit, pe care vântul clătina căpăţini ruginite de scaeţi, ce se mişcau a jale cu gestul cunoscut al unei cete nesfârşite de oameni ce-şi povestesc un şir de nenorociri, într’un cor monoton.
      La început a mers cu frică, dar după câtva timp părea un vechi şi dibaci călăreţ.
      In sfârşit după multă oboseală ajunse la Roman. Se duse acolo unde-j spusese locotenentul rănit că se află fratele său, persecutat mereu de grija celor trei Ruşi, care-1 aşteptau cu sticla de coniac. Aici însă i se spuse că fratele său plecase de două zile pe front şi nu ştiau în ce parte anume. Acum era şi mai mare încurcătura. Dacă nu le-ar mai fi înapoiat calul n’ar fi fost prea mare lucru; avea speranţa să nu mai fie găsit şi recunoscut prin toată Moldova, de cei trei soldaţi, dar acum vrând nevrând, trebuia să se înapoieze la Ungheni fără sticla de coniac. Acest lucru i-ar fi înfuriat peste măsură pe cei trei, pentrucă el îi asigurase că se va ţine cu orice preţ de promisiune. Nu era de glumit cu cei trei turbaţi. Atunci ce-i rămânea de făcut. Alexandru Burbea era în culmea disperării. In altă parte să fugă, cu greu ar mai fi găsit un adăpost convenabil. Şi cum se întâmplă adeseori, dar mai ales în timpul răsboiului, umblând aşa nefericit cu o mutră peste măsură de acră, pe o stradă a Romanului, se pomeneşte faţă ’n faţă cu un individ îmbrăcat în manta militară şi cu o căciulă ţuguiată în formă de căpăţână de zahăr trântită pe creştet. La început habar n’avea cine este, deşi îl privea analizându-1 cu atenţie. Iar cel care-1 oprise zâmbea stupid de încurcătură lui. Apoi mintea i se lumină deodată. Recunoscu ochii, gura şi semnul de tăetură din obraz al unui prieten din Slatina, mai mare decât el, care acum era student la farmacie şi lucra aici în oraş pe lângă un spital militar. Se îmbrăţişară, se sărutară de parcă erau despărţiţi de o sută de ani şi s au regăsit acum. El îi povesti ce căuta, până la sticla de coniac pe care o promisese Ruşilor, pentrucă-i împrumutase   calul. Ii mărturisi frica lui de a se mai întoarce,
  iar pe măsură ce vedea că este ascultat îi răsărea în minte speranţa că poate amicul  lui îi va face
  rost dela farmacia unde lucrează, de o sticlă de   alcool. Dar n’avea noroc şi pace :
      —   E hei, scumpule, îi zise acesta, bătîndu-1 pe umăr, te-aşi servi cu dragă inimă,   dar  vezi
  îmi este imposibil. Nu există nici un pic. Nu fii însă disperat. Iţi voi prepara eu un coniac după o reţetă proprie şi vor fi foarte mulţumiţi.
      —        Cum ai să faci? întrebă Alexandru Burbea, curios să cunoască şi el miraculoasa reţetă. Foarte simplu, zise Sică Dobrescu prietenul lpi, în timp ce mergeau spre locuinţa sa. Iei sticla, torni în ea apă caldă, apoi dai drumul înăuntrul ei la zece, douăzeci de ardei roşii sfărâmaţi cu seminţe cu tot, din cei mai otrăviţi, torni două trei linguri de cărămidă bine pisată, sau boia, mai pui şi nişte scorţişoară, o bucată de zahăr ars, mai adaogi la nevoe şi puţină văpsea spre a-i da coloare şi tot acest amestec îl sbaţi bine până îţi vor eşi ochii din cap cât două cepe de cele mari. Apoi guşti cu atenţie şi te priveşti în oglindă. Ochii îţi vor fugi imediat cu mare viteză retrăgându-se plini de spaimă în fundul capului. Dacă figura ta va dispărea ca prin minune din oglindă, iar limba ţi se va mări cât o franzelă şi nu-ţi va mai încăpea în gură, atunci să ştii că ai obţinut cel mai bun preparat de băutură, de care armata sfintei împărăţii va fi extrem de încântată.
      —        Dar ce, vrei să mă omoare, îi zise Alexandru Burbea, înspăimântat şi gândindu-se mai cu seamă la Rusul cu ochii oblici care-i dădu-se un ghiont bine simţit la plecare şi rânjise la el cu o gură până la urechi.
      Dar Sică Dobrescu, amicul iui de copilărie din Slatina, acum sub ocupaţie germană, râdea de spaima lui.
                                                                   389
© BCU Cluj
       —       Doar nu sunt nebun să te vâr în asemenea încurcătură. Ca să vezi cât de mult mă bucur că te-am întâlnit iată, îţi dau singura mea sticlă cu rom. N’ai idea însă cât de cât de rău îmi pare când mă gândesc de câte primejdii am scăpat-o săraca, şi pentru cine a fost ea sortită. Dar fie. Mergi sănătos şi să dea Dumnezeu să ne mai vedem odată în Slatina la noi, ca ’n timpurile cele bune. Astfel se despărţiră, cu fericirea că Dumnezeu nevrând să-l piardă îi scosese în cale pe Sică Dobrescu din Slatina.
       Pornit înapoi spre Ungheni avu noroc şi de o vreme mai blândă. Sticla cu rom în buzunarul paltonului era cheia fericirei lui şi precumpănea mâhnirea de a nu-1 fi găsit la Roman pe cel căutat. Ce-ar fi fost dacă nu-i eşea în cale în acele momente de cumplită restrişte, Sică Dobrescu trimisul lui Dumnezeu ; dar acum era pe lângă toate celelalte şi mândru să le arate celor trei Ruşi care nu prea arătaseră mare încredere în el un copilandru, sticla cu rom veritabil din cea mai fină calitate. Altfel dacă nu reuşea să obţină această butelie nu-i rămânea decât să-şi ia lumea în cap, ferindu-se în fiecare zi să mai dea ochi cu vreunul dintre cei trei oştaşi din cavaleria ţarului Rusiei.
       Era un tânăr fericit Alexandru Burbea şi nasul lui ascuţit ridicat spre cerul înorat şi ochii negri sticlind de o mândrie simpatică sub sprâncenile arcuite cu precizie, arătau limpede ce stare sufletească mulţumită îi era stăpână în timp ce calul, în trap, îl purta pe acelaş drum înapoi către Ungheni.
       —       Rusnecii mei ce-or fi crezând, îşi zicea el, zâmbind, pe când trecea printre două dealuri ca printre foile unei cărţi uriaşe, privind în dreapta şi în stânga.
       Le cam prăpădise calul, dar când le va arăta sticla cu rom ochii li se vor acoperi de pânza nerăbdării şi nu vor mai vedea altceva decât coniac şi iar coniac peste tot. Şi Alexandru Burbea râdea compătimitor socotindu-i destul de proşti pe cei trei ostaşi, să fie aşa de sclavi acestei licori, fără îndoială bună dar cu rostul ei şi nu chiar aşa încât să-şi robească omul mintea şi sufletul pentru ea. In acest moment trecu pe lângă o fântână cu ciutură, din acele ce stau pe marginea drumurilor moldoveneşti, ca nişte berze cu gâtul lung şi frânt, legat de globul albastru al cerului. La urma urmei îşi zise Alexandru Burdea, ar putea să guste şi el puţin rom şi golul l-ar completa cu apă. Şi chiar aşa făcu.
       —       Aah! îşi exprimă el plăcerea de a fi gustat din acel alcool şi astupă sticla cu dopul de plută, ştergându-i bine gâtul de par’că I ar fi putut descoperi cineva că băuse. Observând singur această grijulie precauţie, el se revoltă oarecum. Dar ce, adică nu avea şi el drept să guste şi trebuia să dea numai decât socoteală cuiva că a băut o gură de rom, din cel dăruit de Sică Dobrescu din Slatina?
       Nici de fel! E liber să-l bea şi pe tot numai să fie în stare. Pe vremea asta când nu se mai găseşte nimic nefalsificat n’ar fi ei aşa de grozavi să cunoască apa turnată mai cu seamă că a băut numai o înghiţitură. Dar chiar şi mai mult de-ar consuma, tot n’ar bănui ei falsul.
       Şi tot făcându-şi astfel planuri în care îi vedea din ce în ce mai proşti pe cei care-i împrumutaseră calul, pentru scopul pe care el îl ştia prea bine, pentrucă îşi aducea perfect aminte de obligaţia ce şi-o luase, trecu de fântână şi constată că golise sticla mai bine de jumătate. Un vânt rece strecurându-se în rasul pământului dela nord-est îl făcu să-şi strângă mantaua bine pe lângă el. Era aceiaşi cu care avea de gând să facă ultimul an de liceu, dacă nu isbucnea răsboiul şi avea încă pe guler cele două peltiţe de uniformă, mult decolorate, iar pe cap purta căciuliţa roasă imitaţie de lutru, plouată, cu care nu mai isbutea să-şi acopere urechile ; iar aceste podoabe ale capului său se bucurau parcă foarte mult de călătorie căci erau roşii ca două petale de floare şi calde ca două flăcări ce i s ar fi aprins dintr’odată pe la tâmple. Ba de la o vreme i se părea chiar tare caraghioasă întâmplarea :
       —       Ah, ce dobitoci, îşi zicea el dându-şi căciula pe ceafă, şi fluerând din răsputeri, lăsând calul să meargă în voia lui.
                                                                390
© BCU Cluj
      Vântul bătând dimpotrivă îi aprindea faţa înroşindu-i-o din ce în ce mai mult şi încălzindu-i-o de parcă ar fi suflat într’un cărbune, nu în propriul obraz al Iui Alexandru Burbea. Nu era el acum călare pe un cal al celebrei cavalerii, aparţinând ţarului imensei împărăţii a Rusiei? Şi ce, adică el dacă nu era cazac, sau cavalerist al acestei armate, nu era în stare să-l călărească la fel?
      Dădu pinteni calului, care începu să sboare într’un galop nebunesc, răscolind cu tropotul lui ritmat multe ecouri adormite prin văile pe unde trecea în sbor par’că. Din moment în moment se aştepta să fie aruncat, dar nici nu-i păsa ce se va întâmpla lui Alexandru Burbea. Demn de atenţie era numai faptul, că el era în stare să călărească tot aşa de bine ca oricare alt cavalerist experimentat. Când se convinse că se ţinea destul de bine pe cal, trase câteva chiote sălbatece şi avu impresia că era nici mai mult nici mai puţin decât un tătar şi că femei, copii şi oşteni se dădeau la o parte din faţa Iui, căci ţinea în dinţi un uriaş iatagan mai tăios decât un brici. Apoi când opri iar la trap după asemenea faptă eroică, nu mai avea frică de nimeni. Scoase sticla din buzunarul mantalei şi ducând-o la gură o goli pe toată până la fund. Nu trecu nicio secundă şi după ce puse din nou sticla în acelaş buzunar, fu convins că nu mai era Alexandru Burbea ci un cazac al Măriei Sale Ţarul tuturor Ruşilor, mergând Ia pas, cu mantaua căzută pe umerii obosiţi ca două aripi de vultur, cu căciula miţoasă pleoştită, de-i părea capul lipit deadreptul ca o minge de umeri, fără trăsătura de unire a gâtului. Pieptul îi era plin de decoraţii. Regele Româniilor şi Ţarul Ruşilor îl chemau şi-i strângeau mâna pentru marele servicii aduse patriei, iar pieptul îi strălucea de decoraţii de tot felul de stele şi luceferi de parcă era pieptul unei nopţi senine. Alexandru Burbea alunecând într’o parte şi apoi, când vroia să se îndrepte, scăpătând în cealaltă parte, zâmbea, cânta şi era cel mai fericit ins din toată marea legiune de cercetaşi ai României.
      Se trezi a doua zi dis de dimineaţă în ronţăitul calului, lângă o clae de fân, gâdilat pe faţă de razele unei dimineţi împodobită de un soare cu dinţi. Pe o parte începuse a se încălzi, aceia care era pe fân, iar pe celalaltă o desgheţa căldura încet ca pe un sloi. Primul gest ce-i veni să facă fu, să se întindă trosnindu-şi toate mădularele, să caşte sgomotos ca un câine trezit. Habar n’avea unde se afla şi cine-1 găzduise lângă claia de fân. Ii era peste putinţă să se orienteze sau să-şi amintească de ceva. încet însă i se lumina mintea câte puţin. Râse apoi de întâmplare, mirându-se că nu-1 omorâse calul. Acesta însă părea foarte prietenos. Cum îl văzu mişcând, ciuli urechile şi-l privi cu ochii lui mari umbriţi de gene lungi, adânci şi inteligenţi, oprindu-şi numai un moment ronţăitul, cu o fascie de fire de fân ieşindu-i pe de amândouă părţile buzelor negre şi necheza amical întrebându-1 parcă, dacă nu are de gând să încalece şi să plece mai departe.
      Alexandru Burbea se sculă cu picioarele cam amorţite, strângându-şi mereu mantaua care parcă se lărgise peste noapte. Dormise într’un câmp. Ce nerozie, îşi zise el cu capul greu, cu gura amară şi săgetat de nişte dureri nesuferite prin tâmple. Dar noroc avusese că se întâmplase aşa. Calul putea să-l trântească în cine ştie ce râpă, alungându-i viaţa din trup ca pe o pasăre speriată dintr’un cuib prăbuşit. îşi trase tovarăşul de drum de urechi gâdilindu-1 cu degetele la rădăcină lor spre marea lui plăcere. Când vru să încalece şi ridică piciorul în scară, sticla din buzunarul măntălii îl lovi peste cot. Puse din nou piciorul pe pământ, o trase din buzunar, o clătină, o privi în zare şi constată că nu mai era niciun pic. Apoi mirosi. Parfumul romului pe care-1 conţinuse era încă destul de puternic. Pe măsura ce tot umbla cu sticla purtând-o dintr’o mână în alta, punând-o în buzunar şi iar scoţînd-o şi mirosind-o, îl cuprinse o frică de moarte ce-i îngheţă sângele în vine. Aşadar băuse el tot romul şi acum se întorcea cu sticla goală. Iată o prostie mai mare decât un munte, pe care el, băiat cu pretenţii de inteligenţă, o înfăptuise. Ei, acum să te văd, ce te faci îşi zise el înjurându-se singur. Nici vorbă că trebuia să apuce câmpii spre alte ţinuturi cât mai departe de Ungheni, dacă mai ţinea la oasele lui şi nu vroia să le vadă zdrobite. Se frământă multă vreme spre marea nedumerire a calului care tot aştepta să pornească la drum. Să umple sticla cu apă, ar fi o copilărie şi iar se înfuria şi mai rău. In apropiere se vedea un
                                                                   391
© BCU Cluj
sătuc scoţând fum alburiu pe coşuri. Porni spre el cu calul de căpăstru. Apoi îşi aminti de reţeta lui Sică Dobrescu. Bucuros încălecă imediat şi grăbi să ajungă la o casă. Nu-i mai rămânea decât să le facă o băutură după sfatul lui Sică Dobrescu. Glumise amicul lui atunci, dar iată că veni vremea să-i servească şi asta la ceva. La prima casă la care văzu atârnat afară la grindă un şirag de ardei se opri, umplu sticla cu apă zdrobi ardeii până făcură must şi cu seminţe, le dete drumul în apă. Apoi bătrâna care-1 servise şi se uita la toată operaţia fără cel mai mic semn de mirare îi dete şi trei linguri de boia de ardei. In loc de scorţişoară puse puţină dulceaţă de trandafiri şi pentru culoare pisă câteva fărâme de cărămidă. începu să sbată sticla din toate puterile, gustă, şi imediat, ca apucat de toţi dracii, începu să sufle şi să ceară apă. Avea chiar un miros de rom păstrat de sticlă. 0 analiză la lumină. In privinţa colorii jurai că e coniac. Mirosi iarăşi. Cu greu, cine nu ştia, şi-ar fi dat seama că e altă băutură. Şi mulţumit, porni acum salutând ca recunoştinţă pe bătrâna săteancă. In trap conţinutul sticlei se sbătea. Aşa e şi mai bine, îşi zicea Alexandru Burbea, până ajung la Ungheni va fi perfect amestecat. Totuşi el ar fi dat mult să mai fie o mare bucată de drum, dar cu nelinişte văzu nu după multă vreme şi Unghenii profilându-şi la orizont o turlă de biserică şi câteva acoperişuri de case. Trebuia să aibă îndrăsneală îşi zicea el, numai aşa va isbuti să scape teafăr de acei turbaţi de Ruşi.
     Alexandru Burbea odată intrat pe poartă, descălecă, le înapoe calul, apoi întinse sticla soldatului cu care vorbise întâi şi se grăbi să dispară cât mai repede în casă, încuindu-se cu toate zăvoarele şi trântind încă şi patul şi lada cu bagaje şi toate scaunele în uşă pentru prevenirea oricărui atac. Primul Rus îi chemă şi pe ceilalţi şi frăţeşte duse sticla la gură dar înainte de a se declara satisfăcut, al doilea, unul cu faţa roşie ca un homar fiert i-o smulse şi răsturnând capul pe ceafă ţinea butelia cu fundul spre cer şi gâlgâia. Dacă n’ar fi sosit la timp cel cu figura de Tătar, să-i tragă un pumn în burtă şi să bea el mai departe, desigur că roşul ar fi înghiţit şi sticla odată cu conţinutul. Tătarul însă îşi cucerise mai mult de jumătate din coniac şi făcând o mulţime de gesturi preparative înainte de a o gusta, puse în cele din urmă mâna în şold şi duse sticla la gură, de unde n’o mai luă, decât în momentul când simţi că nu mai conţinea nicio picătură de lichid. Atunci însă începu să-şi dea seama că gustul acestui coniac nu seamănă cu cel obişnuit.
     0 îngrozitoare usturime ca un foc îi ardea gura, gâtlejul şi stomacul şi luând sticla de unde
0  aruncase şi răsturnând-o, din ce în ce mai nebun de furie, începu să curgă din ea bucăţi de ardei. Când merse în grajd, ţinându-se cu mâinile de vintre, dete acolo de ceilalţi doi, care disperaţi beau apă cu căldările de pânză impermeabilă pentru adăpat caii. Deocamdată cel mai bun lucru era să facă şi el la fel. O luptă disperată avu loc fără întârziere. Cei trei Ruşi înebuniţi de furie, vroiau să-l scoată din cameră pe Alexandru Burbea şi să-l spânzure de salcâmul din curte. Tătarul vroia să-l gâtue chiar cu mâna lui, iar homarul ţinea revolverul gata să-i găurească sufletul, desum-flându-1 ca pe o băşică neroadă. Se isbeau însă pe rând, neisbutind să-şi unească forţele în acelaş timp, iar uşa deşi se îndoia şi săreau aşchii din ea, tot rezista. înăuntru Alexandru Burbea, fără a se mai îndoi nicio clipă asupra sensului pe care-1 avea această manifestaţie a foştilor lui amici, se făcuse galben ca un bulgăre de sulf şi tot corpul său tremura ca o bucată de gelatină. Neştiind cum să scape, alerga prin odae, isbindu-se zăpăcit de pereţi, vrând parcă să iasă prin ei afară, şi să fugă. După cum cu spaimă vedea, cu toate baricadele lui, isbiturile celor trei continuând, nu mai era multă vreme, până la judecata din urmă. Dinnăuntru auzind numai zgomotul şi sforţările lor,
1  se păreau şi mai înfiorători încă decât dacă i-ar fi văzut. Alexandru Burbea se isbi de câteva ori în fereastră, dar după ce săriră în ţăndări geamurile îşi dete seamă că nu era în stare să îndoae gratiile. El îşi făcea semnul crucii încredinţat că numai o minune îl mai putea scăpa de spânzurătoare, vărsând lacrimi amare în faţa icoanei şi promiţând să nu mai bea niciodată alcool, toată viaţa lui.
     In acel moment printre mormăelile celor trei urşi se amestecă o voce de femee pe care el o recunoscu. Era gazda. Ii şi văzu în minte imaginea acelei Moldovence, înaltă şi voinică cum nu
                                                                392
© BCU Cluj
  văzuse vreo femee la Slatina, purtând o fustă lungă, cu încreţituri pe la brâu, de parcă ar fi fost o paraşută, şi o slabă nădejde îi încolţi.
      Apoi o văzu pe ea intrând întâi, după ce uşa fusese spartă şi toate obstacolele date la o parte, în timp ce Alexandru Burbea se retrăsese într’un colţ al odăei, făcându-se ghem ca un păianjen. Ea înainta spre el cu spatele, tot blestemându-i pe cavalerii Ţarului, că-i stricase uşa şi tot făcându-i semn cu mâna. El înţelese şi fără a mai sta la gânduri intră sub fusta largă a divinei sale gazde armonizându-şi mersul pitulat după cele două picioare ale ei, al căror aspect era foarte ciudat, văzute din acel loc şi din asemenea poziţie.                              •
      —        Priviţi, nebunilor, îi ocăra ea. Nu v’am spus eu că băiatul acela nu e înăuntru? Sălbatecilor! Mi-aţi stricat degeaba casa. Cei trei îl căutară prin toate ungherile iar vinovatul tremura ţinându-se cu amândouă mâinile de piciorul bunei lui gazde ca de un stâlp salvator.
      In acel moment un râs nebunesc o cuprinse, spre marea disperare a lui Alexandru Burbea şi tot sbârnâia din picior de parcă ar fi pişcat-o o muscă. De ce ţipa oare, se întreba el. Din fericire însă cei trei plecară, purtându-şi pe lângă ascunzătoarea lui căputele cismelor ale căror vârfuri se ridicau în mers, trântind în duşumea tocurile potcovite, în semn de mare mânie şi din când în când se văitau de usturime, înjurând amarnic în limba lor. Deabia se depărtară puţin neînţelegând râsul nestăpânit al femeeie şi luându-1 drept o batjocură că ea îi trase un pumn în cap lui Alexandru Burbea zicându-i:
      —   Mă drace, nu mă gâdila pe picior că te dau pe mâna Ruşilor.
      Chiar în ziua aceia Alexandru Burbea plecă pe furiş, cautându-şi norocul în alt oraş.
© BCU Cluj
                        MARINĂ
                               DE
                        V. CIOC Â L TEU
                  Furtuna se întinde In mâini de vânt cuprinde întreagă marea,
                  Şi peste’ntins se lasă Din ce în ce mai deasă Calm înserarea.
                  Mugind vueşte
                  Viu clocoteşte,
                  Şi fierbe în spume îndepărtarea,
                  Din fund de abise
                  In noapte deschise Vin albe valurile Să bată malurile.
                  Ritmat Se sbat.
                  Munţi mişcători Cu creste ’nzăpezite Se’ntrec cu vânturile Făcând vâltori, îşi umflă sânurile Şi cad fierbând Se nărue, se frâng,
                  Se strâng De-abia mişcând In unde adormite,
                  Şoptind Şi clicotind,
                                        394
© BCU Cluj
                                   Oglinzi cu faţa clară Ce’n apa lor răsfrâng Nemărginirea cerului De vară.—
                                   In stropi se sparg la ţărm plesnind De stânci izbite,
                                   Ori rând pe rând se’ntind Pe plaje risipite,
                                   Ca lame se aştern,
                                   In sânul lor păstrând etern Muncite de păcate j Misterul sufletelor înecate. —
© BCU Cluj
         IMAGINI ITALIENE
              (NOTE RĂSLEŢE DINTR’UN JURNAL DE CĂLĂTORIE)
                               DE
                        TUDOR VIANU
                               I
    CETATE ŞI NATURĂ
    ÎPrivit în lunile verii dintr’un loc înalt, Bucureştiul apare ca o massă de verdeaţă, din care răsar acoperişuri sau faţade ale vreunui etaj superior. Se pare că întreg oraşul, cu stradele şi pieţele lui, a fost tăiat în desişul unor plantaţii străvechi. Străinii care ne-au vizitat, au admirat totdeauna în Bucureşti, această permanentă tovărăşie cu natura, care dă Capitalei noastre un farmec tihnit şi reparator. Umbra unui copac sau a unei bolţi de vie este un element al gospodăriei, pe care românul îl preţueşte mai mult şi a cărui lipsă el o resimte cu mai multă părere de rău. 0 masă bine umbrită, pentru adunările prieteneşti de după-amiază sau pentru prilejul celor două ospă-tări ale zilei, face parte din concepţia românească desprte tihnă şi confort.
    Această structură generală a Bucureştiului, dar şi a tuturor oraşelor româneşti, ilustrează cu încă un aspect lipsa evului-mediu apusean din istoria noastră. Prin vegetaţia lor, oraşele româneşti se continuă în câmpia sau pădurea înconjurătoare. Se poate spune astfel că oraşele noastre sunt deschise şi că raportul lor cu natura este de cea mai apropiată familiaritate. Contrastul dintre oraş şi natură nu este resimţit de noi niciodată şi de aceea toate acele lamentaţii ale unei pedagogii sociale importate, care deplâng pentru români, lipsa moravurilor care îi scot pe Apuseni în natură, sunt în ce ne priveşte lipsite de orice înţeles. De ce ar îmbrăca românul haina excur-sionistului german, când din propria lui curte sau din vecinătăţile ei, adierea plină de frăgezime a copacilor răspunde fără nicio osteneală dorinţei lui permanente? Românul nu caută natura, nu din pricina că iubirea pentru ea îi lipseşte, dar pentrucă în ce-1 priveşte, o dorinţă vecinie trează, este necontenit satisfăcută, fără nicio osteneală din partea lui.
    Mă gândesc la toate acestea, colindând prin aceste oraşe ale Italiei, unde iubirea lumii vechi mă poartă de câteva săptămâni. Oraşele medievale ale Italiei înfăţişează un alt tip al legăturii dintre cetate şi natură. Gândite mai întâiu ca locuri de apărare, ideia aceasta continuă să explice structura lor. Florenţa, Siena, San Gimignano, Perugia, Assisi, mai toate vechile oraşe ale Toscanei şi Umbriei, opun massa lor de piatră naturei unduioase din preajmă. Este chiar de mirare cum evoluţia acestor oraşe n’a isbutit să introducă între zidurile lor ceva din fluxul naturii înconjurătoare, care se opreşte într’un avânt retezat în faţa vechilor lor porţi de apărare. S’ar spune că odată cu iarba, cu florile şi copacii, vechii florentini sau sienezi se temeau să nu intre şi duşmanii înarmaţi ai cetăţii. Această temere conformează şi astăzi în Italia raportul dintre natură şi cetate. Contrastul lor este evident, dar tocmai el alcătueşte acel farmec care lipseşte oraşelor noastre, compensându-1 pe acele care se poate găsi în ele.
                                         396
© BCU Cluj
       Atingerea cetăţii cu natura alcătueşte în atâtea locuri ale Italiei o adevărată încleştare violentă, pe care sufletul o resimte cu o rară intensitate. Edilii mai apropiaţi au favorizat dealtfel impresia şi anume în două feluri, care rămân tipice: fie deschizând oraşului o perspectivă asupra naturii, fie situând în natură un loc de privelişte asupra miraculoasei înfloriri de piatră a oraşului. In primul fel lucrează parapetele grădinei Lizza din Siena sau acea terasă înaltă a Perugiei, unde Carducci a simţit înălţându-se în sine strofele poemei Canto del'Amore. In al doilea fel lucrează însă perspectiva asupra Florenţei, degustată pe înălţimea dela San Miniato.
       Privind de pe Lizza colinele Sienei şi înconjurimea lor, ochiul descopere şi o altă caracteristică a oraşelor italiene şi anume lipsa lor de periferie, de mahalale în înţelesul nostru, lipsa acelor aşezări incerte, în care locuinţele omeneşti se învecinează cu terenuri inculte sau insalubre. Despărţirea dintre cetate şi natură este aci atât de radicală, încât între ele nu mai încap acele vagi înjghebări urbane, care compromit adeseori impresia pe care o primim chiar dela unele din cele mai îngrijite oraşe ale Apusului. Vechile cetăţi medievale ale Italiei nu ne pricinuiesc niciodată această desiluzie.
       Stăm la San Miniato, bucurându-ne de o clipă rară, în amurgul încărcat de duhul amar al chiparoşilor. Oraşul se profilează cu înmiitele lui ziduri, peste care se înalţă dominatoare cupolele Domului şi crenelurile vechiului palat al Senioriei. In fund, colinele dimpotrivă, cu unduierile lor prelungi, întregesc tabloul. Este o clipă de perplexitate, când în acest dulce şi pacinic farmec al naturii, ochiul descopere încăodată vechiul oraş de piatră, ciudatul cuib al luptei şi împotrivirii.
       IL SANTO
       In curţile interioare ale Mănăstirii Sfântului Anton din Padova, II Santo cum îi spun localnicii, care îl recunosc al lor, viaţa se scurge liniştită şi cucernică. Aceste întinse pătrate de verdeaţă, mărginite de colonade reci şi sonore, răspândesc un farmec rafinat şi compus. 0 curte interioară este în adevăr un loc al naturii şi al artei, cu înţelesuri şi înrâuriri împerechiate şi contrarii. Pătratul de verdeaţă îndoit cu acel al cerului întregesc o icoană tăiată în nesfârşitul naturii, capabilă în acelaşi timp să dilate şi să mărginească. Sborul tremurat al sufletului către profunzimile azurului este prins şi stilizat de laturile pătratului făcut din arcuri şi bolţi. Gestul de evadare a spiritului se însoţeşte astfel cu mişcarea lui de concentrare şi ţărmurire. Curţile interioare ale mănăstirilor italiene îmi par a fi cu adevărat nişte simboluri ale vieţii religioase, făcută din reverie şi disciplină, din avânt şi măsură a sulfetului, din pornirea lui de a se pierde în energia infinită a Divinităţii şi din aceia de a se păstra mărginit şi individual, pentru a aduce o închinare cu atât mai smerită Părintelui ceresc al lumii.
       Am petrecut mai multe ceasuri în curţile interioare ale Mănăstirii Sfântului Anton, bucurându-ne de răcoarea câştigată asupra arşiţei oraşului. Frământam acum impresiile trăite înăuntru, pe lespedele bisericii. Amintirea Sfântului Anton menţine întreagă şi proaspătă imensa construcţie de coloane şi cupole. Reparaţiile se urmează aproape tot anul şi mai în toate colţurile. Şi astfel vechimea locaşului, animat de mulţimea închinătorilor şi a meşterilor care îl ridică necontenit, provoacă impresia concretă a continuităţii în spirit şi materie a unei organizaţii de şeapte ori centenare. Credincioşii localnici nu pot resimţi totdeauna aceasta şi neluând seama la întregul care se ţese neîncetat, refăcându-se din el însuşi, merg ţintă către umbritul loc de sub colonadă, în faţa grilajului unei mici capele mai ferite, unde rugăciunea lor va fi mai bine ascultată. Trecem printre şirurile lor şi privim galeria de figuri a publicului catolic, fizionomia înlăcrămată a bătrânei care spune cu şoapte mari vechea ei rugăciune latinească, chipul îngrijorător al muncitorului, al doamnei elegante şi dezolate, al domnului corect şi grav, care nu se ştie dacă nu împlineşte acum un oficiu al onestităţii lui civile.
       Dar ne abatem privirile dela chipurile oamenilor, pentru a urmări pe acele ale artei. Ima-ginele tăiate în marmură de mai mulţi meşteri ai veacului al XVI-lea, printre care acele ale lui Lombardo şi Sansovino, aşezate în jurul mormântului votiv al Sfântului, îmi readuc în faţă faptele-i
                                                                 397
© BCU Cluj
  minunate de taumaturg. înfăţişat în deobşte cu copilul Isus în braţe, amintirea Sfântului vine către noi încununată de toată blândeţea franciscană a ordinului său. Dar minunatele reliefuri sculptate de Lombardo şi Sansovino povestesc mai mult, despre întâmplările eroice şi pioase ale Sfântului, despre dreptatea şi puterea credinţei lui. Tot atâtea întâmplări în care copilul revine, chiar în afară de înţelesul direct al scenei, dar ca o trimitere către înţelesul ei simbolic şi spiritual. Copilul l-a însoţit totdeauna pe Anton în spirit şi l-a ajutat de mai multe ori în minunile lui. Se găsia astfel la Ferrara, când Anton a făcut pe pruncul femeii acuzată cu nedreptate de bărbatul ei, să mărturisească nevinovăţia mamei. Copilul s’a ridicat dela sânul doicii şi a început să vorbească, pronunţând numele tatălui neîncrezător. Cuvântul revelator al pruncului era un răspuns prietenesc la întrebarea arzătoare a Sfântului, amic el însuşi al Pruncului ceresc. Prietenia copiilor, despre care vorbesc mai toate reliefurile lui Lombardo şi Sansovino, se desface astfel din trunchiul verde al naturismului franciscan, ca o ramură deosebit de înflorită şi parfumată.
       Comunitatea cu natura cea mai umilă, chiar cu cea subumană, este dealtfel reprezentată în viaţa lui Anton, ca şi în aceea a lui Francisc. Iată asinul înfometat care refuză sacul cu grăunţe, pentru a îngenunchia în faţa cuminecăturii. Iată apoi peştii săltându-se din apă pentru a asculta cuvântul lui Anton, după cum pasările ascultaseră predica lui Francisc. Momentul a fost celebrat nu numai de sculptorii decorativi ai capelei sarcofagului, dar şi de Veronese, în tabloul renumit pe care-1 adăposteşte astăzi Galeria Borghese. Nici sculptorii, nici pictorul n’au fost însă interpreţii fideli ai subiectului lor. Maniera antichizantă a lui Lombardo şi Sansovino, ca şi fastul vene-ţian al lui Veronese, se situează în alt plan decât acel al pietăţii franciscane, plină de o poesie naivă şi ferventă. Anton n’a avut astfel norocul întemeietorului ordinului, care a aflat în Giotto pe evocatorul genial al minunatei lui întâmplări. Privim deci mai departe frumoasele reliefuri ale veacului al XVI-lea, resemnaţi a nu găsi în ele duhul propriu al lui Anton. Intr’o plastică neîntrecută, cu mari gesturi dramatice, reliefurile ne înfăţişează pe rând momentele în care Sfântul a risipit minunile vindecărilor şi învierilor lui.
       El continuă să le acordă încă acelora care vin să se închine mormântului său. Se îmbulzeşte aci o viaţă plină de freamăt. Nu voi uita niciodată crispaţia atâtor mâni agăţate de marmura rece a sarcofagului. Septicentenarul morţii lui Anton a adus o mulţime neobicinuită de oameni mânaţi de mijeala unei speranţe sau de jubilarea unei recunoştinţe. In jurul sarcofagului s’au adunat obiectele cele mai eteroclite, daruri votive, flori şi coroane, cârje ale unei neputinţe învinse, monstruoase proteze ortopedice, atestate povestind minunea trăită de credincioşii dăruiţi fie cu sănătate, fie cu un alt noroc oarecare. Lămurim apoi fotografii de copii scăpaţi prin intercesiunea Sfântului de Ia o moarte sigură şi pe care pietatea părinţilor i-a îmbrăcat pentru ocazia fotografierii în costumul franciscanilor, după cum militarismul părinţilor din alte ţări îşi costumează copiii cu hainele, socotite hazlii şi drăgălaşe pentru ei, ale ofiţerilor. Gustul acestui omagiu fervent este mai de grabă îndoios. Momentul nu este însă al ironiei. Zeci de braţe în jurul nostru se întind către marmura sarcofagului, deslegând pentru o clipă marele suspin de iubire şi durere, pe care orice suflet îl regăseşte pururi nemângâiat în sine.
       Din biserică ne strecurăm în una din curţile interioare ale mănăstirii, unde meditaţia noastră se urmează acum. Este ora vecerniei, pe care toate clopotele oraşului o anunţă într’un ritm contra-punctat de dăngănituri grave, de semnale înalte şi mai scurte. Diferenţiate după depărtare şi intensitate, sunetele acestei complexe armonii se situează în planuri succesive şi construiesc pentru noi o arhitectură savantă. Un dangăt care se sparge lângă noi e ca o cupolă apărută brusc la o cotitură a drumului. 0 succesiune rapidă de sunete alarmate e ca scunda colonada a unui etaj înalt. Sunetele apropiate alăcutesc oarecum faţada edificiului închipuit, pe când cele mai depărtate îi dau corp şi adâncime. Când în sfârşit clopotele încetează, intră în scenă murmurul pierdut al oraşului, ca fundul peisagiului din care se desprinde construcţia sonoră, proiectată de noi în spaţiu şi contemplată cu încântare.
                                                                 398
© BCU Cluj
    AURORA ŞI CREPUSCULUL
        Grija faraonilor de a-şi întocmi un loc al odihnei eterne, deopotrivă cu strălucirea lor în viaţă, n’a pierit odată cu dânşii. In mica Florenţă, familia Medicişilor a dorit pentru mormintele lor, un adăpost plin de fast. Dacă palatele principilor au fost totdeauna o proecţie a puterii şi stăpânirii lor, un fel de vestmânt desvoltat din mândrul lor sentiment de ei înşişi, mormintele Medicişilor vor să manifeste ceeace ei socoteau desigur despre îndreptăţirea lor la gloria eternă. Pasiunea pentru glorie era un sentiment obişnuit în sufletul acestor prinţi individualişti ai Renaşterii, la cari meritul apăsătoarei lor puteri publice nu le revenia decât lor, dârzei vitejii care şi-o cucerea în fiecare clipă. Străbatem, gândindu-ne la acestea, capela principilor, legată de biserica Sfântului Lorenzo, măreţul octogon îmbrăcat în marmure scumpe, unde odihnesc unii din membri dinastiei, feluriţi Cosimo, Ferdinand şi Francisc. Pe sub bolţi joase şi prin lungi coridoare ajungem în fine la noua sacristie, unde sunt sarcofagiile lui Giuliano şi Lorenzo II, ale căror statui în nişe, sunt încadrate de renumitele perechi de statui simbolice, Aurora şi Crepusculul, Ziua şi Noaptea. Interpretul sentimentului de sine al Medicişilor, al conştiinţei lor de glorie şi putere, a fost aci Michelangelo.
        Grupurile de marmură stau faţă în faţă şi îşi trimit înţelesul lor ca în două oglinzi paralele, pe planuri nelimitate şi din ce în ce mai adânci. Epocele zilei sunt nişte robuste figuri prăbuşite pe culcuşul arcuit deasupra sarcofagiilor, stăpânite parcă de o egală şi nesfârşită osteneală. Aurora care se deşteaptă şi Crepusculul, bătrânul cu faţa care abia se lămureşte din cadrul bărbei bogate, bărbatul în care s’a întrupat puterea înfăptuitoare a zilei şi Noaptea adormită şi plină de uitare, ne vorbesc deopotrivă cu aceiaşi energie ajunsă la limita ei şi gata să se transforme în ceeace i se opune. Iată seara cea sură. Ochiul obosit al bătrânului mai priveşte odată în urmă, pe lungul drum al zilei trăite. Bătrânul va fi ascultat învăţătura împăratului-filosof, a lui Marcu-Aureliu, şi nu se lasă în prada somnului, înainte de a-şi fi reamintit faptele zilei şi de a fi deosebit între ele, pe cele bune de cele rele. Socoteala înţeleptului trebuie să fie gata în fiecare seară. Cine ştie mâine ce ne aşteaptă? Dumnezeu ne poate chema la judecată în orice moment. Examenul de conştiinţă al stoicului antic se uneşte astfel cu prevederea creştină. înţelepciunea păgână şi pietatea creştinească ne vorbesc aci de sub aceiaşi mască. Aceiaşi este însă şi atitudinea Aurorei şi fără îndoială că sculptorul va fi dorit să transporte în faptul zilei preceptul de seară al împăratului şi să-I facă valabil pentru ostenelile care încep atunci. Aurora se pregăteşte în adevăr să trăiască, dar în această clipă a deşteptării, ea se cufundă în plenitudinea puterii ei, cugetând la bogata zi care începe şi pe care ar dori-o cât mai desăvârşită. Dar dacă Crepusculul, lăsând să cadă una câte una amintirile zilei trăite, va fi numărat câte din avânturile ei au fost retezate, Aurora prevede şi ea avânturi, doruri şi speranţe, menite nimicirii şi înşelăciunii, chiar în clipa în care ele se pregătesc să trăiască.
        Oboseala vieţii care începe a fost un motiv care a mai neliniştit şi altădată adâncul cuget al lui Michelangelo. Bolta Capelei Sixtine cuprinde deopotrivă pe bătrânii profeţi ai Evreilor, pe Sibilele Mitologiei, dar şi pe primii oameni, copiii adulţi ai creaţiei, pe Adam şi Eva în clipa în care primesc atingerea însufleţitoare a Domnului. Câte amarnice gânduri se vor fi sbătând sub întinsa lespede a frunţii lui Ieremia! Profetul îşi lasă capul ostenit în palmă, ascunzându-şi gura care nu mai are nevoe să cuvânte, cu un gest obişnuit bătrânilor. Dar în acelaş moment neschimbat al celor eterne, dincolo, mai departe, se naşte Adam, înfiorat de o singură atingere a Creatorului. Durerea chemării la viaţă e atât de mare, încât frumosul trup al adolescentului se svârcoleşte într’un spasm de silă şi împotrivire la intrarea în lumea aceasta nedorită. Te întrebi dacă e mai mare durerea bătrânului care cunoaşte viaţa sau a primului om care o presimte?
        Renaşterea a cultivat cu multă asiduitate genurile literare ale idilei şi utopiei. Fericirea omenirii proectată în trecut sau viitor lasă trează speranţa că speţa noastră o va întâlni, refăcând drumul civilizaţiei înapoi sau urmărindu-1 vitejeşte înainte. Privirile orientate către trecutul care mângâie şi către viitorul care întăreşte se frâng deopotrivă în ochii figurilor lui Mi-
                                                                          399
© BCU Cluj
chelangelo. Adâncul lui pesimism cunoaşte inanitatea puterii celei mai robuste, pe care a reprezentat-o plastic cu o intensitate în care se reflectă tragismul zădărniciei ei. Sub contrastele cele mai radicale Michelangelo ştie apoi să găsească unitatea lor. Un acelaşi gând se desprinde astfel din viaţa care începe şi din aceia care ia sfârşit, din Adam şi Ieremia, din Aurora şi Crepusculul. Comparaţia e reluată apoi în alăturarea Zilei şi a Nopţei şi resolvată după spiritul întregului, ca deopotrivă lasi-tudine a forţei pe culmea făptuirilor ei şi în uitarea plină de pace a somnului.
     Iulian şi Lorenzo domină grupurile. Iulian ţine sceptrul în mână şi frumosul lui cap de tânăr, amintind pe acel al lui David, grumazul voinic, genunchiul atletic, ne vorbesc de o forţă pe care o inobilează privirea serioasă şi castă. In faţa lui stă însă Lorenzo « gânditorul », cu braţul desarmat, cu trupul mai molatec sub hainele-i de cavaler şi capul lui, ascuns sub coif şi odihnind pe mână, cugetă un tâlc adânc de care tinereasca încredere a lui Giuliano se va speria în curând.
     SAN GIMIGNANO
     Cdborîm din tren la Poggibonsi şi refuzăm a lua loc în autobuzul care încarcă în acelaşi moment vreo cinci carabinieri, pentru a-i transporta la San Gimignano. Primim mai bine propunerea hazliului ţăran care ne lămureşte cu gesturi multe şi interjecţii tari, bune pentru mentalitatea noastră simplistă de străini, cât de frumoasă e trăsura lui şi calul care ne va purta ca fulgerul. După vreo zece minute de aşteptare, ţăranul îşi face apariţia cu trăsura şi calul, astfel împodobit cu o pană de cocoş în creştetul capului, încât închipuirea noastră îl aseamănă îndată cu licorna care întovărăşeşte pe Sfânta Justina, în tabloul lui Moretto da Brescia.
     Nu ne pare rău că am preferat trăsura. Drumul către San Gimignano e frumos şi merita să fie privit cu mai multă libertate. In timp ce . licorna ne duce, legănându-ne, privim în dreapta şi stânga culturile bogate ale locului. Podgorenii nu întrebuinţează aci haracii viilor noastre. Ei urcă viţa în copaci, din care nu păstrează decât ramurile cele mai groase, pentru a o lăsa să se reverse graţios ca dintr’o urnă prea plină. Măslinii îşi tremură la marginea drumului frunza argintie ; iar mai departe şi mai sus, pe colinele care nu încetează să se înalţe cu cât ne depărtăm de Poggibonsi, odihnesc păduri negre de chiparoşi. Din când în când, ridicându-se din verdeaţa deasă a locului, câte un conac clădit din piatră. Amurgul care se lasă în roate mari peste întregul peisagiu ne face să ne strângem mai bine în hainele noastre. Atunci, dm adâncimi uitate ale sufletului, un tovarăş care nu e totdeauna cu noi, însoţitorul plimbărilor de altădată pe câmpiile ţărei, se anunţă şi ne face să-l recunoaştem. Bucuria de a trăi ne dă chef să cântăm şi să facem versuri. Silabe întâmplătoare, cuvinte pe care nimeni nu le-a pronunţat, isvoresc necontenit şi se adună în ritmuri săltăreţe, pe care le punctează copita calului care aleargă, osia ruginită a trăsurii, care scârţâe.
     încă o cotitură de drum şi pe cel mai ridicat dintre dealurile întâlnite până acum, San Gimignano apare ca o arătare fabuloasă şi de necrezut. Zeci de turnuri pătrate, care îşi schimbă poziţia reciprocă şi întocmesc figuri variate, după cum drumul se învârteşte în jurul lor, fac din San Gimignano un arici uriaş cocoţat pe stânca lui. A fost o vreme când cetatea ar fi numărat 76 de asemenea turnuri, ridicate care de care mai înalte, pentru a vesti gloria şi puterea familiilor nobi-lare, care le înălţau pe lângă palatele lor. Pe-atunci cetatea era liberă. încă din veacul al XlV-lea, Florenţa o supuse însă şi existenţă ei de învinsă nu mai lăsă loc niciunui avânt înoitor, niciunei schimbări mai de seamă, încât oraşul rămase acelaşi în ultimele şease sute de ani. Din atâtea turnuri despre care vorbeşte amintirea legende, n’au mai rămas decât treisprezece în picioare şi mai multe altele retezate şi năvălite de ierburi şi muşchi. Statismul multisecular al acestei aşezări medievale, în care stilurile nu s’au suprapus, în care desfăşurarea istoriei n’a adus nicio modificare, alcătueşte un document şi o ciudăţenie atât de mare, încât statul italian a declarat oraşul în întregimea lui monument istoric şi-l păzeşte acum de deformările, de care în trecut a avut grije numai valul vieţii care l-a ocolit.
                                                           400
© BCU Cluj
      Intrarea în oraş, pe sub antica poartă San Giovani, este destul de grea, din pricina străzei care urcă în piept. Părăsim deci trăsura şi păşim pe lângă ea, făcându-ne loc prin mulţimea de oameni care umple străzile strâmte, la această oră a serii. Ajungem astfel în piaţa                  j
Cisternei şi descindem la hotelul cu acelaşi nume, instalat într’un vechiu palat, transformat pentru          J
noua lui întrebuinţare. Camera noastră răspunde pe o largă terasă care priveşte către bogata Val              I
d’Elsa, pe care tocmai o străbătusem cu cântece în suflet. Dar ne grăbim să descindem şi în jurul Cisternei de bronz, găsim un popor întreg de copii, mişcându-se în largul pieţei dalate. Obiceiul patriarhal al adunării de seară în jurul fântânei este aci încă viu, ca şi la Siena, în măreaţa piaţă unde se găseşte Fonte Gaia. Bătrânii stau deci pe treptele de marmură, în timp ce perechile de băieţi şi fete se încrucişează necontenit. Sunt grupuri nevinovate, care sburdă cu o larmă asurzitoare. Dar sunt şi perechi mai reculese, pentru care această înaltă noapte de vară are un înţeles tainic şi turburător. In lumina tremurătoare ne place să distingem câte un profil frumos de fată sau băiat, un bust tânăr, o frunte pură, arcul nobil al sprincenelor. Tineretul pe care-1 privim trăeşte deci în decorul acestui oraş — monument istoric şi ora odihnei îl va răpi în curând pe stradelele repezite în pantă, pe sub zidurile mucezite care încep a se desface chiar din acest loc mai descătuşat al pieţii. Dar este cu putinţă ca vreun gând nou, vreun talent îndrăzneţ sau chiar numai hotărîrea energică de a fi fericit, bogat şi puternic să se aprindă în vreuna din existenţele legate de acest loc, de aceste ziduri?
      A doua zi, un funcţionar al Primăriei care ne arată colecţiile depuse în Palazzo del Popolo, ne lămureşte cât de grea e viaţa la San Gimignano. Oamenii trăesc numai din câmpiile şi podgoriile lor. Produc puţin şi nu ajung să trimeată ceva dincolo de hotarele cele mai apropiate ale regiunii.
Străinii sunt rari. Nicio întreprindere nu se poate desvolta apoi în această retrasă şi greu accesibilă cetate a Toscanei. Evenimentele, aşa zicând, la ordinea zilei şi de care lumea continuă să se preocupe sunt încă cele întâmplate cu şease sute de ani în urmă. Iată sala Consiliului, unde la 7 Mai 1300, Dante Alighieri a ţinut memorabilul lui discurs în favoarea ligii guelfe toscane. Dela fereastra sălii, privim în faţa noastră şi la dreapta, palatele familiilor vrăjmaşe Ardinghelli şi Salvucci cea dintâiu partizană a guelfilor, cealaltă a ghibelinilor. Trăind într’o vecinătate de câţiva metri, cele două familii ajunseră să se urească atâta, încât aceiaşi piaţă a catedralei, peste care ferestrele lor se deschideau deopotrivă, văzu căzând din ambele părţi mai multe capete. « Omul este un animal nesocial» exclamă odată Leopardi, tăgăduind vechia afirmaţie a lui Aristoteles. Iată în adevăr pe aceşti Ardinghelli şi Salvucci urîndu-se parcă după proporţia răsturnată a vecinătăţii care-i unia.
      Etapele artei sunt numeroase la San Gimignano. Admirăm în vechiul dom romanic, care ni se deschide la ieşirea din Palatul comunal, capela, decorată de Ghirlandaio, a Sfintei Fina, cucernica fetiţă a oraşului, care până la 15 ani a putut cuceri pentru ea, mântuirea şi gloria vecinică.
După cum Siena are pe Caterina, Padova pe Sfântul Anton, Assisi pe Francisc, San Gimignano îşi încredinţează micei fete Fina, lotul pietăţii ei. Pictorii au celebrat deseori pe Sfântă şi astfel, chiar numai în cuprinsul Domului, frescele lui Ghirlandaio rivalizează cu acelea ale lui Barna. Aci pictează Barna şi scenele din viaţa lui Isus, de pe peretele din dreapta intrării, dar nu le termină, căci ucigându-se într’o cădere de pe schele, penelul lui trece în mâinile lui Giovani da Asciano.
      Marea atracţie artstică a oraşului sunt însă frescele lui Benozzo Gozzoli din biserica Sfântului Augustin, celebrând intâmplările vieţii acestuia. Folosind un anacronism care pe-atunci nu stânjenea pe nimeni, Gozzoli ne dă cu episoadele lui augustiniene, momente, devenite preţioase astăzi, din viaţa Florentinilor din veacul al XV-lea şi aceasta cu un adevăr psihologic, cu o vioiciune şi prospeţime a imaginaţiei care nu încetează să încânte. Nouă ne place însă să ne înapoiem la Muzeul Comunal unde inima ne-a bătut mai tare în faţa a două pânze, încadrate rotund, ale lui Filippino Lippi, înfăţişând pe îngerul Gabriel şi pe Fecioara primind vestea maternităţii ei. E un motiv pe care l-am urmărit cu dinadinsul în recentele vizite prin colecţiile Florenţei. Cine va putea spune felul cum îl regăsim tratat, acum acea sfială, acea resemnată pudoare în expresia Măriei, care ne îneacă inima cu o dulce şi sfântă blândeţe?
                                                 401
© BCU Cluj
     Motivul Bunei-Vestiri ne-a mai oprit o singură dată într’un fel asemănător. Era într’una din sălile Galeriei Uffizzi, când privirile noastre au trebuit să întârzie îndelung pe tabloul lui Simone Martini şi Lippo Memmi. Pe fondul auriu al vechei maniere bizantine, care în această clipă a veacului al XlV-lea era totuşi întrecută, îngerul şi Maria găsindu-se faţă în faţă, întregesc o scenă de o intensitate internă unică. Apariţia cu totul învinsă a Măriei, enigma din privirile aţintite ale îngerului, intimitatea castă şi totuşi grea de înţelesuri a confruntării lor, urcă din planuri puţin frecventate ale sufletului. Abia atunci am înţeles până în ultima ei intenţie poezia lui Rainer Maria Rilke, al cărei echivalent plastic mi se părea a-1 avea acum în faţă :
                      Nu o sperie intrarea îngerului,
                      dar apropierea chipului lui de băiat,
                      atât de înclinat asupra ei, încât uitătura lui
                      şi aceea cu care ea îl privea, unindu-se,
                      totul păru a se fi golit deodată —
                      şi tot ceeace milioane de oameni privesc şi poartă
                      păru a se fi strâns în ei : în ea şi ’n el.
                      Privire şi privelişte, ochiul şi desfătarea lui, nimic altceva nu mai era acolo.
                      Aceasta o sperie. Şi amândoui fremătară.
                      Atunci cântă îngerul melodia lui.
     Pinacoteca Palatului Comunal ne aducea satisfacţia de a întâlni într’o nouă colaborare pe cei doui maeştri şi anume în minunata Majestă a lui Memmi, reproducând pe aceea a lui Martini din Primăria Sienei.Madona cu Isus în braţe, sub baldachin şi înconjurată de Sfinţi şi îngeri îmi readucea pe chipurile acestora din urmă, ceva din tainica expresie care mă oprise altădată la Uffizzi.
     CASA SFINTEI CATERINA
     Pentru a atinge la Siena vechea locuinţă a Sfintei Caterina şi a părinţilor ei, în partea oraşului numită Fontebranda, trebuie să descinzi o cascadă întreagă de străzi. Plimbarea are un farmec deosebit. In orice punct al coborîrii te găseşti mai sus sau mai jos decât vreunul din punctele celorlalte două coline care întregesc aşezarea Sienei. Cum pe de altă parte, aproape la fiecare pas întâmpini o poartă sau un arc, un loc liber deschis privirilor către colinele dimpotrivă, plimbarea se desfăşoară printre tablouri variate, adevărate instantanee ale farmecului italian.
     Ajungem în sfârşit la Casa Sfintei Caterina şi ne oprim o clipă pentru a îmbrăţişa cu ochii modesta locuinţă, strânsă între construcţiile care n’au încetat deatunci să se aglomereze împrejur.
Este şi aceasta o casă de negustori, întocmai ca aceea din Assisi, a lui Bernardone, tatăl lui Francisc.
Iată intrarea către încăperea în care Giacomo Benincasa, tatăl Sfintei, îşi practica negoţul lui. întocmai ca Bernardone din Assisi, Benincasa vindea stofe şi le vopsia şi comerţul, întreprins cu înţelepciune, făcea să se adune ban peste ban. Dar întocmai ca la Assisi, la Siena, din rosturile aşezate ale acestei vieţi burgheze, se putea ridica deodată o mare viaţă închinată cunoaşterii lui Dumnezeu şi iubirii oamenilor, o viaţă peste care cumplita furtună a pasiunii pentru Isus putea spulbera orice cuminţenie. Burghezia nu era pe atunci o formă de viaţă opusă sfinţeniei. Ba chiar,      ţ
pentru a înţelege misticismul acestor veacuri medievale, trebuie să ne spunem că ele cunoşteau          j
tocmai o strânsă legătură între burghezie şi sfinţenie. In cadrul de sobrietate şi supraveghere de sine al vieţii burgheze, în onestitatea atmosferei de familie, prin şirul zilelor închinate agonisirii cinstite a pâinei, peste cari totuşi mâna lui Dumnezeu era socotită mai puternică, se putea aprinde din când în când rugul tainic al unei inimi arzând de iubirea Iui Isus.
                                              402
© BCU Cluj
      Aşa s’a întâmplat şi aci. Iată treptele de piatră ale casei pe care în amurgul zilelor de vară, Lapa, mama Caterinei, se va fi aşezat cu cumetrele din vecini. Ce va fi simţit Lapa, ce-şi vor fi spus fraţii şi surorile Caterinei, când ieşind pe neaşteptate din casă, vor fi găsit-o pe Caterina îngenun-chiată şi susţinută în aer de o putere neştiută? N’avea decât zece ani în această vreme, dar inima ei se aprinsese de pe-atunci cu o flacăre înaltă. Caterina nu alerga la fereastră să vadă trecând soldaţii timpului. Farmecul nelămurit, cu care lumea trimite în sufletul fetelor chemarea ei, era trezit pentru Caterina de procesiunea călugărilor dominicani, aşezaţi în mănăstirea din apropiere. Burghezia putea fi un cadru al sfinţeniei, dar nu totdeauna aliata ei. Ani îndelungi, Lapa se dezola de aplecarea fetei. Dar nici lacrimele ei, nici părărsirea vremelnică a Sienei, pentruca fata să se regăsească în condiţii schimbate, nu o putură îndepărta dela ceeace ea simţia că trebuie să-i fie soarta.
      Caterina avu o viaţă în care evenimentele externe rămaseră oarecum mai prejos decât cele ce se urmară furtunatic înlăuntrul ei. Bolnavă mai tot timpul, sleită de puterile pe care ea le dăruia lui Dumnezeu în nesfârşite mortificări ale trupului, ea se cobora către sărăcimea suferindă a regiunii, căreia îi ducea odată cu mângâerea ei, flaconul de parfumuri înviorătoare, păstrat încă în chilia plină de atâtea amintiri, de cilicea împletită din noduri, de bolovanul pe care Sfânta îşi odihnea capul. Dar în această viaţă a carităţii şi mortificării, ia loc o altă teribilă patimă şi două fapte istorice însemnate. Patima era pentru sângele umanităţii, pe care Caterina îl simţia ca un năvalnic fluviu curgând fără să se întrerupă prin vinele tuturor oamenilor. Prin sângele nostru ne unim cu toţi fraţii noştri şi cu Dumnezeu, din care el isvoreşte tulbure, necontenit şi mereu mai tare. In sângele umanităţii doreşte Caterina să se cufunde, să se îmbăeze în el, să se îmbete de caldul lui miros sălbatec. E un punct problematic şi neliniştitor al biografiei Caterinei, acela în care se duce să primească la sânul ei capul lui Nicola di Tuldo, nefericitul cavaler condamnat la moarte. Execuţia se întâmplă în braţele Caterinei şi simţirile pe care ea le încercă atunci fură atât de puternice şi delectabile, încât ea nu consimţi niciodată să şteargă urmele sângelui ţâşnit pe vestmintele ei. De fiorul şi clamoarea sângelui, scrierile Caterinei sunt pline. Şi aceasta este prima mare faptă istorică a Caterinei, minunea pe care o alcătueşte acea operă unică de poesie şi cugetare, dictată desigur de focul unei inspiraţii vehemente, unei persoane lipsită altfel de cea mai elementară cultură. A doua faptă capitală a Caterinei e amestecul ei în criza papală a timpului, călătoria la Avignon şi ho-tărîrea papei, a lui Grigore XI, să se înapoeze la Roma.
      La intrarea în casa Caterinei ne întâmpină o scenă ciudată. Un stol de tineri ciocli se abate asupra noastră, cuprinşi de o veselie pe care mai întâiu nu ne-o explicăm. Ferim în lături, lipindu-ne de ziduri şi lăsăm pe aceşti svăpăiaţi să sbucnească afară. Abia sus, la etajul superior al locuinţei, grupat în jurul unei terase patrate, ni se lămureşte întâmplarea. Casa Sfintei este locul de adunare al unei societăţi catolice de binefacere. Membri ei, tineri şcolari şi lucrători, se întâlnesc aci, pentru a deprinde practicele necesare în cazul înmormâtărilor de săraci, pe care ei doresc să le asiste. Intr’una din camerele care răspund pe terasă, distingem un catafalc pe care odihneşte un simulacru de cârpe. învăţăceilor asociaţi li se făcuse tocmai o demonstraţie practică despre felul cum cadavrul trebuie să fie ridicat şi transportat. Dar ora repaosului sunase şi lecţia terminată, băeţii se grăbiau cu mare veselie să se împrăştie, când erau să ne răstoarne la intrare.
      Pe profesorul lor îl cunoaştem în acelaş timp. E un preot catolic, vorbind o franţuzească cu mult inferioară ideilor pe care le exprimă. Sfinţia sa e un om vesel. Recunoaşte cu plăcere naţionalitatea noastră şi îi place să repete vreo două cuvinte din limba pe care o vorbim noi, auzite şi învăţate de el în anii tinereţii. La întrebările noastre, el ne răspunde cu excelente îndrumări. Ne recomandă vinul de Chianti (un produs de primul ordin) şi priveliştea domului sienez, luminat noaptea cu reflectoare. Ambele sensaţii le încercasem însă mai dinainte. Conversaţia alunecă atunci asupra iconografiei Sfintei şi ne apucăm să comparăm între ele, portretul contimporan al lui Andrea Vanni, cu cele două fresce ale lui Sodoma, aflătoare deopotrivă la San Domenico. Sodoma e « frumos », dar Vanni e « spiritual».
403
© BCU Cluj
      Copia pe care profesorul sburdalnicilor tineri, ucenici în arta înmormântărilor, ne-a vândut-o, ne readuce acum viu în amintire, capodopera lui Vanni, înfăţişând pe sfântă cu o ramură de crin în mână. Blânda mişcare a capului care se apleacă, se continuă în vălul care-i atârnă pe gât şi de aci prin toate liniile vestmântului ei şi ale credincioasei îngenunchiate pentru a-i săruta mâna. E o fluenţă generală de graţie mistică şi extatică. Frescele lui Sodoma, înfăţişând viziunea şi leşinul Caterinei, n’au fără îndoială simplitatea reculeasă a unui veac care păstra neştirbită credinţa. Arta lui Sodoma e savantă, prin decorativa dispoziţie arhitecturală a grupurilor, prin fondurile în care se disting fermecătoare peisagii cu arcuri, poduri, temple şi palate. Priviţi însă expresia Sfintei, în clipa în care i se arată Fecioara cu copilul Isus în braţe. Femeile care o întovărăşesc nu pot participa la viziunea ei. Ele văd numai ce se desemnează pe chipul Sfintei şi se simt uimite şi învinse. Un fior inefabil se răsfrânge de sus pe faţa Caterinei şi de aci pe acela al însoţitoarelor, într’o circulaţie de un adevăr psihologic şi de o frumuseţe omenească fără pereche. Priviţi apoi fresca leşinului. Isus se înalţă deasupra coloanei în jurul căreia întreaga compoziţie este organizată. La baza ei Caterina se prăbuşeşte. Ochii ei s’au închis, mâna a primit stigmatul şi felul cum cade, cum se frânge, sleită de ultima putere, pune în lumină, printr’o meşteşugită inversare a accentelor, un corp de o mare frumuseţe plastică, voluptuos şi cald în puritatea Iui.
                                                                              (Va urma)
© BCU Cluj
                                P O E Z I I
                                             DE
                               ŞTEFAN STĂNESCU
                        SCRISOAREA PURURI NETRIMISĂ
                        Statornic zel, scrisoare netrimisă Cu slovele arzând din tot trecutul,
                        De n’ai avea pe-adresă Absolutul,
                        Am fi ’ncetat de-a te visa deschisă.
                        In tine geme, sub peceţi de ceară,
                        Avântul orb al fiecărei zile.
                        Ce scrim în zori cu zâmbetul pe file Cu lacrimi grele recitim în seară.
                        Mai întregită ’n gândul fiecărui,
                        Grea moştenire — a ceasului dintâi,
                        In veci te scrim şi ’n veci în noi rămâi,
                        Pân’ viaţa noastră peste noi o nărui.
                        Neschimbător un rând neşters ne-arată —
                        Când îţi schimbăm cuprinsu ’n fel şi cum —
                        Că, oricât vrem să ne premergi în drum,
                        Nu vei pleca decât cu noi odată.
                        HAZARD
                        Am vrut dogoarea s’o ghicesc în brumă, întregul în poleiu, adâncu ’n spumă,
                        Soarele ’n holde nevisate —
                        Fioru ’n stele nemai sărutate.
                        Şi cântece neauzite încă
                        Le-am aşteptat — în spaţiul uniform,
                        0 clipă neuitând că ’n inimi dorm,
                        Ca harta unor ape noi, în stâncă.
                                                          405
© BCU Cluj
                         Dar liniile cu splendori postume S’au resfirat în palmele fierbinţi, Mărturisind că nu pot fi, în lume.
                         Şi neastâmpărate şi cuminţi.
                         Atunci am spart oglinzile de lut Şi-am alergat de timp să mă apropii. Dar timpul era orb şi nevăzut Şi vieţile tot singure. Ca plopii.
                           Cu harfele zdrobite bătrânii se opriră.
                           Lung sălciile triste în freamăt şopotiră,
                           Iar valurile ’n braţe de ţărmuri, adormiră.
                           Era târziu. Pe cerul mai trist ca totdeauna, Trecea mai sclipitoare şi mai grăbită luna. De stele noaptea calmă îşi desfrunzea cununa.
                           Bătrânii nu-şi putură grăi durerea lor.
                           Din lemnul, altădată atâta de sonor,
                           Cântarea nu-şi deschise aripile, de sbor.
                           Şi a rămas tăcerea tot grea ca mai ’nainte, Când atârnară, ţepeni, de ramurile sfinte,
                           In vântul care, vajnic, le flutura ’n vestminte.
             HOTAR
© BCU Cluj
    J. S. BACH LA BISERICA NEAGRĂ
                     DIN BRAŞOV
                               DE
                         EM. CIOMAC
    E vorba despre un concert religios ce a avut Ioc în seara de 3 Septembrie, la Biserica Neagră din Braşov. Cu mijloacele ce le au la îndemână, oamenii de bine de acolo au făcut auzită Pasiunea după Evanghelistul Ioan —Iohannes Passion — de J. S. Bach. Nu cunosc pe organizatorii acestei festivităţi şi n’am altă legătură cu ei decât cea de gratitudine pentru sărbătoarea sufletească în care arta şi năzuinţa morală s’au unit într’o obştească înălţare. întâmplarea a făcut că după îndemnul unor prieteni, — şi chemaţi şi aleşi — să am parte de acest popas de paşnică exaltare. 0 societate corală bărbătească din localitate — Kronstădter Mănnergesangverein — cu concursul cunoscutului conducător, D~l Victor Bickerich, a orchestrei oraşului întărită, a corurilor mixte şi a unor solişti selecţionaţi (din cari unul ca basul Gerhard Jekelius a venit din Berlin) s’a încumetat să ridice în catedrala evanghelică imaterialul monument sonor al marelui cantor.
    In ţara noastră nu prea suntem răsfăţaţi cu audiţii muzicale în timpul vacanţelor. Şi vacanţele în arta sunetelor ţin la noi uneori de la începutul primăverii până la sfârşitul toamnei. In vremea aceasta n’avem nici concerte, nici operă. Suntem gratificaţi doar cu producţiile conservatoarelor; avem, e drept, zilnic, audiţiile radiofonice în al căror Studio se concentrează atunci toată activitatea noastră muzicală — mai sunt şi plăcile de gramofon pentru aşa zişii melomani, mulţumiţi să le folosească. Dar nu avem contactul viu, direct şi creator cu opera şi interpreţii. Ne lipseşte fludiul, magnetismul născut din prezenţa artistului. S’a putut spune că discul e o conservă muzicală fără vitamină. Oare vocea unei fiinţe dragi are aceeaşi radiaţie într’o emisiune mecanică, într’o înregistrare, ca atunci când o auzim deadreptul rostită de buzele ei? Apele vii ale muzicii seacă pentru mulţi la noi, în timpul verii. Capitala e mută şi toropită sub zăduf. In staţiunile balneare ar fi să ne mulţumim, ca plebea de pe promenade, cu masivele sonorităţi ale fanfarelor militare sau cu hămăiturile de-o voluptate demimondenă ale saxofoanelor de jazz.
    Cu melancolie ne gândim la vacanţele celor ce merg în pelerinaj estival la Salzburg, la Muenchen ori la Bayreuth. Pentru aceia lunile caniculare nu înseamnă postul cotidian, ei nu sunt lipsiţi de pâinea zilnică a muzicei. Se împărtăşesc la prăsnuirile liturghiilor vechilor maeştri şi ale misterelor medievale reînviate, primesc cuminecătura atunci când se înalţă misticul potir al lui Parsifal, se adapă din filtrul lui Tristan şi al Isoldei, se învioarează sorbind din cupa de rouă primăvăratică a lui Mozart.
                                          407
© BCU Cluj
       Culmile depe înălţimea căror se deschid în artă priveliştele cele mai cuprinzătoare sunt ale marei muzici religioase. Iar cântecul înmiit ale cărui aripi ne ridică mai uşor în aerul acela luminos, tare şi vibrant, nimeni nu l-a înălţat cu un simţ de cucernicie mai puternică decât J. Se~ bastion Bach. Vlăstar de căpetenie al unei ilustre familii de muzicanţi, acest mare Sebastian are şi el privilegiul să fie iubit chiar de neştiutori şi naivi care nu-i cunosc toate meandrele specioase ale meşteşugului său consumat, cari nu sunt iniţiaţi în arta subtilă, uneori rece şi artificioasă a dificultoasei sale polifonii, a variaţiilor lui multiple, a contrapunctelor şi a fugelor sale. Ei nu-i găsesc nici uscăciune şi abstractul lui ton scholastic nu e aparent pentru dânşii. Instinctivii şi tehnicienii savanţi îl preţuiesc pe Bach cu o egală chemare. El rămâne mai puţm accesibil doar pentru lumea de petrecere a semi-docţilor şi a semi-profanilor. De aceea chiar în cadrul unor festivităţi internaţionale laice ca cele despre cari am vorbit, trebuie să mărturisim că o liturghie de Bach nu e cu totul în cadrul ei firesc. Festivităţile acestea se comercializează, devin tot mai lumeşti, pe zi ce trece 0 atmosferă mai simplă, mai severă, mijloace mai anonime, o lipsă de individualism ce s’ar afişa de vedete pretenţioase, iată ambianţa prielnică în Care vom comunica spiritualmente cu misticul Cantor. Şi pe acestea toate, în chip neaşteptat, le-am găsit la Braşov, în Biserica Neagră a Saşilor.
       Numai un scriitor în felul lui Maurice Barres cu intuiţia sa pentru peisagiile sufleteşti, cu simţul lui de magie a trecutului, cu muzica savantă a cuvintelor sale, ar putea să evoce poezia latentă a cetăţii din ţara Bârsei. Pentru cine se pătrunde de farmecul şi pitorescul unor colţuri din vechiul Braşov, cu fortăreţele, şanţurile, zidurile bătrânelor clădiri, turlele cu ornic, castelele străbune din împrejurimi, masivele păduroase în umbra cărora se ascunde oraşul, pentru cine trezeşte cu amintirea, nălucile istorice sau legendare ale Cavalerilor Teutoni şi ale predicatorilor Reformei, pentru cine simte urmărindu-1 peste tot umbra acelei venerabile şi trufaşe catedrale evanghelice în care goticul îşi strigă avântul prin sveltele-i ogive, în care Orientul îşi înseamnă amintirea prin feeria covoarelor unice revărsate ca nişte crâmpeie de pajişti cald colorate pe zidurile suve şi reci, pentru cine se poate pătrunde de glasurile seculare într’o seară liniştită de început de toamnă — Braşovul încetează să fie numai o aglomeraţie comercială vestită prin mărfurile ei rudimentare.
       Sosiam după amurg şi treceam prin liniştita piaţă din preajma lăcaşului unde trebuia să aibă loc concertul religios. Lumina dinăuntru străbătea prin lăncile străvezii ale înaltelor ferestrui. Pătrundeam în larga şi ridicata navă a bisericei unde publicul, alcătuit mai cu seamă din localnici, îşi are stalurile lui statornice rezervate pentru notabili. In atmosferă e ceva sever, rigid, de patimă mistică stăpânită, de credinţă tare şi posomorită... şi dmtr’odată reculegerea aceasta îmi aminteşte de cealaltă cetate saxonă şi de biserica ei înspirată—de Leipzig şi de Thomas-Kirche, sanctuarul lui Bach. Straniu şi complex suflet cu atâtea identităţi între Saşii dela noi şi Saxonii de acolo! Şi acolo o civilizaţie, o rasă austeră, aspră, arţăgoasă, utilitară, care însă produce muziciani-poeţi ca Schumann şi ca Wagner, care dă adăpost şi îţi însuşeşte pe un Bach, pe un Goethe, pe un Men-delssohn. Unde negoţul mărfei lipscane propăşeşte alături de cele mai fabuloase librării din lume, unde lângă bâlciul blănarilor, se înalţă Gewandhaus-ul, mândrie a unei metropole muzicale şi biserica S-tului Toma în care dăinueşte tradiţia şi cultul marelui Johan Sebastian.
       Cum să nu împerechem în evocarea noastră amândouă cetăţile şi ambele lăcaşuri de credinţă cu stilul lor gotic temperat?
       Pe vasta estradă, la extremitatea bisericei se grupează corurile, soliştii şi orchestra. Stăpânitoare în fund, murmură sau muge îngână sau trâmbiţează orga. Şi Patima Mântuitorului, după capitolul XVIII şi XIX al Evangheliei Iui Ioan, începe să-şi desfăşure cursul sonor...
       Ar fi fastidios să fac aici o analiză amănunţită, după călăuzele classice, a lucrării lui Bach. Voi încerca doar să-i arăt în treacăt locul şi însemnătatea în întregul operei Iui. Aşi voi, mai cu seamă să scot la iveală câteva caractere cari o fac scumpă inimii noastre.
       Johannes-Passion e o plăzmuire de relativă tinereţe a compozitorului. Concepută mai de vreme, a fost cântată întâia oară la Leipzig în ziua de vinerea mare a anului 1724. Ea nu are admirabila
                                                               408
© BCU Cluj
  unitate, desăvârşita arhitectură a surorii sale, Pasiunea după Matei. Versiunea curentă, tipărită de Bach-gesellschaft (Societatea Bach) abia în 1863, a suferit înainte multe remanieri. Şi desigur că originalul nu diferea numai prin corul de la început şi cel final şi jumătate din numărul ariilor, după cum o constată Kretzschmar. Autorul însuşi i-a adus multe modificări, scoţând, adăogând, desăvârşind, înlocuind bucăţile unele prin altele. Negăsindu-se în faţa unui text literar pregătit, a trebuit să şi-l înfiripe singur din citatele Evangheliei şi crâmpeie din aşa zisele « cântece ale Pasiunii », consfinţite de uz, acestea din urmă produse ale unor poeţi nu prea străluciţi. Lipsa de unitate în ţesătura intelectuală, filozofică, a întregului cam cârpit, l-a lăsat oarecum în nedumerire pe Bach. Partea lirică se prezintă mai scăzută sub raportul literar.
       Dar tocmai aici muzica suplineşte lipsurile din strofele profane şi mai cu seamă în corale Bach atinge aceea simplitate măreaţă, acel ton unic în care expresia sentimentului religios îşi găseşte cea mai înaltă realizare.
       Dacă unitatea de stil literar şi muzical — fiindcă şi din acest din urmă punct de vedere Bach a suferit înrâuriri contradictorii ca acelea ale dramatismului italian — poate fi găsită în deficienţă, fiecare bucată în parte din Johannes-Passion e un întreg fără greş. Simfonia instrumentală, corurile, ariile comentează sfânta acţiune. Recitativele sunt povestiri şi răspunsuri pe cari le dau personagiile dramei — dramatis-personae — Iisus, Evanghelistul, Pilat şi apostolul Petre. Şi recitativul acesta, dacă a fost transmis fidel şi n’a fost modernizat cu intenţie, e de o libertate uimitoare pentru vremea în care a fost scris. îmbinând cântul şi declamaţia, Bach găseşte accente de un adevăr, de un dramatism ce-1 pun depe atunci alături de R. Wagner cu inovaţiile Iui. Şi când spun «inovaţii» exagerez, deoarece compozitorii moderni, începând cu Wagner — în declamaţie, în desvoltări, în polifonic, în îndrăzneli de modulaţie si armonie, îsi găsesc toate precedentele, toate sugestiile în J.
  S.  Bach.                           '  ' '          '
       Dar baza întregii lui arte, cea care îl umanizează pân’într’atât e « Coralulx) — ca text şi ca muzică. Coralul cântec religios evaluat în timp, în care se exprimă nu un suflet individual ci unul imens, colectiv, al unei rase, al unei Creştinătăţi. Melodiile şi versurile coralelor sunt străvechi. Au străbătut adâncurile veacului de mijloc. Liturgice şi anonime, au rădăcini în muzica populară, sunt luate câteodată direct din popor şi potrivite pe cuvintele sacre. Cum spune ilustrul comentator SchiOeitzer, « cele mai frumoase flori ale poeziei germane din evul mediu până în veacul al XVIII-lea, strofele Coralului, înfloresc în Cantatele şi Pasiunile lui Bach ». El le relevă frumuseţea. Dânsul le extrage din culegerea cânticelor pentru a face din ele proprietatea lumii întregi». Luther însuşi, în dorinţa de a înzestra biserica reformată cu muzica de care avea nevoie, îndeamnă la transpunerea vechilor imnuri şi a cântecelor din popor pe cuvinte germane.
       Şi astfel aceste comori melodice ancestrate, capătă, în mâna ce ştie să le sporească şi încunune a lui Sebastian Bach, răsunetul acela adânc ce vibrează şi azi în sufletele noastre oridecâteori le auzim, însăşi structura, cu cadenţele ei păstrează adesea urmele muzicei gregoriene, a plinului cânt, şi a modurilor arhaice. Câte unele ne aduc pe neaşteptate în atmosfera colindelor noastre, a cânturilor noastre bisericeşti, a cântărilor liturgice ruseşti. Depărtată şi răscolitoare înterpătrundere!
       E curios cum în zilele de azi, coralul protestant creiat de credinţa individuală cu elemente obşteşti, la rândul lui îşi exercită înrâurirea asupra unui neam. Negrii din plantaţiunile Statelor-Unite afro-americanii, sunt plăzmuitorii unor cântece spirituale în care se revarsă tot lirismul naiv al rasei — ca în « Haleluia » — sub puternica Influenţă a imnurilor protestante. Şi luate depe ţarina unde le îngână oamenii necăjiţi ai rasei asuprite, ajung sincopate şi travestite în ritmurile jazzurilor.
       E şi mai curios şi caracteristic zilelor noastre că printre încercările cele mai izbutite de renovare a artei dramatice religioase, trebuie să socotim nu atât misterele moderne înscenate cu atâta fast la Salzburg, ci realizările negrilor Americani ca Green Pastures (Pasiunile verzi) de Marc Cormelly
  i) V. Schweitzer.
                                                                                                                                               409
© BCU Cluj
    la Mansfield-Theatre din New-York. Cele mai autorizate pene ale revistelor catolice vorbesc cu o admiraţie necondiţională de spectatcolul acesta emoţionant de dramă religioasă.
         Şi într’adevăr, dramă mai universal emoţionantă decât cea a Patimei, nu poate fi. Singura înşiruire a staţiunilor suferinţei Dumnezeeşti, depăşeşte în progresiunea ei orice tragedie umană. Dialogul simplu al Evangheliei are virtute în orice cuvânt. Şi glasurile polifoniei lui Bach dau ca o aureolă comentariilor ce întretae vorbele divine.
                       «...0 grosse Lieb, o Lieb-chn alle masse Die Dich gebracht an diese Marterstrassel»
                       (Iubire uriaşă, o dragoste nemărginită,
                       Ce Te-a adus pe calea chinuită!)
                       —...« Gehorsam sein in Lieb und Leid ».
                       (Să fii supus în dragloste şi suferinţă)
         ... Şi nu e clipă când răsuflarea ascultătorului se opreşte mai cutremurată decât la sfârşitul ariei : «Es ist volbracht », (S’a împlinit) când Evanghelistul rosteşte : «Undneigte dasHaupt und verschied» (Şi plecându-şi capul îşi dădu Duhul) Pauza prelungită ce urmează aici e de cea mai înfiorată elo-quenţă.
         Şi numai corurile mângâetoare de la sfârşit transfigurează întunericul sfântului Mormânt în-zarea de lumină ce prevesteşte zorii învierii.
                                                   ţ ❖
         Pentru a face înţeles sufletul credincios al acestei mari muzici obiective trebuie să spunem şi câteva cuvinte despre Bach ca om. Nimic mai desnădăjduitor pentru biograful care ar vrea să scoată un cât de mic eveniment senzaţional, un cât de redus element romantic din viaţa netedă a acestui cap de familie numeroasă a acestui funcţionar-compozitor de biserică. Câteva schimbări de slujbe şi de stăpâni prin diverse oraşe ale Germaniei, un renume bine stabilit de muzicant foarte îndemânatec în meseria lui, ca organist, clavecinist, cantor, violonist, conducător, pedagog şi compozitor.
         0 mare modestie ce-şi întreţinea şi adăoga, ştiinţa transcriind atâtea opere ale maeştrilor vechi sau contemporani încât chiar azi nu mai ştim care e partea sa adevărată în multele sale manuscrise.
         O independenţă recunoscută de caracter, un simţ permanent de dreptate cu toate izbucnirile absurde ale unui temperament coleric — o viaţă burgheză uşoară, fără orizont vizibil în sânul unei familii ce cultiva şi trăia din muzică dela străbuni Ia strănepoţi — o pietate simplă, sinceră interioară, care-1 făcea să înscrie în capul tuturor partiţiunilor sale : Soli Deo Gloria (Numai pentru gloria lui Dumnezeu).                                                                     .
         Şi omul acesta puţin interesant în viaţa lui privată a găsit expresia cea mai directă şi cea mai complectă a sentimentului religios. Mai puternic în austeritatea lui, în lipsa-i de emfază, decât maeştrii italieni atât de admiraţi şi copiaţi de el. Mai adânc decât sublimul, pomposul şi lumescul Haendel, rivalul pe care l-a iubit cu smerenie şi pe care a avut durerea să nu-1 poată vedea şi cunoaşte.
         In Bach se concentrează, precum o spun toate manualele, ştiinţa polifoniştilor predecesori, spiritul Renaşterei moderne, şi al Reformei. « Arta lui e formală şi expresivă ». E clasic în tot înţelesul amănunutului. Pentru simplişti — şi snobii, care-1 admiră în neştire, confirmă regula — cantorul clădeşte cu cifre cu abstracţii scholastice, neuman, neindividual. Luată numai în mica perfecţie a amănuntelor, arta lui poate părea rece şi uscată. Dar notele lui sunt ca pietrele sure, frumos şlefuite, ce se adună una peste alta într’o măiastră rânduială — şi deodată răsare sub ochii noştri minunaţi, clădirea cu o linie avântată, cu o năzuinţă împlinită spre cer. E linia născută odată cu desfăşurarea unui motiv în catedralele gotice — cum s’a mai spus într’un loc comun ce nici astăzi nu are nimic falş. Sub bolţile aceste mistice cântă lirismul cel mai universal, adie suflul Dumnezeirii.
         Muzică descriptivă, cum pretinde Schweitzer, nu face Bach. Nici omul nu se exprimă pe sine
                                                                 410
© BCU Cluj

    însuşi. Totuşi o durere nemărginită, un înfinit de suferinţă, străbate într’o măreţie de ton veşnic senină. Un « pesimism creştin », dorul de ordinea divină de pacea şi lumina pe care o dă moartea liberatoare. Titluri de ale cantatelor sale sunt lămuritoare :
Leibster Got, wan vxrd ich sterben... Schlage doch geiounschte Stunde...
Ich steh mit einem Fuss in Grabe...
Kom du siisse Todestunde
Ach ich sehe jetzt da ich zur Hochzeit gehe.
Scumpe Doamne când muri-voi? Bate ceas dorit al morţii!
Stau cu un picior în groapă. Vino dulce ceas al morţii!
Văd că merg acum la nuntă.
     Desigur sufletul acestui om a fost supus şi simplu. Nu e un răsvrătit ca individualul Beethoven, care ridică pumnul spre cer, se cântă exasperat pe sine, face din fiinţa lui un cosmos voluntar pe care-1 stăpâneşte, el nestăpânitul şi îşi creiază prin sunete lumea lui himerică de lupte, de meditaţii, de biruinţi finale asupra sorţii.
     Şi Bach îşi are lumea lui, ascunsă însă. Fuga, forma pe care a dus-o la desăvârşire, e ca un organism de sine stătător care-şi găseşte principiul şi justificarea în ea însăşi. Pe de o parte e ceva neuman, în aceste abstracte elaborări, pe de alta parcă ascultăm glasurile multiple, ce se întretae şi se urmăresc într’o disciplină riguroasă, ale unei mulţimi. Bach e mare prin prelungirile lui în fiinţa acea uriaşă, colectivă şi anonimă, prin captările, prin totalizările sale. E o apă revărsată în care se amestecă şi se împacă în aceeaşi soartă atâtea râuri. Şi valurile ritmate ale acestei mări interioare se mişcă sub raza aceluiaş luceafăr de nepregetată credinţă.
     Cu credinţă şi smerenie numai se pot executa lucrări ca acestea. E vrednică de admirat inima pe care au pus-o maeştrii cântăreţi dela Braşov întru interpretarea gigantului Cantor. Mare parte din ei sunt desiguri diletanţi. Totuşi o voinţă comună îi uneşte. In capul tuturor trebuie să-l numim pe Musikdirektorul D~l Victor Bicjţerich care a ştiut să pregătească şi să stăpânească totul cu atâta grijă şi autoritate.
     Ceeace putem mărturisi cu oarecare umilinţă, e că în Bucureşti, n’avem parte de astfel de audiţii, într’o atmosferă atât de cucernic apropiată.
     Cu toate mijloacele noastre, cu iluştrii conducători şi corifei ai Capitalei, n’am putut realiza manifestaţii muzicale de valoarea artistică şi etică a celor din Braşov.
     Azi am ţinut să vorbim de pilda şi de îndemnul ce ne vine de peste munţi.
     Zbuciumaţi, osteniţi, desgustaţi de mediocritatea, de urâţenia, de vitregia zilelor de mizerie morală şi materială prin cari trecem cu toţii — am trăit la Braşov, în biserica evanghelică, câteva ceasuri într’o lume eliberatoare de uitare, de refugiu, de renunţare la cele pământeşti, în razele unei arte împăcuiuitoare. Am încercat un simţământ de liniştire asemănător marinarilor când plutesc sub ceeace numesc ei «Ochiul furtunei» : In mijlocul oceanului des’ănţuit, corabia cunoaşte un scurt răgaz de astâmpăr. Furtuna urlă de jur împrejur.
     Deasupra năvii, însă la zenit, se luminează un ochi de cer albastru. Curând corabia va reintra în zbuciumul talazurilor răsvrătite. Dar o clipă pacea şi albastrul o îngăduie sub Ochiul Furtunei, o ţin sub privirile lui de sus.
     .. .Noaptea, târziu, am părăsit fermecătorul şi confortabilul oraş ; şi trenul de pe valea Teme-şului urca prin păduri ogivale de brazi sub corul stelelor prietene.
© BCU Cluj
CRONICI
 IDEI, OAMENI &FAPTE
 0 COMENTARII LA AFORISMELE UNUI TÂNĂR FILOZOF1).
   i.    «Eroismul şi curajul izvorăsc din iluzie, adică din inconştienţă şi simplitate ».
   întotdeauna? In ultimul războiu ca şi în cele anterioare, alături de eroul necunoscut, — omul rural care din obscură intuiţie a datoriei nu a şovăit în faţa morţii, — nu a căzut nici un intelectual conştient de eroismul său?
   Dacă eşti perfect moral (nu cu aproximaţia lui Caţavencu) poţi să nu ai nici o iluzie asupra biruinţei tale şi actul de curaj necesar apărării să-l faci totuşi cu orice risc : îl faci fiindcă ţi-ar fi ruşine de tine să nu-1 faci; te-ai trăda pe tine însuţi în ce ai tu mai bun.
   Actul vital care se petrece cu o şopârlă ce-şi retează singură coada când i-ai prins vârful, numai ca să scape liberă cu restul, se petrece şi cu insul colectiv în necesitatea teribilă a războiului de apărare; se amputează voluntar de o parte din sine ca să scape liber restul. E în firea lucrurilor robustă să fie aşa, dar nu e in firea adormită a insului care neapărându-se, se trădează pe sine.
   Pentru toţi aceia a căror auto-trădare le-ar transforma viaţa într'o povară fără noimă, o dezarmonie de nesuferit cu ei înşişi, — fiindcă prin pierderea consimţită a libertăţii ar pierde euforia mintală necesară între eul lăuntric şi manifestarea lui văzută, — eroismul şi curajul nasc cu necesitate din perfecta conştiinţă a funcţiunii vieţii lor interioare şi pentru cei simpli, din obscura intuiţie a acestui imbold al apărării. De aceea Turenne putea să zică : «tu trembles carcasse, mais tu tremblerais davantage si tu savais oii je te menerai. Suflet şi corp erau două lucruri bine deosebite pentru el: le putea pune faţă în faţă, în conflict de tendinţe.
   Şi într’un caz şi într’altul, (eroi conştienţi sau inconştienţi), oamenii aceştia nu pot consimţi să li se pue ca o pecetie pe frunte distihul poetului:
       Cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre ruşinea lor.
   Pentru aceştia (zeloşii de libertate), — libertatea e
   ) Disociaţii de M. Ralea, «Adevărul Literar », din 13 Septembrie 1931.
bunul sufletului necondiţionat, fiindcă nu şi-l pot înstrăina cu nici o condiţie fără a-şi vinde sufletul. E ceva, (ca pielea pentru trup) atât de strâns legat, contopit cu viaţa încât piere odată cu ea! Aci stă eroismul: lipsa indiscutabilă de târguială şi de filozofie între tine şi actul de curaj care ţi-o apără. Şi nu e nici odată mai imperativ şi mai conştient decât atunci când ştiind ce pierzi, ştii că trebuie să te aperi.
   Oricine însă din lipsă de putere are nevoie ca glasul avertizor al conştiinţei să tacă fiindcă îi aduce aminte starea în care a căzut, simte nevoia ca din acuzat să se transforme în acuzator şi să înjosească el însuşi acest glas numindu-1 «al inconştienţii». Şi astfel îşi dă iluzii că e mai presus de el! Dar de fapt, ocara asta nemeritată e ca şi glasul beţivului care spune mustrării interioare : « du-te de te culcă ; eu vreau să mai beau! ».
   Hoţul care vine să te prade are nevoie să asvârle câinelui ce te păzeşte o bucăţică de pâine ca să nu latre şi astfel să nu-ţi dea de veste. Dar când tu însuţi astupi gura paznicului ca să nu-ţi prevestească primejdia,— pe cine vreai să furi tu dacă nu pe tine?
   Mai tristă negare de sine este cu putinţă?
                                                                               *
                                                                             * *
   O scenă care se poate vedea deseori la ţară : câţiva puişori păziţi de o cloşcă ciugulesc prin iarbă. Un zăvod se apropie. Cu o furie care nu-şi mai măsoară puterile proprii, cloşca s’asvârlă cu ghiarele drept în ochii zăvodului. Zăvodul o ia la fugă scheunând.
   E... inconştienţă din partea cloşcei. Zăvodul putea s’o rupă în bucăţi. O fi inconştienţă vitejia ei, — dar e frumoasă. Pe când fuga ei şi lăsarea micuţilor în prada zăvodului, o fi prudentă pentru sine, dar e ruşinoasă. Şi parcă tot e mai bine «să te ameţeşti» cu lucruri frumoase dar reale, decât cu lucruri prudente dar... ruşinoase.
   Iată un adevăr care e o armă de oţel nu «o cârjă », şi n’ar strica deloc tinerilor să-l cunoască: curajul puterii sufleteşti poate să prostească o forţă brutală cu mult superioară şi s’o respingă cu repeziciune biruitoare.
                                                                               *
                                                                             * *
   Dacă este un curaj inconştient, afară de al omului
412
© BCU Cluj
simplu, s'ar putea zice că e curajul canaliei, fiindcă acesta nu-şi dă seama că trădându-şi ţara se trădează pe sine. Soarta nenorocită ce-1 ajunge în urmă, i-o dovedeşte prea târziu x).                 .
    2.    a) «Toate firile slabe, toate sufletele limfatice şi debile au miorlăit o viaţă întreagă după o bucăţică de certitudine; b) şi ca să se menţie într’o regulă de etică s’au agăţat ca de un stupefiant salvator de toate minciunile frumoase cu care se încântă copiii bătrâni».
    a)    la faţa Dietei de la Worms (April 1521) cu perspectiva rugului şi a soartei lui Huss, Luther se ruga : «Doamne, Dumnezeul meu, ţine-Te lângă mine împotriva întregei judecăţi şi întregei înţelepciuni a lumii. Fă minunea asta ; trebuie s'o faci Tu singur ; nu e mai mult lucrul Tău decât al meu? »
    Şi împotriva tuturor marilor seniori, Luther a învins. Mişcarea lui a fărâmiţat toate forţele lui Carol Quintul şi a scăpat Europa de tirania unui singur Papă şi a unui singur şi puternic imperator.
    Rugăciunea lui a fost în adevăr o agăţare după o certitudine imensă, dar a fost oare rugăciunea « unui suflet limfatic şi debil? » Era el un copil bătrân când a spus : « mă voi duce înaintea lor chiar de s’ar conjura împotrivă-mi atâţia draci câte olane pe coperişuri? » A fost un bărbat — Carlyle zice un erou — în toată puterea cuvântului. Ceeace necredincioşii numesc o bucăţică de certitudine, a răsturnat socotelile a doi jmari şi puternici dictatori ai vremii, svârlind istoria Continentului pe o altă albie decât o socotiseră ei; aşa debilitate ce Samson nu ar voi s'o aibă? ;
    b)    Nici un stupefiant n’a fost vre-o dată salvator, ci toate sunt ajutoare mincinoase şi disolvante de puteri. Rugăciunea care a dat înviorare tuturor acelora cari au bravat ameninţarea călăilor, — căci şi cei mai bravi au nevoie de un scut, — a putut fi salvatoare unei judecăţi sănătoase şi prin aceasta chiar, ea nu era un stupefiant.
    3.    «Dar oricine se smulge o secundă măcar din viaţă s’o privească cum se scurge pe lângă el, îşi dă perfect seama că esenţa elanului vital e perfidia. Bergson a definit viaţa, spontaneitate şi creaţie. Dar în raport cu bătrânele noţiuni pe care le-a lăsat civilizaţia noastră arică ar fi trebuit s'o numească o supremă trădare ».
    De astă dată suntem bucuroşi să ne oprim asupra formulării noui şi frumoase a unui adevăr mai vechi, esenţialmente creştin. Concluzia în cazul acesta se întăreşte şi pe un fapt admis de adversarul tezei ce o susţinem.
    Iată o minunată caracterizare laică a firii omeneşti pustiită de întinările păcatului ancestral. Dar mai înainte de filosofii necredincioşi — cari altădată nu erau ca azi, pesimişti, ci se legănau pe nădejdile opti- 1
    1) Un exemplu dintr’o sută : fostul Colonel Sturza cerea autorităţilor româneşti favoarea să fie reprimit în armata română ca simplu soldat. Căinţă târzie! Numai un ministru al lui Hristos putea să i-o primească.
mişte ale evoluţiei, — toate cărţile sfinte au caracterizat identic această «supremă trădare » a vieţii: «Inima omului este desnădăjduit de rea». (Ieremia mustrări); «despărţiţi de Mine nu veţi putea face nimic». (Ioan, 15. 5). «Din inima omului nasc curviile, trădările, furtişagurile, uciderile, (Matei 15.    19)». «Prinţul
întunericului, stăpânitorul acestei lumi * (Ioan, 14. 30 şi Efeseni 6. 12).
    Imaginaţia oamenilor şi micii pedagogi ai marilor religii au putut să împodobească pe «stăpânul acestei lumi » cu coarne şi coadă de diavol, dar numai din nevoia de concretizare a unei forţe care se manifestă foarte material. Evangheliştii însă n’au făcut această copilăroasă personalizare a Diavolului. Când Iisus îl descrie, spune numai: « Am văzut pe Satana picând ca un trăznet, (Luca 10. 18) » Deci: « o putere ». Credincioşi şi necredincioşi, toţi au trebuit să recunoască în această «trădare a vieţii» un imbold contradictoriu ei, un misterios vrăjmaş al aspiraţiilor ei celor mai înalte. De unde «viţiul?» Este un viţiu tendinţa supremei caricaturizări şi nimiciri a marelui plan al creaţiei, însinuată ca o spaimă în însăşi rădăcina şi tulpina vieţii: creşte alături de imboldul creaţiei, ca un vierme în germenul fructului! Două spontaneităţi divergente care se anihilează reciproc : de creaţie şi distrugere ; e neghina crescând în spic alături de grâu! Zădărnicirea afirmaţiei şi negaţiei în acelaş ins! Dumnezeu încleştat în luptă cu Satan, în însăşi isvoarele creaţiei!
    De când s'a aberat firea umană aşa încât un animal îi e de multe ori superior în moralitate? In faţa acestui non sens de perfidie, mintea noastră este izbită în însăşi temelia ei de judecată. Principiul contradicţiunii te împiedică să admiţi că ambele imbolduri pornesc din acelaş isvor, tot aşa cum nu poţi admite că din acelaş soare isvorăsc lumina şi întunericul.
    Urmele acestei nedomiriri le întâlnim şi în Evau-ghelişti când îndoiala este biruită: «oare din aceeaşi vână a isvorului ţâşneşte şi apa dulce şi apa amară? » (Iacov, 3. 11).
    « Vrăjmaşul» deci, numai un vrăjmaş al vieţii a putut semăna neghina simţirilor rebele în ţarina unde Semănătorul vieţii a semănat pâinea ei.' (Matei 13. 25).
    Cine este destul de lucid să vorbească în perfectă cunoştinţă despre acest duşman misterios, mai puternic ca viaţa însăşi? Cine-1 poate tăgădui? Tânărul filozof din care desprindem aforismele citate a ajuns cu aprofundarea acestei vechi întrebări, până la punctul nevralgic al cugetării sincer atee şi e silit să numească viaţa drept o «supremă trădare ». Dar trădarea presupune un trădător şi iată-ne foarte aproape de « povestea cosmică a şarpelui biblic ».
    Să fie numai o poveste? Oare simpla alegorie nu ascunde,—pentru noi şi în folosul nostru,—un miez mai profund încă?
    Suntem siguri« că nu niai e nimic de cealaltă parte? » Ce-am zice de un ins, locuitor exclusiv al f. ndului
413
© BCU Cluj
mărilor, care ar tăgădui viaţa din aer? Ce poate şti nimfa de libelulă cufundată în fundul unui lac despre viaţa de afară?
   Şi totuşi priveşte-o cu atenţie : «o mişcare de val, un mic efort lăuntric şi iat'o împinsă la marginea uscatului. Lumina soarelui intră în toată fiinţa ei. Buzunarele de deasupra se deschid; aburi în curcubee ţâşnesc din ele. Labele deslegate es din teaca lor rigidă şi o scot fără efort de asupra rochiei de nimfă care o ţinea închisă şi care-i servă acum de piedestal. Stă o clipă uimită de lumea nouă din jurul ei. Apoi sfâşie cu desăvârşire rochia-i de nimfă şi libelula în famfara vieţei sboară spre soare!»(Westphal:« Verites Vitales »).
   Ce ştim noi din toate înlănţuirile vieţii, similare cu aceasta şi până unde vom sui pe nesfârşitele scări ale existenţei? Cât trăim trupul servă de piedestal sufletului ; e de mirare că mistuirea lui să serve flăcării vitale să sue liberată mai departe în regiuni pe care ochii trupului nu le pot sonda? « Nu mai e nimic de cealaltă parte? » Mult mai cuminte îmi pare cuvântul acesta, care nu e al unui «copil bătrân»! «Sigur sunt în cer şi pe pământ infinit mai multe lucruri necunoscute decât cunoscute» (Shakespeare — Hamlet).
   In vârtejul lor profund, cel mai sbuciumat şi mai iscusit Faust nu poate să nu ţipe în faţa trădării, ca odinioară Isus în faţa aceluiaş ispititor. «Retro Satana ». Prin acest ţipăt gânditorul vremurilor de azi mărturiseşte că nu-i totul comun între el şi trădarea vrăjmaşului. Numai bătrânii perverşi mai pot pactiza cu ea, şi spera « un armistiţiu de equilibru sufletesc » *).
   Dar toţi iubitorii omenirii, toţi iluminaţii misterului de aici şi de dincolo, au combătut de front, făţiş, pe acest vrăjmaş, isvor al desnădejdilor şi nimicirii sufletului.
   4.    « Să compare cineva « corespondenţa » lui Flaubert, a lui Taine, sau jurnalul lui Jules Renard, din care se vede clar cum aceşti oameni deşi ştiau inanitatea marilor speranţe, deşi ştiau că nu e nimic de cealaltă parte, au rămas puri şi corecţi, — cu suavele notări ale lui St. Fram,ois de Sales sau cu sublimele deliruri ale Sf. Tereza din Avila, şi va înţelege de îndată unde e meritul cel mare ».
   Să ne fie permisă o bănuială, o întrebare înainte de a ne opri asupra « meritului mai mare ».
   Corecţi? întrucât i-a folosit lui Marcu Aurel filo-sofia lui umanitară, când pus în condiţiuni pe care ar fi trebuit să le birue cu eroism, a trimis şi el pe creştini la arderea pe rug? Puri? Cine dintre oameni 1
   1) Vezi «Noua Morală Sexuală» de P. Pandrea « Adevărul Literar », No. 560, August 1931, şi în No. 563 «Renaşterea » de Horovitz în care se ridică în slăvi secolul cel mai pătat de cruzime şi de sânge. Exultă de admiraţie d-1 Horovitz în faţa Papilor veseli, şi prin faptul că chiar « maicile » din mănăstiri făceau concurenţă prostituatelor! Iţi stă mintea în loc, şi te întrebi unde-o să ajungă nihilismul moral al acestor doui îndrumători?
e pur? Să crezi un om pe simpla lui mărturie, mai ales când sufletul lui nu e «convertit», şi când şi-a lăsat singur posterităţii, oglinda în care se voeşte văzut, este să nu ştii cât e de mare iubirea de sine la « omul firesc ».
    Aş zice mai mult: nici chiar pe « notările » Sfinţilor să nu te bizui ci pe faptele care sprijinesc sinceritatea lor, căci înşelările de sine au fost şi printre sfinţi până ce o împrejurare le-a dovedit-o în drumul lor către perfecţiune. Necum printre ceilalţi!
    « Meritul mai mare » nu este nici al exemplarelor de umanitate de talia unui Taine» Flaubert, presupunându-i sinceri, (căci celui ce i s'a dat mai multă pricepere, i se cere şi mai mare răspundere), mei de partea Sfinţilor glorioşi, din acelaş motiv; (aceştia mai ales dau tot meritul lui Dumnezeu) « Meritul cel mare » e de partea eroilor necunoscuţi ai credinţii cari în sărăcia lor de daruri înalte sufleteşti — atât de prielnică laşităţii — au totuşi alături cu «luceferii aleşi» o egală tărie de jertfă pentru plantarea adevărului în suflete; ei sunt armata credincioasă a marilor generali şi prin ei se vădeşte mai luminos viaţa marilor speranţe, fără de care existenţa ar rămânea numai o mare trădare. Graţie lor, «logică, consequenţă, caracter, fidelitate», când sunt dăruite prin credinţa în Isus, — nu sunt numai nişte virtuţi practice, ci« aur curăţit prin foc » (Apocalipsa 3. 18) din care se pot înavuţi şi cei «micuţi şi slabi» dar curaţi prin credinţă. împotriva celor mai dârje încercări, ca în primii ani ai creştinismului, mii de sfinţi anonimi primesc acum botezul de foc al bolşevismului pentru a arăta prin eroismul lor cât de viu e adevărul celui ce a propovăduit iubirea şi a rămas viu printre oameni.
    Curajul unui singur din acei nenumăraţi «micuţi»
—    cum îi numeşte Isus pe cei simpli, — e o problemă mult mai însemnată pentru gânditor decât toată « corespondenţa » lui Flaubert. Şi aceasta, fiindcă adevărurile evangelice pentru care sufăr şi mor atâţia sfinţi necunoscuţi în Rusia şi aiurea, sunt tot atât de valabile pentru a clădi o societate vrednică de demnitatea omului, cum e valabilă legea gravităţii corpurilor pentru clădirea unei case. Nu păzeşti principiile acestor legi? Ce-ai clădit se va dărâma. Aceasta e certitudinea, singura certitudine pe care a căpătat-o omul în misterul care-1 învălue. Aceasta e şi dovada pentru el că — bizuit pe cuvintele Evangheliei — nu crede într’o iluzie ci într’un adevăr verificat prin trăinicia lui. De aceea cât timp omenirea şi conducătorii săi nu-1 vor respecta şi păzi, ori ce-ar încerca, oricâte întruniri ar face la Geneva, totdeauna ea va fi condamnată, la o muncă de Sisif,
—   zidire şi dărâmare perpetuă ; aceasta fiindcă bătrânele noţiuni: «logică, consequenţă, fidelitate, caracter» pe care ni le-a dat şcoala laică, a civilizaţiei arice, şi orice altă civilizaţie necreştină le-ar mai construi, sunt numai nişte bârne mai mult sau mai puţin putrede,
« pentru oameni mai mult sau mai puţin cinstiţi».
                                                                                                       Numai fidelitatea care a clădit cu adevărat pe stânca vremurilor (Matei 7. 24) nu s’a desminţit nici odată;
414
© BCU Cluj
fiindcă dintre toate aspiraţiile spre care a năzuit omenirea, singură religia lui Christos a fost făcută pe măsura taliei omului. Trufia pământeană a voit mai mult. dar toate i-au adus dezamăgire, risipire şi gol, — sentimentul supremei trădări.
   De aceea când omul a putut să asvârle petecele cu care voia să-şi ascundă slăbiciunea, singura haină care-1 îmbracă şi-l împodobeşte cu noi puteri, nu o mai poate părăsi! Casa clădită cu încredere pe stâncă, nu se mai dărâmă. Legiuni de ostaşii au proclamat
tăria printre veacuri şi ori de câte ori va fi nevoie vor mai proclama-o încă. Iar prigonitorii — fie ei clerici sau bolşevici — nu vor putea seca isvorul credinţii.
   In pustiile arzătoare ale Africei, pe pământul crăpat de soare, călătorii se opresc şi caută un isvor, săpând şi în stâncă. Numai unde sondagiile au fost bazate pe calcule adevărate, se poate ajunge la isvorul dătător de viaţă. Ţîşnirea lui din stâncă este o dovadă că previziunile au fost conforme adevărului.
   Aşa este şi cu isvorul credinţei.         D. NANU. ......
CRONICA PLASTICĂ
         EXPOZIŢIA DE ARTĂ ROMÂNEASCĂ MODERNĂ
   Cu prilejul recentei conferinţe a Uniunii interparlamentare, Direcţiunea Presei de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri a organizat în Pavilionul grădinilor de la Şosea o expoziţie de artă românească modernă, menită să înfăţişeze oaspeţilor străini sinteza artelor plastice româneşti în decursul unui veac de existenţă. Retrospectiva dela Şosea constitue, prin numărul mare de lucrări expuse şi prin calitatea lor rară, cea mai de seamă manifestare artistică din ultimii ani. Ea se integrează în seria expoziţiilor organizate în ţară şi în străinătate de Direcţiunea Presei de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în cadrul programului de propagandă culturală românească. De data aceasta a fost reluat, cu unele îmbunătăţiri, tipul expoziţiei retrospective consfinţit anul trecut de succesul obţinut în Olanda şi Belgia. Un număr însemnat de instituţii şi particulari au binevoit să pună la dispoziţia organizatorilor lamura colecţiilor respective. In felul acesta expoziţia din Pavilionul grădinilor s'a înfăţişat în condiţii de superioritate în raport cu expoziţiile anterioare. Datorim domnilor Oscar Walter Cisek şi Şt. I. Neniţescu, critici de artă încercaţi şi comisarii expoziţiei, stricta selecţionare a materialului şi gruparea lui după criterii luminoase. Epoca improvizaţiilor pare că a luat sfârşit; lumea oficială s'a convins în cele din urmă să apeleze, chiar şi în materia aceasta, la priceperea oamenilor de specialitate.
   începuturile şcoalei româneşti de pictură au înţelesul unei integrări în tradiţia meşteşugului artistic al Apusului. Fiii de boeri din Principate frecventau centrele artistice mai importante ale străinătăţii, îşi făceau ucenicia la şcoala unei învăţături europene, erau deschişi celor mai felurite înrâuriri. Deaceea producţia lor poartă semnul eclectismului, distingându-se în genere prin frumuseţea meşteşugului desvoltată în majoritatea cazurilor în dauna unităţii profunde a operei. Printre cei dintâiu mânuitori ai penelului care şi-au însuşit meşteşugul artistic al Apusului, întâlnim pe moldoveanul Constantin Lecca, portretist precis în caracterizări, sobru în folosirea mijloacelor, priceput să desprindă esenţialul unei forme omeneşti. Lecca studiase la Viena şi Paris ca şi Rosenthal, autorul unei « Figuri simbolice
a României». Format în atmosferă romană, G. Tătă-rescu s’a împărtăşit din idealismul umanist al Renaşterei. Câteva din pânzele lui răsfrâng perfecţia armonioasă a clasicismului, echilibrul desăvârşit al elementelor. Formă, culoare, lumină definesc, în aceste cazuri, planul implicat al unei înalte realităţi poetice. Ceva mai târziu o altă Influenţă capătă întăetate. Astfel, întâlnim deseori spiritul, motivele şi technica şcoalei olandeze în lucrări de ale lui Constantin Stachi şi Theodor Aman. Ei pictau de preferinţă natură moartă şi genre cu meticulozitatea vechilor meşteri olandeji, în acel spirit de obiectivitate şi strict conformism la datele exterioare ale motivului, care constitue trăsătura de caracter a unei întregi şcoale. In ciuda ideilor preconcepute, opera lor mărturiseşte adeseori un înţeles mai generic al frumosului, o inteligenţă artistică depăşind cu mult miopia tendinţelor de supremaţie a meşteşugului. Gravurile lui Stachi, bunăoară, stau pe o treaptă calitativă, care îndreptăţeşte şi astăzi interesul ce li se acordă de cunoscători, iar între multe alte lucrări valoroase portretul unei doamne în negru de Aman atinge o amploare neobişnuită a formei, creşte în cadrul restrâns până la dimensiuni monumentale. Aman a fost pictorul eclectic prin excelenţă. O trăsătură a artei lui este interesul pentru pitorescul oriental, iscat de romantism şi pe care îl împărtăşeşte cu acuarelistul Carol Popp de Szathmary, una din figurile fascinante din seria de ctitori ai artei româneşti moderne. Henţia şi Constantin Popp sunt portretişti remarcabili, dar de valoare deosebită. La grupul mare al înaintaşilor se cuvine să adăugăm încă numele unor artişti în viaţă, precum G. D. Mirea şi preţiosul gravor Gabriel Popescu, a căror operă aparţine aceluiaşi cerc de preocupări, caracterizat prin orientarea eclectivă în cuprinsul moşte-nirei artistice a Apusului cât şi prin grija unui meşteşug ales. Expoziţia dela Şosea este nespus de preţioasă pentru cunoaşterea începuturilor. Cutare portret de Tătărescu sau Aman, cutare bucată de grafică a lui Constantin Stachi, înregistrează nivelul cu totul înalt al culturii artistice la cei câţiva inşi izolaţi, care au pus bazele artei româneşti moderne, într’un timp altminteri neprielnic pentru manifestări de un ordin atât de desin-
415
© BCU Cluj
teresat. Dar nici forţa portretelor lui Lecca, nici nobleţea pânzelor lui Tătărescu, nici experienţa multilaterală în cuprinsul atâtor technice diferite de care dau dovada Aman şi Stachi, nici imaginaţia, înflăcărată de mira-giile Orientului, a romanticului Szathmary, nu au ajuns la o expresie sigură şi stăpână de sine în care să se recunoască geniul românesc. Este ciudată persistenţa impresiei de didacticism şi erudiţie ce se desprinde din contemplarea pânzelor acelei epoci. Pentru înţelegerea actuală, cele mai multe din ele apar, cu un caracter documentar mai degrabă decât artistic. Explicaţia trebue aflată în lipsa personalităţilor cu adevărat creatoare. Curând, lacuna aveau să o împlinească trei artişti care îşi merită cu prisosinţă numele, toţi trei sortiţi unei meniri istorice: să creeze limbajul plastic apropriat năzuinţelor formative ale sensibilităţii româneşti. Am numit pe Grigorescu, Andreescu şi Luchian.
    Grigorescu este în ordinea cronologică cel dintâiu interpret inspirat al fiinţei noastre etnice. El a îndrăgit îndeobşte motivele vieţei rustice româneşti: ciobănaşi mânând turma de oi; fete svelte cu obraji plini în care se oglindesc sănătatea şi tinereţea ; care cu boi înaintând agale sub lumina orbitoare a amiezei; sălaşuri de ţigani stârnind praful drumurilor de ţară; apoi pajişti întinse şi pline de soare, păduri dese cu ochiuri de lumină pealocuri, pârâiaşe curgând alene printre maluri înverzite, case de ţară cu cerdac deschis deasupra beciului boltit şi cu acoperiş înalt ce se profilează pe albastrul cerului de vară. In sensibilitatea artistului se răsfrângeau ecourile multiple ale atavismului pastoral românesc, retrăia complexul afectiv al epocelor de transhumanţă, Grigorescu a fost în primul rând un liric, un poet al luminei pe care a făcut-o să tremure în jurul lucrurilor până la distrugerea uneori complectă a materialităţii lor. Aceasta face să fie socotit impresionist, deşi technica lui nu are nimic comun cu technica proprie impresioniştilor. Frăgezimea culorilor şi transparenţa tonurilor cretoase îl înrudeşte mai degrabă cu Corot şi cu peisagiştii dela 1830. El şi-a făcut ucenicia în atmosfera Barbizonului, asemenea lui Ion Andreescu, meşterul rămas mult timp necunoscut, în umbra gloriei contemporanului său mai norocos. In opera lui Andreescu, idila grigoresciană este înlocuită de sentimentul tragic al existenţei. Gama culorilor folosite este cu mult mai joasă, iar lumina are de luptat cu îne-gurarea cerului anunţătoare de furtună. Nici urmă din isbucnirile de optimism care împodobiau cu un surâs pânzele meşterului Neculai, dimpotrivă o concentrare în sine, o adâncire interioară care se răsfrânge şi străbate până în straturile de culoare cele mai ascunse. Astfel pânza capătă o rezonanţă egală pe toată suprafaţa ei, accentuând unitatea indivizibilă a ambianţei afective. Orice lucrare de Andreescu se caracterizează prin identitatea tonală şi prin coherenţa picturală a întregului. Căci secretul meşterului mort tânăr a fost unitatea, convergenţa elementelor într'un întreg de expresie, unitate care străbate deasemenea în reprezentarea sa despre lume. Om şi natură alcătuesc în reprezentarea artistică a lui Andreescu, un tot ce nu poate
fi despărţit, o fuziune definitivă şi stringentă supusă fără distincţie înrâurirei generalizatoare a ambianţei luminoase şi atmosferice. Iată bunăoară repaosul animal al unui nud în umbra răcoroasă a pădurei. Respiraţia adâncă a corpului angajează toate funcţiunile vegetative ale vieţei şi stabileşte un sistem echilibrat de schimburi cu natura înconjurătoare. Studiaţi mişcarea de repaos a membrelor, ritmul respirator căruia este supus coşul pieptului, culoarea îmbujorată a feţei, întredeschiderea buzelor, apreciaţi greutatea corpului răpus de somn, toate în raport cu liniştea peisagiului, urmăriţi reflexele luminoase şi petele de umbră aruncate pe suprafaţa catifelată a epidermei de incidentele ambianţei şi vă veţi reprezenta unitatea, am vrea să spunem: cosmică, ce stă la baza intuiţiei artistice a lui Andreescu. In ciuda numeroaselor înrâuriri (« Nudul » aminteşte în de aproape « La nymphe de la Seine » a lui Corot, iar « Arbori şi stânci la Fontainebleau » trădează influenţa lui Courbet), Andresescu nu a abdicat niciodată dela această unitate profundă care îi caracterizează armonios opera.
    In Ştefan Luchian geniul românesc şi-a aflat o întrupare luminoasă. De data aceasta nu este vorba numai de exaltarea lirică a sentimentului naturii care sălăş-lueşte în adâncurile afective ale rasei, ca în cazul lui Grigorescu, ci de o adevărată operă de creaţie urmând sensul creaţiei populare pe un plan de mijloace cu mult mai complex. Luchian a făurit forme şi armonii de culoare noui în consonanţă cu varietatea de forme şi armonii de culoare a producţiei artistice ţărăneşti, a creat din nimic o lume ce se impune imaginaţiei cu o forţă rară de sugestie. Suntem ispitiţi să vorbim de realitatea acestei lumi, pe care o percepem cu atâta limpezime în toate raporturile ei determinante, şi care, într’un mod pregnant, există pentru sentimentul nostru lăuntric. Sugestia şi relieful realităţii din opera lui Luchian se datoresc puternicei înzestrări de a evoca forma omenească în ceeace are esenţial şi permanent. Aceasta apare cu evidenţă în autoportrete (expoziţia dela Şosea ne înfăţişează nu mai puţin de trei), în studiul de portret întitulat, « Cap de copil» şi mai ales în minunatul pastel reprezentând pe «Moş Alecu». Sunt, cu privire la această ulţjmă lucrare, de stabilit analogii cu opera lui Degas, după cum alte lucrări îndreptăţesc apropierea pictorului român de sfera expresiei artistice a lui Manet. Nu poate fi vorba de influenţe directe şi cu atât mai puţin de o dependenţă necondiţionată. Luchian avea de îndeplinit o misiune anumită în cadrul evoluţiei artei româneşti moderne şi a ştiut să o ducă la capăt cu acea siguranţă interioară pe care o hotărăşte predestinaţia.
   Prin Luchian arta românească îşi cucerea în gradul cel mai înalt conştiinţa de sine. Odată cu el începe perioadă producţiei artistice contemporane, ilustrată prin unele personalităţi de mâna întâiu. Expoziţia dela Şosea are între atâtea alte merite pe acela de a ne înfăţişa producţia aceasta în exemplarele ei cele mai valoroase, fără a omite generaţia de artişti tineri. • AUREL D. BROŞTEANU.
416
© BCU Cluj
CRONICA SPECTACOLELOR
        CRITICA DRAMATICA
     In două şedinţe consecutive, în cadrul celui de al treilea congres internaţional al teatrului, care a avut loc acum doi ani la Barcelona, nodul gordian al discu-ţiunilor a fost cronica dramatică : aşa cum se face azi — aşa cum ar trebui să se facă...
     O discuţiune academică dar fără să fie monotonă, plină de vioiciune, de observaţiuni uneori aspre dar întotdeauna pe un ton de confraternă înţelegere — la care au luat parte, printre alţii: Firmin Gemier, Pierre Mortier, Jacques Thery, Henri Clare, Paul Blanchart, Andre Mauprey şi Arquilliâre, scriitori francezi şi oameni de teatru cunoscuţi la noi, Diez-Canedo, scriitor şi critic spaniol, Alfred Kerr binecunoscutul critic dela «Berlinei' Tageblatt», Leopold Sachse, director al teatrului naţional din Hamburg, Silvio d*Amico, profesor şi critic dramatic la Tribuna din Roma, Guido Ruberti şi Manfredo Polverosi, delegat al sindicatelor teatrale italiene. Toate aceste valori europene ale scrisului şi ale artei scenice, fără să diminueze o clipă opera de control şi de sancţionare în primă instanţă a cronicelor dramatice, au căzut de acord că dincolo de aceste cronici dramatice, prea strâns legate de actualitate ca să nu fie inactuale cu fiecare spectacol care s'a dus, începe domeniul unei instanţe supreme : critica dramatică constructivă sau, cum i-a plăcut lui Paul Blanchart s’o caracterizeze : studiul de estetică dramatică.
                                                                                  k
     Ca să putem înţelege cât ar fi de necesară şi la noi, opera de valorificare şi de sancţionare în ultimă instanţă, pe care ar realiza-o critica dramatică, vom stabili în primul rând ce este o cronică dramatică şi în ce măsură poate ea să corespundă menirii sale.
     Noi nu avem cronicari dramatici profesionişti. Croi nica este una din însărcinările pe care le are un re! dactor de ziar. Ea trebuie gândită, scrisă şi dată la cules, în scurtul răstimp de zece ore maximum, dela ultima cădere a cortinei. Spectacolul fiind o operă de colaborare între autor, director de scenă, actor, pictor scenograf, cronicarul dramatic ar fi dator să diferenţieze toate aceste elemente de colaborare, să le aprecieze contribuţia literară şi artistică în parte şi să valorifice, totuşi, aceste contribuţiuni, în angrenajul complex al totului realizat pe scenă. Ar fi nevoie, aşa dar, de o pregătire şi o pricepere profesională serioasă. Nu vom privi problema din acest punct de vedere. Să admitem, pentru câteva nume nu din simplă şi colegială eleganţă, că această pregătire şi pricepere profesională ar fi dovedită. Se impune, însă, o întrebare mult mai tragică ; are cronicarul dramatic de la noi timpul material necesar să-şi verifice impresiunile dela premieră, să le coordoneze unei idei sau unui crez artistic personal? Fireşte că nu. Pe de altă parte, lipsa aceasta de timp e
agravată de un alt inconvenient: atmosfera sălii. Oricât de mari eforturi ar face el să se singularizeze, n’o să poată înlătura pe deplin, fie obsesia aplauzelor entuziaste pentru sunetul fals al monedei, fie rezerva de moment a unui public surprins de o realizare nouă, temerară, revoluţionară, în text sau pe scenă.
   Formula sacramentală: spectacolul acesta va face serie, din finalul mai tuturor cronicelor dramatice, în special în ultimul timp, nu e altceva uneori decât un ecou al premierelor de teatru entuziaste, pe cari unii dramaturgi şi îndeobşte directorii de teatru ştiu să le «lanseze » cu un remarcabil ceremonial. Din nefericire şi logic, toate aceste binevoitoare prognosticări ale cronicarilor sunt desminţite categoric dela secundul spectacol. Nu e mai puţin adevărat că sunt premiere pe cari cronicarii au bunăvoinţa să le treacă sub tăcere, cu un aer de complicitate romantică, de nu cu o superioară bunăvoinţă pentru oarecari onorabile eforturi, deşi — cu cât trece timpul, aceste.. oarecari onorabile eforturi se valorifică în sine : spectacole de artă, de cristalizare a unor eforturi comune, fericit armonizate în acelaşi îndemn de pas mai departe...
   Leopold Sachse mărturisia, în ultima şedinţă : l-aş plânge mult pe omul care ar fi aşa de genial încât ar fi exclus să cadă vreodată victima unei erori ! Adevărul e că, în general, cronicarii nu fac erori de apreciere. In primul rând, pentrucă de foarte multe ori nu au timpul material să formuleze în gând o apreciere personală. Ei nu pot să selecţioneze, să facă operă de laborator. Sunt bucuroşi că au răgaz să scrie, însă sub imperiul sălii şi în pasul mic şi repede al plaivazului, simple şi fugare impresiuni personale. Nu contestăm, uneori aceste impresiuni personale surprind printr’o intuiţie critică rară. Dar ,cu o floare nu se face primăvară. ..
   In condiţiunile neprielnice în care e obligată să se manifeste, cronica dramatică rămâne o oglindă concavă în care figurile trec minuscule şi rapid iar cronicarul o victimă a propriei lui misiuni — o misiune în adevăr dificilă, în special prin renunţările pe cari te obligă să le faci fără murmur...
                                                                                   *
                           J?   }fi
   Paul Blanchart, în conferinţa pe care a ţinut-o acum doi ani la Barcelona, nu a înţeles să facă nicio deosebire între critica dramatică constructivă şi studiul de estetică dramatică.
   In realitate, spune el, sunt două feluri de teatru. Un teatru comercial obişnuit (pe care Blanchart îl lasă în grija cronicarilor) şi un fel de teatru superior, care e un teatru de idei, un teatru de căutări, un teatru literar. Ceeace ne interesează, şi în particular ceeace ne interesează din punct de vedere internaţional, afirma
417
© BCU Cluj
conferenţiarul, sunt operele de valoare, cele cari aduc ceva, cele cari corespund unor curente de estetică generală. ..
   Vom încerca o adaptare, în perspectivele artistice dela noi, printr'o aplicare a celor două funcţiuni critice de ultimă instanţă aceluiaşi scop, dar pe planuri diferite.
   Ar fi exclus să lăsăm spectacolele de teatru obişnuit, comercial (singurul, de altfel, care se practică pe cele trei scene bucureştene) sub egida de primă altitudine a cronicelor informative. E necesară o operă de control şi de discernământ, de valorificare şi de îndrumare. Text, scenă, public (începe să fie necesară şi o critică a gustului public) iată cei trei cai nărăvaşi pe cari critica dramatică de mâine va fi chemată să-i strângă, cu mână sigură, în zăbală şi să-i ducă, alături, spre acel teatru superior preconizat de Paul Blachart şi visat de mulţi din noi.
   Această critică dramatică constructivă, în elementul ei în paginile unei reviste lunare de literatură, de artă şi de liberă exprimare, va avea nu numai timpul necesar să-şi verifice impresiunile dela premieră şi să le coordoneze unei idei sau unui crez artistic, dar să realizeze, în paralelă şi o operă de didactică artistică şi educativă, încercând să diferenţieze toate elementele de colaborare ale unui spectacol teatral, să le aprecieze contribuţia literară şi artistică în parte, să le valorifice ca atare dar şi în agrenajul complex al întregului realizat pe scenă. Dramaturgul îşi va găsi astfel o justificare a succesului sau a neplăcerilor inerente unei căderi, directorului de scenă îi va fi mult mai uşor efortul de autoverificare, actorul va înţelege de ce a interpretat corect un rol sau va afla cum trebuia să-l interpreteze, se va şti în sfârşit că decorul nu-i făcut de regizor ci e opera plastică personală a pictorului scenograf, care rămâne responsabil de atmosfera pe care a imprimat-o locului — publicul, acest mare copil entuziast şi docil, va fi deprins cu vremea să vadă altfel, să nu-1 mai păcălească zarafii verbului gol şi ai luminilor multicolore, cu moneda lor falsă, iar cronicarii dramatici se vor supăra din când în când, convinşi că o critică a cronicelor dramatice e inoportună...
   Fără îndoială, critica dramatică constructivă ar renunţa să se ocupe de premiere cari nu ar prezintă, în plus sau în minus, un aspect deosebit. Oficiul de înregistrare l-ar face tot cronica ziarelor cotidiane. In acest caz, critica dramatică lunară ar trece pe un plan superior' discutând probleme de literatură şi artă de ordin general dar în strânsă legătură cu aceste premiere. Aşadar, ea ar urma oricum sinuozităţile stagiunei, realizând numai în perspectivele acestei stagiuni, spre deosebire de studiul de estetică dramatică, instanţă supremă de sinteză şi de principiu.
                                                                             *
                                                                           * *
   Stagiunea în curs a fost deschisă sub auspicii de panică în preziua falimentului — un faliment teatral spre care mergem cu paşi siguri.
   Fenomenul e logic, într'o vreme când «în toată lu-
mea, judecata liberă a fost înlocuită de reclama plătită, când arta este comercializată iar teatrul nu este altceva decât o industrie, când primul venit şi fără nicio pregătire, poate să se improvizeze director de teatru »...
   Adevărul acesta, aşa de evident şi la noi, a fost spus de Pierre Mortier, acum doi ani, vorbind despre decăderea teatrului şi a criticei dramatice franceze. O dovadă că semănăm, ca două picături, cu sora noastră mai mare şi mai latină...
                                                                              *
                                                                           * *
   Anul acesta, prima noastră scenă şi-a deschis porţile fără să anunţe un repertoriu. Faptul, întristător, nu ne miră. Nu poate oricine să aibă perspective artistice, nu-i putem cere oricui să vadă şi să realizeze în timp. Bine, cel puţin, că au fost înşelate aparenţele şi s'a ascuns incompetenţa fatală sub spumă şi dantele: schimbul de actori, prelegerile experimentale, repertoriul permanent.
   Ideile, bune în fond, circulau de mult în aer şi pe culoarele întâiului nostru aşezământ de cultură, N'a avut nimeni curajul (şi acesta e marele merit al actualului director general) să încerce o realizare a lor. Actul de curaj în artă, însă, e dăunător, atunci când are la bază o superficială înţelegere a problemelor ce ne preocupă. Iar superficialitatea rămâne gloria de oricând a insului semidoct. Iată de ce, din cele trei idei: schimbul de actori, prelegerile experimentale şi repertoriul permanent, două rămân frumoase şi lăudabile iniţiative lamentabil compromise.
   într’o convorbire pe care o acordam acum trei ani «Vieţii Literare», subliniam rolul precumpănitor pe care l-ar avea o colaborare de repertoriu şi de valori artistice, între teatrele naţionale din provincie şi prima noastră scenă oficială. Ideea de atunci, realizată numai administrativ azi (şi din păcate, samavolnic) tangentă în primul rând problema schimbului de actori. Sunt, la teatrele naţionale din provincie, o sumă de actori de mare temperament, de frumoasă pregătire intelectuală, talente cari se cer puse în valoare, scoase în lumină, încurajate de oficialitate, de presă şi de un public mai select. Pe de altă parte, foarte multe elemente tinere, de talent, dornice de muncă, se irosesc printre culisele primei scene, în aşteptarea unui rol care nu mai vine. Schimbul acesta de elemente artistice, între scenele mici şi primul nostru teatru de stat, pe lângă acest serviciu imens pe care l-ar aduce actorilor din cele două tabere deopotrivă, ar oferi publicului o împrospătare continuă a ansamblurilor şi ar imprima fiecărei premiere o notă atractivă în plus.
   Cum a procedat actualul director general: a cerut directorilor — subalterni să-i recomande actori de talent, cari au jucat în piese întâmplător înscrise şi în repertoriul permanent. Aceşti actori au fost invitaţi în Capitală în ajunul datei fatale, li s'a acordat o simplă repetiţie de text şi.,, au jucat, în matineu, în faţa unor săli goale. Ca idee, schimbul de actori a fost com-
418
© BCU Cluj
promis prin caracterul de examen in familie pe care gazda îl acorda acestor spectacole descurajante. Ca realizare artistică, ideea a fost la rându-i compromisă, de oarece s’a uitat că orice ansamblu are o omogenitate, un ritm special, 6 manieră de interpretare. In fiecare din aceste spectacole, actorii provinciali au distonat, nu s’au regăsit o clipă în atmosfera şi în ritmul actorilor bucureşteni. Li s'a prilejuit, astfel, cu o dragoste de care noi nu ne îndoim, o experienţă dureroasă...
   Repertoriul permanent a mai fost realizat odată. Voim să spunem : s'a mai făcut o listă de piese. A mai scris şi actualul director general una. N’o să fie director, în viitor, care nu să se simtă dator să soluţioneze arză-toarea problemă a repertoriului permanent. Pentrucă e foarte uşor să întocmeşti un pomelnic de zece, treizeci, de opere dramatice de succes frumos odinioară.
   A fost uitat un adevăr mititel şi insignifiant: un repertoriu permanent, ca să existe efectiv, are nevoie de o bază, care e una singură : o tradiţie artistică. Ori, noi nu avem încă o tradiţie de teatru românesc. In altă ordine de idei, afirmăm că normele de selecţionare a operelor dramatice au fost fundamental greşite.
   Două motive serioase ca mult trâmbiţatul repertoriu permanent să suporte mizeria sălilor goale şi somnolente ...
   Programul conferinţelor experimentale ale d-lui Ion Marin-Sadoveanu se bucură de prestigiul de intelectualitate şi verb al conferenţiarului.
   Aşteptăm sfârşitul ciclului.
                                                                                 •k
                          -Y-  *
   Prima piesă originală nouă, jucată de actuala direcţiune, a fost drama istorică Puiul de Lup, de doamna Lucreţia Petrescu.
   Orice înfrângere aduce cu sine un învăţământ.
   In cariera doamnei Lucreţia Petrescu, carieră începută sub auspicii sărbătoreşti, era necesar un popas, pentru o eventuală reculegere. Insuccesul Puiului de Lup închide un prim capitol. Şi va deschide altul, în alte perspective.
   Distinsa scriitoare a binevoit să ne facă lectura ultimei sale drame istorice acum doi ani. Suntem convinşi că Puiul de Lup are calităţi remarcabile, îndeosebi de atmosferă. Opera doamnei Lucreţia Petrescu a fost condamnată, însă :    inactuală, de adevărurile mari ce
plutesc în atmosferă — adevăruri contimporane de cari talentata autoare dramatică va trebui să se apropie, cu prima filă din capitolul secund al carierei sale.
   Florile de borangic, frumoase şi ele, necesare şi ele, vor rămâne numai în jurul acelor minunate chipuri de domniţe şi jupânese române, scrise de doamna Lucreţia Petrescu în pagini de proză şi de talent...
        . *
                          9    %•
   Temperamentul singular al doamnei Sorana Ţopa a găsit, în sfârşit, o supapă *. Vidra, din semnificativul poem dramatic al lui Haşdeu.
   D. Mavrodi începe să fie revoluţionar...
   Premiera Armei Karenin a redeschis problema drama-tizărei romanelor celebre. S'a afirmat, nu fără motiv serios, având în vedere realizările de până acum, că aceste dramatizări vor fi întotdeauna inferioare romanului, în primul rând pentrucă se va găsi foarte rar dramaturgul care să urce până la talentul ori geniul romancierului — victimă. Problema, din acest punct de vedere, are o importanţă secundară. Dacă totul s'ar reduce la acest amănunt, nu ar fi nevoe să condamnăm ideea dramatizării romanelor ci numai eventuala lipsă de talent şi de înţelegere a dramaturgului prins în voltă dificilă. Adevărul e că procedeele de dramatizare sunt cu totul inconforme.
   La baza oricărei dramatizări a fost întotdeauna un interes comercial. S'a făcut un calcul administrativ logic : romanul fiind celebru, va aduce public. Cronicarii dramatici au cerut acestor dramatizări o singură calitate: să nu... trădeze romanul, să nu-1 falsifice, să se reducă totul la o exactă aducere pe scenă a subiectului formal. Oricine s'a crezut, astfel, competent să detaşeze cinci-şase conflicte tari din roman, să le transpună în dialog, să le spună acte iar actelor laolaltă dramatizare.
   Facem o deosebire între tema psichologică şi socială a unui roman, care rămâne esenţa operii în sine şi procedeul exterior. In adevăr, această temă a romanului se realizează în fapte, în conflicte, în gesturi. Toate aceste fapte, conflicte şi gesturi, sunt însă atributele secundare ale imperativului analitic. Romanul e o pagină de analiză, spre deosebire de piesa de teatru, care aserveşte valorile analitice celuilalt imperativ: dinamica, gestul, fapta, conflictul. Ca atare, ceeace ar trebui să ne preocupe, în dramatizarea unui roman, ar fi traducerea valorilor analitice în valori de dinamică scenică. Dramatizând, vom realiza, alături de valorile analitice ale romanului, valori dramatice corespondente. Va trebui deci, să-i acordăm dramaturgului, toată libertatea procedeului. Plecând din acelaşi punct cu romancierul şi cu acelaşi obiectiv tematic, dramaturgul, îşi va alege un drum al lui, al genului în care realizează, care nu va fi, în niciun caz, drumul romancierului. Vor fi necesare numai întretăierile acestor două drumuri, întâlnirile în punctele caracteristice.
   Mi se va răspunde că, procedând astfel, nu vom avea un roman de Tolstoi pe scenă. In definitiv ce nevoie avem să aducem un roman pe scenă? Romanul, ca atare, îl avem în raft, acasă. II putem citi la gura sobei. Cine îşi închipue că a înţeles romanul lui Tolstoi pentrucă l-a văzut recent pe prima noastră scenă, în dramatizarea ca oricare alta a unui domn oarecare, se înşeală amarnic...
   O dramatizare a unui roman este sau va trebui să fie o operă personală a dramatizatorului, cu simpla diminuare în valoare, pe care o suferă, fatal, orice realizare literară şi artistică pe o temă dată.
   In numărul viitor, ne vom ocupa în deosebi de activitatea celor două teatre particulare.
                                                                                                                  GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU
419
© BCU Cluj
 CRONICA MĂRUNTĂ
   LIGA ARTELOR. Apelul către elita creatoare a României, publicat în numărul nostru trecut, n'a rămas fără ecou. De altfel nici nu fusese scris pentru a răsuna în pustiu. Era o restrişte a tuturor precizată în el şi o soluţie propusă, care poate deveni realitate în momentul când elita creatoare va poseda conştiinţa colectivă a puterii pe care o întrupează.
   In presă, d-1 Dragoş Protopopescu a publicat în Rampa (5 Octombrie) o caldă şi vibrantă adeziune subliniind însemnătatea acţiunii pe care ar desfăşura-o Liga Artelor ; d-1 N. Davidescu, de care ne-au despărţit multă vreme nu principii, ci prejudecăţi de tabere literare, scrie în Cuvântul (11 Octombrie): «Apelul revistei Gândirea este, într'un fel, un act cultural. România, invadată prin toate părţile de « economicul» acut al vremii noastre şi de « politicul >> şi mai acut al desmăţului moral dintre extremele demagogiei şi acelea ale plutocraţiei reacţionare, a pierdut din vedere că obligaţia primă a unui Stat este aceea de a-şi creea o imagine ideală către care, apoi, să tindă cu toate puterile, şi că această imagine nu poate fi dăruită lui nici de bancherii faliţi de azi, nici de bestiile politicianiste din toate partidele şi grupările şi nici de veninoasele asociaţii oculte, ale unei restrânse lumi care îşi zice «subţire ». Această imagine ideală, n'o poate crea decât arta, în condiţiile prielnice schiţate. In Neamul Românesc (6 Octombrie) d-1 Al. Lascarov-Moldovanu, onorându-ne cu o amplă recenzie, scrie în concluzie : « Articolul acesta e un strigăt de alarmă. Dacă mai continuăm a anihila sau măcar a stânjeni funcţiunea creatoare a culturii, societatea românească sombrează în animalitate. Orice om din ţara aceasta, căruia problema îi stă în centrul preocupărilor lui spirituale, trebuie să subscrie la constatările şi concluziile d-lui Nichifor Crainic». Singur d-1. Petru Comarnescu, deşi cel mai tânăr dintre scriitorii cari au comentat apelul nostru, se arată oarecum sceptic. (Vremea, 11 Octombrie). Sceptic nu în ce priveşte eficacitatea ideii propuse, ci în ce priveşte posibilitatea psihologică a elitei creatoare de a se organiza. Egocentrismul naturii artistice care, în pasiunea de a se afirma, degenerează adesea în excese polemice prea personale, n'ar fi compatibil cu obiectivitatea pe care o cere un organism şi o acţiune colectivă. De aci, scepticismul d-lui P. Comarnescu. Şi anume moravuri din lumea artistică îi dau dreptate. Dar problema pusă de noi se referă la condiţii de ordin general care, realizate, sânt de natură să satisfacă pe orice artist, fără să jicnească pe vreunul. Când zicem : vrem pentru toţi posibilitatea de a trăi şi de a lucra, — aceasta nu poate irita pe nimeni.
   Experienţe recente ne îndreptăţesc această convingere. Căci dacă în presă apelul nostru n’a stârnit un interes unanim, — ceeace s'ar fi întâmplat dacă l-ar fi subscris d-1 Ioniţă Papuc, deputat de Călmăţuiu, — în rândurile artiştilor, el a găsit adevărata înţelegere. In lungile consfătuiri pe care le-am avut cu felurite
    Octombri* 1931,
grupuri de artă, am văzut şi această minune : oameni cari nu vorbesc între ei, şezând la aceeaşi masă şi discutând cu acelaşi interes cald chestiunile ce privesc arta lor în destinul şi în viitorul ei. E un spectacol care ar impune oricărui 'sceptic. Şi o dovadă că ideea soseşte la timp ca singura 'soluţie posibilă. Dar experienţe îndelungi ne-au învăţat că nu e prudent să anticipăm. Când totul va fi cristalizat, se va vedea că apelul nostru n’a fost un glas aruncat în pustiu...
   OFICIALITATEA NE CONFIRMĂ cu prilejul congresului interparlamentar, inutil şi păgubitor totdeodată; inutil — fiindcă n’avea să rezolve şi n’a rezolvat nimic, păgubitor — fiindcă a înghiţit încă vreo câteva milioane din cumplita noastră sărăcie bugetară. Ce putea să ofere Statul, ca lucruri de prestigiu, acestei liote internaţionale abătute peste icrele negre ale României? Dezastrul din ţară, adică opera politicianilor noştri? Aceasta o ştiau străini, şi nu era lucru de laudă. Oficialitatea a organizat o expoziţie de artă plastică. Expoziţia, care aducea între altele câteva pânze de Gri-gorescu şi Andreescu, încă necunoscute publicului în uimitoarea lor frumuseţe, era într’adevăr capabilă să dea o idee de puterea unui popor tânăr.
   Dar şi cu acest prilej, s’a manifestat aceeaşi atitudine dublă a Statului: exploatare a operelor de artă şi ignorare a artiştilor. Căci în timp ce operele lor surâdeau frumos străinilor — în numele, Statului autorii, cei cari mai trăiesc, continuau să-şi înghită mizeria, ignoraţi cu totul de oficialitate.
   DARUL REGELUI. Primind pe reprezentantul societăţii compozitorilor muzicali, — desigur cea mai bine organizată dintre breslele artei — Suveranul a dăruit 200.000 de lei pentru editarea compoziţiilor originale. Augustul dar a mers deadreptul la lipsa cea mare a Societăţii, indicând-o odată mai mult, fără s’o rezolve. Suma, cu care se pot tipări două-trei lucrări de proporţii modeste, înseamnă însă un lucru mai preţios: o solicitudine pentru arte, care nu se desminte. Gestul, venit în simultaneitatea preocupărilor noastre, poate fi descifrat de oricine în sensul perspectivelor pe care le poate avea o acţiune organizată a tuturor categoriilor de artă. Nu înţelegem prin aceasta asaltul vreunei casete. Căci, încăodată, aceasta, oricât de generos s’ar deschide, nu. desleagă complexele nevoi de azi ale artei. Unui Suveran nu i se cer daruri, ci i şe propun respectuos soluţii de durată care să corespundă practic înaltei bunevoinţi şi idealului formulat ca directivă a domniei.
   Problema editurii muzicale, pe care am schiţat-o şi noi, ca punct de program pentru Liga preconizată, îşi află singura de slegare posibilă într’o editură oficială.
                       Secretar de redacţie, Al* Sadauţa
© BCU Cluj
N. Grigorescu
GÂNDIREA
Cap de studiu
© BCU Cluj
© BCU Cluj