CANDI REA
ANUL XI
                        No. g
© BCU Cluj
GÂNDIREA
                                                                                                                                                                                                       t
 STAT ŞI CULTURĂ»
 APEL CĂTRE ELITA CREATOARE A ROMÂNIEI
                    DE
                NICHIFOR CRAINIC

       VOIEVODAT CULTURAL
      iPrieten din adolescenţă al culturii româneşti, Carol II, suindu-se pe tron, a ţinut să-şi afirme dela început voinţa de a deveni un voievod cultural în sensul lui Neagoe şi al lui Brâncoveanu, al lui Mateiu Basarab şi Vasile Lupu. Tânărul Rege ştia ce vrea. România odată rotunjită în gra-niţi etnice, urmează ca, simultan cu politica de conservare a figurii ei geografice şi de cristalizare a vieţii sociale înlăuntru, să se desvolte condiţii prielnice şi stimulente necesare spiritului creator românesc. 0 înflorire culturală, care e suprema îndreptăţire a unui popor între celelalte popoare, nu e posibilă decât în climatul unei depline libertăţi politice. Această libertate ne-am cucerit-o. In consecinţă, ni se impune justificarea în faţa noastră şi a lumii prin nobile zămisliri culturale. Prin cultură nu înţelegem aici opera de difuziune a o sumă de cunoştinţe, până la ultimul cetăţean, operă care e a şcoalei şi constituie propriu zis tehnica unei culturi. In sensul acesta putem deveni un popor foarte instruit asimilându-ne cunoştinţele luate deagata dela popoare mai luminate decât noi. Dar aceasta nu însemnează o justificare. Prin cultură înţelegem invenţia proprie a geniului etnic prin care se afirmă în lume personalitatea specifică a unui popor. Americanii sânt un popor instruit, dar Francezii strălucesc prin creaţia spirituală a geniului lor. Fenicienii erau un brav popor de negustori şi atâta tot, dar Elinii supravieţuiesc miilor de ani prin arta şi filosofia lor.
      Când Regele Carol 11 şi-a afirmat voinţa de a fi voievodul culturii, a deschis cu aceasta, principial, epoca de nobilă justificare a noastră prin creaţii proprii. Prin şeful său, statul se mărturiseşte conştient de această misiune şi se încarcă cu sarcini ce se cer transformate în programe de acţiune. Sântem, prin urmare, în drept să ne întrebăm : care e acest program de acţiune oficială pentru ocrotirea şi stimularea creaţiei noastre spirituale?
      Ceeace putem constata e că, după un an şi jumătate de domnie a Regelui Carol II, acest program nu există. Ceva mai dureros : ultimii ani de politică activă au şters şi cel din urmă vestigiu de preocupare oficială. Raportat la realitatea politică, voievodatul cultural, a cărui enunţare a fost aclamată de întregul suflet românesc, a rămas suspendat în văzduh ca un paradox sau ca un pium desiderium, fără perspectivă apropiată de înfiripare. Criză financiară? Nu. Pentrucă vom vedea : un program oficial de stimulare a creaţiei culturale nu implică sarcini bugetare exorbitante. Contradicţia voinţei regale, care voinţă trebuia să fie un principiu imperativ, stă în lipsa de pricepere tot mai acuzată a factorilor politici pentru asemenea probleme.
      Să examinăm faptele.
                                                                325
© BCU Cluj
STAT DESORIENTAT
      După unire, ideea statului cultural s’a afirmat prin înfiinţarea Ministerului Artelor, în 1919. Un poet cu mare prestigiu are paternitatea faptului : Octavian Goga. Ideea era nouă şi întemeietorul a guvernat insuficient pentru a-i găsi adevăratele baze permanente. S’a impus dela început şi a dominat ceeace, din artă, era mai bătător la ocbi şi mai aproape de înţelegerea politicianului român : teatrul. Ministerul Artelor a fost de fapt ministerul teatrelor. Politica culturală s’a transformat într’o nenorocită teatromanie şi în curând s’a ajuns la o covârşitoare şi costisitoare hipertrofie teatrală în paguba tuturor celorlalte arte. Dacă la un moment dat, bugetul acelui Minister înscria pentru teatre 120 de milioane, pentru toate celelalte arte : literatură, muzică, pictură, sculptură, el înscria maximum 20 de milioane. Aceasta în epoca cea mai binevoitoare. Azi bugetul teatrelor a crescut, iar al celorlalte arte a scăzut treptat până a ajuns la zero. Suntem, comparativ, statul cel mai teatralist din lume.
      Constatăm astfel dela început, o gravă deviere dela rolul asumat de stat ca protector al artelor : teatrul, ca instituţie de artă, nu e o producţie, ci o reproducţie, adică ceva de ordin secundar. De-plasându-şi atenţia dela primar, care e producţia artistică, la secundar, statul devenea prodig faţă de un soiu de artă care, mai puţin decât oricare alta, avea nevoie de oficialitate. Dovadă : teatrele particulare care, până nu eră concurenţa ucigaşă a cinematografului, au făcut carieră mult mai strălucită decât cele oficiale.
      Cu bugetul artelor producătoare, care la un moment dat atinsese maximum de 20 de milioane, Ministerul n’a ştiut niciodată ce să facă : l-a împărţit în ajutoare personale artiştilor fără nicio se-lecţiune (în cea mai mare parte artistelor) şi în fond de cumpărare de tablouri şi sculpturi, absolut fără niciun criteriu. Achiziţiile stau dovadă : 95% dm ele constituie o ruşine pentru prestigiul statului şi o osândă pentru gustul şi capacitatea miniştrilor. Afară de întemeietor, titularii succesivi ai acelui Minister, uneori persoane de o proverbială ignoranţă, reduceau, printr’o totală lipsă de înţelegere a funcţiei culturale în stat, pe artistul de orice fel la situaţia nedemnă de cerşetor oficial.
      Astfel practicată, ideea statului cultural, adică a statului stimulent al producţiilor artistice, a devenit din an în an mai compromisă, până să amurgească în ridicul. Fără concepţie, fără program, fără orizont, Ministerul Artelor n’avea obiect. La 1 Ianuarie 1930, a fost desfiinţat iar rămăşiţele lui aruncate la departamentul spitalelor cu foaia de diagnostic : « Educaţia Poporului». Operaţia a fost mortală. După un an de agonie în spital, guvernul următor, adică actual, desăvârşia o îngropăciune fără nicio pompă : a predat spectacolele unei conduceri centrale autonome, iar direcţia artelor, umbră a departamentului de odinioară, a suprimat-o prin lege.
      Aşa dar, sub voievodatul cultural al Regelui Carol II, guvernul României a isgonit din preocupările sale însăşi ideea de raport între stat şi creaţia culturală românească. Oficial vorbind, artele, în care se întrupează totuşi geniul specific al acestui popor, nu mai există. Funcţia lor a încetat. Iar artiştii, bijutierii prin destin ai diamantului nostru etnic, sunt astăzi cei din urmă cetăţeni ai acestei ţări, — unde guvernele acordă zeci de milioane derbedeilor improvizaţi în şomeuri. Şi când ştii că până şi împărăţia sinistră a Sovietelor, pe care totuşi n’o dorim, atribuie un rol însemnat în stat făuritorilor de frumuseţi şi, pentru aceasta, le asigură pâinea zilnică, indignarea îţi covârşeşte încrederea în capacitatea de orientare a statului nostru burghez...
     STAT EXPLOATATOR
     Demisionând din funcţia pe care şi-o asumase şi cu care n’a ştiut ce să facă, de protector al producţiei culturale, statul n’a încetat totuşi de a fi un exploatator şi un beneficiar al acestei producţii. Ce s’ar face, bunăoară, învăţământul oficial fără literatura românească ce-1 hrăneşte întreg, dela
326
© BCU Cluj
cel primar până la cel universitar? Produs original, subiectiv, din chinul dumnezeesc al artiştilor, literatura — şi toate artele cu ea — e folosită caşicum ar fi un bun natural, oficialitatea ignorând în acelaş timp pe artişti ca pe cei din urmă netrebnici ai societăţii. Când e vorba să-şi refacă peste hotare un prestigiu distrus de bandiţii ministeriali şi parlamentari ai tuturor partidelor şi guvernelor, acelaş stat recurge la aceleaşi opere frumoase, pe care le plimbă prin expoziţii internaţionale şi se fuduleşte cu ele faţă de străini, — în timp ce autorii acestor opere frumoase au murit şi mor în cruntă restrişte. In ultimul timp a luat fiinţă serviciul de propagandă peste hotare, care căutând să repare ca faimă ce distruge bestialul nostru politician, nu este, în condiţiile arătate, decât un oficiu de exploatare oficială a florilor culturii româneşti: îmi trebuie inima ta, cadavrul nu mă interesează.
     Iată raportul statului faţă de cultura naţională şi de făuritorii ei.
      INTRE STAT ŞI SOCIETATE
     Statul odată demisionat, producţia culturală rămâne să ducă o viaţă la voia întâmplării. Bântuită de calamităţi şi de neliniştile viitorului, societatea burgheză actuală nici ea nu înfăţişează condiţii prielnice spiritului creator. El e esenţialul; ea preferă perifericul. Otrăvită în cheagul ei lăuntric, clătinată în centrul echilibrului ei, confuză în judecata valorilor reale ale vieţii, societatea contimporană aleargă după paliativele durerii şi crede că le-a găsit în gâdilările uşoare, de epidermă : cinematograf, sport, radio, charleston şi bar. Vârtej de senzaţii ce biciuie precipitat sensibilitatea, robind-o unui sensualism obsedant ce nu mai îngăduie controlul judecăţii. Viaţa în spirit a devenit un anacronism ; viaţa în senzaţie o teroare delicioasă. Idealul femeii e şofeurul, al fetei dansatorul de bar şi eroul de cinematograf, al adolescentului nudul şi boxeurul cretin, al omului desamăgit coktailul, al funcţionarului delapidarea, al omului de stat lovitura multimilionară, al falitului sinuciderea.
     In această rostogolire a valorilor vieţii, mai e de mirare că din 18 milioane de cetăţeni ai României abia 200.000 citesc ziare, din 500.000 de «intelectuali» abia 7.000 citesc cărţi, din 100.000 de îmbogăţiţi peste noapte abia 50 în toată ţara sunt amatori de pictură şi vreo 20 de sculptură? E imposibil să credem că criza economică are repercusiuni dezastroase asupra vieţii culturale, când sute de mii de oameni în România îşi plătesc în fiecare seară intrarea la cinematograf. Sub raportul mişcării intelectuale, criza nu trebuie căutată pe teren economic ; ea zace în psihologia dezagregată a epocei. E un amurg al spiritualismului în favoarea sensualismului. Funcţia dreaptă a inteligenţii a cedat sub năvala senzaţiei.
     Departe de a pune frâu acestei bolnave rostogoliri, statul se lasă târît spre prăpastie odată cu ea. Sub aparenţă de control, el încurajează de fapt toată furibunda exhibiţie cinematografică; sub pretextul educaţiei fizice, el înnebuneşte tineretul cu iluzia eroismului sportiv, creind imense stadioane în fiecare orăşel, — în vreme ce nici capitala nu are o bibliotecă publică; el lasă acelaş tineret pradă educaţiei de bar şi, în schimb, ridică severitatea bacalaureatului; el îngăduie cu revoltător cinism să cotropească librăriile şi chioşcurile potopul publicaţiilor străine de pornografie nudistă, naturistă, freudistă.
     Intre statul demisionat şi societatea bântuită de anomalii, cultura românească, expresie a geniului autohton, agonizează.
      VINA ELITEI CREATOARE
     Să vorbim drept: vina dezastrului o poartă numai politicianul desorientat sau, poate, şi creatorul de cultură însuş? Care a fost în aceşti ani, acţiunea elitei creatoare în favoarea producţiilor ei, adică în orientarea omului politic? Niciuna. Căci, în definitiv, omul politic al democraţiei s’a ridicat pe umărul numărului, iar nu pe umărul spiritului aristocrat. Exponent al instinctelor po-
                                                                    327
© BCU Cluj
pulare, politicianul e totdeauna o gură mare şi întâmplător un cap subţire. Iar o gură mare nu înseamnă o cugetare în funcţia culturală a statului. Era, deci, rolul elitei creatoare să-l iniţieze în lucrurile subţiri şi necunoscute lui. Dar elita creatoare a strălucit prin absenteism. Marea ei vină este că, trăind retrasă în fascinaţia frumoaselor idealuri, a atribuit gorilei politice grija de destinul operelor culturale — când aceasta nici bănuială n’avea. Cum putea să se ivească un program de acţiune oficială? Elita creatoare a pierdut din vedere că în statul burghez, politica e un joc de interese şi de funcţiuni ale diferitelor categorii sociale. Omul democraţiei, arendaş temporal al puterii, n’are iniţiativă; el lucrează sub presiunea categoriilor sociale. Echilibrul politic în statul democratic stă în armonizarea acestor interese şi funcţiuni afirmate, pe încăieratele, de categoriile sociale. Contemplativă prin natura şi năzuinţele ei superioare, elita creatoare s’a ţinut departe de încăierare, şi plăteşte cu izolarea în care se află azi. Şi a mai uitat un lucru, care putea să devină o tradiţie în politica României : statul acesta democrat şi ingrat, nu e decât opera unor literaţi şi vizionari : generaţia dela 1848. Artiştii deatunci, amestecaţi în vălmăşag, ştiură să contemple fără să dispreţuiască acţiunea. întemeietorii, reformatorii, organizatorii vieţii noastre moderne n’au fost, prin urmare, eroii cu gura lăbărţată ai numărului, ci eroii cu fruntea în nouri ai spiritului. Din profunda lor demofilie, care ştia să se jertfească, s’a născut acest stat, confiscat apoi de o democraţie care nu ştie decât să exploateze. In virtutea diferenţierii funcţiunilor, elita creatoare s’a retras ulterior în turnurile ei de fildeş. Lux plătit scump. Urmaşă a ctitorilor de stat, ea a ajuns astăzi anexă cu pălăria în mână a omului democraţiei. Iar omul democraţiei, pentru a se simţi stăpân comod, a născocit legenda batjocoritoare de contemplaţii : literaţii şi artiştii nu se pricep în politică!
      NECESITATEA ORGANIZĂRII
     Din cele spuse până aici, se încheagă limpede, credem, următoarea concluzie :
     Elita creatoare a acestei ţări trebuie să se organizeze în corp compact pentru a da, fiindcă numai ea singură poate să dea, un program de acţiune funcţiunii culturale în stat. Scriitori, compozitori muzicali, pictori, sculptori, artişti de tot felul cari au ştiut să articuleze o armonie din gângu-ririle şoptite în adâncuri de geniul acestui popor, sunt chemaţi să s’adune în spirit de colectivitate frăţească şi să determine condiţiile prielnice unei înfloriri culturale.
     Departe de noi gândul de a ne constitui în şomeuri şi de a lua cu asalt o vistierie părăginită. Săraci cum suntem, nu adulmecăm ajutorul ci venim să aducem un ajutor. Condiţiile prielnice de care vorbim constau din câteva linii de directivă, din câteva măsuri legale şi dintr’un neînsemnat sacrificiu bugetar.
      LITERATURA
     Cartea e mijlocul clasic de educaţie a popoarelor. Suferinţa ei în România de azi e lipsa de debuşeu. El se poate crea prin intervenţia statului în două moduri :
     1. Un regim al comerţului;
     2. Un regim al bibliotecilor.
     1. Regimul comerţului priveşte librăriile şi chioşcurile. Poate în nicio ţară din lume nu există librari şi depozitari mai agramaţi şi mai incorecţi ca în România. E necesară o legiferare specială a comerţului cărţii şi imprimatelor. Agramaţii actuali trebuiesc înlocuiţi cu oameni cari posedă titluri de cultură. Precum farmacist nu poate fi decât cine are o pregătire ştiinţifică anume, librar şi depozitar nu poate fi decât un intelectual. Avem azi o pletoră de titraţi cu care nu ştim ce să facem. In Germania nu există librar care să nu fie doctor universitar şi nici băiat de librărie care să nu fie bacalaureat. Un librar intelectual devine un factor activ şi însemnat al propagandei cărţii.
     Pentru garanţia comerţului imprimatelor e necesară înfiinţarea unei centrale a librăriilor şi chioşcurilor prin care preţul mărfii trimise să fie asigurat.
                                                               328
© BCU Cluj
     2. înfiinţarea prin lege a bibliotecilor în fiecare sat şi oraş. Avem 35.000 de învăţători, 10.000 de preoţi şi câteva mii de profesori. In fiecare colţ de ţară se poate găsi elementul priceput să conducă şi să alimenteze biblioteca, după ce el a fost pregătit prin cursuri de vâră anume instituite. Se vor obţine numai astfel în ţară cel puţin zece mii de debuşeuri ale cărţii. Regimul există în Cehoslovacia şi’n Bulgaria, cu rezultate impunătoare. Cum aceste biblioteci vin în atingere cu cultura populară, organul statului poate comanda scriitorilor cărţi speciale în acest scop.
     E nedemn ca în România să existe o lege care asigură până şi comerţul de automobile în favoarea caselor furnizoare din străinătate, dar absolut nicio măsură care să asigure cartea naţională. Hrana spiritului e părăsită la voia întâmplării. O dovadă : în România Mare, dela războiu, nimeni n’a mai tipărit clasicii literaturii noastre. Un deceniu cărţile lor nu s’au găsit nicăieri. S’a gândit statul să umple această ne mai pomenită lacună? Nu. Şi doar a cumpărat cu o sumă fabuloasă, vasta tipografie a «Culturii Naţionale», fără să ştie nici azi ce să facă cu ea!
       PLASTICA                                        ,                                        '
     Pictura şi sculptura, făcând parte împreună cu arhitectura, din aşa zisele arte aservite, nu se pot desvolta amplu, decât pe temeiuri de comenzi. Arta Eladei, arta medievală şi arta Renaşterii, dacă au atins proporţii monumentale şi străluciri fără moarte, e mulţumită comenzilor. Statul, cetatea, biserica, marii bogătaşi au dat totdeauna avântul plasticei. Cum voiţi să prospere admirabilele talente pe care le avem, dacă ele sunt constrânse să lucreze în proporţii meschine, pe măsura pungii celor vreo 50 de amatori particulari din România? Aţi văzut vreo clădire publică Ia noi, ornată de pictori şi de sculptori? Statul i-a exclus cu desăvârşire. Dar unui stat cultural i se impune neapărat colaborarea plasticilor la înfrumuseţarea palatelor publice :
     Pentru pictori, un vast teren de creaţie trebuie să ofere bisericile, batjocorite azi de văpsitori. Gloria artei bizantine poate astfel reînvia. Pentru aceasta învăţământul ei e neapărat în academiile de Arte-Frumoase, iar nu la Văleni, cum greşit crede d-1 N. Iorga.
     Atâtea statui şi monumente publice pot chema întrecerea sculptorilor. Trebuie numai o iniţiativă gândită a oficialităţii şi o reglementare precisă pentru a scuti ţara în viitor de erorile cu care a fost ofensată până acum.
     România nu are o Pinacotecă naţională în care să s’adune cu severitate şi gust primiţiile plasticei româneşti. Ce s’a strâns în condiţiile amintite, înfăţişează caricatural arta noastră.
     Artiştii plastici nu se mai pot manifesta azi nici faţă de publicul amator : chiria unei săli de expoziţie întrece puterile lor. Până la ridicarea unui palat al artelor, statul va trebui să ia pe seama sa sălile Ateneului speculate azi neomenos de o cointeresare fără justificare, şi casa dela Şosea, clădită cu fondurile Ministerului Artelor pe seama... Casei Grădinilor! Cum posedă o tipografie de mâna întâia, acelaş stat poate să dea Ia lumină monografii colorate pentru a propaga gustul artei în popor.
       MUZICA
     România are azi o pleiadă de compozitori cari, liberi de robia Occidentului, au întemeiat mândra şcoală autohtonă. Poate mai mult ca oricare altă categorie de artişti, compozitorii noştri zămislesc în colaborarea cu geniul popular, adăpându-se din fântâna fără fund a folklorului. Un stat preocupat de inima masselor sale ar şti să folosească imens din această împrejurare, apelând la colaborarea poeţilor şi a muzicanţilor pentru a da serii de cântece şcoalei, armatei (n’aţi observat ce orori cântă soldaţii?), bisericii, asociaţiilor culturale şi mulţimii. Cu câteva cântece inspirate se pot crea stări de suflet universale.
     Având aceleaşi convingeri, şi trecând în 1927, pela Ministerul Artelor, am întemeiat « Arhiva fonogramică » a României, înzestrând-o cu toate mijloacele tehnicei moderne pentru culegerea şi
                                                                     329
© BCU Cluj
salvarea cântecului popular. E una din mândriile trudei mele că România a fost dăruită cu această instituţie trei ani înaintea Cehoslovaciei, ţară eminamente muzicală. Organizată şi condusă de d-1 G. Breazul, Arhiva fonogramică numără azi 7000 de melodii adunate din popor. Bineînţeles, guvernele noastre i-au suprimat bugetul necesar, oprindu-i activitatea. Paralel, societatea compozitorilor, condusă de d-1 C. Brăiloiu, a strâns până acum încă vreo câteva mii de melodii. Posedăm astfel peste 10.000 de melodii populare, cristalizarea muzicală a sufletului românesc. Statul e dator să le tipărească şi să le răspândească pretutindeni.
      Un mare neajuns al compozitorilor noştri e lipsa unei edituri; mai ales pentru poemele simfonice şi textele de operă. Cum tiparul acestora e costisitor şi nu rentează, statul e dator să întemeieze o editură muzicală.
      Considerând muzica în marea ei funcţie socială, prin cântece de muncă, de iubire de ţară, de încredere în noi şi în destinul nostru, se pot stimula energiile amorţite, se poate determina sentimentul solidarităţii obşteşti, cheagul oricărui organism social viabil. Pângărită în sufletul ei, dezagregată în viaţa ei materială de fioroasa incapacitate a gorilei politice, comunitatea poporului românesc nu se poate regenera decât prin puterea intelectuală, artistică şi morală a spiritului. Nimeni nu reprezintă acest spirit în măsura în care îl reprezintă artiştii. Darul cu care sunt înzestraţi, intuiţia specială a realităţilor permanente şi esenţiale, Ie atribuie rolul covârşitor în opera de regenerare a poporului nostru. Demofilia, iubirea de popor, e substanţa întregei noastre arte şi literaturi. Faţă de omul politic al democraţiei, arendaş al puterii pentru a o exploata, artistul are prerogativa morală a unei aristocraţii ce s’a jertfit totdeauna, s’a dăruit şi a servit. El nu e anexa umilă a omului politic. El e în situaţia de a-i impune acestuia norme şi orientări pe care a dovedit cu dezastruoasă prisosinţă că nu le are.
       LIGA ARTELOR
     Prin urmare : organizarea elitei creatoare într’o Ligă a tuturor artelor în scop de a sistematiza un program comun şi de a preciza metodele pentru a-1 impune. Examinând punctele de orientare expuse mai sus, se va vedea uşor că ele nu conţin nimic utopic şi irealizabil. Traducerea lor în fapt nu cere un plus de sacrificiu pentru vistieria statului. Mijloacele se pot indica lesne. Nu se poate obiecta în niciun caz că momentul economic e neprielnic unei asemenea intervenţii. Sub raportul creaţiei culturale, obiecţia aceasta poate fi cel mult o invenţie a politicianului care, opac unor asemenea probleme, ia în deşert însuş cuvântul Regelui. România are altă misiune decât aceea de a fi pradă neghioabă a tuturor aventurierilor ridicaţi rând pe rând din mlaştina democraţiei. Regele, din ceasul întâiu al domniei sale, a subliniat această misiune.
     Rămâne ca făuritorii noului duh să iasă din bârlogurile unde, singuratici, îşi amărăsc superbul vis şi să se încordeze pentru acţiune organizată.
© BCU Cluj
ROATA ÎNTRARIPATĂ
                                DE
                         SANDU TUDOR
                  La’nceput din dor nespus
                     zvârli un fir de gând în sus.
                  Sui în scări firul subţire arcuit spre stihuire.
                  De ai râvnă nu rămâi lângă gândul căpătâi.
                  Zbori cu-aripi de-argint la gleznă peste apa ’ntâi de beznă, prin hotare ’ntunecoase, moartea simţurilor joase.
                  Treci departe, albastra valmă, cu luceferi albi în palmă.
                  Adevărul, noapte dreaptă, îţi adie tâlcu ’n şoaptă.
                     Intri ’n auria Mare cu dungi roşii cerc de zare.
                  Pe văzduh Slava se-arată
                     în icoană ne ’nserată                •
                     ce-şi ascunde ’n strălucire purpura cea peste fire.
                  In clipita când te ’nclini
                     Chipului sfintei Lumini inima vrăjii acele
                                                 331
© BCU Cluj
                              îţi va tremura ’n inele ritmic cânt de aur vechi.
                          Un bob de-ai prins în urechi ai să pici din nou în humă.
                          Aci, cu zâmbet de glumă
                              baţi o stea în vârf de munte.
                          Inţintând steiul în frunte
                              cu scântei din focul rece, scrii în slova care trece cu un deget de ninsoare stihul geamăn care-ţi moare.
                          Şi-ai rămas sărac şi mut
                              fiindcă eşti făcut din lut.
                          Iar de vrei să mergi ’nainte, urci iar Roata - peste ~ minte, prin albastrul de smerire şi prin aur de uimire, ca să prinzi împurpurat viaţa versului curat.
© BCU Cluj
CEI PATRU TROGLODIŢI
                                               DE
                                      CEZAR PETRESCU
   Omul cu mâna de fier bătu de câteva ori în capacul cutiei. In întuneric, cu un ţiuit ascuţit de panică, şobolanii au dat buzna la găurile lor, în toate ungherele. Pe mâini, pe piept, pe obraz, i-am simţit trecând cu burta lucioasă şi umedă, graşi, grei şi totuşi cu o velocitate de acrobaţi. Scârba atingerii mi-a alungat somnul. Ştiam că nu mai e mult până la ziua. Când omul cu mâna de fier începe să bată în cutie, e un semnal tot atât de exact ca sirena unei uzine deşteptând lucrătorii.
   In coltonul ei, baba cea surdă, spălătoarea de cadavre, se răsuci, tuşi, gemu şi prinse a se văetâ de vătămătură.
   Numai Ţibic, desmăţatul, sforăia fără grijă sub ţoale, în somnu-i superb şi total, de copil.
   Afară clipotea monoton ploaia de Noembrie. Era o curgere fără sfârşit şi fără nădejde caşi viaţa noastră, a larvelor omeneşti din acest subsol. Prin gaura strâmtă, de sus, frigul pătrundea umed până la oase. începu să pătrundă şi o lumină murdară, o lumină posomorită şi sepulcrală ca într’o pivniţă lugubră de morgă.
   Omul cu mâna de fier vorbi singur. El nu vorbea decât singur. Blestema şi era mânios. Pe urmă scotoci în cutia de scândură, desfăcu foşnind nişte ziare, începu să mestece şi se auzi un gâlgâit dintr’un gât de ulcior. Din pricina lui se înădiseră şobolanii aci. Adusese cutia goală de zahăr şi o prefăcuse în dulap de provizii. Căra cârmojuri de pâine, resturi de brânză, peşte de mult putrezit şi aruncat. Acolo era depositul lui, de care nu ne atingeam nimeni, până ce-au dat şobolanii şi au început să se ia la întrecere cu dânsul.
   Omul cu mâna de fier îi vâna. Pot spune că se dovedea un vânător iscusit. Avea o armă pe care n’o aveam noi. Cârligul de fier, cu două căngi îndoite la vârf, ţinându-i loc de braţ. Se ţâra noaptea, când îi simţea înlăuntru, întotdeauna aproape de zori, îşi ţinea răsuflarea şi ridicând cangea, lovea fără greş. Ştiam că şi astăzi, acuşi la lumină, vom găsi unul cu capul sfărmat şi cu intestinele scoase. Omul cu mâna de fier, nu-şi ştergea sângele sleit de pe cârlig, nici nu arunca stârvul afară. Aştepta să-l aruncăm noi.
   Nu ştiam cum îl chiamă, nici de unde a venit. De altfel nu ştiam nimeni aci, nimic despre nimeni.                .
                                              333
© BCU Cluj
     Numai baba cea surdă şi ştirbă ne povestea istorii sinistre din viaţa ei de scăldătoare de cadavre.
     De trei luni vieţuiam în caverna aceasta de troglodiţi. Moşneagul cu mâna de fier, numai de două. Dar el îşi alesese locul cel mai bun, el mormăia ca o gazdă ursuză şi el se uita la noi duşmănos, ca la nişte usurpatori.
     Era un subsol de casă dărâmată, cu pavaj de ciment şi fără de uşi, fără geam în fereastră. 0 casă supusă alinierii, în centrul oraşului, aproape de cheiu. Toate etajele fuseseră date jos, pe urmă din cine ştie ce pricină lucrările au rămas părăsite. Totul era plin de moloz şi pământ. Scăpase subsolul acesta de bucătărie, cu plita şi cuptorul surpat, cu uşile smulse, dar cu un acoperiş unde nu pătrundea ploaia. N’am descoperit eu adăpostul. Nu aveam ochi atât de isteţi. L-a descoperit Ţibic; îl ochise demult pentru zile grele.
     Până în August eu descoperisem altceva. Sala de aşteptare de clasa IlI-a la gară. Veneam înainte de miezul nopţii, alegeam un loc pe o bancă şi până dimineaţa dormeam cu oasele muncite şi frânte, printre ţărani şi lucrători, zarzavagii şi precupeţi, femei cu legături, soldaţi, ordonanţe şi slugi în concediu. Un portar anunţa din când în când trenurile ; vecinul de alături, soldatul cu lada ostăşească din faţă, năvăleau pe uşă speriaţi din somn ca şobolanii de adiniauri cuprinşi de panică. Eu eram călătorul care nu pleca nicăieri. îmi făceam loc mai larg şi când deschideam ochii dimineaţa, în dreapta şi’n stânga, în faţă şi ’n spate, toţi figuranţii se aflau schimbaţi. Plecaseră cei de azi-noapte ; acum aşteptau alţii să plece. Eu eram călătorul care nu pleca nicăieri. De la o vreme, am înţeles că mai găsise şi altcineva ideia unui asemenea hotel gratuit. Aveam un tovarăş. Un copil desmăţat cu hainele ferfeniţă, cu o şapcă prea mare pentru capul cât un pumn, cu o iluzie de pantofi de dril în picioarele goale. Un copil obraznic şi fără astâmpăr, iscoditor şi cu toată inteligenţa adunată în ochii, negri şi mici. Ştia să-şi cucerească locul cel mai bun, într’un colţ de bancă, ca să se poată ghemui între spată şi perete. Dacă îl găsea ocupat se instala modest, cerea voie la o bătrână sau la un soldat, se prefăcea în cinci minute că adoarme şi treptat îşi lărgea culcuş cu coatele, vorbind şi gemând într’un vis mincinos. Călătorii se înduioşau, îi îndreptau capul căzut, câte odată o fe-mee îl alinta, plângându-1 cât e de singur, mic şi rufos. La spatele ei copilul scotea limba. A treia oară m’a recunoscut şi mi-a surâs amical. Mă înţelesese şi dânsul. Eram tovăraşi.
     La sfârşitul lui August însă, fidelitatea noastră eroică la post, a fost remarcată şi de alţii. Iar ca în toate orânduelile omeneşti, a fost interpretată injust şi recompensată ingrat. Intr’o seară portarul însoţit de gardistul de serviciu, ne-au somat cu asprime să dăm seamă unde călătorim şi ce bilete avem. Răspunsurile nu erau satisfăcătoare.
     —   Circulaţi! a sunat ordinul. Şi să nu vă mai prindem cumva pe aci, c’apoi!...
     Am circulat cu melancolie şi fără destinaţie. Din urmă m’a ajuns copilul. Declară optimist, consolându-mă :
     —        Al dracului sticletele! Vedeam eu că de două seri se uita cam aşa... Am scăpat eftin! Cu parşivii ăştia, puteam s’o păţim şi mai rău!..
     Pe urmă, găsi momentul să se prezinte :
     —   Pe mine mă chiamă Ţibic. Ţibic-Ţibichi, tot una e.
     Mai merse alături, răşchirând pasul să se ţină de pasul meu. Pe Calea Griviţei, ne-am oprit ca doi isgoniţi din Paradis, care nu ştiu încotro să apuce.
     Ţib ic se lovi peste frunte, sub şapca lui pentru un cap de măsură dublă, lăsată înadins pe ceafă şi sprijinită ’n urechi:
     —        Stai! Am găsit!.. Hai cu mine, că am găsit! Cunosc eu un hotel clasa I, nu a IlI-a! Hotel Ţibichi, pot să-i spun!
     Am mers după el până la cheiu, la clădirea aceasta dărâmată. El luase acuma conducerea şi eu mergeam după el.
     —   Ai chibrit?
     N’aveam. Ţibic îmi mărturisi cu francheţă un început de dispreţ:
                                                                     334
© BCU Cluj
     —        Vasăzică nu fumezi?! Ce fel de bărbat eşti, şefule? Eu fumez. Dară am rămas tocmai în astăseară fără chibrit. Nu face nimic. Aşteaptă aci. Intru eu întâi să cercetez cum stă chestia...
     îşi dădu drumul prin întuneric, pe povârnişul de lut şi moloz, de unde au fost scoase scările. Reveni după câteva minute :
     —        Prost şefule! Ocupat! Ne-a luat altul înainte. Nu ştiu ce dracu e... Bărbat? femee?... Am pipăit cu piciorul şi cu mâna. Era ceva care a început să facă urît...
     Ţibic circulă trei paşi la dreapta şi trei paşi la stânga, pe trotuar, cu mâinile în buzunările pantalonilor curgându-i în vine, cu şapca pe ceafă. Agitaţia Iui dovedea că nu se lasă bătut atât de uşor. Intr’adevăr, rosti ameninţător :
     —        Adică mă rog, ce? a luat cameră cu chirie?.. Are contract?.. Apoi cu mine nu merge aşa! Ce mârâie şi ce face urît? Slava Domnului, loc este să doarmă zece! Unde încape dânsul sau dânsa — dracul să ştie dacă-i bărbat ori femee! — încăpem şi noi... Şefule, aşteaptă un minut şi-ţi aduc eu chibrit să vedem cum stă cazul.
     A dat fuga la o cârciumă cu regie, s’a întors cu chibrituri. Am intrat; vietatea din ţoale s’a întors cu spatele glăsuind ceva — şi de atunci ne-am instalat.
     Loc era într’adevăr pentru zece. Eu am ales colţul de sub fereastră. Ţibic celălalt ungher din faţă. Dimineaţa am făcut cunoştinţă cu tovarăşa noastră de apartament. Baba cea surdă ; spălă-toarea de cadavre. Nu s’a mirat de prezenţa noastră. Nici nu ne-a întrebat de unde venim, cât timp avem de gând să-i ţinem companie. Socotea totul foarte firesc în lumea celor vii şi poate foarte indiferent. 0 preocupau mai mult morţii. Ne-a vorbit chiar din acea dimineaţa despre sutele şi sutele de cadavre pe câte le-a scăldat ea de două zeci de ani, de când i-a trecut meseria aceasta o soră mai mare, care a murit şi dânsa la rândul ei şi cu care şi-a inaugurat cariera, scâldând-o. Când afacerea merge bine, câştigă cincizeci, o sută, sau două de lei — îi bea şi pe urmă aşteaptă şi rabdă. N’are decât doi dinţi, nu poate mesteca, de aceia se ţine mai mult cu băutura decât cu mâncarea. Un pact tacit s’a stabilit între noi. Fiecare ne-am delimitat domiciliul. Spălătoarea de cadavre avea boarfele ei, poate perni şi giulgiuri de morţi. A doua zi am avut şi noi ţoalele noastre, aduse de Ţibic, Dumnezeu ştie de unde şi cum.
     Eşeam din visuină odată cu dimineaţa. Ne împrăştiam la viaţa noastră secretă şi indiferentă celuilalt. Reveneam seara şi ne strecuram ca dihorii. Totul era să nu aprindem lumină şi să nu atragem atenţia din stradă, că ruina aceasta e locuită. Baba pândea morţii ei, în cartiere mărginaşe unde se bucura de un evident prestigiu profesional. Ţibic pleca fluerând, liber şi fără grijă, ca pasărea cerului. îmi oferea câte odată ţigări şi fructe, bucăţi de friptură învelite în ziar, cornuri calde şi covrigi cu susan. Era descurcăreţ, lăudăros, palavragiu; dar de-o generozitate promptă şi fără gând ascuns. M’a clasat îndată în categoria vagabonzilor lipsiţi de vlagă şi de iniţiativă, stângaci, duşi de apă, incapabili de bine şi rău — aşa cum eram. I-am provocat simpatie şi milă; la zece ani se simţea în stare să mă ia sub protecţie. Mă luase, şi se achita cu succes. In zilele mele de foame, îmi potolea el lihneala, cu bunuri aduse în sân, în buzunările largi, în foi unsuroase de ziar. Primiam. Demult mă învăţasem să primesc orice, de la oricine. Demult eram un mort, aşteptând doar să-mi ajungă cadavrul pe mâna spălătoarei beţive şi surde.
     In Septembrie ne-am trezit cu un oaspe nou, nepoftit şi morocănos. Omul cu mâna de fier intrase fără să se anunţe, îmi strămutase boarfele mele în alt colţ : l-am găsit fumându-şi pipa, cu o lumânare aprinsă şi înfiptă în gura unui clondir. Un mormăit a ţinut loc de bunăseara. Am stat jos şi-l priveam. Era bărbos, roşcat, chel ca o bilă, cu fruntea socratică şi îmbrăcat în sdrenţe epice, cu două surtuce puse unul peste altul, cu două veste; întreaga garderobă. Cangea de fier ţinea loc braţului drept şi fără îndoială în acelaş accident, îşi pierduse şi laba piciorului, cu montul învelit în peteci. Mai târziu aveam să-i recunosc pasul de departe, pe trotuar, noaptea, sosind. Un pas sonor de ghiată, pe urmă unul mut, de cârpe, şi iarăşi pasul sonor. Acum îl priveam şi nu găseam curajul energic să-i spun să stingă lumina.
                                                                        335
© BCU Cluj
     A apărut Ţibic şi a pus el ordine. A înţeles dintr’o aruncătură de ochi şi nu s’a arătat de fel surprins, de sosirea unui nou locatar la hotel Ţibichi. Recunoscuse el singur că e loc aci pentru zece, nu pentru trei câţi eram.
     —   Sal’tare şefule! rosti cu simplicitate afectuoasă.
     Omul cu mâna de fier, răspunse în barbă ceva ininteligibil, ridicând ochi fioroşi şi sunând cârligul pe ciment.
     —        Bine-bine! Mormăie ce vrei... Deocamdată stinge asta... Cred că n’ai nici un interes să aduci poliţia aci! Aşa e regulamentul hotelului nostru.
     Spunând, Ţibic suflă în lumânare.
     Omul cu mâna de fier mormăi iarăşi lovind, cu fierul în pavajul sonor. Dar nu mai aprinse lumina. Vedea şi el că dreptatea întreagă e de partea lui Ţibic. Şi de atunci n’a mai aprins-o niciodată, nici nu ne-a mai vorbit ceva. Venea, pleca; adusese lada de scândură, o îndopa cu provizii desgustătoare la vedere şi dospind în miasme putrede, se trezea noaptea să mănânce şi să vâneze şobolanii; ne deştepta şi pe noi în sgomotul cârligului de fier lovind cu detunătură în pereţii cutiei. .. Se depărta pe trotuar cu paşii oribili : unul sonor, altul moale, de cârpă. Şi ne lăsa nouă grija să aruncăm afară vânatul. : şobolanul cu botul sfărâmat şi cu măruntăiele scoase. In jurul cutiei se aflau numai bălţi de sânge închegat.
     Câteodată vărsăm.
     Afară începură camioanele şi tramvaele ; în dreptul ferestrei apăreau şi dispăreau picioarele trecătorilor svârlind stropi; învăţasem să reconstitui omenirea numai după aspectul membrelor de la genunchi în jos : un oltean, un pensionar cu galoşi, o fetiţă de şcoală, o ordonanţă, o femee bătrână, un ofiţer, un rândaş... şi alţii şi alţii. Sute şi sute de picioare. Priviam înfăşurat în boarfele umede, fără curajul să mă ridic, pătruns de frig, toropit de indiferenţa unui animal muribund de bătrâneţe. Dar omul cu mâna de fier era gata de drum. Răsturnă cutia de provizii cu gura în jos, îşi adună ţoalele în ungher ajutându-se cu cârligul de fier, împinse cu piciorul înfăşurat în cârpe şobolanul mort şi plecă căţărându-se pe povârnişul de moloz, fără să rostească nimic. El nu vorbea de cât singur. In ploaie, pe trotuarul ud, se depărtară paşii cu ritmul desperechiat: un pas sonor, celălalt moale, de cârpă.
     Tăcere. Ploaie. Lumină lividă, ca într’o pivniţă lugubră de morgă.
     Ştiam că din boarfele ei, mă priveşte cu ochi sticloşi spălătoarea de cadavre. Poate mă cerceta să vadă cam ce fel de cadavru aş arăta. Ea cunoscuse tot felul de cadavre. Niciodată nu aveam curaj să mă uit la mâinile care-au spălat zgâlţinând, atâtea stârvuri ţapene — tot ce rămâne dintr’un om, dintr’o femee, dintr’o iubire, dmtr’o viaţă.
     —        Maică, spunea spălătoarea de cadavre când se întorcea să-şi clocească rachiul, maică, mă sgâiesc şi eu ca o proastă la oamenii care trec pe stradă şi-mi vine să râd... Toţi îs fudui şi gonesc care mai de care... Ce mai haine scumpe! Ce mai privesc de sus, din droşcă şi dm otomobil! Pe urmă, în mâinile aieste, în pielea goală, toţi îs ca unul şi unul ca toţi... Pe mine acuma cinci ani, m’a alungat o cocoană de la casa ei... Mersese rău treaba toată vară... Nici un mort. Cerşeam, că nu mi-i ruşine ; ce să fac dacă nu mai murea nimeni? Am intrat să cer de pomană şi numai ce m’a dat cocoana afară şi ce a început să ţipe la mine : « La muncă! zicea. La muncă, nu la pomană!» Era mândră cocoana şi frumoasă nevoie mare. Zic eu : «Păi munca mea cocoană, n’o cunoşti şi nuţi-o doresc să ai nevoie de munca mea!» Iară cocoana mi-a trântit uşa în nas şi argatul m’a dat afară de spinare. Pe urmă, maică, (nu pleca, stai să asculţi!) pe urmă iacă numai ce vine iarna şi numai ce-mi spune una din cunoscutele mele, zice, du-te că este de lucru pentru dumneata în strada cutare şi numărul cutare. Mă duc. Şi cine era maică? Cine mi-a dat mie de lucru? Cocoana cea frumoasă şi mândră de n’o mai încăpea lumea. Spălam şi schimbam apele şi ziceam : Nu era mai bine, cocoană, să nu-mi doreşti mie aşa lucru? Iară ea cobălţâia din cap aşa şi aşa, în dreapta şi în stânga. Zicea că nu! Poate că-i plăcea, maică!..
                                                                    336
© BCU Cluj
      Acuma se răsuceşte, geme, tuşeşte în cârpele unsuroase, care au fost poate ştergare de morţi. Se pregăteşte să plece. Mă prefac că dorm. Dar cu dânsa nu merge. îmi spune când e gata :
      ■— Iaca maică, îţi las aicea un pol... S’au făcut şapte poli. Ştiu c’ai să mi-i dai odată. Lasă, nu mai spune că nu-i primeşti... In viaţă de nu s’or ajuta oamenii! Că după ce ajung în mânele aceste ale mele, n’au ce face nici cu binele nici cu răul.! Ia-i, maică! In toamna asta mi-a mers mai din plin ca pe vremea răsboiului, când mureau oamenii de boli şi de foame ca muştele... Am ochite pe azi două locuri... 0 fată, gata-gata era asară să-şi dea sufletul. Trag nădejde că acuma trebuie să fie gata... Şi atuncea ţi-oi mai da un pol, să se facă opt, maică!
      A plecat şi spălătoarea de morţi în ploaia fără sfârşit şi fără nădejde, ca viaţa noastră de larve omeneşti, de aci.
      Abia a ajuns în stradă şi Ţibic a sărit în picioare.
      —       Aferim şefule! se bucură pentru mine, luând polul de jos şi jucând cu el fluturat între degete. Pe azi eşti asigurat!.. Când am văzut că se scociorăşte cotoroanţa în colţul batistei, am înţeles îndată că iar a apucat-o milostivirea... Hai! Sus, şefule! Să te onorez şi cu o ţigară pe cinste şi eu m’am dus...
      Din spărtura care ţinea loc de uşă se întoarse, să-m'i aducă aminte ceva, ce nu mă gândisem :
      —       Ştii, şefule? Se cam îngroaşă treaba. Dacă după ploaia asta, dă zăpada, ne-am ars! îngheţăm aci ca şobolanii...
      Cuvântul îi aminti existenţa şobolanului de pe ciment. Se plecă, îl luă de coadă şi îi făcu vânt în sus, pe fereastră :
      —       Paştele şi Cristosul şi Panaghia lui de ciung cu vânătoarea şi cu lada lui, că ne-a împuţit hotelul! Uită-te ce fac eu pe lada şi pe bufetul lui!
      Ţibic întoarse lada cu faţa în sus, se deschee la unicul nasture de la pantalonii în vine şi stropi proviziile omului cu mâna de fier, parodiind pe viu şi pe realitate, o anumită fântână celebră dintr’o piaţă flamandă.
      —   Na! Iată ce fac eu pe lada şi pe bufetul Iui!
      Iarăşi fu în uşă şi de acolo îmi aminti iarăşi:
      —       Trebuie să ne pregătim de iarnă, şefule! Să ne căutăm alt dornicii, fiindcă s’a isprăvit cu hotelul nostru. Hotelul lui Ţibichi e de vară, de băi pentru boieri, fără sobă... Am să ochesc eu altceva... Sal’tare şefule!
      Singur. Tăcere. Ploaie. In oase umezeala a început să mă doară ca măduva putrezită.
      M’am târât afară. Undeva. Oriunde. In ploaia câinoasă şi fără sfârşit.
      De doi ani aceiaşi viaţă, din ce în ce mai afund scufundată.
      Ce mai speram? De ce mă mai târâiam încă?
      întâi, m’a înşelat, măcar o mulţumire neghioabă. Atunci când juraţii Alpilor-maritimi, m’au achitat... Totul fusese desvelit în lumina cea adevărată. Am rămas pentru toţi o victimă, complicele fără ştiinţă, un imbecil şi alt nimic. Am ispăşit singura vină pentru paşaportul falş; pe-, deapsă socotită în lunile de prevenţie, după care m’au expediat cu jandarm la spate, peste frontieră, în douăzeci şi patru de ore. Bibia a plecat şi el, ceva mai departe, la Guyana, să plătească pentru toţi. Numai el m’a apărat cu o generozitate dispreţuitoare, când ne aflam alături pe banca acuzaţilor. A plecat să plătească cu douăzeci de ani de muncă forţată, capul lui Guguf, strivit în pumni şi sub câlcăie, ca un cap de şarpe veninos ce-a fost. Pe Eliazar nu l-a mai văzut nimeni. S’a mistuit fără urmă, ca demonii de pe scenă în ultimul act, înghiţiţi de trape cu fum şi pucioasă. E poate undeva foarte aproape sau poate undeva foarte departe, continuându-şi misiunea jivinei cu odioase tentacule de la Museul Oceanografie din Monaco. Iar eu am ajuns unde sunt.
      Am căzut atât de jos, încât am bătut şi la uşa unchiului Alee. Veneam prea târziu. Unchiul Alee fusese cruţat de satisfacţia crudă, să-şi vadă cât de adevărate i-au fost profeţiile. Se odihnea şi el de doi ani în cavoul familiei, după ce poate cadavrul i-a fost spălat de baba cea surdă, care mi-a
                                                                       337
© BCU Cluj
dat adineori un pol să mănânc din preţul scăldărilor de cadavre. Iar averea puţină şi-o împărţise unchiul Alee, pentru ospătării şi aziluri de noapte, unde eram şi eu câteodată client.
     Pentru un fost puşcăriaş, chiar absolvit de crimă ; pentru un fost puşcăriaş, fără nici-o meserie, crescut în viaţă de trântor şi cu vlagă de moluscă, nici o uşă nu se mai deschide şi nici o pâine nu se mai poate câştiga cu nici un fel de muncă. Sunt vagabondul cu obraji scofâlciţi şi cu ochii de mort, prelingându-mă ca un câine al nimănui pe lângă ziduri, tremurând când un sergent de stradă mă fixează mai stăruitor, mirosind la ferestre de bucătărie aburii calzi să-mi ţină de foame, primind pomana spălătoarei de cadavre şi mila unui copil sdrenţăros. Câteodată mă opresc la vitrine, aşa cum se opresc vagabonzii. Vitrine de băcănii, de şuncării, vitrine de prăvălii cu ghete, cu haine şi cu mătăsuri. Privesc, privesc şi trec. In zile ploioase ca aceasta, când se aprind faţadele cinematografelor cu becuri festive, privesc afişele multicolore de filme cu privelişti de pe Coasta de Azur : Monte-Carlo, Nissa, Cannes, San Rafael. Un vagabond alături de mine, un frate, se întoarce câte odată şi-mi spune ca unui frate necunoscut:
     —   Hei, când te gândeţti că sunt pe lume şi de acestea!..
     E adevărat. Când te gândeşti că mai sunt pe lume şi de acestea!
     Odată, m’am întâlnit faţă în faţă cu Faty.
     Era pe bulevard ; s’a întors. M’a privit lung din urmă. Poate m’a recunoscut. Poate a crezut că a fost numai o părere.
     Şi altă dată...
     S’o spun şi aceasta?
     Era chiar la început, când ajunsesem în ţară, trimis cu banii Legaţiei. îmi vândusem celălalt rând de straie — atunci mai aveam încă unul — şi cu o lăcomie animală, intrasem în cea dintâi cafenea să mă hrănesc. Un ceaiu, două ; un rom, două, şi pâine, şi brânză şi şuncă... Mă toropise mulţumirea streină de mine, a animalului din mine, sătul. Deodată am ridicat ochii. Vecinii de la masa dealături, doi misiţi pistruiaţi şi slinoşi, vorbiseră tare :
     —   Iarăşi vine să cerşetorească aici calicul cela de Zolittis!
     —   Fă-te că nu-1 vezi! întoarce capul.
     Au început să vorbească foarte aprins între dânşii. Eu priveam. Priveam ca la un alt eu, într’o oglindă.
     Omul cu barba de-o săptămână, cum sunt eu acum, cu hainele slinoase, cu gulerul cenuşiu şi cu un nod de sfoară în loc de cravată, aşa cum sunt eu acum, îşi ţâra paşii în ghete fără ciorapi de la o masă la alta. Nu spunea nimic. Se oprea, privea cu ochii în gol, cu un surâs tâmp. Aştepta. Când îl alungau, trecea alături. Şi aşa dela o masă la alta, alungat dela un misit la altul, în această cafenea de lângă Bursă. Alungat de misiţii pe care îi svârlise odinioară pe scări, celălalt Zolittis, când era om.
     S’a oprit şi la masa mea.
     I-am spus să ia loc. M’a privit tâmp, cu un surâs tâmp. Nu credea. Poate nu înţelegea. Am tras scaunul şi i-am arătat să ia loc. S’a aşezat pe margine, rezemat într’un băţ de corn. Mirosea a sudoare, a nespălat; aşa cum miros eu acum. Stătea şi surâdea tâmp.
     —   Ce vrei, domnule Zolittis? Ceaiu, cornuri, cafea cu lapte?
     Omul ridicase ochii cu o tresărire scurtă de mirare şi inteligenţă, numai când a auzit că-i mai spunea cineva « domnule ». Pe urmă a crezut că-mi bat joc şi a privit din nou în gol.
     Am comandat eu pentru el. L-am urmărit cu o lăcomie plină de înfricoşare, cum molfăia, se ştergea cu podul palmei, sugea fundul paharului, mânca fărimiturile. Un fost om. Alt eu. Am încercat să vorbesc, să-l întreb ceva, să-i scot un cuvânt. Stătea neclintit, pe marginea scaunului, cu privirea deşartă, cu surâsul idiot. S’a ridicat şi a trecut din nou de la masă Ia altă masă. Un băieţaş îmi întindea o gazetă.
     Mi-a fulgerat un gând iresistibil şi crud.
                                                                     338
© BCU Cluj
     L-am chemat:
     —        Vezi domnul acela?! Cerşetorul acela? Uite, ai cinci lei aci, dacă te duci la el, îi spui să-şi aplece urechea şi când se apleacă, îi şopteşti încet: Angela cu ochi de azur!
     Băeţaşul mă privea nevinovat şi neîncrezător :
     —   De ce să fac asta? Ce înseamnă asta?
     —   Ce-ţi pasă ţie? Uite, ai cinci lei. Ţi-i dau înainte.
     Ispita îl hotărî:
     —   Cum să-i spun : Angela cu ce?..
     —   Angela cu ochi de azur.
     —   Angela cu ochi de azur! repetă el. Angela cu ochi de azur...
     Se duse, cum l-am învăţat, îl opri, îi şopti în ureche... Unghiile mele căutau în marmura mesei un loc să se încleşte. Omul a gemut odată, a răcnit, a ridicat bastonul şi s’a prăbuşit jos, pe spate. Copilul a fugit. Toată lumea s’a adunat. M’am ridicat şi eu. Zolittis, cu faţa în sus, cu spume la gură, se svârcolea în spasm epileptic, cu ochii peste cap, ameninţând ceva, strigând bolborosit ceva.
     A fost o faptă nebunească şi feroce, fără îndoială. Dar aveam nevoie de ea. Mi-a dovedit că totul e cu desăvârşire mort. Pe mine amintirea Angelei, nu mă face nici să tresar. E ceva din altă viaţă. Mort. Mort. Mort.
     Când m’am întors în dimineaţa aceia şi când mi-a pus mâna pe umeri, agentul de poliţie mustăcios şi saşiu, veneam adus încă de puterea cea veche. Mă atrăgea aceiaşi putere, caşicum n’ar fi fost suspendată de moarte. Două zile, trei, cât au ţinut cercetările, nu-mi păsa de întrebări şi răspunsuri. 0 aveam numai pe ea înainte, în rochia vaporoasă după tabloul lui Watteau, roşă şi supranaturală, cu ochii ei de azur deschişi în lumina de feerie spre cerul cu stele.
     Nu m’au dus să mă confrunte cu cadavrul ei gol şi întins pe lespede, la morgă.
     M’au cruţat de acest supliciu, fiindcă Bibia din cel dintâi ceas m’a scos de sub învinuiri.
     Astfel îmi rămânea numai imaginea ei de atunci, în costumul vaporos, ros supranatural, cu ochii de azur. Angela cu ochi de azur. 0 adoram încă. Plângeam încă.
     Şi deodată puterea s’a rupt. M’am simţit liber. M’am simţit indiferent. Am înţeles că au pus-o în pământ. De acolo nu-mi mai venea nici o bucurie. Nu mai avea nici o putere.
     De atunci numele ei, amintirea ei, imaginea ei, ochii ei de azur, nu-mi mai spun nimic. Nu mai tresare nimic. Mort, şters — neantul.
     N’aveam de ce să cad svârcolindu-mă în spasm de epilepsie. Nu mai exista nici într’un suvenir de ură măcar.
     Un cadavru eliberase alt cadavru.
     Prin ploaia câinoasă de Noembrie, cu spic de sloată şi fulgi, în dimineaţa turbure şi sepulcrală, mergeam fără nici o ţintă, printre oameni duşmănoşi şi grăbiţi sub umbrele, pe străzi urâte, păşind peste bălţi : vagabondul care se prelinge pe lângă ziduri, cum îşi caută câinii schilavi şi muribunzi un adăpost de agonie.
     După un ceas, poate după două, poate după mai multe, pătruns până în oase de apă, clănţănind de frig, am intrat într’o cafenea de birjari şi de salahori, să mă încălzesc cu un ceaiu plătit din pomana spălătoarei de cadavre.
     M’am aşezat la o masă de lângă soba de fier, aşa cum mă aşez întotdeauna acum, pe marginea scaunului, ca orice vagabond care se aşteaptă din moment în moment să fie alungat fără nici o pricină, numai pentru mutra-i suspectă. Am deşertat ceaiul, l-am plătit; am văzut că mi-a mai rămas rest încă de unul, l-am cerut şi pe al doilea. Era o zeamă călduţă şi vânătă, cu gustul coclit: o ceaşcă hidoasă cu flori şi o linguriţă de fier ruginit. Dar era o băutură caldă — ce fericire nespusă! Şi soba mă dogorea de la spate — ce dulce toropeală! Ca să-mi prelungesc fericirile acestea, am
                                                                     339
© BCU Cluj
început să citesc un ziar lepădat pe masă. O foaie, cealaltă şi mica publicitate, morţii şi anunţurile : tot numai, ca să mai am drept să rămân. De două ori, stăpânul a venit să şteargă masa cu o cârpă sleită, privindu-mă cu asprime. Ocupam locul cel mai bun. Eram gata să mă deşclest resemnat şi să pornesc din nou în sloată şi frig, fără ţintă, când deodată mi s’a părut ceva ciudat în ultimele anunţuri de la mica publicitate. Le-am recitit, în ordine cum erau. Intr’adevăr n’am văzut niciodată o împerechere mai bizară de anunţuri, ca acelea :
MECANIC specialist în lucrări delicate caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18. PIANIST cunoscând şi vioara, caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18. COAFEUZĂ caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18.
ANATOMIST eventual student medicină caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18.
OM DE SERVICIU caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18,
PICTOR-DESENATOR specializat în artă decorativă şi costume, caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18.
PROFESOR DE DANS eventual bun amator caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18.
CROITOREASĂ pentru lucru acasă după comandă specializată în costume de stil caută urgent Coppelius. Tăbăcăriei 18.
                     Fragment din romanul,, Baletul mecanic", sub tipar,
I
1
© BCU Cluj
S IN A I
        DE
                    V. VO I CU LE SCU
Urc muntele ’norat cu aspre galbe, Cătând frunzarul rugului aprins;
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că, Doamne, Te-am atins,
Şi’şi vor croi, făcându-le puzderii,
Pe măteile urechilor drum nou,
Că până’n fund bulboanele tăcerii S’or tulbura sub bulgări de ecou...
Atunci svârlind sandala minţii, moale, Cu sufletul desculţ prin jarul dur, Păşind în vârful gândurilor goale Voi cuteza să calc pe spirit pur.
© BCU Cluj
   COLABORARE CULTURALĂ
                               DE
                        HEINRICH ZILLICH
     E un adevăr devenit banal că, prin crearea României mari, nu s’au unit numai regiuni cu tradiţii istorice deosebite, dar că şi cercuri culturale, de structură eterogenă, întretae acest teritoriu, ceeace face ca această încordare spirituală să fie mărită prin diversitatea naţională a populaţiei. Chiar între Românii din apus şi răsărit apar diferenţe spirituale, care se hrănesc dintr’o tradiţie de secole şi care vor mai persista încă mult timp, căci educaţia spirituală provine din multele particularităţi imponderabile ale influenţei natale. Această tradiţie este involuntar păstrată de cei din jur şi opune intervenţiunilor directe ale statului o rezistenţă egală cu acea a vieţii însăşi, care-şi are legile ei proprii şi se supune numai rar şi greu normelor prescrise din afara ei. Astăzi, ca şi la începutul istoriei apusene, isvorul culturii europene porneşte tot dela Paris, Roma şi Viena. Din acest nucleu al Continentului pătrund mereu şi neîntrerupt până la noi în răsărit valuri de cultură : recepţionate, transformate şi apoi redate de către elementele locale. Drumul geografic al acestor valuri de înrâurire este mai puţin stăvilit înspre Transilvania. Toate văile acestei provincii se deschid în spre apus. Pe malurile râurilor lor pătrunde cultura europeană dela om la om şi de secole a pătruns întotdeauna astfel. Nu e vorba aci de bogăţia ştiinţifică a Europei, nici de roadele ştiinţei europene, căci acestea se transmit de către unele centre de cultură, independent de calea geografică şi indiferent de determinarea sufletească a ţinuturilor receptoare. E vorba de fondul oricărei culturi, de atitudinea lăuntrică, de alcătuirea etică şi spirituală, de ceeace într’un sens mai adânc se poate numi cultură, adică de structura firească. Dacă admitem aceasta, se explică dece ţinuturile de răsărit ale României se deosebesc în conduita lor spirituală de cele apusene. Pentru ele, care se găsesc în afara drumului valului de cultură europeană, există un alt drum geografic al influenţei. Acesta nu se poate descrie atât de simplu ca legătura spirituală dintre Transilvania şi centrul Europei. Tinuitvil de răsărit este încă sub influenţa tradiţiei orientale. El rămâne foarte deschis spre ira-diaţiunile ruseşti şi mai înclinat în spre Paris decât apusul românesc, a cărui dominantă culturală este şi astăzi Viena. Trebuie să ţinem seama că însuşi câmpul culturii europene cuprinde în el contraste de rasă, de istorie şi de orientare. Deci nu numai apropierea geografică determină diferenţele spirituale între răsăritul şi apusul României, nu numai tradiţia apuseană a
                              342
© BCU Cluj
              statelor europene mărginaşe, dar însăşi orientarea după punctele de gravitate ale înfăţişării culturale europene.
                   Aceste influenţe nu ştirbesc unitatea naţională a poporului român. Ele nu ating în niciun fel simţimântul naţional al unităţii. Poporul român are mari forţe de impulsiuni — spre exemplu, tradiţia religioasă — care îl unesc, îl fac să apară ca o unitate în exteriorizările cele mai naive şi cele mai temeinice, în naţionalitatea însăşi. Aceasta însă nu împiedică să se fi format, prin influenţa euro-,        peană, în firea românească manifestaţiuni diferite. Orice popor are asemenea tensiuni, care nu
              dăunează firii lui fundamentale, dar determină manifestări deosebite ale ei. De altfel tocmai popoarele cele mai mari din punct de vedere cultural prezintă asemenea manifestări deosebite ale masei ancestrale. N’avem decât să considerăm diferenţele în firea Germanului de sud şi celui de nord, precum şi tensiuni analoage în Anglia, Franţa şi China. Din punct de vedere al productivităţii culturale, diversitatea aceasta trebuie apreciată în mod pozitiv şi considerată ca o rezervă de forţe a naţiunii, căci ciocnirile continue, provocate de manifestările spirituale diferite ale unui popor, înseamnă o pornire la înfăptuiri mai mari.
                   In România această tensiune spirituală este şi mai accentuată prin prezenţa minorităţilor care au diferite atitudini faţă de centrul de forţe culturale al Europei şi care după rasă, ea însăşi prezentând un contrast faţă de cea a Românului, manifestă oarecare modificare particulară, atât a culturii europene în general, cât şi în alcătuirea felului de viaţă din această regiune.
                   Toate aceste contraste determină viaţa politică interioară a României dela 1918 încoace, chiar dacă politicieni cu mentalitatea schematică nu vor să recunoască aceasta. Nenumărate lupte rodnice .        dar uneori şi absurde se datoresc acestor stări de fapte. Situaţia nu este încă rezolvată ba nici chiar
              lămurită. Sunt foarte puţini acei, în special dintre Români, cari ar fi capabili să înţeleagă aceste baze spirituale ale României în însemnătatea lor. Majoritatea nu vede decât tensiunea şi caută să impună celorlalţi, cu o forţată unilateralitate, firea lor proprie, ceeace natural nu duce la niciun real câştig spiritual sau politic. Dimpotrivă, din această cauză tensiunile au trecut în ultimii 12 ani, din domeniul unui diferend spiritual, într’o atmosferă banală, de ciocniri superficiale de forţe, în care forţa ca atare primă, dar ca rezultat final trebuia să piardă. Nici contrastul dintre răsăritul şi apusul României nu a ajuns la o sinteză şi nu s’a pus măcar pe cale o înţelegere sinceră între majoritari şi minoritari. Politica românească, al cărei caracter principal estei improvizarea, s’a împovărat cu o mare vină şi este astăzi, după toate experienţele ultimilor 12 ani, mijlocul cel măi puţin indicat care se poate pune în slujba unei soluţiuni. In orice caz politica va interveni inevitabil în raporturile dintre majoritari şi minoritari atât timp cât nu se vor respecta anumite condiţiuni de viaţă ale minoritarilor, care de altfel sunt prevăzute destul de tratatele de pace şi care au în vedere asigurarea drepturilor naţionale. Limba maternă în şcoli, autonomia bisericii, o administraţie în limbile românească şi minoritară în ţinuturile cu populaţie de naţionalităţi diferite şi, în sfârşit, abţinerea statului de la orice acţiune de desnaţionalizare a minorităţilor, sunt o primă condiţie pentru propăşirea bogatelor elemente spirituale creatoare în interiorul României. Rămânem sceptici în această privinţă, deşi ne repugnă o asemenea atitudine, căci faţă de alcătuirea actuală a ■«       partidelor româneşti de importanţă, considerăm, cu părere de rău, imposibil ca pasiunea de pre-
              judiciere naţională a minorităţilor, care domină astăzi, să fie înlăturată într’un viitor apropiat. Resentimentele sunt încă la baza politicei de idei a României. Românii se simt deseori strâmtoraţi faţă de minoritari, ceeace se poate explica prin faptul că elementele acestor din urmă pot aduce, în viaţa practică, o experienţă mai mare şi sunt din această cauză, la premise egale, mai puternice în lupta economică. Dar premisele egale cad, pentrucă Românii reprezintă marea majoritate a acestei ţări. Insă nici această întâietate oferită de soartă Românilor nu-i satisface. Mereu se fac încercări de a reduce încă spaţiul de viaţă al minorităţilor şi nu se renunţă la o anumită tendinţă, evidenţiată mai ales cu ocazia reformei agrare, de a expropria averile pe care minorităţile şi le-au câştigat în cursul secolelor. Acolo unde, din consideraţiuni generale de stat, exproprierea întregei
                                                              343
© BCU Cluj
          populaţiuni este sau a fost necesară, ea s’a executat cu incomparabil mai multă asprime asupra mi" norităţilor. Ar trebui, chiar numai pentru a asigura întregimea statului, să se introducă treptat un punct de vedere echitabil în această chestiune, însă credem că va mai trece mult timp până ce politica românească va călca fără ocol pe acest drum.
               Pornind dela recunoaşterea pesimistă că politica este incapabilă să perceapă sinteza vie şi armonia spirituală a diferitelor calităţi ale acestei ţări, trebue oare să renunţăm de a pune în acord particularităţile culturale ale diferitelor regiuni şi rase şi a stabili o unire, care cu timpul să determine starea de sănătate a întregului corp? Nu, căci mai există,^tocmai pentru că e vorba de tensiuni culturale,-o cale spirituală, care să aducă o înţelegere între forţele diferite ale României şi să influenţeze apoi şi politica.
               Această operă se poate începe îndată, fără piedicile iminente la crearea unei legi. Căci este îndeajuns să se încerce a scoate în evidenţă şi a face cunoscut reciproc particularităţile diferitelor regiuni şi popoare. Aceasta însă în afară de orice chestiune politică şi numai în domeniile ce sunt în legătură directă cu firea omenească, adică în artă, ştiinţă şi cultură.
               Noi doar nu ne cunoaştem unii pe alţii şi politicienii cari se bat la Bucureşti pentru anumite favoruri nu reprezintă nota caracteristică a regiunii. Poate doar la reprezentanţii minorităţilor, la mănunchiul de Transilvăneni, se găseşte ceva din ceeace trăeşte şi gândeşte această veche provincie. Dar şi acţiunea acestora este turburată de anumite scopuri dictate de clipă, această oglindă nu poate rămâne perfect curată.
               Unele ziare se străduesc de ani de zile să dea o imagine a vieţii din ţinutul în care apar. Reviste româneşti au încercat mereu să prezinte cititorilor lor înfăptuiri culturale de ale minorităţilor. Acelaş lucru l-au făcut şi organele minoritare. Evident că prin aceasta o anumită pătură de nivel ridicat a câştigat o oarecare privire de ansamblu şi o înţelegere reciprocă. Astăzi nu-şi mai stau faţă în faţă atât de străini şi necunoscuţi ca acum 7—8 ani. In unele localităţi s’au ţinut conferinţe, iar unor artişti li s’a dat ocazia să fie apreciaţi. Dar aceste încercări de apropiere n’au pătruns în masă şi cauza este slaba influenţă pe care asemenea întreprinderi o au într’o ţară de ţărani. Afară de aceasta lipsa de plan în aceste încercări a împiedicat o acţiune mai durabilă. Ceeace ne interesează pe noi e să pătrundem în adâncime, să cuprindem cercuri cât se poate mai mari şi să le cuprindem potrivit cu firea lor, care se orientează mai puţin spre esenţa spirituală a unei manifestări, cât spre scopul cu care asemenea intenţiuni sunt puse în joc. In domeniul spiritual însă e vorba întotdeauna de cei puţini. Şi tocmai de aceea trebuie să creăm mai întâiu o bază de rezonanţă, o suprafaţă pentru conlucrarea intensivă a acestor puţini; vrem să trezim populaţia, care trăeşte alături, străină una de alta în multe direcţii. Chiar dacă masa nu va fi capabilă să pătrundă cu totul aceste probleme spirituale, să simtă cel puţin că ele există şi cer să fie soluţionate.
               Cum putem deci câştiga masa? Să ne închipuim următoarele : un grup de oameni din toate ţinuturile ţării şi din toate elementele populaţiei, un grup care nu trebuie să fie prea mare şi care să nu aibe decât puncte de vedere spirituale să elaboreze un program de colaborare culturală, care să fie pus în aplicare fără şovăire. Acest program ar trebui să cuprindă conferinţe, expoziţii, concerte, reprezentaţii teatrale, călătorii, cursuri, excursii şi alte organizări mari comune. El ar mai prevedea pubhcaţiuni comune şi dacă se poate şi un secretariat, care să încerce să influenţeze în continuu presa. Dar noi vrem să atragem masa! Şi în acest scop propunem o soluţie cât mai impresionantă : această organizare să fie pusă sub protectoratul unei înalte personalităţi şi am considera ca cea mai mare fericire dacă Majestatea Sa Regele ar consimţi să stea în fruntea ei. Efectul ar fi hotărîtor. Chiar conferinţele şi organizaţiile răsleţe să fie puse tot sub acest protectorat şi să se ţie la instituţii culturale, care nu numai că oferă o garanţie pentru seriozitatea străduinţelor, dar asigură dela început cercuri mai mari. Astfel Academia, Fundaţia culturală «Voevodul Mihai», care s’a ocupat până acum puţin de minorităţi şi Universităţile ar trebui să pună localul şi pe conducătorii lor în serviciul acestei mişcări.                                                           ,
                                                                         344
© BCU Cluj
                Cine din Bucureşti cunoaşte, spre exemplu societăţile muzicale şi corurile săseşti din Transilvania? Nu ar putea ele da o serie de concerte în capitală şi alte centre mari? Căci nu e suficient să aibe loc câte un concert răsleţ, nu e destul să se ţină ici şi colo o conferinţă, ci ar trebui să ne impunem prin cicluri întregi. Trebuie să arătăm ce vrem, trebuie să avem afluenţă, pentruca din aceste străduinţi să se desvolte o adevărată mişcare. Dar nu numai în conferinţe şi expuneri teoretice să se facă cunoscută firea diferitelor regiuni, ci trebuie să se facă apel direct la simţimântul omenesc, prezentând şi elementul creator în expoziţii, concerte şi prelegeri. Tot astfel trebuie trezită şi înţelegerea, făcând cunoscute, cu multă intensitate, unele talente. Masa caută întotdeauna impresii şi numai puţini sunt capabili să recepţioneze direct substanţa spirituală. In acest scop tre-bueşte intensificată şi radiofonia, care în ţara noastră joacă încă un rol ridicul de mic.
                Planul schiţat aci nu dă decât trăsăturile principale ale marilor probleme. Fireşte că pentru executarea lui nu intră în consideraţie decât forţele spirituale pregătite pentru scopul acestei mişcări şi de care putem fi siguri că nu au în vedere decât aceasta. Astfel vom reuşi să creăm, în mijlocul vieţii româneşti, cu totul absorbită de politică, un pol liniştit spiritual, care în toate împrejurările şi cu cea mai mare autoritate să reprezinte puncte de vedere adevărat creatoare. Sprijinul statului n’ar trebui să fie mai mult decât sprijinul pe care un om bogat îl oferă unui artist, care poartă în el însuşi elementele desvoltării lui. Libertatea unei asemenea mişcări este garanţia reuşitei ei şi dacă statul îşi va pune şi aci în valoare influenţa sa, preferăm să considerăm totul un vis şi să nu-1 transpunem în realitate.
                Trebuie să fim convinşi că vrem să facem o operă culturală şi creatoare, că vrem să punem în joc elementele de viaţă cele mai delicate şi cele mai curate. Trebuie să respectăm şi să lăsăm să se desvolte, ca pe o plantă a naturii, această minune, ce e viaţa în toate manifestările ei multiple. Căci în definitiv cultura nu e altceva decât natură. Nu putem fi decât grădinarul care se strădueşte să ducă roadele pomilor nevătămate la piaţă. Suntem siguri că prin această operă de îngrijire şi apărare a tot ceeace se desvoltă, creăm o bază mult mai puternică pentru viitorul acestui stat şi a diverselor lui populaţii, decât au putut-o face până acum mii de încercări. Aceasta ar fi o adevărată operă naţională. Neiertători faţă de noi înşine şi severi în alegerea celor chemaţi la colaborare, vom realiza această bperă.
                                                                (In româneşte de Nelly Gheorghiu).
© BCU Cluj
      APĂ BUNĂ
                                                     DE
                                               G. TULEŞ
                               In tauri mari de piatră şi dincolo de nori Ard apele culese din lespede de ghiaţă.
                               Şi se-odihnesc în preajmă mormane de ninsori Şi noaptea-şi culcă’n ele a stelelor ei ceaţă.
                               Arar din codrul sumbru vin pe granitul dur Un mândru cerb, o ciută plăpândă şi se-adapă. Arar un vultur, care vâsleşte prin azur, îşi svârle umbra neagră fulgerător pe apă.
                               Dar ape ca’n paharul acestor pietre seci Nu vei găsi’n pârae, fântâne ori izvoare : Subţiri, strălimpezi, pure şi proaspete şi reci : Le bei şi ascuţişul răcelei lor te doare.
                               Din palme ori cu gura, plecându-te, vei bea. Nu trebue găleată şi cumpănă şi furcă.
                               Vei prinde’n palme-odată cu apa şi o stea Şi vei sorbi azurul văzduhului. Deci urcă.
© BCU Cluj
BALADA MEA
                                                   DE
                                      DUMITRU OLARIU
                                    îndemn şi eu din grai spre veşnicie Şi cugetul în slove mi-1 despic Sub zodia mea crâncenă şi vie,
                                    Intr o cotigă veche de calic.
                                    Pegasul meu de rasă mai obscură Nu cuteză potcoave de argint Ca semenii lui din literatură —
                                    Şi cu jăratec n’aş putea să-l mint.
                                    Preferă orzul — şi-i repugnă iambii. La câte-un piept de ţară mai vârtos, Cobor şi eu cu hăţurile jos Şi ’ntindem la cotiga veche — ambii.
                                    Iar seara când mă ’mboldor în bituşă Şi-adorm cu toate visurile mele, Măgarul, tăvălindu-se ’n cenuşă, Admiră cerul potcovit cu stele.
© BCU Cluj
                                        B I Z A R . . .
                                                                DE
                                                    PAN. VIZIRESCU
           —   « Şi totuşi nu mă pot dumeri »...
           Cuvintele prea fură schincite în gâtul lui Oană. De câteva ore încerca fără niciun rezultat să afle pricina care l-a adus în încăperea asta adâncă şi plină de egrasie. îşi da seama bine cum se încurcaseră lucrurile, îşi reconstituia toată întâmplarea — destul de ciudată — dar nu putea înţelege cauza adâncă, motivul pe care să-l legitimeze conştiinţa sa, vina care totuşi trebuie să existe, chiar independentă de angrenajul întâmplării în care este prins. Ba sorbit de vâltoarea gândurilor, nu dăduse nicio importanţă singurulu iom din aceeaş încăpere, un tânăr cam de vârsta lui, cu părul roşcovan şi pistruiat pe faţă, indiferent şi trândav.
           Lumina celor două ferestre, înghesuite oblic în creştetul zidului din faţa Iui Oană, se istovea ca un cântec de mort, înfricoşându-1. Şi niciun sgomot, nici o mişcare! Şi omul acela tăcea!
           —   « Poate ştii d-ta ce e cu mine », zise Oană în cele din urmă apropiindu-se de el.
           —   « De unde să ştiu eu, răspunse cel tolănit. Oi fi omorît pe cineva sau poate ai furat ceva »!..
           —   «Cum? Samăn eu a criminal, stimate domn»?
           '—« Hâ, ce vorbă, rânji străinul. Crezi că aşa vei putea să-i păcăleşti p’ăştia? Ştiu ei bine că sunt şi criminali care fac impresia de oameni cinstiţi»...
           Oană se clătină. Peste turburarea lui sporită mai mult de încercările făcute până aci ca să o înlăture, căzură grele vorbele ăştea atât de jicnitoare.
           —       « Domnule, dacă e vorba, nu eşti d-ta judecătorul meu, şi să nu crezi că sunt aici pentru aceleaşi fapte care te au adus pe d-ta.
           —       «Adevărat, zise cel trândav, ridicându-se ca o ameninţare în faţa lui Oană. Faptele d-tale pot fi mult mai grave decât ale mele!»
           Oană îşi muşcă buzele. Atâta acuzare îl îngrozea. Şi ca să nu mai audă vorba aceea ce i-se mişca prin creeri ca o lamă de fierăstrău, părăsi colţul din fund şi se apropie de uşă. îşi potrivi spatele pe zidul umed şi, rezămat aşa, blegi ochii în fundul tavanului.
           Amarnic îl turburase această situaţie în care nu bănuise niciodată că ar putea cădea. Fusese până aci un om cumsecade. îşi făcuse o normă statornică din a-şi potrivi într’un acord ideal năzuinţele sale cu regula moralei creştine şi a dreptului. înamorat de acest fel de viaţă, îşi împletise pasiunea lui pe băncile universităţii cu teoretizările justiţiei metafizice, al cărei serv se socotise din chiar clipa plină de extaz a începutului, când, cu mers de ederă, se căţăra fantastic pe scara unor gânduri de dincolo de lume. Şi cu toată asprimea lipsurilor, Oană biruise. Biruise poate mulţumită şi avântului care îl mâna să răscumpere umilinţele prin care trecuse părintele său, un biet slujbaş
                                                                 348
© BCU Cluj
         de ultimă însemnătate la prefectură. N’a trăit bătrânul să-l vadă la bară, dar cu siguranţă s’a resimţit în tot târgul vântul cel nou pe care îl aducea însetoşarea de dreptate a acestui tânăr.
             —        «Ca să scoatem în evidenţă rezultatele civilizaţiei şi ale culturii care a costat truda a mii şi mii de genii, trebuie să dovedim odată că şi societatea acestui târg este organizată pe alte principii, decât pe dreptul celui mai tare ». Era un accent de revoltă prin care stigmatiza, deseori, în pledoariile sale, tăriile perverse ale celor cu suprafaţă nemeritată. Din această pricină i-se zicea : revoluţionar, anarhic, bolşevic,... dar nepăsarea lui rumenea frumos ofilitele figuri ale adversarilor. Nu făcea niciun fel de politică şi îi plăcea dreptatea.
             Profesorii dela Bucureşti, încă de când era student îi recunoscuseră o minunată putere de înţelegere a dreptului şi aprecierile lor sporiseră personalitatea lui Oană, deaceea chiar când îl frapase antinomia dintre idealurile dreptului şi practica lui, nu abdicase. Ba mai mult se îndemna în apărarea celor nevoiaşi, făcând din profesia lui un adevărat apostolat. Totuşi epitetele duşmănoase, dăruite de inteligenţa confraţilor, îl fixaseră într’o^atmosferă de grea suspiciune, iar cei dela poliţie, deşi făţiş îl îndatorau cu un respect exagerat, îi ţineau la curent o fişă cu toate actele « suspecte » dictate de imaginaţie târgului clevetitor.
             Cândva vor fi de folos şi, poate, chiar astăzi. Intr'adevăr, Oană ieşind către seară să-şi facă plimbarea obişnuită, nici nu se depărtase bine de casă, când s’a pomenit oprit de un agent care îl poftea la poliţie. Aci, fără mult ocol, i s’a spus anume că astăzi de dimineaţă a dispărut dintre hârtiile aflate pe biuroul prefectului o lungă telegramă cifrată, primită dela ministerul internelor, al cărei conţinut încă nu fusese aflat. Era bănuit el, şi cu destul temei, pentrucă azi de dimineaţă fusese în audienţă la prefect şi până să vină acesta se aflase singur în cabinet, tocmai când telegrama se găsea pe biurou. Apoi, însuşi prefectul îşi aduce bine aminte că, intrând, l-a surprins într’o poziţie foarte incomodă, deasupra mesei, în loc să aştepte liniştit pe scaun. Şeful de cabinet, şi el, adevereşte că a constatat dispariţia telegramei îndată ce a plecat Oană, dar         a    făcut imprudenţa de a nu divulga                                                                                nimic până nu-şi verifică alte presupuneri. Totuşi, în cele din urmă a rămas
         fixat asupra lui Oană. In sfârşit, la toate aceste probe evidente se adaogă părerea autorităţilor competente despre aerul suspect al învinuitului, care nu este exclus de a fi un duşman al siguranţei statului.
             Surprins ca de o        glumă produsă la colţuri de stradă, Oană, la început   prinse a râde, dar poliţaiul, smucindu-şi stuful mustăţilor lustruite cu grăsime, îl preveni sever                       :
             —        «D-le advocat, la noi nu se râde de asemenea fapte. Te rog să-mi răspunzi la întrebare : dece ai fost astăzi la d-1 prefect»?
             —   « Ha, ha, ha, făcu Oană amuzându-se ; prea sunteţi curios, stimate d-le poliţai...»
             —   « D-le, cer seriozitate, nu’nţelegi ? se răsti de data asta, cu roşaţă multă în fălci, omul legilor.
             Ei drăcia-dracului, da’ce, aici ne jucăm»?
             —«Crezi că faci altceva »? răspunse Oană cu cel mai blând ton. Te joci şi în joaca d-tale ai ţinut morţiş să mă bagi şi pe mine. Ai trimis un agent să mă caute, m’ai luat depe stradă şi m’ai adus în faţa d-tale silindu-mă să-ţi ţin tovărăşia jocului»...
             Poliţaiul isbind nervos în butonul depe masă, îl întrerupse energic :
             —        « D-le advocat, nu uita că legile acestei ţări nu sunt făcute spre a fi batjocorite de d-ta» In aceeaş clipă, soneria aruncă pe uşă, într’o iuţeală automată, un sergent.
             —« Băete, răcni stăpânul la el; chiamă aici pe d-1 director, subdirector, comisarii, subcomisarii şi tot personalul instituţiei ca să ia act de scandaloasele declaraţii ale individului».
             Şi într’o clipă camera fu populată cu figurile speriate ale subalternilor. Zăpăcit de o complicitate atât de vastă, Oană socoti să spună ceva ca să arate că e străin cu totul de învinuirea ce i-se aduce.
             — « D-lor, ceeace faceţi cu mine e cea mai gravă ofensă. Vă declar că nu am nicio cunoştinţă de aceea telegramă cifrată şi că la d-1 prefect am fost într’o chestiune de interes profesional. Cu
                                                                        349
© BCU Cluj
       toate că nu sunt obligat să v’o spun dv. o fac pentrucă vă văd prea zeloşi. Mâine asist într’un proces de divorţ pe o nenorocită femee al cărei soţ e în serviciul d-lui prefect. Şi trebuind să evit de data aceasta lipsa lui dela judecată — un sistem de care a abuzat îndelungind procesul — m’am dus personal la d-I prefect, rugându-1 să-l forţeze cu autoritatea d-sale ca să nu împiedice acţiunea de luminare a justiţiei. D-l prefect şi-a arătat toată solicitudinea şi am plecat».
           Poliţaiul ascultase mişcându-şi încreţiturile frunţii în contracţiuni dintre cele mai haslii. Apoi, nesatisfăcut de vorbele lui Oană, glăsui în acelaş ton grav.
           —« Ceeace vrei să spui d-ta faţă de aceşti vigilenţi păzitori ai ordinei publice am aflat şi noi din primul moment. Iţi cerem, însă, să ne spui adevărul, că d’aia localul ăsta se chiamă poliţie şi d’aia te-am adus aici, înţelegi ?... Ştim noi. :.. ce ne spuseşi acum sunt vorbele cu care ţi-ai făcut drum Ia prefect, ştim lucrul ăsta... pricepi? Noi vrem să aflăm secretul lor, mă înţelegi?
           —       « Eşti dobitoc! răspunse scurt şi frumos articulat, Oană, vroind să-i curme grosolănia. Omul ordinei Ia început ridicase pumnul ca sş-i opue riposta argumentului său, dar răsgândindu-se îşi trase mâna cu resemnare, bâlbâind subit:
           ««închide,... închide-1,... închideţi-1..!
           —       « Nu uita răsună curajos glasul lui Oană în vreme ce agenţii îl înşfăcau de unde nemereau, că am mare trecere pe lângă primul ministru. I-am fost student şi m’a iubit ca un părinte »...
           Dar în câteva minute Oană se văzu în camera de subt pământ şi auzi cum lacătele se închideau grele peste uşa de fier, zăvorându-1 ca într’o apă turbure. Şi în grota aceea par’că începu să-şi piardă părerea despre sine.
                                                       *
                                                     îjî îfc .                               '
           Se făcuse o noapte groasă în camera făcătorilor de rele şi Oană, nemai putându-se ţine pe picioare, îşi deslipi spatele de răceala zidului, cocoloşindu-se pe vine. Se îneca într’un amestec ciudat de gânduri viermănoase. Când ajungi la o asemenea înjosire, însemnează că valoarea ta de om ţi-a fost strivită. Nu mai poţi fi nicicând ce-ai fost. Odată scos din rândul oamenilor cu atâta meşteşug, nu vei mai găsi în tine puterea cu care să-ţi recapeţi locul. E asemenea faptei nesocotite a unui copil, care voind să vadă cât poate fi de graţioasă oglinda în împrejurări deosebite, o sfarmă. Pe urmă încercările de a o readuce la buna stare, rămân neputincioase. Ba nu ; se poate reface într’o altă viaţa: lucrurile toate trec prin metempsihoză. Dar omul? Cine mai poate să-l recompună, să-i adune însuşirile pe care mii şi mii de ochi le-au jefuit? Cine să te scoată alb ca omătul din mocirla în care ai fost îngropat, silit, până în creştet? Cine să şteargă vorbele ticăloase ale poliţaiului şi rostogolirea asta? Cine?!...
           —   « Dumnezeu »!..
           Oană îşi scăpără ochii ca doi luceferi şi vru par’că să-şi culeagă depe buze cuvântul tresărit din adâncul sufletului : «Dumnezeu », «Făcătorul de minuni». Apucându-se dârz de ideea aceasta ce-i lumina toată fiinţa, găsi nimerit să-şi facă o imputare aspră pentru atâta uitare.
           —       « Nici vorbă că da : Dumnezeu. Cel dintâi şi cel depe urmă liman. Eterna speranţă. Făcătorul de minuni. Făcătorul lumii. Ce ticălos am fost».
           Nu era acesta un gând impus vremelnic de imperativul salvării, ci tocmai convingerea adâncă a sufletescului din Oană. In casa unde se născuse, Dumnezeu fusese o fiinţă reală. La început numai în zugrăvelile icoanelor, apoi în lumina soarelui, în scăpărarea stelelor, în zâmbetul primăverii, în omătul şi Moş Crăciunul iernii, în toate buruenile şi’n pâinea ce se frângea la masa lor ; pe urmă în bucuriile pe care copilăria lui începea să le simtă,... în lume în tot, şi, când se deşteptase bine, îl pipăise cald în sufletul său. Se înrădăcinase în el ideea nestrămutată a unui Dumnezeu bun care ocroteşte pe cei ce se roagă Lui, deaceea în tiecare seară, înainte de a cădea în braţele somnului, copilul acela făcea o rugăciune lungă şi plină de căldură, însufleţindu-se în ritmul crucilor ce şi-le
                                                                  350
© BCU Cluj
       pristornicea adânc în fiinţa Iui. Rugăciunea i-se impusese în rostul vieţii ca o necesitate de prim ordin, căci numai într’o închinare desăvârşită în faţa Domnului poate fi aflată fericirea, iar prin îngenunchere cel ce iubeşte este iubit. Apoi cum poţi aştepta ceva fără să ceri şi cum poţi cere decât rugându-te cu toată dragostea sufletului tău?...
           Gândurile acestea au rămas neschimbate până în ultimul moment şi trăia atât de firesc în convingerea lor, încât pentru Oană rugăciunea devenise o practică de fiece clipă. Aşa cum brahmanul îşi face din viaţă un extaz mistic, năzuind la o cufundare în Brahma-Atman printr’un exerciţiu statornic al voinţei ce-1 supune atenţiei divine, tot aşa Oană, căzuse subt stăpânirea unei reguli imperative, încât, la şcoală, pe stradă, acasă, sau oriunde s’ar fi găsit, nu se sfia de a face repede o cruce ducând Ia buze, cu un gest discret, cartea de rugăciuni pe care o ţinea în buzunarul din dreptul inimei. De multe ori fusese batjocorit pentru deprinderea lui de colegi răutăcioşi şi dacă la’nceput se clătinase ruşinat, isbutise, totuşi, subt îndemnurile duioase ale mamei să se impue cu această diferenţiere în ochii tuturor, mângâindu-se cu lauda resemnării. Mai târziu, în epoca adolescenţei, dându-şi seama că exteriorizările prea stăruitoare sunt socotite ca exagerări sau disproporţii mintale, renunţase la manifestările incomode, dar îşi păstrase neştirbită credinţa, cu atât mai mult cu cât se vedea ridicându-se uimitor de repede şi fără vreun sprijin omenesc. îşi da seama că orice biruinţă ar putea foarte bine să fie o înfrângere, orice bucurie o mâhnire şi cu toate astea pentru el se păstrase o consecvenţă a binelui. Cine i-1 oferise cu o regulă atât de statornică? Dumnezeu, susţinea Oană, convins de valoarea absolută a adevărului. Depănarea acestor gânduri aprinsese în sufletul Iui o lume de raze şi deschidea un drum al speranţei care să-l scoată din rostogolirea în care se afla.
           —   «Doamne, biruieşte întunerecul şi ocroteşte-mă»...
           Şi pe piept îşi întipări o cruce, apoi alta şi încă multe la rând. In vremea asta întrezări, printre mişcările braţului, o amintire scăpărând ca o scântee în goană, şi tresări încremenind cu degetele lipite de frunte.
           —        «Aşa... m’am dumerit»... zise ridicându-se. Auzi, domnule? M’am dumerit. Am aflat cauza adevărului care m’a adus aici. Nu este ceeace îţi închipuiai d-ta. Aseară nu m’am închinat; am uitat, sau... m’a prins somnul aşa... nu ştiu cum, nu ştiu de ce »...
           —   « Şi ce e cu asta, râse cel tolănit.
           ■—«Cum, nu pricepi? Prin asta eu am fost uitat pe Dumnezeu, stimate d-le»...
           —   « Şi El te-a uitat pe d-ta ».
           —        « Vezi că ştii, zise Oană cu licărire. Nici nu se putea altfel. Căci dacă, de pildă, cineva ar scoate o zi din succesiunea regulată a zilelor şi nopţilor, atunci orice catastrofă ar fi de neînlăturat şi bine motivată. Ceeace iese dm regulă se chiamă accident, nu-i aşa? »
           Omul pistruit şi cu părul roşcat aprinse un muc de lumânare ale cărei palide raze se linseră ca nişte pete galbene-murdare pe zidurile închisoare!. Lumina surprinse pe Oană în mijlocul odăii făcându-şi cruci drepte între umerii lui laţi.
           —   « Sunteţi poate un călugăr caterisit, zise în batjocură cel care făcuse lumină.
           —   « Domne întăreşte-mă», sfârâiră cuvintele pe buzele lui Oană. Apoi:
           —   « Nu sunt decât un credincios, un soldat al Domnului Dumnezeului nostru »...
           —   «Dar dacă acest Domn Dumnezeu nu e decât o închipuire a d-tale»?
           —        « Nu eşti cuviincios d-ta, se revoltă Oană. închipuirea asta conduce către bine milioane de suflete. N’ai simţit-o în viaţa lumii, în ceeace eşti, omule? In toate câte se văd şi nu se văd»?
           Punând mâna îndrăsneţ pe umărul roşcatului, Oană aplecat ca o umbră, îşi apăsă glasul în golul acela murdar :
           —« Ceeace numeşti d-ta închipuire este mai presus de orice, este Dumnezeu, Unicul, fără început şi fără sfârşit, fără determinări,... pe care îl cunoaştem numai în această plămădire. Este neştiinţa mai mare decât toate ştiinţele prin care ne îndumnezeim noi, cum Dumnezeul în ipostaza fiului s’a umanizat».
                                                                        351
© BCU Cluj
           —   «Prea multe vorbe nejustificate, se amestecă roşcovanul.
           —        « Justificări nu se pot şi nu trebuiesc date acestei credinţi. Mulţumeşte-te a constata cu minţile d-tale, că Dumnezeu este muzica totului, armonia generală a lumii. Nu vezi că fiecare punct al existenţei este un sunet care întregeşte toată orhestraţia? Ş’apoi, cum admiţi o gravitaţie a pământului pentru corpuri, tot aşa trebuie să admiţi şi una a cerului pentru suflete!»
           Roşcovanul se ridică gâlgâind în ochii lui Oană :
           —   « Dacă totul ţi-se pare atât de muzical, dece nu-ţi convine situaţia pe care o ai acum »?
           :— « Pentrucă nu m’am închinat, se grăbi Oană aproape în neştire, voind să înăbuşe cruzimea cu care cel pistruiat îi nesocotea credinţa.
           —        «Prostii»... râse protivnicul în vreme ce Oană, cu ochii speriaţi îndreptaţi către fundul tavanului, măsurându-şi cruci drepte şi repezi, îşi clocotea pe buze o rugă improvizată.
           •— « Eu, d-le, nu pricep frământările ăstea ale d-tale. Nu pentru faptul că sunt de altă credinţă Ie detest ci pentrucă mi-se par nişte semne neroade»...
           —   «Străbunii d-tale nu s’au închinat?                                     ~
           -«Ei au fost evrei, iar după actul de naştere pot fi socotit şi eu în rândul lor».
           —   « Dar şi voi credeţi în Dumnezeu...»
           —        « E adevărat. Dar Dumnezeul nostru n’ar putea fi asemuit, din unele puncte de vedere cu cel căruia îi făceţi voi mlădieri de spinare. A fost o vreme când Dumnezeu însemna ceva. Creştinismul, însă, găsindu-1 în persoana Nazarineanului, căruia exaltaţii i-au inventat un mormânt miraculos ca să zăpăcească omenirea, creştinismul ăsta al vostru a alungat pe adevăratul Dumnezeu. Nici nu vă daţi seama cât sunteţi de ridicoli»...
           Oană, cu faţa crispată, privea înţepenit şi speriat ca la o descărcare de trăsnete.
           —        «... pentrucă vă închinaţi la trei Dumnezei cărora le-aţi mai adăogat şi o femee. Sigur, nu se putea altfel decât închipuind o familie şi un menaj în toată puterea cuvântului...»
           In închisoarea care semăna cu o peşteră se făcu linişte, ir lumânarea îşi măcină în pâlpâiri letargice ultima idee de lumină, adunând din unghere petele fosforescente, ca nişte cârpe galbene ce s’ar fi carbonizat în câteva clipe. Oană, ca şi cum ar fi întârziat într’o indecenţă jicnitoare, se puse cu zor să mai facă o rugăciune, pronunţând cu înfierbântare cuvinte de mântuire şi laudă Domnului. Era hotărît să nu mai vorbească nimic cu cel ce-i pălmuia aşa de brutal simţământul Iui şi se retrăsese iarăş în locul de lângă uşă. Dar glasul roşcovanului nu-i dete pas :
           —        « Eu cred că rugăciunile astea, şi semnele ce le faci pe burtă nu sunt decât manifestările unei boli ereditare, pe care voi o numiţi religie. Un defect al minţii prin care eşti tiranizat să condiţionezi toate realizările de gimnastica asta ciudată pe care o faci!» Şi râse răutăcios cu hohotul celui ce se satisface printr’o cruzime.
           Oană gândea la minunea prin care sălbatecul prigonitor al creştinilor, rabinul Saul, s’a transformat în blândul şi bunul apostol Pavel, dar nu vru să i-o comunice vrăşmaşului. De sigur toate adevărurile pot fi stropite cu noroi.
           Rămase mut câtva timp, dar neputând suporta năvala de indignare ce-i înnecase sufletul, isbucni cu autoritate :
           —        « Dar trebuie să ştii d-ta că biserica creştină a scăpat de toate naufragiile şi înverşunările barbarilor numai pentrucă îndeplinea o misiune dreaptă şi dumnezeească. Trebuie să ştii, străine, că şi civilizaţia de astăzi a rodit din lumina creştinismului...»
           —« Uite, dacă mă convingi, mă vei câştiga şi pe mine, făcu pervers roşcovanul.
           Oană se umplu de zâmbet.
           —        « 0, dacă ţi-ai lăsa sufletul deschis, ai înţelege dece Lamartine spunea că Iisus a adus pe pământ cea mai rodnică şi mai dumnezeească doctrină ce a putut vreodată străluci înţelepciunii omeneşti şi ai simţi alături Franţois Coppee, liniştea şi pacea cu care acest geniul bătrân murmura deschizând Sf. Evanghelie : « Desbracă-te de orgoliu, suflete, şi înfăţişează-te judecăţii lui Iisus,
                                                                   352
© BCU Cluj
     unde domneşte suprema milă»... Deschide-ţi şi d-ta inima şi ai să pricepi gândul lui Montesquieu că religia creştină, tinzând către o altă viaţă fericită, face totuşi fericirea noastră pe pământ».
          —   « Frumoase vorbe ; dar spune-mi, te rog, de ce te închini»?
          Oană, însufleţit de inscripţiile cu care îşi îmbogăţise conştiinţa prin îndelungate lecturi şi vesel că se putea acum folosi de ele, continuă pe acelaş ton :
          —       «Dece mă ’nchin? Pentruca totdeauna conştiinţa mea să fie prezentă în faţa lui Dumnezeu, fără voia căruia nu se poate face nimic. închinăciunea pecetlueşte printr’un act fizic credinţa şi o afirmă cu tărie... Ce admirabil povăţueşte Rene Bazin : « Să nu-ţi fie ruşine să te închini; omenirea a trăit douăzeci de veacuri prin credinţă şi dela ea are tot ce are mai bun». Şi dacă d-ta te-ai lăsa dus spre înălţimile acestei credinţi ai cunoaşte speranţele şi idealurile ce înmuguresc în sufletul pătimit al omului. Goethe a înţeles cumplit de frumos această taină, căci zice el: «După cum smirna face să reînvie cărbunele, tot aşa rugăciunea reînvie nădejdile lumii»...
          —       « Câte parale o fi luat Goethe dela papă ca să scrie cuvintele ăstea pentru lauda Vaticanului, — reşedinţa închipuirii bietelor noroade », râse roşcovanul. Apoi continuă cu un glas amical :
          —       « Ascultă-mă pe mine, prietene, toate religiile au fost creiate ca să suprime libertăţile celor mulţi în favoarea câtorva. D-ta eşti un om de prea multă bună credinţă şi nu vrei să înţelegi temelia drăcească ce stă la baza lor. Dă-mi voie să-ţi spun cine sunt şi ai să mă crezi».
          Şi apropiindu-se de Oană îl luă de mâna :
          —       « Mă recomand Mose Leovinsohn, doctor în drept dela Oxford. Părinţii mei au fost nişte negustori cari au respectat întocmai talmudul, îndumnezeind pe Iehova şi banul. Banul se aduna în hambarele lor cu cea mai desăvârşită prietenie, ceeace dovedea, dragă d-le, că părinţii mei ştiuseră să i-se închine. Ciudat e faptul că cei doi Dumnezei nu s’au înlăturat niciodată unul pe altul din conştiinţa lor. Dealtfel şi la dv. e asemenea. La fiecare sărbătoare mare a legii noastre, tatăl meu împodobea templul cu odoare spre a aduce laudă şi răsplată carităţii divine.
          N’am putut înţelege totuşi, dece banul nu se împrietenea şi cu alţii, cari erau tot aşa de buni servi lui Iehova, dece unii erau pe trepte din ce în ce mai inferioare şi uneori sufereau asprimea protestelor lui tată-meu care le scotea agoniselile în vânzare. Preferinţele lui Iehova pentru unii, mau pus dela început în dilemă şi lucrul l-am verificat ulterior. Terminându-mi studiile, m’am căsătorit cu o dansatoare pe care am îndrăgostit-o la Paris într’un cabaret. Părinţii s’au împotrivit şi din această pricină mi-au dat o infimă parte din avere, iar restul au dăruit-o prin testament pentru facerea unui templu într’un oraş, unde cosângenii lor erau lipsiţi de o aşa minunăţie.
          Cât mi-au dat ei, abia mi-a ajuns pentru un an, rămânând să-mi asigur fericirea din ceeace învăţasem. A fost însă cu neputinţă, pentrucă iubirea de oameni, pe care în aparenţă o propovă-dueşte creştinismul vostru, a decedat subt rigorismul justiţiei. N’am câştigat nici un ban cu meseria mea, aşa că poţi înţelege dece îţi spun că ajunsesem muritor de foame, ceeace a determinat pe soţia mea să mă părăsească. Atunci am făcut o crimă. Şi ca să scap de pedeapsă am vrut să-mi pierd urma, socotind să plec în ţinuturile biblice, cu deosebire în Şuşan, unde Evreii şi-au trăit cea mai pilduitoare aventură, biruind pe regele Aşaver numai cu înfiorările isterice ale unui trup de femee. Purtam în mine aprinsă pofta crimei şi mi-se părea că locul acesta este cea mai aleasă patrie a pasiunii mele. Dar am fost prins. Justiţia m’a condamnat, eu însă am evadat.
          După asta m’ai fi putut găsi lucrător într’o spălătorie de rufe, murdară. Doi ani am stat aci cărând lăturile din albii şi nu puteam înţelege dece ajunsesem astfel, când avusesem altă destinaţie. Am văzut atunci, dragă d-le, că nu-i nimeni care să-ţi poarte de grijă, afară de pasul întâmplării, că omul trăeşte prin sine ca orice animal, cu deosebire că voinţa care îl distinge i-a fost încătuşată de pretinsa regulă a binelui. Arată-mi te rog cântarul care să-ţi indice că unul este mai moral decât altul, sau că fapta cutare — bună pentru d-ta, — are aceeaş valoare şi pentru altul. Zăpăceli. Iscodiri impuse nevoiaşilor ca să-şi trăiască umilinţa cu însufleţire.
                                                                     353
© BCU Cluj
          Când am văzut diferenţa de viaţă între cel care fusesem şi lucrătorul din casa cu lături, am înţeles toată perfidia ordinei morale, religioase, juridice — sau cum s ar fi mai chemând. Şi m’am convins că religia este ceeace prieşte fiecăruia, ceeace te poate salva : crima. Ucide ca să câştigi teren şi spaţiu. Ucide ca să te afirmi. Ucide ca să înlesneşti respiraţia pământului. Cumpără-ţi fiecare plăcere şi fiecare ideal cu o crimă. Iată religia pe care o practic cu statornicie şi umblu din ţară în ţară să învrăşbesc lumea. Uneori poposesc prin închisori ca asta, dar drumul îmi rămâne tot neted şi curând îmi voiu clocoti sângele în fierberea rusească. E pământul făgăduinţii mele. Dealtfel doctrina mea nu este prea originală, căci de mii de ani o practică idolii mulţimii. Cine n’o adoptă să-i fie de bine că e un idiot, dragă d-le »...
          Oană răsuflă târziu în negrul egrasios al închisorii. Buimăcit de cele ce auzise, simţi un glod imens pe inimă adus de o rostogolire ciudată, în vreme ce î-se reproducea, luminos, în minte scena din cabinetul poliţaiului. înţelese cu toată seriozitatea tragicul în care se afla şi, dându-şi seama că e cu neputinţă să şteargă efectul dezastruos al acestor clipe de înjosire pe care a fost silit să le trăiască, zise, muşcându-şi par’că vorbele din inimă:
          —        «Aşa e... Vorba d-tale. Bună oară, ce caut eu aici? I-auzi cam furat;... ce zicea c’am furat? Eu care mă dusesem pentru dreptate şi numai pentru dreptate... Aşa e. Goethe a primit bani dela papă... Să-i fie ruşine. Da... nu’ş ce ziceai d-ta de ereditate;... teoria aia nu e decât o boală mintală, pe onoarea mea »...
          Ceva neobişnuit se întâmpla în mintea lui.
          —   «Ce caut eu aici? Ce caut aici, ce caut, ce caut?
          Şi Oană ţipă nebuneşte silabisind cuvintele cu accente puternice, până se înghemui pe genunchi, înăbuşit de un plânset greu.
          —   «Tocmai la asta mă gândeam şi eu,» zise roşcovanul.
          Par’că se învârtoşa ceva în conştiinţa lui Oană chinuindu-1 ca o paralizie. Către târziu, încremeni cu sbuciumul pe tâmple într’un somn crâncen. Roşcovanul sforăia în colţul lui şi Oană îşi înfrăţise somnul cu el. In adâncul închisorii părea că zăceau două cadavre cărora nimeni nu le mai purta de grijă.
          Totuşi peste zidurile ei lucrurile se liniştiseră.
          Prefectul, înainte de a se culca, descoperise pe masa de noapte telegrama cifrată, pusă de şeful de cabinet care o găsise la dânsul acasă, îndată de cu seară. Şi cum nu ştia nimic de păţăniile lui Oană, omul conducerii mulţumit se culcase şi el, cu gândul ca mâine dimineaţă să înştiinţeze poliţia printr’un telefon...
                                                       . * ,
          Oană s’a deşteptat chinuit groaznic. Visase că cineva i-a luat capul în mâini şi i-l-a clătinat mult şi rău, îricât pela urechi i-a curs o apă verde care a acoperit tot pământul. Trezindu-se îşi pipăi capul şi apoi căzu în genunchi, înfricoşat:
          —        « Doamne Iisuse Christoase, Sfinte Dumnezeule, Maică Preacurată şi pururea Fecioară Ma-ria, luminează văzduhul şi ajută la toată lumea, ajută-mi şi mie, ajută la toată lumea, ajută-mi şi mie, ajută »...
          Parcă-i scăpărau buzele aşa pronunţa de repede cuvintele şi mâna făcea crucile vâjâind.
          Vru să înţeleagă unde se afla, dar rostul gândurilor i-se încurcase şi capul îi plesnea.
          Pe cele două ferestruici, înfipte subt urechia tavanului, începuse să curgă boarea luminoasă a dimineţii din cerul ce se albăstrea subt înţepăturile unui soare ascuns. Ochii lui blegiţi de sperietură găsiră pe roşcovanul adâncit în somn şi îşi făcu cruce. Ceva îi licări în creer şi, tocându-şi între dinţi un deget, zise subit în sine, zâmbind idiot:
                                                                       354
© BCU Cluj
          —        «Acesta e asasinul... fiul diavolului, despre care îmi spunea mie atunci călugărul acela: să-l ucizi când îl vei dovedi. Aceste este el, care nici pe Christos nu a voit să-l cruţe... Doamne iartă-mă... Eu m’am dus pentru nenorocita aceea şi el a ucis-o »...
          Şi privind pe cel ce dormea, ochii i-se măreau în rotocoale largi, desfigurându-1. Toată închisoarea se învârtea cu pământul, iar el semăna cu un trunchi crescut în mijlocul învârtiturii.
          Erau vechi zidurile acelei pivniţe şi multe cărămizi ieşiseră din înţepemtura lor. Oană merse clătinându-se şi, dibuind câteva pe la încheeturi, îşi încărcă braţul. In mintea lui se precipitau sângeros de anarhic cuvinte fără sens :
          —        « Auzi că muzicalitatea e o minciună, ca şi cum ar fi melodie fără veac şi veac fără melodie. Auzişi cum defăima? Hâ, hâ, hâ... Asasinul! E ruda prefectului, omul poliţistului, care într’adins l-a băgat peste mine, şi e de origină diavol... Cum, pământ ? Nimic. Odată şi gata ».
          Capul i-se întorcea şi la stânga şi la dreapta de parcă vorbea în sine cu o gloată mare de oameni.
          — «El ar fi vrut să mă ucidă, dar nu i-s’a prins!... Ha, ha, ha, ha, ha, diavole!»...
          Merse apoi până lângă capul celui adormit, şi aci, ridicând braţul de cărămizi cât putu mai
     sus, le prăvăli peste capul acestuia. Mose nu mai avu putere să se scoale. Somnul îi fusese curmat brusc şi infernal într’o lovitură de moarte. Nici nu mai putea să se desluşească, nici nu se mai putea deştepta. îşi răsucea numai capul subt greul cărămizilor şi urla înspăimântător.
          Oană, speriat de svârcolirile şi răcnetul roşcovanului, uitându-se la el cu milă, începu să-şi facă iar cruci drepte între umerii lui laţi, dar de data asta nu mai spunea nimic.
          Era alb ca varul şi par’că se lungise până în tavan. Gardianul, deşteptat de glasul care ţipa şi mai îngrozitor, trânti uşa de perete şi apăru în prag.
          —   « E bizar, e bizar... da, da, toţi suntem bizari... ce bizari,... ce bizari »...
          Cuvântul « bizar » par’că dansa prin cameră dirijat de mâna lui Oană, care acum făcea cruci
     în aer, repezi, înfiorător de repezi.
I
© BCU Cluj
1
DE
                                     OVIDIU PAPADIMA
                            Doamne, dece oare în holda Ta Şi’n visul făurit de voia mea
                            De ce m’ai răsădit atât de strâmb?
                            M’am vrut oţel, m’ai făurit din plumb...
                            In braţ ce vrea să-Ţi sgudue pământul Mi-ai pus condeiu să înfloresc cuvântul.
                            Am vrut să-ţi nalţ serafie cânt de slavă, Lutul impur a distilat otravă.
                            Dece-ai sădit atâta sbor în gând Când mâna Ta m’apasă spre pământ?
                            M’am vrut sorbind lumini de basm feeric . Mi-s ochii orbi de-atâta întuneric...
                            In visu-mi lăturalnic şi stingher M’a luminat doar steaua Ta pe cer.
                            In lumea Ta ce-ai vrut să Ţi-o asameni, Dece atâta negru’n lut şi’n oameni?
                            La masa bucuriei m’ai născut Doar privitor străin, ursuz şi mut.
                            Părtaşii ei, păpuşi în vag decor,
                            Sunt mici şi trişti în veselia lor.
                            M’aş vrea cu Tine doar pe pisc de stâncă, Dar eşti prea nalt şi valea prea adâncă...
                            De nu am haz să mă înalţ mai sus,
                            De traiul pentru-o lacrimă şi-un râs,
                            Dece nu mă înclini spre lucruri mici?
                            Să fiu şi eu pitic între pitici...
                            Mi-ai hărăzit doar chin de corăbier Plutind etern între pământ şi cer.
                                                                 NX/
                                                              dmrSfwtk
© BCU Cluj
 CRONICI
 IDEI, OAMENI & FAPTE
        PROFESORUL PAULESCU ŞI CREAŢIONISMUL IN ŞTIINŢĂ
    Ştiinţa provoacă pe omul care se ocupă cu dânsa să depăşească limitele realităţii sensibile, lărgindu-şi cadrul de preocupări dincolo de domeniul faptelor experimentale. Incapacitatea esenţială, de înţelegere totală a vieţii, îndeamnă investigaţia către realitatea supra-sensibilă, acolo unde metodele experimentale se izbesc de imponderabil şi ipotezele materialiste rătăcesc în abstract.
    Un om de ştiinţă poate avea prin urmare şi o concepţie spirituală, care să-i deschidă perspective nelimitate asupra manifestărilor polimorfe ale vieţii, dar pentru aceasta, va trebui să transcendă realitatea tangibilă, căutând să-şi angajeze fiinţa sufletească într'un complex de forţe independente de voinţa personală.
    Setea de absolut, sau neliniştea metafizică, sau revelaţia spiritualităţii divine, dau un sens vieţii, şi îndeamnă paşii celui invadat de necesitatea unei frământări interioare, către o înţelegere cuprinzătoare chiar a faptelor ştiinţifice. Biologii, ca oameni de ştiinţă, fie că sunt spiritualişti sau materialişti, ajung la un moment în care, domeniul faptelor experimentale nu le mai dă satisfacţie, curiozitatea rătăcind în căutarea altei explicaţii. Necesitatea acestui determinism universal, care izvorăşte din însăşi firea omenească, dornică de o cât mai cuprinzătoare înţelegere, se realizează sub forma unei gândiri filosofice încarcerată în cazul ipotezelor materialiste în vagul teoriilor transformiste ; complectată în cazul spiritualismului, cu adoptarea unui principiu care transcende viaţa. Crea-ţionismul în filosofie poate fi un artificiu de cugetare; creaţionismul în teologie, se relevă sub forma harului divin; în literatură, licenţa moravurilor şi dominaţia diferitelor curente, îngăduie opinii variate; în ştiinţă, creaţionismul este un fapt real, evidenţiat pe căile naturale ale raţiunii supra-sensibile. Ceeace empiricul nu poate dovedi, ci numai constata şi verifica, rămâne deschis interpretării raţiunii, ea însăşi o expresie integrală a naturei fiinţei omeneşti. Oricât ne-am frământa în dibuirea unor noui metode de exploatare a tainelor vieţii, şi oricât am rătăci pe căile misterioase ale filo-
sofiei kantiene, gândirea aristotelică îşi păstrează toată limpezimea originară şi toată valoarea sugestivă. Dela ea purcede cunoaşterea ştiinţifică şi tot la ea se potoleşte setea de absolut. Cauzalităţile aristotelice domină filosofia şi dela ele pornesc naturaliştii atunci când cercetează izvorul vieţii, şi ţinta către care se îndreaptă eforturile combinate ale fiinţelor.
    Domeniul de aplicare al cauzalităţilor aristotelice este mai mare pentru un naturalist care lucrează cu un material răspândit pe imensitatea spaţiului terestru, şi existent în timp în germinaţia prodigioasă a epocelor geologice; pentru un fiziolog, câmpul de activitate este limitat de precăderea fenomenelor vieţii, individualizate şi variabile dela o specie la alta. Iată o primă îngrădire, la care se mai adaogă şi faptul, că medicul fiziologist, urmărind întotdeauna un scop practic şi util, va fi nevoit să-şi menţie investigaţia ancorată în realitate.
    Cercetând fenomenele fiinţelor vii, Profesorul Pau-lescu şi-a îngăduit să arunce o privire asupra problemei vieţii, căutând să restabilească o legătură logică şi firească, între datele concrete ale ştiinţei, şi imponderabilul realităţii supra-sensibile. Punctul de plecare, este constituit prin enunţarea unei definiţiuni, care tinde prin convenţiunea unanimă a oamenilor, să devie imutabilă : ştiinţa este « cunoaşterea prin cauze». Fenomenele fiziologice, nefiind izolate, fiziologia (ca ştiinţă), urmăreşte studierea fenomenelor fiinţelor vii prin cunoaşterea cauzelor. Cu un curaj intelectual demn de o resemnată admiraţie, profesorul Paulescu a despicat orizontul acestei ştiinţe, arătând mai întâi că noţiunea de cauză este un concept metafizic, demonstrând apoi, că simţurile noastre nu percep relaţiunile de cauzalitate între fenomene ci numai ordinea de succesiune, In posibilităţile sale de evoluţie, un fenomen fiziologic se relevă prin trei stadii: « i. — Când fenomenul cauză este realizat, fenomenul efect se manifestă (Posita causa, ponitur effectus); 2.—Când fenomenul cauză este suprimat, fenomenul efect nu se manifestă (Sublata causa, tollitur effectus) ; 3. — Când fenomenul
357
© BCU Cluj
    cauză variază, fenomenul efect variază deasemeni (Variante causa, variantur effectus) ».
       Acestea sunt cele trei condiţii ale relaţiei dintre cauză şi efect. Urmărind realizarea acestor condiţii în producerea fenomenelor fiziologice, Profesorul Paulescu, găseşte caracterul distinctiv al ştiinţelor biologice şi fiziologice adăogând noţiunea de scop, de cauzalitate finală. Privite sub acest unghi de incidenţă, fenomenele vieţii învederează o permanentă adoptare a mijloacelor la un scop determinat. Este ceeace Cumnat dela Nancy a denumit cu termenul de preordinare biologică şi finalitate. Trebuie să remarcăm totuşi, că noţiunea de cauzalitate finală implică o esenţă metafizică.
       Folosindu-se de raţionamentul prin analogie, care serveşte la cercetarea cauzelor eficiente şi finale, şi ab~ stractizându-le în formule simple şi generale, Profesorul Paulescu a arătat că probele şi contra-probele experimentale nu confirmă ipoteza generaţiei spontanee şi că « astăzi, nici o fiinţă vie nu se naşte in dependinţa materiei brute, in chip spontan ». Trecând mai departe, Profesorul Paulescu a observat că nu se poate «demonstra transformarea unei specii actuale in altă specie actuală », că însuşi Darwin, deşi a promovat teoria transformistă aplicând-o la toate fiinţele, «nu relatează nici un caz care să demonstreze in chip incontestabil transformarea unei specii actuale în altă specie actuală». Argumentele sale sunt bazate pe ipoteza speciilor intermediare. Chiar dacă am admite variabi-litatea şi transformarea unei specii în alta, «modificările caracterelor specifice — zice Paulescu — sunt întovărăşite de scăderea şi suspendarea fecundităţii indivizilor ».
       Aşa dar, chiar rămânând pe poziţia ipotezelor dar-winiene,trebuie să recunoaştem că în lupta pentru existenţă, o specie cu o fecunditate scăzută, va ceda locul uneia cu o fecunditate intactă, ceeace înseamnă o revenire la speciile care n’au suferit modificări ale caracterelor specifice. Această concluzie contrazice complect teoria darwiniană şi reabilitează vechea concepţie a lui Cuvier — reluată de Vialleton, care afirmă fixitatea speciilor.
       Iată cum finalitatea afirmându-se printr’o permanentă tendinţă de menţinere a caracterelor speciei, şi de perpetuare, nu îngădue abateri care să contrazică evidenţa acestui principiu esenţial fenomenelor biologice.
       Cauzalitatea finală a fenomenelor vieţii, presupune trecerea în abstract şi prin urmare, contactul cu dumnezeirea. Ideea aceasta îi revine lui Paulescu dela marele fiziologist Claude Benard, care a încercat să demonstreze că fenomenele vieţii se subordonează regulelor comune universale, fără ca prin aceasta să cadă în păcatul materialismului ştiinţific. De altfel el recunoaşte, jj că ideea de finalitate aparţine filosofiei şi nu ştiinţei. ' Cu însăşi cuvintele aceluia care a scris faimoasa operă «Introduction ă l’etude de la mâdecine experimentale», «finalitatea nu este o lege fiziologică; nu este nici o lege a naturii după cum zic unii filosofi; ea este mai mult
o lege raţionată a spiritului. Fiziologistul trebuie să se ferească de a confunda scopul cu cauza: scopul conceput de inteligenţă cu cauza eficientă care se află în obiect». Claude Bernard era un teist, şi totuşi, determinismul medical pe care el l-a lansat în circulaţie îngrădeşte consecinţele practice ale revelaţiei divine. Intr’o notă din voi. III al «Fiziologiei medicale», Paulescu amplificând concepţia lui Claude Bernard adoptă 0 atitudine pe care o justifică astfel: «noţiunea de cauză — zice el — nu este experimentală. La fel ca şi aceia de scop, de finalitate ea este metafizică. Intr’ adevăr, simţurile nu percep decât fenomenele şi modul lor de succesiune, şi nu relaţiile de cauzalitate sau de finalitate. Aceste două noţiuni sunt, atât una cât şi cealaltă, concepute in inteligenţă şi au aceleaşi drepturi de a fi adoptate in ştiinţă ». In capitolul despre «Finalitatea vitală » din voi. III, Paulescu deosebeşte viaţa de materie, care este lipsită de finalitate, atributul ei esenţial fiind massa inertă. S'ar părea totuşi că există şi la materia brută o finalitate, însă ea nu este conştientă. Afinitatea, coeziunea, cristalizarea, şi în genere proprietăţile fizico-chimice, denotă finalitatea materiei, Paulescu a combătut această idee — împotriva lui Dastre — cu toate că, dacă ar fi recunoscut-o, spiritualismul său nu şi-ar fi pierdut nimic din valoare. De altfel, el însuşi recunoaşte că «ştiinţa experimentală demonstrează în chip evident că substanţa vie derivă astăzi, şi foarte probabil a derivat întotdeauna din substanţa inertă». In condiţiile fizico-chimice de astăzi şi prin generaţie spontanee, acest fenomen nu se mai întâmplă, fapt de asemenea evident şi «demonstrat de ştiinţele experimentale ».
    Starea de echilibru interior al organismului, în care fiecare fenomen tinde către realizarea unui anumit scop, îl îndeamnă pe Paulescu să creadă că există o cauză primă, de natură metafizică, şi deci imaterială. Dacă avem în vedere, uniformitatea planului morfologic şi fiziologic, trebuie să conchidem că în regnul fiinţelor vii, «există o unitate în variaţia nelimitată a formelor şi fenomenelor » şi că prin urmare, « acest regn este efectul unei cauze prime unice». Deoarece această unitate, în planul morfo-fiziologic are caracterul unor regule prestabilite (regie d’avance, CI. Bernard) rezultă că finalitatea vieţii este imanentă. Spiritualismul lui Paulescu merge până acolo încât afirmă că scopul fiziologiei este de a t demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii imaterială, unică şi infinit de înţeleaptă». Cu alte cuvinte, « viaţa este efectul a două cauze imateriale : una, cauza secundară sau Sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vie; cealaltă, cauza primă sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vii». Aceste sunt cuvintele de încheere ale tratatului de «Fiziologie medicală», operă monumentală, tipărită în franţuzeşte. In peste *2000 pagini, in octavo, găsim o cuprinzătoare expunere a sindromelor medicale, conexate cu noţiuni de morfologie şi fiziologie şi totodată ^contribuţia complimentară a , cercetărilor personale. Fireşte, nu este timpul să vorbim
358
© BCU Cluj
aici despre personalitatea medicală a profesorului Pau-lescu, invitat de către Facultatea de Medicină din Paris să ocupe catedra maestrului şi prietenului său Lan-cereaux; şi nici nu vom insista asupra polemicilor ştiinţifice purtate între Profesorul Paulescu şi Dr. Voinov şi Prof. N. Leon. Este suficient să amintim numai, că în toamna anului trecut a apărut remarcabila lucrare a lui Louis Vialleton care spulberă definitiv ereziile transformiste şi ipotezele materialiste
despre origina vieţii. Discuţiile care au avut loc în lumea medicală, şi lamentabilul răspuns al lui J. L. Faure (un mare chirurg, cu lăudabile predilecţii literare), confirmă falimentul şcoalei materialiste în biologie, şi ne îngăduie să adăogăm pe Paulescu alăturea de Vialleton, Roux şi Cumnat care au demonstrat perimarea dogmelor transformiste.
                                                                                                                            NICOLAE ROŞU
                    O INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA LIMBII
   Epoca modernă a fragmentat orizontul vieţii, aducând o mare specializare în toate domeniile. Şi cu toate acestea, cel puţin în ultimul timp, se observă o tendinţă contrară. Nu ne referim la cunoscutele deziderate pentru cultura generală, ci la fapte nepremeditate ce se pot constata în chip obiectiv. De exemplu, în literatură se produce „o confuzie a genurilor literare”. Iar în ştiinţe şi filozofie, apar din ce în ce mai mult fenomene şi probleme, cari nu mai pot fi studiate de o singură disciplină, fie ştiinţifică, fie filozofică. Tipul cercetătorului cantonat în specialitatea lui începe, dacă nu să dispară, căci utilitatea sa e totuş imperioasă, dar să fie însoţit de tipul savantului sau filozofului familiarizat în mai multe ramuri de cunoaştere. Ideile prind a se organiza, în mare măsură, pe probleme. Mai ales unele ştiinţe îşi potrivesc structura lăuntrică şi-şi lărgesc cadrul pentru a cuprinde spaţii cât mai sintetice. In această direcţie cităm, înainte de toate, ştiinţa limbii —• la care s’ar putea adăoga geografia. A cerceta fiinţa limbii în cadrul social şi cosmic, în care apare şi se desvoltă, e a angaja un orizont de cunoaştere atât de larg, încât se poate spune că ştiinţa limbii concepută în acest sens, e o disciplină chemată să facă, după filozofie, educaţia intelectuală integrală a generaţiilor noui, o disciplină ce ar putea fi întrebuinţată cu folos pentru procesul de universalizare a spiritului, pe care-1 doresc unii ideologi actuali. In afară de această importanţă în educaţia intelectuală ca atare, ştiinţa limbii are o mare însemnătate din punct de vedere naţional, evidentă pentru oricine. Deaceea salutăm cu bucurie apariţia unui elegant — atât în sens lăuntric cât şi exterior — volum al d-lui Al. Proco-povici, universitar şi academician, întitulat „Mic tratat de lingvistică generală” (Cernăuţi 1930), care, în nici două sute de pagini, a izbutit să redea, în liniile sale fundamentale, peisagiul viu, grav şi subtil, al ştiinţei limbii, aşa cum e privită azi de gânditorii cei mai înaintaţi.
   După o prefaţă în care se îmbină discret ştiinţa cu vibraţia sufletului şi generozitatea scopului, autorul face o clasificare a limbilor în izolante, aglutinante şi hectante. In limbile izolante, cum ar fi limba chineză, japoneză, elementele ce exprimă funcţiile gramaticale nu fuzionează cu cuvintele, ci rămân izolate. Acelaş cuvânt poate fi şi substantiv şi verb şi adverb şi adjectiv ori poate să însemne cu totul alt lucru, după locul pe
care-1 are în propoziţiune ori după tonul cu care e pronunţat. In limbile aglutinante, cum ar fi cea maghiară, turcă, elementele gramaticale intră în legătură cu cuvintele, însă sub forma multor feluri de prefixe, infixe şi sufixe. Iar limbile hectante — cum sunt cele mai multe limbi europene, limbile cele mai evoluate —■ au caracter flexionar. Urmează un capitol, pitoresc şi abstract totodată, despre răspândirea limbilor pe glob, a celor câteva sute de limbi, după unii, câteva mii, după alţii, „cari împânzesc rotocolul pământului”. Intr'un al treilea capitol, consacrat realităţilor fonetice, expunerea se strânge, luând aspect mai tehnic şi mai special, pentru a se lărgi iarăş, de data aceasta cel mai mult, în cel din urmă capitol, ca o apă care, scăpând de strâmtoare, se revarsă pe suprafeţe întinse. In acest capitol final, mai mare decât jumătate din toată cartea, se vorbeşte de „istoria evoluţiilor lingvistice”, în chip ispititor şi variat. Aici e partea, care are cea mai mare atingere cu filozofia. Unele paragrafe („limba ca fapt social”, „originile limbii", „dela accentul muzical la cel expiratoric", etc...) sunt deosebit de frumoase. Expuneri fericite sunt în multe locuri şi peste tot, de altfel, te surprind şi te încântă tainele limbii şi ale vieţii, explicările servite de autor, mergând uneori până la întrevederea pulsaţiilor misterioase ale existenţei. Un exemplu: transformarea unor sunete începe, câteodată, într’un secol şi durează scurt timp, fenomenul consumându-se înainte de a fi cuprins toate cuvintele din aceeaş categorie ale limbii. Prefacerea lui l inter-vocalic în r la Daco-Romani, a început în veacul al V-lea şi s'a terminat în veacul al VlI-lea: ca un râu ce se naşte nesimţit din dealuri mici şi se pierde în stepă, înainte de a fi ajuns la mare sau la o altă apă mai însemnată. In alte cazuri însă, transformarea e de durată extrem de lungă. Schimbarea lui e neaccentuat în i e străromână, dar fenomenul nu s'a desăvârşit şi continuă, cu ezitări şi astăzi. Expunerea d-lui Procopovici are meritul de a fi pus limba în legătură cu palpitaţiile şi nervurile vieţii, de unde rezultă un mare interes ce se revarsă asupra limbii şi, pe de altă parte, sugestii pentru lămurirea şi preţuirea vieţii însăş. Deaceea paginile sale sunt o panoramă sobră şi atrăgătoare. Fastuoasa şi emoţionanta poveste a naşterii, evoluţiei şi morţii limbilor, se simte colorând şi transformând consideraţiile în aparenţă aride ale cărţii. Iar talentul de concizie al autorului, deşi luptă cu unele greutăţi
359
© BCU Cluj
de exprimare, a putut să dea stratificare virtuoasă unui număr apreciabil de idei din lingvistică într’un minimum de spaţiu. Pe lângă aceasta, e înviorător şi încurajator sentimentul, pe care-1 dă necurmat lucrarea d-lui Pro-copovici, că te afli în tovărăşia unui spirit de o zeloasă prudenţă ştiinţifică şi totuş de avânt, de relativism metodologic şi de elan sub presiune, un spirit care se fereşte de generalizările şi avânturile diletantismului, dar nu ignorează beneficiile criticismului cald. Aceasta e tocmai atitudinea, care se cerea pentru o carte de introducere într'o ştiinţă şi de îndrăgire a ştiinţei, pe care o prezintă.
   N’am făcut nici un fel de studii speciale asupra limbii. Suntem, cum ar zice d-1 Procopovici, un „laic" în acest domeniu. Dar tocmai de aceea ne interesează anume lucruri, cari ar scăpa sau n'ar fi luate în seamă de un oficial. Astfel, de pildă, ne interesează portretul autorului, aşa cum e sugerat de paginile acestui „mic tratat". Nici un intelectual nu e mai nedreptăţit şi, în orice caz, mai rău văzut de public decât filozoful şi filologul, poate pentru că lumea în general nu înţelege utilitatea filozofiei ori a cercetărilor despre limbă şi nu înţelege mai ales mobilul, care-i face să muncească pe filozofi şi filologi. întrucât priveşte pe filologi, ei sunt cele mai adesea ori consideraţi ca nişte fiinţe rebarbative şi hirsute, aride, unilaterale, placide şi totuş fanatice, cu un amor propriu cât lumea, răzbunătoare sau chiar niţel săltate... Fiinţe masive şi uscate ca nişte dicţionare ambulante, genii rele ori numai ciudate, cari torturează viaţa spiritului sau sunt instrumente de tortură, făpturi antediluviene şi obsedante ce mai stăruie într'o epocă de viteză, de învălmăşeală a graiurilor şi de confraternitate cel puţin teoretică... Fiinţe stranii, cari se hrănesc cu cuvinte, etimologii şi semne cabalistice, cari înghit duzini de idiomuri şi nu sunt niciodată sătui, cari studiază limba şi rareori au stil şi cari, uitând de unde au plecat, ajung să comande ei limbii... In sfârşit, fiinţe absurde, cari în loc să studieze viaţa de azi şi perspectivele de viitor, se ocupă cu ceeace e mort de veacuri şi milenii ori cu ce e definitiv cristalizat într’o limbă... Deşi filologia nu se confundă cu linguistica, d-1 Procopovici face mult, în chip indirect, pentru a corecta acest portret tipic — în parte datorit manifestărilor unor anume filologi — pe care lumea se complace aşa de frecvent, când nu admiră cu spaimă, să-l aplice celui ce se îndeletniceşte cu cercetarea limbii. Căci autorul „micului tratat de lingvistică generală” lasă să se degajeze din rândurile operei sale o atmosferă de amabilitate aleasă, de filtrată căldură spirituală ce presupune la bază calităţi de temperament, apoi un aer de omenie rară, de modestie conştientă, de bun simţ solid, de obiectivitate şi dreptate, toate însuşiri cari-1 fac să recunoască, cu veneraţie ori cu frumoasă camaraderie, tot ceeace a primit dela alţii. Cum zice singur: „fiecare dintre măieştrii şi colegii mei îşi va simţi, am toată nădejdea, prezenţa în lucrarea aceastaPe de altă parte, sunt evidente preocupările de sinteză, atenţia pentru stil şi pentru acele
nobile şerpuiri de subtilitate, cari înalţă orice produs intelectual ca firele de aur într’o ţesătură. In sfârşit, sub toate afirmaţiile autorului se simte plinătatea vieţii — marea creiatoare de forme —şi infinita varietate a aceleeaş vieţi, vibraţiile cele mai actuale, concretizările în curs, desmănunchierile de perspective pentru misterul ce se va consuma mâine şi mai târziu. După toate acestea, nici vorbă nu poate să mai fie de atitudinea de a comanda limbii. Dealtfel, reformatorii raţionalişti ai limbii sunt perimaţi de multă vreme — ei ne mai stăruind decât în legendele opiniei publice. Adăogând la cele de mai sus un grad înaintat de maturitate a spiritului ştiinţific şi o pasiune virilă, antrenantă şi dezinteresată pentru fenomenul graiului, d-1 Al. Procopovici a putut să ofere „publicului larg” pagini şi autorizate şi pline de viaţă, cari să ajute la popularizarea unui alt tip de cercetător al problemelor           j
limbii. Pentrucă d-sa e un închinător, cu pietate, dreptate     !
şi ştiinţă, al acestei mari taine care e simbolica înţe-        j
legerii prin sunet a oamenilor între ei. Aceasta explică totul.
   După aceea, ne interesează anume sugestii pentru ideia etnică şi ideia tradiţionalistă, cari se desprind din cartea d-lui Procopovici. De fapt, a studia limba e a studia, cel puţin în mare parte, realitatea etnică. Studiile lingviştilor trebuie să fie considerate ca un îndreptar cu multă prestanţă de către acei sociologi înclinaţi să nu acorde limbii toată însemnătatea, pe care o are în stabilirea fiinţei naţiunii. Nu odată afirmările, pe cari le face d-1 Procopovici cu privire la limbă, pot servi ca puncte de plecare şi pentru un sociolog sau un psiholog al etnicului. D-sa nu ocoleşte „specificul naţional" ca factor ultim de explicare a limbii, pe care-1 aseamănă cu natura, despre care nu putem spune de ce cristalizează sarea într'un fel şi diamantul în alt fel, tot aşa cum nu putem să ne lămurim de ce realitatea etnică produce câteodată unele rezultate lingvistice, alteori rezultate opuse, deşi celelalte condiţii sunt egale. Deasemenea, d-1 Procopovici bazează, împreună cu Hugo Schuchardt şi alţii, ştiinţa lingvisticei pe ştiinţa limbii materne. Acest principiu îl întăreşte dând cele mai multe din exemplele lucrării sale din tezaurul limbii noastre. E aici, pe lângă ^o idee foarte proprie pentru progresul lingvisticei în sine, şi un omagiu pentru spiritualitatea etnicului. Se poate ! spune că ceeace a ajutat mai mult sufletului românesc în tot trecutul istoric, au fost religia şi limba. De aceea atitudinea d-lui Procopovici nu poate fi decât îndreptăţită şi rodnică. Pentru tradiţionalism sunt semnificative, între altele, rândurile următoare: „/ dispare din Spania şi apare în Franţa nu pentrucă limbile'! autohtone din acele ţări au influenţat în sensul acesta limbile neolatine, cari le-au luat locul, ci pentrucă în vinele Spaniolilor curge din belşug şi sânge iberic, în vinele Francezilor şi sânge celtic. Vedem reînviind aşa dar, după... multe generaţii, anumite incapacităţi şi anumite facultăţi, fenomen pe care îl putem numi atavism lingvistic”
(116). S’ar părea că aici e o infirmare a tradiţionalismului,
360
© BCU Cluj
p# când de fapt e o mai profundă confirmare a lui. E, anume, un tradiţionalism de fond, care depăşeşte ori chiar înlătură tradiţionalismul de forme. In adâncul „sufletului” sau „sângelui” etnic sunt forţe de evoluţie, cari creiază serii de fenomene istorice într’o continuitate organică. Pe lângă aceasta, tradiţia formelor apare ca ceva secundar. Un suflet adânc se desvoltă întotdeauna organic, nou şi continuu, oricâte distracţii i-ar impune cataclismele istorice. In cele din urmă, revine la linia lui. D-l Procopovici vorbeşte des de predispoziţiile fizice şi psihice ale neamurilor în evoluţia limbii: ele sunt însă totodată un aspect, cel mai însemnat, al realităţii tradiţiei, în ceeace aceasta are mai neformalist şi mai dinamic.
    Alte aspecte şi sugestii, pentru diferite probleme ale spiritului, s'ar putea sublinia, de către alţii, în cartea pe care o discutăm. întrucât ne priveşte, să ni se îngăduie însă de a face câteva observaţii în legătură cu limba „micului tratat de lingvistică" şi de a exprima un deziderat, înainte de a încheia.
    Cartea d-lui Procopovici aminteşte un dulce parfum de limbă bucovineană şi dovedeşte — ceeace e rar la intelectualii români de pretutindeni — un mare şi constant efort de corectitudine. Acestea sunt merite, pe cari ne grăbim să le dăm în vileag, pentrucă ele dau tonul în compoziţia sa şi pentru a nu se exagera cele ce vom nota imediat. E în exprimarea d-lui Procopovici ceva sănătos, ţărănesc, în stare de cea mai bună evoluţie şi e ordinea, pasiunea şi ştiinţa unui gramatic în sensul înalt al cuvântului. Intelectualii din inima Vechiului Regat, cari fac pe Napoleonii sintaxei, hotărînd cum vor sau cum se întâmplă şi întrebuinţând un vocabular înţesat de franţuzisme de ultimă oră, ar putea găsi fericite, numeroase şi robuste exemple în paginile „micului tratat de lingvistică”. Totuş în acesta sunt şi unele exprimări, cari, uşor revăzute, ar deveni mai fireşti ori ar câştiga în claritate sau ar ajuta mai mult tendinţa spre concizie a autorului. Deasemenea sunt, e adevărat foarte rar, termeni sau expresii cari amintesc, deşi de departe, influenţe de limbă provincială şi de cultură germană, dar cari, mai ales, scct în evidenţă acel interesant fenomen de interferenţă a două mediuri culturale, cum era cel al intelectualului român bucovinean de până la războiu şi cel al României actuale. D-l Procopovici spune câteodată: „fu-turul”, „a face concluzia”, „separează”, „respiratorie”, „articulatorie”, „expiratoric”, „favorul”, „hipoteză”, „mai un cuvânt", „rostul” (în loc de „rostirea”?), „în butul reducerii sale fonetice”. Un exemplu prea local: „Gheorghe şi-a luat femeia la Şirete”. In deosebi, ni-se pare ciudat ca unele neologisme de origine franceză de demult românizate, să fie întrebuinţate în altă formă — cu atât mai ciudat cu cât acelaş fenomen l-am constatat şi la alţi oameni de cultură din această parte a ţării noastre, într’o măsură mult mai mare, între alţii la un profesor de filozofie dela Cernăuţi. De ce să se întrebuinţeze aceste neologisme într’o formă caşi când ar fi transpuse pentru întâia oară în româneşte? E aici
un fenomen mai larg: limba intelectualului român din nouile provincii — bucovinean în cazul de faţă — format înainte de războiu. Nu ne închipuim poate îndestulător ce merite au aceşti intelectuali în rezultatul la care au ajuns, deşi mai au încă de lucrat în direcţia, care le-a cerut atâtea sforţări. Dacă pentru poporul de jos dificultatea era caşi inexistentă, nu aceeaş situaţie era pentru intelectualul român pătruns de culturile Europei centrale. Iar felul cum scrie autorul „micului tratat” e, fără îndoială, o izbândă maximă pentru categoria sa. Această izbândă poate fi însă înălţată şi mai mult. Şi fiindcă suntem în această ordine de idei, să spunem un cuvânt despre o afirmaţie a autorului:,,... cutare bucovinean, care a stat trei zile undeva în capitală, îl poţi auzi deja spunând, ca să-şi arate subţirenia, daca în loc de dacă sau este (în loc de sânt) mulţi oameni in târg” (125). Afirmaţia e adevărată dacă e vorba de anumiţi oameni de afaceri, ce descind pentru combinaţii în Capitală. Dar, altfel, nu ştim ca în acest oraş, atât de criticat, şi în aşa de mare parte pe drept, cuvintele de mai sus să fie dovadă de subţirenie. Sunt unele prejudecăţi, pe Cari, din nefericire, le avem unii despre alţii. Din punct de vedere politic, Bucureştiul e asimilat cu „Bizanţul". Dece, din punctul de vedere al limbii, să fie bănuit de vicii, pe cari în fond nu le are — deşi are altele, numeroase, în acelaş domeniu, şi ar putea să înveţe foarte mult din limba pitorească şi proaspătă a nouilor provincii? Intelectualii nouilor provincii, nerenunţând la munca de propie desăvârşire, ar putea avea un rol însemnat în terapeutica stării actuale a limbii române, mai ales că ei au în general mai multe preocupări ştiinţifice de limbă decât cei din vechiul Regat. Ceeace face d-l Procopovici e un exemplu foarte vorbitor în acest sens şi dacă sunt unele nuanţe sau elemente improprii în cartea sa, aceasta era foarte firesc, fiindcă procesul de rezolvire a lor nu se putea face dintr’odată.
   Aspectele istorice şi filozofice din cartea d-lui Procopovici sunt foarte atrăgătoare. Cele dintâiu sunt însă mai mult menţionate, neputând lua forma unor des-voltări pentru a nu îngreuia expunerea, după cum ne spune autorul însuş. In ceeace priveşte aspectele filozofice, ele sunt însemnate, după cum s’a putut vedea, constituind unul din meritele principale ale lucrării. D-l Procopovici ne spune că s'a gândit la „un comentar al vieţii aşa cum se manifestă prin limbă”. Dar tocmai de aceea aceste aspecte devin şi mai dorite de către cetitor, transformându-se, în închipuirea lui, într’o arvunire a unor consideraţii încă şi mai bogate. La fel de dorite devin desvoltările istorice, numai întrevăzute în „micul tratat”. Căci nu ne gândim la istorie în înţelesul de referinţe, nume, date, ci la zugrăvirea etapelor spiritului, la acea istorie ideologică ce trasează matca spirituală, pe care curg, efecte şi cauze totodată, fenomenele, explicându-le în resortul lor cel mai intim. Aceasta ar face şi mai interesante problemele limbii şi, în definitiv, ar scurta expunerea, în alt înţeles, adică s'ar ceti mai repede, pentru a localiza aici o observaţie
361
© BCU Cluj
care s’a făcut. Expunerea istorică în înţelesul arătat e un bun mijloc de introducere într’o ştiinţă. In filozofie, se obişnueşte chiar să se facă „introduceri în filozofie” sub forma istoriei filozofiei. Nu e acelaş caz, desigur, dar e o indicaţie aici. Economia „micului tratat de lingvistică” nu permitea mai multe accentuări istorice şi filozofice. Iar această economie este ea însăş legitimă. Ne gândim însă, pentru a da curs dezideratului nostru, şi la o operă mai largă, construită pe o altă factură şi, adăogăm, cu un plus de sistematizare, pe care ne-ar putea-o dărui în viitorul nu prea îndepărtat d-1 Procopovici. „Micul tratat de lingvistică generală” păstrează încă urme din cursul pentru studenţii întâiului an, care a fost la început. Aceste urme s'ar înlătura cu totul, când s'ar veni din capul locului şi în chip limpede cu un proiect de largă introducere în ştiinţa limbii pentru intelectualii de toate categoriile. D-1 Procopovici a dovedit cu prisosinţă că are toate însuşirile de căpetenie pentru a da această introducere impozantă. In aceasta ar fi locul să se explice toţi termenii tehnici întrebuinţaţi, să se dea o definiţie a lingvisticei (mai ales în comparaţie cu filologia),care în „micul tratat” lipseşte, după cum ar fi loc şi pentru o sumă de alte lucruri. Avem nevoie de o introducere bogată în lingvistică dată de un Român, fiindcă, după cum spune d-1 Procopovici, ştiinţa limbii nu se poate întocmi ideal decât
                                                                                                                      HISTRIA,
   Histria, străvechea cetate milesiană, care încă din veacul al VlI-lea înainte de Christos a reprezentat pe ţărmurile getice avangarda civilizaţiei clasice, e cea mai bogată şi mai preţioasă arhivă de documente privitoare la protoistoria ţării noastre. Se putea spune aceasta încă din primii ani ai descoperirii ruinelor ei de către Vasile Pârvan, când, din orothesia lui Laberius Maximus, înscrisă pe fragmentele unei inscripţii hi-striene, pe lângă preţioase ştiri privitoare la viaţa Do-brogei sub Romani, regretatul arheolog şi istoric a putut delimita teritoriul Histriei cu numeroase amănunte din toponimia autohtonă a Dobrogei. Şi se putea deduce deasemeni din diferitele aluzii pe care le prezentau uneori inscripţiile din Histria cu privire la relaţiile dintre cetate şi populaţia traco-getică din vecinătate. Dar lipsiau încă documentele epigrafice histriene, atât de aştepate, în care fapte de seamă şi necunoscute din istoria Geţilor şi a Tracilor să apară proaspete şi revelatoare, umplând lacune întregi din cunoştinţele de până acum asupra trecutului nostru preroman.
   Insfârşit, azi avem şi un asemenea document important. Este inscripţia care a format nucleul comunicării foarte interesante ţinute în primăvară la Academie de către d-1 prof. Scarlat Lambrino. Distinsul elev şi urmaş al lui Pârvan, a cărui activitate harnică şi pricepută a putut fi preţuită şi cu prilejul expoziţiei cetăţii Histria, organizată în astă primăvară în Bucureşti, ne-a dat prin această recentă comu-
pe cunoaşterea şi punerea la contribuţie a limbii materne. Introducerile Apusenilor în lingvistică nu ne pot servi în aceeaş măsură cum ne servesc cele referitoare la alte ştiinţe. O asemenea introducere românească în duhul autentic al limbii ar contribui, poate, şi la însănătoşirea limbii pe care o întrebuinţează intelectuali şi scriitorii noştri, oricâtă multiplă fatalitate ar fi aici. Deaceea d-1 Procopovici a avut un gând foarte oportun când, părăsind nobilul sport intelectual al etimologiilor, care a acaparat pe cercetătorii noştri de limbă, a dat cel dintăiu tratat românesc de linguistică, deocamdată într'o formă modestă ca proporţii exterioare. Dorim ca „micul tratat” să devină pur şi simplu un tratat de lingvistică sau o respectabilă introducere în ştiinţa limbii. Până atunci, cartea, pe care ne-o dă d-1 Procopovici, poate servi, chiar şi în această formă, ca o excelentă introducere, deşi a fost scrisă cu două gânduri, de a fi la dispoziţia studenţilor începători şi a publicului larg. De aceea o recomandăm călduros oricărui „laic”, pe care l-a ispitit cândva problema limbii. Nu o facem cu autoritatea unui specialist, care în definitiv n'are ce căuta aici, ci cu convingerea verificată a unui cetitor, ce a folosit în direcţii variate consultând aceste pagini dense, dar aerate de suflul de dragoste al autorului pentru limbă şi pentru limba românească.
                                                                                                    VASILE BĂNCILĂ
ŞI RHEMAXOS
nicare cel mai de seamă eveniment din domeniul studiilor de protoistorie naţională întâmplat dela apariţia Geticelor lui Pârvan. Dintr’o inscripţie pe care au scos-o la iveală săpăturile sale dela Histria şi al cărei text mutilat de vitregia vremurilor l-a întregit şi interpretat cu o desăvârşită competenţă, d-1 Lambrino a reconstituit, printr'un studiu atent şi stăruitor, cu o metodă ştiinţifică de o exemplară severitate, liniile principale ale unuia din cele mai obscure capitole ale istoriei Geţilor, anume capitolul privitor la epoca dintre Dromichete şi Boerebista, epocă trecută aproape cu totul sub tăcere de către fărâmele de ştiri rămase dela istoricii din antichitate.
  Inscripţia, gravată pe o placă de marmoră, conţine textul unui decret de prin preajma anului 200 înainte de Christos, prin care cetatea Histria acordă unui cetăţean al ei, Agathocles al lui Antiphilos, mai multe onoruri pentru marile servicii pe care le-a adus în împrejurări din cele mai grele. In descrierea pe scurt a acestor împrejurări constă excepţionala valoare istorică a decretului. Căci e vorba numai de fapte absolut noi, asupra cărora nu exista până acum nici măcar cea mai slabă umbră de bănuială. Din decretul lui Agathocles aflăm astfel că pe la sfârşitul secolului III înainte de Christos, Histria era sguduită de un răsboi civil, că profitând de această răsmiriţă barbarii au început să ameninţe cetatea, care n’a scăpat decât mulţumită apărării organizată de Agathocles, că Histria, ca şi alte
ZOLTES
362
© BCU Cluj
cetăţi din Dobrogea era sub ascultarea unui rege indigen din stânga Dunării, numit Rhemaxos, că împotriva acestor cetăţi a pornit o serie de expediţii de pradă Zoltes, căpetenia Tracilor, că într'una din aceste expediţii Zoltes a ocupat Bizone, (Cavarna actuală), că Histria în mai multe rânduri a scăpat de atacurile lui Zoltes graţie devotamentului lui Agathocles, care, fie prin negocieri, fie prin cumpărare cu bani (— odată a dat 600 monede de aur —), fie prin întocmirea unei rezistenţe armate, a reuşit să întoarcă cetele căpeteniei trace din drumul Histriei, şi însfârşit, că, pentru a scăpa definitiv de ameninţările lui Zoltes, Histria a cerut ajutorul protectorului ei transdanubian, Rhemaxos, la care a fost trimis pentru aceasta chiar Agathocles.
    Toate aceste evenimente sunt dominate de numele a două căpetenii autohtone, Rhemaxos şi Zoltes, a căror activitate aţâţ de cuprinzător înregistrată în decretul histrian, deşi petrecută numai în spaţiul scurt de cinci ani, umple cu deducţiile pe care le suggeră o lacună de două veacuri din protoistoria sud-estului Europei.
    Cele două căpetenii sunt în rivalitate. Rhemaxos stăpâneşte Dobrogea cu cetăţile greceşti de la Mare, care îi plătesc tribut regulat, aşa cum face Histria. Zoltes le atacă şi le pradă sau le cruţă numai după obţinerea unei sume importante, fără ca aceasta să-l împiedice de a reveni în anii următori în faţa zidurilor lor cu aceleaş intenţii prădalnice. Rhemaxos apare ca Un monarh în puterea cuvântului, cu un prestigiu statornic moştenit din vremuri vechi. Inscripţia de la Histria îl numeşte rege (basileus). Zoltes nu e decât un simplu conducător militar care a ajuns pentru un moment să strângă pe Traci sub autoritatea lui, probabil cu condiţia de a le oferi cât mai dese prilejuri de pradă pe seama cetăţilor elene dela Mare. Grecii din Histria, neputându-1 chema „rege” ca pe Rhemaxos, îl asimilează cu un „archonte”.
    Zoltes îşi are reşedinţa în sud, în Balcani. Tracii pe cari îi conduce sunt cei stăpâniţi altă dată de Lysimach şi apoi de Celţii dela Tylis. Faptul că aceşti Traci sunt acum sub autoritatea unui consângean, care totuşi n’a reuşit să se impună ca un monarh propriu zis, dovedeşte că suntem într'o epocă de nestabilitate, nu mult după dispariţia stăpânirii celtice. O epocă de turburări şi de aventuri, care desigur se va termina prin găsirea unui echilibru sub o dinastie autohtonă statornicită. Dacă chiar Zoltes va fi fost în cele din urmă întemeietorul unei atari dinastii nu se poate şti. Decretul histrian al lui Agathocles ne-a făcut însă serviciul preţios de a ne preciza din istoria Tracilor de sud o fază caracteristică a acelei tranziţii, nedocumentată de isvoarele de până acum, de la stăpânirea celtică la dinastia odrysă indigenă, pe care o cunoaştem mai bine în epoca romană.
    Dacă despre Zoltes inscripţia dela Histria ne spune clar că e căpetenia Tracilor, în schi nb nu ne spune nimic despre naţionalitatea lui Rhemaxos, Totuşi, numele lui, ca şi amănuntele geografice pe care le oferă decretul
histrian, sunt suficiente pentru a deduce cu destulă siguranţă această naţionalitate. E ceeace a făcut d-1 Lambrino, în comunicarea sa de la Academie, printr'o argumentaţie documentată şi convingătoare. Rhemaxos e Get. Centrul stăpânirii sale se află în apus, înspre Carpaţi, în Muntenia sau în Moldova. Agathocles când e trimis la el ca sol, ia o corabie şi urcă pe Dunăre în sus. Puterea acestui rege are aceeaşi bază teritorială ca şi a lui Dromichete. Autoritatea lui asupra Dobrogei şi asupra cetăţilor greceşti pontice precede pe a lui Boerebista cu un secol şi jumătate.
   Inscripţia lui Agathocles ne arată astfel că acea impunătoare organizaţie politică a Geţilor, care intimidase pe Alexandru cel Mare cu prilejul expediţiei lui la Dunăre şi care apoi se manifestase cu atâta tărie pe vremea răsboaielor lui Dromichete cu Lysimach, departe de a dispărea din pricina invaziilor celtice din secolul III înainte de Christos, aşa cum se credea până acum din lipsă de isvoare, dimpotrivă, a crescut şi mai mult, apărând, numai la o generaţie după primele vârtejuri ale acestor invazii, mai puternică şi mai strălucitoare. Imperiul lui Boerebista, cea mai măreaţă alcătuire, pe care au realizat-o vreodată locuitorii pământului nostru, încetează de acum de a mai apărea ca un fenomen trecător datorit exclusiv hazardului şi energiei norocoase a unui aventurier. El e faza finală a unei evoluţiuni mult mai vechi a statului getic, pe care luptele cu Celţii nu l-au nimicit, ci, dimpotrivă, l-au oţelit. Intre Dromichete, care îşi dispută cu Lysimach ţărmurile Dunării, şi Boerebista, care e recunoscut ca suveran necontestat al ţărmurilor mării dela Nipru până dincolo de Balcani, stăpânirea lui Rhemaxos asupra cetăţilor elene din Dobrogea constituie tocmai ultimul element care ne trebuia pentru a înţelege cum la această răspântie a tuturor vâltorilor de popoare, care e valea Dunării de jos, statul getic a reprezentat timp de secole încheiate o stâncă neclintită cu temelii trainice. Niciun moment din secolul IV până în secolul I înainte de Christos, această stâncă nu s'a cufundat sub valurile invaziilor efemere, nici chiar sub ale celor mai sgomotoase şi mai impetuoase.
   E o concluzie menită a modifica total concepţia ce ne făcusem până acum despre protoistoria getică din vremea invaziilor celtice. Laconismul ştirilor istorice în ce priveşte evenimentele petrecute prin părţile noastre în veacurile III şi II înainte de Christos, era interpretat ca datorindu-se acestor invazii. Părea foarte natural ca Celţii, aceşti fanatici iubitori de glorie şi de aventuri, cari au umplut lumea de răsunetul isprăvilor lor, sdro-bind regate strălucite ca Macedonia şi Tracia elenistică, să fi reuşit însfârşit a nimici statul lui Dromichete, scoţând pentru două secole numele Geţilor din istorie. Singura menţiune din această vreme despre Geţi, aceea transmisă de Iustin, în care era vorba de înfrângerea regelui get Orole de către Bastarni, întăria şi mai mult impresia că invaziile Celţilor ar fi avut de efect în Dacia, dacă nu chiar o desfiinţare totală, în orice caz o fărâmiţare şi o extenuare a poporului get, corespunzând
363
© BCU Cluj
unei decadenţe politice dintre cele mai mizere. Numeroasele elemente celtice din toponimia Daciei, precum şi constatarea pe cale archeologică a unei speciale înfloriri în Dacia din aceea vreme a civilizaţiei numită Latfene, civilizaţie semi-barbară de tip occidental, caracteristică Cehilor, sfârşiau prin a da acestei impresii autoritatea unei concluzii certe.
   Acum această concluzie trebuie redusă la justele ei proporţii. Realitatea ei corespunde unui important împrumut de civilizaţie occidentală de către Geţi şi chiar unor vremelnice infiltraţii etnografice celtice în Dacia. Nu reprezintă însă nici o însemnătate din punct de vedere politic. E de admis ca în diferitele lupte care se vor fi dat la început între Geţi şi noii veniţi, puterea getică să fi suferit înfrângeri apreciabile, însă aceste înfrângeri, cu totul trecătoare, n’au reuşit nici un moment să clatine străvechea aşezare getică în însăşi rădăcinele ei. Celţii au venit năvalnic, cu sgomot mult, pe neaşteptate. Un moment au produs spaimă, au dobândit succese fulgerătoare. Dar, ca tot ce este adus de vânt, s'au risipit fără de urmă. Pe vremea inscripţiei
CRONICA
                                                               CARTEA FACERII
  Faţă de romanul d-lui Eugen Goga eram datori cu o completare. Am semnalat, în Mai 1929, (Ramuri), apariţia primului volum din Cartea Facerii, fără însă a ne spune părerea critică. Precizam atunci rezervele de rigoare şi ne luam obligaţia de a reveni când va ieşi întreaga scriere. E momentul acum să ne achităm de un angajament.
  Nu-1 recenzăm totuşi numai pentru punctul de vedere mai sus menţionat. Există şi alt determinant: socotim că în cele două tomuri este o construcţie care merită să fie luată în seamă.
               *
              * *
  D-l E. G. nu este romancier de profesie. Direcţionarea spre roman este o rezultantă a vremii. Dacă ar fi vieţuit sub alte semne, s. p., în zodia blagoslovită a memorialiştilor, şi-ar fi canalizat impresiile obţinute din contactul cu viaţa şi răsboiul, în file de memorii. Ritmul contimporan l-a hotărît pentru epica la modă, o tentaţie de actualitate care l-a improvizat romancier.
  Căci d-l E. G. nu are temperamentul postulat de canoanele romanului. D-sa se trage dintr'o familie în care poziţia dârză şi impetuoasă este o necesitate organică. Frate cu poetul, ziaristul şi luptătorul Octavian Goga. Scrisul la amândoi este o unealtă care trebuie să transmită convingerea şi să o sădească adânc. O coardă sonoră, cu timbru metalic; literatura nu este concepută ca oţioasă. Ea are un rost definit ca şi pagina proaspătă a ziarului. Obligatoriu" militantă.' Caracteristică celor
de la Histria nu mai jucau nici un rol în regiunile noastre. Inscripţia, atât de bogată în amănunte, nu pomeneşte nimic despre ei. Singurii cari au ceva de împărţit pe aci sunt Rhemaxos Getul şi Zoltes Tracul.
   Decretul emis în onoarea lui Agathocles al lui Anti-philos de către cetatea Histria, ne dă prin abundenţa de fapte menţionate şi prin deducţiile revelatoare, pe care aceste fapte ni le îngăduie, o idee mult mai măreaţă despre trecutul Geţilor, decât aceea pe care o aveam până acum. Valoarea sa documentară e tot atât de mare ca şi aceea a unei cărţi noi a lui Diodor, care s'ar fi descoperit întâia oară în zilele noastre. Chiar mai mare, pentrucă autenticitatea şi exactitatea evenimentelor prezentate sunt mult mai asigurate într'un izvor epigrafic decât într’unul literar.
   Pentru progresul remarcabil pe care-1 reprezintă descoperirea şi studierea acestui foarte preţios decret întru formarea unei concepţii cât mai juste despre cei mai vechi strămoşi ai noştri, d-lui Lambrino i se cuvin şi cele mai vii felicitări şi cele mai alese elogii.
                                                                                                                                            RADU VULPE
LITERARA
DE EUGEN GOGA
doi Goga, Octavian şi Eugen, dar şi specificitate ardelenească.
 Aşa fiind, este explicabil că dela un capăt la celălalt al Cărţii Facerii, trece ideia în fir răsucit. Experienţa războiului: cu osebite aspecte umane, coliziunile de idei, simţiri şi energie, i-au furnizat d-lui E. G. un depozit de material pe care se cădea să-l înfăţişeze ordonat, să-i dea o axă de rulare, să-l facă mobil prin-tr’o idee-motor. Şi de aci ecloziunea Cărţii Facerii, roman întru atât cât foloseşte procedele formale ale speţei, dar în realitate o vibrantă producţie retorică, în care piesele şi pionii au roluri preconcepute tactic în vederea unei bătălii. Andrei Retezeanu este executorul principiului etnic. Prin el trebuie să vină refacerea în-tr'o lume decăzută. Economia compoziţiei dictează existenţa tuturor celorlalţi: personagii de ambele sexe cari contracarează mersul celui central şi altele cari îl susţin. O totală prevedere de ansamblu aşa ca în Andrei Retezeanu să ni se ofere revelaţia unicului salvator, vestitorul lumii noui, următoare cataclismului. Din el cel bun, din el « Logosul» se va desprinde un Mesia al timpurilor. Copilul lui Andrei Retezeanu — călit în dureri şi dezamăgiri, dar statornic în principiul eminenţei autohtoniei — este steauna mântuitoare către care se întind braţele şi se aţintesc privirile.
 Din depresiunea războiului d-l E. G. s’a întors cu o credinţă fermă şi indelebilă, ancorând în optimism. Spre deosebire" de d-l Cezar Petrescu, pentru care zările se posomorăsc, se lasă greu şi definitiv ca un capac
364
© BCU Cluj
de întuneric, d-1 E. G. închide Cartea Facerii ca un epilog irizat de degetele trandafirii ale aurorei. Sbu-ciumul n’a fost zădarnic. Peste păcate a curs untdelemnul incitant al purificării. Lumea dinainte se coboară în sarcofagul morţii şi se înalţă pe orizont steaua sclipitoare a idealurilor curate. Iată etica înscrisă în fundamentul naraţiunii. întunecare, dimpotrivă, descopere o recapitulare a celor ce au fost, cu un pas de desmăţ mai departe. Unde va fi adevărul, acolo se găseşte romancierul vizionar.
   Afirmam că d-1 E. G. nu e romancier şi că pledează pentru o temă favorită. Realităţile dela sfârşitul ostilităţilor şi până astăzi dau dreptate d-lui Cezar Petrescu şi fac din Radu Comşa o fiinţă veridică. Războiul, nu ne-a scuturat de rele şi blestem: suntem mai răi decât am fost. Visurile mângâiate în geana tranşeelor s'au spulberat, luându-le locul fluviul brutal dinainte de prăpădul de foc şi suferinţe. Viziunea din întunecare este exactă. Autorul a palpat lumea cu o preciziune de diagnostician încercat. întunecare nu este o criză de subiectivism, ci o evidenţă intuită de perspicacitatea unui incisiv observator, care a examinat veacul în curgere cu un ochi necruţător.
   La d-1 E. G., care străbate aproximativ acelaşi sector ca şi confratele său, concluziile se trag fals, în raport cu datele sociale. Cele ce-am constatat dela încheerea păcii şi până în ziua de astăzi, ne interzic a fi optimişti. Idealurile unui Mesia ce va să vină, spre a schimba drumurile, au asfinţit cu ultima descărcare de armă. Am uitat pe unde ne-am purtat paşii şi sufletul, şi persistăm în aceleaşi văi infernale caşi în zilele premergătoare războiului. Copilul lui Andrei Retezeanu — Mesia care s’a născut îndată după măcel — desigur n’a crescut şi nu va creşte. E osândit să rămână permanent în faşe, fiindcă este ireal şi de domeniul poeziei.
   Unghiul de intuiţie al d-lui Cezar Petrescu este unghi de observator şi romancier ; iar privirea d-lui E. G,, lipsită de sagacitate, nu răscoleşte profunzimile sociale şi nu are justeţea cuvenită.
   Optimismul d-sale, nefundat, e de natură declamatorie. Este o teză susţinută cu argumente fabricate în uzina intelectuală proprie ; nu operă de artă care pleacă dela analiza vieţii, ca să-i dea esenţa superioară şi sintetică.
   Aceasta în ceeace priveşte problematica, mersul tematic conceptual. Se impune apoi a fi stabilite şi mijloacele de realizare : mediile şi eroii cari concură la exteriorizarea în fiinţă artistică a ideii dominante.
   Deşi departe de vastitatea ambianţelor şi de multiplicitatea personagiilor din întunecare, totuşi autorul Cărţii Facerii năzueşte cam acelaşi lucru: fresca societăţii româneşti care a făcut războiul. La d-1 Cezar Petrescu panoul războiului este precedat de cadrul neutralităţii şi urmat de prezentarea primilor ani ai păcii.
   In definitiv, poate, scurtarea cu cele două aspecte n’ar avea importanţă capitală, dacă fenomenul în sine, marele act politic de arme, ar fi suficient înregistrat în creaţiune. D-1 E. G. însă se limitează la o clasă so-
cială, cea de sus, boerimea şi intelectualii; restul nu apare decât rareori, ca actorii curioşi cari scot capul din culise. Teatrul unde se desfăşură acţiunea este alcătuit aproape exclusiv din saloanele bucureştene şi ieşene. In casele familiilor cu mari situaţii şi în cluburile de cărţi sau întâlniri (al Albaştrilor dela Iaşi) se opresc ecourile de pe câmpul de luptă, vuetul greu al stradei şi pătimirea masselor populare. De pe această scenă, unde evoluiază o minoritate, fragment al totului, se fac deschizături prin cari zărim ceva din restul priveliştei. Surprinzător pentru d-1 E. G. — mai apropiat prin origine şi fire de mediile largi. Dacă întâmplarea ar fi făcut să apară în mijlocul acestei clase, atunci am avea o justificare.
   Tranşeelor şi luptelor nu li se rezervă decât o parte cu totul redusă: un drum pe valea Prahovei, bătălia de pe Argeş şi un atac la Mărăşti — în mare disproporţie de inferioritate cu întinderea romanului. Viaţa ţăranului, a cărturarilor entuziaşti, a orăşenilor în general, nu intră — precum am spus — decât accidental, în câmpul analizei sale. In schimb o-supărătoare stăruinţă în preajma «boerilor» şi parveniţilor, cercetaţi până la amănuntul superfluu : Retezenii, Sorocenii şi Patridi. Rusul Cernomorskii, francezul Lassarde sunt aduşi pentru a întregi acelaşi mediu, spre a demonstra relaţiile « elitei» româneşti sau pentru a servi note de pitoresc. Harry Grtinberg, este adevărat, trece drept reprezentantul elementului evreesc dela noi. Tatăl lui, la fel. Dar nu ca atare intră în ruaj. Invenţia lor este cerută de eroul protagonist, ca să se producă în Andrei Rezeteanu erupţia sentimentelor de nobleţe naţională.
   Ostaşii ţărani îşi găsesc exponenţi în câteva figuri: colonelul Vasilescu şi soldaţii Piperea ori Năgăilă. Mentalitatea orăşenească se oglindeşte în locotenentul Mache Ploeşteanu. Ardealul este rânduit să dea pentru linia de desvoltare a epicei, pe preotul Văleanu, pe fiica sa Maria, pe Niculae — sluga stilată şi aclimatizată în Bucureşti — sau pe Traian, fiul preotului Văleanu. In rezumat, cam acestea sunt straturile în sânul cărora se înjghebează acţiunea. Prea schematizate în puţinii factori reprezentativi, faţă de extensiunea şi grandoarea epopeică a faptului. Actele mari, în deosebi războaiele, au reclamat totdeauna romancierilor calităţi de regisori ai mulţimilor şi diversitate abundentă de planuri sociale. Amintim Război şi pace pentru tipul universal sau citata operă a d-lui Cezar Petrescu. In această lăture lucrarea d-lui E. G. se resimte ca deficitară. De aceea şi apare ca frântură dintr’un ansamblu. Un număr de cercuri dintr’un sistem, nu redau decât parţial figura înscrisă. Operaţia unilaterală ar fi admisibilă, dacă în centrul preocupărilor, autorul n’ar fi plasat războiul. Cum însă aceasta este ţinta finală, deficienţa mediilor o considerăm defect.
   Al treilea punct care urmează a fi precizat este acela al eroilor. Mai toţi porniţi pe discursuri sau când nu le ţin ei, se însărcinează autorul să le debiteze. Astfel că, peste tot, avem impresia de tribună. Enumărăm o seamă: Retezeanu dinaintea mănăstirii Sinaia, fă-
365
© BCU Cluj
când alăturarea cu Notre-Dame şi mergând la o paralelă între civilizaţia românească şi cea apuseană; discuţia dintre acelaşi şi Griinberg, însumând note de pledoarie pe teme în contradictoriu ; Patridi etern înarmat spre a-şi susţine discursiv cinismul sau a-şi justifica parvenitismul; contelui Cernomorskii, ca unui veritabil rus, planând în mistic, i se atribue monoloage de natură nihilistă, cu armătură furnizată de literatura şi cugetarea rusească. Când nici eroii, nici autorul nu recurg la ample exhibiţii oratorice, nu lipsesc dialogurile articulate din această substanţă. Renunţăm la reproduceri textuale, suplinindu-le prin puţine trimiteri Pag. 140, tom. I, dialogul Andrei Reztezeanu — Coana Coraliţa; pag. 313, tom. I, dialog. Col. Vasilescu — A. Retezeanu ; pag. 56—59, tom. II; pag. 82—84, tom. II; pag. 96—98 tom. II sau cap. V, tom. II. Am însemnat pe cele mai mari, dar sunt atâtea riposte pe multe pagini, purtând accente similare. Eroii, în de'obşte sunt încheiaţi din acte, gesturi şi vorbe declamatorii şi teatrale. Andrei Retezeanu este perpetuu în căutarea unei prize de originalitate; Col. Vasilescu, scrobit şi rural, i se oferă prilejuri destule să-şi pună în relief atitudinea înrudită în fond cu a lui A. Retezeanu şi deosebită ca moduri de manifestare. Până şi practicul Patridi se comportă în ton identic. Anne-Marie, Cernomorskii sunt victimele şablonului. Cu mişcări automate, cu conduite forţate şi comandate. Doar oamenii simpli sunt dispensaţi de acest tratament: Niculae, Năgăilă, Piperea şi câteva din personagiile de mâna doua, Miţa ori actorii. Structura eroilor confirmă aserţiunea pusă în capătul acestor rânduri: că au fost plăsmuiţi şi distribuiţi pe careurile şahului, cu scopul net de a da lovituri. Mişcările sunt organizate strategic pentru executarea tactică, care se întinde dela titlu la epilog. De aici rezultă artificialitatea. Pretindem romancierilor să ne dea viaţa, dar să nu-i vedeam anatomic şi intenţionat, articulaţiile. Cum convenim să asistăm la înscenarea dramatică, cu condiţia să nu ni se risipească iluzia prin-tr'o descoperire a tehnicei de care se uzează între culise şi după fundal.
    Eroii solemni, gravi, şi originali sunt obţinuţi printr'o examinare exterioară, atitudinală şi verbală. Fără dozele trebuitoare de psihologism — forţa radioactivă care dă vlagă organismelor literare. Nu trăesc prin ele, sunt doar proiecţiunile unei serii de diapozitive cu care conferenţiarul îşi ilustrează subiectul. Stil de roman militant.
    Şi acum legitimarea lungului nostru popas, după ce am făcut eliminări de rândul întâi, când am ajuns la concluzia că scrierea d-lui E.G. nu se poate bucura de o părere favorabilă.
    Am zăbovit în analiză, fiindcă romanul Cartea Facerii se integrează în întinsul plan al majorităţii scriito-
rilor noştri, de a înfăţişa societatea românească în legătură cu războiul. Punctul iniţial al d-lui E. G. se anunţă interesant prin material, idee şi poziţie faţă de confraţii cari au abordat subiectul.
   Ideea generatoare a «puterii de dincolo de moarte venită de peste veacuri din strămoşi, puterea oarbă a unei tradiţii întunecate » care însufleţeşte pe A. Retezeanu, este scheletul solid ce ar fi putut sprijini o operă valoroasă. Dar însăşi această idee, preţioasă la început, are o derivaţie falsă, necorespunzătoare veracităţii sociale, în ultima parte a scrierii, când se prelungeşte în vaticinaţia unui Mesia.
   Materialul întrebuinţat, deşi mărginit la minimum, este însemnat, pentrucă aparţine unei răscruci de vremuri.
   Judecată în comparaţie cu literatura războiului, Cartea Facerii se vădeşte ca o încercare, între altele multe, apărute sau cari vor apărea de aici înainte. In erarhia arhitectonică, edificiul de căpetenie înfăptuit rămâne tot întunecare. Cartea Facerii este o modestă construcţie inspirată parţial fericit, ca proiect, dar executată defectuos. Pentru un scriitor debutant în gen, nereuşita nu constitue o dezonorare. Din contră, credem că este o posibilitate de corectare. Dacă nu pentru sine, în orice caz pentru cei cari intenţionează să se abată în aceeaşi direcţie va fi o pildă utilă.
   Conţinutul ideologic, forma şi afabulaţia, desigur, cum am arătat, nu satisfac dogmele literare. Romanul se va folosi de anumite categorii de lectori, de cei reduşi în pretenţii, cari nu stabilesc distincţii şi nu procedează la judecăţi comparative. Este necesară şi asemenea producţie, amuzantă şi antrenantă. Nefiind o operă de lungă vitalitate Cartea Facerii aduce un serviciu cititorilor de gust mijlociu, cultivându-le plăcerea literară, încă neconsolidată la noi.
   Pentru acest cuvânt, am dat atenţie sumarelor rapsodii din epopeia naţională a războiului nostru, în credinţa sigură că va fi o treaptă de schelă pentru înălţarea celei depline şi perfecte, care niciodată nu apare spontan, ci este anterior pregătită.
   Cu o creaţie literară mai mult lirică, suntem datori când se ivesc primele mijiri ale prozei epice, să le subliniem şi să le drămăluim. Pe teren epic, remarcabilă este apariţia în sine, într'o literatură fragedă caracterizată prin lirism. In capodoperile produse până acum, cota Eminescu n'a fost, nici vorbă, depăşită, dar nici chiar egalată de categoria narativă. De altminteri nici nu ne putem aşteptă, de vreme ce dela producerea primelor romane (lăsând la o parte pe D. Zamfirescu) n’au trecut decât cel mult zece ani. O radioasă tinereţe unde şi cele mai neînsemnate semne se fac vrednice de atenţie.
   Şi Cartea Facerii este un joc al acestor fragede începuturi.
                                                                                                                                  CONST. D. IONESCU
366
© BCU Cluj
CRONICA
              B O U R
  Cu o sensibilitate bogată, cu o putere de cugetare profundă, Bourdelle în sculptură nu poate fi echivalat decât cu Delacroix în pictură. Aceşti doi mari artişti cu aceeaşi putere creatoare de inovatori, au deschis căi noi în istoria artelor; ei sunt purtători de lumini ce străbat departe.
  Fiu al unui meşter lucrător de mobile, Bourdelle încă din copilărie iubea modelajul, iubea arta de a construi şi a da forme; tatăl său se pare că nu ignora calităţile aceluia ce trebuia să devină marele sculptor al vremurilor noastre. Epoca de desvoltare a talentului său a fost un timp de îndelungă încordare; necontenit cercetător, atent observator, Bourdelle îşi deschide drum după legile personalităţii sale. El avea o mare „facultate de asimilare”, tot ceeace constituia frumosul îl pasiona şi căuta să şi-l însuşiască. Bourdelle a desemnat în creion şi pastel, a pictat în uleiu, a sculptat în piatră, în marmoră, în pământ ars şi în bronz, cunoştea bine toată tehnica plastică şi arhitectura.
  Bourdelle a studiat sculptura şi arhitectura tuturor timpurilor ; el a lucrat după învăţămintele antichităţii greco-romane şi după îndemnul artei gotice, a învăţat la şcoala lui Rude şi Carpeaux, ale căror opere pasionau pe marele artist, prin dinamismul şi armonia mişcărilor de grup. Dar marea influenţă pe care a suportat-o Bourdelle a fost tot Michel Angelo, acest tragic şi genial artist al Renaşterii, care a stăpânit aproape întreaga sculptură modernă. Dalou şi Rodin i-au fost maeştri în atelier ; a lucrat ca şi ei, dar nu s’a lăsat stăpânit multă vreme de aceşti modelatori de gânduri. Influenţa lui Rodin, ce pare să fi fost mai puternică, s’a simţit mai mult în ucenicia sa decât în adevărata epocă de creaţie. Bourdelle a asimilat întreg trecutul artistic arhitectural şi sculptural, din care apoi, prin forţa temperamentului său, a născut opera personală. Personalitatea sa creia-toare s’a format încet, cu trudă.
   O teorie a artei după Bourdelle o putem desprinde din puţinele pagini ce ne-au rămas scrise de el şi în deosebi din monumentala sa operă. Bourdelle afirmă universalul în artă şi remarcă rudenia câtorva principii fundamentale, cărora arta niciodată nu se poate sustrage. Despre antichitate pe care a cunoscut-o şi a iubit-o atât de mult, el spune i) : „timpurile antice sunt de esenţă istorică şi etnică, fiecare timp şi fiecare rasă în operile sale aduce caracterele sale specifice. Dar legile fundamentale ale artei sunt imuabile ; în structura tu-
  i) Cu ocazia expoziţiei dela „Musee Orangerie”, Februarie—Aprilie 1931.
   PLASTICĂ
D E L L E
  turor operilor de adevărată artă Bourdelle vede aceeaş logică internă, aceeaş adaptare a materiei la spirit. „La bisericile bizantino-romane cari sunt pâinea spirituală a cugetării noastre, fruntea ta atât de senină, Apolon din Olimpia, a făcut să se închine lumii sale boitele înalte ale naelor. La fel Atena Poliade pare că a pornit din clara Acropole, pentru a reconstitui înţelepciunea sa în bisericile creştinilor”.
   Bourdelle este o artă nouă. S’a spus că opera sa însemnează o revenire la arta antică; alţii cred că e o revenire la arta medievală. Ambele consideraţiuni sunt nedrepte pentrucă Bourdelle a fost un adânc cunoscător al artei antice şi medievale, dar niciodată el nu a imitat, nu a copiat ci numai a folosit experienţa trecutului pentru o nouă sinteză în artă. Chiar când s’a inspirat din mitologia antică, Bourdelle realizează opere naturale, pline de realism, reanimează şi exprimă vechile mituri într’o formulă nouă a omului modern. Bourdelle a făcut îmbinarea anticului cu modernul, a creat o operă nouă pe elemente tradiţionale ; prin armonizarea statuarului cu arhitecturalul el a reînvia t statuarul monumental, după expresia criticului de artă Andre Fontains.
   Raportat la Carpeaux, Dalou, Rodin, nota esenţial deosebită a lui Bourdelle este arhitecturalul; aceasta este marea sa inovaţie. Personagiile izolate sau în grup, fac una cu piatra din care sunt construite; figurile create exprimă echilibru, putere şi sugerează o ambianţă arhitecturală. Bourdelle doreşte ca legile sculpturei să asculte de legile arhitecturei pentrucă arhitectura este cea mai limpede formulă a artei; ea nu este decât o construcţie logică reîncălzită de suflul vieţii. Statuarul trebue să redea prin procedeele sale, ritmul echilibrat arhitectural. „Arhitectura este miezul sculpturii şi sculptura pentru a valora trebuie să fie o prelungire a arhitecturei. Adevărata arhitectură constă în înche ■ garea raţională a elementelor prin raportarea lor la tot”. In acelaş chip trebue să construiască şi sculptura. „Artistul trebuie să aibă senzaţia totului. Noi nu reconstituim nimic din ceeace ne este străin. Noi nu putem creea chipul altuia". Toată opera lui Bourdelle este expresia acestei concepţii. Orice statue a sa are un punct central, în funcţie de care fiecare element al operei contribue la echilibrul şi armonia ansamblului.
   Arta este întreg universul recreeat în sufletul unui om ; arta este omul făcând legătura între spirit şi materie; adevăratul creator în sculptură transpune cugetarea marmorei şi marmora neliniştei omeneşti. Aşa a înţeles, aşa a gândit, aşa a construit Bourdelle. Odată cu opera sa procedeele obişnuite ale legăturii între spirit şi materie sunt cu mult depăşite. El poseda în cel mai mare grad puterea de a-şi adapta, de a supune voinţei sale elementul material necesar creaţiei, Bourdelle nu este
© BCU Cluj
sclavul pietrei, ci piatra se modelează după concepţia sa; spiritul se concretizează în materie.
    Dela concepţia abstractă la opera concretă trecerea o face desemnul. Prin desemn imaginea capătă primele preciziuni pentruca apoi să fie tradusă în concret. Artiştii greci iubind formele frumoase, în artele plastice căutau înainte de toate, linia ce constitue limita între corp şi spaţiu. Această tendinţă i-a dus la desemn pentrucă numai astfel puteau să ajungă la o precizare în exprimarea formelor. Dar desemnul nu este o simplă trăsătură prin mijlocul căreia noi determinăm limitele unui corp, ci este expresiunea tuturor formelor acestui corp, este primul pas în modelajul corpului. Anticii au desemnat, Leonardo da Vinci, Ingres, Puvis de Chavannes au desemnat, Bourdelle a desemnat. înainte de a sculpta o figură, Bourdelle căuta să-i prindă mişcările, căuta să prindă contururile ce exprimau viaţa ei interioară ; pentru aceasta el a desemnat şi a desemnat mult; prin simple linii izbutea să sugereze relieful figurilor. Se pare că aci stă secretul meşteşugului său prin care a realizat o operă de înaltă intelectualitate. *
                                                                                   * *
    Izvorâtă dintr’o concepţie originală, opera lui Bourdelle este expresia vie a personalităţii sale. O operă monumentală, variată şi bogată este legată de numele său. Puţine sunt creaţiunile în cari să se simtă influenţe străine. Astfel în timpul când lupta pentru a-şi găsi o formă de expresie proprie temperamentului său, când era în căutarea adevăratei sale arte, a construit monumentul dela Montauban. In această vreme Rodin domnea peste sculptura epocii; sculptorii contemporani lui Rodin şi cei după el nu se puteau descătuşa de marea sa influenţă şi trebuiau să meargă pe drumul deschis de el. Puţini sunt aceia cari s’au smuls din această dominaţie. Bourdelle a fost unul din aceştia şi poate cel mai tare. In monumentul de la Montauban, prima sa operă mare, încă se simt influenţele lui Rodin. Prin operele Berbecul îndărătnic şi Femeea cu ţapul, Bourdelle face trecerea de la încercările timide către drumul marilor opere de sinteză. Heracle arcaşul, Centaurul murind, baso-reliefurile dela teatrul Champs-Elysâes şi frisele dela Opera din Marsilia sunt produsul primei epoci de creaţie originală.                          '
    Heracle arcaşul este o adevărată bogăţie de elan; prins în momentul când trage cu arcul, întreg corpul prin tensiunea muşchilor nu este decât o încordare. Cu privirea atentă, pierdută în depărtarea ţintei, cu gura întredeschisă, figura arcaşului este tot atât de expresivă ca şi corpul întreg. S'a spus că acest om este o idee. Centaurul murind, dă în adevăr senzaţia unei vieţi ce se sfârşeşte; cu capul plecat într’o parte, cu corpul greoi, înmuiat, cu picioarele par'că tremurând, centaurul dă impresia că din moment în moment se va prăbuşi lipsit de ultimul suflu al vieţii. Bourdelle a prins bine contrastul între natura animală şi cea umană îmbinate în concepţia grotescă a centaurului. Baso-reliefurile de la teatrul Champs-Elysees, sunt considerate de Louis Vaudoyer, ca fiind cele mai bune opere ale genului.
Bourdelle a ştiut să realizeze o sculptură adequată Zidului cu care face o unitate ; figurile reprezentate nu dau impresia de adăogat ci de ceva care face parte din corpul arhitectural. Comedia, Tragedia, Dansul şi Muzica, sunt simbolizate în figuri de o puternică şi nouă expresivitate ; mişcările lor sunt pline de patetic. Alte două grupuri, Muzele alergând la chemarea lui Apolon şi Sculptura cu Arhitectura, au o mobilitate neobişnuită în opera lui Bourdelle, şi o construcţie ritmică. Cu toată complexitatea frescelor, ansamblul nu-şi pierde nimic din unitate ; este aci o admirabilă împletire a unităţii de acţiune. Frisa Operei din Marsilia, este o nouă realizare pe aceleaşi motive, cu o aceeaşi putere de ondulare şi de ritm pe care o găsim şi la Champs-Elysees. Figurile simbolice au o supleţe şi o armonie ce le fac adevărate expresiuni ale dansului, muzicii şi epopeii; materia în adevăr a devenit gând.
   Bourdelle fiind crescut într’o atmosferă a ideilor liberatoare dela anul 1848, şi-a închinat o mare parte din activitatea sa monumentelor comemorative ale triumfului libertăţii şi dreptăţii. Astfel a conceput şi ridicat Monumentul Generalului Alvear, liberatorul Argentinei, Epopeea poloneză, macheta monumentului minerilor dela Monceau-les-Mines, morţi pentru Franţa, etc. Monumentul generalului Alvear este compus dintr’o statue equestră situată pe un soclu înalt; în colţuri, pe un piedestal se ridică patru statui simbolice reprezentând : Forţa, Elocvenţa, Victoria, Dreptatea, In acest grup generalul Alvear este realizat într’o atitudine de măreţie şi triumf. Statuile simbolice au expresiuni vii; cu un elan puternic, cu atitudini de adâncă viziune, aceste statui sunt opere cu mult graiu. întreg monumentul este construit într'o mare perspectivă. Epopeea poloneză, monument ce înfrumuseţează una din pieţele Parisului, constitue expresiunea unei adevărate forţe sculpturale. O coloană înaltă susţine statuia poetului Mikiemcz, neobosit luptător al cauzei poloneze ; cu un toiag în mână, mergând, poetul dă impresia unui adevărat profet pornit către drumul luminii şi al libertăţii; figura sa plină de flacăra credinţei în izbândă, concentrează sufletul întregii naţii. La mijlocul coloanei este aplicată o fecioară răsboinicu, care într’o supremă încordare loveşte cu sabia. Această statue ne aminteşte de Marseillaisa lui Rude. Cu gura strânsă, cu fruntea concentrată, fecioara mânueşte sabia; este aci exprimată întreaga revoltă poloneză, după o sută de ani de oprimare. Pe soclu jos, baso-reliefuri reprezentând scene din istoria poloneză. In acest monument se observă bine elementul arhitectural pe care Bourdelle vroia să-l imprime sculpturei. Concepută în profunzime, statuia fecioarei răsboinice prezintă mai multe planuri succesive : figura, draperia, aripele, etc. Monumentul pentru minerii dela Monceau-les-Mines, chiar numai în formă de machetă, emană o puternică viaţă; personagiile sunt vii, lanterna dă senzaţia de puternică lumină. •
                                                                                              Fecioara cu Copilul este o capo-d'operă a sculpturei moderne; înaltă de şase metri, cu corpul mlădiat în
368
© BCU Cluj
   mantia-i lungă, Fecioara prezintă, scoate în relief Copilul Sfânt ce e plin de lumină. In plină închegare a doctrinei sale şi într'o totală stăpânire a mijloacelor sale de expresie, Bourdelle în această minunată operă, reînoeşte vechiul subiect al artei religioase, fiind în acelaş moment şi nou şi tradiţional. Mulţi critici de artă au văzut în această statue o amintire a artei bizantine şi anume în gătirea capului Fecioarei. Este destinată a domina una din culmile Vosgilor. Carpeaux la lucru, statue plină de eleganţă, reprezintă pe sculptorul francez ce a împodobit Parisul cu multe frumuseţi, îmbrăcat în haina de lucru, ţinând în mâna stângă o statuetă iar în dreapta lutul încă moale, Carpeaux e prins într’o atitudine vioae, activă, şi totodată concentrat, adâncit ca în momentele creatoare. Mâna disperată este una din operele lui Bourdelle unde puterea sa de excresie este neîntrecută. Este aci o frământare tragică, o vibrare profundă şi plină de mister; este aci ceva viu, puternic trăit unde spiritul a pătruns materia, unde materia este expresia spiritului; operă de rară valoare artistică. Figuri de o expresivitate neobişnuită sunt: Imnul interior, călugăriţă în moment de rugăciune, care aminteşte de capul sfintei Ana dintr’un tablou de Da Vinci, după expresia unui fin cunoscător de artă şi Infirmiera, tânără femee cu privirea senină, într’o atitudine de aşteptare a momentului de ajutor şi mângâere.
     Cu busturile, Bourdelle ajunge la o profundă înţelegere şi exprimare psihologică ; pentru el reprezentarea I' unei persoane însemnează o coborîre adâncă în sufletul \ ei, o amănunţită cunoaştere a tot ceeace constitue acea persoană. Numai o viziune totală, numai o pătrundere a vieţii interioare poate duce la realizarea măscii unei persoane. In busturile lui Bourdelle nu găsim nimic simulat, nimic de prisos, nimic convenţional, pentrucă sunt trecute prin spiritul şi sensibilitatea sa. Adevărata artă în măşti iese din amestecul esenţelor spirituale ale celui ce lucrează opera cu ale celui reprezentat; ambele personalităţi sunt tot atât de puternice dar sunt fuzionate în operă : ele se pătrund, se completează în creearea operei de artă. Aşa a lucrat Bourdelle. Beethoven este sinteza a doua genii: Beet-hoven, zeul muzicii a fost construit după ce a fost trecut prin marele suflet al lui Bourdelle. Această operă este plină de acea luptă interioară tragică a geniului; este aci atâta adâncire, atâta concentrare şi atâta durere închisă în solitudine şi tăcere, încât unii critici de
artă cred că Bourdelle a realizat masca lui Beethoven sub impresia surdităţii marelui muzician. Bourdelle a studiat îndelungă vreme această mască; douăsprezece desemne şi picturi a făcut până ce a ajuns la un rezumat sintetic al elementelor esenţiale. „Bourdelle a făcut ultimul desemn al lui Beethoven în legătură cu forţele ascunse, cu furtunile, cu nopţile, cu vânturile, cu stelele şi scăldat în dulcea lumină a lumii senine” i). Arta sa, cu aceeaş putere apare în busturile : savantul englez G. Frazer, Anatol France, Dr, Rceberte, Dl, Simu, arhitectul Perret, Krisnamur'd, etc.
   întotdeauna când se pomeneşte de Bourdelle, Rodin pare că obsedează : pentru definirea caracterelor operei lui Bourdelle, comparaţia cu Rodin este ceva ce se impune în mod necesar, nu numai din motivul evidenţierii micilor influenţe pe cari le-a suferit Bourdelle dela maestrul său şi de cari s'a eliberat complect în adevărata sa epocă de creaţie personală, ci comparaţia este necesară în deosebi pentru a putea desprinde ceeace îi distinge. In adevăr, Rodin e dinamic şi elastic, Bourdelle static şi masiv ; Rodin desprinde o adâncă tristeţe şi o profundă durere, Bourdelle un entuziasm grav şi pur; în opera lui Rodin găsim o sensualitate şi o voluptate puternică, în opera lui Bourdelle mai multă intelectualitate. Dacă Rodin este „zeul individualismului”, după expresia lui Paul Gseli, Bourdelle este „Zeul disciplinei”. Rodin a exprimat în mod genial sentimentele intime ale persoanei umane, el a cercat adâncul sbuciumului nostru sufletesc; Bourdelle a exprimat printr'o excepţională logică, idei, un echilibru puternic şi o disciplină a persoanei umane. Rodin ne redă impresia fugară, imediată, primitivă, Bourdelle impresia trecută prin sita raţionamentului; la Rodin linia nu este definită, formele se pierd una în cealaltă, marmora pare lipsită de materialitate, fiindcă arta lui este mişcare, este joc de umbre şi lumini ca pictura lui Degas, Monet şi în deosebi Carriere ; la Bourdelle dimpotrivă, linia este tare, figurile sunt precis tăiate şi echilibrat construite, sculpturalul devine arhitectural. Opera lui Bourdelle, atât de variată şi continuu reînoită în creaţiunile sale succesive, păstrează o unitate ca expresie a unui aceluiaş gând ce va străbate peste arta vremurilor.
                               ERNEST BERNEA
     i) Elie Fâure: „La Nouvelle Revue", Aprilie 1931.
                                                                                                                                          369
© BCU Cluj
 CRONICA MĂRUNTĂ
0 ANEXE LA ARTICOLUL « STAT ŞI CULTURĂ ».
     Conţinutul articolului nostru Stat şi Cultură e rezultatul unor reflecţiuni, experienţe şi confruntări îndelungate cu lumea politică românească ale unui om care, amestecat întâmplător şi episodic în viaţa publică, nu şi-a trădat în nici o împrejurare poziţia impusă de calitatea de scriitor. Pentru cine ar găsi exagerate cuvintele noastre de caracterizare a omului politic în raport cu problemele culturale şi ar continua cu neroadă speranţă să atribuie aceluiaş om politic interes faţă de cultură, dăm aici câteva fapte rupte din vasta noastră experienţă.
     1.   EDIŢIA NAŢIONALĂ EMINESCU. Dupăce în 1925, luasem prin Gândirea iniţiativa unui mare monument al lui Eminescu în Capitală, chemat prin capriciul prietenos al d-lui Vasile Goldiş la secretariatul Ministerului Artelor, m’am gândit să dau o ediţie de stat a operei marelui poet; un fel de Biblie artistică a poporului nostru. Alocasem, pentru aceasta, în bugetul anului 1927, suma de 700.000 lei. Dar ne-am isbit de o primă greutate : nu aveam un text unic, stabilit ştiinţific, al poesiilor lui Eminescu, Procedând prin eliminare, am apelat la d-1 G. Ibrăileanu pentru stabilirea textului. Distinsul critic ieşean a primit după multe insistenţe greaua sarcină. Astfel, studiile sale eminesciene, ediţia publicată la d-1 S. Ciornei şi ambele discuţii în jurul ei din ultimii ani sânt stârnite de iniţiativa noastră.
     Ce s’a întâmplat însă cu ediţia de stat?
     După câteva luni, a trebuit să ne retragem dela Minister. Acum începe politicianizarea iniţiativei noastre. Succesorii au alocat sume noi de bani şi au comandat lucrarea, fireşte, unui partizan politic. S'a plătit, în prealabil, pentru tipărire suma de 1.500.000 (Citeşte : un milion şi jumătate!) S'au perindat de atunci feluriţi miniştri; au trecut exact cinci ani! Aţi văzut undeva ediţia monumentală a statului? In 1939 s’au împlinit patru decenii dela moartea marelui poet. Ce prilej pentru un stat cultural de a institui cultul oficial al celui mai puternic făuritor de limbă românească! Dar nu! Ediţia n’a ieşit, ediţia n’are să iasă niciodată.! Ministerul Artelor s’a desfiinţat. Deci nimeni nu mai urmăreşte soarta acelei nenorocite ediţii.
     Concluzia: un gând pios, plantat în funcţia culturală a statului, a căzut pe mâna politicianului şi s'a transformat în simplă escrocherie. Bugetul ţării se găseşte azi furat cu 1.500.000, — în numele lui M. Eminescu.
     2.   CE E ACEEA «FILARMONICĂ»! Occidentală în activitatea şi în ţinuta ei, orhestra « Filarmonicei» noastre e, fără discuţie, cea mai subţire instituţie muzicală a României. Toate geniile simfonice ale Europei ne-au încântat auzul mulţumită ei. Prezenţa acestei instituţii a determinat emulaţia compozitorilor români şi astfel posedăm azi o relativ foarte bogată creaţie simfonică autohtonă. Ani de zile, sub anonimat, am scris împreună cu Al. Busuioceanu analizele tematice pentru
simfoniile şi poemele sonore ale programelor. Ani de zile i-am urmărit activitatea cu fiecare concert. N’am văzut în tot acest timp un om politic român care s'o frecventeze. Era natural prin urmare, ca în parlamentul ţării să auzim strigându-ne în cor pe reprezentanţii naţiunii, cu suveranul dispreţ al ignoranţei: « Ce e aia Filarmonică?! »
   Ne găsiam, în Decembrie 1926, cu bugetul Artelor la parlament, în subcomisiunea bugetară. Din această subcomisiune se cheamă că fac parte cei mai pricepuţi în materie dintre deputaţi. Ei, bine, când discuţia a ajuns la capitolul bugetar al « Filarmonicei», un strigăt fioros de indignare universală a isbucnit; « Ce e aia Filarmonică? » Intr’adevăr, nimeni dintre deputaţii experţi ai subcomisiunii Artelor nu ştia ce-i aceea Filarmonică. A trebuit să ţinem o prelegere despre istoria, rolul şi însemnătatea ei în viaţa muzicală a ţării. A trebuit să invocăm pe auguştii ei protectori: Regele Ferdinand care trăia şi Prinţul Carol care se găsea în exil. Cu mare anevoinţă am isbutit să determinăm gorila politică să n’o şteargă, dintr’o singură labă, din buget. Dar nu explicaţiile noastre ci numai numele regale invocate au contat ca argumente!
   3.     «NU VREM ARHIVĂ FONOGRAMICĂ»! Alt fapt, acesta mai recent. Tot la subcomisia bugetară, dar a parlamentului naţional-ţărănist, în Decembrie 1930. Ar fi fost de aşteptat ca reprezentanţii «autentici» ai ţărănimii să aibă un program precis pentru cultura populară, cel puţin. Sinceritatea democratică şi starea înnapoiată a satelor i-ar fi obligat la aceasta. Altfel ce rămâne (şi ce a rămas?) din politica democratică decât stoarcerea sistematică a averii publice, după o exploatare demagogică, electorală, a instinctelor şi apetiturilor maselor? Mi-a fost dat să fiu deputat în acest parlament dominat de un desgus-tător materialism. In atmosfera lui grea, de cafenea de samsari, n'a putut răsuna absolut niciun glas pentru interesele culturii. L-ar fi sugrumat cu brutalitate apetitul materialist colectiv.
   Experţii culturali ai acestui parlament democrat suprimaseră, la discuţia bugetului, suma alocată Arhivei Fonogramice. Am fost solicitat şi am intervenit. Dar mi-a fost dat să aud dela reprezentanţii« autentici» ai sufletului popular acest refuz inconştient: « Nu vrem Arhivă Fonogramică! Să se suprime!» Cu alte cuvinte : Nu vrem ca melodiile acestui popor, fermecătoare ca puţine altele în lume, să fie adunate şi păstrate mai departe! Noi sântem democraţi: vrem votul, dar nu sufletul acestui popor!
   Mi-a trebuit oarecare trecere pe lângă ministrul Instrucţiunii, om iubitor de muzică, pentruca Arhiva noastră cu cele şapte mii de cântece culese, să rămână înscrisă cu ridicula sumă de... zece mii de lei! Dar măcar să rămână!
   Ce poate face un singur om, în faţa rezistenţei masive a ostilităţii democratice împotriva problemelor culturii? Singură organizarea va impune!
37p
© BCU Cluj
   4- «ARĂTAŢI-NE PROGRAMUL!» După înfiinţarea faimoasei Educaţii a Poporului, ca anexă a spitalelor, în nedumerirea generală pe care o stârnise această invenţie a cugetării democratice, câţiva profesori parlamentari au cerut, timp de un an, cât a funcţionat— ca să zicem aşa! — programul instituţiei. Trei miniştri s’au perindat în acel an la acelaş resort. Fiecăruia i s’a cerut în repetate rânduri programul, în Cameră şi în Senat. Răsfoiţi desbaterile în Monitorul Oficial: nu veţi găsi absolut niciun răspuns din partea niciunuia dintre cei trei miniştri succesivi. Programul a rămas un mister dus în mormânt odată cu instituţia ciulendrelor cinematografice.
   Dar, în timpul insistentelor întrebări şi al unei campanii de presă unanimă, revăd pe banca ministerială figurile celor trei miniştri succesivi: rumegând imperturbabili ca în faţa unei iesle pline. Dece atâta vorbă pentru un fleac de program?
   5.    PREMIILE NAŢIONALE. Le găsisem înfiinţate la Ministerul Artelor, dar foarte inegale. Şi le-am uniformizat: 100.000 pentru proză, 100.000 pentru poezie, 100.000 pentru plastică, 100.000 pentru muzică. Deci 400.000 anual pentru emulaţia artelor creatoare. Lucrul a părut, probabil, o enormitate de vreme ce, rând pe rând, ele s’au suprimat. Anul acesta rămăsese unul singur. Când s'a acordat lui Cezar Petrescu, laureatul naţional a descoperiţ că recompensa de stat supravieţueşte redusă la 40,000. In prea înalta sa înţelepciune, statul a devenit econom.
   Există totuşi mari premii naţionale pentru caii de curse, pentru găinile de rasă, pentru boxeuri, iar acum în urmă pentru samsarii internaţionali ai bietului nostru grâu.
   Cine ar putea interveni pentru reînfiinţarea premiilor artei decât elita creatoare organizată în corp profesional?
   6.    TOCMEALĂ ŞI PĂCĂLEALĂ. Cele câteva fapte amintite, luate dintr'o sută altele, se referă la toate guvernele de până ieri. Acesta — la guvernul actual. Un poet dintre cei mai înzestraţi se găsia într'o mizerie groaznică. N’avea nici de o pâine zilnică pentru el şi pentru familia lui. Am intervenit la un secretar general actual să-i dea o slujbă vremelnică într’o localitate climaterică. Era în perioada electorală. Secretarul general, la care interveniam pentru un lucru aşa de uşor şi aşa de uman, candida pentru Senat la Universitatea din Iaşi, căci e profesor acolo. Cum eram votant, am făcut un pact: eu cu prietenii mei de Facultate să-i dăm voturile ; el să numească Î11 această slujbă vremelnică un poet de mare talent, dar muritor de foame. De acord.
   A venit ziua votării. Luptă mare. Eu şi prietenii mei de Facultate i-am dat nouă voturi. Când s’a despuiat scrutinul, d-1 secretar general avea exact cu nouă voturi mai mult decât adversarul său. E senator al Universităţii ; cu voia colegilor mei, aş putea zice : alesul meu. Merita fiindcă e un om subţire.
   Dar... după alegere, a uitat acordul. Locuri pentru acele localităţi balneare şi climaterice avea mai multe. Ei, bine, în toate acele locuri a numit lichele, căzături morale, ce vreţi. Poetul meu a rămas să-şi roadă unghiile în cafenea şi să cugete în stanţe la gratitudinea şi la obrazul omenesc.
   «Ritmul nou» e la fel cu cel vechiu faţă de arte. Ba mai crunt fiindcă e cadenţat de oameni aşa zicând : subţiri.
   7.   PRIGOANA SCRIITORILOR. Fuseseră numiţi ataşaţi de presă în străinătate scriitori şi ziarişti, pe lângă nechemaţi şi agramaţi. Rând pe rând, scriitorii au fost suprimaţi: Radu Dragnea, Oscar Walter Cisek, Ştefan Neniţescu, Dragoş Protopopescu. Funcţionează în schimb, nesupăraţi de nimeni, celebrul domn Lu-culescu la Paris şi nu mai puţin celebrul domn Rosen-thal în America. Cei vreo doi scriitori cari au mai rămas la posturile lor, sub teroarea suprimării, strecoară zilnic în presa străină laude pentru puternicii zilei dela Bucureşti,— ca să-i îmblânzească!
   Tot astfel în ţară : primii funcţionari cari au fost găsiţi inutili pentru ritmul nou au fost scriitorii. In schimb, un individ cu trei clase de liceu e azi conducătorul mişcării artistice.
   Acesta e oare voievodatul cultural pe care l-a visat Măria Sa Regele Carol II?
   Lucruri de felul acestora posed atâtea încât aş umple cinci volume. Unele le-am fixat în presa zilnică, altele în paginile acestei reviste. Din cele amintite aici rezultă încăodată indiferenţa şi ostilitatea omului politic faţă de problemele culturii româneşti. Adevărul acesta, de altfel, l-a trăit dureros fiecare scriitor, fiecare pictor, fiecare sculptor, fiecare compozitor muzical. In fiecare dintre ei sângeră un ostracizat al vieţii de stat român.
   Nu există decât un remediu : organizarea, conştientă de ceeace trebuie, a tuturor forţelor creatoare de cultură. Vrem să îndeplinim în viaţa poporului nostru, cu concepţiile noastre, măcar un rol analog cu acela al artiştilor din Rusia Sovietică.
   COLABORAREA CULTURALĂ. Cititorii noştri cunosc din numerele anterioare ale Gândirii pe d-1 Heirich Zillich, directorul revistei săseşti Klingsor, din Braşov, — poet, nuvelist, esseist şi animator al mişcării culturale germane dela noi. Prin articolul său, Colaborare culturală, publicat în numărul de faţă, confratele dela Braşov ne întinde o mână plină de propuneri. N’o face întâia oară. Revista pe care o conduce stă dovadă a acestei bune dispoziţii, programatice, de apropiere şi de colaborare.
   Consideraţiile pe care le face Heirich Zillich, în articolul său, asupra diferenţelor regionale, şi a diferitelor influienţe europene în configuraţia spirituală a României mari concordă, în mare parte, cu cele formulate de Radu Dragnea în substanţialul său studiu Spiritul românesc creator, publicat deasemenea în Gândirea.            .
© BCU Cluj
   Critica pe care o face Heinrich Ziliich politicei româneşti faţă de problemele culturii minoritare concordă, în mare parte, cu aceea pe care o facem noi în articolul Stat şi Cultură. Cu o deosebire : Heinrich Zillich judecă această politică atribuindu-i o ostilitate specială împotriva minorităţilor când, de fapt, ea are aceeaşi ostilitate faţă de problemele specifice ale culturii româneşti.
   Cunoaştem şi noi amărăciunea strecurată în articolul confratelui sas. Acum o lună şi jumătate am vizitat împreună cu Radu Dragnea pe marele pictor Hans Eder, în casa lui bătrânească dela Noa, dintre brazi.
   —     Ce-ai mai lucrat Hans? l-am întrebat curioşi să admirăm vigoarea noilor sale pânze.
   —     Nimic! oftă Hans Eder. Dece să mai lucrez? Pentru cine? Nimeni nu mai cumpără!
   L-am întrebat despre Fritz Kimm, puternicul desenator şi portretist.
   —     S'a făcut administrator de moşie cu zece mii de lei pe lună, la d-1 X. Altfel muria de foame.
   La Braşov, caşi la Bucureşti, o stare identică.
   Din restrisţea identică poate să nască o colaborare strânsă. Ii mulţumim lui Heinrich Zillich că a tras, curagios, liniile acestei colaborări.
   CINCINAT PAVELESCU, poetul Serenadei, scoate de două numere o revistă : Braşovul Literar. E o nouă regrupare a Ritmurilor pe care le conduceau doi poeţi locali, I. Bran-Lemeny şi I. Focşeneanu. Braşovul nu e numai un centru săsesc ci totdeodată unul vechiu românesc. Când intri azi în biserica Sfântului Nicolae din Scheiu, ţi se moaie inima în înduioşare că afli la strană venerabilele cărţi de ritual tipărite, toate, în
tiparniţele de odinioară ale cetăţii de sub Tâmpa, Tradiţii glorioase mijesc în periodicele Braşovului actual, cum e decumentata Ţara Bursei, redactată de profesorul Axente Banciu, cum sânt atâtea încercări literare, până la revista simpatică a lui Cincinat Pavelescu, secundat în special de tânărul publicist de frumoasă pasiune, Ion Focşeneanu. Sub acest raport Braşovul de după războiu înfăţişează aspecte mult mai interesante decât Clujul care, deşi universitar, a renunţat aproape cu totul la aventurile literare inutile, invadat cum e, până la ultimul adolescent, de un mizerabil spirit politic.
   Dar — Cincinat Pavelescu director de revistă la Braşov? Pentru cine cunoaşte ordinea culturală de dinaintea războiului, iată un prilej de fructuoase consideraţii. Cincinat a fost bardul răsfă at al saloanelor aristocratice din Capitală, unde se gusta scânteia spiritului, amabilul ascuţiş al epigramei şi moliciunea languroasă a unei flori de vers. In acel mediu de convenienţe elegante şi-a trăit el poesia, admirat, căutat, solicitat. Războiul a încheiat acel capitol de viaţă, iar în cel nou, abia deschis, Cincinat s'a simţit străin. Salonul omului politic de azi e ornat, nu cu eleganţe şi poesie, ci cu samsari şi clientelă electorală. Madrigalul şi epigrama au devenit palide şi anacronice în faţa pamfletului dur şi a şantajului de presă care corespund noilor moravuri ale ţării* Cincinat a trăit în aceste două lumi, adorat de întâia, ignorat de a doua. Verva lui stropită cu foi de trandafir nu putea fi gustată de omul democratic. Cincinat, cu meseria lui de magistrat, a devenit trubadur rătăcitor din oraş, în oraş, dela o margine la alta a României Mari. Poposit în Braşov, a scos o revistă : lumea s'a schimbat, poetul acesta, pe care noi îl iubim, a rămas acelaş.
                           NICHIFOR CRAINIC
Septemvrie
                                                             Secretar de redacţiei AL Bedauţa.
© BCU Cluj