ANUL XI No. 6-7-8 © BCU Cluj GÂNDIREA ESTETICA LUI NICOLAE IORGA0 ^ DE NICHIFOR CRAINIC Nicolae Iorga e cel mai nestudiat şi mai necunoscut scriitor român. Ne aflăm şi ne vom afla multă vreme încă la poalele muntelui, fără putinţa imediată de a stăpâni dintr’o ochire întregul masiv cu configuraţia versantelor şi semnificaţia piscurilor sale. Totuşi, căutând să lămuresc aici ideile sale despre artă, cred că nu greşesc dacă iau ca busolă prin acest masiv păduros o cărticică, şi aceea foarte necunoscută, întitulată Cugetări şi tipărită la Vălenii-de-Munte în 1911. Intr o ediţie mai veche şi mai redusă, această cărticică se întitula: Gânduri si sfaturi ale unui om ca oricare altul, — voind să spună prin acest „om ca oricare altul” că n’avem a face cu un filosof care ţine să-şi organizeze cugetarea despre lume şi viaţă într’un sistem cu osatură logică şi cu felii de gând simetrizate arhitectural. Nicolae Iorga e un adversar declarat al sistemelor filosofice şi mai ales al metafizicei organizate. In elaborările abstracte ale raţiunii el vede caducitatea şi falsitatea sistemului care, cu cât e mai metodic construit, cu atât se depărtează de sensul vieţii adevărate. Un sistem filosofic e un mauzoleu grandios înlăuntrul căruia a fost aşezat cu mare pompă cadavrul vieţii după o prealabilă şi minuţioasă necropsie. Acesta e motivul pentru care d-sa şi-a arătat în toate împrejurările dispreţul pentru raţiunea filosofică. Atitudinea sa e foarte înrudită cu aceea a lui Henri Bergson, neîn-duratul analist şi denunţător al filosofiei întemeiate pe concepte abstracte şi deşerte de conţinutul viu al vieţii reale. Dar nu numai această atitudine fată de filosofie, ci însăşi personalitatea lui Nicolae Iorga, vie în toate amănuntele ei şi de o permanentă şi fecundă mobilitate, ne-o putem defini mai uşor cu ajutorul gândirii bergsoniene. Nu e vorba, fireşte, de o influenţă a gânditorului francez asupra scriitorului român, ci de coincidenţa unor similitudini organice ce se pot observa în natura inteligenţii. Nicolae Iorga e un intuitiv, în sensul adânc şi elogios al acestui cuvânt bergsonian. Inteligenţa sa are caracteristicele acelei fulgerătoare intuiţii care, fiind instinctul nostru vital reflectat în conştiinţă, ia contact cu lucrurile nu prin conceptele uscate ale filosofiei de catedră, ci printr’o pătrundere directă în însăşi inima acestor lucruri. Ne aflam într’o vară la Văleni, în grădina din faţa casei sale patriarhale. Un măr îşi întindea ramurile încovoiate de rod. Nicolae Iorga prinse în mână un fruct, îi mângâie sensual rotunzimea şi-l mirosi adânc. „In mărul acesta eu simt parfumul florii lui de astă primăvară” — îmi spuse dânsul cu satisfacţia cuiva care desvă-luie un secret surprins în intimitatea lucrurilor .Pentru cineva deprins cu funcţiunile inteligenţi intuitive nu e nicio mirare să străbată prin măr la floarea care l-a născut şi să surprindă în efecte cauza lor însăşi. Faptele multiple ale istoriei universale nu sunt şi ele ca nişte mere pipăite de aceeaşi mână fără odihnă şi pătrunse de aceeaşi inteligenţă sintetică până în tainicele lor legături cauzale? Şi nu e aceeaşi inteligenţă străbătătoare care ne-a descoperit sub fenomenele vieţii româneşti adevărurile fundamentale şi permanente pe care se întemeiază conştiinţa vie a poporului nostru ? Cartea de Cugetări, pe care o iau ca ghid în păduroasa operă a lui Nicolae Iorga, e rodul acestei inteligenţe intuitive în permanent contact cu viaţa şi făcând să ţâşnească din acest contact lumini de 241 © BCU Cluj orientare in toate direcţiile spiritului. Sânt în cele vreo 2.500 de cugetări ale ei consideraţii asuprâ religiei, ştiinţei, artei, moralei, politicei, şi asupra tuturor felurilor de manifestare ale spiritului. Când a apărut această carte, unul dintre mulţii adversari ai lui Nicolae Iorga, chiar în toiul unei acerbe polemici, recunoştea că ea conţine scântei geniale. Eu cred că e cea mai profundă carte ce s’a scris vreodată în graiul nostru. Dacă există un scriitor român care să fi dat o concepţie amplă şi întreagă asupra lumii şi a vieţii, această concepţie e cuprinsă în paginile acestei cărticele. Şi dacă printr’un cataclism ar dispărea tot ce a scris Nicolae Iorga şi ar rămâne numai această carte, noi am avea întreaga sa personalitate condensată aici. Nicio altă carte nu-1 rezumă atât de complect şi de credincios. Asvârlite instantaneu pe hârtie din tumultul incandescent al unui spirit fără repaos, aceste cugetări sânt sfărâmăturile de marmură din care se poate reconstrui fără greş chipul monumental al autorului lor sau, cu un cuvânt care-i displace atâta lui Nicolae Iorga, sistemul său de filosofie, concepţia sa despre lume şi viaţă. Ideile despre artă ale lui Nicolae Iorga, le voiu împărţi în două : ideile despre artă în general sau ceeace s ar putea numi o filosofie a artei, şi aplicarea acestor idei la realităţile româneşti, sau ceeace s’ar putea numi o concepţie despre arta şi cultura naţională. Pentru partea întâia izvoarele ni le oferă cartea de Cugetări; pentru cea de a doua, articolele din revista Sămănătorul, adunate în două volume sub titlul O luptă literară. Ce este frumosul în sine? Sau care e înţelesul metafizic al frumosului? Un răspuns direct sau o definiţie directă nu vom găsi la Nicolae Iorga, căruia metafizica îi repugnă. Dar indirect şi fără să forţăm lucrurile, vom găsi elementele unei gândiri care e de acord în ce priveşte frumosul fie cu definiţia antică, fie cu aceea pe care o dă estetica teologică a creştinismului, — amândouă atât de înrudite între ele. Dacă în concepţia eleno-creştină, frumosul este „entelechia lumii” sau splendor veri, sau splendor formae, sau strălucirea în lucruri a luminii supranaturale, la Nicolae Iorga vom întâlni această cugetare ce ne duce pe aceleaşi urme : Mergând în singurătate, să nu uiţi două lucruri; să iei un tovarăş, pe tine însuţi, şi să cauţi în frumuseţea pământului pe Tatăl nostru, care este în ceruri. Prin urmare în „frumuseţea pământului”, în strălucirea şi în ordinea naturală a acestei lumi, noi intuim reflexul cu care bate în ea lumina de aur a unei lumi superioare, a unei fiinţe supranaturale, Oridecâteori N. Iorga scrie despre frumos şi despre artă, cuvântul acesta de „strălucire” îi vine spontan şi necontenit. Nici Plato sau Plotin, nici Dionisie Areopagitul sau Fericitul Augustin sauThoma de Aquino n’au spus mai mult în această privinţă, cu toate amplele lor desvoltări. Dar cu tot agnosticismul quasi- pozitivist pe care Nicolae Iorga şi-l impune în atitudinea sa faţă de religie — despre care nu e locul să vorbim aici,— intuiţiile sale îi trădează adevărată natură şi concepţia despre frumos, aşa cum am schiţat-o, se lămureşte mai limpede atunci când dânsul vorbeşte despre inspiraţie. Dincolo de marginile înţelegerii noastre, lumea rămâne plină de taine ,şi Nicolae Iorga afirmă aceste puteri tainice şi legăturile lor cu sufletul nostru : Lucrurile au între dânsele mii de legături şi potriviri tainice pe care nicio poesie nu le poate descoperi în întregime şi nicio -ştiinţă nu le poate lămuri cu totul. Iar altădată, vorbind de capacitatea ştiinţei de a capta ceva din misterul lumii, va spune că ştiinţa cu descoperirile ei ne dă literele unui alfabet, dar că, cu tot acest alfabet, nu putem desluşi misterul. Nu-1 desluşim, dar îl intuim şi-i simţim prezenţa. Artistul, în concepţia sa, trăieşte în directă legătură cu aceste puteri misterioase ale lumii prin acea comunicare, prin acea corespondenţă care se chiamă inspiraţie. Chestiune asupra căreia gândul său stăruie de numeroase ori. Ce înseamnă inspiraţie? Inspiraţie, înseamnă: neexplicabil. Iată o definiţie care nu spune nimic spunând totul: recunoaşterea francă a ceva ce trece dincolo de puterea înţelegerii. In altă parte zice : Inspiraţia vine din acea parte a sufletului tău pe care ţi-ai înnălfat-o deasupra vieţii. Deasupra vieţii, — adică într’o regiune dincolo de ordinea naturală. Cineva 242 © BCU Cluj dare ţine sa para agnostic constata totuşi m suflet prezenţa acestei mişcări de origine extra-natu-rală, ca să nu zicem supranaturală. Dar împotriva oricărui zăgaz al prudenţii pozitiviste, intuiţia lui Nicolae Iorga va spune lucrul pe numele său adevărat: In orice mişcare colectivă este o idee, este un adaos personal ce vine dela fiecare, şi mai este ceva, bun sau rău, care se coboară neprevestit şi hotărăşte. Aceea e vox Dei, glasul lui Dumnezeu. Prin urmare inspiraţia e o intervenţie divină ad-hoc, năpraznică şi iresistibilă, care se adaugă puterii exaltate a insului sau a colectivităţii. Nu sunt de acord în această privinţă Sfântul şi omul de geniu? Profeţii vechiului Testament şi poeţii şi filosofii Eladei o numesc la fel. Socrate şi Goethe îi spun demon. Nietzsche îi recunoaşte suprana-turalitatea. Marii mistici ai creştinismului o socotesc o graţie divină. Jacques Maritain o deosebeşte teologic în graţie naturală şi graţie supranaturală, dar, în fond, îi atribuie aceeaşi origine divină. Inspiraţia e un dar de sus. Artistul e un dăruit de Dumnezeu. Nicolae Iorga i se va adresa deci cu aceste cuvinte : N’ai dreptul să-ţi pierzi gândurile căci nu ţi le-ai dăruit tu ! Dar asupra inspiraţiei avem o preţioasă mărturisire, personală şi categorică, în sensul că nu sufere o altă interpretare decât cea pe care i-am dat-o mai sus. Era prin Decembrie 1919. Admiratorii lui Nicolae Iorga îi ofereau o casă în semn de recunoştinţă aceluia care fusese pivotul moral al răsboiului şi al unirii. Serbarea se desfăşura Ia Universitate, în fosta sală a Senatului, cu reprezentanţii tuturor instituţiilor ţării care, prin ei, şi-l recunoştea de ctitor. II văd şi azi în mintea mea, livid ca niciodată şi parcă zdrobit de o emoţie fără margini. Cel mai greu lucru din viaţă e, poate, să înduri într’un moment culminant elogiile torenţiale ale unui popor întreg. In acel moment Nicolae Iorga a făcut această mărturisire intimă : Eu nam făcut nimic din lucrurile pe care le-aţi pomenit. 0 spun în toată sinceritatea. Sânt oameni în stare, la un anumit ceas al vieţii lor, să declare; iată ce am făcut. Eu nu pot să spun aceasta. Mi s’a spus că am fost şi am rămas un copil. Da, am partea aceea bună a sufletului copilăresc, care stă în a ne lăsa duşi de mână de puterile nevăzute care îndreaptă către bine. N’am alt merit decât acesta. Am ascultat cuvinte care, nu ştiu de unde, — Sfinţiile Voastre o ştiţi mai bine, — s'au rostit în auzul meu. Potrivit cu aceste cuvinte mi-am îndreptat viaţa şi am făcut lucrurile cele mai naturale şi mai simple de pe lume. Dv. veniţi acum şi spuneţi că aceste lucruri au fost bune. Mi se pare şi mie că au fost bune. E incontestabil prin urmare că, în concepţia sa, frumosul e atributul divin al acestei lumi şi îşi are căile sale speciale prin care se descopere şi se dă în dar inimilor celor aleşi. Cei aleşi, cei dăruiţi, -" poeţii, cântăreţii, pictorii, sculptorii —■ articulează, cu mijloacele lor omeneşti „glasurile” ce picură din straşinile albastre de deasupra lumii noastre. E artistul un simplu imitator al naturii sau e un creator în sensul primar al cuvântului, care scoate totul din propria-i substanţă lăuntrică? Iată o problemă care a frământat multe capete de esteticieni filosofi. Nicolae Iorga răspunde la această chestiune definind clar ce este arta : Arta e în natură sau în sufletul tău 3 Acolo unde ele se confundă şi numai acolo. După acest răspuns, artistul nu e nici un simplu imitator dar nici un creator în sens absolut, asemenea lui Dumnezeu care a creat totul din nimic. Arta e ceva din sufletul omului plus ceva din natură. După concepţia eleno-creştină, arta e un habitus, o înzestrare specială prin care forma frumoasă e dată mai întâiu ca viziune în sufletul artistului şi realizată apoi în elementele organizate din ceeace natura ne pune la îndemână. Acelaş sens îl are şi definiţia lui Nicolae Iorga, pentru care talentul e o inteligenţă specială, manifestată. Este o singură monarhie adevărată, zice dânsul: a geniului. Uneori el bate cuie în talpă, dar câţi îl ştiu recunosc că el este monarhul. Iată rolul precumpănitor ce i-se atribuie artistului în viaţa omenirii. Creaţia lui nu e identică cu creaţia lui Dumnezeu fiindcă nu e, ca aceasta, zămislită din neant, ci din elementele date în natura creată, pe care geniul le modifică, le combină, le toarnă din nou pentru a obţine opera de artă. Nicolae Iorga consideră creaţia artistică asemenea unei continuări a operei divine, unei colaborări la îmbogăţirea ei: Săntem nu numai făpturile, ci urmaşii lui Dumnezeu, conştiinţa activă care crează mai departe, individualizându-se fără a se sfărâma. Sau, 243 © BCU Cluj acelaş lucru cu alte cuvinte : Cea mai mare mândrie a omului poate fi aceea că el are dreptul de a se simţi colaboratorul de fiece clipă al marilor puteri ascunse. Şi în aceeaşi ordine de idei, definiţia poetului: Cel ce aude glasurile ce nu se aud şi tâlcuieşte lucrurile ce nu se înţeleg acela e poetul. Poet înseamnă acela care creează ce na mai fost creat. Restul — scripcaril Acestea toate sânt în vir-tatea ce s’a dat sufletului nostru : Taina cea mare a fiinţei omeneşti e că în marginile ei poate cuprinde nemărginitul. Şi-l poate exprima în operele sale, — trebuie adăugat pentru a complecta. Caracteristica principală a operei de artă, prin care ea ni se impune dela întâia atingere, e unitatea ei strălucitoare. Nicolae Iorga îi prescrie aceeaşi condiţie : E un om frumos, trupeşte sau sufleteşte, cel care pare făcut dintr’o singură bucată. Şi o operă de artă tot aşa. Iar în altă parte : Arta dă tuturora tot şi rămâne totuş întreagă. Aceste idei despre frumos, despre inspiraţie, despre artă, despre artist şi despre opera de artă conţin, cum s’a putut vedea, elementele fundamentale a ceeace am putea numi cu dreptate filosofia artei a lui Nicolae Iorga. Prin ea, gânditorul român se integrează în marea concepţie pe care lumea antică şi lumea creştină şi-au făcut-o despre lucrurile frumoase, într’o colaborare de veacuri. Dată fiind înnălţimea şi nobleţă acestei concepţii, nu e greu de prevăzut funcţia pe care Nicolae Iorga o atribuie artistului şi operei sale în mijlocul societăţii. Adică ceeace se cheamă cu un termen larg moralitatea artei. Preocuparea de căpetenie în cugetarea atât de complexă a lui Nicolae Iorga, accentul, timbrul şi unitatea dominantă a acestei cugetări e moralitatea. Oricât de variate ar fi domeniile pe care se mişcă, incandescentă şi fulgerătoare, intuiţia sa, totul se subordonează ideii morale, comandamentului moral, freneticei porniri de a servi viaţa şi a o reda mai bună decât este. Istorie, religie, politică, artă, nimic nu are valoare decât în funcţie de viaţă. Ea singură e criteriul după care produsele spiritului nostru şi faptele noastre sânt declarate categoric caduce şi false sau viabile şi normative. De aci cuvântul acesta grandios care sună ca o poruncă profetică îmbrâncită spre noi de toată dinamica unui suflet inspirat: Caută a trezi pe oameni cum trezeşte Dumnezeu toate în fiecare dimineaţă : prin lumină ! Aceeaşi asemănare cu Dumnezeu pe care o atribuie artistului în lucrul său aparte, numindu-1 colaboratorul puterilor tainice active în lume, i-o atribuie şi când e vorba de repercusiunea operei sale în societate : Orice om cuminte vorbeşte in numele lui Dumnezeu. Nicolae Iorga nu poate concepe pe artist rupt din colectivitate şi suspendat în elucubraţii fan-tesiste şi arbitrare, după reţeta estetismului pur. Sânt două categorii de artişti : una a esteţilor care se închină Frumosului cu F. şi Artei cu A. întronată, după moda romantică, pe tronul pustiu al divinităţii, esteţi cu eul plasat în vidul abstract şi sterp ; şi alta a creatorilor reprezentativi în personalitatea cărora se rezumă personalitatea unui popor întreg, în eul cărora se confundă şi se exprimă eul colectiv. Nu e poet acela care nu e pentru tot poporul său, sună ca un decret de interdicţie, ce îşi are însă şi reversul positiv : Scrie-ţi cărţile aşa încât fiecare cetitor să creadă că le-ai scris pentru el\ Bine înţeles, şi dânsul recomandă singurătatea contemplativă în care un artist îşi pipăie mai deaproape eul său creator. Eul e putinţa de a săvârşi, precum isvorul e putinţa de a da ape nouă. E locul revelaţiei tainice şi isvorul din care ţâşneşte frumuseţea. Adâncirea lui e necesară şi fecundă. Precum adâncind o fântână dăm de straturi de apă care circulă pe vaste întinderi subterane, tot astfel adâncind eul creator dăm de substanţa subterană care e viaţa colectivităţii, menită să sporească puterile acestui eu creator. E drumul parcurs de Barrfcs care dela „cultul eului” ajunse la descoperirea pământului şi morţilor Lorenei şi la cultul patriei. Artistul agreat de Nicolae Iorga e ca un crater prin care isbucneşte în marea lumină lava ce zace în sânul unui pământ întreg, ce clocoteşte în sufletul unui popor întreg: Un scriitor e un spirit de iradiaţie socială. Sau : A scrie o carte înseamnă a face actul social al frumuseţii şi înţelepciunii. Arta considerată în scopul ei e, prin urmare, un act social, o funcţie socială. Odată stabilit acest principiu, se pune chestiunea îndelung desbătută a moralităţii în artă. Adversarii i-au obiectat lui Nicolae Iorga că impune artei o anume reţetă morală, silnicind-o şi desfigurând-o. Lucrul este inexact. Discutând această 244 © BCU Cluj obiecţiune în Sămănătorul (1 Ianuarie ,1906) dânsul găseşte că moralitatea e o chestiune ce se ţine de personalitatea intimă a artistului. Inimă curată sau necurată, mizantrop, sau ^iubitor de oameni, arta lui va răsfrânge în ea un fel sau cellalt fel de a fi. Moralitatea în artă nu e, prin urmare, o chestiune de finalitate, ci una de origine a ei. Ceeace ţine să sublinieze N. Iorga e preferinţa pe care o acordă artei în frumuseţea căreia iradiază substanţa morală din personalitatea artistului. Totul se reduce deci la acel habitus lăuntric în care e dat aprioric timbrul moral al operei ce se va naşte. Cu aceasta concepţia sa despre artă se întregeşte şi se rotunjeşte cu un aspect în plus. Dar totdeodată am ajuns Ia acel domeniu practic ce alcătuieşte a doua parte a expunerii mele : arta naţională, cultura naţională. E vorba de lucruri mult mai cunoscute, ce se ţin de militantismul literar şi cultural al lui Nicolae Iorga : Când un popor îşi dă seama că viaţa ce bate în milioane de inimi, ce luminează în milioane de minţi, nu se aseamănă cu viaţa altor neamuri şi că e vrednică să fie păstrată pentru desăvârşirea şi armonia lumii, că ea cere forme particulare pentru a fi statornicită, recunoscută şi admirată; când, după multe cercetări răbdătoare şi puternice avânturi, aceste forme se află şi când individualitatea, neapărată, a fiecărui scriitor şi artist se desface din acest fond adânc şi larg al rasei sale conştientă de însuşirile ei,..atunci trăeşte cultura naţională. Pentru a ajunge la acest stadiu al desvoltării sale e nevoie de o cunoaştere în adâncime : — cunoaşterea de sine — şi de una în suprafaţă : — cunoaşterea culturii universale, pentru a ne defini comparativ. Prin acest îndoit studiu, ajungem la originalitatea fondului nostru şi la forma specifică şi necesară lui. Căci geniul fiecărui popor determină organic forma lui proprie precum în sâmbure e determinată forma florii ce va răsări din el. Două sânt isvoarele principale ale artei naţionale : trecutul istoric şi viaţa ţărănească. In viziunea lui Nicolae Iorga trecutul e populat cu oameni vii, e un torent de viaţă ce se prăvale spre noi prin cataractele a două mii de ani cari sânt ai lor, deci ai noştri. Cum s ar putea ca din această bogăţie de aur curat numai meşterii să nu~şi ia partea pentru a lucra juvaerele lor? Cât despre ţăran, el alcătuieşte pătura cea mai însemnată, mai caracteristică şi mai curată a neamului nostru. Aceşti ţărani, spre deosebire de amestecul cosmopolit al oraşelor, au în portul, în datinile, în graiul lor, în puterea şi în spontaneitatea lor de cultură ceeace trebuie pentru a da unei opere literare coloare, energie, vioiciune, individualitate. In ce priveşte celelalte clase sociale, e de observat următoarele : boierimea s’a înstrăinat, anexată civilizaţiei franceze moderne care a momit-o cu lumini de mlaştină şi de putregaiu; scriitorii — e vorba de generaţia Sămănătorului — n’o cunosc; intelectualii, pentru aceiaşi scriitori, sânt greu de înfăţişat; funcţionarii şi politicianii sânt suflete şterse ce nu spun nimic artei; mahalaua, când nu e o prelungire a satului, e o caricatură a oraşului. Totuşi nu e vorba de excluderea acestor clase din preocupările artei, ci numai de reprezentarea lor în măsura valorii artistice, a valorii sociale şi naţionale. Că ţăranul reprezintă punctul de atracţie al artei naţionale o dovedesc scriitori ca Eminescu, Creangă, Slavici, Delavrancea, Caragiale, Vlahuţă, Coşbuc, cari sau îndreptat instinctiv către el; o dovedeşte pictura lui Grigorescu ; o dovedesc compozitori ca Muzicescu, Chiriac şi Vidu cari înalţă cântecul ţărănesc la valoarea artei moderne, Trecutul şi ţăranul în care se rezumă doctrina artistică a „Sămănătorului” e ceeace noi, conti-nuând-o, am numit în perspectivă istorică tradiţionalism, acordându-i o mai largă semnificaţie de mit etnic, iar în perspectivă actuală autohtonism, acordându-i o semnificaţie mai largă de mit folkloric. Lupta pe care a dus-o Nicolae Iorga pentru a afirma această doctrină, pentru a desfunda şi asigura artei româneşti aceste isvoare permanente a fost o luptă titanică pe cât de fecundă. El găsea în spiritul timpului de acum treizeci de ani o întreită împotrivire, o întreită ostilitate : 1. O clasă dominantă, puternică — boierii şi imitatorii lor ciocoii — absenteistă uneori fiziceşte, dar absenteistă mai ales cu spiritul, desnaţionalizată până la necunoaşterea limbii româneşti, adora- 245 © BCU Cluj toarea unei Europe care, pentru ea, se rezuma la deliciile facile ale vieţii parisiene, şi refractară cu dispreţ la orice glas de rechemare în ritmul destinului românesc. împotriva ei, care înţelegea să-şi impună ostentativ graiul francez de împrumut pe scena Teatrului Naţional, Nicolae Iorga a fost nevoit să deslănţuie şarja violentă dela 13 Martie 1906; împotriva ei care considera pe ţărani simpli robi ai latifundiilor, s’au aprins revoltele dela 1907. Azi parcă totul a fost un vis. Deposedată prin reforma agrară, clasa boierească s’a prăbuşit şi rămăşiţele ei ispăşesc dureros un trecut plin de trufie stearpă şi de neînţelegere pentru destinul rasei noastre. Cine s’ar mai putea plânge de o astfel de împotrivire în faţa crezului autohton tot mai biruitor? 2. O speţă intelectuală de esteţi — poeţi şi critici, — deobiceiu cu o cultură unilaterală, cea franceză curentă, cari, ignorând mizeria lor bucureşteană, se complăceau în iluzia unui Paris morbid şi decadent, împrumutându-i servil formulele de artă. Speţa, ridiculizată sângeros şi demascată în caducitatea produselor ei de imitaţie, există încă şi azi ca un reziduu al unei conştiinţe confuze, şovăind încă între Europa închipuirii şi realităţile de acasă, şi ca un anacronism în ampla renaştere a culturii naţionale. Acum treizeci de ani ea se închina Iui Oscar Wilde şi lui Sar Pe-ladan ; azi adoră insanităţile lui Proust şi Andre Gide. împotriva acestor două categorii de români greşit orientaţi, Nicolae Iorga stabilea raporturile reale dintre noi şi Europa şi trăgea liniile viguroase ale doctrinei autohtone. 3. In sfârşit, speţa „armeano-semită” care prin fatalităţi organice, refuzând să se asimileze corpului românesc, reacţiona dintr’un explicabil instinct de conservare, împotriva afirmării solidarităţii noastre de rasă prin puterea unei culturi pentru toţi. Ea căuta să spargă blocul conştiinţei naţionale în mers prin ura socială, de clasă, stoarsă dintr’o ideologie socialistă ce se dovedea fără aderenţe la realităţile acestei ţări agrare. Idealului de artă naţională, ca expresie a iubirii de rasă, ea îi opunea idealul costeliv şi steril al unei arte proletare. In apărarea poziţiei sale, speţa întrebuinţa cele mai nepermise mijloace pentru discreditarea noului curent de renaştere. Ţintă a tuturor atacurilor două decenii în şir, Nicolae Iorga era declarat „energumen” şi „nebun”. Dar inima „energumenului” aceluia pulsa sângele cald al adevărului în toate arterele fiinţei româneşti şi biruinţa nu putea fi decât a lui. E de prisos să adaug că odioasa speţă există şi azi, iar continuatorii sănătoaselor iidei deatunci sânt atacaţi cu toate mijloacele aceleiaşi conştiinţi infernal înfăţişând în acest ciclu de conferinţe omagiale gruparea revistei Gândirea, e aproape de prisos să spun că noi, generaţia care am creat această nouă mişcare, ne-am însuşit întru totul adevărurile asupra artei şi culturii, rostite de Nicolae Iorga. Ce am adăugat noi era necesar, dată fiind diferenţa epocei în care trăim şi lucrăm. Dacă ideea trecutului capătă amploare de mit etnic în scrisul unui Lucian Blaga, dacă ideea ţărănească se desvoltă în mit folkloric prin scrisul lui Adrian Maniu sau V. Voiculescu, dacă romanul unui Cezar Petrescu îmbrăţişează toate clasele societăţii noastre, — cum visase Nicolae Iorga, dar cum nu isbutise să facă niciunul dintre scriitorii sămănătorişti — e că orizontul intelectual al scriitorilor de azi s’a lărgit, aşa cum o dorise marele om de cultură pentru generaţia sămănătoristă ale cărei insuficienţe el înşus le-a văzut cel dintâiu. Şi mai este încă ceva. Generaţia „Sămănătorului” avea ca acoperiş spiritual deasupra capului idealul unirii tuturor românilor, — şi-i ajungea. Generaţia de după războiu stă cu piciorul acolo unde înnaintaşii noştri nu atingeau cu creştetul. Având temelia puternicelor adevăruri de ieri,noi simţiam totuşi deasupra noastră golul şi dezorientarea ; — vremea noastră nu e cristalină ci haotică. Atunci am încovoiat peste casa noastră — acoperiş albastru, — bolta cerească a credinţei acestui popor. Ea e atât de largă încât şi trecutul lui şi prezentul lui şi viitorul lui pot să încapă. Ne-am depărtat cu aceasta de Nicolae Iorga? Dar vastele linii ce se desfac din filosofia artei sale nu duc neapărat în aceeaşi direcţie spirituală? „Sămănătorul” s’a oprit la drumul jumătate. Noi — continuăm. A mărturisi cu vorbe rupte din fiinţa noastră tinereţea doctrinei lui, când dascălul împlineşte şaizeci de ani, e prinosul cel mai cald ce-i putem aduce, • 246 © BCU Cluj TREI NOAPTEA DE GEORGE GREGORIAN O cameră. Şi ’n scaunu ’ntomnat Sub toată noaptea stau încovoiat._ Afund mă răsfoesc... şi mă respir " Din ani, depe tărâmuri de safir, ' Din ramura pe îngeru-asfinţit, Din tot trandafiriul despletit Pe ape şi pe vârfuri de caţart De care mă despart Păduri făcute scrum şi cotituri Incenuşate ’n ochii tot mai duri. De-acum, ocol mai strâns, se-abate scrumul. Şi-mi ţin în palmă drumul Rotund de întuneric şi difuz. Ca pe-un ceasornic cu bătaie rară II pun pe-auz Şi mă ascult în umbrele de-afară... Sunt ani ce-adună stele depe lac Şi anii ce pământ se fac. Cresc nopţile, cad apele în ape Şi vremea curge-a somn de mai aproape. Şi pentru marea noapte ce-o să vină Va trebui să ducem o lumină, Un dar din tot isvorul mai curat. Şi poate-aşa, în braţele ce-au stat, Convoi după convoi Luăm florile pământului cu noi. Le luăm ducând în ele zarea Şi legănarea lor pe zare, Această legănare. Ce-adie din ^a spaţiilor goană, Ce ’n suflete se lasă ca ’n poiană Trecând pe ’ngândurările confuze, Subţire, cu surâsuri de icoană Şi pururea cu degetul pe buze! © BCU Cluj PE MARGINEA „CUGETĂRILOR" LUI N. IORGA DE TUDOR VIANU ^^ititorii lui Nicolae Iorga simt adeseori nevoia a-1 regăsi în una din acele cărţi, în care concentrarea expresiei şi intimitatea tonului să mijlocească şi să uşureze tovărăşia cu vasta sa operă, întocmai ca masivul munţilor proiectat la orizont, opera neobicinuit de întinsă şi felurită a lui Nicolae Iorga ne face neapărat necesară cărarea care duce către ea. Fireşte că această nevoe n’ar fi în aceiaşi măsură imperioasă, dacă opera aceasta sar putea resolva într’o seamă de contribuţii de specialitate, preţioase pe rând unuia sau altuia dintre cititorii cărora li se adresează. „Specialitate? — se întreabă însă N. Iorga — pentru spiritele mici o legătură la ochi, pentru celelalte unul din punctele de unde se vede lumea”. Nu este scriere a marelui istoric în care ancheta privitoare la fapte să nu fuzioneze cu o vedere generală asupra lucrurilor şi cu un fel propriu de a le preţui. Natura sa vulcanică, marele său talent oratoric adună şi grupează cu gesturi largi, clase întregi de fapte, apropiindu-le energic de inima ascultătorilor săi. Va veni desigur timpul când, studiată cu răgaz, opera lui N. Iorga va trebui examinată nu numai sub raportul contribuţiei sale la ştiinţa timpului, dar şi sub acela al ethosului care o străbate cu o înflăcărare unică. Studiul eticei lui N. Iorga poate începe însă de pe-acum cu acel volum de Cugetări (Vă-lenii-de-Munte, 1911), în care cititorii pot afla şi drumul cel mai sigur către înţelegerea intimă a unei manifestări literare, a cărei dificultate unică provine din întinderea ei. Cugetările lui N. Iorga alcătuesc o carte, care singură ar putea întemeia reputaţia unui scriitor. Dar insuficienţa librăriei româneşti, din care atâtea opere de valoare dispar pentru decenii, unită cu propria fecunditate a autorului, care supralicitând atenţia publicului, împingea în umbră atâtea din produsele sale, au lăsat aproape necunoscută această carte, una din cele mai frumoase şi mai nobile ale literaturii noastre* „Moraliştii” — în înţelesul franţuzesc al cuvântului — sunt o speţă rară în literatura noastră. Temperamentul liric, caracteristic pentru inspiraţia românească de până ieri, n’a îngăduit să se desvolte, în condiţii prea favorabile, felul reflexiv şi critic, complăcându-se în a asocia termeni disparaţi ai experienţei morale sau a disloca complexe tradiţionale şi unanim primite, de a reabilita obiectul unei prejudecăţi sau de a discredita pe acela al unei stime generale şi prea uşor acordate. Gestul acesta de libertate spirituală îl schiţează într’o Sută de chipuri volumul Cugetărilor, ma- 248 © BCU Cluj nevrând ironia, degajând un avânt liric, improvizând o scenă dramatică, aprinzând un fulger dintr’o îmbinare de cuvinte, formulând o încheiere cu un ton plin de revoltă sau de dispreţ, emoţionat sau august. „O cugetare? — scrie N. Iorga — o lăture de adevăr care scînteie”. Scânteierea aceasta se produce în nenumărate feluri în colecţia Cugetărilor. Fiind astfel produsul unei arte a fragmentului şi improvizaţiei, Cugetările nu schiţează un sistem : şirul lor poate reveni uneori asupra unei idei, pentru a o nuanţa sau chiar pentru a o contrazice. însemnările de faţă vor încerca totuşi să-şi găsească poteca lor prin stufişul unei gândiri atât de exuberante, reliefând câteva din motivele ei mai tipice. Am spus despre Cugetările lui N. Iorga că nu alcătuesc un sistem, cu atât mai puţin un sistem filosofic. Puţina sa simpatie pentru filosofi şi filosofie a manifestat-o N. Iorga în numeroase ocazii. Cugetările reiau astfel o temă cunoscută, când definesc pe filosof drept „omul care şi-a făcut o specialitate din ceace poate înlocui înţelepciunea la cine nu e înţelept”. Zădărnicia ocupaţiilor filosofice devine evidentă, dacă reflectăm că „filosoful crează întâiu dificultăţi pe care apoi le resolvă — sau nu le resolvă”. La ce bun în fine, străbaterea până la temeiul ultim al lucrurilor, până la absolutul pe care se sprijină lumea experienţei concrete, când este ştiut că „orbeşti pentru lume dacă priveşti numai absolutul”. Mania filosofilor de a transforma totul în problemă, perplexitatea gândului care iscodeşte fundamentele realului, depărtarea de singurul contact fecund pentru omenire, acela cu împrejurările particulare ale vieţii, sunt tot atâtea idei pe care Cugetările Iui N. Iorga le reiau, le multiplică, le variază, pentru a întări în noi prevenirea împotriva filosofiei. Este aci desigur o rezistenţă rezultată din îndoita sorginte a unui temperament de istoric, orientat către aspectele individuale, ale lucrurilor, dar şi a unei firi de luptător, dornică să se regăsească printre împrejurările concrete, care opun rezistenţă, care pot fi mânuite, care pot fi învinse. Etica lui Nicolae Iorga nu va fi aşa dar o încercare filosofică de a lămuri cauzele şi condiţiile vieţii morale. 0 astfel de întreprindere relativizează de altfel viaţa morală, făcând-o să atârne şi să varieze în raport cu ceeace nu este încă ea. Pe urma reflecţiei filosofice asupra moralei, apare scepticismul moral. N. Iorga nu va dori deci să se găsească în rândul filosofilor care zic : „morala se poate explica, prin urmare ea nu există”. Autorul Cugetărilor ştie că „rădăcina convingerilor e experienţa” şi etica pe care va dori să ne-o înfăţişeze va fi aceia care se poate însuma din înmiitele lecţii ale vieţii. Căci spune N. Iorga, cu una din acele formulări cari nimeresc tonul proverbului popular : „înţelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se cîştigă cu bobul”. Sugerată de viaţă, o astfel de înţelepciune va folosi vieţii. Aşa, dacă e adevărat că filosofia nu e prea adese decât „coaja uscată a înţelepciunii”, alteori ea este una „în care omenirea poate locui” şi care ştie să „muncească tăcută un colţ de ogor”. Morala Cugetărilor va fi în acest din urmă fel un capitol pragmatic, unul din modurile în care viaţa încearcă a se instrui pe sine. Inspirându-se din viaţă şi lucrând pentru ea, propoziţiile Cugetărilor nu pot recunoaşte nicicând o altă autoritate decât a vieţei. In cuprinsul vieţii şi al naturii se găsesc criteriile bunei judecăţi, ale dreptei conduite morale şi ale fericirii. Dar ridicată la rangul unui principiu suveran, viaţa autorizează o morală care trebuia să se isbească neapărat de toate acele orientări tradiţionale, unde o putere care depăşeşte viaţa, precizează, comandă şi impune din afară binele şi dreptul. Şi de fapt morala ce se poate înfiripa din Cugetările lui N. Iorga marchează cele mai multe contraste faţă de etica religioasă. Etica religioasă lucrează în adevăr în numele unei autorităţi al cărui fel de a lucra asupra conduitei constă într’o constrângere, care compromite caracterul de libertate al oricărei hotărîri morale. Atunci „moralitatea sprijinită pe religia singură nu merită numele ei; ea e mai totdeauna o tînguială vulgară ori o groază josnică ’. Etica religioasă apoi comandă totdeauna. Ea nu se desvoltă din spontaneitatea firii omeneşti. Dacă „prezentul a cunoscut mai ales religia care porunceşte şi face oprelişti, viitorul va cunoaşte fără îndoială pe cele ce fac ca sufletul omenesc să se ridice liber în lumină”. In sfârşit, în etica religioasă principiul binelui găsindu-se în afară şi deasupra vieţii, acolo de unde poate comanda şi constrânge voinţa noastră, datoriile pe care ni le 249 © BCU Cluj impune pot fi în afară de viaţă şi uneori împotriva ei. Iată însă o împrejurare cu care etica vieţii nu se poate declara împăcată. Tot ceeace în etica religioasă înseamnă negaţie şi depăşire ascetică a vieţii chiamă observaţia cugetătorului. „Ciudată ideie, scrie Nicolae Iorga, de a fi plăcut lui Dumnezeu numai pe cale negativă : nelucrând Dumineca, nemîncînd în posturi, neiubind toată viaţa, cum fac călugării, netrăind”. Dacă se spune că în raiu fericiţii stau înaintea lui Dumnezeu, lucrul se explică fără îndoială din împrejurarea că „pentru mulţi oameni fericirea e o stare”. Peste viaţă, în îmbrăţişarea mistică a Divinităţii, religia poate socoti atins scopul pe care şi-l propune aspiraţia spirituală a omului. Dar etica vieţii observă că „fericirea nu poate fi decât în avânt, în faptă şi cel mult în beţia de mulţămire după fapta săvîrşită”. Activitatea este în adevăr manifestarea cea mai caracteristică a vieţii şi morala acesteia se poate desvolta consecvent întruna a faptei şi a vredniciei. Numeroase sunt propoziţiile care sar putea spicui în Cugetările lui N. Iorga, pentru a ilustra acest neostenit îndemn spre activitate. Câteva indicaţii în această privinţă trebuie însă să ne ajungă. In legătură cu ideia de activitate, precizează N. Iorga cele mai multe noţiuni morale. Dacă se întreabă astfel ce e fericirea, răspunsul vine odată cu observaţia : „leneşul uită că fericire negativă nu se poate ’. Dacă întrebarea cade asupra temeiului libertăţii, răspunsul este „libertatea e ceva care se merită şi se cucereşte şi nu ceva care se cere cu răgaz”. Dacă vrem să ştim care poate fi fundamentul dreptului, al dreptului de proprietate de pildă, la afirmaţia unui Proudhon : „Proprietatea e un furt”, moralistul poate răspunde : „Cea nespornică, da”. Dacă dorim a cunoaşte care e limita iertării, e bine a ne aminti că „cel mai sigur mijloc de a nu greşi e a nu lucra”. Stabilind valoarea morală şi criteriul preţuirii ei în legătură cu viaţa şi activitatea, ce va deveni această etică imanentă în faţa Divinităţii şi a Morţii, acolo; adică unde omul se simte înălţat peste viaţă şi la limita ei? 0 întrebare nouă îşi cere acum răspunsul. Cugetările, despre care am văzut câte rezerve esenţiale au faţă de morala întemeiată pe un principiu transcendent, nu sugerează însă niciodată o stare de spirit ireligioasă ci una plină de fervoare. Ele divulgă odată cu mult spirit libera cugetare, reflectând în acelaş timp cu subtilitate raporturile în care se găseşte ea cu religiositatea pe care o combate, drept „sluga religiei care s’a îmbătat Dumineca şi nu mai vrea să ştie de stăpîn”. Religia care poate intra în spaţiul menţinut prin această înlăturare a liberei-cugetări rebele şi vulgare, nu e primită însă fără nicio critică. Elementul revelat şi mistic pare a fi mai de grabă nesocotit. „Lucruri mai presus de natură — ni se spune — sunt acelea ce stau în afară de partea naturii pe care oamenii au ajuns a o cunoaşte şi înţelege”. Oamenii pot deci ajunge odată să cunoască şi să înţeleagă chiar ceeace pare astăzi deasupra firii. In chipul acesta putem prevedea un timp, când Dumnezeu însuşi va fi restituit naturii, pe care astăzi i-1 opunem. înălţându-1 deasupra ei. „Găsim natura nedreaptă scrie N. Iorga — fiindcă-i cerem să ni meargă bine, călcându-şi legile. De aceia o supunem lui Dumnezeu, desfăcîndu-1 dintr’însa”. Dar Dumnezeu care e problematizat ca persoană deasupra naturii, poate rămânea mai departe o putere activă înlăuntrul ei. Vom vedea îndată cum etica imanentă a vieţii se învecinează şi în propoziţiile Cugetă-rilor cu o religie imanentă, cu un panteism de caracter moral. Despărţită deocamdată de elementul mistic, religia ar putea degenera într’un simplu formalism cultic. Cugetările previn dificultatea, înfăţişând cultul drept acel „formalism vulgar al celor ce-şi interzic, urmîndu-1, orice nevoe nouă a sufletului lor”. Alteori însă cultul e prezentat ca agentul care poartă şi întreţine acţiunea morală a religiei. „N a fost o religie care, dişpărînd, să nu fi lăsat, cu multe prejudecăţi şi un praf întreg de formalităţi, omenirea ceva mai bună”. Alteori în fine, suntem invitaţi să recunoaştem în formele cultice şi tradiţionale ale religiei „încă una din legăturile solidarităţii umane”. Cultul este aşa dar în Cugetări, obiectul unei aprecieri împărţite. Valoarea factorului moral în schimb, care împreună cu cel mistic şi cu cel cultic întregeşte conţinutul religiei, este totdeauna recunoscută, deşi nu în felul în care el se înfăţişează în religiile revelate şi transcendente. Am văzut şi mai sus cum morala Cugetărilor nu vrea să fie aceia a tablelor de legi, decretate şi coercitive, ci aceia care rezultă din însăşi spontaneitatea creatoare a vieţii, singura în acord cu libertatea 250 © BCU Cluj care conferă preţul şi calificarea faptei morale. Această forţă morală dinamică este împodobită apoi cu atributele Divinităţii. Despre Dumnezeu, Cugetările nu vorbesc decât ca despre o energie morală creatoare, lucrând panteistic în lăuntrul lumii. Astfel se va putea preciza legătura dintre Dumnezeu şi om, nu ca aceia dintre tatăl şi fiii săi, aşa cum o înfăţişează transcendentalismul Vechiului şi Noului Testament... Dumnezeul-forţă morală se continuă mai de grabă în conştiinţa umană, în puterea ei nesfârşită de creaţie : „Suntem nu numai făpturile, ci urmaşii lui Dumnezeu, conştiinţa activă care creiază mai departe, individualizându-se, fără a se fărîma”. Către acest Dumnezeu al puterii morale, pietatea şi fervoarea omului se adresează nu prin gândul care se desparte de viaţă, ci prin însăşi fapta vieţii rodnice şi curate : „Roagă-te lui Dumnezeu cu viaţa ta!” • Cum va apărea însă moartea în ochii acestei etice a vieţii? Cugetările fac un loc mare meditaţiei asupra morţii. Adeseori în şirul patetic al acestor gânduri închinate vieţii, apare aminitrea teribilă, dar rectificatoare a morţii. Sunt în această privinţă unele reflecţii care ating cu o rară justeţe natura sentimentului pe care îl încercăm la gândul sfârşitului obştesc. „Nu te temi de moarte — ni se spune odată — te temi de frica morţii”, Absurditatea, sofismul profund al fricii de moarte îl înfăţişează ciudat observaţia : „Durerea cea mare la moarte e că pleci fără a te putea lua pe tine”. De ce apoi frica de moarte? Moartea e tot o putere a vieţii, o reprezentare capabilă să îndrumeze energia înfăptuirilor. „Gândul morţii să-ţi fie în urmă, gonind spre faptă, nu în faţă, oprind”. Pentru groaza care poate totuşi stărui, Cugetările ştiu să recomande sau arta stoică a familiarizării cu moartea, căci e firesc s’o „primeşti necontenit în sufletul tău, cum, fără voie, o primeşti necontenit în trup” sau mângâerea frumos spusă, că „prin moartea noastră păstrăm tânără lumea”. Această etică a fecundităţii, a entuziasmului moral, a bărbăţiei în faţa morţii nu se întovărăşeşte însă cu un accent deosebit de fericit smuls tovărăşiei cu oamenii, Semenul nostru comun nu e pictat în cartea ale cărei linii largi le-am evocat aci, nici generos, nici drept, nici prea isteţ, nici lipsit cu totul de orice ridicol. Portretul moral al omului, închegat din Cugetările lui Nicolae Iorga, nu poate fi măgulitor pentru nimeni. Vom trece asupra lui. Dar el explică acea pornire spre singurătate şi reculegere, care alcătueşte accentul cel mai turburător al acestui breviar de înţelepciune şi îndemn. Astfel dacă trebue să recunoaştem că e bine să stai singur în durere, chemând pe alţii numai la bucurie numai aşa vei avea tovarăşi nefăţarnici”, vom înţelege de ce „uneori după mult zbucium> te întorci la tine cu înduioşarea cu care întâlneşti un vechiu prieten”. Pentru fapta umană creatoare nu există astfel răsplata, ci numai mângâerea singurătăţii şi regăsirii tale. Dar e poate cea mai înaltă consolare ştiinţa că cine se dărueşte mai larg vieţii, mai generos pentrucă niciun preţ nu o va plăti, mai nebuneşte pentrucă o va pierde mai uşor, acela o va afla mai întreagă şi mai curată pentru sine. E poate aceasta învăţătura cea mai întăritoare a Cugetărilor lui Nicolae Iorga. © BCU Cluj P O E S 1 1 . DE SANDU TUDOR STIH PENTRU PĂMÂNT Tu ţară, tu ţărână, tu vajnica mea mamă ce-ţi năluceşti prin codri lupoaica de aramă : Sămânţa cu viaţă din tine se avântă s’ajungă înălţimea frunzarelor ce cântă. Din tine pârguirea grădinilor iubirii, din tine licărirea pe spada nemuririi, din tine vinul sânge, din tine gândul cheie, din tine lemnul crucii şi trupul de femeie, din tine vârsta veche cu chipul de zăpadă! Tu născătoarea vrăjii cu înmiită roadă, mi-eşti leagăn şi mi-eşti pâine, mi-eşti braţe de mormânt. Tu colb străbun de oase din volbura de vânt, din tine între palme mă strâse Dumnezeu ca să purced spre taina luceafărului meu. AVÂNT FRÂNT A trecut un călăreţ cu goana de fier înstelat pe inimă cu flori de crucier, în cuget cu şapte sângeroase păreri, împungând din coarnele coifului în cer. A trecut ascuţit cu zornăire de cânt, din burghiul lăncii spintecând vânt, către marginea lumii acesteia de pământ, unde galben se naşte al lumii mormânt. ..... i Aleargă după semnul inimii ce-1 strigă. i Dar la o răspântie de piază-rea • i-a îngheţat în spinare cămaşa de za, înţepenit sub frigul nopţii în şa. Voinicul din el s’a scuturat uimit. Din pinten fugarul pe răspântie şi-a oprit. In piept cuvânt de poruncă pripit şi-a zbătut zborul învineţit, fără să fi putut să zboare. 252 © BCU Cluj Ochii s’au încruntat încă odată pe zare să-şi afle duşmana ursitoare. Dreapta cu lance s’a smucit lucitoare. Dar de-odată tăria pământului toată cu temeiul în sus s’a răsturnat roată. Din şa trupul şi-a frânt tulpina uscată, de pe ţeastă coiful a pocnit turtit de piatră. PLECARE ÎN V 0 I N I C I E Azi am împlinit Alelei! De-acum leatul de voinic. voi vâna şi eu Precistei smerit gonind drum de drum m’am rugat cu glas volnic ca un zmeu, pân’ceara-şi topi primăveri, frunzând lacrimile ’n pic crângurile noi, trei coţi de făclii verile umblând la iconostas. prundul fără ploi, Tuşa în ceardac toamnele sub rod cu arnici şi fir cu ochii la ciori, mi-a ales din ac iernile pe pod pe strai de caşmir de îngheţ prin nori herbul porumbac. călărind hai-hui Pe când un diac umbrele sâlhui mi-a scris în uric : din codrii uscaţi Din ce neam mă trag, de-aramă verzui. cum am fost de mic Alelei, măi fraţi, paie, copil domnesc, mări, măi fârtaţi, şi cum am intrat străinit mă duc în cin boeresc. să colind haiduc Iar voivodul meu, singur să-mi găsesc cum îi dătinat, să mă mulţumesc : cu spada pe za, Pasărea măiastră trei ori m’a bătut, cu peană albastră, prăseaua mi-a ’ntins cerbul nălucind crucea să-i sărut, cu coarne de-argint boiul mi-a încins şi Cocoşu roş şi m’a înzestrat din basmul strămoş. cu tolbă cu arc, Alelei, fârtaţi, cu scut, cu baltag, vă las sănătoşi. şi-un cârlan cu şea, ce-mi nechează ’n prag. © BCU Cluj PREFAŢA PENTRU O „LEGENDĂ" A LUI NICOLAE IORG A DE TOM A VLĂDESCU Sunt oameni cari în virtutea unui „decret divin”, cum ar spune Baudelaire, sparg cadrele înguste ale biografiei lor şi se instalează în lumina clară şi în amploarea unei epoci — pe care o determină. Despre ei suntem siguri că ştim mai mult decât ne-ar spune cea mai minuţioasă biografie. Datele de stare civilă care le-au înregistrat trecerea prin cotidian, pierd din interes. Platitudinile sau înjurăturile contemporanilor — care i-au lăsat aproape egal de indiferenţi... — sunt teribil de ridicule şi anodine. Iar gândul dispariţiei lor nu se pare ireal şi fără sens... Răsăriţi din adâncul pământului pe care s’au născut, ca un mesagiu de viaţă pe care ni-1 trimit morţii „nos seigneurs”, ei au menţinut şi creat sub toate raporturile temperatura care ne convine şi înfăţişează pentru noi ceva din eternitatea în care ne mişcăm— şi o fărâmă din adevărul universal... Nicolae Iorga s’a născut nu ştiu când — mi se pare foarte demult... — el trăeşte cu noi, printre noi şi pe deasupra noastră. Nu există în Tara Românească om mai iubit şi mai cu înverşunare atacat decât Nicolae Iorga. Deaceea poate, făcându-mi cinstea de a-mi cere colaborarea pentru acest număr omagial, d-1 Ni-chifor Crainic mă întreba mai întâi ce sentimente am pentru d-1 Iorga... Splendid destin al acestui om care, într’o viaţă vibrantă, de activitate fără răgaz, a izbutit să răscoliască pasiunile cele mai violente, pentru ca, profund — şi e ceeace vom încerca să arătăm aici — să se aşeze solid în dragostea tuturor... Voiu lăsa deoparte atacurile stupide ale adversarilor politici de moment, de care sunt pline adesea gazetele noastre, voiu aminti doar pamfletele teribile pe care Octavian Goga le-a îndreptat la un moment dat împotriva lui Nicolae Iorga... dar care au dispărut mai târziu, ca o superbă mea culpa, în acel volum întitulat Mustul care fierbe şi în care vor trebui căutate cândva, alături de articolele d-lui Iorga însuş, culmile cele mai înalte ale pamfletului şi ale gazetăriei româneşti. Şi în legătură cu aceasta, mă simt dator cu o amintire personală... Am atacat şi eu pe d-1 Iorga! Acum mulţi ani de zile, în vremea unei studenţii agitate, şi când mi se părea că d-1 Iorga nu era... tocmai atât de patriot cât aş fi vrut eu, am azvârlit în nu mai ştiu care gazetă tinerească un articol fugos şi intransigent, unul din acele articole care dau oarecare coloare revoluţionară vârstei de 18 ani, şi în care denunţam în N. Iorga nici mai mult nici mai puţin decât „un duşman al poporului”.. Un patriotism nedisciplinat şi juvenil mă aruncase în acest paradox amuzant: fiindcă eram naţionalist... mă revoltam împotriva d-lui Iorga! 254 © BCU Cluj L Va trebui să căutăm aici misterul prin care pe deasupra atacurilor celor mari şi ale celor obscuri, Nicolae Iorga este de mai bine de 30 ani o sinteză desăvârşită de românism şi glasul profund, cu rezonanţă unanimă prin care în definitiv se exprimă societatea românească. II vom găsi fără îndoială, în însuş principiul nostru de existenţă naţională pe care de altminteri îl datorăm în întregime tot d-lui N. Iorga. Este elementar să constatăm că d-1 Iorga s’a identificat cu conştiinţa românească atâta încât, în el, fiecare dintre noi constitue o parte integrantă. N’am şti să dăm o formulă mai precisă acestui adevăr ; credem însă că d-1 Iorga, prin acest dar pe care e singurul a-1 stăpâni, ne exprimă pe toţi în punctele esenţiale în care se afirmă substratul nostru românesc - ne exprimă chiar atunci când diferenţe de detaliu ne separă de el şi când poate regretăm că nu ajungem să-i împărtăşim ideile până la ultima lor extremitate, a cărei realitate o presimţim par’că departe de tot, în realitatea însăş a istoriei sufletului românesc. (Nimic mai arogant de altfel, decât pretenţia de a fi totdeauna de aceeaş opinie cu d-1 Iorga ; aceasta revine la pretenţia de a fi exact ca d-1 Iorga... ceeace nu e prea uşor ; şi ceeace în orice caz nu e dat oricărui „partizan”!). Goethe — ne spune Eckerman — afirma că epocile de progres corespund timpurilor în care omul iese din el însuş pentru a se stabili şi a se cunoaşte în realitatea înconjurătoare, în lumea din afară. In acest sens viaţa prodigioasă a lui Nicolae Iorga, activitatea lui uriaşă care se confundă cu primele afirmări ale culturii noastre moderne, este pecetluită de o robustă sănătâte morală, căci ea înseamnă înainte de toate un splendid efort de auto-cunoaştere naţională. Caşi când ar fi vrut să pună sub pază, pentru deapururi, resturile reconstituite ale unei moşteniri scumpe şi greu încercate, Nicolae Iorga decând intră în istoria spiritului românesc, şi până azi, a apărat cu o patetică îndârjire şi s’a instalat cu o deplină certitudine de savant, pe baza hrisoavelor în care plâng stările noastre dela început, în acest centru de vitalitate al naţiei noastre — care e principiul de unitate şi de solidaritate naţională. N. Iorga ştie că acest principiu de solidaritate, izvorît din aspiraţiile comune ale unul suflet colectiv, i-a unit mai întâi pe Românii împrăştiaţi dela Baia şi dela Argeş, i-a ferit foarte des de a se bate între ei, pentru ca mai târziu să-şi poată striga la toţi împăraţii din Europa legitimitatea de a trăi pe un pământ care le aparţinea. Nimic deci nu va preţui mai mult pentru d-1 Iorga decât această solidaritate naţională, în lumina căreia se va stabili toată critica lui, şi pe care, ca pe o lespede fundamentală, vor trebui clădite toate realităţile româneşti. Din acest principiu generos, substanţă primordială a primelor închegări româneşti, trebuia să-şi tragă N. Iorga cultul lui emoţionant pentru boerii cărturari, „dătători de legi şi datini” — legi şi datini născute din însăş raţiunea de viaţă a poporului românesc — şi tot din el avea să răsară acest monument armonios şi profund autohton al doctrinei naţionaliste care e poate darul cel mai de preţ pe care Nicolae Iorga I-a făcut ţării lui. Dar acest învăţat patriot care s’a dus mai întâi să descifreze sentimentul românesc în cronicele uitate de vreme, în care Românii şi-au scris necazurile lor de totdeauna, pe steagurile resurecţiilor noastre mântuitoare sau pe pietre de mormânt, glorioase vestigii ale unui trecut pe care-1 simţim viu în carnea şi în sufletul nostru — Nicolae Iorga, într adevăr, nu putea accepta nu ştiu ce naţionalism de laborator, stors din diletantismul obosit al filozofilor din Apus... Ii trebuia lui N. Iorga un naţionalism viu, organic, cum zice el, în care să trăiască toate realităţile româneşti, un naţionalism rezultând din svârcolirea de sute de ani a unui popor de martiri... In acest mod d-1 N. Iorga a reînviat, a îmbogăţit şi a terminat, cu o nobila pasiune, doctrina lui Mihail Kogălniceanu, doctrina naţionalismului democrat pe care o propune de 30 ani intelectualilor români. Acest naţionalism democrat nu mai are cu siguranţă nevoie de precizări. Aceia cari — ignoranţi sau perverşi — se vor apropia de el ca să-l pângăriască, strecurându-i veninul unui anumit sens democratic primar şi neromânesc, vor risca să-şi frângă degetele pe această evanghelie de românism, care nu suportă nicio atingere străină şi în care gândirea lui N. Iorga e tot atât de limpede ca mintea inspirată în care s’a zămislit. Naţionalismul democrat al d-lui Iorga este pur şi simplu definiţia unui stat creat de naţiune, © BCU Cluj dar condus, precum se ştie, pe baza principiului esenţialmente latin al hierarchiei şi de care Românii au beneficiat din primele timpuri. Cultul revoluţionarei plebeian al numărului, sinistru produs al unei ideologii bolnave, a fost introdus la noi, cu stridenţe de ghetto, de problematici cetăţeni, cari n’au nimic comun cu sufletul românesc, lipsiţi de această moştenire ancestrală în care se rezumă crezul politic şi naţional al d-lui Iorga, şi al căror contact cu realitatea românească trebuie căutat, cum spunea undeva d. Octavian Goga, „în regiunea stomacului”... E bine să repetăm aici că nu d-1 Iorga ar putea fi apărătorul acestei „democraţii” al cărei faliment de altfel îl sărbătoreşte azi elita intelectuală din toate părţile lumii latine. Doctrina naţionalismului democratic, care ne e scumpă pentrucă e românească, trebuie pusă la adăpost de aceste contribuţii indezirabile, ale unor colaboratori eventuali şi destul de suspecţi... D-1 N. Iorga a precizat amplu şi categoric gândirea sa, iar activitatea d-sale cotidiană înseamnă o garanţie suficientă! Şi din acest punct de vedere cititorul ne va fi recunoscător dacă îi vom aminti aici esenţialul unui articol recent al d-lui Iorga, una din aceste „cărţi poştale” cum li s’a zis — în realitate fulgerătoare mici pamflete în care se fixează totdeauna pentru generaţiile de mâine o stare de spirit, se dărâmă cu violentă ironie erori înveterate sau se rezumă o întreagă doctrină 1)... „...Nu este om în România care să nu fie convins astăzi că orice partid cu oarecare osteneală de agenţi şi cu apelul la punga sa poate strânge „naţiunea” pentru a o prezenta Suveranului... „... Numărul — dar ce mai înseamnă numărul? înseamnă greşelile de ieri pe care le-a favorizat numărul, înseamnă greşelile de mâine care se pot ajuta prin aceeaş vagă demonstraţie a numărului. Nu înţeleg dece prostia s’ar putea impune cu atât mai mult cu cât trage greu la cântar. Un prost e un rău, o mie de proşti reprezintă numai întărirea acestui rău...” Articol de antologie! „Nu înţeleg dece prostia s'ar putea impune cu atât mai mult cu cât trage greu la cântar” — e una din multele apostrofe răzbunătoare pe care ni le oferă atât de des generozitatea pamfletară a lui Nicolae Iorga şi pe care am dori-o afişată, par’că, în toate birourile electorale ca o permanentă mustrare pentru un act de adevărată indisciplină naţională! Dar mai ales nu mi se pare că în felul acesta d-1 N. Iorga ar putea fi acuzat de prea multă complezenţă pentru idealurile liberalismului şi ale...tinerei democraţii româneşti”! Am scris cuvântul „liberalism” — şi va trebui să observăm că de acest cuvânt se leagă aproape toată viaţa de luptă şi de patriotism a d-lui N. Iorga. Acest liberalism, într’adevăr care a fost simptomul iniţial de descompunere şi decrepitudine al civilizaţiei occidentale, fruct de revoltă şi de ură ieşit din exaltarea monstruoasă a individualismului revoluţionar, şi pe care l-a adus la noi în valize pline cu cărţi în limbi străine, candoarea inocentă a entuziaştilor noştri „Bonjurişti” cari ar fi vrut să hrăniască şi să regenereze un popor cu baloane de oxigen artificial — avea să întâlniască pe teren românesc reacţiunea dârză a sufletului românesc, reacţiunea lui Ni-colae Iorga... Ne minunăm în faţa acestui monument de critică unde nu străbateTnimuT din pe-^SantisnmTcăre face în multe alte domenii gloria atâtor savanţi. D-1 Iorga lasă pe seama filozofilor critica ideei liberale însăş — el constată numai că liberalismul generator de revoluţii, amator ’ de majuscule pentru cuvinte prodigios de goale, convenţionalist, ireal, incoherent şi anarchic, aşa cum s’a manifestat pretutindeni, e refuzat pur şi simplu de sufletul românesc căruia nu-i poate oferi niciun fel de satisfacţii... Dacă acest liberalism a jucat un rol considerabil în tendinţele noastre de eliberare (e bine să precizăm : un rol de „mit” mai mult, căci fondul lui autentic a fost fructuos înlocuit de năzuinţa i) i) Să nu-şi inchipue totuş cineva că d. N. Iorga ar fi un om sombru, încruntat... (de altfel nu e multă lume care să nu-1 cunoască 1) Dimpotrivă 1 D. Iorga e un savant care n’a uitat să râdă... Lucrul are o im- portanţă foarte mare 1 Râsul e un privilegiu al tinereţii. D. Iorga t tânăr — şi va muri cu siguranţă tânăr (să sperăm... la adânci bătrâneţe!). L-am privit de multe ori pe d. Iorga râzând. Râsul d-sale e delicios (râde cu ochii, cu umerii obrajilor, cu buzele — cu barba.)! Surâsul lui, dimpotrivă, e redutabil! E crunt, tăios — pătrunde ca o lamă de cuţit. Prostia e aspru condamnată — şi atunci ochiul d-lui Iorga e o epigramă... 256 © BCU Cluj dară a indiciului naţional şi cdecliv) — el nu mal poate aspira astăzi decât la o moarte mai mult sau mai puţin glorioasă, şi pe catafalcul lui creatorul naţionalismului românesc nu va depune prea multe flori... Astăzi într’adevăr liberalismul £ tradus şi la noi în formula lui adevărată, individualistă, democratică şi revoluţionară, cu perspectivele clare ale unei totale dezagregări sociale. Ambiţioşii şampioni ai „occidentalizării” României, cari-şi colorează o naţionalitate incertă cu nume cinstite de cronicari, şi-au lăsat micul comerţ de mosoare şi ace de cusut pe trotoarele din Şelari şi Lipscani, pentru vaste şi rentabile întreprinderi de opinie publică în redacţiile bine cunoscute de pe strada Sărindar... Fără grija incomodă a gramaticei şi sufletului românesc, ei fac comerţ cu ideologia tuturor revoluţiilor pe care o propun „masselor populare” ca suprema exigenţă a timpului prezent... împotriva acestui liberalism, care are servitorii pe cari-i merită, speranţele Românilor se îndreaptă spre Nicolae Iorga mai ales — căruia îi urăm să-şi ducă lupta începută la bun sfârşit, până la sfârşitul cât mai îndepărtat al binefăcătoarei sale vieţi... In sinteza lui de adevăruri româneşti, N. Iorga trăeşte o viaţă avântată — şi geometrică. Avântată, tumultuoasă, pentrucă ea înseamnă reacţia continuă a unei inimi care vibrează în permanent acord cu toate idealurile româneşti. Regulată şi geometrică, pentrucă din ea pornesc comandamente inexorabile desprinse din fondul autentic al specificului nostru naţional. Sub acest raport e interesantă atitudinea d-lui N. Iorga faţă de reprezentanţii şcoalei ardelene. Ab, aceşti trişti pelerini, cari au fugit din lanţuri cu rana umilinţei în suflet, cum îi înţelegem atuncea când, asemeni călătorilor sublimi din misterul biblic cari mergeau după stea, au simţit nevoia să uite tradiţia de durere a unui popor chinuit, pentru a căuta în gloria unor strămoşi fericiţi mai mult decât o consolare personală — o rază de onoare şi restabilirea unui sentiment de demnitate naţională... Pe aceşti îndureraţi martiri, N. Iorga nu putea să nu-i iubească — le denunţă însă rătăcirea care trebuia să se rezume mai târziu în duioasa eroare a dicţionarului lui Massimu şi Laurianu... In altă parte însă va trebui să căutăm reacţiile violente ale d-lui Iorga. Şi ne amintim acum circumstanţa, putem spune tragi-comică, mult înainte de război, când se proectase nu ştiu ce reprezentaţie de binefacere, fireşte pe scena Teatrului Naţional. Dar această binefacere cerea, pe cât se pare, întrebuinţarea unei limbi străine... Era evident un excesiv sentiment de caritate pe seama doamnelor noastre „din societate”! Căci dacă săracii aveau nevoie de ajutor, Românii n’aveau nevoie de altă limbă — o aveau pe a lor, îi cunoşteau farmecul, bogăţiile şi erau mândri... Nu se putea! Şi N. Iorga trebuia să iasă în stradă. Trebuia să iasă în fruntea unei armate de studenţi ca să cheme la realitate pe mahalagioaicele noastre pariziene, teribil de supărate — ma chere !. — împotriva acestui tânăr profesor (care, pe lângă alte păcate, mai vorbia şi de ţărani...). Şi care le interzicea să umilească limba românească şi s’o schilodească pe cea franceză — operaţie permisă numai în lumea „bună”! — pe scena primului teatru românesc! Ah, suflet îmbogăţit cu cea mai nobilă moştenire, păstrător al unui tezaur în care nu vei îngădui nicio atingere la flacăra care-ţi încălzeşte entuziasmul, ca la izvorul unei vecinice regăsiri, noi vom veni totdeauna să cerem tălmăcirea instinctelor noastre nepotolite şi sensul românesc al patimilor noastre răscolitoare!... Căci acesta e Nicolaie Iorga. 0 nobilă văpae din care se deschid drumuri şi se luminează orizonturile confuze ale unui neam care se caută. Aşa precum Fustei de Coulanges a risipit multe erori din istoria ţării Iui — aceea, mai ales, după care statul francez s’ar fi întemeiat pe un raport de sclavie rezolvat în sângeroasa catastrofă a Revoluţiei franceze! — pentru a servi unui întreg sistem de filozofie politică, regală şi naţională, adevăruri pur franceze, la fel Nicolae Iorga a fost stăpânit continuu de pasiunea adevărului, înainte de toate naţional. Deaceea numai d-1 Nicolae Iorga putea să ne dea reacţia splendidă dela Sămănătorul care, între altele, mai înseamnă afirmarea prerogativelor româneşti şi în domeniul gândirii. Ţăranul român, scos din mila umilitoare a ciocoilor latifundiari şi „absenteişti", şi deasemenea desbrăcat puţin de apoteoza, excesiv de lirică a prea feri- 257 © BCU Cluj citului Vasile Alecsandri (a cărui negare totală, de altminteri, constituie încă un exces!) trebuia adus, aşa cum se cuvenia, cu toată suferinţa lui neştiută, în centrul preocupărilor româneşti... Ţăranul era întemeetorul iniţial al Statului român. Cu ce drept voiau să-l proletarizeze lacomii venetici lipiţi „cu stomacul” de pământul românesc sau domnii cu monoclu, prea rafinaţi pentru o ţară mică, dar cari consimţiau să consume munca ţăranului, tradusă în cupoane şi în rentă, în „palace”-urile capitalelor occidentale?... Nicolae Iorga a cerut pentru ţăran carte, dreptate şi pământ. Şi prin aceasta el a căpătat drepturi sfinte pentru a-i indica propriile lui erori. Dar spre deosebire de curente bine cunoscute, cu tendinţe intransigent democratice, Sămănătorul nu putea să cadă în extrema absurdă a des-binării dintre sat şi oraş — şi aceasta pentrucă doctrinarul naţionalismului românesc nu recunoaşte nicio „clasă” socială şi nicio altă realitate decât aceea a integrităţii şi solidarităţii naţionale care a prezidat la constituirea însăş a Statului nostru. Toate aceste adevăruri le-a explicat poporului românesc, Nicolae Iorga... A se da o definiţie unei personalităţi atât de bogate, este o tentativă mai mult sau mai puţin temerară! Cum sar putea închide în câteva cuvinte viaţa acestui om care a ieşit din limitele lui pentru a se confunda cu aspiraţiile, cu sbuciumul, cu năzuinţele cele mai secrete ale unui popor întreg?... Dacă însă trebuie să ne gândim, cu Carlyle, că „eroul” este omul care duce după el timpul său, societatea în care trăeşte, atunci cu siguranţă Niculae Iorga a cărui fiinţă covârşitoare domină de mai bine de trei decenii toată viaţa românească, este un erou şi este poate, în sensul lui Carlyle adaptat lumii româneşti, singurul erou naţional. Deaceea îl vrem pe Nicolae Iorga singur, în afară de orice „complicităţi” literare sau politice! Singur şi cu toţi... Şi ne facem o delicioasă datorie de a spune aceasta răspicat, în ceasul acesta chiar în care d-1 N. Iorga e Prim-Ministru... Nici club politic şi nici capelă literară. Căci N. Iorga trebue să rămână aşa cum I-au numit cei cuminţi din Ţara noastră : dascălul neamului românesc. Scriam mai sus că Nicolae Iorga s a instalat firesc, în dragostea tuturor. Există totuş o categorie de „Români” care nu va putea lua parte la bucuria acestei aniversări de adevărată sărbătoare naţională... Aceia cari vor să stabiliască lumea pe un gând, universalişti ireductibili, fanatici ai raţiunei pure sau, pe ultima treaptă a hierarchiei omeneşti— dezaxaţi învinşi de viaţă, teore-ticiani ai actului gratuit, „gidieni” sau alte varietăţi, care-şi caută adevărul nicăieri sau în pulberea erorilor de pretutindeni, toţi aceştia nu vor putea să-l iubiască pe N. Iorga. Pentru noi însă cari ştim că fiecare neam trăeşte pe un petec de ţară o viaţă a lui, şi exprimă un adevăr al lui, Nicolae Iorga capătă proporţii uriaşe — de simbol. Şi ni se pare că în omul acesta înalt, făcut par’că să privească pe deasupra capetelor tututor şi în statura căruia e par’că toată rezistenţa cruntă a Românilor, se întrupează în ciuda morţii şi a timpului, toată tradiţia noastră desprinsă din eternitatea istoriei, toţi boerii şi cronicarii de altă dată cu râsul lor sănătos, cu înţelepciunea lor îndârjită şi cu îndărătnica lor iubire de neam... înfipt adânc în solul românesc din seva căruia îşi hrăneşte generoasele lui elanuri, Nicolae Iorga le înalţă sus de tot şi ia din atmosfera ţării lui inspiraţia clară a lozincelor pe care ni le dă. Istoria va spune că Nicolae Iorga a fost mare, — şi că naţia românească îl aştepta. Un poet ne va da poate, cândva o „legendă” a acestui om extraordinar — iar copiii Românilor de mai târziu vor învăţa să-şi iubiască ţara instruindu-se din viaţa admirabilă şi cu adevărat legendară a lui Nicolae Iorga. Căci la glasul lui, cu înfiorări transcendente, ne vom pleca totdeauna să ascultăm acordurile profunde pe care nu le putem iubi decât noi, freamătul răscolitor al „şesu-rilor natale”, cântecul acela pe care l-a cântat în versuri dumnezeeşti, poate cel mai mare poet al suferinţei româneşti *) — un cântec : i) Ce ne pasă de luptele politice! E însă o mare datorie ca, pe deasupra adversităţilor de moment, să unim mereu în gândurile noastre pe aceşti doi mari reprezentanţi ai sufletului românesc î N. Iorga şi Octavian Goga, 258 © BCU Cluj Cum se cântă *n sat la noi Când se tângue ciobanul După turma lui de oi... Cântecul acesta, cântecul de acasă, cântecul românesc, cu tot patetismul lui sguduitor în care trăeşte amintirea scumpelor noastre dureri de totdeauna şi mândria sângeroaselor noastre izbânzi — e toată splendoarea şi tot sensul lui Nicolae Iorga... Cine să nu răspundă la chemarea lui? ... Adio gânduri scumpe, armonii sfârşite, flori triste smulse din catechismul scepticismului universal, din sbuciumul unui Barrfcs, din poezia lui Laforgue, din tragedia lui Faust! Trecuţi în frontierele româneşti, Nicolae Iorga ne scutură violent, ni se spulberă nostalgiile bolnave ca fumul impertinent al ţigării care ne rezumă filozofia. Şi ni se aminteşte menirea noastră naturală înscrisă în testamentul boerului Văcărescu : ...Las vouă moştenire Creşterea limbii româneşti Şi-a Patriei mărire. Nicolae Iorga! Nicolae Iorga! noi toţi cari vrem să trăim Români în râsul şi în lacrămile noastre te iubim dincolo de puterea unui suflet — pe veci robit acestui păhiânt şi celor cari l-au servit!... © BCU Cluj V I S R Ă U . de . . :v.: , ■ • • ...V. VOICULESC U Inelul asfinţirii, de aur cu rubine Desprins din glesna nopţii alunecă pe şes.,. Cu moartea mea de mână, bat maluri şi rovine. Dar apele m’alungă şi luntrile nu ies. încovoiaţi pe săbii ard îngerii la poduri. Sub ochii lor sălbateci pe-alăturea, supus, , Ţrec sprijinit în suflet ca ’nti ’un toiag Cu noduri Tăiat din mărăcinii pustiilor de sus. . In scrânciobul balanţei atârn mai greu ca crugul? Dar am fost stea cu sânge... Voi ştiţi că’n mări de-arând, Adâncul se măsoară cu plumbul nu cu fulgul Si ’n strălucirea lumii amestec şi eu gând. Himera mântuirii destul m’a supt, căpuşă... Sosesc în trup, cu toate păcatele vâlvoii... De n’ar fi amintirea o dâră de cenuşă Cum am găsi cărarea întoarcerii în noi ? © BCU Cluj UNITATEA DE STIL0 DE . RADU DRAGNEA ' ' , ; In vremea când a apărut d-1 Iorga la Sămănătoml şi şi-a publicat lucrările de cercetare a nea-_ mului în timp şi în spaţiu, venind ca nişte întregiri la acţiunea sămănătoristă, pe atunci încă mai predomnea stilul maiorescian junimist. Stil prin tot al său academic, sgârcit la vorbă în aristocra-. tismul lui, îndelung elaborat, care circumscria cugetării limite de netrecut decât sub pedeapsa de a cădea în lumea de toate zilele. A se fi lăsat fecundaţi de ea, ar fi fost o profanare pentru aceşti cugetători de odae închisă, doritori să rămână nişte Domni ai Sublimului în mijlocul societăţii ieşene semi-orientale, care le trezea amintirea işlicului şi halatului căzând trândav până în vârful imi-neilor. D-1 Iorga vine ca un reformator al istoriei în convingerea că ea este o necontenită ciocnire .. de forţe în mişcare, şi, ca să surprindă vieţii durata istorică, istoricul trebue să se umple mereu de trepidarea vieţii contemporane. Această reformă dinamică introdusă de d-sa în istoriografia românească stă în legătură cu intrarea vijelioasă a d-lui Iorga în învălmăşagul vieţii care îl face .._ să aducă scrisul mai aproape de toată lumea, să umanizeze stilul. D-1 Iorga a făcut anacronic stilul maiorescian şi de mult scrisul epigonilor junimişti, al d-lui Sextil Puşcariu de pildă, în ochii noştri este nu numai fără nici-o însuşire literară, dar fără nici-o vigoare, ministerial sau convenţional academic, de natură să nu răscolească nici străfunduri naţionale şi nici omeneşti. Prefacerea aceasta s’a săvârşit prin trecerea dela cultul lui Maiorescu pentru abstracţiune la d-1 Iorga, care este un autor aplicat la plastic, visibil, concret, înregistrabil prin control direct. Scrisul : d-sale susţine şi realizează o fiinţă care întruneşte astfel de atribute. Nimic mai instructiv pentru această concepţie a d-lui Iorga despre fiinţă ca aplicarea d-sale de a vedea neamul în tot cuprinsul ţării româneşti, de unde acele volume de călătorii în toate provinciile, şi Istoria Românilor prin că-lători, în care, atunci când lipseşte călătorul străin, i se substitue d-sa şi ne spune d-sa ce ar fi văzut la noi un astfel de călător. D-1 Iorga este scriitor pe măsură ce se animează de fiinţa naţională, care-i dă forma ca şi artistului frumuseţea. In identitatea neamului dealungul istoriei şi întinderii ţării româneşti află d-sa identitatea sau necontrazicerea care stă la baza oricărui stil, oricărei vorbiri Căci oricât ar fi negat principiul fiinţei în cultura modernă, tot la el revenim când vrem să înţelegem permanenţa manifestărilor omeneşti. Şi astfel se întâmplă că opera celor mai puţin dispuşi să primească absolutul, se exprimă totuşi în virtutea fiinţei, căci dacă nefiinţa, neavând existenţă reală, nici nu poate să se numească decât ca o lipsă a adevărului sau a binelui, o vorbire se compune prin raport cu ce este şi_o facejd fie. Ceeace negăm noi, este acest raport, fie el la Dumnezeu sau ‘261 © BCU Cluj la creatură, voind ca în identitatea noastră cu noi înşine să nu avem trebuinţă de un alt termin. Cu totul dimpotrivă, identitatea spirituală a cuiva, fiind o ieşire din-sine-însuşi către altcineva, prin aceasta ea presupune o legătură continuă a omului în afară de sine, care manifestările lui morale, intelectuale şi estetice le face să se ţină într’un tot unitar. Şi astfel, unitatea de stil a unui scriitor nu este altceva decât răsfrângerea estetică a întregei sale identităţi spirituale. Printr’o lipsă care în primul rând este a epocei, lipsă reflectată în direcţiunea nouă junimistă, d-1 Iorga n’a accedat la lucrurile metafizice şi s’a mărginit la înfăţişările relative ale realului, n’amers niciodată la esenţa lui, căci nu sunt două feluri de real, ci două moduri de a-1 aprehenda. Acela, dar, al absolutului d-1 Iorga nu l-a avut cu toată presimţirea sa de o ordine care depăşeşte faptele particulare cu aspectele lor contingente, la a căror cunoaştere s’a oprit d-sa. Şi cu această presimţire, pe care, departe de a o înăbuşi, i-a dat glas oridecâteori a crezut că îndărătul lucrurilor stă o taină, d-1 Iorga se alege la o’parte de Maiorescu, a cărui influenţă în privinţa relativistă asupra tinereţii d-sale o destăinueşte undeva. Tot la acea vârstă d-1 Iorga a participat Ia mişcarea socialistă ieşeană, nu ştim în ce măsură ; dar destul că începuturile sale literare, îndeosebi articole de critică, se fac sub îndrumările junimiste şi socialiste, şi ele se resimt de lipsa unui corp care să susţină gândirea, sunt fatidice, uşuratice, fără nici-o atmosferă românească. Nu este d-1 Iorga, care a devenit cel ştiut de noi toţi găsindu-şi fiinţa în .neamul în care să se încarneze scriitorul. Cu alte cuvinte scriitorul nu era real. Convertirea d-sale la realul naţional va Hotărî şi judecata sa de critică literară asupra scriitorilor din epoca Sămănătorului. Ei vor fi cercetaţi în sinceritatea şi durabilitatea operei lor, nu după cât vor fi de naţionali, ci după cât de reali vor fi. Simboliştii, de pildă, sunt judecaţi negativ, nu pentrucă n’ar fi naţionali, fiindcă şi ei scriu limba d-lui O. Goga, dar pentrucă nu au sinceritatea acestora, le lipseşte realul de susţinere. Şi astfel naţionalismul, dintr’o experienţă personală de convertire a tânărului socialist Iorga în casa lui Haşdeu, care-i dă moţul distinctiv al sectei la o parte de pe frunte, a crescut până la un principiu general de estetică. Intr’o conferinţă despre Eminescu, d-1 Iorga arată cum Eminescu, înaintea filologilor, a cunoscut cărţile bisericeşti şi manuscriptele vechi : „El s’a cufundat în această limbă,— i-a descoperi* toate tainele — : a fost astfel ucenicul râvnitor al tuturor scriitorilor pe cari ni i-au lăsat veacurile cu mai puţin noroc decât al nostru”. Şi d-sa adaogă : „Limba aceasta nu era limba nelucrată a maselor populare, ci era, dimpotrivă, o limbă înfăţişând sintesa dintre graiul popular şi vechea literatură grecească”. Evoluţia urmată de Eminescu până atinge forma artistică desăvârşită, marcând în opera lui o altă epocă, nu poate să stea în legătură decât cu afundarea în vechea literatură, pe care ajunge să o asimileze ca fiind limba ei limba lui însuşi. Că limba nelucrată a literaturii poporale nu fusese destul pentru a da forma artistică aceea care a rămas până astăzi, o dovedesc înaintaşii lui Eminescu, un Alecsandri, cu totul lipsit de aderenţă la rădăcina cultă a limbii. A uita acest fapt formal şi calitatea dominantă de poet metafizic, înseamnă a nu înţelege pe Eminescu, care la gândurile sale avea nevoe de o limbă plimbată odată împrejurul speculării metafizice, şi limba aceea este prelucrarea în graiul nostru poporal a literaturei teologice greceşti. înţelegerea aceasta justă a scăpat contemporanilor lui Eminescu, n’au avut-o nici cei cari l-au studiat în urmă ; dar nu putea să scape d-lui Iorga pentrucă d-sa s’a simţit pe sine în evoluţia lui Eminescu, vreau să zic că, după cum Eminescu ajunge aici numai pe urma îndelungului contact cu textele vechi, tot astfel d-1 Iorga leapădă stilul spălăcit din tinereţea socialistă şi devine scriitorul autentic, devenind istoric, afun-dându-se în limba aceloraşi texte. Căci dacă între gândire şi stil trebue să fie o perfectă concordanţă, gândirea oricât de abstractă ar fi tot trebue să se acorde în stilul unei culturi naţionale, adeverind prin aceasta viaţă organică proprie. Şi poate din lipsa unui astfel de acord deţinem sterilitatea atâtor studii filosofice dela noi. Cugetările d-lui Iorga sunt cea mai desăvârşită operă a gândirii abstracte în cel mai curat stil românesc, sunt ca o prelungire a acelei vechi sintese, şi cuvântul pe care-1 poate suferi forma lor, este acela de strălucire, cu care se încheie o faptă de artă. Cât de departe suntem de aceia cari se plângeau că nu-şi pot exprima înălţimea gândurilor din m © BCU Cluj cauza îngustimii limbii romaneşti, şi cât de aproape de aceia cari o îngustează pentrucă gândurile lor sunt tot atât de puţin înalte caşi ale celorlalţi. Ne găsim cu d-1 Iorga în faţa expresiunii originale a limbii noastre, care trece printr’o gravă crisă în urma invaziei neologice în scrierile literare. Cu toate că nu e locul să desbatem aici problema sub toate feţele, pentru a face înţeleasă şi preţuită originalitatea d-lui Iorga, vom observa că pe lângă stilul logic, limba noastră are stilul simbolic care-i crează însăşi originalitatea. In faţa stilului de precisiune logică, pierzându-se până la cronicari, aptitudinea simbolică a limbii este nepreocupată de originea latină a graiului nostru, sustrasă influenţei franceze, şi care instinctiv se închide în partea neraţionabilă a limbii, învăluită în taină şi poesie, originalitatea expresivă a cărţilor bisericeşti, a lui Eminescu, Iorga şi a scriitorilor dintre cei mai autentici. Prin acest simbolism al ei, învăţăm că limba românească poate să fie gândită, dar nu raţionată. Dacă nu ar avea fondul ei naţional propriu, cu pornirea raţionalistă din ultimul veac, cu prestigiul junimist care prin Maio-rescu a dus-o la logicisare, dar mai cu seamă prin sintaxa orăşenească decalchiată după cea franceză şi cultivată de ziare, am ajunge să scriem o limbă care nu e de mirare sdf ie aşa de lesne înţeleasă de unii străini ca Francezii. Şi să nu se creadă că am confunda stilul simbolic din Cugetările şi mare parte din scrierile d-lui Iorga cu stilul poetic. Precum există un stil literar în scrieri franceze care nu sunt literatură propriu zisă, tot astfel trebue să existe şi un stil literar românesc, independent de cel poetic, care să fie apt pentru orice cugetare şi fără a urma modelul logic francez, iar această aptitudine am văzut că limba românească o are în scriitorii noştri reprezentativi. Ea însă este ameninţată de pericolele semnalate în treacăt mai sus, şi au fost perioade zise literare în care stilul românesc a fost cu totul anulat în privinţa intelectuală. 0 astfel de perioadă a fost cea socialistă, iar după răsboiu ceeace s’a numit modernismul. însemnătatea d-lui Iorga dela Sămănătorul n’ar fi măsurată în dreapta ei valoare dacă sar uita că d-sa vine îndată după Gherea, care putuse să fie la noi critic literar dintr’un imigrat, suflet rar şi ales, dar neştiutor de româneşte. Cazul lui Gherea a fost cu atât mai grav, cu cât a încurajat scrisul dela sfârşitul veacului trecut, care se scutea de orice calitate a limbii, în credinţa că o are pe aceea a ideilor. Se poate spune astăzi, în perspectiva vremii, că d-1 Iorga a salvat literele dela decăderea socialistă-poporanistă, redând limbii prestigiul şi strălucirea cu care ne-o transmisese scriitorii bisericeşti şi mireni. Fără îndoială că nici socialiştii şi nici moderniştii nu pot fi făcuţi răspunzători că din cauza atitudinii lor n’au avut simţul limbii. Totul stă în legătură cu talentul, care dacă nu ar fi hotărîtor în judecata literară, oricine care ar scrie în reviste ori în genere „literatură”, ar fi numai prin aceasta şi scriitor român. Cum stau lucrurile în realitate? In afară de Eminescu, poeţii din vechea ţară sau cei din Ardeal, fie d-1 Goga sau d-1 Blaga, şi prozatorii cari ne dau stilul genului, şi printre ei din actuala generaţie în primul rând d-1 Mateiu Ion Caragiale, unii ca cei ardeleni suferind într’o egală măsură înrâurirea literaturei poporale şi a celei bisericeşti, scriu o limbă care crează însuşi stilul românesc literar ; iar între criticii din vremea d-sale, singur d-1 Iorga l-a avut în măsura lor. Deaceea ni se pare că prin d-sa se pune problema stilisticei româneşti, pentru ceeace ne place să fie originalitatea noastră şi pentru păstrarea criteriului de verificare a cui este şi a cui nu este scriitor în raportul cu talentul limbii, care a fost caşi anulat în ultimu, timp. Nici debitul de idei mai mult sau mai puţin născute printr’o coabitare cu orginale străine, şi nici titulaturile generice de poeţi, critici sau pozatori nu vor scuti pe cineva dela cercetarea sub acest raport, de îndată ce bate la poarta intrării în literatură. In virtutea democraţiei, sa socialiştii au condamnat la moarte stilul, ca o vechitură care împiedică egalizarea între oameni, şi astăzi un scriitor care deţine virtuţile limbii ca d-1 Iorga este pur şi simplu confundat în masa tuturor celor cari scriu şi vorbesc. S’a mers până acolo de către socialişti - poporanişti, că s’a îndreptăţit teoretic dispariţia stilului. Părerea că stilul falsifică vorbirea naturală, lasă că nu se poate susţinea din cauză că nici vorbirea nu mai eşte naturală de îndată ce se exteriorizează în limbă, îmbrăcând expresiunea cultivată, un pro- 263 © BCU Cluj dus social, aşa dar „artistic” sau artificial, dar această p ărere e nefundată şi din pricină că cine nu face înadins stil pentru stil, va fi tot atât de natural în scris caşi în vorbire, scrisul îi va reda vorbirea, bine înţeles vorbirea sa, căci doar deaceea stilul e omul, — şi astfel între o pagină şi un fragment de discurs nu putem face deosebire la d-1 Iorga. Cât de natural, în înţelesul celor zise aici, este stilul d-lui Iorga, acelaş, fie că se îndreaptă către un public cultivat sau la popor, putem vedea prin comparare cu cei cari într’un fel scriu la ziar şi într'altul în cărţi savante, adoptând după împrejurări maniere care sunt absenţa unităţii de stil personal. Am făcut aceste observări» dealtminteri la mintea tuturora, spre a reeşi limpede că stilul românesc literar, fiindcă se înră-- dăcinează în limba veche cultă şi în graiul poporal, nu e câtuşi de puţin artificial, o limbă scrisă, aparte de cea vorbită, care printr’o astfel de ruptură să aducă pe departe cu aceea care a dat loc la două limbi în literatura franceză după epoca romantică. La noi legătura viabilă cu poporul ne-a ferit de o astfel de scindare şi dacă s’a produs totuşi un stil neologic, el este semnul distinctiv al acelora cari se lasă duşi pasiv de vorbirea zilnică orăşenească, sau de împrumuturile sub titlu de rafinare europeană, într’un cuvânt, arată o cultură neasimilata, fie la propriu, fie cu privire la fondul naţional străvechiu. Unde sunteţi isbiţi de stilul neologic, aveţi în faţă o caricatură culturală de oricât de sus ar veni. Spiritului creator al d-lui Iorga i se opune raţionalizarea, pe care d-sa a combătut-o sub toate înfăţişările prin care se strecoară în cultură. In Introducere sintetică la istoria literaturei româneşti, d-sa spune: „Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el înşuşi nu ar fi putut să le exprime ; ele erau ceva format din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generaţii. Căci noi purtăm în noi chemarea generaţiilor dela care venim, şi misterul acela poţi oare să-l explici şi să-l pui în formule raţionale?” încercarea de a explica pe Eminescu raţionalist datează şi a trecut la alţii dela Gherea, oameni cari nu purtau „chemarea generaţiilor dela care venim”. D-1 Iorga a dat principiile*organice ale culturei româneşti, dar în acelaş timp şi principii estetice de cea mai superioară calitate, a căror delicateţe imperioasă cu lucrurile gingaşe a marcat cu geniul criticei pe Sainte-Beuve. Cine va şti să apropie pe criticul francez de d-sa şi să compare critica d-sale cu a acelora dintre contemporanii săi aplicaţi silnic asupra autorilor şi sfârşind prin a forţa lucrurile, va recunoaşte că în d-1 Iorga am avut pe Sainte-Beuve al nostru. A raţionaliza duhul cuvântului, a interveni conştient în procese organice, precum e în ultimul timp pornirea de a defini „specificul românesc”, nu e altceva decât o apucătură de barbarie, oameni cari introduc la noi procedee ale popoarelor având îndărătul lor un trecut clasic şi fiind crescute de scolastică. Dascălul nostru a fost caşi acolo tot biserica, dar câtă deosebire între o cultură şi alta, dacă le privim numai din punctul de vedere al formării chipului de a gândi : — acolo dacă ideile se orânduesc într'o ierarhie care le este prescrisă mai dinainte în vederea înlănţuirii lor silogistice şi definesc lucrurile plastic, vizual, şi-au ajuns chemarea şi fără a atinge o valoare lăuntrică ; — aici mişcarea lor liberă, libertatea în care se desfăşură nestânjenite de silogistică, este chezăşia că spiritul s’a afundat până la realitatea vieţei sufleteşti ,nu a rămas pe dinafară în concepţie, şi căldura comunicativă a vorbirii, împărtăşirea sinceră a fiinţei scriitorului sunt caşi obligatorii sub prelucrarea spiritului platonician şi a sfinţilor părinţi ai bisericei, de a căror persistenţă vie în viaţa noastră culturală ne dă o idee îndestulătoare chiar şi numai o fugară privire peste vechea Bibliografie românească. Nici un altul nu s’a făcut expresiunea mai potrivită a a-acestui fond propriu ca d-1 Iorga, care în oroarea instinctivă de orice fel de sistematizare silnică, în cultivarea a ceeace vine spontan şi sugestiv reprezintă cea mai autentică tradiţie. Această potrivire a cugetării sale cu a vechiului nostru scris a fost şi o necesitate a cugetării istoriei noui, care s’a emancipat de retorismul clasic, de stilisarea literară. Asemănările dintre istorie şi roman sunt folositoare mai mult pentru a da la iveală deosebirile lor esenţiale. Romancierul care e omul înzestrat cu darul de a povesti istorii, nu ajunge la povestire decât întunecând memoria istoriilor trăite de el. De aceea se poate zice că, dacă romanul este 264 © BCU Cluj totdeauna o istorie, istoria nu trebuie să fie niciodată un roman. Ceeace au.comun este facultatea memoriei, fantasia, şi d-1 Iorga ţine să distingă „fantasia literară care scoate opera din creierul artistului”, de „fantasia lui (a istoricului) care e fantasia reproductivă, creatoare şi ea în felul ei, căci din cenuşa ei învie o epocă moartă”. Dar în loc să se poarte ca memoria în trecut, fantasia se aplică la prezent, şi astfel înţelegem când spune d-1 Iorga în Două concepţii istorice : „Dar viaţa care se desfăşură e cel mai bun învăţător pentru a se putea desluşi viaţa a cărui desfăşurare s’a isprăvit”. Şi pragmatic d-sa îndrumează istoricul ca „în tradiţiile satelor să caute „acele cunoştinţe prealabile care vor umplea lacuna considerabilă pe care o lasă în trecutul nostru isvoarele străine ale lumii civilisate”. Ţăranul ca document al trecutului prin mijlocirea fantasiei a fost consecinţa şi istorică şi literară cea mai fecundă în opera d-lui Iorga ; el i-a dat sensul plastic de fiinţă naţională. Iar romanele istorice ale d-lui Mihail Sadoveanu n’ar fi luat naştere fără de ţărănismul sămănătorist, fără de fantasarea artistică deasupra satului actual, locul lor de plecare, şi mereu va rămânea perechea Iorga-Sodoveanu, care face Sămănătorul. Această trebuinţă a istoricului de fantasie împreu" nată cu viziunea profetică a omului de acţiune este memoria sub toate înfăţişările ei, care la d-1 Iorga a întrunit România sub întreitul aspect, veche, actuală şi viitoare. Istoria se mai apropie de roman prin nepreocuparea de frumuseţea stilului. Deşpre Tolstoi, care cu Răsboiu si pace este cât mai aproape cu putinţă de istorici, Melchior de Vogue ne informează că în original nare deloc stil. Distingerea cucerită de curând dintre proza artistică sau frumoasă şi roman poate fi extinsă şi asupra istoriografiei noui, care ţine cu jertifirea stilului frumos să fie altfel decât istoria veche retorică. S’a spus de atâtea ori că d-1 Iorga „nu are stil”, ceeace înseamnă că nu scrie aşa de strălucitor ca d-1 Sadoveanu, sau ca Neculae Bălcescu, exemplarul dela noi al istoriei fermecătoare. Judecat însă sub aspectul obiectului său, d-1 Iorga nu numai că a curăţit istoria de retorismul romantic, dar adaptându-şi cugetarea la sinuosităţile vieţei, redând înfăţişările atât de variate ale oamenilor şi întâmplărilor cu convingerea că nici odată una nu se aseamănă alteia, d-sa a reformat concepţia scrisului în general şi şi-a extins influenţa peste câmpul istoriei. • După d-1 Iorga se scrie altfel, altfel de cum se scria după junimişti. Dacă s’a pierdut din preci-siunea dela suprafaţă a acestora, s’a câştigat în înavuţirea vocabularului. Căci nimeni dela Eminescu încoace n’a avut o limbă mai bogată ca d-1 Iorga, din toate regiunile şi din toate timpurile, şi supusă celor mai variate flexiuni sintactice. Se vorbeşte de inovarea în limbă a d-lui Tudor Arghgzi. Adevărul este că d-1 Arghezi se foloseşte de revoluţia sintactică a d-lui Iorga, acea topică liberă care lasă cuvintele să cadă unde sfârşeşte gândul, nu unde ar duce regula canonisată. Dar pe lângă îmbogăţirea lexicală, d-1 Iorga a contribuit mult să facă scrisul mai omenesc, d-sa direct şi influenţând şi scriitorii. Iar această contribuţie este produsul concepţiei d-sale în general. D-1 Iorga, care are simţul ontologic al întregului tot universal — după d-sa morala este „pentru a duce mai departe în menirea ei, desigur dumnezeiască, umanitatea însăşi” —, nu putea să aibe despre om decât o vedere realistă căci d-sa este un metafizician instinctiv. Şi atunci, cunoaşterea trecutului omenesc trebuie să fie „nu în solemne figuri convenţionale ori în grupări estetice cu atitudinile eroice, ci în toată mărimea şi mişelia, în toată valoarea positivă şi în toate scăderile de slăbiciune ale lui”. Iar toată mărimea şi mişelia în care sunt zugrăviţi domnitori, oameni politia şi cărturari, formează însăşi concepţia creştină, pascalian-dostoewschiană, care opunându-se celei olimpiane a lui Maiorescu, ne introduce în diversitatea celor două stiluri. Imaginea lui Maiorescu despre om, pe care a căutat continuu să o facă pe seama sa, netulburat de misterul metafizic ş1 nici străbătut de vre-o dramă sufletească, un cuget curat care între fiinţe este dat numai prototipului îngeresc, această imagine se reflectează în moleşala, lâncezirea din scrisul său, care urmărind omul ca echilibru în mişcare, îi contraface firea şi duce deadreptul la îndoială. Nu e, dar, de mirare, că într’o intelectualitate impregnată de scepticismul lui Maiorescu, d-1 Iorga a apărut ca un revoluţionar, îndrăznind să răscolească adâncimi şi să se dedea la o puternică elocvenţă, căci dacă stilul său nu a fost retoric, totdeauna este elocvent. . 265 © BCU Cluj EXAMENE ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI FRAGMENT DE ROMAN DE GIB MIHĂESCU In toamna aceasta, Mihnea Băiaşu plecase la Bucureşti, cu îngrijorarea în suflet. Cuvântul era cuvânt şi trebuia să fie împlinit ca domnul Ştefan, în Februarie viitor, să nu tae dintr odată frumuşica rentă lunară, ce-i trimetea atât de regulat şi pe care Băiaşu ştia s’o cheltuiască aproape în întregime pe lucruri plăcute, scutind-o de cele mai multe ori de impozitul chiriei şi uneori chiar de al mesei. Grija lui Mihnea nu era desigur ca acum toamna să dea examenul al doilea pentru ca la Februarie să fie gata de examenul al treilea, deci gata de licenţă. Mihnea Băiaşu, nu putea să se prezinte în toamna aceasta la examenul II din sfântul motiv că până acuma nu trecuse nici examenul I. Iar cât despre examenul I, nu putea deasemenea fi vorba pentru că, mai întâi, nu ştia aproape nimic, (sau cu excepţia subiectelor culese de prin toţi anii cu care avea să întreţină, din când în când pe domnul Botoran, cu desăvârşire nimic) şi ’n rândul al doilea, pentrucă şi dacă Iar fi dat şi l’ar fi şi trecut pe deasupra, mai era la mijloc examenul al II-lea, aşa că în Februarie, tot n’ar fi putut lua licenţa, singura, pe care o aştepta domnul Ştefan. De altminterei nici Mihnea Băiaşu nu credea în imposibil sau în supranatural. Aşa că îngrijorarea lui se îndrepta cu totul pe-un alt drum, decât s’ar fi putut crede... îngrijorarea lui se îndrepta asupra unei persoane, unui tânăr, un student, un băiat cu adevărat eminent şi care luase primele două examene cu elogii. Iar interesul pe care Mihnea Băiaşu îl purta acestui june eminent îşi avea obârşia în faptul, nu tocmai prea neobişnuit că acela purta acelaşi nume ca şi dânsul. Propriu zis un nume foarte asemănător. II chema Băiaşu Mihail, însă pe liste şi în cataloage, Mihnea Băiaşu observase că era trecut ca şi dânsul : Băiaşu Mih. Constatarea o făcuse întâmplător acum un an de zile, când fără să-şi dea seama de ce, paşii îl duseseră spre Universitate ; văzuse fierbere mare la intrarea din faţa statuei lui Mihai Viteazul şi intrase şi el în sala blocurilor arheologice de piatră, unde se afişează rezultatele examenelor de Drept. Pe stradă se lăsase una din acele călduri bucureştene, care fac asfaltul mobil sub picior, şi el îşi aminti involuntar şi cu plăcere de răcoarea cea mare a sălei cu pietre funerare, cu fragmente de statui şi cu blocuri încărcate de inscripţii antice şi de basoreliefuri. 2*6 © BCU Cluj Intră. După câte putu descoperi din glumele şi râsetele grupului numeros de studenţi dinăuntru, se aşteptau rezultatele anului I. Ale anului al doilea tocmai fuseseră puse. Băiaşu privi îmboldit de mustrare la aceşti tineri, atât de tineri faţă de dânsul. Ei tot aşteptau ceva, aveau o speranţă, pe când el... Şi regretă cu sinceritate că de atâta amar de vreme nu s’a mai înscris la examene. Poate cădea, dar poate reuşea. Totul depindea de noroc. 0 strigau în gura mare aceşti tineri cari-şi povesteau sgomotos emoţiile incercate de curând : — Da să vezi pe mine la Roman — strigă unul cu capul cât un pumn sub o pălăria tare. Pe al dinaintea mea l-a întrebat despre transmissiones... Mă credeţi mă băeţi, că nici acum nu ştiu ce-o fi cu transmissiones alea... Mi se pare că e pe la Bunuri... Un hohot de râs general izbucni drept răspuns. — Habar n’ai mă... — Se face, d’ăl dracului. — E la Succesiuni, puiule... Băiaşu zâmbi ca un nedreptăţit. N’avea idee ce puteau fi acele Transmissiones, dar cel puţin ştia cu precizie că se vorbea de ele în cursul de Succesiuni. Parcă şi vede, la mijlocul fasciculei trase la şapirograf: Transmissiones... — Şi mă, culmea, continuă studentul cu capul cât un pumn, ăla dinaintea mea, chinez fraţilor, tot ca mine... Ce să vă mai spun, îngheţasem... îmi şi făcusem testamentul... Când colo ce să vezi că mă întreabă?.. Care sunt res mancipi... Mă, le-am turuit ca apa... şi nimic nu mai m’a întrebat altceva... — Ţi-a dat albă, dădu convins din cap un coleg care fusese martor ocular... Râsetele şi veselia nu răsunau de loc ciudat deasupra acestor pietre care fuseseră martore la atâtea veselii şi mai cu seamă la atâtea dureri defuncte. Mihnea Băiaşu se pierdu printre ele, contem-plându-le elegiac şi cugetător. El se gândi la ziua acea când dalta artistului le-a înfrăţit cu soarta . omului, dându-le ultima cioplitură. 0 fi fost poate tot o zi caldă ca aceasta, cu acelaş soare de Iunie, vărsând flăcări... Dar de atunci, câte alte zile, nu le-au atins uşor cu aripa lor luminoasă sau întunecată, în drumul fără popas al timpului. Şi le închipui într’o cetate daco-romană, într’o zi zgomotoasă de târg? (şi le închipui astfel înainte de toate probabil, nu numai pentru că era student la Drept şi tocmai se vorbise de res-mancipi, dar şi pentru că m el curgea sângele nealterat al părinţilor săi, vrednici negustori din tată în fiu). Le închipui apoi pe vremea năvălirilor, într’o ceţoasă zi de toamnă ; pe urmă le zări sparte şi îngropate pe jumătate la începutul voevodatelor... Mihnea Băiaşu era să nu se mai oprească de a le urmări cu închipuirea până în ziua când sapa arheologului le dibuise sub pământul a toate cutropitor. Dar necontenitele expresii latine, mai mult sau mai puţin corecte, pe care micii studenţii le presărau în amintirile lor zgomotoase, îl duseră iarăşi înapoi, în vremurile de după Traian. Băiaşu revedea aceste vremuri în felul său desigur. Dându-şi pălăria de pai gros pe ceafă, el îşi reconstitui în minte o uliţă sarmisegetusană, cu un legionar desarmat, luând-o agale printre garduri la lumina pală a lunei putruca la un loc anume să fluere cu înţeles. Numaidecât apoi, o autohtonă zglobie, cu ochi de drac şi picioarele goale, apare la ostreţe. Şi eterna conversaţie printre gard începe... iar femeea tuturor secolelor, fascinată de luciul bumbilor de alamă, întinde mâna cochet spre podoaba ostăşească. — Mă, frumoasă a fost viaţa în toate timpurile, cugetă el de astădată supărat de sgomotul ires-pectuos faţa de nişte relicve atât de preţioase, pe care-1 făceau studenţii. Şi se avântă şi mai adânc pe cărăruiele dintre blocuri, observând cu atenţie desemnurile (la inscripţii nu se mai uită fiindcă era inutil) şi oftând iarăşi: — Viaţa trece, pietrele rămân... . 267 © BCU Cluj De după enormele pietroae, dispuse simetric, el privi ca printre crucile unui cimitir. Ia tinereţea zglobie de astăzi, al cărei zgomot, venea acum atenuat şi parcă de o falsă resorianţă. I se păru că priveşte din depărtarea a două mii de ani şi se cutremură... . Mă frumoasă e şi ştiinţa.. îşi zise hotărându-se deodată, cu largheţea lui obişnuită de suflet, ca de mâine înainte să înceapă un program din cele mai riguroase : câte şease ore pe zi de studiu, în special studiu antic. îşi propuse să reînceapă cu toţi autorii latini din liceu şi chiar să-şi cumpere o carte cu exerciţii elementare de Elenă... La urmă ajunse chiar să se gândească serios că ar putea să ceară de pe la prieteni şi ceva cursuri de Istorie şi de bună seama ar fi fost în stare să meargă cu lăcomia lui subită de studii foarte departe, dacă nu şi-ar fi amintit deodată ca de o sinistră sentinelă pusă în calea atâtor nobile avânturi, de cartea înţesată cu tâlcuri rigide a Dreptului Roman. Şi în acelaş timp piatra rece pe care şedea, îi aruncă deodată curenţi de frig prin corp; el se ridică să plece, dar îşi simţi picioarele amorţite... Răceală pietrelor îl cotropise bine şi Băiaşu avu deodată senzaţia mormântului rece şi pustiu... îşi bătu zdravăn coapsele şi pulpele şi se îndreptă spre contemporanitatea, care acum crescuse şi era din ce în ce mai sgomotoasă şi mai vie... - Privi din nou la feţele acestea tinere, dornice de viaţă; poate peste o jumătate de ceas când vor apare rezultatele mulţi din ei nu vor mai avea motiv să fie aşa veseli; cu toate astea acum în nici un ochi nu putea ceti îngrijorarea... In definitiv au dreptate ; cad acum, dar se ridică la toamnă; cad la toamnă, dar se ridică la Februarie... Numai el lasă să treacă anii... Privirea lui se furişă iar la pietrele grele şi funerare... — ...Cari trec, nu se încurcă... Par’că să nu le mai vadă, urcă repede treptele ca să privească afişarul. — Ia uite câţi mai sunt la anul al doilea... Iacă, jumătate căzuţi, jumătate reuşiţi... poate, că mulţi din cei cari au fost trântiţi sunt tocmai cari au învăţat serios şi mulţi din ceilalţi, reuşiţii, , vor fi asemenea tânărului care dacă s’ar fi întâmplat să fie cu un scaun mai înainte, cădea victorios... Pierzându-se în acest subtil calcul de probabilităţi Băiaşu uită dorinţa subită de ştiinţă şi programul pe care-1 şi-l durase între pietre... — Omul încearcă băete, se încurajă el acuma, par’că de când lumea n’ar fi simţit fiorul secolilor trecându-i prin vine şi chiar amorţindu-i picioarele, asmuţindu-i foamea de a cunoaşte, de a cuprinde, de a stăpâni... — Ia să vedem, îşi zise... unde mi-ar fi locul meu... Şi ochii lui cercetară la literă B... Dar se închiseră uluiţi ca de-o aprindere subită, solară, pentru a se deschide iarăşi neîncrezători şi a se închide pentru a doua oară orbiţi. Acolo era numele lui: — Băiaşu Mih. Mih şi un punct... Poate Mihail sau poate cine ştie, poate tocmai Mihnea... Şi iacă-1 reuşit cu toate bilele albe şi cu elogii... Asta le întrecea pe toate... Cine dracului o fi tipul ăsta...? Simpatic băiat... Care va să zică, dacă acum în Iunie, el ia examenul al doilea, la anul, tot în Iunie, va lua pe al treilea... Şi încă în ce condiţii ! Iar în Iunie viitor ziarele vor publica, în lista noilor licenţiaţi, pe Băiaşu Mih... Deci la anul domnul Ştefan îşi va vedea băiatul licenţiat... Mihnea Băiaşu, era să strige un ura formidabil, să răsune toată sala asta cu toate secolile acumulate într’ânsa... — Potoleşte-te inimă, potoleşte-te, se potoli el îngăduitor cu sine însuşi şi plecă printre şirurile de studenţi, luminat de atâta bucurie, că unul îl şi întrebă, arătându-i listele : — Este? Drept răspuns Băiaşu întinse şi el degetul într’acolo : — La litera B : Băiaşu Mih. Toate albe cu elogii... Şi plecă în tăcerea generală şi respectuoasă ce se lăsase în juru-i. La pietre mei nu se mai uită... 268 © BCU Cluj — Băiaşule Mih... Cine oi fi tu dragule? Unde eşti tu acum să te pup cu sete pe amândoi obrajii?... ' i ! * l'. \ . , ' ■ • * ' * - ‘ . In zilele acelea atât de călduroase de Iunie bucureştean, Mihnea Băiaşu alergă de dimineaţă -" până seară după omonimul său. Cercetă toate cantinele, toate căminurile, îi luă urma şi porni după ea prin mahalale, însă trebui să-şi întrerupă cercetările, care, Doamne păzeşte, puteau să-l ducă pe negândite pe străzi unde-şi avusese şi el domiciliul vreodată şi unde putea să i se întâmple cine ştie întâlnire neplăcută. In scurt, din cercetările lui, Mihnea Băiaşu aflase că Băiaşu Mih, era din Brăila, că probabil ' plecase în oraşul său natal, că în afară de Drept mai urma şi Literele şi încă Litere nu glumă. Filologia clasică, Istoria şi Filosofia, că era un băiat eminent, infocat luptător naţionalist, însă nici odată în urmă cu examenele. . ; Cele mai multe din aceste informaţii Mihnea le află dela un concetăţean şi coleg al omonimului său şi văzu că lucrul este cât se poate de serios : dacă un coleg şi încă un concetăţean dă astfel de referinţe, numai încape îndoială că la anul, în Iunie, Băiaşu Mih. dela Brăila, va fi cu licenţa în buzunar. , ; — Va să zică la anul, credeţi că Brăila va număra încă un advocat în plus şi chiar din cei mai eminenţi?.. întrebă Băiaşu în culmea fericirei, pe convorbitorul său. ■ Dar convorbitorul înainte de a răspunde aruncă lui Mihnea o privire atât de elocvent întrebătoare, încât acesta se grăbi să se despartă, înainte ca privirea să se transforme în întrebare pro- • priu zisă... Şi pentru a evita orice dumirire, el se recomandă, luându-şi ziua bună : Vasilescu, doctorand... Toamna următoare, avu plăcerea în sfârşit să cunoască pe Băiaşu Mih. Era un vlăjgan înalt şi slab, cu mişcări de miop, cu oasele atât de ieşite prin pielea obrazului, că par’că dinainte-i, ochii îţi luau puteri de raze Rontgen desluşindu-i clar configuraţia hârcei. Un craniu cu ochelari. Mihnea îşi închipui cum trebue să-i iese coastele prin pielea trunchiului şi se înfricoşă. — Doamne, de nu sar curăţa până la anul... Băiaşu Mih., se vede că-şi terminase ce-avea de lucru pe la Universitate, penjtrucă pornise spre eşire, cu paşii greoi, largi şi par’că fără direcţie. Mihnea era oarecum decepţionat. Nici o distincţie în el, nici o eleganţă. Noroc că nu era chiar tocmai prea jerpelit, altfel ar fi fost cu neputinţă de ; umblat cu el pe stradă. Lasă că şi aşa... — Hm, se cruci Mihnea Băiaşu, cum dracu le-a fost dat tot la tonţi de-ăştia să nu se sperie de atâtea cursuri câte a mai lăsat Dumnezeu... Şi încă dela patru facultăţi... Mihnea Băiaşu îl urmează de aproape însă mai zăboveşte să ajungă în străzi ceva mai dosnice, ica să-l acosteze. Amurgul dospea cu spor, întinzând chenare tot mai compacte, pe deasupra acoperişurilor. întunecimea crescândă încuraja pe Mihnea; în schimb Băiaşu celălalt, băgase de seamă că e urmărit şi întorsese în două rânduri capul, cu îngrijorare. Pe urmă iuţise pasul. Mihnea, pentru ca să nu-1 sperie lăsase pe al lui domol. La un colţ de stradă, Băiaşu Mih., dispăru deodată. Atunci Mihnea Băiaşu se repezi... Tocmai bine, ajunse ca să-l vadă, cotind după al doilea colţ, nu după ce aruncă în urmâ-i prin roatele uriaşe ale ochelarilor, privirea lui de miop. ............ s Mihnea Băiaşu se avântă... Erau acum într’un cartier tăcut şi par că neumblat... Era tocmai loCul dorit,.. Mihnea Băiaşu coti la rându-i colţul al doilea, dar atunci deşirătura osoasă a celuilalt ieşi din umbră şi-i bară drumul... — Mult ai să mai mă urmăreşti, domnule... ; 269 © BCU Cluj — Mi se pare că am onoarea cu domnul Băiaşu Mih. eminentul student dela, Drept, Filologia Clasică, Filosofie şi Istorie.... — Da... şi ce pofteşti dumneata?... — îmi dai voe, glăsui Mihnea mieros şi monden, scoţându-şi pălăria lui cea tare... îmi daţi voe... Vasilescu, doctorand în Drept... — Da, foarte încântat, răspunse celălalt sec, fără să-i ia mâna. Numele meu îl ştiţi... Acum să-mi spuneţi ce doriţi dela mine?.. — Nimic decât să vă cunosc... — Cum domnule, te ţii după mine de două ceasuri ca să-mi spui că ţii numai să mă cunoşti ? Poftim m’am oprit... Ce, credeai cumva că mi-e frică?.. Şi-şi încrucişă în semn de desfidere braţele pe piept... — Vai de mine domnule Băiaşu, declară Mihnea cu efuziune. Un moment nu mi-aş fi închipuit.. Dar drept ce mă luaţi.... — Atunci de ce te ţii domnule după mine... — Dar pentru simpla plăcere de a face cunoştinţa unui student aşa de eminent!.. — Aha... merci... asta puteai s’o faci direct la facultate... Insă domnul Vasilescu, nu?., doctorand nu?., dorea să cunoască., nu-i aşa... şi chiar să-mi cunoaşteţi şi umila mea locuinţă, nu-i aşa?.. înainte de a cunoaşte pe umilul ei chiriaş... Apoi, domnule, nu-i aşa., poţi să le spui celor cari te-au trimes... nu-i aşa... că puteau să găsească un altul mai bun... Ştiu, mi-a spus colegul meu Dăscălescu, nu-i aşa... că mi-ai făcut onoarea să te interesezi de mine din Iunie... Merţi,.. Insă acuma... nu-i aşa, puteai să ai atâta prevedere, să-ţi găseşti alt nume... Tot Vasilescu, Vasilescu, doctorand... nu-i aşa... trebue să recunoşti, e imprudent... Te demaşti cu o uşurinţă, nu-i aşa... cam eftină... Băiaşu abia se stăpâni să nu facă un pas înapoi, de stupoare. De unde poate poate şti imbecilul ăsta?.. — Vezi, vezi că te-am demascat, urlă deodată Băiaşu Mih. triumfător, prinzându-i mişcarea... Şi oare cine o fi zicând el că m’a trimes să-l urmăresc. Uite lucrul dracului... Asta sufere de mania per... — Ha, ha... va să zică aţi ajuns acum să urmăriţi lumea... Să daţi atacuri nocturne... urla Băiaşu Mih. cât îl lua gura, dinaintea lui Mihnea Băiaşu, care se uita îngrijorat în juru-i şi pentru prima oară binecuvânta spiritul de economie al Prefecturei de Poliţie la recrutarea agenţilor... — Asta mi-ar mai trebui... să-mi ceară semnalmentele şi să vadă nebunul c’a avut dreptate... — Te rog, te rOg, să nu te mişti! urla înainte Băiaşu Mih... Dar ce nu este poliţie aici?.. Aha poliţia vine, numai când pornim noi... numai contra noastră... dar pe ei... aha... te pomeneşti că eşti chiar dela poliţie dumneata... . Abia acum Mihnea Băiaşu îşi aminti că astăvară, colegul dela Brăila îl informase că tânărul Băiaşu Mih. e şi înfocat luptător naţionalist... — Stai domnule, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai ţipa aşa... — Mă rog eşti dela poliţie... sau eşti trimes de loja... — Care lojă domnule?.. — A ha... te faci neshai... Loja... Marelui Orient... şmechere... — Băiaşu răsuflă uşurat, nu atât că se dumirise acum de-abinelea dar pentru că Băiaşu Mih. scoborâse însfârşit vocea... — Fii serios domnule şi lasă-mă în pace cu loja dumitale... . — Ce să te las, ce să te las... a-ha... nu pleci de-aici până nu vine poliţia... Vocea exaltatului începuse iar să se ridice ameninţătoare... — M’a luat dracului îşi zise Mihnea Băiaşu, ne mai găsind vre-o poartă de ieşire. Şi instinctiv duse mâna la frunte... Se închină... 270 © BCU Cluj — Doamne, Maica Domnului! Vezi-ţi omule de treabă. Doamne, Maica Domnului... Şi se închină pentru a doua oară... Când ridică ochii spre înaltul şi deşiratul său omonim, acesta îl privea uimit prin căscăturile ochelarilor, care aveau aceleaşi dimensiuni ca şi gura-i deasemenea larg căscată şi rotundă... Crucea fusese semnul mântuitor. — Adică nu eşti mason?.. — Da nu sunt domnule şi lasă-mă în pace cu francmasoneriile dumitale... sunt om ca toţi oameni, oltean, creştin ortodox şi întrucât priveşte francmasoneria ... Aci Mihnea Băiaşu complectă cu o serie de argumente stereotipe şi profund româneşti dovada afirmaţiunei sale, argumente atât de drastice, că nu mai fu nevoe de nici un adaos. Băiaşu Mih. îi întinse mâna frăţeşte, tocmai când gardistul apărea după colţ şi arunca o privire îndelungă şi întrebătoare, în adâncul străzei şi celor doi indivizi, cari porniră cu pas domol şi prietenesc. ‘ © BCU Cluj PARADIS DE ZAHARIA STANCU Gazelele cu tigri se sbenguie în glumă Şi viperile chiar şi-au lepădat veninul. Isvoare de lumină sbucnesc din neagra humă Şi floare miresmată a desfoiat ciulinul. In dreapta joc un vultur, în stânga un hulub, Cu fiarele alături ne odihnim în noapte, Cu gadinile ’n râuri ne ’ntrecem clari şi sub Smochini cu şerpii vineţi culegem roade coapte. Sântem la fel cu somnii de arămii şi goi, Şi gândurile ni-s ca iezii de naive, Dar îngerii şi ’ntorc privirea de la noi Şi se închid speriaţi în aripele sive. Avem vre-o vină? Eu port roşie pe grumaz Garoafa gurii tale, rămasă ca o stea, Şi Dumnezeu, când i-am trecut pe lângă iaz, îndemnul prăbuşirii I-o fi văzut-o ’n ea. © BCU Cluj VĂZDUHUL PROASPĂT DE ZAHARIA STANCU Văzduhul proaspăt e sonor şi ud. Colinda ta pe ape o aud. Ca ’n urma unui vast prăpăd Mă salt şi caut să te văd. Mi-ai scris cu zboruri frânte zările, Mi-ai argintat cu zale mările, Mi-ai ars cu fulger şi săgeată pasul, Mi-ai îmblânzit cu miere nouă glasul. Am tot bătut cu talpa în pământ Şi nu mi s’a răspuns nici un cuvânt. Slăvile le-am lovit cu ’n stol Şi-au răsunat a gol. Şi tu cu pasărea şi iarba vie M’ai dus din veşnicie ’n veşnicie, Prin nopţi de smalţ şi pe subt bolţi de in, Cazan de smoală, maldăr de pelin. Acuma pentru când vei vrea la trântă Să te apuci cu vijelia mea, . Am încălţat condurii reci ai lunii Şi ’n praştie mi-am pus o stea. © BCU Cluj N. IORGA, MEMORIALIST DE CEZAR PETRESCU L Ln copilăria celor dintâi lecturi, când trecusem dela Amintirile lui Ion Creangă humuleşteanul şi dela peripeţiile fabuloase ale eroilor lui Jules Verne la epopeea napoleoniană, am cunoscut lângă moşia bunicului un veteran a nu mai ştiu câte răsboaie, vestit în trei ţinuturi vecine. Era un moşnegel mucalit cu obrazul pergamentat şi cu privirea uzată, care depăşise cu vreo zece-doisprezece ani suta şi, în ciuda tuturor regimurilor de cuminte longevitate, fuma ca un turc şi bea ca un muscal. Speculând aceste năravuri prea puţin vrednice de un venerabil patriarh, mă înfăţişam măcar odată pe săptămână în decursul vacanţiilor, cu fructul modestelor mele economii transformate într’un clondir de vin şi în trei „pacuri” de tutun, ca să obţin în schimb câteva ceasuri de memorialistică orală. După o jumătate de oră şi o jumătate de clondir, veteranul prindea — cum spunea el — „limbă”, şi începea să-şi deşarte sacul cu amintiri. Fusese ostaş plătit în armata austriacă, pe urmă într’un reghiment de al lui Kutusof, luptase cu grenadirii lui Napoleon, participase la bătălii celebre şi asistase la ruinări de împăraţi şi tronuri ; târât de un instinct aventuros şi vagabond trăise câteva revoluţii, când pe baricadă, alături cu noroadele răsvrătite, când dincolo de baricadă, în rândul armatelor de represiune ; în mijlocul povestirilor, se întrerupea să aducă mărturie o cicatrice de glonţ, de baionetă sau de sabie, în pielea lui tăbăcită şi în carnea lui uscată de mumie iar toate sfârşeau cu un râs şugubăţ. S ar fi spus că a fost martorul celor mai năs-drăvane comedii, nu al celor mai tragice încrucişări de destine. In cărţile mele, cea dintâi jumătate a veacului trecut era jalonată de episoade înscrise cu litere de foc. In amintirile lui, aceleaşi episoade, aceleaşi bătălii şi retrageri epice, aceleaşi cuceriri de cetăţi şi prăbuşiri de imperii, apăreau văzute de jos în sus, trăite direct şi simplu, cu un eroism care se ignora, presărat cu deosebire de fapte mărunte, de întâmplări comice, de contraste subliniate cu duh şi cu un simţ al humorului de o scandaloasă lipsă de respect pentru grandoarea momentului. Ascultam cu oarecare decepţie. II iscodeam cu o juvenilă indignare. Cum? aceasta a fost tot? La atât se reducea un eveniment epocal? O şuncă furată din pod. Cişmele unui mort. Păcăleala unui prizonier. 0 defilare care s’a sfârşit cu raţia dublă de mâncare, băutură şi tutun. Prădăciunea unui castel. 0 femee — cârciu-măreasă sau morăriţă — trecând fugace ca o umbră albastră de fum. Şi atâtea accese de laşitate — prea multe accese de laşitate! Prea de multe ori s’a ascuns, a fugit, s’a prefăcut mort, a lovit pe la spate, a dat în cel slab şi a doborât cu vicleşug de vânător carpatic pe cel tare. Moşneagul mucalit îmi primea indignarea cu un râs fin în ochii decoloraţi, care văzuseră atâtea şi mă aştepta să termin. 274 © BCU Cluj Aşa scrie în cărţile dumitale? Hm! Asta-i mare istorie. O fi fost şi aşa, că doar slova nu-i născocită să minciunească pe om şi cartea-i scrisă de-un înţelept mai cu cap decât păcătosul de mine. 0 fi fost şi aşa dacă aşa scrie la carte, dară eu n’am văzut, nu ştiu... Şi iarăşi confruntarea dădea greş. Nu minţeau cărţile. Nu minţea însă nici veteranul meu, cu douăzeci de răni care i-au muşcat carnea, mărturii pecetluite cu sânge, cel puţin tot atât de puternice ca tăria slovei tipărită cu cerneală. Mai târziu, aveam să învăţ, dela Tolstoi şi dela Stendhal, că eroismul se consumă fără patetism, în cea mai desăvârşită simplitate. Aveam să învăţ că episoadele cele mai memorabile suportă deformaţia unui temperament. Şi aveam să învăţ, mai cu seamă, dela înfricoşătoarea lecţie a răsboiului celui mare, că eroii sunt oameni de toată ziua, cu însuşiri şi slăbiciuni de toată ziua, fără nimic teatral, într’o modestă auto-ignorare. Retorica e una. Fapta e alta. Prea rar se întâlnesc. Iar mărturiile contemporanilor sunt realităţi, desfigurate sau transfigurate, de un temperament. Atât şi nimic mai mult. Ochiu rece de mort are numai obiectivul aparatului fotografic. De aceia şi fotografia, e moartă şi rece, oricât de „artist” va fi fiind operatorul în alegerea unghiului luminos, în jocul de umbră şi soare, în savanta gradare a perspectivei şi în toate trucurile profesiei. Cea mai isbutită fotografie, nu face două parale, pe lângă un tablou imperfect dar viu, născut din penel, pânză şi o duzină de văpsele condensate în tuburi, unde natura, peisagiul sau chipul uman, au prins încă odată viaţă eternă prih dogoarea unui temperament. Pentru moşneagul veteran al copilăriei mele, evenimentele epocale din prima jumătate a veacului trecut, la care a luat parte ca anonim actor de fiecare zi, s’au desfăşurat după chipul şi asemănarea sa mucalită. Tragismul l-a depăşit. Grandoarea a ignorat-o. A fost totuşi un brav, iar mărturiile lui oculare, acum abia acum, îmi par tot atât de preţioase pentru elementul lor uman ca orice minuţioase memorii din raftul bibliotecii, adnotate, rectificate, puse Ia punct, confruntate cu datele uscate şi reci ale arhivelor. Valoarea unor asemenea documente de epocă, nu stă în complecta şi savanta înregistrare a faptelor închise pentru posteritate ca un compot de caise californiene în cutia de tablă pentru conserve. Valoarea întreagă stă în viaţa cea vie, pe care le-o dă memoriilor un temperament, el însuşi mistuit de arşiţa clipei trăite. Iar considerată din acest punct de vedere — unicul valabil — toată opera de memorialist a animatorului N. Iorga, apare ca un document arzător şi fără pereche, nu numai în registrul răsboiului nostru, dar poate în întreaga istorie a răsboiului mondial. Au apărut în ultimii zece ani, atâtea memorii de regi, împăraţi, generali, oameni politici, diplomaţi şi mânuitori ai destinelor, încât cer o viaţă de om, ca să fie minuţios consultate şi confruntate. Sinceritatea lor e discutabilă. Valoarea lor e limitată. Sunt memorii — dar sunt în acelaş timp rechizitorii şi pledoarii. Cu cât rolul şi răspunderea autorilor se aflau mai sus situate, cu atât opera memorialistică s’a resimţit de acest viciu iniţial. Fiecare a avut de apărat ceva, fiecare a fost preocupat să svârlă răspunderea asupra unui adversar sau complice, asupra fatalităţii, asupra unui complex de cauze şi efecte, care să-l absolve de judecata posterităţii. Sincere? Poate unele da. Rectificate? Cu siguranţă, aproape toate. Ajustate evenimentelor ulterioare, periate şi pieptănate, pentru a continua chiar dincolo de mormânt polemica unor aspre răspunderi, ca de-opildă cazul memoriilor lui Clemenceau şi Foch. Există ceva mai dureros ca asemenea răfueli postume? Opera memorialistică a cărturarului animator N. Iorga, va trăi dincolo de veac, fiindcă a fost scutită de această infirmitate congenitală. N’avea nimic de apărat, pe nimeni. N’avea nimic de justificat, nimic de reaparat, nimic de retractat. S’a alcătuit dela zi la zi, în creozotul actualităţii, nu în 275 © BCU Cluj marginea realităţii, ci în miezul realităţii, la intersecţia unor lumi străine una de alta şi care s’au întâlnit, au putut să se întâlnească, numai la adăpostul personalităţii sale unice şi numai datorită straniului său magnetism cu raza de acţiune în straturile sociale cele mai diverse şi în elementele umane cele mai contradictorii. Prin poziţia unică de animator al românismului de ori unde indiferent de provincie, de categorie socială, de vârstă, de rol — a văzut, a auzit şi a cunoscut, ceeace n’a putut să vadă, să audă şi să cunoască nici un memorialist al epocei în care s’a pregătit, sa desfăşurat şi s’a încheiat răsboiul. In aceiaşi zi, la uşa sa au bătut un preot basarabean, un voluntar ardelean, un cărturar bucovinean, un refugiat valah, un invalid moldovean, un diplomat francez, un trimis al palatului, un ministru şi un pribeag fără nume. Tot răsboiul. Toate suferinţele, speranţele, desnădejdile, bravurile şi hâ-zeiile răsboiului. Diplomatul se afla prizonier al mediului şi al opticei sale de carieră. Omul politic era mărginit la o anumită lume şi la anumite preocupări. Un suveran e izolat în universul său inaccesibil mulţimii şi impermeabil realităţilor complexe din afară. Un general cunoaşte numai faţa ostăşească a răsboiului. Soldatul îl trăeşte. Populaţia anonimă îl suportă. In casa, în cugetul şi în inima cărturarului N. Iorga se întâlneau toate aceste lumi — el s’a aflat la interesecţia lor, a fost duhovnicul şi sfetnicul lor, a participat la drama lor şi a trăit destinul lor, cu intensitatea unui om care toată viaţa s’a dăruit sub imperiul unei predestinaţii dincolo de dânsul ,de departe, din timp, din afunduri istorice. Cele două volume de „Memorii”, tipărite de curând, „cuprind numai o parte din caietele cu însemnări, începând cu luna Martie 1917. Celelalte se află încă în mâini duşmane şi nu ştiu dacă vreodată voiu putea să le recapăt de unde sunt deţinute fără drept. Când, în zestrea Academiei Române, ele vor fi restituite, îndatoresc pe urmaşii şi prietenii miei să le publice aşa cum sânt. In ele se va vedea cum ideia unităţii naţionale m’a preocupat toată viaţa pe un timp când era socotită de oportuniştii care triumfă astăzi ca o nebunie. Se va vedea cum, în Iulie 1914, am fost cel dintâi care, printr’un articol tipărit în Universul, am strigat: „Nu cu Austro-Ungarial” cum în acelaşi Iulie 1914 Ion Brătianu, care mă chemase telegrafic la Bucureşti, putea în acelaşi timp să mă sperie pe mine cu ideia că mergem cu Centralii şi pe tristul colonel Sturza că se uneşte cu înţelegerea, cum de aceea, luni de zile, am rupt pe urmă legăturile cu puternicul om politic, cum în Septembrie mi-a declarat că şi-a schimbat direcţia, cum totuşi doi ani de zile el a şovăit, fără a se pregăti şi în ce priveşte hotărîrea supremă, cum tot odată, am evitat toate pripelile demagogiei, gata să intre fără tiţnp în răsboiu, cum, atunci când am întâlnit greutăţi şi înfrângeri, toţi, afară de Regina Maria, şi-au pierdut încrederea, pe care a păstrat-o instinctul soldatului. Aici, eu n’am suprimat decât ceeace putea jigni pe oameni în onoarea lor. După moartea mea, urmaşii miei vor judeca dacă şi această parte trebuie introdusă în ediţia definitivă. Intenţia mea e, după ce am reunit în cartea Răsboiul in note zilnice, articolele mele, să strâng într’un volum ce e mai caracteristic în corespondenţa mea. Pe urmă, pe bazele celor trei lucrări, aş încerca şi eu sinteza pe care alţii au avut curajul de a o realiza cu aşa de puţine mijloace şi fără nici o participare personală la evenimente’ . Astfel sună cuvântul înainte. O scurtă explicare şi un sever avertisment. Dar împotriva avertismentului care ar îndreptăţi lectorul să aştepte cine ştie ce isbucniri de animozitate faţă de „puternicul om politic” care îi speria pe unii că va merge cu Centralii, pe alţii cu înţelegerea, care a şovăit fără a se pregăti în ce priveşte hotărîrea supremă, împotriva unei legitime asprimi faţă de omul obligat politiceşte la o tristă şi poate exagerată duplicitate, în însemnările zilnice nu odată autorul îi acordă laudele cele mai calde, îi recunoaşte dibăcia şi patriotismul, îl compătimeşte când e ostenit, bolnav, slăbit şi descurajat, îi slăveşte o cuvântare simţită şi îl apără de calomnii abjecte. Evenimentele trecute printr’un temperament — prin cea mai ascuţită şi permanent trează sensibilitate românească — acestea sunt însemnările zilnice ale memorialistului N. Iorga. Din caietul 276 © BCU Cluj încuiat în sertar, s au prelungit în articolul zilnic de ziar, în discursurile care galvanizau sufletele bântuite de mizeria trupească şi morală a refugiului, în îmbărbătarea, în sfatul, în consolarea, în dărnicia cu care se risipea acest duhovnic şi sfetnic al tuturor, mari şi mici, plini de sine şi uihilh buni şi răi, aşa cum am fost toţi în ceasurile cutremurate ale răsboiului. Ne adunam toţi în suferinţa noastră egoistă. El se dăruia tuturor — trăia istoriceşte, dincolo de individul vremelnic, în spaţiu şi ’n timp, pe toate fronturile, în toate straturile sociale, cu toate suferinţele şi în toate nădejdiile. De aceia însemnările de câteva rânduri, evocă intens, cu un dramatism fără seamăn, un moment care depăşeşte litera scrisă şi se încorporează în epocă, uneori ca o definiţie, alte ori ca o sentinţă, adesea ca o slovă profetică şi întotdeauna ca o punte arcuită între trecut şi viitor, peste vremelnicia prezentului. Trec lama cuţitului printre foile celor două volume» la întâmplare. Sunt sigur că nu voiu da greş deschizând oriunde. . Iată : 9 Ianuarie 1919 „La Curte, colonelul Drosu aduce un câine ciobănesc. — Cum să-i spunem? întreabă princesa Elisabeta. — Ţeranul, căci e lacom. — Nu : dacă e lacom, să-i zicem Ciocoiu“. 29 Noembrie 1918 „Pregătiam cu generalul Petala şi Primarul primirea generalui Berthelot, care soseşte Sâmbătă, când ne vine vestea că generalul Lafont este în ultimile momente. Puţin mai târziu, aflăm că a murit. II găsim în casa dela Copou unde îşi dăduse sufletul la ceasurile şase. Medicul spune că n’a văzut o moarte mai frumoasă. S a despărţit liniştit, de toţi, până la ultimul servitor. Generalul englez Balland i-a amintit luptele împreună pe frontul de Vest, din care a păstrat o înaltă idee despre armata Angliei. A dat singur răspunsurile la rugăciunile morţilor. A adaus că „se roagă lui Dumnezeu să-i dea puterea de a muri ca creştin şi ca soldat ’. S a întins pe patul suferinţei, cu faţa îne-grită, crispată ca de un mare necaz“. 6 Iunie 1917 „Şt. C. Ioan se trudeşte a ţinea un discurs de împărţire a premiilor; agricultorul Alexandrescu a cetit ceva solid şi simţit, arătând că în oameni noi e scăparea ţării. Bătrânul Burghele înşiră vechi idei istorice. Un ofiţer farmacist a bătut pe un plutonier ardelean de două ori rănit, cu cravaşa, făcându-răni pe faţă fiindcă „nu l-a salutat”. Au sărit Ruşii şi l-au bătut pe dânsul”. 22 Noembrie 1917 „De dimineaţă aflu că şi noi am propus armistiţiul. întâlnesc pe Ministrul Serbiei. El e indignat: „Nu vreau să amintesc faptele pentru că ar însemna să critic, şi eu nu vreau să critic”. Ca-şi mine, Lăscăruş Catargi, care îl întovărăşeşte, e de părere că se caută de partea noastră o câştigare de timp”. In acest moment chiar, vine Duca. îmi arată ce a determinat pe Şcerbacev. Trupele nu-I ascultau nicăiri. 0 bandă de maximalişti arestase pe generalul şi pe ofiţerii dela Comăneşti. Tot aceia pusese la arest în Roman pe generalul Ragoza. Atunci Şcerbacev a arătat Iui Brătianu că are un singur mijloc de a fi măcar întru câtva folositor Românilor : să negocieze el armistiţiul pe care altfel l-ar negocia ceilalţi. Berthelot şi miniştrii aliaţi au recunoscut că este o necesitate... Ce putem face? se întreabă Duca. Mackenzen va cere neapărat să primim şi scopul rusesc, pacea, şi să ţinem pas cu dânşii în negocierea ei. Dar dacă aliaţii nu ne-o permit? Mihai Cantacu-zino e de părere că am fost o povară pentru dânşii până acuma şi că a venit momentul să li dăm 277 © BCU Cluj o adevărată dovadă de credinţă. Ar rămânea, după Duca, o luptă fără scop, lipsită de provizii, de muniţii şi — capitularea finală. Sau, dela început, capitularea. Ii spun că orice e preferabil acestei ruşini, care nu s’ar putea şterge, şi catastrofei materiale în care s’ar rezolva ea pentru această iubită armată de care suntem aşa de mândri. El se grăbeşte atunci să mă îndemne a vorbi în acest sens, al păcii separate, miniştrilor străini, invocând rolul pe care-1 am ca reprezentant al unei opinii publice independente. El insistă şi adaugă că n’are nici o misiune dela Brătianu. E însă liniştit şi la urmă explică aceasta: vom avea măcar Basarabia!" * * * Iar după două luni, când totul era sfârşit şi când cuvântul cărturarului N. Iorga nu mai era bun „să îndemne în acest senz, al păcii separate, miniştrii străini invocând rolul de reprezentant al unei opinii publice independente”, acest rând laconic şi greu, ca o lespede funerară pentru caracterul unui om: 22 Ianuarie 1918 „Duca a uitat cu totul drumul casei mele". * , V Atât. Este nevoie de mai mult? * * * In acest ritm, rapid, substanţial şi urmărind evenimentele pe mai multe planuri suprapuse, se desfăşoară opera memorialistului N. Iorga. E un document al vremii. Cel mai preţios, fără îndoială, tocmai prin această varietate de planuri. Dar este ceva încă mai mult. E un document al sensibilităţii româneşti, cartea unde oamenii şi faptele, faptele oamenilor, se proiectează în spaţiul istoric, dincolo de oameni şi de fapte, într’un tâlc de tot atâtea simboluri. © BCU Cluj D-L N. IORGA, ISTORIC AL ARTEI ROMÂNEŞTI DE AL. BUSUIOCEANU ^jtnd îşi începea prodigioasa sa activitate de istoric, acum vreo patruzeci de ani, cu acele studii de istorie literară în care erudiţia se colora atât de personal prin spirit critic şi prin îndrăs-neală de idei, concepţia d-lui N. Iorga asupra ştiinţei însăşi căreia se consacra era deplin formată şi ea avea să rămână aceeaşi dealungul întregii sale activităţi, lărgindu-se numai, concentric, şi rami-ficându-se până la ultimele consecinţe. Istoria, pentru tânărul cercetător de atunci, era ştiinţa esenţială în care, fără nicio omisiune şi închegându-se în sinteza unei viziuni concrete, trecutul unui popor se înfăţişa ca un complex de civilizaţie în neîntreruptă defăşurare şi în vie aderenţă cu prezentul. Cum viaţa însăşi nu e unilaterală în manifestările ei, cum existenţa unui popor n’ar putea fi redusă la faptele pur exterioare ale cronologiei lui politice sau militare, ştiinţa însăşi a sintezei acestor fapte n’ar putea ignora nimic din ceeace întregeşte în vreun fel, sensibil sau spiritual, manifestarea complexă a vieţii unui popor. Istoricul începea atunci cu studii asupra trecutului nostru literar. El avea să treacă repede şi la alte domenii, din ce în ce mai variate, căci nici o cercetare istorică, pentru cine vede trecutul sub acest vast unghiu al civilizaţiei, nu poate epuiza câmpul nesfârşit de fapte care constitue existenţa istorică. Câţiva ani mai târziu, în cea dintâi lecţie de deschidere a cursului său de la Universitate, aceeaşi concepţie sintetică şi multilaterală era definită într’o precisă formulă de şcoală : „Istoria e compunerea sistematică, fără scopuri străine de dânsa, a faptelor, de orice natură, dobândite metodic, prin care s’a manifestat, indiferent de loc şi timp, activitatea omenirii” x). Era I) I) Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei, lecţie de deschidere la Universitate, Bucureşti 1894. Retipărită împreună şi cu alte lecţii de deschidere, Despre utilitatea generală a studiilor istorice, (1895), Frumuseţea In scrierea istoriei, (1898), Moralitatea şi armonia istoriei, (1899); Cum se scrie istoria, (1899), Ideile in istoria universală, (1900), şi cu discursul de recepţie la Academie, Două concepţii istorice, (1911), în volumul Generalităţi cu privire la studiile istorice, Vălenii de Munte, 1911, în care e cuprinsă aproape toată teoria istorică a d-lui N. Iorga. Un rezumat al acestei teorii, în lucrarea d-lui N. Bagdazar : Filosof ia contemporană a istoriei Bucureşti, 1930. 279 © BCU Cluj definiţia cea mai largă, şi mai consecventă totodată, care înlăturând înşişi limitele etnice şi geografice, dădea civilizaţiei şi culturii omeneşti, — unicul obiect al istoriei —, sensul lor real, nelimitat în spaţiu sau în timp. Cu acest punct de plecare, fireşte că arta românească, atât de caracteristică trecutului nostru şi de solidar legată existenţei noastre spirituale, nu putea fi trecută cu vederea de istoric. Elementele cele mai concrete şi mai expresive ale istoriei poporului nostru erau în monumentele şi în lucrurile de podoabă ieşite din mâna meşterilor de altădată. Cultura şi civilizaţia românească n’ar fi putut fi reconstituite în afară de ele. Dar monumentele acestea erau ca şi necunoscute. In afară de un interes romantic pentru pitorescul lor sau de cercetări arheologice mai mult de diletanţi, cum erau ale lui Odobescu, nimic nu adusese încă arta românească în lumina studiilor asupra trecutului nostru. Identitatea însăşi a acestor monumente era ignorată. Căci documentele şi inscripţiile publicate erau numai întâmplătoare şi adeseori eronate. Istoricul trebuia să înceapă astfel dela alfa-vita, iar munca lui obscură trebuia să se mărginească pentru multă vreme la investigaţii de arhivă şi la inventar. In asemenea condiţii îşi începea cercetările asupra artei româneşti, încă din tinereţe, d-1 N. Iorga. Iar străduinţele sale fără comparaţie, echivalând în domeniul arhivistic cu ceeace ar fi putut realiza o generaţie întreagă de istorici, au adus, pe lângă alte rezultate, şi pe acela de a fi pus bazele documentare ale istoriei artei româneşti. Intre zecile de mii de documente de toate categoriile, culese din arhivele străine şi româneşti şi publicate fără întrerupere până azi, nenumărate sunt acelea care ne dau informaţiile cele mai preţioase asupra monumentelor noastre de artă, existente sau dispărute, asupra meşterilor de odinioară, asupra felului lor de a lucra sau asupra legăturilor artistice cu alte ţări. E greu azi de înşirat fie şi numai bibliografia completă a acestor publicaţii documentare 1), cu atât mai mult a da o idee despre elementele nesfârşit de variate pe care ele le pun la îndemâna istoricului. Va fi poate destul să amintesc cele peste douăzeci de mii de documente publicate în Colecţia Hurmuzahi, (voi. X, XI, XII şi XV), cele 24 de volume de Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, Documentele privitoare la Constantin Vodă Brâncoveanu şi cele ale Mănăstirii Hurez, sau documentele din Arhivele Bistriţei, ale Braşovului sau ale Sibiului, a căror analiză e astăzi idispensabilă ori cui vrea să întreprindă cercetări asupra artei noastre vechi. Uneori, colaţionări ale acestor documente erau prezentate şi în studii parţiale relative la arta noastră veche, cum sunt articolele Meşteri din alte vremuri („Literatura şi arta română”, 1899 1900) Vechiul meşteşug de clădire al Românilor, („Convorbiri Literare”, 1905), Meşteşugul de pictură şi sculptură în trecutul românesc (Ibid., 1906) sau alte studii în legătură Cti arta noastră veche, din Istoria Românilor în chipuri şi icoane (1905) cele dintâi încercări de închegare ale unor capitole din istoria artei româneşti, până atunci ca şi neatinse. Studiile acestea, ca şi altele care au urmat, erau nu numai adevărate defrişeri de teren, dar, pentru cercetători ulteriori, modele şi puncte de plecare, a căror folosinţă e şi astăzi necesară în lucrări documentare asupra artei noastre vechi. Dar materialul acesta pregătitor, pentru o ştiinţă care nu putea să ia naştere decât după o cunoaştere cât mai completă a izvoarelor, era încă lipsit de elemente esenţiale, privind însăşi identitatea monumentelor noastre şi cronologia lor. O istorie a artei româneşti nu se putea începe fără o colecţie a inscripţiilor vechi, sistematic alcătuită şi făcută utilă prin comentarii şi prin note de erudiţie. O asemenea operă face uneori titlul de glorie al unei vieţi întregi de muncă şi de cercetări minuţioase, dacă nu chiar al activităţii organizate a mai i) i) Bibliografia până în 1921 se poate găsi în lucrarea d-lui Ştefan Meteş : Activitatea istorică a d-lui Nicolae Iorga, Bucureşti, 192''. Pentru lucrările tipărite după această dată trebuesc consultate colecţiile Revistei istorice şi Revue historique du ’ud-Est europeeti, unde se găsesc înregistrate toate lucrările istorice ale d-lui N. Iorga. 280 © BCU Cluj multor oameni de ştiinţă. D-l N. Iorga a întreprins lucrarea întreagă în câteva călătorii de vară, al căror rod s’a concretizat apoi şi în alte cărţi de descriere pitorească şi istorică a ţării. Inscripţiile din bisericile României au apărut astfel în două volume din colecţia de „Studii şi documente” (1905 şi 1908), complectându-se cu încă două volume de Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene t (1906). Lucrarea a rămas până azi fundamentală şi, epuizată fiind de mult, aşteaptă poate tot energia neobosită a autorului pentru o reeditare revăzută şi completată, atât de necesară azi. Insfârşit, în aceeaşi ordine, trebuesc menţionate şi studiile şi articolele, foarte numeroase, descriind şi făcând istoricul monumentelor şi al operelor noastre de artă veche, sau studiile de iconografie istorică, publicate în „Buletinul Comisiunii monumentelor istorice” ca şi în alte publicaţii, lucrări care au scos la iveală şi au pus în valoare multe opere de artă necunoscute, fie din cuprinsul ţării, fie dintre cele risipite în locaşuri religioase sau în muzee din străinătate. Toată această activitate de cercetare minuţioasă şi de descoperire de izvoare, care însumează munca a cel puţin treizeci de ani şi fără care, de începerea unei istorii a artei româneşti nu putea fi vorba, şi-a găsit apoi încununarea în cele două cărţi de sinteză asupra artei noastre, L’art rou-main (1922) şi L'art populaire en Roumanie (1923), urmate mai recent de studiul paralel, de un plan atât de original şi de bogat în sugestii, Art et litterature des Roumains — Syntheses paralleles (1929), fără să mai amintesc şi de alte lucrări mai restrânse sau de comunicări la congrese ştiinţifice. Istoria artei româneşti îşi are astfel cea dintâi realizare completă şi de mari proporţii, în care, de Ia principalele izvoare şi până la elementele cele mai diparate de erudiţie, munca e descoperitor e în cea mai mare parte personală a autorului, aşa cum personală întru totul e concepţia întreagă a acestei opere, dintre cele mai importante şi mai fecunde în activitatea ştiinţifică a d-lui N. Iorga. Concepţia aceasta, care azi se poate defini clar şi se poate integra în liniile generale ale opere istorice a d-lui N. Iorga, rămâne tot concepţia unui istoric al civilizaţiei. Manifestare sensibilă şi ideală a vieţii omeneşti, arta, pentru d-sa şi pentru oricine urmăreşte a reconstitui imaginea totală a acestei vieţi în desfăşurările ei anterioare, nu poate fi desprinsă de complexul întreg, psihic sau material, care determină condiţiile istorice. Ea nu poate fi privită numai ca formă sau idee, ca o creaţie spontană care îşi are definiţia numai în sine însăşi, fără greşala gravă pe care o comit uneori esteţi sau teoreticieni ai unei ştiinţe întru totul autonome a artei, — de a-i înlătura însăşi semnificaţia pentru care a fost creeată şi a face imposibilă explicarea ei esenţială. Arta e o creaţie antropogeografică, a cărei valoare ideală stă exclusiv în faptul de a fi o manifestare a spiritului omenesc, pe care condiţii concrete îl determină şi îl definesc în desfăşurarea lui istorică. Conceptul etnic va fi astfel fundamental pentru explicaţia pe care d-l Iorga o dă artei, aşa cum el rămâne fundamental pentru d-sa în explicaţia faptelor istorice de orice ordin. Din această cauză, istoria artei româneşti, nici nu putea începe decât cu studiul artei populare, ale cărei forme şi manifestări caracteristice ne adâncesc în însăşi psihologia primitivă a poporului nostru. In ornamentul geometric şi aproape abstract care împodobeşte vasele de pământ sau scoarţele sau îmbrăcămintea ţăranului nostru, în colorile discrete şi puţine la număr, preferate de el în orice podoabă, sau în felul de a clădi casa, istoricul de astăzi citeşte semnele vii ale sufletului popular, cu îndepărtatele Iui origini şi cu influenţele diverse care au venit să se adauge mai târziu. Influenţele acestea, destul de numeroase, au putut înşela uneori sau au împiedicat de ase distinge ceeace era caracter autentic, oglindind rasa şi stăruind nealterat dealungul întregei existenţe istorice. Oameni de ştiinţă ca Arthur Haberlandt, cercetători de aproape ai artei populare din Balcani şi din Orient, nu şi-au putut face o imagine destul de clară a acestei arte, contestându-i uneori chiar originalitatea, sub sugestia acestor elemente, care nu sunt decât suprapuse şi neesenţiale. O cunoaştere adâncă şi o sensibilitate instinctivă pentru formele autohtone erau necesare celui care trebuia să definească această artă în ce are ea esenţial şi nealterabil. Şi o metodă limpede, 281 © BCU Cluj deasemenea, şi sigură, prin care formele primare să poată fi izolate şi distinse de ceeace e achiziţie istorică şi uneori recentă în arta noastră populară. Erau contribuţiile cele mai importante pe care d-1 Iorga avea să le aducă în studiul artei noastre populare şi în definiţia însăşi a caracterului poporului nostru prin creeaţiile şi prin preferinţele lui de ordin plastic. De la cea dintâi încercare de a defini gustul poporului nostru prin îmbrăcămintea lui, într’un studiu asupra Portului popular românesc, publicat în 1912, şi până la studii mai recente şi comunicări Ia congrese ştiinţifice *) sau până la cartea din urmă de sinteză asupra artei noastre populare, precizări necontenite şi judecăţi sigure s au adăogat, ducând la o clasificare aproape completă a elementelor artei noastre ţărăneşti, la separarea lor în straturi istorice şi la distingerea a ceeace e autentic „popular” de ce e numai „artă popularizată” şi neautohtonă. Influenţe îndepărtat-orientale, venindu-ne din Asia-Mică sau din Persia sau şi mai de departe, influenţe împărăteşti bizantine sau numai balcanice, influenţe turceşti, bogomilice, sau, deasemenea, veneţiene ori apusene, ne sunt posibile azi de distins, graţie acestor studii, în care cercetarea formelor nu se desparte de acea vastă cunoaştere a civilizaţiilor diverse, care stă la baza operei întregi a istoricului nostru. In complexul greu de diferenţiat al tuturor acestor caractere eterogene, ceva unitar se regăseşte, constituind un stil unic şi esenţial al întregii arte populare româneşti: „este, în ornamentaţie, reducerea a tot ceeace vor să reprezinte figurile schematice ale acestei arte, la construcţii lineare, la notaţii abstracte. Triunghiuri, romburi, linii oblice paralele, cruci, servesc a reda tot ceeace ş se prezintă privirilor artistului naiv” 1 2).E, cu alte cuvinte, acelaş stil adânc original, oglindind un fel de a-şi traduce universul, pe care-1 întâlnim şi în arta preistorică a pământului nostru. Stil autohton, cu adâncimi de îndepărtate milenii, şi care în liniile lui simple şi caracteristice, înseamnă o civilizaţie originală şi o forţă de creeaţie neîncetată. Pe definiţia aceasta, atât de simplă şi de precisă, o mare teorie istorică avea să se desvolte, în acord cu rezultatele la care, în acelaş timp, ajungea şi întreaga noastră şcoală de preistorici : tracismul, nu numai al artei noastre populare, dar al întregei civilizaţii din Balcani, ca şi din celelalte teritorii orientale, atinse odinioară de influenţa poporului autohton din care coborîm. Căci stilul acesta „schematizat, linear, geometric, abstract”, nu e numai al nostru, e al întregului domeniu european şi asiatic care înconjoară Marea Neagră, prin Balcani şi prin Ucraina, până în Caucaz şi până în Anatolia. „0 stare de suflet identică, la un grup de populaţie făcând parte din aceeaşi rasă, a putut creea acest tip pe care secolele n’au reuşit să-l schimbe şi frontierele să-l diferenţieze esenţial” 3). Expresia lui rece şi scheletică a putut „refrigera” odinioară până şi formele de un elan mult mai liber ale Grecilor, dând schema vaselor antice cunoscute sub numele de Di-pylon şi a putut avea ecouri, prin intermediul poate al Goţilor, până în Suedia, unde atâtea înrudiri cu arta noastră populară au fost constatate 4). Iar rasa aceasta, nu e alta decât a Traco-Illirilor, a Tracilor în deosebi, „mai numeroşi, mai capabili de a rezista, mai bine dotaţi pentru a produce şi a desvolta o civilizaţie”. Prin ei, arta noastră populară, atât de vie şi de creeatoare încă şi azi, îşi urcă originile până la amintirea clasică a Heraclizilor, până Ia Dorienii enigmatici, coborîtori în Grecia din Nord 5), şi dincolo de ei, până în zările unei preistorii ale cărei urme zac încă întregi în felul nostru de a gândi şi în sentimentul nostru despre lume. 1) Amintesc printre cele mai interesante : L’art populaire et Vart historique des Roumains, în Revue histo- rique, III, No. 4 -6 ; L’art prehistorique du Sud-Est de VEurope et la Suide, Ibid.; Les origines de l’art populaire roumain, comunicare la Congresul internaţional de istorie din Bruxelles. ' 2) L’art populaire en Roumanie, p. X. 3) Ibid., p. XII. 4) L’art populaire du Sud-Est de l’Europe et la Suide, loc. cit., pp. 89 —92. 5) L’art populaire en Roumanie, p. XIII. 282 © BCU Cluj Intre această artă populară, de provenienţă preistorică, şi arta noastră cultă, a cărei desfăşurare ncepe târziu în evul mediu, între substratul de creeaţie elementară şi instinctivă, şi gândul organizat pentru expresia monumentală şi conştient artistică, un hiatus stă deschis, fără putinţa de a fi umplut, cu toate urmele istorice pe care le avem sau monumentele ce dăinuesc încă pe pământul nostru. Roma n’a dat nimic arhitecturii sau ornamenticei noastre, decât poate în ceramică, forma unor vase de un caracter evident antic1), după cum nu au dat nimic nici Grecii, nici vechii Bizantini şi nici barbarii, a căror trecere sau aşezare au fost totuşi continue în ţinuturile noastre. Istoria artei culte româneşti începe abia când de asemenea elemente nu mai poate fi vorba şi se manifestă fără nici o legătură cu prezenţa lor, atât de îndelungată totuşi în domeniul nostru. Dar aici un concept nou intervine în teoria istorică a d-lui N. Iorga, definind istoria artei româneşti şi istoria artei în genere, prin aceeaşi perspectivă sintetică pe care o oferă istoria civilizaţiei : arta, ca expresie cultă a civilizaţiei, nu se poate naşte fără un substrat politic, fără acea organizare coherentă a forţelor unui popor sau ale unei rase, care poate duce la un ideal şi la formule precise şi sigure de exprimare. Arta românească cultă nu putea lua naştere deci, înainte de creearea unui Stat românesc, şi nici nu poate avea vreun raport cu formele artistice de provenienţă streină, oricât de înaintate şi de persistente, care s’au manifestat aici, într’o vreme când putinţa noastră de asimilare şi de nouă creeaţie lipsea. Şi e interesantă de amintit în această privinţă atitudinea d-lui Iorga, în mai multe rânduri precizată, faţă de teoriile opuse ale unui ^istoric ca J. Strzygowski, ale cărui explicaţii, în domeniul artei bizantine îndeosebi, se izbesc adeseori de dificultăţi de ordin istoric şi cronologic grele de înlăturat. Referindu-se Ia teoriile acestuia asupra influenţei covârşitoare a artei armeneşti asupra celei bizantine, d-sa scria într’o recenzie rândurile următoare, care au, pentru teoria sa asupra artei, valoarea unui principiu şi a unei definiţii: „D-l Strzygowski ar fi trebuit să se gândească la faptul că orice civilizaţie ţine strâns de sinteza politică ce o susţine şi foarte dese ori o provoacă. Şi pentru a prinde bine, în adevărata proporţie a elementelor sale constitutive, ceeace e arta bizantină, trebuia — lucru care a fost uitat — să se întrebe ce era acest Bizanţ ca Stat şi ca societate 2). Pe acest concept politic, şi pe substratul său etnic, istoricul va creea apoi, în cea mai mare parte, eşafodajul impunător al istoriei artei noastre, urmărită cu sagacitate şi cu talent de evocare, dela origini şi până în vremea actuală. Arta românească urmează în toată această desfăşurare vicisitudinile existenţei noastre politice şi realizează formule al căror caracter îşi va avea corespondenţe în însuşi caracterul Statului nostru. Ea va fi bizantină, cu adânci urme constantinopolitane şi sârbeşti, în vremea formării Statului muntean, cu reflexele tot odată, destul de vizibile, şi ale raporturilor voevozilor noştri cu Apusul feudal, va ajunge repede la o formulă de înaltă originalitate în vremea străduinţelor eroice ale lui Ştefan cel Mare, se va lăsa pătrunsă de influenţe’dalmatine şi italiene, în Muntenia, sau poloneze şi germanice, în Moldova, în vremea când înflorirea politică a celor două principate va da voevozilor şi gusturi de lux şi de imitaţie a Renaşterii, va ajunge apoi la expresia unitară a secolului al XVI-lea, când Statul însuşi trebuia să atingă pentru o clipă măcar unitatea sa politică, se va desvolta apoi, mai sigură de sine şi mai bogată, în vremea de Stat cultural al Cantacuzineştilor şi al lui Brâncoveanu, pentru a decădea şi a ajunge la oprire bruscă în sec. al XVIII-lea şi al XlX-lea, odată cu decadenţa Statului însuşi şi cu transformarea radicală a formelor politice româneşti. Formă politică însă, înseamnă şi formă socială. Principiu de erarhizare şi de autoritate, Statul, nu e pentru istoria civilizaţiei altceva decât expresia idealului însuşi şi a concepţiei de viaţă pe care societatea şi le recunoaşte şi consacră, într’o epocă dată. Arta nu poate deci rămâne streină i) L’art populaire et Vart historique des Roumains, loc. cit., p. 140. 3) Recenzie la Manualul de Artă bizantină al d-lui Charles Diehl, în Revue historique, III (1936), No. 10—13-p. 346. 283 © BCU Cluj nici de această condiţionare care stă în însuşi miezul ei şi îi e principiu generator. Mai mult decât atât chiar, — artă şi civilizaţie n’ar putea fi concepute în afară de un finalism care e în firea oricărei creeaţii omeneşti, acela de a satisface sau de a defini un ideal de frumuseţe sau un ideal etic, în vederea societăţii însăşi care face posibilă o asemenea creeaţie. Istoricul va adăoga deci şi acest concept social, celui politic şi celui etnic, prin care arta e definită sub acest unghiu al istoriei civilizaţiei. Şi în prefaţa unei cărţi al cărei titlu chiar e ca o enunţare teoretică 1), d-1 Iorga formulează clar această idee, nu numai pentru istoria artei româneşti, dar pentru istoria artei în genere : „Părerea mea e că arta e explicabilă numai prin societatea căreia trebuie să-i fie aplicabilă, dacă nu vrea să fie o simplă jucărie individuală, un simplu exerciţiu de tehnică, o simplă dibuire de drumuri, care nu duc la nimic “. Pe acest temeiu, istoria artei româneşti îşi câştigă noui explicaţii şi noui caracterizări, pe care studiile d-lui N. Iorga ni Ie pun în evidenţă cu erudiţia inepuizabilă şi cu intuiţia justă, a tuturor operelor sale. Religioasă sau civilă, vechea noastră artă devine astfel oglinda însăşi a civilizaţiei claselor noastre sociale care au creat-o, şi o oglindă uneori mai precisă şi mai sigură decât orice alt izvor de informaţie. La Argeş, de pildă, în sec. al XlV-lea, nimeni n’ar fi bănuit, fără monumentele yoevodale ce ni s’au păstrat, ciudata împerechere de aspecte ale întâiei noastre Curţi princiare, atât de autentic bizantină în ce priveşte viaţa ei religioasă, şi atât de apuseană şi de feudală în viaţa ei civilă. Şi în acelaş fel, viaţa de Curte, viaţa boerească sau cea religioasă şi mănăstirească, ne sunt definite de istoric, în acelaş strâns raport cu gustul de care dau dovadă vechile clase sociale, cu necesitatea lor de lux, cu liniştea sau nesiguranţa zilei de mâine, cu influenţele streine, cu înflorirea sau cu decadenţa lor. E ca o istorie concretă a însăşi psihologiei sociale a acestor clase care, în formele cele mai înalte ale artei noastre, izbutesc a ajunge până la expresii de adâncă şi originală cultură — vremea lui Ştefan cel Mare, a lui Rareş sau a lui Brâncoveanu. Caracterul rustic şi străvechiu al civilizaţiei noastre populare e mereu prezent în această artă. Şi nimeni mai bine decât d-1 Iorga, n’a pus în evidenţă această neîncetată stăpânire a spiritului popular asupra artei noastre vechi, care adese ori transformă şi asimilează, folklorizând, până şi formele cele mai culte împrumutate din arte străine. Dela minunatele picturi care îmbracă mănăstirile Bucovinei ca în nişte odăjdii bizantine, şi unde în imagini de o iconografie autohtonă întâlnim ecoul atâtor lecturi şi eresuri populare, şi până Ia adaptarea rustică a formelor monumentale gotice sau bizantine în arhitectura curentă a bisericilor noastre, ori până la folklorizarea motivelor de Renaştere din tipăriturile unui Coresi, pretutindeni şi cu prea puţine excepţii, gustul popular şi ţărănesc, rămâne impregnat în toată arta noastră veche, chiar atunci când provenienţa ei e boerească ori voevo-dală, sau când inspiraţia artiştilor e în strânsă legătură cu arta cultă a altor ţări. Istoricul ajunge astfel la concluzii a căror semnificaţie se desprinde ca o îndrumare şi pentru arta noastră actuală. Căci spiritul popular al vechei arte româneşti e însuşi autohtonismul expresiei noastre artistice, care în formă populară ori cultă, rămâne dominată de aceleaşi caractere specifice. Creeaţia artiştilor de odinioară n’a putut ajunge a fi originală în afară de acest spirit. Bizantină, gotică, sau de Renaştere, linia expresivă s’a îmlădiat întotdeauna după necesităţi de sensibilitate care erau ale poporului nostru şi ale artei lui străvechi. După aceleaşi necesităţi va trebui, firesc, să se îmlădie orice creeaţie nouă pentru ca formele ei să se poată integra expresiei generice a arteinoastre. Erarhizarea logică a tuturor acestor elemente, pe care le-am găsit fundamentale în concepţia d-lui N. Iorga asupra istoriei artei româneşti, ne-ar duce şi la un ultim concept tot atât de esenţial în explicarea fenomenelor artistice, — conceptul de creeaţie individuală. Istoricul civilizaţiei şi istoricul în genere, n’a ignorat niciodată valoarea activă şi forţa de propulsiune pe care, în mobilitatea vieţii istorice, o reprezintă personalitatea sau ideea creeatoare. Una din lecţiile sale cele mai i) i) Istoria artei medievale şi moderne, in legătură cu desvoltarea societăţii, Bucureşti, 1923. 284 © BCU Cluj frumoase de deschidere a cursurilor de la Universitate *) era închinată odinioară tocmai acestui element atât de esenţial în istorie. Dar arta românească, prin însuşi spiritul ei, dominat de dublul anonimat al creeaţiei populare şi al celei religioase bizantine, nu oferă istoricului aproape nicio posibilitate de diferenţiere în această privinţă. Artistul de odinioară, — când nu era însuşi spiritul colectiv al rasei, manifestându-se în expresii de adânc caracter dar fără individualitate, — rămânea înfăşurat în umilinţa anonimă care făcea din arta lui un act mai mult de devoţiune sau de despersonalizare socială. Numele de meşteri, destul de multe, pe care le cunoaştem, nu sunt decât nume, nu personalităţi. Operele lor se relevă de cele mai multe ori nu printr’o originalitate individuală, ci printr’una colectivă, care îi asociază în grupe şi în şcoale, lucrând după aceleaşi principii şi împrumutându-şi ideile şi formele, fără vanitatea niciunei revendicări personale. Meşterii de la Hurezi, deşi îi cunoaştem pe toţi pe nume, sunt meşteri brâncoveneşH, iar formele lor din mănăstirea olteană le vom întâlni pretutindeni în sec. al XVII-lea şi XVIII-lea, fie de sunt eşite din mâna lor sau a altora tot atât de anonimi. Creeaţia individuală e ca şi absentă deci, şi istoricul o va ignora în studiul său, care e mai mult reconstituirea gândului colectiv în arta noastră veche. El va întâlni în această reconstituire şi idei sau realizări de noutate artistică. Dar ca într’un ev mediu care s’ar prelungi până în pragul zilelor noastre, spiritul anonim şi solidar al meşterilor de altă dată rămâne prezent înapoia lor cu puteri de creeaţie şi cu virtuţi de umilinţă care dau acestei arte uneori valori de adâncime mistică. Istoria acestor meşteri anonimi e azi istoria însăşi a spiritului nostru. Geniu popular şi idee cultă se contopesc în operele lor modeste creind expresia originalităţii noastre în cultura şi în civilizaţia europeană. Şi până azi nimeni, atât de bogat în cunoştinţe şi cu perspective atât de largi, nu avea să ne dea această istorie decât d-1 N. Iorga. i) Ideile în istoria universală, (1900). © BCU Cluj TÂRZIU DE ŞTEFAN IORGA S’a limpezit tăcerea pe cetate... întârziat, arareori, vreun svon Prin tainele văzduhului răsbate. Domnesc, se urcă luna la amvon. Marile bulevarde dorm pustii, In lănţuirea sălbii de lumină. Pare c’a nins alăturea ’n grădină, Copacii, neclintiţi, par albăstrii; Iar fantezia caselor inerte, îşi conturează blocuri gri pe cer ; Bat razele prin porţile de fier, Se proectează ’n pieţele deşerte Un gest oprit în bronz. Scăldat, Marmurean, în salva de lumină Aicea un balcon înghirlandat Aşteaptă gol... Pe creasta de olane, Creşte desprinsă ’n luna plină, Cu paşi uşori o siluetă fină... încremenită, neagra miniatură, Rămâne-un timp : o notă gânditoare, Pe luminoasa nopţii partitură. © BCU Cluj PE DRUMURI DE I. AGÂRBICEANU INFoaptea se puse devreme, împresură rece şi umed cu vestmânt de negură deasă, prin care felinarul, purtat înaintea noastră de un flăcăiaş, îşi arăta ochiul roşu ca o rană. Ne strecurata pe o uliţă de pe marginile căreia rar se desprindea din ceaţă forma unei case, abea un crâtapeiu, sau arătarea ca de furtună a unui copac. Prin curţi lătrau cu îndârjire câinii la duşmani nevăzuţi. înfrigurarea ce plutea peste sat, ridicată din neliniştea şi patimile deslănţuite ale oamenilor, din strigătele mânioase ale celor ce mânau vitele la care încărcate cu prăzi de pe Ia conacuri, din descărcările rare şi înfundate ale armelor, — părea că a coborât şi în paznicii curţilor un fluid care irita necurmat. Mergeam tăcuţi, înaintând cu greu printre ogăşiile ce-au răvăşit drumul, îngheţate acum, pline de colţuri tari ca măselele stâncilor eşite la faţa pământului, şi ni se părea drumul nesfârşit. Ne ducea băiatul la ţintă? Sau îşi bătea joc de noi, rătăcindu-ne pe undeva afară din sat? Deodată ochiul cel roşu, înconjurat de cerc muradar, gălbeniu, se opri. ~ Aici sade părintele. Ne aflam înaintea unui podeţ după care zărirăm gard cu straşină înaltă, cu portiţă. Dar casa nu se vedea. — Ştii, de bună seamă, băieţaş? întrebă unul dintre noi. — Ei! făcu băeatul, cu o nuanţă de mirare şi de dispreţ. -Nu se vede nici o casă, ziseră alţii cari se apropiară şi priviră prin gard. — E în fundul curţii, cum să se vadă, când nu zăreşti la un pas! răspunse călăuza cu acelaş dispreţ. Hăpăind din fundul curţii vr’o trei câini se repeziră la portiţă. — Să nu intraţi că ăştia vă rup. Să aşteptăm că trebue să ese cineva. Veniţi, de departe dumneavoastră? — De departe, răspunse cineva. — Şi bântue şi pe la voi voinaua (bătaia)? — Bântue, cum de nu. — Acum pe la noi e pe sfârşite. Vorba e să isprăvească odată cu Burjuii şi gata! Aţi auzit că pe cel din Baimaclia l-au jumulit ? — Cum l-au jumulit ? — L-au rtuiat în apă fierbinte ca pe-un pui de găină, după ce-i suceşti grumazu. — A, nu, a scăpat, răspunse cineva. A fugit la oraş. Aşa am auzit. — Ei, se poate să scape? întrebă cu uimire băiatul. 287 © BCU Cluj de Se auzâeu greu cuvintele în lătratul tot mai furios al câinilor. Cineva, din curte, începu să strige cu glas gros la potăi. Şi prin negură o namilă se apropie portiţă. — Cine-i acolo? întrebă glasul de bute. — Suntem nişte străini, nişte bejenari. Tot moldoveni. Am voi să vorbim cu părintele. — Da părintele nici nu-i acasă, oamenii lui Dumnezeu, se tângui românul din curte. Eram obişnuiţi, decând, cu noaptea după noi, colindam pe la portiţele oamenilor să găsim sălaş de noapte, cu asemenea răspuns. Femei necăjite şi înfiorate de spaime ne spuneau că „dumnealui”, stăpânul, nu era acasă. Se poate că multe spuneau adevărul: oamenii erau împrăştiaţi după pradă, unii nu se mai înapoiau cu zilele, alţii, veneau adeseori cu carele încărcate. — Da cum n’o fi acasă părintele, bădică Maftei, când eu l-am văzut numai adineauri în curte, se miră călăuza. Spune-i că sunt nişte părinţi, abea sosiţi în sat şi au să-i spună o vorbă. — Tu eşti, măi Ionică? întrebă glasul gros din curte. Apoi dacă eşti tu, în rău loc i-ai adus pe dumnealor, că părintele n’are sălaş de noapte. — Ei, n’o avea! Dar cine vrei să aibă? răspunse cu năcaz copilul. Maftei, slugă la popa se vede, începu a tuşi şi a se tot apropia de portiţă. Voia să ne vadă de aproape. Luă felinarul dela Ionică şi-l ridică în dreptul fiecăruia din noi. Trei eram cu bărbi mari, eram popi în toată legea ; doi mai tineri nu se ţineau de tagmă. Frigul, umezeala, cum stăteam de mult înaintea portiţei, ne pătrundea tot mai tare. In restim-puri simţeam o înfrigurare prin spate, cum simţi înaintea unei îmbolnăviri. Dar sluga Maftei nu se grăbia. Şi, după ce ne iscodi bine, se retrase în curte, încue din nou portiţa, şi după ce tuşi rar şi tacticos, începu să se piardă în neguri, lăsându-ne din nou în bătaia întărâtată a câinilor. Trecu o vreme, din nou şi nimeni nu s arăta. — Să mergem mai departe, se vede că popa nu-i bucuros de oaspeţi la astfel de vreme. — Da unde să mai căutăm sălaş, c’aici e capul satului. Numai biserica mai este. Si nu veţi gândi să dormiţi în biserică! Trebue să vie Maftei, n’aveţi grije! Da vezi că acum tot sufletul se teme şi se păzeşte. O detunătură de armă fu înghiţită sec de neguri. Câinii hăpăiră mai furioşi. Se ridicau şi urlete învăluite repede de ceaţa nopţii. După vreo jumătate de ceas Maftei se reîntoarse şi începu să strige la câini şi să-i alunge. Ei chelălăiau acum undeva în fundul curţii. Sluga descuie portiţa şi ne pofti înăuntru. Din neguri, în curte, mai răsăriseră în jurul nostru vr’o şase ţărani, şi ne priviră îngrijoraţi. Maftei încue iar portiţa şi pornind înainte ne zise : — Vă aşteaptă părintele. Zărirăm în curând şi casa ; nu erau luminate decât fereştile de către grădină. In tinda largă dereteca pe lângă foc o femee în vârstă, care abea-şi întoarse obrazul spre noi când intrarăm. Era îmbrobodită până la gură cu o năframă neagră. De la stânga se deschise o uşe şi în prag se ivi statura încovoiată a preotului bătrân. Ne răspunse cu glas neprietenos la salut şi ne pofti în odae. După ceasuri de alergări ne păru o mare fericire să stăm pe scaune, în căldură, într’o cameră curată, mobilată sumar. Preotul, răzimându-şi pe piept barba mare, albă, nu părea de fel bucuros de sosirea noastră. Răspundea rar la întrebări, cu vorbe scurte, spuse încet. Ne miră că nu era curios să afle cine eram, de unde veniam. Din când în când trăgea cu urechea spre geam. Unu dintre noi îl îmbie cu tutun. Gazda nu primi, nu era fumător. — La mine e greu să rămâneţi, zise în cele din urmă, după ce conversaţia nu se putu înfiripa. Eu sunt singur acum. N’am nici paturi, nu mai am nimic. Am împărţit, de ani, la fete toată mobila. 288 © BCU Cluj — Putem dormi şi pe jos. Nu e pentru întâia oară, zise cineva dintre noi. — Numai pentru noaptea asta ne rugăm de sălaş. Mâine vom pleca mai deaprte. Aici, în mijlocul răscoalei, nu avem ce căuta. Vom porni spre Leova. — Am bătut la multe porţi. Unii dintre noi, cari aveau copii, au primit sălaş. Noi am mai rămas. Gazda ne privi aiurit, c’un fel de ruşinare par’câ. — Nu ar trebui să mă rugaţi, zise el. La mine nu sunteţi la adăpost. In casa oricărui ţăran puteţi dormi mai liniştit decât la mine. Mi-au trimis vorbă să fiu gata, că în orice clipă pot să mă calce. Ei, nu sunt toţi hoţi şi tâlhari. Până înainte cu două săptămâni nici n’am avut în sat unul. Dar de când s’a pornit vrajba, oamenii s’au schimbat. Unii mă ameninţa. Am noroc că sunt alţii cari îmi ţin partea. N’aţi văzut în curte pe apărătorii mei? De-o săptămână nu mai dorm noaptea. Dar ce ştiu eu câtă vreme cei buni vor putea ţinea cumpănă la ăi răi! Că răul de acum se întinde ca o boală molipsitoare. Şi la ce râvnesc? Ce mai am eu? Câteva capete de vite. Nişte oi, nişte porci, nişte bucate. Grele vremuri.! Pe oameni nu-i mai cunoşti. Noi ne privirăm un răstimp, neşliind ce să facem. — Pe urmă petrecerea D-voastră aici poate să grăbească pasul lor. Vor spune că am ascuns pe nişte Burjui. Pentru ei azi toţi sunt Burjui, cari nu-s îmbrăcaţi în strae ţărăneşti. — Dar în sat se ştie că noi suntem bejenari veniţe de departe, că nu avem decât hainele de pe noi şi sufletul în oase. Vor înţelege că n’avem nimic cu aceia cu cari se războesc ei, şi că Sfinţia Ta faci cu noi o faptă a milostivirii creştineşti. , —■ Ei, parcă oamenii acum mai stau să judece! Dacă ar judeca, ce ar putea avea împotriva mea, de pildă? Am trăit aici în sat patruzeci de ani, şi n’am avut nici o neînţelegere cu ei. Dimpotrivă, au ţinut la mine. înainte cu vre’o douăzeci de ani când am voit să mă duc în altă parohie, nu m’au lăsat. Nu mă pot plânge de ei, nici ei de mine. Dar acuma s’a schimbat lumea. Nu-i mai cunoşti pe oameni. Sunt alţii şi la privire şi la vorbă. Ei nu mai au încredere în mine : se uită ca la un străin. De, e o mare nebunie care s’a lăsat peste lume... Da nu veţi gusta ceva în casa mea? El chemă pe bătrâna din bucătărie, şi după ce-i şopti ceva, o văzurăm venind cu o jumătate de parastas, cu un blid cu brânză şi ceapă, şi cu o sticlă. Nu ne lăsarăm îmbiaţi. Era brânză de burduf şi parastas proaspăt. In sticlă rachiu de prune. Abea am început să îmbuc şi avui un sentiment ciudat. Inr păru că mă aflu în casa mea parohială, departe de-aici peste ape şi munţi. Gustul special al parastasului, acelaşi ca la noi, mă duse acasă. Simţii o adâncă înduioşare, mi se păru că mă pătrunde un sentiment binefăcător. Nu mai mă simţeam străin. Printr’o surescitare a sensibilităţii mă trezii înflăcărat pentru ceva de care acum nu-mi ardea: mă gândeam la unitatea naţională a Românilor, la misterioasa ei putere care se vădeşte pretutindenea. Apoi amintiri de acasă mă copleşiră. Vedeam biserica din satul meu, casa parohială, ograda, sluga umblând după treburi prin curte, oameni din sat pe uliţele însorite. Un răstimp nici nu mai auzii ce vorbeau tovarăşii mei şi gazda noastră. Simţii o mare greutate să mă scol să plec mai departe. Şi, totuşi, eu şi cei doi cari nu se ţineau de tagmă, trebuiră să plecăm. Nu aveam unde dormi aici. Preotul se îngriji însă şi de noi. II chemă pe Ionică şi-i spuse : Cu dumnealor să te duci la diacul şi la ţârcovmcul. Spune-le că eu i-am trimis. Ştiu că n’ai fost pe la ei. — Nu, răspunse băeţaşul. Mulţumirăm, ne luarăm seară bună şi plecarăm cu Ionică înainte. Cele două feţe bisericeşti locuiau într’altă parte de sat. Trecu un ceas până să ajungem. De câteva ori ne oprirăm în drum : erau certe aprinse în unele curţi, şi pe Ionică nu-1 puturăm urni uşor. Chiar noi ne simţeam atraşi de ceartă şi ascultam cu un fel de lăcomie. Se certau oamenii pentru lucruri furate dela conacuri şi aduse în acelaş car. La împărţire fiecare voia să ia mai mult. 289 © BCU Cluj Eu fui primit la diacul, cei doi tovarăşi la ţârcovnic. Diacul mă întâmpină cu mare bucurie. Mirosea tare a vin, şi pe masă se mai hodinea o ploscă. N’avea cu el decât o fată mare, ale cărei bune purtări şi frumuseţe mă uimiră. Locuiau în două încăperi strâmte, dar foarte curate. . Diacul ţinu numaidecât să mă omenească. Fata ne aduse brânză şi smântână. Era şi ea foarte veselă. Mi se păru că am poposit pe-o insulă până la caie nu au pătruns solurile răsmiriţei. — Eu, zise diacul, n’am car, n’am plug, dar nici nu m’am dus să fur acum, aşa cum fură alţii cari au. Eu mă mulţumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu. Şi spui că sunteţi din Ardeal. Am auzit, cum să nu aud. Am şi un calendar dela Sibiu. După ce închinarăm din nou, continuă : — 0 vadră-două de vin, cred că nu-i nici un păcat. Mi-au adus şi mie. Decât să se îmbete ca porcii... Ei mi-au dat şi mie o vadră, două, şi le-am mulţumit. Dar şi dumneavoastră prin multe aţi mai trecut. Au ajuns şi preoţii la mare strâmtoare. Oamenii nu mai ştiu, nu mai cunosc cine le sunt duşmani şi cine prieteni. Dar va trece şi asta! Diacul căpătă gust de cântare. Avea un glas tânăr încă, şi cânta cu dulceaţă. Şi ce cânta? „Oştile stau faţă în faţă“, „Drum bun“, „Frunzuliţă verde de stejar“. Aceleaşi cântece pe care le învăţasem acasă în copilăria mea. Nu mai era nici un colţ din Basarabia, era un sat de pe Târnave de pela 1887. Pe la noi acum erau alte cântece. îmi învie întreaga copilărie, când dascălul din sat, la un pahar de vin cu tata, în odaia „din nainte”, cânta cu glas înduioşat „Oştile stau faţă în faţă“ şi celelalte cântece pe cari le ştiam de atunci. Ii ajutai şi eu dascălului la cântec. De lângă cuptor fata ne privea cu ochi plini de lumină. Dascălul îi surâse, îi întinse un păhărel de vin : gustă şi tu că nu muşcă! Fata îşi muie buzele şi puse paharul pe masă. — Eu am îmbătrânit de-acum. Dar glasul, mai frumos încă, mi I-a moştenit fata asta. Nu ni-i cânta ceva, Anişoaro? După multe stăruinţi, Anişoara ne cântă o baladă cu text vechiu, cu un călăreţ pe malul Nistrului, cu potera ce-1 alunga, dar cu o melodie nouă pentru mine, o melodie de cântec rusesc, pătrunzătoare până la rărunchi, de o dulceaţă care-ţi aprindea închipuirea şi topea inima. De ceasurile din urmă din seara aceea nu-mi mai aduc bine aminte. Nu mai băusem de mult vin aşa în tihnă ca acum. Ca printr’o ceaţă, fata venia din când în când şi ne punea plosca pe masă. Diacul vorbea uneori tare. Mi se pare că se ridică de câteva ori să ţie o cuvântare. Dimineaţa m’am trezit târziu : am căutat îndată tovarăşii de pribegie. Trebuia să găsim mijlocul de a pleca de-aci la Leova, către graniţa Moldovei. Ne-am adunat cu mare silă. Cei mai mulţi stăteam gură-cască pe uliţi, uitându-ne cum sosesc mereu care încărcate cu toate bunătăţile, grămezi de vite, de oi, mânate de oameni cari făceau o larmă mare. începurăm sfatul, dar cârdurile noastre păreau risipite. Nu ştiam ce să facem, de unde să începem. Par’că ne părăsi orice voinţă în mijlocul răsturnării ce-o aveam înainte. — Eu aş zice să nu mai mergem nicăieri spuse unul dintre noi. Să rămânem aici! Nici unul nu ne mirarăm de vorbele lui. Nu simţeam nici o dorinţă de a pleca în necunoscut. Dup’o vreme, cel cu blană dintre noi, întrebă : — Dar ce vom face aici? Vreţi să murim de foame? — Vom face ce fac şi ceilalţi, răspunse cel ce vorbi întâi, un notar. Mă uitai la el şi-mi păru că în ochi îi luceşte ca un fel de nebunie. Nu găsirăm însă nici în ziua întâi nici a doua un car pentru bagajele noastre. Şi, cu mare spaimă, în aceste două zile, am înţeles şi eu vorbele notarului : creştea în mine ca o apă îndemnul de-a mă amesteca în lumea toată de-aici, de a fura şi jefui în rând cu ei. Dar, era un fel de nebunie de care ne molipseam cu toţii, fără să ne luăm seama. A treia zi aflarăm un ţăran care ne îngrămădi bagajele într’un car şi luară m drumul spre Prut , 290 © BCU Cluj N. IORGA, CĂLĂTOR DE AL. BĂDĂUŢĂ D-l N. Iorga este marele Eol spiritual al vremii noastre : n’a existat mişcare de suflet sau de ideie, care să nu fi fost stârnită de uriaşul suflu al gândirii sale ori la care, cel puţin, să nu fi participat, generos şi entuziast. Larga respiraţie a sensibilităţii sale a făcuţ să freamăte prelung tot frunzişul vieţii noastre culturale, din ultimile trei decenii. Scrisul şi vorba d-lui Nicolae Iorga vibrează de suflet. Pretutindeni din slova sa erupe un temperament greu de încăput în tipare : plural şi mobil, el se dărue egal celor mai varii forme de manifestare intelectuală. O nepotolită foame ideologică îi îndeamnă inteligenţa să muşte din toate problemele care se pârguesc, în soarele contemporan, pe crengile bătrânului trunchi al civilizaţiei. Nu este propriu-zis numai un cerebral. Sau, mai ales, nu face exces de această însuşire. Pasiunile sale cresc şi se urcă adesea până la marginea de sus a malurilor unei atitudini ponderate. E oriunde întreg şi acelaş : poligrafismul celor aproape 800 de cărţi ale sale, pleacă, de bună seamă, din setea noastră românească, de popor cu sufletul îndelung dogorit de nevoia cărturăriei. Agitaţia sa intelectuală este, cert, semnul neastâmpărului nostru specific iar cărţile sale sunt departe de a fi rigide încremeniri de erudiţie. Au suflet. Sunt cărnoase de pasiune pentru noutate şi adevăr: dotat cu o extraordinară intuiţie, d-l N. Iorga scormone şi ciocăne cu deget expert, pe toate feţele, lutul ca şi metalul faptelor, surprinzând totdeauna sunetul inedit şi revelator. Scrisul său reprezintă astfel cel mai avut, divers şi complet, peisagiu românesc de creaţie. Nu există gen în care d-l Iorga să nu se fi realizat. Afară poate numai de roman. Adică de roman în strict înţeles prozodic. Căci, altfel, opera d-lui N. Iorga cuprinde atâtea pagini de mare epică, văzute obiectiv şi construite în aşa fel încât se citesc ca un roman. In istorie, în arheologie, poezie, cugetare, memorialistică, drumeţie, teatru, gazetărie, artă, şi în orice alt domeniu de manifestare scrisă, prezenţa d-lui N. Iorga se dovedeşte animatoare şi fruntaşă. Cultura românească întreagă îi datorează capital şi se poate spune, fără greş, că ea a avut norocul iniţial al şpalierului scrisului d-lui N. Iorga, datorită căruia s’a putut urca mai de timpuriu, spre fireştile rosturi universale fără erori şi prea multe şovăeli. « * ' ■ * * Integrată în cadrul unei continuităţi, literatura d-lui N. Iorga, de prezentare a pământului românesc, se situiază pe un fir început dela Dimitrie Cantemir, al cărui scris poate fi deopotrivă atribuit unui autohton cât, prin viaţa lui în majoritate trăită dincolo de hotare, unui drumeţ străin. A sa „Descriptio Moldaviae”, pe care autorul o intitulează în româneşte „Cartea Hotărîrei Mol- 291 © BCU Cluj clovn”, avea, pe lângă numeroase consideraţiuni preţioase specialiştilor, între altele, o interesantă parte de „descriere”. In ea apar, prima oară mai amplu, aspecte de peisagiu redate colorat şi animate prin prezentarea obiceiurilor populare, a datinelor şi folklorului vremii. Dacă lui Cantemir nu-i lipsesc erorile, aceasta se explică prin imposibilitatea scriitorului de a verifica totul. Şi se iartă prin bunele lui intenţii şi meritul întâietăţii. Fragmentar şi indirect în unii cronicari, peisagiu! românesc apare mai insistent cu Bălcescu. Se transfigurează în „Cântarea României”, şi este apoi fixat în însemnările lui Dinicu Golescu, Kogălniceanu, Gr. Alexandrescu, Russo, Alecsandri, Gbica, şi alţi câţiva, pentru a se aduna mai larg în Odobescu : în acelaş timp drumeţ, vânător, scriitor fin şi savant. Acestui şir, viu şi infinit mai complet în cunoaşterea sa, d-1 N. Iorga îi adună încă un altul. Acela al drumeţilor străini cari au trecut, lăsând urme scrise, prin satele, târgurile şi oraşele noastre. D-1 Iorga a călătorit cu fiecare dintre ei. A mers alături de întâii călători în principate, misionarii Ordinului Sf. Francisc, cari încă din secolul al XlV-lea călcau pământul nostru, şi al căror drum d-1 Iorga îl descifrează prin toate încurcatele hăţişuri ale istoriei, totuşi clar, pe nisipul incert al acelor vremi. Lor s’a adăogat mai târziu drumeţii Lescaloppier, Bongars şi Fourquevaux, primii de obârşie franceză cari ne-au vizitat, în drum spre Orient. Le urmează la intervale italianul Botero, silezianul Baltazar Walter, polonezul Ion Zamoyski, rusul Trifon Corobeinicov, în urmă Jappecourt, Bandini, Pavel de Alep, Boscovich, Sulzer, Hacquet, von Stiirmer, Recordon, Marnier, Hamm şi alţii. In oglinda scrisului lor, de cele mai adeseori aburită de o insuficientă informaţie, d-1 N. Iorga izbuteşte să distingă aspecte şi să reconstitue totdeauna exact conturul real al lucrurilor. In a sa „Istorie a Românilor prin călători", în patru volume compacte, d-1 N. Iorga închide una dintre cele mai pitoreşti şi complete imagini ale ţinuturilor româneşti de altă dată : peisagiu! alternând totdeauna cu omul şi împletindu-se printre toate aşezările timpului, cu o iscusinţă proprie şi caracteristică scrisului d-lui N. Iorga. Totul apare însufleţit de marea sa forţă de a da viaţă celui mai umil amănunt şi de a-1 articula într’un ansamblu strâns unitar. Paginile respiră, ca în celelalte cărţi ale sale de mai târziu, aceiaşi necuprinsă dragoste pentru pământul şi datina românească : două din trăsăturile fundamentale ale ideologiei d-lui N. Iorga, astfel cum ea a fost formulată literar, prin Sămănătorul. Direct, în paginile revistei, sau indirect, în majoritatea scriitorilor epocei, prin militarea spre o cât mai largă şi adâncă speculare artistică a elementelor autohtone, d-1 Iorga este, desigur, acela căruia literatura românească, de după 1900, a notelor de drum şi de prezentare a ţării, îi datorează în cea mai mare măsură. Nu se poate spune nici astăzi că ea reprezintă un capitol prea bogat. Că efortul scriitorilor egalează valoarea naturală a frumosului nostru. Dimpotrivă : element de bază în întreaga lirică populară, natura n’a servit decât într’o doză infinit mai redusă în creaţia cultă. Natura pentru natură, cum bunăoară o carte în întregime închinată muntelui, apelor sau câmpului nostru, n’a îmbiat prea mult de la sine, nici pe scriitorii de mai târziu. „Pastelurile” lui Alecsandri sau Coşbuc sunt admirabile. Autentice şi pulsând de viaţă. Suntem noi şi întreg pământul nostru în ele. La fel paginile „României Pitoreşti” a lui Vlahuţă. Toate însă simple ferestre, prin deschizătura cărora, intueşti mai mult decât vezi, marele peisagiu care n’a încăput: luncile, poenile, plaurii, potecile, pădurile şi toate drumurile sprintene ale ţării. Auzi abia cântecul vast al lanurilor şi şoapta de mătase a apelor. întrezăreşti vag, boltite porţi ţărăneşti vechi şi turle de biserici semeţe. Totul se isprăveşte însă repede. Lectura rămâne totdeauna datoare închipuirii, a cărei aripă stârnită, fâlfâie stingher mai departe, avidă şi neobosită. Dar, atâta câtă e, prezenţa naturii în paginile cărţilor apărute dela Sămănătorul spre noi, se datoreşte, indiscutabil, d-lui N. Iorga, al cărui aport în drumeţia românească nu s’a oprit numai la a stimula pe scriitori în sensul ei, ci a creat însuşi în acest gen. 292 © BCU Cluj Literatura de note de drum şi de prezentare a ţării a d-lui N. Iorga, stă strânsă în unsprezece volume, apărute înainte şi după războiu 1). Ea pleacă, după însăşi mărturia d-lui N. Iorga, dela convingerea că „suntem un popor care nu se cunoaşte pe sine şi nu-şi cunoaşte ţara. Dacă le-ar cunoaşte, le-ar preţui şi ar căpăta o încredere în viitor care, de fapt, îi lipseşte”. Rânduri pe cari, la ediţia Il-a a volumului „Drumuri şi Oraşe din România", d-1 N. Iorga le întregeşte astfel: „au trecut doisprezece ani dela publicarea paginilor ce urmează. Am căpătat atunci revelaţia fericită a ţării noastre şi a pământului locuit de neamul românesc întreg şi m’am grăbit s’o spun tuturora, bucuros şi tare. Erau atâtea lucruri frumoase şi nouă, pe cari le întâlnisem, încât n’am crezut că am dreptul să le ţin pentru mine . Aceasta este într’adevăr sursa tuturor cărţilor de drumeţie ale d-lui N. Iorga : stropi dintr’un suflet, prea plin de frumuseţile pe cari ochiul şi gândul le-au adunat din toate colţurile pământului românesc. Paginile curg şi se desfăşură aproape cinegrafic, înviind lectorului aspecte varii şi fărâme de viaţă culese de mâna atentă a unei observaţii care a ştiut să aleagă tot ceeace trebuia reţinut de drumeţ. Adesea imaginea se întrerupe pentru a face loc unei reflecţii, unui zâmbet şi chiar unei amărăciuni. Căci d-1 Iorga e personal prezent pretutindeni. Mai mult: ce adaugă o valoare în plus notelor sale de drum este tocmai actul acestei participări continue, a unei inteligenţe care întovărăşeşte şi îndrumă ochiul. Complectează şi verifică ceeace el vede : transcrie numai atât cât este esenţial, elimină faptul de prisos, concentrând totul într’o imagine definitivă şi completă. Omul de ştiinţă rămâne totdeauna treaz. El temperează şi reduce accentul poetic la necesar. Paginile rămân totuşi colorate. Mai totdeauna încălzite de zâmbet şi duioşie, ca atunci când, revenind în locurile copilăriei, sufletul tremură sub pleoapă chipul lor de acum, îngemănat cu amintirea lucrurilor de altădată. Bunăoară : „In întuneric, amintirea mea înşiră acum icoane luminoase : unele pe cari le-aşi fi crezut de mult şterse, altele ce mi-au trecut înainte sau asupra cărora m’am oprit bucuros urmând îndărăt firul zilelor nouă. Văd întâiu, într’un vechiu privaz albastru-slab, pe când în urechi îmi răsună ca un cântec de leagăn întârziat, o casă albă şi neagră, cu coperământul mare, ascuţit, cu un ceardac bătrânesc sprijinit pe stâlpi şi înconjurat de bănci pentru lungi sfaturi în nopţi bune. E şi o poartă, tot veche, tot neagră, cu clanţe grele. In faţă, la dreapta e grădiniţa de flori, cu nemţişori albaştri, cai micşunele roşii, cu garoafe catifelate, al căror miros adânc nu-1 poţi uita, cu văzdoage galbene, pistruiate, cu triumfătoare ruje, ca o înflorire de bucurie, şi nalbe mari roşii, cu potire cărnoase, păzind sprintene şi drepte, rumene şi sfioase, ca o păstoriţă ce nu ştie încă ce e dragostea. Sunt toate acestea : mai - mai, că aşi putea zugrăvi straturile ; iar în dos, din bălării mari şi mărunte, otrăvitoare ca măsălarul, amare ca brusturul, pline de aromă ca mica rochiţă a rândunelei cu potirul alb vrâstat cu vioriu gingaş, răsare un nuc înalt. Şi livada aceasta trebuie să fie mare-mare, şi plină de taine, de farmec şi de groază. Aci am înţeles întâiu ce este în juru-mi, şi tot de aici am trecut pragul, dincolo de care mă x) „Sate şi preoţi din Ardeal”, Bucureşti, 1902, 349 pag., Tip. Carol Gobl. „Drumuri şi Oraşe din România”, Bucureşti, 1904, 236 pag. Ediţia a Il-a în 1916. „Sate şi Mănăstiri din România”, Bucureşti, 1905, 370 pag., Edit. „Minerva”. „Neamul Românesc în Bucovina”, Bucureşti, 1905, Tip. „Minerva”. „Neamul Românesc in Basarabia”, Bucureşti, 1903, Ed. „Socec”. „Neamul Românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească”. Două volume. Bucureşti, 1906, Ed. „Minerva”. „Judeţul Prahova", Vălenii de Munte, 1910, Tip. „Neamul Românesc”. „In Ardealul Anului încoronării”, Bucureşti, 1923, Tip. Pavel Suru. „Neamul Românesc în Ardeal”, Bucureşti, 1923, Ed. „Cartea Românească". „Trei Zile în Basarabia”, Bucureşti, 1926, Tip. „Lupta”. „Viaţa românească in Ardeal”, Arad, 1926, Ed. „Diecezană". 293 © BCU Cluj aştepta viaţa : micul pârâu naiv al vieţii de şcoală, torentul pătimaş al tinereţii, cursul puternic, larg, cuprins în hotare, al bărbăţiei”. Din această literatură a notelor strânse din toate cotloanele şi de pe drumurile româneşti, prin concentrare şi organizare, d-1 N. Iorga ajunge Ia acea admirabilă „Roumanie Pittoresque”, apărută în 1924 la Gamber : carte de imensă valoare documentară, întâia care înfăţişează peste hotare, întreg şi plastic, peisagiul autohton în perfectă armonie cu elementul lor de viaţă şi comorile de artă pe cari el Ie cuprinde. Până la d-1 Iorga, cu prea puţine excepţii, ochiul străin, francez în deosebi, nu cunoştea frumosul românesc decât atât cât, vag, în unele muzee şi câteva reproduceri insuficiente, îl arătase, începând de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, pictura, acuarelele sau desenul unui Liotard, Dupre, Beam, Bouquet, Raffet, Lancelot şi Valerio. In genere, aspecte nu întru totul reprezentative şi, câteodată, nici măcar la linia subiectelor de la cari plecau : portrete, costume, tipuri, peisagii de pe Dunăre, vederi de târguri, lupte, aspecte orientale din Dobrogea, obiceiuri populare şi numeroase vederi de mănăstiri sau biserici. Continuând astfel firul lor, d-1 N. Iorga se alătură, în ordine românească, unui precursor de mare merit: Grigorescu. El este întâiul care, deşi fragmentar şi incomplet, totuşi cu puternic talent, a alcătuit, pentru străinii în mijlocul cărora a trăit îndelung, şi expus întâia carte a frumosului nostru, scrisă direct într’o limbă universală : colorile. „La Roumanie Pittoresque” are aceiaşi trăsătură, comună tuturor cărţilor de drumeţie ale d-lui N. Iorga : autorul nu călătoreşte niciodată singur. România sa nu este văzută numai de scriitor. Lângă el se adună totdeauna, complectându-1, istoricul, filologul, cunoscătorul de artă şi câte puţin din toţi ceilalţi cari trăesc laolaltă în d-1 Iorga : un schit pierdut în mijlocul pădurii, o inscripţie aproape ştearsă, o frescă afumată dintr’o mănăstire, o rămăşiţă de zid sau o troiţă aţipită la margine de drum, sunt tot atâtea ocazii de popas sfătos şi despletire a vremii. Nimeni altul decât d-1 Iorga, n’ar fi putut da această desăvârşită „Roumanie Pittoraque", căreia nu-i lipseşte nimic din ceeace era trebuitor lectorului străin. Lucrurile sunt scrise astfel încât să cheme şi tenteze : propaganda în străinătate, în favoarea frumosului autohton are, în această carte a d-lui Iorga, cel mai convingător argument al său. Epuizată în prezent, ea ar trebui imediat şi integral reimprimată sau descompusă şi împrăştiată în broşuri izolate : împărţirea aceasta n ar tulbura deloc valoarea întregului. Ci ar ajuta, dimpotrivă, o circulaţie mai întinsă a lucrării, şi ar fi posibilă prin aceia că, după cum însuşi d-1 Iorga precizează, cartea sa prezintă „la Roumanie entiere, par vallees” ; fiecare dintre descripţiile acestor văi putând forma, prin urmare o broşură-prospect aparte. Este, de bună seamă, un prim punct de vedere de la care ar trebui să plece o eventuală politică a turisticei româneşti : asigurând ţărei o sursă de venituri, egală cel puţin cu oricare dintre principalele avuţii autohtone cunoscute, specularea frumuseţilor şi pitorescului românesc, nesupuse nici unei fluctuaţiuni de bursă, ar trebui să capete un caracter de stat şi urgent. Ducând România între străini, era normal ca, pasionatul drumeţ care este d-1 N, Iorga, să aducă, la rândul lor, frumuseţile străine între noi. Nu mai puţin de patrusprezece cărţi1), apărute până în prezent, divulgă lectorului român. i) i) „Amintiri din Italia”, Bucureşti, 1895, 263 pag., Ed. H. Steinberg. „Pe drumuri depăratate", Bucureşti, 1904, 225 pag., Ed. „Minerva”. „Prin Bulgaria la ConstantinopoV’, Bucureşti, 1907, 282 pag., Ed. „Minerva”. „Note de drum", Vălenii de Munte, 1913, 100 pag. Tip. „Neamul Românesc”. „In Franţa", Bucureşti, 1921, 175 pag., Ed. Pavel Suru. „Note Polone", 1924, Un volum în „Analele Academiei”. Altul tip. „Datina Românească". 294 © BCU Cluj aspecte din toate colţurile lumei, surprinse cu acelaş ochiu de plurală observaţie. Faptul este urmărit şi descompus atent, meditaţia alternând totdeauna cu descripţia : deaceia cărţile d-lui N. Iorga, de note de drum străine, sunt prilejuri de încântare literară şi cunoaştere, cât, egal, prin raportarea indirectă dar continuu perceptibilă a ţării noastre la acele realităţi, adevărate izvoare de învăţăminte şi progres, cum de pildă, recent, minunatele însemnări ale sale despre „America". Impresiile sunt topite laolaltă în retorta unei sintetism sever, dar fără ca nimic din ceeace era cu adevărat substanţial unei caracterizări, juste şi cuprinzătoare, să scape condeiului său : în acest fel paginile devin asemeni unor blocuri masive de observaţie, în cari totuş amănuntul literar trădează vibraţia inevitabilă a scriitorului, totdeauna stăpânită însă de una dintre cele mai pricepute ştiinţe a dozărei elementelor scrisului, din literatura noastră... . * Deschizător de drumuri, ca pretutindeni în cultura românească, d-1 N. Iorga este, deopotrivă, iniţiatorul drumeţiei autohtone. Desăvârşind cunoaşterea, la început numai prin documente, a ţării, autorul „Istoriei Românilor prin Călători” a prelungit material şi verificat cu pasul, imaginea ei abstractă : călătorind dela un capăt la altul la pământului locuit de români, poposind lângă fiecare semn aflat, fie pe obrazul spălat de vreme al unei pietre vechi, fie în lemnul sbârcit al unei cruci de drum sau pe zidul bătrân al unei biserici, d-1 N. Iorga a pus în lumină şi a restituit, deci, peisagiului românesc comorile de artă, crescute simplu, ca nişte flori eterne din adâncul lui. Alături, astfel, de celelalte titluri cari cheamă spre d-1 N. Iorga întreaga recunoştinţă contemporană, trebueşte firesc adăugat şi acesta : că a descoperit, pentru străini şi chiar pentru noi, în toată ampla ei frumuseţe, adevărata ţară românească... „In Serbia de după războiu", Vălenii de Munte, 1927, 53 pag., Tip, „Datina Românească”. „Câteva zile prin Spania", Bucureşti, 1927. „Ţara latină cea mai depărtată din Europa", Bucureşti, 1928. „fâri scandinave", Bucureşti, 1929, 127 pag., Ed. „Casei Şcoalelor”. „America şi Românii din America", Vălenii de Munte, 1930, pag. 238, Tip. „Datina Românească”. „O mică ţară latină: Catalonia", Bucureşti, 1930, 103 pag., Ed. „Casei Şcoalelor”. . „Ultalia vista da uhn romeno”, Milano, 1930, 386 pag., Ed. „La Spiza”. „Privelişti elveţiene”, Vălenii de Munte, 1930, Tip. „Datina Românească”. © BCU Cluj UN EDUCATOR: NECULAI IORGA DE VASILE BĂNCILĂ Societatea românească nu e, cele mai adesea, un sol spiritual, în care să încolţească şi să înflorească psihologia autentică a omagiului. Jumătate din ceeace se scrie la noi e critică de toate felurile şi, mai ales, de felul cel mai rău : critică de negaţie, nu de valorificare. Românul nu s’a născut poet, ci critic. Iar criticul acesta, când nu poate nega, se hotărăşte să linguşească. Cum zice Neculai Iorga însuş : „în ţara unde combaterea înseamnă batjocura, fireşte că adeziunea nu poate fi decât linguşirea”. Intre negaţie şi adulaţie, oscilează, ca o fatalitate, sportul literar al atâtora din publiciştii români. Dar în această ambianţă morală nu poate prospera ideia de omagiu. Căci omagiul adevărat e dezinteresare, rămânând totuş o bucurie aşa de intensă, de luminoasă, aproape mistică, încât e ca o chestiune personală, vitală. Omagiul are, în acelaş timp, ceva din bucuria în faţa unui răsărit de soare şi din bucuria unei izbânzi personale. Omagiul este el însuş o valoare culturală şi după cum admiraţia conştientă, proporţionată şi dezinteresată, înobilează un om, omagiul autentic înobilează o societate. Dar omagiul mai înseamnă ceva : el implică întreaga conştiinţă a greşelilor sau defectelor factorului cultural omagiat. Un om sau un produs cultural fără nici o scădere, n’ar merita omagiul, fiindcă ar fi neuman, ar fi, în splendoarea sa hermetică, o expresie a morţii. Nu se înduioşează şi, cu atât mai puţin, nu se închină nimeni în faţa unei sfere sau a unei alte valor geometrice. Ceeace dă căldura şi acea propulsiune de sublimare a operelor mari, este mediul lor eroic uman, mediul de lupte interne şi de scăderi, din care s’a înălţat flacăra. Intr’un peisagiu cât de înălţător, umbrele sunt tot aşa de necesare cât şi lumina. Mai mult încă : oricine are o experienţă a vieţii şi a putut, măcar în rare momente, să se ridice la nuanţe de înţelepciune, ştie că dacă scăderile sunt necesare, ele sunt şi impersonale : defectele oamenilor sunt anonime, calităţile sunt personale. Defectele, suntem noi cu toţii, specia. Calităţile sunt salturile organice de personalizare şi de învingere. In omagiu, ne bucurăm religios şi cu elocvenţa de care suntem în stare, înaintea realizărilor pozitive şi, printr’o înţelegere rapidă şi o înclinare mută, lăsăm restul — numeros sau puţin numeros, dar întotdeauna fatal — pe seama vieţii şi a condiţiei umane, afară dacă acest rest nu ne este el însuş scump, fiindcă a fost prezent în economia intimă a producerii operei. Să ai predilecţia de a diversifica cu lentile deformante ori de a scurma cu scalpelul criticei, în ceeace formează neajunsurile unei activităţi ? Sunt critici, cari gustă bucuria de a schimonosi armonii naturale, pentru a avea prilejul să contemple numai caricaturi. Acestora le-a spus N. Iorga de demult : „unde se lucrează, e şi de măturat; sunt oameni cari fac numai atât”. Sau : „cutare se miră că în codrii dumitale sunt mai multe vreascuri şi frunze moarte decât în livada lui”. Va fi scutit Neculai Iorga, în aceste momente de sărbătoare şi în ţara, în care, deobiceiu, se critică pentru a 296 © BCU Cluj se distruge duşmanul ori concurentul sau se linguşeşte tiranul ori ceeace pare aşa, de critica sterilă şi inoportună şi de adulaţia nu mai puţin sterilă? Va înţelege oricine că datoria lui e să desprindă, din această splendidă şi fastuoasă octavă de raze solare, care e opera profesorului şi apostolului Neculai Iorga, măcar o răsfrângere de lumină înlesnind comtemplarea ei din jartea celor mai umili decât dânsul? Căci sufletul lui N. Iorga, cine l-ar putea înţelege în întregul său? Intr’o cugetare din timpul tinereţii, el a spus că a înţelege în totul o carte, înseamnă aproape a putea şi să fi scris acea carte-Atunci la fel am putea spune că a înţelege complect un om, e aproape a fi capabil şi să... fii acel om! Dar cine ar putea fi Neculai Iorga? Cine l-ar putea reface în întregime, prin simpatie intelectuală, în el însuş, pentru a-1 studia şi a-1 reda? Cine pe întinsul României-Mari nu-şi simte lutul personal sau aerul de impietate numai gândind în sine o astfel de ipoteză? Pentru Neculai Iorga se vor face în viitor societăţi, cari să-l studieze, aşa cum se face în Apus pentru oamenii mari şi complecşi. Altfel, şi până atunci, cine se va apropia de opera lui, va fi ca trecătorul, care se mulţumeşte să ia o floare dintr’o grădină întinsă de trandafiri sau un spic, un bob bun, dintr’o holdă nesfârşită de grâu. Acum câteva decenii, la sfârşitul secolului trecut, era în România o pustietoare deprimare morală, cu totul de altă natură decât cea de azi. Depresiunea actuală are la bază cauze în primul rând economice şi politice. Atunci cauzele erau în legătură cu evoluţia culturii române şi a spiritului culturii europene. Era în vremea când Vlahuţă scria „Unde ni sunt visătorii”, întrebându-se dacă e „melancolia secolului care moare” ori „doliul ce se exală de pe atâtea mari morminte” sau altceva, pe care el nu-1 ştia, însă producea acea impresie de parc’ar fi stat „să bată ceasul stân-gerii universale”. Ce se întâmplase? Spiritul culturii noastre intrase într’o fază de oboseală, pe deoparte, de negaţii fundamentale, la mulţi, pe de alta. Oboseala era firească, după epoca eroică a renaşterii noastre. Iar negaţiile erau în număr de patru : negaţia naţională, negaţia vieţii, negaţia religioasă şi negaţia morală. Socialismul, oricât de generos, care-şi făcuse apariţia, şi umanitarismul impropriu înţeles, negau ideia etnică. Pesimismul eminescian devenit o modă, aliindu-se cu oboseala societăţii noastre şi ignorând puternicul optimism practic şi social al poetului, care dacă pentru marele său suflet chinuit a avut accente de pesimism poetic, a fost însă un afirmator al vieţii pentru societate — a produs negaţia vieţii. Pozitivismul culturii europene din secolul al nouăsprezecelea, importat la noi, începuse să-şi producă roadele, încă mai de demult, fiind ajutat acum de socialism, producând astfel negaţia lui Dumnezeu. Iar negaţia morală venea dela sine, nu atât afirmată cât ca o stare de spirit, ceeace e şi mai primejdios, în urma negaţiei vieţii şi a religiei. Era deci atunci la noi un monstru sufletesc cu patru capete, un dragon, pentru care trebuia un arhanghel să-l răpună. Acest arhanghel era aşteptat, cu elegie şi cu speranţă, de către cei mai sensibili: „Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii? Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte...”. Şi sămănătorul, cruciatul chemat să lupte cu armele spiritului şi să schimbe atmosfera de deprimare a culturii noastre, a venit. El a fost Neculai Iorga. împătritei negaţii de mai sus, N. Iorga i-a opus, cu toată forţa şi bogăţia personalităţii sale, o împătrită afirmaţie. In primul rând, afirmaţia realităţii naţionale. E oare nevoie să insistăm în acest sens? Dar nu respirăm cu toţii atmosfera naţionalistă, în înţelesul cel mai bun, creiată înainte de toate de vraja inspiraţiei şi muncii sale? După aceea, afirmaţia vieţii morale. Am spus „după aceea”, dar, de fapt, la Neculai Iorga mai mult decât Ia oricine, nu se poate despărţi viziunea etnică de viziunea morală, în practica lucrurilor. El n’a făcut acest lucru nici măcar teoretic, deşi se poate face. Pentru N. Iorga moralul 297 © BCU Cluj e valoarea supremă a vieţii. A dovedit-o mai ales atunci când a subordonat esteticul moralului. 0 carte frumoasă, dar veninoasă, e pentru Neculai Iorga asemenea acelor plante de câmp, ale căror flori, oricât de frumoase, nu le apără de coasă. A scrie o carte e pentru el „a face actul social al frumuseţii şi înţelepciunii”. Un gând curat exprimat poetic e „ca o icoană îmbrăcată cu argint”. Orice carte trebuie să tindă a fi cât mai mult aşa. Care intelectual, isprăvit sufleteşte, ar putea tăgădui această poziţie spirituală a lui Neculai Iorga? Un estetician pur şi exclusiv nu înţelege aceste lucruri şi din punctul său de vedere are dreptate. Atât că punctul său de vedere este esenţial fals : problema artei şi moralei nu se rezolvă în estetică, ci în filozofia culturii. Iar omul de cultură chemat să înalţe cultura românească la sfârşitul secolului trecut, trebuia să aibă un orizont de ansamblu, iar nu viziunea unei parcele de realitate. Simpla critică estetică ar fi fost mai prejos de misiunea sa istorică : aceasta cerea cu necesitate o critică culturală. — Dar atitudinea morală a lui Neculai Iorga nu s’ar putea nici măcar bănui fără considerarea puterii sale de iubire umană. Aici e poate, dacă ne e îngăduit să o credem şi să o spunem, miezul misterios şi cheia construcţiei sale sufleteşti. Din nefericire însă greu vom înţelege noi, oamenii în genere, la cari iubirea e o excepţie a vieţii noastre şi nu însăş ţesătura ei, intensitatea şi natura iubirii lui N. Iorga. Ciudat şi preţios amestec natural de mesianism şi totuş de adâncă umilinţă morală, de anonimat moral, această iubire e tot ce poate.fi mai greu de înţeles de către cei mulţi, şi care de fapt e domeniul cel mai necunoscut, din sufletul lui Neculai Iorga, în România. Iar la această configuraţie ocultă, de o nobleţă nebănuită, a iubirii, Neculai Iorga adaogă puternicul său pragmatism moral. S’ar putea face interesante asemănări, dar şi deosebiri esenţiale, între pragmatismul lui N. Iorga şi pragmatismul filozofic, al lui James de pildă. Oricâte deosebiri ar fi, un lucru e comun însă : valorificarea faptei. După Neculai Iorga, în viaţa oricărui om trebuie să existe o rentabilitate morală maximă, dacă ne putem exprima într’un stil, pe care el nu l-ar admite. Neculai Iorga nu înţelege morala fără iubire şi nu înţelege iubirea fără fapte. Exemplul său — ininteligibil, atât ne depăşeşte — de muncă, e dat mai ales de această concepţie pragmatistă a iubirii, adăogată unui extraordinar echilibru intelectual şi vital. Când Neculai Iorga zice că trebuie să laşi mereu, până la sfârşitul vieţii odihna ta tot pentru ziua de mâine sau că Adam a făcut bine păcătuind, dacă în raiu nu era muncă, ori că trebuie să te înlănţui în viaţă bătându-ţi singur piroanele, se vede tocmai această concepţie voluntară şi lucrând totuş ca sub comanda unui infinit moral, de voluptuoasă şi totuş ascetică autorăstignire activă. Neculai Iorga vrea o consumare continuă, o aprindere necurmată, pe drumul epic al vieţii, astfel încât la moarte să nu mai cobori aproape nimic în pământ! Spunea odată, în ultimii ani, Neculai Iorga : „eu vreau să zidesc. In fiece an, vreau să văd zid nou, n’am linişte până nu văd mistria mergând!”. Zicea Ia propriu, dar aceasta are şi un sens figurat impresionant: „var şi cărămidă că-i pustie multă că-i lucrare lungă!”, cum spune cântecul bătrânesc... La afirmaţia morală, Neculai Iorga adaogă afirmaţia religioasă. Desigur, cine ar voi să asimileze în chip absolut religiozitatea sa cu dogmele şi canoanele oricăreia din religiile tradiţionale, ar întâmpina dificultăţi tot atât de absolute. Dar nu aceasta ne interesează aici, ci suflul şi viziunea sa religioasă. Pentru N. Iorga, religia trebuie să izvorască din inimă, Dumnezeu să fie văzut mai ales în natură, în realitatea generală, iar dovada religiozităţii să fie, şi aici, faptele bune. Neculai Iorga condamnă raţionalismul şi orice discuţie în religie, neavând încredere în puterea raţiunii când e vorba de metafizică. Pe Dumnezeu îl vede în lume, în toată măreţia lui, asemenea acelui erou al lui Ibsen, care zicea că numai bolţile cerului sunt atât de mari încât să cuprindă minunea divinităţii. Iar faptele, sunt cea mai potrivită rugăciune. Afară de aceasta, religia mai e necesară, 298 © BCU Cluj pentru N. Iorga, din punct de vedere moral, după cum s’a putut vedea. Ca alinare în viaţă. Şi ca un chenar grav, misterios şi absolut, la imaginea lumii: „credinţa e podul de aur peste nemărginirea necunoscutului”. In sfârşit, Neculai Iorga înlătură, cu un gest superb de moralist de rassă, pesimismul. Desigur, el are un anume pesimism relativ, inspirat de amărăciunile vieţii şi de mediocritatea morală a oamenilor. Dar viaţa trebuie trăită, căci e datorie. Afară de aceasta, oricât de mare ar fi durerea şi de puţină bucuria pe lume, presupunând că ele s’ar putea măsura, bucuria are o valoare imensă, botărîtă tocmai de imensitatea durerii: „dă-mi durere ca să învăţ a mă bucura” spune, eliberat de povara durerii ce nu poate vedea dincolo de ea, Neculai Iorga! Prin această împătrită afirmaţie, N. Iorga şi-a îndeplinit, şi-şi îndeplineşte, azi mai mult ca oricând, rolul său istoric unic în evoluţia societăţii româneşti. Prin afirmarea neostenită, apostolică şi, de atâtea ori, genială, a acestor patru valori ale culturii, pe cari le supraordonează tuturor celorlalte elemente ale sufletului, izbutind să formeze cu timpul din ele o singură viziune complexă şi organică — „sămănătorul” aşteptat, care a înţeles nu numai să samene, ci să cultive mereu sămănătura, aruncând necontenit seminţe noui, a făcut educaţia societăţii româneşti. Azi ne lipseşte încă mult. Dar ce s’a făcut e incomensurabil şi e opera aproape numai a lui Neculai Iorga. Dar meritele atitudinii spirituale a lui Neculai Iorga nu se opresc aici. Prin împătrita afirmaţie de valori, el a sintetizat şi a recomandat, cu puterea prestigioasă a personalităţii sale, o concepţie de cultură, care are însemnătate în ea însăş — şi deci pretutindeni, nu numai la noi. După aceea, această concepţie de cultură se poate aplica în viaţa societăţii generale, dar ea se poate aplica şi în viaţa mai locală a şcoalei, adică a educaţiei nu în sensul larg de mai sus, ci în sens mai restrâns şi mai propriu. Pentru educatori, fie că aceştia fac direct apostolat social, fie că aparţin şcolii, concepţia în chestiune le dă ceeace se cheamă scopul educaţiei. Aşa dar scopul educaţiei va fi, după Neculai Iorga, primordial moral. Şcoala va fi în legătură cu viaţa, adică în legătură cu realitatea infinită şi sanctă fiindcă e singura realitate. Iar pentru a fi în legătură cu viaţa, educaţia trebuie să fie esenţial morală şi, în acelaş timp, spontană în spiritul ei şi practică în rezultate. In misiunea şcolii, Neculai Iorga profesează un practicism salutar, pătruns de simţul omeniei, de religia celei mai nobile moralităţi. Dar aderenţele sale cu educaţia se văd nu numai din atitudinea faţă de viaţă sau concepţia despre cultură, ci, cel puţin tot atât, şi din mijloacele pe cari le-a întrebuinţat, timp de patru decenii, pentru răspândirea culturii, mijloace dintre cari pe multe le-a recomandat chiar, în chip explicit, pentru procesul de răspândire a culturii în societate şi pentru educaţia în şcoală. Didactica lui N. Iorga e interesantă şi cu accente de iluminare şi generozitate de un patetism covârşitor. Aici nu poate fi vorba decât de schiţarea câtorva linii ale acestei didactici. Neculai Iorga face parte din acea rară categorie de nobili răzvrătiţi, cari se revoltă contra unui lucru fiindcă au întotdeauna ceva pozitiv de pus în loc. Iar una din răzvrătirile sale, încă din prima tinereţe, a fost provocată de adânca şi morala aversiune pentru tot ce e formă mai mult sau mai puţin goală, pentru tot ce e rigiditate şi uniformizare. Aceasta pentrucă N. Iorga are un profund sentiment al organicului, al vieţii, pe care vrea s’o vadă şi să o simtă pulsând şi comunicând peste tot, prin ridicarea barierelor artificiale ce i se pun în cale, fie de tradiţie, fie de oameni fără generozitate sau cari au pierdut ori n au avut niciodată viziunea realităţii vii. Deaceea Neculai Iorga e nemilos faţă de tot ce se cheamă tiranizare a spiritului şi vieţii, de oriunde ar veni : programe, examene, note, sisteme, disciplină înţepenită... Explicarea atitudinii sale faţă de sistemele de filozofie aici trebuie căutată, caşi duritatea cu care tratează învăţământul secundar — şi mai ales liceul, căci liceul e şcoala tipică a formalismului, a lipsei de legătură cu viaţa, a „nouei scolastice”. Această revoltă a Iui Neculai Iorga în numele moralei şi a sentimentului vieţii, e atât în domeniul educaţiei intelectuale cât şi în acel al educaţiei morale şi fizice. El va scoate din programul şcoalei tot ceeace elevii nu pot înţelege ; va cere, în educaţia morală, în locul disciplinei de înţepenire ori de fariseim 299 © BCU Cluj de azi, o educaţie foarte serioasă dar liberă ; şi va cere un nou regim pentru viaţa trupului în şcoală, căci aceasta trebuie să fie, ca la Eleni, sănătate şi frumuseţe. Atât de mare este necesitatea vieţii nefalsificate la Neculai Iorga, încât pentru explicarea acestui aspect al său — care e fundamental — ar trebui să se facă legătură cu spiritualitatea bergsoniană. Dacă pragmatismul ajută la lămurirea scopului lui N. Iorga, bergsonismul poate ajuta — şi rezultatele ar fi uneori surprinzătoare şi edificatoare — la lămurirea mijloacelor sale, a elanului şi ritmicei sale vitale, fără ca acestea să poată intra, natural,într’oformulă, aceasta contrazicând de altfel şi spiritul lui N. Iorga şi bergsonismul însuş. In locul metodelor şi spiritului de silnicire şi inutilizare a vieţii, cari domină încă aşa de mult în şcoli, Neculai Iorga va cere o educaţie a vieţii pur şi simplu. O educaţie a vieţii atât în scop cât şi în mijloace. In locul formelor abstracte, va cere lucruri, intuiţii. N. Iorga este un maestru al intuiţiei, dacă nu sub forma prezentării lucrurilor înseşi, căci aceasta nu se poate în istorie, dar sub forma, tot atât de pedagogică, a puterii de evocare. Cine-1 întrece, şi în această direcţie, pe Neculai Iorga? Figurile îndepărtate ale trecutului nostru, dela voevozi, mitropoliţi, oşteni de frunte, şi până la micii neguţători, tipografi, ţărani şi „popi”, cari, ca cei din Ardealul medieval, îşi păzeau turma de oi la propriu şi la figurat, trăiesc pentru noi în opera lui Neculai Iorga, care, din cauza aceasta, nu e în primul rând istoric, ci în primul rând educator. El ne-a creiat încă odată istoria. Dar „Oamenii cari au fost”? De fapt, nu oameni cari au fost, ci oamenii cari sunt, atât de mult ei trăiesc încă în paginile lui Neculai Iorga — acele pagini înmuiate în poezie adâncă, înfiorare, filozofie, tristeţe şi totuş optimism, linie aspră de cugetare şi horbotă poetică asemenea unui basorelief graţios şi arhaic, pagini în cari sunt animate, ca într’un panteon viu, figurile dispărute mai ales ale culturii noastre din urmă! Sar greşi însă dacă s’ar crede că Neculai Iorga se opreşte la intuiţia concretă, la intuiţia propriu zisă. El a întrebuinţat şi ceeace se cheamă intuiţia intelectuală şi supraintelectuală. Puterea de inspiraţie, de ghicire a adevărului, a lui Neculai Iorga, acolo unde lucrurile şi documentele nu există sau în domeniul vieţii morale şi metafizice, nu e întrecută de nimeni în România. Mai ales intuiţia sa în domeniul moral-metafizic interesează educaţia. Căci N. Iorga, deşi a combătut adeseori misticismul şi filozofia, are un profund sentiment al misterului şi al înţelepciunii, ceeace dealtfel concordă cu toată formaţia sa sufletească. Neculai Iorga n’are nimic din neajunsul acelor bărbaţi de cultură, de aiurea şi dela noi, cărora le lipseşte etajul de sus, le lipseşte sensibilitatea metafizică, „priza” asupra lucrurilor cari nu se pot şti, dar cari trebuie totuş ghicite, într’un fel, fiindcă de acolo ne tragem tot isvorul vieţii noastre, fără de care totul degenerează în cabotinism vital, oricât de mari ar fi inteligenţa sau rafinarea estetică, sau în desnădejde. Prin puterea sa de intuiţie abstractă, Neculai Iorga e în permanentă legătură cu tărâmurile neştiute şi infinite ale vieţii, pe cari, chiar dacă nu le cunoaşte, dar le înţelege porunca misterioasă şi continuă. Aceasta e ceeace dă aerul major de transfigurare a vieţii lui Neculai Iorga, ceeace îl ajută la rându-i să transfigure viaţa altora, a societăţii şi şcoalei, angajându-le pe drumul înobilării. N. Iorga asculta necontenit marile, pe veci neînţelesele, dâr efectivele porunci ale lumii de dincolo, de care ţine lumea de aici. Deaceea viaţa lui Neculai Iorga e o oficiere neîntreruptă. Deaceea e un educator permanent. Dar Neculai Iorga orator? Transmiterea directă a cuvântului e mijlocul educativ, pe care l-a întrebuinţat cel mai des în viaţa sa. Chiar o mare parte din opera-i tipărită, a fost întâiu discurs sau conferinţă. Iar oratoria lui Neculai Iorga, pe lângă faptul că e o minune în ea însăş, de aceea nu o analizăm, dar a izbutit să realizeze o minune şi alt sens : să facă dintr’un procedeu adânc compromis în ţara noastră, şi nu numai în ţara noastră, pentru opera de educaţie şi de răspândire a adevărului, un mijloc de autentică şi tulburătoare înobilare a vieţii, redând astfel cuvântului, de care cei vechi legau virtuţi de vrajă şi de schimbare ori clădire a „lumilor din senin”, rostul şi puterea sa, pe cari Ie-a avut în propaganda apostolilor, a tuturor religiilor şi în viaţa tuturor marilor idei morale. Dar talentul satiric ori numai de umor, ori şi una şi alta, al lui Neculai Iorga? Talent pe care, iarăş, l-a luat de la îndeletnicirile lui curente de răzbunare personală ori de simplă voluptate este- 300 © BCU Cluj tică, după cum e la noi, şi l-a subordant servirii idealului moral. N. Iorga n’a întrebuinţat acest mijloc de educaţiecare e totuş un mijloc însemnat de educaţie, oricât ar degenera — decâ numa ciânnd a fost nevoie şi numai pentru rosturi educative. In atmosfera culturală cotidiană de la noi, în care mişună pamfletarii de toate calibrurile şi de toate deficienţele morale, pilda lui Neculai Iorga, care e toutş talentul cu cele mai multe resurse satirice, cele mai multe însă neutilizate, de la noi, e profund educativ şi e o indicaţie imperativă pentru orice scriitor de bune intenţii şi pentru oricine, într’un cadru cât de modest, e chemat să facă educaţie. Dar activitatea practică a lui Neculai Iorga? Căci el a găsit timp să ridice atâtea fundaţii şi să fie prezent cu patronarea sau cu colaborarea directă, în atâtea întreprinderi gospodăreşti. Nu numai atât: chiar în şcoală, N. Iorga vrea ca elevul să aibă o activitate practică, ceeace vine şi în sprijinul şcolii active. Aici e deci un alt principiu al didacticei sale, însemnat mai ales într’o ţară de oameni teoretici. Cel mai mare mijloc de educaţie al lui Neculai Iorga este însă iubirea. Aceasta am văzut-o în scopul său, în concepţia de viaţă, şi o vedem acum în mijloacele sale, ceeace-i verifică adâncimea în sufletul său. Iubirea e scop şi mijloc, este esenţa vieţii. E greu pentru recoltele noastre de levantini morali să înţeleagă aceasta, dar acesta e continentul moral nou, pe care Neculai Iorga îl aduce, înainte de toate, în viaţa noastră. Desigur, o iubire fără margini, dar o iubire implacabil disciplinată de comandamentele seriozităţii morale, mergând, dacă e nevoie, până la asprime. Nimeni în România n’a iubit şi nu iubeşte mai mult omul, copilul, ca Neculai Iorga. E ceva din Rousseau, dar în alt gen şi autonom şi mai ales fără anume erori ale acestuia. Dar mai ales fără nimic din libertinajul unor urmaşi, în pedagogie, ai lui Rousseau. N. Iorga înţelege iubire părintească, şi această expresie spune totul. înainte de orice, prin iubire înţelege Neculai Iorga să se cucerească sufletele, să se propage adevărul, să se cucerească noul Ierusalim al vieţii morale. Iată cugetări de meditat: „Singura cetate, care nu se poate lua cu sila, e sufletul omului”. „Nu poţi lucra fierul până nu l-ai încălzit, şi sufletele oamenilor tot aşa de puţin”. „Precum trupului îi trebuie aer, aşa sufletului iubire, ca să răsufle : în mulţi sufletul moare pe încetul fiindcă n’o au”. „Ca să vezi că o nălucă nu e un adevăr, nu căuta s’o loveşti, ci caută s’o îmbrăţişezi”. „Se poate floare fără rod, dar nu rod fără floare”. Şi aceste exemple de cugetări s ar putea înmulţi, căci gândul lui Neculai Iorga se îndreaptă des asupra realităţii iubirii. E însă o cugetare cu o imensă parte de adevăr, usturătoare, obsedantă, îndelung elocventă. Iat-o : „Pedagogia e surogatul ştiinţific al iubirii părinteşti către copii”! Conducătorii atelierelor ştiinţifice de azi, cari fabrică pedagogi de serie, pedagogi înarmaţi eu teste şi instrumente de laborator, dar fără pic de iubire şi devotament, pedagogi de prezumţie şi de şomaj, ar trebui să ia aminte. Iar în general să se înţeleagă principala învăţătură ce se desprinde sugeştionant din activitatea şi ideile educative ale celui mai mare educator român, ale lui Neculai Iorga: pedagogia nu e atât o disciplină, care se învaţă. Cine vrea să fie pedagog, trebuie să fie educator. Iar cine vrea să fie educator, trebuie să-şi prefacă întâia sufletul. Darul lui Neculai Iorga nu-1 înţelege nimeni complect, iar noi cu atât mai puţin. Ceeace am făcut a fost să ne luăm grăuntele bun, în felul nostru şi aşa cum am putut, de care aveam nevoie. Mai ştim însă ceva : că acum începe epoca cea mai însemnată de realizare a doctrinei şi operei profesorului şi apostolului: Neculai Iorga e la cârma ţării. Aceste câteva cuvinte au prin ele înseşi o elocvenţă amplă, fiindcă în ele se îngână grav vocile istoriei însăş, asemenea unor interioare sunete de clopote masive. Ceeace ne interesează pe noi, unicul lucru, este posibilitatea care se deschide acum educatorului de mai multe decenii al societăţii româneşti, să ducă mai departe, în chipul cel mai efectiv, procesul de educare a societăţii noastre. In acest sens, considerăm momentul cu bucurie adâncă, dar şi cu atenţie îngrijorată. Natural, indiferent de întâmplările politice, opera Iui Neculai Iorga îşi va continua puterea-i educativă, aceasta va creşte chiar cu timpul. Dar nu se poate tăgădui că din locul pe care,-l deţine azi, profesorul, care înţelege să facă educaţie acolo unde alţii făceau numai politică ori nici măcar politică, omul providenţial de cultră care nu poate 301 © BCU Cluj să facă, prin însuş sufletul său, altceva decât educaţie, într’un fel sau altul, — poate acţiona pentru idealul său, care e idealul vieţii celei mai bune a noastră, în chipul cel mai rodnic. Totul e să întâmpine în societatea înconjurătoare acea atitudine, pe care elevii o au în faţa profesorului bun. Iar acest lucru ne priveşte mai mult pe noi. Căci, după cum Neculai Iorga a declarat deunăzi într’un oraş de provincie, într’o atmosferă de nesfârşită emoţie pe care ne-o închipuim, orice s’ar întâmpla, mormântul său va fi întotdeauna acoperit cu flori! Dar examenul cel mare, aproape hotărîtor fiindcă e vorba să folosim pentru noi posibilitatea providenţială de educare a societăţii româneşti care ne-a fost acordată de istorie, îl dăm noi,- cu toţii. De aceea bine intenţionaţii, dar cari n’au volnicia intelectuală să înţeleagă ideile omului pe care vor să-l servească, trebuie luminaţi. Dar mai ales trebuie să se facă inofensivi cei cari vor să exploateze simbolul pentru scopuri exclusiv personale. Aceştia sunt asemenea profanatorilor de icoane, mai rău chiar, fiindcă sunt profanatori de idealuri! Acum primejdia cea mai mare pentru doctrina apostolului nu sunt duşmanii, ci prietenii. Ne vine în minte un pasagiu, genial ca psihologie a oamenilor, ca pitoresc moral şi ca satiră implicată, din opera „Brand” a lui Ibsen. Brand, eroul simbolic al lui Ibsen, supraomul nordic, reuşeşte la un moment dat să antreneze mulţimea după el şi să urce coasta unui munte, a unui gheţar, către culmile unde se găseşte „biserica de ghiaţă” a idealului. Brand vorbeşte înflăcărat, iluminat, cu o aspră şi sublimă poezie, făgăduind oamenilor realizarea izbânzii depline a vieţii, fericirea cea mai înaltă, bucuriile de sus, de pe culme. Şi mulţimea începe să-l urmeze dusă, pe deoparte, de sugestionam, căci oamenilor le place să se lase sugestionaţi, pe de alta, de faptul că înţeleg altfel cuvintele profetului. Sub aceleaşi cuvinte, în locul noţiunilor lui Brand, ei pun noţiunile lor; în locul „fericirii”, „izbânzii”, aşa cum le concepe Brand, ei se gândesc la bucuriile şi realizările lor mediocre. Ei îşi închipuie aşa dar că acolo sus îi aşteaptă o pâine mai bună, vite mai grase, familie mai cuminte, peşti mai numeroşi... Şi când sugestia începe să scadă şi când încep să înţeleagă nu adevărul, căci de aceasta nu sunt în stare, ci că n’a fost ce şi-au închipuit ei, când, mai ales, îi ajung din urmă magistratul şi protopopul, reprezentanţii moralei curente, încep să strige că au fost înşelaţi... Brand e bătut cu pietre, iar mulţimea se întoarce la cămin, fericită că revine la mediocritatea sigură, şi grăbită să nu scape bancul de peşti cu care-i amăgise magistratul... Ibsen e tragic în acest pasagiu. Mulţimea şi eroul ar fi două specii diferite, incomunicabile, iar cei mai primejdioşi pentru erou sunt şireţii. Experienţa lui Brand nu trebuie însă să se repete nici măcar parţial la noi. Fiindcă între Neculai Iorga şi Brand e o deosebire : eroul român a lucrat asupra societăţii sale de mai multe decenii şi, mai ales, a lucrat cu iubire. Eroul ibsenian e rece, şi, mai mult, el refuză poporului orice minune când acesta i-o cere. Neculai Iorga a adăogat însă la munca îndelungată, la iubirea şi duioşia nesfârşită, pedagogia minunii, a exemplului minunii, pe care nici Dumnezeu nu l-a desconsiderat ca mijloc de convingere a oamenilor, pe cari trebuie să-i iubeşti, puţin, sau chiar foarte mult, şi în mediocritatea lor de oameni. Intr’o însemnare de demult, Neculai Iorga spune că „pentru ca să ţi se creadă adevărul cel nou, datorezi lumii minunea”. Dar această minune el a dat-o : este minunea operei şi vieţii sale întregi. In faţa acesteia, noi, ceilalţi, pentru cari au fost făcute toate jertfele, avem o datorie, una singură, dar imperioasă : să primim minunea, să căutăm să o înţelegem cât mai mult, să credem în ea! © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI & FAPTE N. IORGA, OMUL Aruncând o fugară privire în trecutul familiilor din care se coboară profesorul Iorga, familii atât de vechi, mergând chiar până la un Costea Viteazul, aflăm multe trăsături în legătură cu sărbătoritul de azi. Găsim pe neguţătorul Manolache Iorga, bătrânul căruia, pentru cinstea sa exemplară, i se încredinţase „lada” oraşului Botoşani, cum şi strângerea documentelor oraşului pentru a nu se risipi. Din familia Dră-ghici, Vornicul Iordache Drăghici, caracter voluntar, persoană distinsă, de o educaţie liberală, după cum se vede în proiectul de constituţie din 1819, al cărui autor, probabil este, era omul de sprijin al domnitorilor Callimachi şi Ioan Sandu Sturza. Fiul acestuia, cunoscutul Manolache Drăghici, autorul „Istoriei Moldovei pe timp de cinci sute de ani”, al mai multor cărţi bisericeşti, cum şi al unei cărţi de bucate, era un bun cunoscător al trecutului Moldovei, mândru de originea sa boierească, iubitor de literatură franceză. Mai scriu : Elena Drăghici, cunoscătoare a lite-raturei franceze, cum şi mama profesorului Iorga, d-na Zulnia Iorga. Din acest mediu, unde preocupările literare nu erau întâmplătoare, dominat de influenţa franceză, se născu la 5 Iunie 1871, din advocatul Nicu Iorga şi Zulnia Arghiropol, în strada Copoului din Botoşani, copilul ce luă numele de Nicolae. Orfan, trăind cu mama şi fratele său dintr’o umilă pensie de 60 lei pe lună, fire retrasă, lipsită de jocuri şi prieteni, Nicolae Iorga, la vârsta de şease ani era un copil precoce, citind după cum singur scrie : ,,pe Champfleury, Pichot, Souvestre, ştiam pe de rost fabulele lui Florian, şi care nu-mi ziceau nimic, deşi erau pentru mine, şi „Orientalele” lui Hugo, care, deşi nu erau pentru mine, îmi dedeau visuri de lupte crâncene şi de locuri depărtate, ca şi Letopiseţele lui Kogălniceanu”. Clasele primare şi liceale până în clasa cincia le-a făcut în oraşul natal. îşi sfârşeşte liceul la Iaşi, apoi, într'un singur an, ia licenţa în litere. Extrem de înţelegătoare e scrisoarea profesorului Vârgolici, din care reiese că tânărul licenţiat, ştia „foarte bine limbile clasice, cunoştea franceza, spaniola şi italiana, mai puţin germana, cu care încă se ocupa... şi e un fenomen, şi ca memorie şi ca putere de judecată şi are numai 18 ani şi jumătate”. La această vârstă preocupările sale erau pur literare. Chiar mai înainte, la 13 ani, scrisese, în ziarul unchiului său Arghiropol, articole asupra politicei lui Bismark. In 1889 iscăleşte versuri în,,Contemporanul” şi „Revista Nouă”, cum şi articole de critică literară în „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare”. Dar articolele în care se pot urmări ideile şi cultura sa, sunt foiletoanele din „Lupta", unde analizează opera lui Gherea, Delavrancea, Caragiale, Alecsandri, Eminescu, apoi: realul în artă, tehnica romanului, temepramentul artistic. Tot acolo găsim sâmburile naţionalismului său: „literatura naţională trebuie să păstreze neatins caracterul naţional. Ea ar fi trebuit să oglindească firea poporului românesc, precum o oglindă fără ceaţă ne dă chipul neschimbat şi nefalsificat al lucrurilor ce se resfrâng în luciul ei”.. încărcat cu aceste cunoştinţe, având abia 19 ani şi fiind chiar însurat, „porni, spune singur, într'o zi de Aprilie înflorit, când frumuseţea laşului era mai fragedă şi mai parfumată" spre zările clare ale cerului italian. Farmecul nou al poeziei şi gândirii carducciene, asupra căruia scrie mai multe articole, arta bizantină a Veneţiei şi Ravennii, evul mediu florentin şi antichitatea Romei, îi sunt întâile puncte de sprijin în noua sa orientare. In toamna aceluiaş an trece în Franţa, unde „am fost trimes Intâiu cu misiunea de a deveni profesor de limba greacă; ba poate s'au gândit că aş putea fi un celebru profesor de latină : însă eu gândeam că predispoziţiile mele mă duc mai curând către studiile filosofiei. In sfârşit s'au chibzuit să-mi dea misiunea de viitor profesor de istorie”. Studiază la „Hautes Etudes”, luându-şi titlul de absolvent cu „Philippe de Maiziăres". Tot la Paris se îndrumează in literatură engleză, unde „eram pentru întâia oară în faţa unei adevărate naţiunii completă şi definitivă, şi simţul propriei mele naţiuni s'a trezit în mine pentru a nu mai aţipi”. Trece la Lipsea şi Berlin, luându-şi doctoratul cu „Thomas III Marquis de Saluces”. In acelaş timp lucra la noua enciclopedie franceză, colabora la „Revue historique” şi „Revue 303 © BCU Cluj de l'Orient latin”, cerceta arhivele din Paris, Berlin, Munchen, Dresda, Ntirnberg, Viena, Genova, Milano, Veneţia, Bologna, Ferrara, Modena, Parma, Torino, etc., strângând material pentru bogatele sale colecţii de documente : cinci volume în Hurmuzachi, 30 volume în „Studii şi Documente”, 3 volume în „Acte şi Fragmente”, 6 volume în ,,Notes et extraits pour revoir â l'histoire des croisades au XV-e siecle”, şi altele, dând astfel cel mai bogat material istoric pe care l-a dat vreodată un savant român. întors în ţară în 1894 e numit profesor universitar, având 23 de ani. Ne putem pune întrebarea, cum era privit profe-sprul Iorga în această epocă? Unii îl credeau că e un geniu, alţii din contra. Acest fapt îmi aduce aminte de un roman italian, în care autorul îşi imaginează ziua de apoi : deodată în mijlocul cerului deschis apar două stele egale, care se apropiau ca doi ochi. Alunecau, senine şi candide prin nebuloasă. Mereu mărindu-se, mereu apropiindu-se. Si cele două stele se învecinau tot mereu de sfera noastră şi iată-le că se distingeau : sigure şi puternice. Toţi priveau înmărmuriţi. Să fie maşini? Să fie o nouă jucărie a vreunei fantasii constructive? Cu toţii erau înnebuniţi de nerăbdare. Un gând fulgeră prin minţile tuturora : erau îngeri. Aşa a fost şi cu apariţia fenomenului Nicolae Iorga. Când încă persoana sa era în epoca de formaţie, izbise atenţia tuturora, dar gândurile sburau mai repede spre credinţa că noul astru ce apărea în cultura românească nu putea fi o forţă sigură, durabilă. Intorcându-ne la tânărul profesor, retras ca şi elevul de odinioară, timid în privire şi gest, el cunoştea largul orizont al faptei numai în entuziasmul vorbei, ce anima întreaga generaţie a elevilor săi, mulţi din ei de aceiaşi vârstă ca şi dascălul. Această fază de frământare între sala de curs şi bibliotecă durează până în 1899—1900, când prin articolele scrise în „L’Inde-pendance roumaine” şi apărute în volumele : „Opi-nions pernicieux” şi „Opinions sincăres”, unde arată toată falsitatea unei culturi superficiale, profesorul Iorga intră în lupta socială. Un prim rezultat: nepremierea operilor sale de Academia Română, apoi ameninţarea de a i se lua catedra. De la aceste foiletoane trece la „Sămănătorul”, pe care-1 conduce până în 1906; colindă ţara de la un capăt la altul,, începând seria notelor sale de drum : „Sate şi mănăstiri”, „Drumuri şi oraşe”, „Neamul românesc din Basarabia, Bucovina”, etc., iar în 1904 e unul din factorii principali ai comemorării lui Ştefan cel Mare, ca apoi să nu i se permită intrarea în Bucovina. In „Sămănătorul "articolele sale sunt îndreptate spre crearea unei culturi pe temeiuri pur naţionale. Prin puterea vorbei şi simţul demnităţii naţioanle, profesorul Iorga reuşeşte să împiedice reprezentarea pieselor în limbi străine pe scena Teatrului Naţional. Data de 13 Martie 1906, însemnând capitolul: „Lupta pentru limba românească”, rămâne una din cele mai frumoase pagini din viaţa profesorului Iorga. Datorită acestei mişcări, întemeiază ziarul „Neamul Românesc” în 10 Maiu 1906. In anul următor, răscoalele ţărăneşti, îl îndeamnă să ia apărarea sătenilor, scriind în „Neamul Românesc" unul dintre cele mai puternice blesteme din literatura românească împotriva ciocoimii. Toate frământările sociale îl duc spre luptele politice, intrând în Parlament în 1907, apoi, în anul următor întemeiază partidul naţionalist-democrat, având în program : împroprietărirea, votul universal şi ridicarea culturală a păturii ţărăneşti, crearea unei puternice forţe militare, crearea de şcoli practice şi, fără a-1 numi, întemeierea „statului corporativ”. In acelaş an ia fiinţă Universitatea de la Vălenii de Munte, şi intră în Liga Culturală ca secretar general. De acum încep marile lupte pentru unitatea sufletească prin scris şi vorbă ; prin scris, în „Neamul Românesc”, şi prin răspândirea de cărţi, cum, au fost „Istoria Românilor” tipărită în 1910 în 10.000 de exemplare şi dusă în Transilvania cu numele de „Noul metod de a cultiva cartofi, traducere din limba maghiară”, iar Neamul Românesc având denumirea de „Luni", „Marţi”, „Octombrie”, „Noembrie”, „Floarea Oltului”, „Floarea Jiului". Donează biblioteca sa de . 10.000 de volume Ligii Culturale, pe care avea s'o distrugă răsboiul. întemeiază altă bibliotecă de 3000 volume la Iaşi, căreia îi donează şi diurna sa de deputat, şi tot acolo face un cămin pentru basarabeni. In 1905 i-se face marea cinste de către fostul său profesor Karl Lamprecht de a i se admite, în colecţia „Geschichte der Europăischen Staaten” studiile asupra istoriei Românilor şi a Turcilor: „Geschichte des Rumănischen Volkes” în două volume şi „Geschichte des Osmanischen Reiches” în 5 volume. Aceste studii îi aduc o mare faimă şi numele său este răspândit în toate cercurile savanţilor mondiali. Istoricii germani atât de mândri cu specialiştii lor nu găsiseră un altul printre ei mai demn decât Nicolae Iorga, spre a se ocupa cu popoarele din sud-estul Europei. Şi astăzi, după ce el însuşi a adus atâta noutate, marile linii ale Istoriei Românilor au rămas. Activitatea sa prodigioasă, şi în această epocă, era fenomenală: în anul 1906 atinsese numărul de 100 volume tipărite iar în 1907 scrie „The Byzantin Empire”. Părăsind conducerea „Sămănătorului" tot în 1907 scoate „Floarea Darurilor "revistă închinată mai ales traducerilor. Era un răspuns acelora cari-1 acuzau că e contra literaturii universale. Ca o continuare, apare în 1908 „Neamul Românesc literar” ce durează până ’n 1912, la rândul lui continuat de „Drum Drept” până 'n 1915, când se va contopi cu „Ramuri”. Şi, cum gândul său era totdeauna la ţăranul asuprit şi fără cultură, întemeiază în 1910 ,,Neamul Românesc pentru Popor”. In 1911 este ales membru al Academiei Române şi în discursul său de răspuns, A. D. Xenopol se minuna cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o 304 © BCU Cluj o mână să le scrie, mai ales dacă adăugăm la această activitate şi aceia mai măruntă, dar tot atât de risipitoare de timp, a ziaristicii. Şi Nicolae Iorga n'avea decât 40 de ani. In 1913 ia parte la Congresul internaţional de istorie de la Londra, dar nu ca representant al ţării româneşti, căreia îi era teamă că se compromite cu profesorul Nicolae Iorga. De data aceasta ţine două comunicări: „Les bases necessaires d'une nouvelle histoire du moyen-âge” şi „La survivance byzantine dans les pays roumains”. In 1914 face câteva comunicări la Ateneo Veneto, din Veneţia: „Venezia e la penisola dei Balcani" şi „II problema balcanica e Tltalia”, scrie: „Histoire des Etats balcaniques”, „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie", Istoira comerţului românesc, Istoria Bisericii, a Armatei, Oameni cari au fost. Academia sârbească şi suedeză îl numesc membru al lor. întemeiază Institutul Sud-Est European pentru cunoaşterea cât mai deplină a sufletului popoarelor balcanice. Pentru necesităţile istorice, scoate „Revista istorică” şi „Bulletin de l'Institut sud-est europeen". începând răsboiul mondial, pe care îl privea ca unul din cele mai mari ale istoriei omenirii, prin mărimea oştilor pornite pe măcel, iar, sub raportul ideilor, sub acela al îndreptării morale, al scopului de atins, acest odios masacru va fi unul din cele mai josnice acte de ură idioată, care s'au săvârşit vreodată pe faţa pământului, o dovadă atroce a păcatelor pe care le poate săvârşi o lume fără Dumnezeu şi fără ideal, N. Iorga începe şi activitatea sa pentru reintegrarea hotarelor naţionale. Vor fi doi ani de lupte intense pentru stabilirea unei atitudini, şi, „când a sosit ceasul pe care-1 aşteptăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit, când a sosit ceasul în care cerem şi noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceeace alte neamuri, mai fericite, au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta: dreptul de a trăi, pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”, din acest ceas, Nicolae Iorga, n’a trăit, n'a scris, n'a vorbit, n’a muncit şi gândit decât pentru ca ceasul ce-a bătut şi pentru noi, să nu se termine decât prin victorie. Din această epocă a războiului ne-a rămas celebrul discurs din 14 Decemvrie 1916 : „să ne mănînce clinii pămîntului acestuia mai curînd decît să găsim fericirea, liniştea şi binele din graţia străinului duşman”. Şi, iată-1 pe Nicolae Iorga văzând idealul pentru care luptase, scriind actul de alipire al Bucovinei cu Patria Mumă, alcătuind proclamarea Regelui Ferdinand către poporul românesc prin care-1 împroprietărise şi conducând pe reprezentanţii ţării în întâia lor adunare din Camera românească. După războiu, activitatea sa capătă un alt aspect, îndreptându-se mai ales peste hotare. Numit profesor la Sorbona în 1931, face cunoscut istoria şi cultura ţării sale şi a sud-estului Europei prin cursuri anuale. In anul următor înfiinţează şcoala română de la „Fon-tenay-aux-roses”, ajunsă astăzi o mândrie naţională. Rând pe rând e chemat să conferenţieze în centre intelectuale ca: Paris, Lille, Strasbourg, Olso, Roma, Milano, Berna, Ziirich, Barcelona. Scrie: „Histoire de l’art roumain", prin care valorifică vechea artă românească, „Histoire des roumains et de leurs civili-sation”, operă tradusă în italiană, germană, engleză, acum şi în polonă, cum şi alte lucrări, arătând străinătăţii farmecul pitorescului ţării, frumuseţea trecutului plin de tristeţe, şi cultura poporului nostru. In ultimul timp dă la iveală cea mai grea carte a vieţii sale : „Essai de synthese de l’histoire de l'humanite”, în patru volume. Tot pentru nevoi culturale inaugurează în 1939 la Veneţia „Casa Romena”. Universităţile, ca cea dela Oxford, îi conferă doctorate. Academiile franceze, polone, suedeze, îl numesc membru al lor. In congresele internaţionale de istorie ocupă locul de cinste. Activitatea sa e strânsă în mai mult de 800 volume, peste 13.000 articole şi tot pe atâtea recensii. In această uriaşe operă, arată că evul mediu nu e o etapă a istoriei închisă în rigide fapte îndepărtate de orice bunăvoinţă, că forţele vitale ale poporului preţuiesc mai mult decât legile artificiale ale statului, că întreaga naţie a trecutului nu poate fi uitată în progresul pe care trebuie să-l aducă viitorul, şi, mai presus de toate, atât în opera cât şi în faptele sale, domină o ideie : moralitatea. A muncit, a creiat, a uimit. Descoperă adevăratele comori, dă viaţă culturală, împrăştie în jurul său învăţătura şi lumina adevărului, dă viaţă din viaţa sa, ideal din idealul său, gând din gândul său, speranţă din speranţele sale. Ctitorul idealurilor noastre, voevodul sufletului românesc, iubitor de glie românească, N. Iorga luptă pentru a învinge, scrie pentru a lumina, vorbeşte pentru a convinge, iartă pentru a îndrepta. Sărbătoreşte şi e sărbătorit, admiră şi e hulit, dispre-ţueşte şi e admirat. E profesorul generaţiilor de patru decenii, e ziaristul ce dă prestanţă colegilor, istoricul vieţii româneşti, dar şi al tuturor ţărilor, academicianul tuturor academiilor. Dela simplul învăţător uitat într’un colţ de ţară, dela dascălul de biserică, dela ziaristul, dela tipograful şi zugravul de biserică şi până la profesorul universitar, până la iubitorul cel mai priceput al cărţii româneşti, a trăit, s’a adăpat, s’a inspirat, a produs, datorită celui ce e în veşnică progresie, celui ce nu cunoaşte odihna. Şi opera lui va fi transmisă din generaţie în generaţie şi pretutindeni va încălzi sufletele, trezind o încredere în noi, un avânt spre desăvârşire, spre idealizare, şi, ţinându-1 în noi, deapururi în haina senină şi pură a ideilor, a frumosului simbolizat în cuvânt, ni-1 facem icoana ce'ntrupează purul suflet românesc, . BARBU TEODORESCU 305 © BCU Cluj COLECŢIA „A P O L L O" D-l Al. Busuioceanu a întemeiat această colecţie pentru a face cunoscute publicului nostru şi, pe cât se poate, străinătăţii arta noastră modernă şi arta veche, înfăţişate în personalităţile de seamă, în colecţii şi muzee sau în localităţi şi monumente. Au apărut până acum patru cărţi în care Al. Marca scrie despre pictorul G. Tătărescu; Al. Busuioceanu despre pictorul Jser; Tndor Vianu despre sculptorul Han; O. Han despre operele lui Bourdelle din muzeul Simu; iar Paul Nicorescu despre oraşul Cetatea Albă. In vederea îndoitului scop, textul autorilor e redat în româneşte şi franţuzeşte. Jumătate din grosimea fiecărui volum o cuprind reproducerile pe hârtie cretată. Cărţile se înfăţişează îngrijit tipărite de „Ramurile" craiovene, deşi reproducerile n’au precizia şi strălucirea grafică necesară unei asemenea colecţii. Era nevoie de colecţia „Apollo”? Afară de publicaţia Comisiunii Monumentelor Istorice care priveşte numai arta veche, şi aceasta aproape numai sub unghiul documentar; afară de cele două monografii despre Grigorescu şi Luchian, date de fosta editură „Cultura Naţională” n'avem încă nimic în această direcţie. Ţara e plină de monumente pe care publicul încă nu le cunoaşte, iar specialiştii încă nu le-au studiat pe toate. Arta noastră plastică e dintre cele mai bogate, dar ea nu se poate vedea în mizera colecţie a Statului. Puţinii amatori cu ochiul educat o urmăresc în expoziţiile anuale, organizate de artiştii în viaţă. Dintre puţinele periodice care mai rezistă sărăciei de bani şi de duh, singură Gândirea, cu strădanii enorme, îşi urmează de aproape unsprezece ani propaganda pentru educarea şi îndrumarea publicului în arta noastră plastică. Colecţia „Apollo”, sistematic alcătuită, tinde ca, prin condeiele cele mai competente, să înfăţişeze valorile reale, plastice, cu care orice popor se poate mândri şi să creeze astfel o atmosferă cât mai largă şi mai limpede artei naţionale. Lucrul acesta ar cădea de drept în sarcina Statului — atât de absent în acest domeniu — sau, în absenţa lui, ar cădea în sarcina artiştilor în viaţă, dacă ei ar fi organizaţi şi disciplinaţi în vederea propriilor interese. In lipsa amândurora, d-l Al. Busuioceanu a început, de unul singur, această operă grea. Grea mai ales din punctul de vedere al condiţiilor materiale. Astfel de cărţi sânt costisitoare, iar public pentru ele e puţin. Amatorii de artă în România se pot număra pe degete. Sub raportul plastic, societatea noastră e azi acolo unde era acum un veac sub raportul cărţii. Iată, schiţate, condiţiile în care d-l Al. Busuioceanu îşi ia pe umeri sarcina unei propagande şi îndrumări competente în favoarea plasticei româneşti. Cine e întemeietorul acestei colecţii? Publicul mare l-a cunoscut acum doisprezece ani ca redactor al ziarului Dacia pe când îl conduceau Al. Vlahuţă şi Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Dar, desigur, l-a uitat. Cititorii vechi şi credincioşi ai Gândirii îşi amintesc poate de o serie de poeme în proză, strălucitoare de poezie concentrată, animate de verva spiritului şi subliniate de o ironie caustică. Al. Busuioceanu a uitat în colecţia întâilor ani ai revistei noastre acele pagini originale ce i-ar putea stabili oricând renumele de poet. De atunci, rareori Gândirea i-a avut colaborarea prin câteva studii şi esseuri dintre care cel întitulat Ethos şi aflător în numărul de Martie 1926 alcătueşte o dată în literatura atât de săracă a filosofiei noastre estetice. El formula atunci un punct de vedere nou pe care cu un an doi mai târziu un Henri Bremond avea să-l ducă la amploarea cunoscută. Alţi cititori îl cunosc din cartea lui de întâie tinereţe Figuri jri Cărţi în care poezia noastră de acum zece ani e pusă la punct cu o siguranţă critică pe care timpul a verificat-o, fără s'o desmintă. Afară de acestea, d-l Al. Busuioceanu s’a remarcat pe terenul literar prin două traduceri: Naţionalismul de Rabindranath Tagore şi poesiile lui Walt Whitman, însoţite de două studii critice model asupra autorilor respectivi. Poet, critic şi estetician, d-l Al. Busuioceanu şi-a părăsit pe rând însuşirile cu care debuta eminent, — pentru a se dedica exclusiv studiului istoriei artelor. După ani îndelungaţi de erudiţie la Viena, la Roma şi Paris, tânărul doctor în litere avea îndărătul său o remarcabilă activitate ştiinţifică, absolut necunoscută în România. Studiile sale de specialitate sânt publicate în italieneşte, altele răspândite prin congresele internaţionale de istoria artei, şi puţine tipărite în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, sau în Analele Academiei Române. Lucrările asupra începuturilor artei italiene, publicate în italieneşte, îi atrăgeau prin contribuţiile noi, elogiile lui Salomon Reinach, care îl citează apoi ca pe o autoritate în ediţia nouă a cunoscutei sale cărţi Apollo. Dacă poesia şi critica literară au pierdut în Al. Busuioceanu— fie şi numai vremelnic—, un talent original şi o judecată dintre cele mai puternice, istoria artei a câştigat un erudit îndelung pregătit, stăpân pe secretele tehnice ale specialităţii, şi a cărui valoare ştiinţifică e încă de pe acum recunoscută în cercurile savante ale străinătăţii. La noi în acest domeniu, e aproape totul de făcut. Afară de cele câteva lucrări ale d-lor N. Iorga, G. Balş, N. Ghica-Budeşti şi alţii, totul pluteşte în vagul diletantismului sau rămâne încă afundat în umbra necunoaşterii. Rândurile acestea de prezentare în termeni cât mai seci cu putinţă vor să arate că noua colecţie „Apollo”, înfăţişând valori individuale sau colective într’o formă descărcată de erudiţie (în vederea publicului) e supra-veghiată totuşi de o competinţă probată, care e o garanţie. In afară de cărţile care poartă nume cunoscute ca al lui Tudor Vianu sau Al. Marcu, n'avem decât să deschidem de pildă, pe cea mai recentă, asupra Cetăţii Albe, scrisă de d-l Paul Nicorescu, profesor la 306 © BCU Cluj Universitatea din Iaşi. Străvechea cetate vastă dela confluienţa Nistrului, una din cele mai bogate şi mai interesante staţiuni arheologice ale României, între zidurile căreia zac straturile suprapuse şi încrucişate ale civilizaţiilor orientale şi occidentale — simbol al istoriei noastre de totdeauna —, ne e înfăţişată în cadrul peisagiului şi în adâncimea istorică cu o adevărată virtuositate în care un talent armonios de descripţie CRONICA MEMORIILE D Nu urmează decât la un scurt interval de la apariţia Amintirilor d-lui Lovinescu. Prin adiacenţa în timp şi în vitrină, se pun de la sine în comparaţie, oferind concluzii pentru caracterizarea a două personalităţi. D-l Lovinescu lipsit de sinceritate şi calculat şi-a compus Amintirile, aplicându-şi prin aceasta, mânu proprio, lovitura dizolvantă. Un proiect de exagerat egocentrism şi de vădit encomion prietenesc şi de neţărmurită ură. Dar ceeace place, ceeace antrenează în Memorii e tocmai desfăşurarea spontană a faptelor şi, împreună su ea, marginalia pe care o face omul prins în vălmăşag cau spectator de la distanţă. Să fii de o desăvârşită corectitudine faţă de gândurile şi sentimentele tale. Să ţi le însemnezi direct, aşa cum ţi le comunică momentul. Fără intenţie de poză. Fără orgoliul toaletelor verbale. De îndată ce ai revenit spre a-ţi reface naivităţile, spre a-ţi retuşa violenţele sau corecta greşelile, percepţia lectorului te descopere şi te dezaprobă. Când adaugi, în plus, şi cochetărie vestimentară — oricât ar fi ea de artistică — ai compromis genul şi ţi-ai pronunţat singur verdictul osânditor. Aşa a făcut d-l Lovinescu cu primul său volum de Memorii — mult trâmbiţat de presa amică. Un condei negativ şi acid a strâns amintirile literare de demult, începând din copilărie. Le-a înşirat bob numărat pe aţă mătăsoasă, le-a şlefuit, le-a estetizat, distilându-le în extract de mătrăgună, până ce le-a stors „viul tot”. De aceiea paginile Memoriilor d-sale au rânjet hâd de craniu şi nu-ţi sugerează viaţa. Alături, la câteva luni ni se dărueşte şi cealaltă carte de Memorii a d-lui N. Iorga. Generată de trebuinţa unei documentări faţă de sine însuşi, reproduce egal impresia desagreabilă ca şi pe cea plăcută. D-sa a acordat filelor memorialistice sanctitate. Cum nu poţi să-ţi retragi ofranda, tot astfel nu ai dreptul să ştirbeşti din slova confidentă. înregistrarea celor ce a cugetat, celor ce l-au mâhnit sau l-au bucurat, curgerea actelor — în sfârşit toată viaţa unui om în tumult de vânturi nă-praznice, din clipa când a fost încredinţată duhovnicului mut, a dobândit prerogative de inviolabilitate. Şi numai aşa trebue să fie Memoriile. D-l Lovinescu a voit parcă să dea anume proba negativă, a ţinut să prezinte fuzionează admirabil cu informaţia clară şi bogată a învăţatului. Paginile acestui ghid se citesc ca o poemă înstelată de sugestii şi evocări. M’am oprit asupra acestui nume mai necunoscut publicului neerudit, pentru a arăta în treacăt, ce mână sigură are întemeietorul colecţiei „Apollo” în alegerea colaboratorilor. NICHIFOR CRAINIC LITERARĂ LUI N. IORGA genul în caduc. Sau mai degrabă şi-a întitulat fals seria noui opere. Străbătând cele două volume ale Memoriilor d-lui Iorga, retrăeşti vremurile cari ne-au încercat între anii 1917—1921. Nu însă istoric —şi aici stă farmecul — ci omeneşte. Istoricul N. Iorga a scris o carte unde istoria este absentă, dar în schimb viaţa palpită năvalnic în flux de forţă telurică şi reflux de avânt către ideal. Ni se pare că acesta şi nu altul este rostul Memoriilor. Nu să servească istoria, ci s'o explice printr’un adaos de suflare vitală, prin infuzarea căldurii sângelui şi a respiraţiei. M-me Ancelot exprima în cuvinte potrivite adevărul că aportul de completare, de necesară clarificare, nu stă în observarea lucrurilor mari sau a acelora cari izbesc pe toată lumea, „ces sont Ies petits details secrets qui developpent Ies caractfcres et qui aminent Ies evenements”. Uriaşul istoriei noastre, în intimitatea Memoriilor sale, a voit să nu facă istorie, convins deplin că nu e locul; Magul care a electrizat câteva generaţii, cu foc de mistică naţională, a încetat în faţa paginilor simple, să vrăjască. Istoricul şi Magul au cedat locul omului. Şi în afară de alte considerente, preţuirea noastră se îndreaptă în deosebi în această regiune, unde surprindem aurul sincerităţii: spontaneitatea spiritului şi a faptei. Pe tabletele Memoriilor d-lui Iorga, citim întâi sufletul său, apoi sufletul Suveranilor, al căror credincios sfătuitor a fost, sufletul colectiv al jertfiţilor şi suferinzilor pe Golgota naţională şi varietatea imensă a actorilor de toată mâna: întreaga noastră galerie politică şi socială a războiului. Sinteza istorică a crucialelor evenimente rămâne deocamdată un „pium desiderium”. Participantul şi istoricul o plănueşte. O va „încerca", când pe lângă aceste mijloace va dispune şi de altele. Concepute astfel, Memoriile se înfăţişează ca o punte de transmisiune de la inima sa la inima celor mulţi; o punte nemeşteşugită pe care vehiculează însemnarea scurtă, apăsată, neglijent redată uneori, cum a fost ceasul, cum a fost liniştea sau turburarea cronicarului. Ai, aproape constant, impresia că a fost îngrămădit material brut care adastă prelucrarea — amplitudinea explicativă şi rotunzimea formei, dacă nu mai cizelată, 307 © BCU Cluj oricum mai comodă. Autorul a înţeles că, în afară de activitatea publică (ziar, conferinţe, tribună parlamentară, sfetnic politic, etc.) există alta care reclamă consemnarea într'un letopiseţ personal. Acolo nu se cade să fie ceremonie, ci revelaţie integrală, neînţărcuită nici de urma protocolului. Flori de aur, nu bătute cu migală pe nicovala artei, ci izbucnite deadreptul ca lava care sfârâe în erupţie. Despre răsboiul nostru d-1 Iorga a scris de atâtea ori până acum, dar nicăeri ca aici nu ni se dă atmosfera, ambianţa, frământarea şi părtaşii ca în Memorii. In cele două volume stă cheia nenumăratelor caractere şi secretul actelor mari din săvârşirea cărora a rezultat împrăştirea întunericului şi zorile luminii biruitoare. Nu analizăm conţinutul. Sunt aici de patru ori zilele unui an, şir lung de oameni şi avalanşe de evenimente. Ne vom opri la ceeace ni se pare pentru totdeauna fixat interesului. In primul rând dinasticismul d-lui Iorga. Bătrânul dascăl care a stat în corespondenţă peste veacuri cu toţi Voevozii şi cu toţi sprijinitorii scaunelor domneşti, este dinastic prin predestinare. In amarul zilelor neguroase au şovăit aţâţi bărbaţi socotiţi stâncă de statornicie. Când devotamentul celor mai mulţi s’a clătinat, d-sa a rămas neclintit, mai ales în urgia desnădejdilor. Vorbele însemnate la 16 Martie 1920 sunt de o importanţă deosebită pentru judecarea adâncului personalităţii d-lui Iorga şi, în parenteză, a celorlalţi. ,,... pe toţi — afară de „cânele de pe scările tronului” — i-am văzut făcând anti-dinasticism. Pe mine nimeni; dar dinasticismul mieu se arată când Coroana are nevoie, nu când eu am nevoie de dânsa. Şi amintesc că i-am spus, într’un ceas greu Moştenitorului: „Eu sărut buzele când sunt amare; când sunt dulci le sărută toată lumea". Din această cauză, medalioanele Regelui Ferdinand, al Reginei Maria şi ale restului augustei familii sunt minunate prezentări de chipuri sufleteşti, cari ar fi rămas pierdute, dacă nu treceau în paginile de negrăită sinceritate şi fidelitate ale Memoriilor. Iată o frântură de glas şi lacrămi, unde icoanele celor doi Suverani s’au întipărit pentru posteritate. Dar nu în iscusite panegirice de zile mari; sfânta Lor suferinţă se oglindeşte în amintirea celui ce le-a stat în preajmă şi le-a priceput zbuciumul. Par accente vibrante dintr’o dramă tăinuită : „Regina plângea azi dimineaţă — Eu nu mai sunt o Regină, ci o învinsă, o roabă... E hotărîtă să rămână aici. D-na Greceanu i-a oferit Stânca. Va îngriji de spitale : „voiu fi o slugă a celor ce sufăr”. Regele a venit aseară la masă cu ochii plânşi. E silit a face ce se face de miniştri, de cari nu se poate lepăda, fiindcă o conspiraţie temută l-a adus să-i aleagă”. Sau linii din scrisoarea Reginei adresată d-sale la 25 Aprilie 1918 : ,,... eram mai fericită când ghiulelele de la Mărăşeşti zburau de-asupra capului. Dar este o flacără care nu poate muri. Mă vei ajuta, cu puţini alţii, să păstrez vie această flacără în ciuda împrejurărilor strivitoare”. Alţii, când au năzuit să desprindă fibre, din firea Regelui, ctitor de ţară nouă, au făcut-o pătimaş, alunecând dincolo de pragul cuviinţei, în elogiu sau defăimare. Ce simplu şi nebăgat în seamă răzbate o notă profundă din sufletul său, religiozitatea. In două rânduri prizărite la capătul foii de la 15 Noembrie 1918, răsare în caractere lapidare, o cută discretă care n'a putut decât întâmplător să iasă la iveală : „Regele îmi comunică mulţămirea lui pentrucă am prins nota religioasă, ascunsă lumii, a naturii lui”. Protagonist al marei epopei pe care a pregătit-o şi susţinut-o în scrâşnet de dureros efort, d-1 Iorga şi-a pus nădejdea în ţăran, luptător cu arma, cu nădejdea şi cu răbdarea. Iubirea şi stima pentru popor se si-tuiază în Memorii la acelaş nivel cu acea nutrită pentru Regele şi Regina lui. D-lui Mihalache, care se mândrea cu cunoaşterea vieţii ţăranului, d-1 Iorga îi replică : „Dt-a îl cunoşti de când eşti d-ta; eu îl cunosc de când este el”. Nu vedeţi în aceste confesiuni admirabile mijloace de a defini proteica imagine a d-lui Iorga? Nu sunt oarecari vorbe netede, cu vanitoasă sonoritate. Sunt bucăţi incandescente frânte întâmplător din coliziunea meteoritului. întoarceţi paginile voi. II până la 173, unde sunt rânduite notele zilei de 1 Martie 1919 şi veţi întâlni în ritmul abrupt al indignării unei riposte acelaşi lucru. Cel ce şi-a închinat toate puterile ţelurilor neamului său şi şi-a spus convingerile înflăcărate, n’a fost niciodată un retor. Apostol şi profet — este solul neamului, destinat să-l iubească, să-i poarte cuvântul şi să-l apere. Şi când s'au abătut nenorocirile, acul seismografic a apăsat scurt, fără comentariu. In două propoziţiuni condensează noian de jale, dar îndărătul lor, trăeşte limba de flacără a credinţei: „Ni se ia Ceahlăul” — e svâcnirea, elegiacă pentru moment, dar dedesupt durează temeiul că viitorul, în pofida vicisitudinilor, va fi altul. Această sobrietate aparent glacială, cere să fie prelungită. La ţesătura imprimatului lectorul este continuu solicitat să aducă spiritul său. Citiţi, b. o.,: „In ajunul infamului tratat, care ni ia şi tot colţul Domelor, supt steaguri lumea se plimbă, încântată. De-asupra, cerul de secetă. Dincolo de Siretiu, foame şi umilinţă” ; vorbele cad greu şi recheamă, cu toată economia expresiei lor, depresiunea acelor vremuri. Scriitorul cu frază luxuriantă ca vegetaţia tropicală şi-a poruncit să nu literaturizeze, să-şi cresteze răboj cu puncte de memento. Totuşi în massa densă de cifre, nume şi fapte fierbe din când în când emoţia, îşi face loc impresia dură : „Ce triste zile! Oraşul e un iad de murdărie supt un cer de plumb. O mulţime imensă, cu căutături de bestii preocupate de hrană şi de plăceri, se târăşte prin noroiul gros, pe care-1 răscolesc câteva femei în zdrenţe, cu figurile de agonie. Caii flămânzi cad în marginea 308 © BCU Cluj trotuarului şi pe unul îl sfâşiau câinii. Iar seara, în lumina slabă, lumea inconştientă, se plimbă” (27 Decembrie 1918). Ne îngăduim un citat mai întins, fiindcă asemenea tablouri nu sunt frecvente în Memorii. Am mai subliniat doar unul similar prin ton. Este panorama apocaliptică a Iaşilor din tragicul an, 1918 (18 Iunie) ; „O privelişte pe stradă. O căruţă trasă de un cal slab. Doi săteni în urmă. Un miros de cadavru se desface din sicriul rău lipit care încet, încet, străbate oraşul la doi paşi de strada veşnicei petreceri”. Fără voie pictura sumbră şi sumară te repune în zodia pătimirii de atunci. Apoi oamenii. Deşi amestecat între partenerii eroicei activităţi, deşi introdus în pasionantele războaie politice, spiritul d-lui Iorga nu este întunecat şi cumpăna raţiunii nu înclină spre contestare. Pe alocuri un epitet mai tare, altădată o eronată calificare, — desminţite de ulterioare întâmplări — niciodată însă un extrem individualism, care să opacizeze ori să denatureze oamenii. Avem oricum certitudinea că n’a revenit asupra lor. Le-a conservat intacte : „...n’am suprimat decât ceeace putea jigni pe oameni în onoarea lor. După moartea mea, urmaşii miei vor judeca dacă şi această parte trebuie introdusă în ediţia definitivă”. Ce-ar fi devenit C. C. Arion, Stere, Antipa, Marghiloman sub reverberaţia caustică a d-lui Lovinescu! In Memoriile d-lui Iorga adversarii îşi păstrează profilul nealterat. Cercetarea se întreprinde pe diverse laturi şi deci se înlătură exclusivismul. De la cronicarii străluciţi cu cari a fost în permanentă relaţie, d-sa s’a deprins să fie drept, dezbrăcându-se, pe cât este omeneşte cu putinţă, de părtinirea deformatoare. * In al 60-lea an de glorioasă muncă, în anul când sărbătorirea cărturarului genial corespunde cu ascensiunea la cea mai înaltă treaptă, al doilea ocârmuitor după Rege, întâmplarea a vrut să iasă din teascuri şi Memoriile. Desigur întâmplarea, pentrucă d-sa este cu totul străin de pregătirea sărbătorescului entuziasm al oma-gierei. Şi cu atât mai neprevenit faţă de marea chemare domnească, la răspundere şi lucru. In anul înţeleptelor şi rodnicelor bătrâneţe, când intelectualitatea acestui popor şi-a arătat gratitudinea, când Regele a apelat la d-sa ca la suprema rezervă care să ne scoată din greşeli şi sa ne călăuzească în Canaanul mântuirii, coincidenţa a hotărît ca d-1 Iorga să răspundă cu două DAIMONION DE Dela apariţia ultimei cărţi a d-lui Lucian Blaga s'a scurs un timp însemnat şi totuşi recensenţii nu s’au sezisat. Esseul în materie de filozofie nu-i avantajează totdeauna pe autori. Se plasează între profesionism şi diletantism. Stânjeneşte pe cel dintâi şi nu-1 satisface gesturi: unul inedit al Memoriilor; celălalt neaşteptat, versul dramatic din Ovidiu. Şi de data aceasta generozitatea ne depăşeşte. Socotim însă că mai presus de vorbele cu miez de simţire ce s’ar putea spune, de faptele doveditoare de admiraţie şi recunoştinţă pentru opera ştiinţifică sau literară, se cade a fi preţuit fiorul care tresare în sufletele noastre. Singularul însufleţitor are o operă vie şi anonimă cât nu se bănueşte. Din sânul vast al păturii cărturăreşti pe care d-sa a creat-o, a undit o emoţie inefabilă şi a pornit un salut tăcut. Căci peste neamul nostru întreg, Profetul a revărsat valuri încropite de mistică naţională. România de astăzi restaurată în hotarele ei dacice şi etnice este în mare măsură fruct al duhului său demiurgic. Sufletul acesta pe care ni l-a dospit i-1 restituim acum crescut, în anul slavei şi al sărbătoririi, drept cel mai preţios şi ales dar ce i-1 putem întinde. In momentele de dezamăgire să-şi aducă aminte că sunt în cuprinsul naţiei atâtea inimi pe cari le-a înviorat, trezindu-le la lumina aspiraţiiior româneşti. Din ştiinţa împărtăşită cu dărnicie împărătească au iradiat luminiţe modeste în toate colţurile pământului stăpânit de Români; la verbul său inspirat s’au călit energii pentru adevăratele ideale. Dela Bălcescu încoace nimeni altul până la d-1 Iorga n’a predicat o evanghelie naţională scrisă în litere de foc sacru. Şi aceştia, cari ne numărăm astăzi în jurul prapurelor Gândirii, de la d-sa pornim. Crezul nostru emană dela Penaţii descălecători de gând : Bălcescu, Kogăl-niceanu şi Eminescu. De la ei şi de la d-sa ne socotim punctele iniţiale ale liniei noastre de etică naţională şi culturală. Modestele vprbe scrise aici le găsim în centrul conştiinţei noastre. Şi se înalţă întocmai ca aburii şi fumul de pe altarele de cinstire. Lângă volumele Memoriilor, în anul al 6o-lea al vieţii sale — pe care i-o dorim continuată cât este posibil mai departe — depunem, nu comune laude de cronicar, ci omagiul unei generaţii pe care a învăţat-o, certând-o în erori, animând-o în avânturi, spre a ajunge la porţile Ierusalimului naţional. Cinstirea noastră este cinstirea generaţiei Sămănăiorului. Şi fiindcă vine de departe, din ucenicie, din albastre şi însorite idealuri, din zările tinereşti, să fie încredinţat d-1 Iorga, că este neprihănită. E mulţumirea pentru ce ne-a dat, pentru ce suntem şi pentru ce râvnim să realizăm mai bun, cu gândul şi cu fapta. Puţinul prinos de aici este aşa dar semnul unei mari datorii sufleteşti pe care recunoaştem că o avem faţă de d-sa. LUCIAN BLAGA pe cel din urmă. Doctoralii riguroşi, ermeticii şi filozofii de catedră privesc cu o ţinută de superioritate manifestările situate între domeniul stringent doctrinar şi între beletristică. Pe fieful seniorial al sistemelor de gândire, prezenţa braconierilor — neconstrânşi de me- 309 © BCU Cluj tode consacrate — este, de cele mai multe ori, inoportună» De aceea Daimonion n'a fost semnalat, deşi li-\ teratura noastră filozofică sporeşte anevoie, deşi abia se vede răsărind, la intervale mari, câte un opuscul. Hierofanţii învestmântaţi în odăjdii oficiale nu permit eflorescenţa dincolo de cadrele consacrate. Orice cult care depăşeşte ritualul este, dacă nu respins, ignorat. Pe de altă parte, cărţile de idei, ieşind din sfera literaturii obişnuite, nu preocupă nici pe recensenţii mai numeroşi şi mai binevoitori dela foiletoanele ziarelor sau dela revistele curente. Acolo se cere o informaţie care priveşte în majoritatea cazurilor lotul literar propriu zis. La noi, în deprinderea publicului mare, n'a intrat încă necesitatea de a alterna lectura distractivă cu alta mai spinoasă, dar mai încărcată de idei. Acest loc intermediar de speculaţie, între filozofie şi esseul comun, justifică în parte lipsa de discuţii în jurul unei cărţi, limpede ca un pumn de apă dintr’un izvor reconfortant. D-l Lucian Blaga pregătit în cultură filozofică, n'a râvnit un post de profesionist şi n’a lucrat în vederea câştigării de simpatii în rândul corpului universitar. 'y Poetul şi gânditorul s'au înfrăţit într’o personalitate. Adeseori surprinzi pe unul substituindu-se celuilalt sau contopindu-se laolaltă. In brazdele de vers încolţesc gânduri, iar în brazdele de gânduri înfloresc corole cu forme şi colorit atrăgător. Cine oare se bucură de un privilegiu excepţional ca d-sa? După cât ştim, e singurul şi n’are alături o personalitate similară, nici în urmă, în trecut, nici în actualitate. D-sa scrie filozofie cu pasiunea şi spontaneitatea cu care măestreşte un vers. Şi tocmai în aceasta rezidă farmecul şi interesul pe care-1 produce. Daimonion se înseriază al şaptelea. înaintea lui stau ca nişte jaloane pe un câmp de îndeletniciri, în parte abstracte, câteva soluţionări de probleme cari au raport cu filozofia şi cu literatura. Pietre pentru templul meu, cel dintâi, este o colecţie de cugetări modelate în lut plastic imagist. Acolo şi-a cioplit blocurile cari aveau să intre în zidirea templului poetic. Succesivele cinci studii şi esseuri: Cultură şi cunoştinţă, Filozofia stilului, Fenomenul originar, Feţele unui veac, Ferestre colorate, sunt de aceiaş factură cu Daimonion. Cercetând „biografia” unei metode, ca în Fenomenul originar, sau „paralelismul istoric” al producţiilor artistice din sec. XlX-lea, în Feţele unui veac, d-l L. B. urmăreşte cu mobilitate linia desfăşurării unui fenomen până la punctul de origină. Adogmatic, procedeul d-sale este dialectic, în sensul de a comunica idei generale într’o expunere agreabilă, frumoasă. Ultimul studiu, Eonul dogmatic, publicat în Gândirea, şi acum în preparaţie pentru a fi dat în volum, conţine totalitatea eminentelor însuşiri de esseist ale d-lui L. B. Daimonion este menit de autor să aibă întâi un rost omagial. In Martie 1932 se vor împlini o sută de ani .. dela moartea lui Goethe. Interpretarea ideilor filozo- fice ale lui Goethe, într'un studiu, care apare în preajma centenarului, este o pioasă închinare „adusă amintirii aceluia care ca poet şi gânditor reprezintă ca nimenea altul, spiritul european”. înrudit sufleteşte cu marele demiurg, poet-gânditor, d-l B. este cei dintâi pelerin român la festivitatea goetheană. Să credem că gestul d-sale nu va rămâne izolat şi pe drumul spre Weimar se vor înşira şi alţii. Dacă n'ar fi decât considerentul că, dela Văcărescu la Eminescu şi Cerna, poezia noastră s’a împărtăşit din aceea a lui Goethe, şi încă este suficient să participăm la sărbătoarea zeului izvoditor de artă spirituală. In al doilea rând, autorul vrea să excite un interes filozofic : „Noi am încercat în studiul acesta închinat demonicului o interpretare filozofică a ideilor lui Goethe despre Daimonion” (pag. 86), ,, să lămurim cel puţin în parte o idee cu atâtea vagi subînţelesuri, un gând care ţine mai mult de „mitic” decât de „abstracţiune” (pag. 96). Demonicul lui Goethe este de aceiaşi natură cu apol-linicul — dionisicul lui Nitzsche şi cu faustescul din faimoasele Die Geburt der Tragodie şi Der Untergang des Abendlandes. Este un mod de comprehensiune în filozofia culturii, dar în aceiaş timp şi un principiu biografic, apărut inconştient în tinereţea lui Goethe şi conştient în partea din urmă a vieţii, unde fuzionează clasicismul cu romantismul. Cugetarea autorului lui Faust a fost şi continuă să fie încărcată de sugestii, însuşi Spengler declară că întreaga teorie a sa (Apusul Occidentului), o datoreşte lui Goethe. Plecând dela această abundenţă de idei, împrăştiată în opera poetului german şi recunoscută de remarcabili gânditori, d-l B. întreprinde sistematizarea de faţă a mitului demonicului, care aduce precizări nu numai pe tărâmul istoric, ci intră şi în celelalte discipline, în : metafizică, estetică, psihologie, în biografică, în teoria geniului şi în filozofia culturii. Din această latură demonicul apare tot atât de revelator ca şi fenomenul originar. Printr’o genială intuiţie — echivalentă cu aceea a lui Newton — aruncă lumini multiple în explicarea unor fenomene vast cuprinzătoare. Dela craniul şi palmierul privit într'o clipă de fulgerătoare descoperire, Goethe ajunge la conturarea morfologiei biologice, schiţată în fenomenul originar. înlănţuit de această metodă, aplică Spengler mai departe, asupra epocelor istorice, morfologia culturii. D-l B. e convins ca şi Spengler că fulgerarea celei de a doua idei goetheane, demonicul, este egal de rodnică şi cu aplicaţii nenumărate ; de aceea a organizat sistematizarea ei în studiul de faţă, după relaţiile lui Eckermann şi după Goethe însuşi din Dichtung und Wahrheit. Investigaţia esseistului român culege luminozitate de departe pentru a polariza, întregi şi circumscrie ideia demonicului. înţelesul de daimonion apare funcţional mitic la Socrate, care îi indică doar existenţa, fără a-1 defini precis. Goethe însă, în a doua parte a vieţii. Ivi, în, convorbirile cu Eckermann, îşi 310 k'iiia■ •. i ,■ iraUjij in © BCU Cluj afirmă credinţa şi îşi limitează teoria asupra misteriosului daimonion. Intre gândirea mitică şi gândirea ştiinţifici a existat in viaţa lui Goethe şi există în elaborarea spiritului uman în genere, un raport strâns, nu antitetic; direct, de derivaţie a celui de al doilea din cel dintâi. In teoria culorilor activitatea ştiinţifică a fost precedată de cea mitică (lumină-întuneric). La fel: demonicul explică puterea magică a genialităţii creatoare în toate ramurile existenţei. Demonice sunt cotate spiritele pozitive, constructoare : Napoleon, d. p.; nu însă negativul Mefistofel. înfăptuitorul, în orice creaţie, inspirat de o putere transcendentă. Un izvor deosebit de Dumnezeu din care s'au desfăcut: Mozart, Rafael, Shakespeare, Byron, (transpus mitic în Euphorion, fiul Elenei şi al lui Faust). Demonicul, o taină „a vieţii şi a lumii” „îşi caută cu preferinţă epoci turburi” şi are caracterul fatalităţii. In noţiunea goetheană intră o pluralitate de note: instinct creator, putere fascinantă de înrâurire, intuiţie divinatorie, ritm vehement de viaţă”. A fost un timp când se făcea confuzie între metafizica lui Spinoza şi a lui Goethe. Diferenţa se marchează însă antinomică, cu privire la demonic. Dumnezeul lui Spinoza nu evadează din cercul său inflexibil; acel al lui Goethe manifestă alunecări în iraţional şi demonic. Cum există un raport între demonic şi metafizic, este şi altul între demonic şi fenomenologia istorică — deşi Goethe a avut o atitudine antiistorică şi n'a conceput-o decât mitic şi legendar. Pe acest teren primul maestru i-a fost Herder. Evoluţia istorică se face în progresiune de spirală. In crâmpeiul de teorie asupra filozofiei istoriei, desigur că a introdus şi demonicul care nu-i operant niciodată în perioadele clare. Valorificarea inconştientului de către romantism, nu-1 putea lăsa rece pe Goethe. De aceea între termenul inconştient şi demonic el pune trăsură de unire. Deasemenea şi pentru inconştientul psihanalitic se poate formula punct de inserţie în daimonionul goe-thean, în ciuda psihanaliştilor care-1 revendică pe Nietzsche de înaintaş. Dichtung und Wahrheit, analiza asupra lui Byron, explicaţia genezei lui Werther, precum şi rolul ce-1 hărăzeşte Erosului, sunt îndreptării irefutabile în această direcţie. Deci daimonionul cuprinde ambele inconştiente, romantic şi psihanalitic. Dar mai departe, Goethe vede în artă, pretutindeni, demonicul, acolo unde contimporanii lui se scăpau cu un neputincios nescio quid. Kant are, cu privire la geniu, o teorie mai precisă decât Goethe. In definitiv amândoi sunt deopotrivă de pătrunzători în misterul pe care alţii îl prezintă mai comod, lipind eticheta de nu ştiu ce. Schopenhauer dotează geniul cu darul intuiţiei jraţionale. Romantismul consideră geniul egal cu omul universal. Goethe ocupă poziţia între Kant şi romantici. Goethe a avut diverşi glosatori. Ideile estetice s'au bucurat de un variat comentariu ; nu totdeauna exact. Aşa, b. o., Ricarda Huch confundă geniul cu demonicul. Dar însuşi Goethe s'a exprimat că există demonici fără geniu. Aşadar a făcut diferenţiere. Capitolul final al esseului d-lui B. este rezervat trecerii în revistă a celor cari s’au ocupat de ideile estetice ale lui Goethe, referitor la demonic şi la filozofia culturii. Tillich derivă alte explicaţii mai nete şi mai înguste, cum nu le-a voit poetul-gânditor dela Wei-mar. Tillich percurge pe un fir tras din tortul goethean, un spaţiu istoric vast, introducând demonicul în aspectele istoriei, determinându-1 până şi în cele două forme moderne : capitalismul şi naţionalismul. Hans Hartmann duce noţiunea lui Goethe în personalitatea creatorului creştinismului, găsind că Iisus ar fi fost posedat de demonia iubirii. Aceiaşi valoare ca şi Jaspers dă H. Keyserling noţiunii demonic. Daque în metafizica sa biologică se abate mai mult dela zona goetheană. D-l B. se numără printre cei mai de seamă esseişti pe cari ni i-a dat până acum cultura românească. Cu predilecţie s’a îndreptat continuu în spre Goethe, cu care are puncte de contact. Goethe, Lessing, Schiller n’au ’ fost filozofi, în accepţia de a respecta un sistem şi a expune discursiv. Dar, din gândirea lor mitică se scutură idei cari reluate pot genera în spiritele încorsetate de doctrină şi metode, veritabile construcţii. Din sămânţa gândurilor lor, nasc teorii ce-şi pot cuceri loc de cinste în cadrul istoriei filozofiei. Un spirit din elita ştiinţei franceze, R. Berthelo1 nu se sfieşte de a-1 clasa pe Goethe în tipul Platon pentru antichitate şi Leonardo da Vinci pentru epoca Renaşterii; între cei ce au cumulat deodată pe artist şi filozof. La aceştia artisticul fecundează filozoficul, după cum spiritul filozofic orientează creaţia artistică. Structura aceasta specifică este formulată admirabil în următorul pasaj: „Si la sagesse de Goethe est une sagesse poetique et esthetique, son esthetique reci-proquement devient une esthâtique dela sagesse...” (R. Berthelot „La sagesse de Goethe”, în Revue de metaphysique et de morale, 34-e et 35-e annee, no. 1 et 1). Integrat în ambianţa romantică Goethe se relevează explorator şi în regiunea filozofiei pentru a crea un suport conceptului dominator de genialitate, căruia contemporaneitatea i-a acordat un credit nelimitat. încrederea în facultatea aceasta supraomenească a dominat tiranic şi marele poet nu s’a putut sustrage de a nu aduce la exegezele în curs şi ipoteza sa în care a crezut. In acelaşi studiu citat mai sus, aspiraţia spre idealul înţelepciunii este pusă nu pe seama descătuşerii de animalitate şi de utilitarismul vulgar, ci în sarcina unei des-robiri de duhul romantic, care i-a stăpânit tinereţea şi de care s'a degajat în vârsta bărbăţiei. Eliberarea de romantism nu corespunde unei osânde, este mai degrabă o absorbire a lui într’un ideal de înţelepciune. D-l B., când reia ideile lui Goethe, nu face altceva 311 © BCU Cluj decât a-şi clarifica pe ale sale, dând rezistenţă ideolo-logică poeticei personale. Antiraţionalismul şi misticismul sunt furcile capitale ale personalităţii d-sale. Se oglindesc în vers şi se găsesc consemnate în articolele sau studiile mai compacte pe cari le-a scris. In autorul lui Daimonion îşi recunoaşte un suflet afin şi un predecesor de crez. Ca Mauclaire care şi-a scris cele mai sclipitoare pagini despre maeştrii dragi (Flaubert, Ed. Poe, Peladan, Mallarme), d-1 B. se adresează spiritului favorit al lui Goethe. Activitatea sa esseistică ni se pare că-şi are totdeauna câte un ţel definit. In Feţele unui veac sunt aceleaşi căutări. Galeriile străpunse în sec. XIX, pentru scormonirea celor trei strate principale : romantism, naturalism şi impresionism, vizează captarea cauzelor cari au produs stilul nou. Din fuiorul înodat în romantism, |; ca origină, se scurge firul formelor actuale, în artă, ştiinţă şi cultură. Pe acestea, presupunem, d-sa le va despica analitic în viitoarele studii ce ni le va dărui. * * * Anchetând pe Goethe în ideile estetice cari verte-brează propria lui operă poetică, d. B. se descopere parţial, sub alte raporturi* pe sine. Nuanţe din daimonion şiroesc şi în creaţiunile d-sale, în special în drame (Zamolxe şi Meşterul Manole par mai pline de acest duh). Zamolxe rosteşte vorbe şi are atitudini impregnate de atare înţeles. Peste faţa sufletelor din celelalte drame, suflă vânturi cari vin de dincolo de lume — poate din sânul nepătruns al lui Daimonion. După ce ai călătorit peste străveziul element al studiului, şi apropii pe d-1 B. şi opera d-sale de Daimonion, ai impresia că mulţi din eroii săi s’au rupt din mitica forţă pe care a încercat s'o surprindă în unghiurile celor cinci capitole ale es-seului. Nu putem încheia observaţiile prezente, fără a scoate în evidenţă rarele calităţi literare pe cari le aduce d-1 B. în esseu. In deobşte filozofii gândesc îmbâcsit şi se exprimă uscat, pedant; în unele cazuri obtuz. Mersul ideilor d-sale are o desvoltare de o logică impecabilă. Expunerea este redusă la un nerv principal. Digresiunile sunt radical eliminate. Termenii abstracţi utilizaţi cu economie şi când apar, primesc irizările colorate de ; seva poetică. Fraza — contrariu filozofilor didactici — este o linie plastică unde ideia nu se ascunde, ci se vădeşte. Extragem un admirabil fragment în care este CRONICA COLECŢIA Z Cine trece pe strada Vasile Lascăr prin dreptul casei cu numărul 48, atât de tihnită ca înfăţişare, respirând o atmosferă aproape provincială în contrast cu ambianţa sgomotoasă a Bucureştilor, cu greu şi-ar închipui că caracterizat aforismul. Socotim că aceste puţine rânduri au virtutea să exemplifice aserţiunea noastră : „Un aforism trăeşte prin belşugul clar-obscur de gânduri pe cari le implică fără a le exprima, O cugetare care nu implică altele multe, neformulate, poate să fie haina de oţel a unei admirabile observaţii întâmplătoare, poate să fie un îndrăzneţ început de sistem sau să oglindească o constatare de natură mai mult sau mai puţin ştiinţifică, dar anevoie poate să alcătuiască un veritabil aforism. întocmai ca o poezie cu farmecul alungat între rânduri... Aforismul e ca un salt intelectual cu curba numai parţial vizibilă... Aforismul e linia scurtă a stelei căzătoare, care după drumurile cosmice străbătute fără de a lumina, s'aprinde în clipa când încetează de a mai fi”. Cu toată părerea de rău am trunchiat citatul şi aşa destul de lung pentru rubrica noastră. Cetitorii îl vor afla în desăvârşita lui limpezime şi colorit întreg, (gând şi expresie) la pag. 17—18. Datorită acestor excelente însuşiri ale fondului şi vestmântului său, esseul Daimonion va fi o carte din cele vii, rânduite să se citească, nu dintre cele a căror soartă le condamnă să îngreuieze bibliografiile şi aşezate în rafturi de bibliotecă să fie receptacol pentru praf. * * * Determinaţi de amploarea genului în actualitate (esseul s'a luat la întrecere cu romanul), am zăbovit lângă Daimonionul d-lui B. ca în preajma unei lucrări de creaţie literară. In literaturile apusene esseul a atins un complex nebănuit. La Francezi, b. o., esseul este reprezentat astăzi de talente ilustre, un Julien Benda, un Ed. Schure, Leon Bloy, Henri Massis (pe când semna Agathon) etc. In scrisul nostru de abia îşi anunţă debutul — mai ales pe teren filozofic, unde discuţiile conservă vechiul ton grav, ostentativ erudit. (O excepţie onorabilă trebue menţionată în persoana d-lui' Tudor Vianu, care deşi legat de universitate, ştie totuşi să se elibereze din obezile strangulatorii şi să dea discuţiilor sale elasticitate). D-1 Blaga calcă peste frontierele înţepenite şi cu aportul de libertate în mişcări trasează genului primele direcţii fericite. Aridele cunoştinţe înmagazinate nu-1 împiedică de a fi suplu; condensat, deşi după atâtea întinse lecturi ar fi putut fi tentat de prolix. Compri-v--marea şi simplicitatea sunt note specifice esseului şi îl fac atrăgător ca o causerie. CONST. D. IONESCU PLASTICĂ A M B A C C I A N dincolo de grilajul mare de fier, între zidurile însorite şi atât de familiare se ascunde o comoară de frumos, un altar închinat artei şi care deocamdată stă deschis numai câtorva iniţiaţi în aşteptarea timpului când noul 312 © BCU Cluj cult va fi îmbrăţişat de mulţime* Oficiază aici un laic cu inima caldă, un om ciudat a cărui viaţă este alcătuită din contraste, burghez şi artist în acelaş timp, negustor angrosisit şi mecenate, înconjurat de artişti şi ocolit de debitori, un om de afaceri care vinde pânzeturi socotite cu metrul şi cumpără pânze plătite cu centimentrul, căruia Ressu îi face portretul, Petraşcu îi închină pânze, iar francezul Dufy îi semnează rânduri de dedicaţie în josul desenelor sale, pe drept renumite. K. H. Zambaccian este o figură populară în lumea pictorilor şi sculptorilor, cu care păstrează legături de prietenie, iar colecţia sa înseamnă oarecum un centru în fermentarea mişcării artistice dela noi. Elevii şcoalei de Belle Arte o cercetează adeseori urmărind să desprindă din exemplele vii ce le sunt înfăţişate privirilor lecţia de artă pe care şcoala nu le-o dă, artiştii şi iubitorii de artă vin aici să-şi împrospăteze vizualitatea pusă prea greu la încercare prin vizitarea expoziţiilor. Căci colecţia Z. este un muzeu în adevăratul înţeles al cuvântului, un mic muzeu de nivelul calitativ al acelora la care s’a gândit Renoir când, fiind întrebat de Meier Graefe cum poate fi învăţată arta, a răspuns : „Au musee, parbleau!” In colecţia Zambaccian se poate învăţa, fără îndoială, acest lucru şi fiu ar fi exclus ca vizitatorul comod al expoziţiilor bu-cureştene să afle aici că arta este cu totul altceva decât ceeâce i se oferă în mod obişnuit sub acest nume în sălile cu chirie scumpă şi lumină proastă. Pentru întâia oară, la noi în ţară, o colecţie particulară realizează un ansamblu omogen de o înaltă ţinută artistică. Nivelul colecţiei Z. nu ne înfăţişează un profil fluctuant cum se întâmplă cu atâtea alte colecţii. Inegalitatea, Zambaccian a ştiut să o ocolească chiar atunci când în realitate subsistă acele diferenţieri minime de Valoare între o lucrare şi alta. El a isbutit, par’că sub influenţa unui tonus, să ridice şi să menţină la nivelul celor mai înalte valori reprezentate în colecţie, lucrările de o mai redusă eficienţă artistică. Nu vei fi prins în cadrul colecţiei sale de aeea mişcare oscilatorie care te smulge depe o înălţime pentruca să te asvârle curând într’o depresiune de unde cu greu vei putea eşi. Căci Z. a fugit de eclectismul agreat de unii, el a căutat totdeauna calitatea curată, a ales numai pânzele în care culoarea poartă un mesagiu omenesc şi face să străbată ecoul nemijlocit al unei plinătăţi de stil. S’a ferit deopotrivă de gloriile false ale picturei şi de revoluţionarii cu orice preţ, a ocolit tot atâta academismul de dreapta cât şi academismul de stânga, condus în alegerile sale de un instinct sigur, care nu l-a înşelat niciodată. Intr’o măsură însemnată colecţiile de artă oglindesc psihologia colecţionarilor, dau măsura gustului lor, a înţelegerii lor pentru valorile artistice, a culturii lor. In unele cazuri, mai rare, ansamblul ajunge să capete pecetea personalităţii colecţionarului şi să reflecteze tonalitatea fundamentală a sufletului lui. Colecţia devine ea însăşi o operă de artă, caracteristică printr'un stil propriu, iar lucrările pe care le cuprinde, conside- rate izolat, ni se înfăţişează ca timbrele felurite care intră în alcătuirea unei complexităţi de expresie orhestralâ» Acesta pare să fie cazul colecţiei Z., ale cărei pânze îşi armonizează valorile între ele şi le fac să se detaşeze cu mai multă evidenţă pe Urt fond de rezonanţă comună. Orice panou capătă un caracter decorativ, face impresia unui gobelin cu nuanţe multe şi preţioase» Tabloul este pus într’un cadru care îi prieşte, raporturile care îl leagă de ambianţă sunt cultivate cu rafinamentul desăvârşit al ochiului, exercitat în efectele de contrast sau în acelea de diferenţiere subtilă. La aceasta Zambaccian este ajutat şi de cadrul bogat aî covoarelor persane vechi, cu nuanţe stinse, cu nesfârşite nuanţe ce se armonizează atât de frumos cu degradările de griuri din „Iarna la Barbizon" a lui An-dreescu, bunăoară, cu nuanţele de sidef din carnaţia unei „Baigneuse” de Renoir, sau cu roşul şi verdele de un simţământ atât de oriental din pânza lui Dela-croix, reprezentând o odaliscă. La baza colecţiei lui Z. stă o unitate emoţională, ansamblul prezintă un caracter de organicitate, pânzele se leagă între ele prin afinităţi mai mult sau mai puţin vizibile. Lin peisagiu dela Fontainebleau al lui Grigo-rescu stă faţă în faţă cu „La clairiere” a lui Courbet, pictată cam în acelaş timp ; paleta lui Petraşcu ţinteşte spre sunetul grav al armoniei cromatice din pânza lui Delacroix ; Iser şi Theodorescu-Sion se învecinesc cu Derain; griurile peisagiului din Ile-de-France sunt aceleaşi la Pallady şi Laprade. Afinităţi de elecţiune leagă pe pictorii români de pictorii francezi ai»ultimului secol. Nu este vorba de o dependenţă mai mult sau mai puţin servilă, ci de o înrâurire binefăcătoare cum se întâlnesc atâtea în istoria artelor, în lipsa cărora este infinit probabil că istoria artelor nici nu ar fi fost scrisă. Artiştii cei mai mari au suferit influenţe fără ca' prin aceasta să li se altereze personalitatea proprie. Dimpotrivă, ea a câştigat în complexitate, în măsura în care aporturile din afară au fost pe deplin asimilate şi contopite în organismul graiului lor originar. In faţa pânzelor lui Andreescu şi Grigorescu expuse la Amsterdam, criticii şi pictorii olandezi au exclamat: „Şcoala dela Barbizon, fără îndoială, însă nu pictură franceză”. Constatarea aceasta se cuvine generalizată cu privire la mai toţi artiştii noştri de seamă. Şcoală franceză, pentrucă în pictura franceză a ultimului secol ei au descoperit cel mai bun exemplu de urmat, în care se află întrunite o impunătoare tradiţie picturală cu energia în desfăşurare a unei arte vii, dar pictură românească pentrucă se sprijină pe o sensibilitate aparte, pe o intuiţie proprie a vieţei, pe o înţelegere anumită a spaţiului, pe un anumit fel de decorativitate. • Pictura românească este înfăţişată în colecţia Z.-ji' cu aproape toate laturile ei mai însemnate. Se simte desigur lipsa înaintaşilor Lecca, Szathmary, Tătărescu, Stachi şi alţii. însuşi Aman este reprezentat printr'un peisagiu mic, nu îndestul de semnificativ, în care se descopere transparenţa luminoasă a atmosferei din pe-; © BCU Cluj rioada romană a lui Corot. Asemănarea nu merge mai departe. Grigorescu ne prezintă un aspect mai puţin banalizat al carierei sale de pictor. Peisagiul din Fon-tainebleau, pictat în 1865, este o mărturie preţioasă din epoca de obiectivitate picturală, pe care artistul a străbătut-o la începutul carierei sale, sub influenţa şcoalei dela Barbizon. Frăgezimea simţământului care l-a însufleţit vădit pe pictor în prezenţa motivului favorit al acelei şcoale de peisagişti, pădurea, nu recurge pentru a fi exprimată la tehnica aeriană a contopirilor de nuanţe, pe care Grigorescu avea să o ducă mai târziu la o desăvârşire periculoasă. Folosind încă meşteşugul dens al şcoalei dela Barbizon, pictorul este preocupat să redea fiecărui obiect materialitatea lui în coloare proaspătă, să transforme şi cea mai uşoară ridicătură de pământ reprezentată, într'o bucată plină, de pictură. Câteva pete neînsemnate de roşu ruginit în massa de verde subliniază preocuparea de plastică liniştită, la realizarea căreia contribue şi savanta tratare a luminilor şi a umbrelor întunecate. In preajma aceluiaş an, Courbet picta într’un simţământ apropiat: „La clairiere”, despre care va fi vorba mai jos. Pornit şi el din ambianţa Barbizonului, Ion Andreescu, meşterul mort tânăr, adăoga la cunoaşterea meşteşugului vechiu o sensibilitate diferenţiată pentru valorile atmosferice, un modernism al expresiei, care astăzi încă îşi păstrează caracterul de actualitate. Peisagiul său din colecţia Z., „Iarna la Barbizon”, pictat în 1881, expus la Salonul din acelaş an şi remarcat de criticii parizieni ai epocei, se înrudeşte cu arta mai nouă a lui Sisley şi Pissaro, cu impresionismul lor nuanţat. O forţă intuitivă neobişnuită face din pânza aceasta un întreg de simţire, cu ecouri largi în sobritarea coloristică, în delicateţea modulărilor de griuri. Fără îndoială, pasta prezintă pe alocuri asperităţi, simţământul pictural atât de ascuţit în genere nu susţine întotdeauna realizarea, dar toate acestea aproape nu contezeă când avem în vedere ce a făcut pictorul din materia pe care a avut-o la îndemână, cum a transformat-o în fluiditate melodioasă, cum a reuşit să împlinească din câteva cenuşiuri şi un verde palid, una din pânzele cele mai subtil colorate din întreaga pictură românească. „Iarna la Barbizon” este pe drept cuvânt o mândrie a colecţiei Zam-baccian. La Haga, Amsterdam şi Bruxelles unde a figurat anul trecut in cadrul expoziţiilor de artă românească, ea a întrunit unanimitatea sufragiilor criticilor de artă şi pictorilor, cari au considerat-o cea mai înaltă expresie picturală a ansamblului înfăţişat. Colecţia Z. mai conţine un peisagiu mic de Andreescu, plămădit din aceeaş substanţă. Cu Lvchian se deschide capitolul artei moderne, atât în înţelesul de sensibilitate, cât şi în acela de tehnică. In pânza cea mare din colecţia Z., reprezentând „Toaleta copilului”, paleta ne apare dintr'odată luminoasă, în contrast cu pânzele înaintaşilor de care a fost vorba. Pictorul năzueşte spre o înseninare şi ne convinge că a aflat-o în bucuria de a trăi pe care i-q insuflă existenţa concretă a lumii, cu gesturile ei familiare, cu simţămintele ei veşnice. Este vorba de o adeziune aproape fizică la datele vieţei cotidiane, de o transpunere prin simpatie în psihologia fiinţelor mai apropiate decât artistul de arta fremătătoare a vitalităţii. Sentimentul de maternitate nu putea fi înfăţişat cu mai mult optimism, cu mai multă şi mai luminoşsă bucurie pentru ceeace este al vieţei, — oricât de umil ar fi gestul prjn care fiinţa omenească se arată legată de viaţă —, decât l-a înfăţişat Luchian în „Toaleta copilului”. Din tot cuprinsul pânzei, radiază senzualitatea sănătoasă a artistului pentru încântările coloaui, palete alcătuită din rozuri şi cenuşiuri deschise sărbătoreşte gloria surâzătoare a luminei. Rezultatul este cu atât mai vrednic de admiraţie cu cât luminozitatea nu este obţinută cu ajutorul vreunei technice divizioniste ci apare ca o calitate a materiei, ca o constantă a paletei folosite de pictor. In adevăr fondul bituminos la care pictorii mai vechi raportau şi acordau gama colorilor dintr’o pânză a fost îndepărtat cu totul, colorile sunt alăturate aici fără amestec de negru, păstrându-şi toată strălucirea lor curată. Technica de contrast coloristic se acordă cu simţământul formal atât de desvoltat la pictorul nostru, care nu numai într’o privinţă poate fi socotit, — în centrul impresionismului —, ca iniţiatorul mişcării de reacţiune împotriva doctrinei şi practicei impresioniste. Arta modernă românească este aproape în întregime datoare lui Luchian, în timp ce de meşterul Neculai nu aduce aminte decât Petraşcu, şi acesta foarte pe departe. Din constatările cu caracter de generalitate de mai sus ar fi greşit să tragem concluzia că mijloacele diferenţiate ale impre-sioniştilor ar fi străine cu totul de sfera de sănătate robustă a artei lui Luchian. Chiar în compoziţia din colecţia Z., „Toaleta copilului”, carnaţia femeei este modelată prin nuanţe de roz, într’un sentiment diferenţiat pentru pastă şi coloare. Raporturile dintre valorile carnaţiei şi cenuşiurile roze ale fondului decorativ sunt studiate atent şi urmărite pe linia unei sensibilităţi ascuţite până în consecinţele lor cele mai subtile, totuşi, înfiorările sensibilităţii se subordonează unităţii de sentiment iar nuanţele se contopesc în obiectivitatea acordului fundamental de coloare. In „Profil”, înrâurirea luminii asupra coloarei este parţial împinsă şi mai departe, fără să se poată spune că pictorul s'a abandonat cu totul vibraţiei luminoase a plein-air-ului. Dimpotrivă, coloarea are în genere înţeles de coloare locală, albul cămăşii şi cafeniul par smalţuri din ceramica populară ce se leagă între ele prin largi raporturi decorative. Descoperim aici o puternică vână de inspiraţie populară, dacă nu cumva afinităţi instinctive operează legătura dintre subconştinetul artistului şi legile tainice de care ascultă creaţia artistică a omului din popor. „Autoportretul” înseamnă o pagină emoţionantă de autobiografie şi împărtăşeşte acelaş simţământ al tragicului cu celelalte portrete în care s'a reprezentat pictorul. „Cap de studiu” este portretul unui băeţaş, amintind de perioada spaniolă a lui Manet. Deşi aproape 314 © BCU Cluj monocrom, portretul acesta este dintr’o pastă generoasă, care comunică sentimentul unei plenitudini picturale. Modelajul plastic al figurii foloseşte treceri atât de subtile, încât nu îţi dai seama uneori din ce este făcut. Eşti înclinat să afirmi că totul nu este decât un desen acoperit cu culoare, în realitate ceeace ni se pare desen este materia concentrată a pictorului. „Cap de studiu” ne dă dovada adâncimii cu care era însuşită viziunea realităţii la Luchian, ne arată cât de mult şi de repede îmbrăţişa ea realitatea, cât de pictural vedea, artistul, cât de sobru realiza, ce simţământ puternic îl însufleţea pentru forma omenească, într’un cuvânt ne convinge de calitatea înaltă a stilului la care Luchian şi-ar fi putut duce înfăptuirile sale, dacă suferinţa nu i-ar fi stat împotrivă. Dintre pictorii în viaţă, Petraşcu este cel mai bine reprezentat în colecţia Zambaccian. Colecţionarul păstreaz ă dealtminteri raporturi de aleasă prietenie cu bătrânul meşter, care i-a dedicat chair unul din autoportretele sale. Pornit din atmosfera dela Vitre, ca şi Grigorescu, Petraşcu este singurul pictor român contemporan de seamă a cărui evoluţie nu are nimic de aface cu des-voltarea unitară a picturei româneşti dela Luchian încoace. George Petraşcu este un izolat, arta lui se sprijină pe un meşteşug solid, oarecum aspru şi întunecat, dar plin de sevă coloristică. Deşi punctul de plecare al picturei lui Petraşcu este vecin cu acela al lui Grigorescu, desvoltarea stilului fiecăruia dintre cei doi meşteri a fost deosebită. In timp ce pictorul carelor cu boi s’a îndreptat în ultimii ani ai vieţei sale spre o cromatică, albicioasă, pictorul interioarelor şi naturilor moarte îşi acorda în fiecare an cu o treaptă mai sus gama colorilor, până ce din ciocnirea sau alierea lor obţinea sunetul curat al armoniilor grave, deplin interiorizate. Natura moartă din colecţia Z. pictată în anul 1925, reprezintă un summum de sinteză picturală, în organismul căreia intensitatea coloarei apare ca o altă latură a absolutismului plastic, sprijinit pe neobişnuita forţă manuală şi pe instinctul puternic al valorilor tactile. Din resurse bogate, Petraşcu şi-a împlinit încetul cu încetul forma apropriată intuiţiei sale despre lume, formă personală, atât de complexă şi în acelaş timp atât de simplă, care caracterizează deplin stilul pictorului şi-l deosebeşte dintr’o mie. Acelaş stil este evident în portretul lui Ro-maşcu, în autoportret, în interiorul patriarhal, în marină, îj/-nud, în flori, în natura moartă cu sitari, într'un cuvânt în toate cele peste treizeci de pânze ale meşterului aflătoare în colecţia Zambaccian. Din ansamblul lor, chipul pictorului Petraşcu se desprinde proeminent, dominându-şi contimporanii prin adâncimea şi autoritatea mesagiului său artistic. Cam de aceeaşi vârstă cu Petraşcu, dar deosebindu-se profund de el, Theodor Pallady, vraciul unei palete mlădiate până la frăgezimi de coloare şi fluidităţii aeriene, prelungeşte în timp ecourile unei sensibilităţi „fin de siicle”, a cărei expresie diferenţiată ne-o redă în tonuri de penumbră şi nuanţări de griuri. Ceeace este de esenţă muzicală în pictura lui Pallady o înve-cineşte în aceeaşi ambianţă subtilă cu poezia simplă a lui Verlaine bunăoară şi cu tot ceeace a însemnat modulaţie şi vibraţie intim nuanţată în arta ultimelor decenii din secolul trecut. Theodor Pallady este cel mai cultivat pictor român, dacă prin cultură înţelegem consecvenţa armonioasă şi deplin conştientă a unei atitudini de viaţă. „Pont Neuf” din colecţia Zambaccian pare alcătuit numai din răsunete sufleteşti, coloarea vibrează de sensibilitate imediată, pânza este o orchestraţie măiastră de griuri trecute printr'o cromatică imperceptibil diferenţiată. „Natura moartă" cu flori în vasul de cristal este o dovadă strălucită de câtă bogăţie artistică poate realiza pictorul ca mijloace de o simplitate nespusă. Căci Pallady nu a năzuit niciodată spre gloria unui meşteşug savant, după cum nu a fost niciodată sclavul teoriilor estetice sau al programelor. Armoniile sale de coloare au crescut organic din sub-; stanţa sufletească şi reprezintă întreguri vegetative solidare cu însăşi respiraţia de viaţă a artistului. Adeseori realizarea nici nu este dusă mai departe de înfăţişarea unei schiţe în colori. Unii vor fi socotind aceasta o lipsă, noi credem contrariul. In adevăr, viziunea lui Pallady ne pare esenţială, înfăptuirea sa neglijează tot ceeace nu se leagă dela sine în unitatea de sentiment a unei pânze. De aici simplificarea mijloacelor până la acea stenografie pură din „Nud” bunăoară, în care pictura apare numai ca un semn, ca o interpretare imediată a sensibilităţii artistului. Lumina cernută a interiorului şi penumbrele luminoase hotărăsc aici planuri mari, forma este văzută larg, nobleţea atitu-dinei corporale a modelului înseamnă cu totul altceva decât poză. Ca şi nudul, „Femee citind" ne împărtăşeşte emoţia discretă a pictorului pentru ceeace este liniştit, instinctiv şi tainic. Cu deosebirea aici că artistul pune in evidenţă bucuria sa de viaţă. Galbenul din rochia femeei are un timbru ce nu se poate uita, influenţează asupra alcătuirii noastre sensibile cum ar influenţa însăşi natura, excită facultăţile aperceptive, comunică întregului organism un sentiment euforic. Iser realizează antipodul artei lui Pallady. Este vorba de astă dată de o expresie cu mult mai obiectivă, de mijloace mai variate, de un stil mai cuprinzător. Iser are sentimentul formei înăscut, realizările sale pornesc toate dintr’un instinct plastic puternic. „Odalisca culcată din colecţia Zambaccian poate servi ca ilustraţie convingătoare a însuşirilor de plastică a colorilor. Pictorul aduce aici o potenţare a volumului închis în raport cu potenţarea coloarei. Planul acelui roşu intens şi de rezonanţă joasă care dă tot farmecul autoritar al pânzei, are o greutate proprie ce se echilibrează cu rotunjimea statică a bustului şi şoldului. Cu toată accentuarea elementului plastic, atitudinea lui Iser rămâne aceea firească a unui pictor, căci el nu se opreşte la suprafaţa plastică a obiectului, nu-şi face niciodată din finitul ei un scop. Arta sa, departe de a mărgini existenţa la cuprinsul rotunjit al imaginei antro- 315 © BCU Cluj pomorfice, aşează însăşi umanitatea, ca parte din tot, în cadrul cuprinzător al naturei. Lucrul acesta este subînţeles chiar atunci când, cum e cazul pânzei de care ne ocupăm, datele reprezentative ale cadrului natural lipsesc cu totul din pânză, pentrucă ceeace tre-bue să intereseze este atitudinea fundamentală a artistului, nu particularităţile subiectului. In nudurile pictate de Iser trăeşte din plin instinctivitatea primară, se evidenţiază legăturile sigure dintre umanitate şi principiul vegetativ al existenţei Aceste legături formează baza picturalului lui Iser. Prin ritmul amplu al materiei, evident în „Odalisca culcată”, pictorul aduce aminte de Emile Othon Friesz, cu care are comun sentimentul convergenţei omului cu natura. „Odalisca culcată” este pictată într'o pastă bogată, suplă, unitară, cu simţământul predominant al unui acord grav. Âcelaş lucru se cuvine spus despre frumosul portret de femee din colecţia Z„ realizare liniştită între toate, de o înaltă nobleţe a stilului. „Nudul" în sanguină ne îndreaptă spre domeniul absolutismului plastic atenuat în moliciuni de carnaţie, iar seria de gravuri minunate cu tătăroaice din Balcic subliniază şi mai mult frumuseţea formală a reprezentărilor figurale. Dar în cazul din urmă trăsătura uşoară a burinului cucereşte umbre fine care adâncesc într’un sens pictural indicaţiile formale ale pointe-seche-i. De un adevărat dinamism pictural nu este vorba decât atunci când artistul foloseşte technica mai uşoară a acuarelei şi gouache-i. Cele două peisagii dela St. Malo ne dau în această privinţă măsura sensibilităţii de pictor a lui Iser şi dovada înaltei sale culturi. „Târg la Ploeşti” aduce vibraţie de coloare şi sentimentul intens al vieţei in mişcare. Mai trebue amintite : o gouache „Odalisca” expusă anul trecut în Olanda, „Turci într'o cafenea la Balcic”, „Bar”, un peisagiu din Spania şi o acuarelă recentă, oarecum prea ilustrativă. Dacă arta lui Iser se cuvine apropiată mai mult de picturalul destins al lui Emile-Othon Friesz, „Moara din Balcic” a lui Theodorescu-Sion ne aminteşte mai de grabă statica peisagiilor lui Cezarine cu încremenirea coloarei bogate în tiparul formelor geometrice. Sinteza de formă şi coloare este căutată şi în natura moartă cîi Vioară. Aici raporturile spaţiale şi valorile tactile sunt luminos semnificate şi totdeodată transpuse pe planul câtorva contraste coloristice. „Portret” este reprezentativ pentru perioada străbătută de Sion acum vre-o cinci ani, când descoperirea ceramicei populare şi înrâurirea lui Derain au imprimat urme adânci în desvoltarea expresiei artistice a pictorului. Astfel sentimentul formal îl apropie aici pe pictor de Derain, în timp ce raportul dintre verdele rochiei şi cafeniul fondului amintesc fără greş pe Luchian şi smalţurile ceramicei ţărăneşti. „Profil” beneficiază de cuceririle ulterioare ale technicei lui Sion. Mult mai suplu în tratarea pastei, subtil ca notaţie a reflexelor luminoase, mult mai interiorizat ca sentiment şi discret ca expresie, de o armonie de colori cu mult mai gravă, „Profil” - atinge o puritate de stil neobişnuită. „Miliţian” poartă pecetea vizualităţii plastice şi adeseori grafice, a artistului. Nu trebue uitat că Theodorescu-Sion a lucrat alături de Iser şi de câţiva pictori mai tineri la încetă-ţenirea acelei obiectivităţi picturale pe care a împotrivit-o impresionismului amorf şi neorganizat. Astăzi se ştie că un tablou este un întreg organic de formă şi coloare, 6 sumă de raporturi obiective surprinse în realitatea optică şi transpuse potrivit logicei personale a artistului în materia diferenţiată a pastei colorate, nicidecum un portativ liric la îndemâna diletanţilor, aşa cum erau înclinaţi unii să creadă. Mai mult chiar decât Iser, Sion a dat un conţinut precis noţiunei de meşteşug, pe care l-a aşezat cu necesitate la baza oricărei înfăptuiri artistice. El este şi iniţiatorul acelei mişcări de inspiraţie populară, care îşi propune să valorifice resursele instinctive ale artei dela ţară şi să readucă în lumina conştiinţei particularităţile pe care le manifestă creaţia populară, în scopul reeducării vizualităţii şi întăririi coardelor de rezonanţă colectivă în sufletul artistului cult. Din acest punct de vedere se impune apropierea cu anumită latură a operei lui Ressu. „Ţăranii la repaos” din colecţia Z. înseamnă una din primele compoziţii româneşti anterioară compoziţiilor Ini Sion. Mai direct lirică decât acelea, mai direct realistă, într’un cuvânt mai literară, ea subliniază totuşi elementele stilului lui Ressu, plasticitatea volumelor izolate, accentuarea ritmurilor grafice, acestea închegate cu economie, uneori chiar cu sgârcenie în folosirea culoarei dar într’un simţământ lămurit de demnitate formală. Portretul tatălui colecţionarului este lucrat cu aceeaşi sobrietate coloristică, cu pătrundere psihologică şi în acel stil de simplificare lineară care atribue oricărei pânze de Ressu, un caracter pronunţat. In portretul copilului său, pictorul a făcut să vibreze atmosfera de plein-air, atât de neobişnuită la el dar în acord deplin cu sentimentul optimist ce-1 va fi însufleţit pe artist în faţa modelului. Colecţia Z. mai conţine un desen de Ressu, şi anume un studiu pentru nudul expus la SalOnul Oficial din 1928. Un aspect oarecum izolat în cuprinsul colecţiei Z. îl formează cele trei peisagii ale lui Dărăscu, dela Veneţia, Vâlcov şi Balcic. Impresionismul artistului este îndestul de evoluat, forma este şi ea îndestul de sigur câştigată din coloare, totuşi căutarea lui Dărăscu îndreptată de predilecţie spre fixarea valorilor atmosferice aproape nu îşi mai are exemplu printre artiştii zilelor noastre. Deaceea întâmpinăm apariţia celor trei pânze în parte Cu surprindere, în parte cu admiraţie pentru siguranţa interioară cu care pictorul a ştiut să redea în coloare proaspătă sentimentul variabilităţii infinite a aerului, sub influenţa soarelui şi apei. Sensul valorilor atmosferice este subliniat şi în peisagiul de iarnă al lui Marius Bunesca, pictat acum câţiva ani într'o pastă subţire, pe când pictorul nu îşi manifestase încă înclinarea pentru pastozitate. Tonitza în pânzele „Copil citind” şi „Nina” se aşează vădit în filiera Ini © BCU Cluj Luchian, al cărui demn urmaş este.- Şirato este înfăţişat cu o acuarelă din Mangalia, în care problematica obişnuită a artistului lasă loc unei destinderi binefăcătoare. Liber, par’că jucându-se cu o uşurinţă înăscută, ne apare Şt. Dimitrescu în cele două acuarele : „Turc" şi „Fetiţa la plajă". Zambaccian nu înţelege să se mărginească la rolul de înregistrator al unor valori curente. El priveşte cu dragoste la eforturile generaţiei tinere de pictori şi află o bucurie deosebită în a anticipa viitorul. Temperamentele cele mai deosebite, în măsura în care reuşesc să-şi însuşească o expresie artistică adecuată, află o înţelegere imediată din partea colecţionarului, care le face loc lângă numele consacrate ale picturii româneşti. Inutil să insist asupra constatării că participarea tinerelor talente nu este cea mai lipsită de interes şi că numele unor : Henri Catargi, P. Iorgulescu, Lucian Cri-, gorescu, lonescu-Sin, Cerneliu Mihăilescu, Lucia Deme-triade-Bălăcescu şi Micaela Bleutheriade înseamnă cel mai frumos aport moral al colecţiei. Contribuţia lor mărturiseşte o seriozitate rar întâlnită în rândurile înaintaşilor şi constitue o lecţie din cele mai frumoase pe care tineretul o serveşte generaţiei contimporane cu d-nii Murnu, Strâmbu, Coştin Petrescu sau Verona. Am lăsat la urmă înfăţişarea acelei laturi a colecţiei Z. care îi atribue o importanţă oarecum excepţională în ţara noastră, unde operele marilor epoci de desvol-tare artistică nu sunt cunoscute decât din auzite. Colecţia Zambaccian cuprinde câteva din aspectele caracteristice ale ultimului secol de artă franceză, indicaţii preţioase asupra acelei şcoale de pictură care exercită prin prestigiul ei înrâurirea cea mai puternică din zilele noastre. Pânza lui Dilacroix reprezentând o odaliscă a fost pictată în jurul anului 183c, la câţiva ani după „Masacrul din Scio”. Modelul i-a mai servit pictorului în „Cucerirea Constantinopolului de către Cruciaţi”, in „Femei din Alger" şi în cea dintâiu compoziţie mare a sa, amintită mai sus. Acelaş oval desăvârşit al feţei, aceeaşi puritate a trăsăturilor fine care compun figura. In „Femei din Alger" atitudinea corporală este cu totul asemănătoare, prestigiul ţinutei regeşti se armonizează în acelaş fel cu liniştea şi melodioasa curgere a contururilor. „Odalisca” întruneşte pe o suprafaţă de proporţii reduse toate darurile acelui grand seigneur al artei care a fost Eugene Delacroix, resfrânge maturitatea interioară a unui stil de o înălţime fără pereche. Geniului totul îi este uşor. Acest aforism îl ilustrează cu prisosinţă „Odalisca", întrupare ide vis şi totuşi făptură aevea. Imposibil să descoperi din ce este făcută carnaţia oarecum aeriană a nudului, cu greu vei înţelege de unde ia naştere uimitoarea forţă de sugestie a valorilor tactile, pictura însăşi este depăşită în identitatea mijloacelor ei materiale de armonia spiritualizată a expresiei. Atmosfera nu mai reprezintă aici un mediu fizic însuşit cu anumit indice de refracţie ci un fluid • emoţional care îmbracă în tremurul lui imperceptibil toate feţele vieţei. De coloare aurie, amintind atmosfera rubensiană, ea umple cu transparenţa ei tabloul, face luminoase umbrele, adânceşte lăuntric substanţa din care a crescut roşul greu al draperiei, dă sclipiri preţioase verdelui şi în răsfrângerea razelor de lumină izolează ici şi colo licărul înmiit al giuvaericalelor şi pietrelor scumpe. Cu greu te poţi desprinde din farmecul sobru al acestei pânze, căci în ea stă acumulat un întreg trecut de cultură. Pe Tizian îl descoperi în delicateţea carnaţiei blonde, în coloarea de grâu copt a părului care revarsă falduri grele peste umăr dealungul pieptului, pe Rubens îl aminteşte calitatea acelui roşu umbrit al draperiei, atât de asemănător cu roşul care formează fondul minunatului portret al Isabellei Brandt dela Uffizi. Alături de romanticul Delacroix stă realistul Cnurbet, De data aceasta, distincţiile nu mai servesc la nimic, Căci „La clairiere” (altă variantă a pânzei intitulată „la fileuse bretonne” astăzi în America) nu păstrează prea mult din particularităţile realistului. Pictată în jurul anului 1865, la apogeul carierei de peisagist a pictorului, „La clairiere” nu înseamnă un total de bucăţi de bravură, cum era cazul cu atâtea din peisagiile mai vechi ale lui Courbet, ci un întreg armonios de culoare, în care detaliile se subordonează ritmului larg al materiei şi se lasă prinse în respiraţia adâncă a vieţei. Copacul cu particularităţile lui face loc pădurei cu umbre mari şi lumini care adâncesc orizontul. Meticulozitatea meşteşugului, ce aducea aminte de olandezi, este înlocuită acum de o viziune cuprinzătoare pe care unii critici au numit-o cosmică. Pădurea aceasta, In penumbra căreia o păstoriţă idilică, ţese în timp ce turma răspândită peste iarba fragedă, pare prin măreţie şi taină un templu al naturei în care oficiază întune-recul şi lumina. Ceeace este răcoros într'o pădure, ceeâce este adânc şi liniştit străbate până la noi prin coloarea proaspătă pe care pictorul a ştiut să o mlădieze, când a fost vorba să redea bogăţia frunzişului, până la mişcarea abia perceptibilă, sunetul întraripat al unei melodii aeriene. Pleiada pictorilor impresionişti este reprezentată în colecţia Zambaccian prin două pânze valoroase de Renoir. Dar atât în „Baigneuse” cât şi în „Paysage de Lavendou”, impresionismul apare evoluat, nu îşi mărgineşte expresia la ceeace poate sugera sensibilităţii excitaţia luminoasă a retinei, dimpotrivă tinde spre o organizare formală analoagă aceleia pe care o întreprindea cu alte mijloace Cezanne. Ne aflăm în centrul mişcării impresioniste dar pe nesimţite în plină reac-ţiune împotriva acestei mişcări. „Baigneuse" este pictată în 1888, la trei ani după compoziţia intitulată „Baigneuses” care reprezintă culminanţa perioadei de înrâurire ingrescă. Aceeaşi înrâurire se evidenţiază în nudul din colecţia Zambaccian, pânză luminoasă crescută din generozitate lăuntrică, isbândă sigură a unui nou stil linear şi sculptural. Nudul femenin aşezat aici în primul plan pe axa verticală a taboului ni se înfăţi- 317 © BCU Cluj şează ca o întrupare statornică a umanităţii, reprezentarea figurală atinge abstracţiunea lineară a tipului. In gestul mâinilor ţinând cămaşa, în gestul capului nu vei descoperi într’o măsură prea mare vivacitatea mişcării, pe care ar fi notat-o Manet bunăoară, ci nobleţea înăscută a făpturii omeneşti, permanenţa însuşirilor de graţie şi distincţie. Izolarea oarecum monumentală a imaginei umane reese şi mai lămurit din depărtarea ei de fond. Omul nu se mai încadrează ca un simplu element în structura peisagiului, nu mai este supus alăturea cu celelalte elemente legii generalizatoare a naturii, dimpotrivă se proectează pe fondul devenit abstract al peisagiului, potrivit unui principiu de ierarhizare. Aceasta se verifică şi în felul cu totul original de tratare a fondului. Impresionismul se mai simte încă în luminozitatea radioasă a colorilor, în frăgezimea acelor nuanţe topite de verde, albastru şi cafeniu, dar pe de altă parte in fuziunea lor ele dau naştere unui modelaj abstract, atâta timp cât se mărgineşte să sugereze prin jocul petelor imagini de adâncime, fără să îmbrace totuşi identitatea unor reprezentări concrete de lucruri din natură. Fondul este ca o cortină cu adâncituri şi planuri de relief închegate ritmic. El apare astfel în deplină armonie cu tratarea sculpturală a nudului din primul plan. O indicaţie preţioasă a unităţii stilistice ne-o oferă profilul deabia schiţat al unui trunchiu de arbore în ultimul plan al tabloului. In grafica aeriană a acestui detaliu se află înscris însuşi programul stilului linear, în care a fost concepută şi realizată pânza. Toate elementele converg spre închiderea în sine a spaţiului, spre monumental. Dar ceeace închide linia, deschide coloarea. Paleta luminiasă a impresionistului îşi revendică drepturile, colorile se alătură strălucitoare fără amestec de negru, verdele de smarald şi cafeniul fondului se armonizează cu carnaţia roz-galbenă îmbogăţită de transparenţa albastră a umbrelor, cu sideful unor nuanţe tremurătoare de albastru, cu rozul palid al draperiei, parcă mii de pietre preţioase şi-ar frânge luminile în răcoarea întunecoasă a unei lumi vegetale înecată în rouă. „Paysage de Lavendou” a fost pictat de Renoir în 1894. Influenţa lui Cezanne, alături de care a stat pictorul când a lucrat pânza, este într'un fel hotărâtoare. Ea îl întăreşte pe Renoir în noua sa atitudine de obiectivitate picturală, aduce o verificare mai mult a înţelegerii pe care o avea pentru plasticitatea formei. Este un peisagiu caracteristic de o factură aparte, cum nu se întâlnesc multe în opera lui Renoir. Părţile stâncoase ale peisagiului sunt înfăţişate în goliciunea lor aspră, linearul subliniază colţurosul stâncei, fără ca întregul să capete totuşi înfăţişarea frustă a celor mai multe din operele lui Căzanne. Dimpotrivă, peisagiul acesta atât de constructiv ne apare privit sub un alt unghiu de o esenţă aproape spiritualizată, în aşa mare măsură bogăţia şi diversitatea unui eliseu scân-teetor de colori ştie să însufleţească pasta aproape transparentă şi să determine ritmuri vii de materie fluidă, cu alternanţa măiastră dintre regiunile de co- loare dură şi regiunile de coloare catifelată. Supleţea meşteşugului înseamnă aici o culme, diferenţierea materiei este obţinută cu mijloace cât se poate de simple, tonalitatea dominantă a tabloului, albastrul, încearcă de fiecare dată noui alianţe, adânceşte ecouri inedite cu diversitatea nesfârşită de mijloace pe care nu o cunoaşte decât natura. Urmând ordinea cronologică, menţionăm lucrarea lui Rouault, intitulată „Pescarul”. Datată din 1906, ea este oarecum străină de absolutismul expresiei care caracterizează faza actuală astilului lui Rouault. Dintr'un anumit punct de vedere, poate fi totuşi socotită ca un inel de legătură între această fază şi expresionismul anticipator al lui Daumier. „Pescarul” se împărtăşeşte din seva populară din care a fost plămădită şi substanţa eroilor lui Daumier, este învăluit în aceeaşi atmosferă turbure care înăbuşe năzuinţe amorfe şi pecetlueşte o soartă. Coloarea pare ţesută din răsfrângeri ale spiritului, un verde nuanţat mult între roşu şi albastru sclipeşte tainic în clar-obscurul ambianţei. „Butte-Pinson” al lui Utrillo, pictat cam prin 1910, înfăţişează un peisagiu din Montmartre. Pictorul l-a dus în coloare până la cel din urmă detaliu în sentimentul acela de linişte tragică prin care i se caracterizează întreaga operă, folosind însă mijloace mai picturale, o pastă mai bogată, acorduri cromatice mai închise. Nu întâlneşti nici urmă din ceeace ar putea fi socotit manierism în trecerea aceloraşi şi aceloraşi motive prin pânzele anilor din urmă. Anecdota însăşi, desprinsă uneori din complexul organismului pictural şi trăind o existenţă proprie, iscând chiar adeseori pe seama ei un interes pur literar, este de data aceasta resorbită în privelişte şi interiorizată deplin în sentimentul contemplaţiei liniştite. Utrillo foloseşte aici un meşteşug pe care l-am putea numi eliptic, apropiat de technica de sugestii a impresioniştilor. Este interesant să descoperi privind mai de aproape cum întregul plan din fund cu numeroase case pitite printre arborii depe coasta dealului îndepărtat se sprijină pe o ţesătură fină de pigmenţi coloraţi, cum toată alcătuirea aceea ce pare atât de reală şi solid fundată ia naştere din jocul frânt al pensulei, din vibraţia câtorva puncte şi linii, ameninţând să se destrame oridecâteori privirea apropie pânza mai mult decât trebue. Profilul culmei de deal pe orizont ca şi atâtea detalii din planurile mai îndepărtate ne desvălue un simţământ des-voltat al graficului, pus în slujba descripţiei rapide şi esenţiale. Dacă Utrillo şi Rouault dintre pictorii în viaţă sunt reprezentaţi în colecţia Z. prin lucrări oarecum izolate atât în raport cu ansamblul operei lor cât şi faţă de sensul actual al evoluţiei picturei franceze, alţii mai numeroşi ne fac înţelese tendinţele care o străbat dela Cezanne până în zilele noastre. Sunt cel puţin două înfăţişate în colecţia Z. Cea dintâiu are numele „noul clasicism” şi teoreticianul ei „en titre” este Andră Lhote, care a popularizat-o în cronicele sale din „Nou- 318 © BCU Cluj velle Revue Frangaise”, şi în conferinţele dela Sorbonne. Neo-classicismul ar apărea ca o sinteză între sentimentul romantic de viaţă şi logica formală a clasicilor, cu accentuare asupra acesteia din urmă. însuşi teoreticianul curentului, Andrâ Lhote este reprezentat în colecţie cu un peisaj din Sud şi un desen, amintind amândouă pe Cezanne şi cubismul. Peisajul în acuarelă este o sinteză de planuri nenumărate care se întretae cadenţând adâncimea sonorizată a spaţiului şi evidenţiind scheletul constructiv, al peisajului. In desenul care înfăţişează o privelişte de la Gordes, linearul determină singur unitatea de ritm a reprezentării grafice şi isbuteşte prin virtuozitate să înalţe motivul desprins din natură până la semnificaţia monumentalului. Alături de Lhote se cuvine amintit Waroquier al cărui frumos „Paysage de Bagnaia” este la fel de constructiv. Ni se înfăţişează încă şi mai liniştit, mai tectonic într'un anumit înţeles, mai greu ca echilibru de masse. Planurile sunt aici mult mai cuprinzătoare, alternanţa suprafeţelor lăsate albe cu suprafeţele acoperite cu colori de apă se face într'un ritm larg care subliniază simţământul staticei formale ce stă la baza înfăptuirilor lui Waroquier. Nu trebuie uitat că Waroquier s’a format în şcoalele de arhitectură şi că profesează chiar această ramură a artei. „Nudul” lui Derain înseamnă o reprezentare tipică a noului clasicism, se caracterizează prin nobleţea stilului şi sobrietatea expresiei. Pe fondul format de o draperie verde se desprinde statura majestuoasă a unui nud de femee aşezat. Izolarea corpului omenesc de ambianţă, pe care şi-o propusese şi Renoir în „Baigneuse”, este acum desăvârşită. Niciun detaliu de prisos nu intervine să împiedice proectarea sonoră a ritmicei corporale pe abstractul fondului. Coloarea locală a fondului e în deplin acord cu plastica sculpturală, cu accentuatul simţământ formal care caracterizează stilul lui Derain. Ar fi greşit totuşi să ne închipuim că efectul de ansamblu al acestei pânze, atât de logică în armonizarea elementelor care o compun, nu poate fi decât rece. Dimpotrivă cafeniul, verdele, albul şi negrul alcătuesc aici un acord de coloare, totdeodată cald, liniştit şi intim, care subliniază şi mai mult liniştea desăvârşită a expresiei. Cele două sanguine ale sculptorului Despiau, înfăţişând nuduri, sunt studii adâncite în exprimarea plasticei corporale. De aceea le alăturăm la enumerarea noastră privind sfera de obiectivitate a noului clasicism. Al doilea curent de artă modernă reprezentat în colecţia franceză a lui Zambaccian este acela cunoscut sub numele de „fauvism”. Aşezat la antipodul celuilalt, fauvismul proclamă o libertate de inspiraţie oarecum romantică, o destindere paralelă a mijloacelor picturale. Desenele şi acuarelele lui Raoul Dufy constitue ilustraţia cea mai convingătoare a atitudinei de care e vorba. Priviţi bunăoară „Atelier de l'artiste", prim studiu pentru lucrarea cu acelaş nume, sau nudul cel mare sau peisajul cu tren. Trăsătura lui Dufy este în acelaş timp narativă şi decorativă. Ea încercue în ţesătura inextricabilă a arabescului semnificaţia literară a su- biectului atribuindu-i valoarea unui mit, faptele obişnuite ale vieţei apar în lumina interpretării artistului ca smulse dintr'o poveste frumoasă. Căci Dufy ştie să dea pentru fiecare gest al vieţei echivalentul artistic, ştie să transpună cu o supleţe uimitoare materia brută a motivelor care îl inspiră în valorile caracteristice ale limbajului linear propriu. Un înalt sentiment al decora-tivităţii însufleţeşte vegetativul contorsionat al desenelor sale, atât de apropiat prin simţământul adâncit al naturei bogate în variaţiuni nesfârşite de lumea goticului, a barocului şi mai ales de unele aspecte ale artei orientale. In deosebi nu putem despărţi imaginea artei lui Dufy de stilul particular al miniaturilor persane, înfăptuiri miraculoase ale unor povestitori înăscuţi. „Curse de cai la Ascot” se caracterizează printr’o asemănătoare forţă narativă şi prin asimilarea sensului elementar al naturei, în timp ce „Portretul lui Vollard” ne duce mintea spre ţinutul mult mai liniştit al câtorva valori fine de modelaj şi de gradaţie luminoasă. „Nudul” lui Emile Othon Friesz este un torso conţinând suficiente indicaţii despre năzuinţele pictorului îndreptate spre un stil de amplă extensiune formală în acord cu tratarea cuprinzătoare a materiei picturale bine hrănite. Dintre fauvi, colecţia Z. îl mai are reprezentat pe Vlamink cu o „Stradă provincială" în care stăpâneşte atmosfera familiară pictorului, de apăsare tragică şi delăsare. Totul este aici opera sensibilităţii, fiecare pată de culoare, fiecare nuanţă de gris înseamnă o notă aparte armonizată cu tonalitatea afectivă fundamentală. In imediată vecinătate aflăm „Portul din Quimper” al lui Laprade, socotit de critica parisiană aportul cel mai valoros al Salonului de toamnă 1930. Deşi la prima înfăţişare peisagiul lui Laprade pare o simplă temă de cadenţări luminoase, arta pictorului depăşeşte cu mult preocupările impresionismului situându-se în tradiţia marilor peisajii franceze. „Portul din Quim-per” este o pânză compusă, cu o arhitectură secretă totuşi bine definită, în care planurile mari luminoase se echilibrează desăvârşit cu cele întunecate, raporturile de apropiere şi adâncime se înlănţue cu logică vizuală rară îngăduind o reprezentare spaţială cât mai cuprinzătoare prn simpla virtute a desvoltărilor de perspectivă. Compoziţia este în diagonală, specific franceză. Intâiu, privirea îţi este oprită pe planul mare de verde umbrit care ocupă tot colţul din dreapta al tabloului. Este planul cel mai apropiat şi care înrâureşte prin coloare şi clar-obscur spre simţăminte intime. Apoi îţi este îndreptată treptat pe scara de griuri a peisajului cu case din fund stânga, până la limita jucăuşe a orizontului. Planul peisajului citadin văzut par'că printr'o fereastră în depărtare este de o virtuozitate coloristică fără pereche. Pictorul nu a folosit decât câteva colori palide, cenuşiuri de argint, un verde stins, un galben mort. Totuşi prin diferenţierea şi armonizarea lor a reuşit să creeze sugestia unei palete nespus de bogate, în timp ce pregătia prin ele adâncirea transparentă a orizontului. Aceeaşi subtilitate şi distincţie 319 © BCU Cluj fafinată evidenţiază desenul lui Laprade, aflător în colecţia Z. întrucât prin unele laturi Laprade aduce aminte impresionismul, să ne fie îngăduit a menţiona aici acuarela din Paimpol a lui Signac şi fineţea gravurilor lui Legrand. Colecţia Zambaccian mai conţine un peisaj de pictorul rus Kremegne aparţinând şcoalei din Paris şi un portret al doamnei Soutine de acelaş. Am căutat să redăm în linii generale înfăţişarea de ansamblu a colecţiei, am insistat uneori asupra aspectelor mai însemnate. Vom adăoga, lucru de altminteri bine cunoscut, că ea constitue rezervorul cel mai însemnat de unde se alimentează expoziţiile reprezentative ce vor să înfăţişeze străinătăţii chipul adevărat al artei româneşti. Expoziţia Presei latine, expoziţiile de artă românească dela Paris, Geneva, Haga, Amsterdam şi Bruxelles, participarea românească la expoziţia din Barcelona au recurs în primul rând la lucrările de înaltă calitate ale colecţiei Z. Nu trebue uitat că anul trecut în Olanda şi Belgia pânzele cele mai remarcate au fost „Natura moartă” a lui Petraşcu şi „Iarna la Barbizon” de Andreescu, amândouă proprietatea domnului Zambaccian. Acest om ciudat trăeşte modest. 11 cunosc prietenii din boemă, îl mai cunosc vecinii, surpinşi adeseori când văd lumină noaptea în casa din Vasile Lascăr şi deosebesc umbra unui om care schimbă tablouri depe un perete pe altul, AUREL D. BROŞTEANU eC RONICA MĂRUNTĂ „GÂNDIREA" VĂZUTĂ DE ALŢII „VEurope Centrale”, care apare în Praga, publică în numărul său dela 30 Maiu 1931, sub semnătura B, M., următorul articol: A ZECEA ANIVERSARE A „GÂNDIRII” Acest mare eveniment literar — cum n’a fost altul mai mare în literatura românească dela războiu — s'a întâmplat acum câteva luni. Totuşi el suscită încă atâtea polemici în presă şi atâtea frământări în opinie, încât continuă să fie la ordinea zilei. „Gândirea” este obiectul a nenumărate comentări. Ea e atacată în persoana Directorului său actual, Ni-chifor Crainic, şi în a celor mai mulţi dintre redactorii ei. E atacată de asemeni, din fericire, în ideile şi în doctrina sa şi rămâne expusă tuturor suspiciunilor şi tuturor urilor. E destul să spunem că „Gândirea” trăeşte intens şi că lucrează. Am consacrat, acum doi ani, ei şi directorului său, mai multe articole, şi nu vom mai reveni aci asupra părerilor pe care le profesează şi tendinţelor pe care le mărturiseşte. Dar pare destul de evident că doctrina sa devine mai consistentă şi mai explicită, pe măsură ce personalitatea directorului se afirmă ea însăşi cu mai multă hotărîre. Pe când atunci toate sforţările „Gândirii” erau îndreptate asupra cercetării şi organizării într’un larg şi suplu sistem tradiţionalist al caracterelor specifice ale rasei româneşti, azi o vedem îndreptându-se repede către un dogmatism creştin destinat să servească de armătură tuturor disciplinelor până la acele jocuri ale spiritului care sunt poezia şi literatura în general. E adevărat că elementul religios domină chiar în ideea tradiţiei atribute de „Gândirea” poporului român. Prin diverse metode, dela introspecţie, până la interpretarea trecutului istoric, Crainic ajungea la concluzia că principala trăsătură a caracterului etnic al Românilor, rezida în instinctul religios manifestat de ţăran în orice ocazie şi care-i modelase, cu vremea, sensibilitatea, imaginaţia, morala şi înţelepciunea. înaintea acestei teorii se deschideau două perspective de evoluţiune : să se dovedească ştiinţificeşte înclinarea religioasă a românului şi să se tragă din acest studiu un învăţământ pentru activitatea spirituală a viitorului; sau, mai de grabă, să se treacă îndrăsneţ această etapă laborioasă şi să se întemeeze pe date chiar, insuficient demonstrate, o doctrină cu un caracter mai mult normativ decât ştiinţific. Tradiţionalismul de altădată al „Gândirii” se îndreaptă pe această din urmă cale. De formaţie religioasă şi profesor de teologie, Crainic nu-şi pierde timpul cu demonstraţii. Pentru el religiozitatea românului este o certitudine şi se grăbeşte să întemeeze pe această certitudine întreaga activitate spirituală a naţiei. Trebuie de toate într’o cultură, chiar răul şi nu e decât rar cazul unui dogmatism, oricare ar fi el. Un popor şi o literatură trăesc din certitudini, iar desfăşurarea vieţii naţionale nu poate fi urmărită intr'o perpetuă instabilitate. Numai naţiunile bătrâne cu armătura lor tradiţională de disciplină morală se pot deda nepedepsite jocurilor fără consecinţă ale formulelor şi fanteziilor zilnic reînoite. O stare de spirit nu devine fecundă decât în ziua când atinge certitudinea şi concentrează într'o singură direcţiune toate forţele individului şi grupurilor. In acest sens, singur dogmatismul apare creator, anarhia şi diletantismul sceptic rămânând sterile şi disolvante. Chiar acoperit de injurii de către o parte a opiniei, un dogmatism rămâne binefăcător şi fecund. Acesta e un punct fix în peisagiul ideilor şi atitudinilor excentrice, 320 © BCU Cluj un reper servind de orientare chiar acelora care îl neagă cu cea mai mare încăpăţânare. Se observă, în adevăr, că cea mai mare parte din contrazicătorii lui Ni-chifor Crainic şi ai Gândirii definesc propria lor doctrină în raport, şi oarecum în funcţie, de doctrina pe care o condamnă. Şi aceasta nu este cel mai mic serviciu pe care, publicaţia ce s'a sărbătorit la Bucureşti, îl va fi dat culturii româneşti. Ea a mai adus şi alte servicii de foarte mare preţ. Era timpul ca acestui concept de creaţie spirituală, pe care-1 arborează ca pe un stindard, să i se dea toată cinstea şi să fie lansat. A creia! A creia idei sănătoase, poeme frumoase, frumoase opere de artă, şi a nu se mai pierde printre meandrele fascinante ale unei infinite curiozităţi sterpe. Simpla cunoaştere e indispensabilă desigur, dar ea n'ar fi decât un stadiu. Ca acei sori artificiali cari luminează fără să încălzească, ea amuză spiritul dar, chiar din cauza varietăţii, nu solicită deloc forţele vii ale fiinţei. Şi aceasta nu e nicidecum scutită de primejdii ca în cazul Gândirii, când gustul spiritului duce la oarecare dispreţ faţă de materie. Şi prin materie aci trebue să se înţeleagă faptele de observaţie şi faptele istorice. Istoria în special şi istoricitatea nu par a fi mult preţuite de Gândirea. Cei mai mulţi dintre redactorii săi, şi Ni-chifor Crainic cel dintâi, fac mai degrabă profesie de filosofi ai istoriei decât de istorici. Pentru ei nu-i vorba atât de a cunoaşte istoria, cât de a o interpreta. Rămâne de ştiut dacă se poate interpreta ceeace nu se cunoaşte ,JClingsor”, cea mai însemnată publicaţie a saşilor din articol iscălit de d-l Heinrich Zillich, directorul revistei: ZECE ANI AI In Decembrie s’au împlinit Zece ani de existenţă a revistei româneşti Gândirea care, condusă de poetul Nichifor Crainic, cunoscut cititorilor noştri, trebuie socotită cel mai de seamă organ al ţării, atât după conţinut şi lărgimea orizontului cât şi după idee şi atitudine. E o veche greşală a noastră, a minoritarilor, că judecăm manifestările şi realizările româneşti după ţinuta lor faţă de noi şi ajungem astfel în chip forţat, la unilateralitate : aici însă unde timp de zece ani bogaţi, o faptă culturală a înrâurit transformativ în ordinea spirituală, avem de înregistrat şi această satisfacţie : revista aceasta, fără să renunţe la solidaritatea ei cu românismul, a fost îndeajuns de generoasă încât să ne primească sub larga mantie a fiinţei sale ca împreună ziditori. Eu nu spun numai că scriitorii saşi, ba chiar şi unguri din Ardeal, au fost tipăriţi şi discutaţi în Gândirea, — socotesc aceasta ca o datorie firească a oricărei munci culturale din România, căreia i s’au supus, alături de această revistă, şi alte organe româneşti, precum şi săseşti şi maghiare, considerând lucrul acesta ca o îmbogăţire proprie, — eu nu vorbesc despre această apropiere culturală a cărei valoare adevărată stă în alegerea şi preţuirea reciprocă — eu vorbesc despre spiritul temeinic şi dacă această metodă nu riscă să ducă pe susţinătorii săi la speculaţiuni arbitrare asupra unor fapte rău cunoscute. Dar, asupra acestui punct, trebue să avem încredere în talentul şi inteligenţa principalilor redactori ai Gândirii. Ca publicaţie se prezintă magnific. Formatul său în 4, calitatea excelentă a hârtiei, tipăritura, numeroasele planşe reproducând cele mai bune pânze ale pictorilor români şi, în sfârşit, vignetele stilizate şi graţios arhaice ale lui Demian, îi dau un aspect bogat şl rafinat şi îi îngădue să fie pe acelaş plan cu cele mai bune publicaţii din Occident. Fondată la Cluj de către marele romancier Cezar Pe-trescu, Gândirea a avut începuturi eroice şi dificile. Era pentru tinerii scriitori strânşi în 1920 în capitala transilvăneană, ca un punct de onoare, să opună excelentelor publicaţii germane şi maghiare din Transilvania, o revistă românească îndrăgostită de frumos şi primitoare pentru talente. Mutată la Bucureşti şi trecută sub direcţia lui Nichifor Crainic, ea n’a făcut decât să prospere. Tabla de materii, înserată în fascicolele sale, pe' timpul celor zece ani de existenţă, impresionează prin bogăţie şi varietate. Găseşti aci tot ce literatura românească de astăzi posedă mai notoriu, fără a socoti câteva tinere talente care s’au manifestat la Gândirea. , Frumos exemplu de ardoare şi de perseverenţă în ideal, această revistă cinsteşte cultura românească ; noi ne facem o datorie salutând aci, a zecea aniversare a ei. B. M. Ardeal, a tipărit în numărul din Ianuarie 1931, următorul „GÂNDIRII" constructiv care într’atâta puritate şi intimitate, numai de revista Boabe de grâu a mai fost atins. Şi să mă credeţi, la oamenii cari dau conţinutul acestei mişcări, am găsit până şi în cele mai mici expresii ale realţiilor personale — fie-mi îngăduit s’o pomenesc cu prilejul acestei zile sărbătoreşti, — am găsit numai simpatie şi concurs pentru direcţia spirituală a cărei lămurire pentru poporul nostru e menirea revistei Klingsor. Eu cred că noul curs despre care s’a vorbit de curând atât de mult în foile politice ca despre „noul ritm” de care România are nevoie, îşi are lăcaşu aici în Gândirea, de un deceniu încoace. Arta şi meditaţia, care alcătuiesc cercul de preocupări al revistei, sânt cele care influenţează până în cele din urmă chiar viaţa de toate zilele. Revoluţii şi noui rânduieli de viaţă, sensuri noui, şi noui drumuri, unde au în mugarit oare dacă nu în plăsmuirile cele mai vii ale omului care caută nemijlocit să schimbe pe oameni? O asemenea mare misiune şi-a luat această revistă. Din vârful peniţei atâtor colaboratori ai Gândirii, a căzut într’un moment sămânţa unor roade care, în lupta de idei, încet şi statornic, au străbătut întregul popor. Să mulţumim redactorului acestei serioase reviste că, fără reticenţe, putem păşi 321 © BCU Cluj de partea lui, fără invidie li recunoaştem conducerea din multe puncte de vedere, fără invidie li preţuim revista ca pe organul esenţial al ţării şi-i mulţumim prieteneşte pentru tot ce a făcut el pentru noi — fiindcă într’un sens mai adânc decât cel pur obiectiv sântem Îndreptăţiţi cu el la concetăţenie la imperiul ce determină imperiile. HEINRICH ZILLICH D-l Dim. Remenco, redactor basarabean la revista rusească a d-lui Nicotae Berdiaierv: „Drumul”, ce apare la Paris, şi colaborator al nostru, ne trimite următoarea: 1 SCRISOARE V Mult stimate şi iubite Domnule Crainic, Au trecut câteva luni de când toată intelectualitatea românească a sărbătorit acel fecricit eveniment în istoria culturei române contimporane, care este jubileul de io ani al revistei „Gândirea”. Toate conştiinţele curate, necontaminate de politică în general, şi în forma cea mai urâtă a ei — materialistă, în particular, au remarcat acest eveniment ca o isbândă eminamente spirituală a intelectualităţii româneşti în aceste vremuri de după răsboiu, când cultura cea veche s'a arătat zguduită până la temeliile ei, iar cultura cea nouă n'a fost creiată încă. Revista „Gândirea” deci ni se arată ca un simbol şi garanţie a renaşterei spirituale a poporului român. Permite-mi, te rog şi mie — unui străin de neam şi frate după credinţă şi idei — să-ţi spun şi eu câteva cuvinte de admiraţie pentru acea revistă care, cea dintâiu, mi-a deschis ochii asupra chipului adevărat al poporului român. Dacă pentru dumneata şi confraţii dumitale de spirit revista „Gândirea" este o scară de înălţare spirituală, pentru mine ea era — cel puţin în primele momente — o portă prin care am intrat în grădina culturei române ; dacă pentru gruparea „Gândirii" această revistă este însăşi creaţia culturală, apoi pentru mine ea era isvor de cunoaştere a unui suflet nou — sufletul poporului român. In această privinţă, „Gândirea” a avut asupra mea o înrâurire profundă şi hotărîtoare. Prima întâlnire a mea cu poporul român a fost pe frontul dela Mărăşeşti, totuşi primele idei ale mele despre acest popor, sufletul lui şi cultura lui s'au format în anii de pace, dacă poate fi numită pace lupta crudă şi sângeroasă între stihia revoluţionară a Basarabiei şi statul român în anii 1918 şi 1919. Nu trebue să fii om politic (deşi dumneata ai fost deputat!) ca să înţelegi acele condiţiuni psihologice de atunci, care au determinat cristalizarea aci în Basarabia a unei stări sufleteşti cu totul deosebite. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât în lupta lui cu revoluţia, singur statul uneori se contamina de psihologia revoluţionară, devenind tot aşa de crud şi nemilos ca şi revoluţia. N’am evitat nici eu influenţa fatală a anilor 1918 şi 1919 şi nu-ţi voi ascunde că primele idei ale mele despre sufletul românesc au fost colorate în dezamăgire, pesimism şi chiar disperare. Aceasta era starea mea sufletească atunci când am făcut cunoştinţă cu „Gândirea”. Nu ţiu minte când s’a întâmplat aceasta, dar în colecţia mea a revistei păstrez exemplare chiar şi din anul 1921, când abia am început să învăţ mai serios româneşte. îmi aduc aminte că două curente în „Gândirea” m'au impresionat adânc: în primul rând interesul sincer şi profund pentru cultura rusească, mai ales pentru filosofia ej religioasă, şi în al doilea rând : afirmarea înfocată a autohtonităţii spirituale a poporului român. E natural interesul şi simpatia mea pentru primul curent; şi s’ar părea nenaturală — din prima vedere cel puţin —• adânca mea simpatie pentru ideile de autohtonitate a culturei româneşti, care idei au culminat în articolul dumitale „A doua neatârnare", zic, s’ar părea nenaturală, dacă această simpatie n’ar fi avut un substrat religios şi deci n’ar fi devenit într'un anumit sens supranaturală; şi aci se manifestă rolul ortodoxiei în apropierea mea de sufletul român, şi — sunt convins — rolul ei în apropierea viitoare între poporul român şi cel rus. Pentru gruparea „Gândirei", autohtonitatea poporului român nu e un fapt biologic sau etnic, deşi se afirmă deosebirea de rasă a acestui popor, ca o ramură a rasei latine ; substanţa culturală a unui popor constă nu în calităţile biologice ale sângelui lui sau în deosebirile anatomice ale corpului lui, ci în calităţile lui spirituale. Temelia spirituală a culturei române este credinţa ortodoxă a purtătorului acestei culturi. Această temelie spirituală predomină în istoria poporului român întrupându-se în faptele lui de cultură. Cultura, poporului român, deci, este eminamente ortodoxă. Aceasta este teoria culturei ortodoxe române pe care o desvoltă „Gândirea”. Cel puţin aşa o înţeleg eu. Şi de aci se poate trage o concluzie importantă, care deşi în operle scriitorilor din gruparea „Gândirei” nu este revelată de loc, mie însă îmi este foarte scumpă : că ortodoxia este un teren de apropiere a poapoarelor mult mai superior şi mai real decât terenul etnic şi de rasă. Ortodoxia însă nu înseamnă nimicirea rădăcinei etnice a poporului şi desfiinţarea deosebirilor lui de rasă. Din contra, ele îşi păstrează toată realitatea lor în această lume de multiplicitate şi devenire. Ortodoxia însă le spiritualizează şi le transfigurează : ele devin un mijloc de revelaţie al ei şi această revelaţie în procesul istoric devine cultura, şi anume : cultura ortodoxă; fiecare cultură naţională ortodoxă, deci, revelează un aspect 322 © BCU Cluj oarecare al ortodoxiei, care în adâncimea ei mistică rămâne una şi aceeaşi; de aici isvorăşte caracterul absolut al ortodoxiei — ecumenieitatea ei. Ortodoxia este acea cupolă ecumenică ce adună pe toţi credincioşii, unindu-i în adevăr şi iubire. Şi, nu credeţi oare, domnule Crainic, că intrăm într’o epocă, când ortodoxia noastră trebue să-şi reveleze ecumenieitatea ei, într’o măsură mult mai puternică decât până acum? Omenirea suferă de o sete enormă de unire ecumenică. Ce sunt Liga Naţiunilor şi Internaţionalele socialiste sau fasciste, dacă nu un avânt spre unirea universală a popoarelor civilizate? Şi Biserica ortodoxă trebue să satisfacă acest dor de unire prin acţiunea de înfrăţire a tuturor credincioşilor, absolut în toate direcţiile şi pe toate tărâmurile. Sunt convins că a venit ceasul, când ortodoxia trebue să iasă din ogrăzile bisericelor naţionale şi distrugând internaţionalele ateiste sau chiar anticreştine, să construiască templul adevăratei ecumenicităţi, care este Biserica ecumenică ortodoxă. Aceasta nu înseamnă, desigur, că lupta pentru ecu-menicitatea este ceva nou în Biserica ortodoxă, căci toată istoria ei este o sforţare eroică de a preface adevărul absolut al ecumenicităţii într’o realitate istorică. Viaţa tuturor sfinţilor ortodocşi nu e oare o întrupare vie a ideei ecumenice? Şi probabil ţii minte de o convorbire recentă a noastră, când ţi-am povestit de dorinţa mea de a scrie o lucrare despre marele stareţ al mănăstirei Neamţu -Paisie Velicicovschi, a cărui viaţa a fost un caz de întâlnire a poporului rus cu poporul român, un act de unire desăvârşită a două popoare sub cupola Bisericii ortodoxe ecumenice. Şi sunt convins că epoca noastră necesită revelarea şi întruparea maximală a ideei ecumenice. Vezi, domnule Crainic, că prea mult vorbesc de Biserica ortodoxă şi caracterul ecumenic al ei. Dar îţi mărturisesc că tocmai ideea aceasta, pe care o susţine şi desvoltă revista dumitale, îmi este în deosebi scumpă pentru că în ea, In ideea ecumenicităţii, păstrându-şi individualitatea, se unesc şi se contopesc „eu” şi „tu”, se petrece acea minune logică, când multiplicitatea devine unitatea şi vremea devine veşnicie. Şi aceasta o face iubirea creştină. Iubirea 1 Acest sentiment e mâi puternic decât toate teoriile religioase şi fără de el aceste teorii n’ar fi avut nici o valoare. In cartea sa „Varietatea experienţei religioase" filosoful american W. James, spune că realitatea sentimentului religios se oglindeşte în voinţa morală a omului; dacă lipseşte această voinţă, senti mentul religios este o simplă iluzie. Şi eu cred că adevărul unei filosofii religioase Se cunoaşte după sentimentul de iubire pe care-1 trezeşte ea în inima omului. Dacă inima omului rămâne nemişcată, aceasta înseamnă că teoria religioasă este un simplu lanţ de sofisme, lipsite de adâncimea mistică a adevărului religios şi acele sentimente de iubire faţă de poporul dumitale, pe care le-a trezit în inima mea revista dumitale „Gândirea”, cred eu —sunt un semn neîndoelnic, că în activitatea dumitale şi a grupării „Gândirei” suteţi conduşi de Mâna lui Dumnezeu, că în teoriile voastre religioase luminează Adevărul dumneZeesc adevărat. Activitatea dumitale e o slujire Bisericii Ortodoxe. In graniţele unei ţări slujeşte ideei economice, şi aceasta este misiunea naţională pe care o îndeplineşte revista „Gândirea". Chişinău, 30 Maia 1931. Cu dragoste Intru Hristos Al dumitale DIM. REMENCO PENTRU UN AGRAMAT ,,... SEVASTOSUL grav, sigur de el, bine hrănit” („Gândirea", XI, 5, pag. 225!) — şi ignorant — de care am fost nevoit să mă împiedic când m’am ocupat de gunoaele din critica noastră dramatică, răspunde ca un birjar beat la articolul pe care l-am publicat în Gândirea asupra teatrului românesc. M. Sevastos nu ştie cine sunt eu. Să-i fie de bine — nu e singurul lucru pe care îl ignoră! Eu însă ştiu cine e el! Şi ştiu atât de bine, încât atunci când i-am făcut portretul în două linii din articolul incriminat, şi când i-am spus pe nume: analfabet, el a strigat imediat: prezent!, pe o jumătate de coloană din „Adevărul literar”. Harnicul băiat de redacţie care a şters praful pe biu-roul d-lui Ibrăileanu, pentru ca apoi să fie... om de litere la „Adevărul” ca să zicem aşa, „literar” — se sperie de „citatele” (!) pe care le fac şi denunţă „pretenţiile’^!) mele de voiajuri, meditaţii, lecturi, etc. etc.! Atâtea prostii — care nu pot să treacă în uitare o „pretenţie” pe care cu siguranţă n'am ascuns-o : M. Sevastos trebuie să se ducă la cursuri serale... Sau să depună condeiul în mâna unui „confrate” cu cel puţin patru clase primare! Dacă vreun cititor milos ne bănueşte de exagerare, îl poftim să savureze această perlă pe care o desprindem intactă din proza lui M. Sevastos. Indignatul polemist scrie deci, la adresa noastră, rândurile care urmează : „Teatrul italian comunică „publicistului” român: „indignare”, „o tristă melancolie” şi „un penibil sentiment de jenă şi de desgust”. „Nu e locul să adresăm felicitări” — închee gândiristul dramatic (Eu!). II trece în Italia (! sic). Şi —după frecventarea tuturor teatrelor de acolo(!) —aceeaş „indignare”, aceeaş „tristă melancolie”, acelaşi penibil sentiment de jenă şi de desgust”. Aşa dar voiajul meu în Europa a comportat un iti-nerariu destul de bizar... Căci, precum se vede, în Italia am executat o mişcare mai mult sau mai puţin dificilă... Am trecut, cum arată M. Sevastos, din Italia... în Italia! Şi dupăce „în Italia” am încercat un penibil sentiment de jenă etc., am suportat acelaş sentiment 323 © BCU Cluj pentrucă la mâna întâia nasul (şi divinitatea!) indică lui M. Sevastos pe d-1 Adolf de Herz! Sevastos ne mai acuză că luăm „toată lumea de sus”... E o eroare. Individul îşi face iluzii!.* Ne-am bătut joc pur şi simplu de el» pentrucă, fără supărare, cum vedeţi, e prea prost... In sfârşit falsificând textul articolului nostru (noi am fi „strâmbat nasul” —iar! —în faţa scriitorilor italieni — atunci când dimpotrivă am regretat că niciun dramaturg italian nu era jucat kt Roma!) sau scriind absurdităţi pe care ni le împrumută (că democraţia ar fi singura cauză a teatrului prost,..), din tumbă în tumbă, obraznicul clovn ajunge să ne vorbească de... „potloage de burtă de vacă” şi de Ronett. Roman i)! De o discuţie cu el, nici vorba nu poate fii De asemenea „potloage” noi nu ne apropiem decât, ca să zicem aşa... cu batista la nas! Sevastos însă este un tip destul de reprezentativ al „gazetarilor” noştri de pripas — fără şcoală, fără onestitate şi fără talent. „Scuturarea lor” cât mai energică, ni se pare o datorie necesară. Suntem aici, la Gândirea, revistă românească pentru care, încă demult, această salubră operaţie este un punct de program. Deaceea noi ne îngăduim să anunţăm de pe acum diverşilor sevastoşi „literari”, cu vocaţie de vânzători de haine vechi, decâteori va fi nevoie, prompta lor rechemare la sentimentul realităţii. TOMA VLĂDESCU când am trecut în ţara, în care de altfel mă găsiam deja... Ut pour causel Eu însă declar că nu mai pricep nimic... E, însă inutil să fac aici pe institutorul băiatului dela „Adevărul literar”. Oferim totuş un premiu nelimitat aceluia care va traduce în româneşte scrisul lui M. Sevastos... Dar după ce am văzut pe agramat — să vedem pe cugetător.... In acest domeniu curajosul analfabet nu cunoaşte nicio dificultate. El ne învaţă ce e gustul artistic. Şi ne va da cheia de boltă a criticei dramatice... Dar mai întâi, eminentul intelectual pare a reproşa d-lui Nichifor Crainic un articol de care — pe legea mea!—directorul „Gândirii" nu e cu nimic responsabil. Ştim însă că d-1 Nichifor Crainic suportă... cu deliciu atacurile „Adevărului literar” aşa că (pentru ca să facem un „citat”) putem asigura pe Sevastos cu versul admirabil al unui poet care ne e drag: Les gens que vous tuez, se portent ăssez bien... Să sperăm deasemenea că d-1 Mircea Ştefănescu (autorul admirabilului „Maestru") şi d-1 Russu-Şirianu (care a dat în colaborare cu d-1 Băbeanu o lucrare foarte meritorie : „Biruitorul", vor găsi în dispreţul lui Sevastos elogiile cuvenite. Dar publicistul închiriat de d-1 Costică Brauer la suplimentul de Sâmbătă (fără joc de cuvinte!) al liceenilor poeţi, al doicilor literare şi al amatorilor de probleme sexuale, îmi face o revelaţie a cărei importanţă cu siguranţă, nu-mi scapă! „Vezi că totul în aprecierea literară — zice el —• e gustul artistic, pe care ţi-1 dă sau nu ţi-1 dă divinitatea”. Apoi tot atâta de serios, competentul intelectual afirmă că „gustul nu poate fi înlocuit cu nimic”... Pentrucă în sfârşit să aflăm că totul se reduce la o chestie de... nas! Da, da, trebuie să avem „nările” curate, nări speciale, pe urmele,, frumosului”... Acesta e Sevastos, cum se înfăţişează singur, optimist şi avantajos. Ca deliciosul Fulgence Tapir criticul din île des Pingouins care avea nasul „allonge” „mobile”, etc. — individul de care ne ocupăm aici apreciază şi el tot cu nasul! Pricepem acum dece Octavian Goga, Ion Minulescu sau Lucian Blaga sunt autori dramatici ,de mâna a treia’; i) Cetitorul îşi aminteşte că noi nu ne propuneam în articolul nostru să dăm un repertoriu al celor mai bune piese româneşti, L-am uitat pe Ronetti Roman; dar atunci l-am „uitat” mai ales pe Alexandru Davilla, al cărui mare „Vlaicu Vodă” preţueşte incomparabil mai mult pentru literatura noastră dramatică, decât chiar Manasse... "Adevărul” literaturii franc-masone nu ne ceartă însă şi pentru Al. Davilla; preferă să releveze numai numele lui Ronetti Roman. Sunt aici motive misterioase pe care nu le căutăm. Eu bănuiesc însă tot o particularitate... a nasului! Iurtie—August 1931. Secretar de redacţie! Al. Badauţa. © BCU Cluj GÂNDIREA Henry de Waroquier Peisaj din Bagnaia © BCU Cluj GÂNDIREA Vluminck Stradă © BCU Cluj © BCU Cluj Renoir Peisagiu din Lavanaou GÂNDIREA © BCU Cluj Renoir Baigneusc GÂNDIREA © BCU Cluj GÂNDIREA Courbet La Clairiere © BCU Cluj