ANUL XI No. 5 570 I GÂNDIREA MUZICA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ DE G. BREAZUL N umeroase şi felurite sunt darurile artistice care împodobesc viaţa ţăranului român. In apriga luptă, din revărsat de zori până ’n asfinţit, — în violenta pasiune a pământului, a ţărânei căreia îi smulge rodul, pe care o frământă cu sudoarea frunţei şi sângele său, — în tihna zilelor de sărbătoare, — în senina contemplare a splendorilor naturii în care-şi duce traiul, care-1 împresoară, căreia se dărueşte şi în care se contopeşte cu un atotcuprinzător şi naiv panteism, — înfrăţindu-se cu pământul, codrul şi vietăţile, — păstrându-şi dreapta credinţă în Dumnezeul şi datinile străbunilor săi, — făcând din pieptu-i zid de apărare al „legei” şi „moşiei”, apărându- şi „sărăcia şi nevoile şi neamul”, — în sbuciumul dramaticei istorii a neamului său şi în tot orizontul fiinţei lui, — în tot, oricând şi oriunde, ţăranul român află prilej spre a-şi manifesta puternicul său instinct artistic. Coliba în care se adăposteşte, unealta de muncă, vasele, sunt atâtea motive pentru manifestarea, demonstrarea şi afirmarea simţului pentru frumos al ţăranului român. Cusături, ţesături, alesă-turi, crestături, ceramică, arhitectură, sculptura în lemn, minunatele troiţe, fantasticele basme, eroii legendelor, sunt elocvente mărturii şi tot atâtea podoabe care isvorăsc din adâncurile firei Românului. Potolindu-şi cu cumpătare exaltarea veseliei şi resemnându-se cu nobilă cuviinţă sub copleşirea durerilor, tăinuindu-şi, interiorizându-şi cu grije şi sfială efectele şi emoţiunile, îndurând cu supunere greul muncii, refugiindu-se şi cufundându-se în metafizica sa particulară, — în forma generoasă şi mângâetoare a artei îşi revarsă ţăranul român prea plinul inimei sale : plăsmuindu-şi „Feţi-frumoşi” şi „Cosinzene”, isvodind crestături spre a-şi împodobi monumentala poartă a curţei sale, leagănul noului născut şi crucea depe mormântul celui adormit în Domnul, mârtacii dela casă, grindeiul plugului, până şi jugul boilor ce-i poartă poveri, băţul de păstorit şi cavalul de doinit, alegând scoarţe, încondeind ouă roşii, cusând altiţe, îriflorindu-şi vestmintele cu şabace şi cu râuri, până şi brâul sau betele ce-i încing mijlocul. De aceia, nici o altă preocupare în afară de apriga, dar tihnita luptă pentru traiu, nu stăpâneşte firea poporului român ca arta sa. Şi nimic nu este mai popular, în poporul nostru, ca arta populară românească. Iată atmosfera, ambianţa în care ar părea că trebue să ne transpunem spiritul, spre a putea distinge înfiripările muzicale, măcar cât de firave, ce am bănuit că există în ansamblul producţiei artistice a poporului. Atâtea manifestări de artă, reale, concrete, preţuite acum în toată lumea presupun o bogată sursă sufletească, o caracteristică sorginte de fireşti dispoziţiuni, de însuşiri originale, în care îşi află obârşia comună atât de variate întruchipări artistice. Aci trebue să fie şi izvoarele unei muzici populare româneşti; prezumţie, deci, pentru existenţa acestei muzici, pentru fiinţa muzicală a poporului. Iar, date fiind atâtea producţiuni artistice, acelaş sistem de prezumţiuni ne-ar putea conduce din capul locului, la concluzia existenţei unei tot atât de bogate şi specifice muzici populare româneşti. _ 193 © BCU Cluj Astfel pusă, tema pare a fi cu deosebire atrăgătoare, mai ales pentru reprezentanţii cercetărilor comparative, atât de frequente în instrumentarul metodic al ştiinţei de azi. Cine contestă ce bogăţie de sugestii şi speculaţiuni poate oferi bunăoară studiul unui chenar de covor, al unei orbote, al unui brâu, considerat în atmosfera sufletului românesc şi cercetat în ceeace presupunem că trebuie să fie corespondentul său acustic : o linie melodică, un cântec sau numai un fragment, o parte de cântec, un lanţ de podoabe sonore, brodate pe şiragul de momente psihice prinse ’ntr’o expresie muzicală! Şi totuşi, pe cât de ispitoitare, pe atât de riscată şi amăgitoare este o astfel de punere a problemei. Nu pe această cale se poate ajunge la descoperirea şi cunoaşterea mu-zicei populare româneşti. Nu plecând dela minunata comoară a plasticei populare se poate ajunge la muzică. întâi, pentru motivul că, dacă toate manifestările artistice enumerate pot fi grupate şi considerate, sub un unghiu de privire unitar, acel al artelor vizuale, plastice sau spaţiale, muzica se exclude categoric dintr’o asemenea grupare ; al doilea, pentrucă, dacă manifestările plastice menţionate pot fi cuprinse şi înţelese ca având o funcţiune artistică anumită, apoi, în niciun caz, exteriorizările muzicale nu pot fi socotite a fi având aceaş sau o asemănătoare funcţiune estetică sau spirituală cum au celelalte producţiuni artistice, ale poporului. Ceeace, aşa dar, ne obligă a privi cu circumspecţiune generalizările şi deducţiunile logice, aşa de îmbietoare, ce abundă în tot ce este discuţiune asupra artei noastre populare, generalizări cu care încep şi prizăririle de ştiinţă muzicală românească. Absorbindu-şi seva organică din acelaş izvor comun al firei româneşti, flora artistică a poporului nu este totuşi redusă la un singur tip de vegetaţiune, oricât de original şi valoros ar fi el şi oricât de minunt în ochii privitorilor. Ci, fie din pricina naturei diferite a fiecărei arte, fie din pricina materialului artistic utilizat pentru obiectivarea unei fărâme de suflet sau a unei suficient închegate concepţii de artă, fie, în fine, din pricina funcţiunilor spirituale ale genurilor de artă, o abundenţă şi o varietate neobişnuită de manifestări sunt de constatat în producţia artistică a poporului român, fiecare specie păstrându-şi caracterele distinctive şi valorile deosebite, necon-diţionându-se reciproc şi neinfluenţându-se, ci, mai de grabă, diferenţiindu-se. Ceeace hotărăşte deosebirea categorică între producţiunile de artă plastică populară şi muzică este, înainte de orice, caracterul acelora de artă decorativă, aplicată, industrială. Idea de artă pură, independentă, aflându-şi un scop estetic în sine însăşi, se descoperă cu anevoinţă în plastica românească. Pentrucă ea este de natură ornamentală : împodobeşte, decorează, înfrumuseţează un obiect casnic : un blid, o unealtă, un vestmânt. Prin urmare, arta aceasta este în funcţiune de un obiect material, uzual, pe care se grefează, graţie căruia îşi poate afirma o existenţă şi revela o valoare specific estetică. Chiar caracterul artistic este înrâurit, dacă nu pe de-a ’ntregul determinat, de proprietăţile materialului constructiv al obiectului pe care se anină, precum şi de funcţiunea practică a obiectului, de necesităţile uzuale la care obiectul, prin existenţe sa răspunde. Fără a contesta în plastica românească resfrângerea sufletului românesc, să concedem că această resfrângere se produce mai greu şi indirect; ea este supusă la restricţiuni şi piedici ce provin din condiţiunile deosebite ale obiectului uzual pe aripile căruia sunt purtate valorile artistice, cum şi din natura materialului de realizare artistică. Nu este acelaşi lucru cu muzica, — cu manifestările muzice ale poporului, am zice mai de grabă — înţelegând prin aceasta tot ce este artă a acusticului şi timpului, arii instrumentale de dans, apoi cântec, vers şi viers, nedespărţită îngemănare de melos al vorbei şi viers muzical, organizată în curgerea timpului sub principiul universal al ritmului. Căci, să mai spunem încă odată dacă mai este nevoie : nu există poezie populară românească, nu există decât cântec popular românesc, contopire ideală de vers, viers şi ritm românesc. Revenind la comparaţia cu plastica, vom constata că muzica, prin însăşi natura ei, nu poate fi artă industrială, nu poate fi aplicată ca decor, ca podoabă marginală la un obiect uzual, material. Ea există şi fiinţează prin sine însăşi ca o formă de viaţă aparte, ca artă independentă ; iar dacă i se atribue un rol de podoabă ornamentală, apoi funcţiunea ei ornamentală va fi fixată în cadrul vieţii sufleteşti şi se va împlini în virtutea unor 194 © BCU Cluj legi de pură esenţă spirituală ce germinează în adâncurile firii şi conştiinţei neamului nostru, rea-lizându-se apoi prin vagul, etericul şi imprecizia materialului sonor, propriu să redea cele mai delicate inflexiuni ale unduirilor vieţii sufleteşti. Aşadar, producţiunile atât de bogate şi preţioase ale artei plastice ţărăneşti, sunt irelevante în privinţa muzicii populare, în privinţa bogăţiei, varietăţii şi originalităţii ei. Proprietăţi structurale şi funcţionale deosibesc considerabil artele plastice de cele muzicale ale poporului nostru. Motiv pentru care, şi în studiul lor, metodele trebuiesc să fie diferite, potrivit spiritului fiecăreia dm aceste categorii artistice. Muzica populară românească isvorăşte sau are directe legături de provenienţă şi existenţă, cu viaţa sufletească a poporului. Ceeace muzica noastră populară poate reda sau res-frânge este de natură eminamente psihică : întenontatea sufleteasca, adancimea de conştiinţă, acea intimă şi permanentă umanitate specifică a poporului nostru. Ea reoglindeşte freamătul ondula-ţiunilor sufleteşti, abstractul, etericul şi totuşi realul şi caracteristicul svon de tălăzuiri ale firii româneşti. Numai în acest chip, de altfel, muzica este înţeleasă a fi artă de fină sensibilitate şi înregistrarea şi redarea dinamicei sentimentelor şi a tuturor mişcărilor sufleteşti. * ' După ce se topeşte zăpada, la primele raze ale soarelui de primăvară, când pământul umed îşi desveleşte trupul de sub neaua ce-1 înveştmântă ca un giulgiu ocrotitor, de când se sparge mugurul de clocotul sevei, răsar ierburile şi până târziu în April, — este şi azi obiceiul în Oltenia— fecioarele, în unele părţi copii, în altele şi flăcăiandri, desmorţindu-se la viaţa nouă a pământului şi a firii, ies la câmp, în luncă, în coastă şi, în svâcnetul puternic al ritmului proaspetei vieţi, clamează un impresionant imn al primăverii şi al fecondaţiunii, un aşa zis ,,hălăuit“ „hăulit“, „huhurezat“, sau „aguguit“, fără cuvinte, câteva silabe ilogice, cu predilecţiune deosebită pentru vocala u, un imn de adoraţiune pentru pământ, pentru soare, pentru primăvară, pentru rodul pământului şi al pântecului. In alte părţi oltene, când ierburile mai cresc şi grâul verde se mai ridică, la Sf. Gheorghe deobicei, tineretul îşi plimbă picioarele goale prin rouă dimineţii, în înviorarea naturii, în universul de miresme primăvăratice, străbătut de fiorul frumuseţii şi vieţii, hu-hurezând, cântând alături de pasările cântătoare, făcându-se glas articulat al impulsurilor firii, al tumultului de viaţă năvalnică ce sbucneşte în primăvara naturii şi a vieţii. Oamenii cu carte de prin părţile locului se şi grăbesc să caracterizeze acest imn : cântec indian, reminiscenţe păgâne, influenţe... etc. Nu, nu este un cântec indian! Păgân, da! Mai bine zis, primitiv, primar, originar, ţâşnind spontan şi torenţial din străfundurile de conştiinţă, de viaţă şi aspiraţii ale poporului nostru. Exuberanţă, exaltare, neînfrânate doruri de viaţă exprimate în flexibilitatea şi puterea magică a sunetului, — astfel apare cântecul, — tot atât de firesc şi, poate, în aceiaş funcţiune biologică, cum apare cântecul pasărilor, cum circulă seva, cum încolţeşte planta în tainele seminţei, cum slomneşte un isvor de apă limpede din rărunchii pământului, cum palpită viaţa în natură. Cântecul exprimă viaţa, belşugul de viaţă, spiritualitatea pură a omului dela ţară. In aceste condiţiuni, pentru a putea surprinde natura şi chiar valoarea manifestărilor muzicale populare, va trebui să pornim dela însăşi caracterul vieţii sufleteşti a poporului. Căci în nici un alt gen de exteriorizări, sufletul neamului, geniul naţiunii, nu se oglindeşte mai clar şi nu se relevă mai complect şi mai original ca în muzica populară. Şi, deasemenea, nicio altă artă nu este mai general şi mai adânc pătrunsă în manifestările vieţii spirituale a poporului nostru, cum este arta muzicii. In sonorul muzical îşi află ţăranul român mijlocul de predilecţiune pentru a-şi exterioriza bucurii şi necazuri, humorul, satira, jalea adâncă şi desnădejdea, aspiraţiunile, încrederea in soartă, în steaua sa. Dar mai ales, — ceeace este de ţinut în deosebită, luare aminte — în melosul popular şi numai în el, se poate exprima acea stare sufletească, acea dispoziţiune de spirit specifică psihologiei poporului nostru, acel tainic, nelămurit şi copleşitor „dor“, care pare a închide în el, într’o splendidă quintezenţă, întreg tulburătorul tumult de sentimente deslănţuite în Romantism, dar care, totuşi, este poate una din cele mai reale şi mai caracteristice trăsături ale 195 © BCU Cluj sufletului românesc : dor de ţară, dor de pământ, dor de părinţi, de copii şi de nevastă, dor de iubită, în sens de duioasă şi melancolică dorire, după cum este în sens de caldă, fierbinte, pasionată iubire : Ară neică la ogoară Dorul vine şi-l doboară... „Mor de dor”,— este o expresie curentă în poporul nostru, care acumulează şi comprimă în sine resurse de energii şi încordări dramatice, mult mai ample şi mai violente, decât tot ceeace cunoaştem ca motiv unitar stând la baza unei opere dramatice; mult mai nobil, mai pur de senzualism, mai uman şi mai spiritual chiar decât acea „moarte de iubire” din „Tristan şi Isolda” a lui RichardWagner. Este o coincidenţă, simptomatică pentru cele ce spunem aci şi am scris altdată, că o carte franţuzească de impresii din ţara noastră, apărută zilele acestea în vitrinele librăriilor, poartă titlul atât de sugestiv : „Roumanie, terre du Dor”. De unde şi putem desluşi porunca pentru psihologia românească de a studia şi cuprinde în patrimoniul ştiinţei această originală şi caracteristică înfăţişare a sufletului românesc : dorul. In ceeace priveşte subiectul nostru, să constatăm că în niciuna din bogatele şi variatele pro-ducţiuni de artă plastică enumărate în treacăt, dorul nu poate fi mai clar şi caracteristic exprimat ca în vagul, indefinitul şi etericul artei sonurilor, şi, de fapt, în nici-o altă manifestare artistică, dorul nu se exteriorizează mai definitiv ca în muzica populară românească. Ţăranul nu creiază arta plastică, nici n’o contemplă sau admiră de dor. Nu! De dor el cântă; îşi pune tot dorul în cântec. Numai în sens ironic, înţelegând uluire, lucru de mântuială, se face ceva... în dorul lelei, distrat, neatent, sabotând, cu gândul dus aiurea. Astfel, individual şi colectiv, vocal sau din fluer, caval, cimpoi, trăştie, bucium, tulnic, vioară, cobză, nai, până şi din frunza copacilor, din solzi de peşte, din trestie, ţăranul român cântă, îşi poartă cântând aleanul, îşi domoleşte şi uită necazurile, îşi goneşte urâtul, îşi mărturiseşte credinţele religioase, creştinătatea sa, alta decât cea din cărţile de dogmă, îşi varsă focu’n cântec, îşi cântă dorul. Din gură sau dintr’o unealtă muzicală, poporul cântă. Chiar pentru cântarea din instrument, poporul nostru are aceiaş expresiune : „a cânta” ; graiul românesc nu conţine termenul de „a juca” întrebuinţat în alte limbi pentru sensul de cântare din instrument. Românul nu joacă din sau pe instrument, cum spune critica muzicală românească. Ci Românul „cântă”, spiritualizând, păstrând termenului „cântare” toată savoarea magică primitivă, toată ardoarea, melancolia, nostalgia turburătoarelor şi impreciselor dorinţi închise în dor. Dacă manifestările plastice ale poporului nu pot fi desprinse de obiectele uzuale care le poartă, apoi să observăm aceiaş legătură organică, intimă şi indisolubilă a cântecului popular românesc cu însăşi viaţa sufletească a poporului. Vrând să culegem bocete, bunăoară, femeea dela ţară îşi cere iertare că nu poate „spune” bocetele, jeletele, fără să nu plângă. Aceasta este caracteristica de căpetenie a cântecului popular românesc. Nesocotirea acestui adevăr explică insuccesele celor ce cred a putea cunoaşte şi reprezenta în arta cultă cântecul popular fără acest suport, fără acest substrat psihic, în care germinează, înfloreşte şi prin care îşi duce viaţa, muzica populară românească. * * * Să ne ducem acum cu gândul la hotarul de începătură al vieţii omului nostru, în preajma pruncului abia născut. 0 casă umilă de ţară, în care lumina de-afară nu pătrunde’n voie ; în interiorul sărac şi întunecos, dar curat şi mirosind a busuioc, adeseori la vatră, lângă focul depe vatră, de multe ori singura sursă de lumină şi căldură în toată casa, pe scândurile acoperite cu un ţol, pe o rogojină, sau chiar pe paie, — iată decorul în care se schiţează tabloul: „mama cu copilul”. Mama, marele geniu al duioşii şi marele maestru al luluirii, revarsă în atmosfera din jurul copilului, calda efuziune a duioşiei sale, avântul liric, vraja nespusă a cântecului de leagăn. Se leagă două-trei sunete, aşa cum îngână pasările primăvara când îşi dreg sau potrivesc glasul pentru a începe să „cânte” — cum zice ţăranul român, — şi se’nfiripează cântecul de leagăn. Pentru a aţipi, copilul are nevoie de o uşoară legănare a corpului, de line mişcări ritmice, care se şi 196 © BCU Cluj reflectă în ritmul calm, odihnitor ce predispune la reverie şi somn ; legănare pe braţele mamei, într’o trochiţă sau în leagăn. Ritmul acesta lin şi liniştitor poate fi derivat în însăşi mişcările braţelor, ale copăiţii sau leagănului, cadenţat de necurmata grije iubitoare a mamei. 0 formulă introductivă, una sau două silabe, nani-nani, lui-lui, lu-lea, luică-luică, — ce corespunde cu expresiile mono — sau bisilabice din alte limbi: nana-nina, do-do, eia-popeia, haide-popaide o asemenea formulă determină succesiunea metrică, deobicei ternară, trohaică, a cântecului. Ea este des repetată, devine element constructiv, nixus formativus, încheie o strofă sau derivă in refren. Pe acest nani-nani, sau lui-lui se brodează nu numai elementele ritmice, ci şi cele melodice care au să reflecte cât mai desăvârşit vraja de lângă odorul mamei, liniştea adormitoare, şoapta desmierdătoare, lirism temperat dar concentrat, redat în intervale melodice apropiate, restrânse, sobre, modeste, despărţiri ale liniei melodiei de centrul tonal, gingaşe împletituri de viers românesc contopite în podoaba câtorva versuri delicate, de o cuceritoare simplitate, dând un cântec de o negrăită distincţie expresivă : cântecul de leagăn. Să păşim acum dincolo, la celalt hotar al vieţii, la apusul ei, în jurul tronului, cosciugului celui repauzat întru Domnul. Luminile lumânărelelor nu sunt decât semne exterioare ale locului unde are să se reverse jalea adâncă a bocetelor, a jeletelor sau jelaniilor. E un moment de legătură între viaţă şi moarte, o punte între fiinţă şi nefiinţă, între lumea vieţii de-aici şi întinsurile infinite ale morţei, exprimat în viersul de tânguire al bocetelor. Mustrarea morţei, împăcarea cu ea, amintirea celor ce se odihnesc în plaiurile vieţii de după moarte, elogiul vieţii pământeşti a mortului, încredinţându-i-se misiuni pentru cei morţi mai de mult, — iată sbuciumul de gânduri şi sentimente ce gem şi plâng în jalnicul viers al bocetelor. Aprinde fiecare femeie lumânărica şi jeleşte ; iar la priveghiu, în zorii zilei, ori unindu-se în acele sguduitoare bocete, numite „zorile”, se aude în jurul tronului j plânsul prelung, de o redusă bogăţie de sunete, dar cu atât mai concentrate de emoţie şi mai pline de suflul tragic al morţii, un fel de „aubade” a morţei şi nemuririi. Sensul adânc al morţei, mai ales în versurile bocetelor se arată ; metrica este a cuvintelor, din accent înfloreşte un grup restrâns de sunete, întretăiate de suspinuri adânci cu sughiţurile de sbucniri în plâns, pentru ca apoi silabele să fie repezite ca un gâlgâit, ca un vârtej ritmic în scocul unei note prelung ţinute, ca taina adâncă şi nepătrunsă a misterului din jur. Bocetul nu încetează cum se crede şi se ştie în general cu aceste cântări de prohodire şi de îngropăciune. Multă vreme apoi, poate toată viaţa, lucrând, torcând sau ţesând, femeia dela ţară este prinsă de amintirea duşilor depe lume şi de porunca ce isvorăşte din sufletul ei, a cultului morţilor. Acele daruri de pomană şi pomenire, din pârga rodului, cele dintâi fructe copate, fruntea recoltei, sunt abia o vagă indicaţiune pentru momentele de intensă şi ideală trăire şi manifestare a cultului morţilor în viersul suspinat în taină, o slujbă în adâncurile inimii, viers mai potolit, mai pur de tragicul morţei, mai blajin, mai elegiac, al acestui gen de bocete. Sunt copii dela ţară în spiritul cărora cântecul de leagăn se confundă în viersul bocetelor. Mai mărişori, trecuţi de vârsta leagănului, întrerupându-şi jocul, cu capul la pieptul mamei sau încolăciţi în poală, ascultă înmărmuriţi sub unda molcomă de tristeţe pătrunzătoare a bocetelor. Duminica şi sărbătorile, înainte de răsăritul soarelui, când se ’ngână noaptea cu ziua, purtate de gândul pomenirii morţilor, femeile părăsesc tăcute casa şi merg la morminte, la tămâiat: un adevărat exod al femeilor către cimitirele din marginile satelor. Un grăunte de tămâie se aprinde ; mireasma ei se ridică pe aripile bocetului, jelitului: Iarba creşte şi ’nfloreşte Mămuleana ’mi putrezeşte... jeleşte o basarabeancă. Este atunci cimitirul plin de fiorul credinţei, al grijei pentru sufletele neadormite ale celor adormiţi după trup, al afirmării legăturii cu totul, a contpirii în infinitul nepătruns al întunere-cului morţei şi lumina vieţii. In aerul tare al dimineţii, în adierea svonului de gânduri şi emoţii, un grandios imn al morţilor se ridică deasupra mormintelor, cimitirul întreg geme de viersuri de jale; 197 © BCU Cluj Iată hotarele vieţii ţăranului român, răsăritul şi apusul vieţii sub semnul muzicii concepute : cântec de leagăn — boget. Sunt atât de naturale, atât de pur psihice, spontane, genuine şi veridice, — cum e o interjecţie, un chiot sau un oftat —, atât sunt de fireşti aceste manifestări de melos popular încât te temi să nu impietezi asupra candidei lor nevinovăţii şi fragedei naivităţi, nu cutezi să le numeşti cu termenul obişnuit: muzică. Aşa e muzica populară românească ; aceasta este natura ei. Intre aceste ţărmuri ale vieţii, câte prilejuri pentru ca geniul creator al poporului să se manifeste în voie! La muncă, Ia praşila porumbului, la cules de vii, la cosit fân sau coborât buşteni din munte, la stână, în apropierea satelor când, pâlcuri-pâlcuri, muncitorii se ’ntorc cu sapele sau secerile Ia spinare dela câmp sau deal, la nuntă şi la reuniuni familiare, individual sau în grup, muzica este cadrul spiritual preferat în care se „petrece” viaţa ţăranului român. Să nu uităm însă acea sursă nesleită de inspiraţie a cântecului românesc, acel nedesluşit vârtej de dorinţă şi iubire, de clocotitoare şi ardentă pasiune, — să nu uităm dorul. Cine zice muzică românească, zice doină. Ei bine, cine zice doină, să ’nţeleagă dor, să ’nţeleagă răstrişte, sbucium lăuntric, exaltare şi apoi lină mângâiere, tresăriri de bucurie, zâmbete ’n lacrimi : doina noastră. Cine-o poate prinde în măsura vorbelor? E sufletul nostru în tremurul lui cel mai cald, în unda lui cea mai vie, în pulsul sângelui fierbinte şi nobil al firii româneşti, este concentrată aci sublima sinteză a durerilor şi aspiraţiilor noastre, vibranta apoteoză a geniului muzical al neamului nostru; în viersul de foc al doinei noastre îşi află desăvârşita întruchipare artistică dorul. Lirismul firei noastre, elanul ardent, entuziasmul, contemplarea frumuseţilor naturei şi, în fine, tot dorul, — iată doina. De ducă, de jale, de pribegie, de haiducie, de deal, de luncă, de ciobănie, de coborât oile, de cătănie, de dor, de horit, hore lungi sau numai hori, şi chiar cântece, — sunt expresiuni sub care urmează să înţelegem acelaş caracteristic şi original gen de muzică populară românească : doina. Astăzi chiar, puterea creatoare a poporului dă la iveală doine, dar mai ales cântece, de ritm mai regulat, de structură formală şi metrică mai puţin liberă, cântece redate ca manifestări în latura muzicii, a impresiunilor produse de un eveniment, un accident de muncă, o întâmplare deosebită, o deraiere de cale ferată. Revoluţia ţărănească dela 1907, războiul, o moarte năpraznică, un înec, un incendiu, sunt „puse în cântec”. Să nu ne despărţim însă de prilejurile în care se cântă. Ci să ne îndreptăm gândurile spre uliţele satului. La şezătoare. Pentru a afla unde este va să aţintim urechile. La clacă sau şezătoare, începând pe seară şi durând până spre miezul nopţii, flăcăii şi fetele, cu bărbaţii şi femeile mai tinere din sat, se strâng la o muncă în comun — la curăţatul de foi al porumbului, la dărăcit, la torsul fuioarelor de cânepă, in sau lână. Lumina este slabă ; un opaiţ, o lampă mică de petrol sau un căpeţel de lumânare răspândeşte puţine raze de lumină, dacă nu cumva este deajuns lumina ce vine dela lună şi dela stele. Mai nu se disting chipurile, abia se conturează imagini omeneşti. Se zăresc doar traectoriile ştuleţilor curăţaţi de foi sburând ager spre grămadă, sau furcile prinse în brâul torcătoarelor ca nişte lănci de conspiratori. Se simte hărnicia muncitorilor, svonul lucrului, foşnetul discret al muncii voioase şi cu toată inima făcută. Nimic nu se vede clar. In palul lu-minei, în poezia umbrei şi penumbrei se desenează claca; abia se lămureşte în fondul obscur al înserării şi nopţii. Nu e aci imperiul vizibilului. Lumea dela clacă trăeşte în universul auzibilului. In ritmul viu al muncii, lumea cântă. Este unită şi stimulată la muncă prin cântec. Cu sau fără profesionistul muzical al satului — lăutarul, — cântecul pare a fi motivul esenţial care a strâns această lume la clacă. Pentru străinul neobişnuit cu viaţa muzicală a satelor româneşti, ca şi pentru sociologul muzical, care ar căuta corespondentul rural al concertului public şi al sălii de concert orăşeneşti, claca ar părea nu o schiţă patriarhală de organizare a muncii comune ci, pur şi simplu, un veritabil concert. Doine, apoi cântece la unison, cântate de bărbaţi şi femei, sau cântece solo, calme şi senine, înseilări lirice, explosive avânturi ritmice, învolburări sonore, irumpând torenţial din zeci de glasuri, rostogolite ca un iureş de luptă peste un sunet de cadenţă, prelung şi domo-litor. Toţi cântă. Rari sunt cei ce numai, cu urechile aţintite, ascultă. Se isprăveşte cântecul într’un chiot sau un suspin. Urmează un basm, o snoavă, o ghicitoare, frământături de limbă, chihote de 198 © BCU Cluj voie bună. Apoi alt cântec. Uneori un cântec nou, atunci eşit. II începe o fată sau un flăcău care l-ar fi auzit la o nuntă sau la vre-o clacă într’un sat vecin. încet, încet, îl învaţă toţi. Şi cântecul circulă din gură ’n gură, trece mai departe. Din când în când trupurile se desmorţesc în sprintenul şi energicul ritm al dansului. Nu trebue să rămânem însă cu imaginea imperfectă a şezătoarei. Comparaţia cu concertul public nu este în favoarea ideii muzicale de clacă sau şezătoare. Ci dimpotrivă, poate fi defăimătoare. Ceeace degenerează viaţa muzicală curentă este pasivitatea, inactivitatea, secătuirea surselor de activitate comună şi concreatoare la producerea faptului muzical. Auditorul, publicul concertelor şi audiţiunilor muzicale, se găseşte în această stare permanentă de pasivitate, în această situaţie de aşteptare. Nu ia parte nici la actul de creaţiune, nici la interpretare. La clacă lumea este activă, are un rol creator bine definit, ia parte directă la producerea -muzicii; muzica nu ia naştere decât în puterea acestei activităţi creatoare a poporului. Mulţi din noi am privit un cioban, un văcar, un om dela ţară, rezemat în ciomag sau stând într’o rână, cu privirea împrăştiată în zarea nemărginirilor, sau chiar stând de vorbă. Nu pare concentrat în sine, ci mai degrabă difuzat în natura înconjurătoare. Nu e el în mijlocul naturei, ci natura este una cu el, forţele ei străbătându-1 pe el şi totul; el este o parte, un fragment al naturei în care este absorbit ca în armonia şi ritmul universal. Gândurile i-se torc în voie, liber şi liniştit. Dar mâinile n’au astâmpăr. Degetele se mişcă nervos într’un necurmat ropot, par’că ar bate o tobă imaginară. Intr’una saltă degetele-i vioaie, sburdă voios ca un sglobiu joc de figurine. Este simţul ritmic al ţăranului care îşi va afla toată vigoarea de expresie artistică în tot ce e cântec popular ; în doine şi în cântece, în balade, în colinde şi cântece de stea ; dar mai ales în muzica sa de dans. Să observăm însă muzica de dans cu prilejul trecerii pela „horă”. In locul central al satului, la răscruci, în faţa primăriei, a şcolii sau chiar a bisericii, se strânge în zile de sărbătoare tot tineretul gătit în vestmintele cele mai alese, la hora satului, un fel de bal rural. Pot fi şi două sau trei hore în sat, — după cum e satul de mare. Pentru cei mai în vârstă care rămân la marginea horei, este prilej să privească la jucători şi să asculte la lăutar. întreaga după-amiază, tineretul frământă pământul în sute şi mii de forme de jocuri, toate cu structura ritmică şi melodică proprie. Strigăturile asvârlite în timpul jocului sunt aluzii comice şi satirice, glume şi ironii, adesea recitative, cu caracteristic rost dramatic. Până la asfinţit ţine hora. Dar jocul nu isprăveşte şi muzica. Vreun dor s’a aprins în inima flăcăului, de bună-seamă. S’a spart hora, dar până noaptea târziu se mai aud ecouri din cântecele flăcăilor : „Dorul de cine se leagă. . .” doinind de dor, cântându-şi focul şi — cine ştie? — comunicându-1 pe această cale iubitei. Este epilogul muzical al horei, în care se concentrează manifestarea de sărbătoare şi de artă a ţăranului român. Dar la nuntă? Nuntă fără lăutri, fără muzică, nu se poate. Un belşug de forme, un pompos ceremonial dirijat şi spiritualizat de muzică ; totul la nuntă se săvârşeşte sub zodia artei sonu-rilor. Zile şi nopţi de-arândul, dela fragedul şi feciorelnicul cântec al sovonului miresei, până la dionisiacul „ca la fundul buţii”, dela acel eroic cântec al naşului, în formă de baladă în care este preamărită bravura şi puterea de sacrificiu, până la măscările toboşarului — bufonul, rolul comicului în practica muzicală românească mai veche — şi apoi acele nesfârşite şi pline de etosul curajului şi bărbăţiei româneşti, acele profund impresionante „cântece bătrâneşti”, „baladele” în care este cuprinsă epica poporului, acele forme mari de desfăşurare a fanteziei, a liricei şi epicei populare, cristalizate într’o unitate muzicală, vocală şi instrumentală. Şi tot ne mai rămâne, cel puţin de amintit, pentru a complecta cu un al treilea element liricul şi epicul — acele scenete dramatice, cu caracter religios, Irozii, Vicleimul, şi a obţine astfel un trias liric-epic-dramatic al muzicii populare. Iar acest şirag de pietre scumpe ale melosului românesc nu~ar fi complect dacă nu ar interveni în copilăria şi maturitatea primei tinereţi un nou ciclu de cântări, un nou gen de muzică, ciclul colindelor, sorcovei, cântecelor de stea. Sărbătoarea Sfântului Nicolae trezeşte gândurile copiilor, 199 © BCU Cluj flăcăilor, în unele părţi chiar fetelor mari, pentru evenimentele muzicale ce se apropie : Crăciunul, Anul Nou, Bobotează, cu colindele şi steaua. Se formează cetele, se încep pregătirile. In termeni muzicali: se organizează corurile, fixându-se personalul participant. Se încep repetiţiile. Se strâng copilaşii şi flăcăii satelor şi o pornesc spre căsuţa mai ospitalieră a vreunuia din ei : iapa se va numi acel ce va adăposti aceste pregătiri. Se alege conducătorul, — veritabil regens chori — cel ce începe cântecele, după care se iau toţi ceilalţi. De multe ori căsuţa ospitalieră de care vorbim nu se găseşte cu uşurinţă. Apoi este incomodă : părinţi, fraţi şi surori, mai mari şi mai mici, nu sunt totdeauna tovarăşi serioşi ai stelarilor şi colindătorilor, şi formează deci o gravă piedică pentru preparativele colindelor. Mai ales că steaua, ca şi sorcovele, chivările şi măşcile Irozilor trebuesc lucrate, construite, făcute, ca şi repetiţiile : în tihnă. De aceia, chiar în fericita împrejurare că au la dispoziţie o încăpere primitoare, copiii, mai ales, preferă un alt interior. De cele mai multe ori într o coşare» în staulul vitelor, lângă ieslea sălăşluirii pruncului divin, se instalează atelierul de construcţii şi se organizează sala de repetiţii a stelarilor şi colindătorilor. Aci, sgribulindu-se de frig, amestecând aburul respiraţiei cântărilor cu aburul din boturile vitelor, aşa strejuesc sfânta datină a divinelor cântări, copii şi flăcăii; aci este de aflat atmosfera exterioară de geneză şi viaţă a colindei. Şi apoi repetiţiile. Se reaminteşte viersul cântecelor. Dacă s’a uitat, mai marii, părinţii sau bătrânii sunt consultaţi. La fel cu versurile. Se reconstituesc astfel în fiecare an cântecele de stea şi colindele. Caracterul lor sacru este suficientă garanţie asupra relativei autenticităţi în care se păstrează şi se transmit colindele. Aşa au străbătut veacurile minunile muzicale care sunt colindele şi cântecele de stea. Ne-am pomenit cu ele. Şi până ’n vremurile noastre răsună în tot orizontul aşezărilor noastre şi-şi află ecou în firea băştinaşilor viersul nevinovat, domol, legănat şi senin al colindelor şi cântecelor de stea. In multe părţi ale ţării, iniţiativa perpetuării cântecelor de stea şi colindelor aparţine exclusiv copiilor. Din propriu impuls ei îşi poartă cu grije această sarcină. Părinţii nu mai înţeleg destul de clar nobilul impuls al copiilor. Atâta vreme smulşi din făgaşurile desvoltării noastre fireşti şi româneşti, nu am preţuit cum se cuvine viersul înaripat şi sfânt mângâiat de gurile copiilor noştri. Nu am desluşit porunca ce se rostia prin graiul lor de „magi”, de crainici ai românităţii noastre, dar şi purtători tainici de veşti mari ai muzicii noastre. * $ »N . Căutând a determina funcţiunea estetică şi psihologică pe care muzica populară o are în spiritualitatea românească faţă de celelalte arte, am trecut grăbit prin vastele dumbrăvi ale melosului românesc. In grăbitul nostru drum, am făcut popasuri de prea scurtă durată, pentru a putea să ne aclimatizăm atmosferei, aerului tare şi înviorător al muzicii noastre şi, cu atât mai puţin, neam integrat firei din care sbucneşte vulcanic lava arzătoare a cântecului şi jocului românesc. Neam apropiat smeriţi, dar în pripă, mai mult asupra rădăcinilor falnicului arbore al melosului românesc, fără a ne fi putut îngădui răgazul şi tihna de a-i privi şi admira podoaba coroanei. N’am făcut, astfel, decât o schiţă sumară a resurselor psihologice în care-şi află obârşia muzica populară românească. Şi cu atât mai palidă va apărea această schiţă, fiind nevoiţi a renunţa la o mai temeinică discuţiune estetică şi artistică a minunatelor documente de suflet specific şi veritabil românesc, cuprinse în muzica noastră populară. © BCU Cluj TRISTA MINUNE DE V. VOICULESCU încă puţin si triste minuni s’or împlini, Curând suava carne va fi iar albă piatră, Din cerul frunţii, ochii polar vor asfinţi; Dar pân atunci ţin, calde, tiparele pe vatră : Am tescuit din scorburi cuibare otrăvite, Ascunse cu viespare sihastre la un loc Şi-am scurs din trunchiul cărnii, prin patimi ascuţite, Răşina unui suflet ce-i gata să ia foc. E - acolo şi mireazmă de floare închegată Şi seva albă - a multor cereşti singurătăţi. De-i rânduit să arză, n’o mistui de-odată, Ci toarn’o pentru negre şi lungi pustietăţi. Să pot prin obştea nopţii să luminez iubirii Şi risipit pe lături să nu mă vărs, curgând ; împlântă, Doamne, în ceara molatec-a simţirii, Verterbre tari de cuget, feştila unui gând. © BCU Cluj TOIAG DE ÎNGER DE V. VOICULESCU îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil, Isteţ să prinză pasări şi să doboare poame ; Aruncă pâinea lesne la câini şi când î-e foame întinde mâna goală spre - arhanghelul Gavril. Hoinar pe sub cea lume nu ţii cu el la mers, Dar nare spor cătându-şi comori peste coclaur, In pietre sparte vede scântei de-argint şi aur Şi ’n ori ce suferinţă sămânţa unui vers. . Sătul de slova neagră, cu degetul condei Isvoade noi de stele şi flori va să deslege. Şi - ades se pleacă ’n tină cu frică şi culege Porunci de mult pierdute în urme vechi de zei. In van îi spui de Moarte, de Domnul Sabaot. . . Zâmbind curat ca unul ce nu şi simte păcate, El se şi vede ’n ceruri mai mare peste toate Că ’şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot. © BCU Cluj COINCIDENTĂ DE VICTOR PAPILIAN (Condemin, în picioare, privia marea ; jos, lângă el, ca o leoaică placidă, odihnea nevasta. Puiul, se juca înaintea lor; avea coşul pieptului scofâlcit pe sub obezile strâmte ale coastelor, pompând o viaţă amorţită, sus, într’un cap mare, nesigur fixat pe şnurul gâtului, cap socratic înstăpânit de o faţă zbârcită şi cârnă de copil în spirt, şi în jos către un pântec hidropic cu piele verzuie şi întinsă lucios, duhnind a putrefacţie. Şi totuş, această făptură nereuşită trebuia să se îndrepteze ctlm se îndreptaseră şi cărţile lui Condemin, ca să ducă mai departe, prin fiecare os, prin fiecare părticică din piele, numele cel urât al tatălui. Judecata rece îi dovedea că bine procedase simţirea. Ura cinstită în decapitarea copiilor lui Brâncoveanu, îşi găsea tâlcul simbolic! Se întoarse încă odată la mamă. Caşi copilul, ea trebuia supusă aceleaiaşi osânde. Aşa cugetase adesea, aşa era cinstit să cugete şi acum. Şi totuş, trupul diform al femeii şi cel schilav al copilului, îi înmuiaseră tăria judecăţii. Privind adânc, pe lumina dinăuntru a ochilor se aşezase abur viu. 0 clipă se întrebă, dacă alături de el avea pe Condemin. Zâmbi de nerozia lui. Era el. îşi scosese ochelarii, ca să se poată juca mai în voie, cu copilul. Era el, şi totuş Neofit, cu ochii desmeticiţi nu-i prindea înţelesul înfăţişării. I se schimbase într atâta duşmanul, sau se schimbaseră resorturile putinţei lui de cunoaştere? Descoperit până la brâu, trupul lui Condemin lipsit de orice eleganţă atletică, trup banal de sedentar, adus de spate şi puţin strâmb din umeri, îşi pierduse orice majestate. Semăna cu cel al copilului. Neofit îşi aminti de ireproşabila lui ţinută de stradă, dela cursuri, preocupat întotdeauna cu meticuloasă grijă de toaletă. Era un om, care preţuia exteriorul. Neofit ţintia acum în duşmanul său, în alt chip, nu în manechinul trupului ca’n război, ci simbolic parcă, în firea-i preschimbată în întregime, corp şi suflet, într’un singur punct, punctul de tâlc al omului. Condemin căta surâzând spre largul mării. Iscoditor, ochiul lui Neofit îşi prelungi privirea dealungul celei a duşmanului său. Judecata i-se opri. Cele două priviri se întâlniseră parcă undeva. Neofit avu o senzaţie, pe care, măsurat, o preţui de-o clipă. In locul golit de ură, natura, care 203 © BCU Cluj urăşte golul, revărsase altceva. Din toate Ungherele sufletului, profesorul se simţise copleşit de un sentiment de căldură şi de slăbiciune totdeodată. Un întreg şi nou univers se vânjolia în el. îşi dete seama că trăieşte o clipă unică în viaţă, că prinde greutatea, înţelesul şi bucuria unui atom al sufletului, şi • în acea clipă — lumină întunecată de cădelniţă, ce luminează altarul soarelui — el simţi desluşit că-şi iubeşte duşmanul. îşi ascunse ochiul, se acoperi bine peste cap cu un prosop şi trase halatul peste el, apoi îşi con-centră toate simţurile în interiorul său, şi ca larva adăpostită în gogoaşa de ristic, aşa se piti şi el în nemişcarea aceleiaşi clipe unice, până ce familia de lângă el plecă. In noaptea pironită de cer prin nituri de piatră şi metal, profesorul Neofit privia în larg. Din brâul negru al orizontului, se desfăşurau, trase pe sfori de aur, creţuri de întuneric fluid. Marea mugia cu furie. Puterea de stăpânire a apelor dispăruse ; talazurile căpătaseră glas de viaţă şi urletul lor suna a năpustire. Către ţărm, spuma albă ca de leşie, se ivia din frământul de clătire al valurilor. Mugetul mării, întins şi cuprinzător, ca zgomotul firezurilor într’o fabrică de cherestea, îi zăpăcia mintea, şi totuş rămânea în afara lui, corp străin. Nu putea şti, dacă va ajunge vreodată să dibuiască vocea omenească. Făptura eului său era turburată, parcă i se pierduse cimentul unităţii şi trăia dezagregată în mozaic. De bună seamă, presiunea unui nou mediu contribuise la astă fărâmiţare, aierul pur, ce deodată împiedică mersul regulat al respiraţiei, razele soarelui, ace de sfredel prin lutul dintre celule şi zgomotul mării încercuindu-i tâmplele, ca o durere întunecată de migrenă, dar mai cu seamă inopinata întâlnire cu duşmanul său, urmată de tainica şi nespus de ruşinoasa lui laşitate de simţire. Şi încă, ce batjocură! — îl urmăria stăruitor şi agasant ca Un fir de păr între dinţi, semnul coincidenţei, cu tâlcul ei prevestitor şi toate elementele prosteşti de superstiţie şi piază rea, stârnite în necazul oricărui raţionament. I se părea că întâlnirea cu Condemin, în atari împrejurări, avea un înţeles deosebit. — Acum trebuie să iasă şi luna din mare... Profesorul se întoarse. O voce ciudată, inegală şi nesigură, voce pozată pe două registre, când gravă, când ascuţită, şontâc-şontâc mergând, ca pe picioroange, îl deşteptase. Lumina dela cazino îl lovi în faţă. Trebui să bâjbâiască prin întunericul de lângă el, şi în fine, băgă de seamă că pe celaltă bancă, despărţită de a lui doar prin spetezele de lemn ale rezemătoarei, se găsia ologul de dimineaţă. —Peste un sfert de oră, la unsprezece şi zece... Profesorul fu bucuros de vorbă. Abia atunci băgă de seamă, că toată ziua fusese singur şi nu schimbase — în afară de comenzile dela birt — nici o vorbă, de dimineaţă şi până la acea oră târzie. — De unde ştii?.. întrebă el. Aştepta răspunsul cu oarecare grijă. Parcă-i venise un ajutor neaşteptat şi se temea să nu-1 piardă. Prezenţa ologului, pe o bancă alături de el, i se părea că se încadrează în complexul de probabilităţi al coincidenţei şi asta îl mulţămi. Ologul îşi îndreptă cârja şi răspunse cu suficienţă : — Eu cunosc perfect totul aici... Dela război încoace, două luni pe an, aci le petrec... Mă recomand Grigoriu, sub-şef de birou la finanţe... Şi întinse peste rezemătoare, o mână scheletică, cu degete subţiri şi reci, caşicum dela piciorul ciont ar fi plecat un fluid de gheaţă, care i-ar fi zgârcit şi mâna. Profesorul profită de avansul făcut, şi trecu lângă el, pe bancă. Părăsise spectacolul întunecat al mării, şi acum urmăria cu interes spusele ologului, care, cu cârja ridicată spre cazinou, dădea indicaţiuni, ca un conferenţiar pe o pânză de proiecţie. — Dama ceia în roz, e nevasta prefectului, şi trăieşte cu maiorul de jandarmi... Eu îi cunosc pe toţi. Şi cealaltă, de dincolo, grăsuţă, cu solitarii falşi în urechie, e nevasta unui profesor universitar. II cheamă Condemin... Şi cum îl mai trădează, Doamne! Doamne!.. Cu un advocat, prieten al casei. 204 © BCU Cluj Tuşi din gât de câteva ori, scurt şi aspru, parcă să-şi acorde în interval perfect, cele două corzi vocale. — Eu ştiu totul... Sunt doar opt ani, de când viu regulat aici. Intreabă-mă când începe vântul dinspre răsărit să bată, când se pregătesc pescăruşii de plecare, sau când o femeie nou venită, e gata să-şi înşele bărbatul... Avea acum o voce ascuţită, şi stridentă de scapet, care parcă se mula precis pe orice infamie, ca foaia de argint pe o pilulă. — Eu sunt un om, căruia îi place să rostească adevărul, asigură el pe profesor cu toată seriozitatea. Apoi ironic.: — Nu te-am mai văzut până acum!.. Eşti nou... Te anunţ, deci... peste o săptămână am să râd şi de dumneata, când scai te vei ţine după vre-una... Marea îşi bate joc al dracului, de noi!., ne aţâţă poftele... Şi începu să râdă. Neofit era amuzat. Spiritul şoltic şi cancanier al ologului, era tot ce putea fi mai potrivit, ca să înveselească o seară, aproape sigur morocănoasă, şi râsul lui de om al dracului, reţinut în gâtlej şi tocat mărunt, îi excita cumplit interesul, râs, ce zgândăreşte bănuiala, cumetria şi intriga. — Deaceia, te sfătuiesc... vino la cazino,.» ascultă muzică,., uită-te la femei, auzi-le vorbind, priveşte-le decolteul ieşind din rochii subţiri de mătase... Dar, fereşte-te de ele pe plajă... Hî, hî, hî!.. Profesorului i-se curmă zâmbetul. îşi aminti de întâmplarea de dimineaţă. Vorba nemernicului părea acum o lamă de oţel îndoită, gata să-i plesnească în faţă. — Şi mie îmi plac femeile, dar să fie îmbracăte,.. altcum, mă îngrozesc de ele, cât sunt de urât... îşi opri vorba, deopotrivă şi râsul, dar continuă să mârâie câineşte, libidinos şi rău, până ce, poftele topite în salivă îi alunecară înapoi, prin înghiţitoare, în trup. — Doar faţa... Atât se poate socoti frumos, la o femeie... şi piciorul, când e netezit de un ciorap de mătase... Hî, Hî, Hî! Apoi, sentenţios : — In dragoste n’admit decât femeile îmbrăcate... Nudurile mă dezgustă şi mă moleşesc... Iubim rochia şi moda! Iată,., de fapt, ce deosebeşte o femeie de o vacă... Profesorul îl întrerupse cu necaz. Deşi, în sarcasmul ologului, el recunoştea experienţa, observaţia şi pătrunderea, felul lui de a vorbi, nu-1 mai amuza. — De, eu nu sunt de părerea d-tale... spuse el. Dar, ologul îi ripostă cu o chicotire din gât, în cel mai înalt falset: — Hî, hî, hî! N avea nici o poftă de râs, profesorul observa prea bine ; era, mai de grabă, o obrăznicie aruncată în sacade. Ologia, îşi zise Neofit, e o boală ascendentă, se ridică dela picior la mână, ajunge de prinde vocea şi trece apoi la minte. Sunt trupuri de femei frumoase... nu neg, reluă Grigoriu când se linişti. Dar vezi, au un cusur... Sunt trupurile nevrastmcelor, ale bacfişelor... Şi, de!., ne opreşte legea... Nouă ne sunt rezervate numai femeile măritate şi majorele... Pe Neofit, vorba pofticioasă a ologului, ca un ordinar plescăit de limbă, îl jignia acum. Vorbind de trupurile feciorelnice, parcă le profana ; i se părea chiar o necuviinţă, ca un nemernic şi un păcătos să se gândească la femeile frumoase, ce dansau în cazino. Uite, uite... pe nevasta profesorului Condemin... Ce zici de ea?.. Dansează cu amantul... Hî, hî, hî!.. Ologul nu mai mmţia acum, radea dm toată mimă, râdea şi vorbia totdeodată, cuprins de o mulţămire nefirească, chaotică şi explozivă, pe măsură ce dansul celor doi amanţi se urma sub privirea bleagă a bărbatului. Avea nevoie, ca să se uşureze, de zgâlţâierea dezordonată, a trupului în întregime. Părea o fantoşă apucată, în timpul unui dans frenetic, gata să-şi deznoade toate mă- 205 © BCU Cluj dularele şi să le arunce la întâmplare, în aer. Convulsiunile toracelui, schimele figurii şi agitaţiunile fără rost, ale mâinilor şi picioarelor, se urmau pe rând sau se încălecau şi se pătrundeau, în atitudini bizare, când de epileptic, când de beţiv. Podidit de sughiţuri, el îşi înşfăca pântecele cu amândouă mânele, să-şi ferească măruntaiele de zdruncinul hohotirii: apoi, de se liniştea o clipă, întmdea, ca un chefliu, o mână după cap şi numaidecât, pomia să bătătorească, când cu piciorul, când cu cârja — acum, şi ea mădular de balanţare — scuipând, înjurând şi blestemând, fără astâmpăr fră-mântându-se, ba înainte, ba în lături, prins de o agitaţie de maniac, până când, epuizat, căzu gâfâind : — Uite-i cu amantul... Hî, hî, hî!.. şi bărbatul... Atât putu rosti, ştergând cu batista lacrimile scăpate fără voie. Neofit deveni serios ; trecuse de faza amuzamentului şi de aceia a indignării. Cuvintele ologului, printre cascade de râs, îi produceau alt răsunet. — Ce coarne, Doamne!., ce coarne!.. Neofit îşi dete seama de schimbarea petrecută în el. Dansul, muzica, lumina barului, noaptea înstelată, marea care urla şi drăcoveniile ologului, trăseseră în largul conştiinţei, un alt plan de judecată. Luase apărarea femeilor — ce-i drept, nu făţiş şi provocător, ci tainic, în el — mai mult să-şi pipăie intimitatea gândurilor, dar de fapt, tocmai asta urmăria, să-şi răspundă lui, la întrebările puse prin graiul lui Grigoriu. Cinstit, la fel s’ar fi cuvenit să procedeze şi cu nevasta duşmanului, să-i acorde şi ei acelaş credit, ca nenumăratelor necunoscute, dar nu reuşia. Posibilitatea trădării îl bucurase prea mult încât aproape îl convinsese. Simţia o mustrare, dar o mustrare intelectuală şi de suprafaţă, inutilă, ca o regulă de bunăcuviinţă. — Ce coarne poartă, şeful!.. continuă, schelămbăind, Grigoriu. Profesorul Neofit devenise liniştit. Trăia însă intens, calmul ce pregăteşte marea emoţie, ca la filarea cărţilor de joc. Simţirea şi-o strunise pentru bucuria sau decepţia finală. Ce figură sufletească avea să-i întregească ultima întrebare pusă de Grigoriu? Şi deodată avu o pauză, ca un lapsuş. Era întunericul şi ameţeala, care elaborează gândul cel nou. — Minunat lucru ar fi, să-l ştiu pe Condemin încornorat! Atât putu să spună şi simţi întreg mozaicul sufletului său agitat în tremur uşor, ca printr’un bobârnac. — Poate-i toarnă un copil mai zdravăn, advocatul,., decât cel pe care-1 are cu bărbatu-său!... Neofit turburat întrebă într’o doară : — Ce e cu el? — E cocoşat, tuberculos... gata să-şi dea sufletul... îl asigură Grigoriu. îşi întoarse privirea ca să cerceteze largul apelor. Luna nu ieşise din mare, dar marea gemea şi se frământa uman, parcă prinsă în durerile facerii. Muzicanţii cântau cu însufleţire, să primească cu cuvenit alai, evenimentul. Neofit căta stăruitor înaintea lui. Condemin, cu ochii topiţi, moi şi dulci> ca de gumă zaharisită suptă între buze, urmăria pe femeia lui balanţându-se în braţele advocatului. — Un încornorat este un caraghios... se trezi el vorbind. — Şi ce caraghios!., aprobă ologul. Uite, eu nu pot să fiu niciodată încornorat... Asta e norocul nostru, al ologilor... Neofit surescitat, nu mai prindea disproporţia dintre faptul divers al întâmplării şi exagerata lui reacţie sufletească. Se socotia corect obiectiv. — Domnule Grigoriu, nu prea eşti un om bun... îl dojeni el, cu bunăvoinţă. Dar cuvintele adresate celuilalt cădeau grele de griji înapoi, în el. încerca o stare sufletească de tot complexă rece şi emoţionată totdeodată, cea a unui cercetător pentru care obiectul experienţii e doar pretext de desluşire a propriei sale gândiri. — Eu?.. Eu?., răspunse cu nevinovăţie funcţionarul. Dimpotrivă... Sunt doar prea cinstit., îmi place să rostesc adevărul... 206 I © BCU Cluj Şi apoi, confidenţial şi batjocoritor totdeodată : — Nu uita,., eu sunt un estropiat... Un estropiat nu poate minţi, fiindcă, îl obligă la adevăr însăşi infirmitatea, în văzul lumii întregi. Profesorul fu mulţămit. Cinismul ologului, căpăta simpatia valorilor crude şi constituia o indicaţie de metodă. Acum era desluşit!. Se încerca pe sine prin intermediul celuilalt. Ii împrumuta doar lui Grigoriu, aparatul de înregistrare, al propriei lui simţiri. — N’am prea mare încredere, d-le Grigoriu, în oamenii care afectează cinismul. Este multă paradă în atitudinea lor. De exemplu, la dumneata... Aş vrea să-ţi încerc curajul... Cinismul în fapte, nu în vorbe... Ologul îşi mută cârja dintr’un loc într’altul, nervos, parcă ar fi săltat piciorul lipsă, în semn de nerăbdare. — Eu nu sunt cinic, ci doar un om cinstit... Spun adevărul... — Tocmai... Cinismul nu e altceva, decât adevărul în toată goliciunea lui, mai gol ca femeile şi bărbaţii, pe plajă... — Stai! se opinti., ologul şi ridică în sus cârja, ca un agent de circulaţie în faţa şuvoiului de vehicule. Stai, nu mai asămui adevărul cu trupurile goale... Profesorul ajunsese la punctul delicat al experienţei. Efectul trebuia să fie maxim, dar cu o provocare anodină. -De ce?.. întrebă el cu indiferenţă. — N’ai înţeles? Neofit răspunse la fel. — Nu. — Fiindcă trupurile goale nu rostesc adevărul... Neofit nu prinse sensul cuvintelor, dar era sigur, că ele continuau să desfăşoare în timp, ciudatul fenomen al coincidenţei, integrându-1 totodată. Ologul nu mai râdea. — Te înşeli, dragă Domnule, te înşeli, când crezi altcum... Rostia cuvintele grav, pe coarda lui cea joasă, aproape pe şoptite, ca pentru o tainică mărturisire de credinţă. — Omul gol diferă atât de mult de cel îmbrăcat, încât parc’ar fi nişte specii străine... Şi deodată îşi piţigăi glasul, râzând, ca de o păcăleală. Când se linişti, îşi luă postura comodă şi sfătoasă de povestitor : — Am făcut această constatare în război... Apoi, ca să-şi excite partenerul, îl întrebă cu nevinovăţie, ca prins de scrupul: — Ori, nu te interesează?.. — Cum să nu?., sări, ca împuns cu acul, profesorul. — Atunci, să vezi... Primesc odată ordin să împuşc un dezertor... Şi se opri din vorbă, întorcându-se către mare. — N’a ieşit încă,., schimbă el vorba. — Lasă asta... îl bruscă Neofit. Mai departe... Grigoriu nu se supără, ci tacticos, o luă dela început, ca la şezătoare, povestire de noapte lungă, pe îndelete şi şugubăţ întinsă : — Aşa, cum îţi spun... Primesc ordin să împuşc un dezertor... Era jidan... Şi amintmdu-şi că era jidan, trase cu carja in pământ, îl înjură şi scuipă, oarecum să pecetluiască înjurătura. Ce-mi zic?.. Să fac economie... De ce-aşi strica eu bunătate de tunică, pentru un dezertor jidan?.. Dă-1 dracului, de ticălos!,, şi se întoarse iar spre mare, să vadă, dacă nu se anunţă răsăritul lunii. 207 © BCU Cluj — încă, nu... — Ei, şi?.. îl întrebă profesorul, prins. — Cum îţi spun, reluă Grigoriu... De ce să stric eu sumedenie de efecte?.. Dau ordin, şi-l dezbracă în pielea goală... Ba, un căprar râdea : „0 să răcească, d-le sublocotenent, că-i iarnă grea...” Ologul dete cu cârja în pământ, prietenos de data asta, caşicum ar fi spus : bată-1 să-l bată, de jidan... şirl înjură din simpatie. Profesorul asculta înfuriat. Ologul povestea cu aceiaşi nevinovată blândeţe; doar pentru pitorescul povestirii, uza acum de efectul diminutivelor. — II leg frumuşel pe jidănaş de un pomuleţ, pun plutonul în poziţie de tragere şi comand : foc... La auzul comandei, profesorul tresări. Parc’ar fi slobozit un foc de revolver, aşa bubuise vocea nemernică a ologului. Acesta se opri, dete din cap cu amărăciune, ca Un actor ce şi-a ratat efectul, apoi iar deveni şugubăţ, amintindu-şi de Jidan, ca de un măscărici scamator : — Ce crezi, Domnule?., jidanul sta neatins.. Nici chiar caporalul nu-1 ochise... Mă reped furios la ei: Sunteţi nebuni?... Vitelor!.. Profesorul nu putea şti de era adevăr sau minciună. II interesa povestea ca atare şi îi aştepta sfârşitul. — Ei, şi? — Ştii, ce-mi răspunde caporalul? -Nu. — Zice : nu se cade, d-le sublocotenent... — Ce nu se cade, boule?.. — Să ucizi un om gol... Grigoriu se opri puţin, apoi se adresă lui Neofit, caşicum i-ar fi cerut socoteală : — Auzi vorbă?.. Teribilă!.. — Şi dumneata ce-ai făcut? — Am înţeles înţelepciunea caporalului... Şi iar alunecă în comentarii: — Ce eram noi, Domnule?.. Tâlhari?.. Nu... Criminali de rând?.. Nici atât... Doar nişte executori de dreptate... Pedepseam un dezertor, nu omoram un om... — Ei, şi?.. Grigoriu devenise calm şi natural. — L’am îmbrăcat, adică l’am făcut la loc dezertor jidan, l’am pus la pom, am comandat foc... şi.. -Şi? — Şi, gata!.. ................ Pe Neofit, povestirea îl uluise ca şi mugetul mării. Deşi o prinsese cu toţi receptorii simţirii, totuşi ea rămânea în afara făpturii lui. Ologul se întorsese iar la patima lui discursivă : — Un om fără haine, e un om pe jumătate mort... Deaceia îţi face milă... Insul nu e întreg decât îmbrăcat... De-1 duci la ghilotină, ori de-1 pui la zid, nu uita să-l îmbraci, altcum ai pierdut jumătate din interesul proiectat... Neofit se simţi redevenit un om de rând, mediocru şi banal. Judecata i se scoborîse dela un etaj la celălalt al minţii, ca o cutie de ascensor. Aşa că acum, era sigur că prin întâlnirea cu Grigoriu, se împlinise văleatul unei sortite întâmplări. Superba ţinută şi tainicul dispreţ pentru olog dispăruseră ; se lăsa în voia acestuia, ca un comandant rătăcit, în război, condus de ordonanţă. — Eu am învăţat să rostesc adevărul, fiindcă m’am obişnuit să-I gândesc... — Invaţă-mă şi pe mine... îl întrerupse Neofit. Iată, eu sunt un om incapabil... Şi de fapt, încerca simţământul precis al unei incapacităţi, prin neputinţa lui de a pune capăt convorbirii şi de a opri astfel, desfăşurarea întregului complex de fenomene strânse sub forţa de atracţie a coincidenţei. 208 © BCU Cluj — Sunt un om incapabil,., se asigură el. — Eşti un om mort, atunci... îl compătimi ologul. — Ei bine, învaţă-mă, Dumneata... — Să’ncerc, rânji Grigoriu, deşi te văd om cu idei înapoiate... Ascultă... Auzi?.. — Ce s’aud? — Ascultă muzica... — Ei, bine?., — E frumos... — Admirabil. Ologul făcu o pauză, ca să sistematizeze impresiunea. — Acuma, mai departe... Vezi femeile din cazino... Sunt ele frumoase? — Da. ...... — Pentruce?.. întrebă el şi tot el răspunse : pentrucă trupurile lor se înalţă sub vraja muzicii caşi trupurile de cobra, sub încântarea vracilor indieni; pentrucă s’au dres cu cel mai înşelător fard, cel al nopţii luminate, în care nu mai vezi sânii balcâzelor, tescuiţi în pieptare strânse, şi de sunt scânduri, fesele modelate din gros madipolon. Pe Neofit, abia banalul tiradei îl desmeteci. Se lăsase păcălit de un impostor. Voia să-şi recapete vigoarea critică : — Idei vechi, d-le Grigoriu... — Şi acum mai departe, continuă ologul. Să zicem că te amorezezi de una din ele, bunăoară de nevasta lui Condemin... Neofit se simţi lovit ca la ţintă, tocmai în singurul lui punct descoperit. — Desigur că urăşti pe bărbat şi ai vrea să-l omori?.. Nu-i aşa?.. Profesorul răspunse epuizat: Nu. — Ba, aşa-i... continuă ologul. Şi atunci, unde ai vrea să iubeşti nevasta şi să urăşti bărbatul?.. Şi profitând de zăpăceala profesorului, adăugă : — Oriunde,., numai la plajă, nu... Acolo, nevasta-i hâdă şi bărbatul, milog... Amândoi îţi fac milă, amândoi sunt pe jumătate cadavre... Afară de cazul, când eşti un nefericit pervers, nu vei putea nici iubi, nici urî un cadavru... Neofit era dezgustat de laşitatea sa. Ologul, ca un scamator infam îi prezentase pe rând, parcă pe tavă, bucăţi crude, zmulse din adevărata lui simţire, spunându-i: priveşte! El, ca om cinstit, le recunoscuse, dar acum, la concluzie, pregeta. — Nu, nu-i adevărat... protestă el fără vlagă. Grigoriu îl îngână batjocoritor : — Nu-i adevărat?.. Şi deodată sări în piciorul sănătos, iute ca pe un resort, cum sare un muţunache din cutie când apeşi pe bumbul capacului: — Priveşte!., porunci el. Profesorul se supuse, ca la comanda unui hipnotizor, dar abia întors, izbucni într’un strigăt de mirare. Luna se ridicase deasupra orizontului ca un taler de cimbală, tăiat în jăratec. Lumina cu un roşu necunoscut, un roşu uman, dulce-vişiniu, roşul felinarelor roşii şi al vitrourilor bătute de soare. Prin apa mării, se tăiase până lângă ţărm, pârtie de sânge metalic în argint călit. — Ce frumos!.. exclamă Neofit. Apoi, ca să-şi fixeze emoţia, recurse la mijlocul brutal, dar plin de întărire, al imaginilor. — Cometă ce-şi scaldă coada în mare, asta e în lumea închipuirii fizice, luna, sau în cea a himerelor, un heruvim, ce-şi ia zborul către cer... Sprijinit de bancă, ologul, cu cârja ridicată, arătând spre lună îl iniţia, liniştit, cu simplitate dogmatică, părând un profesor, ce explică un fenomen, în mod intuitiv: 209 © BCU Cluj — Lupa şi marea nu sunt şi nu pot fi frumoase. Frumuseţea este Un artefact, pe care-1 arunci unor elemente indiferente... Dar, ea mijloceşte adevărul, de care ai nevoie, adevărul, care pe Dumneata te ţine în întuneric, la pândă, şi pe celălalt, pe rivalul Dumitale, în strălucirea ce-i tâmpeşte vlaga. Şi acum, la revedere, pe mâine seară... Abia scăpat de îndrăcită vorbă a ologului, profesorul se simţi copleşit de frumuseţe. Ar fi vrut să se contopească în minunata privelişte, când se simţi din nou, tras de mânecă. Era tot Grigoriu. — Nu uita... Fereşte-te de oameni, la plajă... Scoboară spre moarte, deaceia sunt aşa de hâzi, cu trupurile schilave şi aspectul lor de neputincioşi şi de păcătoşi... Profesorul ar fi vrut să nu-1 asculte, dar ologul nu era om să se dea învins. — Ai contemplat destul marea, priveşte acum şi către oameni... Vorbele lui căpătaseră din nou, putere de poruncă. Neofit se întoarse. Muzica şi lumina îl împroşcară, ca aruncate cu pumnul în faţă. Când i se limpeziră în ochi, rotocoalele fumului de aur, el zări pe femeia lui Condemin, aplecată pe umărul bărbatului, pozând cap în cap, ca la fotograf, o fericire de tineri însurăţei. Cu un singur deget dela mâna dreaptă, ca într’o graţie de balet, ea îi îndrepta părul, mângâindu-i totdeodată fruntea. Această scenă de interior, afişată cu ostentaţie în public, îl jigni. Era o scenă neonestă, nu moral, ci estetic. Tot necazul, care clocotia nedesluşit în el izbucni. Gheburile de grăsime şi pântecele revărsat al maternităţii, se proiectau altcum, decât de dimineaţă, exagerat şi caraghios, ca pe coperta unei reviste umoristice. Copilul lui cu iz de stârv, îi făcea milă, o milă rece şi dispreţuitoare, iar cartea lui era, pur şi simplu, o măgărie. — Sunt nişte caraghioşi!.. întoarse din nou privirea către pârtia de lumină, ce tăia marea. Ologul avea dreptate. Din ea căpăta încuviinţare şi tărie; puteri, pe care trebuia să le năpustească împotriva perechii, ce afecta fericirea în văzul lumii. Parcă s’ar fi aplecat în drum să pună mâna pe o piatră. Neofit simţi un zdruncin perfect, ca pocnetul unei capse pe bumbul ei. Mozaicul se integrase în matca vechiului său eu. Nu mai era omul ascuns în tenebrele nopţii, sau timidul izolat dm deşertul nisipului. Devenise o valoare justiţiară între frumuseţea lunii şi prostia ostentativă a Doamnei Condemin. Şi simţi din nou, acelaş sentiment de tărie şi de îngâmfare, cu care ştia că-şi urăşte duşmanul. (Sfârşit) © BCU Cluj SEMN VIU DE V. CIOCÂLTEU Inimă ’ngropată ’n stâncă, Suflete ’năsprit de trudă, Tot mai arde, nu e încă Farul stins în ceaţa udă. Din păduri cu boite sumbre Năvălesc pe câmpuri corbii, Năvălesc ’n gânduri umbre, Noi ne clătinăm ca orbii, Am căzut din cuib ca puii Când încearcă ’ntâiul sbor, Speriind din somn pisica Adormită în pridvor, Tremură pitiţi în iarbă Ciripind cu glas de moarte, Când de cuibul gol din frunze Doar o creangă îi desparte! Suflete supus gheenei, Inimă bătută ’n cue, Din părpastiile vremei Nimenea nu se mai sue, Din prăpastia iubirei Cine-ajunge iar pe munte, Poate ochii să şi ’i dreagă Tâmplele ’i rămân cărunte, Ca pământul ars de lavă Unde-au isbucnit vulcanii. Semnul rănilor rămâne Nu mai pot să ’l şteargă anii. © BCU Cluj F O C A DE ADRIAN HURMUZ l_sa drept vorbind, conducătorii celor două maşini, care alergau nebuneşte pe drumul plin de blocuri de piatră, eşite ca nişte dinţi uriaşi din pământ, ocolind totuşi cu dibăcie primejdia unei răsturnări, la fiece clipă, nu puteau fi nişte oameni cu mintea întreagă şi cei cari făceau pe pasagerii, înghesuiţi unii în alţii ca sardelele în cutie, nu se deosebeau prea mult de ei. Maşina din frunte avea conducător pe un turc frumos, cu ochi negri şi mustăcioară deabia înfiripată. Cea care venea după ea, schiopătmd parcă, ţmându-se aproape, nefiind împiedecată pe acest drum pietros de nici un nor de praf înalţat să-i îmbrobodească vederea, era în stăpânirea ajutorului de judecător Mîrzea. Acesta, deabia se ţinea cu mâinile de volan şi la fiecare săritură a maşinei, surprinsă de vreo groapă, se lovea cu creştetul de capota de pânză, desfăcută spre a-i apăra de soarele fierbinte, reflectat ca’ntr’o câmpie de oglinzi sparte, pe întinderea locului ce stră-băteau acum, făcând să sclipiască orbitor uriaşele colţuri de piatră calcaroasă. „Du-te dracului , zice Mîrzea decâteori i se întâmplă o asemenea neplăcere, ridicând pălăria turtită de pe ochi, în timp ce volanul i se răsucea în mâini, urmând ca prin minune drumul; dar nici unul dintre excursioniştii pe care-i încălzea soarele acestei dimineţi, nu-şi da seama de primejdia ce-i pândea, ascunsă după fiecare bolovan şi prin toate gropile. Ei luaseră parte noaptea trecută la una din acele petreceri, pe care multă vreme le ţii minte. Interiorul maşinei mirosea a Vermutb, de parcă tot aerul, prin părţile locului, ar fi fost îmbibat cu asemenea parfum. Negulici îşi sărută grasa lui soţie pe gură, în timp ce ea întinde, pentru acelaş scop, pernuţa ei de mână supleantului Trocan. Acesta, păstrează o atitudine demnă, de băiat bine crescut, i-o pupă zâmbind discret şi amabil şi aplecând cu preţiozitate asupra ei nasul său ascuţit şi încovoiat, ce-1 face să semene de minune cu un cap de găină blândă şi inteligentă. împingând Ia fiece mişcare, sau clătinare a maşinei, pe cei doi spre margini, strivindu-i aproape, Doamna Pena Negulici se distrează de minune. Toate lucrurile i se păreau aşa de nostime astăzi, încât îi era peste putinţă să fie barem o clipă serioasă. „Ce gazdă cum se cade” îşi zice Trocan, mângâindu-i mâna lăsată între ea şi el, în timp ce din partea cealaltă, Negulici soţul, peste măsură de fericit că Pena era nevasta lui, nu se sfia s’o sărute pe gura rumenă, cu aromă de floare proaspătă, cum o au de obicei femeile brune, în faţa supleantului Trocan, bunul şi vechiul său prieten. In acest timp maşina mergea în zig-zag, ca şi la început, ajutorul de judecător era de minune cum mai conducea, desigur că o făcea inconştient, căci privea trăznit în oglindă, deasupra pervazului de sticlă şi nu-şi credea ochilor ce vedea. De bună seamă că Vermuthul, producea asemenea iluzii optice, dar el era pe deplin convins, că nu Negulici era cel care o săruta pe Pena pe gură, ci banditul de Trocan, în timp ce Negulici îşi alipea cuviincios buzele de dosul mâinei propriei sale neveste, încurajând pe Trocan să comită chiar în faţa lui, fără a se 212 © BCU Cluj revolta, asemenea obrăznicie. Privind scena prin oglindă, gura i se întindea, sprîncenile i se ridicau, iar în mijlocul feţii, cele două picături albastre ale ochilor, sticleau cu o infinită prietenie, caşi cum ar fi fost o pisică gata să pună laba pe o păsărică foarte gustoasă, după înfăţişare. „Ia te uită ai naibii imorali”! îşi zice el nevrând să-i turbure. „Aşi vrea să ştiu până unde o să meargă banditul de Trocan cu îndrăzneala”. Şi în timp ce toţi cei din interiorul maşinei se amuză de minune, bine dispuşi, ca printr’un miracol, ajutorul de judecător Mîrzea, ţine maşina pe linia drumului, cu mâinile sale dovedite în această împrejurare, nu numai destoinice, dar şi inteligente. Insfârşit, convoiul se opri brusc, iar Mîrzea neaşteptându-se lovi pe înaintaşul lui, fără a-i produce însă vreo stricăciune. Din cele două maşini se deteră jos şase persoane şi şoferul turc, dar el nu are nici un rol în aceste întâmplări. Aşadar erau şase : cinci bărbaţi tineri, aproape nişte copilandri şi o femeie simpatică şi mereu veselă. Trecură toţi pe o poartă strâmtă, de cărămidă veche, ruinată, urcară puţin pe o ridicătură de pământ, învesmântat într’o iarbă verde cenuşie şi dintr'odată li se arătă în faţă farul, un turn alb, deasupra unor scunde clădiri. Ochiul prin care uscatul stăpâneşte marea atrăgând, ca printr’o sugestie puternică, vasele din larg, pe calea adevărată, ferindu-le de gurile flămînde ale primejdiei. Apoi grupul tot înaintând, marea se vede goală, frumoasă şi nemărginită, ca o femeie ce-şi arată nuditatea impresionantă. „Acolo departe, e pitită după capul albăstrui, Varna”, zise Negulici, simţindu-se obligat să dea explicaţii, musafirilor săi. „Mai încoace, se ascunde Coasta de argint, de parcă s’ar teme, să nu-i furăm bogăţia ei iluzorie” glumi el. Intorcându-se cu faţa în partea opusă, cei trei musafiri, dimpreună cu Negulici şi soţia sa Pena, pe cât de înaltă pe atât de grasă, bănuiră estompat în verde albăstrui, portul Constanţa, cu câteva profiluri. In stânga farului destul de aproape, într’o curbură făcută de mare în ţărm, se vede cu partea de dinapoi mai scufundată, un vas, ca un galoş care a luat apă. „Acesta e un vapor italian cu automobile, naufragiat chiar săptămâna trecută". Auzind acestea, ajutorul de judecător Mîrzea, se gândi dacă n’ar fi posibil să scoată din acel vas şi pentru el o maşină. Se văzu scufundându-se, cum era el bun înnotător, deschizând vre-o uşă, legând maşina cu o frânghie şi aducând capătul la mal, unde cu ajutorul unei perechi, sau două de boi, planul i s’ar realiza. Apoi îşi aduse aminte de nenumăratele sticle golite astănoapte, îşi linse buzele, în timp ce prin imaginaţie îi dansau buteliile cu etichetă, pe care se vedea o marcă aurită şi făcu un gest comic din mână, ca şi cum s’ar fi apărat de o muscă. „Bun a fost Vermuthul” zise el lui Trocan şi deodată dând cu ochii de supleant, îşi aduse aminte viziunea din maşină şi-i reapăru scena văzută prin oglindă. „Banditul de Trocan ! îşi zise el bătîndu-1 pe umăr, fără a-şi mărturisi gândul. „Dar Negulici e o adevărată vită cornută” îşi zise el mai departe, lăsându-se dus de imaginaţia în libertate. Marea îl fură şi pe el, atrăgându-i spre larg cugetările, ca pe un stol de pescăruşi buimaci. înaintară cu toţii conduşi de Negulici, trecură de far, păşiră câteva trepte, într’un fel de clădire din care rămăseseră numai câteva ruine de cărămidă şi pietre. In stânga, stătea agăţată o casetă pentru ofrande, sub icoana unui sfânt. Pena puse înăuntru un ban, iar bărbaţii mai necredincioşi, o ironizară. „Aici este aşa numita Poartă a fecioarelor” zise Negulici, arătându-le o spărtură cât o uşă, în zid, dând drept deasupra mării. Cine privi în jos văzu la o spăimântătoare adâncime, apa mării cu pete galbene şi verzi clătinindu-se molatec, sub sărutările razelor fierbinţi, printre colţuroşi bolovani. „Sunt mai multe legende", continuă Negulici. „0 ştiu mai bine msă pe aceia cu cele nouă fecioare creştine, adunate din toată Dobrogea dintre cele mai alese frumuseţi şi închise în cetatea aceasta, acum ruinată. 0 corabie trebuia să le ia chiar a doua zi, spre a le duce la Constantinopol, în haremul Sultanului. Fecioarele însă, îndemnate de cea mai credincioasă dintre ele luară hotărîrea să moară mai bine, decât să fie pângărite. Găsiră această singură deschizătură, care dădea deasupra prăpăstiei şi a mării şi făcură planul să se arunce m braţele lui Dumnezeu. Dar când veni timpul, după ce-şi spuseră ultima rugăciune, să-şi pună ideia în aplicare, nici una nu avu curajul să înfrunte moartea. Toate erau albe ca de 213 © BCU Cluj marmoră, tinere şi frumoase! Atunci aceia care le convinsese pentru aceasta jertfă credinţei, se decise să se arunce ea mai întâi, iar celelalte spre a nu se vedea îndemnate să-şi calce jurământul, se legară în lanţ de cozi şi, trase de cea dintâi, marea le înghiţi ca un pe şir de neprihănite perle . Unii cugetară la această legendă, impresionaţi şi priviră după auzirea ei, cu mai multă atenţie ruinele şi apa zebrată ciudat, ca o aglomerare de smaralde uriaşe. Pena nu mai ştie pentru a cîtea oară vede pe cele nouă fecioare străbătând, ca nouă albe lumini, noaptea unui trecut îndepărtat şi înfiriparea acestei imagini, îi umple inima de mândrie femenină, în timp ce supleantul Trocan, urmăreşte coşul unui vas care merge spre Constanţa, iar -ajutorul de judecător Mîrzea caută să străbată cu imaginaţia pereţii vaporului italian scufundat, plin cu automobile „Fiat . Numai advocatul Vâlcef, fost coleg de facultate, cu ceilalţi toţi şi cu Negulici, se aşezase pe iarbă şi nu da nicio atenţie mării, cerului şi poveştilor. Fără să fie observat de ceilalţi, el coborî pe stâncile părpastioase până la apa mării, se desbrăcă şi pe când făcea cu plăcere o bae, fu descoperit şi aclamat de ceilalţi. Apoi paznicul le arată farul, explicându-le mecanismul. La întoarcere deteră cu ochii de un grănicer cu arma pe umăr. Intrară în vorba cu el şi aflară lucruri pe care nici nu le venea să creadă că s’au întâmplat cu adevărat. Iată ce le povesti el, iar cei cinci ascultară la început cu indiferenţă, dar din ce în ce atenţia le fu captivată de grănicerul cu faţa roşcovană, probabil din cauza vântului de mare. Nu e mult de când ziarele au vestit împuşcarea unei foce de către un soldat, lângă capul Caliacra. Atunci se minună toată lumea şi multora nu le veni să creadă. Oricine ştia că focele nu trăesc în Marea Neagră. Unii reporteri făcură fel de fel de presupuneri, pretinse ştiinţifice şi căutară să dovedească posibilitatea călătoriei acestei vietăţi până în Pontul Euxin. Un ofiţer de marină, scrise şi el un articol, povestind că a văzut în nenumărate rânduri foce, în drumul lui dela Constanţa la Constantinopol. Nişte pescari, întrebaţi de un alt ziarist, pretinseră că aşa zisa focă nu era altceva, decât o femee de mare cu coadă de peşte, din acele care trăesc departe în larg şi au un palat săpat într’o stâncă. Cum se rătăceşte vreo corabie prin ţinutul acela, o împing spre colţul de stâncă, bine ascuns la o mică adâncime şi o scufundă. Mulţi marinari şi pescari au fost furaţi astfel de aceste sirene şi or mai fi trăind şi acum sclavi în imensul lor palat, sub mare unde s’au strâns, din vremuri foarte vechi, neasemuite bogăţii. Au mai fost unii îndrăsneţi, cari au încercat să pătrundă în palatul sirenelor şi s’au dus bine echipaţi şi înarmaţi anume în acest scop, cu gândul să cucerească barem puţin aur, din nenumăratele lor tezaure, dar ştie lumea doar când au plecat. De întoarcerea lor nu poate spune nimeni ceva; nu s’a mai arătat niciunul din ei, după îndrăzneaţă aventură. Totuşi grănicerul le spuse celor cinci excursionişti, că tot ce se scrisese asupra acestei chestiuni erau numai poveşti, iar adevărul numai el îl ştia, căci el este omorâtorul sirenei, despre care se făcuse atâta vâlvă, acum câteva săptămâni. Lucrul se întâmplase foarte simplu şi nici nu merita prea multă zarvă, câtă s’a făcut, în zadar. Din cauza larmei ziarelor, se alesese cu câteva zile de închisoare, pe care Ie şi executase, iar locotenentul îi spusese să mulţumească lui Dumnezeu că scăpase numai cu atâta. Grănicerul era un om voinic, foarte chipeş, îndrăzneţ şi cu multă poftă la vorbă. Marea n’o mai văzuse până când îl luase în armată, se născuse la şes, într’un sat de pe malul Dunării. Foca, despre care era vorba, se arătase într’o zi pe când el fiind de pază privea visător în larg cu gândul dus acasă la el. Era ceva ciudat, care-I făcu să tresară şi să rămână uimit. 0 fiinţă neagră, având cap de om, înnota voiniceşte, bătând apa cu mâinile. Dacă nu era o halucinaţie, apoi cu siguranţă că aşa ceva nu i-a fost dat să vadă niciunuia din neamul lui de plugari, crescuţi de când îşi puteau aduce aminte, pe şesul Dunării. Văzuse şi el multe lighioane de apă, şi pescuise chiar somni uriaşi, cât un om de mari, dar nimic din tot ce ştia el, nu era vietatea care se juca în valuri, foarte aproape de mal. Scoborând spre ţărm, cu arma încărcată, pentru cazul când s’ar fi ivit vre-o primejdie, povestea el, fără să se sperie, vietatea fixa asupra lui doi ochi mari şi frumoşi ca de viţel, care-1 impresionară aşa de mult, încât fără să vrea lăsă arma slobodă şi plecându- 214 © BCU Cluj se pe genunchi, se uită prostit de uimire la această minune. Nu mai încape îndoială că e una dintre acele sirene, de care vorbeau pescarii şi, cum se afla singur, tocmai pe sub ţărmul stâncos, privi cu groază poteca pe care coborîse şi luându-şi arma, porni să urce înapoi pe înălţimea stâncoasă, cu inima îngheţată, părîndu-i-se la fiecare pas, că o mână rece i s’a aşezat pe umăr şi-l răpeşte, spre a-1 duce în castelul submarin al sirenelor, într’o eternă sclavie. Când fu sus, luă seama că-şi uitase porţia lui zilnică, o pâine, chiar acolo pe mal, surprins fiind de acea vedenie. 0 zărea acum, dar cât despre speranţa că va mai mânca vreodată din ea, aceasta dispăruse de mult. A doua oară, n’ar mai avea curajul să întreprindă o aventură aşa de primejdioasă. Seara povesti camarazilor, la pichetul de grăniceri ascuns pe surpăturile capului Caliacra, întâmplarea, iar aceştia râseră de el, făcându-1 copil fricos. După ruşinea suferită, el nu îndrăzni să mai susţină şi minunea minunilor pe care o văzuse de sus de pe stâncă. Acea femee de mare, venise până pe uscat, unde se afla pâinea lui, o aruncă în apă cu botul, bătînd-o apoi ca pe o minge şi jucându-se cu ea. Ce animal ar fi fost în stare de gesturi aşa de omeneşti, îşi zise soldatul Marin Itu, cum se numea grănicerul. El nu mai avu nicio îndoială că era una dintre sirenele de pomină. Toţi cei care ascultaseră, îşi închipuiau că totul era doar un svon răspândit de Marin Itu, grănicerul cu pălărie verde de vânător, împodobită într’o parte cu o pană mică de cocoş. Şi astfel veni rândul din nou lui Marin Itu, să facă de pază şi se plimbă pe ţărmul stâncos, cu arma la umăr privind întinderea verzue, prin care se rostogoleau delfinii cu spinarea lor tăioasă, ieşind la intervale egale din apă. Vârşele pichetului erau înşirate în apropiere şi locul lor era însemnat de un şir de vergi, eşite din apă şi pătînd cu liniile lor întinderea colorată. Pe aici, prin aproprierea curselor acestea de prins peşte, se învârtea mereu sirena, după cum în acest al doilea rând o văzu Marin Itu. Pe urmă, când se isprăvi timpul de stat în post, el fu învinuit că a furat peştele din vârşe şi l-a vândut la pescari. Locotenentul îi trase câteva palme, de-i ţiuiră urechile multă vreme. In prima zi când fu iarăşi de rând primul lui gând fu să facă de petrecanie acelei lighioane^ — Şi ai împuşcat-o, îl iscodiră ceilalţi. Dumneata eşti cel care a împuşcat sirena? Marin Itu, la auzul acestei întrebări, tresări stăpânit parcă şi acum de groază. Apoi arătând spre Negulici: — „Intrebaţi-1 pe Dumnealui că era doar de faţă şi a văzut cu ochii cele întâmplate . Intr’adevăr, advocatul Negulici, fu destul de fericit să-l întrerupă pe Marin Itu, din povestirea care se vedea că nu-i făcea nicio plăcere, ci dimpotrivă îl stingherea : „Pe urmă a scris la gazete că am împuşcat zice, o focă. Vezi că eu nu ştiam să se afle şi astfel de animale, continuă Marin Itu. Dar ce să vă mai spun, că n’o şă mă credeţi. Când am tras a scos un ţipet de femeie, care mi-a străbătut inima ca o săgeată înroşită în foc, şi privind mai bine, văzui că de data aceasta, acea sirenă nu mai era neagră ca rândul trecut, ci albă ca laptele şi avea un chip de femee, foarte frumoasă. Am aflat după aceia, din gazete, că foca asta, era a fostului Rege Fer-dinand al Bulgariei, că ea dimpreună cu altele, au fugit dintr’un bazin dela Varna, în timpul răsboiului şi se deprinsese cu clima călduroasă depe la noi. Dar că avea chip de femee, pot jura oricând. Am văzut-o cu ochii mei, în momentul când am tras al doilea foc, primul trecuse pe alături, cum a strigat şi-a făcut cu mâna un semn, care vroia poate să însemne „nu trage măi creştine ’! Nu m’am oprit însă. îmi povestiseră pescarii de acest fel de a te ademeni al sirenelor. E de ajuns odată, să le asculţi şi să te înduioşezi de ele, şi eşti pierdut; şi am tras. Trebue să mai punem la socoteală şi bătaia înghiţită dela domnul Locotenent. Asta mi-a dat în cele din urmă curaj. Dar crezi, mă temeam că fiara are aripi şi odată face svâr, tocmai după ceafa mea, mă înşfacă şi mă duce în largul mării, să-mi albească oasele pe cine ştie ce pustietăţi. Nu-mi ese insă din gând, cât de mult semăna cu o femeie. Acum îmi dau eu seama cum ademeneşte ea pe bărbaţi, prin frumuseţe, ei neştiind că zâna care le surâde aşa de drăgăstoasă, cu sânii eşiţi deasupra apei, are coadă de peşte”. 215 © BCU Cluj — „Iată că am văzut pe neaşteptate şi pe omorîtorul focei de care au vorbit gazetele în ultima vreme” ziseră cei trei musafiri ăi lui Negulici, întorcându-se către maşinele rămase la primele porţi ruinate, aflate la oarecare distanţă în urmă. Negulici le povesti cum scăpase într’adevăr din parcul zoologic al regelui Ferdinand al Bulgariei, nişte foce şi, aclimatizându-se în Marea Neagră, deveniseră nişte musafiri nesuferiţi pentru cei ce pescuiau, ştiut fiind ce cantităţi enorme de peşte consumă o focă. Trocan era împotriva celor ce admiteau gestul grănicerului, tocmai pentru paguba ce o aduce şi susţinea că, dimpotrivă, trebuiau lăsate să trăiască. Ar fi fost o podoabă pitorească, pentru Marea Neagră» nişte foce aclimatizate. Şi tocmai când discuţia era mai aprinsă, grănicerul care odată ce-şi isprăvise povestirea stătea retras, mai la o parte, se încordă deodată atrăgând atenţia prin cuvinte şoptite: „Priviţi!.. Iată!.. Sirena! A înviat!” Şi încărcă puşca, ţăcănind închizătorul. Trocan îl opri cu un gest autoritar, isbutind să impue lui Marin Itu o purtare cumpănită. Marin Itu îşi aminti îndată, fără a fi mai lămurit, cum rândul trecut locotenentul îl pedepsise întâi pentrucă nu o împuşcase şi după aceia pentrucă o ucisese. Descărcă arma şi gândi că o fugi singură de data aceasta şi s’o nimeri să mai vină şi când o fi altul de rând la pază. De fapt excursionişti erau numai cei trei: adică Mârzea, Trocan şi Vâlcef. Pe timpul verii, obţinură concediu de două săptămâni şi o maşină la dispoziţia lor, dela prefectură, spre a merge pe toată coasta Mării Negre. Cu cei doi magistraţi, se mai învoi să meargă şi advocatul Vâlcef, fostul lor coleg de facultate, originar din Dobrogea Nouă. In drum, Trocan îşi amintise că în orăşelul acesta din aproprierea mării, se statornicise, ca advocat, un alt fost coleg al lui, Negulici, care se însurase cu cea mai bogată fată de pe aceste locuri. Când îşi mărturisi lui Mârzea intenţia de a-1 vizita, acesta fu prea bucuros iar Vâlcef, ca de obicei, curtenitor cu oamenii de care avea nevoie în fiecare zi, nu făcu nicio opunere. Aşadar îşi abătură drumul spre dreapta. Intre timp Mârzea îşi aminti că auzise ceva despre acest Negulici. Ii povestise cineva, că în timpul răsboiului ca ofiţer în armata austriacă de ocupaţie, nu se purtase tocmai omeneşte. Dar cine mai ţine minte, după ce au trecut toate necazurile de atunci şi pe cei ce le pricinuiseră. Astfel că Negulici îşi putu urma în linişte şi chiar cu multe înlesniri Facultatea de drept la Bucureşti, iar azi e mare advocat în Dobrogea Nouă. După socotelile ce şi le făcuse dovedea un deosebit simţ practic, încolo, nu mai încăpea nicio îndoială că era unul din acei oameni, puşi pe îmbogăţire cu orice risc şi foarte repede, care sunt în stare să meargă pentru acest scop şi la marginea pământului. Din această cauză era un tip interesant, căci Românii nu se prea dau duşi depe locurile unde s’au născut, decât cu mare greutate. Aci, odată statornicit în mijlocul celui mai bogat judeţ, afacerile au început chiar din primele zile să-i meargă de minune, întocmai cum îşi închipuise. Câştigă buni bani cu verificarea titlurilor de împroprietărire şi între timp ochi prin apropriere vreo fa,tă cu zestre. Ocazia nu-1 ocoli prea multă vreme. Căpătând încrederea localnicilor, îi merse vestea şi într’un proces fu angajat de tutorele unei singure fete minore. Aceasta sta toată vremea în pensionul francez dela Galaţi. Cât dură procesul n’o văzu nicio singură dată, dar dându-şi seama de ce valoare nepreţuită era averea ei, nu stete nicio clipă la îndoială şi se hotărî să şi-o facă nevastă. Era în firea lui Negulici, să nu se gândească niciodată dinainte la mijloacele, prin care va ajunge să-şi împlinească un scop. Totul se desfăşura dela sine, iar voinţa sa tenace, da loviturile cele mai sigure, în momentele cele mai potrivite, cu o dibăcie într’adevăr uimitoare. Procesul s’a tot amânat din termen în termen, până ce într’o vară, vârsta majoratului apropiindu-se, Pena Caraianef, minora aşteptată, trebui să se prezinte spre a-şi lua în primire averea din mâna tutorelui său, care cum rar se întâmplă, fusese un om peste măsură de credincios, şi-i dete până la un ban toate socotelile. Nu era tocmai frumoasă, dar Negulici nici nu se aştepta la mai mult. Insă nici urâtă nu era. Se cunoştea oricum că e o corcitură de grec şi bulgar şi de fapt adevărul era acesta. Cam 216 © BCU Cluj prea grăsuţă pentru vârsta ei, cu faţa brună de tot, aproape neagră, îmbrăcată fără gust, nici pe departe nu era pregătită să facă impresie unui bărbat. Totuşi lui Negulici îi plăcea aşa; încât fără prea multă întârziere, îi ceru mâna, iar ea fu bucuroasă să i-o întindă, pentrucă aflase dela nişte rude, ce băiat de viitor era Negulici şi cum toată lumea se îndrepta spre el, când avea câte o afacere mai încurcată. Gândindu-se că şi câştigul lui era destul de însemnat, ca să nu-i fugă ochii la averea ei, Pena Caraianef era convinsă că Negulici e îndrăgostit până ’n albul ochilor de ea. Şi fu cu atât mai fericită cu cât nu se aştepta la un aşa de mare noroc. Insfârşit, căsătoria s’a făcut cu mare fast, la care a luat parte întreg orăşelul şi multe rude ale Penei Caraianef din Bulgaria. A fost o petrecere şi o veselie de pomină, pe care mereu şi-o aduc aminte târgoveţii şi poate nu se va uita niciodată faima ei. Lucrurile mergeau de minune. Negulici devenise unul din cei mai bogaţi oameni din Dobrogea, dacă nu cel mai bogat. De altfel norocul nu-1 scoase din apele lui cum se întâmplă adesea cu alţii. La biurou Negulici era tot ca ’nainte. disdedimineaţă, ascultând cu răbdare pe toţi cei care-i cereau sfaturi şi consultaţii. Iar biblioteca lui care şi ’nainte de căsătorie era pentru el o mândrie, prin numărul şi valoarea volumelor de drept, acum şi-o mărise şi-o întregise, încât s ar fi mirat oricine, la ce-i servesc unui om izolat într’un târguleţ îndepărtat, aproape de ţărmul Mării Negre, atâtea cărţi. Negulici însă era un mare pasionat al ştiinţei dreptului şi biblioteca era una din cele mai mari slăbiciuni ale lui. Toate mergeau strună şi cu Pena se împăca aşa cum se împacă orice bărbat cu soţia lui, după ce trece una sau două luni, din cele zise de miere. Intr’o zi însă cu cine se pomeni Negulici în biurou, nici nu-i veni să creadă la început. Se şterse la ochi, se scutură de teamă să nu viseze şi spre marea lui încurcătură trebui să constate, că persoana care-1 privea, cu doi ochi negri, plini de ironice mustrări, parfumată şi elegantă, îmbrăcată după ultima modă dela Bucureşti, era chiar fiinţa sveltă şi înfocată pe care o părăsise acum aproape un an, minţind-o că îndată ce va sbuti să-şi facă o situaţie, o va lua de soţie. Era chiar Natalia, colega lui cu care timp de trei ani împărtăşise aceleaşi odăi şi aceleaşi paturi prin diferite camere cu chirie. Acum îş1 dete seama că, prins de nouile lui griji, uitase cu totul de ea. îşi aminti ce fire avea, câte scandaluri avusese în desele lui încecrări, de a rupe această legătură chinuitoare, căci Natalia era dintre acele femei cari înnebunesc pe bărbaţi prin gelozia ce o deşteaptă în ei. Negulici, măsurând-o dintr’o ochire, din cap până la vârful pantofilor, simţi privirile întârziindu-i aprinse deodată, pe pulpele aşa de fermecătoare, pe talia ei, dar repede se calmă. Nu trebuia să fie slab. Trebuia să reziste şi începu s’o întrebe tot aşa de indiferent, ca pe oricare altă clientă, ce doreşte dela el. Apoi ca’ntr’o des-lănţuire calculată, cu ţipete, lacrimi şi ameninţări, ea i-a povestit cum aflase, de căsătoria lui, în timp ce ea îl aştepta, fiindu-i credincioasă. Tot atât de mirat fu Negulici, când ea îi aminti că de cinci luni nu-i mai trimesese nici banii pentru chiria camerii mobilate în care o lăsase la plecare. In-tr adevăr aşa era. îşi închipuise că va scăpa mai uşor de ea. Acum văzând-o nu se putea opri să n’o admire, ferindu-se însă de a-i arăta. Totdeauna fusese o fată delicioasă Natalia şi o iubise cu patimă. Suferise cum nu i se va mai întâmpla cu siguranţă toată viaţa, din pricina firii ei enigmatice care ascundea totdeauna gândurile cele adevărate aşa de bine, încât niciodată nu şi-a dat seama dacă l-a iubit, sau şi-a bătut joc de el tot timpul. Era aproape ameţit Negulici de aceste amintiri, dar trecutul era trecut şi morţii nu învie fără primejdia de a turbura pe cei vii, ca nişte adevăraţi strigoi. Apoi acum era om însurat, cu o situaţie excelentă şi un viitor deschis spre toate culmile. Astfel că vru să scape cât mai repede de ea. — Cred că nu ai pretenţia să divorţez acum şi să te iau pe tine, îi zise cu voce potolită, liniştitoare, aproape mângâioasă. Şi dece nu, răspunse tânăra, energic şi ameninţător. Continuă după câtva timp în care îşi reţinu mânia spre a putea vorbi din nou : Să ştii că nu scapi aşa de uşor, isbucni în plâns nestăpânit şi sgomotos căzând cu braţele de gâtul lui, udându-i obrazul cu lacrimi calde, care-1 înfiorau şi-l pătrundeau până ’n adâncul inimii. 217 © BCU Cluj — Mi-am pierdut aşa dar cu tine cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, pentruca să mă văd lăsată pe drumuri, tocmai atunci când aşi fi avut dreptul să fiu fericită. O, dragul meu, cât de necinstite au fost jurămintele tale! Cât de dureros e să aflu, că am fost aşa de puţin iubită! Şi plângea să-i sfâşie sufletul lui Negulici. Ea n’avea dreptate. El o iubise şi încă foarte mult, cum nu i se va mai întâmpla a doua oară în vieaţă, dar n’o putea lua de nevastă tocmai din această cauză. Viaţa lui cu ea ar fi fcst cel mai mare chin. El nu va mai fi acum sigur de sentimentele ei. Şi apoi mai presus de toate era săracă. Oricât de mare dragoste ar fi avut pentru ea, mintea lui a fost îndreptată mereu spre o soţie bogată. Lui Negulici, îi sbură îndată gândul acasă la Pena lui, la căminul lui fericit, pe care această frumoasă venea să-l tulbure acum cu orice preţ. Ce prostie să se mai gândească încă la această femeie, pentru care nu mai simţea niciun interes. Acestea toate erau cunoscute supleantului Trocan când maşina pătrunse pe barierea unui orăşel dobrogean, cu o stradă prăfuită, împodobită pe amândouă părţile cu magazine, pe uşile cărora se văd expuse lumânări, haine gata, iminei turceşti, hamuri şi biciuşte. Sau câte o cârciumă cu scaune şi mese înşirate până în mijlocul străzii. Apoi tinichele, butoae cu peşte, astfel încât cei trei privind aceste prăvălii îşi făcură o idee aproape exactă de viaţa pe care trebuia s’o ducă locuitorii. Un miros amestecat de târg, de coloniale, de peşte proaspăt şi de stămburi noi, le pătrunse nările îndată ce se deteră jos cam înţepeniţi de buna distanţă ce o străbătuseră. Primirea făcută de Negulici, bucuria lui de a revedea pe foştii colegi, nu a fost deloc prefăcută. Timp de două zile au dus-o numai într’o petrecere. Negulici i-a dus şi la cea mai frumoasă privelişte de pe coasta Mării Negre, la capul Caliacra, unde cei trei au rămas uimiţi de frumuseţea şi măreţia naturii. Nu fără păreri de rău s’au despărţit apoi. Cei trei excursionişti îşi urmară drumul spre Constanţa. Pe drum îşi aduceau mereu aminte de grănicerul care împuşcase foca şi despre povestirea lui naivă. Ori au fost mai multe foce şi atunci el a împuşcat numai una, ori i s’a părut numai că a împuşcat-o pe singura care se zice car fi existat; îşi tot făceau presupuneri în maşină, cei trei călători, amintindu-şi că foca reapăruse chiar în timp ce se vorbea despre moartea ei. Aceste presupuneri îi preocupară câtva timp, şi apoi nu-şi mai amintiră decât petrecerea frumoasă de la Negulici. In Constanţa, chiar în seara aceia, Trocan se văzu fixat cu insistenţă dela o masă alăturată, de o tânără elegantă care ţinea între dinţi o ţigare şi arunca rotocoale de fum spre el! — Te crede băiat cu arginţi, glumi Mârzea, oarecum gelos pe un succes al lui Trocan, fie şi la o fată publică. — Nu-i asta cauza, dar mi se pare că o cunosc şi încă foarte bine. Deasemeni, nici amicului nostru Negulici nu-i este străină. A doua zi Trocan le povesti următoarea noutate celorlalţi doi tovăraşi: această tânără nu era alta decât aceiaşi Natalie, iubita de altădata a lui Negulici. Nu mică le fu mirarea, când Trocan le spuse pe neaşteptate : ştiţi voi dragii mei cine este femeia pe care aţi văzut-o aseară. Ei bine aflaţi că ea nu este alta decât Foca pe care a împuşcat-o grănicerul. Avea dreptate sărmanul când ne mărtusirea că semăna leit cu o femeie. Şi eu şi tu şi oricine în locul lui, văzând ieşind din singurătatea mării, pe acele locuri sălbatece, dela capul Caliacra, o asemenea fiinţă, n’am fi stat nicio clipă la îndoţală şi am fi crezut drept cel mai pur adevăr, mitul cu sirenele cari locuesc într’un palat din fundul mării. Ascultaţi şi vedeţi ce fel de om e Negulici ăsta”. Apoi el le povesti după cum aflase dela Natalia, şi ea nu schimbase cu nimic înfăţişarea adevărului, până în clipa când pe neaşteptate se înfăţişase într’o zi în biroul lui Negulici. In zadar încercă el, Negulici, s’o împace pe Natalia aceasta. Ea avea ambiţia să-I divorţeze sau să-i stoarcă o sumă însemnată de bani. Pare că Negulici a înţeles preţul ei, pentru renunţarea la un drept pe care i-1 da cei trei ani de traiu în comun. Acesta însă nu se hotărî imediat asupra sumei de una sută mii lei, ce pretindea Natalia că-i e necesară, până îşi va găşi un rost nou. 218 © BCU Cluj — Gândeşte-te, i-a spus ea. „Acum trebuie să iau totul dela început”. Negulici însă e un om sgârcit în felul lui. Fie din cauza aceasta, fie din alte motive, poate pentrucă nu se putea obişnui ca ideia ca Natalia să aparţină altuia şi nici cu renunţarea la averea, pe care i-o aducea soţia sa şi la carieră; o hotărîre sinistră se înfiripă în mintea lui. Se gândi s’o suprime. Pentru punerea în aplicare a scopului, el inventă o excursie pe care s’o facă amândoi la Capul Caliacra în cea mai mare taină. Acolo au scoborît, căţărându-se pe stânci, pe aceiaş cărare primejdioasă, pe unde se lăsase şi Vâlcef; au stat mai multă vreme de vorbă pe un bolovan, fără grijă că vor fi descoperiţi de cineva, căci de sus de pe stâncă, nici nu i-ar fi putut vedea oricâte sforţări ar fi făcut. In acest sublim decor, sufletul îi şoptea lui Negulici, că nu va fi în stare să se despartă cu uşurinţă de Natalia. Dar, înfrângând toate năzuinţele protivnice, raţiunea îi fu prietenă şi stăpână, până la un timp, de părea că totul se va termina în cea mai desăvârşită linişte. Acolo sub mal, îi numără banii şi-i spuse că maşina lui o va conduce imediat la Constanţa. Ea consimţi şi părea mulţumită de această tranzacţie. Atunci se întâmplă însă ceva neaşteptat. Ziua frumoasă şi marea liniştită, îi trezi Nataliei dorinţa de a face o bae. Fără a sta prea mult la gânduri, ea se des-brăcă şi Negulici o văzu astfel ca pe o fantastică zână albă, născută chiar atunci din spuma mării. Se repezi s’o îmbrăţişeze şi reuşi s’o sărute pe umăr, dar ea isbuti să scape şi intră în apă. S’ar fi putut desbrăca şi el dar îl cuprinse o neînţeleasă descurajare. Era fără îndoială incomparabil mai frumoasă decât Pena. Şi această femeie, care cu toată firea ei enigmatică era sigur că-1 iubise, întruparea aceasta divină, de azi înainte va avea dreptul să fie a oricui, să-i treacă pe dinainte la braţul primului necunoscut, zâmbindu-i cu ironie. Se simţea cuprins de gânduri care-1 înspăimântau. El urcă sus pe stâncă de teamă să nu facă vreun act necugetat. Atunci, cum se plimba aşa îngândurat apăru santinela Marin Itu cu puşca la umăr şi cu pana de cocoş la pălărie, fluerând. Văzându-1 pe Negulici îl întrebă enigmatic şi cu mândrie, crezând că e unul dintre excursioniştii obişnuiţi: — Aţi venit să vedeţi sirena?. Dar el nu înţelegea ce vroia să spună soldatul. — Nu ştiţi că umblă pe aici o sirenă? Apoi dându-şi seama că Negulici nu ştia încă de focă şi de curiozitatea ce stârnise ea prin aceste locuri, când fusese pentru prima oară văzută, îi povesti şi lui necazul ce-1 avusese din cauza acestei vietăţi ciudate. Atunci îi răsări în minte ca prin minune ideia. — Aşa dar zici că ai ordin s’o împuşti, astăzi, dacă se va mai arăta? — Ba n’am nici un ordin, dar n’o mai rabd o clipă. Deabia aştept să se arate, ca să-i fac de petrecanie. — Ei bine, iat-o, se şi vede, priveşte! şi-i arătă pe Natalia care înaintase până departe în mare, căci apa nu era adâncă, în raza vederii lor. 0 ţăcănitură! Marin Itu încărcă, şi două gloanţe porniră. Apoi un ţipăt înfiorător sfâşie simfonia de mătase a mării. , — „E o femeie!” zise înspăimântat Marin Itu, privind cu ochii holbaţi, cum se sbătea aşa zisa focă. — S’a isprăvit cu ea, zise Negulici, strângudu-1 de mână cu recunoştinţă parcă, dar du-cându-1 departe de locul întâmplării. Ţipătul însă se repeta stăruitor şi disperat: „Ajutor! Ajutor!” se auzea până la urechile lor strigătul, îngrozindu-i. Şi atunci, fără să se mai gândească o clipă, Negulici în prada celei mai mari disperări, se rostogoli nebuneşte cu riscul de a-şi sfărâma capul de pietre, intră în apă şi o scoase. Braţul drept al Nataliei era rănit. El îl legă cu o batistă. Apoi prin faţa lui Marin Itu înspăimântat, el o transportă în braţe până la maşină şi dispăru. © BCU Cluj CĂLĂTORESC DE ZAHARIA STANCU Călătoresc de când mă ştiu Mânat, fără hodină, De un luceafăr vioriu, De vioria lui lumină. De steblele de stele noi Mă şterg şi mă strecor Şi-s plin de zumzet proaspăt şi mireazmă De câmp, ca un ulcior. Dar când mi-e sete râurile seacă. Norul atins se clatină şi pleacă Şi pentru foame Pomii mi - aruncă pietre ’n loc de poame, Până şi ghiaţa lunii Când vreau să-mi răcorească limba arsă Se ’mprăştie de fulgerul furtunii. Sânt obosit de mersul meu prin gol Şi pe pământ prin valuri de nomol. Cerc să m’agăţ de-o margine de stea, Steaua se-aprinde ’n mâna mea. Lucefere care mă mâi Nu vrei tu într’un codru să rămâi Şi să alungi cu umbra-ţi viorie O fiară prin sălbăticie? Eu faţa de aur mi-o spăl Şi stupul cu zumzet îl sparg. C’o luntre îngustă pe ape de smoală Mă ’ndrept spre alt larg. © BCU Cluj ACEASTĂ AŞEZARE DE RADU BOUREANU Această aşezare arămie a serii, Peste lanurile verzi Către nici un liman curgând, E o tristeţe în inima verii. Au lunecat atâţia nori albi, Pentru schimbarea la faţă a cerului, Fata morgană, pe stepă horea . Cu fata morgană din gând. Şi amintirea ta dănţuia, In carnea şi ’n inima mea. In această aşezare arămie a serii, Peste lanurile verzi, Către nici un liman curgând Cu toată tristeţea din inima verii. © BCU Cluj «CONSIDERAŢII ASUPRA TEATRULUI ŞI ASUPRA TEATRULUI ROMÂNESC DE TOMAVLĂDESCU (ironica dramatică devine foarte des o rubrică în care cronicarul teatral se simte extrem de înrudit cu colegul dela „fapte diverse” însărcinat să stabilească numărul avorturilor, al câinilor turbaţi sau al pietonilor striviţi de tramvai. Misiunea cronicarului teatral însă, ni se pare mai înaltă! Căci el face în cea mai pură accepţiune a cuvântului operă de critic. îşi aplică inteligenţa asupra unor probleme spirituale pentru a desprinde un sens profund şi durabil. Indică direcţii şi anticipează asupra timpului său. Opera criticului într adevăr este esenţialmente în funcţie de timp. Opinia lui nu interesează şi nu poate interesa decât atâta întrucât ea va fi ratificată sau nu de generaţiile care vin. Câte pagini din Sarcey mai interesează astăzi!.. Câte articole, faimoase pe vremuri, ale lui Faguet, au trecut în zilele noastre în domeniul simplei istorii literare... Deaceea clasicismul care are în favoarea lui privilegiul incontestabil al duratei, ne oferă cel mai sigur îndreptar pentru orientările noastre actuale. Faimoşii „critici” de odinioară cari se răzvrătiau şi sabotau triumful Fedrei sau al lui Britannicus au intrat pe drept în pacea venerabilă a uitării. Dar Racine trăeşte şi dă astăzi lecţii lui Paul Valery. Câţi cronicari teatrali însă se gândesc la aceste nimicuri!.. Cauza platitudinei pe care o denunţăm aici trebuie căutată, fără îndoială, în dezinteresarea inexplicabilă pe care intelectualii autentici dela noi o afectează faţă de manifestările teatrale. In Franţa, de pildă, un Claudel este un mare analist şi scriitor al teatrului. Teologul şi romancierul de geniu Henri Gheon, autor al atâtor splendide mistere, este, când vrea, poate cel mai fin critic teatral. Un Leon Daudet a făcut cronică teatrală ; la fel Jacques Bainville sau Georges Bernanos. Fără să mai vorbim de generaţia lui Sarcey (căruia Daudet îi reproşa o totală impermeabilitate critică : „je ny „gombrends” rien”!) sau, mai târziu, de aceea a delicatului şi subtilului Jules Lemaître. E drept, deasemenea, că Barres care căuta pretutindeni „le sentiment des hautes preoccupations”, la epoca la care lansa asupra unei generaţii surprinse faimoasele sale Taches d’encre, scria în prefaţa revistei, ca o sfidare : „Comme il s’agit dune revue litteraire il ne sera bienentendu jamais question de theâtre”! ...Bien entendu!! Barr&s care adora pe Corneille, pe Racine (...„ et que dix vers de Racine...”) — pe Sarah Bernardt! Barres care cita destul de des pe Ibsen şi care îşi făcuse un obiect de veneraţie din Goethe, mai ales, a cărui operă esenţială, de toată viaţa, este cel mai grandios omagiu făcut teatrului!.. Sărmane „pete de cerneală”... Ele s’au decolorat şi au dispărut destffl de repede acolo unde Barres şi-a notat propriile sale deziluzii şi a fost nevoit să renunţe la scumpele lui paradoxe... In presa noastră însă cronica teatrală constituie adesea cea mai violentă insultă adusă 222 © BCU Cluj teatrului şi cetitorilor. Am putea numi destui cronicari improvizaţi la gazetele noastre, cari înlocuiesc pregătirea şi inteligenţa critică, cu calambururi sau „teorii” de vardişti filozofi. Simplii băeţi de redacţie au devenit dintr’odată oameni de teatru — cum e cazul unui M. Sevastos, de pildă. Analfabetul acesta judecă de atâta timp, în revistele româneşti, opere şi artişti, cu aceeaş seninătate cu care punea sugativa pe manuscrisele pe care i le întindea domnul Ibrăileanu... Dar dezinteresarea intelectualilor a avut un efect care nu putea să întârzie. Cu permisiunea lor — pasivitatea lor — s’au instalat în cronica noastră dramatică erori grosolane care invederează o direcţie minoră a vieţii noastre teatrale. Teatrul nu este o întreprindere comercială şi nici nu trebuie confundat cu un „şantan” pentru celibatari libidinoşi, oricare ar fi în această materie părerea d-lui Adolf Herz sau Louis Verneuil. Teatrul este — teatrul adevărat — o manifestare de înaltă spiritualitate ; nu o simplă şcoală, pentrucă, adresându-se intelectului, el interesează în aceeaş măsură regiuni foarte profunde ale sufletului. Ce este teatrul?.. Cronicarul obişnuit, „se-vastosul” grav, sigur de el şi bine hrănit, la sfârşitul foiletonului unde se simte obligat să facă şi „puţinţică filosofie”, va declara solemn şi peremptoriu : „teatrul e viaţă!” Platitudine stearpă pentru spirite fără apărare! Căci dacă teatrul ar fi „viaţa” pur şi simplu — eu ştiu foarte multe lucruri care nu s ar explica! Dece am mai plăti un fotoliu într’o sală de spectacol, când ne-ar fi mai comod să ne aşezăm pe o bancă ospitalieră şi nepretenţioasă în grădina publică! Sau, mai simplu, să rămânem acasă şi să ne interesăm de amorurile bucătăresei sau să ne vedem de propriile noastre necazuri... Căci fără îndoială am obţine astfel viaţa cu un minimum de sacrificii şi cu un maximum de realitate! Viaţa adevărată cu pomi, cu iarbă sau cu zăpadă, făcute de Dumnezeu şi nu de regisor, cu oameni vii pe cari nici un actor mediocru nu i-a putut falsifica... Şi deasemenea dacă teatrul ar fi numai viaţa, atunci Racine, Shakespeare şi chiar Moliere, n’au scris niciodată teatru — ca mulţi, dealtfel din marii lor confraţi... Nu cunoaştem cu siguranţă nicio femee care să ne fi dat fiorul tragic pe care-1 simţim când suntem cutremuraţi de pasiunea inumană a Fedrei, iar pe Hamlet, suntem siguri, nu l-am întâlnit niciodată pe stradă, nici la cafenea... Şi totuş simţim că acesta este teatrul — pe care l-au scris Shakespeare, Goethe, Moliere şi care vedem prea bine, nu se poate teme de concurenţa d-lui Herz sau Alfred Moşoiu, bunăoară, caşi a patronilor lor dela Paris... Teatrul acesta are doar în spatele lui atâtea generaţii care l-au acceptat, l-au admis şi ni l-au transmis nouă — moştenire scumpă în care trăesc toate comorile de inteligenţă şi de sensibilitate ale înaintaşilor... Sa înţeles deci că teatrul nu poate fi numai viaţa, căci atunci ar fi prea puţin! Viaţa de altfel, în ciuda Domnului Teste (personagiu simbolic...) şi a atâtor inconsolabili egotişti, ni se oferă ea, nouă, inexorabil, cu o îndârjire cotidiană — chiar atunci când noi am prefera s’o refuzăm. E inutil deci să ne ducem s’o căutăm la teatru! Şi e tot atâta de inutil să complicăm problema : teatrul este pur şi simplu o artă, o expresie foarte complexă — şi una dintre cele mai complete — ale artei. Şi ca atare teatrul trebuie să oglindească şi să realizeze frumosul. Să oglindească frumosul întru atâta întrucât viaţa este frumoasă — şi să-l realizeze atâta întrucât poetul poate fi un creator. Căci viaţa e adeseori urîtă şi mediocră şi banală ca o dramoletă de Bataille (facem rezerve pentru două piese minunate : Poliche şi mai ales, Marşul nupţial) — sau ridiculă şi stupidă ca comediile d-lui Herz (nu facem nici o rezervă — şi să ni se ierte cacofonia care în cazul de faţă se impune!). întocmai ca într’o expoziţie de pictură, într’o sală de concert sau în cartea unui poet ~ ne refugiem la teatru ca să uităm urîtul din viaţă, şi să ne consolăm... „L’artiste doit aimer la vie — spunea Anatole France — et nous montrer qu’elle est belle. Sans lui nous en douterions”. Pe France nu-1 iubim deloc... nu-1 iubim decât foarte puţin! Dar nimic nu e mai adevărat decât reflexia pe care a notat-o el în Jardin d'Epicure. Poetul dramatic va avea deci şi el misiunea de a ne face să iubim viaţa — şi câteodată s’o uităm... Toţi marii creatori intră fără îndoială în formula pe care noi o propunem aici. FaUst azvârle cupa cu otravă în clipa dumnezeească în care 223 © BCU Cluj aude în depărtare sunând clopotele învierii... EI află în momentul acela de chinuitoare frumuseţe, că sunt în existenţă lucruri infinit mai preţioase decât cărţile lui — vecinice enigme — şi decât otrava... Clasicii greci şi discipolii lor francezi au căutat în paroxismul pasiunilor omeneşti, ale celor mai tari — onoare, dragoste, eroism, datorie — voluptatea incomparabilă a durerii, singura care ne poartă pe drumul adevăratei cunoaşteri, care ne purifică şi ne măreşte, cum cântă Musset în Noaptea de Mai Rien ne nous rend si grands, qu’une grande douleur... Romanticii, ei înşişi, cari n’au păcătuit nicăiri prin exces de înţelepciune, au simţit totuş că alta e menirea teatrului decât de a da o copie conformă a banalului cotidian. Cu siguranţă, regiunile în care au căutat ei frumosul — „au fond da gouffre”, cum se exprimă Baudelaire — nu sunt acelea care ar putea satisface necesităţile noastre morale. Oroarea lor de tot ce era coordonat şi logic, exaltarea nebunească a celor mai vulgare pasiuni omeneşti, revolta constantă şi plebeiană din entuziasmul lor, trădează mai degrabă suflete de sclavi decât de eroi — aşa cum s’au închipuit ei. Dincolo însă de această abatere dela linia clasică, pe care au încercat s’o sfărâme, tendinţa lor iniţială rămâne cea adevărată. In literatura dramatică română contemporană, I. L. Carageale, maestrul acesta pe care ani dearândul, mulţi dintre noi l-am avut la căpătâi, profesor infailibil de eleganţă, de ironie şi de frumos, este un nume care se înscrie pe drept în galeria teatrului mare de care vorbim aici. Satira teribilă a lui Carageale este înainte de toate o reacţie de estet. Carageale era prea complex, prea artist, prea intransigent: urîtul, sub aspectele lui cele mai diverse — prostie, emfază, poltronerie, goliciune — l-a crispat; Carageale l-a prins „sur le vif” sub forma sub care el s’a manifestat mai amplu, mai violent, mai nevătămat — urîtul sub forma administrativă, electorală şi, fără nicio exagerare, democratică. Fănică Tipătescu, Conul Leonida, Nae Ipingescu, Ghiţă Pristanda, Aga-memnon Dandanache, etc., sunt tipuri care nu se pot perima, realizate de artist în mărime de simbol şi oferite cu tot ridicolul lor, desgustului nostru. Teatrul românesc într adevăr, constituie un paradox interesant. Este un teatru excelent, într’o ţară în care îndrumătorii teatrului nu sunt deloc de o calitate excepţională... Să mărturisim sincer că în cronica dramatica românească de azi noi nu cunoaştem decât un singur nume de envergură : e d-1 Nae Ionescu. Fără îndoială sunt ei mai mulţi criticii dramatici cari satisfac destul de des exigenţele modeste ale subsemnatului... Dar d-1 Nae Ionescu a spus despre teatrul românesc adevăruri care vor trebui repetate şi dintre care unul nu poate fi discutat: d-sale nu i-a fost teamă să constate că actorii români sunt pe măsura celor mai mari actori de pretutindeni, că avem actori mari. Lucrul e evident — dar a-1 recunoaşte nu e banal în ţara în care mania de superbă şi suficientă auto-denigrare înlocuieşte foarte des competenţa reală. Nu scria oare de curând d-1 Camil Petrescu (veselul autor al Mioarei!) că teatrele româneşti trebuie închise — pur şi simplu! — pentrucă d-sa s’a desfătat într’o seară la o reprezentaţie a turneului Reinhardt?.. E drept că dacă teatrele româneşti s’ar fi închis nimeni n’ar mai fi fost să vadă Mioara ') — dar am fi fost privaţi — sincer! — de plăcerea de a aplauda Suflete tari. Noi vom rămâne totuş la opinia d-lui Nae Ionescu : actorii români sunt mari. Şi vom adăuga fără modestie inutilă : teatrul românesc ne face onoare. Să ne înţelegem însă : nu e vorba aici de literatura dramatică originală. Ea se reazemă — o ştim prea bine — doar pe câteva nume, puţine dar temeinice. Aceasta însă nu ne va fi un prilej de lamentări inutile : faţă de occidentul cu tradiţie şi cu posibilităţi de realizare infinit superioare — succesul cel mai mediocru începe dela 50 reprezentaţii în sus... — realizările noastre îndreptăţesc cel mai legitim orgoliu. E vorba însă aici, pur şi simplu, de spectacolele pe care le oferă teatrele dela - i) Ştim că într’o formidabilă Cetate literară (ce nume!) d-1 Petrescu ne-a explicat „dece a căzut Mioara". Erau, fireşte, ca de obicei, foarte multe cauze! Dar spectatorii poate au înţeles mai bine decât autorul... 224: 1 © BCU Cluj Bucureşti. Şi aici suntem Ia largul nostru. Noi am frecventat ani dearândul teatrul românesc şi nu ne amintim operă importantă (afară de Mioara !) sau chiar mai puţin importantă care să ne fi scăpat. Au fost aduşi pe scenele noastre cu toată somptuositatea şi cu tot fastul necesar, Goethe şi Sha-kespeare (aproape în întregime), Ibsen, Bjornson, Strindberg, Wedekind, în ce au ei mai reprezentativ, Cehov, Andreiew, Arţibaşew, Gogol, Tolstoi şi Dostoiewski, acesta din urmă în minunatele adaptări ale lui Copeau, Oscar Wilde, zâmbetul sterp al lui Bernard Shaw (Candida, Doctorul în dilemă, Pygmalion, etc.), modernii francezi cei mai interesanţi Henri Beque, Porto-Riche, Lenor-mand, Franţois de Curei (al cărui insucces la noi — caşi la Paris, de altfel... — cu Terre inhu-maine şi La nouvelle idole n’am şti în deajuns să-l regretăm), teatrul moralist sau de satiră al lui Robert de Flers, Caillavet, Brieux şi Maurice Donnay, comedia de analiză spumoasă şi profundă a lui Courteline şi mai ales a marelui şi scumpului nostru Carageale. Un eclectism uimitor şi larg coprinzător a animat scenele noastre. Dela clasicii greci şi francezi — cari sunt cu deosebire onoraţi — până la cele mai interesante producţii moderne. Literatura germană n’a fost uitată începând cu romantismul autentic şi resemnat al lui Schiller (Hoţii — etc.) până la Holberg şi la adaptările clasice ale lui Hugo von Hofmannsthal (nimeni n’a uitat, cu siguranţă spectacolele cu Electra, mai ales, la Teatrul Naţional) şi sfârşind cu această flacără de viaţă şi gândire universală care e Goethe. De pretutindeni personalităţile cu adevărat viguroase s’au impus publicului înţelegător dela noi: misticismul, adesea confuz, al lui Maeterlinck, sufletul plin de patimă sau verva italiană al lui Benelli, Goldoni, Dario Nicodemi, Pirandello... Şi uităm atâţia! Literatura dramatică originală, ea însăş, sprijinită ca pe două coloane massive de Carageale şi Delavrancea, a afirmat şi la teatru temperamentul clocotitor al marelui nostru Octavian Goga şi a fost splendid servită, în ultimul timp, de talentul plin de gând al lui Lucian Blaga şi de fantezia delicioasă a lui Ion Minulescu („Manechinul sentimental” — oricât ar fi acuzat de „pirandellism” — am vrea să-l apărăm împotriva oricui...) ; istoria plină de durere şi de sânge a 7 arii Româneşti a fost adusă pe scenă de pasiunea de savant a lui N. Iorga; şi ar fi nedrept să uităm aici pe nefericitul şi delicatul poet Săulescu care a lăsat teatrului o parte din sufletul lui torturat de moarte şi de mister — Săptămâna luminată. In sfârşit alături de vechea gardă, din care nu se desprinde proeminent decât numele lui Mihail Sorbul, răsar tineri cu justificate pretenţii: Russu Şirianu, Mircea Ştefănescu, Gib Mihăescu, Zamfirescu... Uităm, fireşte, destule nume, dar pe cele mai multe le uităm dintr’un explicabil şi creştinesc sentiment de caritate... Căci ar fi inutil să mai rememorăm indigestele chiftele dramatice ale d-lor Paul Pro-dan, Alfred Moşoiu, Adolf Herz sau ale răposatului Emil Nicolau, pe care sentimentul critic al publicului s’a însărcinat sau se va însărcina să le reintegreze în uitare. De altfel e inutil să adăugăm că nu acordăm o valoare egală tuturor operelor pe care le-am amintit aici; ele însă sunt reprezentative întrucât indică diversitatea de preocupări a teatrului românesc contemporan. * * * Sub acest raport cunoscătorul teatrului românesc care trece graniţa încearcă un bizar sentiment de deziluzie... reconfortantă! Teatrul de aiurea nu e totdeauna atâta de interesant şi atâta de „superior” precum ne informează anumite foiletoane'dela gazetele de tiraj... Acum mai bine de doi ani ne găsiam la Roma şi mărturisim că simţiam o sacră dorinţă, teribil de arzătoare şi de ingenuă în acelaş timp, de a lua contact cu teatrul din patria lui Goldoni şi a lui Pirandello, a Eleo-norei Duse şi a lui Ermette Novelli... Aicea, în oraşul acesta de splendidă gravitate, în care superbele „palazzo” florentine, încărcate de trecut, se rup din văzduh cu crenelurile lor tremurătoare, în această capitală spirituală a lumii catolice în care domurile negre ale bazilicelor se confundă cu cerul în semn de eternă evlavie, şi în care trecătorul se sfieşte să aibă gânduri lejere pentrucă fiecare stradă şi fiecare piatră are istoria ei, ne-am fi aşteptat să vedem pe scenă altceva decât simple comedii adulterine lepădate de bulevardele Parisului... Aici mai mult decât oriunde am fi vrut ceva din tragedia de totdeauna a luptei < 225 © BCU Cluj omului cu destinul, durerea sublimă a lui Prospero în luptă cu Caliban, sau eterna transfigurare de care ne vorbeşte Pirandello... Mai bine însă decât orice indignare, reproducerea simplă a afişelor teatrale ar ajunge să arate dece aspectul teatrului italian ne comunica o tristă melancolie, un penibil sentiment de jenă şi de desgust. Pe malul Tibrului, lăsând în spatele nostru castelul San An-gelo, cu toate amintirile lui, ne visam departe, în Veneţia stinsă, în care nu se mai văd „lumini de baluri” şi nu se mai aud cântări: Okeanos se plânge pe canaluri... Intr’adevăr, cetatea aceasta căreia vechii Greci i-au dat toată arta, toată eleganţa şi tot misterul sufletului lor de filozofaşi de artişti, cu înalta lor tragedie, sub raportul artistic părea învinsă... Pe urmele tragicilor de altă dată sau al comicilor din rasa lui Aristophanes, au venit mosafiri noui cu pantaloni largi şi cu rochi deasupra genunchilor... Afişele teatrale indicau pur şi simplu gustul publicului pentru „comedia” d-lui Jerome K. Jerome (!) sau pentru râsul complezant al d-lui Sacha Guitry... Cele trei teatre importante din Roma (toate sunt 5) declarau pe afiş, că obţin succese „grandioase” cu piesele bulevardierilor parizieni. Teatrul Argentina juca „Un mir acolo” — „Un miracle”, comedie de Sacha Guitry. Teatrul Văile oferia amatorilor de artă Fanny e i suoi domestici — „Fanny et ses gens”, de Jerome K. Jerome. In sfârşit teatrul Quirino voia să ne înduioşeze cu melodrama leşinată a lui Kistemaeckers „La fiammata” — „Văpaia”, pe care de altfel Bucureştenii o cunosc... Atâta ajunge! Ne-am dus totuş la teatru să vedem spectacolul. La Quirino, Anibale Betrone, care nu e lipsit de oarecare „celebritate” se silia inutil şi penibil să stabilească contact cu o sală destul de inegală. La Argentina (unde cu o seară înainte Mussolini celebrase aniversarea de 5 ani a regimului) un actor cu adevărat mare, Luigi Almirante (un fel de Alexandru Mihalescu) risipia un talent prodigios într’un rol de înspăimântătoare inconsistenţă... La teatrul Văile, ne-am consolat de o comedie stupidă admirând numai graţia şi râsul seducător de frumos al Tatianei Pavlova. Aceasta era viaţa teatrală la un moment dat, în capitala Italiei. Nu e locul să adresăm felicitări... Şi avem sentimentul precis că marii comici italieni — Goldoni, Be-nelli, Pirandello — atunci când nu se joacă singuri (Nicodemi şi Pirandello au trupele lor) sunt mult mai apreciaţi peste hotare, decât în propria lor ţară. Nimeni nu e profet! In Franţa situaţia pare mai complexă. Este aici o luptă continuă şi inegală între „Bulevardul” cu cele mai bine de 30 săli de spectacol (dintre care abia două sau trei merită vizitate) şi teatrul adevărat care se refugiază în câteva săli mici şi periferice — şi foarte des chiar la Comedia Franceză (a cărei „administraţie” are totuş bizarerii greu de priceput). Pe bulevard domnesc, precum se ştie, Pierre Weber, Felix Gaudera, Louis Verneuil, Yves Mirande, Hennequin, Villemetz — etc. etc.! Domnii aceştia, e inutil să negăm, au succes... Şi lucrul nu e inexplicabil — dimpotrivă. Suntem în plin regim democratic. Or în democraţie nu poate fi vorba de educarea publicului sub nici-un raport. Logica utilitaristă a democraţiei nu găseşte bani decât pentru ce poate fi util (chestiune foarte delicată — pe care Renan a vrut s’o rezolve...) „masselor”... Or teatrul — care devine un lux şi, ca orice artă, o manifestare aristocratică... — sucombă şi el sub lovitura aceloraş legi sub care geme întreaga viaţă socială. Teatrul care nu joacă pe gustul publicului dă faliment sau trebuie să se mulţămească cu Un simplu succes de stimă care însă nu poate consola pe numeroşii antreprenori de teatru dela Paris. Pe bulevard teatrul e industrie şi comerţ — cum a declarat fără scrupule inutile d-1 Louis Verneuil. E drept că din timp în timp un Edouard Bourdet sau Marcel Pagnol azvârlă oarecare panică între aceşti industriaşi ai artei. Succesele lor însă — MariusT) Topaze, admirabilul Sexe faible — nu ajung ca să desfiinţeze o tradiţie stăpână pe bulevard. Bern- i) Cu privire la Marcel Pagnol vom spune că piesa lui mare este Marius, admirabilă de lirism şi de pasiune, iar nu Topaze din care nu putem reţine decât o satiră puternică, de incomparabilă ironie. A se face însă din Topaze-ul antebelic, dacă putem spune, un ideal social, este o platitudine fără rost. Trimitem aici din nou la un articol al d-lui Nae Ionescu care ar fi ajuns ca să reducă la dimensiuni normale un succes disproporţionat. 226 © BCU Cluj stein el însuş, a cărui operă — deşi foarte adesea conformă cu formula : teatrul e viaţa! — izbutea totuş să intereseze, ne-a dat în ultimul timp lucrări de remarcabilă mediocritate. Melo nu era decât o pastişe, foarte proastă, după admirabila piesă a lui Ossip Dymov — Nyu. Recent însă ultima premieră a lui Bernstein a fost întru totul deconcertantă. A vrut d-1 Bernstein să creeze un Hamlet... lionez şi industrial! Dar „Hamlet” al d-sale este un simplu flăcău simpatic şi bolnăvicios care uită să-şi răzbune părintele asasinat pentrucă s’a îndrăgostit la un bal de o fată — ca toată lumea... . Practicul Polonius, el însuş, este redus la proporţiile unui industriaş ramolit. Şi această melodramă, agrementată de o muzică imposibilă şi iritantă (de atmosferă!) după fiecare lăsare de cortină (şi piesa are vreo 16 tablouri!) se chiamă nici mai mult nici mai puţin decât... Le jour! 0 luptă însă tot atât de interesantă care se dă la Paris e între autor şi regisor. Două tendinţe s’au remarcat în regia modernă. In Germania, Reinhardt, Moissi, Karl Heinz - Martin preferau un impresionism sobru, decorul mergând spre o simplificare aproape totală, în care acţiunea se desfăşoară simplu şi pe primul plan fără colaborarea, adesea tiranică, a regiei. Metoda aceasta a fost experimentată Ia noi chiar de Karl Heinz-Martin, acum vreo 10 ani în cadrul perfect al admirabilei companii Bulandra. S’au realizat atunci cu un succes foarte meritat Beţia şi Pelicanul ale lui Strindberg şi Nyu a lui Ossip Dymov. Dimpotrivă Gaston Baty, la Paris, afirmă o tendinţă diametral opusă. Pentru el opera însăş pare a fi un pretext pentru „inspiraţia’ şi elanul regisorului... Pictorul decoratorii, maşiniştii, cu directorul de scenă în frunte, devin stăpâni pe scena pe care poetul se simte din ce în ce mai izolat. Pentru un artificiu de regie Baty ar inventa o scenă sau ar sacrifica, fără remuşcări alta... O asemenea concepţie după care autorul este pur şi simplu gonit dela teatru, lovia cel mai elementar simţ teatral. De aceea ultimele ,,chimere” ale lui Baty au eşuat — de data aceasta în cadrul fastuos dela Pigalle. Actualmente el s’a exilat singur, în Montparnasse, într un teatru discret, extrem de discret, în care îşi continuă experienţele... Deaceea astăzi teatrul francez trebuie căutat la Comedie des Champs-Elysees unde Louis Jouvet, cu o trupă admirabilă, este un mare actor, regizor iscusit în acelaş timp — şi descoperitor de talente ; la Atelier unde Dullin — care ne place mai puţin — constituie o sforţare constantă de a se menţine pe culmile cele mai înalte ale artei ; la Oeuvre x), Unde artistul mare Lugne-Poe a rămas şi acum să îngrijească de Un teatru de care se leagă toată viaţa lui de actor ; şi deasemenea pe două-trei scene centrale (Michodiere, Varietes uneori, şi — câteodată — Gyrrmase) — şi la Comedia Franceză care însă provoacă uneori decepţii destul de unanime... In special, afară de clasicii francezi, marele repertoriu nu apare nicăieri - Comedia franceză îl ignorează cu desăvârşire (sau îl lasă pe seama Odeonului, teatru care nu merită să-i consacrăm nici o linie.). Sunt ani de zile decând nu ne-a fost dat să vedem pe afişul Comediei o tragedie de Sophocles, o dramă de Shakespeare — absolut niciuna ! — sau vreuna din capo-d operele repertoriului german. Lucrul ni se pare cu totul anormal şi mai ales regretabil... E drept că „Teatrul Francez” e rezervat mai mult producţiei dramatice originale. Dar în cazul acesta Ibsen şi D’Annunzio se bucură de o favoare mai mult sau mai puţin arbitrară — căci Hedda Gabler şi Făclia sub Obroc sunt singurele opere străine pe care le-am putut vedea la Comedia Franceză. Credem însă că prestigiul Comediei n’ar pierde nimic şi că mai ales spectatorii ar câştiga mult dacă în locul excesului cu reprezentarea lui Emile Augier, de pildă, sau Dumas, sau chiar Lavedan, Brieux, etc., s’ar juca din când în când — căci aceasta nu se întâmplă niciodată — Sophocles, Aristophanes, Shakespeare sau Goetbe... i) La acest teatru a jucat multă vreme şi compatriotul nostru Alexandru Mihalescu ; ne-am făcut odată plăcerea să-i pomenim numele într’un studiu al nostru din Mercure de France. Să spunem şi cetitorilor români că acest extraordinar actor (posibiliţile şi repertoriul lui se confundă cu însuş teatrul: dela Smerdiakov din Fraţii Karamazow, până la Franz Moor din Hoţii şi până la „tipurile” bulevardiere, Mihalescu a realizat creaţii superlative) a onorat arta dramatică românească peste hotare. Niciun spectator al teatrului Oeuvre — unde Mihalescu a stârnit aplauze la scenă deschisă— nu va uita pe incomparabilul interpret al lui Ulrich Brendel, al D-rului Rank şi al lui Ekdal din repertoriul ibsenian. 227 © BCU Cluj Şi aici vedem noi superioritatea teatrului românesc. Deaceea n'am vrea să încheiem aceste consideraţii fără să spunem câteva cuvinte cu privire la un articol al d-lui Paul Sterian. Acest eminent publicist, într’o foarte interesantă „cronică a spectacolelor”, apărută în această revistă chiar, face anumite afirmaţii pe care nu le-am putea împărtăşi. Intr’adevăr nu ni se pare totdeauna reală „lipsa de aderenţă” între publicul românesc şi spectacol. Credem mai de grabă, da, că publicul românesc este „rafinat” şi „pretenţios” şi că deaceea „nu acceptă orice spectacol”. Simţul artistic, mai cu seamă în teatru, este pentru o bună parte, o operă de educaţie. Şi am văzut că educaţia teatrală e departe de a fi lipsit spectatorilor dela noi (ne gândim la spectacolele teatrelor româneşti, pe care le-am discutat mai sus) — mai ales când ştim cum ea este făcută aiurea. Acest extaz activ de care vorbeşted-1 Sterian, noi ne amintim a fi participat la el, şi a-1 fi simţit în fiorul sălii atuncea când, de pildă, în drama lui Delavrancea, Luca Arbore se prăbuşeşte la pământ ca un stejar bătrân doborît de fulger... Aderenţa publicului la spectacol? Să amintim d-lui Sterian numai reprezentaţiile Scrisoarei pierdute... Publicul nu mai era spectator, lua parte activă la spectacol, iar ovaţiile după fiecare act erau pur şi simplu o manifestare organică. Trebuie să spunem însă că felul cum s’a realizat la noi Scrisoarea pierdută — operă şi interpreţix) — ni se pare un summum de artă dramatică românească. Şi de artă dramatică, pur şi simplu. Vom spune deci că atunci când „extazul activ” nu se produce (şi e firesc ca el să nu se producă în fiecare seară) sau când aderenţa sălii lipseşte, cauza trebuie căutată nu în public ci pe scenă sau între culise — unde e autorul... * * * Charles Maurras de mult denunţa în cartea lui mare Quand Ies Francais ne s'aimaient pas psihologia acelora cari sunt vecinie dispuşi să caute valorile peste graniţă şi să proclame că „l’etranger vaut mieux que Ia France”. Cunoaştem şi la noi destui esteţi intransigenţi, gata oricând să şterpelească idealuri şi formule de artă în cenaclurile periferice din apus... împotriva lor e necesar să păzim, aşa cum se cuvine, patrimoniul nostru spiritual şi artistic. Deaceea fără să mergem până a compara pe d-1 Mihail Sorbul cu Homer (cum a făcut, mi se pare, cineva...), noi salutăm în teatrul românesc contemporan splendide posibilităţi de realizare ale geniului autohton. • i) Nu vom avea necuviinţa să mai demonstrăm încă valoarea capo-d'operei lui Carageale. Dar despre interpreţii Scrisoarei pierdute — interpretarea clasică, vai, nu aceea pe care ne-a fost dat s'o vedem astă toamnă — nu s'a scris în deajuns. Pristanda al lui Soreanu şi mai ales al lui Morţun, „Cetăţeanul” lui Brezeanu, Joiţica Măriei Ciucurescu sau Filotti şi mai ales, în mod cu totul particular, extraordinarul „Zaaria” Trahanache, pe care l-a creat pentru totdeauna Iancu Petrescu (după el nu vedem cine va mai putea incarna, până la ultimul detaliu, pe Trahanache...) —sunt culmi care nu ştim dacă mai pot fi atinse. 228 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE CENTENARUL. LUI THEODOR AMAN Cei care au scris până astăzi istoria artelor plastice româneşti nu şi-au luat osteneala de a afla data exactă a naşterii lui Theodor Aman. Presupuneri dintre cele mai neîntemeiate au înlocuit astfel precizări fireşti ce puteau fi deduse din materialul biografic păstrat de familia pictorului şi de biblioteca Academiei Române. Era deci fatal ca şi centenarul lui Aman să treacă aproape neobservat, cu toate că ar fi fost datoria elementară a Şcoalelor de Arte frumoase din Bucureşti şi Iaşi să serbeze centenarul fondatorului lor. Căci meritele acestui iniţiator al învăţământului artistic în ţara noastră, străduinţele lui sincere de a introduce şi la noi o sistematizare modernă şi academică în predarea meşteşugului artistic, rămân adevărate fapte istorice în evoluţia plasticei româneşti. Cine priveşte numai faza actuală a învăţământului artistic din România — fază nicidecum ideală şi încă îndepărtată de cerinţele cu adevărat vii şi rodnice ale timpului — nu 'şi poate da seama de orizonturile prea înguste de altă dată, în care apariţia artei şi concepţiilor lui Aman înseamnă o trezire a atâtor forţe şi o revelaţie puternică. Fondatorul şcoalelor noastre de „Belle Arte” şi al primelor galerii de tablouri din ţară, pictorul subtil şi cultivat al societăţii româneşti dintr’al treilea şi al patrulea sfert al secolului trecut, care a fost totodată primul gravor cu reale însuşiri în cuprinsul plasticei noastre, rămâne şi astăzi un nedreptăţit. Nu vom afirma, fireşte, că am descoperit în el un pictor mare cu bogate calităţi inedite. Nu-1 vom aşeza alături de Grigorescu, Andreescu şi Luchian, dar vom cerca totuşi să subliniem că a fost mai mult decât un pictor de rând, mai mult decât un dascăl conştiincios şi însufleţit, care şi-a înţeles misiunea. In ce priveşte înţelegerea şi preţuirea operii lui de către generaţiile contimporanilor noştri, Aman a fost, fără îndoială, o victimă a precipitării curentelor noui şi a preaslăvirii necontrolate a picturii moderne. Lipsea distanţa faţă de realizările trainice din domeniul artei lui, lipseau priviri neînrâurite de programele ultimelor curente, lipsea, în sfârşit, platforma de pe care arta să fie privită numai ca atare, dincolo de înfăptuirile mai mult sau mai puţin reuşite ale zilelor noastre, dincolo de gălăgia negoţului de artă. O generaţie întreagă n’a recu- noscut îndeajuns lărgimea sufletească întipărită în opera de nobilă esenţă a lui Andreescu, jurând pe realizările marelui Grigorescu, care, în totalitatea lor, rămân de sigur discutabile. O altă generaţie, tânărăjşi mai independentă faţă de obligaţiile trecutului, a recunoscut pe drept în Luchian premergătorul artei noastre moderne, care vroia să-şi aducă aminte de înrudirea substanţei ei creatoare cu sâmburele sufletesc al artei populare. Opera lui Theodor Aman a rămas de o parte, izolată şi fără de răsunet viu, prăfuită, uitată. însuşi urmaşii directorului dela „Belle Arte” au confundat ţinuta academică din structura picturii lui cu valorile reprezentative, prinse de Aman mai întotdeauna în lucrări de dimensiuni mici. E de închipuit că nici pictorul nostru nu ştia să deosebească bucăţile voit reprezentative, care înseamnă compromisuri şi concesiuni faţă de moda timpului şi de gustul Capitalei României de atunci, de bucăţile reprezentative numai prin calităţile lor artistice. Această lămurire necesară pentru recunoaşterea hotărâtoare a lui Theodor Aman, în evoluţia picturii româneşti, s'a întreprins de abia în deceniul de după războiul mondial. Detronarea Impresionismului în arta noastră şi atitudinea critică faţă de opera lui Grigorescu au adus şi o nouă preţuire a tablourilor şi gravurilor de fericită inspiraţie, care răsar din şirul numeroaselor lucrări convenţionale, adăpostite de atâtea muzee şi colecţii particulare. Numărul lor nu e copleşitor şi nu fac inutilă dragostea de descoperitor, care desbăra culorile de pojghiţa de praf a trecutului. Zece pânze şi zece desenuri şi gravuri ne dau o imagine foarte complectă a artei lui Aman. Dar misiunea pictorului a depăşit mult cadrul operii lui. Importanţa figurii acestui harnic şi entuziast premergător nu se rezumă în culorile câtorva tablouri, în jocurile de alb şi negru, desprinse din suprafeţele catifelate ale unor gravuri în apă tare. Aman rămâne deci ţnai mare decât opera lui şi va fi socotit întotdeauna ca atare de către cei conştienţi, care-şi dau seama de fanatismul sincer al acestui dascăl născut şi de rostul lui ca fondator al şcoalelor noastre de arte frumoase. Larma actualităţilor n’a încetat o clipă în ziua când trebuiam să sărbătorim centenarul lui Theodor Aman. Târziu s’a ridicat câte o voce răsleaţă 229 © BCU Cluj spre a aminti de viaţa lui rodnică şi nu mai puţin caracteristică pentru un deschizător de drum al culturii artistice româneşti din secolul al XlX-lea. (O broşură a colecţiei „Apollo” care apare sub îngrijirea domnului Alexandru Busuioceanu, va cerca să repare întrucâtva neglijenţele altora, scoţând în relief părţile trainice din întregul operii lui Theodor Aman). La 20 Martie 1931 s’a împlinit un veac de la naşterea pictorului, veac zdruncinat şi plin de peripeţiile precipitate ale unei lumi dornice de schimbări repezi. In timpul acesta, pictura franceză a condus evoluţia artelor plastice europene şi a trecut de la culmile lui Eugene Delacroix peste înfăptuirile veşnice ale Realismului şi ale marei pleiade impresioniste până la Neo-clasicismul lui Andri Derain, iar pictura românească a crescut bogată şi variată din sufletul poporului, odinioară cristalizat în ceramica, în crestăturile artei populare, ca şi în incomparabilele frescuri din mănăstirile străvechi. Despre o pictură românească nouă şi cultă de abia se putea vorbi înaintea apariţiei lui Aman. El a fost îndrumătorul şi întâiul pictor care suferă o comparaţie cu artiştii din Apus. Romantismul şi Academismul se întâlnesc în opera tinereţii lui, iar pictura de aer liber se resfrânge darnică şi eliberatoare asupra lucrărilor intime şi nepretenţioase ale directorului dela „Belle Arte”. Desvoltarea picturii franceze se oglindeşte deseori şi în diferitele faze ale picturii lui Aman. Horace Vernet şi Gustave Courbet, Ingres, Monticelli şi impresioniştii pot fi regăsiţi în trăsăturile principale din realizările românului, care, în opera lui multilaterală, a oglindit spiritul şi mentalitatea societăţii româneşti din secolul trecut, făcând în acelaş timp legătura cu cultura artistică a Franţei. Rolul său în cadrul Bucureştilor de atunci era decisiv, într’un înţeles positiv şi clar conturat. Ţinea să deschidă altora calea cea bună de care el însuşi, indus în eroare de succesele altor contimporani, se apropiase cu atâta greutate. Astăzi ştim că şi erorile lui n'au rămas fără de folos pentru alţii, fără de ecou în lucrările lui reuşite. Romanticul Aman n’a fost nici geniu, nici revoluţionar răscolitor. A fost artistul oficialităţii noastre, care ne-a lăsat o serie întreagă de portrete, documente preţioase urmaşilor ; s'a regăsit întreg în câteva uleiuri de dimensiuni mici, în interioare miniaturizate, în schiţe de compoziţii şi s'a impus cu prisosinţă ca întâiul savant şi conştiincios înaintaş al graficei noui româneşti. Toate astea sunt merite ce numai temporar puteau fi uitate. Ii rămânem datornici. Centenarul lui Theodor Aman e totodată centenarul picturii noui româneşti care, ţâşnită dintr’o glie clocotitoare de forţe, s'a împlinit de-acum ca o privelişte largă, luminată de minuni. OSCAR WALTER CISEK VALOAREA întrebarea despre valoarea sportului riscă să aducă nelinişte şi nedumerire. Sportul face în adevăr parte dintre marile realităţi constructive ale societăţilor de astăzi. Admis printre moravurile generale, protejat de stat, introdus în şcoli şi recomandat de educatori, bine-văzut de biserică şi legitimat de ştiinţă, valoarea pozitivă a sportului pare a sta în afară de orice discuţie. Persoana care ar îndrăsni astfel să pună în cumpănă valoarea şi utilităţile sale, ameninţă să se pune singură în situaţia, pentru sentimentul general, echivocă şi regretabilă, în care iau loc toţi scepticii şi sofiştii, toate acele spirite răutăcioase, înclinate să arate câte puncte obscure sunt în lucrurile reputate ca dela sine înţelese. Dacă totuşi ne vom întreba care este valoarea sportului, n’o vom face din vre-un amatorism intelectual, din nu ştiu ce pornire gratuită a minţii, complăcându-se să transforme în problemă, lucruri indiscutabile şi demne de respect. Convingeri folositoare omului şi societăţii ne fac să ne punem întrebarea relativă la valoarea sportului; iar răspunsul la care socotim că vom putea ajunge ni se pare a fi unul din acelea pe care oamenii de astăzi trebue să-l considere cu mai multă atenţie. Care este locul sportului în societatea contimporană nu este nevoe de arătat mai pe larg aci, căci locul acesta este bine şi universal cunoscut. Se poate spune că sportul nu este unul din aspectele vieţii de astăzi, cum ar fi SPORTULUI viaţa teatrală, ştiinţifică sau religioasă, ci este însăşi ţ viaţa actuală privită sub una din cele două feţe ale ei. Observaţia valorează fireşte mai cu seamă pentru America şi pentru unele părţi ale Europei centrale şi apusene, unde găsim de pe acum realizate situaţii care, pentru noi, alcătuesc numai perspective mai mult sau mai puţin vagi şi îndepărtate. In America şi în multe puncte ale Europei sportul este deci nu numai o latură a vieţii sociale. Sportul este acolo însăşi jumătatea acestei vieţi. S'ar putea spune că toate ocupaţiile care pot intra în cuprinsul unei existenţe, precum afacerile, ştiinţa, arta sau politica se echilibrează acolo cu sportul şi că numai din însumarea unuia din aceste interese cu interesul pentru sport se completează viaţa unui american şi a multora dintre europenii de astăzi. Dar pe câtă vreme afacerile, ştiinţa sau politica, alcătuesc miezul compact al vieţii, sâmburele dens din centrul fructei, sportul este presentat drept periferia liberă şi aerată a vieţii, regiunea senină, singura în care omul poate trăi în conformitate cu rangul şi demnitatea sa în lume. Omul nu este cu adevărat om decât în măsura în care se joacă, a spus odată Schiller. Jocul este unul din chipurile în care se manifestă libertarea omului, adică, ceeace constitue caracteristica şi excelenţa sufletului: omenesc. Omul care se joacă aruncă lanţurile sclaviei sale sociale şi profesionale şi atinge condiţia suverană. 23G © BCU Cluj şi delectabilă a libertăţii. Apărătorii ideii sportive nu uită să amintească aceste lucruri şi să salute în voioşia şi intrepiditatea sportivului însuşi triumful libertăţii care i se refuză în biuroul sau uzina unde îşi petrece Zilele obicinuite ale săptămânii. Motivele pentru care sporturile sunt bine primite şi intens propagate nu sunt dealtfel numai acestea. Pentru că există, ni se spune, este bine că există. Pen-trucă a luat o desvoltare atât de întinsă în societăţile civilizate de astăzi, sportul răspunde şi satisface fără îndoială o nevoe. Şi este desigur suficient să consideri programul zilei de lucru al unui civilizat din cele două continente, pentru a înţelege ce importantă funcţiune compensatorie îndeplineşte sportul. Iată-1 în adevăr pe micul funcţionar sau lucrător sau pe şeful de uzină şi pe marele conducător de afaceri, cantonaţi în cercul strâmt al monotonei lor specialităţi, supuşi disciplinei severe a producătorului modern, trăind fără fantezie şi fără bucurii. Sportul apare în viaţa lor nu numai pentru a le aduce marele aer al libertăţei care altfel le lipseşte, dar şi aerul celălalt de care în fabrici şi biroruri duc lipsă, mişcarea generoasă a plămânilor, fericirea de a regăsi în sine animalul sănătos şi prosper, apoi plăcerea şi umorul camaraderiilor şi prilejul de a te pasiona pentru ceva, când ocaziile unui interes viu şi entuziast sunt în restul vieţii atât de palide şi de rare. Toate acestea motive alimentează deopotrivă mişcarea sportivă contimporană. Fenomen corelativ cu genul de producţie al societăţilor industriali ste, sportul dă replica unora din relele de care aceste societăţi suferă, încercând să le compenseze şi să le amendeze. Două sunt relele de căpetenie despre care putem vorbi aci. Felul muncii industriale nu ocupă tot omul, ci numai o parte a lui: o mână care lucrează, un ochiu care controlează sau chiar o minte care socoteşte, în timp ce restul omului trândăveşte şi doreşte altceva. Sportul intervine atunci şi restitue unitatea persoanei fizice, făcând din insul pe care profesiunea sa îl reducea la o invaliditate consimţită, o fiinţă întreagă, bucurându-se de armonia şi activitatea intensă a tuturor mădularelor sale. Dar profesiunile industrialiste moderne nici nu ajung să se acopere cu întreagă întinderea vieţii omului care le deserveşte. Centrul vieţii acestuia nu coincide cu centrul profesiunii sale ; uneori el cade în afară de câmpul activităţii profesionale. Omul caută atunci o fericire pe care munca sa obicinuită nu i-o poate da; un interes, o pasiune, o vivacitate imposibil de găsit în legătură cu ostenelile care îi asigură pâinea. Sportul apare cu binefacerile sale şi în aceste împrejurări, dând un conţinut de vioiciune, entuziasm şi tinereţe, vieţii care altfel ar fi rămas atât de searbădă şi monotonă. Propagandiştii ideii sportive, filosofii sportului, găsesc în trecutul omenirii exemple de antrenament sportiv asociate cu o cultură spirituală atât de mare, încât ei se cred îndreptăţiţi să prevadă revenirea apropiată a unor astfel de timpuri. Vechia Helladă va re- naşte! Olimpiadele au început să se succeadă de pe-acum! Ce vis frumos pentru omenirea de astăzi poate în adevăr alcătui speranţa restituirii unei civilizaţii, centralizate în jurul unei afirmaţii estetice a vieţii, a unei umanităţi renăscute la cultul corpului frumos şi la o sensualitate împăcată cu raţiunea. Dar câştigurile cele mai mari ale sportivităţii moderne sunt de căutat în ordinea morală. Psihologul german Karl Groos a arătat odată cum în exerciţiile sportive înclinaţiile combative ale tinerilor sunt derivate şi canalizate în aşa fel, încât ajung să se desvolte paralel şi într’un chip inofensiv pentru fiecare în parte, în loc să fie lăsate a se ciocni şi a încerca să se distrugă reciproc. Convertirea luptei în efort paralel, în dorinţă de întrecere şi emulaţie, păstrează toate avantagiile unei educaţii bărbăteşti, eliminând însă primejdia desvoltării acelor instincte antisociale şi agresive pe care pacifismul modern nu le mai doreşte. Sportul asociază apoi pe oameni, îi deprinde în virtuţile camaraderiei, ale onoarei şi ale purităţii. Sportivul se deprinde a recunoaşte meritul şi victoria adversarului, ştie să se supună regulei şi normei. Spiritul sportivului devine astfel obiectiv şi cavaleresc. Şi pentru că excesul şi desfrâul pot compromite energia sportivului, viaţa lui trebue să se desfăşoare într’un cadru de cumpătare şi curăţenie. Iată deci câte câştiguri fizice şi morale sunt de aşteptat dela educaţia sportivă a masselor moderne. Dar toate aceste frumoase făgăduinţe trebuesc examinate încă odată. Sportul priveşte în adevăr către noi cu două feţe şi ambele lui fizionomii trebuesc cercetate deopotrivă. Am amintit despre principiul potrivit căruia omul exercitându-se sportiv aruncă lanţurile sclaviei sale sociale şi profesionale şi atinge condiţia umană a libertăţii. Libertatea nu este însă un moment pur negativ cum ar părea că rezultă din astfel de afirmaţii. Sclavul antic care ar fi fugit dela stăpânul său n'ar fi devenit liber, numai pentrucă ar fi isbutit să-şi salveze zilele sau să moară fără lanţuri pe nisipurile deşertului. Liber ar fi devenit el numai printre oameni şi obţinând pentru sine drepturi şi facultăţi care mai înainte i se tăgăduiau. Libertatea cuprinde astfel îh sine un moment pozitiv şi creator. Libertatea este totdeauna o cucerire. In lumina acestei precizări trebue să ne întrebăm dacă sportul, ca formă a jocului, este în adevăr o cucerire a libertăţii omeneşti. Căci dacă el nu este altceva decât rodul unei clipe de răgaz smulse sclaviei sociale şi pro-fesionalt, atunci desigur că moralmente nu preţueşte mai mult decât mizerabila viaţă a sclavului antic scăpat din lanţurile stăpânului său. Dacă omenirea modernă doreşte să cucerească pentru sine noui libertăţi, ele trebuesc căutate aiurea decât în sport, care rămâne un simplu paliativ. Dacă este adevărat că omului din civilizaţiile industrialiste i se răpeşte libertatea şi integritatea fiinţei sale, dar i se dă în schimb sport, nu ştiu dacă el se poate declara mulţumit cu acest schimb şi cu această recompensă acordată docilităţii sale. . 231 © BCU Cluj Ce înşelătoare este de asemeni comparaţia dintre sportivitatea contimporană şi cultura gimnastică a vechilor Greci sau chiar cu supla dibăcie fizică a omului din Renaştere! Sportul modern am spus că este o compensaţie. Sportul antic era însă o întregire. Idealul Kalokagathiei, al omului bun şi frumos în acelaşi timp, cerea cultura fizică, după cum cerea şi cultura morală. Aceste două aspecte ale culturii erau în antichitate coordonate şi ele aveau deopotrivă o valoare spirituală. Frumuseţea fizică a omului, după interpretarea genială pe care ni-a dat-o Platon, era un reflex al frumuseţii veşinice şi un mijloc de apropriere a omului către patria eternă a sufletului său. Despre astfel de lucruri nu poate fi însă niciodată vorba când se aminteşte despre sportul modern. Este oare sportivul modern o fiinţă spirituală? Se poate oare cu seriozitate susţine că idealismul estetic al lui Platon domneşte în arenele şi cluburile sportive ale capitalelor noastre? Este poate adevărat că sportul răspunde unei necesităţi a vieţii moderne, că el satisface o trebuinţă viu resimţită, dar ne împotrivim a acorda că tot ce există, este bun şi demn, numai pentru că există. Ceeace produce şi este răspunzător de marea desvoltare a sporturilor actuale, nu e decât spiritul indigenţei, a unei lipse şi a unei sărăcii lăuntrice, pe care profesionistul actual o resimte cu un infinit spasm sufletesc. Ceeace însă stătea la temelia sportivităţii antice era spiritul dărniciei, al unei bogăţii şi fecundităţi lăuntrice care se revărsa pe toate tărâmurile vieţii. Deosebirea este imensă şi numai generalizarea grăbită şi superficială poate să confunde manifestări atât de felurite. Atât de diferite sunt între ele sportivitatea antică şi modernă, încât pe câtă vreme cea dintâiu se asocia în chip armonios cu cele mai variate valori ale spiritului, cea din urmă pare mai de grabă a le respinge. Gimnastul antic era ucenicul filosofilor şi al tragicilor. In marile ceasuri ale cetăţii greceşti el se putea numi Platon sau Sophocles. Iată însă o situaţie pierdută pentru moderni. Un scriitor francez, cum este Henri de Mont-herlant, a crezut un moment că poate asocia interesul pentru sport cu un cult închinat puterilor spirituale, Bisericii de pildă, încât primele sale opere erau în acelaş timp sportive şi catolice. Dar această asociaţie s'a dovedit până la urmă nefirească şi cu neputinţă de men- ÎNSEMNĂRI ITALIENE. Dramaturgia italiană, reprezentată în ce revendică mai de seama prin autori nu prea numeroşi, se va resimţi în chip deosebit de moartea — recentă — a poetului Fausto Maria Martini? întrebarea nu poate privi şi producţia lirică italiană, aflată în condiţii aproape identice. Căci Martini o părăsise de mult, din anii celor dintâi afirmări, atras de invadenţa autobiografismului care se cerea exprimat prin mai mult sau mai puţinele „romane” de după războiu. ţinut şi operele sale ulterioare au luat o altă cale. Ele au devenit documentul unor asemenea dificultăţi interne, a unei asemenea disoluţii sufleteşti, încât cel puţin în această ocazie renumita sănătate morală a sportului s'a dovedit fără nicio putere şi fără nici o consecinţă. Antinomia dintre sportivitate şi spiritualitate o resimt mai cu seamă astăzi acei cărora le e dată în grijă cultivarea tineretului şi propagarea valorilor spirituale în lume. Bietul profesor de filosofie sau de latină, neînţeles de elevii săi şi neînţelegându-i, are adeseori prilejul să constate cum aceştia alunecă de sub autoritatea şi prestigiul cuvântului său şi răbdarea, modestia şi umilinţa lui trebue să se resemneze cu ridicula efigie pe care o imprimă pentru dânsul, acei care sunt desigur mai în curent cu progresele timpului. Interesul, centrul de viaţă al tineretului nu mai cade în cuprinsul modestei lui specialităţi. Se întâmplă atunci în şcoli această consecinţă neprevăzută şi extraordinară că sportul nu mai este compensaţia excesului spiritual, reparaţia surmenajului intelectual, ci el devine bucata principală, capitolul esenţial care îşi anexează cu neglijenţă filo-sofia şi matematica, literatura latină şi istoria universală. Căci sportul deţine din spiritul civilizaţiilor care l-au produs şi-l menţin în actualitatea vieţii contimporane, tendinţa de a se extinde şi de a se organiza. Cine se converteşte la religia sportului devine un fanatic. Astfel, sportul care nu poate da un om întreg, doreşte întregul om. Sportul denumeşte astfel un exces, un cult exclusiv închinat pumnului care loveşte şi piciorului care aleargă bine. Eroii lui sunt exemplarele poporului anonim ridicate pe culmile gloriei universale numai prin merite pugilistice. Nu este deloc făgăduitor pentru viitorul culturii umane trecerea tineretului mondial în massa închinătorilor acestei religii noui. Mai ales pentru tineretul românesc, care are încă atâta de obţinut în ordinea spirituală pentru poporul nostru, nu este de loc recomandabil exemplul acesta străin. Astfel, pentrucă în vremea din urmă s'a vorbit atâtea despre meritul şi valoarea sportului, m'am gândit că n'ar fi poate fără de rost aceste consideraţii inactuale. t TUDOR VIANU FAUSTO M. MARTINI Temperament liric — de un lirism congenital, complicat cu tara unui Romantism tardiv şi cu o întâmplare nenorocită în timpul războiului, care i-a chinuit de atunci existenţa — poetul acesta a ţinut înainte de orice la reputaţia-i dramatică. Prin opere teatrale ca „Rîzi, Pagliaccio”, ori „Floarea de sub ochi” n’a izbutit însă decât să proecteze atitudinea-i lirică asupra unor acţiuni scenice şi asupra unor personagii prea intim legate de propria personalitate, spre a face cu putinţă contemplarea. lor prin optica dramaturgiei. 232 © BCU Cluj Ca romancier — şi mă gândesc la acea „Virginitate” care i-a asigurat cea mai îndreptăţită reputaţie, ori la ultimul roman „Debarcăm la New-York” — Martini s’a dovedit acelaş intimist, cu reale însuşiri de emanci-pator al unor stări sufleteşti ce-şi găsesc punctul de plecare într’un cotidian mărunt, trecut cu vederea. Caşi lucrurile de rând, denotând o individualitate tot atât de susceptibilă de sensibilizare ca orice alţ fenomen apt de contemplare artistică. Culegerea de povestiri apărută acum câţi-va ani sub titlul de „Vitrina cu vechituri” e poate cea mai expresivă dovadă a observaţiei de mai sus ; iar dacă ne gândim la arta unui Nicola Moscardelli — atât de preţuită de critica cea mai nouă — numele lui Martini poate revendica meritul de înaintaş, alături de acela al „crepuscularului” Sergio Corrazzini, în tovărăşia căruia a cunoscut bucuria celor dintâi afirmări. In vreme ce Gabriele D'Annunzio îşi făcea apariţia şi copleşea cu iruenţa vitalităţii sale orice putinţă de împotrivire, apărea ca o timidă dar firească reacţiune „şcoala” intimistă şi crepusculară (D'Annunzio privea soarele prea drept, pentru ca retina lui să poată percepe umbra), „şcoala” lui Corazzini, a lui Fausto Maria Martini. Din 1905 au trecut destui ani, pentru ca istoria liricei italiene să se asigure că nu greşeşte reţinând numele lor. CATOLICISM Renaşterea neo-mistică din Italia nu mai poate formă desigur obiect de revelaţie. Grefată pe ceeace este permanent în sufletul omenesc; dar ajutată şi de mişcarea filosofică a idealismului activ, şi de tradiţiile unui Romantism de dată nu prea vetustă, această Renaştere a cucerit pas cu pas victorii nu întâmplătoare, în intelectualitatea ţării căreia îi revine de aproape două mii de ani cinstea de a fi centrul Catolicismului. Convertirea lui Giovanni Papini a rămas pentru bună parte dintre noi singurul exemplu despre ceeace poate să revendice acest Catolicism, militant în lumea intelectualilor laici. Exemplul este, desigur, dintre cele mai expresive. Dar el nu poate rămâne izolat. Am găsit mai de mult prilejul să menţionez cu vorbe de cuvenită laudă numele lui Guido Manacorda, doctrinarul însuşi al acestei „Mistice noui”. Iar astăzi, când unda s'a amplificat şi a învăluit Peninsula până jos, în Sicilia, e vremea să se menţioneze şi gruparea neo-misticilor „ortodoxi” din Palermo, al cărui exponent este învierşunatul filosof şi literat Pietro Mignosi, al cărui mijloc de propagandă este revista — întitulată atât de sugestiv pentru noi — „Tradiţia". Dar Mignosi, caşi Manacorda, nu înţelege să promoveze numai o ideologie misticizantă; dela polemică a trecut la literatură. Nu e nici o lună de când şi-a publicat romanul „Desăvârşita bucurie”, a Cărei apariţie merită semnalată şi pentru alt motiv: Inaugurează colecţia de poezie, teatru, roman şi nuvelă contimporană, pusă la dispoziţia neo-misticilor de un editor din Pistoia. „II Pentru prieteni — fie şi critici — autorul „Virginităţii” era, invariabil, „săracul Martini”. O rană adâncă de schijă în ţeasta capului, îi asigura îndreptăţită bunăvoinţă a unei cordiale, unanime solicitudini. Mi-1 aduc aminte la Roma, în Via Condotti, sus, cu fereastra larg deschisă pe acoperişurile de olane. In faţă, „Cafffe Greco”. In dreapta, prin perspectiva străzii, iluminarea de soare a Pieţei di Spagna, cu florarii sub cortul de umbrăle albastre, împrospătând mănunchiuri de garoafe în havuzul lui Pietro Bernini. Martini vorbeşte, încet, sfios, binevoitor. Faţa îi e zâmbet recunoscător, pe gândul, nemărturisit, că numele i-ar putea străbate până în ţara celui ajuns la el, să-l cerceteze. Ii ascult confesiunea şi mă subjugă căutătura ochilor săi de copil. Pornim spre Trinitâ dei Monti, sub zidurile Villei Medici, către Pincio. In stânga noastră, printre vârfuri de copaci, cupola plumburie dela San Pietro. Jos, curtea pătrată a unui internat, E recreaţie. Copiii se fugăresc prin curte, punctând peisajul cu voioşia lor stridentă. Martini stă locului. Se uită la acei copii. Faţa îi e toată zâmbet. Şi compătimire înţelegătoare. Ne-am oprit în faţa curţii în care el nu se jucase niciodată. îşi caută anii de mult, printre copiii aceia. Eu îi regăsesc cel dintâi, în privirea celui care-a scris cândva o dramă: „II fiore sotto gli occhi”. SI CULTURĂ!) nostro 900”: Veacul XX „al nostru”, al celor ce militează întru promovarea acestui spiritualism transpus în literatură : deocamdată Luigi Fallacara, alături de prietenii florentini Nicola Lisi şi Augusto Hermet, de alţii. In aşteptarea lui Papini, a lui Manacorda, desigur (căci autobiografia romanţată, publicată anul trecut sub auspiciile pseudonumelui de „Giorgio Del-gani”, nu va rămâne singura încercare manacordiană de a-şi cuceri în sfârşit bunăvoinţa unei critici prea necruţătoare). Dar aceşti fruntaşi ai scrisului italian nu se mulţumesc să-şi limiteze străduinţele numai la precizarea unei ideologii proprii, ori la practicarea inspiraţiei mistice în opera lor literară. Au luat asupră-le o sarcină culturală, care, după cât ni se pare, este până acum cea mai apreciabilă dintre înfăptuirile lor : punerea în valoare a literaturii sacre autohtone, începând cu cele mai depărtate nume şi opere ale Evului Mediu latin creştin. Sunt mulţi ani decând Papini îngrijeşte pentru o casă de editură dela Florenţa colecţia întitulată „Cărţile credinţei”, în care a publicat şi va continua să publice operele de căpetenie ale misticei universale. Colecţia aceasta, fără prea multe pretenţii de erudiţie filologică, se adresează în primul rând unui public mai larg, care cu greu ar fi putut să citească altfel, în original ori traducere, fie chiar şi capodoperele unei literaturi, al cărei contact îl pierduse de mult. Nu aci s'a oprit însă râvna exponenţilor neo-misti-cismului italian. îmi stau în faţă primele patru volume 233 © BCU Cluj din noua colecţie de „Texte creştine însoţite de versiunea italiană, de studii introductive şi comentarii”, publicată sub îngrijirea aceluiaş Guido Manacorda, care — este cazul să se amintească aci — caşi Mignosi, deţine cu mult prestigiu o catedră universitară la Florenţa. Volumele, mergând până la patru sute de pagini, de o înfăţişare grafică neobişnuit de aleasă fie chiar şi pentru industria editorială italiană, îngrijite fiecare de un specialist cu reputaţie bine precizată, publică în text original (grecesc ori latin), dar însoţit de tălmăcirea lui, pagină de pagină, în limba italiană, opere de care de mult, sau poate nici odată, nu a luat cunoştinţă un public intelectual, neiniţiat în istoria cugetării sacre. Iată-1 pe Sfântul Augustin, cel dintâi, cu mai puţin cunoscutele „De magistro” şi „De vera religione”; pe Roman Melodul, autor de celebre imnuri sacre în greceşte; pe Teodoret cel cu „Leacurile pentru ciumarea păgânească”; pe Sfântul Maxim Confesorul, cu „Mistagogia” lui. Studiile de care sunt însoţite aceste texte, cu proporţii de adevărate mono- CRONICA grafii, cât şi aparatul erudit de care nu înţeleg să se lipsească diverşii prezentatori, fac din această colecţie un admirabil mijloc de cunoaştere a unei întregi culturi, dată până acum uitării, ori rămasă la îndemâna exclusivă a câtorva iniţiaţi. (Atât colecţia îngrijită de Pa-pini, cât şi aceasta nouă a lui Manacorda, sunt editate la Florenţa, de „Libreria editrice florentina”). Catolicismul oficial are de ce să se declare mulţumit. In ţara obârşiei sale şi a tronului Sfântului Petru, încercarea de a cuceri interesul intelectualităţii laice nu a rămas o simplă veleitate, spre ştirbirea prestigiului milenar de care este înconjurat. Mişcări similare se desemnează şi în lumea Ortodoxiei răsăritene. Străduinţele sunt însă aci mai puţin organizate ; mijloacele de propagare, întâmplătoare, dacă nu cu desăvârşire absente. Şi doar există o întreagă cultură sacră ortodoxă, dată uitării; cu toate că în ea se coprind cele mai măreţe monumente ale cugetării creştine de început. ALEXANDRU MARCU LITERARA FLORI DE MUCIGAI DE T. ARGHEZI Dacă există în literatură o conspiraţie a tăcerii, este tot aşa alta a lansării câte unui „fenomen". In vremea de după război s'a deslănţuit concentric o elogiare superlativă a d-lui T. Arghezi. Ditiramba nu cunoaşte măsură. O înfrigurare dioniziacă. Posedaţii, până la pierderea conştiinţei, au trecut demult dela admiraţie la stadiul de exaltare. După Eminescu o pagină goală şi apoi... Arghezi! Tonul este atât de grav că frizează — prin exagerata dilatare — umorul. Oricât ar fi cineva de pătimaş nu poate fi în aşa măsură să nu-i recunoască d-lui T. A. talentul. Un mânuitor abil de vălurele stilistice, un fel de prestidigitator îndrăzneţ care creează din nimic. Dar de aici şi până la potrivirea cu Eminescu e cale lungă! Nu vi se pare, subţiri esteţi, că vă întreceţi cu gluma, hăituind după noutate? Nu vi se pare că vă aşezaţi în ridicolul situaţiei d-lui Lo-vinescu — din vremea când proclama Cocoşul negru genial ca Faustl Dintre atâtea opinii, grase până la greaţă, nu putem primi decât recunoaşterea virtuozităţii formale. Un tehnician, care dispune de modalităţi inepuizabile, forţează fireşte verbul la contorsiuni inedite. O performanţă în inovaţiile lexice şi sintactice. Şi atunci este firesc să atragă atenţia. Dar când scriitorul este slăvit în aşa grad, se pune cu necesitate o serie de întrebări: Cu mijloacele formale pe cari le deţine — să admitem, printr'un raţionament în absurd : geniale — ce gânduri cutremurătoare, ce centru de perspective, ce privelişti apocaliptice desvălueşte? Vehiculează cuvântul d-lui Arghezi comori de simţiri? După hocus-pocus-ul incantaţiei sale apar duhurile, invizibile altmintreli nouă muritorilor? In albastrul luminei acestei giganto-mahii de tropi şi grai nou se revelează străfundurile abisurilor omeneşti? Numai când s'ar putea răspunde afirmativ la atari întrebări, numai atunci este îngăduit să-l calificăm cea mai ilustră figură de după Eminescu. Fiindcă Eminescu este cu adevărat vrăjitor. Minunea nouă pe care a cunoscut-o limba românească în arta lui este doar un instrument. Mai preţios şi mai primordial ca armonia e tumultul de reflexiune pe care-1 conţine tiparul concret, „fagurele de miere”. E atmosfera de vis, de irealitate, de lumină selenară şi muzică din harfe cu coarde de argint, cari te duc somnambulic până la porţile unui eden. Magul Eminescu nu e un scamator care debitează panglici de fraze. Elementele auditive se ■ opintesc alături de cele naţionale să te fure în alte lumi, elevaţii siderale şi întâlniri cu Dumnezeu. Sau. mirifice scufundări în genunile suferinţei terestre. Ce a pus d-1 Arghezi în Cuvinte potrivite, Icoane de lemn şi Poarta neagră, ca să binemeriteze compania lui Eminescu în firidele gliptotecei naţionale? Ceeace a machiat în Bilete de papagal şi în toată gazetăria pe care o face: întâi o incalificabilă vulgaritate. Scatologie fără fund. Un talentat posesor de mocirle care te ader meneşte pentru deliciul sadic de a te' vedea cum te îngropi în scârba latifundiilor sale cleioase, cum te asfi-xiezi de miesmele degajate din putrefacţiile smârcoase. O sirenă care stă la pândă în preajma bolgiilor sale fetide, ca să se bucure satanic de tortura celor cari 234 © BCU Cluj sunt înghiţiţi lent într'o mlaştină neagră. Arta aceasta diavolească pare o progresiune în cele patru volume de până acum. Cuvintele potrivite n’au totala urgie a furtunii de păcură din ultimul volum. Sunt acolo, caşi în Icoane de lemn, printre scrâşnirile iadului şi rari zâmbete, dacă nu serafice, totuşi omeneşti. In cel de al treilea, Poarta neagră, monstruozitatea este mai densă, iar în prezentele Flori de mucigai, massivă. Să se observe titlul. Doar d-1 Arghezi putea să-l dibuiască atât de execrabil. Baudelaire şi-a înmănun-chiat unele orori ceva mai blajin şi mai abstract; d-sa a gândit plastic un nume fără rival de respingător. Caşeul nu trădează deloc conţinutul. Este o inimaginabilă adecvare. Cine elaborează noţiunea floare, mai cu seamă în material poetic,,—-lărgeşte o sferă şi acumulează note de sublimare. O expansiune în termen pentru tot ce a năzuit pământul mai ideal. Cine co-pulează metaforic floare cu mucigai, cugetă la o grozăvie infraterestră şi infraumană. Exact aşa este ofranda d-lui Arghezi. A cadenţat în cele 25 de „poeme” ceeace nici temeritatea celor mai necruţători analişti romancieri n’a cutezat să efectueze. In ritmul plebeic, sonorizând ecouri de haimanale, a înfipt gesturi şi atitudini triviale. Ai iluzia că un derbedeu, meşter în rime, se joacă batjocorind. Un fel de volumaş apocrif, care circulă clandestin dela amator la amator, ca să aţâţe şi să delecteze josnicul din animalitate. Imaginaţi-vă fantazia de ordin patologic a unui sculptor nebun care într'o bună zi ar concepe să-şi folosească darurile degetelor lui, modelând o statuă din mâl de canaluri, din resturi putride, scursori pestilenţiale şi pe deasupra, ar lustrui-o cu puroiul adunat în chiuveta dispensarului. Aţi putea depune — pe onoare şi conştiinţă! — că a făcut o operă de artă? Ar putea găsi admiratori, fie chiar dela distanţă? Nu cred că, cinstit şi normal omeneşte, este posibil un act de percepere estetică în faţa unei asemenea elucubraţii. Cu toată repulsia care ne încearcă, să smulgem câteva ciuperci din buchetul cărţii. Niciodată poate, ca în cazul acesta, citatul n'a avut un rost mai mare. Indispensabil pentru convingerea cititorului şi sprijinirea afir-maţiunilor de mai sus. Deocamdată din cele mai puţin opulente în abject: • „Şi baba se linse pe buze> ' ■* Cu pofta de sânge a unei mâţe lehuze”. E din vestita Pui de găi. .. care a ridicat îij critică osanale. Locurile de reprodus sunt nenumărate, ne limităm, pentru a cruţa spaţiul, la cele mai scurte. : „Am un piron în ţâţă Şi-un vătrai în vintre mă aţâţă” Iată şi accente de pleavă socială : — Puneţi mâna mă! Veniţi încoace! — Lasă, bă! Că bine-i face!” Şi cu aceiaşi tonalitate, din altă parte, din Ţinea: „Fă, Tinco, fă! papucii de mătase, Mărgelele, cerceii, nu ţi-i-a dat Năstase...”. Şi rânduri din Sici, bei cari au epatat pe recenzenţi, socotindu-le îmbibate au arome folklorice, de savoare adânc populară, cu patimă de A, Pann. Realmente însă sunt în gust şi manieră mahalagească : „—Nu se prinde!—strigă cei cu bei — Te-am văzutără câteşitrei Cum l-ai pornit! —Măi Să-i saie ochii?—Să-i!” De calibrul acesta, adică tentativă de a învestmânta în porfirul versurilor jargonul stradei ori impudicităţii, veţi găsi în Streche şi Ţinea şi alte mostre. Vă avertizăm însă că sunt de un grad mai redus, răbufnesc mai puţină duhoare. Avem şi de cele mai tari: „Dar lungul nu are noroc, Căci scurtul, perpelit şi rămas în cămaşe, II rupe de boaşe”. (La popice) „Pe trupu-i cu pete şi peri, In cârduri sunt morţi şi păduchii”. (Ion, Ion) „Cine ţi-a frământat carnea de abanos Şi ţi-a băut oftatul mincinos? Cui i-ai dat, fă, să-ţi-o cunoască Făptura ta împărătească? Curvă dulce, cu mărgăritărel de Mai! Vezi Năstase osânditul Nu te-a pătruns decât odată ; Şi atuncea toată, Cu tot cuţitul”. (Ţinea ) Serenada pare transcripţia unei inspiraţii veritabil de Văcăreşti, pe care d-1 Arghezi ar fi găsit-o pe un petecuţ, prin gangurile temniţei, şi-a însuşit-o şi ne-o prezintă între „capodoperile” d-sale. Pe la trei, Vin păduchii mititei; Pe la cinci, Ploşniţele cu opinci. Şobolanul te miroase Pe la şase. Gâlcile dacă ţi-au copt, Doctorul vine la opt. Bezna rece, zidul rece Mai muriră patrusprece”. Oricare dintre ortacii d-sale, cu trampă versificatorie, şi-ar fi ciupit coardele cobzei hoţeşti cu aşa note de pitoresc. Şi, ar fi descris Dimineaţa cu aceiaşi paletă şi un alt măzgălitor deţinut decât d-1 Arghezi. „Lipită li-i burta pe şira spinării Şi ’n fundu-i distrat şi ridicul, Ocheşte sinistru buricul. - 235 © BCU Cluj Cu toţi-s în pieile goale, Au bube cleioase pe şale, Noroaie de sânge pe piept şi picioare”. Dar de când înjurătura de surugiu a devenit poezie? In Sici, bei se răsfaţă, ca la ea acasă : „—Vrei, Piele-lungă?—Bine, Puţă! A doua oară, nu-ş cum mă-sa a căzut”. Şi acum să dăm ultimele, de cel de al treilea grad, cea mai mare tărie. Bine înţeles, nu pe toate, căci sunt aproape pe fiecare dintre cele 117 pagini ale volumului. Trei exemplare ajung să ilustreze recordul atins de răsfăţatul poet, cu drepturi de acum imprescriptibile la vecinătatea imediată cu Eminescu. .. „Duţă scuipă sânge. Irimie Zace, cu o găoază 'n cap şi în tichie”. (Sici, bei) „Şi-a desvelit sărind Bujorul negru şi fetia. Par’că s'a deschis şi s'a închis cutia Unui giuvaer, de sânge. Aş pune gura şi aş strânge”. Continuaţi lectura piesei Rada, în volum, la pag. xxo. Vă va da completarea acestei prime imagini. Nu v'am servit decât o parte. Restul este tot atât de „picant”. Şi cea din urmă (fără comentar) : „Răscăcărătura, - Umflătura, surpătura, Deşelarea, Noada, spinarea, Ceafa, nasul, Trec cu trasul O alifie La sfrinţie, O băutură La căldură. La frig Ţipirig. Ochiul cu puroi E spurcat cu usturoi. Când atârnă Dai cu scârnă . ■* Râul crud II bei cu ud”. \ \ ( Munca ) Nici o diferenţă între aluatul Icoanelor de lemn şi Poarta neagră. Din contră : o majorare de ton, un aflux mai impovărat de desgustător, o promovare a odiosului şi murdăriei. Dacă acolo, prin gentileţe, puteau fi tolerate, aici — când trec drept poezie, nu proză — sunt deadreptul ilicite. După un criteriu larg, când pictura n'are dedesupturi intenţionale, poate fi oricât de naturalistă, răscumpără amănuntul execrabil prin arabescul stilistic şi pitorescul total al tabloului. Prin morala neexprimată, dar degajată obiectiv. încă mai concedem, ca scriitorul să zugrăvească scabrosul, să dea nuanţe tari, şi rău mirositoare. Cu alte cuvinte întreaga diversitate a vieţii. Pentrucă dacă operaţia este obiectivată nu comunică impulsii, ci netezeşte sufletele, le descarcă, le pregăteşte să se salveze de turburare. Insă simpatia sistematică pentru imund, primatul absolut al indecenţei, repetarea constantă a petelor, a substanţei puturoase duce la pornografie. încurajat unanim d-1 Arghezi cultivă cu frenezie ceeace nu se pronunţă şi ceeace nu se poate privi decât cu silă. Cu volumul Flori de mucigai comite o îndrăzneală — corolar al quasi generalei aclamaţii — de a utiliza versul pentru exprimarea celor ce de abia proza este în stare să le suporte. Mătasea graiului lui Eminescu a fost terfelită sinistru. De la Facla la Flori de mucigai nu e discontinuitate. Numai o perfectare a modurilor de exteriorizare. In plus, pamfletul de acolo s'a îndeşit cu doze noi, extractele bogate de puroi, paraziţi, mizerii, crudităţile actelor sexuale. Poetizarea gunoiului pe care omenirea, printr'o practică de mai multe zeci de ori milenară, obişnueşte să-l arunce în foc, să-l îngroape în pământ, să-l scufunde în apă, restituindu-1 celor trei elemente primare din care au purces. Rămăşiţele inutile, ignobilul, excrescenţele, păcatele — Florile de mucigai, n'au constituit niciodată podoabe în civilizaţia umană, chiar când au fost suflate cu aurul artei. Dar să vedem, există în colecţia d-lui Arghezi înalta frecvenţă calorică, aceia care transfigurează cărbunele în diamant? S’au trecut prin furnalul cu temperatură purificatorie ? Au suferit combustiunea, cruzimile însufleţite de respiraţia vieţii, primind respiraţia eternă, încremenită a artei? Tocmai aceasta este lipsa capitală, răul fundamental al volumului Flori de mucigai. Autorul şi-a schimbat chipul de comunicare şi nimic mai mult. Noutatea surpriză e a versificaţiei. Altfel Poarta neagră şi Flori de mucigai merg împreună, fără nici o deosebire. Intre materialul intuit, între prima realizare (Poarta neagră) şi cea de a doua (pretinsa „mutaţie poetică”) din Flori de mucigai nu sunt trepte. Iar cea din urmă nu este o cantonare în etapele reci ale poeziei sublimate. După vizita pe care o faci în tovărăşia d-lui Arghezi în Casa Morţilor dela Văcăreşti, sufletul nu-ţi vibrează de mila lui Dostoiewski. Florile de mucigai n’au aroma mirifică, nu-ţi filtrează lacrima compasiunii. Descompunerea fizică, izul de igrasie, viziunea bestialităţii, dezagregarea morală, afectează stilul rezonanţelor folklorice, din descântece; dar mai ales din versificaţia de factură vulgară. Nu ne putem plânge cu privire la transparenţă. Şi unul şi celălalt — cuprins şi expresiune — te sufocă, îţi evocă un climat de periferie, o zonă de depresiuni spirituale şi morale. In comparaţie cu Cuvinte potrivite, din cari se pot 236 © BCU Cluj selecta bucăţi de reală artă, Flori de mucigai notează un total regres, o înfundare într’un cinism gidian, foarte scump şi deci căutat de anumiţi esteţi. Influenţa pe care o exercită prodigios asupra generaţiei de după război, îşi are raţiunea în însăşi structura şi psihologia epocei. O societate unde criteriul just n’a ajuns la cristalizare se extaziază uşor dinaintea extravagantului. Arghezismul n’a prins în perioada aşezată antebelică, pentrucă exista un temei, o tectonică, se impusese o unitate de măsură. După marile răsturnări aduse de război, în efervescenţa socială care a urmat, s’a produs o desconcentrare unde a fost posibilă — ca pretutindeni în toiul crizelor — părăsirea cuminţeniei şi echilibrului şi îmbrăţişarea atitudinilor extreme. Gustul public a refuzat sănătatea din opera lui Vla-huţă şi Brătescu-Voineşti spre a idolatriza satanismul, macabrul şi brutalul d-lui Arghezi. CRONICA SALONUL Superior atâtor înjghebări pornite din iniţiativa particulară, depăşind cu mult nivelul expoziţiilor colective din „Grotă” sau al magazinelor de desfacere intitulate pretenţios : „Expoziţia Portretului", „Expoziţia Nudului”, orori ce trebuesc înfierate pentru totdeauna, „Salonul Oficial” de anul acesta, ca şi celelalte care l-au precedat, nu reprezintă totuşi mai mult decât o pagină anostă de comptabilitate, în care sunt cuprinse întâmplător şi articole de interes deosebit. Lipseşte Saloanelor Oficiale dela noi, nervul care dă viaţă şi sens ansamblului. De curând am străbătut cele patruzeci şi cinci de săli ale primei Quadriennale de artă naţională dela Roma, unde, fie spus în treacăt, sunt expuse şi nenumărate mediocrităţi. Cu toate acestea, treci prin cea mai mare parte a sălilor fără oboseală, ba dimpotrivă cu un sentiment mereu împrospătat de vioiciune şi uneori de înaltă satisfacţie artistică. Secretul stă nu numai în calitatea deosebită a lucrărilor expuse, dar şi în aranjamentul lor, potrivit afinităţilor stilistice şi valorii intrinsece, urmărind evidenţierea calităţilor care altminteri ar fi înecate în haosul numeroaselor lucrări lipsite de semnificaţie. Se pare că juriului Saloanelor Oficiale îi lipseşte înţelesul acelei operaţiuni primordiale, pe care suntem ispitiţi să o numim despărţirea apelor de pământ, după cum îi lipseşte şi imaginea anticipată a întregului organic, ce poate fi alcătuit cu elemente oricât de disparate. Desigur nu este lucru uşor să faci din câteva sute de pânze şi sculpturi de calitate şi stil infinit deosebite, un ansamblu coordonat, care să trăească o viaţă proprie, şi să exprime armonios sensul unitar căruia i-se însumează multiplicitatea aspectelor. Acestei dificultăţi principiale, i se adaogă în cazul nostru alta deosebit de însemnată, lipsa unui local apropriat, care trebue să îndeplinească o sumă de Dar în niciun caz nu se măsoară valoarea unui poet după popularitatea efemeră printre contimporani. Ridicările pe scut durează cât moda unui gust, cât ţine o scurtă şi trecătoare psihoză. In urmă, cu înscăunarea altui cult mincinos, se aştern uitările. Deocamdată, autorul Florilor de mucigai este în dolofană prosperitate. Entuziasmul general îi face reclamă, îl laurează, iar d-sa de după tarabă, (căci gurile — şi rele şi bune —spun că e un mare negustor), cu reflexele florilor de mucigai în zâmbet, primeşte cu dreapta felicitările şi cu stânga suprema satisfacţie a ostenelilor „geniale” — banul. Aşa se scrie istoria —• chiar literară — şi aşa se face că, pentru moment, d-1 Tudor Arghezi este, după Eminescu, „cel mai mare poet. al naţiei” — desigur dela Nistru până la Tisa şi până la Marea cea mare... CONST. D. IONESCU PLASTICĂ OFICIAL condiţiuni: în primul rând să fie mult mai spaţios pentru a îngădui reprezentarea cât mai întinsă a fiecărui artist proeminent cât şi pentru a lăsa spaţii libere ornamentate cu flori şi lucrări decorative atât de necesare pentru câştigarea unei atmosfere aerate, de care Salonul Oficial este cu totul lipsit; în al doilea rând, să fie mult mai compartimentat, pentru a realiza mult dorita izolare a diferitelor formule neconciliabile şi evidenţierea valorilor. O expoziţie colectivă înseamnă o sumă de aspecte divergente, nu un haos. Găsim potrivit să repetăm ceeace s’a spus şi de alţii cu ocazia Saloanelor anterioare, că interesul expoziţiei apare scăzut prin lipsa de noutate a majorităţei lucrărilor pe care le expun artiştii de frunte, ba chiar şi cei mai tineri. Regulamentul de funcţionare al Salonului Oficial conţine, în această privinţă, o dispoziţie înţeleaptă, care din păcate nu s'a respectat niciodată. La acestea, avem de adăogat o ultimă imputare adusă juriului: se consideră prea mult un birou de înregistrare şi se complace prea mult în lipsa de iniţiativă. Viţiul atâtor instituţii oficiale. Noi l-am dori înfăţi-şându-ni-se într'o atitudine activă, stimulând mai mult pe artiştii tineri, invitându-i pe artiştii proeminenţi să expună, chemând între noi pe exponenţii valoroşi ai artei minoritare, dând în totul dovada energiei organizatoare. Numai astfel Salonul Oficial ar ajunge să înfăţişeze sinteza artei româneşti din întreg cuprinsul ţării şi ar dobândi, odată cu înălţarea simţitoare a nivelului artistic, o valoare educativă şi culturală, pe care azi nu o are. Dacă în ciuda atâtor critici de principiu, Salonul Oficial de anul acesta reuşeşte să reprezinte ceva, aceasta se datoreşte participării active a tineretului. Ar putea fi vorba chiar de o izbândă a tineretului, dacă 237 © BCU Cluj dovezile ar fi mai numeroase şi mai sigure. Dar, ca întotdeauna, realizările sunt mai puţine decât promisiunile. Ceeace rămâne totuşi valoros este sensul de reînoire a sensibilităţii, pe care îl afirmă invazia tinerilor, ca o protestare împotriva închistării în formule comode, ca un atac direct la adresa burghejilor în artă. Spiritul tineresc al minunatei înjghebări care a fost „Arta Română” este continuat în generaţia imediat următoare de câteva conştiinţe active, al căror scop imediat este împrospătarea viziunei şi cultivarea expresiei. Din acest punct de vedere, a portul câtorva femei pictori şi sculptori nu mai poate fi tăgăduit. Peisagiile doamnei Micaela Eleutheriade şi portretul în marmoră expus de Militza Petraşcu înseamnă trepte înalte pe care le urcă sensibilitatea cea mai diferenţiată spre înfăţişarea curată a stilului. In peisagiile celei dintâi sentimentul de pictor vibrează cu o libertate nespusă decâteori este vorba să transmită mijloacelor folosite caracterul imediat al viziunei colorate ce stăpâneşte imaginaţia artistei. Delicateţea, tactul, sinceritatea viziunei, cultura expresiei, armonizarea minunată a valorilor fac din peisagiile Micaelei Eleutheriade, pagini de artă adevărată şi constitue un exemplu binefăcător de educaţie a afectelor în barbaria frecventă a ambianţei. Siguranţa diferenţierii planurilor în portretul pe care Militza Petraşcu l-a tăiat în marmoră albă merge pas la pas cu sentimentul suveran ce-o însufleţeşte pentru delicateţea modelajului plastic, pentru acea cize- lură fină a suprafeţelor mici care se contopesc totuşi în liniştea suprafeţei mari, întinse. Iată apoi transparenţa de sentiment a pânzelor doamnei Otti Nichifor; moliciunea ciudată de materie din bronzul în care Irina Codreanu a închipuit o focă; fantezia încântătoare deşi minoră a Margaretei Sterian, talentul ilustrativ al Luciei Demetriade Bâlăcescu şi aportul atât de valoros în genere al doamnelor : Nutzi Acontz, Cornelia Babic-Daniel, Nina Arbore, Titina Căpitănescu, Cassilda Miracovici, Merica Râmniceanu, Celine Emilian, Margareta Cosăceanu Lavrilliere, Serova Medrea, Sunt în enumărarea noastră dovezi netăgăduite — şi am mai omis unele — despre rolul însemnat pe care femeile pictori şi sculptori şi l-au însuşit cu posibilităţi mari de susţinere, în îmbogăţirea artelor noastre plastice pe latura sensibilităţei. Ascultând de o lege a simetriei, vom sublinia în tabăra cealaltă, pornirile severe îndreptate, spre construcţia de culoare şi căutarea formei aşa cum ne apar în pânzele lui Lucian Grigorescu, P. Iorgulescu Yor, Aurel Kessler, Tache Soroceam, Jonescu-Sin, Bălţatu, Catul Bogdan şi alţii. Cine va întruni cândva laolaltă într'un singur elan creator sensibilitatea unora cu logica celorlalţi, pentru a realiza opera de sinteză aşteptată, încoronarea atâtor năzuinţe valoroase ce fecundează cu virtualităţi multiple câmpul . artei româneşti? Viitorul apropiat ne va da, poate, răspunsul. AUREL D. BROŞTEANU CRONICA SPECTACOLELOR „O V I D I U“ DE N. IORGA Teatrul istoric pune pe creator în faţa unor probleme dintre cele mai grele. Materialul istoric este isbit de un caracter sacru de care nu oricine şi nu oricum se poate apropia, Personagiile istorice sunt de acum crescute pe piedestalul muzei epice. Se cere muncă de titan ca să-i strămuţi din perspectiva lor de veac pe cothurnii clipei prezente, se cere să reuneşti cele două talente al desăvârşitului istoric şi al desăvârşitului dramaturg, ca să aduci mithul şi eroul pe scenă. E o transpunere a seriei curgătoare istorice, într’un domeniu în care nu istoricul interesează ci pateticul, prin esenţă static. Patetică, tragică, teatrală este situaţia Andromedei câtă vreme e înlănţuită pe stâncă. In clipa în care se pune problema deslănţuirii ei, teatrul se sfârşeşte. Ceeace este însă paradoxal, este că, deşi trebuie înfăptuită această transmutare din perspectiva istorică în cea scenică, totuş, personagiile istorice trebuie să îşi menţină însuşirea lor de tabu. Ele nu pot vorbi oricum, nu se pot mişca oricum. Aureola lor mistică trebuie păstrată. G. B. Shaw şi Briickner, în dorinţa lor de a umaniza şi transforma scenic personagiile istorice, le deformează, le caricaturizează, le exagerează meschinăriile. Cale falsă, care nu duce decât la un spectacol hibrid. Iar alţi autori caută să teatralizeaze istoria acumulând evenimente şi discursuri patetice. D-l Nicolae Iorga a isbutit în „Ovidiu”, prin geniul său istoric şi talentul său dramatic, să înfăptuiască această grea şi paradoxală sinteză. Devenirea se îmbină cu starea, eroul este umanizat dar înfăţişat cu decenţă, evenimentele istorice sunt transformate în condiţiile dramatice ale acţiunii teatrale, fără ca, însă, sfinţenia istoriei să fie zdruncinată. „Ovidiu” ne-a mişcat adânc, deoarece este o piesă înzestrată cu multiple calităţi. D-l N. Iorga ne înfăţişează un myth luminos, în legătură organică cu destinele naţiei noastre. Exilul poetului latin devine prilej de înfrăţire a Romei cu populaţia autohtonă. Rafinatul Ovidiu îşi uită dorul de Roma şi se îndrăgosteşte de ţărmul sălbatec al ţinutului scythic şi de Dava, fiica acestui ţinut, care posedă toate calităţile unei rase robuste şi ale unui suflet imaculat. Pe de altă parte, forma în care este turnată piesa d-lui Iorga ne-a oferit plăceri estetice superioare. Versuri impecabile, mărturisitoare ale unui avânt rapsodic dintre cele mai înalte, îndiamantau piesa în chip strălucit. Momentul în care Ovidiu îşi plimbă dorul elegiac prin cimitirul marin, explozia lui senti- 238 © BCU Cluj mentală în faţa decentei sălbătecimi a Davei, au vădit geniul poetic al marelui creator. A părut, unora, curios, faptul că istoricul Nicolae Iorga nu face prea mare uz de evenimente în piesa sa. Ceeace noi găsim că e o mare calitate. Căci teatrul d-lui Iorga nu e un teatru de sfori. Având o concepţie profundă, evenimentele istorice se transformă în teatrul lui N. Iorga nu în întâmplări meschinizate, ci dea-dreptul în simboluri. Căci acesta este secretul autorului dramatic Nicolae Iorga : evenimentele sunt transpuse, din istoric, în planul simbolic. Unii autori au greşit deoarece au transpus cu o gamă mai jos, în planul sentimental, al inimei, făcând dintr'o împrejurare istorică o comedie modernă, sau mai jos, în cel al acţiunii degradând istoria la înşiruire searbădă de fapte sau la lovituri de teatru de cea mai joasă speţă. Caşi în „Cleopatra”, d-1 N. Iorga isbuteşte să umanizeze, păstrând o datorită decenţă eroului, deoarece ştie să aleagă momentul în care omul devine erou, D-1 N.' Iorga îndreaptă ochianul observaţiei istorico-dra-matice în clipa în care forţele vii ale destinului se desfăşură, în ascensiune, în sufletul personagiului. Şi, în sfârşit, cheia isbutirii d-lui N. Iorga, stă în RECITALUL DE DAN Doamna Floria Capsali, în fiece primăvară, ca o prevestitoare a anotimpului însorit, desfăşură petalele mişcării, uimindu-ne cu noui descoperiri coreografice. Am vorbit de multe ori despre desăvârşita artă a dansatoarei românce. Perpetua ei devenire, sprijinită pe studii zilnice, neîntrerupte în sdtudioul său, ne dau prilejul ca să înoim scrisul nostru fără mare greutate, deşi subiectul este tot acelaş, tot dansul acestei eminente coreografe. Ceeace isbeşte, din primul moment, în spectacolele doamnei Floria Capsali, este neîntrerupta ei fantezie, nestăvilita sa forţă de Inovaţie care vădeşte un geniu creator din cele mai fecunde. Dansatorii sunt, de cele mai multe ori, de două categorii distincte, caşi muzicanţii : compozitori şi executanţi. Rari sunt cei cari întrunesc aceste două calităţi. Majoritatea dansatorilor care ştiu dansa nu pot compune dansurile lor, iar co-reografii, compozitorii de dansuri, nu pot dansa, de cele mai multe ori! Doamna Floria Capsali întruneşte geniul creator cu cel al desăvârşitei execuţii. Doamna Floria Capsali, compozitoarea, stăpâneşte de minune nu numai conceptele dansului, elementele tehnice, contrapunctul care să-i dea posibilitatea de a compune cu uşurinţă orice fugă, canon sau variaţii pe o temă dată. Ea posedă fundamentul filosofic al dansului: bucuria mişcării, care o înalţă în sfera unde mişcarea şi nemişcarea s’au contopit, unde se mişcă doar cele şase aripi ale serafimilor. Iar doamna Floria Capsali, dansatoarea, executanta, prin neîntreruptă, migăloasă şi ostenitoare exercitare, aceea că evenimentul istoric este înţeles ca o soartă, întâmplarea lui Ovidiu este un inel aruncat de destin pentru a încheia lanţul vieţii a două popoare. Destin personal, pentru poetul Ovidiu, destin colectiv pentru neamul latino-scyt. Reunind istoricul curgător cu pateticul static într’o clipă extatică, cerinţele artei pure cu imperativele organice ale neamului nostru într’un myth naţional, „Ovidiu", este o piesă de înalt spectacol, care purifică sufletul spectatorului şi-l învaţă. In distribuţie trebuie pomenită în primul rând d-na Lily Popovici. Pătrunzând adânc intenţiile autorului, d-na Popovici a întrupat cu graţie şi decenţă rolul Davei. întrunind calităţi de dicţiune desăvârşită cu o prospeţime şi sobrietate de joc care sunt apanajul actriţelor de rasă, d-na Popovici a servit la altarul piesei cu artă. Nu trebuie uitată, deasemeni, hilara apariţie a grecului, personagiu care vădeşte spiritul incisiv al d-lui N. Iorga. „Ovidiu” este un exemplu pentru autorii români. Pentru publicul românesc poate fi prilej de bucurie şi înălţare cât mai deasă. Un turneu prin provincie cu această piesă, iată o bună măsură pe care ar putea-o lua Teatrul Naţional. S FLORIA CAPSALI şi-a transformat trupul în acel miraculos bumerang, căruia cu o aruncătură, dându-i mişcarea de translaţie, îi împrimă şi forţa de revenire înapoi. Realizarea trupească a doamnei Capsali se poate defini elasticitate. O elasticitate, în sensul pur al cuvântului. Căci Doamna Capsali, deşi posedând tehnica acrobaţiei la perfecţie, se fereşte de acele mişcări cari nu mai sunt elastice, ci de gumă. Elasticitatea doamnei Capsali este o elasticitate de gest. Cheia gestului, descoperire a doamnei Floria Capsali, ni s’a vădit mai ales în cele trei dansuri euritmice, realizate pe versuri. Plasticizare, pantomimă, extaz, sunt ţesute între braţele dansatoarei, ca algele în fundul mării, ca frunzele din coroana arborilor, ca pasările prin pletele aerului. însuşirile personale ale dansatoarei Floria Capsali se pot reduce şi la înalte însuşiri de rasă. Decenţa şi mlădierea caracteristică româncelor noastre sunt calităţile dansatoarei cele mai de seamă, care prezida atât compoziţiile cât şi execuţia ei. Nu e de mirare deci, cum isbuteşte să realizeze — ca anul trecut:— purificarea dansului românesc popular prin ridicarea lui dela folclor la semnificaţia de poezie cultă şi rafinată şi cum ne-a putut oferi acest regal de înţelegere deplină şi plasticizare a inspiraţiei muzicienilor şi poeţilor români. D-1 Ionel Filionescu a însoţit, în partea muzicală, evoluţiile dansatoarei, cu acea frumoasă calitate muzicală pe care i-o cunoaştem. Iar d-1 Pop Marţian a recitat înflăcărat versurile pe care d-na Capsali a compus euritmia. PAUL STERIAN 329 © BCU Cluj CRONICA BARTOLOMEU CECROPIDE, cunoscutul ziarist, a închis ochii pe neaşteptate. Dispariţia avu ceva din felul lui de a fi — brusc şi franc. Ce prieten, ce suflet! Revăd ca într'un coşmar imensa mulţime ce l-a petrecut la groapă, năucită de năprăznicia morţii lui: ziarişti, scriitori, artişti de toate categoriile, studenţi, miniştri. De multă vreme un mormânt n’a adunat în juru-i o elită mai numeroasă. Ii revăd catafalcul strivit de un munte de flori; ai fi zis : apoteoza funebră a unui prinţ şi nu era vorba decât de cel mai sărac şi mai umil om din lume. Aud din nou panegiricele fără număr rostite dela ministru până la reporter, — şi nu era vorba decât de un gazetar smuls pentru totdeauna dela robia lui cotidiană. Şi mai revăd ceva : toată mulţimea aceasta de oameni distinşi, capricioşi, reci şi sceptici deobiceiu, — plângea. Fiecăruia îi murise un prieten ; tuturor le murise un om. Pe semne, un om e azi o raritate. Iar Bartolomeu Cecropide ştiuse să fie un om. Meseria de ziarist e turmentată de ispite şi de vanităţi, — el a trăit şi a murit cu desăvârşire sărac. Adăugaţi o inimă profund românească, profund omenească şi un cuvânt care însemna o conştiinţă morală. Un caracter, un om dintr'o singură bucată. Un om pur şi simplu. Conştiinţa acestei pierderi, imensă prin raritatea ei, plângea în fiecare dintre noi. Scurtă vreme înaintea morţii nebănuite, am avut cea din urmă convorbire cu el. Un trust cunoscut de ziare mă atacase sângeros, dând cea mai largă publicitate unui articol de infamii fără pereche. Cecropide, care ştia să fie prieten de zile bune şi de zile grele, era revoltat şi vibra tot. — Eu, în locul tău, aş fi împuşcat pe unul dintre ei. — Nu te cred, — răspunseiu eu care îi cunoşteam sufletul. Să presupunem că aş fi tras şi aş fi vărsat sânge. Ştii ce-ar fi urmat? Conştiinţa mea m’ar fi ucis apoi şi pe mine. Ce s’ar fi ales din acest fel de „reparaţie” ? — Aşa e 1 încheie dânsul, perfect calmat şi prinzându-mi imediat gândul. In acel „aşa e” triumfa toată substanţa profund morală a sufletului său. întotdeauna violenţa temperamentului se calma la dânsul, topită în fondul de umanitate din care era admirabil construit. Revista aceasta, Gândirea, o iubia şi o citea până la cel din urmă rând. Se interesa de ultimul debutant. Şi nu odată a scris în Universul, despre mişcarea noastră, cuvinte înflăcărate. Căci dacă sufletul gazetarului se hârşeşte prea adesea în contactul continuu cu realitatea ticăloasă, Cecropide rămăsese fraged şi sensibil la orice frumuseţe şi la orice act de cultură. Voluptatea lui era să divulge mai departe, prin marea presă, bucuriile ideale. Ziaristica lui a avut şi acest larg caracter cultural. Dea-ceea, o lume întreagă, înfăţişând toate categoriile culturii, s'a adunat sguduită la groapa acestui om sărac şi fără noroc, cu nume ca din Iliada şi cu suflet din Evanghelie. Maiu 1931. MĂRUNTĂ D. ION PETROVICI, scriitorul care lunecă elegant dela studiul filosofic la amintiri, la note de călătorie şi la portret, a tipărit o carte despre Titu Maiorescu. Ceeace te încântă mai ales după lectura ei, e sentimentul din care a izvorît: o neţărmurită dragoste pentru cel care şi azi e socotit ca un „maestru” personal. La vârsta, la situaţia şi la renumele d-lui I. Petro viei, oamenii de obiceiu îşi ascund cu grijă influien-ţele determinante în formaţia lor, de teamă să nu apară micşoraţi. D-l Ion Petrovici, dimpotrivă. Un maliţios a găsit că recunoştinţa e speranţa binefacerilor viitoare. Cartea aceasta, evocând în fraze ca nişte braţe de marmură pios ridicate memoria unui mare dispărut, e un prinos dezinteresat şi fără prihană, —• testimoniu alunei remarcabile nobleţi morale. Nu e vorba propriu zis de o monografie sistematică asupra lui Titu Maiorescu, ci de o culegere de articole şi studii publicate la răstimpuri şi determinate de împrejurări variate. Nota dominantă e „amintirea” şi „impresia”. Din paginile cu ritmul imnologic iese conturat definitiv Titu Maiorescu profesorul sau „maestrul”. Filosoful nu prea se vede, cu toată bunăvoinţa autorului. Şi nici nu se putea. Pentru noi cei mai tineri, cari n’am trăit sub farmecul direct al lui Titu Maiorescu, râvna aceasta de a ni-1 prezenta ca filosof e de neînţeles. Excesul nu-1 priveşte numai pe d-l Ion Petrovici, ci întreaga generaţie maioresciană rămasă în această prejudecată. Strălucitul profesor de filosofie de odinioară nu he-a lăsat niciun element din care să bănuim o filosofie proprie. Cele câteva aforisme nu sunt decât sfaturi ale unui om înţelept. Iar „Progresul adevărului” atât de mult lăudat nu întrece valoarea unui bun foileton. II scade această lipsă pe Maiorescu? Noi credem că nu. Valoarea lui e una culturală. Imensă. In epoca haotică în care apare el, stăpânită de elucubraţiile filologice şi juridico-filosofice ale „şcoalei ardelene", Titu Maiorescu e un răsărit de soare. Văpaia lui avea să nimicească monstruosul savantlâc al erorilor ardeleneşti care, altfel, ar fi nenorocit pentru lungă vreme cultura românească. Minte limpede, susţinută de un bun simţ extraordinar şi de un gust aproape fără greş, adevărurile rostite de el în materie de limbă şi de stil sunt azi ale noastre, ale tuturor. Ce-ar fi putut să fie şi n’a fost ca filosof, e inutil să discutăm. Noi credem că a fost tot ce a putut el să fie. Şi a fost mare. Deaceea nu-1 vedem în lumină dreaptă decât dacă îl considerăm în lupta lungă şi biruitoare împotriva unor artificii şi erori grosolane ce se impuseseră, până la el, cu titlul de principii ştiinţifice. Dar d-l Ion Petrovici nu ne-a dat o monografie, ci o carte de elegante amintiri pioase. Cu eminentele însuşiri pe care le stăpâneşte şi cu pasiunea nobilă pentru, subiect, am fi îndreptăţiţi să i-o cerem şi pe cealaltă. N. C. Secretar de redacţiei Al. Badauţa. © BCU Cluj © BCU Cluj F. Şirato Pe gânduri GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj Adam Bălţatu Seară de Toamnă GÂNDIREA © BCU Cluj