ANUL XI No. 4 © BCU Cluj CAM)1REA CĂLĂTORIE IN EVUL MEDIU 0 DE VASILE BĂNCILĂ ]Vlă întorc din Evul Mediu : am fost la Senlis. La Nord de Paris e un orăşel, în care s’a refugiat veacul de mijloc. Afară de o stradă, ale cărei case au fost arse în timpul războiului şi a fost refăcută, totul e întocmai ca acum patru, cinci, şase sute de ani şi chiar mai mult. Am trecut pe lângă Saint-Denis, Enghien, apoi Chantilly, căruia i-am trimes un salut nostalgic. Era o zi frumoasă de început de vară. Adevărate brazde de maci înroşeau deoparte şi de alta şanţul, prin care trecea calea ferată. Când ieşeam deasupra câmpului, ne legănau privirea poligoane de holde bogate, pistruiate cochet de mici şi tremurătoare pete sângerii. N’am mai văzut din copilărie atâţia maci pe câmp. Parcă a trecut un vultur imens, rănit, şi s’a scuturat deasupra şesurilor. Din loc în loc, crânguri sau ademenitoare ondulări de teren. Gările elegante, cu dungi verzi discrete în stilul câmpului, defilau prin faţa noastră. Am intrat în regiunea pădurilor, apoi am lăsat Chantilly în urmă. De data aceasta, un tren patriarhal ne ducea la Senlis. Intre Chantilly şi Senlis, câmpul e şi mai ondulat, holdele şi mai bogate, dolofane parcă, crângurile şi pădurile se îndesesc — vezi bine că mergi spre un cuib invadat de natură şi pierdut de drumul mare. Când poposeşti la Senlis ai impresia unei oaze de piatră într’un ocean de verdeaţă. Oaza e un conglomerat de biserici şi de „vieux logis”. Gara, arsă în timpul războiului, e clădită din nou, ca o vilă în pădure. 0 inscripţie arată mişelia de atunci. Căci dacă în alte oraşe franceze vezi urma barbarilor interni, a revoluţionarilor, ceeace vezi mai întâiu la Senlis e că pe acolo au trecut, fie şi pentru câteva zile, barbarii dm afară. Chiar în piaţa gării e un monument impresionant pentru morţii dm războiu, civili şi militari, căci la Senlis civilii au fost tot aşa de bravi caşi cei în uniformă. Monumentul arată în acelaş timp şi punctul cel mai înaintat, în acea direcţie, al ofensivei străine. Intr’o parte, chipul primarului asasinat de inamic, după ce se pusese garant pentru oraş, din primul moment. In altă parte a monumentului, o patrulă de prusaci, cu torţe aprinse, incendiază metodic oraşul sub comanda rece a unui subofiţer, în timp ce în colţul scenei privesc îngroziţi dar demni un bărbat în vârstă şi o femee, ai căror copii sau nepoţi se ascund cu capul în ei. Mai târziu aveam să văd la Hotel de viile mişcătorul „tableau des otages” de Lucien Me-lingue, ce redă o scenă dela 1418, când oraşul era cutropit de Bourguignoni şi de Armagnaci: e ceva asemănător, şi e ca o prevestire, cu executarea primarului Odent în 1914. La Senlis eşti în tradiţia ostatecilor executaţi. Tot la Hotel de viile e un tablou, după care nu se îngăduie să se ia fotografii şi nici nu se arată bucuros, în care, într’o atmosferă sumbră şi vagă, se vede cum într’o pădure la câţiva kilometri de oraş, a fost împuşcat în faţa trupelor primarul martir. Aceste fapte sângeroase au lăsat dâră de legendă şi ele nu fac decât să crească sugestiile de Ev Mediu ale localităţii. Cu aceste fioruri de războiu medieval, am intrat în oraş. Rue de la Republique e strada reconstruită aproape în întregime. La un colţ, tăcută, gravă şi senină, casa cu porţi înalte, în care Foch a pregătit victoria şi de unde a plecat ca să semneze armistiţiul. Dar repede după aceasta, te angajezi în ulicioarele ce duc în inima istorică a orăşelului. Pe neaşteptate aproape, te vezi în faţa H5 © BCU Cluj bisericii Saint-Pierre, întemeiată la începutul secolului al Xl-lea, refăcută de câteva ori până în al XVI-lea. Are un turn romano-gotic, rămas aproape din epoca întâiei construiri a lăcaşului, şi un turn adăogat de Renaştere, acesta nu prea estetic, fiindcă pare întru câtva un bazin de apă. Faţada, bogat şi preţios împodobită, face impresia, prin aspectul greoiu al ansamblului şi mai ales prin aerul de dărăpănare şi părăsire, a unei arte bătrâne şi stranii. Parcă e o căpiţă sau o movilă de sta-agmite, un templu ca Un sfinx ce ascunde un cult preistoric. Uitând datele istorice, te întrebi ce soiu de oameni ar fi ridicat acest altar de închinare? „Parvis”-ul e pustiu, complectând straniul misterului. Dar, iată, peste doui-trei paşi, fosta catedrală Notre-Dame, minunea Senlis-ului. Admiraţia e aşa de imediată şi de netă că devine o legănare mută. Turla mai ales îţi robeşte fericit privirile. E o revelaţie de spiritualitate şi de artă. Delicat ornamentată şi sveltă, e ca o mână graţioasă de sfântă adolescentă înălţată drept spre cer, într’o aspiraţie definitivă de închinare şi de triumf. Turla aceasta singură e un poem în piatră, ale cărui cânturi inspirate se succed vertical către Dumnezeu. E o geometrie transformată în rugăciuni şi elan. Aici simţi că matematica e ceva divin, după cum credeau unii filozofi din Evul Mediu. Când privirea se eliberează, după lungi momente de absolut, din vraja turlei şi cade peste corpul bisericii, eşti impresionat de liniile, bogăţia şi organi-citatea acesteia. Faţada principală şi absida, caşi esenţialul planului, au păstrat simplicitatea viguroasă a secolului al XH-lea ; părţile laterale însă au fost îndrăzneţ ornamentate în stil ,,flam-boyant”, până a părea un mic munte sculptat. Şi totuş biserica are unitate de afisamblu, iar timpul, la rându-i, i-a dat acea solidaritate internă comparabilă individualităţii fiinţelor vii. Acest lăcaş are de fapt trei faţade. Portalul dela faţada principală, discret dar cu atât mai însemnat, e consacrat Sfintei Fecioare, având, pe lângă valoarea artistică, — spontaneitate de viaţă neobicinuită pentru arta vremii lui — şi o mare valoare istorică : prin motivul său iconografic, a devansat secolul al XlII-lea, servind ca model şi inspiraţie pentru atâtea portaluri de catedrale, până s’a ajuns la acea desăvârşire a genului, aşa cum se vede la Notre-Dame din Paris. Faţadele laterale se impun în alt sens : ca prestanţă de extenziune, ca multitudine de forme şi ca ţinută aristocratică. înfloriturile merg până sus, la acoperiş, ca o incendiere pietrificată. Iar peste tot, de jur împrejurul bisericii, „gargouilles”, unele mai bizare decât altele. Şi muşchi şi ierburi, cari au crescut pe pereţi complicând ornamentaţia, adăogând un motiv în plus. Şi impresia de vechime şi sufletul artiştilor şi meşterilor, cari au izvodit şi au durat acest lăcaş începând din secolul al XH-lea... înfăţişarea acestei catedrale îndeamnă la o analogie îndreptăţită cu structura sentimentului religios însuş. Stilul simplu şi puternic, până la a da unele sugestii romane, al fondului primitiv. al bisericii, deoparte ; revărsarea de elemente decorative, de alta, corespund celor două direcţii lăuntrice ale religiozităţii adânci : vitalitate primordială, aspră, implacabilă — şi efuzie de intuiţii şi sentimente rafinate. Sentimentul religios e legat de instincte profunde, cari merg, dincolo de om, în esenţa realităţii ca atare ; de aceea el are la bază ceva tragic şi cosmic, ceva bărbătesc prin excelenţă. Vocaţia religioasă nu se poate găsi ca atribut decât la sufletele cu instincte adânci. Dacă unii duc o viaţă comodă, frivolă, şi la un moment dat se convertesc, e fiindcă, într’un târziu, h s’au declanşat şi pus în valoare instinctele puternice latente. Tot sentimentul religios însă în irizarea "jubilărilor sale şi în ascenziunile lui supreme, se desfăşoară în jerbe fluide de concretizări luminoase, în rachete de viziuni, visuri şi înţelesuri deasupra înţelegerii, toate acestea de o delicateţe ireală şi de o bogăţie nedefinită. Aici e, dacă se poate spune, feminitatea sublimă a religiozităţii. Vitalitate fundamentală, în afară de orice compromis, blazări ori rafinamente — şi înfloriri de forme sublimate; virilitate şi feminitate ; adevăr în artă, viaţa religioasă îşi datorează acestor două perspective interioare, acestei antinomii de asprime rustică şi de poezie, acestei alianţe de principiu viril şi de principiu femenin, fecunditatea şi statornicia ei, acea fecunditate şi statornicie, cari au făcut din viaţa religioasă a omului pe pământ coloana vertebrală a istoriei, monumentul cel mai important de spiritualitate, pe care l-a creiat specia noastră. Aceste două principii nu se găsesc oare materializate, oarecum simbolizate, îft cele două aspecte arhitectonice aşa de organic îmbinate ale cate' 146 © BCU Cluj dralei din Senlis? Această idee unifică ansamblul aşa de divers al bisericii şi explică însfârşit impresia de unitate şi emoţia aşa de puternică, pe care bazilica o face dela început, fără să-ţi poţi da seama din capul locului dece simţi aşa. După frumuseţea de geometrie serafică a turlei, nu e nimic mai preţios în această clădire sfântă, decât tocmai virtutea-i de a da o presimţire vagă, dar eficace, că în corpul ei aproape milenar se arhitecturează exterior cele două naturi solidare ale fenomenului religios. Am intrat în biserică. Cu toate numeroasele transformări şi complectări ce i sau adus de-alungul veacurilor, interiorul are mai mult aspectul unei construcţii dela începutul goticului. Dacă exteriorul e, în aşa de mare măsură bogăţie de ornamentare, totuş unficată, interiorul e construcţie masivă de cetate, totuş elegantă. Fără să vrei te gândeşti la bazilica dela Saint-Denis, numai că aici e mai multă svelteţe. Am străbătut de mai multe ori acest interior pe sub bolţile răcoroase, m’am uitat la vitralii, am stat lângă un mormânt, la un moment dat m’am găsit, înconjurat de singurătate densă, lângă o grămăjioară de oase roşii închise într’o mică lacră de sticlă, am cetit inscripţia, în care se arată cum armatele străine au vrut să distrugă biserica în timpul războiului, cum aici s’au înălţat rugi, ce au adus izbăvirea şi că deci : ' Franţais, souvenez-vous Et honorez Dieu dans ce temple, Gloire du Valois et parure de l’Ile de France, Berceau de la Patrie... dar mai ales, m’am bucurat că aici am înţeles mai clar ca oriunde formula interiorului bisericei catolice în general. Fiindcă aici această formulă e realizată mai elocvent şi mai direct ca aiurea. Partea dela intrare a naosului era blocată de stâlpi, ca la Saint-Denis. Pe urmă, biserica era împărţită longitudinal, prin patru şiruri de coloane, în cinci rânduri de bolţi sau de naosuri lungi şi înguste. Naosul din mijloc sau naosul cel mare, deşi cel mai larg, n’avea mai mult de o pătrime din lăţimea bisericii. Aşa dar, ideia de biserică gotică este o serie de peşteri paralele, separate prin stâlpi, dintre cari cele de pe margini se transformă în capele, iar cea din mijloc se dilată pentru a forma naosul şi altarul. Oare întâia biserică a creştinilor primitivi n’au fost subteranele? Este emoţionant gândul că în măreţele şi aerienele lăcaşuri religioase actuale se perpetuiază, conştient sau nu, cadrul întâielor şi modestelor altaruri de închinare, în cari s’a plămădit avântul împărăţiei lui Christos! Dar momentul suprem a fost când m’am suit în turn. Jos, în biserică, am văzut o uşă întredeschisă şi scări mici, cari duceau sus în turla minunată, al cărei vârf domina ţărişoara dimprejur. Nu era nimeni şi am purces a mă urca. Scări de piatră, învârtindu-se în spirală verticală ca un burghiu. Clar obscur, uneori întuneric deplin, alteori mici ferestruici, prin cari se profilau raze dela peisagiul îndepărtat, răcoare şi miros umed, apoi, mai sus, resturi de păsări şi beţişoare de cuib. După scările de piatră, scări şi mai mici, de lemn. Nu îndrăzneşti să te uiţi prin ferestruicile, ce deschid vederea spre abisul din afară şi te urci mereu. Beţişoarele, crenguleţe aduse de cioii pentru cuiburile lor, sunt şi mai numeroase, acoperă trepetele în grămezi, trebuie să calci cu băgare de 1 seamă ca să nu aluneci. Iar mâinile caută instinctiv locuri de sprijin, de cari să se agaţe. Pe măsură ce te înalţi, nu mai ai încredere în reacţiile fiziologice obişnuite ale corpului. Mâinile încep să-şi amintească de vremea când erau şi ele picioare — şi mtră’n acţiune. Degetele se transformă în ghiare. Pe înălţimi, mâinile-s mai sigure decât picioarele. Nu vrei să dai atenţie la ceeace faci, ca să crezi că urci o scară obişnuită, dar corpul se încordează dela sine caşi când ar avea conştiinţa lui. Retrăiesc momentele de acum câţiva ani, când m’am suit în „fleşa” catedralei dela Rouen. Te strângi într’un colţ întunecat, lipit de piatră, ca să te odihneşti câteva clipe. Cum stai aşa, aproape invizibil, ai putea fi luat drept o statuă. Porneşti iar şi eşti aproape de capăt. Dai de o galerie circulară cu ferestre mari, goale, prin cari călătoresc, fără nici un obstacol, atmosfera şi vânturile şi se revelează fatidic ţara de jur împrejur. Te uiţi, stăpânind tremurul invizibil al trupului, fermentarea reflexelor scoase din echilibrul obişnuit, dar nu te opreşti mult, pentruca să nu vatămi ine- 147 © BCU Cluj ditul impresiei din punctul cel mai de sus. Amintindu-ţi de unii strămoşi geologici, cari trebuie să fi fost păsări, urci ,agăţându-te aproape (stupide ustensile mai sunt încălţările), ultimele scări minuscule şi păşeşti, cu grijă paralizantă dar şi cu o ameţitoare voluptate, pe mica platformă su~ penoară, unde ţi se pare deodată că ai rupt orice legătură fizică cu lumea de jos. Te vei mai putea întoarce? Dar repede uiţi această întrebare, robit de splendida, inefabila morfină a înălţimii şi a „magnificului peisagiu din afară. E ca un spasm calm, permanentizat, sufocant şi aerat totodată. Şi te simţi de sticlă, gata să te spargi sau Un fulg, gata să te ia vântul. începi să te uiţi, inspectând panorama. Intâiu priveşti depărtările, căci depărtările se acordă mai bine cu înălţimea. Dacă vrei să stai la înălţimi, uită-te departe, iar nu la picioarele tale. La orizont, de jur împrejur, pământul se ridică uşor, acoperit de păduri, aşa că toată ţara e un vast amfiteatru. Ici colo câte un castel, mai rar câte o fabrică, în coasta pădurilor. Drumuri drepte, superbe, ca nişte raze de cerc, mergând — falnic şi purtând pe ele seva Franţei — dincolo de orizonturi. Apoi, între păduri şi oraş, câmpii întinse, lucrate cu artă, şi plantaţii. Şi pe urmă oraşul. Imaginea acestuia e tot ce poate fi mai caracterizat. E ca un lagăr şi ca un muzeu în acelaş timp, strâns, asemenea unui pumn sau unei cariere de piatră, în jurul bisericii catedrale. Senlis n’ar avea nevoie de muzee căci el însuş nu e decât un muzeu. Vezi aceasta mai ales de sus. Casele de piatră alburie, îngrămădite unele în altele cu acoperişurile aproape verticale, îşi racordează muchiile, schiţând nervuri. Iar între ele, ca nişte blocuri mari, numeroase, organizând şi ferecând acest conglomerat, monumentele istorice, adică bisericile sau corpurile de biserici rămase de altă dată. In atâta capriciu hieratic de linii, nicăieri n’am văzut mai multă unitate ca la Senlis. Ai zice că tot orăşelul e o bucată de peatră sfredelită sau o colină de ciment, în care sunt înglobate bucăţi mai mari sau mai mici. Epoca modernă stabileşte o unitate artificială, geometrică, dar nu dă Unitate lăuntrică ; Evul Mediu, în vălmăşagul de linii şi forme, realiza o unitate internă perfectă. Când te uiţi de sus la oraş ,ai impresia unui imens trandafir în piatră : nu poţi distinge decât cu greu liniile foilor numeroase, dar ce tot organic, indisolubil, în tot trandafirul! Pe lângă aceasta, îţi dai foarte bine seama, de sus în jos, parc’ai pipăi cu vederea, pe Unde treceau cele două brâuri concentrice de ziduri, cari închideau odinioară oraşul galo-roman, în centru, şi oraşul medieval, mai mare, căci în centru îngrămădirea organică de piatră e mai accentuată şi acolo sunt şi principalele biserici rămase. Zidul galo-roman se păstrează încă, mai având şaisprezece din turnurile-i numeroase de altădată, dar e cuprins în case şi curţi particulare ; numai pe alocuri străbate impresionant şi tăcut câte o stradelă, indicând una din porţile lagărului roman. — Insfârşit, te încumeţi să priveşti drept în jos la biserica deasupra căreia eşti. Numai când te uiţi de sus în jos, înţelegi complect planul şi spiritul unei bazilici gotice. Dacă, cu puţin înainte, avusesem prilejul, înăuntru, să înţeleg formula interiorului bisericilor ogivale, acum mi se oferea putinţa să le înţeleg ansamblul raportat la cadrul cosmic. Dacă de jos şi mai ales înăuntru totul pare solid şi greu, de deasupra totul apare, ceeace e în spiritul înălţării religioase, sUplu, aerat, mai mult ca Un fel de geometrizare ă aerului; Un acoperiş longitudinal, cu muchea ascuţită, se întâlneşte în cruce cu un scurt acoperiş transversal. Numai naosului din mijloc, cel mai înalt, îi corespunde un acoperiş propriu zis ; restul e mascat de turnuleţe, săgeţi în piatră ; coaste svelte de zid sau chiar ornamente mărunte. Prm urmare, ca două spinări drepte, înguste, perpendiculare, cu un stat major de jur împrejur de motive arhitectonice, cari nu fac decât să populeze aerul, să alunge ideia de greutate, să desfiinţeze materia. De sus în jos, biserica apare mai mult ca un imens schelet, e plină de aer şi, în orice caz, nu poţi să alungi impresia că e o navă de sus poposită pe pământ. In tot acest timp, ai căutat să ţn cât mai la distanţă vertigiul reflexelor. Acum îţi dai seama că omul e un ghem de reflexe, ca un ghem de albine, ce se pot desface. Sublimul frumuseţii acolo, în vârful turnului, e tocmai în această alăturare de încântare şi pericol. După ce ai privit în afară, priveşti în tine, la ceeace se petrece înăuntrul corpului tău. Şi ca să ai fenomenul mai pur, te apropii de golul ferestrelor, te uiţi în jos, nu cu intenţia de a vedea ce e acolo, ci ce e în fiinţa ta. Pui mâna î 48 ' © BCU Cluj pe capul unei himere şi o retragi caşi când ai fi atins un monstru viu şi viclean al văzduhului. Brizele suflă din toate părţile. Mai ales când te găseşti pe hma a două ferestre şi te împing curenţii, simţi că începi să te clătim ritmic. Nu mai eşti deloc sigur de reflexele tale. Un vag cald şi alb mat curge ca o apă în conştiinţa ce începe să piardă percepţia preciziunilor, a spaţiului imobil şi chiar a persoanei, anonimizându-te. Te uiţi la liniile turnului şi ţi se pare că se clatină — ca o pendulare în nouri. Şi deodată simţi că te atrage pământul, prăpastia, ca o voluptate, ca o supremă voluptate. închizi aproape ochii pentru a vedea mai bine adâncimea şi începi să te apleci încet-încet. Corpul se mişcă fără intervenţia voinţei. E aşa de ispititor şi e un aer de fatalitate şi de vrajă ! De ce te-ai oprit, de ce n’ai continuat, când a lipsit aşa de puţin ca să continui, încât simţi că a doua oară n’ai mai putea rezista? Şi e totuş, la bază, ceva pur fiziologic. Mi-am adus aminte de corăbierii din antichitate şi am înţeles perfect fenomenul sirenismului, dacă poate fi numit aşa. Prăpastia e o sirenă. Te retragi niţel de lângă fereastră, cu un fel de regret ciudat. Revii, ho-tărît să nu te mai laşi angajat de experienţa de adiniaurea. Dar ce fragil e totul împrejur şi ce straniu e acest joc cu tine însuţi! Nu ai dece să te ţii, fiindcă barele de lemn au putrezit, vergelele de fier se clatină ca mărgelele, totul e vechiu şi subminat ca nişte dinţi de babă. Vezi bine că nu te poţi ţine de nimic decât doar de aer şi simţi nevoia să isprăveşti, să înnoţi în aer — singura realitate —, să deschizi mâinile şi să zbori. Sau să cazi fulgerat de adânc, de înălţime, rezolvând astfel o situaţie imposibilă, contradictorie. Pe pereţii turnului vezi litere, şi cifre ciudate. Mecanic, îţi spui că au trecut pe aici călugări, poate, cine ştie când, şi şi-au scris numele, în caractere cabalistice, ca în altă limbă, sub reflecţii sau constatări. Citeşti date: 1636, 1789, 1620, 1660. Bang, bang, bang! Tresari. In primul moment ţi se pare că s’a mişcat o fiinţă stranie lângă tine şi a lătrat cu o voce necunoscută. Ceasornicul turlei a bătut ceasurile. Iar începi să-ţi asculţi senzaţiile. După un timp, deodată, încep să ţipe pui de ciori, sinistru şi strident. Fac horă de aripi, de fâlfâiri negre şi de strigăte funebre, parcă ar fi stihii minore vrăjmaşe. Parc’ar râde de tine şi ar zice : acum vei muri. Undeva plânge un porumbel ca o sălbătăciune mică, bună, a aerului. In astfel de ocazii vezi telurismul fiziologic al omului. Chiar când sufletul se avântă, sapă înălţimi, trupul îşi păstrează reflexele făcute pentru linii orizontale, la nivelul mării — acea mare în care se crede că s’a născut viaţa. Omul e un animal stereotropic, ca acele vietăţi ce nu pot trăi decât pe suprafeţe late. Oare nu-i e dat omului să zboare? Dar ce suflet şi ce corp trebuie să fi avut constructorii medievali, cari, cu mijloacele de atunci, au durat această turlă în înaltul cerului? Poate că pentru ei gravitatea avea alt sens : de jos în sus. Şi poate că erau mai copii. Cu câteva minute înainte de a începe să cobor turnul au sosit nişte copii. Curioşi şi zglobii, nu aveau nici o emoţie. Ar trebui să se obişnuiască omul de mic să devină zburător. Poate că omul viitorului va căpăta unele virtuţi de pasăre. ' Când am ajuns jos, am avut, pe lângă sentimentul siguranţei, şi acel al purificării pe înălţimi. Am ieşit în stradă. Lângă pereţii bisericii, m’am uitat în sus şi am fost isbit de prezenţa multiplă a gargouilles-elor, parcă atunci le vedeam pentru întâia oară. Căci acestea niciodată nu sunt mai impresionante, decât atunci când le priveşti drept de jos în sus şi le vezi burţile de păianjeni lungi şi rânjetul. Unele erau ghemuite în ele, altele erau băgate deadreptul în piatră, încât nu lăsau afară decât capul, dar cele mai multe se repezeau în afară, lungindu-şi corpul şi gâtul ca nişte arcuri de gazele, aşa ca rânjetul să fie mai aproape de tine. Expresii foarte variate : sinistre, stranii, imbecile, ofensive ori statice şi sfidătoare, cinice, absurde, extatice, sfmxice — ca tot atâtea puncte de întrebare, ca nişte nebune obsesii în piatră. Ce sunt aceste gargouilles şi ce caută aici pe streaşină Casei Domnului? Răspunsul l-au dat clopotele, care chiar atunci au început să sune ademenitoare şi sfinţitoare, ca un principiu de linişte pură şi caldă. Gorgouilles-ele valorifică clopotele. Nu puteam să mă despart de catedrală. In două ceasuri trăisem bogăţia unei vieţi. In ce punct mă uitam, vedeam ceva nou. Uite turla : când vezi întâiu biserica, atenţia e monopolizată, contemplativ, de silueta fascinantă a turlei. E o dăruire totală a sufletului, sintetică. Spiritul critic sesizează 149 © BCU Cluj subconştient motivele admiraţiei şi apoi se retrage complect, neangajând nici o analiză. Acum însă îmi dădeam seama formal de unele elemente, cari fac nobila frumuseţe a turlei. Vedeam limpede cum e înconjurată de colonete fragile, după aceea d; turnuleţe brodate de daltă, estompate de istorie, aplecate pe linia verticală a turnului, topindu-se în suprafaţa acestuia, ceeace e o cauză că nu se observă în ele însele la prima vedere, dar făcând ca totul să iasă firesc, continuu, din corpul catedralei, dând, apoi, împreună cu numeroasele ferestre, degajare aeriană, sfârşind prin a imprima suliţei din vârf o eternă mişcare de avânt spre cer.... Descoperirile se puteau face la infinit. Aici e valoarea artei gotice : prin cantitatea şi variaţia formelor şi totuş prin unitatea ei de ansamblu, rivalizează cu natura. In faţa catedralei, e vestitul castel, sau mai degrabă ruinele unui castel străvechiu, acum înconjurate de ziduri şi clădiri, încât nici nai bănui ce e înăuntru. Intrarea e printr’o poartă scundă şi întunecoasă, la capătul unei străzi laterale, care sfârşeşte între resturi preţioase de Renaştere şi Ev Mediu. Mi-a trebuit mult până să găsesc acest loc de intrare, care-şi ia oarecum sarcina să te ducă în trecut, pregătindu-te pentru vremea de altădată, dacă mai e nevoie la Senlis, înainte de a pătrunde în curtea rămăşiţelor elocvente şi discrete ale castelului, ce a fost reşedinţa regală dela întâii Merovingieni până la Henric al IV-lea, a cărui carieră istorică a început de altfel în acest orăşel („son heur avait prins commencement en la viile de Senlis” cum arată inscripţia dela Hotel de viile). Deabea ajuns în curtea castelului, te simţi alunecând magic în altă lume. Păşeşti încet, ca într’o feerie de basm, cu Un fel de teamă scumpă, voluptuoasă, cu grija de a valorifica cât mai mult impresia primă, cu zelul de a-ţi lepăda complect eul modern. In câteva momente, eşti în altă lume şi eşti alt om. Timpul nu mai e o realitate, fiindcă, iată, poţi aproape instantaneu să te găseşti în altă epocă a omenirii, aşa cum ai pătrunde dintr’o cameră în alta ; ţi se pare că toate epocile sunt simultane, numai că pe planuri deosebite, că timpul e o convenţie introdusă de noi şi că poţi, printr’un artificiu, printr’o translaţie misterioasă, să intri în ce secol vrei. Iar aici, la picioarele castelului din Senlis, îţi vorbeşte cald, ca într’o idilă istorică încremenită pentru vecie, tot veacul de mijloc, ba chiar şi primele timpuri ale erei creştine. Căci fundaţiile castelului sunt galo-romane. Intr’o parte, se păstrează intact însuş zidul galo-roman — acelaş ce înconjura reşedinţa primitivă — pe deasupra căruia acum se întinde o făşie de poiană dreptunghiulară, atât e de gros. Feluritele transformări şi adăogiri ce s’au făcut castelului în cursul vre-milor, fac din el Un fel de istorie concretă a arhitecturii. Un stâlp e din secolul al şaptelea. însuş faptul că nu e prea mare, te poartă cu gândul la modestia primilor regi, ce duceau, în unele privinţe, o viaţă mai mult de boieri de ţară. Ceeace impresionează foarte mult acum, e amestecul de ruine şi de verdeaţă. Ruinele amintesc ceva din Cetatea Neamţului a noastră, însă sunt mult mai bine conservate, încât se vede clar tot planul clădirii, e chiar şi un rest de etaj, un turn mare. Pe urmă, subterane, gropi, ferestre într’un stil istoric sau altul. Dar ierburile şi arborii! E o adevărată invazie ecuatorială. Ruinele sunt aproape învesmântate în iederă. Trebuie să dai la o parte buruieni şi crengi ca să-ţi faci loc, ca să vezi mai bine. Uneori mergi între tufişuri, pe cărări ce şerpuiesc tainic printre ziduri de vechi încăperi sau curţi interioare. In curtea actuală a castelului, sunt copaci mari şi hăţişuri parcă înadins puse acolo şi răsfăţate în ademenitoarea lor sălbă-tecie. Şi e un miros tare şi variat de esenţe de arbori peste tot, încât te adoarme, te vrăjeşte. Dar mai ales e o singurătate imaculată, colorată, vibiându-şi molcom sufletul, că uiţi cu desăvârşire de tot, identificându-te cu peisagiul. Când apune soarele şi aprinde ruinele şi ierburile, e ca o aprindere a conştiinţei însăş. Imaginile capătă atâta realitate şi sunt aşa de îmbietoare, că-ţi legeni sufletul între ele. Iar când bat ceasurile la o biserică din apropiere, parcă a răspuns unui medium, trecutul însuş, cu glas straniu şi dulce... Şi totuş, încă n-’am vorbit de cea mai mare bucurie, pe care o oferă Senlis! E aceea de a te plimba pe străzile lui. Nicăieri Evul Mediu nu e mai aevea ca pe aceste stradele, pe cari e un deliciu profund să hoinăreşti. E adevărat, casele, deşi vechi, n’au valoarea artistică a celor dela Dijon, de pildă. In general, ele sunt modeste. Cu toate acestea, trecutul, şi Evul Mediu în deosebi, 150 © BCU Cluj trăiesc mai fidel aici, fiindcă el e pe străzi şi în ansamblu. Dacă vrei să faci în adevăr o călătorie în veacul de mijloc, umblă pe uliţele de piatră, între case fără multe etaje, ale Senlis-ului! Totul e de piatră, mai mult albă şi foarte curată. Lipsa de circulaţie înlesneşte o curăţenie ideală,. Pavajul medieval se vede, fiindcă nu sunt trotuare, strada e ca o panglică de lespezi mici de piatră. Aceste străzi sunt mai toate înguste, unele aproape ca nişte cărări, nişte poteci între ziduri, iar zidurile, închizând curţi de mister, sunt la tot pasul, înalte, groase, reci, cu muşchi pe alocuri ori cu burueni şi flori de câmp crescute pe muchea ori în coasta lor, cu rosătun prin cari vorbeşte timpul. Dealtfel, buruenile sunt câteodată şi pe strada propriu zisă, lăsând numai un loc de trecere în mijloc. Când cerul e acoperit, sub ploaie ori toamna, aceste străduţe între ziduri trebuie să devină şi mai expresive, şi mai medievale! Eu le-am văzut sub soare intens, dar era o căldură răcoroasă, de cleştar, între ele. Când treceam pe lângă o fereastră sau o uşă în chip excepţional deschisă, păreau că sunt găuri în coastă de cetate ori în munte, prin cari veneau efluvii de răcoare şi istorie concentrată. In grabă, vedeam tavanuri scunde, bârne, şi boazem arhaice, rustice. Oamenii sau adăpostit în aceste clădiri, pe cari le-au moştenit odată cu peisagiul naturii, aşa cum se adăpostesc păsările în crăpăturile stâncilor. Ei n’au făcut decât să le ia în posesiune, întocmai cum făceau oamenii preistorici cu grotele pământului. Dar voluptatea cea mai mare e să urmezi şerpuirile străzilor şi să asişti la ineditul continuu al peisagiului! Aici nu e vedere geometrică, privirea nu se pierde pe o perspectivă dreaptă mergând la infinit. Ci totul se întoarce pe loc şi totuş niciodată în acelaş punct, peisagiile sunt făcute din colţuri, întorsături de străzi, piaţete — la fiecare câteva zeci de metri patraţi se schimbă decorul, care e ceva autonom, închis, deşi organic legat de ce e mai departe. E ca în acele jocuri, în cari, pe un desen complicat, ţi se spune să urmezi o linie pentru a ajunge în centru — şi nu izbuteşti mai niciodată. Străzile Senlis-ului sunt ca un ghem de aţă încurcată. La aceasta se adaogă terenul, care are din când în când văi uşoare şi pante scurte şi dulci, pentru a mări complicaţia şi farmecul. Când ai luat-o pe o sene de uliţi, eşti sigur că nu te mai întorci pe unde ai trecut. Pierzi imediat memoria drumului, pe care l-ai urmat. Crezi că te-ai îndepărtat mult, şi eşti aproape de punctul de plecare, la câţiva metri, numai că pe altă stradă. Crezi că eşti în acelaş sector, şi nici nu-ţi dai seama că ai alunecat în altă parte a oraşului. Reprezentarea în spaţiu a ta nu concordă aproape niciodată cu consultarea, pe care ţi-o dă planul. Ai impresia că terenul e mobil, ca un sistem de platforme metalice şi că ele te duc pe nesimţite când într’un loc când în altul, deşi tu mergi în altă direcţie! Ar trebui să ai firul Ariadnei ca să nu te rătăceşti. Dar plăcerea e tocmai în rătăcire, fiindcă ştii că oraşul e mic şi nu poţi să te pierzi. Te rătăceşti, eşti în pericol, rămânând totuş în siguranţă, e deci ca o emoţie,‘pe care numai arta poate să o dea. O clipă ficţiunea te stăpâneşte atât de mult, încât ispita te face să doreşti ceva, care nu e de pe lumea aceasta, un inedit fundamental, la care înşirarea acestor străzi trebuie că duce. Şi te laşi în voia lor, aşteptându-te să fii debarcat în lumi cu totul necunoscute. Se vede foarte bine că în timpurile trecute, întâiu erau casele şi pe urmă străzile, pe când azi întâiu sunt străzile şi pe urmă casele. Odinioară se începea cu fondul şi acesta creia o formă, deaceea avea caracter aşa de organic şi de istoric ; azi se începe cu forma şi de aici caracterul de artificialitate şi de efemer. înainte se năştea viaţa şi ea creia o organizaţie, pe când azi se construieşte o formă, în care se invită să vină viaţa şi aceasta uneori vine, alteori nu vine. Străzile în alte timpuri curgeau ca nişte râuri, ce-şi fac matcă sinuoasă printre stânci ; azi ele sunt nişte canaluri uniforme. Altădată pieţele publice erau simple medeanuri, azi ele sunt centre şi în jurul lor se grupează casele. Punctele de reper odinioară erau casele, străzile fiind mobile, azi străzile sunt fixe, şi casele se aşează după ele. Deaceea altădată străzile aveau ceva aşa de viu şi de pitoresc, ele fiind înseşi nervurile complicate ale vieţii. Strada odinioară reprezenta mult mai mult decât azi, un proces istoric, o sfredelire naturală a pei-sâgiului, o cristalizare a vieţii timpului. Până şi numele acestor străzi, la Senlis, aminteşte istorici-tatea şi dă sugestii tulburătoare de ce a fost, de Ev Mediu : rue Peravi, impasse du Grenier â sel, rue de la Treille, rue des. Veterans, rue du Puits Tiphaine, rue de Chat-Hâret, rue des Pigeons 151 © BCU Cluj Blancs... Ce departe suntem de numele anonime, total inexpresive, ale străzilor moderne! Altădată strada avea o personalitate originală şi numele făcea parte din această personalitate, pe când azi străzile sunt artere banale, aceleaşi în orice aşezare geografică, iar numele sunt caşi ele, simbolic de comune, având doar, de fapt, o simplă semnificaţie cantitativă, pe când Evul Mediu gândea şi clădea pe categoria calitativului. Dealtfel, umblând pe aceste străzi aveai şi alte surprize mai mari decât numele : o inscripţie, un ornament fără nici un corespondent utilizat, pus acolo numai ca o podoabă a decorului sau ca un gest în sine, o statuetă de sfântă la Un colţ, în firida unui zid, în dosul unei plase de sârmă... Iar surpriza cea mai mare, şi totuş atât de potrivită cu restul, e că nu vedeai oameni. Pe stradelele cele mai vechi, nici ţipenie de om. Rar un grup de copii, jucându-se cu puşti de-a războiul ori un trecător singuratec, dispărând sub un portal. Te obişnuiai să mergi ca printr’un oraş pustiu, nelocuit. Deaceea când, la câte o fereastră, zăreai un chip zbârcit, bătrân, între glastre de flori, fixându-te de multă vreme, credeai întâiu că e statuă stranie, Un motiv ornamental, şi pe urmă tresăreai părându-ţi-se că e un spion imobil, viclean ori dement. Grăbeai mersul şi te simţeai mai bine singur. Pe unele străzi, îţi auzeai paşii răsunând în piatră şi te înfiorai parcă te-ar fi îngânat ecoul altei existenţe. E răsunetul paşilor tăi sau sunt ecourile târzii ale trecătorilor din Evul Mediu? Aceste ecouri au stat fermecate undeva şi s’au eliberat acum? In orice caz, aidoma răsunau şi paşii muritorilor de acum sute şi sute de ani, când treceau pe aici pe exact aceleaşi pietre, printre exact aceleaşi case. De data aceasta, încetineai mersul să nu tulburi ecoul paşilor cari au fost ori dintr’un fel de teamă de a nu trezi sufletul vechiu şi gelos, numai aţipit, al oraşului. Te obseda imaginea pădurii de aramă din basme, care începe să urle când un străin a intrat întrânsa... Te opreşti şi asculţi. Auzi călcând călugări, cavaleri, oameni din popor, oameni vechi, mergând singuri sau în procesiune pe sub ziduri, sub viziera gândurilor hieratice şi a umbrelor de seară... Auzi cum dispar paşii... Şi ce tăcere! Auzi zumzetul gâzelor ce tremură în roiuri în razele soarelui. O clipă eşti convins că oraşul nu~i decât o cochilie geologică imensă şi complicată, din care animalul s’a retras, a murit. Deaceea te miri ori ţi se pare şi mai ireal când, la o poartă băgată în zid, ceteşti : „bate tare cu ciocanul ori în ferestruica alăturată, dacă vrei să se audă”. Te uiţi prin ferestruica mică cât un pumn şi, ca în ocheanele panoramelor cu panopticum, ţi se deschid înainte perspective de grădini interioare între ziduri masive. E adevărat sau e un efect optic, căci de afară nu se poate bănui nimic? Ori eşti la poarta unor palate fermecate, a căror cheie nu o cunoşti încă? A mai trecut o oră şi,' dintr’una din turle, sună ceasurile. E emoţionant să auzi glasul orologiilor, clamând ritmic şi melancolic trecerea timpului, pe străzi medievale. De unde această pasiune pentru ceasornice la oamenii din Evul mediu, ei cari nu aveau deloc ideia uniformă, mecanică, modernă, a timpului? Ori pentru ei esenţialul nu era măsurarea timpului, ci elementul de decor şi Vocea orologiului, care puncta melancolia peisagiului vieţu şi a trecerii timpului? Ei trăiau timpul cum noi trăim, azi spaţiul. De aceea în imobilitate spaţială, ei gustau totuş schimbarea... Mergând aşa pe străzi am fost aproape sufocat de emoţie când am dat peste o poartă galo-romană, o potcoavă masivă şi scundă de piatră încălecată pe o stradelă. Am trecut prin deschiderea mică, pe sub zidurile groase, intacte şi mi-am urmat drumul dus parcă din urmă de legionarii şi cetăţenii, cari ieşeau pe aici din lagăr. Mergând un timp tot pe străzi vechi, am ajuns în părţile ceva mai noui ale oraşului şi am început să văd oameni pe străzi. Spre margini, lumea era din ce în ce mai multă. In orice oraş, lumea forfotă la centru. La Senlis, animaţia e spre bariere. Văzusem, tot în centrul istoric al oraşului, biserica Saint-Frambourg, fundaţia reginei Ade-laida, soţia lui Hugo Capet, azi numai ca un trunchiu de biserică, închisă şi destinată altor scopuri. Acum venise rândul să văd alte biserici lăsate de istorie, fiecare astăzi cu soarta ei. Căci bisericile la Senlis, afară de două, cred, nu mai servesc lui Dumnezeu. Oraşul are abea vreo şase-şapte mii de locuitori, iar credinţa religioasă n’a supravieţuit decât în parte odată cu clădirile şi străzile din Evul Mediu. Şi, pe urmă, atunci localitatea, pe lângă care trecea drumul mare, avea importanţă cu totul deosebită. A fost nu numai reşedinţă regală, ci şi episcopat. Avea unsprezece parohii şi 152 © BCU Cluj a avut o viaţă negustorească însemnată, fiind şi capitală de provincie. Deaceea azi oamenii s’au gândit că ar putea utiliza bisericile, mai ales că sunt durabile ca munţii, pentru scopuri laice, aşa cum utilizează şi casele. La Senlis nu e nevoie să construieşti nimic. Instituţiile publice se pot | instala în case vechi şi la rigoare chiar în biserici. Astfel, biserica Samt-Pierre e azi... târgul ora- şului ; Saint-Frambourg a fost transformată în manej. Saint-Aignan e teatrul, capelele servind ca loji pentru artişti, iar naosul ca sală şi scenă (aceasta din urmă fiind probabil, pe locul altarului) : altă biserică e muzeu ; alta e şcoală ; alta e cazarmă... Edilitatea Senlis-ului a fost în adevăr feri, cită : pentru orice trebuinţă a avut la dispoziţie o biserică istorică, solidă şi artistică. Decât, mi-e foarte greu să-mi închipui ce efect vor fi făcând zarzavaturile, păsările, caii, actriţele şi artiştii în capelele şi sub bolţile bisericilor şi abaţiilor ctitorite în plin Ev Mediu, uneori chiar de regi... O obsesie mă îmbia să trec dincolo de linia fostului zid medieval pentru a vedea, ca o altă răsplată, arenele romane, descoperite acum aproape trei sferturi de veac. Decorul e cu totul rustic şi câmpenesc, atât de la bariera oraşului până acolo cât şi acolo. O portiţă ţărănească se deschide şi o cărare te duce, între grădini de legume şi iarbă înaltă, până la ovalul în amfiteatru, aşa de liniştit evocator, al fostelor arene, conservate aproape în întregime, dar perfect acoperite, ceea.ce e o poezie mai mult, cu iarbă, fâneaţă, flori sălbatice. Am văzut arenele Luteţiei, la Paris, mai mari, mai impozante, însă restaurate, fără nici un milimetru de verdeaţă, ca un monument în Sahara. Sunt impresionante, dar au ceva rece, aristocratic şi steril ori seamănă niţel cu o reproducere mo* dernă. Pe când la Senlis e ceva mai casnic, e aer istoric şi e umanitate. La Paris, aceste arene au ieşit dm istorie, fiind ceva în sine : la Senlis viaţa, pe care o toarce timpul, dă sugestia că se acumulează în aceste rumi nerestaurate, că se transformă în căldură şi emoţie sub iarba ce acoperă treptele circulare. înainte, se cultiva grâu aici, acum în fundul arenelor am văzut stoguri mici de fân. Ce contrast între aerul bucolic de azi şi scenele sângeroase de acum două mii de ani! E o antinomie, idila luptând cu cunoştinţele istorice, care nu face decât să mărească şi să particularizeze impresia. Iată intrarea în arene, altădată împodobită cu portaluri, iată lojile căpeteniilor, locul unde stăteau soldaţii, civilii bărbaţi şi, în fund, femeile, privind spectacolul. Iată, la nivelul de jos al scenei, cuştile în cari stăteau animalele, gladiatorii ori — primii creştini hărăziţi jertfei. S’au mai păstrat resturi de statui şi mai ales de desene în relief în aceste cuşti şi firide, în cari luptătorii îşi lăsau hainele. 0 bucată de tencuială pe tavan din vremea romană, e ca piatra şi parcă ar fi făcută ieri, în timp ce alături o porţiune cimentată acum, se dizolvă şi pare ea cea veche... Am plecat, sub polenul amurgului, între melancolii de livadă şi de umanitate străveche, ce s’a bucurat sau şi-a lăsat sângele aici. In dreapta şi în stânga cărării, lujerii de mazăre înflorită îşi etalau corolele albe, roşiatice, albastre... ca nişte clipiri blânde ale timpurilor de desfătare şi de jertfă de acum două evuri. In apropiere se întindeau grădini mai mari, câmpuri lucrate şi şerpuirile bogate ale gârlei Senlis-ului, la Nonette. Greerii ţârâiau, seara îşi trimetea întâiele haşiuri şi o suavă cortină de pace şi de singurătate se lăsa pe meleagul arenelor. Am străbătut din nou oraşul, pe o coardă de cerc, am revăzut blocuri de biserici şi, în marginea cealaltă a cetăţii, m’am bucurat să contemplu curtea mare, clădirile istorice şi biserica, toate înconjurate de ziduri enorme, ale fostei abaţii Saint-Vincent, devenită la un moment dat, în secolele trecute, centrul ordinului călugăresc al Sfintei Genoveva ş> ajunsă azi, din fericire, după o serie de vicisitudini vitrege, colegiu monahal de educaţie. Poarta era întredeschisă şi am cutezat să intru doui-trei paşi şi să privesc covârşit dmtr'odată de perfectul Ev-Mediu, care se deschidea înainte. Câţiva preoţi, din corpul profesoral al şcolii, cu siluete svelte şi pure, cu o demnitate calmă, se plimbau discutând printre brazde de flori sau se aplecau din când în când să rupă o buruiană, să observe o floare. Unul m’a privit cu o curiozitate protectoare şi discretă, i-am schiţat o reverenţă şi mi-a mulţumit adânc prevenitor. Nu m’aş fi mirat să aud şiruri de silogisme şi de distinguo ţesând discuţiile lor pline de prestanţă firesc elegantă, întocmai ca la predecesorii lor medievali. Intr’o parte, o clădire imensă, probabil internat şi săli de clasă, cu motive decorative antice ; în alta, biserica mare 153 © BCU Cluj şi elocventă, cu turlă din secolul al XII-lea, foarte impresionantă tocmai prin simplicitatea liniilor. Nu e emoţia, pe care o dă turla catedralei, dar e ceva care poate sta alături şi e cu atât mai preţios, cu cât nu e nici un ornament, ci piatra grea şi linia pură. E curios cum printr’o simplă alăturare de câteva linii austere, se poate realiza un efect aşa de înalt. Dincolo de biserică ştiam că e clădirea unei mănăstiri, condensând rezerve de vitalitate şi de mister. Dar ceeace mă maimpresion ai mult decât toate acestea, era ambianţa autentică de şcoală şi retragere medievală. Distincţie, echilibru sufletesc, solitudine, poezie severă şi totuş un aer de blândeţe străbătută de conştiinţa propriei sale valori. Ce înalte izbândiri spirituale trebuie că realizează cei ce s’au internat voluntar în acest mediu de viaţă spirituală! Mi-am continuat drumul, ducând cu mine zâmbetul serios şi prevenitor al călugărului, cerni răspunsese la salut fără să mă întrebe ce caut în casa lor, amintind ospitalitatea discretă a mănăstirilor din trecut — şi am ocolit abaţia, trecând pe sub una din puţinele şi masivele porţi păstrate ale zidului medieval, apoi un braţ poetic al gârlei, apoi printre câteva modeste vile moderne încărcate de flori şi boite de trandafiri şi iată-mă în câmp liber. Dorul de şes şi de holde, în preajma secerişului, mă purtase aici mai mult subconştient, dar şi gândul clar de a vedea de departe panorama oraşului. Am mers câteva linii, cum zic ţăranii noştri, regăsindu-mă în fericirea copilăriei petrecută la câmp, având un sentiment de siguranţă şi de intimitate din ce în ce mai mare, deşi mă depărtam de oameni. Existenţa nu e percepută nici când mai reală, decât când în ea reapar motivele copilăriei. Câmpul, ca întotdeauna aici, era minunat lucrat, iar umezeala bogată a regiunii hrăneşte intens verdele peisagiului. Păsărelele cântau ca dimineaţa ; vântul învălura holdele şi florile mari de mac îşi îndoiau corolele moi ca nişte poale de rochii de mătase roşie. Din distanţă în distanţă, porneau drumuri drepte şi largi, cu copaci pe margini ca nişte bulevarde, îndepărtându-se în evantaliu şi pierzându-se în pădurile ce închid orizontul. Soarele apusese, iar seara prelungă din Ile-de-France permanentiza voluptatea. Aici ai iluzia că soarele apune de mai multe ori. înaintasem fără să privesc vreodată în urmă, la oraş, pentru a nu dilua fenomenul. Acum mă puteam uita. Nu era nici impresia, pe care o ai când umbli prin oraş, nici aceea din turn, ci ceva nou. Turla catedralei domina totul. Alături de ea, turnul Renaissance de la Saint-Pierre. In faţă, proectându-se pe fondul catedralei, clădirea fostei „Couvent des Carmes”. Ceva mai departe şi în margine, turla mândră de la Saint-Vincent. Toate celelalte case nu făceau decât un corp de linii şi suprafeţe uşor înegrite de seară, realizând continuitatea între biserici sau formând o singură massă, în care se înfigeau turlele ca un moţiv al ansamblului. Acum vedeam, de departe, că turnul catedralei e şi mai aerian în realitate. La mijloc, unde e înconjurat de colonete, pare că se separă de pământ, fără să fie însă nici cea mai mică discontinuitate, dar sugerând o înălţare, dela acest punct în sus, în care e o lepădare totală de orice fatalitate telurică, M’am întors prin profuzia de verde închis, în timp ce brizele, redeşteptate de apropierea nopţii, aduceau susurul pădurilor din depărtare, iar în faţă creştea şi se intensifica silueta rezemată de cer a unei cetăţi uitate de Evul Mediu, ca un ţanc dintr’o ţară arhaică, pe care invazia apelor nu l-a putut acoperi. Ceva din fericirea anonimă a plugarilor ce se întoarnă seara de pe bucată, intra neştiut în suflet. Şi se lăsa o răcoare bună ca liniştea şi dorul de viaţă după o rugăciune... In preajma barierii, am întârziat pe podurile gârlei ce se desface în mai multe braţe. Apa râurilor nu e niciodată tulbure aici, ci clară şi verzuie, curgând pe pat de muşchi şi între maluri puţin înalte acoperite de iarbă, dealungul cărora oamenii au plantat adeseori alee de arbori. Dealtfel în părţile acestea nu e tranziţia bruscă dela noi, ori numai câmpie golaşă, ori numai pădure, ci e o combinaţie perpetuă şi o gradaţie dela una la alta. Deslipindu-mă din peisagiu, am reintrat în oraş, repetând voluptatea de a trece pe sub porţi vechi. Când te găseşti sub zidurile joase ale acestor porţi, parcă ceva masiv şi dulce îţi apasă pe umeri şi te simţi deodată ierarhizat, situat într’o ordine de valori, neavând decât să-ţi continui împăcat drumul vieţii cu intuiţia că serveşti unei raţiuni eterne. De data aceasta, am luat-o pe bulevardele exterioare, pe unde se ridicau odată zidurile fortificate ale cetăţii medievale (dealtfel, aceste bulevarde poartă mai toate numele de „rempart“ : rempart 154 © BCU Cluj de l’Escalade, rempart de Saint Vincent, rempart Bellevue, rempart des Otages, rempart du Mon-tauban...) hotărît să încheiu, în pofida lăsării nopţii, făcând înconjurul oraşului. Am trecut prin spatele bisericii şi colegiului Saint Vincent şi m’am oprit fără să vreau. Strada e situată la înălţime, probabil pe marginea fostului mal al râului, înălţat mult cu un zid lung şi puternic, rest din meterezele de odinioară, devenit acum un fel de cheiu foarte pitoresc. Se vede desluş;t că orăşelul e aşezat pe o cută de pământ. Intre zid şi apă se întind, ca nişte şuşeniţe de verde compact, grădinile gospodăreşti ale colegiului şi mănăstirii. Chiar în zid, pe partea laterală a lui, lângă buza de sus, erau plantate mari flori roşii, cari şi arcuiau lujerul puternic înspre pământ:, formând o dungă dreaptă de culoare dealungul şi în apropierea muchii. Iar jos, un preot în sutană corectă şi cu figură de intelectual, umbla printre cuiburi de fasole pe araci şi de fasole oloagă, culegând păstăi într’un coşuleţ. 0 linişte şi o înţelepciune definitivă se degajau din gesturile lui şi din umilinţa conştientă şi recreativă a ocupaţiei sale. Ceva mai departe, mori de apă, în glugă de crengi şi frunze deasupra, sorbind parcă apa, dedesupt, cu faţa spre răsărit, aşteptând ivirea lunei. Peste puţin, aceasta s’a şi înălţat dintre arborii, cari o ascundeau, şi a răspândit deodată poleiu straniu de galben vioriu pe peisagiul vechiu. Ce vedere trebuie că au elevii internaţi în acest colegiu, care domină depărtările din depărtarea trecutului! Şi cu ce înfiorată bucurie şi nădejde îşi vor fi aducând părinţii odraslele în aceste chilii, de unde ochiul poate să meargă pe linia trecutului, care nu s a întrerupt niciodată aici, şi pe linia fuioarelor drepte ale razelor de lună deasupra şerpuirilor de apă, deasupra tufişurilor, deasupra câmpurilor şi pădurilor din fund. In marş grăbit, mă îndreptam din nou spre arene, de data aceasta pe la periferia oraşului, îmi uitasem secolul şi mă simţeam mai mult un călător medieval, ce a întârziat în afară de porţile cetăţii ori un călugăr ce trebuie să intre în locuinţa ordinului. întâlneam alte mori pe margini de râu, alte îmbucări şi desfaceri de braţe de apă, străbăteam capete de străzi vechi şi mă uitam surprins la siluetele de soldaţi marocani, în costum larg arab, de pânzeturi albe, dar cu tunică, ce îşi părăsiseră, pentru un ceas de reculegere, cazarma instalată în fosta mănăstire a Carmelului. In lumina lunii, capetele arabe în turbane mari, cu ochii fosforescenţi, obrazul lucitor şi cu rostogoliri de vorbe înfocate, dădeau decorului un aspect medieval şi african, care sfârşea prin a deveni foarte firesc. Când am trecut pe lângă cimitir, era depersonalizat de întuneric şi de lună. Nu ştiu dacă, ziua, dă impresia de eternitate sau aceea că e mai nou, mai puţin trecut, aproape un fel de viitor, faţă de vechimea oraşului. Dar noaptea mă atrăgea între zidurile acestuia ca un ochiu de anafor. Căci mai ales seara şi noaptea se vede Evul Mediu. Am trecut prin spatele castelului, de unde e una dintre cele mai frumoase vederi interioare ale Senlis-ului : turnul înalt, masiv, ros de vreme, în păienjeniş de crengi şi iederă, în dreapta tabloului; după aceea, aliniindu-se spre stânga şi spre fund, un pâlc da arbori, dintre cari unii în beteală de flori albe, turla catedralei ce pare noaptea şi mai înaltă şi mai sveltă, comunicând fluidic cu cerul, al doilea turn, scund, şi, încheind seria, vârful unuia din portalurile laterale. Iar sub lumina lunii, totul căpăta o dimensiune mai mult. Repede m’am încurcat apoi pe străzile întortochiate, atras de misterul intens, stringent, şi de crescânde zvonuri tăcute. Parcă mergeam prin plasă de tranşee. Casele apropiate mă izolau adesea şi de cer. Străzile neluminate, rar câte un felinar patriarhal. Caldarâmul izbit răsuna caşi când s ar fi lovit două pietre, eliberând acumulări de sunete trecute, pietrificări de vaete desumamzate. Tăcere de farmece şi de coşmar straniu. Când luna tare de noapte, temeinic instalată, se ivea între două case, pudrând cu sens unificator peisagiul, nu puteai să nu te gândeşti la tabloul descris de Eminescu în Sărmanul Dionis, la acei cavaleri, stafii înarmate, ce mergeau, între case oblonite, sub lumina hipnotică de sus, într’o atmosferă de sonoritate virtuală, în oraşul adormit, pe la 1400... Parcă poetul a trecut pe aici înainte de a transporta în Moldova acest fragment de lunatec şi nocturn Ev Mediu. Iar când discul lunii pline se potrivea sus între două turnuri de biserici, era o feerie rece şi maiestuoasă, parcă tot oraşul ar fi navigat în linie dreaptă, pe apele unui ocean infinit, atras de un magnet neînţeles spre alte tărâmuri. Am umblat aşa noaptea pe străzi, bucurându-mă că 155 © BCU Cluj am aşteptat acest ceas târziu ca să văd trecutul denudat. Am găsit o piatră, pe rue aux Flageards, în faţa uneia din intrările laterale ale catedralei şi am poposit. Alături, un felinar cu lumină de opaiţ, aproape stins de lună. Prin uşa deschisă, se vedea o curte îngustă, între ziduri înalte, ducând la portalul greu de podoabe în piatră, mai mult bănuite, al bisericii. Capete de gargouilles se întrezăreau ici colo ieşind din întuneric ca nişte rechini ai văzduhului. Liliecii se desprindeau din ocmţele bazilicei asemenea unor pui sau suflete ale monştrilor de piatră şi zburau pe loc în lini1 drepte ca la un războiu de ţesut, desenând pânză de nelinişte şi vetustate. Alături, silueta greoaie şi sibilină de grotă descoperită a bisericii Saint-Pierre, cu turnul Renaissance şi cu turnul roman. Iar între ele, luna, către care privirile se întorceau obsedant ca la un stăpân al meleagurilor. Eram în plin şi halucinant Ev-Mediu. Am trecut prin faţa catedralei. Parvis-ul avea ceva poruncitor şi extatic. Aveai impresia că, fără să bagi de seamă, ai intrat, dus mereu de ispită, într’o mândră împărăţie din altă existenţă şi că de acum nu mai poţi reveni în lumea muritorilor. Intr’adevăr, patrulaterul parvis-ului era măreţ şi tulburător : într’o parte, catedrala ; în partea dimpotrivă, ziduri şi porţi masive de capişte ascunzând ruinele castelului; pe celelalte două laturi, castani imenşi şi drepţi, urcând sus până la jumătatea turnului ca nişte străjeri invincibili ai visului. Raze de lună plouând, din înalt, pe turle şi castam. Un singur felinar, aproape de pământ, umil şi inutil. Lângă el, stârvul proaspăt al unui puiu de cioară căzut din vârf, fulgerat de înălţime. M’am furişat pe lângă biserică, oarecum nedumerit că pot înainta, fiindcă aerul mi se părea de sticlă şi orice mişcare rânduită de un resort ascuns. Unde te întorceai, case vechi, suliţe de biserici, colţuri de întuneric inanimat şi luna. Etajele înguste ale caselor, mai toate în întuneric. Rar o lumină gălbuie, înăuntru. Locatarii din acest cartier s’au obişnuit cu lucrurile vechi şi nu vor să primească electricitatea. Apartamentele incomode, fără nici un confort, ieşite din asprimea şi uneori tortura sufletului medieval, le-au cucerit sufletul. Casa face pe om. Cel puţin în Unele oraşe, cel puţin Unele case. Când vine seara, aceşti oameni se adună, câţi au ieşit, de pe străz1, şi se oblonesc în clădirile ca nişte mici fortăreţe domestice. La 'Senlis, trebuie să te obişnuieşti cu somnul cum te obişnuieşti cu viţiul. Rar unele bodegi aproape de gară sau de părţile mai noui pâlpâie un timp pentru turişti şi lucrători. Oraşul vechiu însă e > mort şi e singur. In locul umbrelor omeneşti, descind din trecut şi din aer umbrele imaginaţiei, furnică prin colţuri, se iau de braţ şi îşi râd sordid pe sub ziduri, dansează în lumini de lună şi încearcă să pătrundă printre crăpături în clădirile ce se apără de ele cu obloane şi cu descântece. Umbli singur, explorând un ţinut de fantome, şi totuş când îl părăseşti, ai o ascuţită părere de rău. Stafiile, descântecele, misterele — sunt aşa de intime sufletului omenesc! Vei merge iar în oraşe mari, luminoase, cu existenţa golită, fără nicio presiune cosmică, care să-ţi încetineze paşii care să-ţi desemneze forma trupului şi să-ţi dea intuiţia că eşti real şi că trăieşti. Vei deveni iar un mobil mecanic ce alunecă în gol, în spaţiul matematic. Cel puţin aici e incomod, e arabesc de suflet chinuit, dar e spaţiu plin, istoric, dar simţi existenţa reală şi un sens plin. Deaceea regreţi că nu mai poţi întârzia. In definitiv, nu te-ai simţit străin aici, din contră, în liniile peisagiului, ale caselor, în formele himerelor şi în saltul spre cer al turlelor, ai regăsit ceva din cutele propriului tău suflet şi din nostalgia Iui. Te şi vezi în tren, mergând vertiginos către secolul al douăzecilea şi gândind la Senlis ca la un fel de Herculanum medieval desgropat de curând şi reluat pentru a doua oară în stăpânire de umbrele trecutului... ■ © BCU Cluj P U S T N I C U L DE ION BUZDUGAN schitul din fundul pădurii Vieţuia la rând cu fiarele, îmblânzind şoimn şi condurii Şi sorbind din căuc soarele. Clopotele, în glas de schijă, Cucernic îl chemau la denii, Iar el, cu fruntea brăzdată de grijă, Privea la cer, cuprins de vedenii. Vorbea cu vântul şi firele ierbii, îmbrăţişa ca pe-un frate un copac, Se juca cu căprioarele şi cerbii Şi mângâia în palme un gândac. In codru, uitat pe-o buturugă, Fluera păsările cerului, . Inălţând şi pentru ele rugă La steaua de-amurg a Oerului. Şi ’n marea seară, când orice vietate Venea să se ’nfrăţească cu el, De-un veac aştepta glas din pustietate : Bunăvestireă sfântului Porumbel, © BCU Cluj ATINGERI DE ' AL. O. TEODOREANU C^ând nu avea ce face între două şi trei după amează, Wladimir Beceanu se abatea pe la restaurantul Capsa, unde lua un filtru şi-un Martel, în tovărăşia a trei prieteni, care soseau cei din urmă dintre obişnuiţi şi-şi prelungeau dejunul, până târziu. Ii găsea pe toţi la masa mare din dreapta cum intri din hotel. Venirea lui Wladimir era pentru ei o sărbătoare, căc: Wladimir era unul din rarii tineri, care deşi făcea ravagii printre cucoane, era totuşi simpatizat şi de toţi bărbaţii care-1 cunoşteau, pentru verva şi humorul lui. Cel mai neînsemnat eveniment îl comenta cu haz şi întâmplarea cea mai banală, filtrată prin volubilitatea lui colorată, devenea o povestire interesantă. Dacă ţinem seamă că nu împlinise douăzeci şi cinci de ani, şi că ştia să piardă la Club sume fabuloase cu de-sinvoltură, şi dacă adăugim la toate acestea o siluetă de jurnal de modă, o limuzină din cele mai elegante şi câteva dueluri răsunătoare la pasiv, voga lui mondenă şi faptul că pentru toţi tinerii aspiranţi la notorietate devenise un model, nu mai ău de ce să ne mire. La vederea lui însă, un domn din extrema stângă a celor trei lua un aer şi mai scârbit. Zic şi mai scârbit, pentrucă scârbit pur şi simplu domnul acela era veşnic şi faţă de tot ce atingea. După ce-şi turna vin în paha*" (bea numai roşu), ducea întâi paharul la nas, mişca din nări şi se strâmba, ca şi cum ar fi luat ulei de ricin. Cu mâncările făcea la fel. Iar când îi aducea cineva Ia cunoştinţă vre-una din acele noutăţi uzuale, pentru oricare altul plăcută, ca de ex.: „anul agricol se anunţă admirabil'1, sau „Lindberg, a trecut oceanul**, el răspundea invariabil : fleacuri! şi iar se strâmba. II cunoşteau toţi şi nimeni nu putea preciza decând şi de unde. Da aceia, cei patru prieteni îl desemnau în convorbirile lor sub denumirea de domnul decalaturi, iar personalul, mai grăbit, îi spunea prescurtând domnul. Sosea exact la două fără cinci şi pleca la, trei şi zece fix. Era scund dar vânjos, purta barbişon, monoclu negru şi avea pe obrazul stâng o balafră adâncă. Ochiul vizibil era de un albastru spălăcit. Păr nu avea decât la ceafă, dar atât de compact încât cărarea impecabilă care îl despărţea în două, părea o trăsătură de cretă pe-o pată de tuş chinezesc. Avea totdeauna lângă el un teanc de ziare englezeşti pe care nu le deschidea niciodată şi o ţigară de foi excesiv de lungă, pe care o mirosea cu strâmbătura de rigoare, după fiecare fel (mânca şase). Când se amesteca în vre-o discuţie (foarte rar dealtminteri), dacă i se dădea dreptate, rânjea ciudos : -Nu vam spus eu? Iar când se întâmpla să nu aibă dreptate (cel mai des), nu ezita să exclame, cu acelaş rânjet fioros, în faţa celei mai eclatante evidenţe : 158 © BCU Cluj —- O fi, dar nu cred! Despre Wladimir nu pierdea nici un prilej să spue că e un flecar şi-un mincinos. Wladimir la rându-i, nu-1 putea suferi. E curios, spunea el odată, să nu urăsc decât un singur om pe lume, şi pe acela fără motiv. Intr’o zi, au şi avut un mic incident. Wladimir înveselise toată masa, povestind o scenă la care asistase la bărbier. Domnul de-alături făcuse plata şi cu jurnalele nedesfăcute sub braţ se pregătea să plece. — Dumneata, interveni el deodată adresându-se lui Wladimir, ai foarte multă imaginaţie, domnule Beceanu. —■ De ce ? — Ca să mă înţelegi, trebue mai întâi să convii că sunt şi mai bătrân... — Se vede! — ... şi mai cetit... — 0 spui dumneata... , — Şi mai cu cap... — S o spue alţii! Dacă Satan există, desigur că nu s’ar putea uita mai urît decât domnul de-alături în momentul acela: iţ — In cazul acesta nu mai am nimic de zis. — Cred că nu te-ai supărat de-o glumă inofensivă! — Dacă retragi, apăsă el, urmez! Wladimir Beceanu făcu un gest vag. . — Am umblat şi eu prin lume şi am văzut multe, dar cred că în toată viaţa mea n’am asistat la atâtea întâmplări interesante, la câte asişti dumneata într’o singură zi. — Probabil că sunteţi distrat, replică Wladimir cu o extremă politeţă. Sunt convins că aţi trecut pe lângă lucruri cu mult mai interesante decât acelea pe care le-am văzut eu, dar nu v’aţi dat osteneala să le remarcaţi. — 0 fi, dar nu cred! ricană domnul de-alături şi plecă fără să-şi mai ia rămas bun dela mmeni.: De atunci, decâteori apăreau vecinii lui de masă, îşi băga nasul în farfurie, se strâmba şi se făcea că nu-i vede. Când venea Wladimir se oţăra mai tare şi se răstea la chelneri, pentru cele mai absurde pretexte. După o absenţă îndelungată, sglobiu şi primăvăratec în costumul castaniu de gâbardină, Wladimir îşi făcu din nou apariţia în restaurant. Mirosul de apă de colonia prea recent întrebuinţată, pe care îl răspândea, era o dovadă că vine direct de-acasă, iar cearcănele vinete dela ochi nu mai lăsau nici o îndoială asupra felului în care îşi petrecuse timpul până atunci. Ca nici odată, ceru lista de mâncare şi-şi combină un menu suculent. Cei trei schimbară priviri semnificative. Tot timpul mesei Wladimir n’a scos o vorbă. A mâncat însă cu multă poftă. — Exerciţiile fizice deschid apetitul, glumi cel mai tânăr din cei trei, ştergându-şi ochelarii. — Nu spune prostii! Şi Wladimir reintră în muţenie. La cafea comandă al doilea şi al treiles Martel. Cei trei se priviră din nou nedumeriţi. — Dar ce-i cu tine astăzi? — întrebă unul, punând indispoziţia lui pe seama oboselii, sau poate a prezenţii domnului de-alături, care îşi fuma havana. — Sunt pradă remuşcărilor, răspunse Wladimir, comandând al patrulea Martel, pe un ton care îl denunţa că era dispus să vorbească. Uşurinţa, urmă el, poate avea de multe ori urmări mai grave decât cea mai violentă impulsivitate. Şi după ce se încruntă puţin : 159 . © BCU Cluj ■— Aseară am fost invitat la masă, la şosea, de un fost coleg de şcoală. Un băiat foarte distins. Se însurase cu două luni în urmă cu o tânără provincială şi vroia să-i prezinte prietenii. Eram în totiţ} opt persoane, dintre care, în afară de prietenul meu şi încă una, numai celibatari. După masă s a dansat. Felul în care dansa soţia prietenului meu, nu prevestea nimica bun pentru menajul lor : îşi lipea obrazul de al dansatorului şi închidea ochii la fiecare întorsătură. Prietenul meu o spiona pe furiş şi se posomora din ce în ce. îmi displac situaţiile- de acest fel. De aceia n’am dansat. Ş apoi eram stăpânit de amintirea unei femei minunate, de care mă despărţisem de câteva clipe numai. Fără să i-o fi cerut, îmi jurase că nu va ieşi mcăiri în acea seară, pentru a-şi prelungi în închipuire clipele pe care le trăisem împreună. începusem a ne înfierbânta de băutură. Eram distrat. Totuşi nu mi-a scăpat (obişnuinţa!), aplombul cu care tânăra căsătorită apăsa de zor cu genunchiul ei pe acela al vecinului din stânga. Ca să mascheze această mică distracţie întrebuinţa metoda clasică, privind mereu în partea opusă. Gura nu-i tăcea un minut. Puţin ameţită, începuse să desvolte cu o remarcabilă lipsă de tact teorii de un prost gust ultragiant, luându-mă de martor la scene la care nu asistasem niciodată şi scomptând la fiecare extravaganţă aprobarea mea : „nu-i aşa, domnule Beceanu? Sunt sigură că eşti de părerea mea! Am ghicit înainte de a ne cunoaşte că ne vom înţelege! etc. , , De fapt n o văzusem decât de vreo câteva ori pe când era logodită şi la nuntă. Hipocrizia şi vulgaritatea ei m’au contrariat. Sub un pretext oarecare, m'am retras primul. Simţeam nevoia unei destinderi. M’am suit la Club să-mi caut un tovarăş : nimeni! Şi cum îmi era lene să mă mai duc pe acasă să mă îmbrac pentru a merge la „Country” unde aş fi găsit câţiva prieteni, am intrat la noroc într’un cabaret. Cum şedeam la uşa localului căutând 0 masă liberă, în înghesuiala aceaia de perechi care dansau în penumbră un iango languros, îmi zăresc prietena în braţele unui imbecil căruia nu-i vorbeam. Când m’a zărit şi-a dus mâna la frunte şi s’a oprit din dans. De la masă, mi-a făcut semn cu mâna să mă duc acolo. M’am făcut că nu văd şi m’am întors acasă. In momentul acela, uram de moarte toate femeile din lume. Odată culcat, am deschis Un ziar. Văzând că reîncep de mai multe ori acelaş articol, fără să ştiu ce-am cetit, am stins lumina. Pendula a bătut unu-jumătate, două, două-jumătate, trei. Intre timp, mai aprinsesem de câteva ori, să mai fumez o ţigaretă. Somnul nu venea. După ce bătu însă trei-jumătate, simţeam că oboseala mă învinge. Dar nu aţipisem bine, când aud telefonul. Desigur ea, îmi ziceam. Nu-i voi răspunde. Soneria însă nu mai înceta. In cele din urmă mă scol. Nu era ea. 0 voce de femeie necunoscută : — Alo! Tu eşti Titi? — Nu, doamnă, e greşeală! — Cum, nu-i 15/19? . Nu, doamnă, probabil că e atingere. Mă culc din nou. îmi pierise somnul. îmi era sete. Mă duc la bufet să-mi fac o limonadă. Telefonul reîncepe. Fără îndoială, tot necunoscuta. 0 ideie diabolică îmi fulgeră prin minte. ' . In adevăr, aceiaş voce : — Alo! Titi, tu eşti! ? - — Ei bine, da, eu sunt! — Eram sigură! Iţi recunosc glasul dintr o miei —■ Văd! : .. . . v — Ea noua oară decând te sun! . — Ştiu! . — îmi spuseseşi că noaptea asta eşti de serviciu. . -^-Minţeam! — Cum? Şi mi-o spui aşa în faţă? — Precum vezi! . - 160 - © BCU Cluj — Titi, nu mai ştiu ce să cred! Nu te mai recunosc! — Nici eu! — De ce nu-mi răspundeai, Titi? -- Mai bine să nu vorbim de asta! — Eşti supărat pe mine? — De loc! — Nu mai înţeleg nimic! — Cu atât mai bine! ~ Titi! — Ei, ce-i? — Titi! — Aud! — Titi, tu nu eşti singur, Titi! — Se prea poate! — Adinioarea când ţi-am vorbit, am auzit şoapte! — Asta înseamnă că ai auz fin! — Titi, nu glumi Titi, ştii bine că presentimentele mele nu m’au înşelat niciodată. E o femeie la tine, Titi! — Nu glumesc deloc şi nu văd de ce m’aşi ascunde : aşa este! — Titi şi mi-o spui asta mie, Titi? Mi se pare că visez! — Şi mie mi se părea că visez când am auzit ce-am auzit! — Ce-ai auzit? Cu cine ai vorbit? Ce nebunie te apucă. Trebue să te văd chiar acum. Te aştept jos, Mihai doarme. Vino! — Nici gândesc! — îmi eşti dator o explicaţie, Titişor! Ce ţi s’a mai spus? — Ştiu tot! — Ce ’nsemnează asta, Titi? — Iţi repet: ştiu tot! — Ah! Titi, mă înebuneşti! Acum văd eu ce este : cu siguranţă că iar ai vorbit cu intriganta aceia de Zoe! — Cu cine am vorbit, cu cine n’am vorbit, nu importă. Vorba e că sunt edificat asupra purtărilor dumitale. — Titi, îţi jur că dacă vii pentru o jumătate de oră, îţi voi explica totul. — Nu mai e nevoie! Prea târziu! — Uite îţi spun : e adevărat că am fost la „Chat noir” cu maiorul, dar Zoe m’a rugat. Numai pentru ea am fost. M’a luat cu sila şi acum dă vina pe mine ca să se acopere ea. E o mizerabilă!... — De-ar fi numai atât! -Ce-a mai putut să-ţi spună ? — Dar la Ştrand, tot cu Zoe ai fost? — La Ştrand ? — Fireşte, la Ştrand! — Asta-i minciună! La Ştrand îţi jur că n’am fost! — Dar scrisorile? — Oh! Mizerabila, mizerabila! De scrisori nu ţi-am spus, numai ca să nu te pierd. Simţeam că asta n’ai să mi-o ierţi niciodată! --- Dar mesele în cabinet particular! — Titi, cruţă-mă! Simt că înebunesc! Sunt atât de nenorocită! Ieri mă rugai să divorţez ca să te iau şi azi nici nu vrei să-mi răspunzi. Nimeni nu m’a înţeles. Ultima speranţă erai tu. Vino 161 © BCU Cluj măcar mâine dimineaţă. N’am să închid ochii toată noaptea. Te implor, vino! Te aştept zdrobită! Când îţi voi spune cum a fost, sunt sigură că mă vei înţelege! Adio! — Titi! Am închis aparatul. A mai sunat aproape o oră, la diferite intervale, dar n’am mai răspuns. Am dormit bine şi m’am sculat târziu. Dimineaţa mi-a oferit suficiente motive să mă împac cu sexul advers. De asta poate, mă simt acum neliniştit. Cine ştie ce catastrofe va fi provocat gluma mea stupidă.! * * * Domnul de-alături ascultase foarte scârbit această nouă minciună, când un tânăr svelt in uniformă de plutonier al regimentului 4 roşiori, purtând insigna de termen redus, se ridică dela masă, înaintând direct spre Wladimir : — Domnule Beceanu, mă iartă dacă sunt indiscret, dar trebue să-ţi spun că eu sunt Titi! Toţi par consternaţi. — Dacă aşi fi ştiut azi dimineaţă că dumneata ai telefonat în locu-mi, te-aşi fi ucis. Acum însă văd că-ţi datoresc recunoştinţă, pentrucă mi-ai deschis ochii. — Sunt lucruri asupra cărora e de multe ori mai bine să nu deschidem ochii niciodată, replică Wladimir, cu multă melancolie în glas. — Se poate, dar eu îţi mulţumesc! -—In cazul acesta, pentru a inaugura prietenia noastră, îmi dai voie să-ţi ofer un pahar de „champagne”. Şi către chelner : — Fluturel, pune te rog la gheaţă trei sticle de „Rhein natur". -Nu -i nevoie, cucoane Wladimir, am gata frapate vre-o cinci, rămase dela cabine. Şi pe când vinul spumos râdea în paharele de cristal, Wladimir care nici nu le văzuse, exclamă deodată : — E extraordinar, recunoşti, ca tocmai dumneata să fii acela. — Uite dovada, zise tânărul, arătând mai multe sgârieturi pe care le avea pe obraz. — Atingeri, zâmbi Wladimir, ciocnind paharul, în timp ce, cu aerul lui desgustat, domnul de-alături se ridicase să plece, convins şi el desigur că Wladimir nu minte chiar totdeauna. Erau trei şi-un sfert... © BCU Cluj VARIANTĂ DE BOCET LA ZORII ZILEI Bocitoarele. DE SANDU TUDOR Zorile: Zorilor surorilor vraja albă-a florilor zânelor cu ochi de rouă cu trup de lumină nouă! Ca zmeoaicele nebune ridicaţi-vă pe lume din cereştile fântâni cu ulciorul zilii ’n mâini. Treceţi geana nopţii ’n pripă suiţi zarea în aripă. Vă zoriţi pe roţi de vânt de ziliţi peste pământ să se-oprească ’n drum de cer fata răposată ieri. Prindeţi sufletul cu voi şi-l întoarceţi înapoi aci ’n lumea luminată de Dumnezeu bun lăsată, la miros de brazdă crudă, la păduri cu umbra udă, la arşiţa ’n plin de soare, şi la apa curgătoare şi la poama grea din pom şi la dragostea de om. Ce-a rămas pe năsălie sub priveghiul de făclie ziua treia să învie. Maica Domnului să dea mersul inima să-şi ia. Surioare bocitoare lacrămi mari de jelitoare cântec de ultimă seară plânset de gură amară. Iacă vezi noi ne grăbim fundul lumii limpezim cu mir binecuvântat vioriu în Revărsat. Sârguim pe roţi de vânt şi dăm ziua pe pământ dar n’am întâlnit pe cer fata răposată ieri. Duhul ei fără de samă a vâslit prin ţări de vamă cu aripi de zbor înalt pe tărâmul celălalt. ' A trecut de mult de noi şi nu ’ntoarcem înapoi fiindcă îngerul de foc ne-a sunat după soroc făr’ de preget să zburăm rouă să împrospătăm pe grădini cu pomi în floare ofiliţi de noaptea mare. Bocitoarele: Zorilor, surorilor, fuiorul culorilor pe deasupra munţilor 163 © BCU Cluj Bocitoarele: pe deasupra frunţilor cristelniţa zilelor beteala copilelor şi-a miresii ce-a murit fără ca să fi iubit. Ia’n spuneţi de ce goniţi şi de ce nu vă opriţi? De ce zborul vostru harnic să-şi toarcă firul zadarnic păenjeniş argintiu borangic pentru sicriu. Dece fecioara curată prea timpuriu răposată în lumină-o rătăciţi şi mai mult o despărţiţi de surori ce’nvăl îi coasă lămâiţă de mireasă, de fraţi sub geana făclii păzind veghea năsălii, de mama mult mângâioasă ce-o cheamă şoptit prin casă şi tatăl cea’nzăpezit ca un munte gârbovit. Zorile: Surioare bocitoare lacrămi mari de jelitoare cântec de ultimă seară plânset de gură amară. Iacă vezi noi nu silim peste lume nu zilim fuiorul culorilor pe deasupra norilor pe deasupra munţilor pe deasupra frunţilor, ca pe fata cea curată prea timpuriu răposată în raze s’o rătăcim şi mai mult s’o despărţim. Dară vezi ne-am îngrozit când pe ceruri sau ivit două stele verzi, cuminţi, luminiţe de ochi sfinţi , şi-una s’a şi măcinat vremea făr’ să-i fi sunat. Zorilor, surorilor, ce stingeţi comorilor focurile necurate din gorgane ’ndepărtate. Staţi în loc nu mai ziliţi crugul soarelui opriţi căci fecioara-aşa curată prea timpuriu răposată în lumină stă orbită şi rămâne despărţită de tihna umbrii din casă de candela cea sfioasă de tronul ei ticluit de răsboiu-abia urzit de horele nejucate de şezători nelucrate de fântâni neîntâlnite de aleanuri nedoinite de iubiri neîndrăgite de văiugi nelăinicite Zorile: Surioare bocitoare lacrămi mari de jelitoare cântec de ultima seară plânset de gură amară. Iacă vezi noi nu zorim cerul ca să lămurim în cleştar caranfiriu să răsară soare viu ca pe fata cea curată prea timpuriu răposată s’o oprească ’n loc orbită şi să fie despărţită. Dar poruncă de-alergat Maica Domnului ne-a dat să’nviem cu vânt jilav un crin cu lujer bolnav şi-apoi nimănui vreodată aşa putere nu-i dată crugul lumei să oprească pentru jalea omenească. © BCU Cluj SUB PECETEA TAINEI DE MATEIU ION CARAGIALE (urmare) ' f) fusese, mărturisea, vina ei că-1 lăsa singur. Scăpase din vedere tocmai în acea seară să mi-1 dea în seamă ; ştiam desigur... vara trecută dânsa ceruse dela poliţie pe cineva cât mai de încredere, mai serios, mai bine, să-l privegheze pe soţul ei de aproape şi avusese norocul ca acela să fiu eu. Şi acum, în grozava împrejurare prin care trecea, la mine alergase, în mine mai avea o slabă nădejde. Ab! să nu fi fost afurisita de politică, vechia lui racilă, aţipind stăvilită, ar fi rămas ascunsă. Lui i-ar fi trebuit odihnă, linişte, îngrijiri, nu acea aţâţare necontenită, acel necurmat sbucium. Prea întinsă, coarda vătămată trebuise să plesnească”. „Astea mi le spunea franţuzeşte ; născută, crescută şi trăită până la măritiş în străinătate, nu ştia, ca atâtea altele din lumea ei, deloc româneşte. Tuşea îi trunchia mereu vorba şi batista cu care cerca să şi-o înăbuşe, o lua dela gură pătată de un roşu, ce nu putea fi numai cel de buze. Iar chipul şi privirea îi trădau, aspră, o neîndurată hotărâre”. „Ne aflam, încheia dânsa, în faţa unui fapt împlinit, tot ce mai rămânea era, dacă se putea, să nu fie dat în vileag şi aceasta cu orice preţ, chiar cu al vieţii soţului său. Mă ruga să încerc eu să-l caut şi dacă, printr o minune, s’ar întâmpla să-l găsesc, viu sau mort, să-l aduc numaidecât acasă, în cea mai mare taină. Când zicea să nu se afle, înţelegea numai de cei de „sus”, altfel era chiar nevoe de doi-trei „subalterni sdraveni, dacă s’ar fi împotrivit cumva ştiam cât era de vânjos să nu fi pregetat a pune să-l împiedece să ţipe şi să-l lege. Şi-mi cerea să jur că voi face întocmai”. „Mă desmeticii după ce rămăsei singur. Să nu fi fost parfumul gras şi greu ce lăsase în urma ei femeia care plecase, după ce-mi luase jurământul, aşi fi crezut că visasem. Nu-mi închipuisem până atunci să pot fi vreodată supus la o atât de grea încercare. Că vezi, eu mai jurasem odată, atunci când intrasem în slujbă şi eram acum legat de două jurăminte potrivnice dintre cari pe unul trebuia să-l calc. Pentru vre-un altul n’ar fi fost nimic mai uşor decât să meargă dimineaţa la-ministreasă, liniştit, să-i spuie că-şi dase, cum ar fi şi fost fireşte, osteneala în zadar şi apoi, făcând pe nisnaiul, să-şi vadă înainte de rosturi fără a se sinchisi. Eu însă, fecior, nepot şi strănepot de hagiu, hagiu eu-însu-mi am făcut, ştii, un Paşte la Ierusalim puteam oare ;şa ceva? Datoria mea ar fi fost să merg într’un suflet să-i aduc prefectului totul lâ cunoştinţă 165 © BCU Cluj ca, la rândul lui, să se ducă şi el, neîntârziat, la palat, să-l deştepte pe Vodă şi să-i raporteze — aşa era pe vremea mea, nu ştiu cum o mai fi acuma cu boerii noi... Chibzuiala mi-a fost scurtă ; a mai fi pregetat era de prisos ; ca să rămân credincios unuia din jurăminte trebuia să mă desleg de celălalt şi nu aveam nici măcar putinţa să aleg. Am luat deci o foaie de hârtie şi, stăpânindu-mi tremurul mâinii, mi-am scris demisia. După ce am iscălit-o, mi s a risipit tulburarea, m’am simţit uşurat. Am deschis fereastra să iasă parfumul care, îndulcindu-se, se făcuse mai pătrunzător şi-mi da greaţă. Aerul de afară era jilav şi lin. Plutind agale deasupra oraşului adormit, se scutura în trecere un nor”. „Trebuia acum să plec în cercetare. Se putea însă mai mare nebunie, — spune — unde s’o fi apucat, un om singur, încotro? Ei, în atare împrejurare” — şi conu Rache luase între două degete cartea de pe masă şi o scutura — „ce-ar fi făcut în locul meu detectivul cel mai năs-drăvan? S’ar fi plimbat şi dânsul prin odaie până când, obosind, s’ar fi lăsat să cadă pe un scaun ; poate că n’ar fi avut chiar ca mine fierbinţeală : fără să fi aţipit, în capul meu, întâmplarea ministrului se împletea, la fel de prăpăstioasă, cu cele din „l’Histoire des treize”. Dar deodată tresării"... — „Nene, nene! auzii la fereastră. Cunoscui glasul nepotului meu Petrică, bietul Petrică Ştefu, tu nu-1 ştii, care a fost la Galaţi, la Curte; s’a prăpădit tânăr încă, săracul, de inimă. L’am ţinut la mine în casă, ca pe copilul meu, cât a fost în Universitate şi ca să aibă şi el un ban-doi, ca băeţii, îi făcusem rost de un loc de sub-comisar.” — „Hai, nene, lasă tot şi vino numaidecât!”— „Dar ce e?” — „Hai, îţi spun eu pe drum, hai numai odată, pentru Dumnezeu”! „Şi-mi închise geamurile pe dinafară”. Cum am ieşit, nu mai ştiu. Şi am pornit-o amândoi pe Armenească, spre bulevard. Nici o birjă goală. Estimp, îmi povestea pripit, înecându-se”. „Fusese la sindrofie, în Spătar, la o cucoană, Ana Melic. Plecând de-acolo însoţise o mosafiră până acasă, în Plantelor. Când s’a întors, a fost oprit la colţul bulevardului de gardistul din post care i-a raportat că, trecând cu puţin înainte, ca să nu ocolească, în calea Moşilor, prin locul viran de care fu vorba, dase peste o matahală de om bine îmbrăcat, întins cu faţa în jos, pe un maldăr de gunoi. A încercat să-l scoale, l-a sgâlţâit, dar degeaba; trebuie să fi fost pilit numărul unu. S’a dus să-l vadă şi Petrică. Faptul că avea pălărie înaltă nu l-a isbit, pe atunci purta „joben” toată lumea, toată ziua. Să-l trezească n’a izbutit nici Petrică, s’a mulţumit numai, ajutat de gardist, să-l întoarcă pe spate. Li s’au tăiat atunci picioarele : latul piept al adormitului era brăzdat în veriu, peste cămaşă, de o largă lentă galbenă, iar pe frac străluceau una deasupra alteia două stele de argint ”... — „...ministrul”! îngânai, apucându-mă de grilajul casei Stăncescu, să nu cad. La lumina albăstrue a lămpilor Iablochkoff, mi-a spus pe urmă Petrică, parcă-mi luase pânza depe obraz. Făcui o încordare desnăjduită şă-mi adun puterile ca să merg înainte, dar nu o găsii "pe aceea de a mai rosti un cuvânt. Iţi închipui groaza lui Petrică la gândul că s’ar fi putut să-mi vie şi mie rău şi să se vadă cu doi în cârcă”. „Cu toată tinereţea lui, la sguduitoarea descoperire, el nu-şi pierduse capul. întâia lui grijă fusese să nu se afle. încheiase pardesiul ministrului şi-i ridicase gulerul şi, cum văzuse că în odăiţa dela cârciumă era întuneric, fiind, ca peste tot, bine cunoscut în partea locului — era raionul lui — mersese la cârciumar, îi suflase la ureche că unui boer îi venise rău pe locul de alături şi că voia să-l aducă în odăiţă. Treaba nu fusese tocmai uşoară, deşi român voinic, deprins să se umerească cu buţile, „jupânul” împreună cu gardistul, alt vlăjgan cât toate zilele, cu mare casnă şi după multe opinteli, isbutiseră să-l vâre pe boer şi să-l culce. Cârciumarul adusese o pernă şi i-o pusese sub cap, iar Petrică, lăsându-1 în paza gardistului, se repezise, negăsind birjă, în goană la mine, cu frica de a nu mă găsi acasă”. „Ajunsesem însfârşit”. „In odăiţa, pe lângă care nu pot trece fără să nu mă înfior, în lumina chioară a unei lămpi 166 © BCU Cluj afumate, ministrul zăcea într’un somn greu, un fel de leşin întrerupt în răstimpuri de tresăriri şi svâcneli puternice. O spumă uşoară îi se închega la colţul buzelor. Erau, în vecini, doctori cunoscuţi mie, la colţ dincolo, spiţeria, dar n’aveam voie... singurul lucru ce trebuia să fac era ca, pe furiş, să-l aduc acasă”. „...se trezise, se scula. Spaima mea : să-l fi apucat, Doamne fereşte, o furie, ca Samson ar fi dărâmat casa pe noi. Dar nimic. Aşezat acum, sta liniştit. Mă cuprinse o milă adâncă. Cu chipul acela umilit, prostit, cu trăsurile schimbate, nu-1 recunoşteam, precum nici dânsul nu arăta să mă recunoască. Ochii în cari eram învăţat să văd scăpărând fulgere se ţinteau acum în gol, ca fierţi, fălcile acelea puternice împlinite de favoriţi erau căzute, larga bărbie îi tremura. Se lăsă fără împotrivire să-l ducem la o birjă căreia îi daseră drumul nişte cheflii. Mă şuii şi eu lângă dânsul, după ce ridicai coşul, iar Petrică se cocoţă pe capră, lângă birjar. O luarăm prin mahala, pe la Popa-Rusu, pe la Popa-Chiţu la Făgădău, apoi pe Romană dealungul, drept, până la dânsul acasă. Spre altă uimire a mea, acolo, el se dete jos singur, intră şi fără a ne băga de seamă, nici pe feciorul care ne deschisese îndată ce auzise intrând în curte o birjă — pe atunci nu erau cauciucuri — fără a ne băga dar de seamă, ca şi cum n’am fi fost, străbătu antreul cu paşi ţepeni şi se sui pe scară la catul al doilea unde era odaia sa de culcare”. „Bogata locuinţă avea aerul lugubru al tutulor încăperilor mari şi cu oglinzi, slab luminate. Voii să mă retrag. Dar, din pervazul uşii salonaşului, de după o perdea, mă chema ministreasa”. „Nedesgătită, nedessulemenită, fără un zuluf clintit: aceiaşi. îmi ceru să-i povestesc tot ce se întâmplase, pe larg, amănunţit, ascultând cu luare-aminte dar nu şi mişcată. Mă întrebă apoi unde era Petrică. II lăsasem afară, zicându-i să mă aştepte în birjă, pe stradă, mai departe. Mă puse să-l chem. II adusei şi-i îl înfăţişai. II întrebă ce putea face pentru el. Răspunsei eu în locul lui; în faţa boeroaicei, Petrică, de soiul lui desgheţat şi isteţ, se fâstâcise, pusese ochii în pământ şi-şi învârtea pălăria ca prostul. Spusei că îşi luase în Ianuar, licenţa, numai cu bile albe, şi ţintea să intre în magistratură, dar ar fi dorit un loc Ia Galaţi unde îi erau aşezaţi părinţii, la casa lor. Se făcea tocmai zilele acelea o mişcare.” „ - Vei merge dumneata”, îmi zise, „chiar acum dimineaţa la ministrul de justiţie, şi-i vei spune, din partea mea, să facă decretul de numire al dumnealui dar neapărat, chiar dacă locul ar fi făgăduit sau dat altuia”. „Trase un sertar de unde scoase trei fişicuri şi două hârtii de o mie şi-l rugă pe Petrică să le primească. Să aibă de cărţi şi de haine’mai ales. „Un magistrat”, zise, „trebue să fie decent”. Şi, privindu-1 în ochi, adăogă : „discret”. „Când fu să plecăm mă luă laoparte să mă previe să fiu faţă de soţul ei ca şi cum nu s’ar fi întâmplat şi n’aşi fi ştiut nimic, pentrucă nici dânsul nu avea să-şi aducă nimic aminte”. „Ieşind de acolo, îi spusei lui Petrică să meargă singur cu birja, eu voiam să mă întorc pe jos. Ţinu să mă însoţească şi făcurăm lungul drum până acasă, în Popa Rusu, în tăcere. îmi lipseşte măestria de a reda starea mea sufletească de atunci, vălmăşagul gândurilor ce mi-a viforât pustietor prin minte în acea noapte, noaptea cea mare, noaptea cea de pomină a vieţii mele”. „Nu m’am mai culcat. Am luat iar pe Balzac şi nici odată nu m’am pătruns întru el atât de bine : nu trăisem şi eu oare câteva ceasuri în plin Balzac ? „Ar fi fost vrednică de pana lui, istoria din acea noapte, istorie tenebroasă şi stranie. Cum putuse un om atât de greoi, de trupeş, să sară din mersul oricât de încetinit al trăsurii şi încă fără ca vizitiul şi feciorul să simtă, pe unde rătăcise, ce făcuse, cei-şe întâmplase înainte să ajungă acolo Unde fusese găsit. Şi-ar fi închipuit cineva ca în omul acela, arătos şi falnic, din huzur croit după un tipar de uriaş, să mocnească o aşa înspăimântătoare meteahnă? De câte ori mi-aduc aminte, îmi pare că mă aflu pe o margine de prăpastie, mă înfior, ameţesc . „Am mers de dimineaţă la Justiţie pentru numirea lui Petrică — s’a făcut îndată, bine-înţeles — de acolo la poliţie. Am puricat toate rapoartele, i-am întrebat pe toţi dacă noaptea nu se petre- 167 © BCU Cluj clise nimic deosebit. Nimic. Aşteptam pe prefect, când mă pomenii cu şeful de cabinet al ministrului, dând busna în birou la mine”. „Venise să-mi aducă la cunoştinţă că „şefesa” îl chemase să-i dea ordin să ne strecoare, pe mine şi pe Petrică, într’un decret de decoraţii care pleca la semnat. II trimisese apoi la primul-mi-nistru să-i spuie că dorea să-l vadă cât mai degrabă. Primul-ministru venise numaidecât şi stase cu dânsa cam o jumătate de ceas. Se ţinuse apoi, adunat în pripă, un consiliu de miniştri, în care se luase hotărîrea neaşteptată de a pleca dela guvern. Ministrul nostru lipsise dela consiliu ; fiind bolnav trebuia să stea câteva zile în casă. Deocamdată nu primea pe nimeni”. „Vestea demisiei cabinetului se împrăştiase repede în tot oraşul, laolaltă cu aceea a îmbolnăvirii ministrului, fără a fi puse în legătură. Am mers după amiazi la Cameră, cu o treabă a prefectului, am mers cam în silă : avea să-şi desvolte interpelarea asupra situaţiei guvernului poate cea mai mârşavă dintre javrele cari au ajuns oameni mari la noi şi din cele mai tăvălite, la tot prilejul, de ministrul meu. Se urcase la tribună şi începuse să-şi reverse balele asupra aceluia care nu se mai putea apăra. Nu-mi făcea rău atât să-l aud cât să-l văd, beat de înverşunarea slugii ce poate lovi nepedepsită în stăpân, cu privirea chiondorâşă şi tulbure, rânjitor şi sbârlit. De aceea, aşezat în fundul sălii, îmi sprijinisem coatele pe pupitru şi, cu fruntea pe mâinile împreunate, închisesem ochii, când, deodată, aprigă ca o grindină, se porni, vie, o răpăială de aplause”. „Visam, era oare cu putinţă ? „... ministrul!.. © BCU Cluj « Oi O E DE D. CIUREZU A R 1 1 înaintea noastră se ridică soarele. Boii mei cu greabănile roase trag Şi brazda se întinde în şirag Jnoptând lumina şi ogoarele. In urma ei viu eu brazdă grea şi cânt Lanţ de ciocârlii au sburat din mine. Boii trag purtând dogori senine Şi sufletu-mi de înălţimea vremii frânt. Câte mâini n’or învia în mâna mea Şi ochi, a cât-a oară-or însori Când talpa mea ’n pământ o răcori Indoind nădejdile pe ea... Hăis, hăis Sălban, spre zările adânci înaintea noastră se ridică soarele, Şi ’n veşnicii vor plămădi ogoarele... Hăis, hăis Sălban, spre zările adânci. RODUL Primiţi-mi rodul brazde de lut In voi crescut, din voi cules, în voi întors Rodul meu sărac, de nimeni ştiut, Din adâncimile din care eu l’am scos. Primiţi-1 şi înfrăţiţi-1, şi-l rodiţi, Că vor veni pasări mii şi vor cânta Şi oamenii râzând s’or bucura De-atâta dar crescut pentru trudiţi. Şi când puhavi, sătui, de spice grele, Cu care de aur s’or pierde pe drum Aduceţi-vă-aminte de rodul de-acum In care-au munţ amiezile mele. 169 © BCU Cluj BELŞUG Anul greu de roade s’a ’ndoit în ram Şi spicele ’n lanuri au căzut pe-o rână, Ugerul turmelor cură ’n ţărână Şi miei nici nu ştiu câţi mai am. Cirezile vin cu sara pe poartă Şi boii se ’npung duşmănos, Iar duzii de atâtea dude i-am scos Şi nici-o albină n’am găsit moartă — Unde s’adun porcii că-mi rămâ ’n grădină Şi oarele naibii ce-mi murdăresc tot Aşi vrea să fiu singur, să stau, şi nu pot C’aştept o sută de care cu aur să-mi vină... Ioane, deschide hambarele ’n soare Să le ’ndop cu aur pân’ la căpriori Şi să ’ncepem apoi brâu de sărbători Până la viaţa viitoare... RUGĂ Fă-te^copac sufletul meu Sau aripi de pasăre albă Şi poartă în largul văzduhului greu A rodului salbă. Am împărţit la pasări hrana lor. Şi oamenilor şi viermilor, Am dat Un pumn curat Din bogăţia mea şi-a zărilor. De-acum florile şi frunzele şi crengile Se vor pleca sub legile Totului, văzduhului, C’am închis în minunea sâmburului Ruga de mâine a pământului. Du-mă cu tine, văzduh şi vâltoare, Renaşte-mă ’n tine lumină de soare, Pământule prieten, pământule mare, Adună-ţi a frunţii genune şi floare. © BCU Cluj c 0 I N C I D E N T A VICTOR DE PAP ILI A N Alscuns după un mic adăpost de nisip, ca’n scorbura unei măşti de avant-post, trântit pe pântece, cu fruntea în mâni şi trupul ondulând leneş, profesorul Corneliu Neofit încerca să se odihnească după o istovitoare plimbare pe malul mării, gustând în nisipul călduţ, ca într’o albie de aluat încropit, voluptoasa rezistenţă a mişcării abia împiedicată. Era prima zi de vacanţă şi prima vacanţă dela război încoace, cu dinadinsul zmulsă din trupul îndesat al anului de lucru. Avea nevoie, socotise el, de un popas silnic, proptit în gâ-fâita-i hărnicie, căci în anii din urmă, lunile de vară îi slujiseră, nu cum era firesc, pentru odihnă, ci la recuperarea cu multă trudă, a timpului risipit inutil, fie în grija de front, fie în trândăvia siguranţei, de el, sedentarul dosit într’unul din birourile cele mai dosnice ale statului major. Şi munca asta îndârjită îl sleise! Nu mai avea spor la creaţie, pierduse încrederea şi dorul de inedit, devenise posac, preocupat şi neliniştit; lucrul şi-l continua ca într’un atelier, mecanic şi limitat, fără iniţiativă, fără emulaţie şi fără avânt; se trezise cu apucături de om mediocru, complăcându-se mai mult în bibliotecă decât în laborator, şi-şi simţia trupul îngreuiat, tânjind a sedentarism. Vedea bine că-1 păştea perspectiva unei dezolante bătrâneţi, bătrâneţea la treizeci şi cinci de ani. Deaceia luase hotărîri categorice. Trebuia mai întâi să doboare stratul gros de lenevoasă nepăsare, în care activitatea lui, ca un piston într’un cilindru, bătătoria pe loc şi apoi, eliberat, să procedeze ştrengăreşte, cu veselie şi voie bună de student scăpat de examene. Să simtă anul de muncă frânt în două printr’o minunată vacanţă, să se bucure ca un veritabil vagabond, de prietenia neprecupeţită a naturii, şi să aducă de-acolo, în firea-i ghiftuită de atmosfera sumbră a laboratorului şi a bibliotecii, radierile unui cristal pur, dospit din sare, briză şi azur. • Dar abia coborît pe plajă, în costum de baie învestmântat, trebuise să recunoască infirmitatea unei prejudecăţi de proastă educaţie, înfiptă în sufletul său de om modern, ca işlicul unei tombatere în miezul Unui ou de ciocolată. Goliciunea, în loc să-i înalţe trupul liber şi prosper în natura plină de aer şi lumină, îi producea un sentiment de jenă, care dimpotrivă îl gârbovia. 0 poruncă neghioabă, insistent şoptită însă la urechea sufletului, îi opria orice elan. Nu-i rămăsese din ritmul interior al simţirii, decât mişcările mărunte şi meschine, ca bolboroseala paşilor într’o retragere împleticită. Inima-i se pipernicise. Avea o înfricare candidă, de mireasă în 17/ © BCU Cluj camera nupţială, oricât s’ar fi mustrat de pricinile ăstui caraghioslâc. Şi era de înţeles! Nu cunoscuse orgoliul gimnasticilor. Corpul îi fusese străin şi indiferent, nici piedică, nici zestre. Acum îşi da seama că reflexiunea gândirii asupra trupului, era o operaţie tot atât de evoluată ca şi cea a gândirii asupra gândirii. Din goliciunea-i zgribulită sub împroşcarea de nisip a duşului, nu-şi amintia vreo posibilitate estetică, ci doar imaginea unui corp otova lucrat, cu detalii plastice de viaţă amară, picior plat, degete noduroase şi unghii încarnate. Trăise prin cap! Avea o figură serioasă şi interesantă, care cobora peste întreaga înfăţişare, ca şi nimbul sfinţilor catolici, peste scapulară şi centură în jos, până la sandale. Şi deodată se văzu în postura de a se rosti prin corp, nu copil sau adolescent, ci la vârsta la care răspunderea toarnă plumbul grijii în fiece mişcare. Era firesc deci, să se ruşineze de corpul său, ca de o rudă foarte apropiată, neîngrijită şi prost educată, cu care trebuia să iasă în lume. Tendinţa care-1 obligase să se izoleze, nu-1 minţise. Nu făcea o neghiobie, ci deocamdată un act de prudenţă. Dincolo de un dâmb abrupt ca un parapet de cetate, se găsia un loc singuratec, ascuns vederii lumii. Aci, de unde se desfăşura ca pentru el singur, întinderea mării, până la limita ce închide oblonul încurbat al cerului, pe orizontul apei, profesorul se opri. Iute se simţi obosit. Trebuise să-şi şlefuiască vederea lui de om nordic la lumina pâraielor de azur pur şi aur alb, podidite din orbitele cerului; aierul tare, durase parcă ziduri de gheretă împrejurul trupului său, în timp ce razele soarelui repezite din înalt în pofida oricărui obstacol, îl împroşcau cu putere de explozie. Privise apoi, cu prea multă pasiune, ca orice nou venit! In loc să-şi apropie frumuseţea, ei i-se dăruise. In curând nemărginirea se desfăşură din sufletul său, ca sângele dintr’o vână plesnită. Şi asta îl doborîse! Un loc ferit de soare nu se găsia nici chiar la poalele dâmbului. Atunci, se trânti în nisip la întâmplare, scurmă cu degetele un adăpost pentru cap, apoi pe pântece, cu picioarele întinse şi mânile îndoite sub frunte, încercă să obţină slobozirea oboselii, doar prin filtrul subţire al unui aţipit. Fără întrerupere însă, mintea lui, ca o manivelă, învârtea într una panglica îngustă a conştiinţei, pe care stau ţeapene marea, aerul şi soarele, cu întreaga lor nemărginire. Marea era liniştită. Ca o pojghiţă de cleştar abia prinsă, suprafaţa ei se mişca încet şi ritmic, fără val şi fără spumă. Din soare, razele ploau cu clăbuci de lumină. La orizont, pe sub cerul în stăvilar, luciul apei trecea departe în cuprinsul nesfârşitului. Doar un gâlgâit de sunete perlate, la fel cu glu-glu-ul unui izvor de munte, se auzia sunând din dunga subţire a Unei unde de lângă ţărm, ca şi cum pe sub apa mării, ar fi alergat aci, înconjurându-1 în tiv subţire, un râuleţ zglobiu. Apoi, profesorul descoperi depărtat şi mugetul mării, desprins parcă din alcătuirea firească a apelor, ca secretul unui bas, tăinuind pe sub portativul unei melodii uşuratece. Stăpânită, marea urla înăbuşit. Profesorul asculta cu luare aminte şi curiozitate acest contrast melodic, şi deodată îşi opri gândirea, ca printr’un şurub. Venise aci pentru odihnă. Medicii îl sfătuiseră şi el simţise nevoia unei desprinderi totale din munca silnică a învăţământului. Avea motive puternice să se învinovăţească. Nu cunoscuse ce-i odihna, el care studiase problema surmenajului. Se simţia îngreuiat de povara şi deşertăciunea bogăţiilor adunate în mintea lui. Şi ca să se ierte, trebuia măcar o lună pe an, să scape de tortura de sfredel a gândului nou, să se ştie departe de goana fără de sfârşit a duşmăniilor universitare, şi, relaxat din toate mădularele sufletului său, ca o broască ce pluteşte în voie, să se facă una cu natura nepăsătoare gândului şi simţirii. Nici să observe, nici să judece! Să oprească în stăvilar cursul odată pornit al gândurilor. Observaţiunilor, să le dea drumul ,ca picăturilor de apă pe un zid de majolică ; să-şi pună sub obroc lumina ochilor şi să-şi înfunde urechile oricărei mişcări melodice sau ritmice ; să elibereze, dacă ar putea, intuiţia din conturul eului său, iar el, revenit la mulţămirea primară a animalului, ca o omidă agăţată de treapta unui scrânciob, să trăiască 172 © BCU Cluj în rotirea lumii fizice, doar din sprijinul simţurilor inferioare, singurele care par să perceapă esenţa naturii, pipăitul, mişcarea şi mirosul aierului proaspăt. Şi iată-se prins în delict de contrazicere. Obişnuinţa era prea tare. De când fusese numit asistent ţa institutul de psichologie experimentală, creierul i se prefăcuse în maşină de destrămat reprezentările. Şi acum, profesorul, în pofida obligaţiunilor impuse, văzu perindându-se fără voie, doai în virtutea obişnuinţei, ritmul liniilor şi al suprafeţelor, tonurile de lumină şi culoare ale crâmpeiului de natură, pe care-1 refăcea ca pe pânză, simplificat, stilizat oarecum. Ridică puţin capul. Pleoapele-i păreau căptuşite cu lame de oţel, alese din lumina prea vie. închise din nou ochii. Mii de stele albe săriră din neant, jucară câtăva vreme în întunerecul catifelat, şi dispărură în gol, în gol pur, ca cel al lapsusului. - Parc’ar fi fulgi îngheţaţi în lumina unui felinar, şi îşi aminti, în pofida vrerii lui, de jocul imaginilor consecutive. Trebuie să mă dispersez şi mai mult. Conturul sufletului meu stă ţeapăn, ca şi conturul unei ţări pe hartă... Strânse ochii cu putere, ca un copil ce nu poate adormi; imediat se batjocori cu un zâmbet interior, de mişcarea-i caraghioasă. încercarea lui de a pune stăvilar întâlnirii mecanice a imaginilor, tocmai când voia să-şi odihnească mintea, i se părea deadreptul absurdă. Marea, soarele, azurul pur şi nisipul roşu, trebuiau lăsate în voia lor, să-şi împletească orişicum însuşirile. Pe deasupra bazarului cu imagini, pe unde el îşi surprinsese plutind gândirea, se dobândia odihna sufletului. Realizase astfel în intimitatea lui, celebrul experiment introspectiv şi se bucura de-monstrându-şi neatârnarea gândirii de roirea imaginilor subjacente. Prinse cântecul de râuleţ zglobiu, al mării, şi porni dealungul lui. Acum începu peregrinarea. In afară de timp şi spaţiu, el plutia când pe o navă aeriană, când sălta pe nişte schiuri fantastice. De se opria o clipă, stăruind asupra unui fapt, numaidecât se pornia şi mai înverşunat. Undeva departe, dar nu în afara lui, ci ascuns în întunecimea făpturii, se găsia alt ins, care poruncia : mai departe! Şi peregrinarea îşi începea din nou cursa. Piscuri escaladate dmtr’un avânt, codri străbătuţi cu unduiri de şopârlă, râuri trecute ca torpila. Şi mereu tablouri, tablouri!., ca’ntr’o defilare cinematografică. Orice pauză în grozava goană, era un întuneric. înainte!., auzia el poruncind. Soarele era mic şi scorojit, ca un măr din cămară, iar marea, prinsă parcă într’un ciubăr. Ideile se preschimbau în felinare colorate şi versurile lui Verlaine, în cântece pe coarda re. Simţi vârtejul unic din preajma somnului. Creierul rotund şi teşit sfârâia ca o piatră de tocilă. Culori, în chipuri nedefinite, de ambră, cornalină şi peruzea, se perindau înaintea lui, apoi şerpi încolăciţi, ca braţe de dansatoare ce indică nesfârşitul, şi vitrine cu sclipiri de paillete în bal... 0 tuse scurtă şi uscată din gât, terminată ascuţit, ca un cotcodac de găină, îi nărui întreaga fantasmagorie. Se trezi gâfâind şi îi fu ruşine. Avusese în el, din porunca lui, şi pe sub controlul lui lucid, o fugă absurdă. Voind să se odihnească, mai mult se obosise. Lângă el, se găsia un viligiaturist. Soarele era alb şi greu, ca de piatră exploadată. Prin aşchiile lui curgea praf de lumină. Marea tremura în bulbuci subţiri; se părea că poartă în nesfârşitul ei doar coji de nuci aurite. îndepărtat şi ursuz, ea ţinea ca o mustrare de bătrână, isonul aceluiaş glu-glu zglobiu şi copilăresc, şi din firea ei de stihie închinată altui tărâm, se alegea parcă printr’un scoc ascuns, o vână cu iz pământean. , ' . Kfc; • • , ■ ' • * ‘ % Prin urmare, nu mai era singur. Neofit privi pe subascuns tovarăşul său de solitudine. Gol cu spatele întors spre el, omul îşi soria doar o parte a pieptului şi a pântecului. Ca să-şi ascundă ruşinea goliciunii, îşi acoperi ochii cu braţul ridicat. ~ Un ruşinos neruşinat, gândi profesorul, cătând la impudenta lui atitudine. Se fereşte ocolind privirea altora, caşi copiii ce-şi ascund faţa în pumni... 173 © BCU Cluj Avea, înodat ca ’n bumbi de şiragul vertebrelor, un trup schilav. Coastele îndoite prea tare păreau gata să plesnească, ca nişte speteze uscate, iar deşertul rinichilor se afunda adânc în jos sub aripa şoldului. Pielea îi era cafenie; întinsă şi lipită de nodurile oaselor, ea atârna pe la gât, subţiori şi coate, în cute lăbărţate şi jilave. — Trăieşte în noi despotic, viziunea artiştilor şi ne supunem comandamentului ei, gândia el. Formulele ţepene ale staticilor modele egiptene, figurile senzuale ale bărboşilor asirieni, musculaturile efeminate izvodite din gimnaziile atleţilor greci sau cele muncite de geniul lui Michel Angelo, însfârşit, graţia unduitoare a liniei din desenurile stilizate, toate creiază simboluri rigide ca nişte categorii de judecată. Când vru să prindă mai abstract adevărul gândurilor, simţi desluşit că’n minte avea două scheme — ascunse ca două manechine în pivniţa unui teatru — una pentru bărbat, modelată viguros din planuri abrupte, parcă doar din dăltuirea pietrei, şi alta, pentru femei, suplă, sveltă, elegantă, ca dintr’un jurnal de modă, produsul stilizat al liniei. Intre acestea, vecinul lui încercă să se întoarcă. Cu mişcări multiple, scurte şi repezite, descompunând stângaci mişcarea amplă şi cursivă a trupului sănătos, el se ridică mai întâi în coate, apoi în mâini. Abia atunci, profesorul observă că insul avea un picior lipsă, amputat din coapsă. — Parcă-i un crab cu piciorul retezat, gândi el şi îi veni să râdă. Omul, preocupat doar de cura lui, îşi ridicase cu ambele mâni, bontul, ca pe un vas de flori, rezemându-1 de piciorul sănătos, şi-l îndreptase cu multă grijă spre soare. Apoi, se întinse fără nici o jenă, potrivi trupului poziţiunea cea mai comodă şi îşi acoperi din nou vederea, cu dosul mânilor. Profesorul continua să zâmbiască în sine. Ce-1 făcea oare caraghios? Lipsa de pudoare sau lipsa unui picior ? îşi aminti de teoria socială a râsului şi apoi de toate celelalte teorii, înşirate ca’ntr’un scurt rezumat de examen, pe acolade. Parcă în teoria degradării s’ar fi încadrat mai bine. Un estropiat este de fapt un degradat. Iată o chestiune bună de reluat, explicaţia râsului, deşi dela Aristot şi până la Bergson, ea a frământat multe minţi ilustre. Se găsia din nou în laborator, imaginând procedee ad-hoc de realizare a comicului, pentru un studiu experimental; apoi dispoziţiuni speciale de înregistrare şi de măsurare a timpului de reacţiune, când auzi pe vecinul său mormăind supărat. Se întoarse şi-l văzu cu halatul tras pe umeri şi cu hainele strânse mototol, gata de plecare. Profesorul pricepu repede pricina supărării. Din direcţia opusă, venia pe ţărmul mării, o familie compusă din tată, mamă şi copil. — Ii e ruşine de femeia care soseşte, gândi profesorul. Prin urmare, are în el un grad de pudicitate. Ologul o pornise repede acum, parcă plutind pe cârja din subţioară. Când dispăru după dâmb, Neofit simţi pe dâra privirii picurul unui sentiment duios, ca după o barcă ce coteşte la orizont. Se stabilise între el şi nenorocitul olog, de care cu câteva minute înainte răsese, o adevărată simpatie. — Ca într’un vagon de tren, îşi zise profesorul... Cu câtă duşmănie primim pe noul venit care vatămă tihna liniştei noastre. Parcă ne calcă fruntariile unui bun, şi ne atacă drepturile de prim ocupant. Peste două staţii însă, ne trezim prieteni cu el şi duşmănim împreună, pe cei care se vor urca la staţia viitoare. Locul este mijlocitorul tuturor împăcărilor. Nemulţămirea profesorului creştea duduind, pe măsură ce noii sosiţi se apropiau. Ologul se insinuase pe furiş, ca un animal de pripas, întâi în umbră şi apoi la vedere. Era tăcut şi umil, se mulţămia cu fărâmele unei bunăvoinţi, fericit parcă să îndeplinească oficiul de vietate bătrână — câine jigărit, sau pisică amorţită, ce animează singurătatea unui mizantrop avar. Dar cei ce veniau? Se vedeau a fi sănătoşi, deci îndrăzneţi şi gălăgioşi. Şi iar i-se desluşi, în ciuda oricărei mişcări logice, sentimentul de proprietate atacată. Necunoscuţii călcau un ţinut, 174 © BCU Cluj măcar sufleteşte apropiat lui. Apoi vru să găsească absurdei lui porniri, o altă justificare, dacă sar fi putut cu argumente mai din adânc scormonite. Dar în zadar! Adevărul îi fugea prin minte, ca umbra cuvântului uitat. Abia de-1 dibuia, că şi pieria! Atunci, redevenit banal, ca orice om la furie, trecu dincolo, cu unelte cu tot, în atelierul locului comun. — Făţărnicia snobismului, prostia, ridicolul şi nesimţirea, exploatând goliciunea ca prilej de modă, apoi parada exhibiţionistă întemeiată pe insuficienţă şi perversiune, . . iată, gândi profesorul, un alt fel de a urmări desfăşurarea logică a antipatiei mele. Câteşitrei, tatăl, mama şi copilul, sunt grimaţi cu acelaş fard, al impertinenţei. O fi în sticlele fumurii, care parcă le astupă nişte orbite supte de conţinut, însuşiri de pază folositoare vederii, dar, fără îndoială, ele conţin şi multă farsă . . . Dar capele, cu fason păsăresc şi halatul tatălui aruncat pe umeri şi prins pe dedesubt, de poale? Parc’ar fi o familie de bufniţe, menită să împiedice lumina peisagiului ... Simţia desluşit totuş, că o atare motivare era clăbuc de săpun şi că fundul clocotind îl slobo-zise necinstit de nedrept, împotriva unor necunoscuţi. Constatarea nedreptăţii îl ruşină şi prin ruşine se dezmetici.. Abia atunci, el putu recunoaşte adevărul rotund şi plin, mărgăritar de oţel, ivit fără nici o trudă, ca prin despicarea a două valve de întuneric. Mânia proiectată înafară nu era altceva decât reacţiunea firească împotriva propriei sale timidităţi, şi ca pe o grenadă izbită, trebuia s’o arunce aiurea de teamă să nu exploadeze în el. Avea să desluşească acum neînţeleasa lui înfricare, dar nu prin alţii, ci prin el. Plecând dela goliciunea lui, putea să înţeleagă şi goliciunea celorlalţi, şi din izolarea lui, judecând cinstit, să deducă mentalitatea de grupă a celor de pe plajă. Caşi militarul, care pentru prima oară îmbracă haine civile, aşa şi el se simţia scăzut ca însemnătate în lume. Asta era adevărul de bază; restul urma cu obligaţie de corolar. Se izolase de oameni, acum îşi da seama — ca să se ascundă. Trebuia să-şi păzească eul înfricat, de vecinătatea celor mulţi şi tari, grupaţi prin însăşi atitudinea lor, într’o nouă societate, cu obiceiurile şi îndatoririle ei anumite, societatea celor goi. Era un intrus şi estropiatul îi devenise, fără nici un gest măcar, un asociat, prin însăşi estropierea lui. Ca şi el, era un element de periferie. Noui sosiţi dimpotrivă, învestmântaţi în costume de mătase, cu aristocratică ţinută, desfăşurând în urma lor peisagiul ţărmului, ca pe un domeniu seniorial, făceau parte, de bună seamă, din cealaltă societate. Profesorul nu mai era mânios. Alt sentiment luase locul emoţiunii tumultoase de mai înainte, un sentiment mai sobru, mai intelectualizat, o duşmănie împotriva acelui grup, reprezentând într’un loc restrâns şi pentru un timp limitat, o nouă clasă socială, clasa celor goi. Trăia o ură de clasă şi astă etichetare precizând sentimentul încercat, îi producea o bucurie, la fel cu cea a găsirii unui termen propriu, care lămureşte o frază încâlcit concepută. Neofit îşi lipi capul de nisipul cald, ca un om ce vrea să se odihnească, odată ce s’a liniştit. In aierul nemişcat parfumul halatelor se încrusta parcă la fel, cu urma paşilor pe nisipul plajei. Auzi o voce de copil: — Aci e locul nostru, tată. Şi o voce cunoscută, răspunzându-i cu duioşie : “ Atunci, fă cortul. Profesorul Neofit simţi de data asta, o nemulţumire de alt gen. Cele câteva cuvinte rostite într o mlădiere caldă a vocii cu iz de sentimentalism, îl indispuseseră, ca pe un ateu superstiţios întâmpinarea cu „gol”, în faptul zilei. Era holtei, cu aversiune pentru copii, şi o scenă din viaţa familiară îi apărea inestetică, îl enerva, ca o intimitate impudic afişată. Iar tatălui — parcă în necazul lui — ,îi făcea plăcere să se maimuţărească alături de copil, să-l alinte, să-l joace şi să-l gâdele, ca să-i audă râsul. Şi mereu aceiaşi voce cunoscută, grozav de antipatic miorlăită, prin căldura de proastă calitate a intimităţii!! 175 © BCU Cluj : Profesorul fu răzbit de curiozitate. Cu multă precauţiune, el scoase doar lumina unui ochi. Mama îşi aruncase pe nisip capa, fără jenă. Făcea doar parte din clasa celor goi, stăpânitoare a plajei! 0 privi dintr’o parte. Era o femeie tânără, după culoarea şi frăgezimea pielei. In tricoul de baie, trupul apărea însă cu realitatea lui hâdă, deformat de sarcină şi grăsime. Nu-i vedea bine faţa, dar sânii îi atârnau grei, ca nişte traiste de cioban, pântecele lăbărţat părea un buzunar de marsupial, în timp ce coloana vertebrală se adância ca la un cal deşelat, între fese şi ghebul de grăsime al omoplaţilor. — Urât trup! gândi profesorul. Apoi, cu un sentiment de compătimire : — E maternitatea, care-şi bate joc în chipul ăsta de femeie. Le încarcă cu frumuseţi nedoiite, fese de Venus hotentote şi mamelele atârnând ca nişte ugere. Parcă le şi scurtează, sărmanele. Aduc, din cauza grăsimii probabil, cu femeile de Eschimoşi. Dinspre larg, ca printr’o fereastră deschisă, se scutură fâlfâirea unei boare. Femeia îşi întoarse faţa parcă să primească în plin aierul nou. Atunci, profesorul recunoscu în profilul întărit de ochelarii fumurii, chipul frumoasei Doamne Condemin. Repede, ca prins cu ochiul la gaura cheii, Neofit îşi plecă fruntea în ţărână. Cu nici un chip nu voia să fie recunoscut. Printr’o batjocură a coincidenţei, întâmplarea îl apropiase, în acel loc ferit, de duşmanul lui cel mare, de profesorul Condemin. Şirul gândirii i se curmă brusc, luând calea întoarsă a trecutului. Nu se socotia a fi un om rău ; numeroşii lui prieteni îl preţuiau chiar drept un sentimental. Nici el, cinstit judecând, nu ştia a duşmăni pe cineva, în afară de acest infam Condemin. Mai mult încă, îi plăcea să creadă că întreg disponibilul lui sufletesc, neutilizat de studiu şi prietenie, îl concentra împotriva unui singur om. Ii era destul! Ii urmărise pas cu pas lucrările, în taină înarmat ca un apaş. Observase, cu bucurie reţinută, greşelile, lăsându-1 să stăruie în ele, chiar să se încurce în propria lor urzeală. îşi notase într’un dosar anume, toate contrazicerile şi insuficienţele lui, îi calculase precis ştiinţa şi neştiinţa, şi, când îl socotise îndeajuns de pregătit, ca pe un obiectiv de război, din toate părţile descoperit, îl izbise cu furie. Apoi, înainte să se dezmeticească, îl lovise încă odată şi încă odată, fără îndurare, distrugător. Şi lucru curios! Nici după aceia nu-şi potolise ura. El lovia şi tot el ura! Presimţia parcă în duşmanul său o rezistenţă şi o energie ascunsă sub carapacea de nesimţire, în care se închistase. Şi într’adevăr, la o nouă lucrare, Neofit avu o dureroasă surpriză. Duşmanul, nu numai că nu se resemnase să moară, dimpotrivă, fire plastică şi volubilă, profitase. Cu supapele vechei ştiinţe împiedicate de cleştele criticii lui Neofit, energia lui comprimată izbucnise vulcanic, în înălţime. Din afundurile mediocrului Condemin, ţâşnise ideia nouă. Neofit, la pândă mereu, observă schimbarea. Ar fi vrut să-i desprindă mâna din cot, să i-o vadă paralizată, să-l ştie mort chiar! Dar duşmanul îndârjit, ocolise piedicile întâlnite şi îşi urmăria calea mai cu vigoare. Devenise un gânditor original, Neofit era prea cinstit ca să nu recunoască! Apoi, cu personalitatea în plină desfăşurare, Condemin pornise la cucerirea mediului. Se însurase cu cea mai frumoasă studentă din seria lui. Neofit n’o iubia, dar nici nu voia să revină duşmanului său. Ajunsese iute profesor universitar, în timp ce el rămăsese tot profesor de liceu şi doar asistent la Universitate. Apoi, Condemin intră în politică şi, mai curând decât s ar fi aşteptat, îl văzu deputat. Când avu un copil, Neofit avu impresia că porneşte şi la cucerirea timpului şi evenimentul îl duru, caşicum duşmanul său ar fi scos o nouă lucrare, de bună calitate. . Era convins că desfăşurarea tuturor acestor evenimente i se datora lui. Procedase de tot greşit. Era cu mult mai bine, să-l lase să stăruie între mediocritate şi prostie, vreme îndelungată încă, poate chiar şi întreaga vieaţă. Neastâmpărul său fusese norocul lui Condemin. Acum era prea târziu. Simţia eă-i scăpase din mână, Nu-i rămăsese, cinstit judecând, decât ura, dar o ură sistematică şi reflectată. La o parte cu orice impulsivitate! Să-şi spiritualizeze ura! Să se bucure de ea, nu ca de o melodie uşoară, ce trece fără urmare, ci laborios şi pacient să-i scormonească ele- 176 © BCU Cluj mentele. Să facă din nefericirea duşmanului său, o adevărată descoperire. Să simtă în procesul de analiză, o voluptate, ca un jude inchizitor, din timpii ordonaţi ai torturii. Să-l urmărească pas de pas şi gest de gest. Părăsise parcă lumea, era un izolat în ea, nu trăia decât pentru pasiunea lui. Avea nădejdea, ca cea mai de rând femeie de mahala, în noroc, marele regisor al răzbunării! Adusese ultima carte a adversarului său, cu el. Ei bine! de acolo, rupând pecetea, norocul se putea înălţa în chip de porumbel fâlfâitor. 0 scăpare din vedere, o interpretare greşită, sau şi mai bine, o preţioasă prostie, puteau determina posibilităţi tot atât de ucigătoare, caşi un pas greşit pe fundul mării. Şi cartea lui Condemin îi apăru liniştită caşi marea, dar caşi marea cu putere de furtună în ea. Atunci, fiecare rând putea deveni val furios şi numele bietului autor, plutind ca o epavă, să fie aruncat undeva, în necunoscut, şi acolo să piară în putreziciunea timpului şi a nepăsării. Duşmanul lui se găsia lângă el, pe aceiaşi plajă, sub acelaş soare, bucurându-se din acelaşi aer, caşi el. Neofit îşi adună în minte, tot acest material comemorativ, dar lucru curios!.. Expresiunea sentimentului şi a stării intelectuale ce-1 însoţia, atât de cunoscută lui odinioară, acum îi lipsea. Avea muniţiuni acumulate, dar nu şi fitilul. îşi recapitulă fapt de fapt, cuvânt de cuvânt şi gând de gând. Putinţa lui de ofensivă internă împotriva duşmanului transpus în el, îi lipsia. Era, în acea clipă, un abulic al urii, el, care ştia să urască. Făcea încercări zadarnice! Ar fi vrut să simţă în totalitatea ei, acea trăire a simţirii, atât de odihnitoare prin turburarea ei. Să tremure în el, toţi atomii sufletului, cum tremură atomii într’o vergea îndoită. Să încerce din nou, sentimentul crud şi superb, al urii spiritualizate! Dar spre surprinderea lui, sufletul îi era gol. Nu-i părea rău, nici nu se simţia nenorocit. Ridicat deasupra contingenţelor vieţii, urmăria cazul cu o curiozitate ştiinţifică.. Ii venia chiar să zâmbească de ciudata greşeală a sufletului. Proceda experimental, ca’n laborator. El era observatorul şi tot el era animalul de experienţă. Dedublarea îl mulţămi. întoarse din nou privirea, ca să-şi recapete virtutea pierdută, către grupul de lângă el. (Sfârşitul în numărul viitor) © BCU Cluj INSCRIPŢIE PE UN ARBORE DE ŞTEFAN STĂNESCU : jA, m năzuit spre soare chemaţi de-acelaş ornic . Eu — val pribeag în ţărmuri de vreme — tu, statornic, Eu cel învins de strigăt, tu cel iertat de glas, Şi, osebiţi în trudă, tot prieteni am rămas. Dar astăzi, pentru timpul când n’oiu mai fi aici, Tovarăş umbrei tale şi-acestei clipe mici, Prinzând-o din rotire, pe scoarţa ta o ’nsemn Să-i creşti cu tine-odată ecoul viu, în lemn. Şi poate, tălmăcind-o, te-or binecuvânta Cei ce-şi măsoară paşii cu neclintirea ta, Cei alungaţi de vântul de-afară şi de-un altul Ce bate dinlăuntru, neliniştind înaltul. Vreau să le spun că, iarna, când cuibul nu mai cântă, Mai mult decât furtuna, durerea te frământă, Că, părăsit de stoluri în toamnele pribege Ai vrea să ’ndupleci cerul de lut să te deslege. Dar eşti sortit să nu poţi, urmări să dai chemării Să nu ştii sfâşierea nici vraja încântării, , Ci veşnic să te chinui că ai şi că desmierzi 0 fericire mare dar că nu poţi s’o pierzi. Şi totuşi dacă omul şi pasărea, în zori, Te ’ndeamnă ca şi dânşii să umbli şi să sbori Din deznădejdea serii, în frunţi şi’n aripi scrisă, ' Nu vezi că ’n sbor şi ’n umblet înfrângerea-i închisă? Adună-ţi deci în frunze tot curcubeul zării, In crengi dulceaţa humei şi* stelele-aşteptării, Şi bucură-te singur că ’n seva ta, prin trunchiu, Pe drumul cel mai simplu urci visele mănunchiu. . © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE ŞTIINŢA NOASTRĂ Un articol recent al d-lui C. Rădulescu - Motru, pune în chestiune rosturile ştiinţei în legătură cu filozofia contimporană, pe care o apără d-sa, şi în opoziţie cu orientarea numită de. d-sa mistică — eu îi voi zice realistă — pe care o îmbrăţişează floarea tineretului nostru. De mult voiam să încep, pentru Gândirea, un şir de lămuriri ale atitudinei pe care ştiinţa de azi o are faţă de realitate, tocmai pentru a pune în lumină înrudirea între această ştiinţă şi cugetarea mistic - realistă, care domină, creaţiile culturale ale Europei, în genere, ale noastre în special. Articolul în chestiune ne obligă la aceste lămuriri. A fost o epocă, luminoasă ca o zi plină, de vară, limpede cum e cristalul de cea mai pură rocă : epoca de aur a pozitivismului, — în care filozofia europeană se polarizase în întregime către ştiinţă. Această epocă acoperă 50 de ani, care umplu a doua jumătate a secolului trecut plin de continue triumfuri ale ştiinţei pozitive. Ea se caracterizează în primul rând prin aplicarea cu atât de răsunătoare succese a analizei matematice la cercetarea materiei din punctul de vedere al proprietăţilor sale fizico-chimice. Urmând drumul deschis de Descartes prin creaţia geometriei analitice, care permite un dicţionar complect între elementele de întindere şi numere şi care caracterizează nu numai mărimea acestor elemente, dar şi situaţia şi forma lor, ştiinţa a pătruns în toate formele de manifestare ale proprietăţilor fizico-chimice ale materiei, a căutat corespondenţe pentru aceste forme şi număr şi le-a găsit. A fost incontestabil un mare triumf al inteligenţei omeneşti care a acoperit natura de legi. Dar aceasta nu era de ajuns. Legile au devenit repede numeroase, ameninţând cu un nou haos. Trebuia o regulă, o ordine superioară legilor înşile. Această ordine a fost căutată în cea mai înaintată, cea mai simplă şi mai plină de succese dintre ştiinţe : Mecanica. Ea dusese la acele vestite legi ale Mecanicei cereşti, pentru care regularităţile Cerului sunt o continuă şi impresionantă dovadă universală. Ea se mulţumea să reţie din experienţe doar elementul întinderii şi massa materială. Ştiinţa se chinueşte de un secol încoace să desbrace realităţile fenomenelor, să le decoloreze, să le ia orice sevă pentru a găsi şi reţine scheletul lor mecanic : sin- gurul (după această ştiinţă) care dă inteligenţei satisfacţia şi înţelegerea pe care o caută. Entuziasmul secolului a mers şi mai adânc în atacarea problemelor vieţii organizate, pe care a voit s’o reducă tot la fenomene mecanice. Acea literatură, care începea cu operele marilor naturalişti ai veacului trecut, Darwin sau Lamark, ş; sfârşea cu operele lui Biichner sau Hegel, constitue un monument caracteristic al unei culturi. Dar ciclul acestei culturi s’a închis. Ea supra-vieţueşte încă în ideile cu care. o bună parte, a filozofilor generaţiei ce ne precede au venit armaţi din tinereţea lor în câmpul filozofiei. Şi a mai rămas încă în ideologia unor oameni politici al căror sistem poli-tico-social este ajutat de simplicitatea mecanismului pe care ştiinţa secolului trecut îl piona cu autoritate. Poate că unii nu vor găsi cuvântul pozitivism prea bine aplicat epocei de care vorbesc, gândindu-se că inten-ţiunile lui Comte erau altele. Ar putea apare ca preferabil cuvântul scientism. Noi nu mergem aşa de departe. Cred că voi spune odată dece nu, lămurind pentru noi, aici, aceste noţiuni. Voiu da numai ca un exemplu 6 ideie de iluziile epocei şi de poziţia pe care o avea în cercetarea realităţii. E vorba, e drept, de o manifestare a începutului secolului nostru, frântă definitiv de răsboiu. Epoca în care generaţia noastră se ridica spre problemele filozofiei a cunoscut pretenţiile orgolioase ale energetismului. Orgoliul protestant, cu înfăţişare modestă, cu aparenţe blânde şi cu dorinţa de a te convinge prin raţionamente. Fenomenele naturei se reduc, după această doctrină, la simple schimbări ale aspectelor şi distribuţiei energiei. Omul de ştiinţă are în faţa lui un val perpetuu unduios şi transparent — însă impenetrabil şi incasabil. A cunoaşte se reduce la a pipăi suprafaţa aceasta mobilă şi a-i stabili formele. Inutilă orice sforţare de-a trece dincolo, de a pătrunde în mecanismul interior, în ceeace înţelegem astăzi prin realitate. Este' desigur în această atitudine multă mândrie şi oarecare nobleţă. Raţionalistul ia aere de contemplativ, însă îşi pune ochelari, ca să nu-1 obosească întinderea spectacolului şi îşi dă reguli de contemplaţie ca să nu aibe privelişti prea complicate. Ştiinţa de azi e mult mai pretenţioasă şi mult mai modestă în aceeaş vreme, decât ştiinţa acelei epoci pozitiviste, strălucitoare şi 179 © BCU Cluj luminoasă, dar fadă. Omul de ştiinţă de azi nu-şi pune limite câmpului vizual, nu-şi tae experienţa în felii, nu prescrie acesteia să fie numai fizică, sau numai chimică, sau biologică. El vrea realitatea întreagă, complexă aşa cum este ea, cu neregularităţile ei veşnice care-şi râd de încercările noastre de ordonare. El o vrea plină de suc şi de prospeţime. Ştiinţa şi-a multiplicat nesfârşit specialităţile, a depăşit zidurile Universităţilor sau le-a prefăcut fundamental pe acestea. Ea e asemenea unui fotograf care aleargă ridicol uneori, dar cu rost şi pricepere, să prindă din toate laturile, sub toate înfăţişările personajul care-1 interesează. In pragul secolului trecut atomii erau o ipoteză. Pentru ştiinţa de azi ei sunt, cu îndrăzneală spus, dar spus hotărât, o realitate. Şi sentimentul experienţei, al realităţii, merge mai adânc, scormonind materia în toate ascunzişurile sale.. De aceea metodele ştiinţei s'au amplificat şi înmulţit. Puterea pe care o are spiritul de a întreba şi înţelege realităţile este nesfârşit mai mare decât era cu douăzeci de ani în urmă. Nu mai există spectacol care să alunge pe omul de ştiinţă, dela care el să se refuze. El are 0 ROMANCIER DE ! In 1926, eram secretar general al ministerului de Culte şi Arte, invitat personal de d-1 Vasile Goldiş, om cu maniere occidentale, care înţelegea să-i fiu colaborator fără niciun fel de condiţie politică. Direcţia Teatrului Naţional era liberă. Solicitanţi, o droaie. Şi ce presiuni! Şi ce rugăminţi! Printre aspiranţii cei mai asidui era — cine credeţi? — d-1 Liviu Rebreanu, faimosul naţional-ţărănist de azi! D-1 Vasile Goldiş zăcea bolnav la Arad. Direcţia teatrului trebuia s'o rezolv de comun acord cu d-1 Octavian Goga, ministrul Internelor. Nu cunoşteam mai de aproape activitatea d-lui Liviu Rebreanu, nici dinainte nici din vremea ocupaţiei germane. Şi nici nu mă interesa, fiindcă nu am. nicio înclinare de poliţist. Pluteau în jurul său vagi svonuri despre lucruri grave, particulare şi politice totdeodată, dar d-1 Liviu Rebreanu era atât de mieros şi de prevenitor faţă de toată lumea încât nu-ţi venea să controlezi temeiul acelor svonuri grave. Şi astfel candida la direcţia Teatrului Naţional. Mărturisesc că priviam cu simpatie această candidatură, dar la d-1 Octavian Goga ne-am isbit de o resistenţă categorică şi, pentru mine, inexplicabilă, O lună şi jumătate, aproape zilnic, d-1 Liviu Rebreanu, romancier premiat şi preşedinte al scriitorilor, a bătut la uşa d-lui Octavian Goga, iar uşa refuza să se deschidă. încăpăţânat în această degradantă umlinţă, Liviu Rebreanu persista. Am intervenit atunci pentru ultima oară şi, în sfârşit, am aflat secretul acelui refuz categoric. II locuinţa dela Athenee-Palace a ministrului de Interne, zăcea pe biurou un voluminos dosar. II adusese însuş d-1 Romulus Voinescu pe atunci încă director al Siguranţei generale. La între- acum o experienţă integrală. Insă în schimb, omul de acum e mult mai respectuos cu această experienţă. Legi absolute, mecanicizare? Voinţa de a prefera realitatea în înşiruiri de fenomene care ascultă de imperativul unei raţiuni? Pretenţii îmbătrânite. Suntem azi cu mult mai modeşti. Vroim mult mai puţin ca înaintaşii noştri să reducem natura la jumătatea lucrurilor pe care credem a le cunoaşte şi înţelege raţional. Voiu încerca să prezint cu detalii şi exemple într'un viitor articol fizionomia acestei noi ştiinţe. Un lucru însă trebuie reţinut. Ea este profund realistă; şi anume în acel înţeles de realism total pe care un contemplativ este mai lesne în măsură să-l cuprindă. Dacă nu este în putinţa ei să abordeze toată compoziţia realităţii şi nici să-i surprindă miezul care poate stă dincolo de atingerea puterilor sale, ştiinţa de azi colaborează mai sincer şi mai direct, cu filozofia, ca niciodată. E vorba însă de acea filozofie care nu mai rătăceşte pe drumurile perimate pe care ştiinţa însăşi le-a părăsit, — ci se îndreaptă spre realismul integral care abordează şi contemplează proaspăt şi sincer experienţa, aşa cum ni e dat s’o trăim. . OCTAV ONICESCU MÂNA STÂNGĂ barea mea dece nu încuviinţează numirea lui Rebreanu, d-1 Goga mi-a arătat nenorocitul dosar. Ii aud şi azi răspunsul greu de desgust şi de compătimire : — Omul acesta nu va putea ocupa niciodată funcţii în stat. Are o condamnare pentru delapidare de bani publici! Revelaţia a fost pentru mine o lovitură de trăznet în prestigiul moral al d-lui Liviu Rebreanu. Dar o milă de om m'a făcut să tac până azi. Nenorocitul află întâia oară acum, dela mine, aceste lucruri pe care d-1 Octavian Goga le poate confirma oricând. Astăzi, după ce d-1 Liviu Rebreanu a trecut cu imense scandaluri şi pela direcţia Teatrului Naţional şi pela direcţia Educaţiei Poporului, găsesc că, pentru prestigiul scrisului său cel puţin, ar fi fost mult mai bine să se resemneze la frumoasa profesie liberă de om de litere. Uzând de nemărginita încredere a unor şefi politici cari, de bunăseamă, nu-i cunoşteau antecedentele, d-sa a dovedit că nu e în stare să-şi stăpânească înclinările anormale ce i-au adus atâtea nenorociri. Devenit persoană oficială, s'a demascat singur cu o repeziciune fantastică, în ochii unei ţări întregi căreia îi plăcea să-l privească altfel. La Teatrul Naţional: conflict grav cu ministrul Instrucţiei care interzice elevilor frecventare primei noastre scene fiindcă d-1 Rebreanu reprezintă piese de bordel; sustragere de tablouri din averea teatrului, confirmată oficial de succesorul său, prin adresă către sindicatul artiştilor plastici. La Societatea Scriitorilor Români, sustragere de fonduri în calitate de preşedinte al ei. O lună şi mai bine la Educaţia Poporului, unde e proaspăt director, nu se lu- 180 © BCU Cluj crează decât la manifeste şi adunătură de iscălituri pentru a salva oarecum aparenţele. In disperare, merge atât de departe încât plastografiază pe aceste manifeste, socotite salvatoare, iscălitura preşedintelui Academiei Române. D-l I. Bianu e silit să dezavuieze procedeul, printr'o scrisoare publicată în ziare. La Educaţia Poporului scandalurile culminează în filmul „Ciuleandra”, acea ruşine naţională, subvenţionată oficial de autor, •interesat în afacere... In fa'ţa acestor abuzuri şi incorectitudini patente, copios etalate în presă, strigăte în Cameră, în Senat, la S. S.R., la PEN-Club, susţinătorii săi politici se văd nevoiţi să-l concedieze discret. Am comentat pe scurt în numărul trecut al acestei reviste catastrofa morală a d-lui Rebreanu, catastrofă care, în fond, nu e decât o auto-demascare printr’o serie neîntreruptă de fapte similare cu cel înfierat de justiţie acum douăzeci de ani. Aveam a face cu un om lipsit de măsură, dotat cu o mentalitate anormală — pentru care nu există limită între ce e. al meu şi ce e al tău. Bizuit pe protecţia unui şef politic care îl preţuia în măsura în care nu citise niciun rând din scrisul său, d-l Liviu Rebreanu a crezut că e momentul ca faimoasa „mână stângă” să opereze nelimitat. Contă, fireşte, şi pe bună voinţa iertătoare pe care confraţii i-o arătaseră totdeauna. De data aceasta însă confraţii au rupt consemnul milei. Tăcerea mai departe ni s’a părut o complicitate Şi am ieşit din ea răspicat precum se ştie Pentru simţul nostru e o monstruozitate ca un tâlhar calificat astfel de justiţie să fie erijat în educator al poporului. Eram datori să strigăm. Dar iată că d-l Liviu Rebreanu, căzut în disgraţia oficialităţii şi a publicului care refuză să-i mai citească platitudinile literare oricât de laborios compilate, reacţionează brusc. încremenise doi ani în muţenie şi nu suflase o vorbă de justificare faţă de acuzaţiile unanime ce i se aduceau şi de faptele categorice ce i se denunţau Cum astăzi nu mai avea nimic de pierdut, a crezut că . poate câştiga printr’un atac împotriva noastră de o trivialitate vrednică de clienţii ocnei. Atacul s’a tipărit, fireşte, în Adevărul Literar şi s’a repetat, agravat, în Adevărul politic şi în Dimineaţa populară, devenite astfel gazde de hoţi. A fost parcă o răsturnare în public a „hârdăului lui Petrache” atât de familiar romancierului aventurier. înfierat de justiţie şi strivit de propriile-i fapte infamante, d-l Liviu Rebreanu vrea să se prezinte publicului ca o candidă victimă a „şantagiilor” mele asupra sa când era director al Educaţiei Poporului : i-am cerut pentru Gândirea o subvenţie de 500 000, el ne-a acordat mărinimos 300.000, eu am stăruit linguşitor pentru rest, el a resistat incoruptibil, — după care eu l-am atacat. Liviu Rebreanu apare, —■ . crede el, — ca un mieluşel sacrificat pentru că a cruţat banul public împotriva asalturilor mele. . Ah, dacă n’ar exista hârtiile oficiale şi 30 —30 de martori ai acestei ruşinoase chestiuni! Adevărul e acesta: Existând în bugetul Educaţiei Poporului un fond special pentru subvenţionarea revistelor literare, în Ianuarie 1930 d-l G. D. Mugur, subdirectorul instituţiei, care o şi conducea efectiv, a întocmit un tablou de publicaţiile ce trebuiau ajutate. Tabloul s’a întocmit din oficiu ; Gândirea a fost trecută din oficiu cu suma de lei 300.000. Exact cu aceeaşi sumă erau trecute şi alte publicaţii între care şi un ziar. Prin urmare niciun avantagiu deosebit pentru Gândirea, deşi cea mai luxoasă publicaţie dintre toate. Tabloul a fost prezentat de d-l G. D. Mugur ministrului care l-a aprobat. Abia acum începe rolul infam al d-lui Liviu Rebreanu. " La sfârşitul lui Ianuarie 1930, isbucneşte în adunarea generală a Societăţii Scriitorilor marele scandal când se descopere că d-l Rebreanu, preşedintele ei, a furat bani din averea ei. Noi n’am participat la acea adunare. Cazul l-am cercetat ulterior într’o consfătuire a PEN-Clubului fiind prezenţi vreo 14 scriitori, mai toţi prieteni ai delicventului. Şedinţa aceea a fost între cele mai penibile din câte am văzut. O noapte întreagă d-l Rebreanu n’a putut articula un singur cuvânt de desvino-văţire sau de scuză. Totul s’a terminat sub apătarea de plumb a nelegiuirii. D-l Rebreanu a ieşit afară strivit. Toţi martorii aceia trăiesc. După acea şedinţă de chin şi de ruşine, în drum spre acasă, am întrebat pe scriitorul E. B., iarăşi cu martori: — Te-ai convins de vinovăţia lui Rebreanu? — M’am convins, — fu răspunsul. — II mai susţii? ’ — II mai susţin! Altfel se prăbuşeşte! Ca d-l E. B. au procedat parte din scriitori: pentru a evita catastrofa unui om pe care toţi-îl ştiau vinovat. Ceilalţi, în număr de 45 şi în majoritate gândirişti, âm refuzat această complicitate. Care a fost urmarea? D-l Liviu Rebreanu a concediat imediat din serviciul Educaţiei Poporului pe gândiriştii rebeli, D-l Liviu Rebreanu a interzis imediat ordonanţarea celor 300.000 acordaţi din oficiu „Gândirii”. E un act de răzbunare împotriva acestei reviste şi a colaboratorilor ei pentrucă am refuzat să ne solidarizăm cu actele tâlhăreşti ale d-lui Liviu Rebreanu. Lucrurile sunt proaspete în memoria tuturor şi documentele sânt în arhiva Educaţiei Poporului. Toate celelalte publicaţii şi-au primit subvenţiile acordate. Noi am fluierat a pagubă şi am expus situaţia subsecretarului de Stat al Sănătăţii care ne-a aprobat din alt capitol suma de 300.000 iei. Asta e tot. D-l Rebreanu a povestit singur cum a suprimat acea subvenţie, acuzându-şi odată mai mult incorectitudinea şi procedeele de haiduc care, la Educaţia Poporului, a crezut că e' în codru. Printr’o întâmpinare publicată în Curentul şi în Epoca membrii grupării noastre l-au înfierat îndeajuns ca să mai stăruim aici. Fiecare pasăre pe limba ei piere, iar Liviu Rebreanu prin acel atac nesăbuit şi-a agravat situaţia şi şi-a împins mai departe, mai în jos, degringolada. 181 © BCU Cluj Căci, în ce situaţia se pune nenorocitul preşedinte al Scriitorilor Români, când afirmă despre cea mai bună revistă românească de azi că „se întreţine cu bani cerşiţi, storşi sau şantajaţi din vistieria Statului"? Nu individul acesta în numele S. S. R., lansa memorii către guvern cerându-i să tipărească operele scriitorilor în viaţă? Nu individul acesta şi-a subvenţionat cu milioanele Statului ruşinea naţională care a fost filmul „Ciuleandra”? Nu toate cărţile sale traduse peste hotare sânt plătite din fondurile Statului? Aceasta o ştie mai puţin publicul nostru care îşi închipuie că editurile străine se prăpădesc după geniul d-lui Rebreanu. 1 In ce situaţie pune S. S. R. nenorocitul ei preşedinte care afirmă că eu am luat comision zece mii de lei pentrucă în 1926 am acordat acelei societăţi o subvenţie de 1.500.000? Sânt singurul membru care m'am interesat efectiv şi dezinteresat de nevoile ei şi de demni- tatea ei. Aceasta e mulţumirea societăţii faţă de mine, — o neruşinată calomnie din partea unui puşcăriaş şi fraudator al ei? Oricât de rebrenist ar fi comitetul actual a pierdut până într’atâta simţul cavalerismului încât nu reacţionează? In ce situaţie se găseşte S. S. R. prezidată de un om pe care am fost nevoit să-l demasc ca puşcăriaş de drept comun? Faţă de atacurile sale nedemne, pe lângă că l-am dat în judecată, i-am publicat în Universul din 11 Aprilie 1931 fişa fotografiată conţinând, condamnarea sa la „3 luni închisoare pentru deturnare de fonduri publice", autograful său de romancier şi cele cinci burice ale labei stângi, versate în ticăloşii. Un dosar la tribunalul Ilfov şi unul la Siguranţa generală conţin restul numeros al faptelor acestui aventurier care, pierzând orice onoare, se dedă la toate infamiile. NICHIFOR CRAINIC OCE N’A ÎNŢELES D-NUL E. LOVINESCU DIN PERSONALITATEA LUI VASILE PÂRVAN Nu sunteţi D-voastră copiii mei?.. Vasile Pârvan Nu vreau să discut aci în ce măsură celelalte figuri din „Memoriile” domnului E. Lovinescu — din care primul volum a apărut lunile trecute — corespund sau nu realităţii, izvorând dintr'o exactă cunoaştere şi înţelegere a persoanelor descrise, sau numai dintr'o pornire egocentrică a autorului „Memoriilor". Această pornire ar putea fi întru câtva explicabilă şi deci îngăduită într’un asemenea gen literar, însă cu rezerva să nu depăşească o anume limită. N'aşi voi, iarăş, ca rândurile ce urmează, închinate adevăratei memorii a lui Vasile Pârvan, să aibă un caracter polemic, ci numai unul de punere la punct. Cum însă afirmaţiile şi caracterizările domnului Lovinescu sunt de cele mai multe ori în contradicţie cu realitatea pe care pretind să o reprezinte — fie chiar interpretată prin prizma propriei personalităţi — cred că precizările ce urmează nu puteau fi aduse decât în această formă. Vasile Pârvan n’a avut niciodată „o figură de copil îmbătrânit”: era atâta maturitate, atâta energie în figura aceia care trăda o puternică şi neîncetată concentrare interioară; în fiecare trăsătură accentuată se preciza un gând statornic, o dorinţă vie şi o putere de muncă uriaşă; iar din privirea lui pătrunzătoare izvora aceiaşi energie nemărginită, încât numai goana după figuri de stil îl pot duce pe d-1 Lovinescu la această nefericită caracterizare. Şi numai un sentiment de decenţă faţă de memoria marelui dispărut mă opreşte să nu calific aşa cum ar trebui neserioasele caracterizări ale d-lui Lovinescu, atunci când îl vede pe Vasile Pârvan „scuturat de mişcări convulsive”, pentru a se contrazice câteva pagini mai departe, când îl vede pe Vasile Pârvan — iarăş greşit — „absent” în timpul prelegerilor sale. Nici unul din cei cari au trăit ani întregi în preajma lui Vasile Pârvan şi au învăţat să-l cunoască şi să-l preţuiască, nu l-au văzut scuturat de asemenea mişcări. Cât priveşte „urâţenia simiescă”, precizarea nu este numai deplasată dar şi inexactă, fiindcă fără a fi frumos în înţelesul banal al cuvântului, Vasile Pârvan nu avea nimic respingător în înfăţişare. Dar nu toată lumea poate avea figura rotund-dolofană şi care nu trădează decât o beatitudine nepăsătoare, aşa cum este a d-lui Lovinescu... Moartea lui Teohari Antonescu n'a fost „oportuna şi deferentă” pentru Vasile Pârvan (cum spune d-1 Lovinescu în aceiaşi goană după calambururi cu aer de seriozitate), fiindcă Vasile Pârvan nu era un vrăjitor care ucide dela distanţă şi fiindcă, indiferent din ce motive, el n'a voit să se folosească de ea. Apoi d-1 Lovinescu vorbeşte şi despre tot „oportuna” moarte a lui Tocilescu, care a îngăduit lpi Vasile Pârvan să ocupe catedra ,1a 26 de ani, cu o teză „de câteva zeci de pagini”. Fără îndoială d-1 Lovinescu regretă mereu că moartea „oportună” nu a suprimat şi pe cutare sau pe cutare profesor ce ocupa (şi ocupă încă !) una din catedrele universitare la care râvnea D-sa; dar o întâmplare care dintr’un punct de vedere este favorabilă cuiva, nu poate fi transformată în insinuare răutăcioasă împotriva unui om a cărui teză este nu numai mult mai întinsă decât vrea D-sa să creadă dar şi de o valoare unanim recunoscută de către specialiştii străini. Iar pregătirea de specialitate a lui Vasile Pârvan, cu o profundă cultură clasică la bază, şi lucrările sale care au urmat imediat după ocuparea catedrei, au dovedit cât de îndreptăţită a fost alegerea, şi nu mă sfiesc să spun că a fost una dintre 182 © BCU Cluj cele mai fericite alegeri pe care le-a făcut Universitatea din Bucureşti în ultimii treizeci de ani. Şi iarăşi, numai din dorinţa de a se scoate pe sine în relief cu prilejul analizării altora, d-1 Lovinescu se arată moralizându-1 cu superioritate pe Vasile Pârvan, pentru ca pe pagina următoare să spună singur că această încercare de caracterizare a celui „ajuns” este un paradox absurd ,* ceeace l-a caracterizat pe Vasile Pârvan a fost tocmai încordai ea continuă, lupta şi devenirea, pe care nu numai că nu le ignora, dar le dădea drept pildă şi celorlalţi, pentru ca nici alţii să nu facă, dintr'un ţel ajuns, un scop final dincolo de care încetează orice năzuinţă. Poate—cine ştie?—atunci când studiind drama grecească proslăvea figura lui Prometeu, sau a altor eroi ai Antichităţii, care au jertfit propria fiinţă pentru binele omenirii, unii auditori sceptici vor fi crezut că cel ce vorbeşte cu atâta avânt despre sacrificiul altora nu ar putea urma, el, pilda celor pe care-i preamăreşte. Dar realitatea le-a dat acestora o dureroasă desminţire, pe care tocmai noi cei ce credeam în Vasile Pârvan n'am fi dorit-o niciodată. Neîngrijindu-şi corpul pe care-1 ştia totuşi plăpând, înălţându-se pe sine până la eroii pe care-i dăduse pildă, — Vasile Pârvan şi-a măcinat sănătatea şi s*a ucis muncind fără preget cu energie supraomenească smulsă din corp omenesc, pentru a termina Getica, operă ce va rămâne nu numai ca un cântec al lebedii, ci ca o monumentală evocare şi precizare ştiinţifică, a pământului Daciei în ultimul mileniu înainte de Chirstos. Cine-ar putea face un asemenea sacrificiu pentru... vanitate. Ce naivitate, ce neînţelegere opacă, să crezi că un om ce s’a omorât pentru ştiinţă a fost împins toată viaţa numai de vanitate! Dacă într’adevăr d-1 Lovinescu ar fi adâncit această problemă de psihologie, ar fi, înţeles uşor că aceia care sunt purtaţi de imboldul vanităţii, ştiu să se oprească atunci când ţelurile sunt atinse şi când drumul pe care s’au avântat începe să fie primejdios. Vasile Pârvan ajunsese prea departe, lăsase pe prea mulţi în urmă şi avea înaintea sa o perspectivă prea cuprinzătoare şi de nimic întunecată, pentru ca vanitatea să mai poată juca un rol primordial. Şi dacă vanitatea ar fi fost totuşi imboldul, instinctul de conservare ar fi fost destul de puternic să-l facă să înţeleagă când trebue să se oprească, pentru a nu se distruge singur. Fără îndoială Vasile Pârvan a fost un ambiţios ; dar nici unul din oamenii care s'au ostenit pentru ceva în viaţă şi care n’au înţeles să treacă prin lume fără urmă, n'au fost lipsiţi de ambiţie. Şi nici n'ar fi trebuit să fie altfel: atunci când ambiţia te ajută să te realizezi pe tine însuţi (ca să întrebuinţăm o formulă scumpă criticei moderne), cine mai poate aduce vreo obiecţie serioasă şi nepătimaşă!? Acela însă care a ştiut să-şi pună ambiţia în folosul altora şi mai ales în slujba unor realizări care depăşesc persoanele şi contingen- ţele prezente, n’a mai fost un ambiţios, ci un om de acţiune. Şi Vasile Pârvan a fost neîndoelnic un mare om de acţiune. Este tocmai una din laturile personalităţii Magistrului pe care n'a memorizat-o d-1 Lovinescu în „Memoriile” sale : nu o acţiune sgomotoasă, de reclamă, de pe urma căreia nu rămâne nimic din punct de vedere creator şi etern uman, ci o acţiune susţinută, de o tenacitate neobosită, în vederea realizării unor scopuri precise. Ce au însemnat cursurile lui Vasile Pârvan la Universitatea din Bucureşti — ce deschidere de perspective prin răscolirea vulcanică a vieţii trecute, ce avânturi pentru viitor scoase din frământarea ideilor vecinie aceleaşi şi vecinie altele ale omenirii, ce sârguincioasă muncă de laborator la şedinţele de seminar întru iniţierea studenţilor în tainele lucrului ştiinţific metodic şi documentat, — cum ar putea-o ştii, şi, cu atât mai puţin, cum ar putea-o spune d-1 Lovinescu, de vreme ce mărturiseşte singur că n’a ascultat niciodată pe Vasile Pârvan?! Prelegerile lui nu erau „un amestec de predică şi litanie", ci erau evocări precise şi convingătoare nu prin faptul că „produceau beatitudinea extazului”, ci prin neîntrecuta lor documentare. Era într'adevăr o „comunicare spirituală” realizată însă pe baze intelectuale - ideologice armonios înlănţuite şi temeinic susţinute. Cei cari n’au simţit „nevoia înţelegerii” prelegerilor lui Vasile Pârvan, aceia au fost cei ce nu-l puteau înţelege, fie din lipsă de pregătire intelectuală, fie chiar din opacitatea înăscută a creerului. Şi în timp ce vorbea, Vasile Pârvan nu ţinea „privirile pierdute mistic într’un punct ireal” — cum i s’a spus d-lui Lovinescu,— fiindcă ochii săi în care licărea nestinsă flacăra idealului şi a entuziasmului, stăpâneau cu adevărat întreg auditoriul: câteva clipe privirea cerceta sala, atingând în grabă pe unul sau pe altul; apoi se oprea puternic în ochii unui ascultător, timp de câteva secunde : nu era o încercare de hipnotizare, ci era dorinţa de a ceti în ochii ascultătorului înţelegerea gândurilor exprimate ; şi apoi iarăşi privirea alerga prin sală, pentru a găsi în ochii altora aceiaşi înţelegere, singurul „efect” pe care-1 căuta vreodată. In cele câteva sute de ori în care l-am urmărit pe Vasile Pârvan, în prelegeri universitare, în comunicări la Academie sau în conferinţe publice, nu l-am văzut niciodată pironindu-şi privirea într'un punct ireal în spaţiu... Şi în afară de această activitate de profesor, rămâne imensă şi masivă opera de ştiinţă a lui Vasile Pârvan : opera practică, de cercetător neobosit şi direct pe teren, răscolind pământul aşternut de vânturile din cele patru unghiuri ale zării şi desgropând ca de supt o lespede, din mormântul veacurilor, cetăţile zidite întru eternitate de Greco-Romanii din Pontul stâng, sau umilele sate de colibe troglodite ale îndepărtaţilor locuitori preistorici ai ţării noastre ; apoi opera de reconstituire teoretic-ştiinţifică a aceluiaşi trecut, pornind dela antichitatea clasică greco-romană şi adân- 183 © BCU Cluj cindu-se apoi tot mai mult în secolele şi mileniile dinaintea erei creştine. Trebue totuş să relev greşala, desigur voită, pe care o face d-1 Lovinescu atunci când scrie că Getica era pregătită dinainte, voind desigur să Insinueze- că în ultimul timp nu mai lucra : scrisă între 1923 şi 1927, Getica a fost terminată şi tipărită abea cu câteva luni înaintea morţii neaşteptate a lui Vasile Pârvan. Numai câteva luni de-ar mai fi trăit el şi ar fi întemeiat, în pofida invidioşilor, Institutul arheologic al României, ţara noastră fiind singura din Europa care nu are un asemenea institut. Ca orice om de acţiune, Vasile Pârvan a fost un animator. Este iarăşi unul din aspectele personalităţii marelui dispărut, pe care d-1 Lovinescu le-a lăsat intenţionat în umbră. Câţi dintre profesorii şi oamenii noştri de ştiinţă se pot mândri cu două generaţii de şcolari — de discipoli în înţelesul precis al cuvântului? O generaţie înainte de răsboiu, în primii ani de profesorat şi alea câţiva ani după răsboiu. Ca unul care mă număr printre aceşti discipoli, nu cred elegant să discut valoarea acestora. Este însă indiscutabil că faptul în sine — de a aduna în jurul său o întreagă şcoală, atunci când cei mai mulţi obicinuesc a nu avea discipoli pentru a scăpa de viitoarea... concurenţă — este absolut caracteristic pentru această latură a personalităţii Magistrului: Unui coleg care-1 întreba odată dacă nu se teme că va fi lăsat în urmă de cei cărora le călăuzeşte, cu dragoste şi înţelegere, primii paşi, Vasile Pârvan i-a răspuns senin : „întrucât eu lucrez în continuu, vor fi întotdeauna între mine şi ei zece sau douăzeci de ani de muncă, peste care nu vor putea trece". Din dragostea lui pentru muncă, din flacăra sfântă a entuziasmului pentru antichitate — şi nu un entuziasm dezordonat, ci unul documentat şi metodic — Vasile Pârvan a împărtăşit pe toţi cei ce au vrut sau au putut să-l urmeze. Ştiu chiar că unii dintre şcolarii lui, cărora împrejurările şi oamenii le pun în cale toate piedicile, nu continuă pe drumul început decât tocmai cu gândul la amintirea şi la sacrificiul nepreţuitului Magistru. Dar din omul care a fost Vasile Pârvan, ce-a înţeles d-1 E. Lovinescu? Parcă nici nu-i vine să creadă că a fost martorul isbucnirii durerii, când lacrămile ne mai putând fi stăpânite, plângeau soţia iubită, pierdută în refugiu Ja Odesa. Şi abea atunci d-1 Lovinescu înţelege că Vasile Pârvan, pe care el îl vedea desumani-zat, era un „om ca fiecare din noi”; totuşi nici de data aceasta n'are dreptate, fiindcă Vasile Pârvan a fost un om cu mult mai presus decât cei mai mulţi dintre noi. Din multele amintiri ce-mi năvălesc în minte, cred nimerit să însemn aci o singură întâmplare, dintre cele pe care le-am trăit cu Vasile Pârvan, pentru a arăta oricui mai are nevoe şi vrea să vadă, calitatea sufletească a omului care a fost Vasile Pârvan. ...In luna Cuptor a anului 1925, în apropiere de malul Dunării, conduceam săpăturile archeologice pe o însemnată staţiune preistorică. Eram într’o Luni, şi Vasile Pârvan îşi anunţase vizita de inspecţie directorială pentru una din zilele de început ale aceleiaşi săptămâni. Din când în când ridicam privirea din şanţurile săpate şi cercetam drumul de ţară prăfuit ce se abătea dinspre şosea, printre lanurile de grâu, până la poalele colinei pe care eram. Deodată, într'un nor de praf, apare automobilul atât de cunoscut; oamenii din echipa de lucru, înţelegând că vine cineva de seamă, zoreau răscolirea pământului; unul din ei spuse cu oarecare grije, dar par’că şi cu puţină ironie : „D-voastră trebue să fiţi acum aşa cum ne simţeam noi la regiment când venea generalul în inspecţie"... Pregătindu-mă să cobor la drum, i-am răspuns totuş : „Nu, n'avem dece ne teme, chiar dacă ar fi ceva ce nu-i place” .. Apoi, dupăce l-am condus prin toate săpăturile şi după ce am discutat câteva minute în legătură cu diferitele probleme de specialitate ce trebuiau încă lămurite, ne-am coborât la drum. Şi înainte de a pleca spre celelalte cetăţi preistorice în curs de cercetare şi pe care trebuia să le vadă în aceiaşi zi, Magistrul împărţi câteva „bunătăţi” pregătite din Bucureşti şi-mi dădu partea cuvenită nouă; iar la mulţumirile mele, mişcat nu de ceeace mi se da, ci de măgulitoarea atenţie, Vasile Pârvan răspunse aproape părinteşte şi cu o strălucire de fericire în ochi: „Nu sunteţi D-voastră copiii mei?..” Tonul, simplicitatea şi sinceritatea cuvintelor şi privirea caldă nu vor dispare niciodată din amintirea mea. Cât priveşte intensitatea şi adâncimea de prăpastie fără fund a sufletului neuitatului Magistru, cine nu l-a cunoscut cu adevărat nu-şi poate da seama de ele. Iar pentru a le descrie, ar trebui o pană măiastră pe care Parcele nu mi-au dăruit-o. Fiindcă şi în „masca de ironie batjocoritoare”, era un zâmbet de superioară înţelegere a slăbiciunii omeneşti; iar o mustrare dela Vasile Pârvan, oricât de dureroasă ca formă, avea totuşi un fond de bunătate, ca a unei mame care deşi îşi dojeneşte copilul îl priveşte cu ochi de neţărmurită iubire Acestea, şi multe altele, nu le-a văzut d-1 Lovinescu, cu sau fără voe... In schimb din paginile sale despre în - veci - neuitatul Vasile Pârvan — aici stând încă pitită şi timidă printre rândurile şi literele unei pagini, dincolo smulgându-se cu tărie dintre slove şi acoperind mare şi nepotolită cuvintele şi rândurile scrise — îşi face loc ceeace D-sa n'a avut curajul să mărturisească cetitorilor şi poate nici sie înşuşi, dar totuşi de o evidenţă sdrobitoare pentru cei care vor să vadă: INVIDIA! Iar fierea acestui nefericit „sentiment” nu are ce căuta în „Memoriile” unui om decât atunci când — din propriile fapte neputând ieşi înalţarea personală până la care crede că avea dreptul să ajungă — el îşi închipue că situaţia proprie se poate înălţă prin co-borîrea celorlalţi în faţa posterităţii. Dar memoria lui Vasile Pârvan, în pofida acrelor „Memorii” ale d-lui Lovinescu, se va menţine mereu şi fără ajutorul nimănui, prin opera sa de o netăgăduită valoare ştiinţifică. 184 © BCU Cluj Peste ani şi ani, când prea puţini amatori de curiozităţi critice literare vor cunoaşte opera d-lui E. Lo-vinescu, toţi cei care se vor întoarce cu gândul la cultura românească din primul sfert al secolului nostru, vor înţelege imensa contribuţie adusă culturii şi neamului românesc de Vasile Pârvan şi ireparabila pierdere suferită cu mult prea de timpuriu. VLADIMIR DUMITRESCU CRONICA LITERARA CASA CU FETE DE C. ARDELEANU DUPĂ lectura romanului d-lui C. Ardeleanu, efectuată cu o rapiditate insolită (mi-au trebuit doar patru ore), am avut exact impresia că am asistat la rularea unui film. Şi timpul reclamat, pentru a lua cunoştinţă de conţinut, şi romanul în sine (întocmit după normele scenariului) te încredinţează că participi la un fragment de naraţiune, în care viaţa este dozată artificios. Convenabil însă pentru un amuzament facil. Un meşter fotograf care îşi deschide obiectivul aparatului şi prinde precis realităţi. Developează abil clişeele, le ordonează şi oferă o oribilă panoramă umană, de cupiditate şi luxură. Odată desfăşurată seria fotografiilor, obţii aspectul de suprafaţă, dar nu viziunea profundă a vieţii. Această falsă concepţie de prezentare nu te pune în contact cu rădăcinile existenţii, astfel cum pretinde romanul autenticilor creatori. Lotul literar al d-lui Ardeleanu se învecinează cu filmul — „o plăcere de sclavi şi o distracţie de analfabeţi” (calificarea îi aparţine lui G. Duhamel) — şi cu romanul foileton ce furnizează emoţii lectorilor inferiori. * * * Autorul cărţii de faţă este, probabil, un harnic şi stăruitor meseriaş. îşi întocmeşte calapodul şi aşează meticulos părţile. Fără inspiraţia revelatorie, nu poate scăpăra lumini uluitoare peste viaţă. Filmează calculat cu exactitate scrupuloasă în vederea producerii unui efect. Fără darul analizei psihologice, ciopleşte figurine de lemn, le văpseşte şi le duce de sfoară ca într’un teatru de păpuşi. Din câmpul social vast detaşează prudent anumite sectoare pe cari le transpune narativ şi dramatic, mai ales dramatic. Eroii săi nu remorchează nimic din ambianţa lor şi, cu atât mai puţin, din mediile adiacente, fiindcă sunt simple mecanisme uşor demon-tabile. închis în spaţiu strâmt, este totdeauna afară din planul perspectivei. Te sufocă în platitudine şi te plictiseşte ca după frunzărirea unui album cu poze — chiar dacă uneori sunt picante şi chiar dacă alteori sunt exotice. Nici Casa cu Fete, nici evocarea Saharei, nu izbutesc să risipească anostul care se lasă placid după lectura romanului. La cealaltă extremă faţă de d-1 Cezar Petrescu. Romancier minor în raport cu confratele său, nu stăpâneşte domenii întregi şi nu poate îmbrăţişa expresia ultimă a radicalului. Confecţionează, nu creiază. D-1 Cezar Petrescu desprinzând datele realităţii le interpretează larg şi suculent; d-1 Ardeleanu le reproduce servil. Cel dintâi corelează, cel de al doilea izolează. Plecând de la o problemă, d-1 Cezar Petrescu înfăţişează societatea morfologic, d-1 Ardeleanu o reduce la un unic aspect. Iţi stă deschis un dosar de judecată. Intre cartoane piese de documentare cari te obligă la concluzii certe şi fără drept de apel. Eşti barat violent, determinat să te opreşti la meterezele impuse de prezentator. •k * * Povestea, pe care d-1 Ardeleanu se laudă că a luat-o depe natură, (noi nu înţelegem decât până la un punct că aceasta poate costitui o laudă); este făcută ca să aibă două reversuri : mocirlă şi candoare lilială. Până la un loc adâncirea în noroiul copruţie.i, apoi ascensiunea, prin eroism şi abnegaţie, către imaculat. Familia Buescu, alcătuită din mamă şi trei fie», ajunsă în cumplită sărăcie, trăeşte din exploatarea mizerabilă a Margaretei, una dintre cele trei surori. In aşteptarea câştigării unui proces, care avea să le aducă 200 de pogoane petrolifere, mama şi celelalte două fice silesc pe Margareta să se prostitueze. Intr’o zi mai norocoasă, eroina salvatoare găseşte pe Negoiţă Vasilescu. Se mărită şi deschide un bordel. Acum lucrurile merg strună. Se revarsă Nilul. Dar bătrânei Buescu şi ficelor ei, Jana şi Alexandra, le repugnă întreprinderea murdară. Totuşi sunt forţate să accepte a-şi duce existenţa din produsul îngrozitoarei exploatări, în nădejdea punerii în posesie, când terenurile petrolifere le vor revărsa în casă cornul abundenţei. Intre timp, M-me Buescu, ducându-se cu judecătorul să intre în stăpânirea pământului, este stâlcită în bătăi de ţăranii insurecţi, că li se iau proprietăţile. Iar Alexandra — figura nobilă şi castă a cărţei — se mărită cu un tânăr student în inginerie — George. Jana se adaptează noii situaţii, conservându-şi neprihana. Până aici suntem introduşi în substraturile sociale favorite d-lui Ardeleanu : prostituţie clandestină şi reglementată în „pension”. O abominabilă pictură de interior, de exploatate şi exploatatori. Scene respingătoare. Autorul s'a scoborît în străfundurile cloacei urbane. Negoiţă şi Margareta îşi exercită teroarea lucrativă asupra cemr 15 „pensionare”, între cari singură rusoaica Nataşa şi fosta studentă Adina evidenţiază întrucâtva contururile individualităţii; diferenţa până la 13 este existentă numai ca nume şi în registrele casei. . 185 © BCU Cluj D-l Ardeleanu a voit însă să facă operă semnificativă. Justiţia imanentă să-şi aplice sancţiunile. Şi în consecinţă ataşează paginile ultime în cari trebue să vină. pedeapsa şi răsplata. M-me Buescu, mutilată de ţărani, infirmă şi agonică, moare. Dela lumânările moartei ia foc casa şi arde. Totul este prefăcut în scrum. Pier: Negoiţă, Margareta, Jana şi casa pierzaniei. Singure „pensionarele” scapă. Supravieţueşte puritatea. Dela Paris, unde îşi luase ultimele examene, George pleacă împreună cu Alexandra — decis de ea — în Sudanul oriental, angajat la construcţia unei mari linii ferate. Nimiceşte, ca să rezidească. De după ruinele fume-gânde ale Casei cu fete se profilează pe albastrul Medi-teranei un vis de curăţenie şi onestitate. Incontestabil că ultimul „parti-pris” în favoarea triumfului virtuţii, este în avantagiul scriitorului. Apologia perechii George-Alexandra, gestul de a reclădi, fac pe d-l Ardeleanu să manifeste o lăudabilă intenţie, exprimată, dar nedesăvârşită artistic. Pricina eşecului revine penuriei de talent, de care d-l Ardeleanu nu poate fi făcut răspunzător. Descoperind viţiile şi păcatele şi tălăzuind peste ele incendiul distrugător, a îndeplinit un act de higienă. Punct onorabil. Bordelul consumat de flăcări, proxeneţii (Negoiţă, Margareta) prefăcuţi în cenuşe şi rezistenţa în pudoare până la deplina mântuire a Alexandrei, sunt trăsături cari se cuvin a fi subliniate. Ele denotă tărie din partea d-lui Ardeleanu care n'a putut fi captat de principiile atât de moderne şi înfloritoare la Gide şi la o seamă de energumeni bucureşteni. I-am dori să rămână biruitor până la sfârşit, să continue a face diferenţierea între rău şi bine şi să nu se lase convins de realism, până la corydonismul execrabil, care face adepţi şi în literele noastre, cu deosebire printre cei ce ţin verişti. Te indispui, ca să te refaci, pe latura etică. Crime morale, pedepse şi reconstrucţii în plan de ideal. Romanul Casa cu fete, deşi nu vizează teme monumentale, ca Am ucis pe Dumnezeu, şi deci ar fi mai compatibil de o tratare, reuşită, totuşi nu freamătă de viaţa arhitipurilor artei. Compoziţia este mai acceptabilă, dar te supără prin banalitate. In comparaţie cu Am ucis pe Dumnezeu are avantajul acestor două superiorităţi. O factură de întâmplări posibile, atât de posibile că ai convingerea de a le fi citit ieri în cotidian sau le-ai fi văzut. Descărnate de ficţiunea estetică, nefecundate de esenţa spirituală a creatorului, neînsufleţite de cercetarea psihologică, trec direct din planul realităţii în paginile volumului. Eminenţa însăşi a observaţiei nu scuză totuşi lacuna intuiţiei, supremul bun năzuit de artă. Avem un temei să discernem însă o promovare în literatura d-lui Ardeleanu : s’a moderat. In romanul precedent îşi statornicise pro.ecte prea grandioase. Şi s'a pierdut în coridoarele labirintice ale misticei religioase. O totală caducitate cauzată de neverosimil. Adrian şi crimele bestiale, sadice, mimau din Dostoievski o porţiune, fără să aducă necesarele motivări. Casa cu fete, este un corectiv, dar nu. o indiscutabilă valoare. In cronica unei familii în care „mocnea răutatea şi ura între surori”, în atmosfera pestilenţială nu apar tipurile general omeneşti. Aspect penibil de gunoi şi de canal, pe lângă care treci cu mâna la nas. Oamenii nu există în acest vast colector al Capitalei. Acei cărora le dă rol d-l Ardeleanu : M-me Buescu, Alexandra, Jana, Margareta, George, Negoiţă, Nataşa, Adina, sunt doar imagini de umbră, imateriale, oglindite în scursoarea neagră a canalului. Iar ceilalţi, simple nume ; Zozo, Margo, Lenuţa, Marioara, Nineta, Reteveanu, Budilă, Toader, etc. Realism vulgar împrumutat ca o manieră — şi manierele nu viază — de la Ruşi şi dela Zola, plus restul naturalismului francez. Aportul autorului consistă în aplicarea unei riguroase metode, deficitară de prerogativele marcantelor personalităţi artistice. Originalitatea d-lui Ardeleanu se mărgineşte la material. In literatura noastră d-sa este singurul care s'a adresat celor mai abjecte privelişti. Le cunoaşte exact şi le redă fidel. Atât. Dar asemenea calitate îndoelnică este răsturnată de normativa persuasiune „Regarder ce qui vaut la peine d'etre regarder”. Şi am adăuga : când ai puterea de a depăşi materia. Altmintreli predilecţia pentru nudism şi o morală fabricată circumstanţial nu sunt în măsură să ţină locul pasiunilor animatoare cari dau iluzia existenţii profunde. Casa cu fete este un specimen din flora prosperă a romanului mediocru. * * # \ Câteva obiecţiuni cu privire la formă. Desigur exprimarea realistă, cu puţine, excepţii, nu uzează de un stil. De cele mai multe ori forma este redusă la graiul comun. Fără strălucire şi relief. In epica naturalistă au fost maeştri cari n’au posedat o frază proprie. Au întrebuinţat caşi d-l Ardeleanu instrumentul verbal în circulaţie, Aşa dar nu-i facem vină din aceasta. Ci fiindcă ofensează uneori gramatica. Nu i se pot tolera scriitorului ajuns la al treilea roman, incorectitudini de felul celor de mai jos.: „...nu-i lua sema zâmbetului de cerşetorire a dragostei” (pag. 6) ; „...pe din faţa minţii” (pag. 37) ; „...Negoiţă se găsea aşa de bine şi aşa de primit” (pag. 58); „...pe urmă ne vom căsători la civil...” (pag. 58) ; „...huietul de cu o clipă mai înainte tăcuse” (pag. 66); ,,.E greu să ne scoată pe noi din pământul în care am născut” (pag. 94). Când dispui de aşa restrânse mijloace, te îngrijeşti, prin compensaţie, de vestmânt, să fie, dacă nu elegant, cel puţin decent şi cuviincios. * * * In centrul entuziastului devotament, între atâtea elogii, recensia noastră apare ca o singulară rezervă. Ţinem s’o înscriem fiindcă faţă de actuala producţie literară, critica este gentilă şi improbă, ornând generos şi egal, cu aceleaşi epitete tot ce se scrie. Dar cu atari procedee, inaugurate în special de subsolul ziarelor, nu se vine selectiv în sprijinul scrisului, nici nu se glo- 186 © BCU Cluj sează în folosul cititorilor. Şi acest serviciu trebue să i se presteze şi literaturii şi consumatorilor. O carte nu este o foaie zilnică unde trebuie să se reflecteze cu indiferenţă atitudinală, întreaga privelişte a vieţii. Este cristalizarea realităţii prin intermediul unei personalităţi. De aceea, în comentariile critice, pe lângă elementele explicative, este operantă şi o anticipare asupra valorilor, în scop de a ajuta înţelegerea. Imediat însă, când în vitrina librăriei, palpită noutatea. Cro- nica are obligaţia nu numai de registratură, ci să-şi spună cinstit şi deschis judecata. Cu riscul de a displace. O judecată chiar eronată, dar sinceră. Pentrucă dreptatea în literatură ca şi în istorie se face exasperant de încet. Ultimul cuvânt îl au fără îndoială veacurile. Lipsiţi de perspectivă nu putem avea exagerata pretenţie de a defini indelebil. Dar putem râvni la poziţia de a fi corecţi şi de a pune în cronică opiniile şi impresiile obţinute din contactul cu opera. . . DRAGOSTE ŞI MOARTE IN PROVINCIE DE SERGIU DAN ROMANUL tinde în zilele noastre către o productivitate excesivă. A acaparat toate energiile şi înăbuşe majoritatea genurilor. Doar filmul îl mai concurează. Nuvela, aproape că a dispărut, înlocuită sau stingherită de exorbitanta lui desvoltare. Cel dintâi care bate la poarta literaturii, înţelege să-şi facă debutul prin această proteică formă a epopeii moderne. Semnul vremurilor înaintate reclamă examen grav şi de proporţii. Nu e chiar cazul d-lui Sergiu Dan. D-sa a operat un stagiu de anticameră prin Viaţa minunată a Iui A. Pann. Acolo, exercitându-şi condeiul alături de d-1 R. Dianu, îşi pregătea maturizarea. In cartea de faţă îl avem desfăcut din asociaţia în doi. Pus la probă directă şi de altă structură. Dincolo, rânduia substanţa personală pe însăşi schelăria datelor din istoria literară, restul aportului căzând în seama fantaziei. Aici drumul este absolut liber şi trece prin domeniile observaţiei. In biografia romanţată a lui A. Pann, contribuţia scriitoricească se sprijinea pe treptele fixate de materialul livresc; aici ia contact cu viaţa al cărei selector şi interpret se obligă să fie. In plus, sarcina se măreşte fiindcă nu se mai repartizează la doi inşi. Astfel că putem socoti cartea Dragoste şi moarte în provincie drept prima, rezultată după un prealabil exerciţiu. Şi poate că trecerea dela un subiect derivat din premise cărturăreşti la altul smuls din planul realităţii, i-a impus un model, plecând deadreptul din preajma lui Flaubert. Povestea sentimentală şi decolorată a Corei se află în paralelă cu a Emmei, cu mult mai redusă în partea analitică şi descriptivă. Maestrul francez oferă, pe lângă istoria sentimentală, şi atmosfera provincială, sgârcit schiţată la d-1 S. D. Interesul se opreşte la naraţiunea care raportează viaţa Corei. Dar deocamdată să vedem punctele de tangenţă între romanul francez şi acel al d-lui S. D. Sunt câteva şi nu tocmai de minimă importanţă. Climatul, în general tot aşa de apăsător ca şi în Madame Bovary : vulgaritate, josnicie, ignoranţă (până la prostie), ridicol, imoralitate, o umanitate aproape de animalitate, stupidă. Evaziunea, senzaţionalul, dislocarea din pătura grea neaerisită de curenţi, se realizează prin modalităţi detestabile: adulter, intrigărie, joc de cărţi şi politică. In marasmul târgurilor sunt note caracteristice şi obşteşti. In relaţiile sociale şi familiare alunecă leneşe sevă putredă. Au dreptate şi Flaubert şi d-1 S. D. Dar o intuiţie mai puţin lirică poate descoperi şi aspecte de alt ordin : înseninări de bunătate, de corectitudine sau de elevaţie spirituală.. In desfăşurarea acţiunei: Cora e prezentată ca şi eroina franceză, în etapa adolescenţei; d-ra Cora, elevă de pension, aproximativ naivă şi visătoare. Apoi, căsătorită cu moşierul Tomiţa (răsbotezat de ea mai distins-pretenţios, Tom) şi instalată la conac, în vecinătatea orăşelului R. Tipul de bădăran stângaci al lui Tom, atent studiat; interiorul însă dela Poiana sumar faţă de cel dela Tostes. Cora l-a luat de bărbat, dar nu-1 suportă decât cu o comprimată resemnare. Va deborda la ceasul oportun. Prin căsătorie a provocat o revulsiune, cu scopul de a se descongestiona de privaţiunile casei părinteşti. Intre Emma şi Charles sunt raporturi omoloage. Unde nu există potrivire, şi din aceasta decurge inferioritatea, este în absenţa motivărilor depline. Emma e romanescă, iar adulterele sunt explicabile prin tendinţa de transbordam în alte medii. Aspiraţiile ei se îndreaptă spre contingenţe pe cari existenţa de baltă stătută nu i-le procură. Corei nu i-a acordat autorul bovarysm, elementul romanesc. Numai o uşoară germinaţie sentimentală de unde generează aventurile ca o compensaţie, ca o răzbunare împotriva destinului şi împotriva lui Tomiţa, executorul său. In orice caz, locul însemnat la Flaubert printr'o magistrală şi intensă analiză, nu se dovedeşte la d-1 S. D. Emma este şi victima unei psihologii romaneşti; Cora îşi face numai viaţa mai agreabilă, căutând să-şi răscumpere neplăcerea de a vieţui alături de Tomiţa. Atitudinea dispreţuitoare pentru bărbatul ei se întâlneşte perfect cu aceea a Emmei faţă de Bovary. In majoritatea împrejurărilor îl ironizează. Ambele perechi sunt separate de acelaşi abis al neînţelegerii, al neajungerii dela unul la celălalt. De cele mai multe ori devotat întocmai ca Charles, Tomiţa se strădueşte să-i fie pe plac şi să şi-o apropie, să-i satisfacă dorinţele : toalete, plimbări la oraş şi plănuita călătorie la Bucureşti. Charles merge chiar mai departe, renunţând la clientelă spre a se aşeza la Yonville-l’Abbaye. Momentele progresive merg în corespondenţă: Cora devine mamă. Un singur copil ca în căsnicia Bovary. Ca şi acolo, fătul nu înlătură pasiunea vinovată. 187 © BCU Cluj Un intius. Nu direcţionează purtarea Corei după meridianul castităţii, nu trezeşte într’însa nici o pâlpâire de maternitate. II exilează departe de camera ei, la capătul locuinţei, ca să n’o supere cu plânsul şi prezenţa lui. Tomiţa, afectuos, petrece adeseori clipe de bucurie părintească lângă leagănul copilului, suplinind dragostea de mamă. Simbolic, vestea morţii îl surprinde aplecat peste fiinţa mică, răsărită în viaţa lui simplă, ca grâul în ţarină. Urmează cele două amoruri ale Corei, întâi cu To-tonel, ofiţerul, şi după părăsire, cel de al doilea, cu Vlad Stroescu, reluarea idilei de pe când era D-ra Cora Negrea, elevă de şcoală. Ziua căderii soseşte ocazionată ca la Yonville, de un eveniment puţin obişnuit. Nu se ţin şedinţele „des Comices agricoles dela Seine-Inferieure”, dar este o consfătuire politică. Echivalentă în configuraţie. întâlnirea e decisivă. Scena şi eroii au linii asemănătoare. Vlad Stroescu, respectiv M. Rodolphe Boulanger dela Huchette, este eroul cuceritor, gentil şi visat. Pentru el va fi în stare să comită cele mai mari nebunii, să-şi părăsească familia. Sfârşitul, cu fireştile mici deosebiri, este destul de apropiat în factură de cel al doamnei Bovary. Cora, la fel ca sora-sa Emma, moare. O răpune o pneumonie contractată în noaptea fatală. Desigur, complicată cu elegia cauzată de uciderea lui Vlad Stroescu, la vânătoare. Tomiţa persistă a fi acelaşi tip brutal, neîno-bilat ca la Flaubert de sentimentul înalt al iertării. Mutatis mutandis, d-1 S. D. traduce în circumstanţe româneşti istorisirea romanului francez. Aceasta încă nu i-ar reduce total meritele. Fiindcă intuiţia genială a lui Flaubert a adâncit un proces care cu inerente variaţii locale, se petrece în toate oraşele de provincie. O afirmăm şi o credem. Căci ideea niciodată nu e nouă în opera de artă. Demult şi-a asumat un caracter de circulaţie. Rămâne de constatat tratarea. Că personajele sunt similare, (Cora-Emma; Charles Bovary-Tomiţa; Rodolphe-Vlad Stroescu şi relativ cele de mâna doua, b. o., farmacistul Hornais-Andrei Negrea); că ritmul epic percurge aceleaşi cercuri, deci este evident împrumut de paiantă, nu-i aducem o vină capitală. Obiecţiunea osânditoare derivă din insuficienţa modelării. D. S. D., deplasându-se din sfera radiaţiilor flaubertiene n'are un adaos propriu. Peste situaţiile cari reclamă examinări minuţioase, sare cu dezinvoltură. Personajele nu trăesc lăuntric, sufleteşte. Nu sunt pipăite pe feţele interioare. Se manifestă exclusiv prin acţiuni. Greutăţile sunt abil ocolite. CRONICA G Manifestările tineretului în artele plastice se fac din ce în ce mai dese şi forţează din ce în ce mai mult luarea aminte a iubitorilor de artă. In ultimul timp, alături de expoziţii personale, câţiva pictori şi sculptori Ni-se dă o ediţie de Madame Bovary autohtonă, în raport cu cea franceză, întrucât i-se copiază acţiunea şi i-se reduce esenţa psihologică. Interesat de curentul pasional al eroilor, d-1 S. D. neglijază şi uneori ignorează ambianţa. Al doilea defect principal în comparaţie cu opera franceză. Aici îşi are origina şi minusul de emoţie resimţit la lectura compoziţiei româneşti. La încheerea acestei triste istorisiri nu încerci profundă silă, neţărmurită compătimire în faţa inferiorităţii omeneşti, nici nu guşti un hilar Homais în Andrei Negrea, nici incisivitate în ironia judecătorului Sofronie, rici desgust iremediabil pentru Totcnel şi nici, mai ales, nu pui o definitivă vestejire pe faptele degradant umane ale Corei şi ale lui Vlad Stroescu, O continuitate de acte, cu logica lor, care te preocupă în intervalul cât ţii cartea în mână. După aceea dispar, nereproduse de eclatanta lor vivacitate artistică. Nu este acea perfectă identificare, pe care o pretindea Brunetiere ca o condiţie determinantă. * * * Necontestat însă d-1 S. D. aduce în afară de cusururi şi vădite calităţi. Naraţiunea se îndrumează iniţial, fericit. Am putea spune că primele patru capitole sunt în discordanţă cu restul, din punct de vedere al reuşitei. Scrise mai cu grije, par fragmentele altei cărţi. Psihologia bolnavei (cap. I), visul (cap. II), sunt pagini onorabile în epica noastră, şi, mai mult, cinstesc pe un scriitor începător. Tot aşa avem cuvinte de laudă referitor la restrânsele peisagii sociale, s. ex., descripţia în treacăt a moravurilor politice. Crochiul uşor în care se oglindesc : prefectul, candidatul şi învăţătorul demagog (pag. 315—216) indică un ochi ager de observator. Vrednic de luare aminte este şi jocul Corei pentru a se disimula, ca să nu fie descoperită de bărbat. Am notat câteva locuri, menţionăm încă şi forma. Degajată şi îndemânatică întreţine pe cetitor în bună dispoziţie şi îl îndeamnă la lectură. Exprimarea variată şi colorismul dau stilului sprintenie. Drămuind greşelile şi calităţile şi, raportându-le la tinereţea autorului, avem motiv să ne aşteptăm la lucrări mai preţioase. Nădăjduim că din poziţia de decolaj, după ce se va emancipa de maeştri, să se ridice acolo de unde privirea străbate nemijlocit în regiunile omeneşti. Depinde de d-sa ca în volumele viitoare să aducă promovarea întreagă a talentului şi originalităţii. Noi le presupunem existenţa şi adăstăm ecloziunea nestânjenită. . CONST. IONESCU PLASTICA tineri au organizat în sala „Ileana” o expoziţie colectivă sub denumirea de „Grupul Nostru”. Titulatura se fereşte să mărturisească vre-un program iar numele participanţilor nu ne indică îndeajuns ce criterii au RUPUL NOSTRU 188 © BCU Cluj prezidat Ia alcătuirea Salonului. Ansamblul nu este totuşi lipsit de. omogenitate şi aceasta credem că se datoreşte în primul rând valorii, cel puţin onorabilă, pe care o prezintă aportul fiecăruia, considerat în parte. In adevăr, ceeace convinge dintru început pe vizitatorul expoziţiei din sala „Ileana” este nivelul ansamblului, lipsit de fluctuaţiuni sub un minimum de corectitudine, depăşit însă în nenumărate cazuri de realizările fericite ale câtorva expozanţi. Este vorba aici de o bunăcuviinţă în înfăţişare, ce ar trebui să servească drept exemplu multora din asociaţiile, chiar mai vechi, de artişti plastici, spre a împiedeca pentru totdeauna exhibiţii groteşti ca acelea din subsolul Ateneului. Intre lucrările expuse se remarcă în primul rând portretele lui T. Soroceanu. Panoul rezervat acestui tânăr şi prob meşteşugar înfăţişează un centru de voinţă, conştient şi stăruitor aplicată spre interpretarea strânsă, prin linii şi culori, a chipului omenesc. Artă de concentrare şi sobrietate, portretistica pretinde eliminarea detaliilor care nu se leagă în niciun fel de substanţa omenească manifestată în fizionomia modelului. înţelegător al cerinţelor genului, pictorul Soroceanu a înfăptuit cu maximum de economie în folosirea mijloacelor câteva portrete frumoase, care sunt tot atâtea caractere. Le lipseşte, în regulă generală, partea de atracţios speculată de atâţia fabricanţi de poze trandafirii, linguşitori plătiţi ai slăbiciunilor omeneşti. Dacă se poate imputa ceva portretelor lui Soroceanu, este tocmai oarecare ascetism al culoarei, şi aceasta ajunge să-l stânjenească pe pictor în aspiraţiile sale spre o destindere sănătoasă a stilului, ori de câteori rigoarea formală este întărită de înfăţişarea opacă a fondurilor şi de abuzul de negru. Altminteri, noua orientare a pictorului, interesul mărturisit deodată pentru documentul omenesc, l-au smuls din cuprinsul limitat al preocupărilor sale anterioare, insuflându-i totdeodată o vitalitate aspră şi vajnică, ale cărei reflectări înrâuresc technica actuală a pânzelor sale, devenită cu mult mai largă şi mai destinsă. Vecin de panou, lonescu-Sin, urmăreşte mai mult decât oricând, aprofundarea resurselor paletei pentru obţinerea unor efecte oarecum specializate în redarea carnaţiei nudurilor. Moliciunea şi albul carnaţiei vor să fie ţesute din reflexe luminoase, imponderabile şi transparente. In chipul acesta, forma omenească, deşi întreagă, ajunge să reprezinte o simplă întretăere a nenumăratelor înrâuriri atmosferice; în alcătuirea plasticităţii ei, intră o mie de nuanţe fugitive, în timp ce contururile se topesc în imprecisul ambianţei. Căutarea lui lonescu-Sin se îndreaptă acum într’o măsură foarte însemnată spre fixarea punctelor de sensibilitate luminoasă distribuite pe suprafeţe largi. Dacă adăogăm la aceasta interesul pentru indicarea cadrului decorativ şi generalizarea punctului de vedere „pictură" (în adevăr, chiar elementele formale sunt interpretate pictural şi reduse la numitorul comun al vizualităţii picturale) vom înţelege prin mijlocirea cărei alchimii corpul omenesc, pus totdeauna în primul plan, se preschimbă totuşi într'un fragment de peisagiu şi ne apare ca podoaba cea mai de preţ a peisagiului. Atitudinea vegetativă a umanităţii din pânzele lui lonescu-Sin contrastează în chipul acesta cu atitudinea desăvârşit activă a portretelor lui Soroceanu. Generalizarea punctului de vedere „pictură” este dusă până la ultimele consecinţe de Constantin Con-stantinescu, în cele trei naturi moarte ale sale, cu mască. Subiectul devine un pretext pentru arabescul culorilor vii, ceeace interesează este absolutismul cromatic, desprins de semnificaţia morală a motivului. Din cadrul pânzelor lui C. Constantinescu, variaţii pe aceeaşi temă, umanitatea s’a retras cu desăvârşire, lăsând locul măştii impersonale pe o masă şi podoabelor omeneşti. Viaţa este gândită ca o succesiune de momente violent colorate, dar fără iegătură aparentă între ele. Sub înrâurirea soarelui meridional, unitatea personalităţii omeneşti se înfăţişează destrămată, risipită în lucrurile înconjurătoare, în timp ce natura îmbie cu toate roadele pământului. Când apar uneori oamenii, ca în priveliştea din Fez, ei sunt mai de grabă fantome, simple materializări ale luminei şi atmosferei locale. Pornind dela o atare atitudine, pictura lui C. Constantinescu era firesc să exceleze în crearea atmosferei şi decorativitate. Decorative, într'un înţeles înalt, sunt desenele lui Demian. Cititorii noştri sunt familiarizaţi cu micile compoziţii lineare ale desenatorului „Gândirii", care porneşte de cele mai multe ori dela o idee literară, o desvoltă potrivit unei legi de simetrie într’o archi-tectonică largă şi luminoasă, isbutind astfel să transpună alegoricul pe un plan de valori pur decorative, cu înţeles desinestătător. Puritatea liniei, punerea în valoare a detaliilor, îmbinarea armonioasă a ansamblului linear fac din desenele lui Demian, mici comori de artă, însemnate cu semnul desăvârşirii. Deşi de proporţii reduse, ele înrâuresc prin spiritul lor elevat spre o impresie nedesminţită de măreţie. In acelaş compartiment al decorativului, se aşează pânzele lui Al. Phoebus. înrâurit de şcoala rusească ne apare Phoebus şi când înţelege peisagiul ca un decor zimţuit de teatru aplicat pe albastrul abstract al cerului, şi când strânge liniile adâncite ale figurii omeneşti într'o sinteză de formă, hieratică şi decorativă, care aduce aminte de icoanele bizantine. Forma liniştită tinde spre monumentalizare, riscă totuşi să cadă în placat datorită împrejurărei că nu este gândită în materia primă a culorilor. Aceeaşi imputare i se poate aduce lui Dan Băjenaru, a cărui compoziţie cu ţărănci rezolvă o problemă frumoasă de grupare a figurilor în raporturi de formă profilată linear, dar în ansamblul lucrărilor proprii pictorul suferă o scădere evidentă din cauza lipsei de omogenitate. Tendinţa spre cadrul mare este generalizată în actuala expoziţie. Ea poate fi valoroasă ca năzuinţăt, trebuie însă susţinută cu mijloace care nu se uzează repede şi cu o respiraţie care nu oboseşte. Iată de ce nu socotim 189 © BCU Cluj oportun să felicitam pe domnii Papatriandafil şi $t. Constantinescu pentru autoportretele în mărime naturală. Tache Papatriandafil, căruia îi recunoaştem însuşiri de prim ordin, greşeşte când stărue într’o manieră demonetizată cu totul prin specularea ei până la saţietate. Felul cum aşează domnia-sa modelul portretelor sale în cadrul peisagiilor se dovedeşte a fi un simplu procedeu fără niciun raport cu sinceritatea viziunei proprii. Această constatare se impune chiar independent de consideraţia că formula este desprinsă de-a-gata din repertoriul vast al istoriei artelor. Acuzarea de academism o poate suporta în parte şi Şt. Constantinescu. Peisagiile sale sunt întotdeauna constructive, detaliile se integrează definitiv masselor mari de culoare, aderenţa elementelor formale este desăvârşită. Inteligenţa ansamblului nu îi lipseşte deloc acestui pictor, care aşează culoarea în planuri întinse şi se arată preocupat îndeobşte de raporturile mari. Un singur lucru nu ne satisface : lipsa de vibraţie a culorii, caracterul aton şi neutru al paletei, răceala sentimentului. Aceste neajunsuri sunt înlăturate în acuarelele expuse, care oglindesc reflexele imediate ale emotivităţii artistului. Dintre expozante, Cassilda Miracovici, aduce două peisagii şi câteva naturi moarte, într'o tendinţă de primitivitate, valoroasă când este susţinută pe forţa elementară a sentimentului, îndoelnică ori de câteori lucrul pare învăţat. Lucrările reduse Că număr, ale Cassildei Miracovici nu îndreptăţesc o judecată definitivă. Margareta Sterian păcătueşte oarecum prin literatură, prin fantezia anecdotică. Socotim că fantezia este o calitate frumoasă, folositoare artistului-pictor şi că însăşi anecdota poate servi ca punct de plecare al unor realizări însemnate. Fantezia trebue însă, în acest caz, să lucreze în sensul unei complexităţi de expresie picturală, să tindă spre organica asimilare într’o sinteză înaltă de culoare a datelor anecdotice dela care porneşte. In acest caz, are loc transpunerea motivului în limbajul propriu al picturei, cu folosirea mijloacelor adecuate care, singure, permit comunicarea emoţiei specific picturale. Florica Vasilescu expune numai două lucrări; prea puţine pentru a aprecia cum se cuvine un talent ce ne apare îndestul de interesant. In ceeace priveşte sculptura, ea este reprezentată prin contribuţia de plastică a lui Constantin Baraschi şi Mac Constantinescu, amândoi, artişti valoroşi, legaţi încă de tratarea decorativă a planurilor şi de oarecare rafinament linear. In special, cel din urmă este preocupat de o sumă de subtilităţi care ţin de resursele diverse ale materialelor folosite şi care pentru moment îl distrag pe artist dela concentrarea mijloacelor solicitate de unitatea spaţială a înfăptuirilor plastice. AUREL D. BROŞTEANU CRONICA SPECTACOLELOR CRITICA REPERTORIULUI TEATRAL Am arătat în trecuta noastră cronică părerea că spectacolele suferă la noi de o lipsă capitală, — de impresari. Criza teatrului o reduceam la inexistenţa impresariatului. Iar lipsa de impresari şi directori cu spirit impresarial se răsfrânge, după cum vorbeam, în greşita înţelegere a teatrului însuş, în confuzia genurilor teatrale, în fantastica şi ne mai pomenita întocmire a repertoriului, în dezechilibrul regiei, în anemia autorilor dramatici autohtoni şi în prostul joc al actorilor, chiar al celor buni! Ce criterii vor fi jucând în mintea diverşilor directori de teatru în momentul în care îşi alcătuesc repertoriul? Nu suntem supărăcioşi, şi nu ne place să supărăm pe directorii de teatre. (Deşi, ca orice critic, am a mă plânge de lipsa de amabilitate, de lipsa de înţelegere profesională a rolului criticului de către numiţii directori. Dar e o chestiune asupra căreia vom reveni). Insă nu se poate mânia nimeni, dacă vom afirma că toate criteriile sunt cu putinţă ca să se fi înfăţişat acestora afară de singurul şi unicul criteriu al formării unui repertoriu, adică al întocmirii unei serii de spectacole coherente şi cu rezonanţă spectaculară. Cunoaştem cazuri foarte precise în care piesele au fost alese după motive de croitorie. (Pentru ca oarecari protagoniste să poată arăta oarecari rochii). Şi nu sunt rare asemenea cazuri. Ce să mai vorbim de piesele de „preferinţă” ale cutărui actor sau cutărei actoriţe, care sunt astfel impuse în repertoriu. Doamna X s'a visat peste noapte în „Dama cu Camelii”. Foarte lesne să-şi transforme visul în realitate: cumpără camelii dela florărie şi impune în repertoriu doamna căreia îi plăceau atare flori. In cel mai bun caz alcătuitorul repertoriului se gândeşte şi la public. Şi caută piese care să placă, piese de „succes”, care adică să aducă banii publicului în cassa teatrului. Acest motiv generos, deci, de a mulţumi publicul pare a fi puţin cam comercial. N'importe!.. Trecând acum dela „principii", „criterii” şi „motivaţie”, scoborând din „abstractul” pe care-1 contem-plarăm ,să vedem în practică ce se întâmplă? Dăm peste Evantaliul doamnei Wendermeere, peste Admirabilul Crichton, peste Profesorul de Engleză, peste Elisabeta Regina Angliei, însfârşit, e oţios să mai cităm pe toţi gentlemenii, lorzii, lady-ile, baroneţii, feciorii, lacheii şi apaşii Londrei, Scoţiei, Irlandei, şi ai dominioanelor marelui imperiu britanic, pe care-i vedem defilând aidoma pe diversele scene bucureştene. A ajuns la modă anglo-saxonismul. Probleme specifice, mărunte, meschine, fără nici un interes pentru noi, tratate de cele mai multe ori de autori sub-mediocri, sunt deslânate la noi de bieţii actori cari nu se aşteptau să se transforme atât de re- 190 © BCU Cluj pe de în propagandişti englezi. Şi, pentru ca vorbim de aceasta, este locul să ne întrebăm dacă nu ar fi bine să se numească un profesor de engleză la conservator? Iar când se caută şi succesul „cassei închise”, se recurge la vodevilurile inenarabile ale autorilor mai slăbuţi francezi, cari ne oferă un deputat Barricou, un Pardon Madame şi alte frumuseţi de acest soiu. Nu insistăm mai mult asupra acestei realităţi deconcertante. Este deajuns de concludent tot ce am afirmat aci, pentru ca să putem atacă de front problema repertoriului. Repertoriul, ansamblul de piese întocmit în chip unitar şi armonios, coherent şi logic, este puntea care uneşte pe actori cu spectatorii în perfectarea spectacolului. Spectatorul joacă şi el, caşi actorul, în piesă. El nu este numai o simplă cutie de rezonanţă, ci este însăşi vioară întreagă, pianul complect, cu toate coardele şi pedalele, la care cântă actorul pe. partitura autorului. Când vei cântă pe o vioară bucăţi care cer registrul contrabasului, sau la harmonică ceeace este destinat orgei,1 vei fi dat naştere, nu artei, ci ridiculului.. Deci prinţa problemă a alcătuitorului repertoriului este aceea a publicului. Cu ce public am de a face ? Problema repertoriului este problema publicului. Eră lesne, înainte vreme să răspunzi pentru Bucureşti la această întrebare. Când clasele sociale erau rânduite după o anumită ordine, când existau boeri, ciocoi, mahalagii. Când există o linie netă de demarcaţie a mondului şi demi-mondului. Astăzi, însă, când publicul bucureştean e un public încoherent şi interlop, când nu ştii dacă piesa e, destul de pudică pentru femeile uşurele care se află în sală sau destul de decoltată pentru cucoanele de „familie”, când nu cunoşti gradul de. Instrucţie sau analfabetism CRONICA VIAŢA LITERARĂ care, cu regret o constatăm, şi-a rărit apariţia, isbită de greutăţile tot mai neîndurate ale tiparului, se arată surprinsă şi nedumerită că în paginile noastre au răsărit nume noi ce iscălesc bucăţi de proză şi de poezie. Ce sintetizează adânc şi substanţial tinerii aceştia?—se întreabă revista citată. Şi răspunsul e negativ, deşi cu aprecieri pentru spiritul nostru de „ospitalitate”. Noi nu socotim act de ospitalitate producţiile acestor începători. Ospitalitatea nu implică spiritul critic, de alegere. Iar bucăţile de proză şi de poezie prin care. o serie de tineri au debutat în ultimele numere ale Gândirii sânt alese din maldărele de manuscrise ce le primim. E tot ce am găsit mai bun; şi ceeace am publicat susţinem că era publicabil chiar într'o revistă pretenţioasă ca a noastră. Evident niciunul dintre tinerii aceştia nu „sintetizează” ceva, fiindcă e vorba de debutanţi. Sintetizează ceva un scriitor ajuns la maturi - al spectactorilor, nu ştii ce să alegi şi ce sa joci. E adevărat : problema publicului nu e atât de uşoară şi, chiar cel mai bun director de teatru, cel mai bine intenţionat, poate fi absolvit când greşeşte. Totuş, problema are determinantele ei care nu pot scăpa nimănui necum directorului de teatru. Aşezarea noastră geografică ne impune un anumit repertoriu, potrivit longitudinei şi latitudinei între care trăim şi ne mişcăm. Ea atrage o normă pe care am puteâ-o enunţa : Spectacolul trebuie să prezinte ori întâmplări destul de autohtone, ori suficient de exotice, pentru ca să ne poată interesa. Publicul care iubeşte pe Caragiale şi pe Tănase, care tremură — oricât e el de select — de plăcere la apariţia ciomăgaşului în şalvari, şi care se pasionează în mod egal de Capone banditul din Chicago ştie el ce ştie. Puţin îi pasă lui de Evantaliul doamnei Wendermeere, ori de deputatul Barricou. . Iar a doua regulă care trebuie să prezideze la formarea repertoriului ar fi: Personagiile trebuie să fie suficient de profunde şi umane, ori suficient de abstracte şi superficiale, ca să poată mulţumi pe spectator. Ori, ce se întâmplă la noi? Un instinct nesigur, o lipsă, de competenţă alteori, şi uneori o grabă nejustificată, fac să se. aleagă piese hibride, în care. e şi o le.acă de exotism şi o le.acă de. moravuri ca pe la noi, în care personagiile au ceva schelet şi rezonanţă, dar sunt şi destul de inconsistente. Deci, directorii de teatru, dacă ar alege piesele după aceste două criterii, ar putea determina şi o constanţă a publicului, atât de fluent dela noi. Prin aceasta, însă, ajungem la problema autorului. PAUL STERIAN MĂRUNTĂ tate. Un debutant „promite” când scrie lucruri publicabile El e, deci, o speranţă, iar nu o sinteză. Incura-jându-1 o revistă cu prestigiu, îl şi stimulează în acelaş timp. .. Când a apărut Gândirea, mulţi dintre scriitorii cari alcătuiesc falanga ei de azi erau tot aşa : simpli începători. In zece ani s'a format astfel o generaţie nouă, puternică şi-definită. Voim ca, atunci când Gândirea va fi împlinit al doilea deceniu, o nouă generaţie de poeţi şi prozatori să îmbogăţească literatura noastră alături de ctitorii necunoscuţi de. acum zece ani. * EONUL DOGMATIC, strălucitul studiu filosofic al d-lui Lucian Blaga, publicat în patru numere consecutive, n’a avut încă răsunetul pe care îl merită. Filosofii „ştiinţifici” ai d-lui C Rădulescu-Motru n’au luat act de apariţia acestei înalte realizări în cugetarea românească. întemeiat pe ultimele date ale ştiinţei, 191 © BCU Cluj filosofiei şi teologiei (protestante), studiul d-lui Lucian Blaga cristalizează în formule lapidare şi originale aspiraţiile caracteristice ale spiritului contimporan şi nă-zuie, vizionar, să-i anticipeze conturul. Prin aceasta, fecunditatea lui e dată. O amplă discuţie ar putea naşte între intelectuali realmente pasionaţi de problemele şi orientările filosofiei. Deocamdată însă nu înregistrăm decât un rezumat în Raze de lumină, serioasa revistă a studenţilor teologi bucureşteni şi un articol de simţ just în Muguri, simpatica şi vechea revistă a seminariştilor din Buzău. In tipăritura Eonului dogmatic s’au strecurat câteva greşeli fără mare însemnătate pe care autorul le va îndrepta când, la toamnă, studiul se va trage în volum. * REBRENISMUL adică furtul, fie el şi numai de ordin literar (vezi nuvela Dintele de Liviu Rebreanu, copiată întocmai după una cu acelaş titlu a doamnei Rachilde şi divulgată de Romulus Dianu în Curentul), rebrenismul deci face şcoală. Capătă aderenţi printre tinerii lacomi de glorie când nu le dă mâna stângă să se arate lacomi de bani. Astfel într’o foaie dela Brăila, „Luceafărul literar şi artistic”, care publică numeroase versuri, uneori armonioase şi luminate de imagini, un june Sorin B. Rareş iscăleşte o poesie Ruini, care e în întregime, până la virgulă şi punct a lui Artur Stavri din volumaşul uitat: Pe-acelaş druml Furtul mai e şi dedicat: „D-lui Aurel Marin”. Dece nu deadreptul d-lui Liviu Rebreanu, patronul noului curent? * A LOŞAKOV, al cărui tablou „Portretul poetului K ” îl reproducem în numărul de faţă, e un pictor basarabean care lucrează la Paris şi se distinge printre cei dintâiu ai generaţiei noi. Ni-1 semnalează din capitala Franţei d-1 Iosif Igiroşianu, el însuş un distins publicist încă puţin cunoscut. Loşakov expune de câţiva ani la diferite saloane : al Tuileriilor, al Independenţilor, şi lucrările sale sânt reproduse în mai toate revistele de artă franceze. Critica parisiană a apreciat în el „rara surpriză a unui primitiv întârziat” şi îi găseşte pânzele Impregnate de mult spirit literar. Frumosul tablou reprodus de noi reprezintă întâia fază a pictorului care, actualmente, a evoluat spre o coloare mai intensă şi spre o construcţie mai sobră. Portretul d-lui N Iorga, a cărui fotografie ne-a fost deasemenea trimisă, expus anul trecut, a fost judecat de critici ca opera de consacrare a tânărului talent. II vom reproduce în numărul de Iunie al Gândirii, care va fi închinat d-lui Nicolae Iorga * G. TUTOVEANU, poetul bârlădean just apreciat în epoca Semănătorului, publică în foaia locală Scrisul Nostru interesante şi documentare amintiri literare de acum 20—30 de ani. Cunoaştem în autorul 'or un suflet candid şi inalterabil dedicat literaturii şi mişcării culturale din vechiul târg moldovean, unde a întemeiat o casă de cetire model cu peste şapte mii de volume, cu o pinacotecă de unde nu lipseşte Grigorescu (dăruit oraşului de A. Vlahuţă) şi o sală de expoziţii. In 1917, j G. Tutoveanu a publicat o nouă culegere de poesii 1 dintre care unele rămân între cele mai bune ale "j răsboiului. De pildă acea mişcătoare Rugăciune: Copii mei, copii mei, Când mergeţi seara la culcare Şi candelele 'n tremurare Vă ning pe creştete văpaia, Rugaţi-vă şi pentru cei Cari-au căzut la Turtucaia. Dr. MARIUS GEORGESCU, şef de lucrări al clinicei obstetricale din Bucureşti, a dat la lumină studiul său de specialitate despre Rombul lui Michaelis, tipărit într’o formă de rară eleganţă. Rombul lui Michaelis e o caracteristică a corpului femeesc, vizibil în regiunea sacrată şi al cărui contur aparent e determinat de forma osului sacru ce-i stă la bază şi de configuraţia lăuntrică a oaselor învecinate. Acest desemn geometric exterior joacă un rol însemnat în clinica obstetricală ca mijloc al diagnosticului şi al prognosticului. După aparenţa lui variată se poate cunoaşte normalitatea sau anormalitatea bazinului, — ceeace are o importanţă capitală în actul naşterei. Chestiunea studiată clar şi metodic de doctorul Ma-xius Georgescu are, pe lângă laturea clinică, şi una antropologică, sociologică şi artistică. E interesant de ştiut că, pe când în medicină însemnătatea ei e semnalată abia în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, în artă joacă un rol deosebit încă din antichitate. Intuiţia genială a artiştilor plastici a descoperit în rombul lui Michaelis semnul distinctiv al frumuseţii femeieşti, adică semnul proporţionalităţii normale a corpului femeiesc. El e vizibil în Afroditele de marmoră ale lui Praxitel şi în nudurile Renaşterii. Arta e, în această privinţă, antemergătoarea medicinii în revelarea secretelor formei omeneşti. Şi dacă pentru medicina contemporană valoarea clinică a problemei studiate a crescut, ea nu s’a micşorat întru nimic pentru artă. La baza studiului plastic stă anatomia umană. D-1 Marius Georgescu observă cu dreptate, judecând după producţiile artei contemporane, degenerarea ideii de frumos uman în diformităţile pe care plastica le înfăţişează ca tipuri de perfecţiune corporală. Studiul ştiinţific aprofundat al anatomiei va conduce pe artişti la imaginea veridică a perfecţiunii. Un criteriu sigur în acest studiu e chestiunea tratată de d-1 dr. Marius Georgescu. Cartea sa, prevăzută cu numeroase planşe comparate, poate fi, pe lângă scopul strict medical al ei, de un real folos artiştilor plastici şi învăţământului din şcoalele noastre de arte frumoase. GÂNDIREA Aprilie 1931. Secretar de redacţie! Al. Eiadauţa. © BCU Cluj GÂNDIREA Portretul poetului K. A. Loşakow © BCU Cluj Florica Vasilescti Ciowni Mac Constantinescu Păpuşa din Drăguş © BCU Cluj © BCU Cluj Margareta Sterian Natură Moartă Cassilda Miracovici Castelul GÂNDIREA © BCU Cluj