GÂNDI REA . . '•'V' / ^ PARABOLA TÂNĂRULUI BOGAT Şl CRIZA DE CULTURA A EPOCEI ACTUALE DE ERWIN REISNER întâmplarea povestită în cele trei evanghelii zise sinoptice, cu tânărul bogat care întreabă pe Isus ce trebue să facă ca să fie fericit, constitue fără îndoială unul din pa-sagiile cele mai cunoscute ale Noului Testament. Evanghelistul Luca o redă astfel: „Şi l’a întrebat atunci un om bogat pe Isus: Bunule învăţător, ce trebue să fac ca să dobândesc viaţa veşnică? Şi Isus i-a răspuns: De ce îmi spui tu mie bun? Nimeni nu-i bun decât singur Dumnezeu, Tu ştii care sunt poruncile legii: Să nu râvneşti la femeia altuia. Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu juri strâmb. Să cinsteşti pe tatăl şi mama ta. Şi a răspuns bogatul: Toate acestea le-am ţinut din cea mai fragedă tinereţe. Şi Isus, au-zindu-1 vorbind astfel, i-a spus : Iţi mai lipseşte încă ceva : Vinde tot ca ai şi dă celor săraci şi vino cu mine. Dar bogatul s'a mâhnit foarte, când a auzit aceasta, pentrucă mari erau bogăţiile lui. Şi Isus, văzându-1 mâhnit, a spus: Cu greu au să ajungă bogaţii în împărăţia Domnului! Mai uşor va intra funia prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor. Şi cei ce îl ascultau pe Isus l’au întrebat: Cine e fericit ? Şi Isus a răspuns : Ceeace oamenilor nu le este cu putinţă, lui Dumnezeu îi este cu putinţă". Două momente în această parabolă au o însemnătate deosebită: întâi, atunci când îndeamnă pe tânărul care a îndeplinit toate poruncile legii, să-şi vândă comorile şi să-l urmeze, — şi al doilea, — la întrebarea îngrijorată a tânărului: Cine poate fi fericit? Isus răspunde : Ceeace oamenilor le este cu neputinţă lui Dumnezeu îi este cu putinţă. In primul caz e vorba de o condiţie pe care Isus o pune aceluia care vrea să fie fericit, în cazul al doilea declară el însuş că această condiţie nu poate fi îndeplinită şi că numai Dumnezeu poate tot. Vom face deocamdată abstracţie de acest al doilea punct şi ne vom ocupa numai de primul. Condiţia pe care o pune Isus este şi ea destul de ciudată şi destul de misterioasă. E de remarcat că Isus, la întrebarea tânărului bogat, nu vorbeşte imediat despre vinderea averii, ci se mulţumeşte cu repetarea celor zece porunci, aşadar stă pe terenul Vechiului Testament, Abia după ce bogatul i-a răspuns : Toate acestea le-am ţinut din cea mai fragedă tinereţe ! abia atunci Isus îi spune că îi mai lipseşte ceva şi anume: să renunţe la avere şi să vie cu el, Pentruce, oare, această aparentă inconsequenţi ? Pentruce Isus nu pune imediat toate condiţiunile ? Un teolog modern, Rudolf Bultmann, ocupându-se cu această parabolă, e de părere că tocmai aici apare şi trebue să apară limpede, deosebirea între învăţătura lui Crist şi 363 © BCU Cluj aceea a Vechiului Testament- Isus a venit, aşa cum singur spune, nu să suprime legea, ci s'o îndeplinească? Nu avea să desfiinţeze cele zece porunci. Dimpotrivă: el le confirmă şi le întăreşte. Şi tocmai această întărire şi acest surplus de îndatoriri pe care li-I adaugă, constitue ceeace e nou în învăţătura lui. In locul îndeplinirei mecanice şi exte- ■ rioare a legii, apare aici executarea legii isvorâtă dintr'o hotărâre personală. Bultmann indică şi alte locuri în evanghelie, unde o întreagă serie de antiteze culminează în fraza aceasta : „Aţi auzit spunându-se : Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă spun vouă: iubiţi pe duşmanii voştri; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă ; faceţi bine celor ce vă urăsc ; rugaţi-vă pentru aceia care vă jignesc şi vă prigonesc". Toate aceste afirmaţii sunt desigur foarte juste şi foarte clare, însă tot nu explică pentruce Isus, la început, vorbeşte numai, de cele zece porunci şi deabia după aceia pomeneşte de vinderea averii. Este evident că motivul nu poate fi căutat decât în răspunsul bogatului, că a ţinut toate poruncile încă din cea mai fragedă tinereţe. Dacă bogatul n'ar fi răspuns astfel, e probabil că Isus nu iar mai fi cerut nimic; s'ar fi mulţumit cu preceptele din Vechiul Testament. E drept că e în firea tuturor preceptelor morale să-şi piardă orice semnificaţie concretă, în clipa în care credem că le putem urma sau chiar în clipa când credem că le-am urmat şi le-am îndeplinit. Omul trebue să se simtă constrâns cu forţa de legea morală, trebue să aibă impresia că e veşnic şi adânc îndatorat faţă de ceeace îi cere legea morală. Când acest simţimânt îi lipseşte, când adică îşi închipue foarte convins că a îndeplinit legea sau că purtarea lui este conformă legii şi se simte, prin asta, oarecum deasupra legii, atunci legea pe care crede că o îndeplineşte nu mai este cea adevărată, nu mai este acel ceva imperios şi aspru care-1 constrânge cu adevărat; ci o regulă pur exterioară, care se execută mecanic, fără nici-o participare lăuntrică, o regulă căria îi lipseşte complect caracterul renunţărei, al jerfirei de sine. Aici ştie stânga ce face dreapta. In acest caz omul îşi apare faţă de el însuş moral, bun, virtuos, plăcut lui Dumnezeu şi evlavios, cu un cuvânt nu mai stă în morală ci alături de morală. Tânărul bogat din Evanghelie, prin răspunsul lui atât de caracteristic, dovedeşte că este tocmai un astfel de virtuos conştient, un Fariseu în sensul cel mai larg al cuvântului. Şi numai din această pricină Isus îi cere mai mult decât îndeplinirea celor zece porunci, îi cere adevărata renunţare, o faptă la care inimă lui să ia parte într'adevăr, care să-l mişte adânc, pe care să n'o facă în chip mecanic şi exterior, aproape cu nepăsare şi cu plăcere, Bultmann, are perfectă dreptate când găseşte exprimată aici deosebirea specifică între morala Vechiului şi a Noului Testament. Pentrucă într'adevăr, aceste vorbe ale lui Hristos se aplică întregului fariseism evreu. Tânărul cel bogat este numai un caz cu deosebire tipic. Isus nu respinge niciodată legea ca atare, în scop cumva de a introduce o nouă formă, mai bună, de viaţă plăcută lui Dumnezeu. El condamnă numai evlavia precugetată şi o înlocueşte prin supunerea imediată şi necumpănită la poruncile Domnului. Un om care păcătueşte fără să cugete, îndemnat la păcat de firea lui slabă, îi este lui Isus mai drag decât un om drept şi moral, conştient de moralitatea lui. Un astfel de om se răsplăteşte singur. Cererea lui Isus de a vinde averea poate fi interpretată ad litteram. Dar mai are şi un sens figurat, mult mai adânc. „Averea" înseamnă nu numai bunurile materiale ci şi comorile sufletului, faptele bune, cugetul curat, etc. Bogăţiile la care trebue să renunţe tânărul bogat şi împreună cu el întregul popor al lui Israel, sunt tocmai meritele pe care e de bănuit că omul le-a dobândit îndeplinind poruncile legii, Isus, aşadar, vrea să spuie : Dacă ai respectat aceste lucruri, aşa cum spui, atunci aruncă-le şi nu le mai lua 364 © BCU Cluj în seamă. Abia atunci când ai să poţi renunţa la ele ai să devii un om virtuos şi drept, abia atunci când ai să recunoşti că eşti un păcătos vei avea dreptul să năzueşti către fericirea veşnică. Cine vrea să fie fericit şi cine vrea să mă urmeze, trebue să uite de el însuşi, să uite nu numai de averea lui exterioară, pe care o rod moliile şi rugina, ci de întreaga lui fiinţă şi înainte de toate să uite de moralitatea lui cultivată cu atâta îngrijire. Dacă omul e cu adevărat în stare să uite până într’atâta de el însuş, e o întrebare pe care deocamdată nu o punem. Cerinţa aceasta a lui Crist rămâne în orice caz în picioare. Tot în acest sens figurat trebue luată şi fraza: Dă totul celor săraci. Aici săracii nu sunt cei care nu au nimic, cei nevoiaşi şi sărmani, ci acei săraci cil duhul, de care e vorba în propovăduirea de pe munte şi care sunt fericiţi pentrucă a lor e împărăţia cerurilor, adică aceia care nu cugetă, care nu se oglindesc în ei însuşi, aceia cari, când îndeplinesc legea, trăesc întru ea, sau mai bine, sub poruncile ei, aceia cari nu mai au nevoie de nici-o altă confirmare şi întărire a legii. Aşa că atunci când Crist îndeamnă pe bogat: Dă averea ta săracilor, asta înseamnă: Lasă poruncile legii pe care crezi că le-ai îndeplinit şi de care bogăţia ta lăuntrică nu mai are nevoie, şi dă-le celor care pot încă să se mulţumească cu ele, din pricină că în sărăcia lor spirituală nu se pot ridica deasupra lor. Dela tine, însă, pentrucă legea ţi se pare un lucru uşor şi lesne de îndeplinit, cer mult mai mult, îţi cer o sărăcie mult mai mare. Toate acestea sunt rostite pentru tânărul cel bogat şi în acelaş timp pentru între-■ gul judaism fariseic. Se spune de multe ori că Isus a înlocuit religia legii cu religia dragostei. Această concepţie, justă în adâncul ei, nu trebue însă interpretată greşit şi exagerată sentimental, ca şi cum iubirea ar fi mai uşoară, mai comodă decât îndeplinirea legii. Iubirea este tocmai, dimpotrivă, un lucru mult mai greu de îndeplinit şi ea nu este, în fond, altceva decât veritabilul miez al legii însăşi. Oridecâteori omenirea s’a pierdut în lucruri exterioare, a răsărit de undeva îndemnul către lăuntric, către esenţial. Aşa a fost şi pe vremea lui Isus, aşa a fost şi pe vremea Reformei, când diversele bunuri spirituale ale bisericei catolice fuseseră înstrăinate şi deveniseră, deci, îndoelnice. Reforma avea şi ea numai acest scop, să readucă la sărăcia păcătosului pe creştinul fariseic, care, încrezut în meritele lui, se fălea cu comorile lui sufleteşti. Cultura noastră trece astăzi printr'o criză, care în multe privinţe aduce aminte de cele două epoci critice ale istoriei pomenite mai sus. După cum odinioară legitimitatea fariseismului judaic şi făţărnicia bisericei catolice nu puteau dăinui pentrucă nu se mai potriveau cu cerinţele divine, tot astfel astăzi principiile formelor noastre de viaţă ame-. ninţă să se dărâme. Oriunde ne întoarcem privirile, vedem că prezentul e sdruncinat de înfrigurarea mişcărilor revoluţionare. Mii de braţe par'că vor să apuce şi să răstoane normele noastre morale perimate, concepţiile noastre juridice, ştiinţa şi arta noastră. Aceasta n'ar fi cu putinţă, dacă toate aceste lucruri n’ar avea în ele ceva îndoelnic, dacă atacurile împotriva lor n’ar fi altceva decât expresia meschineriei, a minciunei şi a falşităţii, care au copleşit formele noastre de cultură. Aceste forme de cultură nu sunt îndoelnice în ele înşi-le — tot aşa cum în ele înşi-le nu erau îndoelnice nici poruncile decalogului, nici principiile sacre ale bisericei catolice : îndoelnici sunt oamenii care au înstrăinat şi au depreciat aceste lucruri. Aşadar n'avem niciun drept să imputăm bunicilor noştri apucăturile lor de burghezi, gravi şi aşezaţi, şi în acelaş timp nu ne este îngăduit să fim burghezi aşezaţi aşa cum erau ei, pentrucă fiinţa noastră nu mai este supusă unei orândueli burgheze, pentrucă noi, din vina noastră, am pierdut credinţa în această orânduială, fiindcă ceeace pentru ei era încă normă sfântă şi hotărâtoare, a devenit pentru noi ceva arhicunoscut şi la îndemâna oricui. Toată lupta spirituală a epocei 365 © BCU Cluj noastre stă în lămurirea acestor lucruri, cu obligaţia să ne lepădăm de acest patrimoniu lipsit pentru noi de orice sens şi să ne gândim la sărăcia eului nostru. Cine aruncă o privire în literatura filosofică şi teologică a epocei noastre, va întâlni foarte des un nume şi o idee care circulă pretutindeni : numele lui Soren Kj.erkega.ard şi ideia de „Existenţă". între acest nume şi această idee e o legătură foarte strânsă : gânditorul danez Kjerkegaard a introdus pentru prima oară în literatură, pela mijlocul veacului trecut, ideea de „existenţă", aşa cum o înţelegem astăzi. Criza de cultură începea, cu încetul, să se producă de pe atunci. Era pe vremea când puternicile edificii de gândire ale idealismului german, mai ales sistemul lui Hegel, îşi pierdeau treptat forţa lor de pătrundere şi când omul începea să se îndoiască de atotputernicia spiritului lui şi a puterilor lui morale. . Şi acum, ce înseamnă : existenţă, a exista şi, de aici, existenţial şi existenţialitate? Natural, oricine va răspunde imediat: a exista înseamnă a trăi. Răspunsul acesta, fără îndoială, nu e lipsit de adevăr. In orice caz prin „viaţă" se pot înţelege o mulţime de lucruri care nu intră în ideea de existenţă. Această idee e mult mai restrânsă şi mult mai conturată, Voiu încerca să lămuresc printr'un exemplu esenţa acestei idei de existenţă, aşa cum se înţelege astăzi. Să ne gândim la cineva care, dintr’o conferinţă sau din cetirea unei cărţi, a cules o expresie care l'a impresionat foarte tare, şi pe care acum o întrebuinţează mereu unde trebue şi unde nu trebue. E un lucru care se poate întâmpla oricui. Să ne închipuim acum că omul acesta, într'o societate, întrebuinţează din nou expresia pomenită. Nefericirea face ca în aceiaş societate să se afle altcineva, care a ascultat aceeaş conferinţă sau. a cetit aceiaş carte şi care acum îi dă a înţelege, nu fără oarecare răutate, că îi cunoaşte foarte bine sursele. Această situaţie este, fără îndoială, foarte penibilă, şi asta din pricină că te simţi, în astfel de ocazii, prins în flagrant delict de falşitate, de „neexistenţialitate". întrebuinţând o expresie furată dela altul, numai este eul tău care vorbeşte, nu mai eşti tu însuţi, numai eşti existenţial, şi e ruşinos să afle acum unul sau altul de această neexistenţialitate. Intre omul cu care au vorbit şi expresia fatală există exact aceiaş raport ca între tânărul bogat din evanghelie şi averea lui. Tânărul acesta e şi el chemat de Isus la existenţialitate. Nu-i nevoie, însă, numaidecât să ne împodobim cu ce e al altuia, ca în exemplul citat, pentru a ne pierde existenţa. Chiar atunci când întrebuinţăm prea des o expresie creată de noi, aceasta dela o vreme se desprinde din eul nostru şi sfârşeşte prin a avea o semnificaţie falşă faţă de noi înşine. La fel se întâmplă şi cu celelalte, cu toate formele Moralei, ale Dreptului, ale Artei ş. a, m. d. Toate acestea devin sarbede şi fără rost când numai suntem în mijlocul lor, când numai facem corp cu ele, şi le privim ca patrimoniul nostru obiectiv şi conştient, A fi existenţial înseamnă a te lepăda de aceste forme moarte şi a fi numai ceeace eşti cu adevărat în clipa de faţă. Asta âr fi, desigur, foarte bine şi foarte frumos, dacă această lepădare de ceeace este pe jumătate străin de noi, n'ar întâmpina de cele mai multe ori greutăţi colosale şi dacă am putea găsi imediat ce să punem în loc. Dar, din nefericire, de obicei ceeace ar trebui să punem în loc ne lipseşte, şi ceeace rămâne, indiciul fatal al oricărei existenţialităţi, ajunge în curând să nu mai fie, de fapt, de cât sărăcie şi perplexitate. Acest lucru îl simte de exemplu, profesorul, când ţine şcolarilor lui lecţii întemeiate pe principii uzate, în care el însuşi numai crede şi pe care nu le poate înlocui ; şi poate şi mai mult simte acest lucru preotul conştient şi sincer faţă de el însuşi, când ţine enoriaşilor lui vre-o predică cu tonul celei mai absolute convingeri, fără, totuşi, ca sufletul lui să ia parte la vorbele pe care le spune. Toţi aceşti oameni sunt, într'un chip oarecare, 366 . © BCU Cluj îndreptăţiţi să aibă o existenţă, însă trebue să recunoască, cu groază, că pentru ei existenţialitate, puritate, spontaneitate, înseamnă numai tăcere şi sărăcie. Cu toate acestea, şi la ei, năzuinţa către existenţialitate rămâne foarte puternică. După cum am mai spus, începutul crizei actuale a avut loc în secolul trecut. Despre existenţă, pe vremea aceea, n'a vorbit de cât Kierkegaard şi vorbele lui n'au fost ascultate, în timpul cât a trăit. Au mai fost şi alţii, pe vremea lui, care gândeau la fel. Un filosof al existenţei, în sensul larg al cuvântului, a fost şi Schopetihauer, care opunea construcţiilor ideologice ale filosofiei idealiste din vremea lui, voinţa, ca principiu primordial. încetul cu încetul, către sfârşitul secolului trecut, ideea de existenţă îşi făcu loc tot mai mult, până când, însfârşit, natura titanică a lui Friedrich Nietzsche isbucni ca o explozie. Cu un brutal simţ al adevărului, Nietzsche răsturnă vechii idoli, vechile valori, toată orânduiala cultivată cu îngrijire a lumii burgheze şi nu recunoscu drept la viaţă decât oamenilor de instinct şi de forţă pe care nu-i împovărează gândul. E foarte caracteristic pentru gânditorii secolului al XlX-lea, faptul că ei exilau tot ceeace este esenţial, adică ceeace rămâne după respingerea formelor uzate, în partea animală a firii umane, numind „viaţă" această categorie pur biologică. Acest lucru se observă de exemplu, la Ibsen, Minciuna împotriva căreia polemizează Ibsen în toate operile lui, nu este altceva decât orânduiala burgheză, iar viaţa fără minciună, pe care o caută, este de fapt instinctul afirmat şi mărturisit pe faţă. Ideologia instinctului a fost accentuată de psihanaliza lui Freud şi a şcoalei lui. Aici toate manifestările de viaţă culturală ale omului se reduc, în ultimă analiză, la instinct : cel sexual. Aşa dar, în sens psihanalitic, a fi existenţial înseamnă a fi sexual, Orice interpretare li s'ar da în amănunt, aceste fenomene sunt produşi unei adânci nelinişti, a unei nesiguranţe în cultura actuală. Această nesiguranţă, astăzi, nu a dispărut, ci, dimpotrivă, a crescut. Şi a îmbrăcat astfel de forme încât numai suntem în stare să impunem viaţa instinctuală şi dioniziacă în locul vechilor culori moarte, aşa cum făcea cu optimismul lui, Nietzsche, Conştiinţa noastră de noi înşine, a fost desamăgită şi tocmai din pricina asta, filosoiia romantică şi exaltată de ieri, a devenit filosofia lipsită de iluzii a existenţei, iar expresionismul extatic a dat locul aşa zisului nou obiectivism. începem cu încetul să simţim că lepădarea valorilor vechi nu ne aduce o bogăţie nouă, ci dimpotrivă, sărăcie mai mare. Cine vorbeşte de existenţă, renunţă la orice nădejde, acela ştie că viaţa care rămâne după renunţarea la ceeace e falş şi sterp, este o viaţă aspră şi anevoioasă. Cunoaştem o vorbă veche care şi astăzi este foarte des întrebuinţată şi care ne vine dela Angelus Silesius : Om ! fii esenţial! însă nu e deloc aşa de uşor să spunem ce anume trebue să facem pentru a deveni esenţiali. Unii cred că ajung la asta ferindu-se de orice influenţe exterioare, ascultând numai de conştiinţa lor morală şi fiind în stare eventual să-şi apere convingerile cu propria lor viaţă. Aceasta este, s’ar putea spune, posibilitatea eroică a existenţialităţii. Insă eroismul, dacă-1 judecăm bine, se dovedeşte a fi existenţial numai în aparenţă ; pentrucă eroul mândru şi conştient de el însuş nu e sărac cu adevărat. El a dat numai comorile exterioare în schimbul comorilor lăuntrice, în schimbul onoarei, a demnităţei şi aşa mai departe, comori lăuntrice pe care şi le păzeşte cu şi mai mare grijă. Cam astfel e şi situaţia înţeleptului stoic, care a înlocuit bunurile lumeşti cu liniştea spiritului. Chiar ascetul religios care caută de fapt sărăcia pentru ea însăşi şi umilinţa este, în fond, numai o specie de erou ţ pentrucă aşa cum eroul îşi face un merit din sărăcie. Se făleşte cu ea şi îşi face, astfel, din ea o bogăţie. Eroism, înţelepciune şi ascetism, toate acestea n'au nimic deaface cu adevărata existenţialitate 367 © BCU Cluj Sunt conştiente, sau cel puţin sunt cugetate şi prea abundente. Le lipseşte cumpătarea adevăratului sărac, care urmează pe Crist, Un lucru trebue să avem în vedere şi anume : că omul care îşi dărueşte averea nu poate deveni prin asta mai bogat, nici măcar mai bogat moralmente, ci dimpotrivă devine mai sărac ; legea scrisă pentru el e mult mai aspră şi mai severă decât toate cele zece porunci pe care crede că le-a îndeplinit şi care din pricina asta şi-au pierdut măreţia lor originală. Tot astfel, dintr’o eventuală nimicire a societăţei burgheze cu toate valorile şi concepţiile ei, nu va ieşi niciodată o mai înaltă formă de libertate. Cine crede asta e un utopist. Povara legii va deveni, dimpotrivă, mult mai greu de suporat. Aici trebue să ne aducem aminte din nou că şi Isus, când opune învăţătura lui nouă preceptelor din Vechiul Testament, cere mai mult decât cer acestea. Aşa, de exemplu, în Propăvăduirea de pe munte, Isus spune : „Aţi auzit spunându-se din vechi : Nu fii adulter. Eu însă vă spun : Când ai râvnit la o femeie ai şi fost adulter în inima ta". Sau : „Aţi auzit spunându-se : Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Eu însă vă spun că nu trebue să vă împotriviţi răului, ce vi se aduce, şi atunci când cineva vă dă o palmă pe obrazul drept, întorceţi-vă şi celălalt obraz. Şi celui care v’a luat haina daţi-i şi pălăria," în aceste pasagii legea obiectivă a Vechiului Testament este interpretată subiectiv şi întărită aşa de mult încât omului îi este cu neputinţă să nu fie adulter şi să corespundă condiţiilor jertfirei de sine. Legea fiind esenţializată şi existenţializată, în felul acesta, omul e copleşit de răspundere. Şi acum trebue să ne punem întrebarea capitală: De ce şi cum ne înstrăinăm legea ? Din ce pricină omul nu poate rămâne, simplu şi liniştit, sub puterea legii şi ajunge la un moment dat s'o privească drept ceva obiectiv, material, pierzând dreptul de a mai vedea în îndeplinirea ei desăvârşirea fiinţei lui morale ? Am spus-o adineauri: Din pricină că gândeşte. Da, dar ce înseamnă aici a gândi ? Când şi de ce reflectăm şi ce schimbare se produce în lucrul asupra căruia reflectăm ? Legea, la origina ei, a fost dată tuturor oamenilor laolaltă, adică nu cutărui sau cutărui om, ci tuturor oamenilor împreună. In faţa legii oamenii sunt câ o comunitate, ca o totalitate, şi nu ca o simplă înşiruire de indivizi. Legea are valoare pentru comunitate şi pentru oameni, într'atât cât sunt membri ai comunităţii. Reaua voinţă, însă, îl face pe om să iasă din comunitate. El devine tot mai conştient de individualitatea lui, de personalitatea lui individuală, opunând din ce în ce mai hotărît celorlalţi, personalitatea lui. Ceilalţi oameni numai ţin de el, după cum nici el nu mai ţine de ei. Ei devin pentru el ceva exterior, şi, prin asta, legea prescrisă pentru totalitate, norma Morală, Dreptul, Cultura, ş. a. m. d., pierd şi ele orice spontaneitate. Când omul încearcă acum să cuprindă aceste lucruri, întâlneşte o lume exterioară, străină şi neexistenţială. Această înstrăinare a legii înseamnă, însă, o pierdere, pentrucă tot ceeace altădată omul suporta împreună cu ceilalţi, îi cade acum pe umeri, Pentrucă a refuzat să fie numai un membru al comunităţii şi a vrut să fie singur şi unic, e obligat acum să poarte singur toată răspunderea. Cu cât i se pare că legea în superficialitatea ei este mai uşor de împlinit, cu atât e mai greu de îndeplinit în realitate. Ca membru al comunităţii, de exemplu, nu era adulter dacă nu făcea acţiunea oprită de lege. De altceva n'avea nevoie să se îngrijească. Acuma, însă, când se priveşte pe sine, ca o personalitate, ca un tot, asta numai e destul. Acuma esenţa lăuntrică a adulterului a devenit pentru el o problemă. Ca individ el trebue acum să poarte nu numai răspunderea adulterului lui, ci, într’o privinţă, răspunderea adulterului în sine, a faptului că există adultar; şi această povară este pentru el, creatură mică şi slabă, cu neputinţă de suportat. 368 © BCU Cluj Aşa dar trebue să ne păzim de a triumfa şi de a vedea un mare progres al moralei umane în faptul că legea din exterioară a devenit interioară; pentrucă, odată cu interiorizarea ei a crescut şi greutatea îndeplinirei ei. Măsura în care ne îndepărtăm de legea obiectivă şi de orice regulă obiectivă şi convenţională este măsura în care creşte dificultatea îndeplinirei ei şi nu am greşit se crede, măsura în care ea se adânceşte şi se esenţializează. După cum se ştie, Crist pune imediat după iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproape : Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Asta cere, însă, din nou, starea aceea a comunităţii, pe care a părăsit-o omul înstrăinat de lege, starea în care legea obiectivă, regula de viaţă recunoscută de toţi, are o valoare. Acest lucru e evident un paradox cumplit. Omul trebue mai întâi să lepede tot ce este exterior, să devină sărac, sărac şi de lege, şi după ce a făcut aceasta, i se impune drept nou precept, unic şi suprem, să-şi părăsească singurătatea şi să se întoarcă din nou spre iubire, adică spre comunitate. Contradicţia, totuşi, este numai aparentă. Pentrucă abia acum, când omul trebue să recunoască că acelaş lucru îi este totodată permis şi nepermis, că în starea lui actuală numai poate îndeplini legea, abia acum ştie cât de sărac a devenit. înainte de a vorbi mai pe larg despre această problemă, voiu schiţa atitudinea pe care filosofia modernă şi teologia protestantă, au fost faţă de ideea de existenţă, cu alte cuvinte vedem cum s’ar putea regăsi drumul cătră puritate, cătră spontaneitate, cătră esenţial Am avut prilejul să observ mai sus că filosofia existenţei nu este, în fond, altceva decât o formă mai limpede a vechii filosofii a vieţii, al cărei reprezentant principal a fost Nietzsche. Această filosofie a vieţii aştepta dela înăbuşirea conştientului, a raţionalului, şi dela liberarea instinctelor şi a iraţionalului, întinerirea şi reîmprospătarea omenirei. Asemenea iluzii, astăzi, numai există. S'a observat că renunţarea Ia formele de cultură perimate pentru noi, înseamnă un minus nu un plus şi, mai ales, s’a observat că numai animalul poate fi pur instinctual şi existenţial ; omul, însă, niciodată. Intelectul poate fi un rău. însă lipsindu-ne de el, încetăm de a mai fi oameni. Această constatare, natural, nu apare întotdeauna chiar aşa de limpede şi de conştientă; însă, în linii generale, ea formează caracteristica curentelor spirituale cele mai tipice ale epocei noastre. Subiectivismul, adică izolarea eului, despărţirea individului de comunitate, a atins astăzi o intensitate, greu de trecut cu vederea. Din cauza acestei izolări, oridecâte ori e vorba de viaţa publica, omul e covârşit de o mulţime de reguli şi teorii obiective, străine de fiinţa lui lăuntrică. De fapt el nu mai este el însuş, şi asta tocmai din pricină că el se caută pretutindeni pe el însuş şi numai pe el însuş, din pricină că numai cunoaşte nicio valoare obiectivă. Pare a fi un paradox, însă este de fapt adevărul cel mai limpede că numai acela care nu e preocupat tot timpul de el şi de trebile lui personale, poate fi într’adevăr el însuş. Individualitatea noastră este astăzi întunecată de technică, de ştiinţa abstractă, de teorii estetice, de tot felul de senzaţii literare sportive şi artistice. Omul actual nu doreşte plăcerea, chiar plăcerea spirituală, decât numai pentru el însuş. Până chiar şi morala el o socoate ca o tehnică de viaţ*, ca o higienă a vieţii. Toate aceste formalisme fatale, pe care omul de azi le simte tot mai dureros, nu sunt decât rezultatele unei vieţi lăuntrice exagerate. Aceasta e situaţia tragică, soarta inevitabilă a aceluia care se pierde pe el însuş tocmai în clipa când crede că s'a găsit pe el. Apelul către existenţialitate este rezultatul acestei situaţii. Dintre operele filosofice germane, care au avut un răsunet în ultimii ani, trebue amintită în special cartea „Sein und Zeit“ (Fire şi timp) a lui Martin Heidegger, Cartea asta este pentru cineva care nu e iniţiat în filosofie, destul de inabordabilă ; este o carte grea chiar pentru un filosof de meserie. Voiu căuta să expun tot ceeace este mai 369 © BCU Cluj esenţial în această carte. Heidegger pretinde că continuă ideile lui Kierkegaard şi încearcă să lămurească fondul ideei de existenţă. Rezultatul final al cercetărilor lui este cam aşa: In viaţa de toate zilele, în contactul cu semenii lui, omul este copleşit de convenţional şi prin urmare niciodată nu este el însuş. Existenţa lui se rezumă în singurătatea lui şi mai ales acolo unde această singurătate e mai intensă, adică în moarte. A fi existenţial înseamnă, deci, după expresia lui Heidegger, a fi decis să mori, însă nu în sensul sinucigaşilor, ci în sensul paharului de otravă al lui Socrate osândit la moarte. Asta, însă, nu este altceva decât existenţialitatea aparentă a stoicului sau a eroului tragic, aşadar nu ceva etic, ci o atitudine estetică. Odată ce existenţa nu se mai poate găsi în viaţă, ea ajunge să se confunde cu încetarea vieţii, cu dispariţia oricărei forme. Moralistul şi pedagogul Eberhand Orisebach aude mult mai limpede această chestie. El recunoaşte pe faţă că adevăratul mare duşman al oricărei existenţe este viaţa lăuntrică conştientă, limitarea la eul propriu, şi că prin urmare nu putem fi existenţiali decât atunci când ne despărţim de noi şi ne sprijinim pe un altul decât noi, pe un alt om, pe un tu. Omul nu trăeşte cu adevărat decât în legăturile cu ceilalţi oameni. Eul devine o realitate numai când consideră pe celelalte euri ca reale, când simte că viaţa lor contribue la viaţa lui proprie. Fără îndoială această idee este justă în adâncul ei. Insă nu e decât o idee justă. N'avem nicio posibilitate de a o transpune în viaţă. Zadarnic poate să mi se spună : Nu poţi deveni spontan şi real decât prin contactul viu şi plin de răspundere cu ceilalţi ; la ce mi-ar servi aceasta, dacă n'am puterea să ies din cercul magic al individualităţii mele, dacă niciun alt om nu mă preocupă atât de mult încât, în prezenţa lui, personalitatea mea să dispară. Aici nu e vorba despre o legătură obişnuită cu ceilalţi oameni aşa cum e dela sine înţeles că trebue să am, ci tocmai e vorba de o legătură existenţială. Privită astfel, formula de mai sus se rezolvă într'o tautologie : Fii existenţial ca să devii existenţial. Aşadar, oricât ar fi de exactă această formulă a raporturilor dintre eu şi tu faţă de subiectivismul şi punctul de vedere al lui Heidegger, totuşi nu se poate întemeia pe ea o doctrină practică a vieţii. Dealtfel acest lucru îl ştie şi Orisebach foarte bine. Atât numai că nu trage toate concluziile. Cu Grisebach se aseamănă în multe privinţe şi teologul Friedrich Gogarten. Şi acesta accentuiază legătura dintre eu şi tu. încă nu se opreşte aici. Recunoaşte că nu pot avea o atitudine existenţială fată de aproapele meu decât numai atunci când legătura mea cu Dumnezeu, cu creatorul, este şi ea existenţială. Aproapele meu, cel care e tu faţă de mine, rămâne ca şi mine, o creatură. Realitatea lui îi vine dela Dumnezeu, obârşia oricărei existenţe şi de asta nu dă o atenţie serioasă decât aceluia pentru care Dumnezeu este adâncă şi serioasă realitate. Cu alte cuvinte : Fără credinţă nu poate fi nici-o existenţialitate adevărată, nimic esenţial. Atâta vreme cât mă măginesc, la propria mea individualitate, la imanenţa mea subiectivă, ca Heidegger, sau restrâng universul la simpla confruntare a omului cu omul, ca Grisebach, nu pot găsi calea către nemijlocita spontaneitate a vieţii. Gogarten face parte din cercul de prieteni al elveţianului Karl Barth. Teologia lui Barth este astăzi foarte combătută şi se poate ca adversarii ei să aibă, în multe privinţe, dreptate. Este, însă, incontestabil că teologii din cercul lui Barth, înrudiţi sufleteşte cu Kierkegaard, au semnalat cei dintâi, cu un simţ precis al lipsurilor de care suferă spiritualitatea epocei noastre, punctul unde trebue căutată deslegarea problemei existenţei. Nu stă în puterea omului să devie din nou curat şi drept printr'o hotărâre a voinţei, după ce şi-a pierdut odată puritatea şi simţul dreptăţei. Pentru a reveni la parabola noastră, funia va intra prin urechile acului mai repede decât ne vom putea lepăda noi cu bunăvoie, de averea conştiinţei de sine. Dăruind această avere n'am isbutit încă nimic, 370 © BCU Cluj sau, mai bine zis : a dărui, în acest caz, nu e un lucru atât de uşor cum se pare. Pen-trucă atunci când îmi daruesc averea, adică falşitatea mea, crezând că voiu sluji prin asta existenţei mele, nu fac decât să-mi dobândesc o nouă avere, mult mai rea şi mai primejdioasă. Oricum m’aş întoarce, lumina vie a conştiinţei mele care străluceşte fără ruşine peste toate faptele mele şi mă arată, mie însumi în mii de oglinzi, lumina asta nu se poate stinge şi îmi împiedică drumul spre existenţă. Isus spune bogatului: Vinde-ţi averea şi vină după mine. In partea doua a acestui îndemn trebue să căutăm deslegarea enigmei. Numai atunci când bogatul s’ar fi putut hotărî să-l urmezi pe Isus, adică atunci când ar fi recunoscut şi el pe fiul lui Dumnezeu, când ar fi crezut — numai atunci ar fi fost în stare să renunţe la avere. Nu putem să uităm cu adevărat de noi înşine şi să ne dobândim astfel existenţa decât gândindu-ne la Dumnezeu. Deaceea se spune : Cine îşi părăseşte, eul pentru mine, adică pentru Crist sau pentru Dumnezeu. în cercul individualităţii noastre al conştiinţei noastre autonome sau în cercul societăţii umane nu ne putem pierde niciodată eul, şi deci, nici nu-1 putem găsi vreodată. Din felul cum e formulată parabola bogatului, apare foarte limpede că Isus ştie că porunca pe care o dă acestuia nu poate fi îndeplinită. Aceasta o dovedeşte comparaţia cu funia şi urechile acului şi întrebarea bogatului : Atunci când e fericit ? Isus răspunde, foarte logic : Ceeace oamenilor nu le este cu putinţă, lui Dumnezeu îi este cu putinţă. Asta înseamnă: Omul nu are puterea să se lepede de averea lui, nu poate deveni esenţial, existenţial, deci fericit. Numai credinţa în revelaţia milostivă a Dumnezeirii poate duce la regăsirea sărăciei spirituale pierdute. Drept încheiere, vom raporta la oamenii de astăzi porunca lui Crist : Vinde-ţi averile şi vino după mine ! Pentrucă aceasta ne priveşte, de fapt, şi pe noi, şi numai pe noi. Averile pe care trebue să le vindem sunt, înainte de toate, cuceririle noastre istorice, rezultatele aşazisului nostru progres în toate domeniile. însă nu trebue deloc să aruncăm aceste lucruri numai din bucuria de a distruge, dintr'un nihilism nebun şi orb. Cine face asta e vinovat. Renunţarea nu are un sens decât numai dacă e o jertfă adusă lui Dumnezeu, adică numai dacă aruncăm aceste averi din pricină că recunoaştem lipsa lor de valoare faţă de neţărmuita valoare a Dumnezeirei şi urmăm pe Crist,, La baza întregei probleme moderne a existenţii, cu toată ideologia ei adesea în-tortochiată şi abstractă, stă străvechea întrebare atât de cumplit de simplă a omenirei, întrebarea bogatului din Evanghelie : Ce trebue să fac ca să dobândesc viaţa veşnică. La această întrebare nu există nici astăzi decât un singur răspuns : Vinde tot ce ai, dă celor săraci şi vino după mine. Asta e deslegarea problemei; altă deslegare nu mai este. Şi e o de'slegare pe care nu o avem : omul nu poate s'o dea. Numai Dumnezeu singur poate chiar ceeace este cu neputinţă. © BCU Cluj P O E S I I DE V. VOICULESCU ZÂNELE DE AUR Ne’ntorceam odată, noaptea, dela fân. Miresmele se ’ntreceau să ne desmierde Şi la vraja unui basm bătrân, Adormisem în car, pe maldăr verde. Mergeam, lin, pe tărâmul celă’alt Unde m'aşteptau un stol de zâne Pe-un prund de aur pân'la nori de 'nalt... Când, la o margine de sat, A trecut pe lângă noi zorit Prin întunericul destrămat Un cârd de fete plecate la ghilit. Purtau pânze ’n cap şi poale 'n brâne... A fost o vedenie de taină şi noroc. Am crăpat ochii o clipă, şi i-am strâns la loc: Jucau sterlici de umbre şi lumini, amestecat, Şi cerul se înălbea uşor Ca într’un descântec lin cu vorbe line. ,..De-atunci zorile au rămas pentru mine ' Un cârd de zâne 'nvoalte şi bălane, O horă sglobie de surate codane, Cu fote negre suflecate pe pulpe albe In cosiţe plăviţe înnodând maci şi nalbe, Pornite cu noaptea ’n cap spre răsărit Către jiliştea lumii, la ghilit.,. Ele trec pe lângă streji adormite, In vârful picioarelor Şi nesimţite 372 © BCU Cluj Pe corlăţile ponoarelor Aleargă în tăcere, Cu vălătuci de beznă, lăicere Şi trâmbe de noapte ’n panere, Spre gârlele de aur tăinuite 'n fund. Acolo se apucă să 'nălbească grăbite Pânzele nopţii vrăjite Pe prundurile cerului afund: Le flutură 'n zare şi 'n vânt Şi le ’ntind pe redii de lumină Dincolo de margini de pământ. Apoi s'aruncă şi ele ’n scalda senină Şi, goale, ies şi se tolănesc alături pe prund, VINUL LUMII Nici plug, nici sapă : suflet. Ia-ţi sufletul cu tine. Vezi, cumpăna de zodii spre Scorpie se ’nclină Şi ’n grelele podgorii vărsate pe coline Ne chiamă dimineaţa cu chiot de lumină. Şi calcarul şi lutul, cum sunt în veci săracii, Azi fuseră mai darnici şi ’n cel mai sterp ungher Nădejdea îşi înfipse, puternică, haracii Să urce viţa vieţii tot rodpl ei în cer, întinde toamna ’n slavă lungi funii de cocoare, Tu ia ca pentru vrajă o tufă de pelin : Voioşi strivind ciorchinii în linuri curgătoare Din boabele durerii să facem lumii vin. © BCU Cluj UN RĂU FĂRĂ LEAC SAU DESPRE CÂŢIVA „CĂLĂTORI CHINUIŢI" DE 1 TOMA VLĂDESCU _A.r fi dificil să dăm exact pe româneşte expresiunea de «voyageurs traques» cu care etern desnădăjduitul Henry de Montherlant s’a caracterizat minunat pe sine — şi a fixat pentru totdeauna psichologia diletantului vecinie vagabond, totdeauna nemulţumit şi alergând neîncetat, dar cu o patimă teribil de efemeră, după emoţia zilei de mâine,.. Lăsând la o parte mii de nuanţe din sensul francez, noi am împrumutat titlul de mai sus din cartea lui Monther’ant — Aux fontaines du deşir — şi am preferat termenul de „călători chinuiţi1’ pentru a vorbi aici de aceşti superbi nemulţumiţi dela sfârşitul veacului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea, cari au purtat în sufletul lor, ca pe o comoară fără preţ, un blestem teribil şi frumos. Călătorii chinuiţi — „traques11 — con-stituiesc o varietate deosebit de interesantă şi poate cu totul special franceză. Lirici prin definiţie, ei au asemeni copiilor mândri şi neînţeleşi, ambiţii pe care speră să nu le atingă niciodată şi visuri pe care le sfărâmă, cu patimă, ei înşişi, ca să beneficieze de voluptatea unei suferinţe fără sfârşit... Drept cuvânt de ordine ei au nemulţumirea, dispreţul, adesea indulgent. Iar ca deviză şi regulă inextricabilă de viaţă: dorinţa, setea mereu nepotolită de „a pleca", de «changer de place».,. Şi ar fi greu să definim această sensibilitate altfel decât citând versurile faimoase ale lui Baudelaire : Mais Ies vrais voyageurs sont ceux-lâ seuls qui partent Pour partir ; coeurs legers, semblables aux ballons, De leur fatalite jamais ils ne s’ecartent Et sans savoir pourquoi, disent toujours: allons ! Ceux-lâ dont Ies desirs ont la forme des nues Et qui revent, ainsi qu’un conscrit le canon, De vastes voluptes, changeantes, inconnues Et dont l’esprit humain n’a jamais su le nom ! Şi tot el, poetul florilor răului, a fixat, ca o sentinţă, înfricoşătorul lor destin: L homme ivre d'une ombre qui passe Porte toujours le châtiment D'avoir voulu changer de place. 374 © BCU Cluj Vom găsi într’adevăr aici în analiza pe care o vom face acestor „călători chinuiţi", am zice poate mai bine : prigoniţi — frumoasa expresie a lui Montherlant ne va obseda mereu în acest studiu — toate calităţile sau „tarele" f dacă preferaţi, pe care. Baudelaire le-a notat cu o extraordinară claritate şi preciziune în magnificul lui „Voyage". « Traque's» —- astfel i a numit Montherlant, însemnând cu această dureroasă formulă tragicul osândei lor. Noi credem însă că i-am putea numi tot atât de bine „călători rătăciţi", Căci, deşi au avut un scop precis, ei l-au părăsit în mod aproape voluntar şi, asemeni navigatorilor fără speranţă, s'au resemnat să se avânte în larg pe urmele nesigure ale capricioasei lor inspiraţii. Pe planul filozofic şi psichologic — ei sunt desaxafi. Dar importanţa lor nu e deloc neglijabilă şi ea se explică nu numai prin gravitatea problemelor pe care spiritul lor le suscită. Dar deasemenea şi, poate mai ales, de suprafaţa excepţională a personalităţilor de care vom avea să ne ocupăm. Renan, Anatole France, Barres şi, printre cei în viaţă, Charles Maurras — ilustrează cu numele şi cu strălucirea lor starea de spirit care ne interesează. Stare de spirit — am spus. Am putea totuşi să ne îngăduim un cuvânt mai pretenţios — dar mai precis : o doctrină. Cu siguranţă, această doctrină n'o vom găsi poate definitiv formulată de scriitorii pe cari i-am numit mai sus — şi aceasta pentru motive diverse pe care vom âvea ocazia să le arătăm. Trebuie de altfel să separăm net pe Renan şi pe Anatole France, de Barres şi Maurras ; şi Maurras, el însuş, oricâte puncte de contact ar avea cu Barres, se desparte totuş de acest etern visător, în mod tranşant. Ceeace ne va interesa pentru moment e că, înainte de secolul nostru, nu exista o doctrină ; era numai o atmosferă. „Nori" pentru a întrebuinţa un cuvânt consacrat — aceste «nue'es», termen pe care Maurras îl împrumută dela Aristophanes şi îi dă un sens plin. Erau, propriu zis, sugestiile renaniene, dacă ne putem exprima astfel, şi pe care autorul olimpian al „Vieţei lui Isus“ a ştiut să le strecoare cu o artă atât de abilă şi atâta de subtilă în spiritul contimporanilor. Un adevărat misticism franco-germanic, — francez prin aportul atâta de personal şi atâta de viguros al lui Renan şi mai ales al lui Barres, după părerea noastră» şi germanic prin originile germanice ale gândirii renaniene. Acest aliaj de inteligenţă germanică şi de sensibilitate şi rafinament francez — şi noi credem că precizăm just poziţiile respective — a avut această extraordinară influenţă care a răscolit un întreg secol şi în mod cu totul particular a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Care a fost atitudinea morală şi intelectuală a acestei epoci, se ştie în deajuns — şi Charles Maurras a făcut în l’Etang de Berre o analiză pe cât de dreaptă pe atâta de precisă : „II s’agissait pour nous de dire non â tout. II s'agissait de contester toutes Ies evidences et d'opposer â celles qui s'imposaient (y compris Ies mathematiques) Ies re-bellions de la fantaisie, au besoin, de la paresse et de l'ignorance. Le mot de scepti-cisme n'est pas suffisant pour qualifier ce melange d'incuriosite frondeuse avec le delir de l'examen. Un â quoi bon ? reglait le compte universel des personnes, des choses et des idees. C'etait le neant meme senti et vecu". Neamul acesta, în sfârşit trebuia el să fie lichidat ? S'ar fi putut crede. Căci dacă Anatole France a continuat, artist şi diletant, această stare de spirit la începutul secolului XX, încă de mult Barres, — Barres din Jardin de Berenice — dăduse semnalul de alarmă. Această stare de spirit devenise odioasă chiar în ochii acelora cari ştiau totuş să-i guste farmecul — şi după chipul ei Barres a creat figura desgustătoare a Adversarului 375 © BCU Cluj Fără îndoială, nu Barres avea să ne dea echilibrul şi nu el va constitui adevărata reac-ţiune contra acestui „stupide XlX-e siecle" cum numeşte violentul Leon Daudet această epocă de penurie morală şi de defetism intelectual. In autorul Colinei inspirate vom recunoaşte totdeauna pe acela al Cultului eului şi Memoriile lui Barres (acum au apărut deja primele două volume din „Mes Cahiers") prezentate cu foarte multă metodă de Franţois Duhoureau, vin să întărească în mod amplu acest punct de vedere. Dar în „Cruciada" contra secolului al XlX-lea Barres a jucat totuş rolul cel mare. Căci el a fost cel dintâiu care s’a ridicat contra acestor „rebeliuni" şi, cu o splendidă vigoare, a deschis drumul acelora cari, mai târziu, ca Charles Maurras, trebuiau să le dea lovitura definitivă şi să restabilească, în mod ferm, prerogativele raţiunii. Adversarii secolului al XlX-lea însă n’ar putea fi totuş prea entusiaşti — şi Henri Massis care anunţa cândva declinul oricărei autorităţi intelectuale a gândirii renaniene, exagerează. Norii — Ies nuees — sunt aproape tot atât de încruntaţi, ca acum mai bine de trei sferturi de secol când Renan era maître şi, mai precis, la epoca la care el îşi publică Er-nest et Beatrix. Se va remarca, fără îndoială, un fenomen bizar, Intr'adevăr, discipolii autentici ai lui Renan se feresc de a mai pomeni astăzi numele maestrului, dar continuă cu toate acestea starea de spirit pe care el a iniţiat-o şi exprimă, cu riguroasă preci-ziune, propria lui gândire. Este în mod cu totul special cazul unui „tânăr maestru" care posedă oarecare ascendent — de altfel explicabil — asupra tinerii generaţii; este cazul lui Henry de Montherlant care va prezenta pentru noi un deosebit interes. Autorul lui «Paradis ă l’ombre des epees» îmbrăţişează aproape în întregime sofismele şi contradicţiile lui Renan şi le însuşeşte cu o desinvoltură şi cu o lipsă de originalitate remarcabilă, face din ele un adevărat catechism, o doctrină — doctrina de care vorbiam mai sus,,. .„Dar ţine cu orice preţ să pozeze în iconoclast. Să recitim într'adevăr paginile cu care începe cartea lui „Aux fontaines du Deşir". Esseiul «Sincretisme et alternance» dedicat — surpriză.,, — lui Romain Rolland şi continuat, în acelaş spirit de «La mort de Peregrinos», Barres s’eloigne» şi «Sans reniede», constituie pur şi simplu un amestec de Renan şi de Barres la care Montherlant adaugă, ceeace, cu siguranţă, nu e deloc neglijabil, această artă superioară care îi e proprie şi care i-a atras aţâţi admiratori. „Syncretisme et alternance “ — este nevoia de a sintetiza viaţa prin alternanţă, din moment ce sinteza totală, ea însăş, este irealizabilă. Toate sentimentele, toate „pasiunile", „tous Ies fruits de nos entrailles" — cum zice Montherlant — trebuesc acceptate, „Leur violence — adaugă el — nous crie qu'elles aussi sont une verite". Şi aceasta ajunge... Aceste câteva rânduri rezumă, cu oarecare aproximaţie, întreaga gândire a lui Henry de Montherlant (sau cel puţin pe aceea din momentul în care scria...) şi toată filosofia din «Aux fontaines du Deşir». Nu e prea mult! Şi mai ales nu e nimic «nou»... Detaliu de care Montherlant pare a nu-şi da seamă — pentru că el se reclamă pur şi simplu dela Romain Rolland !... „L'humanite — spune acesta din urmă — c’est une symphonie de grandes âmes collectives, Qui n’est capable de la comprendre et de l'aimer qu’en dechirant une pârtie de ses elementes montre qu’il est un barbare". Se va observa că „gândirea" lui Romain Rolland a avut un efect cu totul bizar asupra lui Henry de Montherlant. Căci acesta îşi închipuie că poate să exclame — cu un patetism, de altfel, care ne face, mai mult, să zâmbim : „Vous etes la plus grande force qui existe dans Ies lettres franţaises. Le monde est plus riche pour moi maîntenant que je vous connais !...“ Aceasta este, cu siguranţă, cam mult. Vom avea dreptul să-l acuzăm pe Henry de , 376 © BCU Cluj Montherlant de glumă facilă, sau de ignoranţă culpabilă, sau încă, (şi aceasta, fără îndoială, i-ar face plăcere!) de ingratitudine.., mai mult sau mai puţin barresiană! ‘) Căci orice lector de bună credinţă se va întreba care poate fi rolul autorului lui «Jean-Cris-tophe» sau al lui «Au-dessus de la melee» în această desbatere ! Romain Rolland face parte din familia acestor „umanitarişti", lipsiţi de orice disciplină intelectuală, cari au iritat chiar pe Julien Benda (acest evreu „dreyhisaţd" care se găseşte de altfel şi el, exact în aceiaş categorie ! *). „Sectarismul" lui Romain Rolland ,,de l'autre cote de la barri-cade", nu mai este de demonstrat, iar statornicia atitudinilor lui ar fi putut să jeneze . în mod serios pe acest „voyageur traque,, desăvârşit pe care îl incarnează Henry de Montherlant, . Dimpotrivă nimănui nu-i va fi greu să descopere în „Fântânile" lui Montherlant, izvoarele de inspiraţie renaniene,,. Autorul lui Avenir de la Science, al lui Ernest et Beatrix şi al Vieţei lui Isus trăeşte intens, se găseşte aproape în întregime în cartea lui Montherlant, care realizează în fe-Iul acesta o admirabilă sinteză, Intr'adevăr la fiecare pagină din Aux fontaines dU Deşir întâlnim acest spirit bolnăvicios al lui Renan, acest „vague â l’âme" al lui, incurabil, ‘unit cu acel scientism bizar care a fascinat atâtea generaţii,.. Chiar frazele pe care Montherlant le desprinde şi le admiră în opera lui Romain Rolland le vom regăsi aproape identice, dar cu pecetea originalităţii în plus, la Renan.,, „Tout a son droit â etre — spune acesta (şi cum ar putea fi altfel din moment ce el se mulţumeşte să privească totul „comrne phenomene curieux“ ? ), Vouloir detruire ou abolir quoique ce soit, c'est folie. C’est detruire un ton dans l'echelle musicale, une nuance dans la serie des couleurs,,, Toute chose represente un ton dans l'univers, dans le „concert universel". Şi încă : „Vertu, crime, beaute, laideur, ciel, enfer, venez sur ces pics sublimes vous donner le baiser de paix et vous embrasser dans le vaste sein du Pere. Tout est beau, tout est bon, sauf le mediocre".,. Cum a făcut Montherlant ca să nu recunoască în fazele lui Romain Rolland gândirea lui Renan ?„. E secretul lui ! Căci nimeni nu va contesta că această ,,symphonie des grandes âmes collectives“ de care vorbeşte Romain Rolland nu e decât „l’echelle musicale" seria de culori sau acest concert universal a cărui perfectă integralitate o iubea atâta de mult Renan. 1) Se poate remarca, intr'adevăr, că nu există în acest moment, în literele franceze, un spirit atât de profund barresian ca al acestui neobosit detractor al lui Barres care este Henry de Montherlant. In tot ce scrie şi în tot ce face Montherlant aminteşte pe autorul lui Culte du Moi (de altfel chiar atacurile la adresa lui Barres, Montherlant le explica în semn de supremă ironie, în fraze copiate cuvânt cu cuvânt din „Huit jours chez M. Renan"). Barres a simţit nevoia să bastoneze „lyriquement“ pe maestrul său Renan. Ei bine Montherlant face la fel lovind — vai! —- în prestigiul fără egal şi, cu siguranţă fără pată, al lui Maurice Barres. Decât ne vom grăbi să adăogăm că „ingratitudinea lui Barres faţă de Renan se explică cu totul altfel, decât aceea a lui Montherlant faţă de maestrul său direct. „Ingratitudinea" lui Barres — dacă se poate întrebuinţa acest termen! — era comandată de o disciplină pe care autorul lui Amori et Dolori Sacrum şi-o impusese şi . care era o reacţiune sau, în orice caz, o încercare de a reacţiona împotriva inerţiei renaniene. Dar care ar putea fi fundamentul atitudinei lui Montherlant ?... Nu găsim nimic ! Sau dacă vreţi... dragostea! „Les amants melent â leurs caresses Ies morsures et Ies coups" —. explică Henry de Montherlant... E posibil şi argumentul ar putea fi abil... Decât că, ne permiteam noi să întrebăm în publicaţia parisiană Lati-nite— „il serait interessant de savoir si un ecrivain qui aime son maître doit l’aimer de la meme fapon qu'il aime sa maîtresse... 2) Se va conveni că diferenţa pe care o stabileşte autorul cărţilor de scandal „La trahison des clercs“ şi ,tLa fin de VEternel“ între „umanism" şi „umanitarism" este extrem de factice. ■ 377 © BCU Cluj . Stabilind astfel ceeace Maurras numeşte ,,le sentiment du mien et du tien“ între Renan şi Romain Rolland în raport cu Henry de Montherlant, ne rămâne să vedem care este valoarea sincretismului şi a alternanţei, după formula autorului lui „Aux fontaines du Deşiri', Dar înainte de a proceda la această analiză, ar fi util încă să precizăm că ni-căeri în paginile lui Montherlant, de care ne ocupăm, nu găsim absolut nimic care să nu fi fost spus înainte de el ’), Suntem impresionaţi de această beţie a nevoii de „changement" — ceeace constituie poate una din cele mai frumoase părţi ale cărţii lui Montherlant — ne vin imediat în minte atâtea pagini din Barres, Barres prima manieră, estetul elegant şi superb din Culte du moi sau din Trois stations de psichotherapie,. Suntem sesizaţi de violenţa anumitor contradicţii — de altfel în mod constant aceleaş — ne gândim numai decât şi mereu la Renan.,. Ceeace ne va fi uşor să arătăm în paginile care urmează, * N , • * * - Intr'adevăr ,,Călătorii goniţi“ (ne va fi foarte greu să găsim în româneşte echivalentul lui ,,traque“ !) ne pun în faţa unei probleme de un interes capital. Este marea chestiune a Relativului şi a Absolutului, Toate aceste spirite, toate aceste inteligenţe desaxate au cunoscut, în toată puterea ei devastatoare, dorinţa arzătoare şi inexorabilă de a şti. De a şti totul, Dar aripele lor au fost înfrânte de dificultăţile pe care ni le opun limitele raţiunei noastre — şi prin urmare misiunea lor în haosul terestru le-a apărut clară şi precisă. Pentru că lumea nu are niciun sens, ce-ar fi putut ei face altceva decât să râdă de ea — un râs îngrozitor de amar — şi să se resemneze la un etern, ,,se laisser vivre" Ar fi momentul să spunem că în literatura românească, Eminescu învins pe vremuri de aceleaş erori ale filozofiei germane din secolul al XlX-lea, care au circulat atâta vreme cu atâta necontestată autoritate (împotriva lor se ridică astăzi cu extraordinară vigoare şi nu cu mai puţină autoritate, filozofia sigură a lui Maurras şi a şcoalei dela Action Francaise; dar această reacţiune însăşi nu demonstrează oare tocmai vitalitatea acestor chimere care unesc pe Rousseau şi pe Kant cu atâtea generaţii care i-au urmat ?). — Eminescu, ziceam — şi să ni se ierte această lungă paranteză ! ■— oferea cronicarului literaturii noastre filozofice un minunat exemplu de desaxare.. Cu ampla lui cunoaştere a filosofiei germane, cu melancolia şi cu sbuciumul lui fără sfârşit, cu scepticismul lui ,fără remediu“ şi cu această îndoială permanentă care i-a măcinat toată viaţa în întrebări fără răspuns. Au e sens în lume... Iar pe de altă parte, dăruit cu un fericit particularism naţional (care îl apropie sensibil de Barres) — cultul lui pentru strămoşi, pentru pământ, pentru trecut — cu al lui splendid şi românesc Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul Eminescu înseamnă, în freamătul dezordonat al secolului al XlX-lea, un acord naţional. In Franţa însă această stare de spirit a condus cu totul în mod natural la o de-sinteresare totală, mai vulgar, la un ,,jemanfişism‘‘ desgustător al cărui tip desăvârşit a fost fără îndoială Anatole France. E inutil să căutăm o doctrină în cărţile acestui „maestru", Nu vom putea găsi decât o faimoasă colecţie de paradoxe a căror artă perfectă este, din nefericire, tot atât de primejdioasă pe cât de agreabilă. Şi viaţa publică ea ■ . 1) Recent, în Pour une vierge noire Montherlant confirmă în mod explicit constatarea noastră ; ne vom ocupa poate altădată. . 378 © BCU Cluj însăş, a lui Anatole France nu este decât o transpunere în real a fanteziilor atât de 1 inconsistente din scrierile sale. Intr'adevăr, France a iubit, rând pe rând, atitudinile cele mai contradictorii. Patriot ireductibil şi militarist ') chiar puţin înainte de izbucnirea afacerii Dreyfus, „dreifusard" şi partizan al „justiţiei absolute" puţin timp după aceasta, spre sfârşitul vieţei acest maliţios bătrân aderează la a IlI-a internaţională, dela Moscova,,, de unde de altfel demisionează câtva timp înainte de a muri. Aceste situaţii luate* la voia întâmplării, rezumă toată atitudinea lui Anatole France în faţa vieţei. Şi în rândurile acestea n'am şti să regretăm în deajuns ascendentul puţin comun pe care opera lui France a avut-o asupra tinerelor generaţii. Păstrând evident proporţiile, putem spune fără să exagerăm că Renan şi Anatole France au creat un adevărat „mal da siecle", France mai cu seamă şi poate mai mult în străinătate chiar decât în propria lui ţară, era de bon ton în saloanele oamenilor mai mult sau mai puţin cultivaţi — şi indispensabil în biblioteca studentului,,. Ah ! tinerii anatole-francişti 1. Se recunoşteau atâta de uşor! Neîncrezători şi cu spiritul leneş, copiii aceştia „fiers de leurs premiers entetements", cum ar spune Rimbaud, cari nu avuseseră timpul să înţeleagă nimic din viaţă, dar cari se sileau să strâmbe, cât mai corect posibil surâsul amar şi desabusat al d-lui Bergeret, afişau pretutindeni, cu ostentanţiune provocantă, o inteligenţă inutilă, orgolioasă şi anemică. Nimic nu-i interesa, nu se ocupau de nimic, ci cu braţele încrucişate şi cu fizionomia vecinie împodobită de un rânjet de dispreţ sau de desgust, ei aveau aerul de a fi pătruns tot neantul din univers şi de a acorda creatorului, lui însuş, o binevoitoare absoluţiune 1 Din fericire timpurile acestea au trecut. Anatole France nu mai e la modă 1 2). Ne interesează astăzi France, ca artist — dar cine îl mai ia drept maestru ? Se pare într'a-devăr că şi în negaţie elanul e necesar şi, în cărţile lui Anatole France, el lipseşte cu desăvârşire, Deaceea spiritele însetate de viaţă şi dornice de a fi conduse, se vor îndrepta în altă direcţie. Le trebuie un şef, le trebuie elan. Barres li-1 va da„. Barres a fost într'adevăr tipul perfect al adevăratului „maestru". Dar să fim bine înţeleşi. Nu e vorba de un maestru „â l’allemande“, un fel de „Herr Professor" grav, cu redingotă şi cu principii immuabile, gen care, de altfel, n’ar fi avut nicio şansă de a reuşi în Franţa, Cu totul dimpotrivă, Barres s’a adresat direct inimilor. Şi pentru aceasta Barres a fost adorat. Adorat — în cea mai înaltă accepţiune a acestui cuvânt, de o generaţie de fanatici, aceşti „sur-intelectuelles socialistes nationalistes—barresien", de cari vorbia 1) Se ştie atitudinea pe care France a luat-o cu privire la o carte a lui Abel Hermant — Le Cavalier Miserey — socotită dăunătoare disciplinei militare. Condamnând pe autor, Anatole France adăuga; ,,Je ne connais qu’une ligne que le colonel fit lire dans le quartier des chartreux, â Rouen. C'est celle-ci: ,,Tout exemplaire du cavalier Miserey saisi au quartier sera brule sur le fumier et tout militaire qui en serait trouve possesseur sera passible du prisons". Ce n'est une phrase tres elegante, j'en conviens, moi je. serais plus content de l'avoir faite, que d’avoir ecrit Ies quatre cent pages du Cavalier Miserey. Car je suis sur qu'elle vaut infiniment mieux pour mon pays“, (Citat de Barres : Scenes et doctrines — tom. Ij. — TJn frumos exemplu de intoleranţă, această frază, pe care nimeni n'ar mai îndrăsni s'o scrie astăzi fără să rişte fulgerele atâtor pene democratice şi, dacă putem spune, Anatole-franciste... 2) N'ar trebui totuş să se creadă că generaţia de astăzi dispreţueşte pe Anatole France — cum îşi închipuia Paul Souday, de pildă. Generaţia noastră este mai mult obosită de France. Cu toate acestea stilul magnific şi ironia rând pe rând maliţioasă şi indulgentă a creatorului lui Sylvestre Bonnard nu vor displăcea niciodată. ‘ Anatole France maestrul a pierdut orice autoritate — lucru de care tinerii intelectuali de azi nu pot decât să se felicite. Din alt punct de vedere însă, în orice admirator al lui Maurice Barres sau Maurras, se va găsi totdeauna o amintire respectuoasă şi admirativă pentru geniul, din fericire perimat, al lui Anatole France. 379 © BCU Cluj Marsan într’un articol minunat, aceşti tineri înflăcăraţi şi inteligenţi cari aclamau „l'al-lure prindere du imître" şi cari, văzându-1, „poussaient des cris d'amour“... Sensibilitatea lui Barres însă, e momentul s’o spunem, a fost ceeace francezul numeşte „son fort et son faible". Vom constata mai întâi că, adversar al raţiunei şi al inteligenţei — „cette tres petite chose â la surface de nous meme“ —, aceste două forme ale cunoaştere! Barres nu le-a dispreţuit încă dintru început. Dimpotrivă, întocmai ca Renan, ca Anatole France, ca Maurras -— Barres a fost şi el mistuit de dureroasa necesitate de a cunoaşte totul. Şi din acest punct de vedere, noi nu ştim vreo pagină mai profund emoţionantă, mai sguduitoare, decât faimoasa Invocaţie, care marchează în acelaş timp abdicarea lui Barres şi cu care se sfârşeşte prima carte mare a acestui mare scriitor. Este într’adevăr în această „Oraison", impregnată de o emoţie grea şi dureros de pătrunzătoare toată desnădejdea înspăimântată a lui Barres în faţa neantului care-1 cuprinde: N ,, Oh maître, dissipe la torpeur douloureuse — imploră el — pour que je me livre avec eloquence â la seule recherche de mon Absolu“. Şi din turnul de fildeş, unde sufletul lui s'a înălţat, el striga încă odată spre acest „maître", pe care nu-1 vede, dar căruia ar vrea să-i dea toată fiinţa lui -~„aimer“, „servir", ,,Toi seul o mon maître, m'ayant fortifie dans cette agitation douloureuse, d’ou je t’implore, tu saurais m’en entretenir le bien fait, et je te supplie que, par une supreme tu-telle, tu me choisisses le sentier ou s'accomplira ma destinee. Toi seul, 6 maitre, si tu existes quelque part, religion axiome ou Prince des hommes !". El a simţit deci nevoia de a-şi căuta absolutul lui. Nu e fără importanţă acest detaliu care constituie oarecum o anticipare asupra celei mai înaintate forme din gândirea lui Barres. Vom spune de altfel că acest absolut, Barres nu l-a găsit niciodată sau cel puţin că el n’a fost niciodată mulţumit. Sau mai repede, vom spune că Barres a găsit acest absolut „son Absolu“ — care i-a arătat „le sentier ou s’accomplira sa destinee", fără totuş să-i dea liniştea de care avea nevoie —■ dar că el n'a găsit niciodată aceea ce îi trebuia în mod real: absolutul pur şi simplu. Barres a ajuns, fără îndoială la câteva formule precise şi definitive, la o disciplină destul de riguroasă dar care nu putea constitui o realitate decât pentru el şi pentru aceia cari ştiau să simtă ca el. Pentrucă disciplina bar-resiană nu se impune raţiunii, Produs al unui egocentrism foarte strict după metoda Sfântului Ignatiu de Loyola, disciplina barresiană, nobilă şi eloquentă expresie a unui „eu“ care a ştiut să reziste Barbarilor, este fondată numai pe sensibilitate. Şi Barres nu credea că greşeşte. Inteligenţa nu este decât „une petite chose â la surface de nous-memes ; profon-dement — spune el — nous sommes des etres affecţifs", Dar pământul şi morţii — „notre terre nous donnes discipline et nous sommes le prolongement de nos morts" — şi acceptarea lui Barres care isvora din fatalismul lui — „la certitude que nous sommes enfermes dans Ies phenomenes nous donne une resignation". N’au fost de ajuns pentru a stinge văpaia care mistuia sufietul exaltat al lui Barres. Toate aceste paliative n’au fost, cum spune el, decât o resemnare •—■ „une resignation ! „L'Homme libre" şi „l'Ennemi des lois“ n’a acceptat niciodată pe „barbari". Colina inspirată, care constituie o etapă finală în evoluţia lui Barres, o dovedeşte cu prisosinţă. Şi memoriile lui Barres din care Francois Duhoureau ne-a dat câteva fragmente (şi din care cunoaştem acum primele două caete“ ') ne aduc, cum arătăm mai sus, precisiuni a căror importanţă nu ne va scăpa. 1) „Caetele propriu zis, erau destinate să furnizeze lui Barres materia memoriilor; moartea prematură a scriitorului, însă, s'a opus acestui proect. 380 © BCU Cluj întors dela cimitir, după înmormântarea mamei lui — si se ştie ce a însemnat momentul acesta în viaţa lui Barres ! — autorul Omului liber nota în „Caetele" lui : „Puisque je suis elle, je n’ai plus le droit de me gaspiller, ma retrăite. Retrăite de la vie politique, Je me refugie chez mes morts. Je n'ai plus besoin du monde. Tout ce qui veut vivre en moi, je l’entendrai sur mes tombes, Ces forces sombres et profondes m'ordonnent de m'arreter et de Ies laisser eclore en moi“... Şi încă : „Je defends mon cimetiere, j’ai abandonne toutes Ies autres positions : religion, cer-titude scientifique, sens de la vie, progres"... Şi mai departe acest pasagiu, net: „Rien ne me commandait, Je me suis donne ce fatalişme : Ies morts me comman-dent, voilâ ou il en est arrive l’Homme libre! Eh bien ! il n'a jamais voulu que se retrouver !" ') Şi din acest punct de vedere, Barres incarnează cu o splendidă elo-quenţă, mai bine ca nimeni altul, tipul însuş al călătorului fără odihnă. Rătăcitor singuratic, dar „clarvăzător şi fievros" prin cimitirele din Lorena, unde îşi trăia „sa jeunesse triomphale", acolo unde el se simţea mai aproape de morţii săi şi unde putea să-şi dăruiască tot sufletul atnori et dolori, în decorul italian — şi romantic — din Veneţia, din Pisa, din Genova, unde el ştia să descopere energia, esenţa însăş a vieţei — sânge, voluptate, moarte... — în catedralele şi în muzeele din Toledo, din Madrid, pretutindeni — el a plimbat, cu aerul său aristocratic de Prinţ exilat, o inimă plină de o emoţie nespusă şi aripi de vultur sdrobit... ...,,Je sais des endoits intacts ou veillent miile chefs-d'oeuvres" — spune el.... Barres le-a căutat pe toate, cu speranţa teribilă, ascunsă, de a nu le găsi niciodată... „Chercher continuellement la paix et le bonheur — spunea deasemenea Barres — avec la conviction qu’on ne Ies trouvera jamais, C'est toute la solution que je propose",,. Este în aceste rânduri, de o incomparabilă emoţiune, caracteristica esenţială, dominantă, a tuturor „călătorilor chinuiţi",.. Dorinţa, setea de a căuta.,, sufletul înfrigurat,,. Dorinţa de a nu găsi. „Panaşul" „Tout ce qui est atteint est detruit" — va adăuga de altfel Henry de Montherlant întregind astfel gândirea maestrului său... Această sensibilitate comună n'are de altfel nimic inexplicabil. Am văzut care a fost izvorul de inspiraţie, comun şi el, al tuturor acestor spirite desaxate. France, Barres, Charles Maurras el însuş poate — pentrucă el se apără contra acestei supoziţii (Maurras va constitui dealtminteri, cum vom vedea imediat, singura reacţiune importantă contra acestei stări de spirit) şi printre cei mai tineri Henry de Montherlant (care încearcă să reabiliteze o doctrină pe care am fi vrut-o perimată) au sorbit cu toţi dela izvoarele lui Renan. Se cade deci, privind în special pe Renan şi pe Montherlant, să ne interesăm mai de aproape de această doctrină a sincretismului şi a alternanţei pentru a desprinde astfel sensul ei, consecinţele şi posibilităţile. Sincretismul şi alternanţa rezultă din dorinţa, sau mai precis, din nevoia de a trăi în mod cât mai amplu posibil — exact, dacă nu ne înşelăm, ceeace prietenul Petre Marcu şi amicii lui numiau „complectudin ism" în „Manifestul Crinului alb" — şi din cealaltă dorinţă, cum am arătat pe larg mai sus, de a cunoaşte ,,totul“. Intr'adevăr Renan, încă din prima lui tinereţe exprimă cu acest patetism resemnat şi sceptic, pe care i-1 cunoaştem, primele articole ale acestei noui credinţe al cărei mare pontif el trebuia să fie mult timp, 1 1) In aceeaş ordine de idei se cuvine să amintim o frază a lui Barres, citată de Leon Daudet într’unul din articolele lui literare din Action Francaise. După alegerea lui Barres la Academia franceză, cum Leon. Daudet îl întreba dacă e mulţumit, Barres răspunse, întorcând capul: „Ne sais4u donc pas, mon pouvre Leon que je ne suis jamais content V' Acest „voyageur traque" care a vrut să-şi impună, atâta de greu, o altă viaţă, o viaţă socială, n'a putut niciodată să-şi înfrâneze, nici să-şi disimuleze temperamentul. 381 © BCU Cluj toată viaţa. ,,Ah, pourquoi n’ai-je qu’une vie!" — va scrie el în Cahiers de jeunesse. „Que ne puis-je tout embrasser ! Quand je pense qu'il faut dire pour certaines formes : jamais, jamais !“ Această tristeţe a formelor pe care nu le vom cunoaşte niciodată a fost o desolare permanentă, un sbucium constant pentru spiritul lui Renan. Dar e cu totul alt sbucium, decât acela care răscolea sufletul învăpăiat al lui Barres. Apropiindu-se mai mult de Anatole France, sub acest raport, spiritul speculativ al lui Renan se va simţi destul de bine în această incertitudine. îndoiala, chiar, va fi pentru el mai interesantă decât adevărul: în îndoială el va găsi plăcere, un fel de voluptate estetică — căci din ea Renan va face condiţia însăş a frumuseţii lui — ,,de sa beaute\ ,,Le Joute est si beau — mărturiseşte el — que je viens de prier Dieu de ne jamais m'en delivrer car je serais moins beau..,". Vom observa că există aici o enormă diferenţă între Renan şi Barres, Barres ne convinge şi ne atrage prin ceeace este, în in-chietudinea lui, profund omenesc ; el ne comunică o emoţie, emoţia lui, şi ne face să o resimţim... Renan, dimpotrivă, nu ne atrage deloc — el ne antrenează mai mult şi aceasta printr'o forţă secretă, foarte înrudită cu viţiul... ,,Le doute est si beau..." — este în fraza aceasta ceva mai mult decât un simplu rafinament, un fel de pervertire, un cinism subtil după moda englezească a unui Oscar Wilde, şi care nu ne va surprinde prea mult la acest diletant care se amuză oarecum să ofere admiraţiei noastre, frumuseţea însăşi a tarelor sale... ,,Caetele“ lui sunt pline de altfel de acest orgoliu şi de aceste elanuri cu totul personale care au făcut, cu siguranţă, forţa învăţământului renanian : ,,J’ai, parfois, des moments de dilatation inexprimables, de libre elan, de fureur et de liberte. Je suis l'onagre qui regarde l'univers et dit: ,,Pas un bien, j'ai tout brise. O plaisir, o delectaticn !“. Dar aceste accente de „furoare" revoluţionară alternează, pentru cea mai mare satisfacţie a lectorului „bien-pensant" de altminteri, dar spre mirarea complectă a logicianului cu pasagii de smerenie perfect creştinească. Astfel Renan care, pentru fundarea unei noui credinţe, preconizează un secol de imoralitate speculativă şi de ateism, îşi interzice totuş riguros să se pună în serviciul ei: ,,Mais Dieu, que je ne voudrais pour rien au monde travailler â cette oeuvre. Que Ies laids s'en chargent". — Că Renan a lucrat totuşi la această operă şi că a lucrat cât a putut mai activ, aceasta iarăş nu va putea să ne mire deloc. Căci nu vom căuta spiritul de urmare şi consequenţă în acţiunea şi în gândirea renaniană. Şi, sub acest raport, Viaţa lui Isus constituie campania cea mai formidabilă care s'a tentat vreodată contra supra-naturalului. Căci deşi lipsită astăzi de orice autoritate ştiinţifică, ea persistă totuş să rămână cartea de bază a liber-cugetătorului şi poate, în acelaş timp, opera cea mai interesantă a lui Renan. Şi poate am putea spune chiar, că aceasta e singura acţiune pe care Renan a întreprins-o. Incapabil de a se fixa, „voyageur traque" prin definiţie şi prin vocaţie, Renan a fost incapabil de a acţiona. Să amintim cu această ocazie paginile cu care începe ,,Le Jardin de Berenice". Este o convorbire între d-1 de Chincholle şi Renan, cu privire la afacerea Boulanger şi pe care ne-o raportează Barres '). Renan nu ascunde că tot interesul pe care i-1 inspiră lui afacerea Boulanger a cărei gravitate era totuş din cele mai considerabile, e de curiozitate. Şi dece nu credea el util să ia o atitudine ?,„ 1 1) Este poate util să precizăm aici că acest dialog Renan-Chincholle (de care Barres s'a servit şi în „Huit-Jours...“) e fictiv, în felul dialogurilor platoniene. El serveşte, numai, lui Barres, pentru a fixa minunat temperamentul lui Renan. 382 © BCU Cluj „Parceque mon hygiene s’oppose a ce que je deşire voir modifier, avant que je meurs, la forme de nos institutions". Nu se poate o sinteză mai coprinzătoare a spiritului renanian, Deâsemenea ar fi inutil să continuăm a enumera contradicţiile lui Renan. Ar fi laborios, Căci aceste contradicţii sunt destul de numeroase — sunt toată opera lui Renan. Dar din alt punct de vedere ele vor prezenta pentru noi un. interes cu totul particular, „ Je me glorifie de mes contradictions" ne spune Renan ; e posibil — dar aceste contradicţii se conciliază destul de greu cu scientismul intransigent şi cu un spirit atâta de raţionalist ca acela al filozofului — aproape monstruos — din Avenir de la Science, Şi deaceea toate construcţiile renaniene şi toate doctrinele acestui maestru, nu vor putea rezista, cu tot aportul, dealtfel pur literar, al lui Henry de Montherlant. E într'adevăr greu de înţeles cum au făcut toţi aceşti „ Voyageurs traques" pentru a nu observa că doctrinele lor sunt condamnate de însăş premisele pe care, ei, le stabilesc şi pe care — suprema ironie! — ei încearcă să le impună raţiunei noastre. Şi acesta va fi punctul capital care ne va interesa în cercetările noastre asupra diletantismului secolului al XlX-lea. Renan vorbeşte, cum am văzut mai sus, de scara muzicală care trebue să cuprindă toate tonurile, de ceeace numeşte el la serie des couleurs şi de toate nuanţele „concertului universal“... Dar această doctrină el va fi cel dintâi care s'o nesocotească — şi mai repede chiar de cât s'ar putea crede. Căci odată această gândire, să-i zicem : universalistă exprimată, temperamentul lui nestatornic se regăseşte, birue şi îl determină să sfârşească printr'o frază care răstoarnă, fără echivoc, punctul de vedere căruia, cu câteva minute înainte numai, îi acordase toată aprobarea lui. „Tout est beau, tout est bon sauf le mediocre* — zice el, într’un elan de sinceritate. Şi totuş „mediocrul" constituie şi el un ton în scara muzicală, o nuanţă în seria culorilor şi mai ales găseşte un loc — vai ! — destul de considerabil în acest concert universal de care vorbeşte Renan. 0 ! înţelegem prea bine... Romanticul neînfrânat care era Renan ar fi vrut, fără îndoială să dea „le bâiser de paix" şi să îmbrăţişeze „dans le vaste sein du pere"—virtutea crima, frumosul, urîtul, cerul, infernul... „Mediocrul" este prea stins, prea neînsemnat pentru ca un însetat, de rasa lui Renan, să-l fi putut dori şi pe el pe „culmile sublime" — unde el invită atâta de frenetic, aceste mici divinităţi contradictorii pe care le-am numit mai sus. Şi sub pana lui Henry ,de Montherlant aceste contradicţii sunt încă şi mai violente. Căci Montherlant, deşi are destulă vigoare în expresie şi poate aceeaşi forţă de persuasiune ca Renan, nu are însă, cu siguranţă, nici bogăţia nici amploarea bătrânului maestru. Montherlant, într'adevăr, reproşează, destul de energic, lui Romain Rolland de a-şi fi nesocotit propriile formule ■— ceeace însă el însuş se va grăbi să facă imediat în ace-leaş larg coprinzătoare „Fontaines du Deşir". Romain Rolland, senin şi cu o imensă candoare mărturiseşte, afirmă pasiunea lui pentru ceeace el numeşte „la symphonie des grandes âmes collectives" şi consideră „barbari", cum am văzut mai sus, pe toţi aceia cari nu pot s'o accepte, această simfonie, decât distrugând o parte din elementele ei... Aceasta însă nu-1 va împiedica deloc, pe el însuş, de a se ridica, nu cu siguranţă, au dessus de la melee, cum îşi închipuie sau cum pretinde el, ci pur şi simplu contra unei anumite forme de a gândi pe care el o numeşte „imperialism" dar care în definitiv, este şi ea un element al acestui patrimoniu universal, pentru a cărui armonie Romain Rolland afectează atâta inutilă admiraţie. Şi deaceea răspunsul pe care i-1 dă Henry de Montherlant este perfect îndreptăţit. „Alors ? Vous etes donc un barbare pour vouloir detruire cet element du iftonde qu'est Timperialisme ?“ Şi încă: „Cependant vous traitez de monstrueux tel poeme gu- 383 © BCU Cluj rrier d'un poete allemand., Votre pas de represailles lui aussi est monstrueux", Şi în-sfârşit, Montherlant încearcă să se realizeze pe sine şi declară, ca un fel de profesie de credinţă : „Pour moi, je comprends et j’approuve le cri d'orgueil et de carnage de Thomas Mann, comme je comprends et j'approuve votre position pendant la guerre (poziţia lui Romain Rolland), Oui, tout le monde a raison, toujours. Lui qui dit â sa femme : est ce ma faute si mon amour s’en va ? Et elle qui crie : c'est trop de cruaute, Le pere qui trouve son petit garţon odieux, et ce petit garţon qui trouve son pere odieux. Le marocain et le gouvernement qui le mitraille. Le chasseur et le gibier. La loi et le hors-la-loi. Et moi quand j'ecris ceci de sang froid, Et moi si je Ie maudissais dans la cha-leur d’un saisissement," Biete iluzii! Trist entuziasm ! Căci nu vom aştepta prea mult, şi-l vom vedea pe Henry de Montherlant, asemeni lui Renan, asemenea lui Romain Rolland alunecând la rându-i, uşor pe aceeaşi pantă. Căci i-ar fi imposibil să facă altfel! Faptul însuş că scrie ceeace scrie „de sang froid" — dar cu câtă patimă ! — dovedeşte o tendinţă. El vrea să ne impună un punct de vedere — punctai lui de vedere. Vrea să ne disuadeze şi să ne impună un adevăr subiectiv. Şi nimic nu e mai normal. Căci dacă ar fi altfel — dacă totul ar fi adevărat — efortul lui ar fi inutil şi zadarnic. Nu i-ar mai rămâne, lui Montherlant, decât să-şi astupe călimara şi să nu mai scrie nimic. Dar să lăsăm pentru moment la o parte aceste consideraţii şi să privim mai atent ceeace ni se va permite să numim abdicările necesare ale lui H. de Montherlant, Să remarcăm mai întâi o ezitare destul de caracteristică la autorul lui ,,Aux fon-taines du Deşir". El vorbeşte de acei oameni cari acordă multă importanţă „â des cho-ses qui n'en ont aucune" : ,,Je meprise ces hommes d'etre dans l'erreur mais je Ies accepte, que dis-je, je Ies honore (!,..) pour la valeur esthetique de leurs passions. Je suis poete, je ne suis meme que cela, et j’ai besoin de vivre toute la diversite du monde et sous Ies pretendus contraires.,.". Este aici, cu siguranţă, un ,,tour de force". Căci în această frază, în această singură frază, Montherlant izbuteşte să ia trei atitudini contradictorii, cu privire la aceleaş poziţii. Dar el va observa cel dintâi situaţia incomodă în care se găseşte şi va încerca o explicaţie. „Que l’esprit critique, c'est â dire l'esprit tout court, appelle confusion cette accep- tâtion totale, qu'il trăite de faiblesse et de sottise un genie de conciliation (!), Ies raisons valent dans le domaine qu'il gouverne, L'etat lyrique leur echappe, C'est que l'etat ly-rique c'est l’etat du pur amour et le pur amour ne peut exclure. Le pur amour egalise tout, nous voyons enfin l'unite, nous voyons que tout est vrai“. Vom vedea imediat unde trebuie să ajungă, în mod necesar acest „geniu de con- ciliaţiune" pe care spiritul critic nu poate să-l sesizeze, Deasemenea nu e oportună aici o desbatere asupra lirismului. Vom spune totuş că definiţia lui Montherlant — „l’etat lyrique c’est l'etat du pur amour“ — ne pare oarecum specială, Henry de Montherlant care are obiceiul marilor generalizări, ar fi putut, credem, să convină că lirismul este pur şi simplu, o stare absolut personală, o stare de suflet strict subiectivă şi care poate cuprinde o sumă de sensaţii şi de sentimente infinit variabilă... Dar să părăsim aceste dificultăţi pur estetice care, de altfel, prezintă pentru noi, acum, un interes cu totul secundar. Dimpotrivă, ceeace ne interesează în special este poziţia lui Henry de Montherlant în faţa criticului. Şi pe aceasta o vom analiza sub un dublu raport. 384 © BCU Cluj Care sunt, mai întâi, drepturile poetului ? Această întrebare nu va mira pe nimeni. Căci concepţiunea poetului cu drepturi ilimitate este cu siguranţă perimată cel puţin pentru spiritele care ştiu să pună, mai presus de orice, marile idei de ordin şi de echilibru. Această concepţiune este de mult înmormântată şi putem s'o spunem foarte bine, în acelaş timp cu idealul romantic. Astfel, de pildă, Baudelaire, care înseamnă de altfel, cu Mallarme, una din ultimele forme ale romantismului, se simţea, deja, destul de rău „sur le sol au milieu des huees". Poeţii într'adevăr, sunt ca albatroşii „ces rois de l’azur", pe cari marinarii îi pun adesea, ca să se distreze, pe puntea vapoarelor lor : Le poete est semblable au prince des nuees Qui hanţe la tempete et se rit de l'archer ; Exile sur le sol, au milieu des huees, Ses ailes de geant l’empechent de marcher. Dar ar fi, cu siguranţă, o exagerare grosolană de a se nega libertatea poetului în concepţia reacţionară, dacă ni se permite acest termen, a poeziei. Căci, fără să interzică poeţilor libertăţile la care au dreptul, censorii elanurilor romantice, ridicându-se împotriva acestei specii de desfrâu literar, au pus într'o justă valoare principii cari nu sunt lipsite nici de interes nici de adevăr. Intr'adevăr, Auguste Comte, cel dintâi, credincios concepţiei lui, a „adevărurilor care ne convin" şi vrând să determine rolul real al poetului în serviciul acestei universalităţi pe care el o numia „Le Grand-Etre" decreta cu dreptate, că poezia dacă este „mai largă" nu este însă „mai puţin adevărată" decât filozofia, Poezia nu poate merge împotriva certitudinilor pe care ni le oferă progresul ştiinţei. Liberi sunt poeţii să caute în fantezia lor motivele de inspiraţie cele mai diverse. Să creeze. Să inventeze. Dar să fie permanent conduşi în inspiraţia lor de religia de â fi utili ansamblului, de religia ,,Marelui-Tot“ (credem că putem traduce astfel „Le Grand-Etre“) şi să considere ca bariere de neînfrânt ceeace filozoful pozitivist numeşte „calităţile constatate", Intr’un cuvânt, li se cere poeţilor să respecte adevărul. Şi dacă privim mai atent, această religie a adevărului nu înseamnă oare a se impune poetului respectul pur şi simplu, al unei calităţi dominante, unică poate — vrem să spunem : sinceritatea fără care nici o producţie literară nu poate exista ? Iată deci punctul la care am ajuns. Nu există poezie fără sinceritate. Şi nu există sinceritate dacă trecem dincolo de adevăr, dacă nesocotim „calităţile constatate". Se va remarca astfel că, în modul acesta, rămâne destul de departe concepţia lui Montherlant care afirma dreptul poetului de a proclama că totul e adevărat şi că lirismul — „l’etat du pur amour,, — „egalizează" totul. Căci poezia încetează pur şi simplu , Acest punct de vedere a avut un răsunet considerabil şi Charles Maurras inspi-rându-se direct din Comte l-a reluat şi l-a desvoltat în opera lui magistrală „Romantisme et Revolution" şi în această ordine de idei faimoasa prefaţă din „Romantisme et Revolu-tion" este un text capital în materia care ne interesează. Considerând punctul de vedere clasic, Charles Maurras scrie : „La liberte d’invention de l'art trouve sa limite normale dans la nature des choses reelles qui est leur verite dans la mesure des possibles qui est leur raison ; il (artistul) n'a pas invente Ies prescriptions de sa technique ; elles ne procedent pas de sa volonte mais, pour une part, de sa nature 4u’il n’a pas faite, pour une part plus vaste, de la 385 © BCU Cluj nature de l’esprit et du monde qu'il n'a pas crees. II doit donc s’y soumettre comme le penseur pour penser juste, pour chanter juste le chanteur". Fără îndoială Henry de Montherlant poate să respingă acfeastă concepţie a artei şi a poeziei, ceace de altfel face, fără prea mult scrupul. Dar el ar putea să ne acorde că logica şi bunul simţ este de partea noastră şi mai ales ar putea să convină că el se face în „Aux fontaines du Deşir11 apărătorul unei stări de suflet şi de spirit care relevă în cea mai mare parte, de psicho-patologie. Avem de altfel, în această privinţă, propria lui mărturisire : Notre mal est sans remede, ne spune, el, cu emoţie, împrumutând acest cuvânt dureros dela sfânta Tereza... Ei bine „răul“ acesta vrem să-l vindecăm, remediul îl căutăm — ne-am permite noi să răspundem aici... Vom ajunge de altfel imediat. înainte de aceasta însă, socotim util să semnalăm încă două atitudini ale lui Montherlant, care proclamă în mod manifest, falimentul întregei sale doctrine, Intr’adevăr în aceste două atitudini Henry de Montherlant, din ale cărui ezitări am dat mai sus câteva exemple caracteristice, se desăvârşeşte... Şi ne procură satisfacţia de a putea înregistra două contradicţii care sunt cel puţin tot atât de evidente ca acelea, de care ne-am ocupat, ale lui Renan sau Romain Rolland. Ne gândim în primul rând la acest pasagiu din „Aux fontaines du Deşir11 — pagini pe care niciun barresian nu le-ar putea citi fără amărăciune sau desgust') — şi în care Montherlant, după ce asvârle tot dispreţul de care e capabil bătrânului său maestru [ce-eace el numeşte, în vocabularul lui: „Briser Ies idoles qu'on adore11...] construeşte o paralelă între Barres şi un alt scriitor a cărui atitudine el o împărtăşeşte fără rezerve: „Et je ne puis, en finissant, m'empecher de songer â un autre ecrivain, dedaigne par notre mode, moque ou plutot passe sous siîence par une racaille de gâcheurs d'encre qui ne seraient pas dignes de decrother ses souliers (!). Celui-la, Dieu merci, a connu toutes Ies voluptes de la chair. Pendant la guerre, il commande, ce que Barres n’a jamais fait; il va sur Ies eaux ennemies, en torpilleur, dessous, en sous-marin ; il est blesse il s'enforce au coeur de la terre ennemie, fait cinq cents kilometres en âvion, en plein jour il s'empare d'une viile et la donne â son pays ; il dechaine l'adoration de la jeu-nesse, â l’heure ou Barres, le matin du „defile de la victoire11, remonte toute l'avenue de la Grande-Armee, par la chaussee vide, tandis que de la foule massee sur Ies trotoirs qui, le reconnait et dit son nom, pas un cri ne s'eleve. „Quand il fait cela il a le meme âge que Barres — un an de moins — ce n'est guere un jeune-homme. Mais celui-ci n’est pas du sang qui se satisfait exclusivement dans l’art. II semblait impossible, ayant evoque la figure de quelq’un qui a renifle la possession des autres, de ne pas mettres en regard celle de quelqu'un qui â possede11. Nu vom reciti fără emoţie această pagină plină de patetism — şi de atâta vigoare. Ştim chiar dintre aceia cari ar fi tentaţi să o admire. Recunoaştem în ea portretul lui Gabriele d'Annunzio.. Dar puţin importă ! Cititorul echilibrat şi cu puţin gust pentru judecată, îşi va aminti uşor răspunsul pe care Montherlant i-1 dădea lui Romain Rolland şi de care ne-am ocupat mai sus... Je comprends le cri d'orgueil et de carnage de Tho-mas Mann, comme je comprends et j’apprends et j’approuve votre position pendant la guerre...11 Şi iată că există poziţii pe care acest revoltat contra acestor „gâcheurs d’encre11 nedemni chiar de a şterge pantofii unui scriitor pe care el îl iubeşte, nu e capabil să ’) Cu riscul de a suporta ironia lui Montherlant care ne-ar acuza de „quelque lourdeur de comprehen-sion“... dar, în definitiv, cine ne-ar putea spune că Montherlant cunoaşte secretul de a şti să-şi exprime senti-timentele de ură şi iubire ? în acest mic studiu noi credem tocmai că am putut să demonstrăm contrariul. 386 © BCU Cluj le înţeleagă şi nu poate să le aprobe. In ce priveşte pe Barres — el nu are nevoe de apărare ! De altfel abatele Bremond a putut să înlăture cu uşurinţă pe toţi calomniatorii marelui scriitor al „desrădăcinărilor" şi al „Colinei inspirate". In ce ne priveşte, noi am arătat mai sus motivele care-1 determinau pe Barres să lovească — „lyriquement"... — în Renan. Ne-a fost, dimpotrivă, mai greu să descoperim mobilul „reacţiunei" lui Mon-therlant... E inutil să mai insistăm. Nu ne interesează de altfel decât starea de spirit a scriitorului lui „Aux fontaines du Deşir. Şi iată, în sfârşit, un ultim exemplu. Atitudinea lui Maurras displace lui Monther-lant. N’am avea nimic de zis. Sau mai precis, n'am avea nimic de zis dacă Montherlant ar renunţa la pretenţia de a putea să iubească totul şi să accepte totul. Căci, — acceptarea lui Montherlant fiind totală, — nu ne putem decât mira citind, la sfârşitul lui «Barres s’eloigne», această condamnare a lui Maurras: „La destinee d'un Maurras arrache le respect; le peu qu'il en restera desole et epouvante. Celui qui sacrifie sa vie et son art sur ces autels d'argile qui, lui mort, mais non, sous ses yeux se defont d’eux-memes et rentrent dans Tinforme.,, S’il s’aveugle â n’avoir pas de cela du desespoir, moi, j'en ai pour lui â seulement y penser,..". Care ar putea fi „forma" altarelor lui Montherlant ?... Cine-ar putea s'o spună! Şi pentru Montherlant, cel dintâi, ar fi destul de incomod dacă ar avea s'o definească... In ce priveşte pe Maurras, fireşte, destinul lui ar putea să pară îndepărtat de altarele pe care maestrul din ,,Avenir de Vintelligetice" le-a modelat în mod atâta de riguros... Dar aceste „altare" — care nu sunt de „argilă", ci de raţiune şi de ideal — constituiesc piatra de soliditate, un fel de pied-â-terre dacă îndrăsnim să spunem, unde acest călător chinuit, rătăcit într'o lume de lumini şi de umbre, de chinuri şi de visuri, a venit, modest, să-şi odihnească spiritul lui exaltat — şi durerosul lui destin. Este „lespedea" de care vorbia Barres — şi care n’a găsit-o decât în cimitirele lui — dar care a lipsit, în mod atât de tragic, tuturor acestor „voyageurs traques",.. Credem că am precizat suficient renaşterea spiritului renanian, în gândirea lui Hen-ry de Montherlant. La rândul lor, concluziile nu sunt greu de fixat. Precum am vt zut toţi aceşti „călători goniţi" au exclus rând pe rând din acest concert universal sau din „simfonia marilor suflete celebre" cum zice Romain Rolland, fiecare după temperamentul lui, dar toţi cu aceeaş neîndemânare, „nuanţele", „tonurile", „culorile" care erau în des-acord cu structura lor intimă, cu sensibilităţile lor — atâta de diferite. Apostoli ai acceptării totale — ei înşişi, n’au ştiut niciodată s'o realizeze ! Dar faptul care ne va interesa cu deosebire — pentru consecinţele lui extrem de impo tante şi mai ales extrem de grave — este că această doctrină largă a acceptării integrale, ajunge, tocmai dimpotrivă, la un anarchism înspăimântător în domeniul realului şi la un nihilism total în domeniul gândirii. Aici trebuie căutată „forma" altarelor lui Montherlant care — el ! — reproşa gândirii lui Maurras de a se pierde în inform... Intr'adevăr din moment ce totul e adevărat — tout est vrai — scara valorilor, fundamentul oricărei civilizaţii, e viguros răsturnată. Şi odată cu ea, ordinea — şi ierarhia. In această imensă dezordine, capriciul şi fantezia fiecăruia — sunt lege. Adică anarhia în cea mai pură accepţiune a cuvântului. Este acest „neant senti et vecu“ de care vorbia Maurras şi de care ne-am ocupat noi la începutul acestui studiu. Şi pretenţia de a înţelege şi de a iubi totul nu este nici ea mai puţin destructivă. Căci, sub pedeapsă de a nu iubi absolut nimic, trebuie să admitem că ura este şi ea un sentiment omenesc. Nu este, omeneşte, posibil să iubim totul. Dacă iubim un obiect determinat, o idee, o doctrină, urîm în mod necesar contrariul — cel puţin întru atâta, cât sentimentul de iubire este opus sentimentului de ură, . 387 © BCU Cluj Şi pentru poet, aceleaşi realităţi logice sunt valabile, pentrucă poetul trebuie să fie sincer — sub pedeapsă de a nu mai fi poet. Şi am văzut care e sensul real al noţiunii de sinceritate. Sinceritatea în poezie — ca şi în orice altă manifestare de gândire — nu poate fi decât o expresie diferită, dar mereu exactă, a adevărului. Şi deaceia adeptul lui Henry de Montherlant, ar fi inexorabil condamnat de a nu lua nicio atitudine (căci prin aceasta însăş, el s’ar îndrepta contra atitudinei opuse, pe care este totuş obligat să o admită), şi, deopotrivă, va fi obligat să nu iubească nimic — pentru a nu se găsi în alternativa necesară de a urî,,. Este falimentul spiritului şi al raţiunii. Oare această abrutizare totală a omului şi a inteligenţei să fie răspunsul pe care-1 dă Henry de Montherlant, acest ,,jeune maître'*, tinerelor generaţii care cer directive ? Şi crede el, Henry de Montherlant, că a găsit astfel, drumul cel mai potrivit pentru a servi această vastă universalitate pe care el ar vrea s’o înţeleagă, s’o îmbrăţişeze în toată complexitatea ei ?.., Nu, totul nu e necesar ! Trebuie să reducem discordanţa pentrucă să realizăm armonia, Trebuie să suprimăm culoarea urîtă pentru ca tabloul să fie frumos, „Le mal est une face des choses, comme une autre“ — spune Renan. Nimeni nu va pretinde contrariul,,, Dar mai este oare nevoie să spunem că răul trebuie să fie pentru moralist ceeace discordanţa şi urîtul sunt pentru artist?,,, (Sfârşitul în numărul viitor) © BCU Cluj CÂNTEC DE TOAMNA DE AL. A. PHILIPPIDE In lunga noapte rece ne-om scufunda curând. Adio, vremi de vară cu zări de-azururi luciii! Aud de pe acuma, funebru răsunând, Cum cad în curţi pe lespezi, bufnind adânc, butucii. In mine iarna iarăş mocneşte, cobitoare, Cu griji istovitoare şi frânt avânt scrâşnit. Ca soarele ’n infernul pustiilor polare . Mi-i inima un aspru sloi roş, înţelenit. Ascult tăcut cum cade butuc după butuc : Ai crede că se 'nalţă un eşafod pe-aproape. Mi-i sufletul ca turnul înalt, cu zid străvechi, , Surpat în temelie de mii de târnăcoape. - E-un sunet cu ecouri prelungi şi-adânci, şi-mi pare Că-i un sicriu în care, lungi, cuiele se ’nfig. Al cui sicriu ? E toamnă, şi e târziu, şi-i frig,,. Cadenţa asta tristă îndeamnă la plecare... © BCU Cluj COUPO SANTO DE NICHIFOR CRAINIC Rămăsese cu două zile în urma noastră rodnica şi lunga vale lombardă, cu ţarinile ei magistral împodobite de o artă agricolă străveche şi fără asemănare în Europa toată, cu dealuri ondulate care, la nord sub Alpi, Ia sud către Apenini, ridică în slăvi, pe vârfurile lor, cetăţi şi oraşe italice, ca nişte ctitori uriaşi ce innalţă în palme chivoturi închinate cerului. Rămăsese cu o zi în urmă Coasta de Azur, fâşie de civilizaţie şi lux, strânsă între stâncă şi apa mării, punctată de vile elegante şi răsadniţe de garoafe, umbrită de palmieri, smochini şi cactuşi, al căror exotism pare un rellex asvârlit, peste Mediterana, de ţărmul torid al Africei. Drumul spre Mistral era o apoteoză fără sfârşit... Când am ajuns la Avignon, părăsind marea la Marsilia şi cotind pe Ron în sus, ziua poetului era în toiu. Amiaza muia în lumină platanii verzi ai bulevardului, iar acolo, în fundul lui, către palatul papal ce domină încă oraşul ca o dogmă austeră, tăiată în piatră, mulţimile festive murmurau. Ne-am apropiat. Nu era murmur, era cântec. Vălul de pe noul monument căzuse, discursurile se sfârşiseră. Peste talazurile de capete, luceâ în marmură augustă bustul poetului, sculptat de Jean-Pierre Gras, fiul felibrului Felix Gras. Un soclu svelt şi rotund, în chip de fascie romană, îl ridica deasupra mulţimilor. Iar aceste mulţimi cântau, până la cel din urmă om cântau. Era o melodie legănată şi simp’ă, ce suia de două ori ca două avânturi de val, se lăsa într’o curbă elastică şi suspendată, ca să se precipite apoi, amplă şi religioasă, într’o linie coborîtoare către notele de jos. Vorbele nu le desluşiam la început, dar ele sunau latineşte-italieneşte. Am crezut că e un imn ritual coborît în stradă de sub bolţile ogivale ale unei catedrale catolice. Ne înşelasem. Cântecul acesta în care mii de glasuri se topiau în vastă invocaţie religioasă împrejurul chipului de marmură, era Coapo Santo, imnul felibrilor, scris de Mistral în graiul ţârii. E întâia imagine ce ni se întipărea în inimă: un poet şi un popor. Poporul şi poetul său. Răsfrângerile artei se întorceau din noii către dânsul, devenit chip ideal, scăldat în reverberaţii de adorare dogorite de sufletul colectiv. Şi această imagine, fără sea-m n de puternică, avea să ne stăpânească până la sfârşit, închizând un noian de impresii într'o paranteză de aur. Coupo santo — E versanto - Vuejo ă plen bord — Vuejo abord — Lis estrarnbord — E l’enavans di fort! (Cupă sfântă — Dând pe răscoale — Varsă din plin — Varsă în valuri — Entusiasmele — Şi energia celor tari !). Frederic Mistral e, cum l-a numit Charles Maurras, poetul înţelept. Parisul lui Proust şi Gide, Parisul lui Valery şi Jouve, Parisul aventurii lăuntrice a egocentrismului maladiv e greu să-l înţeleagă şi să-l guste. Mistral înfăţişează cu totul altă Franţă 390 © BCU Cluj decât aceea pe care o cunoaştem din Nouvelle revue franşaise. O Franţă rustică şi clasică în sens virgilian, cu muşchiu şi suflet pietros. Renunţarea la sineşi e semnul înţelepciunii ; iar Mistral, poetul, a ştiut să -renunţe la sineşi în măsura în care şi-a îmbrăţişat semenii. Nimic egocentric în opera lui. Dela Mireio şi până la Poemul Ronului şi Olivades, eul personal e deplasat şi identificat în eul colectiv. Poet ţăran, el e poetul ţarinei; poet de rasă, el e poetul rasei. Ca marele Omer al cărui smerit ucenic se crede, ca Virgiliu, ca Dante şi Cervantes. Sudul acesta miraculos şi mediteranian, impersonali-zează pentru a socializa. Lumina lui cotropitoare topeşte pe ins în tot, spre deosebire de nordul ibsenian unde ceaţa te face să te vezi numai pe tine însuţi, Aici lumina e străvezie, contururile limpezi şi lumea din afară îţi apare reali şi întreagă în orizont rotund ca judecata lui Aristotel. E prea mult cer ca să te mai vezi pe tine însuţi şi prea frumoasă lumea ca să nu te isbească stăpânitoare structura ei armonioasă. Viziunea lui Mistral e colectivă în spaţiu şi în vreme. Omul lui e încadrat în istorie, în datină, în breaslă, în peisagiu, în credinţă şi în rasă. Opera lui, epică aşadar, simplă în aparenţă şi extrem de stufoasă în compoziţia ei, sintetizează în aceeaş arhitectură liniară elementele vieţii populare actuale, cu ţăranii, cu pescarii, cu podgorenii şi măslinarii ei; elementele istoriei provensale cu figurile eroice care trăiesc încă în memoria colectivă a inimii; elementele neguroase ale legendelor medievale şi cele eterate ale credinţei catolice ; elementele geografice cu sensurile ce se desfac maiestoase din pământ şi din ape. Iar peste toate acestea fâlfâie, cu rotocoalele de zbor ale unor aripi uriaşe, marile simboluri ce ridică această poesie în văzduhul universalităţii... Şi mulţimile fără număr, în jurul marmurei auguste cântau mai departe ca un singur glas : Vuejo-nous lis esperanto — E li raive dou jouvent — D'ou passat la remem-brango — E la fe dins l’an que ven. (Varsă-ne nădejdile — Şi visurile tinereţii — Amintirea trecutului — Şi credinţa în anul ce vine !). Pe cellalt ţărm al Ronului, sub arborii mari ai unei grădini de vară, se serveşte banchetul zilei avignoneze. E locul tradiţional al adunărilor felibriene. Avignonul e dela început centrul acestei mişcări. Aici a trăit Roumanille, povestitorul, un fel de Creangă al Provenţei şi a încercat felurite meserii, între altele ca Ipirescu, pe cea de tipograf. Aici a iubit Theodor Aubanel, înflăcărat şi viril poet al dragostei, care i-a sfâşiat sufLtul şi i-a adus ucigătoare amărăciuni din partea burghezilor cumsecade, ofensaţi de atâta patimă comprimată în vers. Aici a învăţat carte adolescentul Mistral şi Maiana, satul său, e numai la 18 kilometri depărtare, pe drum ca ’n palmă, sub frunză de platani, printre grădini de măslini şi aride povârnişuri pentru păşunat. Ei câte trei şi încă vreo patru poeţi sunt întemeietorii felibngiului. Ce este felibrigiul ? Cuvântul nimeni nu poate să-l lămurească, E, poate, foi libre, sau faire libre, sau faire des livres. Nu e sigur nici d. Emile Ripert, profesor de limba şi literatura provensală la Universitatea din Marsilia. Dar cuvântul acesta foarte ciudat însemna un program precis : restaurarea limbii provensale, fixându-i ortografia şi adu-nându-i dicţionarul. întrebuinţarea ei în poesie şi în instrucţia poporului. Introducerea ei în şcoală şi în actele oficiale ale provinciilor meridionale. La 1854, când lua naşter; felibrigiul, acest program însemna o declaraţie de războiu Parisului. Felibrii nu glumeau. Ei se voiau despărţiţi de Franţa şi uniţi cu fraţii catalani cari, dincolo de Pirinei, îndurau aceeaş soartă din partea Madridului. Provenţa, patria trubadurilor medievali, îşi avusese istoria, gloria şi graiul ei. Revoluţia franceză îi strivise acest suflet istoric sub tăvălugul uniformizator. Limba franceză izgonise în ungherele familiei limba trubadurilor. O mişcare de apărare se impunea. Numai că separatismul iniţial, hrănit probabil de catalanii fanatici cu cari se ţinea mereu contactul, avea să se potolească devreme într'un federalism aşa 391 © BCU Cluj cum l-a formulat şi-l cerc şi azi doctrina politică a lui Maurras, originar din Martigul de pe ţărmul mării. Nu ştiu dacă greşesc prea mult atribuind aversiunea lui Maurras pentru Revoluţie şi pentru orice fel de revoluţie acestui sentiment de amor propriu contrariat care n'a fost numai al lui, ci al felibrigiului întreg şi al întregei regiuni sudice violentate în specificul ei. Frederic Mistral a fost peste o jumătate de veac sufletul acestei mişcări şi evoluţia ideilor lui este evoluţia ideilor ei, Felibrigiul a fost organizat şi reorganizat de dânsul. El reprezintă azi o tovărăşie culturală dintre cele mai originale. E trubaduresc în artiştii săi, e savant în academismul său particularist, e propagandist prin membrii de jos recrutaţi din fiecare sat, e vizionar în superba afirmaţie a uniunii popoarelor de rasă latină. Dela moartea lui Mistral, felibrigiul şi-a adăugat un caracter mistic prin cultul marelui poet devenit erou şi mag şi profet. Deslănţuirea atâtui entusiasm sărbătoresc în jurul centenarului mistralian e opera acestei organizaţii. Dar mai presus de toate e dominat de un mare suflu de poesie trăită colectiv. Poate în nicio parte a pământului nu se mai întâlneşte un fenomen asemănător şi niciun popor nu se mai împărtăşeşte azi atât de adânc religios cu dragostea unui poet şi a poesiei lui. Aşa trebuie să fi fost în Elada aezilor şi în această Provenţă cu veacuri înnainte, pe vremea truverilor. Ca şi atunci, poporul, în cea mai mare parte, nu-1 citeşte — în şcoală se învaţă tot franţuzeşte, — dar îl memorizează din auz şi-l cântă ca pe-o liturghie. Ce stupide mi se par teoriile sociologilor uniformizării, aici, unde civilizaţia materială înfloreşte ca pretutindeni, unde totuşi poesia a rămas o formidabilă funcţie a vieţii ca nicăeri, iar un poet ţăran a răsturnat torentul vremii cu geniul lui creator şi cu voinţa lui organizatoare ! ...Banchetul din grădina felibrilor era pe sfârşite. Fete în portul pitoresc al regiunii, coafate asemenea cu la Pensee a lui Rodin, turnau în paharele golite Châteauneuf-du-Pape, floarea vinurilor rodaneze, mult mai preţuit pe-aici decât şampania. Marius Jouveau, capoulieul felibrigiului, luă cel dintâiu cuvântul. Evocând figura magului, el înnalţă cu un gest hieratic Cupa de aur. Ea a fost dăruită pe vremuri felibrilor de poeţii catalani prin subscripţie publică. Cu acel prilej, în August 1867, a scris Mistral celebrul imn. N’am întrebat, dar sânt aproape sigur că acest dar venit din Spania e în legătură tradiţională cu legenda cavalerească a Sfântului Graal. Simbol al comuniunii şi deci al înfrăţirii, Coupo santo e un fel de obiect sacru al ritualului felibrian. Sfârşindu-şi cuvântarea, Marius Jouveau o ridică hieratic şi începu să cânte singur întâia strofă a imnului. Ca un glas, muţimea toată îi dădu răspunsul intonând refrenul: Coupo santo! Şi tot astfel, până la sfârşit, vocea singuratică a căpeteniei alternă cu refrenul tot mai înflăcărat al mulţimii. Nu-ţi venea să crezi. Sufletul mistralian al felibrigiului s'a cristalizat într'un adevărat ritual cavaleresc sau trubaduresc şi religios în acelaş timp, D’un viei popie fier e libre — Sian bessai la finicioun — E, se toumbon li Felibre — Toumbara nosto nacioun. (Dintr'un vechiu neam mândru şi liber — Noi suntem poate cei din urmă; — Şi dacă felibrii cad — Va cădea naţia noastră). In Maiana, soarele bate în Septembrie aprig ca la noi în Iulie. Ni se spune că se domoleşte abia prin Noembrie când începe culesul măslinelor, azi încă verzi sub frunzişul argintiu ca de răchită pipernicită. Soarele şi vinul, raza cerului în sângele pământului, fac parte din fiinţi poetică a felibrigiului. Ca şi cigala, acest greere-lăcustă, simbol trubaduresc al cântecului ce se dă gratuit şi fără grijă, Dar şi vinul şi cigala şi cântecul trubadurilor îşi au obârşia în cosmica inundaţie de lumină a acestui soare împărătesc ce fecundează totul şi poleieşte cu aur bolovanii de piatră ai Provenţei. El dogoreşte ca în ogoare veşnice în Georgicele lui Virgiliu, el curge în cascade de splendori prin Para- 392 © BCU Cluj disul lui Dante cel atât de înrudit cu trubadurii de pe-aici, el isbucneşte ca o explozie în vestitul imn al lui Francisc d'Assisi, provensal după mamă şi după temperament, iş tot el încropeşte cu armonii imateriale strofele pe care Mistral le-a smuls din huietul veacurilor şi din valurile Ronului şi ale mării, Astăzi parcă şi-a adunat strălucirile de pretutindeni să participe cu toate la liturghia pe care, în piaţa satului, o oficiază un arhiepiscop, un episcop cu. preoţii lor pentru sufletul lui Mistral, Ne apropiem cu capetele descoperite. Abia sosiţi, un tânăr cu înfăţişare de student îşi face loc prin mulţime şi ne şopteşte ca să nu turbure slujba : „Charles Maurras e aici" ! Unde e ? Care e ? „Sus în balconul de colo priveşte liturghia11. Ii trimitem cărţile de vizită. Cum a ştiut acest tânăr ce suntem şi cum a bănuit curiozitatea noastră din acel moment ? Dar pe când ne întrebam astfel unul pe altul, iată : Maurras e lângă noi! Emoţie adâncă. Suntem prezentaţi celui mai mare şi mai autentic gânditor al Franţei. Ii privesc profilul fin de medalie, lumina clară şi albastră a ochilor, părul castaniu încă la şaizeci de ani. Un exemplar şlefuit până la ultima vibraţie muschiulâră de rigorile lăuntrice ale marelui gând. Omul acesta trăieşte în spirit ca înţelepţii antichităţii. Era să zic : ca pustnicii Tebaidei, dar greşeam, Spiritul, pentru Maurras, e pur raţional, e raţiunea însăşi. Gândirea lui e vultur închis în carcera positivismului : nu poate evada în taina de dincolo în care trăiau absorbiţi extaticii tebaizi. In măsura în care cugetă însă — şi viaţa lui e o cugetare necontenită, — el n’are trufia raţiunii ca orice „raţionalist" de duzină, să zicem : Paul Souday, Din anumite pagini ale sale respiră parcă un negrăit regret pentru infirmităţile organice ale raţiunii. Astfel Maurras respectă pe cei cari cred, el rămânând un ascet al purei cugetări. Un singur lucru nu mă va împăca niciodată cu dânsul: pentru doctrina sa, biserica, fiind o cristalizare â Franţei istorice şi a ordinei regale, e deci un instrument al restaurării Regelui. Iisus e coborît la rangul şi funcţia unui camelot du roi. Dar dincoace de această opacitate, docţi ina maurrasiană se verifică prin toate catastrofele prezente şi viitoare ale unei democraţii dezordonate. Voiam să-i spun toate aceste lucruri, dar Charles Maurras e surd ; conversaţia cu dânsul e dificilă. El vorbeşte şoptind, de teamă să nu ridice g'asul cu un ton mai sus de cât trebuie. Surzenia, despărţindu-1 de lumea sensibilă, îl face să se concentreze şi mai mult în realitatea ideilor sau să se adâncească în muzica interioară a artei, care e una din marile lui mângâieri, M’am mulţumit să-i ofer numărul din Gândirea închinat lui Mistral. Chipul poetului de Robert Joel, reprodus pe coperta, noastră din cartea La sagesse de Mistral, l-a surprins plăcut. Răsfoind revista, ne-a spus un mergi surâzător. Omul acesta, grav în cugetare şi intransigent în atitudine, ştie să fie infinit de delicat. Prietenul şi tovarăşul meu de delegaţie la serbările mistraliene, expansiv din fire, voia, natural, să converseze cu Maurras. O mişcare de deget, nespus de gingaşă, îl opri. Slujba liturghiei nu se sfârşise, iar Maurras înţelegea să fie respectuos până la capăt. Tineret se adunase în jurul nostru, tineretul lui. La sfârşit, echipele de studenţi francezi ridicară teancurile de Gândirea şi le distribuiră publicului. Mulţimea cânta din nou Coupo santo. Un tânăr înnalt şi elegant se apropie, Maurras făcu prezentările : era Jaques Rey-naud, directorul revistei Latinite. Din clipa aceea ne-am făcut prieteni. A doua zi aveam s'o petrecem împreună în Avignon, cu Robert Joel, descoperit de Pamfil Şeicaru şi supărat foc la început că l-am reprodus fără încuviinţare, — româneşte ! S'a împăcat uşor, ca un adevărat artist, la un pahar de Tavel. Nu voiu uita acea noapte avignoneză umplută până la stele şi până spre ziuă, de discuţii stimulate de inteligenţa lui Reynaud, de fineţea lui Joel şi de verva noastră orientală, în plimbări pe ţărmul Ronului. Azurul stelar părea că freamătă de idei. Nu toţi francezii sunt închirciţi în carapacea propriului lor geniu, iar Orientul nu e totdeauna atât de departe de Occident,., A treia zi, lăsând în 393 © BCU Cluj dreapta Tarasconul—(tarasconezii nici azi nu l-au iertat pe Alphonse Daudet!)—Jacques Rey-naud, camarad ca decând lumea, ne introducea în tainele antichităţilor din Arles : vestigiile Forului, ruinele Teatrului imperial al lui Constantin cel Mare, grandioasele Arene intacte, unde se mai dau încă lupte de tauri şi unde seara aveam să vedem Mireio jucată în aer liber, biserica Sfântului Trofim, capodoperă de stil roman,,. Aici în Pro-venţa, urmele trecutului la fiecare pas, Ideea fe.ibriană de fraternitate neolatină se desface, fireşte, din mărturiile monumentale ale unei origini comune şi împărăteşti. La banchetul din Arles participa şi Maurras, centru al atenţiei tuturor. Mi s'a îmbiat şi mie un cuvânt pe care, din timiditate, nu îndrăznisem să i caut. Vorbind despre Mistral cum e obligat să vorbească orice român, mi-am îngăduit să omagiez cum am putut pe marele său dis ;ipol Maurras. Căci, în definitiv, toate aceste serbări mis-traliene au ca substrat spiritul activ al lui. Sala întreagă a ovaţionat îndelung. Oratorii ulteriori, din delegaţiile streine, m'au citat. Toate ziarele din Midi au fost exagerat de amabile faţă de vorbirea mea, Maurras mi-a strâns mâna. Degetele sale tremurau- Numai doi oameni s'au supărat: subprefectul local şi Charles Brun, reprezentantul scriitorilor parizieni, care â ţinut să-mi comunice acest lucru : „Numele lui Maurras e proscris !“ Nu mă lega nimic de d. subprefect din Arles, dar politeţa mă obliga la o lămurire. Şi curiositatea mea. Serbările nu erau ale Republicei, ci ale felibrigiului care nu e un partid politic. „Domnule subprefect, ce v'a supărat din cuvântarea mea ? Am făcut vreo aluzie politică ?" D. subprefect care, ca prezenţă de spirit, nu părea tocmai francez, îngăimă incert un: „Nu" ! — „Atunci, nu sânteţi de părerea că Maurras e un mare scriitor francez?" — „Ba da, dar,,, vedeţi, el... a scris o scrisoare de ameninţare fostului ministru Schrameck !“ Răspunsul acesta lamentabil mă dezolă; abia îmi stăpânii dispreţul pentru d, subprefect din Arles. „Veţi conveni, domnule subprefect că eu, ca strein, nu sânt obligat să ţin seamă de asemenea lucruri." Punct. Dar această infimă întâmplare desvăluia, pe lângă inteligenţa domnului subprefect din Arles, ceva mai însemnat: în Franţa libertăţilor d-lui Schrameck, numele unui Charles Maurras e proscris, E adevărat că presa „democratică" nu i-1 scrie niciodată ; nu-mi închipuiam însă că libertăţile masonice merg atât de departe. Pentru mentalitatea masonică nu e liber şi nu e bun decât ce şi cine se ţine de cultul conspirativ al lojelor. Un Maurras care le combate e proscris. Ţara libertăţilor ! Acum înţelegeam ovaţiile de adineauri şi cuvintele marelui om, strângându-mi mâna: „Voi, românii, aveţi curaj!" Amintirea lui Vasile Alecsandri nu s’a stins încă în Provenţa, Istoricul literar care s’ar ocupa de capitolul premiului dela Montpellier şi al relaţiilor româneşti cu felibrigiul, ar găsi aici urme şi documente inedite destule. In Avignon, din ziua întâia, o doamnă cu distinsă înfăţişare, recunoscându-ne după costumul naţional purtat de însoţitoarele noastre, se apropie încântată ca de o regăsire ! „Sânteţi români. Am recunoscut costumul Carmen-Sylvei, Ce superb e portul românesc!" Cea care ne întâmpina cu atât de caldă prietenie e doamna Jeanne de Flandreysy, scriitoare şi pasionată colecţionară. Dânsa posedă o vastă colecţie de manuscrise şi documente felibriene. Printre ele, întreaga corespondenţă a lui Alecsandri cu Mistral şi cu ceilalţi felibri. Pe străzile însorite ale Maianei, pe unde altădată, câţiva ani după încununare, se va fi plimbat Alecsandri, gustând ospitalitatea magului provensal, un domn jovial ne salută cu vorbele rom .neşti: „Scumpe, amice !“ E d. Aubanel, fiul încărunţit azi al înfocatului liric Theodor Aubanel. Nu ştie din graiul nostru decât aceste două cuvinte. Le-a învăţat, când era copil, din scrisorile lui Alecsandri călre părintele său. . Insăş venerabila doamnă Mistral, care ne primeşte cu zâmbet de amfitrioană exer- 394 © BCU Cluj citată o viaţă întreagă în arta ospitalităţii, — gloriosul ei soţ primea mii de vizitatori din lumea largă, — îşi mai aduce aminte de Alecsandri, şi cuvintele sale au un accent atât de familiar, — şi pentru noi şi pentru un trecut încheiat pe totdeauna !.,. In faţa mea, la masa din Maiana, şade un bătrân alb şi falnic ca un pat iarh. Octogenarul, cap al numeroasei delegaţii catalane, nu vorbeşte cu nimeni. Cine ştie ce amintiri îl absorb, din vălmăşagul serbării, spre zilele care s'au dus! Când aude că sânt român, vorba sa purcede din tăceri şi parcă ar continua sonor ungând ce-1 stăpâneşte.,. Dar mai bine să-i dau pe româneşte propria-i scrisoare. La rugămintea mea, d. Francesch Matheu, frumosul patriarh, a avut mişcătoarea bunăvoinţă să-mi trimită la Bucureşti, scris de mână tremurătoare, şi însoţit de ultimul său volum de poesii, Versos de Vell, episodul povestit la Maiana, Iată-1: „Printre amintirile mele din Provenţa, păstrez impresia neştearsă a serbărilor latine dela Montpellier, în 1878. Era în marea Place du Peyrou, sub preşedinţia baronului de Tourtoulon când secretarul Roque Perrier îşi citi raportul care acorda marele premiu, oferit de Quintana, poesiei „Cântul gintei latine“ a marelui poet român Vasile Alecsandri. In final, când Dumnezeu întreabă rasa noastră: „Ce-ai făcut pe acest pământ?“ şi când ea răspunde: „Doamne, pe tine te-am reprezentat!“ o aclamaţie generală ie ridică din mulţime. După care, eu îndrăznii să citesc bietul meu «.Cant del Nath căruia îi era adjudecat premiul al doilea. In sfârşit, Mistral citi superb cântecul său «A la rago latino» şi toată lumea aplaudă această piesă capitală. Cincizeci şi doi de ani au trecut. Când mă gândesc la acestea, roşesc. Poesia lui Mistral e mândră. Poesia lui Alecsandri îi ţine piept. A mea se înclină cu umilinţă. . Frangois Matheu Sobru şi cu fermecătoare modestie scris de mâna tremurată a celui care a cucerit premiul al doilea, acest document al momentului dela Montpellier, de care se leagă o pagină de istorie şi de glorie a poesiei noastre ! Astfel, în ziua când Pamfil Şeicaru, cu un aplaudat discurs, preda domnului Dauphin pentru Museon arlaten bronzul nostru reprezentând profilurile lui Mistral şi Alecsandri, reliefate de O- Han, lucrul se încadra în rosturile unui trecut încă viu în amintire, înţeleptul din Maiano şi-a clădit singur mauzoleul în cimitirul satului, după modelul mauzoleului reginei Jano : Es lou toumbeu d’un mage — Car d’uno estello ă set raioun — Lou mounumen porto l’image, (E mormântul unui mag — Căci monumentul poartă imaginea — Unei stele cu şapte raze). Pelerinagiul oficial se sfârşise de mult, când poeţii catalani ne invitară pe sub seară din nou la cimitir. Erau ei, erau provensali, erau italieni şi noi. Un grup restrâns, pe aleea de chiparoşi, lângă mauzoleu. Romanei rul Bulart rosti în catalană, adânc mişcat, o invocare. Apoi, la fel, fiecare delegat în limba lui. Dar toţi îşi aleseseră instinctiv cuvinte derivate din latineşte, încât toate discursurile fură de toţi înţel se. Era de faţă bunul Azetna care, cu trei ani în urmă, la congresul presei latine din Bucureşti, ţinuse un frumos discurs- Era marchizul Folco de Baroncelli Javon, figură legendară în Provenţa şi Joseph d'Arbaud, amândoi poeţi şi gardieni, adică păzitori de tauri şi cai în Camarga j doi pustnici retraşi din lume în singurătatea sălbatică şi sobră a naturii. In urma tuturor, Joseph d'Arbnud, care e cel mai puternic poet provensal de azi, păşi cu braţul ridicat în faţa mauzoleului şi rosti pe dinafară celebra invocaţie dela începutul poemului Calendal: Amo de moun pa'is (Suflet al patriei mele). Glasul lui d'Arbaud părea ca smulge din mormântul magului fiece cuvânt. Emoţia ne durea. Nimeni nu se mai putea stăpâni. 395 © BCU Cluj Cu cel din urmă vers, d'Arbaud isbucni în hohot de plâns. Marchizul şi el ne întinseră braţele. Ne îmbrăţişarăm şi ne sărutarăm ca fraţii. Toţi plângeam. Cupa nevăzută, ideală, părea că s'a atins de buzele tuturor. Straniu şi înălţător moment, această mărturisire de rasă în faţa marelui mormânt. Ne odihneam la cafeneaua din piaţa Forului, în Arles. Tovarăşa mea intră în librărie să cumpere notele Cupei, Bătrâna librăreasă stătea de vorbă cu un preot şi mai bătrân. Notele cerute nu se găseau. Atunci părintele, recunoscând neamul cumpărătoarei după costumul ce-1 purta, zise: „Nu se poate să lăsăm o soră româncă fără cântecul Cupei'', Şi în-dreptându-se către bătrâna lui convorbitoare : „Dă-mi hârtie cu portative şi condeiu. Aşa! Acum cântă-mi cântecul Cupei". Şi în timp ce librăreasa cânta, părintele scria notele şi cuvintele pe portative, Cumpărătoarea veni într'un suflet să ne vestească întâmplarea. Intrarăm tot grupul în librărie. Părintele transcriitor nu era altul decât canonicul Jacques Imbert, care, la slujba de dimineaţă în biserica Sf. Trofim, ţinuse o strălucită cuvântare în provensală despre personalitatea lui Mistral; aşa de clară încât înţelegeai aproape tot. De mult, acum patruzeci-cincizeci de ani, a fost profesorul lui Maurras... Păstrez între amintirile provensale şi această foaie pe care venerabilul părinte s'a iscălit: Le chanoine Jacques Imbert, du chapitre d’Aix-en-Provence, ă ses freres de Roumanie, Din blocul serbărilor rnistraliene am tăiat numai aceste câteva fragmente, socotin-du-le semnificative într'un anume sens. In concepţia felibriană literatura e o funcţie socială a vieţii unanime, Totut porneşte din popor şi se reîntoarce în formă strălucită la sufletul lui. Felibrigiul e adânc demofil. Regionalismul lui nici nu poate avea alt înţeles mai drept. De aci şi participarea în masă a poporului al cărui suflet e impregnat de mistralism. Dar regionalismul acesta e numai un aspect concret, un suport al conştiinţei latine. In Provenţa ea e reală, vie şi activă ca nicăieri Spiritul acesta meridional şi înflăcărat e dispus la îmbrăţişarea largă a unei fraternităţi. Orice neolatin se simte aici la el acasă. In ce priveşte experienţa noastră personală, nu ne sfiim să afirmăm că nicăieri nu suntem consideraţi cu atâta afecţiune răspicată ca în acest Midi al Franţei. Drumul nostru spre inima Parisului, pe care atât o căutăm şi care, în realitate, se dă cu atâta sgârcenie, trece prin Marsilia, prin Arles şi Avignon. Alecsandri îl descoperise şi îl desfundase. Noi l-am uitat. Capetele unor mai vechi legături au rămas întrerupte în aer şi în aşteptare. Ele trebuesc reînnodate. D. N, Iorga are dreptate: obligaţia cea dintâiu e pentru noi traducerea operei felibrilor în româneşte. Celelalte popoare o au tradusă. O cupă s'a ridicat acolo, simbolică şi scânteietoare, îmbiindu-ne cu împărtăşania unei străvechi şi nobile idei. Şi imnul ei a răsunat, substanţă muzicală în armonia căreia caută să se reintegreze freamătul sufletesc al popoarelor mediteraniene, Marinetti, care la Maiana a vorbit ca un înţelept, spunea despre Mediterana: „această cupă imensă de azur lichid, din care a sorbit totdeauna geniul latin". Iar Charles Maurras scria pe un colţ de masă lui Pamfil Şeicaru : „înainte de a căuta federalizarea cu barbarii, să înfăptuim federalizarea latinilor." Adică federalizarea care îşi găseşte în veac şi în spaţiu substratul afectiv al rasei sau al credinţei. Fără el, ideea, oricât de mare, rămâne simplu artificiu. © BCU Cluj CRONIC! IDEI OAMENI & FAPTE însemnări despre dmitri merejkowsky „Creştinismul nu se sprijine pe dragostea aproapelui11, decreta solemn şi antinomic Dmitri Merej" kowsky. Evidenţa acestui substrat real şi profund omenesc, al creştinismului, şi pe care î! găsim întrupat deopotrivă la unii filosofi antici, nu mai corespunde după el, exigenţelor spirituale ale etapei viitoare a religiei. Sentimentul, care înlesneşte solidaritatea prin asemănare sufletească, este substituit de credinţa în reînvierea fizică a oamenilor. Luat stricto senso, un gând ispititor ne-ar putea determina să credem că Merejkowsky a materializat spiritul, l-a pervertit satanic şi l-a încremenit în forme concrete. Desigur, o interpretare superficială prilejueşte întotdeauna concluziuni eronate. Minuţioase sondagii în problematica evenimentelor trăite cu viguroasă îndârjire, i-au îngăduit să se pătrundă de rosturile supra-sensibile ale existenţii totale. In ,,Domnia Ini Antecrist“, schiţează în linii precise, epilogul acestui proces interior, în următoarele cuvinte : „A înţelege semnificaţia evenimentelor... şi a schiţa o linie conducătoare nu este posibil decât dacă te aşezi în punctul de vedere cel mai profund : punctul de vedere religios. Şi sub acest semn etern au fost scrise articolele cărţii mele11. Dmitri Merejkowsky, ridicân-du-se întru apărarea stăpânirei crucei, îngerul său păzitor i-a îndrumat paşii către rosturile vitale ale credinţei, către revelaţia sublimă şi eternă a fiului lui Dumnezeu. Contactul dintre dumnezeire şi ansamblul umanităţii, s’a restabilit direct, printr'un fenomen de pneumo-metamorfoză substanţială. Continuitate şi integrare în stilul inerent al unui ritm interior, aceasta este caracteristica specifică a gândirii religioase a lui Merejkowsky. Finalismul acestui proces de devenire spirituală, se realizează tangibil în ambianţa vieţii terestre. Pe deoparte, ştiinţa pozitivă, şi inevitabil progresistă, afirmă punctele de sprijin ale unui sens ; pe de alta, metafizica religioasă se împotriveşte cu tărie şi reabilitează valori inerente spiritului omenesc. Vădit nemulţumit de postulatele pe care le impune metoda experimentală a ştiinţifismului, şi care a căpătat o extindere remarcabilă în suprafaţă, Merejkowsky o confruntă cu metoda critică, îngrădită în rosturile ei explicative tocmai din această cauză. Ştiinţifismul a consacrat valoarea definitivă şi invulnerabilă a evoluţiei mondiale, după care putem şti mai dinainte ţinta finală. Această ideie este lipsită însă de o semnificaţie metafizică. Deficienţe esenţiale se profilează concludent, şi îngrădesc posibilităţile de înţelegere şi de integrare. Cunoaşterea inductivă, înăbuşă pe cea deductivă, Experienţa fizică dăunează pe cea interioară sau mistică. Dintr'o răscolire pasionată, poruncită de profunde nevoi sufleteşti, Merejkowsky a desprins conţinutul materialismului dogm tic, care consfinţeşte în percepţia fizică posibilitatea de realizare tangibilă a creştinismului-El parvine astfel să reabiliteze virtualităţile critice ale cunoaşterii pure, care întregesc activ realismul mistic. In acest sens, Merejkowsky încearcă să demonstreze că atât spiritualismul dogmatic, cât şi materialismul dogmatic, echivalent resurecţiei cărnii, sau a imortalităţii sufletului, sunt cele două aspecte ale unui dogmatism abstract. Realizarea unei alternative în detrimentul celeilalte, nu revelează nici imortalitatea sufletului şi nici în cazul contrariu, resurecţia cărnii. Dialectica magică a creştinismului este privită de Merejkowsky sub aspectul unei deveniri evolutive, care se realizează paralel cu evoluţia umanităţii. In prima etapă, evoluţia religiosă înregistrează realitatea obiectivă a materiei, din care izvorăşte „religiunea cărnii11. Ideea Dumnezeului abstract, este o confirmare a materiei obiective. Spiritul reprezintă cauza formală, propulsând viaţa şi animând universul. In cea de a doua bypostază, Dumnezeu se revelează conştiinţei subiective a omului, în Logos. Sinteza inconştientă din prima etapă se scindează într'o antiteză conştientă : spirit şi carne, La obiectivitatea existenţii materiale, se adaugă subiectivitatea conştiinţei interioare. 397 © BCU Cluj In stadiul următor, asistăm fireşte, la o încheere a ciclului dialecticei prin contopirea antitezelor, într'o sinteză unitară. Dualismul precedent, revelat prin antinomia materiei şi a spiritului, prin regatul lui Dumnezeu şi al cărnii, fuzionează într'o revelaţie armonioasă a trinităţii unitare. Creştinismul, se aproprie astăzi de această etapă finală, care închide ciclul unei evoluţii complecte. Interpretarea pe care Merejkowsky o dă hypostazelor trinităţii, îl determină să recunoască în Cosmos revelaţia lui Dumnezeu, şi în Logos aceia a fiului. In ceace priveşte spiritul, el este simbolizat de porumbel şi se realizează concret rumai în Sfânta Fee-oară. Cea de a treia hypostază se va realiza în momentul când biserica va ajunge să întruchipeze ,,unirea perfectă dintre Logos şi Cosmos". Ceeace găsim propriu gândirii religioase a lui Merejkowsky, este cultul sfintei Fecioare, pe care îl întâlnim dealtfel în întreaga filosofie religioasă rusă. Atacurile pe cari Merejkowsky le îndreaptă cu atâta înverşunare împotriva monahismului şi a izolărei egoiste preconizate de individualismul religios, le face cu scopul de a reabilita dragostea adevărată, omenească, între cele două sexe. Ei isbuteşte astfel, să întindă o punte de trecere, între metafizica religioasă şi posibilitatea de realizare concretă într'o etapă viitoare. „Unirea intimă, liberă a personalităţilor umane într'o dragoste comună, şi întru iubirea lui Dumnezeu, contopite prin carne şi sânge într'o nouă Fiinţă reală, într'un corp universal viu, în Biserică, acesta este esenţialul pe care Cristos l-a revelat oamenilor'1. Idea fericirii veşnice şi universale, ca scop suprem al vieţii terestre, desbătută de Dostojewsky în toate romanele, fără excepţie, şi reluată, tălmăcită, şi amplificată de Nicolae Berdiaef, constitue deopotrivă obiectivul esenţial al preocupărilor lui Merejkowsky. Pe câtă vreme la Dostojewsky, dragostea sexelor, este un element accesoriu, neînsemnat chiar, în cele din urmă un impediment, la Merejkowsky ea este punctul crucial în jurul căruia se rostesc posibilităţile de fraternizare concretă a omenirii, întru iubirea lui Dumnezeu. Contopirea a două fiinţe într'o dragoste ideală, semi-reală, infuzată de un suflu puternic de romantism, este fructul culturii occidentale şi a ideei creştine. Elementul femenin este idealizat şi fixat în jocul unor lumini, care-i măresc refringenţa. Dragostea are o fiinţă proprie, autonomă, cu o viaţă aparte, şi într'o oarecare măsură revelaţia unei entităţi sublime care-şi găseşte conţinutul în viaţa terestră. Tipul femenin în cultura europeană se individualizează statornic în personalităţi vibrante, originale, eterne. Eroinele marilor romancieri europeni, sunt smulse din viaţa reală, au aderenţe vi-sibile în lumea înconjurătoare, şi-au câştigat o valoare personală, fac parte integrantă din sufletul nostru. Ele nu sunt numai o emanaţie sublimată de idealismul nostru, ci trăesc prin ele însele, se contopesc în complexul fiinţei omeneşti. Femeia nu poate fi numai o tentaţie şi o pasiune, care-şi îndeplineşte un rol accesoriu în compania omului, ca în romanele lui Dostojewsky, ci, idealizată, ea reprezintă un pisc, un paroxism al sensibilităţii noastre, o ţintă către care năzueşte persoana incomplectă a omului. Masculul îndeplineşte o chemare organică, fiziologică; omul, răspunde unei armonii interioare care realizează unitar dualismul fiinţei omeneşti. , Isbind cu tărie individualismul religios, Merejkowsky se declară pentru comuniunea religioasă. El isbuteşte astfel, să creeze o fisură prin care se profilează emanciparea misticismului slav de sub tirania asupritoare şi arbitrară a libertăţii desăvârşite. Individualismul se găseşte îngrădit de un corectiv puternic, susceptibil de a indica sensul unei orientări fecunde şi unitare. Merejkowsky este primul sol al nouei renaşteri religioase, care s'a îndoctrinat parţial din sinteza arhitectonică a spiritului european. Suntem în pragul unei eventuale concilieri. Un sol al Rusiei, a spus primul cuvânt. NICOLAE ROŞU CRONIC A'LITERARA DOUĂ BIRUINŢE TRADIŢIONALISTE Anul literar în curgere marchează în câmpul tradiţionalismului două mari recunoaşteri. întâia, venită dela public, ca un sufragiu de simpatie, onorează ultimul volum al d-lui M. Sadoveanu, Zodia Cancerului, cu epuizarea rapidă. A doua, oficială, este încununarea d-lui N. Crainic pe Capitoliul poetic românesc. Popasul în preajma personalităţii celor doi creatori, în asemenea circumstanţe, nu are — categoric ! — sensul unei cronici laudative şi de reclamă, ci semnificaţia unei reculegeri pe poziţie. Epica şi lirica au în frunte două căpetenii cari îşi trag izvoarele din trecut şi din brazdă. Din comuniunea cu realităţile specifice au generat forţele anteice încorporate in două cărţi ale pământului nostru. De aceea ne oprim să încrestăm nu un elogiu de cenaclu, ci o constatare, care putea — într'un mediu mai puţin pizmătareţ ca al nostru — să vină de oriunde. Dar generaţia „tânără", întoarsă cu faţa de la trecut şi dela predecesori, se complace în gustul pentru straniu şi pervers, pentru tot ce este în contradicţie cu esenţa seculară a unui neam tânăr. Unii din cei „noi" se canonesc în succedanee factice să dea o 398 © BCU Cluj literatură de inversiuni şi alţii să ne convingă de valoarea ei. Ne rămâne nouă — celor ce ieşim din cadrele generaţiei proaspete, iconoclaste şi anarhice — să nu trecem cu vederea faptele şi operele cari sporesc cu adevărat prestigiul literaturii trainice, continuatoare directă, fără goluri întrerupătoare, a liniei iniţiale. îndemnaţi de aceste gânduri liminarii, am consacrat cronica de faţă unei cărţi şi unui om, pentru cari axa de polarizare este constituită de tradiţionalism. Şi fiindcă apare într'o revistă condusă chiar de dl. N. Crainic, înţelegem să-i cerem iertare. * O personalitate dinamică, necruţătoare şi militantă ca a d-lui N. Crainic nu putea să rămână neatacată. Când te cobori în arenă, chiar dacă eşti gladiator reputat, o parte din plebea galeriei flueră şi prea puţini sunt cuminţii cari aplaudă din simpatie ori, în cel mai bun caz, tac. De altfel calomnia şi injuria se propagă în massă cu intensitatea şi iuţeala curentului electric. Când majoritatea intelectualităţii franceze se asociază entuziasmului din Midi spre a proslăvi pe cel mai artist dintre trubaduri, sunt şi de aceia cari printre rânduri scrâşnesc o tăgadă („... Ies fabrications poetico-lexico-graphiques d'un Mistral...1' N. R. F. Nr. 204). Prin urmare defăimarea de Zoii Sterp a unui Sevastos se integrează în corul batracian care acopere pretutindeni orice solemn răsărit. Pentru cei ce judecă însă obiectiv, dl. N. Crainic este, pe de o parte, purtătorul cu un pas mai înnainte al liricei lui Eminescu şi Coşbuc, iar pe de alta amplificatorul unui erei. In numele acestor credinţe, cărora le-a comunicat elan vital, a pornit din turnul izolării poetice să propage întoarcerea la matca pe unde a curs râul năzuinţelor noastre. Si era firesc ca misionarismul şi combativitatea d-sale să stârnească ură sau contestare. De pietre şi sudălme n’au fost scutite nici cele mai blânde, fulgurante personalităţi umane. Pentru o restabilire a adevărului, pentru o scurtă punere la punct a valorii, discutată pătimaş, cu prilejul recentei consacrări, ne-am hotărât la rândurile acestea. * Poezia Darurilor Pământului, frântură de cântec virgilian modulat de un popor agrest şi transfigurată de misticism, este un vârtej de flacără pură în negura lirismului contimporan direcţionat de vânturi străine către sfere improprii categoriei genului. Estetica mănunchiului de versuri în consonanţă cu folklorul şi cu creaţia poetică de până acum, tălmăceşte sentimentalitatea simplă şi clară urzită în sufletul unei lumi de plugari şi oieri în permanent contact cu două elemente : pământul şi cerul. Confesiunea sensibilităţii acesteia rezultată din intuiţia unor teme aşa de comune, solicită o însemnată putere artistică. E mai comod — şi de aceea se şi practică — să abordezi regiuni suptile de emoţionabilitate decât să aduci un acord nou când cânţi veşnica minune a lumii. O mistică adoraţie a patriei concretizată în natură şi biserică. Un cântec de durere pe drumul eroic al războiului mântuirii naţionale. O adiere de viers îngânat departe de plaiurile trecutului. Iată sâmburele poeticei d-lui Nichifor Crainic. Este o ridicare în ordine superioară estetică a liricei patriotice decăzută în ultima vreme. Dintr'un subiect prozaizat în declamaţie d-sa, vâslind printre didacticism şi banalitate intimă, a realizat o cristalizare nouă, care este adiacentă cadenţei eminesciane prin formă şi complectează fondul artei lui Coşbuc, inspirat cântăreţ al naturii şi etnosului românesc. Articulează deci o notă preţioasă la armonia formală a limbii, inaugurată genial de Eminescu şi adaogă la contemplaţia coşbuciană un complement inedit. Două caractertstice cari fac din dl. Nichifor Crainic un tradiţionalist, în înţeles larg, corelat cu trecutul şi promotor de inovaţie. Faţă de marea emoţiune pentru patrie, subiectivismul eratic, deşi există, totuşi se pierde ca un ecou venit din depărtări. Tămâia sufletului învălueşte în mireasmă de veneraţie alte două icoane mai împărăteşti: a patriei şi a credinţei. Optica misticismului naţional uneori se înfrăţeşte pe acelaş cadru sentimental cu cea religioasă. întocmai ca un crin roşu de iubire de ţară care-şi împleteşte lujerul cu crinul de argint al iubirii de lege. Concilierea răsare din letopiseţe, dela crucea care s'a alăturat spadei, sprijinindu-se reciproc şi fixându-se astfel istoriceşte îu pecetea spiritualităţii noastre. * Din principiile exprimate poetic, sentimental în Darurile Pământului, a crescut o ideologie culturală şi alta poetică. Din cerul ideal al poemei, schimbând vestmântul înstelat pe altul simplu şi discursiv, s'a desprins Nichifor Crainic teoreticianul unei doctrine de acţiune. A lăsat altarul unde înălţase cântări înaripate pentru a năzui progmatic întru biruinţa tradiţionalismului. Animatorul unei generaţii a pus în Parsifal şi în celelalte esseuri, problema care desparte două criterii şi care a undit într'altă „querelle des anciens et des modernes“. Punctele normative ale lui Kogălniceanu, repuse în orizont poetic şi gazetăresc de Eminescu, adaptate cu lărgiri de Sâmănătorul, sunt reluate într'o nouă elaborare de către poetul Darurilor Pământului. Le in-sulfă viaţă tânără şi le împlineşte cu o idee în plus: aceea a ortodoxsimului. Aşa se înlănţuesc, dictate de logica evoluţie : Dac,ia literară, Sâmănătorul şi Gândirea. Derivate una din alta, ele au la bază acelaş program şi numai modalitatea operantă se diferenţiază după postulatele momentelor istorice. Acelaş mers ca la predecesori : o colaborare spre un ţel identic a criticismului teoretic cu creaţiunea operei de artă. Dogma şi realizarea ei în material artistic. Stimulat de un freamăt lăuntric excepţional, urmaşul lui Eminescu şi Coşbuc, cel ce a rupt ţelina dincolo de ogorul Sămănătorului, pare că schiţează acum proiectul unei teologii estetice. Disciplină a cărei iizi- 399 © BCU Cluj onomie şi raporturi n’au fost încă stabilite de cercetători, * N'am intenţionat conturarea unei personalităţi în plină înflorire. Dl. Nichitor Crainic e în culmea puterilor, pe -nodul orografic de unde poate desface blocuri mari de artă şi gândire. Virtutea care'l stăpâneşte îl va purta . către desăvârşirea mesianismului făgăduit, atât de trebuitor actualmente orientărilor literare. O‘importantă parte din generaţie i-a admis primatul şi, de când a ridicat prapurele noilor principii, s'a făcut o dără de lumină. Ultimele sale preocupări ţintesc însă la pătrunderea într'o speculaţiune care nu numără lucrări anterioare ; prin urmare cere reînoirea eforturilor şi oarecare deviere dela drumul parcurs, Pentrucă păşeşte într'o regiune cu aspecte deosebite—deşi, de bună seamă, învecinată cu cea dintâi,—am dori să-i vedem reunite sub coperta unei cărţi esseurile celor zece ani dăruiţi Gândirii. S'ar pune în evidenţă cugete lucide şi s'ar întocmi lângă lespedea de vers a Darurilor Pământului, a doua în care s’a rotunjit o concepţie. Alături de Icoanele Vremii aşteptăm să se aşeze mesagiul dela Gândirea cu întreaga lui evoluţie, dela punctul de declanşare pentru tradiţionalism până la desvoltarea lui în ortodoxim. Totuşi nici cu aceasta nu s'ar închega în unitate de volum tot ce a creat d-sa. Ar rămâne în afară o parte RECITIND „ZODI Se închee anul de când a apărut cârtea, Şi altă care s'o depăşască în calităţi nu s’a arătat. Recenziile cu care a fost întâmpinată la apariţie, in unanimitate, au fost elogioase. Toate semnalau fenomenul unui crai nou cu lumină deosebită. Astăzi însă, după un an, o stăruire pe mărginea volumului recitit ăl Zodiei Cancerului are alt scop decât acela de a sublinia ivirea lui. In rândurile de jos încercăm să demonstrăm explicaţia unui succes î,i afară de orice discuţie. Ne apropiem de ziua balanţei producţiilor unui an şi romanul ultim al d-lui Sadoveănu rămâne continuu în fruntea tuturor. Chiar dacă n’ai sta să găseşti critic raţiunea valorii, o intuiţie-fler de cititor îţi spune că e cartea fruntaşe a tipăriturilor anului ; că preţuirea va creşte încă de acum înainte. Şi astfel trecând dincolo de îngrădirile unei cronici informative, fie chiar analitic estetică, vom căuta cauza ' determină ită. De ce Zodia Cancerului are frăgezimea ineditului ? De ce după un an o iei din nou s'o citeşti şi te vrăjeşte cu noi puteri ? . * Viaţa Românească, desigur, când s'ar exalta de estetism, ar atribui izbânda, marelui talent al autorului : afabulaţie, personagii şi, poate, disecând microscopic, forma aparatului vestimentar stilistic, creat după toate canoanele. De bună seamă că toate acestea din poezia apărută după barurile Pământului. Mi-a-mintesc o seamă (Porumbeii, Troiţa, Strofe risipite, Progres) care revelează o .configuraţie structurală (formală şi de concepţie) diferită de cea produsă până la 1920, Accentele de mistică vaporoasă şi energie grea din acestea ar complecta imaginea unui poet care şi-a mărit conţinu resursele şi tehnica artei sale. Ne-aducem apoi aminte de multe scântei de gânduri scăpărate în paginele culturale ale Lamurei. Când toate aşchiile vor fi ordonate în sipete clare de volume, desigur că detractorii actuali se vor mai împuţina. Vor argumenta elocvent cele două braţe de activitate; cea' poetică, vertebrată de o idee şi cea ideologică drapată de o formă poetică. Aedul georgicelor noastre şi ideoforul care se mişcă pe un plan de spiritualitate mistică, religioasă şi etnică, va apare atunci şi pentru cei ce azi nu văd (sau nu vor să vadă) sub unghiul larg deschis al integralei proecţiuni. Astfel ramura fragedă de lauri de curând decernată nu încoronează o operă definitiv sfârşită — ca în cele mai multe cazuri — ci precipită frenezia unei forţe în creştere, mereu accelerată pe diagrama ascendentă a înfăptuirilor. într'o perioadă de nebuloasă efervescenţă de cântări, de crize de creştere, premiul naţional nu cinsteşte în dl. Nichifor Crainic numai pe poetul care a cultivat un ritm, ci şi pe limpezitorul unui văzduh încărcat de pâclă. A CANCERULU 1“ sunt adevărate. Dar mi se pare că există o alta care n'a fost îndeajuns scoasă în evidenţă. Dl. Sadoveanu nu este un scriitor cu atitudine indiferentă. Intuiţia sa creatoare se prelinge dintr'o vână supterană adâncă. Inconştientul artistic svâcneşte din stratul profund al specificităţii noastre etnice şi se conformează eticei străvechi, înscăunată în mintea oamenilor, demult de tot. Cum nu e deosebire între natură şi ţăran, tot astfel nu faci diferenţă între ţăran şi scriitorul Sadoveanu. „Stejarul din Orhei" îşi trage seva din mădularele trecutului şi din realităţile prezentului nealterate de imixtiu . ile civilizaţiei, E organul prin care se exprimă sufletul autohton încărcat de toate darurile pământului, cerului, apelor, codrilor, câmpiilor şi oamenilor, contribuabili la înjghebarea lui. E Necillce, bunul povestaş precursor, simplu şi veridic; e Creangă peste care n'a alunecat patima civilizaţiei. Sol involuntar al autohtonismului a fost dl. Sadoveanu de când a scris povestirea lui Toma Nour şi s'a păstrat pe ăceiaş linie până la Zodia Cancerului, concentrându-se în această regiune şi în-mulţindu-şi farmecele literare. * ' Un scurt popas în preajma eposului acestui volum, ne va convinge că nu e alta dreapta explicaţie a succesului cărţii, . 40Q © BCU Cluj Dl. Sadoveanu nu ă recurs nici la exotism, nici la pătura de civilizaţie, recent stratificată peste lucrurile de la noi. Romanul d-sale e asemenea Omului pământului, care se iveşte eruptiv la colţul pădurii. Poate fi considerată Cartea pământului, carte hieratică a sforului de viaţă românească; iar dl. Sadoveanu heroldul purtător al mesajului de noutate românească între celelalte noutăţi de la masa omenească. A răsărit direct din cronici, folklor şi etnic. Observaţi eroii. Au o poziţie unică în literatura lumii. Nicăeri nu vom găsi pe beizade Alecu, pe Vâlcu Bârlădeanu, pe şătrarul Griga. Ca Taras Bulba al stepelor sunt exclusiv individualităţi crescute din glia moldovenească şi bătute de vânturile aspre ale vremurilor. In cutele sufletului lor s'a învârstat tot ce mentalitatea românească a coagulat cu al său. Intre creator şi geniul naţional s’a făcut o perfectă fuziune : de aceea nu distingi ce este al letopiseţilor, al folklorului, pe de o parte şi ce aparţine scriitorului pe de alta. Cum dacă ai destrăma pe Eminescu, n'ai deosebi farmecul lui de farmecul cules din spiritul băştinaş, E un zumzet, un svon de departe, care curge din văile trecutului şi se adună de pe toată întinderea. Un sol, născut cu darul de a sta în comunicaţie cu tainele, a captat ce se ascunde celorlalţi şi le-a înmănunchiat într'o carte. Alături de Eminescu şi Creangă se situează dl. Sadoveanu, Ei sunt posesorii sibilici cari au descifrat cea mai melodioasă, cea mai caracteristică ex-presiune românească. In roman neamurile moderne îşi recunosc sufletub cum altădată cei vechi şi-l modelau în epoee. Dl_ Sadovenu este delegatul spiritualităţii româneşti, istorice şi poporane. Influenţele de civilizaţie şi culturale n'au modificat la d-sa caracterele rasei. Tocmai această puritate, care aparţine trecutului şi poporului îl face să fie romantic, să-şi caute subiectele în hrisoave cu peceţi grele, cronicele naive, în viers de balade. Prima însuşire a naturii poporane este calmul, echilibrul, capacitatea de înţelegere şi toleranţă pentru toate aspectele, pentru toate stările, pentru orice fire omenească. Un uvighiu de preţuire filosofică deschis asupra existenţii. Blajin şi domol, dl. Sadoveanu judecă eroii săi cu linişte. Par'că s'ar degaja concluzia înţelepţească, pe care totdeauna o pune poporul ! pe pământ e loc pentru toţi. Fiecare trăeşte cum a fost orânduit. Cineva făcea observaţia că Flaubert şi-a împărţit egal antipatia la toţi eroii săi. Despre dl. Sadoveanu s'ar putea spune contrariul : că distribueşte tuturor eroilor câte un strop de omenie. Ură ilimitată la Caragiale pentru mixtura bi-zaatino-apuseană a Ţării-Româneşti. Iubire şi indulgenţă la dl. Sadoveanu pentru etnicul nealterat. De observat că însuş Duca-Vodă, cel mai respingător din roman, prin cruzimea şi sgârcenia lui, nu ne apare înfierat cu urma sluţeniei, Situaţia de domn necăjit, constrâns să-şi păstreze în timpuri furtunoase scaunul, este un argument plauzibil spre a nu-1 face displăcut. Pricepem şi sbătereâ lui Alecu Ruset ca şi vigoarea voevodului vrăjmaş. Tratamentul vine de la un exponent al clasei noastre rurale, capabilă de ele-vaţiune către asemenea poziţii. Rubrica restrânsă a revistei nu ne permite să zăbovim prea mult, totuşi vom mai enumera câteva trăsături fundamentale ale Zodiei Cancerului, care’derivă din profunzimile autohtone şi îi creiază admirabile condiţii de trăinicie. Cu străinul, Românul se poartă prevei itor, dar şi ospitalier. Ii acordă bună primire, însă trage linie de demarcaţie, Lăzărel Grigă ca un răzeş moldovean veritabil, recomandă pe abatele de Marenne Avrămiei şi punctează concomitent necesara rezervă, Ii pune în vedere să se închine mărirei sale beizade Alecu „Şi să ştii că lângă el se află un popă vestit de la ţara Fjanţuzului. Fiind papistaş şi iritic, adică ne-fiind de-o naţie şt de-o lege eu noi şi neştiind limba noastră, lui să nu-i săruţi mâna, însă de ospătat să-l ospătăm"... E prins aici caracterul românesc, care ridică barieră între noi şt ceilalţi, despărţiţi prin lege şi prin limbă. Şi totodată este răspicată mândria, pe care o simte gospodarul, de a ospăta pe cei ce-i trec pragul. Dar superioritatea creaţiunii rezultă din completa sudare şi obiectivare, din dozajul elementelor introduse nesimţit în componenţa naţiunii. Cu câtă dexteritate, cu cât aer de firesc, sunt expuse câteva din credinţele populare I Capitolul XXIV vorbeşte „despre cele şase semne care s'au arătat într'o iarnă, în zilele Ducăi-Vodă". Nestematele credinţelor naive, care scânteiază numai în minele locurilor şi influenţele misterioase ale cerului asupra soartei omeneşti, sunt culese şi ferecate în tipsia povestirii, Sufletul simplu cutremurat de nenorocire al lui Darie percepe şi interpretează datele simţurilor şi ale naturii cu primitivism. „Te uiţi către acel popor tainic din cer ? îl întrebă iar Darie. Nici eu nu-mi pot lua ochii de la el. Şi tot astfel ca noi, stau şi privesc cu uimire toate sufletele de pe acest pământ, fără a-1 înţelege. Stau privind copiii mei şi soaţa mea, în casa noastră de la Focşani, şi se tem, cugetând că eu sunt călător şi poate mă duc către o primejdie". Iar corbul cu pene albastre şi clonţ încovăiăt, cu ochii de rubin fulgerător, este pasărea care a cîntat prevestirea morţii, în lucirea crepusculului. Un scriitor, care n'ar fi avut legături strânse cu mentalitatea populară, ar fi rânduit tezist, ostentativ^ comorile folklorice şi cronicăreşti, mitologia şi credinţele în zbornice, trepetnice şi zodiere. Dl. Sadoveanu e marele meşteşugar faur, care topeşte metalele şi ştie câtă zgură să lapede spre a obţine în retortă strălucirea noului aliaj. D-sa realizează integral ceeace Kogălniceanu cerea în programul său literar. Modalitatea povestitorului n’are alt termen de comparaţie, Aceasta, datorită tot mijloacelor indigene. Arta d-lui Sadoveanu nu împrumută de aiurea tipare, nu 401 I 1 1 © BCU Cluj e în funcţiune de satelit. Dela confraţii d-sale, din alte literaturi n'a luat pilde de rafinament şi cizelare, A întrebat atent, doar meşteşugul popular şi şi-a perfectat uneltele. Expresia ca şi concepţia, se datoresc numai izvoarelor naţionale. Sunt scriitori în cari ce e românesc a făcut sintează cu împrumuturile; dl. Sadoveanu reuşeşte să stilizeze numai propriul nostru material, fără intervenţia agenţilor externi. Doar figura abatelui Paul de Marenne ne duce către A. France. Dar ava franţuz în arhitectura romanului joacă rol de pârghie, de termen de comparaţie, factor de contact. Se juxtapun două civilizaţii : subtilitatea franceză din vremea lui Ludovic XIV (şi de Marenne e un reprezentant), cu ticăloşia epocei lui Duca-Vodă, ilustrată printr’un panou vast în care figurează atâţia inşi o infinită gradaţie : de la anonimul ţăran ieşit la drum, în preajma colibelor părăsite sau de la Iri-mia Surdu până la beizade Alecu, produsul ambianţei stăpânitoare. Cei dintâi plămădiţi din câteva linii gros apăsate, din îngăimarea câtorva vorbe ; cel de al doilea prir numeroase acte, sentimente şi gânduri. Intre ei, ceilalţi; Căpitanul Ilie Turculeţ, Domniţa Catrina, Măgdălina, Popa Nicoară, Kiriokir Dosoftei, Dumnealui boerul şi logofătul Miron, Doamna Anastasia ; apoi oşteni, slujitori, negustori, boeri veliţi^ călugări, slujbaşi turci, misionari catolici şi în sfârşit Măria Sa Padişahul Mehmet. Mulţimea personagiilor nu se poate măsura decât cu aceia din întunecare, Toţi eroii se desfac din realitatea noastră, peste care planează cerul ameninţător al norilor nesiguranţei. De teribila primejdie permanentă nu pot să scape : se pleacă, se umilesc, abdică de la acţiune şi se refugiază în resemnâre. Toţi cred în fatalitatea inexorabilă şi se supun. Şi natura şi oamenii sunt năpraznici. Istoria unei groaznice epoce este astfel modulată de instrumentul unui poet, care nu se întoarce în sânul trecutului, ci vine din mijlocul lui, de acolo de unde curg puhoaiele neamului, E prea adevărat că romanul trebue să conţină substanţa prezentului, să fie sonda care extrage zăcământul contemporaneităţii. Până şi în operele de pură fan-tazie căutăm similitudini care să ne poarte în miezul experienţei noastre. De aceea romanul istoric este un . compromis, hibrid ca toate compromisele, între istorie şi literatură, care nu pasionează decât pe cei ce au aprehensiunea umilor dispărute. Emoţia estetică în romanul istoric este in funcţiune de datele aperceptive subordonată gradului de pregătire a lectorului. Dar în categoria istoric, nu intră decât acelea care au uscăciunea unilaterală a exploatării faptelor şi descripţia culorii locale. Dacă, pe planul istoric, romancierul face să se mişte fiinţe de valoare universală şi permanentă, de bună seamă că romanul ne dă conştiinţă umanului, cu toate atributele sale de totdeauna: er ic, josnic, disimulat sau franc, umil sau orgolios, jovial ori angelic ş, a. m, d. Sub crusta subţire a istoricului musteşte veşnicul prezent. Zodia Cancerului, descopere orizonturi îngropate în cenuşa anilor şi cu toate acestea are raportări multiple la suprafaţa actuală, Hălăduim în Ţarigradul Sultanilor sau în Moldova veacului XVIII, dar personagiile nu aparţin numai acelei epoce. Devotamentul lui Vâlcu Bârlădeânu, şiretenia Măgdălinei, curajul nebunesc al lui beizade Ruset, bucuria de vin bun şi ospeţe a lui Griga, a avei şi a altora, sunt caractere veşnic sădite în natura pământească. Dl, Sadoveanu a descoperit o secţiune transversală făcută pe trupul vre-milor asfinţite şi tot odată a dat plăsmuire omului în genere. A făcut operă de invenţia reconstituind trecutul şi operă de observaţie creind viaţa variată, cu manifestări plurale. La cele spuse până aici, adăogăm o virtute, care subliniază pe autenticul romancier obiectiv. Tendinţa scriitorilor de astăzi, la noi şi aiurea, e de a clădi cu material personal. Am insistat, într'un număr trecut asupra falsei poziţii a d-lor R. Dianu şi M, Eliade, cari îşi răscolesc depozitul amintirilor crezând că au întrupat o altă lume decât cea proprie. Povestindu-ţi evenimentele — şi orice om are destule fapte demne de interes — rămâi la autobiografie, care nu se desface de ce-i al tău, nu proiectează exemplare nenumărate de alţi oameni. Ci reproducerea, cu variaţii, a aceleiaş feţe. Dl. Sadoveanu prin Zodia ' ancerului obţine o nouă biruinţă asupra tinerilor săi contemporani, servindu-le o lecţie de obiectivism şi nesocotind voga Existenţele sale sunt independente, fiecare cu unitatea ei, distinctă de a autorului, purtând numai un aer de familie, pe care îl au adesea fraţii buni; Pilda noului succes al d-lui Sadoveanu convinge încă odată şi irefutabil, că autohtonismul nu e îngustime, sterilitate, osândă de a rămâne dulceag şi monocord, Legea interdependenţii lovinesciene n'a fost până acum confirmată de nici o operă capitală; monolitul ultim al d-lui Sadoveanu şi cununa premiului naţional dăruită, de curând, d-lui Nichifor Crainic, sunt evidenţe elocvente în sprijinul tezei autohtone. Anul în curs â încrestat pe răbojul tradiţionalismului două victorii binemeritate. Unul a prins în tort de proză, oamenii şi locurile Moldovei, altul a ferecat în stih viguros, şesurile natale. Recunoaşterile acestea serioase oferă prilej convingător partizanilor sincronismelor şi altor teorii proaspăt scoase din ambalaj european, că nu e nevoie să alergi peste mări şi ţări spre a găsi plante minunate pentru grădina ta. Flora locală, pune lă dispoziţie virtualităţi preţioase, numai să fii grădinar făcător de minuni şi vei cultiva flori cu parfum şi nuanţe neîntrecute. Pământul şi locuitorii lui sunt bătrâni, de peste două mii de ani. L-au alimentat pe dedesupt, şuvoaie multe şi pe deasupra îl coace soare fecund. Poate e mai rodnic decât multe altele. Şi în plus e virgin. Comoara e lângă noi, dar valorificarea ei este condiţionată de înţelegere şi talent. Numai înzestraţii vizionari, vrăjitorii, cari descopăr izvoarele ascunse, pot ajunge la ele. Şi dl. Sadoveanu între aceştia se clasează. Restul se tângueşte neputincios, 402 © BCU Cluj imitează lamentabil, caută formule noi cari apar pe nici când curentele vitale nu se opresc, ci numai pieţele Occidentului, ca să mascheze absenţa darului, evoluiază. Dl Sadoveanu o spune efectiv prin faptă. Aşa se tălmăceşte dispreţul şi incriminarea de sără- De la cele dintâi boabe curate pe cari le-a aruncat cie aruncate averei naţionale. Zodia Cancerului do- în ogorul Semănătorului, d-sa a rămas acelaş plugar vedeşte că tradiţionalismul, autohtonismul nu sunt în literatură, pătrunzând mai afund în arcanele su- vorbe deşarte, ci realităţi profunde. Dacă geneza lui fletelor şi amplificându-şi mai măestru aceiaş artă stă la Kogălniceanu, încheerea nu s'a făcut odată cu iniţială. încetarea Sămănătorului. Activează continuu, fiindcă CONST. D, IONESCU CRONICA PLASTICA ELENA POPEA Superstiţia populară atribue vrăjitorilor iniţiative în alcătuirea şi desfacerea grupărilor de forţe ale naturii, pentru realizarea unor scopuri de ordin practic, omenesc. Despre aceasta mărturiseşte zicala cunoscustă : «Face şi desface-». Asemenea farmecelor, creaţia artistică implică, în concepţia comună, un element supranatural, a cărui activitate contribue la determinarea faptului artistic. Asemenea farmecelor, opera de creaţie face şi desface. Intre pedoparte efortul îndreptat spre compunerea forţelor pe care le mânueşte artistul şi, pe dealtă parte, degajarea nepăsătoare a conţinutului intuitiv faţă de tendinţa convergentă a deprinderilor technice, — între aceşti doi poli opuşi, se pot recunoaşte nenumărate poziţii intermediare, tot atâtea nuanţe. Tendinţa centripetă are drept limită finală: fixarea ; tendinţa centrifugă se dizolvă în risipire. In acest caz extrem ea poate fi numită «poziţia ucenicului vrăjitor». Fixarea este şi ea de mai multe feluri. Deosebim fixarea într’o poziţie falşă pe care o vom numi manieră, şi fixarea la un punct de ajungere a maturităţii, pe care o vom numi cristalizare. Una adoptă dela început punctele câştigate ale unei desfăşurări organice streine, cealaltă reprezintă limita terminală a unei evoluţii proprii. Prima este cunoscută din timpuri depărtate sub numele de academism, ultima înseamnă valorificarea noţiunei bunului meşteşug. Adeseori, evoluţia unei personalităţi artistice leagă în timp, prin treceri neobservate, opoziţie de cealaltă. Caz tipic în istoria artei româneşti este cazul lui Iser, care a început prin a fi fauve şi a sfârşit prin a deveni meşter. Meşteri sunt, fără îndoială, şi 'Iheodo-rescu-Sion şi — mai ales — Petraşcu. Mai rare sunt cazurile când degajarea artistului faţă de detriminismul technic constitue o atitudine susţinută, necontenit alimentată de prospeţimea intuiţiei. Primenirea conţinutului artistic în aceste cazuri, realizează—cel puţin—■ o atmosferă de veşnică tinereţe. Constatarea din urmă se aplică în cuprinsul artei româneşti lui Pallady şi Bunescu (acestuia, în ciuda veleităţilor de suveranitate a meşteşugului, ce şi-au făcut loc în ultima sa expoziţie). In cazurile cele mai fericite, tendinţa centrifugă 403 obişnuinţelor, disocierea locurilor comune, recompu-înseamnă neostenită răsturnare de brazde, desţelenirea nerea din cioburi cu sclipiri noui a unei lumi, isvorîtă neaşteptat din faptă curat zămislitoare. Ar fi cazul transilvăneanului Nagy Imre, dacă uneori tendinţele disociatoare nu ar precumpăni, dacă alteori temperamentului dominator nu i-ar juca în priviri ispita suveranităţii meşteşugului. Credem că vom fi pe deplin înţeleşi, dacă vom prezenta ca prototip al acestei poziţii, de pură creaţie dinamică, pe sculptorul Brâncuşi. Exemplul nostru explică şi minunea, nu adeseori întâlnită, cum o atitudine de continuă dezagregare a raporturilor determinate de spaţiul optic, nu eşuează în nihilism, ci dinpotrivă încheagă semne pipăibile ale unei autentice trăiri interioare. Această obiectivitate în trăirea patosului spiritual închipue unul din caracterele cele mai impresionate ale fauvismului şi constitue un criteriu de selectare a valorilor înalte realizate de arta timpului nostru. In apropierea acestei surse de tinereţe fără bătrâneţe, la umbră aprigă de piatră golaşă, din ţărâna generoasă a pământului românesc, a crescut mlădiţă fragedă, s'a desfăcut aspru graiul de culori al Elenei Popea. Ca întodeauna, apucăturile didactice au făcut să intervină, în discutarea cazului Popea, elemente străine care nu aveau ce căuta S'a procedat silnic la comparaţii, menite să întunece problema, în loc să- ajute deslegarea. Susţinem răspicat că drumul fauvei Elena Popea este altul decât al meşterului Theodorescu-Sion, chiar dacă unele din realizările ultime ale Elenei Popea, tinzând la monumentalizarea tipului etnic românesc, aduc aminte fără greş de minunatele compoziţii mici ale lui Theodorescu Sion, de acum vre-o cinci ani- Spie deosebire de meşterii pomeniţi, care au ajuns la un stadiu de luminoasă chivernisire a comorilor strânse, generozitatea Elenei Popea risipeşte cu o mână ce a adunat cu alta: Elena Popea face şi desface. Elena Popea vrăjeşte. Dar, mai ales descântă. In putinţa descătuşării din vraja închegărilor anterioare, desluşim semnele tinereţei spirituale, resorturile dinamismului creator în desfăşurare. Astăzi înţelegem că preţiozitatea în tratarea unor © BCU Cluj amănunte, nu ţine de perfecţionarea sistematic urmărită a instrumentului pictural, ci de anumit rafinament al spiritului. Elena Popea cultivă în mod predilect o particularitate lirică, pe care o vom numi simbolica perspectivei. Desfăşurarea planurilor în adâncimea spaţiului nu respectă raporturile optice, în minuţioasa lor complexitate, ci numai le semnifică prin relaţiunea armonioasă, într'o sinteză spirituală, a planurilor de atmosferă cu planurile de relief. Nu trebue să credem, potrivit concepţiei antropomorfice a Renaşterei că primele ar fi constituite exclusiv din elemente de peisaj, iar ultimele — cu aceaş exclusivitate — din reprezentări figurale. Panteismul Elenei Popea aşează adeseori omul pe planul atmosferei şi peisagiul pe planurile de relief. Nu este vorba de o simplă cochetărie ci de un sentiment puternic care însufleţeşte concepţia despre viaţă în reprezentarea artistică a Elenei Popea, concepţie atât de apropiată de aceea a poeziei noastre populare. In termeni generali vom spune că Elena Popea a înlocuit perspectiva optică prin perspectiva spiritului. Această libertate capătă uneori în înfăptuire o amploare, care ne face să presimţim arta mare. Peisajul concret din pânza de atmosferă duminicală, reprezentând în centru o biserică, se întregeşte cu un plan pur spiritual, unde apar, în frânturi reminiscenţe din pictura religioasă a renaşterei şi este încoronat cu o adâncime de spaţiu îngeresc, unde plutesc trimişii întraripaţi ai Dumnezeirii. Fără îndoială, Elena Popea stăpâneşte meşteşugul cum puţini alţii. Relieful pregnant al primelor planuri mărturiseşte un simţământ neobişnuit pentru plastica picturală. Culorile capătă densitatea smalţului, acordurile au gravitate, adâncime de trăire lăuntrică. Nu întâlneşti niciodată intenţii exhibiţioniste, pictorul se fe- reşte de prinsori privitoare la recorduri de meşteşug. La timp potrivit, stângăcia apare şi ea, în mod cu totul firesc, isbutind să îndepărteze bănuielile care nasc întotdeauna dintr’o prea mare consecvenţă stăruitoare în cercetările de technică picturală. Degajarea pictorului nostru faţă de cerinţele meşteşugului îşi are tălmăcirea în conştiinţa, împinsă până la limite îndepărtate, a sensului artistic. Primenirea conţinutului intuitiv dintr'o pânză înseamnă pentru Elena Popea singurul criteriu de valorificare a unei lucrări, după cum preţiozităţile picturale — atât de frecvente în lucrările sale — el va fi socotind simple funcţiuni de expresia artistică. Dacă atât de pronunţată reese conştiinţa artistică a Elenei Popea din pânzele sale nu mai puţin se reliefează conştiinţa pictoricească. La aceasta ajută iarăşi pomenita degajare faţă de meşteşug, Pictura îi apare Elenei Popea ca un fapt de necontenită creaţie, şi nicidecum acumulare de reţete picturale. O pânză este pentru ea un sistem de raporturi formale şi coloristice, devenit organism cu viaţă desine stătătoare. Pentru fiecare caz, sistemul acesta de raporturi, îşi alcătueşte altfel componenţa, dar totdeauna prezidează o obiectivitate de pictor la înlănţuirea raporturilor de formă şi culoare-Literatura şi nimicurile poetice sunt îndepărtate din cuprinsul picturalului frust, pe care îl cultivă Elena Popea cu emoţie pur artistică. Pânze cum este aceea, reprezentând o bina în construcţie, traduc un sentiment de înalt patetism al vieţei, fără să recurgă la mijloace literare, păstrând numai intact sensul unei neobişnuite obiectivităţi picturale. Anul acesta, realizările ţinute la un nivel asemănător sunt numeroase. Ele vorbesc de o maturitate artistică şi picturală, pe care puţini pot spera să o ajungă şi îndreptăţesc situarea Elenei Popea printre fruntaşii picturei româneşti, AUREL D. BROŞTEANU. CRONICA SPECTACOLELOR Popoarele din toate timpurile au cerut pancm et circensem. Se vede că între aceste două cerinţe populare este o atât de mare legătură, încât, atunci când suferă una, suferă şi cealaltă. Suntem nevoiţi să constatăm, în clipa de faţă, în Bucureşti, pe lângă criza economică, o criză a spectacolelor, care s'a accentuat din an în an. Criză care se rezolvă în criză de autori, criză de actori şi criză de gust şi interes din partea spectatorului. A ne mărgini, însă, la această constatare, ar însemna să renunţăm la partea cea mai importantă a misiunei pe care ne-o luăm în această cronică. Dorinţa noastră nu e de a critica sau lăuda cutare spectacol, ci, luând act de acestea, să ne explicăm cauzele adânci, ale succeselor şi insucceselor. Şi din-nainte, putem să o spunem franc : un succes, prelung ne va desvălui mai curând o stare îngrijorătoare a dionisiilor. Este cert că ne aflăm într'un moment de decadenţă spectaculară, restrângere clară şi sinceră a decadenţei evului în care trăim. Piesele care se joacă în Bucureşti nu sunt numai uşoare ca factură. „Fantome şi Paiaţe11, „Nu se ştie*, „Grand Hotel", „Judith*, „Frâu Lohengrin11, indiferent de autor şi interpret, exprimă aceiaş dezolantă democratizare a spiritului public. Mediocratizare, după vorba lui Flaubert. Spectacolul în sine trebue să aibă o ţinută aristocrată, condiţie sine qua non de existenţă. Din vremurile cele mai vechi aceasta a fost o axiomă. Renunţarea la tragedie în favoarea dramei, şi părăsirea dramei în beneficiul comediei, şi apoi decăderea acesteia în genurile cele mai periferice nu vădesc numai o spiritualitate devenind din ce în ce mai pitică, ci o disoluţie a spiritului însuş, o prăbuşire spectacu- 404 © BCU Cluj Iară datorită dărâmării coloanelor care susţin frontonul lui Dyonisos. — (Noi, dealminteri, accentuăm acestea, nu ca o teorie, ci ca o sumă de reflecţii provocate la spectacolele la care am asistat în actuala stagiune. Oricine observă că direcţiunile teatrelor nu fac nici un efort pentru ridicarea gustului public, lor nu va fi susplătit nici măcar moraliceşte. Actorii idem. Iar publicul se mulţumeşte să rămâie impasibil.) De când s’a născut spectacolul, din serbările zeului tracic, se ştie că piesele s’au scris din două motive indispensabile pentru piesa în sine şi pentru actor. Iar , la serbările dionisiace erau două premii distincte; premiul pentru piesă şi premiul pentru actor. Piesa era ticluită, în orice caz, în vederea rolului protagonistului. Iar la spectacolele la care asistăm, în piesele ce se joacă, ci a rolului de protagonist. Orice piesă, trebuie să se clădească pe armătura unui rol covârşitor, rol central, rol bărbătesc. Orice piesă trebuie să aibă un erou. Piesele pe care le-am văzut nu mai au eroi. Nu sunt piese pentru protagonişti. Spectacolele din ziua de azi, lipsite de axa principală, sunt spectacole cu roluri de deuteragonişti, de personagii secundare. Deaceea acţiunea nu are sens. Deaceea actorii se încurcă în roluri, cu toate sforţările. Linia aristocratică e frântă. Pe scenă nu se mai aduc eroi. (Dealminteri cine mai are chef să-şi dorească sacrificii, lupte crâncene interioare ?) ca să dorească să vadă ceva pe scenă ?). Aceasta face ca spectacolele dela noi — şi de aiurea — să fie şubrede : sunt piese jucate de figuranţi în cel mai bun caz de personagii de a doua mână. Maurul şi-a făcut datoria. Maurul a plecat din scenă. Â rămas Jago să-şi arate meschinăria, să discute cu Polonius şi cu bărbierul din Sevilla. H. Poor Hamlet ! Un colţ de penin în tulbureala aceasta spectaculară ni l-au înfăţişat două piese, ambele jucate pe scena Teatrului Regina Maria, şi regisate de Haig Acterian: „Judith“ şi „Călătoria din urmâ“. Piesa lui Bernstein, insipidă caşi toate piesele acestui autor decadent. Care ne arată, «sur le vif» procesul de descompunere al teatrului modern: Judith vrea să fie o tragedie, în sensul antic al cuvântului. Şi tocmai aci se vede tendinţa de desagregare personagiile nivelate. Nu un erou : ci zece eroi — de carton bine înţeles. Ceeace e capital, este execuţia capitală a lui Ho-lofern. Căci Bernstein, ascultând de recomandările teatrului francez, aduce ca protagonist, rolul deuteragonist. Judith, caşi Jocaşte în Oedip, în această întâmplare tragică, este personagiu secundar. Personagiul principal nu poate fi decât Holofern. Bernstein a pus însă accentul pe Judith, tinzând să reducă rolul lui Holofern la o funcţie a acesteia. Storin, însă, a salvat, cu o mişcare din umăr, piesa. Actor de aceiaş talie şi forţă ca şi Wegener, având în plus o delicateţă indicibilă mergând până la cele mai suave pianissime, Storin a creat un Holofern, erou tragic, monstru al destinului, înnălţat pe imenşi cothurni. Holofern, pe tron, nemişcat, cu mască, deşi imobilă, însă iradiantă ca un magnet malefic, Holofern mişcându-se, una din acele statui egiptiene ale lui Ramses, prizând viaţă şi mişcare, făcând să răsune lumile prin paşii de granit, Holofern îndrăgostit, piatră de bazalt devenită violoncel pentru slăvirea pasărei adorate, Storin a fost straniu, fără să uite măsura, imens, fără să cadă în colosal, şi suav, da, suav, fără să aibă pic de iz de dulcegărie. »Călătoria din urmă», este însă,'în adevăr, o piesă, Piesa I Spectacolul pe care-1 aşteptam. Căci, după piese de standardul „Gand-Hotel" şi (aceasta «o originală», adică de un autor român) «Când doui se ceartă» (spectatorul cască) şi Fantome şi Paiaţe» (are succes, se joacă cu casa închisă !) suntem în drept să cerem cu tărie dreptul nostru dezamăgit de «Circenses». Călătoria din urmă este o piesă de răsboiu. Mai bună de cât Karl şi Anna, Nu numai pentrucă suprimă «amorul» din intrigă şi orice umbră de personagiu femenin, şi nu numai pentru că arată cu sinceritate — sobră şi desbărată de aşa numitul spirit «realist», — răsboiul, dar şi pentru că ridică viaţa trăită acolo, în tranşee, la rangul de simbol, de lege generală, de destin implacabil. Cine vede piesa lui Sherriff, înţelege că răsboiul despre care se vorbeşte acolo este mai vast. Este o lege cosmică. Dealtminteri piesa e alcăuită cu multă măestrie şi înţeleaptă dozare ; „atmosfera" nu dizolvă personagiile, psihologicul nu năclăeşte spiritualul, amănuntul accentuiază cu discuţii realul sprijină simbolul. Regisorul şi actorii au înţeles acest lucru. Şi deaceea au evitat tot ceeace ar putea fi subliniere inutilă. Jucată într’un allegro ma non troppo, sobru, fără declamaţie, cu o simplitate care face cinste Teatrului Regina Maria, piesa lui Sherriff este sortită să însemne pe răbojul teatrului din ăst an un succces real, iar pentru Haif Acterian un debut din cele mai frumoase în regie. Intre timp, pe la noi a trecut şi trupa Vieneză a Gisellei Werbezirk. Piesele de tip inferior, de notaţie nepretenţioasă, au fost susţinute de D-na Werbezirk> care ne dovedeşte că talentul poate să nu aibă nimic comun cu frumuseţea. Fapt de care credem că frumoasele noastre actriţe se vor grăbi să ia notă. Nu, adică, să'se urăţească, Doamne fereşte, ci să mai pue la contribuţie, pe lângă frumuseţe (sic!) şi ceva talent. Fără supărare. Dar cu supărare vom privi spectacolele cinematice prezentate în capitală de diversele case, a căror încoronare a fost „Ciuleandra". Pentru romancier : dela „Ciocoii vechi şi noui", nu mai este permis să scrii romane proaste. Pentru regisor: atâta vreme cât va privi România prin prisma pitorescului, va face filme proaste ca „Moara pe Şiret" şi „Ciuleandra". Când se va plimba prin România ca la el acasă, urând-o mai curând decât minunându-se de amănuntele „specifice", când va ajunge să nu o mai poată suferi, 405 © BCU Cluj atunci să se apuce iar de filme româneşti. Căci, de Brumărescu neamţ nu avem novie. Pentru actori : mimica se deosebeşte de gesturile convenţionale. In cinema nu joci numai cu trupul, ci, în primul rând cu sufletul. Dealminteri vina cea mai mică o au actorii. Cum e regisorul e şi actorul. CRONICA MIHAIL SĂDOVEANU a împlinit cincizeci de ani. întreaga conştiinţă literară a României îl sărbătoreşte. E scriitorul de azi cel mai necontestat. Raportată la dânsul, iubirea noastră a tuturor pretinde neapărat graiul superlativ. Chiar dacă e ceva care nu-ţi place în noianul de cărţi ale acestui scriitor, simţul critic cedează dezarmat. E atât de covârşitor farmecul artei lui Sadoveanu încât lipsurile înşile capătă un prestigiu. Nu e, desigur, un romancier şi nu e un creator de tipuri. Dacă-ţi arunci privirea peste tot ce ai cetit, aproape niciun personagiu nu-şi ridică fruntea deasupra acestui masiv de nivel egal care e proza lui Sadoveanu. Dar ce însemnătate mai are lucrul acesta ? Puterea fără pereche a lui Mihail Sadoveanu e arta de a povesti şi descrie. Prin ea, el e autentic românesc şi profund oriental. Aşa zişii săi eroi se mişcă puţin şi vorbesc mult. Dar vorbesc cum nimeni încă n'a vorbit în România. Mihail Sadoveanu şi-a făcut doi idoli din Ion Neculce şi Ion Creangă. E mai mult o cochetărie de mare artist. Sau o concesie în felul celei a lui Eminescu din Epigonii. Fiindcă dela Neculce şi Creangă până la Sadoveanu e o distanţă ca dela Ale-xandrescu şi Anton Pann până la Eminescu. Iată dece, peste anumite atitudini intelectuale, ce ne despart categoric, ne înclinăm azi în faţa celui mai mare povestitor al României. D. MIHAIL DRAGOMIRESCU a colaborat la Gândirea. Sensaţionalul acestei noutăţi era de prevăzut. Tocmai deaceea am lăsat să vorbească faptul în sine, fără să-l comentăm in prealabil. Pentru cetitorul inteli-.gent şi pentru cronicarul de bună credinţă, în foarte interesantul articol al d-lui Dragomirescu se cuprindea Tovărăşia Liviu Rebreanu şi Martin Berger a însemnat deci o compromitere a ideii filmului românesc şi—zic unii cari au cifre—circa două milioane lei din bugetul diverselor departamente. PAUL STERIAN MĂRUNTĂ şi explicaţia, singura justă, a acestei colaborări. Era vorba doar de concluziile la care un critic literar ca d. Mihail Dragomirescu a ajuns în cercetările sale faţă de cartea cărţilor, Sfânta Evanghelie. Pe noi aceste concluzii ne satisfac în mod deosebit. Publicarea articolului său, care e un capitol din manuscrisul unei lucrări mai mari, însemna pentru Gândirea o mărturisire şi o conciliere. Dacă polemicele dau satisfacţii acre, concilierile în domeniul convingerilor dau satisfacţii nobile. Nevoiţi de adversari să le acceptăm pe cele dintâiu, le preferăm de o mie de ori pe cele din urmă. Şi pentru raritatea şi pentru nobleţă lor. Că speţa lui Sgârie-Maculatură, incult şi necivilizat, n’a priceput nimic din articolul d-lui Mihail Dragomirescu şi a salutat această colaborare cu salve de injurii ia adresa mea, n’are absolut nicio importanţă. Cretinii şi nebunii abia ieşiţi din balamuc sânt iresponsabili. Ei pot fi obiecte de studiu în clinicele psihiatrice. Iar Gândirea nu e o revistă medicală. ' ADEVĂRUL LITERAR duce de multă vreme o campanie sistematică împotriva revistei noastre. Campanie de atitudine sau de idei ? Nu, ci campanie de denigrare, de injurii ordinare şi acuzaţii ce lovesc cinstea şi concretitudinea noastră. Gruparea acestei reviste e prezentată ca o „bandă1' care operează în provincie şi în Capitală, „tapând". Fireşte, profitorul monstruos al acestor „operaţiuni" sunt arătat a fi eu. E inutil să discutăm aceste acuzaţiuni grave. Cum însă nu ne temem absolut de nimic, în afară de Dumnezeu, ne-am adresat justiţiei ţării. Tribunalul singur va decide în curând. E singurul mijloc civilizat de a ne apăra în astfel de cazuri. N. C. Cu numărul viitor „Gândirea^ împlineşte zece ani de apariţie. In condiţiile extrem de grele ale presei literare de azi, când atâtea publicaţii, dintre care unele valoroase, au fost nevoite să înceteze, data aceasta e pentru noi o biruinţă. Numărul din Decembrie va apărea în format dublu, cu un bogat material literar şi artistic şi se va tipări pe hârtie specială. Noembrle 1930 Secretar de redacţie: Al. Bădăută ' : . 1. , : © BCU Cluj ELENA POPEA GÂNDIREA TORCÂND © BCU Cluj uăndirea F. ŞIRA TO STRADĂ © BCU Cluj ELENA POPEA DELA TÂRG GÂNDIREA © BCU Cluj GÂNDIREA JEAN AL. STERIADI PORTRET © BCU Cluj