GÂNDIREA
PUTEREA CUVÂNTULUI LUI ISUS
                                        DE
                               MIHAIL DRAGOMIRESCU
    In ultimul timp, .— şi după strălucita carte a lui Renan — „La vie de Jesus“ — au început să aibă succes unele întreprinderi literare care au de scop înjosirea figurii lui Isus.
    Cel ce scrie aceste rânduri nu e un credincios, necum un evlavios. Dar e un gând obiectiv, care şi-a însuşit substanţa Evangheliilor şi care îşi dă seama că Isus, chiar omenesc, aşa cum îl interpretează unii scriitori, este aşa de sus faţă de oameni, este aşa de înălţat faţă de ceeace omenirea a produs mai însemnat, că atributul de divin ce-i dă creştinismul nu este nici exagerat nici înşelător. Pentru a vedea mărimea lui Isus, n'avem decât să comparăm cuvântul lui mai întâi cu al lui Moise, apoi cu al profeţilor, apoi cu al filosofilor şt poeţilor şi în fine cu al celor mai mari potentaţi, stăpânitori şi generali ai lumii. Numai notând enorma diferenţă dintre cuvântul acestora şi cuvântul lui, începem să avem o abureală ce însemnează divinitatea celui care le-a rostit.
    Pe Isus îl cunoaştem din Evanghelii. Orice origine ar avea aceste scrieri, ele sunt unice nu numai în literatura de acest gen, dar în orişice fel de literatură. Cuvintele din Evanghelii sunt săpate ca în bronz şi se sapă în sufletele oamenilor cu trăsături nemuritoare. Cuvintele Evangheliilor sunt fapte, pentru că ele, pătrunzând în sutele de milioane de suflete, ale generaţiilor care s'au perindat dela Isus până astăzi, au devenit îndreptarul tuturor şi le-au făcut să lucreze altfel de cum lucrau mai înainte. Cuvintele lui Moise sunt simple prescripţiuni care, deşi considerate că vin dela Dumnezeu, sunt totuşi de natură umană. Moise nu e decât un om. Cele mai multe din poruncile lui sunt exterioare sufletului. „Să nu ucizi“, „şă iubeşti pe tatăl tău şi pe mama ta", „să nu furi", să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău" sunt porunci date din afară, ca orişice poruncă, ce vrea să constrângă voinţa altuia să facă anume fapte. Ele sunt porunci cu sancţiune. Cine nu le face e pedepsit. E pedepsit sacrilegul, sunt pedepsiţi: insultătorul de părinţi, hoţii, omorîtorii, — căci, dacă n'ar fi pedepsiţi, n'ar mai putea exista comunitatea. Dar când Isus a pus pecetea spiritului lui pe cuvintele extraordinare : „dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, întoarce şi pe cel stâng", aceste cuvinte în absolută contradicţie cu firea omenească, se întipăresc în suflet cu propria lor putere şi nimeni nu mai e în stare să le şteargă deacolo. Poţi foarte bine să nu le urmezi: nimeni nu te pedepseşte ; dar se pedepseşte propriul tău suflet oridecâteori i-se pare că le-a călcat. Tăria acestor cuvinte n'are nimic omenesc, fiindcă, cum am spus, ele contrazic însăşi natura omului. Atunci de unde le vine tăria ? Dacă firea mea le contrazice, de ce le accept ? De ce mă pedepsesc eu pe mine însumi, când nu le pot urma ? Nicio forţă ex-
                                        315
© BCU Cluj
terioară nu mă obligă la un lucru nefiresc ; de ce cu toate acestea, sutele şi miile de milioane de oameni s'au obligat la aceasta şi nu s'au revoltat ? Ce ne face să primim cu căldură şi recunoştinţă adevărul lor absurd?
       De aci rezultă că cuvintele lui Isus, transmise, oricum ar fi fost, sunt de altă natură decât prescripţiile legii iudaice. Moise rămâne un mare om de stat •—■ dacă vreţi cel mai mare ; prescripţiile lui sunt legi, dar legi omeneşti, legi exterioare sufletului, legi care nu vin din adâncurile de dincolo de conştiinţa lui. Cuvintele Evangheliei, care in-volvă fapta, străbat din tărâmuri altele decât conştiinţa omenească. Ele ţâşnesc întrînsa ca ceva superior şi străin de ea şi în acelaş timp stăpân pe ea.
       Asemenea cuvinte nu se iscodesc. Asemenea cuvinte, până au fost fixate prin scris, au fost primite dela acel care le-a grăit, cu înţelesuri dincolo de preocupările lumeşti. Ele âu fost păstrate aidoma, pentrucă aveau rădăcini aşa de streine de conştiinţa obişnuită a omenirii, că nu puteau fi înlocuite cu altele. Ele constitue o literatură unde se împreună într'o unitate superioară ideologia cu poezia şi amândouă cu farmecul literar. Ele sunt un unicum în gândirea şi deasupra gândirii omeneşti. A căuta să le înjoseşti comparându-le cu preceptele lui Moise sau arătându-le ca fiind falsificări alcătuite de unii şi alţii, este a ignora fundamental caracterul lor.
       Ca să ne întărim convingerea, n’avem decât să le comparăm cu una din capodoperele ideologice ale literaturii, cu „Fedon" al lui Platon, cu atât mai mult cu cât în această scriere se întrupează o idee scumpă creştinismului: nemurirea sufletului. „Fedon“ este admirabil scris. Dulceaţa atică a stilului, liniştea divină a convorbirii, convingerea adâncă a lui Socrate, care, susţinându-şi ideia, şi-o dovedeşte bând cu seninătate otrava care-1 va ucide, sunt tot atâtea calităţi care răpesc sufletul făcându-ne să-i simţim viaţa şi astăzi. Cu toate acestea puterea care emană din această capodoperă este aşa de slabă faţă de cuvântul Evangheliei, „Fericiţi cei săraci cu duhul că a acelora este împărăţia lui Dumnezeu" sunt cuvinte, faţă de care dulceaţa stilului atic, seninătatea dumnezeiască a lui Socrate, convingerea lui adâncă nu însemnează nimic, Isus prin aceste cuvinte a dat drumul unei fapte ce se va săvârşi în veacul veacurilor. Câţi ştiu pe „Fedon" ? Cine este Platon ? Pe cine a sedus această scriere şi acest filosof ? Pe alţi filosofi, pe alţi gânditori. In adâncul conştiinţelor n'a pătruns şi nu va pătrunde niciodată. Dar împărăţia cerurilor dată celor săraci cu duhul, această învăţătură, care osândeşte învăţătura, această îndrumare, care despreţueşte tot ce e mai dumnezeesc în noi, — mintea, deş-teptăciunea, pătrunderea, — această absurditate devenită o realitate prin graiul lui Isus, o înţelegem, o primim, o venerăm cu toţii, mări şi mici, învăţaţi şi neînvăţaţi. De unde această putere, care lasă cuvântul lui Platon în rafturile întunecoase ale bibliotecilor, iară pe ea o poartă strălucitoare deasupra veacurilor, hrană de toate zilele a miliarde de suflete ? De unde această esenţă superioară, de parcă n'ar fi eşit din cuget de om, de parcă n'ar fi picurat din condeiu de scriitor ? Isus a vorbit numai şi cuvântul lui se aude şi azi pe întinsul nemărginit al pământului. Toţi ceilalţi au scris şi vorba lor rămâne mută, până ce n’o descifrează învăţaţii. Cuvântul lui Isus nu e din această lume şi de aceea o stăpâneşte.
       Dar să comparăm cuvintele lui Isus cu ale profeţilor. Vom găsi aceeaşi deosebire de prăpastie. Profeţii au fost oameni inspiraţi şi cu darul etic şi poetic în acelaş timp. Ei au plâns vitregia vremilor ce bântuiau poporul lui Israel, au văzut cea mai de seamă pricină a acestor vremuri în păcatele acestui popor şi i-au vestit speranţa de mâine cu condiţia curăţirii de păcate. Oricât de biciuitoare e vorba lor, oricât de fulgerător le e cuvântul, ei vorbesc omeneşte, dintre oameni şi pentru oameni. Câţi cunosc cuvintele profeţilor ? Câţi se mai înspăimântă de ele ? Doar teologi iscusiţi le cercetează pentru ca
                                                               316
© BCU Cluj
să Ie pună în concordanţă cu fapte de esenţă superioară, înţelesul lor doar ne uimeşte prin potrivirea lor; dar ele rămân cuvinte pământeşti, ce vor să sboare dumnezeeşte şi mai mult nimic.
       Cuvântul Evangheliilor a fost vorbit, n'a fost cules îndată de pe buzele lui Isus, n’a fost fixat îndată prin scris, El a sburat din gură în gură, neschimbat şi intangibil, până ce unii din pescarii simpli de pe ţărmii Genezaretului să-l pună în sfârşit în litera scrisă. Puterea lui a fost aşa de mare şi de curată, că nu s'a contaminat câtuşi de puţin de inferioritatea buzelor care l-au transmis. Un asemenea cuvânt nu putea fi omenesc.
       Să luăm acum pe cel mai de seamă creator de viaţă estetică, pe cel mai mare cugetător din literatura universală, pe Shakespeare şi să comparăm cuvintele lui profunde — nenumăratele lui cuvinte profunde — cu vorba lui Isus. îndată ne dăm seama că cuvintele lui Shakespeare pornesc dela el şi se încrustează în stările sufleteşti ale unui personagiu, ca şi când ar fi vârîte într'o fiolă. Ele sunt ţintuite ca să facă un serviciu mare într’un anume loc, într’un anume timp, pentru anume înlănţuire cauzală. De le scoţi din rostul lor, ele nu mai însemnează mare lucru. Ele n'au putere propulsivă, nu pătrund în sufletul nostru, nu au nicio priză asupra purtării omeneşti. Cuvântul lui Isus porneşte dela el şi se resfiră în largul lumii : nimic nu scapă de atingerea lui. Cu cât drumul, pe care-1 parcurge este mai mare, cu atât cuvântul pătrunde mai adânc în sufletele oamenilor. Vedeţi ce cale a făcut, în toate direcţiile, pe linia timpului şi-a gene-raţiunilor, şi măsuraţi puterea lui, limpezimea lui, fiorul ce ni-1 pune în suflet. El vine din adâncuri .nepătrunse şi răsbate în spaţii nemărginite.
       Cuvântul lui Shakespeare e încântare, e fantazie, e frumuseţe, dar o încântare îngrădită, o fantazie mărginită, o frumuseţe locală. De aceea el nu-şi face efectul decât atunci când îl auzi în rosturile lui. Atunci el te poate pătrunde, te poate înfiora, dar nu-ţi rămâne întipărit în suflet. Odată cu lectura, odată cu reprezentarea, cuvântul mă-estru îşi face efectul ; dar după lectură, după reprezentare sboară din cugetul nostru. In suflet ne rămân imaginile personagiilor, imaginile situaţiilor, imaginile înlănţuirii acţiunii ; dar toate rămân mute în sufletul nostru : toate rămân acolo fără cuvânt. Cuvântul lui Isus e o încântare, dar e şi o faptă ; este o fantazie, dar şi o realitate ; e o frumuseţe, dar o frumuseţe răspândită în nemărginirea hotarelor lumii. încântarea lui e a tuturor ; fantazia lui e şi a -noastră ; frumuseţea lui e universală. El îşi face efectul oricând şi totdeauna, pentru că de-1 auzi odată nu-1 mai uiţi. Imaginile ce deşteaptă în suflet nu sunt legate de un personagiu, de o situaţie, de o acţiune ; ele sunt legate de fiinţa noastră şi de fiinţa tuturor. Ele rămân în suflet cuvânt şi faptă în acelaş timp.
       Dacă cuvintele shakespaereane au isbucnit în conştiinţa marelui poet din genialitatea creatoare, care e un fel de ţesătoare a naturii trecând prin suflet al omenesc, cuvântul lui Isus eşit, simplu şi natural, din adâncuri de dincolo de această genialitate, din adâncurile unde se torc firele însăşi ale existenţei universale, unde întreaga natură şi întregul suflet formează una, fără să mai treacă prin conştiinţa umană. Cuvântul lui Isus e suprauman.
       Dar Moise a fost un legiuitor, profeţii nişte sărmani vizionari, Platou un filosof, Shakespeare un poet. Isus a fost însă o personalitate activă, cuvântul lui cu cuvintele marilor personalităţi active trebue să-l comparăm. Dar nici n'am început bine să căutăm termenii de comparaţie, că îndată vedem micşorimea lor. Cuvântul lui Cezar, cuvântul Cezarului modern, Napoleon, apar tot atât de neînsemnate, ba parcă şi mai neînsemnate decât ale lui Platou şi Shakespeare. „Alea jacta est" ! „Din vârful acestor piramide vă privesc patruzeci de secole" n'au decât însemnătatea locală, legată de interesele acestor potentaţi şi mari răsboinici. Ce au a face aceste cuvinte măreţe, care au murit deatunci,
                                                          317
© BCU Cluj
       cu simplitatea cuvântului lui Isus, care trăeşte azi şi va trăi mereu. „Fericiţi veţi fi când veţi pătimi pentru miiie“. A simţi fericirea în patimă e ceva iraţional : nimeni nu-şi poate închipui că-şi poate găsi fericirea în durerile năprasnice. Şi cu toate acestea cu sufletul întreg, cu ceva care filtrează de dincolo de acest suflet şi de care nu ne dăm seama, noi vedem, simţim, pătrundem aceste cuvinte şi nu ne revoltăm câtuşi de puţin căci ele au căzut de pe buzele unui sărman care umbla desculţ prin pustiul Galileii sau pe ţărmii pietroşi ai lacului Genezaret. De ce nu ne revoltăm de îndrăsneala acestei persoane fără nicio distincţie socială, fără niciun rang în scara oficialităţilor ? De ce nu râdem de ele? De ce le sfinţim şi le încălzim în sufletul nostru ca ceva unic şi nedespărţit de fiinţa fiinţei noastre ? Vezi că, fără să vrem, simţim în ele, ceeace n'am simţit în niciunul din celelalte cuvinte omeneşti. Simţim Dumnezeire.
             De unde această putere, care întrece înţelegerea omenească, deşi sufletul simplu o primeşte şi nu o judecă ? Cine este Isus, dela care porneşte ? De unde au năvălit atâtea forţe, care s’au sălăşluit în cugetul lui şi de-acolo au eşit să biruiască pământul şi veacurile ?
             Studiind cu deamănuntul Biblia şi Evangheliile, vedem că această forţă provine din trei isvoare. Un isvor e pământesc şi pipăit. Al doilea isvor este spiritual şi abstract. Al treilea şi cel mai important e supraspiritual, concret şi abstract în acelaş timp şi mai presus de celelalte două.
             In Evanghelia lui Mateiu se enumeră şirul moşilor şi strămoşilor, ce se nasc unii dintr'alţii de la Abraham la David şi dela David până la Iosif, recunoscut ca tată al lui Isus, deşi fără să se fi atins de Fecioara Măria, Oricât de contestabilă ar fi această enu-meraţiune, cu atât mai mult cu cât nu se potriveşte cu a lui Luca, — este incontestabil că ea arată partea pământească, omenească, corporală a lui Isus. Flacăra veşnică, pen-truca să lucreze asupra oamenilor, a trebuit să se întrupeze într'o figură omenească. Este isvorul pământesc al cuvântului lui Isus, rădăcinile lui omeneşti.
             In Biblie întâlnim cea mai originală segregaţie de puteri spirituale în viaţa unui popor, care deatunci parcă şi-a risipit-o şi şi-a pierdut o, în orice caz a rămas legată numai de pământ. Această segregaţie, această separare a puterilor spirituale de cele trupeşti, s'a închegat în sânul poporului lui Israil în şirul profeţilor, începând cu David şi Solomon şi sfârşind cu Zaharia şi Io an Botezătorul şi s'a concentrat într'un ritm vi-\ zibil, care trebuia să ducă la o eflorescenţă extraordinară. Acest ritm îşi găseşte o culminaţie în Ilie, o alta în Isaia, Eremia, Ezechel şi Daniel, iar a treia în Ioati Botezătorul, Ea ajunge dincolo de marginile îngăduite de pământ, la culminaţia cerească a lui Isus,
             Această segregaţie de puteri spirituale constitue al doilea isvor al puterii din cuvântul lui Isus, Este spiritualitatea care înfloreşte în multe din cuvintele lui.
             Dar deasupra corporalităţii şi spiritualităţii, se înalţă în cuvintele lui Isus, uriaşă şi incomensurabilă, o altă putere, — puterea supraspiritualiţăţii lui. Această extraordinară putere, care se întâlneşte cu deosebire în cuvintele ce contrazic firea omenească, pentru ca s’o subjuge şi s'o apere, îşi are originea dincolo de misticismul, pe care-1 pipăim , în genialitatea creatoare a oamenilor mari ai omenirii, Intre această supraspiritualitate şi genialitatea creatoare a unui Moise, Platon, Shakespeare, Cezar sau- Napoleon, este o prăpastie.
             Puterile corporale ale lui Isus — nervozitatea lui — trebue să fi fost mari. Mai mare a fost spiritualitatea lui; iar supraspiritualitatea lui a fost covârşitoare.
             Ca să pipăim cât pot fi de mari aceste puteri, n'avem decât să ne gândim la atâ-
                                                     318
© BCU Cluj
tea puteri extraordinare pe lângă care trecem fără să ne mirăm. Raza de lumină, .atât de plăpândă, străbate trei sute de mii de chilometri pe secundă, adică înconjură de opt ori pământul, O rază a unei stele, plecată din centrul iradiant acum trei mii de ani, ajunge astăzi deabia la ochiul nostru fără să se stingă. In sămânţa unui codru sunt în-ghemuite trunchiul, ramurile şi frunzele cu toate cercurile concentrice, an de an în trunchiu, cu toate rândurile de frunze ce au să cadă şi au să fie înlocuite cu altele. Şi toată varietatea mişcărilor unui animal sau om în viaţa lui atât de isbită de vicisitudini se află strânsă într'o celulă. Iată minunea fizică.
       Puterea spirituală e şi mai mare. Un doctor vindecă cu porunca sugestivă bubele de pe mâinile unei fetiţe. Un cuvânt, care aduce o veste rea, trânteşte pe un om la pământ, O poruncă pune în mişcare popoare şi milioane de indivizi caută să-şi potrivească pasul cu înţelesul ei şi-şi ies din făgaşul obişnuit al vieţii.
       Dar oricât de mari ar fi aceste puteri corporale şi spirituale, sunt un nimic faţă de efectele cuvântului lui /sus. Drumul faptelor provocate de dânsul nu se poate urmări, pe linia timpului şi în sfera spaţiului. Faptele ce se înşiră dealungul lui nu se pot în-număra. Cu toate loviturile ce primeşte, creştinismul este o forţă ce trăeşte în fiecare clipă în atâtea colţuri ale pământului. Dăinuirea lui în viitor nici nu ne-o putem închipui decât ca veşnică. El a însufleţit şi însufleţeşte sute de mii de martiri, cari au mers la moarte pentru cuvântul lui Isus. El a inspirat şi inspiră mii de artişti, cari au ridicat atâtea catedrale, au zugrăvit atâtea milioane de icoane şi au sculptat atâtea mii de statui. Fiecare colţ de piatră, fiecare lovitură de daltă, fiecare trăsătură de penel a fost şi este însoţită de ecoul cuvântului lui Isus. Şi cei cari au mers şi merg la moarte, pentru a câştiga viaţa veşnică ; şi cei cari, prin munca lor artistică, ţintesc la nemurirea pământească, de acel cuvânt au fost puşi în mişcare. Este o putere întrînsul, pe care nu ne-o putem explica nici prin corporalitatea nici prin spiritualitatea lui Isus. Cu cuvântul său, Isus a mişcat şi a transformat lumea fizică, rupând nexul cauzal al lucrurilor. Minunile lui ne dau dovada că cu forţa ce emană din cuvânt, fie poruncă, fie rugăciune, materia îşi schimbă înfăţişarea, consistenţa, dăinuirea naturală. Apele îl poartă pe valurile ei, smochinul se usucă, mâinile uscate şi încheiate prind viaţă, ochii închişi pentru vecie se deschid, funcţiile vitale, moarte, se deşteaptă din nou.
       Această putere, pe care noi o numim supraspiritualitate este cu mult mai mare decât aceea a vieţii fizice şi sufleteşti a omului, E mult mai mare decât aceea pe care o întâlnim, o pipăim şi o acceptăm în genialitatea creatoare ce se relevă în capodoperele artistice şi literare ale omenirii. E drept că, preţuirea acestei puteri şi a minunii, la care dă naştere, o facem în         mod  înşelător. Noi ne închipuim că o       capodoperă se
face ca o masă, ca o oală sau        ca un  articol de jurnal. In realitate, în capodoperă, ar-
tistul găseşte între fondul sufletesc şi între forma materială o armonie eternă, pe care nimeni nu o mai poate schimba. Iar această armonie, el o stabileşte între două existenţe, absolut deosebite între ele. Fondul sufletesc al unei capodopere este variabil dela om la om: fiecare îşi tîlcueşte înţelesul ei, după capiii lui. Forma însă este concepută, odată stabilită, ca absolut invariabilă. Dintr'o capodoperă nu poţi scoate un cuvânt, nu poţi strâmba o linie, nu poţi dăltui altfel decât l-a făcut sculptorul, un fald. Şi cu toate că fondul e variabil şi forma invariabilă,    artistul genial le-a armonizat într'o unitate indisolubilă. E o minune pe care n’o                                                              poate făptui decât genialitatea creatoare, care adesea se
sălăşlueşte în suflete simple şi umile, E o minune. Căci, cum e cu putinţă să împreuni o parte din lumea materială cu o parte din lumea spirituală într'un tot unitar ? Cum se poate ca Natura şi Sufletul să se îmbrăţişeze una cu altul şi, în acelaş timp să se nimicească una printr’altul ? Căci marmura materială pusă de Midiei Atigelo în „Moise"
                                               319                   '                     *
© BCU Cluj
     al său sau cuvintele pipăite puse de Alfred de Vigny în „Moise“, minunatul său poem, nu mai e marmură fizică, nu mai e sunet pipăit. Ele nu pot exista fără concepţiile sufleteşti, pe care aceşti doi artişti le-au pus în capodoperele lor. Iar aceste concepţii, la rândul lor, nu mai sunt sufleteşti, pentru că ele se confundă cu sinuozităţile marmurei sau cu modulaţiile ritmului cuvintelor. Fizicul s'a transformat în psihic şi s'a nimicit întrînsul. Psihicul s'a transformat în fizic şi întrînsul s'a nimicit.
           Iată, încă odată, minuni. Aceste minuni s’au săvârşit de genialitatea creatoare a artiştilor, iar noi n’o putem pricepe cu raţiunea, ci numai cu inima, cu partea mistică a sufletului nostru.
           Şi, cu toate astea, puterea din cuvântul lui Isus este mult mai mare. Ea deci tre-bue să aibă un isvor şi mai adânc, sau şi mai înalt, decât misticismul din care isvo-răşte genialitatea trecătoare a artiştilor. Şi când zicem că supraspiritualitatea din cuvântul lui Isus trebue să aibă alt isvor, înţelegem că e vorba numai de isvorul religiunii creştine. Toate celelalte religiuni sunt ale pământului. Sunt omeneşti. Religia lui Confticius este morală; a lui Buddha este filosofică-; a lui Moise este politică ; a lui Mahomct e militară. Şi deci când vorbim de isvorul puterii din cuvântul lui Isus, care a întemeiat creştinismul, vorbim ca de un isvor exclusiv, ce nu se potriveşte cu spiritualitatea nici-unui întemeetor de religii. Dealtminteri, creştinismul are merite pentru civilizaţia şi cultura omenirii, pe care nicio altă religie sau mişcare socială omenească n'a avut-o. Armonia lui creatoare, în toate direcţiunile, nu o mai are nicio altă formă religioasă.
           Faptele omeneşti stau în legătură şi pornesc din pătura analizabilă a conştiinţei noastre. Capodoperele artistice şi literare stau în legătură şi pornesc din pătura mistică, inanalizabilă a acestei conştiinţe. Puterea din cuvântul lui Isus trebue să-şi aibă isvorul dincolo şi de conştiinţa clară şi de conştiinţa mistică. Ea trebue să fie dincolo de dualitatea: suflet şi materie, pe care le găsim parţial împreunate în capodopere. Ea trebue să-şi aibă temeiul în Fiinţa, în care Spiritul şi Materia, în totalitatea lor, formează una.
           In Fiinţă, unificare a întregului Suflet şi a întregei Materii, Sufletul e la dispoziţia Materiei şi Materia e la dispoziţia Sufletului. Fiinţa unică şi permanentă, care e şi deasupra Spiritului şi deasupra Materiei, este isvorul cuvântului lui Isus. De aceea a putut atât de uşor să transforme sufletul omului şi suprafaţa pământului. Aceasta este supraspiritualitatea, care, dincolo de pătura mistică în nemărginirea infinitului mic, care birue infinitul mare, dăinueşte şi asvârle noi puteri nebănuite în lume. Dintrînsa a isvorît puterea-care indică cuvântul lui mai presus de al tuturor geniilor lumii. Dintrînsa a isvorît ca o abureală divină, inteligenţa, pe care a arătat-o, în templu, dela vârsta de 12 ani. Dintrînsa au isvorît ca o divină cristalizare cuvintele, mai mult decât sublime, din învăţătura lui divină.
           Această supraspiritualitate, adăogată la corporalitate şi spiritualitate, dă caracteristica puterii din cuvântul lui Isus.
© BCU Cluj
                                                 RĂBOJ
                      Durerea mea şi-a celor fără glas Am încrustat-o răbdător şi silnic Doar nopţile mi-au fost în drum popas In care-am înecat amarul zilnic.
                      De mi-a fost dat să am o bucurie Plătit-o-am cu trudă şi cu veghe Căci scris a fost numai atât să ţie Cât ţine urma ploilor pe zeghe.
                      Albit de vreme şi încărcat de ani — Piciorul pus întâi la drumuri stângu-i — Sunt cel mai oropsit dintre ciobani Şi-i jale mare’n fluer când mă tângui,,.
                      Nu mă'ndemnaţi să-l scot de sub chimir! Atât venin în sufletu-mi s'a strâns Că n’o să ştiţi de-i cântec sau e plâns De-i şir de sunet sau de lacrimi şir !
                      Am fluerul şi-acest răboj de lemn, îmi sunt la fel venin şi mângâere,
                      0 moarte e în fiecare semn Şi'n orice crestătură-i o durere.
                      Dar toate’n lume cum se'ncep se curmă Şi pe răboju-acesta pentru mine Tare mă tem că n’o să fie cine Să’nsemne crestătura cea din urmă,
                                                      321
© BCU Cluj
                            Azi, Dumnezeu o taină-mi dete 'n minte: De-am suferit, e fiindcă eu i-am fost Răboj pe care şi-a ’ncrustat cu rost,
                            In sânge, socotelile Lui sfinte,
                        ISPITA SPIRIDUŞULUI
                       De veacuri urc o treaptă şi două mă cobor încolăcit de stâlpul nădejdii ca un vrej Aştept să pună duhuri pe sufletu-mi sobor .
                       Şi să mă pierd în umbra râvnitului vârtej.
                       Dar sus veghează stele care-mi trimit din cer Lumina lor aprinsă ce'nţeapă şi mă frige.
                       Oh! gândurile-mi toate le simt pe rând cum pier Precum, sub ac, gândacii ce mişcă din cârlige.
                       Mă cheamă’ntunecimea cu glas de ape vii.
                       Torentele ce-şi cântă eterna svârcolire,
                       — Pe cât de ’nveninate pe-atâta de sglobii —
                       In goana spre adâncuri şi spre neoglindire !
                       înţelegând avântul chemărilor afunde,
                       Nu pot grăbi sorocul osândei mele grele:
                       Cobor supus şi totuşi acolo'n fund de unde Demult căzu lumina din depărtate stele !
                       Şi strânsă laolaltă cu bolovani de aur,
                       Cu ace de lumină, de veacuri mă aşteaptă,
                       Cu trista-i frumuseţe — ucigător tezaus —
                       Să mă'mpresoare toate pe cea din urmă treaptă !
                       De ce să port povara osândelor pe umăr Când n'am cerut lumina nicicând şi nimănui ?
                       Ori poate într'o vreme cu anii fără număr Povară pe alt umăr sau ac de stele fui?
                       Căci numai astfel gându-mi neştiutor şi mic Pricepe toată truda ce'n veci rămâne nouă,
                       Ca’n seara nesfârşită o treaptă să ridic Şi-apoi supus chemării să mă cobor iar două.
© BCU Cluj
 SFÂRŞITUL COPILĂRIEI
                                                           DE
                                             HEINRICH ZILLICH
        Petrişor sta jos, pe podele şi se juca liniştit cu o raţă de lemn. Picioarele dolofane îi erau murdare    ca  şi degetele, în vârful cărora unghiile                           mici se sfârşeau cu câte o dungă
   neagră. Ochii  Iui  albaştri, privind raţa, zăreau o apă,                              0 apă mare cât iazul morii, la
   marginea satului. Pe apa asta înnota raţa, Petrişor Împinse raţa cu putere; la mişcarea lui, duşumeaua scârţâi, Petrişor auzi limpede în scârţâiul duşumelei plescăitul apei. Stătea cu picioarele întinse ; şoldul lui drept era marginea pădurei, şoldul stâng moara şi la mijloc era iazul, care plescăia când înnota raţa ; însă el, Petrişor, nu era nimic, — şi
   dacă l-ar fi întrebat cineva cine e el, cel care împingea                              raţa şi o făcea să se întoarcă
   încoace şi încolo aşa de meşteşugit, ciocănind cu ciocul în duşumea, ca să bea —• s'ar fi uitat foarte mirat şi ar fi tăcut. Ştia el că înseamnă ceva, ceva foarte, foarte însemnat. Ce ar fi  putut spune ? Chiar dacă ar fi putut  spune ceva, ar                              fi răspuns : nimic, Totuş
   ştia cine era; nu se gândea la asta pentrucă i  se părea                             lucrul  cel mai simplu din lume.
   El era acela care făcea totul. N’avea nevoie decât să întrebuinţeze o mică reţetă a lui, pen ■ truca să dispară în altă lume, Tatăl lui era un om înalt şi avea haine albastre, de stofă groasă. Avea faţa păroasă şi din când în când răcnea la fereastră; şi venea la masă, tăcut, seara, când Petre era ostenit şi nu se mai gândea decât la mâncare şi la somn; tata se aşeza   pe  scaun şi    ofta. La început Petre nu                             ştia ce înseamnă asta. Tata era
   voinic ; ridica pe  Petrişor,   cu o mână, până în tavan.                            Câteodată îl şi bătea, dar, după
   asta, ieşea întotdeauna repede din odaie. Acuma, însă, de când ofta seara la masă, toate lucrurile păreau posomorite, la lumina lampei. Mama vorbea mult şi câteodată era chiar veselă. Tata n’o asculta ce spune.
        Petrişor a râs când l-a auzit pe tată-său oftând întâia oară ; era şi de râs omul ăsta bărbos şi mustăcios care ofta, aşa, deodată... Tată-său s’a uitat la el şi a spus: „Bietul copil!" Petre şi-a acoperit ochii cu mâna şi a început să plângă cu hohote. Privirea tatei alunecase parcă departe, departe, —• şi era nespus de tristă.
        Dar Petrişor îşi avea reţeta lui ; de data asta, nu isbutise, însă a doua zi izbuti: şi când tata oftă din nou, se gândi, deşi îi era frică văzându-1 aşa de trist, se gândi, — adică nu, simţi — că toate acestea erau numai o joacă şi că el, Petrişor, nu era nimic.
        Luă pâinea şi o întinse tatei, însă nu cu milă : „Uite, asta-i aur, mănâncă şi ai să vezi cum ai să râzi". Tata începu într'âdevăr să râdă: „Aurul nu se mănâncă". Petre îi răspunse şi era foarte convins că tată-său minte : „Aurul e bun şi tot ce-i bun se
                                                           323
© BCU Cluj
      poate mânea". Mama începu şi ea să râdă, până când tata îi spuse „Nu mai râde ca o proastă!". Mama tăcu, tăcu şi Petre, Tata începu să mănânce.
            De-atunci Petre se simţi departe de tată-său. Când tata se aşeza la masă cu chipul lui posomorit, Petre se uita la el, pe urmă arăta pâinea şi îi spunea cu un fel de milă : „Asta-i aur" — şi tăcea. Tata mormăia şi zâmbia; mama îl săruta pe Petrişor. II săruta des şi tare, II gâdila până când îi dădeau lacrămile ; asta nu trebuia să vadă tata. De câteva zile încoace nu-1 mai gâdila, pentrucă Petrişor îşi aplicase reţeta.
            Se strecurase din braţele mamă-sei şi spusese : „Acuma sunt de lemn. Mai gâdi-lă-mă dacă poţi". Şi când mamă-sa îl gâdilă din nou, Petrişor nu mai râse. Mama se uita la el mirată, cu ochi mari: „ Ce    copil ciudat mai eşti şi tu !“, şi nu mai spuse nimic.
      Petre, însă, avea raţa lui, pe care o   iubea  mult. Tata şi mama     erau      mari şi vorbeau
      despre lucruri neînţelese. Raţa înnota liniştită pe iaz şi credea tot ce îi spunea. Vorbea de multe ori cu raţa despre soră-sa, care slujea la oraş şi care era mare şi ea şi pe care n'o mai văzuse de vara trecută, când tata venise cu carul cu grâu acasă şi Petrişor sta pe snopi în vârful carului. Mama stătea înapoia carului.
            Tata strigă deodată: „Uite pe Marial". Mama sări din car şi veni lângă tata, care mergea pe lângă cai. Petre se lăsă şi   el jos de pe snopi. Maria venea        către ei dinspre
      gară. Tata şi mama se uitară unul la    altul ; dar nu se grăbeau,    deşi      Petre alerga şi
      ţipa de bucurie. Păreau chiar că merg mai încet. Nici mama nu se grăbea. Zărise carul şi totuşi nu se grăbea ; avea în mână o pălărie de paie, cu o mulţime de flori roşii pe ea, multe, multe.
            Insfârşit se apropie. Spuse: „Bine v'am găsit!" Era roşie la faţă; părul îi flutura pe frunte.
            „Vasăzică aşa !“ spuse tata şi nu mai rosti o vorbă. Apucă iapa cea murgă de căpăstru, opri caii şi băgă biciul încetişor între hamuri, pe urmă mai spuse odată : „Vasăzică aşa!" Mama se uita ţintă la Maria, măsurând-o de sus până jos. Petre mirat, se uita şi el: trebuia să fi fost ceva în înfăţişarea Măriei, ceva pe care tata şi mama îl vedeau ; el însă nu putea să vadă nimic, oricât s'ar fi silit. Mama începu deodată să plângă, o sărută pe faţă, o lăsă din braţe, uitându-se iar lung la ea şi plângând tot mai tare, Maria sta fără o vorbă ; era galbenă la faţă ; şuviţe de păr îi cădeau pe frunte. „Ce are Maria ? strigă Petre, şi simţi cum îi curg lacrimile pe obraz. Tata privea drept înainte, dealungul drumului. Spuse : „Sue-te ’n car, Mărie", şi luă biciul. Mama voia să meargă alături de car lângă Maria, dar tata lovi cu biciul în pământ şi spuse: „Vino lângă mine!“ Mama strigă furioasă : „Nu ! Nu vreau !“ Tata dădu bici cailor: „Bine, stai lângă ea, dacă-ţi place !“
            Se întoarseră acasă ; tata mergea lângă cai, Maria stătea înapoia carului; lângă ea mergea mama şi îşi ştergea ochii cu mâneca ; când ajunseră în sat începu să vorbească, nu numai cu mama, ci şi cu cunoscuţi pe care îi întâlneau. Maria stătu tot timpul în car, intră în curte şi se dădu jos deabia când tata închise poarta. Petre stătea în vârful carului, printre snopi, tăcea şi nu înţelegea ce au cei mari de sunt aşa de posomoriţi. Sara, la masă, fu aşa de obosit că începu să plângă şi după aceea adormi. Aşa că nu auzi despre ce vorbeau tata, mama şi Maria,
            In ziua următoare întrebă unde e soră-sa. Mama avea ochii roşii ; tata era supărat Ii spuse: „Taci!. Mama îl luă pe Petre pe genunchi, îl sărută şi începu să se tângue: „Numai pe tine te am, numai pe tine te am !“ Şi atunci Petre ştiu că n'are s'o mai vadă pe Maria. Nimeni nu vorbea de ea. Numai raţa trebuia să ştie asta : Maria plecase, tata şi mama o alungaseră. Petre spuse raţei că Maria a plecat pentrucă i s'a întâmplat ceva
                                              324       '    ■
© BCU Cluj
     dar nu se întreba ce ar fi putut să fie- b era destul să ştie că i s'a întâmplat ceva neobişnuit. Şi tocmai de asta trebuia să plece-
          Acel ceva                                neobişnuit era ceva rău de tot, mai rău decât copilul pe care îl purta în
     ea Maria. Tata                               n'ar fi lâsat-o pe Maria să se urce în car, dacă ar fi ştiut,            .
          După ce Petre se culcase, tata împinsese lampa în mijlocul mesei: „Aşa — şi acuma spune, cine ţi l-a făcut" ?
          Maria nu plângea. Se uita înaintea ei, în gol. Pe faţa ei, în lumina lămpii, pe faţa ei albă din care numai buzele groase răsăreau sălbatece şi dârze, nu se vedea umilinţa ci mai degrabă sfidarea. La întrebarea tatei răspunse: „Nu ştiu" şi îl privi drept în ochi; o clipă numai, şi îşi lăsă pleoapele în jos. .
          Mâna mamei tremură pe masă. Mama ştia mai multe despre fată decât tata. Era fata el, numai a ei. Tata n’avea nimic cu ea. Maria se născuse acum şaisprezece ani când mama slujea la oraş. In sat era şi    un flăcău, acuma cam uscat   şi cam                               nesuferit,
     leneş, dar care şi acuma ştia să mai cânte cântecele acelea frumoase,   pe  care                            le învăţase
     când era soldat şi mama era fată tânără şi slujea la oraş. N'aveau bani nici el nici ea. Şi atunci a venit tata, care era mai bătrân cu mult decât ea şi aluat-o cu copil cu tot. N'a întrebat-o al cui e copilul. Avusese nevoie de o femeie ; la vârsta lui ar fi putut găsi ci1 greu o fată aşa de tânără şi de voinică, cum era mama, pe vremea aceea. Nici ea nu ar fi spus niciodată a cui era Maria, pentrucă flăcăul era argat în curte, şi se mai întâlnea cu el din când în când, în hambar, noaptea... Pe vremea aceea recolta era bună, dar mai târziu, înainte de a se naşte Petre, vitele se îmbolnăviră şi doi ani dearândul căzu grindina şi dădu jos toată secara. Flăcăul plecă. Acuma slujea altundeva, nu prea departe de aici. Nu mai ţineau acuma nici argat nici slujnică. Mama avea treizeci şi patru de ani, erâ voinică şi frumoasă ; tata avea cincizeci şi cinci. Era de înţeles pentruce Mariâ nu voia să spună nimic.
          Tata ridică fruntea ca un taur. Faţa îi era roşie sub părul stufos şi bălai. Mama îl sinrţi fără să se uite la el. II omor, se gândi mama, dacă face ceva fetei. îşi lăsă braţele în jos, încleştând pumnii; se uită pe furiş la tata, II mai ameninţase odată pe tata cu cuţitul când îl bătuse rău pe Petre, pentrucă copilul îl scuipase. Cuţitul era şi acuma pe masă.
          Tata isbi cu pumnul în masă. Lampa fâlfâi negru. Toţi stăteau parcă aşteptând ceva ; şi deodată Maria începu să vorbească, fără lacrămi, liniştită. Nu, ea nu se gândea deloc la copilul pe care-1 avea în ea. Stăpânii la care slujea, când au văzut că e însărcinată au dat-o afară; când a plecat a luat un portofel cu parale. Trei zile a fost chelneriţă-A fost descoperită de poliţie. După ce a stat o săptămână închisă, i-au dat drumul ca să nască acasă, I s'a spus că după două luni are să fie judecată. Şi acuma a venit; portofelul l-a furat pentrucă stăpânul se purtase urât cu ea şi o înjurase. Şi, pe urmă, avea nevoie de parale.
          Tăcu, Tata şi mama se uitară unul la altul. Mama nu mai simţea nicio mânie. Aştepta să vorbească tata. Tata tăcea. Mama se uita la cuţit ca şi cum ar fi vrut să spuie : „Vezi tu, Mărie, ar trebui acuma să te omoare". Dar nu spuse nimic. Maria plângea ? 0 lacrimă căzu pe masă. Mama o luă în braţe şi o strânse la piept. îşi simţi braţele ţepene. Se lăsă iar, la locul ei, pe scaun.
          Apoi se ridică ; apuca pe Maria de gât şi o dădu pe uşă afară. Luă lampa de pe masă, din cui cheia dela poartă şi de pe scrin pălăria Măriei cu flori de hârtie roşie. Trecu prin curte cu pălăria în mâna stângă, în dreapta ţinând lampa deasupra capului, Maria stătea lângă poartă ; el îi întinse pălăria şi încuie poarta cu cheia. De obicei poarta nu era încuiată noaptea.
          Când tata se întoarse în casă cu lampa, mama stătea la masă ca o moartă. „A
                                                           325
© BCU Cluj
        plecat" spuse tata şi puse lampa pe masă. Mama luă cuţitul şi se repezi la el. El o izbi jos şi o calcă în picioare.
              Unul lângă altul în pat, nu dormiră toată noatea. Afară în grădină foşneau arţarii. Lumina lunii pătrundea prin fereastră. Se auzea răsuflarea uşoară a lui Petrişor. A doua zi era zi de seceriş.
              Recolta fusese bună şi amanetată până la ultimul spic. Tata ofta şi din pricina asta, în lunile lungi care veniră după aceea,
                                                        *
                                                      * *
              Erau acuma câţiva ani decând Petrişor nu se mai juca cu raţa de lemn. In casa cea nouă în care locuiau, erau o mulţime de sticle — o cămară întreagă plină de sticle, şi bucătăria. Mama avea un şorţ alb şi tata un şorţ cenuşiu; haina lui albastră de stofă groasă era ruptă demult. Nu erau nici boi, nici plug, nici copaci, nu erau nici lanuri, nici car, nici cai, afară doar de un cal care era zugrăvit la uşă, pe firmă. Pe cal era un om călare şi între picioarele lui sta scris cu litere roşii „La călăreţul”. Dealungul străzilor casele erau mari şi înalte şi oamenii vorbeau repede şi neînţeles. Numai în odaia din faţă, împrejurul meselor acoperite cu pânză, stăteau oameni cari semănau a ţărani, însă erau mai zgomotoşi şi mai murdari. Mulţi din ei ţineau bice în mână; iar în faţa casei stăteau camioane trase de cai voinici.
              Noaptea târziu, când se trezea la zgomotul pe care-1 făceau la masă tata şi mama, numărând bani şi scriind numere pe o hârtie, Petre rămânea cu privirea aţintită în gol. Felinarul din faţa casei trimetea o lumină palidă prin fereastră. Părinţii se răsuceau în pat. După o vreme, tata spunea deodată prin somn cu voce înăbuşită : ,,Cum mai foşnesc arţarii!". Mama râdea batjocoritor: ,,Da, arţarii! multe parale ai mai luat pe ei, nero-dule Tata se trezea din somn şi spunea: „Numai Petre să fie om cum se cade !" Şi mama răspundea repede : „Are să fie, el nu-i ca alţii!“. Tata spunea iar : „El e al meu !" Şi vorba lui avea ceva adânc şi potolit; mama hohotea batjocoritor. Când o auzea râzând aşa, Petre îşi trăgea plapoma peste cap. Ce întunerec era sub plapomă, ce întunerec ! Reţeta lui mergea şi acuma, dar mai greu ca altădată ; şi se schimbase şi reţeta. Vreau să plec, îşi spunea el, să plec departe şi să aduc aur, aur mult. Acuma umbla la şcoală şi ştia că aurul nu se mănâncă, însă ştia că aurul e bun. Din aur se fac bani. Ochii mamei străluceau când vedeau bani. Sunt prea mulţi bogaţi pe lume, spunea ea ; ar trebui să li se ia paralele. Noi suntem săraci. Tata nu putea să audă asemenea vorbe.
              Insă Petre le auzea cu plăcere, sau mai degrabă şi le rostea lui însuşi cu plăcere. Se gândea la ce ar zice tata când el, Petrişor, ar pune deodată pe masă un sac plin cu aur şi l-ar arăta cu un gest mărinimos, ca altădată în sat: „Uite aur!". Şi după aceea i-ar spune : „Cumpără-ţi îndărăt arţarii şi cumpără şi moara şi iazul şi pădurea !“ Mai că i-ar fi venit să spună : — „Şi cumpără-mi şi mie raţa, răţuşca aceea care înnota pe iazul morii...". Ori poate nu era aşa ? Nu, nu, aşa fusese. Acuma însă nu-i mai stătea bine lui, băiat de şcoală, să se joace cu o raţă. Şi afară de asta era greu de ştiut dacă nu cumva tata are să mintă iar şi are să se facă că nu vede aurul.
              Mama desigur l-ar vedea repede ; dar nici ea n'ar mai râde ca odinioară în sât-Ar pune repede mâna pe aur aşa cum făcea când aduna banii clienţilor la mese. Unchiul Hannes venea de multe ori pe la ei, se aşeza la o masă şi vorbea cu mama despre tot felul de lucruri: de unde vin banii pe cari îi au cei bogaţi, cum cei săraci sunt jupuiţi şi asupriţi, şi că dacă nu-i dreptate în cer trebue să se facă pe pământ dreptate, „Trebue ucişi cu toţii, striga unchiul Hannes, care se făcuse acuma rău şi urâcios şi care mai niciodată nu-şi plătea băutura şi mâncarea. Dar mama nu se uita
                                                                326
© BCU Cluj
     Ia asta pentrucă, după ce plecase şi el din sat îndată după ei, îi ajuta, la gospodărie, 1 se spunea tot ,,flăcăul'1 şi putea să cânte tot aşa de frumos ca altădată. Stătea tot timpul în odaia din faţă, cu clienţii. Când nu dormea şi se gândea la aur, Petre îl auzea de multe ori vorbind cu mama,                                         *
           Intr’o bună zi, când Petre veni acasă, mama îl luă şi-l sărută aşa cum nu-1 mai sărutase de multă vreme, desmierdându-1: „Dragul mamei drag !“ Tata intră tocmai atunci în bucătărie; întâi mormăi ceva, pe urmă spuse tare: „Două perechi de crenvişti". Mama lăsă pe Petre, luă repede crenviştii şi îi aruncă într’o cratiţă cu apă fierbinte de pe poliţă. După asta îl lua iar în braţe pe Petre, Şi îi spuse repede :
           —   Ce ai întrebat pe învăţător ?
           Faţa ei pe care începuse să se ivească câteva sbârcituri, tremura de bucurie. Petre se simţea foarte mândru, deşi în acelaş timp îi era şi puţin ruşine, povesti mamei, ceeace ea dealtfel ştia: îi spusese unchiul Hannes. Unchiul întâlnise pe învăţător pe stradă şi îl întrebase ce face Petre la şcoală. învăţătorul răspunsese că învaţă bine, şi adăugase : „Un copil ciudat. Acuma de curând mă întreba cum poate cineva să se facă bogat mai repede. Eu îi răspund : Prin muncă. Atunci el îmi spuse : Tata şi mama muncesc foarte mult şi sânt săraci. Eu atunci, nu ştiu ce mi-a venit, nici eu nu sunt bogat,.. îi spun: Mai trebue să ai şi noroc. — Bine, atunci vreau să am noroc să cumpăr înapoi tatei grădina cu arţari ca sa dau bani mulţi mamei. Ciudat copil !”
           —        Da, da, răspunsese unchiul Hannes, aşa e. E băiat dela ţară. Dar să ştii dumneata că vinovaţi pe lumea asta sânt numai bogaţii. Trebue ucişi, Domnule învăţător, trebue ucişi! Mie unuia nu-mi trebue bani. Dar ar trebui omorîţi toţi necinstiţii, toţi fabricanţii şi toţi jidovii cu parale ; da, da, toţi ar trebui omorîţi!
           învăţătorul se făcuse roşu la faţă, se uitase repede împrejur şi plecase. Unchiul scuipase în urma lui.
           Petre povesti mamei ce îl întrebase pe învăţător, însă nu pentru acea nevoe de bani. Dar mama ştia şi îi spuse sărutându-1 şi desmierdându-1 mereu. Tata stătea şi el şi aştepta crenviştii. După ce îi scoase din cratiţă întinse mâna, care mirosea a vin, şi-l mânji pe cap.
           Din ziua aceea mama nu mai lăsă pe tata să-şi facă socotelile cu glas tare, seara, înainte de culcare. „Copilul are nevoie de linişte" spunea ea. Tata da din cap. „Ce bine ar fi dacă i-am putea lăsa ceva parale" spunea mama. După ce se culcau, mama începea să vorbească tatei despre cămara cu sticle. Ar putea să pue un pat, un scrin, două scaune, un lavabou şi să facă din ea odaie de oaspeţi. Birtul lor, s'ar putea chema „Hotelul la Călăreţul", Ar avea clienţi cu siguranţă. Mama vorbea mult şi tare despre asta. Au să tragă la ei oameni bogaţi cu parale multe, negustori de vite şi ţărani cuprinşi. Dar tata nu voia să audă de aşa ceva: spunea că asta costă bani şi nu aduce niciun câştig. Mama nu se lăsa, şi în sfârşit într'o seară, prin Iunie, îl convinse. Ferestrele erau deschise către stradă. Nu se auziau foşnind arţarii, numai nişte câini se auzeau lătrând, şi mai că ai fi spus că sânt din nou în căsuţă lor la ţară, unde noaptea lătrau dulăii curţii. Mama îşi începu iar vorba : ,,lui Petre i-ar părea bine dacă ar face odaie pentru oaspeţi ; el e mâhnit din pricină că nu ne merg bine afacerile". Tata aseulta cum latră câinii: „Ia taci“ spuse el şi trase cu urechea. „Sântem în Iunie,,, E vremea coasei... Oare cât o fi de înalt grâul ?“
           Mama vorbi mai departe : „e păcat să laşi pe drumuri un copil ca ăsta... Mai degrabă ar fi în stare ea să se ducă să fure — sau să omoare pe cineva. Hannes avea dreptate când spunea că cei bogaţi trebue ucişi". Tata răpunse :
           —   Hannes... Ia, un pierde-vară !
                                                              327
© BCU Cluj
             Un pierde-vară! Ba are dreptate ! Şi el e de părere să facem odaie de oaspeţi.
             Tata voi să spue că ce-i pasă lui Hannes, dar cânii începură din nou să urle. II dureau ochii.
             Mama tăcu o clipă; apoi, deodată, spuse cu un glas, pe care Petre îl auzise de multe ori, cu un glas scârşnit, adânc şi tăios :
             —  Maria a făcut bine ce a făcut.
             N'avea nevoe să spună mai mult. Cu inima bătând, Petre auzi cum tata se ridică în capul oaselor, în pat, O clipă nu i se auzi decât răsuflarea gâfâită. Pe urmă se culcă din nou,
             —        Fă odaia de oaspeţi, spuse el cu un oftat. Şi adăugă aspru: Dar să ştii că eu nu mă amestec în treaba asta !
             In noaptea aceea Petre nu dormi multă vreme. Nici nu mai ascultă ce şoptea mama despre aşternut şi lavabou, bani şi clienţi, Se gândea. La ce anume, n'ar fi putut spune. Nu era mult de când îşi întrebuinţase reţeta spunându-şi: trebuie să ai noroc aşa cum zice profesorul. Ştia că are noroc şi acuma ; şi peste doi ani, când are să aibă patrusprezece are să aibă şi mai mult noroc. Acuma însă ar fi avut nevoie de altă reţetă : In fundul sufletului lui, acolo unde era singur stăpân, era un loc unde stătea raţa. Cum se uita în locul acela se trezea iar în lumea raţei, era Nimic, şi raţa înnota. între picioarele lui, adică nu : între moară şi marginea pădurei, Prin faţa morii treceau carele cu grâu, tata mergea alături de iapă cea murgă, mama înapoia carului. Şi iată că toate se întâmplau ca altădată : iat’o pe soră-sa Maria, tata şi mama uitându-se cu ochi mari la ea, şi tata bagă biciul între hamuri. Pe urmă pălăria cu flori roşii şi acel ceva ciudat care trebue să fi fost în înfăţişarea mamei, şi dispariţia Măriei...
             A doua zi Petre veni în faţa maică-sii :
             •— Unde e Maria ?
             Mama tocmai se certase cu tata.
             —  Tată-tău a alungat-o, Nu-1 întreba, că te omoară în bătaie.
             Mama tăcu, îşi întoarse privirile în altă parte. Era mai bine ca Petre să nu ştie despre astfel de lucruri, care porneau de demult, de pe vremea când Hannes era soldat şi ea slujea la oraş. Şi mai erau şi nopţile din hambar, şi alte nopţi în odaia din faţă, de care copilul n'avea nevoie să afle.
             Petre nu se încumetă să-l întrebe pe tata. Barba tatei era acuma căruntă bine, degetele îi erau noduroase şi strâmbe de podagră, dar braţele îi erau încă puternice. Acuma sta în mijlocul odăiei, privind ţintă în faţa lui şi scrâşnind din dinţi. Nu părea supărat, ci absent. Deabia când intră unchiul Hannes trecu în dosul tarabei.
             Hannes era în fiecare zi primul client al prăvăliei.
             —  Bună dimineaţa, spuse el, se aşeză şi îşi întinse picioarele sub masă.
             Tata dădea bună ziua tuturor oaspeţilor, numai lui Hannes nu. Ii puse şi de data asta rachiul pe masă şi ieşi, fără a vorbi. Şi atunci Petre simţi că trebue să facă ceva, o faptă foarte mare şi foarte însemnată. In prăvălie nu era decât el şi unchiul Hannes nu era primejdios ; Petre ştia că unchiul avea faţă de el oarecare teamă, odată chiar îi dăruise o praştie pe care i-o luase tata :
             —   Nu trebue să ei nimic dela Hannes ; e un servitor.
             Petre nu mai primi nimic dela Hannes, dar de data asta îl întrebă de ce a alungat-o tata pe Maria.
             Hannes începu să tuşească, încurcat.                                --
             —   Dracul ştie ! spuse el şi tuşi tot mai tare.
             Se îngălbenise puţin la faţă, vorbi:
             —  Ce-ţi trebue să ştii ? şi se uită pieziş la Petre. Şi adăugă :
                                                                328
© BCU Cluj
         —   Eşti încă un copil.
         Şi trase un gât de rachiu.
         Petre simţi cum îi bate inima. Se aplecă peste masă, lângă Hannes :
         —   A făcut ceva rău?
         —   Rău ?, spuse Hannes, şi bău din nou.
         Mai întrebă odată:
         —   Rău ? şi căzu pe gânduri.
         In casă era linişte. Tata spărgea lemne în curte. Loviturile se auzeau, ritmic şi măsurat. Hannes sorbi din pahar, îşi lăsă capul pe mâini. Stătu aşa câteva clipe. Petre se uita cu ochi mari la el. Sta neclintit : desigur că unchiul Hannes ştia ; de asta era aşa de posomorât. Unchiul Hannes pe care nu-l necăjea niciodată nimic, era acuma posomorât, Petre înţelegea însfârşit foarte bine, pentru ce tata nu voia să audă de Măria.
         întinse încetişor mâna şi o puse pe umărul lui Hannes :
         —   Aşa-i că a făcut ceva rău, rău de tot ? şopti el ţinându-şi răsuflarea.
         Hannes râse încetişor ; râsul lui semăna par'că unui geamăt.
         —   Rău ? A avut un copil, şi a furat... dela nişte blestemaţi de bogaţi!
         Tăcu, şi rămase aşa pe gânduri, fără să-şi ridice privirea de pe masă.
         Petre se gândea la ce auzise. Nu era nici mirat, nici speriat. Copii aveau multe fete. In casa vecină era o fată care avusese şi ea un copil; tatăl ei fusese foarte supărat, dar acuma îi trecuse supărarea şi îl vedea jucându-se cu copilul. In cârciumă, servitoarele care veneau să cumpere vin, râdeau cu argaţii. Petre ştia despre toate. Era ceva misterios şi cam ciudat. Toată lumea făcea aşa. Dar Maria furase.
         Se furişă din casă şi o luă pe uliţi până ajunse la marginea orăşelului, pe malul gârlei, peste care se vedea câmpul. Se gândea mereu, dar nu putea găsi nici-o explicare. Noaptea, în pat, când tata şi mama adormiseră demult, găsi ce căuta : Maria furase, ca să aducă banii tatei şi mamei, însă tata se supărase şi o alungase pe Maria. Nu trebuie să furi,se gândi Petre ; eu n'am să fur; eu vreau să muncesc. Tata a alungat-o pe Maria însă ea a vrut să facă bine, a făcut ceeace mama şi unchiul Hannes spun mereu că trebuie făcut. Bogaţii au prea multe parale. Tata e mândru, şi eu vreau să fiu mândru, vreau să muncesc, Maria, însă avea suflet bun,,.
         Când adormi văzu în vis pălăria Măriei cu flori frumoase de hârtie roşie. Dar Maria era şi mai frumoasă, aşa cum stătea, tristă şi umilită, pe marginea carului.
         Era pe vremea când Petre împlinise doisprezece ani. Se întâmpla demulteori să ducă sticle de bere prin vecini. Bacşişurile pe care le căpăta le ascundea într'un ciorap vechi. Profesorul, la şcoală, vorbi odată despre oamenii care au puterea să facă bine, şi puterea asta se numeşte voinţă şi cel care vrea să facă ceva bun şi înalt în viaţă trebue să aibă voinţă. De atunci Petre îşi găsise o nouă reţetă şi reţeta asta purta numele de Maria,
         Maria fusese la închisoare. Asta aflase Petre dela Hannes, După câteva luni de celulă îi dăduseră drumul. Maria plecase în lume, nimeni nu ştia unde.
         Hannes încheiase astfel:
         —    Numai bogaţii sunt vinovaţi.
         Şi nu mai spusese nimic.
         Lui Petre îi era destul cât aflase. Maria a furat şi a fost la închisoare. Dar ea făcuse asta cu gând că face bine, Acum Petre ştia de ce spunea mama că celor bogaţi trebue să li se ia banii şi să fie daţi celor săraci. Mama voia să dea dreptate Măriei, Şi Maria nu furase pentru ea, ci pentru tata şi mama.
         Petre, când sta pe malul gârlei sau noaptea în pat, nu se mai întreba nimic- Era
                                                              329
© BCU Cluj
I
        liniştit, pentrucă acuma avea ceva în care credea, cum credea odată în raţa de lemn pe iazul morii. Credea în Maria, care avea numai gânduri bune şi voia numai bine, O vedea mereu tristă, cu pălăria ei cu flori roşii. Biata Maria ! El, însă, era mândru ; el nu fura. Era ca şi tata. Nu trebue să furi; nici Hannes nu fura ; vorbea numai de furat. Dar, deşi nu fura, Petre niciodată n'ar fi alungat-o pe Maria, Era urât din partea tatei că făcuse asta. Petre se gândea că e mai puternic decât fetiţele de vârsta lui; îi era milă de ele. Nu-i plăcea să se joace cu ele, dar nici să le bată n’ar fi putut. Nu-i plăcea de obicei să se joace cu copiii; stătea mai mult pe acasă şi era cuminte ca să facă plăcerea mamei, pentrucă ea dăduse dreptate Măriei. O iubea pe mama ; ar fi sărutat-o cu plăcere, dacă nu i-ar fi fost frică de îmbrăţişările ei sălbatice.
              In hotelul „La Călăreţul" poposeau în fiecare noapte călători. Se târguiau asupra preţului şi trebuiau să plătească înainte,
              Intr'o seară Hannes sta cu unul din ei la un pahar de vin.
              Străinul avea degete groase, o faţă rotundă, cu o mustaţă mică şi neagră; hainele, de stofă bună, erau mai curate decât hainele oaspeţilor de până acum. Purta la degetul cel mic un inel cu pecete şi bătea cu el în masă când voia ceva. Mama se grăbea să-l servească. Şopti tatei : ,,E un domn !". Tata nu păru că ia în seamă ce-i spune şi continuă să spele nişte sticle la robinet. „Du-te în curte cu sticlele", îl sfătui femeia. Tata nu se clinti din loc. Petre sta lângă el şi îi întindea sticlele. Se uită mirat la mama.
              Străinul cel gros începu deodată să râdă cu hohot:
              —   Mă ! strigă el, tu eşti un fel de bolşevic !
              Se sprijini cu coatele pe masă şi-l măsură pe Hannes de sus până jos, ca şi cum i-ar fi spus : Mi se pare că eşti un mare dobitoc !
              ■— Ia ascultă! strigă Hannes, întinzându-şi picioarele cât nişte catalige. Şi continuă cu putere :
              — Ce ! nu-i ruşine ca atâţia oameni de treabă pe lumea asta să trăiască în mizerie! Uite pe birtaşul nostru: a fost odată bogat săracu şi acuma spală sticle şi de abea are cu ce trăi ! Asta, numai din pricină că sunt prea mulţi bogaţi pe pământ!
              Mama veni lângă masă şi dădu din cap : Aşa-i cum spune ! Tata se uită numai spre ei, voi să spuie ceva, dar, cum Petre era lângă el, scuipă într'o parte şi începu iar să spele sticlele,
              —   Ce tot spui! strigă străinul cel gros. Uite, aici e totul!
              Şi îşi arătă braţele vânjoase. Continuă:
              —         Munca ! Nici eu nu aveam nimic şi acum am o măcelărie, am nevastă şi trei copii. Şi tu ai avea acuma, ca şi mine, bolşevicule, dacă ai fi muncit. Dar mi se pare mie că mai mult stai şi beai colea la masă...
              Lui Petre îi căzu sticla din mâini, când îl văzu pe Hannes că se întinde peste masă către străin, uitându-se crunt...
              —         Stai liniştit, băiete, spuse măcelarul şi îi arătă pumnul. Tata ieşi de după tarabă Mama se amestecă în vorbă:
              —   E bolnav ; şi arătă pe furiş spre Hannes. A avut multe de îndurat,
              Hannes nu spuse nimic. Faţa i se limpezi. Fusese ceva în glasul mamei care suna ca o înştiinţare. Şi, pe urmă, măcelarul părea să fie voinic.                       ,
              .— Ei, atunci e altceva ! strigă măcelarul.
              întinse mâna lui Hannes. Acesta se încruntă şi dădu din cap de câteva ori, ca şi cum ar fi stat la gânduri, apoi dădu şi el mâna. Fumară câte o ţigară. Străinul spuse că voia să cumpere nişte vite; a auzit că pe aici s'ar găsi vite frumoase ; de data asta a venit încoace, deşi dela el e departe ; mâine de dimineaţă are să vie şi nevastă-sa,
                                                                   330
© BCU Cluj
     care e dintr’un sat aproape de aici. I-a spus să întrebe de el la un cunoscut.
          Hannes nu mai spunea nimic. Mama tăcea şi ea, cu ochii în lumina turbure a lămpei. Măcelarul plecă la culcare.
          —   Porc bogat! mormăi Hannes în urma lui.
          Tata ieşi în curte. Odaia birtului era plină de fum. Petre luă sticlele una câte una, le privi în zare să vadă dacă sunt curate şi le aşeză, pe rând, în raft,
          —         Oare de ce a minţit mama ? se gândi el; Hannes e sănătos ; nu vrea să lucreze, asta-i !
          Nu prea erau dienţi. Veneau tot mai puţini, de când se clădise în apropiere o ospătărie mare. Acolo se auzeau în fiecare seară cântece şi râsete. Aici, în birt, nu era decât mama şi cu Hannes. Stăteau alături la o masă şi vorbeau în şoaptă. Aşa făceau, în fiecare seară, decând ţinea minte Petre. Hannes era leneş, dar îţi făcea milă când te uitai la el; eră mereu nebărbierit; slăbise ; nu mai cânta ca altădată ; iarna tremura de frig, pentrucă n’avea ce să mănânce.
          —   Am să-l ajut şi pe el, se gândi Petre, pe el şi pe mama.
          îi vedea pe amândoi cum şopteau şi dădeau din cap,
          —         Nu ! nu fac asta !. spuse deodată Hannes, şi se uită parcă speriat în jurul lui, opintindu-se în masă cu amândouă mâinile. Nu ! nu fac asta !
          Mama arătă cu capul, pe furiş, spre uşa odăiei de oaspeţi şi şopti domol :
          —   Doarme tun !
          Lui Petre i se păru deodată că iar vede un punct luminos în adâncul sufletului lui, nu mai mare decât flacăra   lampei care pâlpâia  pe                           masă, între cei doi. Şi în punctul
     acesta i se lămuri deodată un   gând, un gând    mult  mai puternic                                 şi mai mare decât
     spaima care îl cuprinsese cu o clipă înainte. Lovi uşor într'o sticlă; sunetul se auzi, limpede, în liniştea odăiei. Nu  se mai uită să  vadă  ce                            face mama    şi cu Hannes ; auzi
     numai cum tresăriră amândoi şi cum Hannes,       după  o clipă de tăcere, se ridică dela masă.
          —   Noapte bună, Petre, spuse el din pragul uşei, şi glasul lui părea foarte vesel.
          Lui Petre începu să-i bată inima tare. Intră repede în odaia de      culcare, se                            des-
     brăcă, se aşeză în pat şi începu să plângă. Pe urmă, se      mai linişti :
          —   De n’ar veni cineva acuma, se gândi el. Numai      tata  poate să vie,  numai                          tata.
          Nu stătu multă vreme singur. Mama şi tata intrară împreună,
          —   N'am încasat astăzi decât banii dela măcelar şi     opt litrii de vin,  spuse                          tata.
          Mama nu răspunse. Se aşeză pe pat; Petre auzi cum se desbrăca. Nu se mai
     tângui cum făcea în alte seri. După ce se culcă şi tata, în odaie s.e făcu o linişte de parcă ar fi murit cu toţii.
          —         N’au adormit, se gândi Petre. Dar auzi imediat răsuflarea adâncă a tatei. Mama nu doarme; şi Petre ştia că gândurile ei nu sunt bune. Tata era bun, el putea să doarmă. Ca în fiecare noapte, Petre o văzu pe Maria cu pălăria ei acoperită de flori şi pe tata. Şi îi veni în gând că, cu ei amândoi, ar putea s’o ajute şi pe mama. O ! cum voia asta ! Pe urmă, adormi,
          A doua zi dimineaţa tata se duse în târgul de vite. îşi luă bastonul pe care acuma îl păstra întotdeauna când avea de mers undeva şi ieşi din casă. Plecă şi măcelarul, după ce aduse aminte mamei să spună nevesti-sei să-l aştepte.
          Petre era în vacanţă. După mâncare, se gândi că acum a venit vremea să facă şi el ceva pentru părinţii lui. Ciorapul în care îşi strângea bacşişurile era pe jumătate plin. Se gândi că ar trebui să şi găsească ceva de lucru în timpul vacanţei. Chiar de azi are să înceapă să caute. Mai întâi trebuia să ducă berea la cele opt ateliere, ca în fiecare zi. De aici nu ieşea niciun câştig, dar după asta îi rămânea vreme destulă. Se duse
                                                            331
© BCU Cluj
       repede la treabă. Mama spăla rufele în albie. Sticlele de bere erau aşezate frumos în paner. Petre luă panerul şi ieşi în stradă. Nu avea putere să se uite la mamă-sa, care, când îl văzuse, îşi plecase ochii.
             Mama spăla mereu. Din când în când îşi trecea mâna udă peste frunte, suspinând : Ah ! Doamne ! După asta începea iar să frece rufele cu putere. Nu ofta nici din pricina măcelarului, nici din pricină că îl îndemnase pe Hannes să fure,,. Acuma, la lumina zilei, totul i se părea aşa de înţeles ! Dar şi măcelarul, de ce voise să-l bată pe Hannes ? Da, Hannes era leneş, dar cine înţelegea mai bine decât el ce-i mizeria ? Acuma, când se gândia bine, îl îndemnase să fure numai din milă pentru el. Chiar aşa ! Răsuflă o clipă mai uşurat, dar îndată i se păru că nu-i tocmai aşa de adevărat ce se gândise adineauri. De multe ori, noptea, când tata gemea prin somn după arţarii lui, ea se gândise la astfel de lucruri. La ei nu prea veneau oameni bogaţi: mai mult meseriaşi, cărăuşi şi ţărani cu pungile goale. Dar dacă se întâmplă să le cadă vre-un client ca măcelarul ăsta, parcă mai ştie el câţi bani mai are în pungă ? Nu e păcat să munceşti aici din greu, zi şi noapte, şi măcelarul să se îmbogăţească ? Dacă Hannes nu vrea, are să vrea ea. A avut şi ea, odată, casă şi pământ şi parale — acum s'au dus toate ! Au ajuns în cârciuma asta. Abia câştigă cu ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace. Şi dacă tata s'ar îmbolnăvi cumva ?... Da ! Are să facă ea, ceeace Hannes nu. voise să facă. După amiază, când măcelarul are să doarmă. Nimic mai uşor. Trebuia neapărat — altceva nu mai rămânea de făcut. Nici taxa lui Petre la şcoală n’avea cu ce s'o plătească.
             Femeia îşi puse capul în piept. Petre... cum are să-l mai poată privi în ochi ? Bine înţeles, Petre nu trebuia să afle. Da, dar aflase de pe acum- Şi mama căzu tot mai mult pe gânduri.
             O femeie înaltă şi voinică întră tocmai atunci pe uşă. Era încă tânără, cu faţa rotundă şi frumoasă. Ţinea în mână un săculeţ de argint şi era îmbrăcată într'o rochie roză, întrebă din prag:
             —  Aici stă bărbatu-meu ? Şi spuse numele măcelarului.
             —        Da, răspunse mama şi ridică fruntea. Rufele care tocmai le ţinea în mână căzură jos, făcu un pas, răsturnă un scaun şi se opri, O clipă, cele două femei stătură faţă în ţaţă. Mama şovăi, ca ameţită, întinse braţele în gol şi căzu. Maria se repezi s'o sprijine, o puse pe un scaun şi se aşeză lângă ea- Picioarele îi tremurau.
             Nu găsiră să-şi spună o vorbă. Mama mângâia mânile fetei. In vremea din urmă, se gândise rar la ea, însă, la început, îi fusese greu şi urât fără Maria. Cu tata nu putea vorbi despre ea ; chiar cu Hannes nu-i prea venea să vorbească, Şi acum, deodată, Maria era în faţa ei, voinică, sănătoasă, — cam rece, cam străină, — dar, oricum, era în faţa ei; abia îi venea să creadă.
             Intr’adevăr, Maria sta dreaptă şi încruntată pe scaun. Când o văzuse pe mama ochii îi străluciseră o clipă. Acuma însă privirile i se întunecaseră, ca şi cum s'ar fi gândit la ceva urât şi neplăcut.
             —   Nu te-am alungat eu,.., şopti mama, cu glas tremurător.
             —   Nu, nu... ştiu, spuse Maria, şi-i mângâie degetele ude... Aţi închiriat birtul ăsta?
             —   Da, Tata e în târg.
             Maria scutură din cap. Dar deodată tresări. Petre intrase repede pe uşă, cu panerul în mână. Se opri pe loc ca înlemnit. 0 clipă numai şi simţi cine era femeia aceea străină care sta de vorbă cu maică-sa. Nu strigă, puse paneul pe tarabă şi veni spre soră-sa. Ii străluceau ochii:
             —   Maria!
             Şi îi întinse mâna. N'o îmbrăţişa, ci numai se uita la ea- Aşa dar Maria era iarăş
                                                                332
© BCU Cluj
    printre ei. Ce bine că venise ! Avea rochie roză şi pălăria o avea tot cu flori, galbene, care numai în amintire erau roşii, dar care erau galbene,
         —   E Petre, spuse mama,
         Maria şovăi o clipă şi îl sărută. Petre de-abia răsufla de bucurie. Trecu încetişor după tarabă, 0, ce luminos i se părea totul! Se aşeză jos pe scânduri. Nu mai voia să vadă nimic, Maria era aici, O simţea fără s’o vadă,
         —   Unde e bărbatu-meu, întrebă Maria cu voce tremurată.
         Mama scoase un strigăt. Lacrimile începură să-i curgă: Măcelarul era bărbatul Măriei! îşi împreună manile : Ce noroc 1 Răspunse :
         —   E în piaţă.
         —■ Atunci, nu vine înainte de douăsprezece ?
         —   Spunea că la unsprere e aici,
         Maria scoase din sacul de buzunar un ceas de aur. Erau zece. Răsuflă, Par întrebă repede, cu grijă :
         —   Ştie că tu eşti mama mea ?
         —   De unde să ştie? Dar ce frumos ceas ai tu, Mărie! Ţi-a mers bine!
         Maria n'o asculta. Faţa ei aducea aminte mamei de o seară, cu ani în urmă, când stăteau la masă şi când tata s’a ridicat şi a luat-o pe Maria de gât şi a dat-o afară. Chipul fetei era şi atunci tot aşa de dârz ca şi acum. Şi acum, ca şi atunci, vorbea fără nici-o lacrimă. In vorbele ei era şi de data asta ceva nou, puternic, hotărît. Nu vorbea cu şovăeli, cum vorbea ţăranii, frazele ieşau limpezi şi sonere pe buzele groase şi pline. Şi ce spunea era adevărat. Mama nu putea decât să-i dea dreptate, deşi, şi acum parcă ar fi fost un cuţit pe masă şi mama s’ar fi gândit să spună : Pe tine ar trebui să te omor, Mărie.
         Maria spuse că bărbatu-său nu ştia că ea fusese în închisoare. Nici nu trebuia să afle. De asta, acuma are să plece şi mama trebue să nu spue că ea e fata ei. Pentrucă dacă află asta bărbatu-său, are să le afle şi pe celelalte. Mama trebue să-i spuie aşa : Nevasta Dumitale a fost şi te-a căutat ; e cam bolnavă şi s'a dus să te-aştepte la locul ştiut ; vrea să plece acasă. Dacă mama spune aşa, atunci are să fie bine, are să primească în curând nişte parale. Are să primească în fiecare an; măcelarul a avut o prăvălie bună, dar acuma treburile îi merg şi mai bine, de când Maria a pus banii ei în măcelărie. Mama trebue să facă aşa cum îi spune ; e vorba de fericirea lor a tuturora. Nici Petre nu trebue să sufle nimic.
         Ostenită, mama şopti încetişor că are să facă aşa cum îi spune, Erâ trisă, dar în acelaş timp se simţea parcă înseninată, îndurerată dar şi mulţumită. îşi spuse că tata n’are să afle nimic şi Petre are să tacă.
         —   Petre, n'ai să spui tatei că Maria a fost aici!
         —   Nu, răspunse Petre cu glas înăbuşit, din dosul tarabei,
    , Tăcu. Mama ofta încetişor, neputând să-şi ţie plânsul. In dosul tarabei, Petre se gândia ce trebuia să facă. Privea mâhnit în gol,
         Maria începu să povestească râzînd cât de cumsecade era măcelarul: a luat o, deşi avea un copil, pentrucă îi eră dragă ; pe urmă, a avut şi ea ceva bani,
    .   — Bani? De unde ai avut bani? întrebă mirată mama, printre lacrămi.
         Maria se uita la ea, cu compătimire :
         —         N'am fost aşa de proastă să ţiu banii la mine. Au găsit numai portofelul. Banii îi ascunsesem, N'au putut să afle unde. Le-am spus: i-am dat amantului meu şi nu spun cine e, pentru nimic în lume. Aşa le-am spus,
      - Râse, Şi mama începu să râdă, cu hohote, ţinându-se cu mâinile de piept:
                                                             333
© BCU Cluj
                                           - Bine ai făcut, Mărie! Bine le-ai făcut! Nimic n’au luat dobitocii! Aşa le trebue !
              Maria mai spuse că are trei copii şi că sunt sănătoşi şi că bărbatu-său are cai şi trăsură.
              —   I-auzi! strigă mama şi bătu din palme.
              —   Uite, inelul ăsta, spuse Maria, are un diamant, dar, ştii, diamant adevărat!
              Şi mama se uita cu ochi mari la inel. Nu, nu, tata n'are să afle nimic, nicio vorbă; mai degrabă îşi taie limba din gură decât să-i spună ceva.
              La despărţire se ţinu tare. Fata ei îi devenise puţin străină ; când se îmbrăţişară simţi ăsta cu atâta putere încât îi secară lacrămile. Şopti, cu frică:
              —   Şi mai dă-mi veşti despre tine.
              Maria se opri o clipă în pragul uşei, deschise sacoşa de argint şi puse în mâna mamai câteva bancnote. Apoi strigă, ţinând o monedă între degete :
              —   Petre, uite ici, ca să-ţi ţii gura!
              Petre ieşi încetişor de după tarabă. îşi strângea pumnii. Se opri în mijlocul odăiei.
              —   Haide, ia ! îi spuse sora.
              Petre scrâşni:
              —   Pleacă de aici!
              0 privea crunt. Buzele îi tremurau. Parcă ar fi vrut să se repeadă la ea,
              —   Ei, nu mai am vreme să stau, spuse Maria şi se mai întoarse odată către mama :
              —   Ia seama cu băiatul.
              Mama nu se mai uită după ea; veni repede la Petre:
              —   Ce vrei ? Hai să mergem !
              Şi o luă înainte. Petre mergea alături. După ei, ca un copil, venea măcelarul.
              Se întoarseră pe drumul cu salcâmi, trecură gârla şi intrară în oraş. Tăcură tot timpul până la birt. Ajunşi aici, măcelarul îşi puse pălăria. Era roş la faţă:
              —   Mă duc să vorbesc cu nevastă-mea.
              —   Bine, mormăi tată, privindu-1.
              Măcelarul continuă, încurcat:
              —   Mi-a fost întotdeauna soţie bună şi credincioasă.
              Tata îşi trase mâna pe care i-o întinsese şi intră în birt; Petre îl urmă, închizând uşa.
              Afară, Petre fusese ca orbit de soare. Aici în umbra odăiei, i se păru deodată că e noapte. Ar fi vrut să se scufunde încet, undeva, în întuneric. Pălăria Măriei avea flori galbene, altădată erau roşii. Dar acuma era altceva. Maria a minţit. Mama a vrut să fure. Petre căuta în el luminiţa aceea care făcea să i dispară orice spaimă. Dar ce putea să facă fără Maria ? Simţea cum îi cresc lacrămi în ochi. Mai bine să strângă din dinţi şi să tacă, să nu spue o vorbă. Să se facă mic, mic de tot. Pumnii i se descleştară.
              Hannes sta la o masă. Dela o vreme încoace bea şi la amiază. Azi, însă, paharul îi era plin ; nu se gândea să-l golească. Se uită cu priviri curioase la Petre şi la tata, care îşi rezemă băţul de perete. Mama se ridică la intrarea lor.
              Tata era ostenit. Se aşeză la tarabă, întâmplarea cu Maria fusese odinioară, departe, în sat. Acuma se gândea că vitele erau prea scumpe pentru el, în târg. Ridică fruntea şi spuse :
              —   Ascultă, femeie : dacă vine Maria, o dau afară, să ştii !
              —   Dacă zice aşa, aşa are să fie, gândi Petre ; tata ştie ce spune.
              Hannes luă pahirul şi-l goli dintr'o răsuflare. Se uită la mama cu coada ochiului şi zâmbi. Mamei nu-i mai era frică. Sta în picioare şi se uita la tata, gândindu-se :
              —   Ce dobitoc ! Maria e fată înţeleaptă. Pe când el, se munceşte ca un bou şi tot
        nimic nu are !                                                                           .
                                                              334
          ♦ • .
© BCU Cluj
         —         Maria e copilul meu ! Spuse ea, şi luă sticla să toarne lui Hannes. Nu te priveşte pe tine ce am eu cu ea !
         Petre nu-1 văzuse niciodată pe tata aşa cum îl văzu acuma. Hannes se făcu ghem pe scaun, de spaimă. Tata se sprijini cu amândouă mâinile de tarabă, aplecându-se. Fruntea îi era roşie.
         Mama strigă :
         —         Pofi să mă baţi cum m’ai bătut şi atunci când ai alungat-o pe Maria. E mai deşteaptă de cât tine şi are bani!
         Petre se apucă cu mânile de piept. Tata ieşi de după tarabă. Femeia nu se clinti.
         Petre ţinea încă ochii închişi când auzi uşa deschizându-se şi pe Hannes strigând din prag :
         —   Maria e fata mea !
         Mama scoase un strigăt batjocoritor aşa cum o auzea de multe ori, noaptea, când tata asculta cum latră câinii.
         —   Acuma are s'o arunce în stradă, se gândi Petre,
         Dar nu se întâmplă nimic. Mama sta ghemuită pe un scaun. Tata sta în dosul tarabei.
         Petre deschise ochii : Maria era a lui Hannes şi tata nu spunea nimic.
         Mama luă sticla din care turnase lui Hannes şi o puse pe tarabă. Se apropie de tata şi începu să spele paharele. Tata se uită drept înaintea lui. Oftă, îşi scoase haina, o puse pe o masă şi îşi încinse şorţul. Mama luă haina şi o atârnă în cui.
         Insfâşit, tata vorbi :
         —   Treaba voastă! Eu nu mă amestec.
         Lui Petre i se păru că se dărâmă lumea. La un moment dat i se păruse că înţelegea totul: numai departe decât ieri. înţelegea şi îi era milă — o înţelegere şi o milă care porneau dela raţa lui de lemn care înota pe iazul morii .. Pe urmă toate porniseră dela Maria: ea era înţelegerea şi mila. Şi pe toţi trebuia să-i ajute el, Petre, aşa mic şi neînsemnat cum era...
         Şi acuma — când o văzu pe mama tăind pâinea şi neîndrăznind să-l privească, când văzu pe tata lepădându-şi cizmele grele şi vârându-şi picioarele în papuci cum făcea în fiecare zi — i se păru că nu-i adevărat ce vede, că nu putea să fie aşa.
         Ar fi vrut să afle care e adevărul, îşi încleştă dinţii. Voia să pătrundă adevărul, oricât ar fi fost de greu, Simţi că i se învârte capul. Se prăbuşi jos, strigând :
         —   Minţiţi! Minţiţi cu toţii !
         După amiază, când stătea în pat şi îl scuturau frigurile, Petre nu ştia că măce larul, Maria şi mama stăteau liniştiţi la masă şi beau cafea. Tata nu era cu ei, tăia lemne în curte. Iar prin faţa birtului se plimba Hannes, întrebându-se dacă trebue sau nu să intre,
                                                         (In româneşte de AL. A. PHILIPPIDE)
© BCU Cluj
                     P O E S I I
                                       DE                   '
                                       SANDU TUDOR
                 PENTRU MAREA NOAPTE A FECIOAREI
                        Bucură-te Seară a dorului deplin.
                        Inima, smerit ţi-a’ntrezărit şi cântă înargintatu-ţi chip de răsură sfântă, , înflorit cu cearcăn de inel virgin.
                        Moartă-i frumuseţea florilor de lut, de rugină faţa podoabelor iumeşti.
                        Numa Tu, chivotul nestricăciunii eşti, de-ai cuprins în Tine pre Cel-ne’ncăput îmi jerfesc lumina ochilor mei Ţie, ca să trec lăuntric sub cer înoptat, să-ţi privesc în cuget chipul ne ’ntina aşteptând doritul basm ce va să fie.
                        Peste seara minţii pecetia Ta, limpede, unică şi covârşitoare, îmi stă sus în creştet, călăuzitoare, în logodnă-albastră de stea logostea.
                        Mână-mă de-apururi din surâsu-ţi lin, prin veacul viclean şi de împietrire, la sorocul vieţii, un orb de uimire, să ating în praguri biblicul Amin. ~
                                     ANAHORETĂ
                        Mă închid ca floarea peste noapte sub petala gândului greu.
                        Mă îmbăt în lăuntrice şoapte din mirul Dumnezeului meu.
                        Bob de rouă, rugăciunea în mine, joacă uimitoare luminare :
                                       336
© BCU Cluj
                                mic sicriu cu oglinzile depline, mă repetă în larg de-alinare. N'am nimic din păgânul Narcis în tăgada ce o ţin pentru Rest, Cu nădejdea învierii din vis din smerenii vieţuesc fără gest.
TREISPREZECE STIHURI PENTRU CUTIA MEA DE LEMN
                        De când m'ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor, mă macină tortura măruntă a întrebărilor, mi se sbate în trup ţipătul uscat al muţilor, schioapăt a sbor avântul înfrânt al sluţilor.
                        Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui, către zodia de zămislire nouă a Faptului, să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi, din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.
                        Roata văzutului tot simt că nu mă adună
                        mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.
                        Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâe să se darme greu. Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu. .
                         Undeva pe ţărmul celălalt aî vieţii, în vioriu s’au închis vămile somnului.
                         Prin borangicul liniştii cu şapte peceţii sfios sue scările heruvimul Domnului. Pământul trezit între lumile-amândouă auzul înmiit către zori şi l-a deschis prin potirul florilor împrospătate de vis. Cum se ’nfioară cimbalul de argint al zării, sonor sub străvezii ciocănele de rouă ! Feciorelnic sună zumzetul Luminării: Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.
                 SOARE-RĂSARE
© BCU Cluj
              TRANDAFIRII DELA SADOVA
                        DE
                    GALA GALACTION
            Stăteam unul lângă altul, în trăsură, şi mergeam spre Ocolul Silvic de la Sadova. Era prin Mai sau prin Iunie şi drumul nostru trecea adesea pe subt nodoroase crengi de nuc, printre cascade verzi de ghiorghinari şi printre curpeni de mure. Toată valea pe care se înşiră şi se deşiră satul Sadova, trăia întinerită de ploile din urmă, sutît farmecul zilei înclinate spre vecernie.
            Gospodăriile săteşti — unele deasupra ălbiei Zalobului şi deasupra drumului, altele între drum şi Zalob — se cumpăneau pe povârnişuri şi căutau sprijin între crengile pomilor din curţi şi din livezi. Satul era pustiu în bună parte. Gospodarii erau în podgorii, la coasă, la praşilă, ori la pădure.
            Trăsura mergea domol şi desena în nisipul încă umed, urme capricioase, după linia drumului, strâmtorat de maluri, de garduri, de copaci şi de viroagele, rău acoperite cu podişci.
      Stăteam unul lângă altul şi puneam faţă în faţă — într'un ceas de vecernie înaltă şi aurie — două lumi, necunoscute între ele, două existenţe întâlnite indiferent, două suflete închise ca două castele, deadreapta şi deastânga unei frontiere, i      Eu veneam dintr'o călătorie lungă, semi-seculară. Avem în urma mea un trecut
      vast ca o arhivă. Studii, idealuri, lupte cu Himera şi cu Visul; o viaţă tristă, grea, strivită între pagini numeroase, scrise cu funingine şi cu sânge, o poveste amară şi dublă, o poveste cu două caturi: jos sărăcie, muncă, zbucium şi pâine greu agonisită pentru o casă de copii; sus grădinile suspendate ale Semiramidei, miragiul amăgitor al poeziei, viziunea Golgothei, cămăruţa scriitorului creştin, strein şi suspectat,..
            Iar alături de mine — adică la câteva mii de kilometri de depărtare sufletească!., — fiinţa, misterul, trecutul şi toată împărăţia lui, din care nu ajungeau la înţelegerea mea nici o rază şi nici o semnalizare. Dar stăteam unul lângă altul în trăsura care ne ducea când la deal şi când devale, pe subt arcadele stufoase şi printre grădinile pline de viţă şi de meri.
            Soarele se lăsa treptat spre pădurile aşezate în amfiteatru. In arena lor, stăteau heleşteul, chioşcurile şi gospodăria Ocolului Silvic. 0 hărnicire care se dădea pe faţă la tot pasul, o preocupare statornică de ordine şi de frumuseţe spuneau clar că directorul staţiunii este omul datoriei superior înţelese. Am intrat în şoseaua dreaptă şi netedă, care leagă poarta Ocolului cu casele din fund, şi am oprit subt perdeaua de carpeni de alăturea.
                                                               338
© BCU Cluj
           Tot aici am oprit şi altă dată,.. Am oprit într’o toamnă transfigurată, când valea străbătută azi era plină de moviliţe de mere aurii şi roşii. Şi te-ai coborît atunci din trăsură şi cu mână meşteră şi puternică ai priponit caii de un carpen... Şi gestul d-tale, din clipa aceea şi bărbăţia aceasta neaşteptată, subt înfăţişarea d-tale delicată şi lentăf au făcut să lumineze deodată, de la mine spre d-ta, rîuri de amintire şi de analogie...
           Ţi-am spus-o atunci şi mai târziu. Tot aşa era copila cutezătoare şi enigmatică, întâlnită într’o zi, de mult apusă, în noaptea pădurilor de brad dintre Secu şi Agapia... Dar a fost o trecătoare şi deşartă apropiere. Depărtările dintre noi, astăzi ca şi atunci, au rămas imense, siderale. Toamna aceea s'a sfârşit, pentru mine cu un cataclism meteorologic, iar din toată trecerea mea prin valea aceasta, au înflorit câteva pagini de efemeră aducere aminte.
           De data aceasta, a înflorit o lecţie întreagă. Am văzut şi am ocolit lacul pe care am plutit odinioară, potecile întunecoase ale pădurii şi mai ales grădina dela poalele conacului. Podoaba acestei grădini era un boschet de trandafiri albi, Dedeparte părea un colţ de iarnă şi de omăt, rămas în chip neînţeles, acum în aleanul şi în bogăţia frunzişului de vară. Erau sute de trandafiri albi, căzuţi ca din văzduhul zăpezilor imaculate, şi sprijiniţi între crengile stufoase şi ghimpoase,
           M'am oprit lung lângă această dalbă şi fragedă clădire şi am ridicat paralel, în gândul meu, construcţii analoâge, fantezii şi dealuri evangelice. Puteam să poposim şi unul şi altul, în faţa acestei privelişti atât de nevinovate şi de solidare cu visurile noastre din preajma orelor de rugăciune...
           Iată — în simbol şi’n prescurtare — câmpiile cele albe de lângă fântâna lui Iacob! Iată culmea de crini dintre Fântâna Măriei şi câsa din Nazaret, unde dulgherea micul Iisus ! Iată popas prielnic, iată loc de bună întâlnire, pentru gândurile noastre, pentru întrebările incerte şi pentru orice explorări involuntare, pornite reciproc între noi amândoi,,. Unde am putea să ne întrebăm mai nimerit cine sântem şi să ne privim ochi în ochi, decât în acest colţ, nins de trandafiri şi sigilat cu sigiliul eternei nevinovăţii,?
           M'am aplecat deasupra acestor trandafiri, cari desfătau seara şi sufletul meu, şi i-am contemplat în intimitate.,, Voiam să te chem lângă mine şi să te fac să simţi, la fel cu mine, priveliştea acestui giulgiu de trandafiri, vrednic să înfăşure rănile Mântuitorului. Dar m'am oprit, uimit şi îndurerat de mai atenta mea cercetare...
           Dalbii mei trandafiri erau bântuiţi, pe nevăzute, de mii şi mii de gâze şi de pureci ! 0 năvală intimă şi respingătoare, un popor de vietăţi, cu fel de fel de ierarhii şi de proporţii: roia, sonda, perfora şi sugea nevinovatele flori de omăt! Nici un bobocel fără aceşti vizitatori ageri şi voraci! Nici o frunză fără şiraguri negre şi clipitoare !,„
           Amărît, am închis cartea intimelor mele comentarii şi am suspinat, cu Iov (17, 14):
           — Zis-am putreziciunii: tu eşti părintele meu; şi viermilor: voi sânteţi mama şi sora mea!
           Pentru aceea, te-am lăsat să te plimbi, să vorbeşti cu oamenii cari lucrau, să te ocupi de tennis şi de cai.
           Şi la priveliştea trandafirilor nu te-am mai chemat...
© BCU Cluj
     OCT OMBRIE
          D E
        ION P I L L A T
                          R-odit se 'ndoaie ramul şi mână se ridică Deschisă ca o cupă sfinţită pentru har,
                          Căci vine iarăşi vremea când frunza cea mai mică Primeşte dela Domnul, al aripelor dar.
                          Se leagănă prin aer ce-a fost sortit ţărână,
                          Ce-a fost pe sus lumină se lasă la pământ. Deacuma sună ceasul să mergem mână'n mână Şi ce privim să fie blagoslovit şi sfânt.
                          Şi aerul şi-amurgul sunt numai amintire —
                          E vinul dealtădată ăl anilor din noi.
                          Mă leagă raza toamnei de tine cu dulci fire,
                          Atât de vechi că’n umbra privirii le cred noi.
                          Pe banca unde-o frunză de plută ancorează In seara unde-un suflet se strânge, de mai vii — Mi-oi odihni tristeţea de inima ta trează Ce bate’n golul toamnei ca toaca sus la vii.
© BCU Cluj
              UN PAMFLETAR AL CRUCEI: CHESTERTON
                        '           DE
                                   DRAGOŞ PROTOPOPESCU
                          •         I-
      In Gilbert Keith Chesterton ne întâlnim cu o personalitate multifarie. Romancier şi critic, poet şi filosof, teolog şi jurnalist, istoric şi epigramist, desenator şi autor dramatic, omul ne-ar descuraja numai cu simpla defilare a titlurilor cărţilor sale, dacă multiplicitate şi proteism n’ar fi însăşi nota scriitorului modern.
      Atâta că Chesterton nu cere atare paliatif. Cuvântul îi chiar repugnă, încălcarea terenurilor literare şi violarea compartimentelor la dânsul cade dincoace de spiritul vremei, pe care aproape îl ignoră. Nimic deci din sadismul literar gen Cocteau, D. H. Lawrence, sau Joyce, complăcându-se în dezagregare şi mistificare şi pentru care literatura e un joc cu literatura, o persifare a ei prin adaptarea la orice capriciu de creaţie, şi prin aceasta, deformarea ei în oglinda concavă a ironiei poetului, — un suprem romantism.
      Jocul cu literatura la Chesterton dimpotrivă e disciplinarea literaturei.
      Romanul, balada, pagina de critică sau de istorie, biografia ori controversa religioasă, devin la dânsul nu dispensarea unui eu care se pierde depăşindu-se, ci mobilizarea, în jurul unei atitudini unice, a tuturor contingentelor scrisului.
      Chesterton are oroare, dacă se poate spune aceasta despre un om cu totul strein, de arta pentru artă. Iar saloneriei literare îi preferă orice „pub“, ori han de ţară englez.
      Scrisul la dânsul e un postulat. 0 convocare de sinod la care un om cu faţa întoarsă spre .Dumnezeu, pune înaintea soborului ultima sa experienţă pe muntele Sinai.
      Citiţi începutul Ortodoxiei:
      „Singura scuză cu putinţă pentru această carte e de a fi un răspuns la o provocare... „D, G. S. Street a spus odată : Are să mă ’ngrijoreze filosofia mea atunci când D. „Chesterton ne-o va da pe a sa...
                                              341
© BCU Cluj
              „Ea face o sugestie neprecaută unei persoane care nu-i decât prea gata să scrie cărţi Ia cea mai slabă provocare".
              Iată deci un întreg volum, de 296 de pagini, deslănţuit.
              Numai că ridicătorul de mănuşi Chesterton are norocul să deâ în fiece pas de un Domn Street. Dacă nu în carne şi oase, în orice caz sub forma de roman, idee, piesă ori pamflet. Când nici astfel de provocări nu-i ies în cale, alarmat, se va provoca în gând. Dar prin aceasta numai puţin cartea se va schiţa actul fandărei şi va păstra în gălăgia vervei ceva din şuerul cavaleresc al floretei.
              Atitudinea aceasta de veşnic duel nu dă desigur autorului timp să-şi aleagă materialul. Nici chiar să-l gândească, uneori. Noroc că Dumnezeu cu care stă bine i-a dat din plin supterfugiul satirei şi-al ironiei, o ironie ea însăşi practică, nu intelectuală, pedestră, nu transcedentală.
              La provocarea indirectă a lui Spengler un francez a scris Apărarea Apusului, încordată de sveltă gândire, şi strânsă, ca în chingă, talia unui cruciat. La grozava, fiindcă filozofică, provocare a lui Street, un german ar fi răspuns cu o arhitectură de tomuri, în capitole şi subcapitole, care mai de care încălecate pe o cireadă de trimeteri, Chesterton, dimpotrivă, ne roagă dela început să nu ne aşteptăm „în expunerea filozofiei sale, la o serie de deducţii, ci, mai degrabă, la o serie de tablouri mintale". Atitudini mintale !.., Mai precis, fandări cu mintea spre platoşa sfidătoare din faţă,
              E bine să ni-1 fixăm în ipostasa-i caracteristică pe autor, înainte de a intra în scrisul său tenace şi fatrasier. Un Don Quijotte cu un braţ împrumutat Sfântului Francisc, cu celălalt lui Sancho Pan9a, bate aerul, cu vocea, sabia, bumbii risipiţi, mânecile şi faldurile tunicei. Un vârtej, în care luptătorul însuşi devine moara de vânt. Din zgomotul şi vălmăşagul ei n’ai mai pricepe nimic, dacă vârful săbiei n'ar scăpăra la răstimp cu steaua aprinsă 'n cer,                          .
              Abia atunci ghiceşti că nebunul e un sfânt. Şi-l ierţi pe fiecare prin celălalt..,
                                                                                           \ ’ •
                                                       H.                                        -
              Chesterton s’a pomenit autor tot aşa de natural ca şi catolic.
              Datele carierei scriitorului numai recent descoperit de Franţa dogmei sale religioase — unde onorurile i le-a făcut însuşi Claudel, în la Nouvelle Revue Franţaise — aproape ignorat aiurea sunt tot atât de sugestive pentru cititorul continental ca şi pentru tema noastră.
              Născut acum cincizeci şi şase de primăveri în Kensington, unul din cartierele cele mai engleze ale Londrei, din burghezi protestanţi şi cum se cade, cu ideile cele mai liberale chiar şi în religie, Gilbert Keith, cum ne-o va spune mai târziu în cartea sa cea mare ■— era „păgân la doisprezece ani şi complect agnostic pela şaisprezece". Pe tatăl său l-a urmat însă nu numai în atitudinea sufletească, dar şi în predilecţia de artist. Bătrânul, un Babbitt cu fantezie, căci agentul de terenuri era şi autorul unui volum de versuri şi desenuri pentru copii : „Povestea minunată a lui Dunder van Haeden şi cele şapte fete mici ale sale".                                                               ‘
              Fiul, până să ne dea un debut cam la fel, se lasă dus de arta desenului, intercalată cu a versului. La şcoala St, Paul din Londra păgânul de doisprezece ani de-adineaurea Se pomeneşte rimând, cum va mărturisi mai târziu biografilor săi, mai ales celui anonim din 1908, „o mulţime de poezii proaste, care din fericire au pierit odată cu temele tot atât de proaste". Despre una, cu deosebire, autorul va exclama : „Doamne, ce poem prost mai era!“ E vorba de o poezie specială pentru care elevul a obţinut premiul Milton 1 Poemul avea, însă, nu mai puţin ca subiect: St, Francisc Xavier 1 Un altul, scris
                                             ' ■ •»
                                                                 342
© BCU Cluj
  la maturitatea de şaisprezece ani, va fi nici mai mult, nici mai puţin decât un : Soliloc al lui Danton pe eşafod.
       Dar temele înalte părăsesc pe junele care-şi simţea geniul în vârful degetelor. Şcoala de arte frumoase Slade, dela University College din Londra încearcă să distragă pe autorul în devenire. Profesor Foster, prezidând o conferinţă la University College, a lui Chesterton, la 28 Iunie 1927, cu prilejul centenarului Colegiului, îşi exprimă „speranţa că de pe băncile dela Slade School, elevul va fi trecut din când în când şi pe băncile cursurilor de literatură". In orice caz, după cum va răspunde singur, „a petrecut acolo vremi fericite. Căci la această şcoală a descoperit el că nu va fi niciodată un artist; la conferinţele profesorului A. E. Housman a descoperit că nu va fi niciodată un savant; după cum la conferinţele profesorului WiUiam Paton Ker a descoperit că nu va fi niciodată om de litere".
       „Aceste avertismente — continuă ironica mărturisire — au căzut însă în urechi surde. Căci am încercat mai departe practica scrisului, care, daţi-mi voie să vă spun, în numele şcoalei de arte frumoase, e mult mai uşoară decât practica desenului sau a picturei", De aceia şi Chesterton se dedică celei dintâi, rămânând desenator numai de ocazie, pentru ornarea trecătoare a câtorva cărţi.
       Din motive de uşurinţă pare, într'adevăr, a se fi consacrat scrisului. Flaneur al slovei, jurnalismul îi surâdea cu poema lui de nopţi târzii şi încordări iregulare.
       Războiul Burilor, cu controversele lui, îi va veni în ajutor ! Cum şi foi liberale, ca: The Speaker, The Dookmati, The Daily News. La cea din urmă, organ pe vremea aceia al temperanţei şi nonconformismului, cel ce luase apărarea Burilor, se pomeneşte curând în divergenţă de opinii cu direcţiunea şi cetitorii. Totuşi talentul îl va face tolerat să-şi scrie ’nainte articolul săptămânal, pentruca „mii de semi-tolstoieni, paşnici şi nonconformişti, să se vadă obligaţi să asculte Sâmbăta dimineaţa un apostol înflăcărat predicând într’una trei lucruri care în ochii lor apăreau ca semne ale infernului: războiul, vinul şi catolicismul".
       Vinul şi mâncarea, ajutate de o propensitate în familie, au făcut curând din Chesterton un uriaş cu umeri bravi, pântec generos şi tâmple democrate rotunjind o faţă animală în mijlocul căreia un nas de copil râde de mustaţa care se căsneşte să ascundă sensualitatea buzelor trădate de bărbie.
       Cu voracitatea cu care scrie dânsul vă şi citi, şi se pare că din frecventarea pe această cale, a multora din spiritele sceptice şi dizolvante ale veacului, începând cu cele apuse ; Darwin, Bradlaugh, Spencer, Huxley şi terminând cu Shaw, gândul său a luat calea reconfortărei în catolicism. Dacă ar fi să ne luăm, însă, după o dedicaţie, înrâurirea definitivă în această direcţie e a domnişoarei Frances Brogg, fata cu care se căsătoreşte la 26 de ani.
       In armura credinţei, luptătorul e gata de orice atac. Apar cu profuzie înfrigurată eseuri despre scriitori tot atât de feluriţi ca Ruskin şi Thackeray, Bunyan şi Jane Austin, Matthew Arnold şi Maxim Gorki, Blake şi Tennyson, Carlyle şi Massis, Belloc şi Leo-nard Merrick ; lungi balade despre sfinţi şi regi smulşi trecutului medieval; o istorie a literaturii victoriene, ca şi o istorie a Angliei; o carte despre America îl readuce la prezent, dar mari înaintaşi şi favoriţi îl cheamă înapoi cu studii critice despre Dickens, Browning, Stevenson ; Bernard Shaw îl va irita până la a-i provoca o întreagă carte despre dânsul şi alte lucruri din viaţă îi vor cauza romane groteşti, de care se va odihni în noi poeme şi balade religioase şi mai ales în popasuri de reculegere ca : Ortodoxia, Viaţa Sfântului Francisc sau chiar cartea lui Iov, ca să se risipească iar în spuza de
                                                            343
© BCU Cluj
     eseuri şi articole in care abordează mai toate temele sociale, politice şi etice ale con-temporaneităţei.
          Dar abia acum, din dosul celor vreo cincizeci de tomuri, silueta de teolog rabe-laisian a autorului apare pe deplin profilată. Abia acum se poate vedea că pe toate le-a scris un singur om, chiar dacă unele au praful erudiţiei pe scoarţă, sau n'au scoarţă deloc, strivite şi desfoiate cum stau sub călcâiul distrat al scriitorului.
            ’                                     III
          E drept, aceasta nu se poate spune chiar dela prima sa carte: Jocul bărbilor cărunte : Literatură şi artă pentru domni bătrâni (The Oreybeards at play ; — 1900), conţinând : rime şi schiţe, e mai degrabă pentru copii decât pentru bătrâni şi calcă pe urmele tatălui:
                           îmi place să văd stelele mici
                                 Toate jucând pe-o strună ;
                           Am o părere înaltă despre soare Şi bună despre lună.
                           Milioanele de păduri ale uscatului Vin în hoarde în ceai
                           Marea cascadă a Niagarei,
                                 Niciodată nu se sfieşte de mine.
                           Sunt confindentul tigrului,
                                 Dar nume nu menţionez niciodată,
                           Leul renunţă la solemnul: Sir,
                                 Şi mă lasă să-i spun Iacob,
          Dacă poezia nu revelează decât un efort onorabil de a rima : names cu James, şi alte virtuozităţi de felul acesta, titlul ei ne dă mai mult de gândit. Poezia într'adevăr, se numeşte : Filosoful una cu natura ; altă baladă din volum se numeşte : Despre dezastruoasa răspundere a estetismului în toate păturile ; alta : Despre primejdiile ce pândesc altruismul în largul mărilor!... Dacă mai adăogăm că paginele sunt alternate cu schiţe de clasă primară, cu lei, domni în joben, zmei şi cataclizme, înţelegem că tânărul de 26 de ani, căci cartea apărea la 1900, nu e un dadaist cu anticipaţie, ci are ce are cu filozofii, esteţii, pedanţii altruismului şi alţi iniţiaţi ejusdem grani. Poezia lui Ches-terton e un pretext de fobii. Catolicul proaspăt călăreşte pe un Pegas luat dela căluşei, culmi de morală creştină. Eticul se dovedeşte dela început ca raţiunea lui de â scrie. Acest etic se agravează în chiar volumul de-al doilea al aceluiaş an : Cavalerul sălbatec (The Wild K.night, — 1900). Pentru a urca în curând înălţimi epice. Dar să întrerupem pe poet pentru ceiace pare că-1 absoarbe cu mai mult patos pentru câţiva ani: prosa sa.
          Ceiace a creiat lui Chesterton un nume a fost în primul rând romanul său.
          Chiar primul său roman,       Napoleon dela   Notting Hill      (The Napoleon of Notting
     Hill), brăzdând încă din 1904,     aşezata proză  engleză cu o     stranie notă de marionetă.
     Urmele lui Saouel Buttler sunt reluate aci de un jongleur şi un excentric. Ne aflăm în Anglia utopică dela 1894. Toate au evoluat, mai ales ideia dinastică. Regii se aleg în ordine alfabetică! Ironie nu    mai puţin amară ca aceia       care preface, în   Erewhon,
     bisericele în bănci muzic le, cu   orga şi ghişee  ce interesează în deosebi pe  cucoane..,..
                                                               344
© BCU Cluj
         Iată că rândul la tron revine lui Auberon Quin. Marota administrativă îl face să împartă Londra în districte despărţite de ziduri şi fortăreţe, cu primari înconjuraţi de gărzi şi fast. Districtul Notting Hill va cădea în locul lui Adam Way, nebun şi poet, în ambele calităţi foarte războinic. El vrea cu orice preţ sa „aducă la rezon" pe cuminţii săi colegi. Ideile cele edilitare îl pun imediat însă în conflict cu aceştia, raliaţi împo-trivă-i. Lupte, Sorţii cad de o parte şi alta. Din Batracomiomahie nu lipseşte gazul de iluminat care ajută lui Adatn Way să ameninţe oraşul cu întunerec, nici rezervoarele de apă din care să dezlănţue potopul. Adversarii nu găsesc decât o soluţie : să se predea, Imperiul Notting Hill a luat naştere. Spiritul lui îmbibă întreaga Londră, pe deasupra zidurilor despărţitoare ale căreia Auberon Quin dă mâna cu Adam Way şi devine recrut în armata sa, ca să cadă alături de el — după alte lupte cu adversarii — pe câmpul de bătălie dela Kensington Gardens,
         E în romanul care a fixat — în ciuda scăderilor — definitiv numele lui Chesterton. sfărâmat în sticle colorate de caleidoscop, mai tot spectrul sufletesc, mai toată seriozitatea poetului. Omul pare că-şi aşează jaloane pentru opere ce vor să vină. Iată medie-valismul lui Chesterton, privit cu un ochi nostalgic în aceste lupte pigmeice care nu-i mai pot reface splendoarea eroică apusă. Iată parochialismul aşezat la baza societăţei moderne, ca singur mijloc de simplificare a individului şi de întoarcerea lui la sine însuşi şi la aproapele; iată raţiunea detronată şi pusă la dispoziţia nebuniei. Autorul fraternizează cu nebunul ajuns împărat şi şterge aşa de abil hotarul între judecată şi sminteală, că ne par unul şi acelaş lucru şi amândouă un biet nimic omenesc, singură filo-sofia rămânând ceva : o prostie !
         Mai presus de toate, însă, iată apologia nonsensului, bastardul dolofan şi prosper al credinţei.,. El e cel puţin tot atât de fecund, numai că mult mai sănătos, ca raţiunea, căci trezeşte în noi sugestii, reminiscenţe şi posibilităţi de primitivitate omenească, şi de ajuns de înţelept ca să nu pună, ca raţiunea, problema omenească, o rezolvă cu simpla dublă-silabă a numelui său.
         Când cei doi eroi ai romanului căzuţi pe câmpul de bătaie, se aşează a doua zi pe picioare, ca şi eroul din legenda flamandă tot atât de bogată în nonsens omenesc şi — culegându-şi armura îşi iau tălpăşiţa şi rostesc : „sabia şi halebarda vor trăi cât omenirea, ele fiind esenţa ei, — înţelegem în ce constă această esenţă.,.
         In omul care a fost Joi (The man who was Thursday, 1908), în aceiaşi atmosferă de extravagantă ironie, facem cunoştinţă cu Consiliul Suprem al anarhiştilor, compus din şapte membrii numiţi după zilele săptămânei. Moare Joi, Consiliul ţine şedinţă sub prezidenţia lui Duminecă, pentru alegerea unui nou membru, Syme, cade întâmplător în plină şedinţă. E deajuns, ca să fie ales în locul răposatului. Syme, om cum se cade, ia bine seama la noii săi colegi. Şi curând descoperă în preşedinte pe chiar omul care la Scotland Yard, înalta poliţie engleză, l-aluat odată într'o cameră obscură şi l-a convertit la anti-anarhism. După mai multe experienţe similare se convinge că anarhişti şi detectivi, spre marea lui mirare, se dovedesc a fi acelaş lucru ! Da, — va afla el curând, — după o serie de situaţii deopotrivă de confuze pentru el şi cititor fiindcă „cel mai periculos criminal al zilelor noastre este pretinsul ei detectiv, filosoful modern 1“
         Când după peripeţii tot mai hiperbolice, Syme se trezeşte, înţelegem că totul a fost un vis, un cauchemar, cum explică însuşi subtitlul romanului. Dar mai înţelegem şi că autorul a făcut numai un pas foarte mic dela romanul antecedent. Dacă nu chiar un pas înapoi. Fiindcă deşi de aceiaşi vervă diabolică — singurul talent pe care Chesterton nu-1 are dela Dumnezeu, căci atunci şi Bernard Shaw ar fi credincios ! — el e de o construcţie încă şi mai şubredă, de o caracterizare şi mai distrată. Prin aceasta însă nu
                .                           345
© BCU Cluj
      e mai puţin o şarje filozofico-socială, împotriva scepticilor şi nihiliştilor vremei, ca să nu mai pomenim pe comunişti. Toţi aceştia, în concepţia autorului sunt mai rău ca hoţii: „deoarece aceştia respectă proprietatea, ei dorind numai ca proprietatea să devină a lor, pentru a o respecta şi mai mult; pe când filozofii urăsc proprietatea ca proprietate, ei dorind să distrugă însăşi ideia de posesiune personală".
            Sfera şi crucea (The Ball and the Cross, 1910) e o moralitate medievală convertită în roman modern, după unii cel mai bun din câte a scris Chesterton. In el problema religioasă care s’a deghizat până acum în controverse etice, e pusă pe faţă. Profesor Lucifer, inventator şi aeronaut, are în aparatul său, în văzduh, o conversaţie cu părintele Mihail, călugăr bulgar, pe care-1 aduce cu sine din vestul Bulgariei, Dedesubtul lor catedrala Sf, Paul,   cu crucea ei aşezată pe globul      cel          mare, e   însuşi simbolul acestei conversaţii : aşadar                                                                                      ce e de preferat? Sfera, adică ştiinţa, ori crucea, adică biserica. Cele
      două noţiuni, a căror încercare de conciliere după Chesterton e o aberaţie a epocei victoriene, nu se vor împăca în balon. Dimpotrivă, Lucifer e atât de furios, că nu poate converti pe popă, că-1 aruncă jos. Noroc că părintele cade pe catedrală ; ea îi întinde o mână de ajutor j crucea, de care acesta se agaţă. De pe cruce se lasă în interiorul edificiului, unde   va fi luat drept nebun şi dus        pe   sus de jandarmi la un  ospiciu.  Romanul s'ar sfârşi                                                                                      legitim aci, dacă autorul n'ar          mai                 avea şi     alte discuţii de pus la cale.
      Iată, într’adevăr, cam din senin, pe catolicul Macian şi ateul Turnbull discutând aprins, nu la Sf. Paul, ci în Ludgate Circus, alt cartier al Londrei, unde scena se mută ca un decor de teatru. Cum ei nu se mai pot arunca din aer, discuţia lor va degenera în duel! Şi restul romanului devine o minunată, deşi cinematografică, epopee a duelului. Poliţia şi trecătorii vor urmări şi întrerupe pe duelgii; ei însă vor fugi şi-şi vor muta mereu duelul, încrucişindu-şi spadele abia despărţite de vreun nou accident. Nu numai trecători inopinaţi vor separa, în veşnica lor goană, pe încăeraţi, ci şi discuţii care provoacă armistiţiu şi devin un al doilea duel, pe deasupra şi paralel cu cel real. In fuga lor, cei doi ajung la ţărmul Angliei, unde o doamnă i-a luat în automobil. Daţi jos, încep din nou bătaia ; îi surprinde marea, o barcă îi salvează pe o insulă. Duelul reîncepe în tihna sin-gurătăţei, dar poliţia ajunge şi acolo. Se deghizează şi inventează alte tertipuri ca să se poată bate înainte. Un yact îi duce mai departe, pe o insulă, cred dânşii, nouă. De fapt e tot Anglia, unde s'au întors ! Cu aceiaşi poliţie după ei- O ultimă refugiere îi duce într'o grădină frumoasă. Vor poposi măcar acolo ? In grădină dau de un om care se pretinde Dumnezeu. Da, fiindcă grădina e a unui ospiciu ! Printre clienţii lui, cei doi controversialişti din aer ! Numai că, precum era şi de aşteptat, pro'esor Lucifer — ştiinţa — e acum directorul balamucului. Mai mult, ca director, el are idei şi legi nouă. După ele niciun nebun nu-şi va recăpăta libertatea decât dacă ştiinţa îi dă certificat de sănătate, Ceiace face pe un nebun ireductibil să pună foc aşezământului şi capăt romanului, ca ştiinţa să rămână ’n aer, unde Lucifer urcă din nou în aparat.
            Cum vedem, aceiaşi interpretare de noţiuni dublată de ironia relativităţei adevărului omenesc. Cine pierde însă, mai multe pene din această jumulire grăbită, e curcanul pedant care poartă numele de determinism ştiinţific,..
            Pe aceiaşi temă e brodat tot atât de frumosul roman dela 1912 : Manalive.
            Innocent Smith e un nebun, care intră într'o pensiune foarte ncrmală. Acolo în loc să sperie lumea, iată că el devine personajul cel mai iubit; plăcerea, mai ales, şi veselia cocoanelor ; una chiar îl alege de bărbat. Dar în ajunul nunţei o telegramă face să sosească doi psihiatri, cu o cantitate întreagă de incriminări împotriva lui Innocent Smith, bazate pe documente ce vin numai puţin din Franţa ca şi Rusia, California şi China, Adus în faţa tribunalului, un fantastic tribunal, Smith e întâi acuzat de crimă. Da, răspunde el,
                             '                   346                               .
© BCU Cluj
am omorît, e drept, odată un profesor al meu de universitate, un filozof schopenhauerian care ne tot spunea că moartea e supremul mijloc de fericire în viaţă. Ca să-i pricinuesc această fericire, i-am luat ticăloasa de viaţă! Negreşit, Smith e achitat. Al doilea proces nu e mai puţin de partea lui: Smith a spart e drept odată o casă ; dar se dovedeşte că era a lui! Al treilea proces e de bigamie. E drept, Smith s'a căsătorit cu mai multe femei, dar dovedeşte de asemenea că femeia, era una şi aceiaşi:
      Negreşit, discuţii lungi, îmbibate cu umor, ţes tot romanul, care în fond e o critică magistrală a aşa numitelor idei dobândite şi prejudecăţile omeneşti.
      Hanul sburător (Th flying Inn. — 1914) e deasemenea o şarje la adresa bigotismului înfăţişat alegoric. Anglia e invadată de islamism, cu plaga lui, abstinenţa : toate hanurile, deci, se vor închide. Numai unul, al inefabilului Pump, care reprezintă pe autor ! — va lupta pe viaţă şi pe moarte contra aberaţiei de â nu se bea. Romanul e împănat cu versuri, dintre care se reţine în special faimoasa baladă pe care prietenul hangiului, un căpitan irlandez, o recită în cinstea sfântului George, patronul Angliei, care mai înainte de a fi omorît balaurul şi săvârşit toate isprăvile sale, n’a şovăit să se înfrupte din mâncărică bună, şi dintr'o ploscă sănătoasă de bere engleză !
      în sfârşit, întoarcerea lui Don Quijote (The return of Don Quixote, 1927) e parodia falşului eroism, şi o reînoire a autorului în tema medievală.
      Toate aceste romane, cu oameni şi situaţii proectate pe un fond de burlescă himeră au o singură trăsură de unire : autorul lor. De aci şi unitatea lor consistând mai mult în repetare, aceiaşi repetare de sine în care câde Chesterton şi când va trece la genuri diferite. Nimic într’însele din substanţialitatea omenească a eroilor robustului Wells — chiar când tratează Utopii —, din acurateţea caligrafică şi fotografismul lui Galsworthy, sau banalitatea de insistenţă aproape ingenuă a lui Arnold Bennett.
      Jntre eroii lui Chesterton şi ai acestora, e tot atâta distanţă, ca dela Mickey Mouse — acrobaticele desenuri de film vorbitor — la amorurile impecabile al lui Rudolph Valentino!
      E că autorului nu-i pasă de creaţie. Poate nici n’o are la 'ndemână. Poate nu crede în alta decât în a lui Dumnezeu, Dar şi de-ar avea-o se pare că ar nesocoti-o. Romanul lui fiind un pretext. Ca şi la Shaw, materialul omenesc e o armă. Cu ea face idei. E caracteristic că dintre toţi contimporanii săi, Chesterton seamănă mai mult cu antipodul său, cu care, dealtfel se întâlneşte mai mult decât oricare altul, pe teren. Nu-i într’a-devăr Chesterton un Shaw â rebours ? Un catolic petulant şi carnivor care-şi ispăşeşte animalitatea în ascetismul dogmei, pe când celălalt, farinaceu şi vegetarian, îşi răscumpără abstinenţa în senzualitatea interioară a protestantismului profanator şi ateu. Fireşte şi spiritual, fiecare e tonul complimentar al celuilalt.
      Drama unuia, ca şi romanul celuilalt, deopotrivă de artificiale, sunt virtuozităţi pe deasupra genului şi se menţin numai prin geniul cu care autorul le distruge ca să se afirme pe sine.
      Romanul lui Chesterton e un vehicul sui generis, la care un popă surugiu, pleacă din Avignon ca să înhame ’n cale toate mârţoagele Domnului. Puţin ne privesc acestea. Important e cel de pe capră, — neobositul brio cu care-şi bate telegarii închipuirei, îşi frânge osiile la mijlocul drumului, le culege de pe jos şi înhamă iar, ca să ajungă vesel cum a plecat, la destinaţie. Destinaţie care e un petec de pajişte bună cât pentru tras un chef cu chindie pe iarbă, cu o condiţie : să închidă cerul deasupra,
                                                              IV
      Dela romanele lui Chesterton trecerea e mai uşoară la articolele şi eseurile sale.
                                                              347
© BCU Cluj
   Aceiaşi atitudine le domină. Numai inspiraţia vine mai aproape, dela oameni aevea şi lucruri divine. Să amânăm Ortodoxia (Orthodoxy, — 1908), care fiind opera sa cea mai de seamă, e sinteza tuturor celorlalte. Să o reconstituim mai degrabă din cele ce o anticipează sau o parafrazează.
        Printre acestea Heretics (Eretici, 1905), vine a doua în valoare. In ea Chesterton nu mai speculează fantastic, ci atacă personal, erezia surprinsă în contemporani. In primul eseu, Observări introductive asupra importanţei ortodoxiei chestertoniene, o paradoxală analiză ne revelează natura polemicei chestertoniene,
        „In vremurile vechi ereticul era mândru de a nu fi eretic. Pe atunci statele lumei „şi poliţia şi judecătorii erau eretici. El era ortodox. El nu avea mândria de a se ră-„şcula împotriva lor ; ei se râsculase împotrivă-i.„ Omul era mândru că e ortodox, era „mândru că are dreptate. Dacă şedea singur într'o strigătoare singurătate, el era mai „mult decât un om ; era o biserică. Ere centrul universului; în jurul lui rulau stelele, „Toate torturile smulse iadurilor uitate nu puteau să-l facă să admită că el era ereticul, „Insă câteva fraze moderne l-au făcut (azi) să se infecteze de aşa ceva. El spune cu un „râs conştient: De nu mă ’nşel sunt un mare eretic! Şi cată în juru-i după aplauze".
        Cu greu s'ar putea găsi o mai abilă disociaţie de idei, o mai incisivă expunere a opoziţiei dintre adevărata erezie şi adevărata credincioşie, la lumina unui singur termen bine proectat în actualitatea scepticismului modern. Sub acest flagel al zilelor noastre orice credinţă, orice convingere e atât de slabă, că e mai degrabă o erezie ; pe când în evul mediu până şi erezia avea tăria şi severitatea pietăţei.
        In eseul următor, Spiritul de negaţie, Chesterton atacă pe Ibsen, în care vede incarnarea acelui spirit ce a făcut pe Bernard Shaw să exclame că: legea de aur e aceia că nu există nicio lege de aur,
        După Chesterton, „absenţa unui ideal pozitiv durabil, absenţa unei idei permanente a virtuţei" de care e străbătută întreaga operă a marelui nordic, constitue o optică a eroarei :
        „O mare prăbuşire mută, o uriaşe nespusă desamăgire a dat în vremea noastră „peste civilizaţia noastră nordică. Toate virtuţile trecute au asudat şi s'au crucificat într'o „încercare de a înţelege adevărata viaţă, ceiace e cu adevărat: omul bun,., Ibsen e „întâiul care se întoarce dela vânătoarea desnădăjduirilor, ca să ne aducă vestea „marelui eşec".
        Negreşit, mai mult decât Ibsen, Nietzsche va fi luat la zor; dar Chesterton are ce are mai mult cu englezii săi, Rudyard Kipling e acuzat , că „face lumea prea mică" prin militarismul său de faţadă şi patriotard, ca şi prin exaltarea măririlor de aparenţă ; Bernard Shaw, la care recurge periodic în cariera sa, ca boxeurul la sacul de antrenament, „ţine capul sus şi faţa dispreţuitoare înaintea uriaşei panorame a imperiilor şi civilizaţiilor fără însă ca aceasta să ne convingă că dânsul vede lucrurile aşa cum sânt". Un sentiment de superioritate ne ţine reci şi practici; faptele singure pot face genunchii noştri să se ’ndoaie ca de o teamă religioasă ; faptul (de pildă) că fiecare clipă de viaţă conştientă e o minune inimaginabilă. Faptul că fiecare faţă în stradă are neprevăzutul incredibil al unei poveşti cu zâne. Ceiace împiedică pe om de a concepe aceasta nu e luciditatea experienţei, e simplul obicei de a face pedante şi fastidioase comparaţii între un lucru şi altul,
        D. Shaw, de laturea practică poate omul cel mai uman pe lume, e din acest punct de vedere neuman", ,
348
© BCU Cluj
       Cine poate spune că dizolvantul spirit shawian nu şi-a găsit în cuvintele de mai sus justa lui stigmatizare?
       Tot aşa Wells cu scientinsmul lui literar, sceptic şi maniac :
       „Nimic nu durează, nimic nu-i nou şi sigur (afară de mintea pedantului).,.
       „A fi într'adevăr nu-i niciun a fi, ci o devenire universală de individualităţi,
       „Plato sta cu spatele la adevărurile lumei când întorcea faţa la muzeul lui „cu idealuri specifice,.. D, H, G, Wells e încă atins de marea iluzie ştiinţifică; vreau „să spun, obiceiul de a începe nu cu sufletul omenesc, care e cel dintâiu lucru despre „care omul află ceva, ci cu ceva care se cheamă protoplasmă, si care e cel din urmă „de care aude,,. Cel mai interesant lucru despre D. H, G, Wells e că dânsul e singurul „dintre mulţii săi contemporani străluciţi care n'a încetat să crească. Stai treaz noaptea „şi cu siguranţă ai să-l auzi crescând. Cea mai evidentă manifestare a acestei cţeşteri „este, e drept, o schimbare treptată de păreri",..
       Iată-1 pe George Moore, hipersensibilul romancier irlandez, autor de cărţi împănate cu amintiri de cel mai intim subiectivism şi de o nesfârşită autoadmiraţie :
       „Ne-ar preocupa într'adevăr mult mai mult D. Moore, dacă n'ar fi dânsul aşa „de preocupat de sine însuşi... E singurul fir ce leagă catolicismul de protestantism, „realismul de misticism — el, sau mai degrabă, numele lui. E profund absorbit până „şi’n păreri pe care nu le mai are, dar în care pretinde să fim noi absorbiţi... Când un „altul spune : Frumoasă zi, D, Moore spune : Văzută prin temperamentul meu, ziua „apare frumoasă. Când un altul spune : Milton are evident un stil frumos, D. Moore „spune : Ca stilist Milton totdeauna m'a impresionat".
       Negreşit în ochii lui Chesterton, Moore mai e vinovat de a fi părăsit catolicismul: „părăsire a cărei relatare din parte-i, e poate cel mai admirabil tribut adus acestei credinţe în ultimii ani, „Dar mai e şi omul care urăşte catolicismul, fiindcă acesta sparge casa cu oglinzi în care dânsul trăeşte. D-lui Moore nu-i displace atât de mult să i se ceară să creadă în existenţa spirituală a miracoalelor, cât îi displace să i se ceară să creadă că şi alţii mai trăesc pe lume".
       Ar fi să facem o confruntare proaspătă şi devastatoare, multor personalităţi şi idei contemporane, ca să-l urmărim pe Chesterton în toate eseurile sale, — fie că face apologia celţilor care cred în zâne şi bazme, ori a familiei, sau că apără ca în volumul Fantezii versus Marote (Fancies versus Fads — 1923), rima ori discută pe Hamlet la lumina psyho-analizei, analizează pe Arnold Bennett, apără unităţile dramatice, ca şi Anglia — veselă a lui Milton, sau găseşte Care-i meteahna lumei (What is wrong with the World) în volumul dela 1910,
       în Având, toate ’n vedere (AII things considered) dela 1910, se joacă cu teme minore ca patriotismul şi sportul, controversa Zola, se pronunţă contra maniei fonetice care goleşte cuvintele de rezidiul lor reprezentativ şi savoarea lor arhaică, contra emancipărei femeei şi altor aberaţii moderniste. Aşa după cum în Crimele Angliei (The crimes of England, 1916) acuză Anglia de a fi încurajat, — dela Frederic cel Mare la Napoleon şi dela acesta la Lord Salisbury şi războiul mondial — Germania în politica ei agresivă împotriva Franţei şi opune cultura franceză celei germane în cuvinte prea des citate : „Sunt cu desăvârşire pentru fantezia germană ; dar mă voi opune până la moarte „gravităţei germane. Sunt cu totul pentru poveştile lui Grimm, dar dacă există aşa ceva „ca legea lui Grimm, aş călca-o de îndată ce aş şti ce'nseamnă, îmi plac picioarele prusacului (în cizmele frumoase) venind pe gura hornului şi umblând prin casă- Dar când „el îşi procură un cap şi prinde să vorbească, tare îmi vine să casc"... Şi mai departe : „Germanii nu pot fi adânci fiindcă nu consimt să fie superficiali. Ei sunt vrăjiţi
                                                                349
© BCU Cluj
  „de artă şi cască gura la ea şi nu pot vedea în jurul ei. Lor nu le vine să creadă că „arta e un lucru uşor şi vaporos, un fulg, fie chiar dintr'o aripă de înger. Numai mâlul „e la fundul lacului; cerul e la suprafaţă.
        In Alarme şi Divagaţii (Alarms and Discursions) dela 1910, îşi joacă fantezia cugetătoare în jurul garguilor, precum condamnă insomnia înfrigurată din manifestul futuriştilor :
        „E singurul cuvânt adevărat al Domnului Marinetti despre sine însuşi : insomnie „înfrigurată. întreg universul aleargă rupt după fericirea nopţei: numai nebunul n'are cu-„rajul să doarmă".
        In Suntem noi de acord (Do we agree, ed. II 1928) o nostimă dezbatere publică pe care, sub prezidenţia lui Hilaire Belloc o are cu Bernard Shaw, asupra democratismului socialist, epitetul de „nebun" îi este dimpotrivă aplicat lui, după ce preopinentul are desigur grije să şi-l aplice lui însuşi.
        Dar proza lui Chesterton urcă până la critică. Dacă unui Carîyle, Mathew Arnold, lui Jane Austen, Blake, sau Tennyson, le închină numai eseuri, o bună parte din seriozitatea numelui său a fost clădită pe astfel de studii. Dar să nu ne aşteptăm nici în ele la estetism. Ceiace interesează pe autor e tot laturea etică a personajului.
        Astfel în studiul despre Dickens (1906) ni se analizează cn isteţime popularitatea lui Dickens, acel „apel au peuple" care derivă din imensa lui umanitate. Dacă Chesterton pronunţă cuvântul creaţie, e nu ca să înţeleagă ceva mai mult.
        In Stevenson (1927) deasemenea dânsul vede o morală, aceia că noi „nu putem fugi de copilărie":
        „Crunta întoarcere la simplicitate ca expresie a unei sete aprinse după fericire „iată singurul şi deapururea fapt al istoriei întregi; şi aceasta-i importanţa lui Stevenson „în istoria literară".
        Iar în Browning (1903) cu greu am putea pricepe mai mult decât că „poetul nu trebue să scrie pentru critici; el trebue să scrie pentru Dumnezeu însuşi", fiecare din noi trebuind să-şi dea seama că e cu putinţă să fim prietenii Domnului chiar când suntem duşmanii rasei omeneşti".
        După cum lui Shaw (1909) îi închină tot atât de multe pagini, ca să disece spiritul lui hipercritic şi metalic, care desbracă realitatea de toată poezia şi tot supranaturalul ei prin o axiomatică reducere la absurd. Astfel de om foarte uşor în concepţia sa n'a scris niciodată un rând poetic şi e numai autorul „a lungi prefeţe la chiar foarte scurte piese" !...
        Negreşit, critica şi întreaga atitudine literară a lui Chesterton sunt o proaspătă reacţiune împotriva „şcoalei estetice" engleze care şi-a făcut apariţia în ultima decadă a veacului trecut, cu Wilde, Pater, Beardsley şi o sumă de poeţi ultradecadenţi tip Dawson ; în faţa specimenului lor de viaţă — negreşit facem aluzie la toţi — etomania lui Chesterton nu se putea decât desgusta pe vecie de orice suna a „estetism" şi cu reminiscenţe de acelaş parti-pris, dânsul se apropie cu temere — deşi nejustificată — de chiar ultimul mare vlăstar al şcoalei de.a 1896, poetul William Butler Yeats.
© BCU Cluj
CRONICI
IDEI OAMENI & FAPTE
         ARHIVA FONOGRAMICA
   CULEGEREA ideală a cântecelor populare este înregistrarea cât mai credincioasă, obiectivă, cât mai apropiată de originalul sonor şi ritmic. Culegerea şi notarea după impresia auditivă este lipsită de aceste garanţii de obiectivitate. Si, de fapt, activitatea culegătorilor de acest fel a dat greş, nu numai în ţara noastră, ci şi aiurea. — Trebuiau aflate alte metode de înregistrare. Pentru aceasta era nevoe de însăşi cunoaşterea elementelor constitutive ale expresiei emo-ţiunii muzicale. Şi într'adevâr, graţie stabilirii vibraţiunii ca dedesupt material al sunetului, arta muzicală capătă legătură cu ştiinţele fizico-naturale, ale căror metode de cercetare nu întârzie de a smulge universul sonor din zădărnicia speculaţiuni metafizice de odinioară, în-temeindu-se astfel cercetării muzicale, solide baze ştiinţifice, Acustica fizică, fiziologică şi psihologică, adâncesc posibilităţile de cunoaştere a fenomenului muzical, iar studiul vibraţiunilor sonore conduce la problema indispensabilă cercetărilor, a metodelor grafice şi de înregistrare.
   Cum posibilitatea de cercetare, măsurare, determinarea expresie emoţiunii muzicale depinde de fixarea elementelor vibratorii cari .o constituesc — însuşirile de înălţime, durată, intensitate şi timbru ale sunetului,— urmează că înregistrarea cea mai credincioasă este aceia care va fixa aceste caractere ale vibraţiunilor ce exprimă emoţiunea muzicală. O asemenea înregistrare nu poate fi obţinută decât prin metodele fonografice. Undele sonore produse prin cântarea unei melodii se imprimă în masa ceroasă a cilindrelor fonografice şi imediat, schimbând membrana înregistratoare, prin cea reproducătoare, şenţuleţele săpate în cilindru redevin undele sonore care compun melodia înregistrată.
   Sunt numeroase procedeele de înregistrare, mai ales în vremea noastră, a triumfului mecanicii, al maşinilor
vorbitoare, al sincronizării înregistrărilor optice cu cele acustice ca în filmul sonor. In special, sunt de semnalat metodele de fotografie sonoră, inventate de învăţaţii americani, metodele de fonotografie, — cum le numesc ei, — pe cari le-au experimentat şi le utilizează astăzi în culegerile de cântece populare ale Negrilor. Toate aceste mijloace de înregistrare : mecanice, electro-mag-netice sau optice, nu pot, cel puţin deocamdată, să fie luate în consideraţie pentru nevoile noastre, fie că nu sunt practice, se mânuesc şi transportă cu mare greutate, fie că sunt prea costisitoare. Pe câtă vreme fonograful este uşor transportabil la sursa cântecelor, la ţară, nu este scump şi poate fi mânuit cu multă uşurinţă. Fonograful asigură obiectivitatea, dar şi repeziciunea culegerilor. Căci pier cântecele, piere ethosul lor specific, pier modurile antice care formează cadrul lor de desfăşurare melodică şi ornamentală, piere întreg caracterul monodie al cântecului românesc sub silnicia armonică cu care zeloşii noştri amatori de muzică au năpădit şcoala, biserica, oştirea şi orice pornire de cultivare în ramura muzicii, iar soldaţii duc cu ei la sate, după isprăvirea stagiului de miliţie, nu numai ecouri de diatonism occidental, ci şi monstruozităţile şansone-telor de suburbie, transformate în marşuri patriotice şi ostăşeşti, româneşti. înregistrarea deci cât mai grabnică a cântecelor pe cilindre fonografice se impunea imperios, pentru a putea culege ce ne-a mai rămas. Dacă încercările de culegeri făcute de muzicanţii amatori sau practicieni şi chiar de artişti nu au dat şi nu puteau da rezultate mulţumitoare, înregistrări de cântece cu ajutorul fonografului, pe cilindre fonografice ca în camera fotografică, se pot face cu multă uşurinţă Acestea sunt nevoile cari au determinat şi principiile pe temeiul cărora a fost organizată Arhiva fonogramică a Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Con-
351
                                                                                                                                                  O M ^
{§
la , -
5 try-

© BCU Cluj
ducerea instituţiunii a fost încredinţată unei comisiuni formată din trei membri, cari lucrează sub preşedenţia renumitului muzician şi folklorist, dl. Tiberiu Bredi-ceanu şi din care fac parte, în afară de dl. Brediceanu' compozitorul Sabin V Drăgoi şi scriitorul acestor rân-juri. Au fost procurate, în primul rând, instrumentele necesare de înregistrare, măsurătoare şi cercetare: fonografe, tonometre, rezonatoare, metronoame, precum şi biblioteca necesară şi cilindre fonografice. Apeluri trimise către toţi iubitorii melodiei populare româneşti au putut face posibilă selectarea personalului necesar, Archiva fonogramică afi!iindu-şi în acest chip un număr însemnat de fanatici şi conştiincioşi culegători, cărora le-au fost puse la dispoziţie aparate fonografice şi ci-lindrele necesare. Pentru unificarea metodelor de culegere, în afară de instrucţiile verbale date de membrii comisiunii, a fost redactată şi tipărită o broşură specială, conţinând îndrumări practice pentru culegerea de folklor muzical cu ajutorul fonografului. Odată cu aparatele şi materialul de înregistrare, fiecare culegător a fost înzestrat cu câte un jurnal tip, în care se trec date relative la înregistrare, la persoana celui dela care se face culegerea, la obiectul înregistrării, la modul de exprimare al cuvintelor, la particularităţile dialectale, la maniera de a cânta, ţinuta, gesturile executanţilor etc. Graţie indicaţiilor date de colaboratorii „Arhivei", au putut fi descoperite sursele mai importante de cântece populare, precum şi diferite date relative la psihologia muzicală a ţăranului român : pudoarea cântecului, respectul hieratic pentru anumite melodii, teama de maşina înregistratoare că «ia glasul» pe lumea aceasta sau pe lumea cealaltă, etc.
   Au fost înregistrate melodii populare din toate ţinuturile României Mari: colinde, cântece bătrâneşti, haiduceşti hoţeşti, de stea, melodii de scene religioase sau rituale, jocuri, doine, bocete, strigături, muzică bisericească, semnale de munco, cântece de copii, satirice, ale sectanţilor religioşi, pornografii, etc., executate din ,fluer, caval, flaut, flueraş, trâmbiţă, bucium, tulnic, cimpoi, vioară, cobză, chitară, frunză, solz de peşte, trompet, clarinet, trâştie fluerate din gura sau cântate cu vocea. In prezent, activitatea de înregistrare este organizată pe regiuni, pentru fiecare regiune fiind repartizaţi câte doi până la patru culegători. In afară de culegerile bogate din Oltenia şi Moldova, trebuesc semnalate interesantele culegeri făcute din Basarabia şi din Dobrogea.
   Totodată, au fost luate măsuri pentru achiziţionarea depozitelor fonogramice existente înainte de fundarea aşezământului nostru. Astfel, au fost achiziţionate fo-nogramele rămase de pe urma mult regretatului maestru Kiriac, constând din 75 melodii. Au mai fost apoi achiziţionate din bogatele colecţii ale lui Tiberiu Brediceanu, 779 melodii. Aceste două colecţiuni, Kiriac şi Brediceanu, constituesc documente de cea mai deosebită importanţă istorică, pentru tendinţele de întemeiere a unei cunoştinţe a vieţei muzicale româneşti. De asemenea, au fost procurate şi colecţiuni de cântece no-
tate în semne muzicale după auz, între altele colecţia de o covârştitoare importanţă ştiinţifică şi artistică : „303 colinde* culese de renumitul compozitor al Operei „Năpasta», d-1 Sabin Drăgoi, colecţie'apărută sub auspiciile şi prin îngrijirea conducerii Arhivei fonogramice.
   Astăzi Arhiva fonogramică dispune de aproape 7000 melodii, culese din întreg orizontul firei româneşti. Este de prisos să adăugăm ce interesant material de studii şi cercetări oferă această comoară sintetică şi reprezentativă a sufletului rasei noastre. Cifra de 7000 nu este destul de mulţumitoare pentru imensa bogăţie de cântece populare româneşti; este însă scuzabilă ţinân-du-se seamă de timpul scurt, abia doi ani de zile, de când se lucrează şi avându-se în vedere că nu cunoaştem instituţiune de acest fel care să poseadă o asemenea colecţie de material folkloristic muzical au-tochton. De altfel, suntem printre foarte puţinele popoare la care folklorul muzical face parte din nepreţuitele bunuri naturale ce trăesc încă real în popor.
   Aşa dar, ceiace posedă Arhiva fonogramică până acum nu constitue, decât un fragment, poate nu cel mai caracteristic şi original, din imensa bogăţie a fol-klorului nostru muzical. Iar prin faptul că ţinuturile româneşti au trăit veacuri dearândul, în condiţiuni şi sub influenţe diferite, muzica populară românească cu toată omogenitatea şi unitatea ei stilistică, este totuşit extrem da variată în originalitatea ei. De aceia surprizele noutăţii, originalităţii şi valorii artistice pe care le poate avea cercetătorul plasticei populare româneşti, sunt cu atât mai fireşti în domeniul manifestaţiunilor muzicale ale poporului.
   Materialul fonografic nu este însă păstrat în forma fragilă, uşor supusă stricăciunii, a masei ceroase, în care au fost făcute înregistrările, ci este turnat în massă forte — metalică —, după care se scot copii în număr nelimitat, fără ca negativul metalic să se altereze.
   Concomitent cu activitatea de înregistrare, se procedează deci la turnare şi apoi la transcriere, urmând ca să se tipărească colecţiunile cele mai valoroase. Copii în ebonit, vor fi puse la dispoziţiunea instituţiunilor muzicale ale statului, precum şi particularilor cari vor să facă studii in direcţiunea folklorului muzical românesc. Iar pe cele mai caracteristice le vom transmite prin radiofonie. Deci, în dificultăţile de afirmare ale unei conştiente vieţi muzicale româneşti, Arhiva fonogramică nu este numai un deziderat, ci în bună parte, înfăptuire. Depinde de vrednicia noastră, ca această instituţie să însemneze ceiace am râvnit, stăruind pentru zidirea din temelie pentru nouile orientări ale vieţii muzicale româneşti.
   Activitatea asupra căreia „Comisiunea Arhivei fonogramice „pune un deosebit temei, este publicarea de material folkloristic. Pentru împlinirea acestui scop, comisiunea a hotărît editarea unei serii de lucrări consacrate pe cât posibil, fie câte unui gen muzical aparte: colinde, doine, balade, jocuri, bocete, etc., fie câte unui ţinut geografic, fie în fine, alese după altfel de
352
© BCU Cluj
criterii, monografic istoric sau de technică muzicală.
   De exemplu prima publicaţiune de acest fel este lucrarea consacrată colindelor cuprinzând „303 colinde" culese de Sabin V. Drăgoi, din câteva judeţe din Transilvania. Din numărul important de colinde de care dispune „Arhiva fonogramică11 — încă peste 700 culese de Drăgoi, 218 culese de profesor Gh. Cucu, 150 culese de profesor G Breazul, 126 de profesor Mihail Vulpescu, 83 de Borşianu, 209 de Brediceanu, etc.
(fără a se uita cele 429 culese de Bela Bartok, aflate în manuscris la „Academia română"), am ales cele „303 colinde" din colecţia lui Sabin V. Drăgoi, ca prezentând şi din punct de vedere geografic o mai strânsă unitate.
  în chipul acesta vom proceda şi cu alte colecţiuni, aflate chiar de pe acum în lucru, la tipar.
                                                                                                                            G. BREAZUL.
 RENAŞTEREA TOMISMULUI ŞI CONCLUZIILE SALE
                     ANTIDEMOCRATICE
   Neliniştea sufletească şi dezorientarea intelectuală care au frământat spiritele dornice de o îndrumare unitară, au avut ca efect, naşterea unui „sentiment nou de solidaritate europeană", după cum se exprimă filosoful german Hermann von Keyserling. Umblând pe cărări izolate şi întortochiate. spiritualiştii au teoretizat diferite concepţii despre viaţă, care comportă totuşi puncte de contact, şi mai ales, necesitatea unor formule practice deopotrivă reclamate de exigenţele realităţilor sociale. Neotomismul lui Jacques Maritain s'a îmbinat cu neomedievalismul lui Nicolae Berdiaeff. Filosoful rus Vladimir Soloviev s'a îndreptat către universalismul catolic recunoscând supremaţia papei. Henri Massis a întins o punte de legătură între J. Maritain şi Ch, Maurras, în timp ce critica democraţiei şi incidental refularea divagaţiilor singularului Julien Benda, au prilejuit întâlnirea pe acelaş drum între temporal şi spiritual.
   Trecând prin spiritualismul italian şi prin cel englez şi poposind la istorismul psihologic al lui Os-ivald Spengler, înrudit cu visiunile pacifiste ale contelui H. von Keyserling, putem desprinde şi partea de contribuţie originală a „Gândirii“ şi tot odată conexiunile etico-sociale cu ansamblul mişcărilor similare din restul Europei. Situarea spiritualismului gândirist se efectuiază dela sine, prin amplificarea şi adâncirea şi rodului unei generaţii care s'a integrat efectiv în ritmul ideologic şi în sensibilitatea estetică, definită de atâtea ori în paginile acestei reviste.
   Evidentele corespondenţe pe care le putem releva, îşi găsesc astfel multiple justificări, în cauzalitatea sincronă a spiritualităţii contimporane europene. Ne oprim deocamdată la renaşterea tomismului, şi consecutiv la postulatele antidemocratice ale neocatolicis-mului. Legitimăm această preferinţă pentru motive de utilitate imediată. Căci, putându-se folosi de condiţiile prielnice ale unei aplicări concrete, neotomismul lui J. Maritain a depăşit cadrul teoretic şi năzueşte către realităţi pragmatice. Un concurs de împrejurări favorabile a înlesnit această devansare. Iată un motiv în plus, în sprijinul preferinţii noastre.
           ' *
                                                                                * *
   Prin fixarea punctelor de sprijin ale renaşterii to-
miste, J. Maritain ajunsese să demonstreze conţinutul instabil şi invertit al inteligenţii, făcând o critică severă lumii moderne. Inteligenţa raţionalistă, împotriva căreia se ridica el, limitată în crdrele materiei sensibile, anchilozase posibilitatea de cunoaştere a lumii imateriale, care era subordonată variabilităţii aprehensive a indivizilor.
   De aici decurge nu numai neînţelegerea dar chiar şi desconsiderarea forţelor latente, care chezâşuesc emanciparea spiritului de sub tutela ştiinţifismului experimen- , tal. Nimic mai demoralizant decât această suverană abdicare dela posibilităţile de integrare în substanţa divină, nimic mai stupid decât glorificarea idolatră a molohului materialist.
   Reforma, cartezianismul, raţionalismul revoluţionar, şi mai ales kantianismul „care nu a fost decât o catastrofă fentru civilizaţia occidentalănu sunt feno-mepe izolate, ci erorile esenţiale de care suferă lumea modernă.
   Deaceia şi titlul cărţii sale, evocă ecouri de apocalips şi virtualităţi etice cu valoare permanentă şi universală.
   J. Maritain, reluând firul filosofiei tomiste, recunoaşte adevărul real teoretizat de Auguste Comte şi anume că, ştiinţa noastră se bazează pe date experimentale. Astfel, el ne spune, că. Sf. Thoma este de acord cu postulatele filosofiei pozitiviste deoarece el însuşi crede „că simţurile noastre singure ne dau intuiţia imediată a ceace există înafară de noi, ideile noastre nu se explică prin Dumnezeu după cum credea Descartes—ci în lucruri, şi aceasta prin mijlocirea simţurilor». Aceasta însă este adevărat numai în ceace priveşte existenţa noastră materială. O putere spirituală a omenirii bazată pe adevărurile redate prin intuiţia sensorială a lucrurilor ar fi o monstruozitate. Inteligenţa noastră ne având virtualitatea intuitivă a spiritului divin, îl acceptă ca atare. De aceia, puterea spirituală, fundată pe adevărul divin îşi are origina într’un criteriu care trans- ' cende valoarea şi posibilităţile de aprehensiune empirică a eului nostru personal. Am putea spune chiar, că miezul filosofiei tomiste rezidă tocmai în acest adevăr, «ea fiind, după cum spune Jacques Maritain, o gândire înainte de toate realistă şi obiectivă, care
353
                                                                                                                                                     tr
© BCU Cluj
subordonează esenţial inteligenţa noastră fiinţei independente de ea".
   Criteriul adevărului pentru Descartes era iluzia evidenţei cugetului nostru. Cogito ergo sum, zicea el. Evidenţa existenţei gândurilor noastre, adică cugetarea, nu era altceva decât sensibilitatea şi voinţa personală manifestată prin siguranţa neîndoelnică a ideilor noastre, '/rând să dea un caracter veridic substanţei spirituale, . adică gândirii, Descartes se folosea de o interpretare dualistă silind ideile şă trăiască sub permanenta dependinţă a materiei, ■
   Raţionalismul filosofic al lumii moderne decurge din reluarea acestei erori grosolane, de a considera lumea ca o creaţie a eului nostru.
   Realitatea, în loc să aibă o existenţă obiectivă, devine o expresie a raţiunii noastre. In faţa acestei a-beraţiuni, care totuşi formează punctul de rezistenţă al întregului sistem de gândire pe care se sprijină toate valorile etice, juridice sau politice ale stalului democraţie modem, J. Maritain ia poziţie contrară, şi se îndreaptă entuziast şi optimist către izvorul tămăduitor al gândirii scolastice.
   Actualizarea lui Thomas din Aquino, nu este altceva decât urmarea firească a neputinţei raţionalismului, şi totodată, o reacţiune împotriva paranoei individualiste, anarhice şi inconsistente.                         .
   A cunoaşte după Thomas din Aquino, înseamnă a deveni. Procesul cunoaşterii se realizează activ pritnr’o transubstanţializare, care duce la o devenire imaterială a non eului, echivalentă cu o contopire într'o existenţă imaterială,. «Cunoscând — zice J. Maritain în Ref.lexions sur l’intelligence — eu mă subordonez unei fiinţe independente de mine, eu mă fac învins, apoi convins şi supus ei. Şi adevărul spiritului meu reese din conformitatea cu ceace este înafară de el şi independent de el“. însăşi cunoaşterea ştiinţifică nu este altceva decât o revenire a spiritului la realitatea obiectivă, cu alte cuvinte la metafizică, singura ştiinţă adevărată, care ne oferă garanţia siguranţei absolute şi trăirii adevărului imanent, găsit în esenţa vitală a lucrurilor.
                                                                                   *
                            * * ’
   Atât J. J. Rousseau cât şi Kant, credeau că existenţa noastră materială implică o singularizare psihologică, personalitatea noastră subiectivă fiind ea însăşi criteriul realităţii. Iată cum J. Maritain combate această idee, pe care o consideră eronată şi neîntemeiată. „In vreme ce Kant — zice J. Maritain — nu afirmă activitatea decât prăbuşind obiectivitatea, pentrucă el nu are în vedere decât activitatea lucrativă, tomismul, pentrucă vizează o activitate într'adevăr, imanentă şi într'adevăr vitală, tomismul face din obiectivitatea cunoaşterii raţiunea însăşi şi scopul activităţii sale». Dacă pe Kant şi Rousseau îi atacă pentrucă creiaseră o metafizică a materiei, pragmatismul american este învinuit de misticism intelectualist şi empirist. De aceia, J. Maritain se ridică deopotrivă şi în contra lui William
James, pe care-1 acuză de nominalism. Conflictul izbucneşte mai acut atunci când J. Maritain descoperă că filosofia pragmatistă creiază o barieră între morală şi metafizică. Concilierea lor pe planul realităţii imateriale, este o idee scumpă lui Thomas din Aquino, pe care J. Maritain o reia şi o împotriveşte antagonismului evidenţiat de filosofia pragmatistă. «Pluralismul anglo-sexon — zice J. Maritain, pluralismul pragmatist este expresia tip a metafizicei fanatismului moral, care nevoind să recunoască de ordin universal nici de necesităţi date în natura lucrurilor, superioare îngustului domeniu al voinţii şi al binelui nostru, este condamnată să treacă dincolo de logică şi principiul contradicţiei, şi înăbuşă toate legile fiinţei sub o inconsistenţă de „începuturi absolute". Eroarea esenţială a „nonei teodicee americane" după cum numeşte J. Maritain filosofia pragmatistă, rezidă în faptul că eforturile noastre de investigaţie empirică fiind paralizate de contingenţele realităţii tangibile, domeniul cunoaşterii este limitat. Din această insuficienţă de depăşire a cadrului restrâns al simţurilor noastre, reese „negarea a tot ceace nu este mobil şi sensibil, negarea eternului şi a intemporalului». Este clar că postulatele utilitarismului american, conchid către confirmarea valorii etice a pluralismului democratic. După cum a arătat şi Alain vorbind despre etica statului democratic modern, care se află într'un antagonism ireductibil cu morala dogmelor religioase, J. Maritain subliniază faptul recunoscut de toată lumea, şi care se desprinde logic şi firesc din însăşi realitatea lucrurilor, anume, că „atotputernicia lui Dumnezeu este incompatibilă cu individualitatea absolută a oamenilor*1.
   Şi mai departe revine precizând: „Este limpede că filosofia republicană nu poate să se acomodeze cu un Dumnezeu atotputernic, stăpân unic al universului, cărui îi datorăm totul şi el nu datorează nimic în shimb. Există asupra acestei chestiuni o tradiţie republicană şi socialistă franceză (Proudhon, de exemplu, proclamă decăderea absolutului „suzeran" al lumii, Fourier nu admite decât o „cooperaţie societară" între Dumnezeu şi om) tradiţie dela care James s'a influenţat prin intermediul lui Renouvier". Atăcând prin urmare noua teodicee americană care tinde să elimine valoarea etică a lui Dumnezeu, substituind-o cu o metafizică individualistă, materială şi anti-intelectuală, J. Maritain descoperă în J. J. Rousseau şi în „influenţa intermediară" a lui Renouvier origina raţionalistă şi democratică, a filosofiei americane. Stăpânind o perfectă unitate de gândire, şi folosind o abilitate subtilă, J. Maritain pătrunde în esenţa ideilor, în miezul lor, le enuclează conţinutul pe care-1 disecă amănunţit des-coperindu-i aderenţele, şi deci înlănţuirea cauzală a erorilor concomitente. Cu alte cuvinte, urmând calea cea mai eficace pentru a demonstra veridicul tezei sale, parvine să ridice pe un piedestal de granit imagina vie şi imanentă a filosofiei tomiste. Prin firea lucrurilor, J. Maritain devine un adversar al istoriei filosofiei şi
354
© BCU Cluj
   susţine existenţa unei filosofii universale valabilă pentru toate timpurile şi pentru toate locurile, pe care o desprinde din datele înţelepciunii antice, reluată şi definitivată de spiritul lui Thomas din Aquino. El crede că filosofia aristotelică a spus tot ce putea spune şi că fiind dusă mai departe de către „Thomas din Aquino care a cules direct moştenirea" marelui gânditor stagirit, recomandă filosofilor contimporani — în lucrarea sa Bergşonisme et metaphisique — „că lucrul cel mai bun ce ar trebui să-l facă este de a umili filosofia în faţa înţelepciunii sfinţilor1’.
     In rezumat, J. Maritain făcând un richizitor sever erorilor filosofiei carteziene şi raţionaliste, care au semănat anarhia şi amoralitatea, se îndreaptă către gândirea aristotelică, care, fiind personificată în Thomas din Aquino, şi adecvată realităţii, poate constitui criteriul unei orientări salvatoare. Deaceia, J. Maritain, pe lângă faptul că preconizează o nouă îndrumare fecundă şi conformă cu realitatea, care să ne scoată din haosul individualismului abject şi dezordonat, se crede îndreptăţit să desprindă conţinutul adevărului pe care-1 profetizează din însăşi fiământările spiritului contimporan, Renaşterea tomistă se impune, crede el, printr’o necesitate trăită, nu printr'o teoretizare livrească a unei idei de provenienţă intelectuală. „Biserica recomandă doctrina lui Thomas din Aquino ca şi pe doctrina sa proprie, ea nu o impune de loc ca o dogmă, ci o recomandă ca o filosofic, cu alte cuvinte ' ca o doctrină justificabilă prin raţiune şi experienţă". Căci, nu trebue să uităm, că filosofia lui Thomas din Aquino nu este altceva decât „filosofia lui Anstotel, negândită, aprofundată şi rectificată de un geniu mai luminos şi mai sintetic” adică filosofia filosof iilor.
     La intersecţia acestor consideraţiuni, J. Maritain în-trebându-se care sunt tendinţele caracteristice ale epocii sale, şi obiectivul către care se îndreaptă atenţia novatorilor, răspunde prin trei cuvinte : „realism, intelectualism şi spiritualism^. Din sinteza acestor evidenţe incontestabile, din contopirea lor armonioasă şi condiţionată de o finalitate imanentă şi obiectivă, a cărei valoare domină existenţa noastră materială J. Maritain desprinde o nouă orientare: ,,Reîntoarcerea la real şi absolut, pe căile inteligenţii pentru primatul spiritului“.
                              *
    .... * *
     Antimodernismul lui J. Maritain înseamnă lupta. împotriva dogmelor etico-raţionaliste ale statului democratic modern. înţelegem aceasta din faptul că J. Maritain porneşte dela un fenomen general, dela constatarea lui ca atare pe care o face în următoarele cuvinte: „ Toate perioadele mari de cultură sunt dominate de o anumită idee pe care omul şi-o face despre om”, şi pentru a contura şi mai bine această concepţie adaogă: „Ideea modernă a omului descinde în special din J, J. Rousseau".
Atacând prin urmare indisciplina spirituală a lumii moderne, J. Maritain vizează pe J. J. Rousseau pro-
fetul liberalismului democratic, relevând totodată ori ginile protestante ale reliefului său intelectual.
    Cartezianism, raţionalism, kantianism şi succedaneele lor politico-sociale, contractualism, democratism, liberalism şi egalitarism, nu sunt altceva decât diferitele aspecte sub care se înfăţişează gândirea şi formele sociale ale statului democratic modern.
    Privind ansamblul lui teoretic sau pragmatic, J. Maritain nu se poate sustrage datoriei de a nu ataca democraţia şi atunci stărue cu atâta înverşunare împotriva erorilor esenţiale ale raţionalismului cartezian.
    De aceia, în lucrările sale Primaute du Spirituel şi Trois reformateurs: Luther, Descartes, Rousseau, va lăuda nu numai atitudinea bisericei pe care şi-o însuşeşte în întregime, dar precizează totodată şi vederile sale personale. „Democraţia — zice J. Maritain — se confundă cu dogma poporului suveran, care unită cu dogma Voinţii generale şi cu legea expre-siunii numărului, constitue eroarea panteismului politic (mulţimea Dumnezeu). Trebue totodată să remarcăm, că ceace face să fie tragică viaţa popoarelor în timpurile moderne este faptul că în realitatea concretă mitnl religios al democraţiei a invadat şi contaminat peste tot democraţia politică, şi chiar toate formele actuale de guvernământ". Asistăm prin urmare la un conflict între democraţie şi spiritualitatea divină dogmatizată de biserica romano-catolică şi care se actualizează agresiv prin reacţiunea neocatolicismului. încă din secolul XIX biserica a moştenit tradiţia frământărilor catolice, uneori insurecţiuni violente înpotriva laicizării universităţilor care monopolizaseră morala şi filosofia. Louis Veuillot şi Charles de Montalembert sunt reprezentanţii acestei agitaţiuni religioase. Disputa dintre Charles de Montalembert şi Victor Cousin duce teoretic la ruptura dintre cler şi reprezentanţii etice1 oficiale. Trebue să amintim că în sprijinul tezei susţinute de catolici se adăugase şi spiritul pătrunzător al lui Auguste Comte, care combătând eclectismul lui Iouffroy îl acuză că „pretinde să ajungă la descoperirea legilor spiritului uman, contemplân-du-1 în el însuşi şi luându-i visurile drept ştiinţă". La această ofensivă împotriva mandarinatului universitarj care ameninţă să atragă sub raza lui de influenţă generaţiile tinere, se asociază şi Taine cu cartea lui Les philosophes francais du XIX siecle, unde făcând o critică judicioasă lui Cousin, îl acuză că filosofia intrată pe mâinile sale, a devenit „o maşină oratorică” iar pe Iouffroy îl ironizează privindu-1 în cadrul unor consideraţiuni pejorative. Acest proces al neînţelegerilor dintre biserică şi stat, a fost sesizat de E. Bou-troux, care, făcând o examinare critică a filosofiei traversând spiritul vremii, constată că ea se depărtează de spirit în timp ce se apropie de lucruri. Prin aceasta, ea năzueşte să se desprindă de sub tirania spiritului pur şi abstract ca obiect de cercetare analitică, şi se apropie de realitatea exterioară. Filosofia raţionalistă şi eclectică creiaseră un vid în jurul lor
355
© BCU Cluj
prin noua orientare, ea capătă rădăcini, fixându-se pe un fundament solid, încrustat în viaţa reală.
   „începând dela 1867 — zice E. Boutroux — activitatea filosofică în Franţa s'a întors dela dialectica abstractă care nu-şi asumă alt scop decât analiza, la definirea şi concilierea logică a conceptelor, pentru a se amesteca cu ansamblul activităţilor ştiinţifice, religioase, artistice, politice, literare, economice prin care omul intră direct în realităţile date".
   Revenind la ceace spuneam mai sus, J. Maritain şi mai ales 8. Deploige printr'o lucrare în care vădeşte o luxuriantă informaţie bibliografică, şi-au asimilat tradiţia moştenită dela Veuillot, Montalabert şi Lacordaire, care încercând să concilieze catolicismul cu postulatele vieţii sociale, relevând totodată conexiunile dintre realitatea concretă şi dogmele creştine, făceau o opoziţiune acerbă filosofiei secolului al XlX-lea. Ofensiva împotriva metafizicei raţionalismului liberalist patronată astăzi de J. Maritain, nu este altceva dacât continuarea disputei pe care o începuse Montalembert_ cu Victor Cousin, pe tema separaţiunei filosofiei şi teologiei. Conflictul de altă dată dintre eclecticul etatizant Victor Cousin care oficializează morala individualismului laic, contri-
buind în cea mai largă măsură la răspândirea spiritului liberal în filosofie şi între Mantalembert acest fanatic adversar al conrupţiei morale şi revelator al spiritului divin, se reeditează astăzi prin chemarea entuziastă a lui J. Maritain la realitatea tomistă, ca o salvare de sub dictatura plată şi anarhizantă a raţionalismului egalitar.
   Până aici nu am făcut decât vagi aluzii la cartea lui J. Maritain: Trois reformateurs: Luiher, Dcscartes Rousseau. Ea comportă o examinare amănunţită şi totodată prilejul de a stabili un paralelism concludent între cei trei R ai lui Ch. Maurras: Reforma, Revoluţia, Romantismul, faţă de care J. Maritain ia o poziţia ostilă, căutând să învedereze conflictul dintre Luther, Descartes şi Rousseau şi gândirea aristotelico-tomistă, transpunând problema pe terenul religios.
   Intr'o încercare de sinteză a spiritualităţii contimporane, gândirea lui J. Maritain şi concluziile practice pe care le presupune, reprezintă poziţia proximală spre care se îndreaptă formal, gândirea celor doritori de a da o orientare sintetică şi armonioasă continentului european.
                                                                                                                                       , N1COLAE ROŞU
CRONICA LITERARA
           POEMA MĂRII NOASTRE:
           MAICA DOMNULUI DE LA MARE DE EMANOIL BUCUŢA.
  Contemplativ şi domol, dl. Bucuţa îndrăgeşte
meterezele de cărţi, marea, munţii, copiii. Exoticul Stepei şi mozaicul etaic al Dobrogei, Românii de pretutindeni, drumeţiile, înfrăţirea prin slovă cu toate noroadele lumii, viaţa pitorească a Turcilor dintre Mare şi Dunăre ori din unghiul Vidinului, l-au pasionat şi le-a cuprins în tâlc literar. Cu asemenea însuşiri nu poate fi decât un răzleţit în ritmul accelerat al actualităţii. Dacă nu abuzăm şi nu imprimăm un defect cuvântului, îl putem numi un romantic, ce întârzie prea mult în preajma cetăţilor ruinate, peste câmpuri, lângă ape mari şi adânci cari sorb gândirile sau ochii, în miez de codri, pe piscuri arse de vâlvoarea albastră a trăznetului. Din căpisterele cărţilor peste cari se apleacă păţi x aş şi din privirile înmuiate, reflectate meditativ peste lume, culegând aspecte blânde, irizate, prin vitraliile visului, îşi clădeşte d-sa literatura. Cărturarul împovărat de atâtea lucruri găsite în cărţi, s'a întâlnit cu delicatul cercetător ăl sufletelor şi peisajelor, Intre confraţii de astăzi dl. Bucuţa are un loc cu totul aparte. Când majoritatea scriitorilor captează viaţa în linii viguroase, lumină crudă, d-sa o situează în umbră, îi îndulceşte culoarea, îi netezeşte asperităţile, ca s'o prezinte în perspectivă discretă. Tendinţa momentului literar, aproape pretutindeni, constă în brutală disecare. Un realism scrâşnitor, care face
din scârţâitul cuţitului pe os şi din despicarea nemiloasă a câmpului de stări psihologice, un deliciu. Dl. Bucuţa, dimpotivă, literarizează. Oamenii dobândesc atribute de nobleţe spirituală. Destramă fire din lirismul său şi le transmite eroilor. Şi tot aşa, cu jar din sine aprinde priveliştile.
   Cine urmăreşte cele trei lucrări mai însemnate : Legătura roşie, Fuga lui Şefki şi Maica Domnului de la Mare, nu poate să nu fie izbit de esenţa singulară pe care o aduce autorul, dramaticul. Gesturile de încheere ale eroilor săi sunt excepţionale şi ciudate ca însăşi existenţa lor. Intr'o lume muncită de materialism şi sensualitate, d-sa descopere figuri hrănite din idealism, din substanţa lui Don Quijote, Şi totuşi veridice. Fiindcă umanitatea oferă, dincolo de zona vastă a calculatorilor egoişti, şi rare exemplare din cei cari îşi poartă vrerile pe căi înstelate, între cărţi şi flori. In psihograma d-lui Bucuţa mi se pare că această înclinare ţine locul de căpetenie. De aceea l-am cotat romantic. Inactual, anacronic, cum doar dl. Sadoveănu mâi este.
   Cu aceste daruri de originalitate, 1-ăm văzut întâi în Legătura roşie şi Fuga lui Şefki şi pe aceiaş linie se păstrează în Maica Domnului de la Mare, Alături de sufletele Legăturii roşii, de Şefki, Umurli, mai înscrie în foaia de zestre ă literaturii româneşti, alte
356
© BCU Cluj
valori estetice i Smaranda Filipescu, Lascaride, Zorea, Sabin Opreânu, între cari cu proeminentă distincţie figurează Smaranda Filipescu, Maică Domnului de la Mare.
    Şi totuşi cu o tehnică simplă. Căci d. Bucuţa, cu afecţiuni pentru graţie şi minor, nu se avântă în cadre de măre anvergură. S'o spunem de la capăt: Maica Domnului de la Mare, fără să fie roman, a reuşit să încorporeze în naraţiune, un suflet şi o specificitate locală. A surprins, cu mijloace subiective, un mediu corelat de timp şi loc, al cărui interes de cunoaştere este susţinut de o tramă pseudoepică şi încheiat cu un final emoţionant.
    In literatura d-lui Bucuţâ omul nu se detâşază de natură. E totdeauna, nu in mijlocul ei dar organic sudat de ea, făcând unitate indivizibilă. Aţi observat că în Legătura roşie nu există un nume? Eroii se confundă cu arborii pădurilor şi florile poenilor, alcătuind un trup şi o respiraţie; din talpa pământului sue în fiinţe un fior care curge prin toate mădularele. Aceiaş sevă care gâlgâe în vegetaţie şi acelaş svon de viaţă trece prin oameni. Recitiţi fragmente din Legătura roşie (pag. 22, 23—24), din Fuga lui Şefiei (pag, 120) ori din Maica Domnului de la Mare (pag. 1,65,138—139) şi veţi consimţi că în scrisul românesc numai dl, M, Sadoveanu s'a arătat tot aşa de mare interpret âl omului în dependenţă de natură. Codrul muntelui din Legătura roşie, cu liniştea misterioasă, cu singurătăţi mute, cu zumzetul că o armonică a tăcerii, a mai fost odată sugerat în Pădurea Petri-ş or ului.
    Dar, dl. M. Sadoveanu e mai mult cântăreţul Moldovei, . Zariştea care l-a inspirat pe d. Bucuţă este mai largă. In Legătura roşie a cules emoţia picturală a munţilor şi pădurilor, în Fuga lui Şefki bâlta şi Dunărea, în Maica Domnului de la Mare, nesfârşitul cuib de lichid azuriu al mării şi al cerului.
    Parcă „deslipit de locuri de vreme", scriitorul „ascultă o chemare şoptită", iar neasemănata frumuseţe a peisajelor nu este „decât o revărsare de mireasmă a grădinilor lui lăuntrice".
    In pastelistica literaturii româneşti, meşterul zugrav de icoane cu ierburi grase şi aromitoare, cu boltă neagră de cetini, cu oglinzile bălţilor şi cu infinit marin, a găsit o formulă nouă a combinării culorilor. Ca maeştrii Renaşterii a pătruns în secretul împletiturii liniilor şi al jocului umbrelor. Căldura de virtuos cântăreţ al naturii îl aşază pe dl. Bucuţa lângă înnâintaşii pastelului nostru în vers şi în proză. Reţin însemnarea câtorva rânduri, de când am citit Legătura roşie, cari dau un tablou la fel de plastic şi viu ca un pastel al lui Alecsandri; Armonios ca frâza lui Odobescu.
    „..„când ajungeam sus la aluniş, soarele ieşise şi el deodată de după un vârf de- brazi şi pusese chenar de fir pe toate culmile îngrămădite, de care se
rezema un cer limpede şi înalt. Inele de argint cădeau peste sat, întâiul se prindea ca o cunună albă de clopotniţa bisericii. Altul fugea, roată de foc, pe apa cotită, se ascundea pe sub punţi sau se destrăma în unde, aprinzându-le. Pe stâncăria de deasupra lor se mişcau pânze lungi cusute cu pietre scumpe sau in-vâlvora cuiburi licăritoare, cu ouăle de aur ale pasării măestre. îşi scoteau pălăriile, îşi făceau cruce şi intrâu în pădure".
   Arta cu care dl, Bucuţa filtrează natura, continuă estetica genului celorlalţi precursori şi o completează. Maica Domnului de la Mare cuprinde nenumărate crâmpee din firea pământului şi a mării. Rubrica însă ne hotărăşte un spaţiu mic şi nu ne permite nici discuţie prea întinsă, nici citate de bogată edificare. Mă voi restrânge la unul singur. In tonalitatea de cântec depărtat, avem imaginea unei nopţi la marginea mării şi a văzduhului:
   „...de jur împrejur se rotea marea şi se rotea cerul, scânteind. Era ca într'o beţie a pământului, a fiarelor şi a oamenilor, din zilele zeului cu alaiuri de băeţi şi de fete goale pe înălţimile de la ţărm. Zeii mari şi mici ai adâncului veneau şi ei la ospăţ. Intrau între ei, şi între ele, şi purta fiecare un nume azuriu din Omer".
   Feeria decorului, rezultă dintr'o pictură ocazională, presărată în imagini scurte, dar frecvente şi foarte rar se ivesc descripţii mai abundente. Se întrepătrund cu naraţiunea. 0 exo-şi endosmoză între părţi.
                                                                           *
   Ca ambianţă socială, în Maica Domnului de la Mare, se trece de la lumea simplă, la cea cu rădăcini boereşti în epocile voivodale, ori la cea cu rafinament cărturăresc. Protagoniştii, nimbaţi de nobleţe spirituală sau descendentă din hrisoave, discută superior ultimele curente ale gândirii veacului: teosofie, asiaticism, mistică şi raţionalism, technică şi primitivism, feminism, literatură sau elenistică. A prelucrat elemente de contingenţă actuală: Balcicul nostru devenit loc de odihnă şi de manifestări intelectuale, cu îndrăgostiţi de faleza stâncoasă şi de briza sărată, cu o universitate populară, unde îşi dau întâlnire, în pripasul scurt al verii, artişti şi oameni ai cărţii. In majoritate mult tineret. ■
   Desfăşurarea povestirii nu ia nici 12 ceasuri. Se întinde de seara până îa toiul nopţii. In jurul unei reprezentaţii de teatru liber, se brodează pânza de reverie a unei poeme cu temă corneliană, Pe scena ridicată în buza mării, se înfăţişază un joc sfânt, în care rolul Maicii Domnului avea să fie ţinut de Smaranda Filipescu, Festivitatea nu este dictată afât de necesitatea compoziţiei — putea să fie şi altceva — cât de îndemnurile personale ale autorului de a-şi pune în evidenţă filigrana pitorească a evocării Răsăritului înt'o poveste biblică. Jocul sfânt de pe terasa ţărmului îţi face impresia unei actualizări şi împământeniri — ca în stihurile d-lui Pillat — a le-
357
© BCU Cluj
gendei sacre; iar spectatorii, în costumele orientale di a pământul de baştină sau din îndepărtate ţări ale Asiei, adună între orizonturi dobrogene, păgânism şi creştinism, antichitate şi modernism ; zei coborîţi din eresuri şi sfinţi desprinşi din credinţă. Apropieri de domeniul poeziei care stă sub semnele neîngrăditei libertăţi.
     In cursul jocului se produce deslegarea unei crize sufleteşti, Smaranda Filipescu, care iubeşte şi este iubită de grecul Lascaride, oscilează între sentiment şi datoria de a nu distruge tradiţia nobilă a familiei, plecând după un venetic. Ca într'un Cid modernizat, eroina răspunde loaial imperativului care-i venea dela strămoşii ctitori de biserici în vremea Brân-coveanului. Renunţă la viaţă. Rolul ultimului act, pe care îl debitează Maica Domnului dela Mare, e o dramă a sa. Din convenţionalul teatral se păşeşte pragul spre real, Smaranda Filipescu se asvârle în hăul de întuneric, de pe stâncă, in braţele talazurilor întărâtate de hulă. Lascaride se aruncă să o mântuiască şi piere şi el.
     In chenarul primei idile fatale se înrămează a . doua — succint prezentată. E tot o patimă tare şi primitivă; idila Zorcăi şi a lui Sabin Opreanu. Răsare şi trăeşte cu flori pe la ferestre aduse de tânăr, şi îşi trage vlagă din nădejdea că odată li se vor împlini dorurile în calea cărora stă neînduplecat tatăl fetei, bătrânul Rader. Sub oblăduirea Smarandei creşte dragostea lui Sabin şi a Zorcăi şi cu ajutorul ei este îndrumată spre limanurile bucuriei. înainte de a-şi curma viaţa, Smaranda le înlesneşte fuga, cu mijloacele (barca, banii şi aranjamentul) puse la cale de Lascaride pentru plecarea lor. Pe când Smaranda Filipescu intră în negurile morţii, ceilalţi doi se îndreaptă spre fericire şi viaţă. Un medalion de exultantă iubire, un cântec de triumf pus în contrast cu o elegie. Şi amândouă îşi unesc liniile cu cadrul şi cu celelalte ,fire ale naraţiunii, înjghebând o poemă de dragoste care scandează alternanţe de ton minor elegiac şi clinchet argintiu. Peste tot domnind răsufletul şi privirea mării. Poemă fragedă modulată cu candoare de copil, Maica Domnului dela Mare este prima operă a literaturii noastre în care apare pe larg, ţărmul şi marea românească şi unde vin să se încrucişeze ecouri din lumea de astăzi şi din cea de odinioară, ce şi-a trăit zilele în colţul acesta al Pontului Euxin,
     Episoade multe, ca nişte laviţe de odihnă, la răspântiile povestirii principale. întocmai ca multe coridoare convergente, din cari se revarsă alt aur de lumină şi alte glasuri (Amintesc două mari: pe cel tânguios al pictorului Mesrob şi pe al ftizicei din Denham),
     Susur mistic ca în poemele d-lui Voiculescu. Colorit din trâmbele picturale ale d-lui I, Pillat. Atmosferă de basm care te duce către d-1 A, Maniu. Un lied nou cu sonorităţi multiple acompaniază compoziţia narativă,
   Fraza d-lui Bucuţa este tot atât de particulară ca şi psihografia, ca şi metoda sa estetică. In opera d-sale, se poate bine verifica opinia, că fondul nu în-gădueşte separaţia de formă; că nu este o simplă prelungire a celui dintâi, prin cea de a doua. Ci din contră, formează un bloc. In limba literară de până acum, d-1 Bucuţa a aruncat un ferment nou. Participă împreună cu câţiva din generaţie la echipa spărgătorilor de tipare. Un căutător. Gândirea d-lui Bucuţa se comunică printr'o expresie liberă, şerpuită şi contorsionată. De multe ori, vrea prin vagi estompări să sugereze. Trece peste normele stilistice clasice şi îşi creiază o topică proprie, ca să valorifice culori, şi mai cu seamă, nuanţe inedite. 0 sonoritate neîntâlnită altundeva te întâmpină din paginile cărţii Maica Domnului dela Mare. 0 grije neîntreruptă de a se salva din mecanizare, care osândeşte în genere literatura oricât de numeroase calităţi, de alt ordin, ar fi având. Fraza uleioasă, grea de multe înţelesuri, alunecă şi se răsuceşte în volute. Autorul, necontestat, e un mare duşman al stilului costeliv. înţelesul este învăluit în cuvinte cari se torc pacă neglijent. Ici şi colo, sclipeşte stropul rar de graiu provincial, pentru cari unii i-au adus mustrări. Dar într’o ve-linţă aleasă cu izvoade din darurile lui Dumnezeu scriitorul a fost obligat să bată fire puţin uzitate, vorbe căzute în desuetudine sau răzleţite în cine ştie ce colţ de limbă românească. Şi ca să ocolească prudent, temător chiar, cuvântul nou, vid de sonoritate poetică şi barbar ca aspect. De altfel observaţia aceasta se referă mai mult la Fuga lui Sefld, Ultima lucrare nu conţine particularităţi de lexic.
   Portativul stilistic al d-lui Bucuţa nu se face accesibil dela început. Trebue să-i intri în încheeturi. Mărturisesc, că nu mi-a f Jst uşor să mă deprind. Un răstimp i-am refuzat lectura. Deabia după ce i-am acordat luare aminte, i-am înţeles orhestraţia deosebită şi mi-a procurat farmec. înnoirea cere eforturi pe seama artistului, dar şi pe a receptivilor de artă, cari trebue să-şi potrivească pasul sufletului cu pasul promovării normale.                                       ,
       ' • * ' -
   Maica Domnului dela Mare fixează o etapă din viaţa noastră naţională, Balcicul este stabilirea românească la Mare, este efortul de a recuceri sufleteşte ţărmul, care rând pe rând a fost grecesc şi turcesc cu amestec bulgar. Şi încă mai persistă să fie. Este expresia unui moment istoric şi social, E conturarea imaginei Balticului de astăzi. Dar pe planuri cari se etajază către fundal, apare oraşul de altădată. Cel dinainte de stăpânirea românească şi altul mai vechiu din vremea când înflcreau la adăpostul protector al zeului Dionisos, negoţul şi cultura grecească Uşor perceptibile, readucerile de imagini ale altor civilizaţii, se aştern ca fâlfâiri de boare caldă şi parfumată peste prezent, purtând cu ele, din largul mării şi din largul istoriei, un spirit de inavuţire. Pe
358
© BCU Cluj
marina scăpărătoare de argint, scăldată în soare şi azur, se intersectează prezentul frământat cu duhul trecutului mort. Năluca roşie în port de flacără, trac sau bizantin — văzută şi de Jirecek într'un basorelief — aleargă azi fantomatic în goana calului pe roca pietroasă şi sunătoare dela Dionisiopolis. Este un simbol al revenirii trecutului în rada prezentului, sunt permanentele fulgerări de reminiscenţe în oglinda zilelor noastre. Cărturarul — pentru care e şi scrisă cartea — trăeşte pe ţărmul şi în sinusul dobrogean într'un fragment de orient, la o schelă de năzuinţe româneşti şi totodată peste vremuri până la Sciţii cei aprigi.
   In Maica Domnului dela Mare, d-1 Bucuţa nu ne-a dat un roman, ci o poemă. Epica aceasta extracul-tivată de contimporani nu intră în competenţa talentului d-sale. Deşi a ţintit într'acolo, mereu, — aşa
bănuim noi — d-sa cântă pe o claviatură poetică vraja sufletelor covârşite de pasiuni intense şi minunea eternă a naturii. Ingemânează contemplaţia apolinică a firii cu iragismul sufletelor sfărâmate. Un liric iremediabil, care a abandonat numai forma versurilor, folosită la început în cel dintâi volum, ca să întrebuinţeze fraza liberă, dar cu ritm şi forme muzicale. Elementul puţin comun în care ne conduce este încă o dovadă indiscutabilă a acestei structuri psihice a autorului. Din atare izvor a scos în Maica Dnmnului dela Mare, ca într’o cupă de cleştar, undă clară, care revărsată în suflet, are puterea miraculoasă de a te călăuzi în împărăţia Domniţei Poezii, Şi după atâta violentare de realism, care ne copleşeşte de pretutindeni, e un antidot şi o întremare,
                                                                                                                 CONST. D. IONESCU.
 CRONICA PLASTICA
        PINACOTECA STATULUI
    După marile succese ale expoziţiilor de artă plastică de peste hotare — dintre care cea din Olanda e proaspătă în amintire — străinii dornici să ne cunoască mai bine la noi acasă s'ar aştepta să aibă de colindat obositor muzee după muzee. Şi surpriza n'are să le fie mică atunci când vor afla că, dacă ţara aceasta numără vrednici clăditori de frumos, statul nu s’a gândit să le adune opera în adăpost de occidentală accepţie a cuvântului. Vor găsi în Bucureştiul cu pretenţii de civilizaţie dacă nu traduse toate în fapt, în animaţie, fel de fel de instituţii şi de clădiri, dela Casele Autonome până la garajele de automobile oficiale, dar nu vor găsi un muzeu naţional de artă, nici măcar în programul vreunui partid politic.
    Am avut un artist mare, un deschizător de drumuri, cel dintâi iniţiator al nostru în puterea de exprimare a culorii — ştiu despre el mai mult din auzite ; unde însă pot vorbi ele însă-şi bucăţile acelea de soare din pânzele lui Şt. Luchian? Dar despre poezia melancolică a operei lui Andreescu, atât de mult al priveliştilor pământului nostru, despre cel mai mare peisagist pe care l’am avut vreodată, unde putem afla cu convingerea fiecăruia? Din cele câteva lucrări dela Simu şi Kalinderu ? Da, oricum. Dar dacă n'ar fi existat nici această salvatoare iniţiativă particulară ? Şi Andreescu şi Luchian ai noştri au fost, lângă noi au suferit, nouă ne-au dăruit bogăţia lor de suflet şi noi n'am ştiut ce face cu darul lor, Astăzi opera le iese la iveală, câte un minunat exemplar pe ici pe colo, doar numai ca prilej de neruşinată speculaţie. Pentrucă un artist există cu adevărat în măsura în care poate fi public. Cum vă puteţi imagina un pictor, aşezat oricât de frumos, în istorie numai ?
    Şi doar gând de înfăptuire a pornit de mult, tocmai de acum 66 de ani. Sub domnia lui Alex. Ion Cuza, odată cu şcoala de Arte Frumoase, a luat fiinţă şi Pi-
nacoteca. Ce se putea aduna pe atunci mai de preţ, portrete istorice, lucrări vechi aflate prin mănăstiri, a fost strâns la un loc. Erau şi pe vremea aceia multe lipsuri, multe de început, multe de construit, dar odată cu nevoile cele practice, s'a găsit nimerit să nu fie lăsate uitării nici nevoile sufleteşti. Dela 1864 şi până astăzi, instituţia Domnitorului Unirii n’are istorie. In afară de intregirile întâmplătoare ale operelor de valoare din şcoala italiană şi a colecţiei Grigorescu, în afară de alte mici donaţii, una a regelui Carol, Pinacoteca Statului îşi cunoaşte în trecutul ei, doar nenumăratele-i peregrinări. Asta-i istoria ei: mutatul de ici colo. Dela Universitate la Ateneu, dela Ateneu la Parcul Carol, iar la Universitate, iar la Parcul Carul, din nou la Universitate, din nou la Ateneu şi tot aşa înainte. Cât au avut de suferit tablourile de pe urma unei astfel de tratări îşi poate închipui oricine. In timpul războiului, un număr de 75 lucrări din cele maî valoroase, au luat drumul definitiv al pierzării, odată cu tezaurul nostru. Iar după războiu, Pinacoteca avea o sală consacrată aproape în întregime lui Grigorescu şi una profesorilor dela şcoala de Arte Frumoase. Se înfăţişa publicului cele de mai sus într'o stare şi aşezare pe care e mai bine să nu o judecăm. Pinacoteca număra 110 Grigorescu, din epoca ultimă a activităţii lui, jumătate cel puţin numai schiţe, dar nu putea fi văzut pe pereţii ei nici un Luchian, nici un Andreescu şi nici una din operele urmaşilor lor: strălucita pleiadă a artei contimporane. Pentru astfel de motiv, la primirea vizitei ziariştilor străini cu ocazia Congresului Presei Latine, când trebuia par'că să le servim şi altceva decât menu-uri şi talente oratorice, s'a înjghebat în grabă o expoziţie, ai cărei organizatori colindau în goană pe la colecţionari spre a strânge operele reprezentative ale artei româneşti.
359
© BCU Cluj
   Pe cât s'a putut, Pinacoteca existentă a fost reorganizată în toamna anului trecut. A fost scoasă sumedenia de copii neînsemnate care n’aveau ce căuta în-tr'o colecţie serioasă, aducând în loc, opere vii, iar pentru a mări suprafaţa de expunere s'au construit panouri, grupându-se lucrările, pe cât a fost posibil, pe şcoli. Şi s'a tipărit în fine un catalog bogat ilustrat, primul pe care-1 are Pinacoteca dela înfiinţare. Faţă de marile cerinţe ale unei asemenea importante instituţii îmbunătăţirile aduse par neînsemnate, dar să ne mângâem cu acest fericit început, când până acum Pinacoteca, pentru tot ceeace priveşte cheltuelile de administraţie şi gpspodărie ajunsese să aibă 1300 lei anual.
   Colecţia răsfrânge, prin feluritele-i lucrări, evoluţia noastră, oglindind starea de propăşire a jumăţăţii secolului trecut. Sunt reprezentaţi, dacă nu în lucrările lor cele mai bune, măcar documentar, primii noştri pictori de chevalet, incomparabili superiori zugravilor de peste hotare chemaţi de boeri să le facă chipul. Lecco, Lapoti, Negulici şi Tătărăscu aduc luminile artei occidentale, modernizăm oarecum concepţia bizantină dominatoare până atunci.               ■
   Mai înzestrat ca ceilalţi, Aman ajută mult desvoltării gustului de frumos, organizând învăţământul şcoalei de Arte Frumoase. Iar Grigorescu dă prima lecţie de adevărat artist, eliberându-se dela început de academism şi lăsând în urma lui o operă de mare lirism spre care îl chema idilile şi priveliştile ţării sale. Mai puţin fericit de cât dânsul, Andreescu, cel mai veritabil descriptiv pe care l’am avut, moare de tânăr tocmai când talentul lui era în deplinătatea puterilor. Mxrea aduce o ţinută plină de distincţie şi vine după Aman cu lecţia unei facturi largi şi a unui studiu serios, con-sacrându-se compoziţiei de mare amploare şi portretului de dimensiuni. In vreme ce, bine ca şi Grigorescu, diferit însă în ceeace priveşte mijloacele, Lu-chian ca nimeni altul, înalţă culoarea la viaţă de sine stătătoare, dându-i primul loc în pictură. Urmaşii lor şi-au găsit anul acesta locul cuvenit pe cât spaţiul e permis şi cu achiziţiile Ministerului Artelor. Avem astfel reprezentat dela Luchian încoace efortul contimporanilor care duc mai departe esenţialul picturii din toate timpurile, culoarea, căutând să desprindă o artă originală a pământului acesta, apropiindu-se tot mai mult de adevăr. Pentru greutatea situaţiilor, multe lipsuri, multe păcate chiar trebuesc absolvite şi să ne obişnuim a vedea şi în lucrări mai slabe, intenţia, drumul spre ţinta ce luminează în general operile de artă şi le imprimă suflul acela de viaţă tânără.
   Petrescu şi Brâncuşi, unul voluptos al culorii, celălalt al formei; Paciurea, misterios interpretator al lutului ; Teodorescu-Sion, neîntrecut meşter al compoziţiei ; N. Tonitza şi Şt. Dimitrescu convingători şi umani; Iser, expresiv mânuitor al mijloacelor picturale ; Han, clăditor arhitectural de busturi şi grupuri torturate şi stări sufleteşti; Jalea şi Medrea subtili portretişti şi statuari de forţă ; Pallady, rafinat al nuanţei; Bunescu
mare peisagist de o rară elocvenţă de culoare ; Ressu viguros realist ; St. Pcpescu, Steriade şi Dărăscu, im-presionişti de rasă ; Rodica Maniu, Elena Popeea, talente remarcabile — iată enumerarea în fugă a pictorilor şi sculptorilor din marea linie a artei româneşti cari sunt infine reprezentaţi în muzeul statului. Iar dintre cei veniţi mai în urmă, unii tineri de tot: Miliţa Pe-traşcu, H. Catargi, Lucian Grigorescu, Corneliu Mi-hăilescu, Demian, Bacalu, Băeşu, Viorescu, Irina Co-dreanu, Margareta Cosăceanu, Onofrei, Maxy, St. Con-stantinescu, Papatriandafil, Ionescu-Sin şi Sabin Popp, atât de înzestrat, mort de timpuriu.
   Dacă pentru multă vreme, în sărăcia în care ne sbatem, nu putem râvni să adunăm la Bucureşti din capodoperile artiştilor lumii concurând la marile vânzări ce au loc destul de des, e o datorie cel puţin să strângem lucrările de valoare ale pictorilor şi sculptorilor noştri. Nu ştim dacă şi atunci când am avea bani disponibili, cu mentalitatea conducătorilor noştri de totdeauna, ne-am găsi vreodată alături de exemplul Ungariei la licitaţiile de artă dela Amsterdam sau Berlin, dar măcar să ajungem să arătăm pe pereţii unui muzeu măsura unui artist român — când astăzi, Pinacoteca posedă un singur Luchian şi un singur Brîncuşi, din prima epocă. Sarcina Statului ar fi mult uşurată de donaţiile colecţionarilor, printre cari se numără unii cu adevărate comori artistice. Cine însă s'ar hotărî să ofere preţioase daruri unui stat, unic credem pe lume, care ar socoti asemenea gesturi inoportune şi care desigur că n’ar găsi ceva mai bun de făcut decât să pue la dispoziţie, beciurile şi podurile ministerelor. Statul nu poartă de grijă celor câtorva tablouri, pe care de bine de rău le are adunate la Ateneu. Colecţia aceasta a avut de suferit călduri dogoritoare, cum a fost focul dela Senat şi geruri cumplite dupe cum au fost iernele. Iar acum, la Ateneu, adesea plouă şi întotdeauna lumina nu este suficientă. La ce bun am însemna aici toate lipsurile de care suferă Pinacoteca — îmbunătăţirile aduse n'au rezolvat decât unele cerinţe — când după ce a fost un moment atrasă atenţia oficialităţii, totul pe urmă a intrat în părăsirea de totdeauna ! La ce bun am schiţa un întreg program al atâtor câte mai sunt de făcut, când din motive bugetare de economie, mâine, administraţia Pinacotecei nu va avea nici cu ce să măture sălile ! La ce bun să ne ocupăm de celelalte condiţii de funcţionare, când condiţia principală, construirea unui palat propriu, e încă în stadiul vorbelor goale ce presară la nevoe un discurs politic ! N’aude nimeni, şi cu vremea, din pricina împrejurărilor improprii, se va deteriora şi ce avem strâns în podul Ateneului.
   Arta plastică reprezintă ca nici o altă artă un popor, vorbind limba tuturor neamurilor — a îngriji de tezaurul ei, înseamnă a îngriji de existenţa noastră spirituală viitoare : cine vreţi să se pătrundă de adevărurile acestea?
                                                                                                                             TACHE SOROCEANU
360
© BCU Cluj
CRONICA
    M. SĂULESCU, poetul volumelor Departe, Viaţa şi al piesei mistice Săptămâna luminată, a câştigat după moartea-i eroică, un monument la Predeal, ridicat de colegii literari din S. S. R, Târziu act de pietate cu lungă şi tristă poveste. Iniţiativa a fost a d-lui Cor-neliu Moldovanu pe când era preşedinte al scriitorilor. D. Mihail Sadoveanu, care îl înlocuia în aceeaşi calitate, a desăvârşit obligaţiile materiale ale realizării. Cinci ani deatunci bronzul original, ieşit din viziunea lui O. Han, a zăcut în şopronul unei turnătorii. Delapidator şi dezertor din armata ungară, pentru a-şi continua în urmă viaţa de aventurier ca spion german în Bucureştii ocupaţi, Liviu Rebreanu, ajuns prin fraudă preşedinte la S. S, R. şi perpetuat acolo prin solidaritatea în furt din averea acestei societăţi a 40 de membri din 160, n'avea niciun interes personal să inaugureze acest monument. Inaugurarea lui însemna redeschiderea procesului Liviu Rebreanu.
    Dacă s’a ajuns totuşi la promiscua serbare dela Predeal, lucrul se datoreşte strădaniilor şi sacrificiilor băneşti ale sculptorului O. Han, îndreptăţit să-şi vadă odată minunata operă aşezată în destinaţia ei. împotriva voinţei lui Liviu Rebreanu şi mulţumită lui O. Han, Mihail Săulescu are, însfârşit, un monument la Predeal.
    Cine e Săulescu ? Pentru generaţia cea mai nouă, desigur, un nume cu totul necunoscut. Cele două cărţi de versuri ale lui, intime şi deabia suspinate, străbătute de fiorul greu articulat al puterilor misterioase ce învăluie viaţa, nu se mai găsesc in circulaţie. O comemorare întreagă a poetului erou ar fi implicat fără îndoială, reeditarea poesiilor lui. Dacă editor nu s'ar fi găsit, sarcina aceasta era obligatorie pentru S. S. R. care, ne închipuim, nu strânge fonduri numai pentru a alimenta cleptomania organică a lui Liviu Rebreanu. In vara ce s'a dus, Franţa a ridicat în orăşelul natal un monument lui Charles Peguy, înflăcăratul poet al Ioanei D'Arc, mort glorios pe câmpul de luptă. Dar până la acest monument, volume omagiale, scrise colectiv de scriitori în viaţă au apărut, cărţi de evlavioase amintiri şi studii de înţelegătoare critică au adâncit cultul lui Peguy ; opera sa întreagă a fost reeditată şi antologii s'au extras din ea pentru a întreţine mereu proaspete între contemporani florile de văpaie ale geniului îngropat în gloria Franţei. Iar pe zidul Pantheo-nului, în Paris, numele scriitorilor căzuţi, ce întrec cu mult suta, sunt gravate cu aur. Noi am avut câţiva scumpi confraţi căzuţi pentru slava României şi nici numele nu li-1 cunoaştem. S’a amintit la Predeal căpitanul N. Vulovici, dar Constantin Titus Stoika a fost uitat; şi niciun rând în presa românească nu s’a scris până azi despre Ion Bârseanul, poetul Cântecelor şi Baladelor, prozatorul Povestirilor vânătorcşti şi mai ales al originalei cărţi Dor pustiu, mort la o ambulanţă farmaceutică, în războiu. Iar pentru Săulescu ce
MĂRUNTĂ
uşor ar fi fost să se strângă într'un volum lăsământul lui literar când se slăvia în bronz jertfa lui de sânge; supremul dar al unui fiu pentru patria lui!
  T. ARGHEZI, osândit pentru dezerţiune în slujba inamicului şi graţiat din mila noastră a tuturor, a găsit de cuviinţă să spurce şi această jertfă cu care se mândreşte scrisul românesc : a participat senin şi cinic la serbarea dela Predeal. Caşicum ar fi participat la glorificarea faimosului Bogdan-Piteşti ! Şi i s'a părut că nu e deajuns atât. întors acasă a crezut necesar să mânjească numele poetului slăvit cu aceste rânduri de îndrăzneală fără pereche :
  „Poetul Mihai Săulescu, înfricoşat de „instrucţiefi la o cazarmă şi refugiat pe front fără să se fi putut sluji de puşcă mai bine decât de bastonul lui civil, a murit fără utilitate pentru patrie, la Ptedeal1'.
  „Fostul redactor — cu utilitate, fireşte ! —■ la „Gazeta Bucureştilor" a rămas acelaş. întreaga lui structură sufletească e alcătuită pentru spurcăciuni. Dar rândurile acestea de infam sacrilegiu cu ce inimă le-or fi gustat cei cari şi-au înclinat cu pietate gândul în memoria mortului dela Predeal? Sau, poate, confuzia morală ce caracterizează această epocă e atât de adâncă, încât o bestie, făcută scăpată dela abator, îşi poate îngădui să calce în copite tot ce-a mai rămas glorie sacră în această ţară?
  LIVIU REBREANU era cel mai indicat să desăvârşească la Predeal această operă de devastare morală. Surprins de două ori cu ghiara în averea S. S. R., el avea calitatea de a reprezenta pe scriitori la monumentul lui M. Săulescu; posedând un certificat oficial de hoţie dela însuş biuroul Teatrului Naţional, el putea să apară ca educator al poporului; osândit la trei luni închisoare pentru sustragere de bani publici, dezertor şi spion german, el era îndreptăţit să glorifice jertfa pentru patrie.
  Tânărul scriitor, d. Romulus Dianu, a găsit între hârtiile lui Ion Slavici şi a publicat în Curentul această scrisoare intim revelatoare a patriotismului lui Liviu Rebreanu:
  „Iubite Maestre,
  Iartă-mă că te deranjez din nou. Mi-ai spus zilele trecute că până în câteva zile, până mâine adică, îmi vei comunica ce-ai aranjat cu privire la intrarea mea în redacţia ziarului „Ziua". Ţin foarte mult la aceasta şi de aceea te plictisesc necontenit.
  Acuma că „Minerva“ şi „Seara“ au trecut în posesiunea unui consorţiu german, afacerea ia chiar o
361
© BCU Cluj
întorsătură urgentă. Ar trebui să ştiu dacă fac ceva la „Ziua“ sau dacă nu, să intervin la „Minerva" sau ,,Seara“. .
   De aceea te rog mult: anunţă-mă prin câteva rânduri acuma ce ai făcut şi dacă n’ai putut face nimic la ,,Ziua“ n’am putea face ceva la „Minerva“ sau „Seara“?
   Cu cele mai afectuoase salutări,
                                                                                                                                   L, Rebreanu“
   Nu ştiu ce-i va fi aranjat Slavici cu „consorţiul german", dar sub ocupaţie, Liviu Rebreanu s'a aranjat, prin comandamentul german, translator la Poştă şi redactor la ziarul „Lumina", Nu-i aşa că de-acolo până la înnălţimea monumentului dela Predeal nu era decât un pas — peste prăpastie ?
                                                                                                                            NICH1F0R CRAINIC
   CENTENARUL LUI MISTRAL a fost sărbătorit în tot sudul Franţei începând din primăvară şi sfârşind la 15 Septembrie. Fiecare sat şi fiecare oraş meridional au ţinut să omagieze aparte luminosul geniu poetic al Provenţei. Fenomenul acesta neobişnuit a căpătat caracterul mistic şi imens al cultului unui erou. Mistral nu e numai un Homer sau un Virgiliu nou al poesiei; Mistral e o formulă de viaţă. Poemele sale, superbe funcţiuni ale existenţii, sunt considerate opera unui profet. Profetul geniului latin şi al unităţii rasei medi-teraniene. Deaceea la serbările centenarului au participat toate popoarele neolatine şi mai mult decât atât: erudiţii mistralieni din toată Europa.
   România a fost reprezentată de Nichifor Crainic şi Pamfil Şeicaru. Rareori o delegaţie şi-a îndeplinit mai cu strălucire demnitatea ce i s’a încredinţat. Dat fiind caracterul pitoresc al serbărilor, costumul nostru naţional, purtat de doamnele care însoţiau pe delegaţi, a cucerit admiraţia tuturor. La toate recepţiile şi banchetele, el a fost aşezat la locul întâiu de onoare. Toate marile ziare din Midi i-au remarcat distincţia imperială (era port de Curtea-de-Argeş): Le Journal din Paris l-a redat în fotografii. Numărul din Gândirea închinat lui Mistral, cu un rezumat francez al articolelor respective, a fost distribuit în sute de exemplare. La Maillane, satul poetului, echipe de studenţi francezi au avut amabilitatea să-I ofere publicului. Action Francaise şi revista Latinite au reprodus cu mari elogii articolele d-lor Ion Dimitrescu şi Pamfil Şeicaru.
   La muzeul regional din Arles, delegaţia română a depus cu fast basorelieful de bronz, al lui O. Han, reprezentând profilul lui Mistral şi Alecsandri. Cu
acel prilej, Pamfil Şeicaru a ţinut o cuvântare pe care presa din Midi a găsit-o „ardentă". Tot acolo delegaţia noastră a distribuit două mari lăzi de cărţi în franţuzeşte asupra României. Ziarul Comedia a reprodus basorelieful oferit de România.
   Nichifor Crainic a vorbit la banchetul din Arles unde era de faţă şi Charles Maurras. Despre cuvântarea sa Action Francaise din 12 Sept. a. c., scrie următoarele:
   ,,-D. Nichifor Crainie, directorul revistei româneşti „Gândirea"... spune cum Mistral a slujit România încoronând pe marele poet român Alecsandri; pentru aceea el aduce astăzi mărturia recunoştinţei şi omagiul ţării sale, „pe aripile dragostei şi pe vântul credinţei dragostea pentru Franţa, credinţa în viitorul şi destinul latinităţii. Treiând la provincialismul lui Mistral, el spune că armonia lumii nu rezidă în uniformitatea lucrurilor, ci în diversitate ; adaugă că, dacă e un spirit francez ce se ridică mai presus de toate, e graţie acestei diversităţi provinciale. D. Crainic aduce apoi omagii celui mai eminent discipol al lui Mistral: lui Charles Maurras ; el celebrează cugetarea austeră a acestui mare scriitor, discipol şi apologist al lui Mistral şi cel care a contribuit mai mult pentru a afirma în Franţa cultul marelui provensal.
   Acest omagiu pentru directorul nostru, din jartea unui reprezentant strein atât de eminent, a fost foarte emoţionant. D. Crainic şi Charles Maurras au fost obiectul unor ovaţiuni fără sfârşit“.
   Iar Figaro din 19 Sept., subliniind printr'un lung şi substanţial articol al d-lui Andre Rousseaux spiritul serbărilor mistraliene, scrie între altele :
   „...Delegaţiile streine rivalizau în zel şi înţelegere generoasă pentru a oferi lui Mistral un omagiu vrednic de dânsul. Italia şi Grecia, România şi Catalonia trimiseseră pe cei mai eminenţi reprezentanţi ai elitei lor intelectuale. Discursurile unui Farinelli, unui Marinetti, unui Crainic — să ni se ierte că scăpăm din vedere alte nume ce ar trebui citate aici, — manifestau o înţelegere profundă a lui Mistral şi a tot ce cărţile lui aduc în slujba civilizaţiei latv>\e şi me-diteraniene“.                              ’
   Fără să ne referim la prea numeroasele elogii ale presei din sudul Franţei, am reprodus aici câteva ecouri din cotidianele pariziene asupra felului cum s'a prezentat delegaţia românească, tocmai fiindcă presa din Bucureşti a păstrat o compactă şi unanimă tăcere. Indiferent de persoane, care pot fi agreabile sau nu, isbânda unei delegaţii oficiale se răsfrânge asupra ţării însăşi care a trimis-o.
                                                                                                                                       AL. BADAUŢA

Octombrie 1930
Secretar de redacjie: Al. Bădăufă
© BCU Cluj
găndirea
10AN GEORGESCU
RUGĂCIUNE
© BCU Cluj
© BCU Cluj
vamaMYO
© BCU Cluj
© BCU Cluj