GÂNDIREA CATEVA CUVINTE DESPRE MISTRAL DE N. I O R G A Mistral nu e un poet de cenaclu, sau de şcoală. El nu e continuatorul unei tradiţii, iniţierea lui în vechea lirică provensală fiind mai mult aproximativă. Intr'o operă recunoscută admirabilă chiar după clipa în care a surprins, nu are nimic într'adevăr personal, Dar prin poezia lui întreagă, şi prin întreaga viaţă pe care a ştiut să nu şi-o despartă niciodată de poezie, el e cu adevărat ceeace marele cugetător american Emerson numea „un om reprezentativ". Prin el, s'a manifestat o stare sufletească. Toţi îl socotesc foarte simplu, — şi el este, dimpotrivă, de o rară complexitate. Trebue să ceteşti încântătoarele lui „Amintiri din copilărie şi din tinereţe", pentru a vedea cum a ajuns la credinţa că se poate cânta ca poporul a cărui desăvârşită expresiune el a fost. Intr'o vreme în care un „naturalism" exagerat şi îngust reia tradiţiunile de mult uitate spre a-şi crea într'un spirit de fabricaţie artificială, elaborat de un fel de biurocraţie intelectuală, dreptul la viaţă, se poate mai bine simţi câtă spontaneitate a tresărit aci, la început fără intenţie, fără orgoliu la sfârşit. In deobşte, — şi cât e de crudă lumea cu creatorii literari!, — toţi se înclină în faţa operelor pe care nu le mai citeşte nimeni, iar numele celui ce nu mai este găzduit în inimi, este înscris pe lespezile gloriei. Să fie şi puţin din aceasta în toate omagiile aduse amintirii lui Mistral ?,., Tare mi-e teamă. Mai mult de jumătate din admiratori, de bună seamă, n’au citit decât „Mireio", operă măiastră, de un suflet atât de simplu. Şi trei sferturi din ei cel puţin îşi închipue că acest lucru, ce nu se poate defini, care este poezia, ar putea fi vreodată înţeles, înţeles cu adevărat, printr’o traducere, fie ea datorită chiar maestrului însuşi. Pentru a putea fi deplin pătruns de frumuseţea acestui cânt, — epopee într'o epocă ce începea să fie agitată de frenezia lucrurilor repezi şi uşoare, — trebue să te poţi bucura de armonia silabelor acestei limbi provensale pe care puterea politică a Nordului o ucisese, pentru literatură. Cu prilejul centenarului, România a adus ca ofrandă jerba ei solemnă de discursuri diplomatice. Alături, au rostit câteva cuvinte şi scriitorii, amintindu-şi mai ales prietenia dintre acest ţăran semeţ şi un boer din neamul nostru, încununat acolo la un concurs de poezie latină, la care el aducea un fad exotism, S'ar fi putut, însă, şi s’ar putea face mai mult. Să nu se găsească oare, printre poeţii cari roesc astăzi, unul care să încerce strămutarea provensalei în româneşte ? Iar dacă aceasta n'ar isbuti, — fiindcă, dacă traducerea nu poate prinde miresmele cimbrului şi ale câmpului, este mai bine să renunţăm, — nu se află nimeni în stare să dea un vestmânt românesc amintirilor scrise de Mistral în limba franceză ? Ele ne-ar aminti pe Creangă al nostru, — a cărui simţire e mai vânjos ţărănească, — dar pe care Mistral îl domină atâta prin nobleţă inspiraţiei. 259 I © BCU Cluj LUI MISTRAL DE ION PILLAT Poete drag Minervei şi drag Mediteranii, . Fiu tainic al Provansei şi-al cerului latin, Din urna veşniciei zadarnic pică anii — De-argint rămâne versu-ţi, ca frunza de măslin, - Tu ai cântat păstorii, pescarii şi ţăranii In graiul lor cel simplu cu ritmul larg şi lin, Şi ai adus pe cimbrul colinelor Maillanii Albinele Eladei cu zumzetul divin. Ca un răzeş ce şade în paza holdei sale, Ca un cioban ce vine din Alpi pe Ron la vale, Aşa te văd : alături de zei — privind din deal, In seara ce coboară, la ceata care suie, Puţină dar senină pe-aceeaş cărăruie Din umbra lui Virgiliu, — spre umbra ta, Mistral . . © BCU Cluj D U R AND A L DE FREDERIC MISTRAL In româneşte de V. VOICULESCU Ştiţi sabia vrăjită, vestita Durandal, Ce-o vântura eroul Roland cu vitejie : Amarnica ei limbă, cosind prin bătălie, Culca de la o poştă duşmanii, val d,e val. Când copleşit de Mauri, Roland, la Ronceval, Se'ncredinţă că pala, vândută-1 dă'n robie, In mâinile — amândouă o prinse cu mânie Şi o izbi s'o frângă de cremenea din mal, O aşchie de fulger, din buză-i, pe arcer Strălumină ’ntr'atâta, că vulturii spre cer Sburând, se’nvultorară în dâra orbitoare.,.. La fel, înflăcărare, tu ce mi-ai fost viaţă, Când limba'nţelenită mi-o fi un sloi de ghiaţă, Să'mi fulgeri lung prin noaptea cu păsări cobitoare. © BCU Cluj FREDERIC MISTRAL . DE PAMFIL ŞEICARU Cea mai luminoasă figură Ce s'a fixat vreodată în istoria literaturii. Chiar olimpianul Goethe se înfăţişează cu învolburări de suflet sbuciumat, cu oscilări de nesigu-ranţe, cu dibuiri spre înălţimile luminoase, arhitecturale, ale clasicismului, pe când Mistral dela primul vers din Mireille (1859) şi până la ultima strofă din Les Olivades (1912) păstrează acelaş ritm, scandează aceiaşi inspiraţie însorită. Nietzsche distingea între genii două naturi : apolinieni sau echilibraţi, dionisiaci sau desechilibraţi, unii reprezentând creaţia armonioasă, alţii tumultul impetuos, exuberanţa ce nu-şi găseşte astâmpărul, permanenta insurecţie împotriva oricărei forme de disciplină ; temperamentele clasice şi romantice se găsesc într’o statornică opunere. Frederic Mistral, apolinicul poet al Pro-venţei, este prin excelenţă un temperament clasic, nu numai în creaţia lui literară dar şi în linia vieţii egal de armonioasă, poezia părând doar ecoul liric al acestei vieţi, o prelungire cum şi Mistral era o fidelă expresie a pământului, a vieţii provensale. într'un sat de lângă Arles, la Maillane, un fiu de ţăran a fost sortit să arate cea mai curată, cea mai nobilă, mai idealistă închinare poeziei, fără umbră de năzuinţi ambiţioase, simplă închinare şi confesiune a sufletului ce se dărueşte aproapelui spre a-i prilejui împărtăşania din cupa aceleiaşi bucurii. Dacă Frederic Mistral ar fi fost ispitit să socotească poezia ca un vehicul al gloriei, dacă ar fi fost un însetat de faimă universală, nu şi-ar fi ales ca mijloc de expresie o limbă ce se retrăgea să agonizeze în păstorii, ce se refugiase în tovărăşia bunicelor care mai ştiau să îngâne din cântecele uitate ale trubadurilor ; la îndemâna lui Mistral stătea universalitatea limbii franceze mlădiată, îmbogăţită de toate nuanţele, şi totuşi s'a încordat în linia celei mai eroice voinţi de a deştepta, de a face să reuşească uitata poezie a trubadurilor pe care o vorbise şi marele Petrarca. Cine ar mai putea descoperi în această încordare de voinţă singulară umbra unei ambiţii ? E cea mai deplină dovadă că Mistral a iubit poezia numai pentru ea însăşi, pentru bucuria de a putea cânta cerul Provenţei lui dragi, pentru a prinde în versuri geamătul cirezilor, şoapta nopţii complice a îndrăgostiţilor, pentru a se împărţi cu dragii lui provensali. Cea mai nobilă, cea mai seducătoare închinare pământului natal în această abdicare dela tot ce-i sta la dispoziţie dacă ar fi voit să scrie în 262 © BCU Cluj limba franceză ; s'a mulţumit să utilizeze limba umilă a ţăranilor din Maillane, să-i descopere toată prospeţimea de culoare, toată calda ei vibraţie amuţită odată cu trubadurii, rămasă graiul celor simpli, a celor ce nu frecventase şcoala franceză, într’un volum al poetului Jean-Louis Vaudoyer „Beautes de la Provence" — evocând romanul de dragoste al lui Theodore Aubanel—Heine al Provenţei — face această preţioasă mărturisire: „In acea vreme nu veneam în Provenţa. In Italia Aubanel m'a întovărăşit cu Musset, cu Fromentin (şi cu alţi câţiva). Când deschizi cartea, găseşti pe pagina din stânga versurile provensale, pe pagina dreaptă traducerea franceză. Abia priveam atunci textul original. Greşeam- Limba provensală este vibrantă, ductilă interpretă a poeziei. Ea este bogată în cuvinte pe care francezul nu le are, nu le mai are. Cuvinte tandre şi dense dintre care unele, după cum mai multe flori nu fac decât un buchet — recunosc în câteva silabe un joc de nuanţe pe care francezul nu se riscă să le strângă într'un singur cuvânt. Ori toată această renaştere a limbii provensale, plastică, însorită, sprintenă, de o frăgezime ca floarea de rouă, lui Frederic Mistral se datoreşte ; fără apariţia acelei poeme epice unice dela Virgiliu, fără Mireille nu ar fi fost posibilă renaşterea literaturii provensale. E destul să amintim că dicţionarul limbii provensale a fost făcut de Mistral, ca să putem întrezări ceva din eroica trudă, din uriaşa risipă de energie. Nu numai să redea suflul de viaţă limbei provensale, s’o repună în activitate, dar o egală necesitate de a unifica şi fixa limba, căci aşa precum spunea Bossuet „nu se încredinţează nimic nemuritor limbilor mereu schimbătoare". Mistral a stabilit (cu ajutorul poetului Roumanille) ortografia provensală care nu exista spre a se desăvârşi opera sa în marele dicţionar „Tresor du Felibrige". într'o scrisoare, datată 14 Iunie 1857, Roumanille prezintă pe poetul ţăran : „Mistral trăeşte într'un sat, o leghe la nord de Saint-Remy, într'o câmpie fertilă care are ca limite : la sud, munţii cei mai albaştri şi apoi cei mai auriţi din câţi am putea să ne imaginăm,.. El scrie în mijlocul câmpurilor pe care le iubeşte, supraveghindu-şi muncitorii şi lucrând alături de ei la nevoe. Tânăr, bogat, iubit, inspirat, el cântă în râză-toarea lui singurătate". Ai impresia unui zeu antic coborît pe pământ, încadrat în natură care ise confesează, care-i desleagă taina farmecului ei. Din mijlocul simplilor ţărani poetul şi-a cules pe cei doi eroi, micuţa, candida Mireille, pe flăcăul Vincent, a căror dragoste simplă, duioasă, urcând dela lirica de idilă, dela versurile, ce par curgerea unui izvor frământând prundişul, până la pateticul tragic al sfârşitului: moartea micuţei îndrăgostite, „Cânt o tânără fată din Provenţa, în dragostele ei din tinereţe — dealungul Craului, către mare, prin grâu — umil şcolar al marelui Homer — eu vreau s'o urmez. Cum era numai o fată a iobăgiei — în afară de Crau, s'ar fi vorbit prea puţin de ea. Cu toate că fruntea ei nu a strălucit decât de tinereţe, cu toate că ea n’a avut nici diadema de aur, nici mantia de Damasc, eu vreau ca să fie înălţată în glorie ca o regină şi mângâiată de graiul nostru dispreţuit," Charles Maurras, fanatic iubitor al Provenţei, scrie în „Sagesse de Mistral" : „Din punct de vedere al existenţii noastre naţionale (se spunea naţiunea provensală sub Ludovic al XVI înainte de pretinsa liberare din 1789) trebue să plasăm faptul compunerii şi scoaterii la lumină a poemei Mireille pe acelaş rang cu bibliile cehe, engleze şi germane, prin care Ion Huss, Wiclef, Luther au isbutit să servească fără să vrea, stimularea conştiinţii ţării lor. Cu această diferenţă că Mistral ştia ce vroia!" Apariţia acestei poeme care scutura de praful uitării limba provensală, dându-i nu numai un suflu nou de viaţă, ci şi un prestigiu literar, a depăşit limitele Provenţei 263 © BCU Cluj pentru a stârni un moment, uimirea şi admiraţia Parisului. Norocul a făcut să aibă Mireille ca naş literar pe Lamartine, Romanticul cu lirism irizat de misticism creştin, avea o deosebită simpatie şi acorda o continuă atenţie poeţilor din lumea muncitoare; pentru Lamartine masa proletară nu însemna numai un imens rezervoriu de energii politice înoitoare a vieţii sociale, ci într'o egală măsură şi un suflu nou de sensibilitate menit să dee o rezonanţă mai profund umană, mai cuprinzătoare poeziei. Romantismul politic chema la viaţă politică activă masele muncitoreşti, era firesc deci ca romantismul literar să urmeze exact aceiaşi linie. Pentru Lamartine, pentru imaginaţia lui care transforma continuu datele realităţii, Mistral era un ţăran simplu din Provence care cânta în versifri aşa cum primăvara înfloresc câmpiile, de aceia a avut o aşa de caldă, de ocrotitoare simpatie pentru tânărul ce a venit să-i citească poema menită să însemne o dată în literatura mondială. Treptat, pe măsură ce Mistral înainta în cadenţa de o seducătoare muzicalitate a poemei, Lamartine se lăsa prins în mrejele unui farmec de proaspătă, de curată poezie. Un ritm nou, un suflu de robustă sănătate, un accent de pasiune sinceră, caldă, dogoritoare, povestea micuţei Mireille cu inima devastată de focul dragostei, cucerea. Şi Goethe încercase o epopee populară în „Hermann şi Dorothea“ dar totul se înfăţişa în notaţiile de a-atentă curiozitate poetică a unui spectator ce rămânea oarecum nestrăbătut de gingăşia acelei emotivităţi simple, populare, pe care vrea s'o redee în versurile greoae, fără sprinteneală, fără acea svâcnire interioară ce radiază căldura lirică ţ Goethe rămâne un descriptiv al unei idile populare. Mistral trăeşte toată povestea pasionată, tragică a micuţei Mireille şi a flăcăului Vincent, fiecare vers are o bătae de inimă, naiva invocare a sfinţilor, rugăciunile fetiţei sunt şi rugăciunile lui Mistral, legendele Provenţei i-au înfiorat şi lui copilăria, freamătul cipreşilor, ţârâitul greerilor, podoaba argintată a măslinilor cu trunchiurile torturate ca de o căinţă interioară, tot peisajul, tot suflul peisajului de pe malurile Rhonului trăeşte şi în Mistral, respiră în strofele poemei pe care Lamartine era chemat s'o anunţe cu atâta entuziazm Franţei în faimosul său „Cours de Iitterature, Quarantieme Entretien", Seara când Lamartine a citit articolul, a rămas descrisă de felibrul Anselme Mathieu în ,,Armana prouvencau" (1860) : „Când s'a ajuns la sfârşitul pasajului măreţ în care elocventul poet compară pe Mistral cu floarea de aloes a insulelor Hyeres, Mistral podidind de plâns se ridică spre a-1 îmbrăţişa şi a mulţumi pe binefăcătorului său, dar o năvală de lacrimi îi tăie vorba şi sărmanul căzu pe scaun hohotind în plâns" Epocalul articol prin care Lamartine prezenta pe Mistral începe astfel: „Vreau să vă dau astăzi o ştire bună. Un mare poet epic s'a născut. Natura occidentală nu mai crează, dar natura meridională creiază mereu ; există o virtute în soarele meridional Această prezentare de o generozitate rară se sfârşeşte într'o evocare de o rară şi inspirată poezie ce exaltă un lirism neîntrecut, Lamartine avea intuiţia formidabilului geniu epic pe care îl lansa în literatura lumii întregi. Iată sfârşitul articolului : „Iar tu, poet al Maillanei, până ieri necunoscut de semenii tăi şi poate chiar şi de tine, întoarce-te modest şi uitat sub acoperământul maicii tale; înjugă-ţi cei patru plăvani la plug, cum făceai până acum, sau cei şase catâri vânjoşi ; cu sapa, despică pământul măslinilor tăi; poartă pe braţe povara frunzelor de duzi, şi împarte-o viermilor tăi de mătasă, când se trezesc odată cu zorile; primăvara, spală lâna mieilor în unda râului tău natal; aruncă-ţi pana colo, şi nu o mai lua în mână decât iarna, din când în când şi pentru desfătare; în vreme ce acea Mireille pe care ţi-o hărăzeşte destinul va întinde 264 © BCU Cluj năframa albă, şi va aşterne pâinea blondă pe masa la care ţi-ai ciocnit paharul cu Adolphe Dumas, vecinul şi precursorul tău. Intr'o viaţă de om, nu se săvârşesc două căpo-d'opere. Ai creat una, tu: slăveşte tăria de sus, dar pleacă dintre noi. Ţi-ai mutila capo-d'opera vieţii, — fericirea în simplicitate. Să trăeşti cu puţin!.,. Puţin să fie, oare, să stăpâneşti îndestulul, tihna, poezia şi dragostea... ... O capo-d’operă, da, este poemul tău epic. Mai mult, aş spune: el nu e nici din Asfinţit, şi nu e nici din Răsărit. Ai crede că, în taina unei nopţi, un ostrov al Arhipelagului, un Delos plutitor s’a desprins din spuza insulelor greceşti sau ioniene, şi că fără sgomot el a venit să întregească ţărmul Provenţei bogate în miresme, purtând -unul din divinii cântăreţi din spiţa Melesigenilor, Binevenit fii, tu, printre cântăreţii priveliştilor noastre ! Un alt cer te-a. zămislit, şi eşti de altă limbă ; dar cu tine ai adus cerul tău, limba şi priveliştile tale. De unde vii, nu te întrebăm, şi nici cine eşti: Tu, Marcellus eris ! Eram într'o vară la Hyeres, — limba aceea de pământ a Provenţei pe care marea şi soarele o desmiardă cu valurile şi cu razele lor, ca pe un semeţ promontoriu din Chios sau din Rhodos, palmierii se amăgesc cu pământul acela, şi înfloresc cu credinţă că îi nutreşte oaza lor natală. In amurg, prietenul meu Meissonnier mă călăuzi odată în jurul aşezării. Sub scânteierea apusului, m'a mânat într'o grădină deschisă luminii şi vântului marin, M’am crezut purtat într'o oază de-a Libiei, Palmierul şi aloesul rodeau aci şi încolţeau la tot pasul. Odată la douăzeci şi cinci de ani, numai, înfloreşte âloesul, şî moare îndată după ce şi-a dăruit în văzduh, într'un suprem avânt, sufletul lui parfumat; şi era unul, în grădina aceasta, a cărui înflorire era aşteptată dintr'o clipă într'alta, Printr’o potrivire măistră, s'a părut că acest rar fenomen vegetal, aşteptase popasul nostru, spre a-şi deschide sub ochii noştri, corola. In clipa în care soarele se împlânta în mare, tulpina arborelui a cărui sevă este tămâia, svâcni năvalnică din nodurile lui umflate de viaţă, ca o spadă pe care ar fi smuls-o din teaca ei un braţ, robust, spre a o face să fulgere în soare; şi floarea unui sfert de veac se deschise pe creasta tulpinei, oferin-du-şi petalele cu un sgomot ce amintea exploziunea unui obuz ivit dintr'o gută de tun. De spaimă, păsările adormite pe sub arbuştii apropiaţi se ridicară în stoluri; şi parfumul, acest suflet al florii, îmbălsămă prelung golful. Tu eşti aloesul Provenţei, o, poet al Maillanei! într’o singură zi, tu ai crescut de trei braţe, şi ţi-ai dat floarea la douăzeci şi cinci de ani. Sufletul tău poetic îmbălsămează în Avignon, Arles, Marsilia, Toulon, Hyeres, şi în curând şi în Franţa. Mai norocos însă decât arborele dela Hyeres, parfumul slovei tale nu se va pierde nici într’o mie de ani“,„ Şi Lamartine n'a exagerat, astăzi gloria lui Mistral o revendică latinitatea întreagă. Studiind epopea Mireille, marele critic francez Albert Thibaudet vorbind de tehnica versului scrie : ,,S'a inspirat dela italieni. Ca Ariosto şi Tasso, el îşi scrise poema epică în ritm liric adică în stanţe. Dar inventă o strofă de o forţă, de un verb, de un elan unic, suplă şi rezistentă, cu totul potrivită acestei povestiri epice, acestor mici tablouri descriptive, acestor efuzii lirice, care neîncetat amestecate în Mireille şi dau cursul variat, palpitarea vie... Strofa epică din Mireille nu are nici nu antecedent nici în povensală, nici în franceză, nici în italiană, Mistral nu trebue să şi-l închipue nimeni ca un simplu şi spontan poet popular, un ţăran îndepărtat descendent al medievalilor trubaduri, era un rafinat al tehnicei, preocupat să dea liricei provensale toate ritmurile, să se mlădieze în toate ritmurile, să redee toate nuanţele sentimentelor omeneşti, să respire acel firesc pe 265 © BCU Cluj care numai o lungă tradiţie literară îl dă versului. Ce deosebire între atmosfera din Mireille şi Calendal sau „Poemul Rhonului“. Frumoasa invocare din primele strofe ale poemului „Calendal" : „Căci valurile secolelor — şi furtunile şi ororile în zadar amestecă popoarele, şterg frontierele: pământul, mater-natura, hrăneşte mereu copiii săi din acelaş lapte din aspra să mamelă, mereu măslinului îi va da undelemnul cel curat. Suflet mereu renăscând, suflet înflorit, mândru şi viu, ce nechezi în sgomotul Rhonului şi al vântului sau suflet al pădurilor plin de armonii, şi al limanurilor pline de soare, al patriei suflet pios, eu te chem, încarnează-te în versurile mele provensale". Poet al pământului, în cadrul căruia Mistral trăia, pentru el natura respira o viaţă multiplă, umană, respira toată mitologia elino-romană. Cipreşii în bătaia vântului oftau ca şi oamenii, privighetoarea îşi svârle în noapte plângătoarele-i triluri ca şi Mireille chemările ei zadarnice de dragoste, foşnetul holdelor ca şi ţârâitul greerilor aveau pentru Mistral un sens aproape uman, erau familiare, i se confesau lui duhovnic al firii, tâl-maciu al vibraţiei înfrăţite a naturii. Mistral nu este un contemplativ al naturii, fiindcă întreaga natură face parte integrantă din fiinţă lui. Chiar creştinismul lui are un vag parfum de panteism păgân, de Avignon oraşul papilor nu-i departe Arles cu mărturii romane la tot pasul şi Maillane este mult mai aproape de Arles. Din această complectă şi intensă integrare în natură îşi capătă Mistral acel liniştitor echilibru, el nu priveşte natura cu ochi grei de adâncă părere de rău, efemera existentă umană nefiind decât o singură clipită din eternitatea firii, căci Mistral se socoteşte făcând parte din însăşi eternitatea naturii ca o rază din lumina soarelui, durata vieţii lui nu are nicio importanţă, făcând parte tot din respiraţia de eternitate a naturii. Seva pământului tresaltă în el, pasiunea este tumultoasă, nu are nimic din melancolia, din înclinarea spre umbră şi singurătate a romanticilor, cântă deasUpra holdelor bogate ca şi ciocârlia, este generos ca şi vinul, este îmbujorat de bucuria de a trăi, soarele l-a înfrăţit cu viaţa sub toate formele. Romanticii au descoperit natura spre a divaga maladiv, spiritul latin este în neîntrerupt contact cu aceiaş natură pe care n’o socoteşte nici decum enigmatică) imaginaţia latină făcând-o elocintă. In lirica lui, Mistral a fost socotit descendent direct al lui Virgiliu, pentru toată respiraţia georgică a poeziei lui. Panteismul creştin al poeziei mistralien'e, aminteşte buchetul mistic al poemului Sfântului Francesco d'Assisi: în cea mai umilă buruiană respiră Dumnezeu. De aceia în poezia lui Mistral natura nu este exterioară, un obiect al contemplaţiei, ci palpitarea aceluiaş ritm de viaţă unică, universală. Versul lui Mistral cântă fiinţa centrală a omului, fiindcă el preamărea Dumnezeirea în ce avea mai măreţ, în scrisul lui tresăreau fulgurante toate năzuinţele eterne ale omului clasic, învestmântate în lumina şi parfumul drumurilor calcinate de soare ale Provenţei. De sub lespedele cu inscripţii romane, din mijlocul sfărâmăturilor de marmoră, sufletul antic al spiritului mediteranian s'a refugiat în poezia lui Mistral într'o tinereţe pe care numai renaşterea italiană â cunoscut-o. Lungul şir de generaţii adormite sub lespezi şi sub chiparoşi au izbucnit spontan, revărsându-şi torenţial simţirile în scrisul şi în graiul acestui însufleţitor de morminte, incomparabil animator de viaţă, Jean Louis Vaudoyer are dreptate când scrie „Eu apropii fără nici o sforţare de păstorii chaldeeni, de cântăreţii orfici, de Homer, de Virgiliu, Orient, Grecia, Roma: prin aceste trei alăptătoare a fost legănată Provenţa", Mistica creştină, zămislită în Orient, încadrată în liniatura luminoasei arhitecturi a ideologiei greco-romane, şi-a găsit o sinteză inedită în poezia lui Mistral. In mijlocul neastâmpărului romantic care exaltă de-sordinea ce se spovedea în frenezia elegiacă, poetul genial al Provenţei apare ca un mântuitor de graiu şi de suflet, făcând din mica lui patrie, baza acţiunii lui de renaştere 266 © BCU Cluj clasică. Franţei desrădăcinate, aventurierilor şi declasaţilor contimporani, nevrozei metropolelor tentaculare, Mistral le opune exemplul elocvent al unei grandioase opere, realizată la văpaia unui aceluiaş cămin, sub candela icoanelor străvechi, printre pălrîiaşii plugului, şi nu departe de cimitirul în care se odihnesc în şiraguri de cruci, străbunii. Să strălucească tot ce este frumos !,.. Tot ce-i urît să se ascundă, iată deviza pe care Mistral a socotit-o mai potrivită pentru renaşterea provensală; îmbibat de soare şi lumină, era firesc să nu cunoască, să nu conceapă decât armonia fizică şi morală ce defineşte frumosul. Pământul respiră sănătate, el creiază în sufletul omului o receptivitate generoasă, o respiraţie de cuprinzătoare iubire umană, N'am găsit în Coşbuc oare ritmul liricei mistraliene ? Nu pare Nunta Zamfirii un cânt din Mireille ? Nedespărţit de pământul pe care îl muncea laolaltă cu ceilalţi plugari, Mistral s’a identificat cu spiritul Provenţei, nu s’a voit decât crainicul învierii patriei sale îngropate sub uitarea secolilor, „Ajunge că pentru mine, pe marea istoriei, tu Provenţa ai fost un pur simbol, un miraj de glorie şi de victorie, care, în tranziţia tenebroasă a secolilor, ne-ai lăsat să vedem o străfulgerare de Frumos".,. „Mistral, poet, moralist şi cetăţean" iată formula lapidară a lui Pierre Lasserre ce poate rezuma întreg destinul poetului dela Maillane, Cine ar putea rezuma mai bine ritualul disciplinei celui înclinat în semn de rugă asupra mormintelor străbune şi invocator al viitorului, decât a făcut-o Mistral în versurile : „Dou passat la remembranţo E la fe dins l’an que ven“ (cu amintirea trecutului şi cu încrederea în anul care vine). © BCU Cluj In româneşte de ZAHARIA STANCU 0, sfântă Fecioară, 0, sfântă Fecioară, Ce plânsul din zori Ce plânsul din zori 11 poţi face flori, 11 poţi face flori, Urechea-ţi coboară Urechia-ţi coboară Şi-ascultă-mi durerea. Şi-ascultă-mi durerea. Când Tu vei vedea Eu vin de departe Ce doruri mă sbat Să caut alin. Şi gându’ngrijat Nici Craul cu spini De dragostea mea, Nici câmpuri deşarte Veni-vei îndat. Nu-mi scoase suspin. Vezi Tu, sânt copilă Şi soarele jarul Vincen îmi e drag. Grămezi pe sub pas, E mândru, mi-e drag. Şi-aflam în popas Mi-e'n inimă milă De flăcări umbrarul Şi tânăr şi frag. Şi creerul ars. Şi eu îl iubesc, Fecioară slăvită Cum râul cărarea, Pe Vincen ţi-1 cer Cum pasărea zarea 0, dă-mi-1, ţi-1 cer ; In sboru-i ceresc, Cu viaţa'nfrăţită Cum ţarina floarea. Vom râde sub cer, Aşi vrea, spre pierzare, Şi sbuciumul meu Vâlvorile line S'o pierde ’nsfârşit. Şi moartea ce vine. Din plânsul sleit Migdalul să’nfloare Un'nalt curcubeu Din nou pentru mine. Va creşte’ndoit. 268 © BCU Cluj Ştii ? Tata nu vrea Logodnă să am. Tu toarnă-i balsam In inima rea, Prea-sfântă cu hram. Ce tare-i măslinul ! Dar vântu-1 îndoaie Şi-l suflă cu ploaie. Arată-i tot chinul Şi fă-1 să se ’nvoaie. Şi dârza scoruşe — Tresari de-o culegi — Cu vraje de-o legi, Din mândra scoruşe Mătase alegi. O, sfântă Fecioară, Ce plânsul din zori II poţi face flori, Urechia-ţi coboară Şi-ascultă-mi durerea. © BCU Cluj ÎNŢELESUL POLITIC AL OPEREI LUI MISTRAL DE ION DIMITRESCU Dintre toate metodele de preţuire a talentului unui artist, — fără îndoială cea mai execrabilă este acea care, sub aparenţa analizei estetice, subordonează aprecierile critice convingerilor politice ale artistului examinat, — distribuindu-i elogiul sau blamul după cum opiniunile lui sociale se potrivesc sau nu cu acelea ale criticului. Un iscusit făurar de frumuseţe poate fi în acelaşi timp şi un deplorabil partizan de clan ; dar această coincidenţă nu îndreptăţeşte nicidecum pe cumpănitorul darurilor artistice să statornicească meritul estetic după vindicativele îndemnuri ale predilecţiunilor sale politice sau politicianiste. Nici chiar cronicarului convins că rostul esenţial al unei critice fecunde este să fie, în primul rând, un examen de interes naţional, nu-i este îngăduită confuziunea acestor două domenii cu totul deosebite de activitate umană : obiectivitatea lui nu poate admite, în discernarea meritului artistic, subalternul control al simpatiilor sau al repulsiunilor sale politice. Este însă plină de interes, uneori chiar generatoare de revelatoare surprinderi, confruntarea convingerilor politice ale unui scriitor cu principiile ce se pot extrage din examinarea creaţiunii lui totale: a vieţii şi a operei sale, laolaltă cercetate. Cine va defini vreodată, de pildă, contradicţiunile dintre catehismul politic al tribunului Delavrancea, şi sistemul social exaltat în replicile dramelor sale istorice ? ... Cine va măsura distanţa dintre principiile de dogmatică estetică afirmate de cutare artist, în clipa în care se crede obligat să-şi comenteze propria lui artă, — şi disciplinele lui subconştinete de creaţiune, lizibile în tehnica şi în arhitectura plăsmuirilor sale spontane ? . . . Printr'o involuntară şi îndărătnică discontinuitate mentală, un realist ca Stendhal se proclamă cu orgoliu „romantic", — deşi metoda lui de creaţiune se înrudeşte mult mai intim cu procedeele consacrate de clasici, decât cu tumultuosul meşteşug literar al lui Victor Hugo: arta obiectivă a lui Prosper Merimee se situa în descendenţa directă a clasicismului, deşi în examenele sale literare de conştiinţă, el se cataloga printre adversarii acestui curent. O uluitoare contra-dicţiune există între democratismul revoluţionar al lui Flaubert, şi dispreţul dedicat regimului popular în creaţiunile în cari el şi-a destăinuit mai sincer adevărata sensibilitate — de pildă în „Bouvard et Pecuchet", Subjacentă, în opera epică a lui Balzac, filtrează o întreagă filozofie politică, total desminţită de aceea afirmată de genialul romanicier în 270 © BCU Cluj spovedaniile lui directe. Iar mai aproape de noi, — din vasta operă a acestui Anatole France pe care mandarinii Revoluţiei sunt atât de încântaţi să şi-l poată anexa, — ce crunt dosar judiciar s’ar putea constitui democraţiei populare ! . ,, Cât apar de banale şi de debile obiecţiunile aduse de el Monarhiei şi „Reacţiunii", — în comparaţiune cu năprasnicele rechizitorii măestrite Republicei în „Histoire contemporaine“, în „Les Dieux ont soif", şi în tot restul unei opere de o substanţă şi de o inspiraţiune atât de aristocratice !,., Dincolo de străvezia maramă a „convingerilor politice" acceptate din îndemnul facilităţii sau al oportunismului, al hasardului cotidian sau al inerţiei intelectuale, — adevărata fiinţă a artistului elaborează discipline fireşti şi principii eterne de viaţă, răsvrătindu-se în substanţa lui intimă împotriva unor idei cari nu i-au dobândit decât o adeziune exterioară sau superficială. Cât apare însă de pasionantă, uneori, drama aceasta lăuntrică !, ,, Creatori înzestraţi cu misterioase antene receptive, artişti dăruiţi cu admirabile puteri de intuiţiune a universului, — isbutesc totuşi să rămână până la moarte incapabili de a-şi desăvârşi acea armonie interioară revendicată de una din cele mai stăruitoare năzuinţe ale sufletului omenesc : nevoia de unitate. Mai uimitor este, însă, să poţi surprinde acest viu paradox chiar în existenţa artistului a cărui viaţă şi operă s’au împletit în cea mai splendidă şi mai indisolubilă armonie : în existenţa acestui făurar de ordine nouă care a fost Frederic Mistral, ale cărui acorduri domină barbara polifonie a literaturii contimporane cu pura seducţiune a unor note juste. Orice mustrare s'ar putea aduce vibrantului ctitor de slovă dela Maillane, afară de aceea a naivităţii sau a simplicităţii intelectuale: rareori artist a strecurat în plăsmuirile lui estetice, cu o mai savantă tactică de persuasiune, credinţele şi veleităţile lui personale, ,,Intenţiunea mea intimă“, mărturisea Mistral, în Octombrie 1859, criticului parizian Saint-Rene Taillandier, „a fost aceea de a retrezi dragostea provensalilor pentru limba lor proprie, cântând în limba aceasta datinile, credinţele şi priveliştile ţării. Vream, în deosebi, să ajung pănă la sufletul ţăranilor: deaceea ocupă atâta loc în poemul meu superstiuţiunile poetice ale locului, şi tradiţiunile vii ale câmpurilor noastre". ,. Un om care îşi comentează arta, a doua zi după elaborarea primului său poem, cu atâta strategică perspicacitate, nu poate fi bănuit, nici de ingenuitate, nici de candoare. Şi, totuşi, paralel cu acest naţionalism pe care şi-l insinua cu atâta isteţime în strofele epice, tinereţea lui Mistral găzdueşte şi o sinceră predilecţiune pentru Revoluţiune. Este drept că, după exorcizarea acestei pasiuni a anilor de efervescenţă, şi în măsura în care se iniţia mai temeinic în trecutul Provenţei, ideile politice ale lui Frederic Mistral au evoluat spre acea constelaţiune de republici regionale reunite sub sceptrul Regelui federator, în a căror reînviere credincioşii ideologiei regionaliste au descoperit unicul mijloc de restaurare a vechilor libertăţi provinciale şi municipale. Este drept, de asemenea, că antipatia lui Mistral pentru regimul lui Napoleon III poate fi atribuită şi aversiunii lui pentru democraţie, — obârşia cezarismului bonapartist fiind tot electivă, şi democraţia plebiscitară având o esenţă identică cu aceea a democraţiei parlamentare, Pe măsură ce îşi desăvârşeşte experienţa, Frederic Mistral repudiază vechile erori ale tinereţii, ■— consacrându-se numai renaşterii provensale şi exaltării spiritului latin- Şi în acest domeniu, însă, ideile lui Mistral păstrau încă un crâmpeiu paradoxal de contradicţiune. Există oare, într'âdevăr, o xpresia . aceasta de teologie estetică poate să pară curioasă şi fără sens prin noutatea ei, Nici eu n’am întâlnit-o nici în tratate de teologie nici în tratate de estetică. Ea poate fi totuşi acceptabilă şi poate da numele unei întregi discipline în care cercetările estetice se întâlnesc convergent până la confuzie cu gândirea teologică. Din moment ce există diferite estetici fundate in diferite sisteme filosofice, — materialism, idealism, raţionalism, etc. — nu vedem dece n'ar exista o estetică cu fundament teologic- Definiţia frumosului variază dela estetician la estetician şi când dialectica ridică noţiunea lui în metafizic, o părăseşte în gol ca pe-o entitate vagă şi fără razim, asemenea unui nor suspendat în singurătatea văzduhului. Cei vechi defineau frumosul ca un atribut al divinităţii. Plato, care crează estetica, îi dă astfel, dela început, un fundament metafizic, adică, mai precis, un fundament teologic. Mai precis, — adică în limbagiul propriu filosofiei greceşti. Aristotel îşi întitulează metafizica sa teologie, iar teologia, în scara ştiinţelor clasificate de el, ocupă suprema treaptă, — clasificare adoptată de Universitatea creştină medievală şi păstrată până azi în Universitatea modernă. Diferenţierea dintre metafizică şi teologie e de dată ulterioară. Ea vrea să spună că metafizica, în sens laic independent, e un produs al raţiunii, iar teologia tratează aceleaşi probleme supreme cu datele raţiunii şi ale revelaţiei supranaturale. De fapt, metafizica laică, în forma ei cea mai înnaltă, nu face altceva decât să reia şi să parafrazeze în forme pur raţionale şi cu altă terminologie adevărurile teologiei, adică ale metafizicei creştine. Spunem aceste lucruri simple, de abecedar filosofic, adversarilor noştri cari, fie profesori de metafizică, fie încă studenţi în filosofie manifestă un suve- ran dispreţ pentru teologie; din adorabilă ignoranţă. O dispreţuiesc chiar atunci când jură pe Aristotel, fără să-şi dea seama că dispreţuiesc ceeace adoră. (Pentru diferenţa modernă dintre cele două noţiuni vezi în numărul trecut, al Gândirii, excelentul studiu al d-lui Stelian Mateescu : Metafizica laică şi metafizica sfinţilor). La cei vechi, metafizică şi teologie erau acelaşi lucru. Plotin, în care filosofia greacă culminează splendid înainte de-a apune, concepe lucrurile absolut la fel. Doctrina lui mistică şi estetică e o floare rară şi târzie, desvoltată din multiple rădăcini, Ea e o încrucişare de elemente platonice şi aristotelice pe de o parte, de elemente orientale (iudaice în special) pe de altă parte. Aşa zice istoria filosofiei şi tot aşa ultimul său monograf Edouard Krakowski care îi închină o minunată carte : L’esthetique de Plotin et son influenne, pe drept cuvânt prefaţată elogios de Pierre Lasserre. Dar e un lucru pe care îl ştie toată lumea filosofică şi îl subliniază şi Edouard Krakowski: doctrina lui Plotin manifestă diferenţe faţă de Plato şi A-ristotel în măsura în care se apropie foarte mult de doctrina creştină. Ideea triadei, teoria extazutui mistic şi concepţia sa estetică fundată în divinitate, sunt atât de apropiate de creştinism încât d. Krakowski le crede împrumutate deadreptul din Plotin. Cu alte cuvinte, fără Plotin, creştinismul n'ar fi ajuns la ideia Treimei şi nici la concepţia mistică a unirii vremel" nice dintre Dumnezeu şi om şi nici la concepţia estetică ce i-a devenit proprie. Lucrul ar fi indiscutabil dacă Plotin ar fi anterior creştinismului. Dar el trăieşte în veacul III al erei creştine şi la celebra şcoală filosofică din Alexandria îşi face ucenicia sub conducerea lui Ammonius Saccas, având între alţii coleg pe 300 © BCU Cluj genialul filosof creştin Origen. A spune că în veacul III, în asemenea împrejurări şi în atmosfera alexandrină unde erau cunoscute toate curentele de cugetare şi toate sectele vremii, Plotin a rămas totuşi imun faţă de influienţa creştină, înseamnă a judeca parţial sau a lua drept juste numai afirmaţiile lui Por-phiriu, biograful lui Plotin, care, adversar al creştinismului, avea tot interesul să-şi prezinte maestrul sub o lumină absolut independentă de doctrina creştină. Dacă şcoala din Alexandria, unde atâţia creştini celebri au învăţat, iar mai târziu au şi profesat, înfăţişa un sincretism al tuturor doctrinelor greceşti, egiptene şi orientale, şi dacă se admite în genere această multiplicitate de influienţe asupra lui Plotin, dece tocmai creştinismul, cu care doctrina lui are atâtea afinităţi, nu l-a influienţat întru nimic? Şi e ştiinţifică afirmaţia că ideea de triadă plotiniană determină — în veacul al III-lea ! — dogma creştină a sfintei Treimi ? Iar teoria extazului mistic, atât de streină într'adevăr de Plato şi Aristotel, putea fi atât de exclusiv plotiniană într’o vreme când unirea dintre divin şi uman era deja fapt istoric în persoana Mântuitorului ? Astfel problema Plotin e mult mai complicată de cum o înfăţişează Edouard Krakowski care o priveşte exclusiv din latura filosofiei păgâne. Sub acest aspect, cartea sa, studiind filiaţia doctrinei lui Plotin, analizând esenţa ei mistică şi estetică şi urmărindu-i repercusiunile istorice din Evul-Mediu până la Bergson (intuiţia estetică), e o admirabilă expunere limpede şi documentată. Dar în raport cu creştinismul, ea conţine afirmaţii gratuite şi înfăţişează o imensă lacună pe care o voiu semnala. Epoca lui Plotin e o intersecţie de curente în care concepţiile păgâne încearcă, înainte de a muri, ultimele acomodări la spiritul vremii, iar concepţia creştină, în marş triumfal, absoarbe pentru vastele ei forme în creştere toate elementele înrudite ce i le fur- . niza filosofia păgână. Şi dintr'o parte şi din cealaltă, cugetătorii, combătându-se, se influenţează vrând ne-vrând. E adevărat că a studia pe Plotin în această complexitate e mult mai greu. Edouard Krakowski a evitat dificultăţile, — dintre care unele i-au părut probabil irezolvabile. Astfel a evitat cu totul problema Dionisie Areopagitul. Aceasta e marea lacună a cărţii. Nicăieri acest nume nu e citat şi nici în copioasa bibliografie dela sfârşitul cărţii nu figurează. Dece ? Autorul îşi propune totuşi să studieze repercusiunea doctrinei estetice a lui Plotin asupra cugetării creştine şi închină un capitol întreg Fericitului Augustin. Despre Dionisie Areopagitul absolut nimic. E admisibil să nu-1 cunoască Edouard Krakowski ? Nu. Fiindcă cel puţin din cărţile pe care le citează trebuie să fi luat cunoştinţă de dânsul, de grandiosul său sistem filosofic — e doar întâiul sistem mai complect de filosofie ortodoxă ! — şi de isbitoarele afinităţi ale acestei sublime filosofii cu filosofia lui Plotin. Prin urmare, îl omite — nu din ignoranţă, ci dintr'un fel de tactică laşă. într’adevăr, Dionisie Areopagitul înfăţişează azi, pen- tru istoria literară şi filosofică, una din cele mai dificile probleme de rezolvat. E vorba de autenticitatea cărţilor sale. Aceste cărţi dintre care n'au rămas decât patru! Ierarhia cerească, Ierarhia eclesiastică, Despre numele divine, Teologia mistică şi câteva epistole, ies la iveală într'un chip misterios abia în prima jumătate a veacului VI. Iar Dionisie Areopagitul, arhon-te atenian convertit la creştinism de Sf. Pavel în plin areopag, al cărui membru era, şi uns tot de dânsul episcop al Atenei, trăieşte în veacul întâiu şi moare pe la 120, Dela această dată şi până la 537, numele lui e pomenit cu veneraţie de autorii creştini cari îl socotesc un mare filosof şi totuşi cărţile sale nu sunt nici citate şi nici discutate în această vreme. Când, după anul 537 ies la iveală, ele se bucură de un prestigiu imens. E comentat şi discutat. Influenţa lui substanţială culminează în sistemul dogmatic al celui mai mare teolog al Răsăritului : Ioan Damaschin. In veacul al IX, această influenţă cucereşte Occidentul prin traducerea operei lui în latineşte de către Ioan Scotus Erigena. De acum încolo, filosofia mistică medievală îşi trage substanţa din opera lui Dionisie Areopagitul. (Vezi în special asupra acestei probleme vastul studiu al M-gr Darboy arhiepiscopul Parisului, publicat ca introducere la traducerea sa din 1845: Oeuvres de sainl Denys VAreopagite) Toate celebrităţile pe care le cunoaşteţi, ale acestei filosofii, începând cu Erigena şi sfârşind cu Juan dela Cruz (sec. XVI) se adapă din doctrina inepuisabilă a Areopagitului. Fără el şi fără Ioan Damaschin, prin care toată cugetarea teologică era sistematizată, Thomas de Aquino, „îngerul şcoalei" catolice, n'ar fi existat sau ar fi existat în altă formă. O recunosc înşişi catolicii. Cu uriaşa lui influienţă, Dionisie Areopagitul e tot atât de substanţial şi gândirii catolice şi gândirii ortodoxe. In toată această vreme aproape niciun scriitor religios nu s'a gândit să conteste autenticitatea operei lui. Dar a venit Reforma. Critica protestantă a atacat Scriptura însăşi. Şi tot astfel cărţile fundamentale ale teologiei tradiţionale. Dionisie Areopagitul a fost o ţintă permanentă de atacuri. Autorul Ierarhiilor nu putea conveni negatorilor ierarhiei. Aserţiunea criticei protestante este că autorul întâiului sistem grandios de filosofie ortodoxă nu e aceeaşi persoană cu Dionisie Areopagitul, ci altcineva care, scriind mai târziu, pentru a da autoritate gândirii sale, a împrumutat numele Areopagitului. Asupra datei când a trăit presupusul autor necunoscut criticii protestanţi nu sunt de acord. Ea variază mereu în intervalul dintre veacul III şi VI. Fireşte, această mutare de dată nu scade întru nimic valoarea intrinsecă a acestei filosofii. Dar ea ridică o problemă aproape irezolvabilă pentru specialiştii în filosofie, cari nu aparţin nici ortodoxiei nici catolicismului. Autorul sistemului e numit de ortodocşi şi catolici Sfântul Dionisie Areopagitul, iar de protestanţi Pseudo-Dio-nisie Areopagitul. Dacă autorul e Sfântul Dionisie însuşi, atunci sistemul datează cel mai târziu dela începutul veacului II, şi prin urmare e anterior lui Plotin. 301 © BCU Cluj In cazul acesta autorul Enneaăelor apare ca o imagine deteriorată, în sensul păgânizării, a filosofiei Areo-pagitului. Iar filosofia acestuia ca o splendidă sinteză de platonism şi creştinism. Dacă autorul de care e vorba e Pseudo-Dionisie Areopagitul, atunci sistemul său e, în cel mai (bun caz, contemporan cu al luiPlotin şi in celelalte cazuri ulterior lui. Deci întâiul sistem de filosofie ortodoxă n’ar fi decât un plotinism sau un neoplatonism botezat creştineşte. Iată încurcătura ■ în care s'a găsit, bănuiesc, Edouard Krakowski când, studiind pe Piotin, a fost nevoit să păstreze o muţenie de piatră asupra lui Dionisie Areopagitul. Dacă recunoştea teza tradiţională atunci trebuia să explice pe Piotin prin Dionisie, anterior lui, şi multe din afirmaţiile entusiaste asupra originalităţii filosofului neoplatonic în ce priveşte doctrina extazului şi cea estetică s’ar fi domolit şi s'ar fi ponderat. Dacă recunoştea teza protestantă, atunci Pseudo-Dionisie Areopagitul, cu toată măreţia cugetării sale, trebuia tratat ca un filosof mistic şi estetician creştin format la şcoala lui Piotin. In ori ce caz, înrudirile de concepţie, dincolo de specificul ortodox al Areopagitului, sunt atât de strânse încât într'o carte tratând despre Piotin nu se poate ignora Dionisie, — şi invers. Iar în ce priveşte răsunetul lor în desvoltarea ulterioară a cugetării europene, fapt incontestabil istoriceşte este că atât teologia mistică cât şi cea estetică-a început a hrăni gândirea Occidentului medieval, încă din veacul IX prin Dionisie, iar nu prin Piotin. Piotin a intrat mai întâiu prin mijlocirea Fericitului Augustin care îl citează şi îi împrumută ideile estetice, desvoltându-le şi aprofundându-le în sens creştin. Dar apariţia lui Dionisie în Occident e mult anterioară lui Aristotel însuş care, se ştie, apare mai târziu prin intermediul culturii mahometane. Cu această lacună pricinuită după toate semnele de dificultăţile problemelor semnalate mai sus, cartea lui Edouard Krakowski reactualizează clar şi sistematic o concepţie estetică ce, fiind neoplatonică, nu e mai Puţin creştină în liniile ei generale. După Piotin, frumosul îşi are fundamentul şi isvorul în divinitate şi. prin urmare, scopul artei e reîntoarcerea spre divinitate ; arta e preambulul extazului religios. După Dionisie, frumosul e unul din numele lui Dumnezeu şi, prin urmare, toată strălucirea formelor din 1 jme nu e decât un reflex al frumuseţii lui Dumnezeu. Augustin precizează chiar că artiştii creatori de frumos lucrează prin analogie, cu elemente din creaţia lui Dumnezeu şi sub inspiraţia lui. Arta e deci o creaţie în gradul al doilea, cum va demonstra în vremea noastră Jac-ques Maritain. ("Probabil acesta e sensul expresiei Joc secund, titlul poesiilor de un aristocratic ermetism ale lui Ion Barbu). In ori ce caz, concepţia, comună neoplatonismului şi creştinismului, că arta îşi are principiul şi scopul în divinitate duce, nu la o morală optativă — cum crede, destul de vag şi de şovăitor de altfel, Edouard Krakowski, — ci la o estetică întemeiată pe date teologice. A căuta azi să mai sprijini o morală, oricât de vag optativă, pe estetică mi se pare a confunda lucruri clarificate pentru totdeauna. Căci dacă în lumea inteligibilă, adică pe planul transcendent, Binele şi Frumosul sânt atât de asemenea, în domeniul inteligenţii practice, adică în lumea sensibilă, legile moralei diferă de legile artei şi nici scopurile nu sânt aceleaşi. Scopul moralei este a desăvârşi pe om cât mai asemenea cu Dumnezeu ; scopul imediat al artei este, prin imitaţia lui Dumnezeu şi cu elemente din făptura lui, a crea capodopere de frumuseţe. Distincţia aceasta hotărîtoare între agibile (morala) şi factibile (arta) o face Jacques Maritain cu ajutorul filosofiei scolastice. Că în cele din urmă efectul psihologic al capodoperei este o înălţare a noastră, un salt în planurile superioare (catharsisj, aceasta e un lucru incontestabil. Psihologic, arta are o sumă de analogii cu mistica. Iar ideea plotiniană că arta e un preambul al extazului e azi mult mai evidentă, după analizele magistrale ale lui Henri Bremond. Sub unghiul teologic şi în ultim termen toate disciplinele converg spre acelaş centru al fiinţei eterne. Peste intenţiile autorului, deci, cartea lui Edouard Krakowski e un tratat de teologie estetică întemeiată pe datele filosofiei greceşti. Un asemenea tratat, creştin însă, se poate zămisli cu mult mai multă amploare şi precizie. Materialul ce stă la dispoziţie e incomparabil mai bogat şi distincţiile între noţiuni la care au dus studiile din ultimul timp fac posibil acest tratat până în amănuntele doctrinei. De fapt, un asemenea tratat există : Art et Scolastique a lui Jaques Maritain, la care m'am referit mai sus, e o admirabilă carte de teologie estetică. Defectul ei însă (ce uşor e să găseşti defecte când vii după cel care a ceat ceva!) e că Maritain se sprijină în cea mai mare parte pe Aristotel şi pe Thomas de Aquino. Aristotel, în această privinţă, e un spirit mai mult gramatical. Piotin, care e. un cuasi-creştin, îi e de o mie de ori preferabil. Iar Thomas de Aquino, măcar că e îngerul şcoalei catolice, rămâne un isvor derivat. Un tratat de teologie estetică îşi poate găsi sursele mai întâiu în Scriptură (Vechiul Testament în special) în Dionisie Areopagitul şi în Fericitul Augustin, în disputele din vremea iconoclaştilor, în numeroasele studii ce privesc raportul artei cu religia, in literatura şi arta cultică, ;n geniile literar-religioase, în doctrina graţiei divine şi în teoria psihologică a inspiraţiei. Alături de teologia dogmatică, de teologia istorică, morală sau practică, teologia estetică ar figura cu vrednicie şi necesitate. Căci dacă expresia întrebuinţată la începutul acestui articol n'a existat, există însă elementele, preocupările şi primele încercări de sistematizare. NICHIFOR CRAINIC 302 © BCU Cluj NOTE RELATIVE LA C Originea sacră a artelor poate fi chestiune controversată. Este fapt fără contestare însă, că un factor esenţial în evoluţiunea artei muzicale, a fost întotdeauna şi este şi astăzi biserica, — expresiunea legăturii fiinţei supreme cu omul, simbolul comuniunii spirituale a credincioşilor aceleiaşi religiuni în manifestarea cultului divin şi simbolul social al unirii credincioşilor între ei prin aceleaşi convingeri religioase. Şi, de asemenea, fără contestare este faptul că, pe lângă că a . determinat în bună parte progresul realizat de arta muzicală în direcţiunea creaţiunii, inspirând nemuritoare producţiuni de muzică sacră, biserica a fost element primordial în promovarea educaţiunii muzicale, Nu numai la originea aşezării unui cult divin—dela formele cele mai inferioare de religiune, dela fetişism, politeism şi până la monoteismul creştin, care tinde să cuprindă în esenţa sa pur spirituală tot ce este mai înalt ca aspiraţiunea morală, estetică şi raţională din viaţa sufletească a omului —, dar chiar până în zilele noastre, biserica deţine un rol preponderent în întregul istoric al desvoltării culturii muzicale. In ţara noastră bisericile noastre cari aiurea sunt şi locaşuri ale credinţei şi temple ale artei, nu s’au dovedit a fi întotdeauna proprii propulsiunii artistice : fie din pricina nepregătirii muzicale a elementelor sacerdotale ce reprezintă arta muzicală în cultul divin, fie, chiar din pricina alcătuirii estetice a slujbei biseri ceşti reducându-se contribuţiunea muzicii în manifestarea cultică la muzica vocală, excluzându-se deci cu desăvârşire orice intervenţiune a muzicii instrumentale. După cum biserica creştină ortodoxă, în alcătuirea cultului divin, a înlăturat din ansamblul artelor, sculptura, sub cuvânt că această artă ar fi proprie numai pentru reprezentarea forţei fizice şi ar fi improprie pentru reprezentarea senzaţiunilor religioase în deplina lor puritate spirituală, — tot aşa a mărginit mijloacele de expresiune ale muzicii la vocea umană, considerând capabilă de expresiunea sentimentelor religioase exclusiv muzica vocală. Iar din punct de vedere polifonic, pe când muzica religioasă a Apusenilor trecea dela „organura" (diaphonia basilica), discantus, până la minunatele comDinaţiuni contrapunctice şi până la monumentalele columne acordice ale armoniei, biserica ortodoxă, când nu este pur monodică — melodia bizantină tradiţională —, apoi rămâne la ison. Aşa dar, muzica religioasă a ortodocşilor noştri a fost lipsită de două puternice mijloace de expresiune ; polifonia şi timbrul instrumentelor, elemente de hotă-rîtoare influenţă în evoluţia muzicii. Abia în ultimele decenii biserica noastră românească face loc în serviciul divin armoniei muzicale. Atunci iau fiinţă corurile de biserică, singurele instituţiuni de muzică din ţara noastă, în care urmau a fi ţinute în seamă câte-şi-trele elementele constitutive ale muzicii: melodia, armoniai ritmul. ORURILE DE BISERICA In aceste împrejurări, deşi biserica ortodoxă nu poate fi ca bisericile altor rituri, un factor, de aceiaşi mare însemnătate, în educaţia muzicală a poporului, biserica noastră românească, atât prin muzica psaltică — monodică, dar mai ales prin corpurile de biserică, este astăzi unul dintre puţinele aşezăminte menite a influenţa în bună parte cultura noastră muzicală. De aceia, se cuvine să privim cu toată seriozitatea chestiunea corurilor de biserică, să constatăm fără şovăire neajunsurile funcţionării lor şi să schiţăm unele soluţiuni pe cari practica şi necesităţile vieţii muzicale româneşti actuale ni le arată a fi potrivite pentru îndreptare. Să nu ezităm a face, din capul locului, constatarea că, aşa cum sunt astăzi, corurile de biserică existente în capitala ţării şi în oraşele principale din întreg cuprinsul românesc, în afară de foarte puţine excepţii, atât prin compunerea, conducerea şi funcţionarea lor din punct de vedere administrativ, cât mai ales prin complecta lipsă de orientare artistică şi religiozitate în interpretarea unui repertoriu cu totul nepotrivit cu înaltele cerinţe ceremoniale ale cultului divin ortodox, sunt mai degrabă factori de stânjenire a educaţiei muzicale în popor, cum sunt elemente de coborîre a prestigiului credinţei noastre strămoşeşti. Chiar cele mai reputate coruri de biserică, conduse de cei mai buni dirigenţi de cor, pierd cu totul din vedere, ca şi compozitorii de muzică bisericească, rostul de auxiliar al serviciului liturgic pe care îl are muzica în" biserică. Acest rost îşi găseşte expresiunea desăvârşită în două circumstanţe bine distincte; rugăciunea către Domn'd şi docsologirea atotputerniciei divine. De altfel, aceste circumstanţe sunt exprimate destul de precis în imn ele liturgice şi cuvintele rituale. Cele două înfăţişări psihologice pe care le constatăm pot lămuri în deajuns caracterul emoţiunilor estetice determinate de muzica cultică. Totuşi, în loc de a se considera muzica religioasă ca mijloc spiritual pentru obiectivarea sentimentului religios în diversele momente psihologice - de rugă, mulţumire, recunoştinţă, iubire sau laudă către Dumnezeu,—se hotărăşte scopul muzicii, ca artă în biserică, în însăşi natura estetică a muzicii, ca artă independentă de religiune, având motivarea sa psihologică în sine însăşi sau în altfel de sentimente decât cel religios, dacă nu este chiar cu totul lipsită de vre-o motivare psihologică. Confuziunea ce, în general, se face în acest chip, a dat loc la erorile ce necontenit se săvârşesc in creaţiunea şi interpretarea muzicii religioase. Muzica în biserică nu poate fi considerată decât ca simbol sonor al sentimentului religios, ca o manifestare sensibilă prin intermediul sunetelor muzicale a legăturii dintre Dumnezeu şi om, a tendinţei de a apropia pe om de Dumnezeu, în scopul permanentizării şi inten- 303 © BCU Cluj sificării faptului religios în toată puritatea şi înălţimea sa divină. Prin urmare: — Sorgintea muzicii religioase este veneraţiunea fiinţei divine, atributul primordial al veneraţiunii fiind pietatea; — Muzica însăşi nu este decât „l’epanouissement, l’accent tonique“ al poeziei religioase (itnnologia) şi al cuvintelor rituale; — Iară rostul muzicii în biserică este de a contribui prin topirea emoţiunii religioase în formule estetice, la potenţarea facultăţii religioase, la activarea credinţei în Dumnezeu şi la perfecţionarea vieţii morale a credincioşilor. G. BREAZUL CRONICA LITERARA DOUĂ ROMANE AUTOBIOGRAFICE: „ADORATA» DE ROMULUS DIANU „ISABEL Şl APELE DIAVOLULUI» DE MIRCEA ELIADE Pe d-l Romulus Dianu l-am remarcat întâi în gazetărie. Condei liber, îndrăzneţ şi împodobit. II bănuiam că nu se va mulţumi cu satisfacţia pe care i-o procură efemeridele şi că va trece la literatură. Biografia romanţată a lui A. Pann, scoasă în tovărăşie cu d-l Sergiu Dan, venea să certifice talentul autorului. Când cartea a răsărit sub geamurile librăriilor, nu ne-am abţinut de a o elogia. Şi n’am pus deloc frâu entuziasmului. Eram şi atunci — s'a scurs un an — sincer ca şi astăzi. In virtutea francheţei şi în numele adevărului care porunceşte să-l spunem când discernem o lucrare şi vrem să informăm publicul — să ne ierte d-l Dianu ineleganţa de a nu-i servi şi acum aceleaşi vorbe plăcute. Dar socotim, ca totdeauna până în prezent, că în materie de critică trebue să prevaleze onestitatea şi sinceritatea. Ori de câte ori judeci o carte — rod căzut dintr'un suflet — spiritul tău stă de taină cu sufletul în care s'a zămislit opera. Şi în comunicarea dela duh la duh nu încap menajamente, înconjurări politicoase, topite în dulceagă amabilitate. Cu conştiinţa ta, streajă dreaptă, nu poţi vorbi decât pe faţă. Numai în raporturile sociale şi salonarde stăpâneşte ipocrizia cuvântului gol, care gâdilă aparent, pentru o clipă, şi imediat ce-i simţi prefăcătoria, ustură. Considerăm literatura zonă pură neinfestată niciodată de asemenea miasme şi de aceea cred că sunt îngăduite gesturile de „chevalier sans peur et sans reproche". * * ¥ Adorata se apropie de Viaţa minunată a lui A. Pann prin vioiciunea formei. Acelaş impresionism sglobiu, acelaş salt sprinten de veveriţă, Acolo însă e naraţiunea ordonată ; deşirarea consecutivă a momentelor, în disciplina stringentă a producerii. Cadrul rigid era hotărîtor. Aici procedeul alunecării, prezintarea scenelor în legături incidentale. Ceva din tehnica nouă, să-i zicem proustiană. a rulării amintirilor capricios, în-tr’o curgere de asociaţii ciudate. In astfel de fluviu de fapte sau discuţii, de gesturi tari şi întâmplări fatale, îşi oglindesc vagi trăsături câteva caractere incoative, câteva personagii cari tind să iasă din comun şi ar putea să aibă însuşirile postulate materialului artistic, dacă mânuitorul lor ar fi avut mai multă luare aminte şi le-ar fi cultivat cu răbdare. Câmpul social unde se desfăşoară romanul e la Pă-dureni, conac cuprins, prosper o vreme, cu moşie în jur şi ţărani, desigur, dar invizibili. Apoi în Capitală, în saloanele de întâlniri ilicite, cu debitări infamante, cu defilări de tipuri stilate şi găunoase. De aci acţiunea se strămută în apendicele estival al Bucureştilor, la Constanţa, pe plaja dela Movilă, împrejurul lacului tămăduitor şi totodată spectacol de Gomovă modernă. La Pădureni trăeşte frivol familia lui N, Gher-man. Căsătorit cu o femee mai tânără (Marcela), înţelege să acorde nestăvilită slobozenie ficelor sale: Victoria şi Tereza. Acolo, la Pădureni, amorul începea primăvara şi „se stingea odată cu florile, cu bruma şi cu plecarea. familiei la Bucureşti". Prin casa cu uşile generos primitoare trecea mulţime de bărbaţi în căutarea plăcerilor amorului. O capişte de libertinaj unde fiecare bărbat era o noutate binevenită. Ritmul epic este generat de expunerea ruinei familiei lui Gherman. Traiul fără măsură, dezordinea materială şi psihică îl duc pe Gherman, pe soţie şi cele două fice (Victoria, Tereza), la prăbuşirea în lipsuri şi mizerie, după ce li se vânduse tot avutul la tobă. Povestea tragică este încheiată de uciderea Victoriei la Constanţa, unde ajunsese să-şi cârpească necinstit zilele. Marcela, după moartea lui Gherman, se agaţă de Puiu Coliban, găsindu-şi adăpost la ţară, „în-tr'un sat din Moldova pe malul Bistriţei, unde mizeria moralizatoare, a repus-o în echilibru». Pe Tereza o primeşte viaţa de vagabondaj din bărbat în bărbat, profesiunea penibilă care dă hrana în schimbul tristei vânzări a corpului. Autorul, partener la actele celor patru personagii menţionate, cumpără Pădurenii, la licitaţie pe un preţ de nimic, şi îşi furnizează ocazia de 304 © BCU Cluj a retrăi trecutul său şi al celorlalţi. Peste acareturile conacului stăpâneşte durerea păraginei; noul stăpân renunţă ia fluxul plăcerilor, pune punct zilelor de până acum, lasă să năpădească iarba şi buruenele pe cărări, ferecă porţile, trage storurile la ferestre şi când vârtejul aducerilor aminte îi concede momente mai echilibrate, îşi scrie memoriile. „Scriu fără nici un păs, în ordinea nebuloasă în care mi-aduc aminte. Şi dezordinea acestor foi de caiet descriu fidel jocul spiritului meu. N'aş mai ridica ochii de pe hârtie, şi aş vrea să mă sfârşesc cu capul pe manuscris, cu luminile ochilor albite de albul difuz al foilor Dar mai întâiu să spun tot... Să istorisesc aici, tot e o uşurare. Dar după fiecare capitol, recitesc şi mă întreb : — Asta e tot? Fără îndoială, nu. Mai este ceva de spus : Esenţialul, pe care însă nu-1 pot desprinde de mine oricâte eforturi aş face». Astfel eroul povestitor, fost părtaş la destrămarea atâtor vieţi şi la frângerea ritmului zilelor sale, îşi istoriseşte îndoliat fragmente din ce a fost al său şi pes-cueşte în adâncurile psihice ce a fost al altora. El, Daniel Octav, gazetar şi romancier, se sbuciumă să încorporeze în realitatea narativă de pe foile albe, stările defuncte In această somnolenţă de final şi în toropeala care l-a cuprins, în strădania care îl munceşte de a culege viaţa din fosile, o nouă apariţie. Este o altă ea. Un automobil se defectează, — mai târziu află din gura ei, că a fost un accident calculat — şi sălbătecitul retranşat după porţile cu lacăt greu, cedează, îi dă ospitalitate şi o iubeşte, uitând de celelalte. Noua prietenă, introdusă abil în fictiva lui te-baidă voită, îi descue încheetorile sufletului şi din nou purcede în freamătul vieţii de altădată, unde îl clamează pasiunea cărnii. In această naraţiunp, fără cadenţă, se plasează o galerie — numai schiţată — de suflete perverse şi' tor. turate de chemările trupului. Singur popa Miron, blând şi pur, e o excepţie într'un iad de stricăciune. Apropierea pe care am făcut-o de Proust ne-o sugerează forma pe care o îmbracă romanul, a amintirilor, Bine înţeles minus analiza copioasă a scriitorului francez. încolo, alăturarea, cred, este justificată. Mediul unei vieţi de înnaintată şi lubrică civilizaţie, di-secţiunea păcatelor, fără poziţie etică, ne direcţionează către „Du cote de chez Swann" şi chiar spre A. Gide. Cu o cruzime rece sfarmă realitatea şi culege piesele anatomice mai caracteristice, le întruneşte pe un plan de evidenţă şi le oferă pentru cunoaştere. Nici o altă preocupare decât cea intuitiv estetică, de a reda ce-eace ţi s'a dat prin impresiunea forţei de sesizare artistică. Nimic din construcţia consacrată a romanului, cu interesul urmărind crescendo pornirea firului, filatul plasei, prin adeziune celulară organică, cu vizarea unui punct central de emoţie şi logică motivare. As- pectele lumii prezentate au neorânduiala dezagregării facultăţilor sub tumultul rafalelor pasiunii intense. Originalitatea d-lui Dianu conţine o febră acută, o grabă de a îmbrăţişa fugar şi mult, o biciuire a vitezei în developarea clişeelor cari au să compună faţa cărţii. Povestirea e făcută pentru descărcarea celui ce a adunat puzderie de simţiri diverse. Indivizii câţi se mişcă şi activează, depun în conştiinţa personajului fruntaş — D. Octav — cel ce-şi deapănă trecutul —• impresii. Dar acestea nu sunt îndepărtate şi nu poartă totdeauna accentul personal al receptivităţii sale. „De câteva zile mă chinuesc cu amintirile. Şi când mă aşez în fotoliul meu din veranda conacului, ele îmi vin în minte într'o ordine perfectă, de conversaţie logică. Şi cred că numai lăsându-le să se scurgă şi să treacă, mă voi putea linişti. Dar cu ce încetineală". E prin urmare tot „â la recherche du temps perdu'" Modul ales de autor — deşirarea amintirilor — imprimă cărţii o factură aparte. Adiacent unei descripţii dramatice, o scenă banală, aşa cum ni le poartă în albia prezentului undele capricioase ale memoriei şi asociaţionismului. Roman condimentat din plin cu sensualitate Nu e absentă nici crima — corolarul inerent al unor întâmplări de groaznică depravare. Viaţa devastată de oribile accidente se cere povestită pentru uşurare. Scriitorul însuşi, într'o confesiune aproape de epilog declară cum după ani de uitare şi ruină ar vrea să înnoade reţeaua trecutului, să şi-o refacă. Faptele consumate se îmbulzesc şi apar ilogic în bizare constelaţii de asociaţii (pag. 207 şi urm,). Pictură întunecată şi brutală, cu drojdia amară a viţiului, cu înţepătura acidă de anormal. Dl. Dianu are o viziune artistică de suflet rus cufundat în păcate infernale, cu alură de inocenţă, peste care se pogoară mereu o iertare creştinească de manieră slavă. In deosebi literatura rusă consimte la candida conjuncţie între păcat şi inocenţă. O toleranţă de mistică asiatică unde graniţele n'au fost trasate după criteriul european. Sunt personagii numeroase cari gravitează în juruj Adoratei, Victoria, fusul central şi motor al tuturor angrenajelor sentimentale. Lui ijse adaogă Octav. Fără să fie ţinute îndelung sub obiectivul analizei, trec pe dinnaintea noastră multe fiinţe cărora li se acordă o prea sumară creionare. In afară de cele principale ’ povestitorul, Victoria, Marcela, Tereza, N. Gherman, este şirul lung al celorlalte: popa Miron, prins fugar într'o scenă de joc de cărţi, la ţară, — caîn ,.Muşcata din fereastră". (La fel ca acolo, popa şi N, Gherman ilustrează o frântură din aspectul satelor româneşti. E just prinsă într'un dialog vivace). Pe urmă: Hans Engel, Puiu Coliban, Gaby de Severine, Ernest Co-rodeanu, Dida Ştefănescu şi altele auxiliare. Unele chiar epizodice. Apar şi se petrec vertiginos. In calmul 305 © BCU Cluj evocării se desprinde, b o., Ernest Corodeanu, din istorisirea altora : „In camera ei, cu Tereza, Victoria se spovedea pentru a-şi recăpăta liniştea. — Ce-o mai fi făcând Ernest ? Tereza, îl mai ţii minte pe Ernest ?“ S. a. m. d. Pildă de promptă introducere şi rapidă caracterizare sunt cele două exemplare sociale : Puiu Coliban, avocat fără procese, sgârcit până la avariţie, cel care îş1 împletea singur ciorapii şi se prefăcea în lume, că nu ştie să ţină acul, şi Gaby de Severine, tânăr cu viitor în diplomaţie, „un animal care râdea frumos ca o brută, cu toţi dinţii." Lacuna capitală a volumului stă în faptul că materialului prea variat nu i se aplică o tratare suficientă. Sunt prea numeroase personagiile cari ne întreţin, apar o clipă şi pe urmă nu mai revin. Sunt figuri — de ex. popa Costache — cu care ne întâlnim o singură dată, când stă de vorbă şi joacă „tabinet" cu Gherman. Dacă nu există un interes de intrigă, de acţiune stringentă prin acumulare de fapte, s'ar fi căzut să nu lipsească o compensaţie în examinarea deaproape a participanţilor. Vina, desigur, îşi are în parte cauzalitatea în moda literară occidentală. ,,Eva ou le journal interromfu“, ultimul roman al lui Jacques Chardonne nu este altfel. Si ca acesta La nouvelle revue fran-caise a mai publicat şi altele. E tentativa de a evada din formulele perimate, căutarea de noutate. Şi în acest efort de multe ori se merge la caduc. Actualitatea suferă o criză de obiectivitate — forţa care galvanizează epicismul. Ne dispensăm şi facem din subiectivism un cult. Incontestabil că nici dl. R. Dianu n'a fost ocolit de ocest „mal de silele". Rămâne să se ordoneze, să dea cuvenita importanţă concentrării, să se aplece mai îndelung peste perspectivele umane supuse observaţiei şi se va apropia de stâlpul miliar care marchează liziera regiunei de epică mare şi veritabilă. D-sa se află la prima carte proprie, după alta rezultată din conlucrarea cu Dl. Sergiu Dan. Nădejdile aşteptărilor deci sunt cu totul justificate. Expresiunea n'a format obiectul principal al preocupărilor d-lui Dianu; de aceia ornamentul, exteriorul modalitatea verbală de comunicare este neglijată. Descripţii rare. Si mai rare imaginile. De bună seamă însă că nu dintr'ua pauperism imagist, fiindcă, ori de câte ori înserează câte una, aceasta are calităţi excelente. Un exemplu : „In clipa aceea o stea se deşiră ca un fir de beteală pe bolta albastră. Alba stea îşi mută singurătatea pe acelaş lunecuş misterios şi dispăru ca o piatră de inel, sub o mobilă. La intervale scurte, stelele apăreau, şi dispăreau ca într'un universal joc de-a v'aţi ascuns. Par'că un ştrengar de înger s'ar fi atârnat de-o creangă să-i scuture toate florile cereşti. Noaptea se aurise sub irizările unor polare zăpezi. Un vânt subţire împingea viclean perna doldora de nori peste feeria ce nu s'a mai sfârşit". E tonul poznaş care dă savoare nouă, inedită. Sau alta în stil caricatural: „Dealungul păreţilor salonului, stau îngropate în fotolii câteva cucoane în negru, înconjurând, estetice ca o garnitură de măsline, salada de melci a dansatorilor de pe parchet". . * « ¥ Probitatea scrisului ne-a făcut să-i semnalăm d-lui Dianu de astădată şi cusururi, cum odinioară, cu prilejul Vieţii minunate a lui A. Pann subliniam admirativ mai multe calităţi. Oamenii d-sale poartă doar nume, fără să aibă conţinut amplu. Aproape toţi au o similitudine larvară. Procesul creator analitic şi sintetic n'a fost dus până la completa diferenţiere Se percepe aderenţa de matricea comună din care provin cu toţii. Fără imaginaţie constructivă, şarpanta romanului se clatină, e de o mobilitate care condamnă la inexistenţă. Si s'ar cădea ca lipsa acestora să fie înlocuită prin alte avantagii: să prezinte structuri sociale sau psihice. Romanul d-lui Dianu manifestă doar o intenţie cu parţiale şanse de izbândă. Mediul detracat înfăţişat în triptic : la conac, în Capitală şi la mare, e superficial zugrăvit, cu habitudinea de curentă şi accelerată viteză gazetărească. Indivizii sunt fluizi, nu se fixează pe retina atenţiei nici chiar la o lectură încordată. Sunt siluete cari alunecă, uşoare ca umbrele şi vedeniile într'o lumină diminuată: ca apariţiile nopţilor când obscuritatea domină clarul. Joc de linii moi, contururi cari nu se deosebesc între ele. Insăş persoana principală, aceea care îşi răscoleşte spuza amintirilor, e vag încadrată şi calificată. Octav care îşi vântură aria sufletului peste 220 de pagini, ar trebui să apară bloc întreg şi consistent. Cărţile mari inspirate norocos şi elaborate cu grije, aşază în eul cititorului o emoţie, creiază în regiunile noastre spirituale un climat, care se menţine multă vreme după lectură. Ne urmăresc privirile fiinţelor al căror sbucium ni s'a împărtăşit, ne afectează un gest, se încrustează un gând, ne farmecă privelişti întregi de umanitate şi natură, ne cufundă în reflecţii asupra existenţei umane. Devenim sceptici ori optimişti. Sau dimpotrivă, ne aţâţă spiritul de contrarietate. In definitiv trăim cu lumea volumului, împrumutându-i temperatura fie anihilându-i-o cu contribuţia noastră.Ne surprindem dialogând cu eroii, socotindu-i în carne şi oase. Prelungim romanul şi continuăm dincolo de scoarţele lui, întregindu-1 cu aportul nostru. Ne-am urmărit, pentru verificare, şi la Adorata. Atmosfera a fost degrabă risipită. Oamenii se disting cu greutate şi se şterg de pe cristalul sufletului. Acestea sunt indicii certe de redusă viabilitate. Romanul D-lui Dianu e făcut să mulţumească interesul anumitor cititori; aceia cari caută în literatură tocmai ceeace e neliterar : coincidenţe cu subiectivi- tatea lor, — sentimentală sau ideologică — amuzament facil, răscolirea unor instincte primare, stimularea prin-droguri literare a tărâmului inferior omenesc. Şi avem 306 © BCU Cluj impresia că Adorata se adresează unui public care pune temei chiar pe ceeace am arătat mai sus. Hotărît, în râvna de creaţie a momentului activează şi un ferment necunoscut. E o gestaţie cu forme proteice, o metamorfoză care va procrea, dacă nu astăzi, totuş într'un viitor apropiat seria marilor romane ale autenticei vieţi româneşti. Dacă interferenţele sunt acum în grad de anihilare, vor deveni — sperăm — amplificatoare. Deşi am mai spus-o, suntem îndemnaţi obsedant să o repetăm. Dacă majoritatea producţiilor rămân încercări şi nu constituesc romane în sensul cosacrat şi dacă epopeea modernă cap de operă este până acum tot întunecare, tatonările de felul Adoratei sunt antenele cari explorează înnainte pe unde se vor ivi fericiţii beneficiari ai posterităţii: Carpent tua poma nepoies. Culegătorii profitori ai experienţei actuale vor veni însă, mai ales, pe drumurile trase de dl. Sadoveanu şi vor avea ca punct de orientare sclipirile de perfecţiune ale romanului d-lui Cezar Petrescu, întunecare. Dar numai un meşter cu- simţul adânc al spiritului românesc, al tainelor lui milenare şi numai un dibaciu constructor, reuniţi în aceiaş personalitate, se va bucura de o atare prerogativă. Deocamdată avem bucuria că pe căile noastre, între noi şi pe linia zărilor mai departe, flutură ramurile de finic ale unei bune-vestiri de abundenţă şi izbândă. ¥ ¥ Al doilea roman confesiune. Pe aceleaşi urme de paşi disproporţionaţi, călcând virgine teritorii neexplorate, afectând hipersensibilităţi şi încrucişeri haotice de gânduri, trece d-1 Mircea Eliade ca şi d-1 Romulus Dianu. întocmai ca Adorata e subintitulat roman. Oare efuziile lirice, cari se aruncă în cadenţă de torent pot fi obiectiv^, pot fi epice, pot fi — chiar cu indulgenţă — taxate romane ? E o năvală de nou romantism, peste veacul nostru strivit sub povara unui crâncen ştiinţism şi maşinism. E întoarcerea la confesiunile lui J. J, Rousseau. 0 identică vegetaţie sentimentală, gesturi dramatice, accente de predică, pasiuni exagerate, febră de suflete arse la temperaturi înnalte. O junglă emoţională în care te rătăceşti. D-1 Mircea Eliade e tânăr şi impetuos. A irupt în intelectualitate cu fervoare Nemulţumit de strâmte orizonturi autohtone, a pornit peste fruntarii, a călătorit în continent şi când acesta i s'a părut că nu-i oferă răspuns la marile şi enigmaticele sale elanuri, s'a îndreptat spre mistica Indie. Ultimele sensaţii tari le-a cules în ţara pagodelor şi a lotusului sau mai bine zis a Englezilor. Nu le-a scris sub formă de jurnal de călătorie, ci a recurs la un compromis care să le prezinte ceva mai impersonal : un soiu de roman, scris tot în chip de întoarceri în trecut. E aceiaş naraţiune rememorativă. Prin urmare ideea de roman construit, impersonal, cu o compoziţie, trebue înlăturată. De alt-mintreli lucrul nu era posibil cu o natură focoasă şi subiectivă ca a d-lui M. Eliade. D-sa poate, cel mult, să se deghizeze în expresiu-nea de surdină a unui roman sentimental şi, fireşte, mai puţin lăcrimos ca „Suferinţele tânărului Werther" ori mimarea acestuia din literatura italiană Ultime let-tere di Jacopo Otis a lui Ugo Foscolo, în cari senta-mentalismul lânced ocupă paginile unei cărţi. Dar nu este dotat cu darul de a trata glacial umanitatea spre a o transpune în romanul ei. Poate să-şi înjghebe un roman al său, personal şi expansiv, nu este însă menit să întindă coardele lirei rapsodului creator de suflete variate, cu existenţe independente, concrete, fără continua prezenţă a autorului lor. Citind romanul d-lui M, Eliade nu mai recunoaştem tipul stabilit de marii iui maeştri: Balzac, Flaubert, Turghenief, Maupassant, Tolstoi, etc. Brodând o marginaţie alături de propriile lor acte descheiate, fără nex şi fără motivare, scriitorii contemporani socotesc că au găsit formula novatoare pentru arta romanului, care să-l elibereze din cătuşele uzate. Pe noi cititorii alimentaţi la râul consacrărilor clasice nu ne poate vrăji. Este posibil să se experimenteze, şi mai târziu informele încercări actuale să se cristalizeze şi să se impună. Dar, pentru moment se vede clar că e o estetică de laborator. De pe urma acestei activităţi se va acumula în mare cantitate material degradat: eprubete cu bizare soluţii, destinate să fie înscrise la capitolul curiozităţilor. Dispreţul unei discipline presupune o atitudine de incontestabilă superioritate, de masiv genial imens dominator. Romancierii moderni cari se consideră avantgarda unei noui soluţii, când dispreţuesc disciplina în vigoare, şi o înlătură trebue să împlinească golul printr’o putere de genialitate convingătoare, nu vorbărie deşartă ori halucinaţii uluitoare şi sterpe. Când în istoria literaturilor s'au arătat reformatorii, ei au adus aluatul divin al geniului. Şi din scăpărările acestuia veşnic se naşte flacără, în orice chip ar proceda. Dante, Sha-kespeare şi Goethe au bravat contemporaneitatea lor, au perimat forme, dar îndrăzneala le-a fost susţinută de o forţă excepţională. Talentele minore când aleargă înnaintaş, riscă, în regulă generală, să se piardă, iar cărţile lor vor fi citite cât timp vitrinele le ţin la vedere. Din contactul cu Asia, care l-a încărcat cu impresii multe şi grele, d-1 Mircea Eliade a scris o carte, dar nu asupra Asiei, ci simpla poveste a vieţii mele într'un oraş asiatic. Poate că nu d-sa s'a gândit la subtitlul roman, ci editorul, după o meteahnă comerciali-zantă, care socoteşte că etichetând ca atare, va desface repede tirajul. Căci scriitorul însuş mărturiseşte adesea mobilul caietului său de note, transformat în volum. Şi aceste delimitări — cum am spus, foarte frecvente — ţin să precizeze că scopul a fost modest, „Tot ce scriu trebue înţeles ca izvorît din vieţile câtorva şi a mea, a Isabelei, a prietenilor mei. O ce" lulă şi câţiva vecini, cu un anumit proces osmotic". In altă parte recunoaşte : „Tot ce scriu aici pare turbur (?) şi dezarticulat datorită nepriceperii mele de a povesti cum trebue". 307 © BCU Cluj Şi într’adevăr că d, M. Eliade n’are aptitudini de povestitor şi mai puţin de compozitor. De bună seamă suntem departe de romanul geometric, arhitectonic care încadrează în linii armonice. Dar nici măcar nu suntem în apropierea celui imperfect, celui care începe amorf şi nebulos. Cartea aceasta e o povestire neîndemânatică, înfundată în meandre de opinii asupra artei asiatice, disertaţii asupra plasticei indiene sau asupra sensualităţii. Incoerenţă, cu deosebire la început, marş trepidant de vorbe răsunătoare. La fel ca la d-1 Dianu lungi şi deşirate tribulaţii sensuale de cari autorul se leapădă sistematic, fără ca totuş să iasă din ele. O naraţiune simplă, voit complicată şi întunecată. A ales decorul indic, dar un decor mai mult dat prin aluzii decât amănunţit şi colorat. Nu însă In-diile legendare, poetice, mistice şi religioase ; nici India modernă cu conflicte între stăpâniţi şi stăpâni-tori. Ci un pretext de exotism. Atmosfera sudasiatică nu se simte decât impus şi redus. Raportări la nume de oraşe: Bombai, Calcuta, Singapore, câţiva englezi şi mai multe englezoaice; dar nici India englezilor, nici a băştinaşilor nu se arată. Istorisirea banală, fără interes, nu era obligatoriu să se petreacă numai decât acolo, poţi s'o plasezi ori unde şi să nu sufere. Nu e legată de loc, nu e pătrunsă de substanţă, de culoare, n'are aderenţe cu specificitatea etnică : autohtonă sau colonială. Menţionările toponimice, aluziile, presărarea dialogului cu fraze englezeşti dau numai un simulacru de decor indian. Un strop de esenţă livrescă diluat într'o imensă cantitate de verbiaj. Dar să prevenim cititorul, dumirindu-1 asupra conţinutului. încă de pe când călătorea din Europa spre India, pe apă, autorul (care îşi zice şi pune şi pe alţii să-l numească doctor), face cunoştinţă cu Frăulein Roth, ce va deveni mai târziu, inexplicabil Miss Roth, d-ra Roth şi uneori simplu Lucy. Vieneză avută. Dela primul amant, un bătrân bogat, moştenise o colecţie preţioasă afgano-persană. Deşi nu ştia limba, îi dăduse obiectele socotind-o singura vrednică de a le fi pose-soară. Spirit demonic, profund contopită cu mentalitatea asiatică, manifestă suveran dispreţ pentru Europa, literatura şi ştiinţa ei. Teren de proprie înţelegere în. tre autor şi Miss alias Frăulein Roth şi tot cercul de prieteni şi prietene care se adună la ceaiuri, cină, întâlniri nocturne în park Street, în bogata vilă înţesată de comori artistice a vienezei. Acolo se duce Edna, un consul care a căutat India pentru o idilă scăpată, un profesor de istorie cu extravagante teorii şi doctorul, Acolo se fumează opium şi se practică orgii sa-fice. Scena se mută altădată la localul „Nanking*. Iată o categorie din părtaşii la fragmentul de viaţă povestit-Autorul pendulează între acest cerc al Frăulein-ei Roth şi familia Axon, în pensiunea căreia se află. Mediocri burghezi, câştigându-şi traiul anevoie, Axonii închiriază camere, ca să poată trăi. Familia se compune din doamna (are rol mai important de aceia i-am dat prioritate la enumerare), d-nul, trei fete: Lilian, Verna şi Isabel, eroina care creiază drama în sufletul autorului şi oarecari elemente de epos în economia volumului. Apoi un băiat: Tom, ortac de cameră cu doctorul; pe Tom îl determină să-şi părăsească familia şi să-şi caute în largul pământului o soartă mai strălucită. Eroul — doctorul —• prin urmare povestitorul, pierde bursa de studii şi se vede silit să se angajeze tapeur la Bristol Theater ; în urmă, prin intervenţia prietenei Roth, capătă un loc mai bun : profesor de franceză la Collegiu. Naraţiunea oferă lectorului spectacole de crize carnale. Doctorul râvneşte rând pe rând la trupul lui Tom, Lilian, Verna, până când încearcă seducerea Isabelei, într'o noapte la Bristol Theater. Aceasta îl respinge. In urma refuzului, doctorul european, dintr'o ţară dela miazănoapte, frecventează mai asiduu, mai pătimaş, casa d-rei Roth. Ocazie ca să ne insinueze într'un film asiatic. Discuţii cu privire la arta anamită, largă. efuzie de dragoste pentru continentul galben şi repudiere a celui alb. Descripţia unei împreunări safice între Edna şi Miss Roth, contact trupesc învăluit în mistere sensuale între doctor şi Frăulein Roth. După un timp însă, se întoarce cu interesul iarăş spre familia Axon, Acum, în patul rămas vacant, după plecarea lui Tom, e găzduit soldatul Algie, cu No. 11.871. Fost ucenic brutar în Birmingham, după moartea tatălui s'a angajat soldat colonial în armata britanică. Prieten al familiei, la început nutrea pentru fetele Axon sentimente curate, susţinute de respectul pentru părinţi. într'o zi, când părinţii nu erau acasă, se apucă de jocul de-a prinselea. Ia parte şi doctorul. Soldatul aleargă după Isabel, se închid într'o cameră şi o seduce, De data aceasta Isabel nu se opune. Doctorul aude, dar nu intervine, cu toate că surorile Isabelei îl îndeamnă să pătrundă în cameră. Algie pleacă. Isa-bel nu destăinueşte nimănui fapta. După un timp, doctorul cere mâna Isabelei; mai înnainte i se oferise de către d-na Axon şi o refuzase. Bine înţeles toţi sunt înmărmuriţi. Din cale afară Isabel. Motivarea: a luat-o în căsătorie ca să afle de ce a cedat soldatului, un necunoscut, şi nu lui. „Am ghicit de ce am făcut acest pas ; ca să înţeleg taina, ca să aflu pentruce Isabel s'a dăruit soldatului, după ce mă respinsese pe mine. Tot ce am crezut alt a fost minciună sau închipuire. Adevărul e numai acesta; să aflu, să aflu. Sunt muncit, sunt înde-moniat de fapta cunoaşterii". Isabel moare la naşterea copilului, un băiat, şi doctorul are de acum, pentru cine trăi ; pentru fiul meu. (Sublinierea e a noastră. Autorul n’ar fi făcut-o, fiindcă i s'a părut firesc să aibă acest desnodământ). Contrar obiceiului am întreprins expunerea cuprinsului spre a informa pe curioşii cari n’au citit cartea şi spre a ajuta pe cei cari s'ar aventura să colinde pagi-nele lui Isabel şi apele Diavolului. Plutirea e incertă, pe alocuri nava înţelegerii dă de podmolul clisos care o încurcă. Aşa, de pildă, e visul (cap. VII): „Visul unei nopţi de vară". Se ivesc dificultăţi şi dacă atenţia 308 © BCU Cluj nu e deplin încordată, pierzi bruma de interes incipient şi ancorezi direct în obscuritate. Şi acum, după ultima pagină: concluziile, fiindcă de emoţie nu poate fi vorba. Orice carte trebue să le degajeze. Romanul în speţă Ne aşteptam dela d-1 E-liade, cu preocupări spirituale, metafizice, să ne dea tocmai romanul intelectual, care pune teze şi le desbate î duce la diverse concluzii sau arborează una cu un accent personal. Nimic din toate acestea. Şi totuşi ce excelente posibilităţi ar fi avut. întotdeauna a existat o dispută în lumea gânditorilor cu privire la Asia-Eu-ropa. Identic ca în poziţia Orient-Occident. Chiar vremea noastră cunoaşte atitudini ostile, contestatoare şi altele din contră. Keyserling este cel mai recent fanatic în problematică. Autorul a eliminat asemenea planuri şi ne-a înseilat o searbădă, încurcată şi ieftenă poliloghie fără cap şi fără sfârşit. In d-1 M, Eliade remarci întâlnirea tuturor elementelor de cultură, disparat înglobate într'o operă literară. O retorică de levantin, supraexcitat de îmbulzeala unei receptivităţi abundente, necântărit spre a epuiza surplusul agonisit. O proecţiune în afară a tuturor imaginilor aglomerate. Fără compoziţie, fără ordine, fără idee simbolică. Autorul ar avea aerul să spună că a voit să redea un crâmpei de viaţă. Dar viaţa nu se transfuzează deadreptul nealambicată, în opera scrisă. Nu e un colector scriitorul care primeşte şi restitue. Nu e un canal de scurgere — prin condei — dela sentiment şi faptă până în pagina ţesută cu slove. Dimpotrivă pretinde selecţie, chiar când are aparenţa de integral realism. In Isabel nu aflăm epuraţia superfluului, nici situarea epizoadelor, nici gradarea momentelor narative. Se adaugă apoi nefirescul trăsăturei de încheere. Eroul se căsătoreşte cu Isabel, sedusă de Algie, ca să afie ce a determinat-o să i se dea acestuia şi nu lui. Motivul e romanesc, cu totul artificial şi nu corespunde veracităţii psihologice. Ieşire plăsmuită spre a răzbi la un liman oarecare. In Isabel nu întâlnim deci nici India, nici pe englezi. E India cu şi fără englezi Exhibiţii de manechine cu îmbrăcăminte şi etichete deosebite; în fond însă autorul multiplicat în mai multe feţe. D-1 Eliade s'a arătat în arena scrisului răzvrătit şi singular. Avid de a se manifesta oricum şi abundent, a apelat la speţa care-i punea la îndemână cadre neţărmurite şi libertate întreagă. A spus tot ce-1 frământa. Dar n'a închegat opera gândită pe’ndelete şi filtrată răbduriu. Cu toate acestea nu încetăm de a-i recunoaşte daruri. In vederea panoramică a literaturii româneşti moderne, unde se intersectează puzderie de curente şi se vestesc semnele unei zodii prospere, d-sa este un neobosit şi înzestrat lucrător. II aşteaptă de acum încolo maturitatea cu mai multă chibzuială, care va aduce cu sine desigur şi rod substanţial. Poate pe lângă ,,păcatele tinereţelor", d-1 M. Eliade va trece atunci schiţând un surâs îngăduitor ca un părinte pentru copilul debil, care a venit pe lume înainte de soroc. * * * Am cuprins într'o acoladă de la început ambele romane (Adorata şi Isabel) sub. cotarea de autobiografice. Termenul implică o notă peiorativă. Autobiograficul în roman bântue în special literatura-franceză şi acum se insinuiază la noi. Tot are dreptate d-1 Lovi-nescu... De contaminare este vinovată şi critica, lăsând să perpetueze amestecul a două domenii independente. Eul care stă la temelia autobiografiei nu are elemente psihologice disciplinate unitar, nu posedă o coeziune. Opera organică epică pleacă dintr'un fond în care s'a produs sinteza estetică obiectivă, în care portretul psihologic al autorului s'a şters şi în locul lui — din liniile, culoarea şi substanţa lui — s'a fixat o proecţiune generalizatoare a universului, privit dinnăuntru şi nu din afară. Netăgăduit între subiectiv, pe de o parte şi obiectiv pe de alta, nu se cască un hiatus ca în ştiinţele apriorice. Rămâne o pondere ireductibilă de vrajă specifică, un coeficient, ce se pulverizează peste operă aureolând-o cu o lumină aparte. Esenţial e să aibe loc precipitarea interioară şi atunci rezultă transfigurarea, singura competentă să dea romanului existenţă de sine stătătoare. Deci o operaţie de decantare, de purificare şi schimbare de plan. Aşa se înfrânge procesul de fărâmiţare şi se dobândeşte unitatea armonică şi obiectivă. Exact ceeace solicită imperios estetica romanului. * * * ' La sfârşitul acestor rânduri certăreţe, i-am amintit d-lui M. Eliade cuvintele unui autor cu privire la cărţile sale şi cititorii lor, — spre a socoti cercetarea noastră animată de interes. Scriitorii ar trebui să adopte poziţia lui Rene Boylesve, care declară că preferă un cititor critic altuia placid şi neaţâţat de ficţiunea cărţii. „J'aime mieux, ăla page derniere demon roman, voir un lecteur un peu bondeur et malcontent, que de le surprendre fermant le livre avec cet air beat que laisse une question definitivement jugee". In faptul că ai putut să-i acorzi atenţie rezidă indiciul unor germeni viabili. Deci chiar dacă îţi este critica protivnică, nu-ţi este total contestatoare. Şi din atâtea opinii exprimate, vei putea alege pe cele juste de cele false. Aşa încep corectările. Mai ales când eşti la primul volum. CONST. D. IONESCU 309 © BCU Cluj CRONICA MĂRUNTĂ Vasile alecsandri a închis ochii, ochii lui negri şi excesiv de mari, ca pentru a vedea mai mult înafară decât înlăuntru, la 22 August 1890, In casa din Mirceşti, lângă masa de lucru unde-şi scrisese aproape întreaga operă. Un confrate, „Viaţa literară" ni se pare, ne aminteşte că au trecut 40 de ani de atunci. Nu se poate zice că anul acesta literar s'a arătat indiferent faţă de memoria bardului. Dacă am semnala numai frumosul discurs academic al d-lui Oc-tavian Goga, retipărit în volumul Precursori, şi calda monografie, bogată în contribuţii inedite, a d-lui N. Petraşcu [Vasile Alecsandri, 1930), precum şi articolul asupra discuţiei originei poetului din recentul volum al d-lui H. Sanifelevici: Literatură şi Ştiinţă, ar ajunge pentru a dovedi interesul încă viu pe care i-1 poartă lumea noastră literară. Iar anul trecut, Academia Română i-a transportat cu evlavie moaştele în mausoleul nou zidit in grădina boierească dela Mirceşti. Nu suntem totdeauna atât de ingraţi, cum ne place să ne flagelăm sistematic. Iar pe Alecsandri în deosebi e greu să-l uităm. Poezia lui face parte din învăţământul naţional, iar viaţa-i lungă şi .binecuvântată e atât de adânc amestecată în toate actele şi în toată evoluţia României moderne, în cât ar trebui să ignorăm istoria ca să-l putem uita. El e creator de ţară şi cel mai mare proslăvitor al ei. Căci. poeţii români n'au fost totdeauna înfrânţi ca azi când stăpâneşte gorila economistă şi ministerială a democraţiei. Generaţia de scriitori a lui Vasile Alecsandri a creat România modernă, nu numai ca spirit, dar ca faptă politică. Vechiul nostru mesianism literar, zâmislitor de realităţi noi, trece azi prin eclipsă, sub invazia brutală a ignoranţei momentan triumfătoare, ce ne guvernează ca o cârtiţă zăpăcită de lumina zilei, când i-ar sta bine în muşuroiul şi în gangurile ei subterane. Frederic Mistral care, prin realismul său robust şi sobru, se aseamănă mai mult cu George Coşbuc de cât cu Alecsandri, (nespus de gingaşul cânt al Il-lea din Mireio parcă e o înlănţuire de idile coşbuciene),— Frederic Mistral spunea despre sine şi despre ai săi, nu fără orgoliu meridional, că sânt din „rasa inocenţilor". Oameni înzestraţi cu o puritate sufletească inalterabilă. Vasile Alecsandri, ca şi Nicolae Bălcescu, era din rasa inocenţilor, O puritate sufletească nealterată până la vârsta de 70 de ani. Veşnic tânăr şi ferice, i-a zis Eminescu. Dar secretul acestei tinereţi fără veştejire sta tocmai în acest fond de puritate inocentă, copilărească, ce ştia să se entuziasmeze şi să adore. Cine se entuziasmează şi adoră nu e egocentric, iar idealurile lui Alecsandri erau idealurile colectivităţii româneşti. Pur prin natură, el s'a păstrat pur slujind pentru alţii şi cântând pe alţii. Cine-şi face din propriul eu centrul lumii întâmpină mii de prilejuri de a-şi vedea orgoliul sângerat, de a se amărî şi îmbătrâni. Când unii critici nu i-au cruţat greşelile literare ridicându-i în faţă, ostentativ, pe Eminescu, Alecsandri răspundea cu aceste versuri, pe care nu le-a publica deci nu pot fi suspectate de atitudine ipocrită : E unul care cântă mai dulce decât de mine ? Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine ! Apuce înainte s'ajungă cât mai sus, La răsăritu-i falnic se ’nchină-al nreu apus ! Dar în afară de literatura propriu zisă, şi faptele lui de om generos şi corespondenţa intimă atestă aceiaşi puritate nealterată. Cu câteva zile înaintea morţii, septuagenarul acesta, miraculos de senin şi de echilibrat, scria din Mirceşti următoarea pagină, magistrală ca frumuseţe literară şi ca ţinută etică : „Ai văzut vreodată peşti cari se încălzesc la soare la suprafaţa apei ? Când trebuesc să se mute din loc din vreo pricină oarecare, mişcarea lor le trădează o nemulţumire, un chin amestecat de lene şi de părere de rău. Eu sânt ca ei, Ori de câte ori îmi îndrept gândul spre vreun ţel hotărît şi-l smulg din rădăcina lui, din valurile bucuriei care mă inundă, îmi pare că fac o faptă rea ; e ca şi cum aş culca la pământ o rândunică din zbor... Toată poezia inimii îmi pare că intonează un imn natural, a cărui armonie e de o originalitate incomparabilă şi de o duioşie rară. Astfel de momente preţuiesc cât viaţa întreagă. Te simţi fericit în întreg înţelesul cuvântului, căci te desfaci de toate mizeriile sociale pentru a intra în natură. Pare că te-ai desbrăcat, pe o zi caldă de vară, pe malul unei gârle, ce te atrage cu apa ei răcoritoare. Pentru cine înţelege poesia ţării româneşti, toate amintirile apusului civilizat se şterg cu o rară repeziciune în faţa naturii noastre". Cel care scrie astfel de pe pragul morţii, era cum ar zice Mistral, din rasa inocenţilor. Visez o carte de portrete morale alese din cultura noastră. Dacă n'oiu scrie-o eu, cineva trebue neapărat s'o scrie. O car e închinată acestor mari inocenţi. In ei e întrupată aristocraţia rasei noastre. în ce priveşte viabilitatea operei sale literare, privită sub unghiul superior al artei, e timpul, cred, să recunoaştem că am judecat-o nedrept. Incontestabil că această operă ne apare inegală pe cât e de vastă şi de variată, Cel dintâiu care a isbit fără cruţare în prestigiul poetului a fost d. N. Iorga, marele nostru dascăl. Atacul său e explicabil. El s'a produs într'o vreme când d N. Iorga ducea marea luptă de salvare a ţărănimii. Din literatura lui Alecsandri ţăranii apăreau veseli şi fericiţi, în apoteoză duminicală. Era o imagine falşă ce trebuia înlăturată. Dar atacul d-lui N. Iorga, interpretat ca o negaţie totală de contemporani, 310 © BCU Cluj a aruncat discredit asupra întregei opere a lui Alec-sandri. Azi împrejurările sânt schimbate. Să ne întoarcem spre ea cu iubirea de care e vrednic acest mare suflet inocent. Să dăm laoparte dulcegăriile insuportabile ale eroticei lui, inclusiv „nemuritoarea" Steluţă de cofetărie, să dăm laoparte tot produsul caduc de poet al Curţii şi nesfârşitele „dedicaţii"... Rămân câteva puternice balade din tinereţe, mare parte din Pasteluri şi din Ostaşii noştri, dar mai ales Legendele. Cunoaştem un Alecsandri drăgălaş şi diminutival, strivit de marmura artei lui Eminescu : vom cunoaşte în schimb un mare poet epic pe care l-am R Ă S P U PRINTRE adversarii cari ne onorează cu atenţia lor sunt şi câţiva foarte tineri, după toate semnele abia ieşiţi din sala de gimna, tică a liceului. Altfel nu se explică pitorescul intelectual al obiecţiilor pe care ni le aruncă cu splendida siguranţă de sine a unor campioni de oină. Mărturisim că această sburdăciune inerentă primăverii sângelui nu ne supără, chiar când e împinsă intempestiv pe plan intelectual. Dacă îi remarcăm unele ab raţii, o facem cu simpatia amuzată a celor cari am săvârşit, poate, aceleaşi greşeli la aceeaşi vârstă, omeneşte scumpă şi vrednică de invidiat. Unul dintre ei, dl. Al. Dima dacă nu mă înşel, care nu e lipsit de frumoasa pasiune a ideilor, voind să ne desfiinţeze cu orice preţ, ne punea în cârcă vre-o 30 de nume europene dela care ne-am fi inspirând în ceeace susţinem. Intre aceste celebrităţi care ne creditează, cu ideile lor, neînduratul nostru adversar cita şi pe . . Julien Benda ! Dacă l-am fi examinat puţin în ce constă apropierea dintre noi şi Julien Benda, desigur dl. Al. Dima n'ar fi avut ce răspunde. Una din două : dl. Dima ori pe noi nu ne-a cetit, ori pe Julien Benda antipodul nostru, nu l-a cetit. Dar pe noi, se vede din ce scrie, ne ceteşte regulat şi aceasta ne face plăcere. Când va ceti şi pe Julien Benda şi va vedea prăpastia dintre el şi noi, desigur dl. Al. Dima se va ruşina de belicoasa afirmaţie pe care i-o remarcăm aici. Probabil dl. Al. Dima a auzit de cartea lui Benda „Trădarea clericilor" şi dela cuvântul cleric a ajuns la stabilirea unor afinităţi între Gândirea şi Julien Benda care, în speţă, e ateu de marcă masonică spre deosebire de Maurras pe care îl combate şi care e ateu de marcă antimasonică. Ce-a fost la mijloc? O simplă superficialitate de informaţie datorită primăverii intempestive a sângelui. Dar altădată, — sântem înţeleşi, nu-i aşa ? —• dl. Dima, combătându-ne, îşi va controla serios afirmaţiile înainte de a le da la tipar. ALT tânăr, dl. G. Damaschin, combate pe 12 pagini de revistă, studiul domnului Radu Dragnea Spiritualitatea lui Eminescu unde, pe temeiuri considerabile, se stabileau elementele ortodoxe din opera poetului. nedreptăţit şi l-am ignorat. Vom descoperi cu surprindere că Strigoii lui Eminescu pălesc oarecum în faţa unora din legendele lui Alecsandri. O antologie judicios alcătuită Va fi o revelaţie pentru gustul cel mai subţire. Sântem datori cu acest act de dreptate literară faţă de cel care, cu doi ani înainte de a închide ochii, scria totuşi strofe ca următoarea ; Un vânt uşor s'a ridicat Şi frunzele 'n mişcarea lor Se par un stol cutremurat De păsărele verzi în sbor. N S U R I (Şi eu cred, alături de Radu Dragnea şi spre deosebire de Tudor Vianu, că, indiferent de notele secundare ale fabulaţiei poemului, viziunea Universului invizibil aşa cum reiese din Luceafărul, e aceiaşi ca în ierarhia cerească a filosofiei ortodoxe : lucrul e foarte uşor , de demonstrat). Fără să aducă nici un element nou între poziţia domnului Radu Dragnea, şi aceea a domnului Tudor Vianu, amândouă publicate tot în Gândirea, dl. Damaschin răstoarnă cu bravură pe dl. Dragnea, ca să ajungă la concluzia care nu e lipsită de umor: «Eminescu nu a făcut altceva decât să exprime în chip genial specificitatea etnicului nostru. El n’a făcut ortodoxism de bibliotecă, ci aşa cum l-a găsit în popor». De bibliotecă sau nu, va să zică Eminescu a făcut ortodoxism. Atunci de ce te grozăveşti, tinere, în zadar? Nu era mai la locul ei o partidă de box? DAR mi aceasta voiam să subliniez în articolul d-lui G. Damaschin, ci următoarea afirmaţie : «De bună seamă, poeţii fac parte din tipul sentimentaliolr şi deci e natural ca scriitorii dela Gândirea — în majoritate poeţi — să adere la o ideologie religioasă - metafizică atunci când „devin" f„devin“ acesta, între semnele citării, e, cum vedeţi, foarte usturător pentru noi. n. c.) îndrumători de curente, uitând că ideologia nu trebuie să fie numai expresia unor temperamente prin definiţie subiective". Tânărul nostru Damaschin, binevoind să ne înveţe ce-am uitat, isbuteşte să facă o frază confuză fiindcă nu ştie precis ce vrea să ne înveţe. Să-i facem pe gust şi să admitem că sântem în majoritate poeţi «din tipul sentimentalilor^ şi că aderăm la o ideologie religioasă - metafizică (cum ar veni, dragă Damaschin, o ideologie religioasă-nemetafizică ?) Dacă aderăm la ideologia unei religii, înseamnă că această ideologie nu e opera noastră ci a religiei respective la care aderăm fiindcă n'avem pretenţia să fundăm noi vre-o religie sau ideologia ei. Foarte bine. Dar atunci lecţia pe care ne-o administrează dl. Damaschin: „uitând că ideologia nu trebuie să fie numai"... etc, n'are nici o legătură cu ce spusese mai sus. Tânărul nostru Dama- © BCU Cluj schin face confuzie între a adera la şi a crea o ideologie. Iată însă cum trebue să fie adevăratul ideolog după clara cugetare a d-lui Damaschin : «Ideologul însă nu priveşte prin prisma sentimentului. El cercetează obiectiv realităţile şi formulează judecăţi de constatare." Perfect: formulează judecăţi de constatare! Adică : Astăzi 15 August, 1930, noi... ne-am transportat la domiciliul d-lui Gh. Damaschin, student, şi am constatat următoarele... Semnat: Păstârnac Ion, şef de post. Şef de post sau ideolog, — după definiţia tânărului Damaschin. Dragă domnule Damaschin, ideologia nu stă în judecăţi de constatare ci, dimpotrivă, în soluţiile ce se boltesc deasupra acestor judecăţi de constatare. Nicolae Bălcescu a fost un ideolog, un mare ideolog, nu-i aşa ? Dar ideologia lui a constat din simple constatări sau din formulări de idealuri necesare teribilei crize de orientare a românismului din epoca sa? Că ne-am dat seama sau nu, generaţiile României dela 1848 până la 1918, am trăit şi ne-am .simţit bine în atmosfera acestei ideologii reîmprospătate cu genială ardoare de Nicolae Iorga. Dar idealurile lui Bălcescu mult mai accesibile decât le-am fi crezut, s'au realizat aproape în întregime. Psihologic, aceasta corespunde dezorientării generaţiilor postbelice, rămase fără ţinte în zenit. Nimeni n'a formulat constatarea acestei crize tragice mai adevărat, mai adânc, mai crud şi într'o mai strălucită expresie literară ca Cezar Petrescu în romanul său întunecarei desigur, cea mai semnificativă carte a acestei vremi" Eroii săi, inclusiv cei din Calea Victoriei, oricât de variat şi de plastic individualizaţi de fantazia sa artistică, sucombă toţi de restriştea lui Radu Comşa : lipsa unui ideal superior care singur aţâţă gustul nobil al muncii şi al vieţii. Noi, aceştia din jurul Gândirii, aproape toţi am făcut parte din generaţia lui Radu Comşa şi vina noastră capitală, în ochii voştri, ai celor mai tineri cu 10-15 ani, e că n'am voit să sucombăm cu el în neantul moral. Că ne-am căutat, dincolo de dezastru, un ideal metafizic unii, un ideal religios alţii, ■— aceasta e ceva mai greu de înţeles pentru cine n'a trăit dureroasa noastră experienţă. In mare parte, generaţia nouă trăeşte prin epidermă: în admiraţia pentru eroii de cinematograf şi atleţii din stadion-Ideea metafizică şi ideea religioasă incomodează. Ostilitatea unora dintre tineri faţă de aceste idei îşi are această explicaţie. Crizele lor sufleteşti, începătoare, le amorţesc cu paliative sportive. Iar când se avântă semeţi în arena... ideologiei, îngaimă frazele ca dumneata, dragă Damaschin. DAR dl. Damaschin, inventatorul adevăratului ideolog, vrea să spună ceva în frazele sale confuze. Şi nu isbuteşte. Să-l ajutăm puţin: vrea să spună că poeţii, fiindcă sânt poeţi, nu pot crea o ideologie, o idee îndrumătoare. Aceasta într’un articol unde apără pe Eminescu,— precum văzurăm, — împotriva d-lui Radu Drâgnea. E o lege, — psihologică ! — formulată aşa de dânsul ca să ne pună sub interdicţie ! Nu e nouă. A formulat-o înnaintea sa dl. Petre Comarnescu, tânăr blond şi elegant, eminamente sportiv, care, combătân-du-ne cu frenezie, ne-a dat o lecţie despre sensul tradiţiei, — luând cuvânt cu cuvânt definiţia dată de noi( fireşte, fără să observe. Şi grupul din care face parte dl. Damaschin e tot tradiţionalist. De aceea ne şi combate. Logica e de esenţă sportivă : şi unii şi alţii tot tenis jucăm. Ne combatem fiindcă în asta stă jocul. Prin urmare poeţii, fiindcă sânt poeţi, nu pot crea o idee îndrumătoare. Dar Eminescu n’a fost poet? Dar Eminescu n'a fost ideolog? Dacă a fost poet, n'a putut să fie ideolog. Dacă a fost ideolog, n'a putut să fie poet. Nu permite dl. Damaschin ! Să cităm pe Goethe, să cităm pe Nietzsche, să cităm pe Paul Claudel, să cităm pe Paul Valery, să cităm pe Edgar Allan Poef să cităm pe Wladimir Solowiew, poet şi filosof, supranumit Platon al Rusiei ? Dece ? N'avem niciun interes să stricăm mândreţea de lege a tânărului nostru Damaschin. In ce ne priveşte, noi n'am afirmat niciodată nici că sântem poeţi nici că sântem ideologi. Sântem nişte — dacă ne permite dl, Damaschin, — nişte intelectuali. Ceeace ne caracterizează pe noi şi scrisul întreg cuprins de zece ani în această revistă, e setea de orientare, de un crez, de o formulă de viaţă, de cultură şi de artă. Ne-am uitat împrejurul nostru şi nu ne-am găsit îndrumător. Ideologul d-lui Damaschin, să fie cu iertare, ni s'a părut un simplu imbecil. Atâta lucru poate să facă orice jandarm rural. S'a iscat vreun ideolog al vremii noastre şi noi l-am ignorat sau nu l-am înţeles ? Orice indicaţie ce ni se va da, o primim cu recompense. Ba da ! Viaţa Românească, o revistă de două ori mai veche decât a noastră, a revenit în această epocă de criză, cu formula ei iniţială: europe-nism, democraţie, raţionalism. Dacă l-aş întreba pe dl. Damaschin ce înseamnă aceste trei vorbe în raport cu setea de orientare de care vorbim, nu ştiu ce mi-ar răspunde. Sau poate mi-ar răspunde că nici dl. Damaschin nu crede în ele. Bănuind cât e de vagă formula, Viaţa Românească s'a obligat s’o tălmăcească pe înţelesul tuturor, adică aşa ca să priceapă şi un idiot ca dl, M. Sevastos. Vă reamintiţi explicaţia Vieţii Româneşti ? O redăm aproape cuvânt cu cuvânt. Euro-penism, democraţie, raţionalism, înseamnă să facem băi şosele şi closete ! Băi pentru europenişti; şosele — pentru democraţi (ca să culeagă voturile) ; closete — pentru raţionalişti. Program de gospodari moldoveni! Cu prevederi înţelepte pentru fiecare categorie din întreita formulă. Dar poate fi baia, şoseaua şi closetul idealul unei generaţii care îşi caută sensul spiritual al vieţii? Iremediabil materialistă, doctrina Vieţii Româneşti nu e în esenţă decât un program de politică de civilizaţie. Nu e nimeni dintre noi împotriva unei opere de civilizare a ţării. Dar cultura şi idealurile ei sânt cu totul altceva de cât acest program practic. Am făcut această distincţie între cultură şi civilizaţie în mai multe rânduri şi în special în articolul nostru A doua neatârnare. Dovada acestei distincţii ne-o dă, © BCU Cluj fără să vrea, însăşi Viaţa Românească: dintre poeţii şi prozatorii ei, pentru talentul cărora nu odată ne-am arătat stima, nu ne amintim să fi cântat vreunul idealul băilor, al şoselelor şi al closetelor. Insuş votul universal care, în afară de această splendidă triadă, e încă unul din fetişii Vieţii Româneşti, când a devenit subiect literar în paginile revistei, a fost luat în derâdere. Amintiţi-vă de nuvelele delicioase ale d-lui D. D. Pătrăşcanu. Spiritul artistic refuză instinctiv idealul propus de Viaţa Românească. DAR să ne mai întoarcem odată la tânărul nostru Damaschin. O singură dată. Ideologia ortodoxă i se pare «strâmtă». Dece ? Cunoaşte într'adevăr dl. Damaschin ideologia ortodoxă ? Şi dacă într'adevăr o cunoaşte, ar putea să ne spună de ce e strâmtă, şi comparativ, care ideologie e mai largă ? Următoarele rânduri sânt revelatoare asupra orientării tânărului nostru: «Religia este tot o metafizică care cuprinde însă elemente disparate, nesistematizate complet încât prezintă imperfecţiuni, la cari în decursul vremii se mai adaugă şi transformările impuse de personalitatea popoarelor care o adoptă». Dragă Damaschin, o frază ca aceasta şi-o poate îngădui numai cineva care nu cunoaşte nici sistemele metafizice, nici doctrina creştină, căci pentru a ataca o asemenea chestiune a eminenţii uneia sau altora din doctrinele în discuţie, trebuie să posezi vasta ştiinţă a filosofiilor şi a creştinismului totdeodată. Ori să n'o posezi deloc. Dumneata eşti, după toate semnele, foarte tânăr. Ori câtă bunăvoinţă ai avea, n'ai avut încă timpul necesar pentru un asemenea studiu dificil. Să sperăm pentru viitor. Dar atunci nu-ţi vei mai îngădui să vorbeşti despre elementele disparate, nesistematizate complect şi prezentând imperfecţiuni, ale doctrinei creştine. Fiindcă, studiind, vei fi aflat în orice caz că, pe când un sistem de filosofie laică, oricare ar fi el, e opera unui singur om, divulgat în imperfecţiunile lui de alt om cu alt sistem şi demon-strându-ne prin această logomahie însăşi inutilitatea, pentru viaţă, a acestor sisteme laice, doctrina creştină e un corp unic pentrucă unic e isvorul ei divin, iar sistematizarea intelectuală a acestei doctrine e opera a nouăsprezece veacuri de cugetare în acec îşi direcţie, fiindcă această sistematizare a urmărit aceleaşi teme principial şi revelatorie date şi s'a condus de linia a-celuiaş spirit unic. Sub aspect intelectual, doctrina creştină se înfăţişează cu amploare fără egal, ca sistem> şi cu o fineţe coborîtă până în ultimele amănunte. E şi firesc: ea nu e opera unui om ca oricare sistem de filosofie laică. Şi are un secret această doctrină, pe care nu-1 are niciun sistem de filosofie : măcar că unică, ea îmbracă felurite forme de înţelegere ; e la îndemâna oricărei mentalităţi şi a oricărei inteligenţe, dela geniu până la mintea cea mai modestă. Ce-eace Pascal înţelege cu mintea lui de matematician genial, în planul abstract, exact aceeaşi înţelege în formele plastice ale cultului celebrul «ţăran dela Dunăre», E singura limbă «metafizică» în care ne putem înţelege cu oricine ; chiar cu hotentoţii, cu chinezii şi cu pieile-roşii intraţi în creştinism. Că dumitale ţi se pare strâmtă, asta nu însemnează că ea e într'adevăr strâmtă, ci numai că mintea dumitale nu s'a nevoit încă să-şi însuşească elementele necesare pentru a-i înţelege lărgimea, adâncimea, fineţea şi măreţia. încearcă ! Te asigur că nu e greu. Şi scu-ză-mă că te-am cicălit atâta. Am făcut-o cu simpatie. Eşti mai tânăr şi eşti numeros. Sunt cel puţin o mie de Damaschini cari scriu sau gândesc ca dumneata. Vă urez ca înainte de a gândi sau de a scrie, să cunoaşteţi. Şi pe urmă să luaţi atitudine contra — sau pro. După inimă şi după şoapta harului. POPULISMUL e noua formulă literară lansată la Paris. Mişcarea îşi are originea într'un manifest publicat în 1927 de Andre Therive, azi proclamat şeful şcoalei. Numele de populism dat mişcării a fost găsit anul trecut. Ce înseamnă populism ? Cine urmăreşte lunga anchetă întreprinsă de Nouvelles Litteraires n'are să desprindă decât cu greu un sens mai clar. Răspunsurile cele mai multe dovedesc că autorii lor sunt alături de chestiunea pusă. Ne vom adresa deci unui populist, Leon Lemonnier, care-i dă definiţia în broşura Manifeste du roman populiste. ,,Mişcarea noastră", zice el, e „înnainte de toate o reacţiune împotriva a ceeace s'a convenit a numi li'eratură modernă. Am ales acest nume de populism pentrucă el ni s'a părut a înfăţişa cea mai violentă antiteză cu ceeace ne repugnă mai mult — snobismul. La fel cu oamenii din popor avem oroare de orice poză". Snobismul se practică în „marea burghezie". Snobii sunt: „persona-giile din lumea bună, bestiile care n'au altă meserie decât să-şi dea cu rouge, trândavii cari caută să practice viţiile aşa zise elegante". Nu e greu de înţeles că literatura pe care o condamnă populiştii e aceea a lui Gide şi Proust şi a tuturor scriitorilor cari îşi caută singurul izvor de inspiraţie în „viţiile elegante", „Actualmente, zice Lemonnier, avem atâta literatură burgheză încât o reînnoire nu e cu putinţă decât printr'un contact cu poporul". Şi mai departe : „Ne-am zis populişti pentrucă noi credem că poporul oferă o materie de roman foarte bogată şi aproape nouă. Eroarea naturaliştilor a fost că l-au zugrăvit ca pe o turmă bestială în prada instinctelor şi a poftelor. Fără să pretindem a distribui premii de virtute, credem că se poate să 1 zugrăvim altfel, arătându-i nu numai calităţile dar şi pitoreasca asprime a vieţii lui". Lemonnier aminteşte de asemenea fondul credinţelor religioase şi al legendelor şi superstiţiilor populare, ca izvoare de inspiraţie pentru roman. Prin urmare, o întoarcere spre popor, veşnicul re-zervoriu de întinerire a puterilor unei naţiuni. Noi îi spunem de multă vreme tradiţionalism şi i-am definit izvoarele de inspiraţie în mitul folkloric şi în misterul re- 313 © BCU Cluj ligios. Cu o deosebire fundamentală: tradiţionalismul nostru se întemeiază pe caracterele dominante ale culturii româneşti care nu s'a desminţit aproape niciodată în demofilismul ei, în dragostea ei pentru popor. In Franţa e altfel. Nicăieri poate intelectualii şi scriitorii n'au arătat un mai olimpic dispreţ fată de popor. Si atitudinea lor e perfect logică. Raţionalismul căruia se închină în mare parte aceşti intelectuali francezi e prin esenţa lui individualist. Democraţia franceză, întemeiata pe raţiune, e o teorie abstractă, iar nu un sentiment social, de solidaritate morală. Raţionalismul democratic e lipsit de iubirea umană, Departe de a contopi elita intelectuală cu poporul, el e un prilej de eliberare a acestei elite şi de izolare a ei în sfera „su-perioară“ a satisfacţiilor aristocratice — fie că aceste satisfacţii îşi au sursa în jocul „inteligenţii pure", fie în practica viţiitor elegante pe care le condamnă popu-liştii. Aspectul vieţii franceze de azi e dintre cele mai paradoxale : între aceşti democraţi teoretici şi poporul de jos există o prăpastie morală. Opera raţionalismului care desolidarizează elita de „turmă". Gide şi Proust sunt ultimele concluzii ale unei asemenea stări de spirit. Pederast cinic şi ostentativ, Gide e totuşi „maestrul generaţiilor", apologet al pederastiei, Proust e proclamat fanion spiritual! Ultimele concluzii şi ultimele epave morale ! Am arătat necontenit că toţi aceşti gă-găuţi cari, în publicistica noastră, maimuţăresc raţionalismul democratic francez sânt, de fapt, elemente maladive în corpul spiritual al culturii noastre, — cultură care, spre deosebire de cea franceză, e întemeiată în mod firesc pe sentimentul demofiliei creştine. . Indiferent de viitorul literar al populismului francez, el este o dovadă a crizei provocate de educaţia ra-ţionalistă şi o încercare de reacţiune spre izvoarele tămăduirii. JaCQUES MARITAIN, nobilul filosof al catolicismului francez, naşul atâtor scriitori reconvertiţi, e în acelaş timp şeful discret al puternicului curent spiritualist care, înaintea populismului, caută căile regenerării Franţei. E mai puţin cunoscut la noi decât Andre Gide sau Marcel Proust fiindcă înţelegerea lui presupune o cultură filosofică serioasă, şi, pe de altă parte, e total lipsit de aureola atrăgătoare a viţiului. Austeritatea lui intelectuală şi morală îi învăluie personalitatea într'o atmosferă tare, de pisc înnalt şi singuratic. A făcut şi experienţe dureroase cu unii dintre tinerii scriitori convertiţi. Există şi un snobism al convertirilor. (Vezi cazul Jean Cocteau !). Dar afară de câteva excepţii ce trebuie să-i fi pricinuit sângerări de suflet ■— învăluite totuşi în discreţia unui tact infinit, — o întreagă pleiadă de scriitori îl secundează cu impresionantă convingere, Populismul e în realitate un derivat al curentului spiritualist cristalizat în Le roşeau d’or. Principiile lui le anunţa cu câţiva ani înnaintea lui Therive, Henri Gheon în vremea încercărilor sale de teatru catolic, pentru toată lumea. Iar scriitori afiliaţi populismului ca Henri Pour-rat şi Charles Silvestre fac parte din cercul catolic al lui Jacques Maritain. N'am întâlnit încă citat în ancheta întreprinsă de Les Nouvelles Litteraires numele lui C. F. Ramuz, marele şi originalul romancier elveţian, poate cel mai autentic populist, care deasemenea e afiliat lui Maritain. Amândouă aceste curente atât de înrudite au aceeaşi atitudine faţă de literatura „viţiilor elegante". In 1928 Maritain o viza în următoarele rânduri de o fineţe cu adevărat parabolică: „Plantele, zice Aristotel, trăiesc într'un somn perpetuu ; fiindcă n'au decât un suflet vegetativ, tot scopul lor e în floare. Ele îşi au gura în pământ şi numai corola hermafrodită şi-o expun pasărilor cerului, fără cea mai mică refulare. O anume literatură, astăzi, vrea să fie plantă". Transcriind aici aceste rânduri de o cruzime rară de judecată învăluită în inimitabilă eleganţă de expresie, mă gândesc la cazul lui Mircea Eliade, autorul aşa zisului roman Isabel şi apele Diavolului. O carte scabroasă, de eclipsă morală. Atâtea însuşiri excelente, cu care e înzestrat Mircea Eliade, îngropate în pământ — pentru a expune vederii cu orice preţ „corola hermafrodită" a viţiilor elegante ! NICHIFOR CRAINIC Desenul de pe coperta acestui număr, datorit lui Robert Joel, este reprodus din cartea „LA SAGESSE DE MISTRAL“ de Charles Maurras... August -Septembrie 1930 Secretar de redacţie: Al. Bădăuţă © BCU Cluj ST. LUCH1AN AUTOPORTRET GÂNDIREA © BCU Cluj N. GRIGORESCU VÂNA TUI. GÂNDIREA ISER TURCI © BCU Cluj OÂNDIKEA O. HAN soroc Ui © BCU Cluj N. N. TONITZA BĂ TRĂN1 C. A NO IR BA © BCU Cluj CAR CU BOI VALCOV GÂNDIRE, t N. GRIGORESCU MARIUS BUN ESC U © BCU Cluj gAndiki A BUSTUL D-NE1 A SIMU © BCU Cluj ST. LUCH1AN PASTEL MANIA P1LLAT NATURA MOARTĂ GĂNDIREA © BCU Cluj por r '•V'v5, III. AMAN tNJUGAREA GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj SALĂ DIN EXPOZIŢIA DE ARTĂ ROMANEASCĂ, DELA HA GA © BCU Cluj C. STAHl DEJUNUL (DUPĂ MlEHIS) GÂNDIREA © BCU Cluj SAL A DIN EXPOZIŢIA DE APTĂ ROMANEASCĂ. DELA HAGA © BCU Cluj