CEZAR PETRE-SCU DE PAMFIL ŞEICARU învăluit în calmul mângâietor al peisagiului, mă las străbătut de o senzaţie ciudată, primesc impresiile şi nu le mai filtrez prin asociaţia ideilor, — le accept pasiv, fără să caut corespondenţele. Toate gândurile au amuţit, o regală inerţie a pus stăpânire pe mine. Pe dealuri cu ondulări leneşe de coaste domoale, livezile de pruni diluiază un alb timid într'un verde nedecis. La distanţe inegale, câte un cireş profilat pe zare clăbuceşte imaculat cerul intens albastru; printre vişinii în floare, caişii trandafirii dau peisagiului delicateţa unei aquarele. în vale, dealungul Dâmboviţei, sălciile de un verde proaspăt, tandru, coloare pe care singuri Luchian şi Tonitza au putut-o fixa în pictură, încadrează această viziune în alb, roz şi albastru. O linişte de Paşti, turburată doar de neastâmpăratul ţiuit al cintizoilor şi de flueratul haiducesc al mierlei. Oamenii sunt la biserică ; pe uliţa satului, nimeni... Iar sufletul ostenit de sbuciumul fără odihnă al oraşului, încearcă nostalgia unui refugiu în această ambianţă idilică. Pe urmă satul se colorează de costumele pitoreşti ale ţărăncilor ; un scrânciob, voe bună, tradiţionala horă, ■— totul pare o ilustraţie a unei balade de Coşbuc, sau a unui pastel de Vasile Alecsandri. Dar această amăgire de colori şi de poezie nu durează prea mult. Ai stat de vorbă cu d. învăţător, care ţi-a vorbit de politică, de necesitatea organizării maselor, utilizând „radicale" spre a da coloare cât mai orăşenească vocabularului; a adus cu îndemânare vorba de religie, spre a avea prilej să execute spiritul „hrăpăreţ" al „popii". D. învăţător mă asigură de sentimentele sale creştine : a organizat şi un cor la biserică, — dar aceste sentimente nu-1 pot împiedica să fie anticlerical. Grav şi sentenţios, d. învăţător îmi spune : „Creştinismul este democrat, radical-democrat, chiar şi socialist putem zice; dar popii sunt reacţionari". Evident, preotul din sat devine ţinta acerbei critici a d-lui învăţător, care mă documentează din belşug asupra isprăvilor lui. Fatalitate 1 Când d. învăţător era mai în vervă, preotul gras, cu faţa îmbujorată de o voioşie specifică sărbătorilor mari, îşi face apariţia, O pauză de încurcătură: d. învăţător mă invită la complicitatea uitării a tot ce fusese spus. Şi cu un zâmbet dulceag, rupe tăcerea ; „Iată şi păstorul sufletelor noastre,. în ochii vioi şi plini de isteţime ai preotului, am citit siguranţa sentimentelor ostile ce i le poartă învăţătorul, şi pe care, de altfel, i le întoarce cu prisosinţă şi Sfinţia sa. Rând pe rând, m’am iniţiat în viaţa satului, în măruntele intrigi, în toate intimităţile mai puţin încântătoare ; am cunoscut pe desrădăcinaţii vieţii dela ţară, — pe acei tineri din ultimii ani ai liceului, sau de pe băncile Universităţii, simţindu-se străini de toţi ai lor, — exilaţi într’o lume de care nimic nu-i mai leagă şi din care sufletele lor au fost smulse. 149 © BCU Cluj Şi cu cât iniţierea sporea, farmecul peisagiului nu mai avea acea resonanţă mân-gâetoare în sensibilitatea mea. Satul nu mai era idilic... Nu este o simplă coincidenţă, pictura lui Grigorescu şi literatura „Semănătorului", acea prezentare a satului în colori ideale, în luminozităţi de linii dulci, - într'o gamă de nuanţe delicate ; era o dispoziţie romantică, o prezentare fără adânciri realiste a unei vieţi contemplate dela distanţă. 0 viziune lirică, — o literatură fără contururi aspre bărbăteşti, — totul înecat în colori luminoase calde, pline de acea „morbidezza" care încântă ochiul. Intre pânzele lui Grigorescu şi nuvelele lui Sadoveanu, nu văd nici o deosebire în technica expresiei, în substratul de sensibilitate. Era fatal însă, ca acest romantism să fie depăşit; ca, dela peisaj, dela pitorescul naturii, să se treacă la om, Qeorge Sand precede cronologic pe Balzac. Dela Scrisorile unui răzeş, până la Aranca, Ştima Lacurilor şi Calea Victoriei, este o întreagă acţiune de adâncire a peisagiului românesc, de înlocuire a colorii tandre, cu delicate irizări de poezie, prin linia aspru reliefată de o svâcnire bărbătească. Aquarela era depăşită de frescă. Când au apărut Scrisorile unui răzeş, critica a fost unanimă în recunoaşterea unui talent real, cu nuanţări de lirism discret, cu prospeţime de imagini, — dar intens dominat de atmosfera literaturii specifice lui Mihail Sadoveanu In bună parte, era oarecare adevăr în aceste afirmaţiuni ale criticei; unele schiţe, — ca Năluca, — sunt exact în linia nuvelei In pădurea Petrişorului — a lui Sadoveanu, — ca şi In podgoria de odinioară, Moara lui Iliuţ, Printre merii sălbăteciţi, Doi dascăli, Stejarul de pe culme. Dar dacă accentul, tonalitatea ritmului şi atmosfera aminteau nota cea bună a Semănătorului, stilul aducea o notă specifică, un nerv mai viu, o coloare cu totul personală. In schimb, erau alte schiţe şi nuvele cu totul străine de atmosfera lui Sadoveanu. Râsul înfăţişa în Gângu un erou straniu, o vagă depăşire a unui animal; ţi se părea ciudat că acel primitiv, cu mintea în negura cretinismului, nu umbla în patru labe, şi că s'a urcat în sus, parodiind mersul omului. Această nuvelă anticipa viitoarea evoluţie a lui Cezar Petrescu : Omul din vis, Simfonia fantastică, Omul care şi-a găsit umbra şi Aranca Ştima Lacurilor. O halucinantă utilizare a zonei dintre real şi proecţiile fantastice ale unei depăşiri a imediatului, exploatarea zonei misterioase de haos ininteligibil, ilogic, fulgurare de nebunie ce sălăşlueşte în adâncimile sufletului omenesc : nici un scriitor, în literatura românească, nu alunecă mai buimăcitor dela datele banale, familiare ale realităţii de toate zilele, spre acea penumbră de taină ce învălue fiecare gest al vieţii. Cezar Petrescu scrutează chinga de umbră misterioasă, o evidenţiază, o evoacă într'o orhestraţie de simfonie fantastică, pentru a da şi mai mult relief realităţilor în care ne mişcăm, pentru a le da un sens mult mai adânc, pentru a le smuci din clişeul obicinuitei noastre înţelegeri, transfigurându-le, prin înecarea lor în umbra ce le defineşte contururile. Adesea, isbuteşte cu o intensă artă de sugestie să ne clatine siguranţele, să ne populeze imaginaţia cu obsesii, să ne exalte capacitatea de a găsi un sens tăinuit acţiunilor noastre fireşti. Faimoasele Corespondenţe baudelairiene îşi găsesc aci un fidel cercetător şi aplicator, în metoda de a îngemăna realul cu misterul, cu pâlpâirile de fantasc, — metodă urmată de Cezar Petrescu în grupul volumelor amintite mai sus. Adevărata moarte a lui Guynemer — din volumul „Aranca Ştima Lacurilor“ — desenează un amplu simbol din cadrul fantastic, în care se mişcă plăsmuirile lui atât de fireşti, cu eroi a căror respiraţie profund realistă, dă o şi mai mare verberaţie luminii 150 © BCU Cluj ultraviolete a irealului ce încadrează ca o parantesă siluitoare ritmul egal, normal sau desenări fără nici o alterare, — ritmul povestirii. Aceeaşi urzeală realistă în care ţese fantasticul, şi în Aranca Ştima lacurilor. Introducerea, de o minuţioasă grijă de amănunt, ca într'o nuvelă naturalistă, şi-apoi trecerea gradată, în retuşări, în adăugiri de umbră şi taină, spre exaltarea halucinaţiei din dramatica goană dealungul lacului învăluit în borangic de ceaţă, întrecerea cu guşatul al cărei glas era doar un chelălăit, al cărui vocabular uman se reducea doar la un lugubru "Uuu-uu! Ulululu! Uu-Ululu !“... Totul dă o impresie de o intensă viziune, o fosforescenţă a unei nebunii incipiente. Febra şi aiurările expresive ale unei imaginaţii în prada exaltării bolnave, sunt redate cu atâta putere de sugestie, încât nu numai în literatura românească, dar chiar şi în literaturile străine nu se găsesc multe pagini echivalente. Nuvela Aranca Ştima Lacurilor va trebui tradusă, şi ea va fi atunci una din cele mai îmbietoare cărţi de vizită ale literaturii româneşti pentru depăşirea hotarelor. Asupra acestei interesante, cu totul inedite apariţii în producţia noastră literară, nu s'a inzistat îndeajuns: este una din cele mai originale contribuţii în creaţia unui specific românesc, a unei smuciri din convenţionalul unei literaturi colorate grigorescian. Tot în „Scrisorile unei răzeş", volum ce apare acum ca o hartă a viitoarelor drumuri ce le va străbate acest fecund scriitor, mai găsim o serie de schiţe ce par tot atâtea recunoaşteri în domeniul romanului social, pe care Cezar Petrescu l-a încercat cu un curaj biruitor: Fugarul, întoarcerea eroului, Socoteala, premerg acelei formidabile fresce a răsboiului nostru — realizata în romanul Întunecare. Un roman de definire a unei societăţi, — un moment din istoria morală a unui popor, o amplă mobilizare de personagii ce se precizează în vălmăşala tragică a răsboiului. Erou nu există ; căci sunt, aci doar vieţi ce se avântă pe planuri paralele, fiecare cu o mişcare proprie, — cu o amăgire, cu o învolburare de năucă exaltare, cu brusce prăbuşiri în negura anonimatului. Radu Cotnşa este doar un element de legătură, un personagii leit-motiv în această simfonie eroică. Întunecare este conceput şi construit în stilul arhitectural al romanului lui Tolstoi Răsboi şi Pace. Dacă, vreodată, s’a potrivit unui roman titlul de „document social“, atunci întunecare este cel mai complect şi mai debordant de viaţa document asupra societăţii româneşti dintre 1915 şi 1919. 0 carte de o covârşitoare tristeţă, — o aventură străbătută de o dezolantă melancolie; este doar nota dominantă a literaturii lui Cezar Petrescu, Urmare la întunecare este romanul Calea Victoriei, frescă a unei societăţi noui eşite din tumultul acelui cataclism, care a fost răsboiul. Personagiile par oarecum şarjate, cu gesturi caricaturale, cu suflete teşite, inexpresive; dar tocmai prin acest comun psihologic, prin lipsa lor de adâncime, realismul apare şi mai robust; ritmul vieţii acesteia trepidante,redat cu vigoarea unui desen de Daumier sau Forain. Un proces de interiorizare, de adâncire a sufletului, apare tot mai puţin verosimil, în această epocă ce a strămutat în afară centrul de gravitate al vieţii omeneşti. Suntem prizonierii mişcării trepidante ce ne striveşte, ce ne reduce la tipul serie; viaţa modernă standardizează indivizii, înlătură excepţionalul, nu mai îngădue vechea desfăşurare de somptuasă introspecţie, Personagiile romanelor lui Marcel Proust sunt şi ele în marginea actualului,—suflete infirme, eliminate de puhoiul dinamismului modern. Acea analiză microscopică a dramei interioare, acea psihanaliză anticipatoare lui Freud, înseamnă o viziune statică a vieţii, un divorţ între individ şi respiraţia de epopee a colectivităţii. Există un spirit al epocii, un spirit refractar visărilor solitare: în 1911, Marinetti svârlea faimosul manifest futurist „ Tuons le clair de lune“ ; cu sufletul uscat de filozofia 151 © BCU Cluj materialistă omul se îneacă în colectivitate, stabilind cultul Demos-vAm, încercând să creeze o nouă religie. Era deci firesc ca această evoluţie a sufletului omenesc să se oglindească în literatură, şi mai ales în roman. In volumul său Le Roman et Ies nouveaux ecrivains, Leon Daudet defineşte astfel supleţa de adaptare a romanului la spiritul epocii: In literatura contimporană romanul continuă să ocupe un mare loc. Aceasta se înţelege: este genul adoptat tuturor circumstanţelor, inspirat de toate evenimentele, scăpând contingenţelor micşorăioare ale artei dramatice, prelungind realul prin vis. Tocmai această elasticitate de comprehenziune a şpriţului timpului formează calitatea permanentei actualităţi a romanului, caracterul de memorial al unei epoci, „Calea Victoriei“ urmează fidel linia şi arhitectura romanului Întunecare. O frescă a timpului, o imagine simplă şi complectă a Capitalei, cu ritmul ei trepidant ce nu dă răgazul unor adânciri interioare, cu toată agitaţia de suprafaţă; deslănţuire sălbatecă de egoisme ce se pândesc şi se lovesc, sub zâmbetul ipocrit al unei filozofii indulgente, tolerante. Intre sbuciumul sterp al Capitalei şi restul ţării, este un divorţ: ai putea spune că sunt două lumi, cari nu se înţeleg, cari nu se mai preocupă una de alta, despărţite printr'o prăpastie de grea indiferenţă, Personagiile se agită, se sbat, se duşmănesc întotdeauna şi nu se iubesc niciodată ţ cel mult dacă se încleştează într’o crispaţie de dorinţe bestiale, mişcându-se mecanic ca nişte umbre ale unei vieţi apuse. Calea Victoriei este romanul Capitalei, Dar nu specific al Bucureştilor — ci romanul oricărei Capitale, fiindcă viaţa modernă standardizează şi viaţa umană, creând acele tipuri profesionale a căror psihologie este doar o limitare la psihologia unei profesii, cu un foarte vag accent de individualizare, determinat numai de acel minimum pe care îl reprezintă existenţa lui personală, în afară de uniformitatea disciplinei profesiei pe care o exercita fiecare. Ai câte odată impresia unei strivitoare monotonii; o arie veche mecanică, banală ca şi linia uniformă a caselor sumbre, prin care stau grămădite familii ce nu se cunosc, ce nu se preocupă unele de altele, izolate, fără ca acestă isolare să însemne o concentrare de viaţă interioară, toţi contopindu-se în marele anonimat al colectivităţii, Cezar Petrescu a avut intuiţia epică a marilor oraşe moderne, uniforme, vulgare, de o coloare cenuşie, respirând o demoralizantă şi tristă indiferenţă. De aceea, tipurile acestui roman nu au armonie; sunt detracate şi caricaturale, paiaţe ale unei drame pe care o trăesc fără să-şi dea seama. Toţi se aseamănă, unul cu altul, ca şi schematica motorului unui automobil. „ Tuons le clair de lune“ a svârlit, ca lozincă într'un manifest futurist, Marinetti, şi clarul de lună apare ca o temă lirică perimată, ca o încremenire de suflet absent, în atmosfera străbătută de sgomotul claxoanelor, de ritmul egal al motoarelor, de efluviile radiofoanelor. Tocmai această atmosferă, acest spirit al epocii a isbutit să-l redee Cezar Petrescu în Calea Victoriei. Este în literatura lui Cezar Petrescu o tresărire de lirism care învălue pe fiecare personagiu, care creează un „halo" de transfigurare a evenimentelor ce se desfăşoară, Realismul lui robust se îmbină cu acea discretă notă de lirism specific moldovenesc, contururile aspre, liniile precise sunt oarecum haşurate de o vagă poezie nostalgică. Respiraţie de moldovean stăpânit de dorinţa evaziunii din cadrul unei realităţi faţă de care păstrează un îndărătnic refractarism. Până la Cezar Petrescu, în literatura noastră'mai toate personagiile se recrutau din rândurile oamenilor simpli, fără o psihologie complicată, cu o schematică elementară a gândurilor, cu orizonturi joase ca straşina unei case gârbovite 152 © BCU Cluj ce cată spre pământ. Punctul de reazim al atenţiei era peisagiu], omul fiind mai mult o anexă a naturii; iar sufletul acestor personagii fără nici o complexitate nu cerea un efort intelectual de interpretare şi expresie, Personagiile lui Cezar Petrescu sunt pe o treaptă mai urcată, cu o rezonanţă sufletească mai amplă, chinuiţi de gânduri sau biciuiţi de ambiţii. Adesea se complace acest rafinat al analizei psihologice la o descompunere a inteligenţii, cum se descompune lumina solară într'un strop de ploae. Sunt pagini de o sguduitoare prezentare a siguranţelor fragede ale orgolioasei noastre inteligenţi, pagini de un sumbru patetism pe care numai în Leonid Andreew le putem întâlni („Omul care şi-a găsit umbra"). Un mare pânditor, un violator de taine ale sufletului omenesc, un prezentator al sufletului modern cu „raccourci“-ul gândurilor, cu trepidaţia gâfâitoare a vieţii contimporane. Comparaţi primitivismul rudimentar al personagiilor lui Liviu Rebreanu, animatoare ale unor probleme perimate („Ion") cu atât de complexa faună umană pe care o creează Cezar Petrescu, pentru a avea din simpla opunere a acestor doi scriitori măsura progresului dintre două etape ale literaturii româneşti. Mi s'a părut adesea ca o neghiobie obiecţia de stil ce s'a făcut prozei lui Cezar Petrescu, Fireşte că nu-i un clasic : nu are acea liniatură geometrică a frazei, acea construcţie de o armonică arhitectură. Dar se uită că echilibrul stabil, staticul apolinian nu este caracterul acestei epoci turmentate de neastâmpărul spiritului dionisiac, O epocă dinamică, evocată atât de impresionant de un scriitor dinamic, nu poate fi exprimată într'un stil static. Echilibrul clasic nu aparţine acestei epoci de obsedantă căutare a unui nou echilibru sufletesc, a unei noui metafizici, a unui nou clasicism. Epocă de tranziţie între materialismul sumbru al veacului trecut şi neoidealismul religios ce se anunţă, Cezar Petrescu nu are stilul pieptănat la coaforul literaturii convenţionale. Exact ca şi când un profesor de desen improvizat critic de artă ar găsi pe Van Gogh prea puţin artist, fiindcă în picturalul desenul lasă de dorit. Oare Paul Gauguin ultragiază orice noţiune de artă prin aceiaşi gravă ignoranţă a desenului ? Fireşte că stilul academic nu poate fi utilizat în expresia vieţii moderne ; ceva din svâcnirea, din neastâmpărul sufletului contimporan trebue să se restrângă în frază, să-i rupă ritmul egal, să-i dea o orhes-traţie mai complexă, redând grafic lipsa de armonie a unei epoci de tranziţie. Ceva din sbuciumul fiecăruia dintre noi a fost reţinut de acest duhovnic al sufletului modern. Prin Cezar Petrescu, se defineşte temperatura morală a unei epoci. © BCU Cluj îngerul slavei DE NICHIFOR CRAINIC Cântecul nou, cântecul nou, Multiplicat din ecou în ecou Suie ’nzadar şi cade 'nnapoi, Lac prăbuşit în matcă prin ploi, Alb porumbiel strălucitor, Bulgăr de marmură ’n zbor, Suie stingher, cade stingher, — Unde eşti, inimă, razim sub cer? Vremea e cruntă, tineri poeţi, Vinul venin, crinii scaeţi, Sufletu 'n piatră stratificat —■ îngerul slavei cade ’mpuşcat. © BCU Cluj STĂ IN CODRU FĂRĂ SLAVĂ DE LUCIAN BLAGA . Stă în codru Iară slavă mare pasăre bolnavă. 'Naltă stă subt cerul mic şi n’o vindecă nimic, Numai rouă dac’ar bea cu cenuşă — scrum de stea. Se tot uită ’n sus bolnavă la cea stea peste dumbravă. © BCU Cluj JUCĂTORUL DE ' GIB I. MIHĂESCU Zadarnice au fost plângerile domnişoarei Irina: bătrânul Petre Stama a rămas neînduplecat. Oricât isvor de lacrimi ar fi avut ochii ei întunecaţi, farmecul înceţoşerii lor era cu atât mai mare, cu cât zbuciumul care o frământa era mai năvalnic şi mai nemilos ; iar frumuseţea aceasta era aidoma acelei frumuseţi a disperărei, de demult, care-1 întâmpina exact cu aceiaşi ochi în adâncul nopţilor de iarnă sau în zorile turburi, fie că revenea năucit şi cu ochi rătăciţi, cu mâna zgălţăiată de-un tremur epileptic, strângând şi delăsând ca pe-o băşică goală, în fundul buzunarului, portmonnaie-ul de piele scumpă, fie îngropând pe cea care-1 aşteapta înebunită de veghe şi groază, în albastre hârtii de bancă mototolite, în gologanii de argint şi de aur zimţuit. Niciodată nu-i vor ieşi din minte lui Petre Stama nopţile acelea, Doamne, ochii aceia, întunecaţi de mustrare şi de mâhnire de moarte, pe care acum îi aduce iarăşi ca un dar al amintirei copila asta aşa de încăpăţânată. Dumnezeule, de când nu-i mai văzuse ! Ei muriseră de mult pe figura încreţoşată şi îngustată ca un obiect de piele scăpat la etuvă, a cocoanei Eugenia, Şi’n locul lor le rămăsese strigoii, doi bulbi storşi, decoloraţi. In glagoma fără încetare dintre fică şi tată, cucoana Eugenia nu se amesteca nici odată. Dar faţa ei pungită lăsa să fie tăiată de-o zbârcitură mai mult; un rictus sinistru care scotea şi mai bine în evidenţă cei doi bulbi decoloraţi. Şi asta era deajuns, ca bătrânul însălbătecit deodată, să schimbe tonul calm şi grav al neînduplecărei paterne şi să strige scos din sărite fetei, care nu consimţea să se plece : — Ah, spune-i să întoarcă ochii aceia, dela mine,.. Apoi, când rămânea singur cu bătrâna : — De ce nu te amesteci ? De ce nu-mi vii în ajutor!,.. O vezi cât este de rea,... cât e de teribilă... îmi otrăveşte sângele, mă distruge, mă ucide... Şi bătrâna tăcea. Dar rictus-ul apăsa mai adânc pe faţa răvăşită, ca o tăetură de cuţit nevăzut. Şi ceia ce fuseseră odată ochii minunaţi, ceia ce fuseseră ochii de acum ai Irinei, se bulbucau broşteşte, 156 © BCU Cluj La aspectul acesta, întotdeauna acelaşi, el se simţea zgâlţăiat de sus până jos şi-şi auzea cum îi scârţâe nervii sclerozaţi sub arcuşul neurasteniei,,. Gemea zdrobit, lăsân-du-se pe scaun sau pe marginea vreunui pat: — Nu, nu voi consimţi niciodată.,. Mai bine să plângă acum,.. La vârsta asta ochii nu seacă,,, nu pot să sece... Rictusul dispărea şi apoi apărea din nou pe chipul bătrân, cu mult mai bătrân de cât al lui, deşi o întrecea cu zece ani. Pe urmă, cocoana Eugenia, se ridica tăcută şi eşea, fără să i se audă nici măcar paşii. Iar el, bătea îngrozit cu toate degetele, toba pe masă... — Am spus : fantoma.., o fantomă... atât a mai rămas. . Şi după o pauză lungă de nemişcare, cu ochii holbaţi cine ştie unde, se scutură din nou: — E răzbunarea ei.„ Biata ei răzbunare.., Teribila răs,„ Trebue s'o respectăm.., trebue s'o primim. Şi capul i se îngropa în mâini... ★ ■ * ¥ Bărânul alerga zănatec prin odăi; — Eugenio, Irino... Unde sunteţi ? Ah, nici una, nici una... Le găsea pe amândouă, cine ştie unde, într’un colţ mai puţin umblat al casei, stând de taină, — Aţi putea să răspundeţi cel puţin, când vă strigă cineva... ■—■ Dar ce e frate, ce s’a întâmplat ? se auzea glasul cocoanei Eugenia, care se ridica pe îndelete de pe scaun, îndreptând spre el umflaturile stoarse de sub frunte, cu mişcări nesigure de oarbă... Nu i se părea de loc curios că-i auzea glasul; nu era de bună seamă tocmai cea vorbăreaţă coana Eugenia, ba chiar — foarte ciudat pentru vârsta ei — îi plăcea să tacă mult şi să asculte. Insă vorbea adesea cu bărbatu-său şi nu numai pentru a răspunde necurmatelor lui întrebări: dimpotrivă, îşi da la rându-i o părere, îi punea şi ea întrebări şi une-ori mergea chiar până acolo cu bună voinţa şi cu buna dispoziţie pentru dânsul, încât chiar îi istorisea câte ceva. Ce-a văzut în ziua acea sau ce-i venia deodată în amintire. Muţenia ei începea doar când era vorba de căsătoria fetei. De noul ei pretendent, la care domnişoare Irina se vede că ţinea cât se poate de mult. Poate că într'ascuns, când nu erau de cât ele două de vorbă, îi da şi ea bunele-i sfaturi. Asta o bănuia coconul Petre Stama şi se mângâia măcar cu atâta, altfel... Dumnezeule ar fi fost groaznic — nu i-ar fi rămas de cât să ia câmpii, să-şi plesnească fruntea de pereţi sau să se arunce cu capul în fântână... O, nu... o mamă nu putea merge până acolo cu cruzimea... era doar şi fiica ei; jumătate dintr’ânsa era sângele ei... Cu siguranţă că ea trebue s'o pregătească pe îndelete pentru ideea renunţărei; cu siguranţă că-i povesteşte, împrumutând fiorul acela de strigoi pe care-1 degajează întreaga ei persoană, despre acele nopţi albe ca sticlişul zăpezii, ce i-au topit şi i-au uscat umorile ochilor pe-atunci fără pereche... Ceia ce-1 sfâşia cumplit, era însă că ori de câte ori le afla împreună, le surprindea totdeauna, cu o potriveală ostentativă par'că, în jurul altor subiecte de vorbă. Erau totdeauna chiar, aşa de mulţumite amândouă, de vorba lor tihnită, de înţelegerea deplină dintre ele, că bânuelile reîncepeau să scapere, încrucişindu-se ca fulgerile în nopţile de vară, în cremenea uscată a creerului obsedat. 157 © BCU Cluj Dela un timp Irina, cum îl zărea, se ridica deodată, hotărâtă şi dreaptă, şi sideful figurei se îmbrăca subit într'o paloare încă mai închisă. El nu mai găsea atunci cuvântul cu care s'o oprească — şi par'că ascunzând cu grava şi poruncită mohorâre a figurei, o bucurie ascunsă, abia stăpânită, o satisfacţie fără de seamăn, fata ieşea, apăsând paşii şi lăsând ca uşa să plesnească o idee peste cât ar fi trebuit. Ochii lui cădeau numaidecât ca o ploaie de scântei asupra femeii fără ' ochi; totuşi cumplita lui bănuială nu îndrăznea încă să i-o arunce în faţa puhavă. Dar vedea, din mişcările zbârciturilor că-i înţelege bine grozăvia din dosul frunţei. Dumnezeule! Oare zbârciturile astea se mişcau a râs, pentrucă fatal erau caraghioase, ca unele ce nu mai puteau contura şi brăzda de cât o caricatură, sau ele schiţau cu adevărat un surâs drăcesc, cea mai neauzită şi mai demonică perversiune? Şi totul exprimat atât de uşor ; cu aerul celui mai nepăsător şi mai inconştient cinism! Fără nici cea mai neînsemnată cută de înţelegere a grozăviei, fără pic de oroare, de şovăire,., A nu„. . — Eugenia,,, Şi pumnul cădea categoric şi surd pe masa îmbrăcată cu pluş verde, ros uşor pe desemnul ogival al dungei care arăta marginea. — Trebue să înceteze odată asta... Vreau să ştiu tot, tot,., ce ai vorbit cu Irina zilele astea ?... tot, tot... Zâmbetul de caricatură se adâncea şi mai mult, mărind şi împletind cu rost definit, viermuşorii zbârciturilor, ce păreau obişnuit, fără nici o legătură şi noimă încremeniţi pe faţa înfricoşetoare, Acum ei prinseseră mişcare şi viaţă. Iar bulbii stinşi ai ochilor păreau că se aprind la rându-le de râs : albuşul lor par'că se'nălbăstrea mai mult, picat ca de scrobeală şi se învârtoşeau. Doi ochi de orb care râd: ah, răzbunarea, răzbunarea cea groasnică... Eugenia dispăruse, fără să zică un cuvânt, la fel ca fiică-sa,.. Iar domnul Petre Stama, cu mâinile în buzunare şi cu ochii în covor, se nedumerea ca în faţa unui miracol, dacă în întreţesătura aceia hieroglifică, de pe faţa nevesti-sii, nu ghicise cumva, par’că un fel de derâdere, de bătae de joc, ceva mai puţin complicat, în orice caz de cât încurcatele şi fioroasele lui supoziţii. Ori cum, înfăţişarea Eugeniei, când îl părăsise, semăna, avea ceva lămurit asemănător, cu acea a fetei, făcând acelaş lucru,.. Doamne, e oare el un caraghios, e pură histrionie, proporţia pe care o dă aşa, dela un timp, unui lucru, care poate luat mai domol, s'ar putea deslega mai cu uşurinţă... Bătrânul Petre Stama simţi instinctiv nevoia oglinzii,., . $ % * De câteva zile întrebarea asta i se înfigea adânc în moalele capului: să fi ajuns într'adevăr de hazul măruntei sale familii? Dar ce, ce poate fi de haz într'o temere destul de legitimă, cât poate fi acea a unui părinte pentru viitorul copilului său ? Unui părinte care a simţit până'n prăsele, cuţitul celei mai neînduplecate patimi, sfre-delindu-i sufletul în mai multe părţi deodată, făcându-1 să sară în sus de durerea neîm-plinirei ei imediate şi să tremure ca o vargă de nerăbdare şi de spaimă, de negrul terorii pe care trebue s’o simtă hoţul în săvârşirea faptei lui, bâjbâind în besna de cimitir a temerii de a nu fi prins şi care răscumpără cu prisosinţă toată grozăvia neleguirei. Aşa se strecura şi el, sfichiut până la sânge de bicele imboldului şi cu gâtul apăsat până la axfisie de unghia de oţel a aceleiaşi temeri, în nopţile când plutea în oglinzile obscure ale coridoarelor şi ale antreului, ca o stafie, de care se speria el însuşi, în drumul nemaipo- 158 © BCU Cluj menit de lung şi de istovitor, de câţi-va metri, până la uşa mântuitoare ce da în grădină şi uneori, în nopţile cu zăpadă adevărată sau cu zăpadă de lună, până chiar la portiţa grădinei. Nu fără neaşteptate tresăriri îşi aduce aminte domnul Petre Stama, de nopţile acelea, pe care voinţa lui le-a şters totuşi odată, cu o singura lovitură de burete numai, după o îndelungă şi încordată cumpănire între inimă şi minte. Cu hotărârea acea a lui de-atunci, — se împlinesc acum cincisprezece ani, — el socotea nu numai că a luminat deodată chiar înaintea ochilor stinşi ai nevesti-sii, dar că explozia liberării de sub povara doborâtoarei patimi, va străluci ca o izbucnire de foc stelar, până'n adâncimile neamului, până’n străfundul generaţiilor. El credea cu totdinadinsul că această liberare, avea ceva de măreţie clasică, de gest eroic ca'n tragedii şi ca'n isprăvile istorice. El se credea, în dosul negrelor draperii ale orbirei, dominând exclusiv, de când s'a întronat în admiraţia Eugeniei cu fapta lui gigantică. Şi’n ochii fetei, prin povestirile într'ascuns ale mamei, aşişderj. Sfinte Doamne, şi acum ele râdeau de dânsul cu rigiditatea expresiei lor când îl vedeau şi mai cu seamă cu acest stupid obicei pe care-1 luaseră, de a-1 părăsi doar că auzeau ca un bufnet de coadă de păun ce se desface, primul cuvânt de autoritate părintească, amintindu-le prin resonanţa lui de metal răsunător că rostitorul a rămas complect îmbrăcat în superba aureolă a marelui gest de odinioară. Vai, la ce bun un gest ca acela, dacă el nu impune până la nesfârşit .necurmată, admiraţia şi recunoştinţa pe care o merită ! Domnul Petre Stama e profund mâhnit şi descurajat... Poate — şi asta îl mai mângâe — să aibe din parte-le un tratament atât de nere-verenţios şi chiar insubordant, din cauză că el dă prea mare amploare evenimentului actual prea mărunt şi destul de obişnuit. Prea face mare caz, prea se repetă, prea... ori cum.,, trebue s’o recunoască, e şi ceva, ceva cam puţin teatral în toată atitudinea lui. Mă rog: în ce constă la urma urmei toată afacerea ? O fată, fata lui care va să zică, s'a amorezat de un tip... nici că se poate ceva mai normal... Tipul e bine orice s’ar zice... atât numai că e stăpânit de aceiaş patimă de care odinioară era stăpânit el, tatăl fetei... Care, cunoscând despre ce-i vorba se opune cu toată îndârjirea... Va să zică, până aici iarăşi totul normal... Nota nepotrivită, porneşte numai din exagerarea modului în care, se săvârşeşte opunerea... din tonul tremolat cu care se rosteşte acel veto părintesc. Domnul Stama, care e om inteligent, trebue să înţeleagă lucrurile astea. Şi le înţelege de minune, ca dovadă că se gândeşte la ele. Veto se pronunţă odată pentru totdeauna. Scurt şi categoric. Repetarea înseamnă început de cedare sau... declamaţie. Se impune deci şi din parte-i, metoda muţeniei: Am zis odată! Şi se închipue crescând din nou, fenomenal, la înălţimea gestului din trecut, pe labe enorme de piatră, cu neclintire de piatră pe faţă, ca un sfinx, bătut zadarnic de caldele vânturi ale pustiei şi stropit în ochii cari nu clipesc, de nisipul schiubăcios al rugăminţelor muereşti. Dixit! (conul Stama, care-şi mai amintea vag de latineasca liceului, obiect la care strălucise» întrebuinţa cu convingere persoana treia, exclusiv, în orice împrejurare găsea că e cazul să se exprime fie chiar numai cu un cuvânt, în limba Cezarilor, strămoşii săi). Totuşi, o toană de închipuire făcându-1 să vadă obrazul Irinei scrilejit şi braţele-i dulci zgâriate şi însângerate de duritatea ieşiturilor colţuroase ale neîmblânzitului şi recelui monument, inima i se mai muie puţin şi admise şi o portiţă, ce s’ar putea deschide condiţional, ca să facă loc încuviinţărei eventuale : 159 © BCU Cluj — Dacă el are tăria să-l imite ; dacă el se va debarasa, din câteva scuturături de pasiunea care-1 roade. Un post preliminar de, poftim, nu mai mult de doi ani, ar putea fi socotit edificator,,. O condiţie mai indulgentă, mai părintească nu există,,. Altfel, veto categoric. Şi mâna întinsă a domnului Stama tăia iatagan aerul, în vreme ce subconştient, un pârâiaş fin de mulţumire, cât un fir, se abătu, apucându-i ca un laţ sufletul, pe care-1 revăzu reîntronat în fala tăriei lui dovedite, luat ca măsură fixă şi sigură, în compararea cu sforţările cestuilalt, de a se smulge din ghiarele unei cumetre, ce nu se resemna Doamne fereşte, să fie lăsată cu una, cu două, de credincioşii de până acum adoratori. Aci domnul Petre rânji neîncrezător ca omul trecut prin ciur şi dârmon, — Hm, trebue să fii om, domnule !„. se închipui glăsuind mai cu niţică emfază, dar şi cu destulă îngăduinţă, mititelului. Dar atunci un măcănit asurzitor şi aspru de clakson năpădi prin fereastra deschisă dinspre gardul din dos al grădinei, de par'că s’ar fi lăsat asupră-i o greoaie pasăre antedeluviană cu cioc de crocodil. Numaidecât domnul Stama auzi răspunzându-i trântituri de uşi şi paşi precipitaţi, pe scări. înţelese repede despre ce-i vorba şi se mândri în treacăt de iuţeala perspicacităţii lui, Dintr'un pas fu la fereastră şi văzu şalul fluturător al fetei, şerpuind şi dispărând printre boschetele pătate cu violet ale liliacilor. O strigă, poruncindu-i cu o siguranţă şi cu un aplomb, pe care şi-l aprecie cu încântare : — Irino, Irino, Irino.,. Nici un pas mai mult,.. Şi nici un cuvânt mai mult. Doar stabilise procedura cea nouă. Şi surâse, văzând o grămadă albă, încremenind între tufele de liliac. Efectul era instantaneu. Dar tot atunci răsună izbită şi poarta din dosul grădinei; reptila de fier tăcu, apoi reîncepu să măcăne iar ; şi sbârnâitul motorului fu întrerupt de câteva plesnituri de explozie, pe urmă redeveni regulat şi se micşoră repede, îndepărtându-se.„ Vântul despică liliacul înalt, descoperind pitice lugere mişcătoare legănând albul narciselor de-abia desfăcute. Când domnişoara Irina reveni după un ceas, află că poarta grădinei a fost bătută în cue, iar orice plimbare în vre-o maşină, în afară de cea părintească, va fi urmată de rigorile regimului de claustru, aplicat la domiciliu. * ¥ * Desigur că domnişoara Irina a convenit, cu nestăpânită bucurie la termenul de încercare, însă graţie uşoarei excitabilităţi a glandelor ei lacrimale cât şi a schimbării totale de atitudine faţă de tatăl ei (acum numai ce intra pe uşă şH sărea îndată la piept, împletindu-i gâtul cu braţele şi sărutându-1 cu zgomot ostentativ pe amândoi obrajii) din doi ani sorocul s'a strâmtat la şase luni. In toată această vreme domnul cel tânăr, pretendent, domnul Antioh Georgescu avea drum liber în casă şi în grădină, iar ceva mai pe urmă tot un astfel de drum obţinu şi domnişoara Irina, alături de dânsul, în maşina cu măcăit metalic şi paleontologic, pe străzi, la cinematograf şi la şosea şi chiar şi la pădure. Era de-atunci o mare veselie în casă, pentruca regulatorul dispoziţiunei lor sufleteşti cine putea fi alt decât Irina ? Insă domnul Petre Stama, care, după propria spusă, avea fin miros, simţea ceva factice în toate acestea. Pornind de la ochii alburii ai coanei Eugenia, cari se iluminaseră ca două cioburi de porţelan, în dosul cărora ai aşezat lumânări,— el ajungea la negre gânduri şi la cele mai hazardate planuri de curse şi încercări, 160 © BCU Cluj Femeile aştia două s'au luat de mână, o oarbă şi-o neştiutoare, îşi zicea dânsul, şi merg aşa la întâmplare prin pajiştea înflorită spre prăpastie. Pentru că acuma se convinsese : coana Eugenia nu mergea desigur până acolo, încât să-şi răsbune trecutul ei prin viitorul fetei: era prea simplă, pentru aceasta, prea o biată femee de casă, ca să complice lucrurile până la tragedie» Asta convenea acum în urmă, domnul Stama, dar tocmai asta era mai dureros, mai sumbru şi mai groaznic. Era şi ea deci tot o biată neştiutoare, o biată fetiţă ca şi Irina, şi cu drept cuvânt, căci suferise sărmana ! Insă rolul lui de părinte al amăndoura tocmai prin asta creştea, căci el îşi păstrase minţele şi limpede-vederea întreagă; şi iată de ce domnul Stama întreprinsese o adevărată vânătoare, pe urmele subţiratecului Antioh, băiat destul de drăguţ de altminteri, trebuia s'o recunoască şi domnul Petre,’— cu ochii lui încodănaţi de sprâncene ca de fată şi cu obrajii umezi, pe care zâmbetul se aşeza aşa de dulce, încât te desarma, când îl certai. O bună pereche pentru Irina : par’că erau fraţi nu altceva,., Insă... nu, nu, nu... nimic, nicio concesie.., absolut de loc !... Dacă mai pune mâna pe carte... de joc, fireşte... scurt... paşaportul şi gata, ca şi când nici nu s'ar fi cunoscut... Şi cu ochii sfredelitori, de să ia în furcuţele lor ce-ar fi întâlnit chiar şi dincolo de uşi şi de ziduri, conul Petre Stama, urcă pentru întâia oară, treptele clubului, celui care-i fusese mai drag şi pe care, cu jurământ de moarte, făgăduise să nu-1 mai calce... A fost o adevărată fierbere printre vechii prieteni de acum cinsprezece ani şi chiar printre nouii veniţi, în povestirile cărora, isprăvile de odinioară ale conului Petrache, reveneau într'una ca un mit. Dar domnul Petre cel nou, a privit de sus, mândru şi sigur de sine, îmbierile gloatei acesteia de indivizi mai jos de voinţă. El s'a retras în seara ceia cam pe la două jumătate, trei, acasă, din clubul atât de scump odinioară şi atât de plin de amintiri, dar a stat atâta acolo numai pentru a privi peste umere, cu compătimire, stângăciile acestor noui adepţi ai norocului, şi — mai ales — pentru a-şi arăta tăria, puterea resis-tenţei lui, chiar aci, cu nasul deasupra ispitei. . Pe urmă a luat toate cluburile la rând, aducând peste tot, aceiaşi senzaţie şi rumoare. Dar penele albe de înotătoare au rămas necontenit nepătate de apa murdară prin care trebuia să treacă şi doar, pretutindeni, ochii lui n'au mai făcut decât să fulgere scormonitori pentru a vedea dacă în sfârşit, băiatul acesta, alesul Irinei, e vrednic să-i calce pe urme. Şase luni de abţinere e într’adevăr lucru mare, şi el surâdea îngăduitor amintindu-şi bucuria fără margini a Irinei, atunci când, prefăcându-se că în sfârşit cedează marilor ei rugăminţi, redusese termenul de încercare numai la şase luni. — Copila de ea! Şase luni, însemnează doar totdeauna... * ¥ ¥ Domnul Petre Stama şi-a întins investigaţiile prin toate cluburile oraşului. Şi pretutindeni a zăbovit puţin ca să compătimească pe ageamii de neofiţi, cari puneau tremurând hârtioara măruntă în dreapta sau în stânga bancului, sau o aruncau sec şi stupid, fără nici o noimă, fără nici un plan, ca nişte imbecili şi cu ifose de prinţi, de par'că aruncând sărmanul lor pol de după război ar fi pus la mijloc o avere. Atâta inconştienţă şi atâta calicie în desgusta literalmente. Ce vremuri, ce vremuri! încât scârbit peste măsură de toată această decădere, ochiul bătrânesc, nu mai putu prinde, din iuţeala lor, oare care mişcări ciudate în juru-i, care începeau de îndată ce se întorcea cu spatele spre garderobier ca să-şi lase în mâinile lui pardesiul de pe 161 © BCU Cluj umeri; o privire cu simnificaţie anume alerga atunci din ochi în ochi printre personalul garderobei şi în timp ce, acei care-1 serveau, îl întârziau respectuos cu plecăciunile şi atenţiile lor, în mod regulat o persoană, parcă pusă anume să dea acest semnal optic, dispărea instantaneu în club, întorcându-se apoi ca să ia din nou în primire pe bătrân, cu alte plecăciuni şi luări aminte interăsându-se ce anume doreşte să consume şi la care masă preferă să se aşeze în seara asta. Insă şi această primire prea din cale afară de atentă i se părea domnului Stama un nou indiciu de decadenţă; această linguşeală nemernică, frizând atragerea în cursă şi excrocheria. Ce vremuri! ce vremuri! . Dar iată, într'o seară având fantezia să se întoarcă la acelaş club, pe care-1 mai vizitase cu o seară înainte, deşi se exprimase către portar şi personalul garderobei, că nu-i va mai călca vre-odată piciorul într'o tavernă aşa de împuţită, se întâmplă — ora fiind prea înaintată. — să nu mai găsească la vestiar de cât două domnişoare cu ochii îndobitociţi de somn, şi cărora trebui el singur să le ajute, ca să i se scoată mâinile din mânecile pardesiului. Aceasta fu cu adevărat cea ce se numeşte o mare inspiraţie! se bucură din toată inima conul Stama, când, în sala cea mai din fund — mai rămăseseră doar două săli luminate, restul se golise — prin marea oglindă pe care ochii lui o întâlniră, cum păşi înăuntru, îl văzu pe el, pe junele Antiohi, la masa de bacara cu spatele spre intrare. Şi mai despărţea un pas doar, care, se înţelege, fu suprimat dintr'o mişcare. Şi atunci, în oglindă, cele două capete fură reflectate unul deasupra altuia; al bătrânului radios şi uluit în acelaş timp, totuşi grav şi demn; al viitorului ginere de desupt, încordat şi palid, făcând la câte o mişcare să-i sticlească pe fruntea asudată, în jocul reflexelor electrice, uşoare şiraguri de perle infime. Din spate bătrânul i-avea faţa în oglindă, şi cărţile în ochi. De două ori, Antioh ridică privirile în oglindă spre capul de deasupra, care plutea ca o vedenie decapitată în ceaţa fumăraiei. Dar spre uimirea acestuia nemărginită, pe conul Petre Stama, pe viitorul socru, care schimba din ţapene în tot mai ţapene atitudini marţiale, nu-l văzu. Ochii lui, mari şi ovali şi negri şi cari, ei singuri dau dreptate Irinei în alegerea ei, probabil că n'ajun-geau cu drumul lor pănă’n luciul oglinzei; ei se opreau desigur în norii ce schimbau întruna voluptoase forme, ai fumului de ţigare. Acolo, în acea necurmată depănare, de albe şi instalabile fragmente statuare, de mişcătoare şi fantomatice profiluri, de lungi şi blonde sau albăstrii chice de amazoane în zbor de monştrii întraripaţi el părea că vedea ceva ce nu mai putea să vadă nimeni altul, el părea că citeşte ceva anume, ascuns pentru toţi alţii şi pe care numai ochii lui mari cascaţi şi copilăresc de umezi cu tot acest fum uscat, puteau să descifreze, încât bătrânul păli; arcurile de deasupra sprâncenelor se săpară adânc în frunte şi aşteptă, — Carte.,. Cartea veni... — încă... Şi cartea veni iarăşi,., Tăcere de moarte. Şi din nou privire lungă în norii ce treceau pe dinaintea oglinzei, ' ca pe deasupra unui iezer încremenit şi fermecat, în fundul căruia ochii albaştri ai conului Stama stăteau cuminţi şi ficşi, ca două pietricele scumpe, în nisipiş. — Carte... Şi cartea, acum aruncată mai de sus, făcu o voltă în dungă şi pe urmă se lăsă în încovoetură de spirală spre degetele ce-o aşteptau, nervos... — Nouă... Grămada de bacnote se mişcă parcă singură spre partea câştigătorului; pontatorii 162 © BCU Cluj şi chibiţii, cari isprăviseră exclamaţiile de surpriză şi de plăcere sau de necaz, comentau zgomotos. | Unul singur, numai în dosul câştigătorului fermecat, nu scotea nici o vorbă, nu J făcea nici o mişcare. încremenise stană şi aştepta într’una răbdător, în spatele rătăcitului | în norii de fum ai norocului, — încruntat şi sever ca o piază. J Iar jocul reîncepu... - — Carte... — Nu... Toate privirile se îndreaptară către cel care strigase astfel. A lui Antioh, cea din urmă, pe îndelete şi peste umăr, ca şi când oglinda din faţă nici nu ar fi existat... Apoi ochii cei negri se căscară poate chiar dincolo de marginile orbitelor, într'atât deveniseră de mari; un freamăt trecu prin asistenţă. Antioh, nu prea ierta pe cei cari încercau să-i dea sfaturi şi-ai căror ochi nu-i plăceau. De astă dată însă, se sculă şovăind de pe scaun şi buzele abia punctară : • — Dumneata... Dar era de ajuns ca să te uiţi în ochii bătrânului ca să vezi plutind în ei aceiaşi expresie vagă, absentă, de vizionar, care domnise înainte în ochii celuila't. — Jos şi rest! şoptiră drept răspuns buzele vestejite... — Rest, rostiră clar şi sonor cele tinere. Iar prin oglindă, Antioh, vedea acum pe bătrân transformat cu desăvârşire cu ochii pară, cu buzele tremurând ca foile veştede toamna, agitat la culme, în aşteptarea momentului suprem. Norocul veni şi acum. — Vezi? făcu bătrânul, în vreme ce trăsăturile i se destinseră şi faţa i se aprinse ca de iluminat. — Ce carte venea ?.,. întrebă atunci cel tânăr. Bancul arătă cartea care ar fi urmat. — Vezi? fu acum să zică rândul celui tânăr... Bătrânul încuviinţă admirativ din cap şi lăsă prieteneşte o mână, pe umărul inspiratului. însfârşit, găsise unul, ce se ridica până chiar deasupra aşteptărilor... —• Aveai dreptate,.., dar şi aşâ a fost destul de bine, în zori porniră strânşi lipiţi unul de altul, ca doi rătăciţi de nu se mai ţine minte, cari însfârşit s'au regăsit. Se despărţiră, bătrânul binecuvântând pe cel tânăr cu unicul nume, ce socoti acum că i se cuvine cu drept: — Fiule ! Şi din chipul cum se desfăcură buzele lui să-l pronunţe, din dragul infinit al pro-nunţărei, Antioh ghici mai mult decât o făgăduinţă, el auzi mai pur, mai cald şi mai adânc decât totdeauna, răsunând pentru dânsul, accentul celui mai desăvârşit simţimânt părintesc. © BCU Cluj SONETE ' DE DONAR MUNTEANU E ceru'n inimi, — soare’n ceruri este Şi tremură văzduhul de căldură ; Iar hora saltă lin pe bătătură, Ca brazii ce se clatină pe creste.,. Din vreme'n vreme o chiuitură Aruncă'n vânt a bucuriei veste ; Se prind în joc şi tinere neveste Şi gluma flutură din gură’n gură. Cum însă hora lunecă uşoară, In lumea ’nchipuirii se strecoară A raiului imagine fugară... E primăvară, primăvara veţii! E primăvară’n suflet — primăvară ! — Trăiască veselia tinereţii ! — Iar colo în poeana boerească E-o forfoteală şi un du-te ■— vine... Şi vin mereu, ca viespe şi albine, Bătrâne’n băţ uscate ca o iască, Copii mărunţi şi fete şi vecine... — Şi peste-această spuză omenească Dulapul s’a pornit să se ’nvârtească, Mai plin, mai încărcat ca un ciorchine.,.. 164 © BCU Cluj Şi policioară după policioară, încet, cu greutate se ridică, — Se leagănă'n văzduh şi se coboară,... Şi cum copii roată'n aer sboară, Din când în când din înălţime pică Un chiot de plăcere şi de frică,... In jos privesc la raiul din grădină, La casele cu chioşcuri şi pridvoare; Fac ape-ape lanurile’n soare, Suflate’n poleială de lumină; . In ceaţa albastră codrul cu isvoare; Deasupra bolta cerului senină, De care doar un fulg de nor s'anină,,.. O clipă simt pământul sub picioare Şi iar plutesc în dulce legănare Pe apa-albastră, care ţărmuri n’are, — Ci îngeri luminoşi, ci pace sfântă... Şi parc'aud o pasăre cerească, — O nevăzută pasăre le cântă : „Să crească, sâ’nflorească, — să iubească !“ © BCU Cluj LACUL NEGRU DE STELIAN MATEESCU A.bia când ajunse la lacul Negru, după trei ore de drum liniştit, Ion îşi dete seama că trebuia să fi luat cu el un însoţitor din sat. Aşa se găsi de-odată lângă apele lui cu străluciri de eben, în seară, iar de jur împrejur, numai arbori strânşi în desişuri. Fragmentul de cer care se vedea deasupra lacului îl turbura şi mai mult. I se părea că acel gol limpede al spaţiului servea unui scop precis; de sus, fiinţele nevăzute ale văzduhului se distrau, desigur, privind dramele cari se petreceau acolo. Căci lacul avea legendele lui şi întâmplările lui mai recente. Despre mulţi oameni se spunea că pieiseră aci, în apa aceasta neagră, atraşi de o taină rămasă încă nedeslegată. Ion încercă totuşi să se liniştească. îşi aminti că el e o fiinţă neobişnuită, care străluceşte, în primul rând, prin curaj, Auzindu-şi însă, în sine, propriul gând, Ion înţelese toată relativitatea bravurei sale. Chiar expresia o spunea, definindu-i curajul într'un raport cu al altora; ce sens mai aveau oare cuvintele „a străluci prin curaj", când aci nu mai avea faţă de cine să strălucească? Ar fi vrut ca gândul venit, de adineaori, să-i fi caracterizat altfel curajul ; ca pe ceva care nu se poate altera niciodată, ca pe o valoare esenţială şi durabilă, chiar dincolo de moarte. De aceia, se simţi din nou neliniştit şi vag. Ceiace îl îndemnă a-şi aminti şi mai precis cine anume este el. Pentrucă însă nu îndrăsni să se apropie de lac îşi scoase din buzunar oglinda, pe care o purta de câţiva ani, de când îi fusese dăruită de un preot, căruia îi pusese în glumă întrebarea, dacă a văzut cumva un drac bălţat, Recunoscându-se undeva, într’un obiect determinat, credea că ar fi putut prinde forţe noui. Dar nu e cu putinţă, ca el cel real, să fie cel din oglindă. Aşa dar, o simplă imagine, un joc de umbre. Recurse atunci la un procedeu pe care îl practica mai de mult, când avea îndoieli prea adânci şi grave ; începu să-şi măsoare rezistenţele; se frecă bine pe frunte, îşi întinse apoi braţele, sări de câteva ori prin aer şi sfârşi prin a se lovi intenţionat de o piatră. După ce se convinse că nu-şt pierduse identitatea, căpătă curajul de a face câţiva paşi spre lac, (întruatât cel mai de temut lucru, este neîncrederea în sine). Se apropie, şi i se păru că aude venind o cântare uşoară din fundul apelor nemişcate. Se înşelă însă. Cântarea îi venea tot din interior ; printr'o asociaţie simplă, căci era o melodie auzită de multă vreme, într'o seară când încercase să se apropie cu paşi secreţi de o uşă în dosul căreia era ascuns un brigand, în clipa în care îşi dete seama că melodia nu venea din lac, ci din trecut, o nouă nelinişte îl cuprinse : oare de ce legase el starea lui de acum de acel moment de spaimă ? Asta însemna, dacă starea lui sensibilă îi adusese în minte melodia, că era legată de o stare de spaimă — că şi acum era înspăimântat. Aha ! Care va să zică îi e frică de frica pe care o avusese adineaori când se apro- 166 . © BCU Cluj piase de lac. Ce nerozie! $i tocmai cine! „Un erou nu are teamă nici de supranatură" gândi el, încurajându-se din nou, dar fără să reuşească a nu-şi zâmbi exagerat, şi cu sgomot, ceiace îl făcu să priceapă că era departe de a se fi liniştit, precum o dorea din ce în ce mai mult, „D-zeu m'a creat să fiu miracol" ! strigă el apoi, foarte tare; încât reuşi să împingă într'un colţ mai obscur al sufletului gândurile venite. Da, liniştea aceasta de care s’ar fi bucurat atât în alte împrejurări, i se părea acum nefirească şi tristă. Toate vietăţile acestea înverzite, cum pot trăi fără să facă sgomot ? Şi limpezimea aceasta a cerului parcă măreşte liniştea voit. întreg peisagiul să fie o iluzie ? „Uite, parcă ar privi printr’un ochiu de sticlă, în interiorul unui gheţar" ! Imagine care nu întârzie să-l facă a râde iarăşi, cu o strâmbătură forţată. Ce gheţar, când suntem în miezul încărcat al verii, şi când sub scoarţa umedă a copacilor musteşte seva încărcată cu darurile dulci ale pământului. Cu acestea, mai făcu câţiva paşi şi se aşeză lângă lac. „Iată-mă deci ■— îşi zise acum satisfăcut ; — mie nu-mi este teamă" ! Abia aşezat, simţi însă cum îl asaltează din toate părţile, regrete. întreaga lui fiinţă părea că nu caută în trecut decât acele întâmplări şi fapte pentru cari avea acum o părere de rău mai greu de înlăturat, îşi privi dintr’o singură aruncătură de ochi, tinereţea, „Oh, câte aspiraţii şi câte suferinţe inutile ! Câte dorinţe suprimate pentru un viitor, care acu părea închis ! Câte corpuri calde şi încărcat3 de miresme, la cari renunţase pentru un gând fix ! Chipurile cari se succedau erau puţin voalate şi în mersul lor formau par'câ un film. „Viziune cinematografică? Foarte bine; numai dacă mosorul acesta interior nu s’ar desfăşura prea mult în trecut! Dar odată pornit cum să-l mai oprească? Uite, a trecut de întâmplarea cu Silviana, la care renunţase pentru că ţinea în mână, în ultima zi a întâlnirii lor, un crin, şi crinul era cea mai nesuferită dintre flori, şi a ajuns la absurditatea înfăptuită cu Teodora, căreia privindu-i absenţa din ochi, îi strigase în clipa când obţinuse dela ea primul sărut: „Tu nu eşti decât umbra palidă a nefiinţei; ochii tăi sunt ochi de cârtiţă". I se fixară apoi privirile pe un punct mai luminos ca celelalte de pe apa lacului — şi se simţi golit, istovit. Ce căuta el aci, între vietăţile acestea străine cari se înmulţesc cu nepăsare, pentru a nu mai sfârşi ? Ierburile, arborii, gângăniile cari mişunau în juru-i, eterna creştere multiplă — şi el amestecat lor, asemeni lor ! Cum se risipeşte curiozitatea cu care venise ; şi antrenamentul; şi buna dispoziţie ! Se simţea acum cucerit de forţe necunoscute, absorbit în marea fiinţă. — „E de ajuns să pătrunzi în inima unei păduri, pentru ca să primeşti panteizmul ?" Ah, unitatea transcendentă în care crezuse atât îşi pierdea acum conturul, — Eul era asaltat de cântecul ierburilor împletite. Se simţea un vegetal — şi nu ştia bine dacă pentru asta trebuia să râdă sau să plângă. Ar fi vroit atunci să fie iarăş în mijlocul oraşului de care fugise, chiar în ipostaze humoristice. De pildă, chiar în aceea de agent poliţienesc. Agent poliţienesc ? dar de ce agent poliţienesc ? N'are nicio importanţă ; e sigur însă că de ideea aceasta se leagă acum un fapt curios din analele poliţiei. De aci, uşor fu ca să-i sune în urechi, promptă şi amplificată, replica lui Cudoudal, care spusese poliţaiului ce îi reproşa moartea — în urma arestării — a unui coleg, tată a doui copii: „La prochaine fois, ayez soin de me faire âreeter par des celibataires", ...Nu, dar arborii aceştia n'au intenţii urîte. Dinpotrivă, sunt calmi şi buni. Foile lor late inspiră însă un sentiment mortuar. Ah, să stai cuprins între foi umede şi late de plantă, şi să circule în jurul tău lichide îngroşate ca şi cleiul. Gândul acesta îl nelinişti iarăş, zicându-şi că poate fusese altădată viu, şi murise, şi aşa se explică atracţia lacului şi obsesia că e prins între foi mari de plantă. (Metempsihoză 167 © BCU Cluj îl neliniştea, pentrucă sentimentul lui cel mai profund era acela al unităţii şi identităţii sale şi metempsihoză îl scotea din acest unic şi îl confunda cu un şir nesfârşit de „lumi" anterioare!) Scoase atunci din buzunar un pesmete — pentru ca să contrabalanseze iarăşi deprinderile prea abstracte şi neliniştitoare printr'un act concret şi propriu. In fond, era destul de liniştit — şi bucuros în sine că reuşise să învingă prejudecăţile şi superstiţia şi să rămâie, în preajma lacului ; fără a fi chemat de fundul apelor. Cum sta aşa, răzimat pe un trepied format din mâna dreaptă şi două gânduri cuminţi — observaţi cum echilibrul corpului se năruie, când intervin gândurile impure — descoperi în partea contrară a lacului, un joc de umbre. Cu o concentrare a atenţiei, reuşi să distingă treptat că umbrele aveau mişcări proprii şi libere, că erau numeroase şi de diverse mărimi, că înaintau în salturi şi brânciuri curioase spre el, urmărind linia de curbură a lacului, că, în definitiv, formau un grup de animale şi că aceste animale nu păreau altceva decât nişte urşi! Aşa dar — iată-te în perspectiva de a te înfăţişa unui grup de urşi când n'ai în buzunarul pantalonilor decât un revorver cu trei gloanţe şi un briceag de lux. Dar nu mai e de întârziat; umbrele sunt acum aproape, „Să se urce în arbore, să se urce !" îşi aude el prodriul gând venind ca din afară, un îndemn. Dar urşii ştiu să se caţere şi e în zadar. Se rezimă atunci de copacul cel mai apropiat — hotărît brusc, să aştepte. „Uite-i, ce figuri bucălate, ce burtice umflate. Şi sunt dragi, şi dacă îmbrăţişarea lor n'ar fi aşa de voinică, ar voi să-i îmbrăţişeze, Şi puii lor, cum sunt de vioi şi împliniţi. Ce bucurie ar avea să se poată juca cu ei! Urşii erau acuma lângă el — dar ce minune — nu cutezau să-l ucidă. II priveau, ridicau labele, întorceau pe loc corpurile lor durdulii, dar nimic mai mult, ca şi cum ar fi fost înconjurat de un zid nevăzut care le oprea trecerea. Nu voiau ori nu putea să se apropie ! El îi privea în ochi şi poate că în ochii lui strălucea atunci o lumină orbitoare şi în acelaş timp de mângăere, pentrucă urşii tot uitându-se luară o înfăţişare zâmbitoare. Se liniştiră. Apoi, plecând uşor capetele se întoarseră, se îndepărtară, de data asta cu un pas calm, de parcă ar fi fost obosiţi sau nedumeriţi de întâmplare. Minunea era — aşa dar — împlinită ! Minunea era împlinită, împlinită, împlinită! Arbori cu frunze bogate,' ierburi uşoare, pasări cu trecerea lină, gângănii mici şi cu spinarea roşie punctată, numai voi aţi văzut-o şi de aceea poate freamătul care vă cuprinse brusc egal, unui vânt, deveni treptat un cântec: al lacului negru, legendar. Minunea era împlinită ! Abea acum simţi în el, cine era el. Abia acum simţi în el toată bucuria şi toată spaima. Căci un gând crescuse din minune : cine sunt eu ca să pot face minuni ? Asta înseamnă că Dumnezeul cel iubit şi veşnic mi-a dăruit harul! Un plânset larg îi umflă pieptul; se prăbuşi la marginea lacului, îmbrăţişând copacul. Copacule drag, copacule bun, Dumnezeu mi-a dăruit harul 1 Şi dincolo de lac, un glas mai clar, mai limpezit, dar mai repezit par'că repetând : „Dumnezeu mi-a dăruit harul A doua zi de dimineaţă, când soarele se presimţea prin frunzişul din spre răsărit, Ion plecă cu un pas liniştit spre sat. Aducea cu el dela lac toate bogăţiile pământului într’un singur gând. Oamenii care îl văzură intrând în sat nu observară altă diferenţă, decât că devenise mai palid. Numai un lucru nu înţelegeau ei însă : de ce privirea ochilor lui lucea acuma altfel de cât mai înainte. Cei mai mulţi îşi întorceau capetele, neputând s'o îndure. Iar cei care o îndurau se simţeau fericiţi şi mângâiaţi; sau poate mai puternici. © BCU Cluj SPOVEDANIE DE GHERGHINESCU VANIA Doamne, — copil, mă dăruisem Ţie ' Stăpânul pe moarte şi pe vecinicie. Te-am căutat prin lume cu ’ndoială — de-atunci Şi Te-am găsit în zâmbet de flori şi de prunci. Te-am simţit în vânt legănat: mângâere, In glasul femeii, în vis şi ’n tăcere; Te-am simţit coborînd într'o rugăciune, Licărind într’o stea, mocnind într’un tăciune.... Dar eu vream în lumina Ta ochii să-mi sting, Cu mâinile îndoelii să Te ating; Te-aş fi vrut descătuşat de cele blânde, De visurile albastre şi plăpânde ; Te-aş fi vrut temut ca mânia mărilor, Te-aş fi vrut biciu de foc în norii depărtărilor. „ îndoiala vrea să-mi apari cum nu erai, Credinţa Te’nchipuia cum nu-mi apăreai... Totuşi inima mea Ţi-a rămas aproape Ca lacrima întârziată pe pleoape. © BCU Cluj NOILE ORIENTĂRI ALE HUMANISMULUI • DE ŞTEFAN TEODORESCU Se înţelege de obiceiu prin humanism un mixtum compositum foarte ciudat; nepre-cizîa obiectului şi contorsiunile istorice au depus pe emblema nobleţii culturale dedicaţii şi suspiciuni diferite. Sensul adevărat, sau — cel puţin actual, va reeşi — poate — din cele următoare ; în prealabil accentuez numai, că nu e vorba de consideraţiuni pedagogico-linguistice sau de un moralism fanat, nici de un clasicism estetico-filologic. Ultima puternică întrupare, neohumanismul german, consacrase într'adevăr un clasicism estetico-stilistic; pentru Goethe sau Humboldt operele antice erau perfecţiune realizată; de aci normativul infailibil al anticilor în sferele superioare ale vieţii. Admiraţia eternei perfecţiuni antice s'a diminuat însă, pe la începutul secolului âl XlX-lea, detronată de istorism ; iar istorismul poate fi considerat, printr'o serie de îndrăsneli, ca originar din Kant, filosof al humanismului; evident în sensul autonomizării, (noţiunea fundamentală a humanismului) raţiunii ca şi moralei, religiei şi mai ales esteticei. Niciodată Grecii, creatori în artă, n'au gândit esteticul independent de bine sau adevăr; aşa îl găsim şi în vremea iluminismului. Eliberând arta de ingresiunile noţionale, Kant o defineşte ca o reacţiune afectivă a întregii individualităţi în faţa unui obiect; nu ne interesează în artă nimic noţional, ci căutăm expresia realizată a unei individualităţi. Iar mijlocul de comunicare cu individualitatea nu e raţiunea, ci un fel de armonie prestabilită. Izolarea esteticei nu este însă definitivă ; participă încă la Urteilskraft, şi provoacă difuziunea individualismului estetic în celelalte ştiinţe participante ; astfel ar face posibil istorismul. Şi într'adevăr, abia secolul al 19-lea a creat conştiinţa istoriei, deşi istoricii încep cu Thucydides ; propriu zis filosofia istoriei apare numai în secolul trecut şi defineşte istoria ca ştiinţă a individualului şi a temporal irevocabilului. Afirmând individualitatea producţiilor spirituale, explicându-le prin amănunt şi re-ducându-le la opera de accident irepetabil, a fost înlăturată ideea clasicismului normativ; valori şi opere eterne nu există. Totul e explicat prin individual — temporal. In acest cadru humanismul se reduce la filologie ; iar filologia devine ştiinţă istorică. Nu mai caută să extragă, ca pe timpul lui Wolf, numai frumosul din viaţa antică, ci studiază realul, amănuntul. Boeck fundează studiul antichităţilor, Droyseu istoria reală a grecilor. Operile 170 © BCU Cluj de artă sunt reduse la simple documente pentru restabilirea datelor realităţii antice — despre un ideal în felul lui Humboldt, frumuseţe greacă şi virtute romană pe specificul naţional, nu mai vorbeşte nimeni. Pe la 1850 humanismul devenise monopol didactic, exclus definitiv din sfera actualităţilor. Refugiul în istorism, prin transformarea în ştiinţă filologic-istorică, a fost — în privinţa cunoştinţelor lumii vechi — uimitor de rodnică; aplicarea noilor criterii istorice în ermeneutică sau în critica de text a dus la rezultate neprevăzute. Humanismul propriu zis — nu simpla ştiinţă a antichităţii, părea însă definitiv înmormântat. Istorismul a fost el însuş atacat în ultima vreme ; inconveniente i-au fost obiectate de timpuriu : că relativizează valorile, stânjeneşte spontaneitatea, desorientează instinctul, etc. Hotărâtor l-au criticat neokantienii, alungând aristotelismul rigid şi reînviind pe Plato —■ criticile istorismului se răsfrângeau — evident — şi asupra filologiei istorice ; iar platonismul neokantian era, în schimb, prea parţial ca să însemneze o reînviere a anticilor în sensul vechiului humanism. Dela fenomenologia contimporană se aştepta însă mai mult: se putea conta pe o anumită selecţie şi desvoltare a motivelor de gândire din filosofia greacă; în tot cazul, se aştepta o explicaţie. Şi aceasta s’a produs — din partea fenomenologilor — în cartea lui Heidegger «Sein und Zeit», înlăturând definitiv speranţele humaniştilor. Deşi plecat dela ontologia platonică, în cartea sa se vorbeşte de teamă şi grije, de «Sein zum Tode», de tot chinul metafizic al omului modern, în sensul lui Kirkegaard sau Dostoewski. . Sufletul modern era profund deosebit de antici; cei vechi n'au cunoscut noţiunea unui individualism interior ; nu cunoşteau, in genere, interiorismul rafinat al modernului ; o sumă de cuvinte ca Ich, Oemutlichkeit etc. nu se pot reda în greceşte. Cei vechi concepeau individualul numai extern, în acţiune. ' Sensul grijii din sufetul modern este — apoi — cea mai precisă temporalitate; prin ea se încorporează istoric individualitatea. Iar humanismul vorbea de un om cu trăsături imutabile, obiectiv păstrat în istorie ; mai mult chiar, — de o anumită înfăţişare schematică a omului. Deacea omul antic e neinteresant ca şi întreaga sa artă neindividuală. Restul orşicărui humanism obiectiv, pentru sufletul profund individual al modernilor, era definitiv contestat. Aceasta categorică respingere a tradiţiei, totuşi incontestabile, a anticilor a provocat o deosebită atenţie ; faptul citat, radicala deosebire dintre sufletul antic şi modern, a dus la adâncirea, în acest sens, a anticilor, s’a constatat de către neohumaniştii moderni că asemenea momente de subiectivism au avut şi Grecii. Şi tocmai în jurul acestui fapt, emis cU intenţia rupturii definitive între lumea veche şi noi, s’a construit un nou humanism, plecat însă nu dela estetism, ci dela teoria culturii. Astfel a decurs, în linii simplificate, evoluţia humanismului dela estetism, la filosofia culturii. Construcţia acestui neo-humanism modern e deabia începută ; contribuţia cea mai însemnată a produs-o Werner Jaeger, succesorul lui Wilamowitz la catreda de elenă a Universităţii din Berlin. In genere, cultura e considerată sau ca simplă impregnare a scoarţei pământului cu intenţionalitate umană, cum exprimă fraza lapidară a lui Freyer : diese Erde ist die grau-samste Palimpsest11, sau ca o anumită unitate de stil, în produsul unei colectivităţi omeneşti ambele concepţii sunt considerate de neohumanism ca insuficiente : prima nu deosibeşte, cel puţin, pe om de animal, care-şi construeşte analog vizuina în aceeaş scoarţă pământească; iar concepţia unităţii de stil se aplică şi la primitivi. Şi una şi alta, neglijează faptul principal din creaţia culturală : obiectivarea conştientă a spiritului. Există, întra-devâr, produse umane în sensul acestor teorii; dar linia de desvoltare a acelor produse 171 © BCU Cluj omeneşti nu duce la cultură. Continuată în acest sens, ca realizare cu unitate de stil inconştientă, acţiunea umană se obiectivează, îşi consolidează existenţa, structura şi evoluţia cu o cauzalitate quasiautonom de spirtul omenesc; e condusă de dialectica pragmatică a materiei, în care intervenţia spiritului se reduce la simpla menţinere a inerţiei fără să mai dispue de sensul actualizării. Şi aceasta e linia, care duce la civilizaţie ; fiindcă civilizaţia e tocmai desvoltarea acţiunii omeneşti cu început din finalitate, însă cu structură, necesitate şi ritm autonom. Aceste obiecţii au dus la transpunerea termenilor definiţiilor de mai sus în domeniul valorilor sufleteşti; rezultatul e concepţia culturii ca sistem unitar de valori al unei colectivităţi omeneşti. Cu toată reala superioritate, această ultimă definiţie împărtăşeşte cu cele precedente o caracteristică semnificativă : sunt toate construite pe noţiuni descriptive proprii şi utilizabile în antropologie sau ştiinţele naturale, fiindcă cuprind o sumă de diferenţieri de specii. Omit însă în domeniul culturii un element fundamental: Dinamicul evolutiv al unei forme unitar-istorice. Toate aceste concepţii ale culturii sunt rezultatul gândirii istorice a ultimilor generaţii; gândire, care proectează totul pe acelaş plan istoric, aşa precum toate filologiile sunt puse pe picior egal în universităţi. Eduard Spranger vorbeşte, în acest sens, despre greutatea pluralităţii culturilor în legătură cu humanismul: având în obiectivul conştiinţei istorice o sumă de culturi diferite, aşa dar o sumă de posibilităţi, nu mai putem crede în absolutul uneia singure, cum ar fi humanismul. Recunoaşterea Culturii pe plan istoric ne-ar elibera definitiv de orce dependenţă. Cel mult, rolul humanismului ar fi după Spranger — perfectarea putinţii de înţelegere a altor culturi. Spengler neagă însă — evident — şi această posibilitate de înţelegere ; după sistemul său, al culturilor — planete ele se rotesc în infinititul cosmosului, în intangibilitate sau paralelism etern — acestea sunt consecinţele dealtfel logice — ale concepţiei iniţiale respective. Dacă teoria pluralităţii culturilor atinge poziţia humanismului, nu s’a stabilit încă; pentru neohumanişti descoperirea celorlalte culturi şi comparaţia cu cultura europeană a fost îndeosebi de productivă : a evidenţiat o sumă de însuşiri caracteristice ale fiecăreia. Comun au faptul că sunt sisteme de valori; ceeace nu este însă prea mult: fără o asemenea unitate nu poate exista un popor, o colectivitate. Conştiinţa culturii însă, ca cea mai înaltă idee centrală în sferă orşicărei existenţe omeneşti, n’a apărut decât în Europa. Şi tocmai în acest sens trebue să se orienteze definiţia culturii: nu noţiune descriptiv-morfologică, ci idee de valoare şi scop suprem al vieţii individuale şi colective. Lipsindu-le această conştinţă a culturii, Indienii sau Chinezii nu pot fi puşi — în această privinţă, pe acelaş plan cu popoarele mediteraneene. La Iudei viaţa se concentrează în jurul Legii şi profeţilor, Ia Indieni, pe dharma, la Chinezi pe confucianism; adică sisteme morale sau religioase care, în definitiv, sunt unilaterale : materialism brutal în dauna spirtualităţii sau invers, religiozitatea transcendentă cu ţintă în altă lume, însă în dauna vieţii de pe pământ, Neo-humanismul nu exercită nici o critică acestor culturi: afirmă numai că nu pot fi fundate obiectiv şi raţional; căci numai Europa a avut idealul unei culturi obiective, raţional conştiente ca desvoltare autonomă a formei omului, în perfecţiunea indicată de propria-i natură ; formă, care să se încadreze în totalitatea creaţiilor istorice ale unei naţiuni şi să exercite forţă normativă în modelarea individului. Aplicarea cuvântului culturii şi producţiilor popoarelor asiatice de ex. este întrucâtva o siluire. Istoric, procesul se explică prin evoluţia noţiunii. Romanii au întrebuinţat prima dată cuvântul; cultura ani mii, echivalent cu humanitas sau cu grecescul itaiSeia, însemna atât procesul subiectiv de formarea omului, cât şi materialul obiectiv, prin care se formează ; şi acest material obiectiv era întreaga tradiţie spirituală istorică, în primul rând, 172 © BCU Cluj literatura. De aci a început deplasarea dela subiectiv la obiectiv ; cultura în înţelesul materialului s’a afirmat cu preponderenţă crescândă până la completa umbrire a ipostazei subiective. Astfel a primit ştiinţa noţiunea; păstrând din ea elementul general colectiv, l-a aplicat la diferite popoare externa cercului cultural european. In această extensiune e ceva analog cu încercările grecilor de a trata şi explica judaismul sau religia Perşilor ca o filosofie, precum voiau să discute dialectic evanghelia lui Isus ; o naivitate care se repetă oridecâtori se studiază „metodic11 alte culturi, după categorii: Religie, Stat, Drept, etc, ca şi când ar sta în toate culturile în acelaş raport de independenţă ca în lumea noastră. In termeni mai adequaţi planului de discuţie ştiinţifică, noţiunea humanistă a culturii se exprimă, cu anumite aproximaţii, prin ideea de Sinneinheit a lui Troeltsch: unitate de sens, adică o sumă de fatalităţi externe comune, acţionând istoric asupra unei structuri spirituale, fundamental-unitare. Desvoltarea culturală a Europei postulează deci o sumă de condiţiuni naturale comune, cu toată extensiunea geografică posterioară, şi exprimă în chip evident o unitate istorică de structură. Din această concepţie a culturii, neohumanismul modern utilizează apoi două consecinţe : adevărata cultură a Europei nu e posibilă decât în sensul huma-nismului; contactul cu antichitatea este deci o necesitate de ordin esenţial. Caracterul humanist al culturii e exprimat, de obiceiu, mai diluat în precizări de felul următor : cultura e auto obiectivare conştientă a spiritului uman în cadrele existenţii sale pure; conştiinţa liniştită şi stăpână, cum spunea Goethe. Scopul nu e aparatul extern, civilizaţia, ci omul însuşi : în autonomia şi singularitatea lui în Cosmos; existenţa sa, o graniţă între zei şi animale. Nu nesfârşită subjugare materiei, ci desvoltarea autonomă a formei sale pure : independent în destinul său ca o operă de artă —■ desprinsă de finalitatea altei lumi, cultivaţi viaţa în ea însăşi; nu subpreţuire cinică, nici extensie în Hybris, prin supra-om. Pe cât de departe e scopul vieţii de complicaţia aparatului extern, pe atât e de strein şi de un interiorism aform. De sigur nu un raţionalism sterp, ci cea mai adâncă viaţă, ridicată la rang de idee. Humanismul nu neagă infinitul interior al sufletului; trebue însă actualizat într’o formă; forma e mijlocul obiectiv de stăpânire a omului, asupra sa însuşi ca şi asupra realităţii. Niciodată procesul de încercuire a realităţi în forme logice, estetice sau etice, nu o epuizează, rămâne întodeauna un rest — şi aceasta e tocmai superioritatea spiritului asupra materiei. E garanţia progresului, prin specularea acestui eten rest al operaţiei. — Cu toată incoheziunea selecţiei, formulările hujus generis facilitează definirea domeniului humanist. Am menţionat la început noutatea planului de construcţie a neo-hu-manismului modern. Nu e concepţia etică utilizată în anumite circumstanţe de Anglo-Saxoni, nici o formulă abstractă de filosofie a istoriei, sau o realitate istorică, definitiv trecută ; humanismul nu e metafizică nici erudiţie pură, filologie clasică, deşi aceasta din urmă îi e principalul piedestal. Ultimile două concepţii, inexacte, dăinuesc încă, şi împotriva lor Werner Jaeger denumeşte humanismul un principiu istoric-supraistoric al culturei noastre. E istoric fiindcă a ieşit din cea mai adânc-reală viaţă omenească — viaţa poporului grec — determinabilă cu toate coordonatele realităţii ; şi e supraistoric, fiindcă procesul de creaţie a unei lumi autonome de valori şi forme, inaugurat de greci, s’a repetat tipic — precum se va vedea în cursul istoriei Europei. Din toate străduinţele contimporane, o formulă definitivă a neohumanismului nu s’a degajat; ea ar avea să cuprindă elementele următoare : ideea conştientă a unei finalităţi imanente în viaţă ; legea materiei organice formulată de entelechia lui Aristot sau fenomenul originar al lui Goethe; descoperirea tră- 173 - © BCU Cluj săturilor esenţiale a acestor forme, de către greci şi intuirea ei plastică ; aplicarea aceste} forme obiective, cu însuşiri de fructificare, celorlalte popoare, ridicându-le astfel din starea de „barbarie" şi procurându-le posibilitatea creaţiei originale. Ar trebui să exprime - -deci — procesul istoric al istoriei Europei, înc epând dela greci în momentele sale tipice- Exterior, se diferenţiază de obiceiu două faze ale acestui proces de culturalizare a popoarelor apusene: deoparte decretarea de către greci a autonomiei omului şi încadrarea voită în forma obiectivă, descoperită tot de geniul lor, de altă parte, culturalizarea succesivă a celorlalte popoare apusene, începând cu Romanii, prin efectul acestei forme obiectiv — dinamice de viaţă. Prima fază e numită humanismul grec, fundamental şi irepetabil; a doua e humanismul reprezentat tipic prin Romani şi repetat de atâtea ori în viaţa Europei, de câte ori s’a creat o nouă perioadă culturală sau un popor nou a intrat în concertul culturii, • Obiecţia menţionată a fenomenologilor : lipsa de viaţă interioară a anticilor, a concentrat preocupările neo-humaniştilor în acest punct ; ideea unei actualizări exclusiv externe în toată creaţia grecească era, dela început, greu de acceptat. Şi se ştia de mult că epoca sofiştilor reprezintă tocmai eliberarea individuală faţă de valorile tradiţionale, antropomorfizarea subiectivă a întregii realităţi; au avut — deci — şi anticii perioade de frământare interioară. Dar descoperirea individualismului, interiorizarea vieţii nu e suficientă prin ea însăşi, şi mai ales e neproductivă şi greu suportabilă. Aceste caractere se observă tipic în creştinism: declararea libertăţii individuale prin Dumnezeu implică tot atâta răspundere, pe care individul nu o poate suporta singur, din cauza nesiguranţei şi nepreciziei, ci caută s'o definească obiectiv, E rolul şi opera bisericii obiectivarea într’o formă generală a interiorismului iniţial ; ş’aceasta a adus măsura sigură şi liniştea. Tot astfel şi subiectivismul sofist; a exagerat fiindcă era prea vital, şi a produs re-acţiunea ; după neprecizie şi subiectivism iresponsabil şi-au clădit singuri o lume de valori cu cari s'au încercuit voluntar. Se observa de atunci în toate vremurile, adânc frământate, tendinţa către măsură şi formă şi fenomenul s'a repetat de multe ori în istoria apusului. Genialitatea grecească s'a impregnat însă cu deosebire în această a doua fază: s'au obiectivat într’o formă de o puritate şi obiectivitate universală. Concludent se evidenţiază faptul din concepţia educaţiei greceşti. Toate celelalte popoare au avut creştere, dresură: numai grecii au ajuns prin noţiunea lor originală, rcaiSeia, la ideea de educaţie. Celelalte popoare impun individului să facă sau şă nu facă ceva : îl exercită pentru arta vânătoarei sau a răsboiului, îl pregătesc pentru un anumit rol social, Ideea educaţiei greceşti nu cuprinde pregătirea tehnico-profesională: e noţiunea redată prin cuvântul g8rman„Bildung" : o educaţie pornind dela imaginea perfectă a omului. Sistemul acestei pregătiri nu e descoperirea unui gânditor, ci a întregului popor şi e realizată în cadrele cele mai vitale ale realităţilor istorice, Ideea originală de apedj sub forma de v.a/.oc apare încă din lumea homerică în idealul aristocraţiei. Sec. VI atacă mitul religios prin raţionalism ; iluminismul ionian crează ştiinţa renunţându-1 la sprijinul transcendentului. După năruirea Ionienilor prin invazia Perşilor, cultura lor se altoeşte în Atica ; iluminismul ionian transpus pe vitalitatea proaspătă atică produce antropomorfismul sofist, întreaga realitate, valorile religioase şi morale sunt supuse problemei. Prima dată se pune acum, conştient şi cu mijloace superioare, problema educaţiei şi a culturii în genere ; sistemul tradiţional era depăşit. Educaţia veche era simplă : scris şi citit, Homer, prototipul înţelepciunii vieţii — muzică, dans şi gimnastică. Complicaţia extraordinară a vieţii economice, sociale şi spirituale, greutatea crescândă a câştigării existenţii, au actualizat până la violenţă problema formării omului; niciodată n’a mai fost pusă cu atâta amploare. A preocupat cu intensitate egală toate spiritele de elită ale vremii. 174 © BCU Cluj Sceptici-relativişti, practici, fără scrupule, corespunzând nevoii timpului: câştigarea existenţei, sofiştii inaugurează un sistem practic, oportun şi căutat. Totul fiind pentru om, pentru un maximum de bună-stare, mijlocul fiind indiferent, fiecare trebue să se pregătească pentru a exercita, la nevoe, orice acţiune. Omul e capabil, prin natura sa, să înveţe şi să administreze orce profesie ; e chiar necesară pregătirea această formală a individului, pentru a avea un maximum de posibilităţi lucrative în viaţă. Şi Protagoras se declară gata să predea orice. Noile idei n'au fost primite fără rezistenţă ; vremea de trecere se observă limpede în Aristofanes, de ex; el însuşi conservator, caracterizează în, doi fraţi cele două curente ale vremii: unul adept âl vechei educaţii, caută şi explică cuvinte rare din Homer ; altul, modern, răstălmăceşte sensul ascuns al unor legi solonice. Principiul culturii formale, a rămas dela sofişti; cel mai autorizat reprezentant, în acea vreme, al pregătirii acesteia, retoric-practice, e Socrates. Fără să nege radical, ca predecesorii săi, posibilitatea adevărului, celebrul retor construeşte un compromis în sensul prodiceic; între amoralism şi dogmatism, postulează un echilibru; adevărul e accesibil. Nu-1 admite însă ca scop al vieţii; dialectica, principala preocupare a lui So-crate, e numai un mijloc de exerciţiu al minţii, în vederea scopurilor practice. Astfel s’a desfăşurat individualismul grecesc din epoca sofiştilor. Transpus în termenii problematicei humaniste, e tocmai prima condiţie a creaţiei culturale; s’a spus dealtfel că viaţa modernă începe dela greci, fiindcă sunt descoperitorii individului. Şi humanismul îl acentuiază, întrucât e fenomenul periodic de reîmprospătare a vieţii cu conţinut nou. Exagerările erau — evident — fatale ; sunt doar gradul de vitalitate al oricărui principiu ; în cazul de faţă ele conturează viu cele două rezultate definitive : decretarea individualismului şi cultura formală. Reacţiunea împotriva sofiştilor a fost apoi consacrată, sau l-a consacrat pe Socrates, Precum Thucydides, ceva mai târziu, stăruia împotriva relativismului radical istoric şi-şi privea cu mândrie opera ca o ae:. Socrates întreabă neobosit, peste tot locul! în toate straturile de oameni discută şi se înţeleg totuşi. Există, deci un adevăr, cognoscibil prin raţiune şi scopul vieţii e să-l cauţi. Adevărul învinge şi moartea: în imperiul lui Hades va fi găsit — desigur — pe Homer şi pe toţii înţelepţii şi vor fi discutând încă despre adevăr. In culmea geniului grec, în mijlocul celei mai pasionate vieţi, afirmă apoi Plato ’• la început era Ideea, împotriva misticului Heracleitos, ridică măsura şi unitatea sufletului haosul din noi trebue organizat după unitatea şi armonia cosmică. Totul decurge şi tinde câtre idee. In cadrele preocupărilor noastre, Plato consacră definitiv obiectivarea spiritului în forma creată genial de poporul său. In el se exprimă demonic procesul de dominare al haosului prin normativul formei ideale ; la el se surprinde, în chipul cel mai viu, turnarea vieţii — după reînoirea prin individualizare — într’o formă obiectivă. Viaţa e variaţia posibilităţilor în limitele aproximaţiei dintre contingent şi idee ; străduinţa sa e apropierea cât mai mult de ideea de om, de forma sa cea mai perfectă. In acest sens au creat grecii cultura. Au stabilit formele obiective, legile gândirii, spaţiului, cosmosului ; au cultivat dansul şi gimnastica după legile mişcării pure. Ce amploare au acordat ei educaţiei şi culturii o . spune Socrates: Nu sângele desemnează pe greci, ci participarea la itaiSsta; omul cult e numit TrejraBsajJtsvoc, şi în acest participiu perfect e mai mult decât poate indica sensul etimologic şi simpla flexiune. Nu e numai idealul tinereţii, ci e scopul vieţii întregi. In acest plan s'au întâlnit toate spiritele reprezintative ale naturii; dela Homer până la Aristofanes, dela prototipul vieţii în tragicul ei — cum spune Aristot — până la comic ; Eshyl, Pindar, Socrates, Thucydide, sunt toţi 175 . © BCU Cluj educatori — evident, nu în înţelesul compromis al didactului nostru. Astfel se adresează Aristofanes lui Eshyl: să vie din infern şi „să înveţe pe cei neştiutori", xai 5tai6Io3a[ toîg aw/j'KC', Extraordinara lor putere de plasticizare a săpat în piatră idealul formei; şi voiau să-l impună realităţii prin cultură. Nu se poate accentua îndeajuns că nimeni n'a simţit mai mult decât grecii că, în afară de toate diferenţele posibile de sânge şi instrucţie, ne simţim cu toţii oameni, S'au convins apoi de importanţa echilibrului conştiinţei, care stăpâneşte întreaga fiinţă şi se concepe . pe sine sub o formă, deci în unitate, armonie şi frumuseţe ; iar frumosul e, implicit, şi bun ; niciodată n’a gândit Plato altfel. Intuiţia formei interne se continuă apoi în supra individual, la care participă voinţa către Stat, fundat de Plato tot pe roxiSî'.a. Cultura e creaţia momentului specific grec: au realizat prima dată individualul şi numai individualizat omul îşi putea pune problema perfecţiunii sale ; l'au încadrat apoi într'o legătură superioară humanitas, Humanismul grec se formulează pe aceste consideraţii, e construirea unui sistem de valori, o lume de forme în acela ş timp transcendente acţionând prototipic şi totuşi interioare omului. Nu tinde să formeze savanţi sau specialişti, nici literaţi sau esteţi, ci oameni întregi: să-şi realizeze existenţa în cadrul tuturor posibilităţilor, să se definească independent, să' rândească clar, să ştie ce vor şi ce pot, să creadă în forţa spirituală. E principiul odios desfigurat în vremea noastră, al culturii formale, prin care se desemnează azi o sumă de impresii comunicate, netrăite, învăţate pe lângă un număr variabil de cunoştinţi neînţelese. Al doilea tip de hutnanism, inaugurat de Romani, e forma sub care s’a continuat cultura greacă de către celelalte popoare apusene. Ideea unei culturi bazate pe forma pură a omului a fost intuită atât de obiectiv de eleni încât toate popoarele din cercul mediteraneean au îmbrăţişat-o. Era o revelaţie pentru celelalte neamuri, poate tot aşa de adânc frământate, care n aveau însă fantezia şi plasticitatea grecilor. Prin forma elină s’au limpezit, s’au autodefinit. Romanii sunt primii realizatori ai acestui proces şi prin aceasta au o mare importanţă în cultura europeană, “Stat roman şi cultura greacă“ e formula cunoscută din cercul vestit a lui Scipio cel tânăr sau din Cicero: nu în sensul de simplu împrumut, ci sinteză conştientă şi voită între cultura elenă şi individualitatea puternică romană ; mai mult decât simplă dependinţă cauzală, e întrepătrunderea şi autodefinirea Romanilor prin forma pură a grecilor. Prin conştiinţa clară, aceştia şi-au dat seama de magnificul lor Ethos naţional, de puternica lor personalitate morală ; au obţinut mijlocul de expresie şi locul lor în concertul popoarelor culturii mediteraneene ; şi-au afirmat mândria lor naţională fundată pe conştiinţa realistă—mult mai accentuată decât la greci. „Fără forma elenă Romanii ar fi rămas un tot impresionant, însă mult mai primitiv". (W. Jaeger), Humanitas, denumirea caracteristică latină, traduce grecescul itouSeia ţ dovada sigură o avem în gellius. Nu e traduceree elenistului pretutindenitate. E un termen consacrat de tratatele de dogmatică, echivalent cu latinescul ubiquitate şi constituie unul din atributele divine, sau unul din numele lui Dumnezeu, ca să întrebuinţăm expresia lui Dionisie Areopagitul. Prin urmare, dela pretutindenitate la pretutindenească nu era decât... un pas 1 De altfel, terminologia metafizicei noastre teologice, atât de puţin cunoscută lumii intelectuale de azi, ar putea servi multe cuvinte mişcării filosofice unde tendinţa de a crea un limbagiu românesc de specialitate nu e totdeauna încununată de succes. Ştiinţa teologică românească e mult mai veche decât filosofia Iar cei cari mai cunosc şi altceva decât şaradele Adevărului literar ştiu că această limbă literară românească e formată de cronicari şi de teologi creştini, Cât despre îndeletnicirea noastră de „a tapa instituţiile de Stat şi particulare", aşteptăm ca această graţioasă acuzaţie să ne-o formuleze cu preciziuni Viaţa Românească, tutoarea lunară a Adevărului literar. Aşteptăm cu mare bucurie 1 © BCU Cluj STÂNCI FULGERATE mi se pare un titlu nepotrivit pentru poeziile celui de al doilea volum al lui Alexandra A. Philippide, Sugestia pe care o dă e a unor înnalte credinţi prăbuşite prin cataclisme interioare. In volum însă nici o poesie nu vorbeşte despre astfel de pierderi. Dimpotrivă. E un clocot adânc, mişcat pe liniile largi, capricios şi neaşteptat frânte, ale unei căutări fără frâu şi fără leac parcă: Mai ieri aveam atâtea adevăruri... Savante mingi cu care mă jucam ! Pe unul singur le-âş fi dat pe toate ! Pe acela singur care nu-1 aveam... „Ceasul greu", poesia căreia îi aparţine strofa aceasta, e confesiunea cea mai interesantă din cartea întreagă. Un adevăr, Adevărul absolut ! Pentru el se pregăteşte îmbrăţişarea tandră a aşteptării. Dar adevărul nu se iveşte. Desnădejdea se agaţă de un fir de iarbă : . Pornii la drum Cu firul meu de iarbă pe suflet, ca pe-o rană... Cine-ar crede însă că iluzia acestui razim infim e suficientă s'ar înşela. Pentru Philippide viaţa reală, obiectivă, nici ea nu are un sens în sine : Viaţa-i râul acesta cu ceru'ntors pe dos. Si mai mult decât râul acesta, viaţa e „mocirlă*, oribil simbol al extremului desgust, înfăşurat în artă cu o rară abilitate de vers şi cu o nebună îndrăzneală-Intre cerul care nu-şi descopere sensul ultim şi între pământul al cărui sens cade întreg în această mocirlă, eul acesta liric se declară un microcosmos care vrea să fie măsura tuturor lucrurilor ( .Frontispiciu", ,Schiţă pentru un autoportret*) dar care, neregăsindu-se în nimic din cele de sus şi din cele de jos, rămâne suspendat in goluri de ghiaţă. Sentimentul e nestatornic, contradictoriu şi confuz, jucând între panica metafizică, între tandreţa pentru fenomenul sensibil şi fugar, şi între acel taedium vitae baudelairian, care persistă. In lirica noastră de după războiu, bântuită câţiva ani de procesul-verbal al acelor lamentabile “notaţiuni,, lovinesciene, Alexandru A. Philippide e poate singurul poet care, depăşindu-le, a condensat în poesie stările haotice ale unui suflet dislocat, încă neadaptat, şi as-vârlit ca un erete turmentat în vânzolirile uraganelor. Care e formula lui de viaţă ? Vremea e prea turbure ca să cerem limpeziri. Citindu-1, mi-au venii în minte frumoasele versuri ale lui Franz Werfel în care se cântă această metafizică înstrăinare şi care ar putea servi de motto poesiilor lui Philippide: Ich bin ein Samen hierher verweht Aus einer fremden Welt. Dies ist nicht mein Planet Pentru generaţia lui, pentru elita tânără care-şi caută un centru de gravitate spiritual, cartea amară a lui Philippide închide expresia cea mai artistică a unei etape de tranziţie. JEAN AL. STERIAD1 a fost încununat cu marele premiu naţional pentru pictură . al anului, premiu pe care juriul artiştilor plastici îl acordă parcă cu mai multă francheţă şi rectitudine decât juriul "scriitorilor unde stăpânesc combinaţiile de cenaclu literar şi de partid politic. Plasticii îl acordă colegial şi cronologic cu o chibzuială şi un bun simţ care, până acum, n'au trezit nici surprize nici nedumeriri. Noul premiat intră astfel în cercul acestei distincţii de Stat firesc şi însoţit de consimţimântul prietenilor artei. Numele lui Steriadi l-am întâlnit întâia oară în paginile «Semănătorului» sub un desemn care ilustra un catren rustic de St. O Iosif. Erau siluetele unei perechi ţărăneşti întorcându-se dela muncă, L-am regăsit în urmă, în vastele conglomerate ale «Tinerimii Artistice» dinnainte de războiu, distingându-se prin acele pânze de dimensiuni imense în care hamali negri îşi ridicau staturile de namile fioroase. Ceva din umanitatea lui Maxim Gorky, pe atunci glorie proaspătă, vibra în sensibilitatea cu care pictorul nostru se apropia de cei umili şi anonimi. Mizeria pitorească nu era, de sigur, un simplu pretext al artei lui. O simpatie socială, fără teză şi fără declamaţie, (Steriadi e cel mai puţin declamator dintre pictorii noştri,) se exprima în acele pânze de discretă glorificare a muncii şi a suferinţei fără nume. Acelaş sentiment îl regăseam îndată după războiu extins asupra lucrurilor moarte, în expoziţia — mi se pare singura deatunci încoace, — organizată în sălile Ateneului. Erau acum case de mahala, mucede şi stranii în mohoreala deprimantă a semitonurilor de coloare ce le îmbrăcau. Dacă Steriadi ar fi scris versuri, ele n'ar fi fost altceva decât elegii pentru singurătăţi părăginite şi lucruri gata de ruină. Sunt lacrimae rerum — s'ar fi putut intitula acea expoziţie care îmi cântă în memorie şi acum acorduri minore de plâns abia reţinut să nu fie ţipăt. Artistul se definea ca un impresionist fin, pentru care însă sensul vieţii şi al lucrurilor nu sta în simplul joc al luminii schimbătoare. Simplă reverberaţie solară, inundând şi destrămând contururile, impresionismul e o formulă de artă ce parcă n'are nimic uman în ea; omul însuş nu e decât o pată de lumină. Jean Al. Steriadi a isbutit să impregneze impresionismului său un apăsat sentiment uman, şi aceasta e, poate, trăsătura distinctivă a artei sale. Ulterior paleta sa a căpătat zâmbete şi scânteieri. Peisagiile s'au desvălit din mohoreală şi frăgezimi tremurătoare s'alungă într'o pulvt rizare de tonuri ce dau tablourilor lui din ultimii ani aspecte de gobeli» nuri vechi, dar bine conservate. Un gust aristocratic, de om subţire, de artist care iubeşte nuanţa discretă până la oroarea de ceeace strigă tare. In pictura de azi, Jean Al. Steriadi deţine penelul impresionismului umanizat. NICHIFOR CRAINIC Malu 1930 Secretar* de Redacţie: Al. Bădăufă © BCU Cluj C A R O L A L II- L E A l Reintegrat în maiestate, Regele Carol al II-lea, tânăr şi vânjos, înţelept şi călit în umilinţele anilor pribegi, a devenit acolo, sus, în marea singurătate monarhică, exponentul august al puterilor României. Piscul siguranţei ce ne lipsia, verigă de aur în lanţul continuităţii ce se rupsese, bloc masiv în golul desnădejdilor de ieri, simbol al solidarităţii tuturor, exponent al tinereţii creatoare de a cărei energie clocoteşte această ţară. In discursul magistral ce-i răsfrânge sufletul întreg, Regele spunea în ceasul jurământului: „Eu am crescut în mijlocul vostru, hrana Mea sufletească a fost hrana sufletului vostru, durerile voastre au fost durerile Mele, idealurile neamului Meu au fost idealuri'e Mele“. Cel care, prin anii dureroaselor depărtări, ţinea pe masa de lucru, înconjurat de cărţile veghilor intelectuale, două urne pline cu pământ din sacrul pământ al ţării, a putut să smulgă inimii sale, străpunse de dor şi alean, această mărturisire de categorică şi mistică identificare a fiinţei sale cu fiinţa Patriei. Ceice l-au cunoscut de aproape ca Prinţ de Coroană, în vremea fericită dinnaintea exilului, şi l-au văzut răscolind cel din urmă colţ de ţară, însoţit totdeauna de scriitori şi de cărturari, inaugurând o instituţie, rostind un îndemn cu superbă credinţă în ziua de mâine, cercetând un sat nenorocit, vizitând o uzină, admirând un lan de grâu, lăudând ultima carte apărută, discutând o problemă economică sau militară, vorbind ţăranilor adunaţi dintr'un ţinut întreg şi stând la masă . cu ei, sau făurind proecte de vastă acţiune culturală, înţeleg cât de adânc şi de viu a fost amestecat sufletul său vibrant în realităţile vieţii româneşti, şi din ce isvoare se ridică această mărturisire solemnă de nemărginită dragoste Patriei sale. Idealurile sânt ale tinereţii. Ele îşi au rădăcinile în mormintele strămoşilor, dar se deschid cu flori de flacără în inimile generaţiilor tinere, — sub constelaţia viitorului neţărmurit. In idealurile proclamate de tânărul Rege în ceasul jurământului, generaţia nouă a României îşi regăseşte idealurile ei. Ridicate din praful drumului, aninate iarăşi de stele şi de sori. Oh, anii tragici din urmă ! In umilinţele lui au sângerat umilinţele noastre. Tinereţea noastră a fost în exil cu tinereţea lui. Cu el am fost surghiuniţi dela trebile ţării. ^ Tineri ai României, generaţia voastră a fost ţinută sub călcâiu, cu căluşul în gură ! Ni s’a interzis strigătul, ni s'a interzis însăşi munca. Forţele noastre au zăcut trântite la pământ. Am privit Cehoslovacia : o ţară creată din neant de braţele tinerilor, cu sfatul unui bătrân. Am privit Italia: o ţară renăscută din scrum de focul tinerilor la porunca unui tânăr genial! România noastră trosnea din încheieturi, bântuită de zarafi, stoarsă de vameşi, îmbrâncită spre prăpastie de bătrâni siniştri, de nebuni ambiţioşi, de călăi blestemaţi. Ceasul Tău, Măria Ta, e ceasul mântuirii! © BCU Cluj Cu Regele Carol se reconfortează în conştiinţa democratică principiul autorităţii monarhice. E corectivul necesar al democraţiei. Căci democraţia e un mijloc, iar nu un scop. Ea nu e un ideal, ci un drum către ideal. A o socoti un ideal înseamnă a deschide largă răspântia tuturor anarhiilor şi a deslănţui instinctele ucigaşe ale bestiei. Dezagregarea inerentă principiilor democratice are nevoie de puterea sintetică, centripetală, a monarhiei; libertăţile ei centrifugale au nevoie de puterea coordonatoare a autorităţii. Numai în aceste condiţii, democraţia poate deveni mediul prielnic al unei desăvârşiri individuale şi colective. Această desăvârşire, morală şi culturală, poate fi idealul unei democraţii monarhice. Urcând treptele tronului, Regele. a proclamat, dincolo de înflorirea materială, un ideal de cultură. E ţelul, consacrat astfel, al fostului Prinţ de Coroană, El are două aspecte considerabile : favorizarea creaţiei culturale superioare şi corelativul ei — culturalizarea maselor. Cu alte cuvinte : personalitatea creatoare şi insul anonim care trebue ridicat din starea de natură în starea de cultură. Eroarea practicei noastre politice de un deceniu şi mai bine stă în desconsiderarea insului care e unitatea democratică. Pentru partidele noastre politice un ins n'a însemnat de cât un vot. Un ins — un vot! Dar sufletul acestui ins a fost cu desăvârşire ignorat şi dispreţuit. El a fost părăsit în starea de natură în care l-au surprins marile reforme ale României noi. Niciun partid n'a manifestat niciun program, n'a desfăşurat nici o acţiune de ridicare a insului acestuia, care alcătueşte milioane de vieţi, de energii şi de voinţi, din starea de natură în starea de cultură. Politicei i-a plăcut să confunde insul real şi perfectibil cu o unitate abstractă şi perfectă în sine. Şi această confuzie interesată a dat naştere haosului în care încă ne sbatem şi răului care încă ne înveninează. N’a fost iubire de om, n'a fost iubire de popor. Noua Domnie porneşte dela această crudă constatare. Ea vine în numele păcii şi al iubirii de oameni, Dacă politica noastră va fi determinată să îmbrăţişeze aceste principii şi să-şi transforme calculele interesate în francă şi adâncă demofilie, o eră nouă se va deschide pentru viaţa acestui popor. Democraţia va deveni atunci din instrument al unor societăţi cooperative de exploatare a puterii un mediu prielnic desvoltării materiale şi sufleteşti a celor mulţi. Regele de azi a fost cel dintâiu care, în ostilitatea partidelor, inaugurase şi cârmuia ca Prinţ de Coroană această acţiune de ridicare spirituală a maselor, sugrumată apoi, în lipsa lui din ţară. El a păstrat însă, aprofundând-o, această dragoste de lumină pentru toţi. Personalitatea creatoare de artă şi ştiinţă, crunt prigonită în acest deceniu de vandalism politic şi de orgie a instinctelor, va trebui restabilită în funcţia ei de nobilă arhitectură spirituală. Cultura maselor nu se poate concepe fără elitele intelectuale. „Patrimoniul de bogăţii ale României", — a zis Regele în ziua înnălţării sale, „este atât de mare în cât şi pe terenul cultural vom trebui să ne luăm locul în lume graţie intelectualilor noştri,.Ne-a plăcut să citim în aceste cuvinte solemne gândul august că spiritul creator al unui popor este acela care îi întrupează idealul, îi dă justificarea, existenţii şi îi determină prestigiul în comparaţie cu celelalte popoare. încrucişare de străvechi civilizaţii, la porţile Răsăritului asiatic, România e îndreptăţită, prin trecutul ei istoric, prin adâncimea sufletului ei, prin claritatea geniului ei, să creadă îm-tr'o înnaltă misiune de civilizaţie şi de cultură. Această năzuinţă trebuie să absoarbă înzenitul ei puterile spiritului nostru ce se cere salvat din vremelnicie şi întrupat în formele eterne ale artei, ştiinţei şi înţelepciunii. Noi credem în această chemare. Şi înnaintea noastră crede şi mărturiseşte Regele. Dumnezeu să-i ajute ! „GÂNDIREA" © BCU Cluj JEAN AL. STERI A Dl CASA MORUZI GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj JEAN AL. STERIADI BĂRCI LA BALC1C gAndirea © BCU Cluj