„   ■ ■   '        <' ■ o
întoarcerea la evul mediu
                             ■        DE
                                        EMANOIL BUCUŢA
     La un sfârşit de reprezentaţie de teatru de păpuşi se întâmplă uneori ca după lăsarea cortinei peste mica scenă, o lume neaşteptată să năvălească din adevăratele culise. Publicul, care a chemat-o cu aplauzele lui, se uită înfiorat. Sunt toţi trăgătorii de sfori în carne şi oase, pianistul în care se continua sonor bătaia zadarnică de-adineauri, de degete de cârpă în nişte clape numai vopsite pe o scândurică, e cântăreaţa din cap, regisorul în haine negre, electricianul cu halat albastru. Pe ei îi urmărea şi îi auzea, deşi nu aveau fiinţă, pe când cei cari îi cădeau sub simţuri erau o amăgeală. Trecerea aceasta apoi, deodată, dela lumea de şaizeci de centimetri, la nişte inşi cari ies cu tot capul prin cerul cu stele al celorlalţi, descumpăneşte. Proporţiile se sfărâmă ca nişte schele şi privitorul descopere încheeturile şi meşteşugul vieţii.
     Icoana aceasta nu-mi dă pace, când mă silesc să văd la începuturile lui romantismul. O sută de ani au trecut, de când mişcarea a îndrăsnit să-şi strige numele şi speranţele într’o prefaţă de bucată de teatru în versuri şi în acea ţară de unde Europa se învăţase să-şi primească revoluţiile. Eram atunci în strânse legături sufleteşti cu Franţa, înrâuririle care puteau să însemne ceva, ne veneau mai cu seamă de acolo. De aceea datoria să serbăm centenarul romantismului în acelaş an. Ca la o chemare, marii cavaleri cil mantale cu coadă lăsată pe sabie: şi pălărie cu largi margini şi pene, cardinalii astrologi şi dulgheri de State, castelanele cu mâna pe inimă şi lăncerii puşi la orizont să ţie în suliţi împărăţiile, câd moi în propriul lor decor şi oamenii, cari se învoiseră să vorbească prin ei, îi părăsesc şi ne ies uriaşi în întâmpinare. E o desfacere eroică din măsura obişnuită a pământului. Patosul ia locul vorbei şi simţirii de toată ziua. închipuirea acopere sau preface starea aevea. Soarele nu mai răsare şi lasă luna pe cer. Omul vrea să fie singur şi să plângă. Ruine de trecut se arată pretutindeni. Un fluer cântă. E romantismul.
     Ne mişcăm între aceste două stări, clasicism şi romantism. Diferenţieri şi variante, mai mult metodologice, nu lipsesc, dar ele nU trebue să întunece adevărul. După o vreme de linişte, de şlefuire îngrijită a tiparelor, de domnie a dreptei judecăţi şi de clădire a unei societăţi raţionale, se porneşte vijelia din patru părţi de zare. Prisosul sufletului rupe orice zăgazuri, cele mai nebuneşti visuri calcă printre noi cu paşi omeneşti, totul şe amestecă şi se frământă din nou şi credinţa îndreptăţeşte orice aşteptări, mai tari decât orice lege. E, cu alte cuvinte, care apropie de Traciă şi de noi, apolinicul şi dioniziacul, clasicul şi romanticul. Ele se vor urma totdeauna. Nu ştim să născocim altceva.
     Istoria literaturii păstrează în foile ei ceeace scriitorii români au dat vremii, la început îneguraţi încă de poezia anacreontică şi neogreacă de curte şi apoi tot mai liberi. După o fabulă în genul lui Lafontaine sau o scrisoare pe calapodul lui Boileau, la
                                                     61
© BCU Cluj
atâţia Lamartine răsună într’o meditaţie aproape aidoma. Valul hugolian a acoperit apoi lirica noastră, cu retorica şi antiteza, ca mijloace de stil, şi cu medievalismul, eroica lângă idilă, orientul, teatrul, politica şi cum se mai numesc preocupările ideale. La răstimpuri pătrundea câte un ecou din Byron sau din poezia germană. Proza se apropia de cronică şi se umplea de culoare şi de mireasmă veche. Era ca o pregătire pentru piscul romantic al lui Eminescu. Marele poet făcea să trăiască între noi, până adânc în epoca modernă, o şcoală care atunci în alte părţi îşi dăduse de mai bine de-o generaţie roadele. Floarea albastră a lui Novalis îşi ridică străvezia tulpiniţă pe răzorul literar românesc al lui o mie optsute nouăzeci.
      Nu însă ceeace face parte din istoria literară cred că trebue să ne oprească astăzi. O aniversare înseamnă, fireşte, în întâiul rând amintirea faptului, în cadrul de odinioară, dar înseamnă şi urmărirea lui în ceeace mai are viu şi îl încorporează vremii noastre. Romantismul român a avut aceste rădăcini, această desvoltare, aceşti purtători de steag şi această isbucnire de putere sau revărsare şi prefacere în alte mişcări. Materialul intră într’un minunat studiu de mediu şi într'o măreaţă galerie de portrete. România politică şi spirituală e o creaţie romantică. Suntem un copil al secolului, în această înfăţişare a lui. Dar am trecut de marea răspântie? Şi nu cumva cele mai iubite valori, la care ne uităm mereu ca în nişte hărţi pe drumurile idealului, ne vin de dincolo ? Iată o cercetare care ar trebui să ispitească şi ar face parte dintr’un program mai deosebit de serbare. Eu îi spuiu numai pe nume, fără s'o încerc.
      Ceeace m'a izbit mai mult pe când întârziam între cele mai vechi documente romantice, care apar năvalnic în mijlocul secolului luminilor, cu cincizeci şi cu şaizeci de ani înaintea prefeţei lui Cromwell, a fost un fenomen de paralelism destul de ciudat. Raţionalismul, ca o continuare a Renaşterii, ajunsese la ultimele consecinţe. El biruise şi la popoarele unde Renaşterea ca atare, mişcare păgână, de întoarcere la arta, ştiinţa şi natura clasică, nu putuse pătrunde. Evul Mediu fusese înfrânt şi lichidat. Tot ce-i făcuse faima era un prilej de batjocură. Cel mult, dacă mai trăia, el nu mai trăia în instituţii, ci căzut la fund, în păturile populare şi în amintirile colective. De acolo a izbucnit într’o bună zi, vulcanic, la suprafaţă. Cerul senin al raţiunii s'a brăzdat de fulgere şi s'a înecat în funingine. Frumoasele construcţii s'au prăbuşit. Dar peste pământul secătuit de o prea lungă şi savantă cultură, s’au cernut cenuşile roditoare şi s'a scurs aurul. Romantismul e faţă de Evul Mediu ceeace e Raţionalismul faţă de Renaştere. Evul Mediu înseamnă însă domnia credinţei. Romantismul e în esenţa lui religios. El duce mai departe, fără să-l repete, Evul Mediu şi reia astfel, trecând peste o silnică întrerupere, evoluţia normală a culturii europene.
      Evul Mediu era însă catolic, în organizaţie unitară a societăţii, sau mistic în adâncime, în formele revoluţionare de împingere înainte sau de smulgere din împietrire, a ideii religioase. Intâile cercuri de meditaţie şi întâile închegări literare au avut acest caracter, atunci când ceeace se poate numi zorii romantismului s'a arătat, aproape de odată în Anglia, Germania şi Franţa. Cel mai zgomotos în nume şi acţiune din nouii veniţi a fost mişcarea de Sturm-und-Drang, din care în tinereţea lui s’a adăpat şi Goethe şi a scos cel puţin Suferinţele lui Werther, partea întâia din Faust şi cântecul de adorare pentru catedrala din Strassburg; cel mai duios şi cu îndelung răsunet, eroul celt, Ossian, înviat în fragmentele de poezie populară scoţiană ale lui James Macpherson, dela 1760, care, dacă vor fi adevărate, au suferit aceleaşi schimbări ca Mioriţa şi toată colecţia românească sub degetele lui Alecsandri; iar cel mai neaşteptat, Confesiunile lui Rousseau, înviorarea sensibilităţii catolice în ţările Sfântului Petru şi convertirile de mari protestanţi, au acest temeiu.                                .                 -
                                                             62
© BCU Cluj
      între noi, romantismul a descoperit rând pe rând izvoarele ascunse din care-şi sorbea vlaga : istorismal, folklorul, dar a şovăit înaintea celui mai puternic. Aici imitaţia e mai grea. Catolicismul ni-era străin, iar puteri proprii, ca să împrumutăm un nou înţeles ortodoxiei, ca Slavofilii aproape contimporani, ai Rusiei,n'aveam. Mâna care se afunda în trecut, dădea apoi de o haină teologală slavă şi greacă. Limba română a pătruns în cărţile sfinte, şi nu pentru cult la început, ci penru citanie laică, datorită înrâuririlor reformate maramureşene şi ardelene, întâia tonalitate adevărat biblică la un scriitor o întâlnim la Bălcescu, fără să putem fi siguri că acest liberal revoluţionar, plin de altă filozofie şi ca un frate cu atâţia necredincioşi, păstra legături cu biserica. Ea e poate împrumutată, mai mult decât din cronici, din scriitori francezi ai timpulu', lumeşti şi sfinţi. Ca formă pură, turnată în bronz asemenea unor uşi de baptister florentin, e cu atât mai poruncitoare şi mai caracteristică şi va apăra totdeauna de pieire Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, mai mult decât documentul închis înăuntru. Dar nici călătoria la câteva mănăstiri din Oltenia a lui Grigore Alexandrescu, nici misticismul naţional al marelui istoric muntean, nu străbăteau mai în miezul lucrurilor. Eminescu însuş se oprea la biserică numai ca la un decor totdeauna de faţă pe la o mie patru sute şi locul religiei îl lăsa filozofiei prin care a ajuns până la budism. Romantismul ameninţa să-şi închee ciclul, fără să scoată din sine între Români tocmai ceeace alcătuia întâiul lui drept la viaţă şi cea mai îmbrăţişată manifestare.
      Gândul vânturat de atunci, turnat, la noi, în întrupări neizbutite şi bubuitor la vecinii de acelaş crez, nu s'a mai liniştit. El a lucrat necontenit, ca să iasă în sfârşit din peşteri şi să curgă în lumină. Cadrul literar, în care se mişcă astăzi, îi arată obârşia. Focul dogmatic nu lipseşte, dar nu acesta e temeiul. Credinţa îşi strigă uneori şi ea bucuriile, dar stă numai alături de alte puteri. Ideia religioasă iese din istorie şi trebue să lucreze ca o formulă de cristalizare. Toţi pot s’o slujească, din iubire sau numai din convingere. Catedralele se înalţă în suflete şi aşezământul propriu zis al bisericii, chiar lăsat în paragină, nu mai strică. Se visează de un Bizanţ mistic, unul singur în faţa Romei una, şi de topirea din nou într'o lespede a sufletului de azi fărâmiţat. Societatea laică se creştinează din nou, dinăuntru în afară, singură şi în tăcere, în aşteptarea clipei celei mari, vestite de nouii prooroci. Fructul cel mai săţios al romantismului s’a copt mai greu şi începe să strălucească pe craca cea mai de sus. Fapta nu e nouă şi de împrumut, ci îşi serbează şi ea centenarul, cu mai mare bucurie pentrucă mai mare i-a fost suferinţa până să-şi facă loc şi să trăiască prin sine.
      Nu va fi vorba astfel numai de o zi a amintirii. Romantismul n'a murit deplin. El se va arăta la aniversare cu tot ce mai are trainic şi trăeşte împreună cu noi. întrupările vremelnice se vor clătina încă odată, departe şi îmbrăcate în stranii mătăsuri, ca nişte păpuşi la capătul unor sfori, pe când puterile mari care le mişcă vor ieşi din ascunzişul voit şi vor sta înaintea noastră uriaşe şi zâmbitoare. Unora dintre ele va trebui să le deschidem uşi'e celor mai ferite cămări. Tot ce s'a putut păstra prin atâtea distrugeri are multe de povestit. Noi avem dureri care vor să fie mângâiate. Secolul de astăzi însă nu se mai pricepe, nici să asculte nici să mângâe.
      Cruciatul pornit acum o sută de ani merge încă fără odihnă.
© BCU Cluj
                             AŞIJDERI CRINULUI
                                                     DE
                                            V. VOICULESCU
                    ,Â.şijderi crinului de câmp sălbatec Nici eu nu ţes şi nici nu torc.
                    Momit de slava cerului văratic Cu ghimpii goi spre Tine mă întorc:
                    Indură-Te şi-aruncă un mintean De flori cu 'mpărăteşti petale In cârca spinului brumat de-alean Din bărăganul pajiştelor Tale Şi, toamna, când va sta să veştejească Trimite-Ţi Mielul paşnic să mă pască.
                    Ca pasările cerului, nici când Nu ies să ar, nici ostenesc să secer.
                    Uituc, mă iau din zori aşa flămând,
                    Cu stolul fluerarilor lâ ’ntreceri:
                    Asvârle din hambarul îngerilor Sfinţi Un pumn de boabe binecuvântate Pentr'un doinar hoinar şi fără minţi,
                    Pierdut în codrii lumei fermecate.
                                      Şi 'n iarnă, ca să trec în ţări cu soare,
                    Repede-Ţi Şoimul Sfânt, să mă ia'n ghiare.
© BCU Cluj
                                S O N I A
                                                          DE
                                               HUGO MARTI
                                            în româneşte de LUCIAN BLAGA
      Se ridicară dela masă în linişte. Şerban se apropie de bătâna Domniţă, îi prinse mâna şi duse vârfurile degetelor ei cu uşoară eleganţă la buze. Ea îi netezi părul întunecat, îi trase capul puţin în jos, şi-l sărută pe frunte. Şerban zise încet: mulţumesc, bunică. Apoi Domniţa trecu pe lângă preceptor, şi cu un zâmbet ivit pe faţa zbârcită şi stăpânită îi zise îmbietor şi hotărât: „Ne aşezăm în pridvor, rămâi cu noi?" Şi printre aripile larg deschise ale uşii, ea ieşi în soarele amurgului de vară ca un jeratec întunecat.
      Gaston şi Şerban o urmară. Mergeau a'ături ca doi prieteni ; preceptorul şi-a dus uşor un braţ pe după gâtul băiatului. Erau aproape deopotrivă de înalţi. Gaston svelt, brun şi vânjos, elevul său poate prea repede crescut. Neîndoios membrele prea lungi dădea făpturii sale un aer stângaciu şi neajutorat.
      Gâtul i se ivea subţire din gulerul alb al cămăşii, oscioarele dela închieturile încă înguste faţă de mânile late de băiat, ieşeau izbitor din mâneci, iar pantalonii scurţi nu-i mai ajungeau până Ia genunchii osoşi şi aspru modelaţi.
      Domniţa sta între trandafirii căţăraţi pe schelăria dela scările pridvorului, ţîşniţi ca un val de sânge roşu pe zidurile albe. Copacii parcului aruncau umbre lungi — adânc alunecate pe glia înclinată; în apropiere şi în depărtare vârfuri de copaci se învăpăia-seră pâlpăind în cerul de argint albastru şi fără de vânt. Dogoarea zilei ieşea tremurând din ziduri şi se ridica din pământul crăpat; numai straturile de flori cari tocmai fuseseră udate se întindeau ravene şi negre.
      „Pot să aduc tablele ?“ întrebă Şerban. „Neapărat, dacă doreşti", răspunse Domniţa. Franţuzeasca ei totdeauna aleasă şi curată suna curgător, poate puţin prea repede. Româneasca ce-o vorbea cu servitorii şi ţăranii, părea acestora străină ’şi ei nu prindeau totdeauna sensul hotărât prietenos al cuvintelor ei.
      Domniţa se aşează într’un jilţ împletit; Gaston se plimba încolo şi’ncoace prin pridvor, dând foc pipei scurte. Bătrâna doamnă îl observă şi când el se opri în sfârşit lângă scări, nehotărât, şi se întoarse iar, ea îi zise surâzând : „Simţi în trupul dumitale monotonia verii româneşti şi izolarea acestei case de ţară şi trăeşti după acest val de copaci sălbătăciţi ca într'o temniţă, nu-i aşa ?“
      Gaston se aşeză în faţa Domniţei, îşi încreţi sprâncenele : „Ce să vă răspund ?
                                                          65
© BCU Cluj
Societatea D-voastră„." Ea-1 întrerupse râzând : „Eu sunt o femee bătrână, nepotul meu un copil",
      Gaston se apără. Se înfierbântă. „Tânărul despre care-mi vorbiţi e pentru mine mai mult decât un copil de şcoală. O ştiţi prea bine, Domniţă".
      Ea dete din cap.
      „Chiar numai observarea lui zilnică ar putea să-mi ofere desutulă distracţie. Tinereţea lui Şerban se'ntâmplă să fie în aceste săptămâni câmpul de luptă al celor mai înverşunaţi vrăjmaşi: băiatul şi adolescentul se iau în el la bătaie. Mâna preceptorului..,"
      Dialogul se poticni la un uşor semn al domniţei. Paşi s'auziră în cameră. Şerban apăru în prag. Aducea sub braţ scândura de joc. Intinzând-o pe masă în faţa Domniţei zise: „Astăzi nu e voe să mă mai baţi aşa de repede, bunico". Câmpurile de lapte ale ivoriului luceau stinse din cadrul adânc întunecat al abanosului. Domniţa luă două cuburi mici le scutură încet în golul mânii şi le svârli nepăsătoare, pe scândură. Şerban opera zelos. Aşeza pionii grăbit şi zgomotos. Domniţa îi împingea fără sgomot, după îndelungă cumpănire, Insoţindu-şi jocul cu observaţii îşi gonea băiatul în strâmtoare cu un zâmbet. „Acum încerc un atac aici", zise ea, „şi dacă norocul nu te ajută fără să meriţi, vei depune armele".
      „Jocul acesta e nedrept" murmură Şerban, înaintându-şi disperat pionii „îl găsesc deadreptul idiot. Dacă arunc prost, trebue să pierd. Dar cu ce sunt eu vinovat, dacă n'am noroc ?“
      „Trebue să te gândeşti, trebue să te gândeşti", îl întrerupse Domniţa, „şi pentru cel mai nedrept triumf, trebue să ai ceva mai mult decât noroc".
      „Să mă gândesc", Şerban strânse supărat din dinţi. „La tenis unde nu e nimic de gândit, joc tot cu oameni mai în vârstă, — nu-i aşa Gaston ? Dar aici! Ei nu, iată că s'a isprăvit, iarăşi m’ai bătut".
      „Regret, dragul meu, că nu pot să te înfrunt în faţa reţelei cu rachetă în mână. Dar tu nu m'ai lua în serios",
      „încă un joc“? întrebă Şerban curtenitor,
      „Da", răspunse Domniţa şi o luară dela capăt. Fără să bage de seamă unul din pionii lui ajunse în primejdie; sângele i se sui până în creştet şi îşi muşcă buzele. Pierdu iar, închise cutia, se'nchină uşor şi zise : „Iţi mulţumesc bunico dragă. Mă ierţi: Gaston mi-a dictat nişte probleme care-şi aşteaptă rezolvire", Şi se duse în casă.
      Paşii săi se stinseră în covoare; o uşe se trânti, neobişnuit de tare. Privirile Domniţei şi ale preceptorului se încrucişară. Amândoi zâmbiră.
      După un răstimp Domniţa reîncepu: „îmi place această energie răstită a tineretului de azi. Ii stă bine. înlocuieşte mai cu seamă multe lipsuri şi îndeosebi spiritul şi supleţea generaţiilor trecute. Tablele ies din modă; te măsuri astăzi cu racheta în mână. Când îţi merge strâmb protestezi împotriva unor nedreptăţi supranaturale. Şi chiar înfrânt, nu te dai bătut. Aici stau eu, dincolo duşmanul; o a treia putere, fie chiar soarta însăşi e esclusă, dacă nu e altceva, cel puţin cu cuvinte încăpăţânate din orice întrecere cinstită".
      „Nu au existat din când în când oameni cari au voit să se întemeieze cu totul numai pe ei înşişi?" zise Gaston.
      „înţeleg să te întemeiezi numai pe tine însuţi", continuă domniţa încet. „Dar nu aceasta e îndeobşte intenţia celor mulţi. Esenţialul e altceva : băieţii se aşează oarecum în afară de ei sau în centrul lumii; cum o iei. Şi din punctul acesta de vedere generaţia de astăzi e încă foarte copilăroasă. Căci, nu-i aşa, acest fel de a fi, place îndeosebi copiilor? Dar în sfârşit orice modă poate să fie purtată cu gust".
      Gaston se apără cu seriozitate fără de a răspunde zâmbetului Domniţei: „Scuzaţi,
                                  • 66
- : •v.-.-aât
© BCU Cluj
eu cred că D-voastră generalizaţi. Această brutală şi oarbă sete de a te aşeza cu superficialitate neobrăzată numaidecât în centrul lumii e totuşi puţin cam învechită*'.
      „Se poate**, răspunse Domniţa cu un ton repede coborît, prin care îi 3a să înţeleagă că pentru ea acest dialog nu are prea multă însemnătate. „Dacă ţi-aş număra toate modele pe cari le-am pomenit. Totul se schimbă mult mai repede decât înainte. In cele din urmă însă nu e vorba decât de mici modificări în croiala mânecilor sau în tonalizarea culorilor.
      Gaston voia să vorbească, pe faţa lui arsă de soare trecu o uşoară roşaţă, o stângace perplexitate îi nelinişti mânile cu cari pipăi mut aerul. Par'că mânile nu ar mai fi făcut parte din întregul stăpânit al trupului său trenat de sport.
      începu din nou să vorbească, şovăind, apoi dintr'odată mai grăbit: „Să presupunem însă că cineva a trecut peste această perioadă a copilăriei, şi că s'a strecurat prin toate pericolele adolescenţei şi prin toate boalele creşterii, că a renunţat la tronul regal din centrul lumii şi s’a înşiruit sub steagul mare al făpturilor create şi nu mai vrea să păstreze pentru sine decât dreptul de a hotărî liber asupra sa şi nu mai vrea alt decât să fie numai el însuşi dătător de măsură în împărăţia sa, care însă nu mai este de pe lumea acasta şi care se’ntinde în adâncime şi nu în afară, mai putem atunci osândi această schimbare aşa cât baţi din palme prin cuvântul de spirit despre o schimbre de modă ?“
      Domniţa a privit tot timpul neclintit la Gaston, i-a urmărit cu încordare gesturile neobişnuit de largi cu care îşi alcătuia oarecum silnic cuvintele, Gaston îşi curmă în sfârşit vorbele şi-şi ridică ochii mândru şi întrebător spre ea, căci tot timpul cât vorbise, privirile sale rătăceau cercetătoare şi nesigure prin aburii serii peste coroana copacilor. Eâ îşi aplecă ochii în care se stinse o mută înveselire. S'ar fi zis că şi ea cumpănea un răspuns, acelaş răspuns, pe care dintr'odată Gaston singur şi l-a dat spunând tare :„ Nu“.
      El se ridică vădit tulburat, traversă de câteva ori pridvorul. Se opri mirat când băgă de seamă că umbrele copacilor se căţărau pe ei. Lumina era mai stinsă pe cer, depărtarea parcului se închegase în siluete de umbre colţuroase şi fin tăiate cu foarfecele, glia se acoperea cu făşii jilave de aburi.
      „Şi nu trebue să renunţăm oare şi Ia dreptul de-a hotărâ liber asupra propiei noastre persoane ?“ întrebă Domniţa cu un glas încet, dar stăruitor.
      „O nu, desigur că nu“, replică Gaston hotărît şi se opri în faţa ei.
      Domniţa ridică mâna şi o lăsă pe urmă din nou să cadă uşor.
      Gaston dete din umeri. După un timp zise timid : „Din punctul acesta de vedere, fireşte, vă’nţeleg Domniţă. Dar să renunţi la comoara cea mai de preţ adusă acasă din luptă, nu". Şi încă odată, ca şi când el însuşi s'ar fi apărat de ceva : „Niciodată**.
      Domniţa vorbea liniştită: „Ei da, în jurul libertăţii se iscă toate certurile şi toate discuţiile. Noi bătrânii o găseam în ascultare evlavioasă de marea lege. Numeşte-o destin ; are multe nume. Uneori în răstimpuri ne îngăduie să umblăm cu frâne mai largi, — căci nici D-ta nu eşti la fiecare pas după discipolul D-tale. Dar mâna destinului e totdeauna aci spre a ne meşteşugi. Toate astea ţi se par slăbiciune. Mersul gândurilor mele nu-ţi spune nimic. Cădeam tot mai adânc, tot mai adânc, până când ne aşternem în mâna care se odihneşte sub toate lucrurile. D-ta te sileşti să te'nalţi, şi pentru una şi pentru alta, se cere îndrăzneala pe care-o preţueşti aşa de mult. Ar trebui să mă înţelegi".
      Gaston îşi înălţă capul: „Cu alte cuvinte să depun armele".
      Domniţa râse : „Nu, păstrează-ţi spada. Avem nevoie de eroi, şi destinului îi trebuiesc rezistenţe. Aşa cum e, e bine".
      Gaston îşi scutură capul.
      Liniştea creştea din umbrele înserării. Jeşea dintre copaci pe livezi, curgea din
                                                                    67
© BCU Cluj
văzduh şi era pretutindeni, în flori şi pe câmpuri şi în miresmele tot mai pătrunzătoare şi mai dulci. O mătase limpede şi întunecată ,bătută cu cuie de argint, se’ntinse peste tot cuprinsul,
      „Pe mâne aşteptăm un oaspe", zise Domniţa ridicându-se : „Pe Sonia, — cred că n’ai văzut-o încă nici odată la noi. Vine numai pentru câteva zile. Vei fi aşa de bun să-i dai lui Şerban mai mult răgaz ?"
      „Fireşte, cu cea mai mare plăcere" răspunse Gaston.
      „Dar instrucţia trebue să meargă fără întrerupere. Sonia e nepoata mea".
      „Nu a fost Şerban în vacanţa de Paşti la moşia părinţilor ei ? Mi-a povestit despre ea".
      „Aşa?" întrebă Domniţa. Părea indiferentă. Dar ochii ei se ridicară repede, severi,
      „Numai foarte puţin", continuă Gaston, „că ar călări foarte bine, că joacă admirabil tenis. Şerban o să fie încântat".
      „Pentru noi toţi Sonia o să fie o veselă schimbare", zise Domniţa, întinzându-i mâna ei mică şi osoasă pe care el o sărută.
      Gaston coborî scările pridvorului în întuneric. Se duse sub copacii înalţi ale căror ramuri de amândouă părţile aleei atârnau până jos pe glie. Sub coperişul de frunze aerul era apăsător. Din curte adia muzica: ţimbal şi vioară. Un foc pâlpâia.
      Gaston se întoarse şi 6 luă în jos spre râu prin reveneala livezilor. Lângă apă era mai răcoare, şi apa curgea neagră printre copaci, înceată şi mută. După câteva clipe trupul său gol lunecă neted în valuri şi pluti pe alvie în jos spre lac. Coridorul de frunze se lărgi, cerul deasupra se deschise, apa sta neclintită, Gaston înotă până la luntre, se urcă în ea, o desprinse, şi cu câteva puternice vâsliri ajunse în mijlocul lacului, unde se ’ntinse pe fundul luntrei şi-şi încrucişă plutind uşor braţele sub cap. De departe se auzia vioara în liniştea grea a nopţii de vară,
                                                * . '
      Locul de tenis se acoperea tot mai mult de umbrele copacilor înalţi. Gaston şi Şerban îl părăsiră după cel din urmă joc. Tânărul rămăsese cu chiu cu vai învingător. Aduna mingile şi le vâra într'o traistă. Gaston îşi luă haina vărgată cu dungi deschis şi întunecat albastre,                          .
      O luară pe poteca îngustă în parc şi-apoi cotiră spre casă, care se înălţa orbitoare înapoia tufişilor şi livezilor. Gaston îşi ducea racheta subt braţ, cu mânile în buzunarele pantalonilor albi de flanelă; păşea încet şi larg, ca de obiceiu. Tânărul îşi purta racheta ca o armă pe umăr, şi râdea. în ochii lui întunecaţi tresăria o ruşinată mândrie.
      „Ai jucat distrat de-a binelea" îi zise el lui Gaston care se oprise să-şi aprinză o ţigaretă, „Altfel cu greu te-aşi fi biruit astăzi",
      „De ce tocmai astăzi" îl întrebă Gaston indiferent. Şerban râse dar nu dădu nici un răspuns,
      O luară pe aleea ce ducea spre casă. Şerban îşi încetini mersul. Şi dintr’odată zise: „Sunt foarte curios ce impresie o să-ţi facă Sonia. Dar D-ta o să taci ca de obi-caiu şi n'o să-mi spui nimic".
      Gaston ascultă, se întoarse încetişor: „Poate ne mai putem plimba încă un sfert de oră prin parc. Ne rămâne timp destul şi de îmbrăcat. Masa începe astăzi mai târziu". Se 'ntoarseră iarăşi pe subt copaci. Sub frunzarele boltite de-alungul râului în tăinuită sălbătăcie, Gaston prinse pe băiat de braţ şi-i zise:
      „Ei povesteşte-mi în sfârşit ce-ai tot voit să-mi spui ziua întreagă",
      Şerban mirat: „Am voit eu să-ţi povestesc ceva? Te 'nşeli!"
      Gaston se uita zâmbind la făptura acestui băieţandru discompus în gesturi; apoi îl
                                                                   68
© BCU Cluj
luă peste picior: „Da, cred că m’am înşelat, îmi pari de altfel atât de liniştit încât fără îndoială nici o taină arzătoare nu se poate bănui în ochii D-tale. Iartă-mă te rog".
      „Dacă începi aşa“, zise Şerban încet, „atunci nu sunt deloc dispus să mă destăinuiesc".
      „Aha“, făcu în chip de constatare Gaston. „Nu vrei nicidecum să vezi în mine un om care ştie să păstreze secretele?"
      Tânărul îşi încreţi fruntea : „Râzi de mine. Dar eu vreau cuvântul D-tale de onoare că n'o să spui nimănui ceeace afli acum dela mine".
      „Spune astea Anicăi dela bucătărie", răspunse Gaston,
      Şerban îşi aplecă capul, „Ai dreptate". Apoi dintr'odată, sacadat: „Ai să vezi pe Sonia în seara asta".
      „Mă bucur, fireşte, că o voi cunoaşte", zise Gaston, umplând liniştea ce se căscase largă şi adâncă,
      „Nu aşa" îl întrerupse Şerban, „Ah, D-ta ştii totul, nu mă lăsa totdeauna pe mine să vorbesc. D-ta ştii totdeauna tot ce gândesc.
      „Continuă numai", zise nemişcat Gaston, „Curaj".                              ,
      „Da, o iubesc", mărturisi Şerban, tare şi repede înroşindu-se.
      Gaston se uita liniştit la el. După un timp băiatul se ruşină de această mărturisire. Ruşinea creştea şi-l zăpăcea. Gaston pentru a-1 abate, răspunse liniştit şi uscat : „Nu mă îndoesc că ea se va arăta vrednică de această dragoste".
      „Nu aşa", strigă violent Şerban, Lăsă braţul preceptorului şi lovi furios cu călcâele în ţărnă.                                                                  .
      Râsul isbucni însfârşit vesel şi neastâmpărat şi din gura lui Şerban. îşi îmbrăţişă vijelios prietenul mai în vârstă şi-l înpinse de pe cărare în stufăriş. Se luptară un timp gâfâind, piept la piept şi Şerban ţipa scurt: „Ah, totdeauna, totdeauna îţi baţi joc de mine“,
      Gaston ridică în cele din urmă pe băiat cu braţele în văzduh şi-l întinse ca legat pe pământ. „Aşa, vrei acum să vorbeşti ? Vorbeşti sau plec ?"
      După alţi câţiva paşi tânărul începu, cu glasul încet şi răguşit de-o lăuntrică emoţie : „Nu ştiu dacă mă înţelegi. Eşti aşa de rece. Nu rece, dar stăpânit. Ştiu că aşa trebuie să fie bărbaţii. Şi eu mă voiu face ca D-ta. Să nu poată oricine citi în sufletul meu ca într'o gazetă, O să-mi dau silinţa, — dar —", El şovăi, căuta cuvintele, se prindea de piept. „Dela Paşti arde un foc aci înlăuntru".
      „Un foc ? îmi place, dar trebuie să fie mistuitor" zise Gaston apăsând uşor pe cuvinte. Din glasul său întunecat dispăruse orice batjocură,
      „Cum îmi mai redobândesc liniştea? scrâşni Şerban. „Mi s’a dus toată liniştea, de atunci şi până astăzi nu mi-am dorit decât un singur lucru: să vie Sonia, să vie să stea la noi sub acelaş acoperiş cu mine, în acelaş aer cu mine; şi-acum că se apropie mi-ar fi mai uşor s'o ştiu iar acolo unde cu ochii mei nu o puteam vedea".
      „Dragul meu", începu Gaston, „tot ce încercăm pentru întâia oară egreu. De vrem ori nu. Cu atât mai mult iubirea! De iubit trebuie să iubim din capul locului sdravăn, sau cel puţin întâia oară bine de tot. Experimente nu încap aici. Bănuim aceasta şi stăm uluiţi".
      Şerban zâmbi. „Dela Paşti mi-e nu ştiu cum... Mă aşteaptă par’câ undeva un drum, ceva încă nevăzut şi neauzit, un lucru pentru care poate nu sunt făcut şi poate nici destul de tare şi pe care nu-1 pot măsura dinainte. întocmai ca la jocul cu bunica pe care totdeauna trebuie să-l pierd. Presimt că voiu fi bătut şi de astădată. Trebuie să ai mult noroc. Şi norocul totdeauna mă părăseşte".
      Gaston nu-1 întrerupse. Căuta cuvintele. Şi când începu să vorbească, o emoţie coloră sunetul liniştit al glasului său, „Nu băiete, nu e tocmai aşa. Eşti în ajunul unei lupte, nu al unui joc de noroc. Acel mare lucru care te aşteaptă undeva, puternic şi
                                                              69
© BCU Cluj
neînţeles, trebuie să-l întâmpini măsurat şi cu puterile strânse. Nu e ca la joc, unde zarul norocului cade într'un fel sau altul ; e ca în luptă unde ataci, loveşti şi te aperi. Trebue să fii încordat ca împletitura fără de meteahnă a unei rachete, încheeturile mânii trebue să fie tari şi flexibile. Trebue să joci cavalereşte dar totdeauna strâns şi voiniceşte, Nu e vorba numai de Sonia, e în joc cea dintâi dragostea a ta, poate singura în viaţa ta, şi poate că o să-ţi aduci aminte de ea totdeauna".
      O luară spre casă încet şi prin vestibilul gol spre camerile lor, Gaston întinse băiatului mâna. Acesta i-o apucă cu putere, apoi zise dintro’dată treaz şi liniştit: „N'o să ai desamăgiri cu mine". Gaston intră zâmbind în camera sa şi deschise larg ferestrele,
      După un sfert de oră eşi iarăşi în haină de seară. Se opri pe cele din urmă trepte, ascultând şi iscodind, Pe-un jilţ în vestibul se vedea o manta albă, prin uşile întredeschise ale camerelor răsuna depe pridvor vorbă şi râs sgomotos, — un aer străin îşi făcuse apariţia ca un duh mulcon în preajmă.
      Trecând prin cameră Gaston păşi înadins mai sgomotos şi se feria să calce pe covoare. înainte de-a apărea în pragul pridvorului tuşi scurt şi fără rost.
      „Ah, ah, domnul Gaston e aici, preceptorul lui Şerban" zise Domniţa fără a-şi ridica ochii de pe gherghef. „Sonia încă nu-1 cunoşti, nu-i aşa ?"
      Gaston făcu doi paşi şi întinse fetei, care-1 privea cercetător mâna. Ea i-o scutură hotărât şi cu putere. Şi în acelaş timp îşi deschise puţin buzele fără de-aşi descleşta însă cele două şiruri de dinţi lucitori, Gaston se aşeză pe un scaun, fără de-a mai aştepta gestul învi-tător al Domniţei. Privirea lui alunecă o clipă peste făptura luminoasă şi sveltă care stătea întinsă în faţa lui în jilţul înpletit. Câtva timp nu vorbiră nici unul. Când Gaston îşi deschise gura pentru a întreba dacă e mult praf pe drumul de ţară (astăzi nu-şi făcuse plimbarea călare), Sonia îl preveni: „Bunico, închipue-ţi, la noi iarăşi nu se mai vorbeşte decât despre scandalul pe care l-ar fi făcut Ionel la Paris. Eu nu cred toate poveştile astea* Dar de când tanti Catia s'a statornicit pentru vacanţă la noi, statul la moşie a devenit insuportabil. Nu zău, o cunoşti şi tu. Sunt fericită că am putut să evadez pentru câteva zile din atmosfera aceea de clevetire şi vorbărie profetică".        ->
      Domniţa nu răspunse. Cu o hotărâre neaşteptată, Sonia privi spre Gaston, la faţa lui ale cărei trăsături armonioase păreau a o supăra Dece încreţia uşor fruntea între sprâcene ?
      Gaston îi simţi privirea dar nu se clinti. îşi trase doar puţintel colţurile gurii în jos. Un sgomot uşor îl făcu să-şi întoarcă dintr'odată capul. în uşă, pe covorul moale, sta Şerban şovăind încă în faţa acestei linişti nemişcate, în aşteptarea unui prilej spre ă-şi face apariţia. Purta o bluză de marinar şi pantaloni lungi, albaştri întunecaţi, mânile şi le ţinea la spate, capul uşor înclinat la o parte într’o sfială cercetătoare.
      Şi iarăşi fără de a-şi ridica ochii, Domniţa zise : „iată şi Şerban, putem merge la masă".
      „Ah Şerban", Sonia sări sprintenă din jilţ. îşi întinseră mânile. Şerban înroşi şi se înclină de mai multe ori, fata îi strânse degetele, i-le scutură violent şi apoi cu veselie de băeţandru îi transmise salutări din partea unchilor şi mătuşilor, din partea verilor şj a verişoarelor, din partea cânilor şi a cailor, „Ei acum să ne vezi, Şerbane! Se începe viaţa. Cai sunt toţi sănătoşi ? Mingi nouă de tenis ai cumpărat ? Astă-vară erau aşa de proaste, ţi-aduci aminte ? Dar atunci erai încă un băiat, un copil, şi Andrei şi cu mine de câte ori voiam să ne scăpăm de tine, te trimetem după nuci. Astăzi umbli în pantaloni lungi! Ia'n uitaţi-vă la el! Pentru mine te-ai îmbrăcat aşa — ce ?
      Domniţa aruncă o privire repede şi neobservată spre Gaston. Ochii lui străluceau râzând.
      „Şerban se ’mbracă după cum găseşte de cuviinţă", hotărî Domniţa, aplecându-se din nou peste gherghef. „El are destul gust şi'n privinţa aceasta nu primeşte sfaturi. De altfel nici tu nu trebuie să fii prea închipuită!"
                           .                  70
© BCU Cluj
      „Nu, nu, n'ai nici un motiv", întări Şerban, trăgându-se deandaratele spre balustrată. Privirea lui sbură neajutorată spre bătrâna Domniţă. „Vezi, eu mi-am adus tocmai pentru tine rochiile cele mai scurte" strigă Sonia netulburată şi se întinse drept, ridicând bra-ţele’n văzduh. Din pantofi i se iviră glesnele înguste şi înalt modelate. Făptura ei sveltă şi încordată păru ţâşnirea unei flăcări, „Vezi: eu ceva mai tânără, tu ceva mai în vârstă, totdeauna buni camarazi". îi surâse cu coada ochiului, îl luă de braţ şi voi să-l tragă spre scările pridvorului.
      „încotro, încotro ?“ întrebă Domniţa ridicându se şi punându-şi lucrul de mână într'un săculeţ brodat, care atârna la spatele jilţului.
      „Oh, da, am uitat că trebuie să mergem la masă", râse Sonia, „voiam să dau o raită pe la grajduri. Călăriţi des ?“                     ,
      „Aproape zilnic, Gaston în fiecare zi", zise Şerban grăbit.
      „Straşnic. Călăreşti bucuros ?“ îl întrebă ea pe Gaston, Şi fără de-ai mai aştepta răspunsul: „Ştiai să călăreşti şi înainte de a veni aici? E foarte curios. Mi am închipuit totdeauna că pe la D-voastră în Elveţia sunt numai munţi şi catâri înceţi şi greoi. Poţi să te ţii bine în şea ?"
      Gaston sta zâmbind în faţa ei, ea-1 examină din creştet până’n călcâie.
      „Joci şi tenis, ştiu, Şerban mi-a vorbit mult şi cu entuziasm, Mi-am făcut însă cu totul altă icoană despre D-ta. Ciudat Te credeam mai mic, dar eşti mai mare decât mine. Joci desigur foarte bucuros lângă reţea? Cu o sută de şiretlicuri, ce? Ei, vom vedea".
      Şi se ’ntoarse pe un picior, luând-o înaintea lui pe uşă. Un vârtej de parfum se ridică învolburat după ea.
      Gaston o urmă şi se uită la făptura ei legănată pe paşi largi ca pe nişte coarde, cu mişcări aproape invizibile din şolduri, Gaston îşi strângea cu dinţii buza de jos. Dar zâmbind şi fără nici o urmă de ciudă tăinuită pe faţa arsă de soare se aşeză în faţa ei la masa rotundă, alb aşternută.
                                                                 *
      „Out" strigă Şerban şi-şi smânci racheta înapoi pentru a lăsa mingea să sboare zbârnâind pe lângă el. Se ridică din poziţia aplecată de mai înainte.
      Glasul Soniei se auzi ţipând din celălalt capăt al locului alb de tenis, peste reţea : „Cum out ?“ Ea şi făcuse doi paşi schimbându-şi poziţia şi sălta în preajmă pe călcâe moi.
      „Da, e clar: a căzut aici". Şerban arătă cu racheta o pată netedă de nisip dincolo de linia spoită alb.
      „Dar eu am văzut tot atât de clar că mingea a fost bună", se îndârji Sonia, „îmi dau perfect seama de mingile mele".
      Tânărul dădu din umeri: „Aşadar patruzeci, cincisprezece".
      „Nu". Sonia se apropiase de reţea sprijinindu-se cu amândouă mânile. „Dragă vere dacă tu spui că mingea mea a fost out, trebuie să ştii ce vorbeşti. îţi dau încă o minge. Şi aşa nu ai o situaţie prea strălucită".
      „Las", zise Şerban. „Treci dincolo, la dreapta!"
      Sonia porni cu paşi înceţi, dar hotărâţi, spre stânga.
      „Nu, mingea a căzut înăuntru. A fost foarte bună", strigă tânărul, „nu înţelegi Sonia ?“
      „Mai înainte ai spus că a fost out, acum spui c'a fost înăuntru. Iată încă o minge. Aşa vreau eu". într'un avânt rotitor se învârtiră braţ şi rachetă; avântul îi înălţa făptura pe vârful picioarelor : mingea repezită din împletitura de coarde surd sunătoare ţâşni tocmai peste reţea şi ricoşă de pe teren în faţa lui Şerban cotind pieziş în jos. Tânărul se prefăcu că nu o poate prinde, „Aşa nu vreau, Şerbane, eşti nesuferit", strigă Sonia, lovind cu piciorul în pământ. „Sau jucăm cum se cuvine sau las jocul în plata Domnului".
                                 .             71
© BCU Cluj
Şi asvârlindu-şi capul înapoi se duse în celălalt colţ, îşi culese cu racheta încă o minge de pe pământ şi-o prinse c'un gest sigur din văzduh
      Soarele de dimineaţă îneca locul de tenis. Nisipul tare şi reţeaua albă străluceau, capetele de metal ale celor doi stâlpi luceau: pe jumătate în umbra marei um'brele-cort, pe jumătate în lumină, ardea haina roşie a Soniei. împrejurul reţelei de sârmă atârnau din copaci frunze verzi, zămoase, neclintite şi obosite în aerul dimineţei.
      Câtva timp nu se mai auzi decât sgomotul rachetelor, alunecarea scrâşnitoare a pantofilor albi pe pământul uscat, pasul repede şi plin de zel a lui Şerban, pasul măsurat şi sigur al Soniei, şi numărarea înceată după fiecare joc. Din când în când se apropiau amândoi în careurile ce se întâlneau la reţea şi tânărul îi întindea mingile ce le adunase cu raheta. Ea luă trei într'o mână, lăsând celelalte să cadă. După ce isprăviseră din nou un joc, Şerban zise indiferent: „Cred că am putea mai bine să ne plimbăm puţin în parc prin umbră. Prea începe să fie cald aici". Ea zâmbi. „Ţi-e prea cald? Nu mai rezişti ? Eu vreau să mai jucăm",
      „Ei, atunci fireşte că mai jucăm". Şerban se aplecă sprinten după mingi.
      „Şi pe urmă — nu ştii că am făgăduit profesorului tău să-l aşteptăm la tenis", întrebă ea uitându-se în văzduh.
      „Gaston încă nu s'a întors11, răspunse Şerban c'o jumătate de gură, gâfâind din greu.
      „Nu e sus în cameră?"
      Şerban răspuns? aproape enervat: „S'a dus călare la gară să aducă poşta; cel puţin aşa mi-a spus la dejun. Mai va pân’o veni, poţi să tot aştepţi! “
      „Eu să-l aştept? Ce-ţi închipui?" Râsul ei încremeni în hohotitoare mândrie. „Ne-a făgăduit că o să ne caute la tenis. Sau n'are obiceiul să-şi ţie cuvântul?"
      Şerban ridică braţul şi mingea sbârnăi. Tot atât de sigur şi scurt arcuită mingea veni înapoi. Mici rotogoluri solare fluturau pe nisip. Cele două făpturi în haine luminoase săltau încolo şi încoace, înapoi, înainte, se aplecau la pământ, se ridicau ca resorturi, întindeau braţele, şi săreau în văzduh pâlpăind ca nişte flăcări peste locul de tenis scăldat în lumină şi dogorit de soare.
      Dintr’odată în mijlocul jocului Sonia îşi aruncă racheta şi se duse în umbra umbrelei.
      „Să mergem în parc" zise ea liniştită, luându-şi haina de un roşu spălăcit de pe bancă, „în cele din urmă, dacă dascălului tău îi convine să ne facă să-l aşteptăm numai de dragul călăritului..."
      Şerban îi ţinu haina. Ea îşi vârî încet braţul într’o mânecă, apoi în cealaltă, ap’e-cându-şi capul. Şerban închise ochii. Căldura soarelui ţâşni ca un val fierbinte din mătasa roşie.
      „Ei, ajută-mi. Nu vezi că gulerul mi s'a îndoit la ceafă ?“ zise Sonia nerăbdătoare şi cu amândouă mânile îşi prinse umerii: „Nu vezi?" Şerban îi atinse tremurând şuviţele de păr de pe ceafa umedă, răcoroasă, dându-le la o parte şi îi îndreptă gulerul. Ea îşi ridică mulţumită capul. In clipa aceasta Şerban, şovăitor, însă cu puternice braţe tinereşti, îi prinse părul şi fruntea, îi aplecă capul la pieptul său. Ea cedă râzând. Dar când Sonia văzu desupra ei ochii lui mari şi plini de spaimă se smânci din încleştare : „Mă plictiseşti» iubite şi tinere verişor".
      „Sonia" suspină el din adânc, ridicându-şi mânile la piept.
      Ea zâmbi, „La Paşti ne-am dat cuvântul să ţinem cu prietenie unul la altul, îţi mai aduci aminte? Ne mai ţinem de cuvântul dat sau nu?
      „Da, îl ţinem", bolborosi el şi în jurul gâtlejului simţi ca o mână ce vrea să-l sugrume. Se depărtă puţin de Sonia, se întoarse, se opri neajutorat privind neclintit în gol peste locul strălucitor de tenis. Simţi un junghiu în ochi. Sonia se aşeză pe bancă
                                                                   72
© BCU Cluj
şi-l observă cu luare aminte. Bătea pământul cu pantoful alb. Tocmai voia să-i spună ceva când Şerban zise tulbure şi fără de glas : „Gaston s'a întors. II aud sus pe scări",
       Sonia se ridică de pe bancă, iscodi, se apropie.
       „Gaston vine călare pe alee în jos, îl auzi?" continuă Şerban în grabă, „vine aici“.
       „Haide în parc repede", şopti Sonia şi-l prinse de braţ.
       Se strecurară prin portiţa de sârmă şi se furişară în umbra copacilor pe poteca îngustă şi apoi intrară prin frunzişul stufos în întunecimea răcoroasă a pădurii.
       Sonia pufni în râs luminos : „Acum poate să ne tot caute". Şerban îşi trase aproape invizibil colţul gurii. Ea-1 scutură de braţ. „Dar de ce mutrele astea ? Nu-ţi face haz farsa ?
       „Ba da" aprobă el, „căci altfel când suntem singuri nu mi se dă nici odată prilejul pentru aşa ceva",
       „Dacă aş fi în locul tău aş găsi asemenea prilejuri. Crezi că eu cu guvernantele mele...?"
       Şerban o întrerupse aspru: „El — e cu totul altceva". Apoi mai încet: „El mi-e mai mult prieten decât dascăl".
       Ea tăcu mirată. Se întinse, îşi înălţă capul şi zise : „Se poartă par'că ar fi un membru al familiei".
       „îl iubim foarte mult", răspunse Şerban, voind parcă să-l apere. Căută cuvintele. „Dar de ce toate discuţiile astea despre el? Tu nu-1 cunoşti încă deloc".
       „Acum se poate întoarce iarăşi călare acasă, când o găsi locul de tenis gol. Infun-de-se în cărţile lui".
       „Tocmai asta n'o s’o facă" zise batjocoritor Şerban.
       „Treaba lui. Ce-mi pasă. Din partea mea..."
       „Se va duce să-şi facă baia".
       Apoi ea tăcu. După câtva timp, când Şerban tocmai se gândea cum i-a prins capul strângându-1 la sine, ea zise scurt şi tare : „Ce-i drept, toate astea îmi plac la el“.
       Şerban tresări uşor. Ridică o piatră şi o svârli în creasta unui copac după o cioară, care dispăru în sbor încet şi greu. Sonia urmă cu privirea sborul pietrei. El se aplecă după alte şi alte pietre şi începu să le asvârle ca din praştie spre felurite ţeluri. Se alătură şi ea la acest joc, şi de câteori îşi îndoia făptura sveltă înapoi şi arunca piatra cu braţul încordat, nu peste cap ci pieziş, pe lângă trup — Şerban se simţea ispitit să o ridice pe braţe şi s'o răpească. Când se întorcea spre el râzând şi chiotind : „Am nimerit !“, el închidea pleoapele şi se apleca pentru altă piatră,
       Dintr'odată ea o luă razna prin stufăriş, el după ea într'un trap impasibil. Verdele închis al crengilor şi trunchiurilor înghiţi culorile ei vii. In arcuri mari îl ispitea în stânga şi în dreapta prin sălbătăcia părăginită, şi se opri dintr'od tă în marginea unui luminaş îngust înclinat spre lac.
       „Să ne aşezăm acum în soare" zise ea şi se aşeză pe jumătate după o tufă de alun, în iarba înaltă. îşi propti braţul stâng în pământ, cu mâna dreaptă răsucea un spic între dinţi, privind în sus la faţa înfierbântată a lui Şerban. „Ei, ce stai la gânduri?" Liniştit se aşeză şi el înapoia ei, cu picioarele lungi întinse.
       „Mai aproape, aici", îi porunci ea, „aşează-ţi picioarele de-acurmezişul ca să-mi razăm capul, am nevoie de pernă!"
       El făcu întocmai. Ea îşi sprijini conciul de genunchii lui, îşi mai potrivi capul în sus şi în jos, până când se gssi în aşternut potrivit şi-apoi închise pleoapele. Şerban îşi propti braţele înapoi în pământ. Şalele îl dureau, mânile începură să-i tremure. înfierbântat îşi împlântă degetele în iarbă scurmând pământul cald şi uscat. Ceafa obosită nu-i mai putea ţine capul. Soarele amiezii îi dogorea creştetul. In umbră sta faţa ei.
       Privirea lui încremenită şi plină de ură tresări speriată. Băgase de seamă că genele
                                                                73
© BCU Cluj
ei fluturau încet şi câ pleoapele ei clipeau uşor întredeschise. Nu-i vedea ochii, dar îi simţea uitătura iscoditoare şi încet ridică şi el capul pentru a se uita peste lac.
      Neted, lucitor şi nemişcat dela un ţărm la altul se ’ntindea Iacul. Dar departe, se zărea o spărtură în oglinda strălucitoare, o brazdă arunca unde liniştite spre stânga şi dreapta şi la capătul brazdei, care înainta, se ridica şi se cufunda un cap şi lucea din când în când un braţ. In arc larg brazda se întinse spre celălalt ţărm. Un om ieşi din apă. Acum sta în livadă, în iarbă până peste glesne. Acum păşea trecând prin luminiş spre umbră. Un cal ridică nările din iarbă sforăind şi întorcându-şi capul spre cel ce se apropia. El se aplecă, ridica un căpăstru ce se ţâra şi vârî oţelul în dinţii roibului. Şi în sfârşit iată-1 sărind pe spatele neted al animalului. Ca o singură umbră o luară la goană cal şi călăreţ, peste livada însorită, bruni amândoi şi înecaţi în lumina orbitoare, strălucind ca arama, pătrunseră prin trunchiurile înalte şi fără de frunze în umbra întunecoasă. Copite răsunară surd din temelii cu muşchiu, crengi uscate se auziră trosnind, pe urmă iarăşi linişte. Neted şi strălucitor se ’ntindea lacul, fierbinte şi uscată livada, grea şi îngustă umbra la marginea ei.
      Sonia îşi aplecă încet genele, Şerban îi simţi capul uşor tremurând între genunchi. Peste crestele copacilor în apus, se ivi în amiaza liniştită un nor rotund, greu, alb, ca de plumb.
      Dogoarea tremurătoare a dupăamiezii pătrundea arzătoare prin uşa întredeschisă în camera unde se făcuse înadins întuneric. Prin deschizăturile tablelor dela ferestre se împlânta lumina îngustă şi ascuţită ca un pumnal în culorile şterse ale covorului.
      „Ei, facem o raită călare, sau nu?" întrebă Sonia, punând paharul cu apă răcită cu ghiaţă, din care a băut, aspru, pe masă.
      Şerban se ridică, greu şi şovăitor, de pe scaun : „Dacă ţii cu tot dinadinsul, — dau ordin să se pună şelele pe cai“. Gaston nu se clinti. Se uita încremenit prin uşă în aerul tremurând al dupăamiezii.
      „Copii, mi-e teamă să nu vină o furtună", ţinu să vestească bătrâna domniţă.
      „Cum credeţi". Sonia dădu din umeri plictisită, Strângea buzele, ochii îi alunecară spre Gaston, O rugăminte şi o furie copilăroasă ardeau în ei. In chip neaşteptat Gaston zise tare, zâmbind :
      „La dreptul vorbind, anevoie poţi să vezi ceva mai frumos decât înălţarea unei furtuni pe şes. Am putea să mergem spre dealurile cu vii; calea e umbroasă şi nu e prea departe",
      „Da, să mergem", jubilă Sonia. „Şerbane, du-te pune şelele pe cai, da?
      Băiatul ieşi încet. Bătrâna domniţă se ridică zorită după el.
      In cameră, linişte, dogoare topită în prag. De departe sgomotul unei uşi trântite,
      „Trebuie să jucăm tot cum ne cânţi? încăpăţânarea D-tale e deadreptul absurdă", zise cu glasul uscat Gaston.
      „Nu-i aşa?" răspunse curtenitoare Sonia, îndreptându-se spre uşă, în lumină. Ea purta o haină de călărit, strânsă, albastră, şi cisme brune deschise. Izbi cu piciorul tabla trasă a ferestrei, deschizând-o. Se răzimă în pervazul uşii şi privi peste pietrişul orbitor din faţa pridvorului.
      Gaston o observa, simţea că Sonia voia să vorbească, auzia par’că şoapta cuvintelor ce voia să-i spună, dar nu prindea încă înţelesul lor nerostit. Cu o încordată aşteptare el i se uită în faţa puţin întoarsă, când ea zise însfârşit cu indiferenţă:
      „Aseară mă îndoiam de arta dumitale de a călări. Dar mi-ai dat o straşnică lecţie. Iartă-mi îndoiala “
      Gaston surâse nesigur. „Cum? Nu înţeleg. Când ai avut prilejul de a mă examina? Ce-a putut să-ţi înlăture îndoielile ? N’ai de unde să ştii",
                                                                   74
© BCU Cluj
       „Ba da1', zise ea încet. Şi după un răstimp, în care lumina părea că tremură şi mai dogoritoare în jurul făpturii ei svelte, ea’şi întoarse capul spre el, zâmbind: „Azi dimineaţă. Ţi-ai luat baia, pe urmă ai călărit prin pădure".
       Gaston închise ochii, îi deschise şi iar îi închise. Vârtejuri roşii creşteau în dogoarea galbenă. Pe urmă trupul lui se redobândi şi fu gata pentru orişice.
       „Mai rămâne tenisul. Aci încă n’ai pierdut jocul cu batjocura d-tale !“ Spunând acestea, el simţi cum cuvintele scăpau de controlul voinţei sale.
       Ea zâmbi batjocoritor. „M’am ferit înadins să joc tenis cu D-ta“.
       „Ţineai prin urmare ca tocmai eu să nu te înving".
       Sonia intră din nou în umbra camerei şi se opri în faţa lui Gaston care o ţintuia cu privirile. „Doreşti să recunosc?"
       El răspunse aspru : „Atunci regreţi că ai pierdut prilejul unei înfrângeri".
       Ea tăcu şi-şi înclină puţin capul. El se strecură pe lângă ea în pridvor. Lumina de-afară era, oricum, mai răcoritoare decât spaţiul înăbuşitor şi întunecat în care sta ea.
       Gaston se duse spre grajduri în aşteptarea lui Şerban care venea cu trei cai înşeiaţi. Roibii erau neliniştiţi şi urmau fără de voie pe cel ce-i trăgea spre pietrişul luminos din faţa casei. Ajungând lângă Şerban, Gaston apucă mâna care ţinea căpestrele şi zise în grabă: „Dă drumul cailor în parc, spune- i că ţi-au scăpat dela iesle. Nu e bine să călărim azi“.
       Şerban îi aruncă o privire încruntată şi trecu pe lângă el trăgând cu mâna încăpăţânată caii nărăvaşi. Din casă răsună tare şi nerăbdător strigătul Soniei: „în sfârşit". Ea lovea peretele cu cravaşa.
       Incălecară tustrei şi porniră pe subt copacii înalţi, pe poartă. Pulbere grea se învolbura pe drumul larg al satului subt copitele cailor, aşezându-se ca nouri pe iarba care tivea drumul, şi peste livezi. Din porumbişti înalte cu foile ascuţite se iveau coperişuri piezişe de pae ; câni căscau leneşi printre copii bruni şi goi. în trap uşor călăreau tustrei laolaltă. Ţăranii -se fereau şi-şi mânau carele cu boi de pe drum, pe câmp zoriţi şi cu îndemnuri urlate vitelor. Sonia da serioasă din cap de câteori era salutată ; Şerban nu ridica ochii din pământul uscat şi prăfos.
       Lângă stâlpul de lemn din faţa crâşmei satului, stăteau doi boi în jug, doi ţărani în umbra îngustă trândăveau subt streşină. Şerban încetini mersul ca’ului spre a lăsa pe ceilalţi doi să treacă înainte. Când Sonia îşi împinteni calul, cravaşa îi alunecă din mână şi-i căzu în pulbere. Gaston îşi înfrână calul, dar Şerban sărise. Calul său se sperie, sărind câţiva paşi înapoi. El întinse Soniei cravaşa şi se întoarse apoi să-şi prindă calul de frâu. Calul se ridică înalt pe două picioare, sărind într’o parte. Copitele răsunară izbindu-se tari de pământul pietros ţ un nor de praf se ridică. După câteva clipe Şerban ieşi din nor iarăşi călare potrivindu-se singur în şea şi scăriţe ; calul îşi asvârli capul înapoi.
       „N'ai putut să stai locului, să fi venit ţărănoii ceia ?“ strigă Sonia. Ea se înroşise şi-i îndemna calul. Gaston sta de-a dreapta ei, dar Şerban rămase de-acum în urma lor, tropăind prin norul de praf. \
       Ei cotiră de pe drumul mare de ţară paste livezile largi în jos spre râul care alcătuind părăiaşe sărace, se scurgea în matca lui largă, seacă şi pietroasă. Ogaşe de care arătau vadul. Năduf apăsător zăcea pe mâlul crăpat şi peste stufărişul ţepos ; caii se cufundau adânc în nisipul cald. în mîjlocul apei se opriră ; setoşi, îşi îndoiră gâturile ca să bea,
       Sonia netezea cu degelele coama calului şi zise dintr'odată fără a se întoarce către Şerban : „în ce priveşte întâmplarea cu cravaşa, trebue să recunosc c'am fost foarte stângace. Tu te-ai arătat ca întotdeauna cavaler şi bine crescut, iubite vere". Şerban tăcea. C'o smâncitură Sonia îşi împinteni calul şi ieşi din apă luând pieptiş ţărmul înalt de
                                           ■    75-
© BCU Cluj
dincolo de pietre şi nisip. Sus peste râu sta cal şi călăreaţă, întunecaţi în faţa unui nor alburiu, nemişcat şi strâns ca un pumn uriaş.
      Se îndreptară mai departe peste livezi ridicate în uşoare valuri, pe urmă pe subt pomi, şi toţi se aplecară pe coama cailor spre a trece pe sub crengile încărcate de rod. Frunzele le biciuiau obrajii şi umerii. Luând-o mai încet pe o cărare boltită, acoperită de frunzare, Şerban îşi coti calul zicând : „Am o însărcinare pentru arendaş. N'o să ţină mult. Dacă sunteţi de acord ne putem întâlni iarăşi la vad. Eu o iau dela casa arendaşului drept în jos şi nu mai trec pe aici“.
      Gaston se uită la Sonia. Răspunsul ei fu prompt: „Ne-am înţeles", Şerban dispăru între viţele înalte de vie.
      De pe creasta dealului cu vii unde se opriră, privirile lor se rotiră peste şesul larg din care râurile scânteiau. Câmpurile se întindeau galbene între gospodării luminoase, şerpuitoarele drumuri de ţară se pierdeau în livezi întunecate, câte un perete alb de casă strălucea şi câte-o fereastră scânteia, iar în depărtare priveliştea se istovea albastră şi aburoasă în uşoara rotunjire a mării! Umbre uriaşe ca de mari plutitoare păsări treceau grele peste ogoarele de aur roşu şi peste livezile verzi spălăcite. Printre nouri de plumb picurau stropi fierbinţi de soare, cu fuioare cereşti se apropia furtuna.
      „D-ta nu iubeşti ţara aceesta“, zise Sonia.
      Gaston tăcea,
      „Eşti străin aici şi o urăşti fiindcă n'o înţelegi" stărui ea.
      „Nu“, răspunse el şovăitor. „Dar simt că în curând va trebui s'o părăsesc, dacă vrea să rămân sănătos".
      Ea râse. „Asta e o simplă închipuire. Pentruca acest văzduh şi acest larg spaţiu să-ţi priască îţi lipseşte numai îndrăsneala. Eşti laş".
      „Se prea poate" replică el scurt.            >
      In liniştea ce se făcu răsunau prelung cornurile pândarilor dela o podgorie la alta. Strigătul întunecat se îneca în văzduhul fierbinte peste colinele cu tufe.
Şi tăcerile între strigăte deveniau tot mai lungi, tot mai grele şi mai apăsătoare.
      „Peste muche", zise Sonia dând pinteni calului. Prin valea ceea o cărare duce în jos spre câmp".
      Gaston o urmă. Ea sta nepăsătoare în şea. Capul ei neacoperit era dat de spate. Nepăsarea aceasta îl aţâţă pe Gaston şi mai mult şi el zise supărat, uitându-se la părul ei înecat de soare şi fluturând în vânt: „Nu înţeleg de ce te porţi aşa cu Şerban. Fiecare cuvânt al D-tale e pentru el o palmă nemeritată. Poate nici nu-ţi dai seama cât de mult îi doare".
      Indiferent, aproape vesel—veni răspunsul: „Încă n'ai făcut pe preceptorul astăzi ?“
      „Nu“, râse el amar, „L'am scutit pe Şerban de lecţia mea pentruca să-ţi ţie de urât şi să se bucure în libertate de vizita D-tale ?
      „Şi lecţia pierdută vrei să mi-o ţii mie?"
      „Nu asta nu", zise Gaston cu un glas de astădată mai moale. „D-ta nu vezi cum îl chinui? Nu mai eşti copil, şi el te iubeşte".
      Sonia se întoarse pe jumătate în şea. „Lecţia D-tale e adorabilă. Crezi D-ta în adevăr că eu trec aşa fără ştire printre toate acestea adorări care mă tămâiază pe toate drumurile?"
      Ea-şi scutură capul şi-şi zori calul. „Ce drepturi îi dă iubirea asupra mea ? Poate el să-mi ceară ceva fiindcă mă iubeşte?"
      Gaston dădu din cap, „Of, ce înţelepciune", continuă ea înveselită. „Unde am ajunge dacă la rândul meu aş ridica pretenţii asupra unui al treilea fiindcă-1 iubesc, iar
                                              76    .
© BCU Cluj
acesta asupra unei a patra persoane, şi-aşa mai departe ? Iubeşti prezentând poliţe ? Straşnică gospodărie! Nu mă pricep în d’al de astea. Şi nici nu vreau să mă pricep".
      Galopară tăcând mai departe pe sub bolţile de frunzare şi-apoi în largul şesului. Umbra unui nor îi întrecu estompând toate culorile,
      „Ceva cloclotitor se petrece peste capetele noastre" zise Gaston zorit. Dar abia ro-rostite, cuvintele acestea îl supărară. îşi strânse buzele. Şoma îşi scutură capul, izbucniră deodată în râs, se priviră.
      „Şi de asta te temi? In adevăr? Ţara, văzduhul, bărăganul, oameni şi o furtună în mijlocul verii, ce e mai frumos ? Ah, şi eu care te luasem drept un voinic cu care poţi călări până la capătul lumii, un voinic care ţi-ar sta alături chiar dacă roibul ar lua-o razna, şi care ar şti să prindă frâul lăsat când eu însămi, traşi şi împinsă de toate bonele, guvernantele şi mătuşele ce mi-au binecuvântat tinereţea, nu mi-aş mai putea da seama unde e dreapta şi unde e stânga. Aşa te-am crezut, dar : — se petrece ceva clocotitor peste capetele noastre". Râdea furioasă. înghiţea lacrimi. „Nu, furtuna ni se descarcă în fulger şi tunet, vom avea numai o lamentabilă ploaie de ţară, şi de asta mi-e groază şi mie. Mă simt deci mai bine acasă. înapoi!“ Izbi flămânzările calului cu cravaşa. Calul zvâcni — svârlind bulgări de pământ în urmă — săgeată peste câmpie. Faţa lui Gaston se umplu de pulbere şi iarbă ridicată. Şi el lăsă calului frâu liber.
      0 luară amândoi spre vadul cu frunzare, pe unde treceau carele peste povârniş. De pe dea’urile cu vii se repezi şi Şerban în galop spre şes. Gaston văzu în grabă în depărtare făptura sveltă a băiatului aplecat pe coama roibului, dispărând după o colină.
      Caii o ţineau goană unul lângă altul. Sforăitul lor şi tropotul surd al copitelor se îndârjia în scârţâitul şoselelor şi în răsunetul zăbalelor.
      „Ţiu pas" strigă Gaston — apucându-i frâul,
      „Lasă-mi calul!" ameninţă Sonia. II lovi peste mână. Roibii căzură în trap.
      „Am să-ţi arăt că ştiu să-l înfrânez!" râse el.
      „Ţi-arăt, ţi-arăt!“ se’nfurie ea. „Numai atâta vrei, să arăţi ce ştii şi ce poţi, şi că nimenea nu te întrece! Lamentabilă ambiţie de preceptor. Dă-mi drumul! Acum e prea târziu. Ai pierdut jocul".
      „Asta-i joc" chioti el. Ii apucă părul despletit şi-i trase capul pe umărul său. Ea se lăsă râzând.
      Cu o smâncitură — caii porniră dintr'odată la goană, cu capetele în lături,
      „Şerban" ţipă Sonia. Mâna ei arătă peste şes.
      „I-a scăpat calul" şuieră Gaston strângând din dinţi. Coti pe ţărm în sus pe lângă stufărişul, după care se adância albia râului.
      Zece salturi de cal mai departe în faţa lui, roibul nebun al lui Şerban sfâşie stufărişul — pulbere şi pietre ţîşniră de sub copite—şi fără stăpân, împroşcând apa râului, o ţinu razna şi dincolo peste câmpie subt norii cari atârnau negrii.
      Gaston sări din şea, aruncă Soniei frâul şi coborî în albie.
      Băiatul zăcea cu braţe largi deschise în pietre. Stropi mari de ploaie începură să cadă ştergând sângele ce isvora din tâmple, de pe fruntea arsă de soare. Ochii lui mari deschişi încremeniră uitându-se la Sonia care — cu trupul aplecat — sta sus în stufăriş între cei doi cai. Când Gaston îngenuchie strigându-1 tare pe nume, ochii lui Şerban nu mai clipeau...
© BCU Cluj
L E       G I E 
        DE      
  I 0 N PILAT   
                      Stă vântul deodată pe iazuri,— şi stelele toamnei. Vâslind din aripe bătrâne ca ziua şi noaptea,
                      Un stol se înşiră de ducă sub zodii; dar nimeni Nu ştie să răstălmăcească azi semnele firii...
                      Şi fumul rămâne albastru pe sate şi frunza Rămâne pe umăr uşor ca o mână uitată,
                      Şi timpul se-adună, cenuşă, în ornicul serii.
                      Aleea cotită te-aduce de unde plecase.
                      Bătrânul găseşte întrânsul flăcăul din vremuri. Păstori au venit dela munte ; proptiţi în toiaguri, întreabă luceafărul care luceşte pe staul.
                      Dulăii cu botul pe labe le stau la picioare Şi turmele lor împietrite, s'au strâns pentru noapte. 0 lampă se-aprinde în casă şi omul deschide Iar cartea, cea sfântă, citeşte iar slovele sfinte. Femeea întinde pe masă o pânză curată Şi frânge iar pâinea şi varsă iar vinul. Copilul Priveşte Icoana, Icoana priveşte copilul.
                      In poartă aşteaptă ologul şi orbul şopteşte:
                      „La cină am stat în Emaus şi astăzi cu Domnul".' Dar nimeni nu vede minunea, n'aude cuvântul...
                      Şi totul rămâne în lume, doar pasărea sboară.
© BCU Cluj
  CARTEA MUNTELUI SFANŢ
                                de
                                 SANDU TUDOR
                                ÎNAINTE-CUVÂNTARE
     .A.ceastă înainte-cuvântare trebue socotită asemenea unei desverigări sonore, unei deschideri spre o smerită zugrăvitură înfăptuită cu înţeles muzical de vorbe. Sâmburele care stă în inima cărţii se poate tâlcui aşa:
     încerc îndrăsneala să duc mai departe la lume, marele descântec auzit în străbunul Munte sfânt al Atonului.
     Descântec? Omul deobşte a moştenit sufletul ucigaşului şi al isgonitului. In el tră-eşte nevoia fermecării, nevoia să uite de greutatea de a se purta pe sine veşnic singur. Aşa lumea a ajuns groaznica şi uriaşa cântare a morţii şi omul veşnicul ei vrăjit. De aci uşurinţa, plăcerea chiar, prin care omul se minte pe sine, cu care se închipue altul decât este, de aci carnavalul măştilor. Nu vedeţi şarpele pământului, tovarăşul verde de la pomul binelui şi răului, urcat ca să vă mulţumească, pe deasupra lumii şi fluerând din cavalul fermecat melodiile celor mai uluitoare vrăji ale lui? Iară fiindcă nici un cântec nu este fără de răspuns, fără ecou, omul ameţit duce mai departe cântecul vrăjirii. Tot pământul şi lumile toate îl repetă şi gândurile lor se zugrăvesc în toate culorile unui nefiresc rai şi fiecare îşi uită de adevărata lui fiinţă. Preschimbăm la faţă totul, sub ameţeala trandafirie a viselor şi dorinţelor şi ne depărtăm dela adevărul vieţii. Năzărirea noastră este singurul înţeles al acestei vieţi sau mai bine zis fluerul fermecat al şarpelui. Adevărul, e socotit drept golul zădarnic din vrana acestui fluer al vrăjirii.
     Cu adevărat printr'un cântec, printr'o încântare, ne-a acoperit ruşinea, întunericul căderii omului, iară printr'un descântec, Marele-Descântec, ni s'a adus mântuirea. Tragedia omului de azi mai mult ca oricând e tragedia vrăjirii şi mai ales a propriei vrăjiri. Omul nu mai ştie ceea ce este cu adevărat.
                        Am auzit, în această răsbatere peste ţara Sf. Agure, la tot pasul melodia Marelui Descântător. Năzuesc să o repet aci într’un depărtat şi smerit ison, ca o datorie a sufletului ce a simţit înfiorarea desvrăjirii şi a trăit o clipită marea vedenie a liberării din urmă-Am călcat cu talpa patruzeci de zile şi nopţi peste tot acest pământ ciudat, cel mai ciudat cu putinţă. Nu se poate înţelege fără de lucrarea unei tainice minuni, cum a putut să se păstreze aci în mijlocul mării egeice, peste atâtea veacuri de grozave sdruncinări
                                79    •                        ’
   /
© BCU Cluj
    ce au dărâmat aşezări şi împărăţii lumeşti fără de număr, nu se poate înţelege fără lucrarea unei tainice minuni, cum a putut dăinui aci în plină lume a civilizaţiei, acest ostrov al primitivismului ascetic aşa de fără de asemănare cu tot ce-1 împresoară.
          De vei urca acolo în acest Munte, să trăeşti zi de zi din hrana minunii lui, din uimire în uimire vei descoperi că aci, datorită aceluiaş secret negrăit, viaţa nu se mistue niciodată în cenuşa zădarnicului desgust, aşa precum se mistue în lumea noastră firească, ci urcă să lumineze cu înflăcărări de psaltire şi liturghie veşnică, până la picioarele de aramă roşie ale unicului Hristos. Iară de vei avea îndelunga răbdare, să te dai biruit pe deplin Mângăetorului, Domnul atotputernic al acestei ţări, inima ta de piatră pâine caldă se va face, şi vei plânge aflând că aci numai dragostea lui D-zeu e socotită lege. 0, darul sfintei şi îndelungatei dragoste, el e tragedia sufletului omenesc aci, lăuntrica şi muta tragedie a luptei cu tine şi cu D-zeu, tragedie în care fiecare simţământ poate fi o groaznică nenorocire, unde fiecare dorinţă poate fi o mare şi neaşteptată întâmplare, în care cel mai mic gând, o pricină de cădere sau de mântuire, în care lacrima e o rouă, un semn neîndoios şi nădăjduit. Fiindcă şi în dragostea de D-zeu ca şi în orice dragoste, nu eşti sigur până nu ai plâns. Inima ta şi buna şi nemărginita inimă a lui D-zeu, pentru a se înţelege deplin, trebuesc să isbucnească la un loc în lacrămi şi suspine ascunse, să treacă prin liturghia lacrămilor în care tăcerea grăeşte cu vorbele cele nespuse. Aşa afli cel mai mare bun cu putinţă în această lume, bucuria atingerii celei vii a Lui. Aşa îl poţi întâlni şi atinge rănile palmelor Lui, pe fiecare potecă de calvar a Muntelui, în fiecare suflet de om de aci. înţelegi că daca pănă azi nu L-ai aflat cu adevărat e numai că nu-L cercetai acolo unde binevoeşte să odihnească : în inimile oamenilor. Aici afli viu bucuria acestui adevăr evanghelic.
        ' Da, nimic nu poate fi mai răsturnător sufleteşte pentru un om al veacului de faţă, decât o călătorie prin întinsele păduri şi pustietăţi ale Muntelui-Sfânt, printre cele două zeci şi una de cetăţi ale marilor mănăstiri împărăteşti şi apoi printre sutele de mici bisericuţe de pe stânci şi din peşteri, dar mai ales printre cei şapte mii de călugări împreună petrecători şi pustnici, care în acelaş timp, în fiecare zi şi din miezul nopţii şi până în mijirea altei zile, stau neclintiţi ca nişte făclii în faţa altarelor, mistuindu-şi în lacrămi de foc, rugăciunea lor pentru lumea întreagă.
          Dar această mărturisire face să răsune în mine un alt strigăt încercat: Ce trist e să te simţi omul îndobitocit al civilizaţiei \ Ce trist să înţelegi că trăim din pângărirea firei dumnezeeşti din noi!
          Sufletele mărunte, sau cele uscate, cele sărăcite şi jefuite pentru totdeauna, pe care sgomotoasele mici iluzii ale vieţii noastre „zilnice1* le îndestulează cu senzualismul lor lipicios, nu pot pricepe cele rostite aci.
          Respectabilele figuri ale zilei, cu apucături şi idei practice, fără nici un vis ceresc şi fără nici o slăbiciune, puternicii clipei care n'au suferit din pricini în afară de interesul sau deşertăciunea trufiei lor, cei ce-şi găsesc grabnic o grasă mulţumire în tot ce poate să le , dea pământul, cum vor putea aceştia înţelege viaţă celor ce s au desbrăcat până şi de ei înşişi, şi în vitejia sufletelor şi în nevoinţele cele de peste fire, cu primejdia de a se pierde, nu au decât năzuinţa unei răsplătiri de peste viaţă ?
          Sau acei domni subţiri ce-şi învârtesc în tidva lor savantă câteva împrumutate gânduri ruginite ale răsvrătitei lor zeităţi Raţiunea, cum vor putea măcar recunoaşte bogăţia sfintei barbarii care de mii de ani trăeşte în această singuratecă ţară de munţi, în luptă nevăzută împotriva „civilizaţiei", fiara cu şapte capete, care a nimicit în noi harul şi duhul rugăciunii prin care ne legam de ceruri, de a făcut din noi numa noroadele triste ale pământului ?
                                                                  80
© BCU Cluj
          De vor deschide scoarţele acestei cărţi unul din astfel de cinstiţi cititori, să le strângă repede înapoi. Fac o cinstită şi netrufaşă mărturisire de la început. Aci nimic nu îmbie poftele domniilor lor.
          Cartea de faţă ne este râvna să fie, pe cât mai credincios, o smerită carte a ceasurilor şi a clipelor de noapte, de amurg şi zori petrecute printre pusnicii în rugăciune, un ceaslov de călătorie, în care pas cu pas să ajungem să se adune toate semnele duhovniceşti pe care le-am văzut şi auzit, în patruzeci de zile şi de nopţi de drum.
          Cartea de faţă ne este drag să fie un ison sufletesc pentru marea prietenie întru Hristos ce trece şi urcă slobodă de vrăjile lumii aceştia spre altarul sfintei schimbări la faţă care e zidit în piscul cel mai de sus ăl muntelui Atonului, să fie ceva din muzica mersului de veacuri al călugărilor şi pusnicilor, aceste suflete mari de copii simpli şi primitivi, urcând la umbra nemărginitei cruci din care peste vremuri atârnă bunul D-zeu spânzurat în patru piroane.
          Insă în nevrednicia ta, omule, când vrei să mărturiseşti un adevăr de trăire, atingi fără să vrei marginile vorbei omeneşti. Numai când voeşti să spui totul încerci marea stângăcie : stângăcia nepotrivirii cuvintelor. Ajungi aşa să pricepi că adevărul care ţi s'a strecurat în inimă şi în minte nu se poate aşeza în cuminţenii de uscat stil gramatical, după ştiute reguli academice. Simţi că-ţi trebue un ajutor din altă parte, care să-ţi dea graiul minunat de simplu a celor dintâi povestitori ai lumei.
        * Cu câtă uşurătate se aşterne însă scrisul când vrei să vorbeşti despre ceva pe care nu-1 cunoşti, pe care îl ştii doar din cărţi, din auzite sau îl născoceşti din năzăririle gândului. De încerci însă să vieţueşti un adevăr, grea e străduinţa mărturisirii şi mai ales să-l furi în mlădierea slovelor. Iţi aminteşti atunci, de ce marii vieţuitori ai pământului şi ai cerului nu au scris decât în sufletul oamenilor. Cu grai viu, precum faptă vie erau ei înşişi, scriau aleşii în amintirea vie a mulţimilor, scriau cum ai scrie pe întinsul nisipului sau pe luciul apelor cu sânge şi cu duh îndurerat.
          Aşa cu toată nevrednicia omenească ne-am socotit să lăsăm pentru mai târziu această scrisoare, fiindcă asemenea înţelepţilor şi sfinţilor să mărturisim în chip viu, nu suntem vrednici, ca astfel să nu piară frumuseţea şi lumina de icoană ce am văzut cu ochii noştri.
          Aşa mintea şi sufletul altora întru acestea să zăbovească şi din auzirea lor să se îndulcească şi întru vedenia lor să nădăjduiască marea desvrăjire.
          Drept aceea nu voi mai face zăbavă lungă cu această deschidere, ci întru bună mărturisire voi începe firul povestirii de faţă, ce se leagă mai mult de fapte şi de gânduri decât de tâlcuirea sau ticluirea frumoasă a slovelor.
          La tot neamul cel îmbrăcat în dreapta credinţă şi la tot omul ce se slujeşte de graiul acesta pământesc,
                                                CARTEA MUNTELUI SFÂNT
          In numele Duhului, Impărtăşitorul de viaţă încep cartea aceasta creştinească.
          Iară de voi grăi cu adevărat vre-un cuvânt de suflet folositor, de la mine nu vine. Adunat-am ce am aflat pe drum mergând. Nu a mea este înţelepciunea. Cu ea Cel Vechi de zile a făcut lumile, din ea trăeşte omenirea Lui, înţelepciunea aceasta ne-a făcut pe fiecare dintre noi, şi ne ţine vii, iară nu noi pe dânsa. Deci din adâncul inimii mă rog întru semnul înţelepciunii Lui, ca fiecăruia să-i se înmulţească darul şi pacea sufletului spre dobândirea vieţei celei fără de sfârşit.
                                                               81
© BCU Cluj
     .                  ÎNTÂIUL CAP LA CARTEA ACEASTA
          Dintr’un obicei vechi, stăm odată cufundat de o zi întreagă în amurgul monoton, de catifea, al unei biblioteci bogate. In privazele marilor ferestre, făpturile de legendă, făurite din cleştarul coloratelor vitrouri prin care lumina cânta umbros, mă străjuiau înalt, cu suliţe şi paloşe străvezii.
          Stăm de ceasuri lungi în tăcere, la sfat ascuns cu trei mari şi grele cărţi de altă dată. Nu le spun numele pentru că le iubesc mult şi tainic. Din vreme în vreme, prin culoarea înflăcărată a războinicilor de cleştar, fâlfăiau în zbor petele negre ale unor aripi de rândunici, care mă întorceau afară, la viaţă, în argintul de clopoţei al ciripitului. Şi iară mă cufundam între scoarţele de lemn şi piele, cu paftale de fier şi rugină, peste feţele îngălbenite, aşternute în slove groase cirilice. încercam să mă împrietenesc deplin cu duhul cel bătrân al cărţilor roase şi obosite parcă de truda atâtor vârste de citit ce răsbătuseră peste ele. Adunam în suflet mireasma înceată şi pătrunzătoare a voroavelor uitate. Mi se topea în gură toată dulceaţa şi tihna graiului nostru arhaic, ca o roadă mieroasă.                            :
          La un răstimp m'am oprit îmbibat aşa de cuget bătrânesc, în primitoarea hodină a largei încăperi, în înoptarea neîntreruptă din ea, sub pecetea de pace a răgazului acela sufletesc. Deodată gândul unui rând de slove, ciugulit întâmplător şi leneş, aproape silabisit, isbucni în mine într’o neaşteptată revărsare de lumină. Şi am prins în licărirea minţii o icoană neînchipuită, înţeles viu, cuvânt nespus, care mă făcu să-mi tresară inima şi să-mi bată cu atâta bucurie, de a trebuit să mi-o opresc speriat cu mâna şi să o strâng ca pe o pasăre nebună. -
          Aşa am avut vedenia intelectuală a Marei Nopţi de aur a Maicii Domnului şi a muntelui cel închinat acestei nopţi, Muntele cel sfânt al ei, cunoscut de obşte cu străvechiul nume Atos.                     .
          Aşa s'a înfiripat în mine grăuntele năzuinţei celei noui, nevoia nebănuită de a cunoaşte această ţară, fără seamăn cu alta şi atât de neaşteptat de suprafirească.
          înfometat de a şti cât mai mult cu putinţă din tot ce privea Muntele sfânt, am cercetat, întrebat şi răscolit multe colburi de rafturi, însemnând şi adunând o arhivă întreagă. Pescuirea mea minunată mă înflăcăra clipă cu clipă. Ceteam cu bătăi de aripi uriaşe, cu atât avânt, cu atâta patimă, încât uneori eram silit să mă opresc cu răsuflarea înecată de căldura năpăditoare a gândurilor. In fiecare zi povesteam prietenilor în prisosul bucuriei mele câte ceva din aflarea de uimire. După câteva luni, lucru neaşteptat, un adevărat semn minunat, pentru nădejdile mele, m’am aflat pus în putinţa satisfăcătoare să pot face chiar o călătorie la locul întrevăzut până atuncia numai prin ochii minţii.
          —   „Frate, bine că te-a învrednicit Sf. Maica Domnului de te-a adus să te bucuri
    singur cu sufletul şi anume cu vederile tale de. minunile grădinei Ei. Spre mântuirea sufletului vine omul aci. N’ajunge niciunul să nimerească calea asta dacă nu-l chiamă îngerul Născătoarei de Dumnezeu."               .
          E ceea ce mai târziu un bătrân sihastru din munte, dintre cei dintâi pe cari i-am întâlnit în călătorie, îmi glăsuia. Iară un altul mi-a adăogat mai tulburător:
          —        „Semn bun, fiule. Bucură-te că ai venit aci fără să vrei, Omorî-vei cu aghiazma Sf. Fecioare, viermele pe care îl poartă în inimă omul lumesc, că vezi, cum spunea însuş diavolul când a vorbit cu Sf. Antonie cel Mare, pe vremea întru care acesta se afla la sihaştrii în pustie: Precum viermele carele hrănindu-se din lemn se sileşte a-1 usca pre acesta şi a-1 face netrebnic să aducă rod încât se aruncă în foc, întru aşa chip se sileşte
                   , 82 ■
© BCU Cluj
şi el, Luceafărul negru, ca să usuce inimile oamenilor să nu rodească faptele lui D-zeu ca să-i arunce după asta în muncirea cea veşnică".
      Şi pustnicul care îmi grăi aşa, om al rugăciunii a toată noaptea, ridică asupra mea, în mişcarea avântului vorbirii, o mână- galbenă, mână de moarte, care cu degetul mare şi osos îmi scria parcă în suflet.
      Adaug că din răstimpul acesta de câteva luni de până la plecare, vedenia de bucurie a Atonului, zi din zi, clipă din clipă, se hrănea, creştea şi se limpezia în mintea mea. Viaţa cu tot restul din afară în care trăim, în care cugetam, trecea ca o umbră de zăbranic peste icoana de aur a Muntelui sfânt, ce stăpânia viu în nămiaza plină a inimii.
      In acest chip, cu o astfel de râvnă şi o astfel de întâmplare, într’o zi în toi de vară, sătul de vârtejul ce cutreera neîntrerupt, dârdâind străzile nebunei metropole care a ajuns Capitala de aci de pe ţărmurile Dâmboviţei, m’am socotit că vremea plecărei e sosită.
      Plecarea aceasta are pentru mine ceva cu totul nebănuit de ciudat. Acum plec nu ca să văd un loc strein, o ţară necunoscută, ci parcă că împrospătez, să întipăresc mai adânc în minte şi în suflet ceea ce am văzut mai de mult. Să pipăi cu ochii mei uimiţi, adevărul pe care îl ştiam în afară de lumea aceasta, într'o icoană. Plec parcă să descopăr Pământul cel nou al inimii, pe care-1 a lasem totuş, dincolo de vreme. Pribegia aceasta mi-e cu totul trebuincioasă. Să trăiesc o zi numa, acolo unde piscurile sufletelor ating cerul, să trag în pieptul meu mirezmele văzduhului de munte din care au trăit cei ce au văzut pe D-zeu.
      Nu-mi sunt după suflet oraşele mari, dar viaţa mi-e osândită lor. Cuptorul vâlvo-rărilor de foc din miezul lui Iulie creşte mereu, mai neaşteptat ca în alţi ani. Gura ţi-e amară şi simţi pe zi ce trece cum ţi se strecoară mai mult, până în sânge, până în gând, otrava fumului şi duhorilor de benzină, asfalt muiat. Inăbuşeşti de văzduhul scăzut în zăpuşeală, de respiraţia prea multă, de prea multă sudoare, de prea multul trup, şi atâta lipsă de suflet. Ameţeşti uluit de perindarea neîntreruptă, de pocnetul şi uruitul motoarelor, de arşiţa orbitoare ţipând resfrântă din albul zidurilor de case, în mii de săgeţi fierbinţi, Calci năuc, inima ţi-e străpunsă, toată cugetarea o agonie. Te doare ţeasta, ţi-a1 purta capul în palme trecând în lungul străzilor ca sfântul Dionisie după ce l-a retezat paloşul.
      De te hotărăşti să te liberezi pentru o vreme, cel puţin, din vâltoarea aceasta de apăsare, de dogoriri de iad, treci în chip ciudat, parcă prin toată tragedia desnădăjduită a osânditului de veci ce ar vrea să sară din smoala lui caldă peste cazanul muncilor. Curse, piedici, ademeniri nebănuite încă, îţi ies înainte la fiecare cotitură să te ispitească în cel mai viclean chip cu putinţă. Nevăzutul duh diavolesc al cetăţei, care te pândeşte cu surâsul pe buze, ţi se dă       cu dărnicie în sute de feţe şi feluri, să te farmece locului,
să te încurce, să te oprească, Trebue să rupi cu      hotărâre cleioasa asta desfăşurare          de
neaşteptate iţe, prilejuri, obiceiuri. Altfel nu te poţi niciodată urni.
      Iată-mă părăsind cu adevărat clădirea asta uriaşe de ciment şi uneltiri, de asfalt şi atâtea trupuri ; marele oraş         al României. Luni opt ceasuri şi    jumătate Iulie       în 22,
din gara de miază noapte a        oraşului, cu cel mai repede tren, am    pornit singur       cu de-
săvârşire, numai cu un geamantan şi multă voe bună. Sunt prieten al călătoriilor singuratice.
      Prin „Beograd" inima şi cetatea de scaun a Ţărilor Iugoslave voi scoborî spre Miază-zi în limanul mărilor Arhipelagului; iară de acolo pe ape în legănarea vreunui caic cu pânze sau vre-un ruginit vas grecesc, pe sub sub peninsula cea mare calcidică, voi ajunge în Muntele cel Sfânt.                                        .
                                                                   *
    ' ¥ *
                                                                  83
© BCU Cluj
       Răsbaţi cale de două zile şi două nopţi cu drumul de fer, din capitala României şi a treia zi în dimineaţă eşti la Tesalonic. O zi şi o noapte alergi în goană întinsă numai ţară românească, cât îi lungul câmpiilor Munteniei şi Olteniei; treci apoi pe lângă Dunăre prin încheetura de cremene aşa de îngustă a Carpatului cu Balcanul, sui printre munţi spre câmpiile Banatului şi răsbaţi hotarul în şesul Tisei. Altă zi şi altă noapte te rostogoleşti cu atâtea zeci de roate, în jos peste fierăria podului Dunărei, la Belgrad, către sud prin ţara muntoasă a vechei Sârbii, apoi Macedonia, numai prin valea strânsă între zidurile de munţi, cu Vardarul, apa cea minunată şi legendară a cântecelor de vitejie sârbeşti, mereu în goană şerpuind pe liniile de oţel până în mare.
       Aşa, în perindarea pe cleştarul geamului, din toată fuga de fier care ne duce în lunguri de pământ, am cunoscut străinele privelişti de munţi şi văi ale Sârbiei şi Macedoniei, arse de focul soarelui, în plină lună a Cuptorului, Meleaguri cu arătări sărace, cu răsleţiri de sate puţine, cuprinde această parte a Regatului Unit al tuturor Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.
       —  Ţară de ţărani săraci şi de haiduci sălbateci.
       Aşa îmi intră în vorbă în graiul lui Voltaire, unicul tovarăş de drum din tot vagonul aproape gol. Era un gras şi ţanţoş german, care voia să-şi dovedească în chip vădit sie-şi şi altora o superioritate, prin stăpânirea cu care mlădia graiul foştilor duşmani de ieri. Trăia de mai mult de zece ani printre oamenii pământului acestuia şi părea că rosturile îi produceau bine. Avea totuş un adevărat suflet de colonist cuceritor, cu un puternic simţ al superiorităţei rassei şi dispreţ deplin pentru cei din a căror sudoare îşi făurea rotunzimea dinarilor de aur. Un adevărat şi demn fiu al acelei „Deutschland iiber alles" de altă dată, în carne şi în oase, rămas după marele naufragiu neatins, netulburat întru nimic.
       In micul compartiment de trei locuri al trenului aproape gol, care alerga la nesfârşit pe alunecuşurile lui de oţel, peste poduri, prin tunele şi gări, aerul de arşiţă înfundat, te fierbe de viu. Tovarăşul meu unic, Germanul, m’a părăsit la o vreme scoborând într'o mică gară în câmp, supărat parcă de muţenia mea. Acum nu mai aud nici un glas de om. In tot trenul parcă sunt numai eu. Totul mă poartă uluitor prin singurătatea asta de fiare sdruncinate, în ţiuitul ritmic de cântec fantezist al roţilor, în răsuflul de fiară al maşinei cu ţignale ce sbărnâie lung în carne vestind scurtele opriri ale înebunitei goane. Trăesc năucit tăcerea groaznică a sgomotului. Alergarea asta de tren mă duce să mă asvârle în mare, să mă svârle la poalele înălţimilor de singurătate şi odihnă ale Muntelui Sfânt. Ceasurile de veghe sbătută mecanic între pernele de catifea verde, îmi trec totul prin sita unui vis rău, cu întretăieri de ceasuri de somn. Totul în afumarea şi mirosul de cărbune lignit şi gudron. Vine apoi neaşteptat de repede, aproape deodată, noaptea. Alerg acum cu vagonul fără lumină. In lumea neagră din privazul geamului se şterg fugar luciri, fanale roşii, scântei, totul zădarnic, fără nici un înţeles. A! Cât chinue pe om lipsa de înţeles. In singurătatea sgomotului acesta de fier care mă îmbracă peste tot, îmi repet ca un îndemn ca să-mi întreţin firul cugetării, ca să nu mă pierd :
       —        Alergarea asta de nebunie mă duce să mă asvârle mai repede, în lumea odihnei, în lumea tihnei, în lumea păcei. Alergarea asta,,..
       Un răstimp, pe o înălţime în umbră îşi arată trupul uriaş un furnal. întâi o căscă-tură roşie de gură de iad, apoi alta şi alta. Trecem printr’o ţară întreagă de cuptoare care rămân în depărtare cu limbi lungi portocalii de pară. Alunec apoi iară în amorţirea întunecimilor, legănat cu aţipeli bolnave, care în loc de odihnă te trec prin ultima istovire până în dimineaţă. La o vrems tresar, mă desmeticesc prin acea veşnică obişnuinţă a deşteptării care ritmează viaţa âşa de uimitor în fiecare fiinţă. In nelămurirea aburie a
                                     '         84               '
© BCU Cluj
revărsatului, caut să-mi ghicesc chipul în sticla unei mici oglinzi. îmi sunt străin mie însumi, un altul. Trecut printr'o totală schimbare la faţă, chipul mi se desprinde în găl-beneală murdară, cu cearcăne de stafie. închid această cercetare cu un surâs amar şi mă trântesc în catifeaua verde cu simţământul omului care şi-a pierdut umbra. Prima privire afară îmi arată că suntem încă între munţi, munţi pleşuvi şi severi. Toată priveliştea se încruntă la mine ca o frunte încreţită, frunte de piatră cenuşie.
       Iată şi punctul de trecere peste un nou hotar, Dediagaciul. Câteva fânturi de şanţuri, câteva ruini, podurile de fier drese în pripă, amintesc de frontul care aci a hotărât soarta marelui măcel al lumii. Se iveşte, ca o bucurie neaşteptată a ochiului, prospeţimea albă a unei clădiri. Intr’un câmp roşcat vama Eladei stă tăiată în linie dorică. Simţi că intr1 într'o altă lume. Prin fereastra deschisă bate vânt căldicel din Miază-zi tocmai de la mare, care mă trezeşte deplin din boala nocturnă a călătoriei.
       Jumătate de ceas încă peste paralele de drum, până în prundişurile nesfârşitelor ape unde mă voi scoborî. Alergăm peste o întinsoare pietroasă, goală şi înfiorătoare. Prin faţa noastră fug peste pustiu câteva sate noui, fără biserici, ciudate. înjghebări în pripă ale refugiaţilor din Asia mică. Casele mărunte ale băjeniţilor, simetric aşezate în câmp de praf, cu ferestrele aprinse de soarele răsărind, se învârtesc în trecere de vedenie. Stigmatele mizeriei şi desnădejdei mânjesc albeaţa lor de var. Apoi iar întinsoarea înfiorătoare, goală, de piatră seacă. Intr'un câmp nemăsurat, lângă o colibă, câteva pluguri autotrac. toare răstoarnă pământul roşu şi uscat. Se zăresc muncitori cu căşci coloniale. Un început de străduitoare orânduire technică a muncii. Se ghiceşte îndârjirea minţii care vrea cu îndărătnicie să-şi biruiască ursita ce o leagă de glie.
       încep să mijească clădirile marelui oraş. Lumea veche îl numia odinioară Therma, nume pe care l-a purtat până la trei sute de ani dinaintea acelei zile de mare cutremur, zile care a făcut istoria lumei să se împartă în două şi vremea să înceapă numărătoare nouă. Cu trei sute de ani înaintea umbrei pe care au scris-o cele trei cruci spânzurători pe măgura Căpăţinei, un rigă, regele acestor pământuri, Filip Machedonul câştigase biruinţă asupra neamului Tesalienilor. In semn al isbânzei, pe care falangele lui cu suliţi lungi o purtase peste câmpul de luptă, a poruncit să se zică cetăţii cu nume nou : Tesalonic, locul unde au fost răpuşi tesalienii, 0 faimă deosebită i-a fost sortită apoi să aibe Tesalo-nicul. Fu între locurile cele dintâi unde s'a născut Biserica lui Hristos. Două epistole ale Bunei Vestiri sunt trimise de Apostol către Tesalonicienii printre care trăise. Martirii au apărat aci credinţa crucii, printre care marele sfânt Dimitrie izvorâtorul de mir, care fu însuşi Voevodul cetăţii şi marele ei ocrotitor. Din noaptea celor mai uitate timpuri acest cuib omenesc fu pururi ca şi azi o inimă populată, întâlnirea tuturor neamurilor din vecinătate şi de peste depărtări de mare. Fu mereu cea mai de seamă cetate din această parte de loc. Iară din veacul al VlI-lea al Evului de mijloc înainte, după Ţarigradul cel mare, cetatea curţilor crăeşti ale împărăţiei Răsăritului, ajunse să stea în al doilea rând de strălucită cinste, vestita cetate a Solunului cum o numesc vechile noastre scrieri şi cronici, Salonicul de azi.
       Fuga noastră de fier se încetineazâ uşor. Auzim trecerea peste acele de macaz. Ne oprim sub coperişurile de fier ale unui peron. Ies de cealaltă parte a gărei, care se află în câmp. Acum alerg într'o veche şi ruginită droşcă, gonită de un om uscat, ars de soare, cu doi fugari arăbeşti, în hamuri înflorite din alămuri şi arnici roşu. Ca prin uimire, oraşul se descoperă larg într'o privelişte care te încântă. Atârnat de nişte înălţimi tot atât de goale şi fioros de sărace ca şi ţara peste care am gonit, stă deasupra limanului mărei spre care se revarsă. Alerg prin hopuri şi praf de drum desfundat, printr’o mahala de margine, în această ruginită amintire cu roate, rămasă din vremurile Turcilor. In pielea
                                                                  85
© BCU Cluj
caprei pe care stă omul cel ars de soare e o mică semilună de aramă. Alerg spre inima oraşului. Un tumult de automobile trece pe lângă caii noştri ţipând obrasnic, să ferim. Un nour de praf, spaima armăsarilor strânşi în ham şi înjurătura printre dinţi a vizitiului meu, îmi desvăluie ura dintre automobil şi vechea droşcă turcească, lupta surdă dintre două lumi.
      încântarea priveliştei se desface mai minunată după ce am pătruns stăzile spre port. De pe povârnişurile înălţimilor de sus de tot, scoboară un amestec oriental de case mici gheboase, jumătate cu balcoane de lemn vopsit, jumătate de piatră, coperite cu ţiglă roşie. Totul se repede colorat, în scări, spre vale, în rânduri neregulate, cu străzi întortochiate, în parte strânse încă de brâul de cremene al zidurilor. Aceiaşi, cetatea de azi, cu meterezele ei înalte ca un chimir uriaş de piatră, a îmbrăcat pe rând toate stilurile neamurilor şi vârstelor cari au stăpânit-o. Odinioară din pălănci de bârne „davă“ tracă, apoi „castru" roman cu valuri şi şanţuri, cetate bizantină cu „chindii" de piatră „castel vene-ţian" cu porţi ridicătoare şi în urmă „raia“ turcească.
      Toată încătuşarea aceasta din ce în ce mai puternică a împiedicat, se vede, multă vreme aşezările paşnice omeneşti să crească şi să se reverse în jurul limanului mării. Azi valul de viaţă a biruit, le-a spart zăgazurile lor de bolovani şi s’a revărsat departe. Peste uriaşa câmpie, de lângă malurile largi, a crescut în neînchipuit contrast, cel mai autentic oraş american în beton armat şi linie curată şi simplă a stilului cel nou.
      Războiul cel mare care a trecut şi pe aci cu năpraznicul lui uragan, e pricina acestei uimitoare minuni. Salonicul un timp fu şi el o uriaşe cazarmă a maşinilor şi oamenilor de război, Intr’una din zilele anului 927 pe când oştile naţiunilor învingătoare îngrămădite aci ţineau încă oraşul sub pumnul de fier, un foc neronian fu pus. Trei sferturi din vechea îngrămădire orientală de uliţe şi case, de mizerie şi pitoresc, s'au mistuit în flăcări. Legenda care sboară din gură în gură şopteşte că armatele prietene, în loc să năbuşească marele pârjol, au stropit din pompe petrol. Focul s'a încins mai mult, a ars multă vreme şi a scrumit totul. Un gând îndrăsneţ a voit astfel să nimicească cuibăreala aceea de murdărie orientală, adunată din atâtea veacurie de robie turcească. S’au nimicit însă şi câteva rare odoare de artă, câteva unice biserici bizantine. Aşa fu biserica cea veche a sfântului Dimitrie isvorâtorul de mir, nimicită aproape în întregime, socotită cea mai frumoasă bazilică a. Răsăritului, loc vestit pentru pelerinajele la mormântul sfântului voevod. Paguba e fără putinţă de răscumpărat vreodată. Aşa în malurile apelor nesfârşite au ars ca printr’o drăcească glumă, vechiul Salonic. Din ruinele negre de cenuşe şi fum, străzi largi şi drepte, ameţitoare clădiri ultra-modern urcară cerului numai în câţiva ani o întreagă metropolă albă. De peste mări şi ţări patrioţii elini, bogătaşi ai Lumii Noui şi Asiei Mici şi-au răsturnat aurul şi într'un avânt minunat întreaga această geometrie modernă a ţâşnit din pământ.
      Cetatea cea bătrână a Tesalonicului moare pe zi ce trece. Ca legendara pasăre de aur, din propria cenuşe viaţa nouă ţâşneşte, cuprinde, dărâmă, urcă spre înălţimea râpilor unde s’a aciuit cu toată vechimea şi vraja ciudată, duhul veacurilor învinse.
      Vin apoi să împlinească înfăţişarea aceasta de contrast câţiva chiparoşi răsleţi, o parte greoaie dintr'un sever arc de triumf roman şi vechile biserici roşii ale bizantinilor . dintre care nu puţine au înălţat câteva veacuri deasupra cetăţii, turlele subţiri şi albe ale minaretelor. Contrastul ar fi şi mai ciudat dacă aceste lumânări ale apostasiei în vârf cu cornul lunii nu ar fi fost dărâmate, de le-au luat locul smeritele cruci. Sus de tot din culme, ca o cunună veghează cum veghia peste vremurile de vitejie ale Ţărigrădenilor, ale Veneţienilor sau ale fiilor lui Alah, o cetăţue de piatră întreagă şi neclintită, arsă şi roasă de soare şi vârste. Sub ea, din care pornesc în jos zidurile celelalte, cu turnuri şi
                                                                  86
© BCU Cluj
crenele şi petece de muşchi şi ruină, «tă încă pitulat, sufletul oriental al cetăţii, în case mici tăcute.
       Jos la ţărmul mării cealaltă lume; înfiripată din fulgerătura unei baghete năsdrăvane se clădeşte neîntrerupt cu o voinţă babelică. Tot oraşul cel nou e un şantier de neînchipuit, cu văzduh de praf, cu văzduh de sgomot. Ziduri vechi care se dărâmă, cărămidă de pe cărămidă, colb de ciment care se' toarnă, fierărie bătută cu ciocanul sau trântită cu larmă, totul sub un soare de văpăi.                         f
       Se desfac apoi ţărmii marelui port, în fundul încăpătorului golf egeic, desfăşurân-du-şi cheiurile nesfârşite de piatră, care nu şi-au păstrat din tot trecutul decât vestitul Turn Alb veneţian, fala cetăţii, pe care il poartă şi pe stemă, şi lângă care sunt îmbulzite o pădurice de caice cu câtarte svelte. Apele apoi, apele cu lâncezeli de smarand unduios, iar drept în faţă, ca o strejuire şi un semn peste hotarul mării, minunăţia antică a Olim-pului înzăpezit, întrezărit albastru sub inel de nour, unde fără voe bănueşti deasupra piscului străveziu mormântul zeităţilor păgâne. Cerul Eladei, ca un clopot infinit de piatră limpede zamfirie, îmbracă depărtările,
               PURGATORIU
                                     DE               ;
                          DRAGOŞ PROTOPOPESCU
                         Odată cum mi-s'a părut că sînt Puţin mai fericit ca ceilalţi,
                         Am luat o lacrimă de pe pământ .     Şi-am asvîrlit-o ’n munţii 'nalţi.
                         Acolo s’a înemerit pe-un vîrf Care cu luna prefăcută ’n talger,
                         O viaţă ’ntreagă chetă a făcut Pentru un picur minunat de rouă,
                         Şi mort pe cerul rece, ca un stîrv,
                         A aşteptat în el, dintru'nceput,
                         Să spargă vulturi nourii în două,
                         Şi adăpaţi la cepul lor de uger,
                         Să-i vină'n cioc cu măruntăi de fulger.
                         Căzu deci, şi, cu toate că stingheră Paraua ochilor, întregul pisc în dinţi cu luna prefăcută ’n disc,
                         S'a scuturat ca’n danţ o baiaderă ;
                         Şi s’a ’nvîrtit atîta pe tipsie,
                         Încît obolul n’a fost unul ci o mie :
                         Căci am uitat să spun Că de atunci un vrac cu ochiul de tăciuni înconjurat de sini pietroşi de Iele îi spală'ntr’una pînă jos cu stele.
© BCU Cluj
C R O N I C I
IDEI, OAMENI & FAPTE
                DEZAXARE $1 CONSTRUCŢIE
                (DISCUŢIE)          ‘
              V    II        ,
- IN problema aşa de gingaşe a Statului, care este în ultimă analiză, moralism, (în sensul cuvântului francez), confesiune şi luarea unei poziţii, rămâne un mic spaţiu pentru cercetătorul care nu vrea, n'are dreptul, nu poate sau încă nu s’a decis. Sub lupa lui apar rând pe rând formele confesiune! şi ale deciziei, căutând să le surprindă technica formaţiei, să evoace patosul lor prin iubire sau ură, în orice caz prin extreme, fiindcă numai în extreme se poate ajunge până la ultima esenţă a lucrurilor. Pentru a gândi atitudinea până în ultimile ei consecinţe, problema Statului fiind legată de cultură şi confesiune, cea mai cuprinzătoare şi mai fecundă atitudine faţă de acest fenomen este cea de „căutător de suflete". Disciplinele juridice, tratate până acum ca discipline independente, sunt readuse în centrul culturii contimporane. Ele nu au decât o valoare funcţională. împotriva direcţiei puriste a dreptului, care reprezintă un hermetism faţă de viaţă şi formele ei se ridică noua direcţie în tratarea fenomenelor ju ridice ca fenomene de cultură şi expresie a reglementării raporturilor dintre individ şi comunitate, dintre individ şi individ. Distincţia fenomenului juridic faţă de alte fenomene de viaţă şi cultură nu poate fi făcută fără a ţine în seamă însăşi aceste fenomene. între cele două domenii este o curgere continuă de fluid. în structura juridicului sunt incluşi fermenţii fenomenului de unde îşi trage substanţa proprie. O explicare şi o înţelegere este posibilă numai ţinând cont de această totalitate.
   Din punct de vedere metodologic, trebue pornit dela premisa, că nu este posibilă o disciplină rodnică în cadrele noţiunei şi problemei Statului prin aplicarea criteriilor naturaliste (de-obiceiu un simplu analogon din ştiinţele anorganice), ci trebuiesc aplicate metode
din ştiinţele spiritului (Geisteswissenschaften), în a căror totalitate intră problema Statului. Această metodă nu poate fi pur juridică — în sensul dualismului kelse-nian —, nici empiric-pozitivistă, în genul lui Duguit. Eroarea construcţiei lui Duguit — fiindcă doctrina sa este tot o construcţie cu tot pozitivismul intenţional excesiv şi nerealizabil — constă în aceia, că deduce dreptul dintr'un. raport de forţe, în intenţie nu ca explicare şi descripţie istorică, ci ca expunere a unui principiu regulativ. De relevat ar fi discrepanţa, cum dintr'o situaţie de fapt şi dintr’un raport de forţe gu-vernaţi-guvernanţi se scot concluziile unui normati-vism. Apoi, cum ar fi posibil ca titlurile de forţă să se transforme brusc în titluri juridice, cum este cazul organelor statale ? Complexitatea fenomenelor disciplinei nu poate fi acoperită de simplismul empirico-na-turalist, după cum purismul juridic neokantian al lui Kelsen (in argumentarea din „Democraţie şi creaţie" a d-lui Ralea, anarhismul statal al constituţionalismului austriac sub forma lui kelseniană joacă un rol însemnat) nn poate cuprinde forţele iraţionale incluse în domeniul său. Instituţiile disciplinei Statului nu sunt agregate mecanice —• acest mod de a gândi poate fi caracterizat newtonism juridic irelevant —, ele fiind mai de grabă unităţi spirituale cu apariţiuni variate în viaţa socială. Acest atomism teoretic aplicat problemei duce la concluzia, că suma unităţilor adiţionate nu poate fi egală — exact ca în ştiinţele matematice — decât cu unităţile, care intră în adiţie, totalitatea lor nedând naştere niciunui factor nou.
    Gândirea naturalisto-pozitivistă consideră fenomenul „Stat" din viaţa popoarelor, sub al cărui unghiu se explică modul de organizare şi integrare, regularea funcţiunilor şi determinarea forţelor sale, sau ca pe o
89

© BCU Cluj
prejudecată, tăgăduindu-i existenta de totalitate şi realitate în viaţa spiritului sau ca pe o tehnică a uzurpatorilor. Dacă ultimul punct de vedere es'e încărcat cu elemente polemice şi de luptă socială (substanţialitatea fenomenului nefiind negată decât temporar) şi luân-du-se în consideraţiune tendinţele-i melioriste, negativismul radical cu fundamente împrumutate din com- , plexul ştiinţelor exacte şi naturale este definitiv şi în punctul de plecare (mai ales) lipsit de îndreptăţire, în concepţia raţională a Statului (dominantă în teoria românească) restrângerea puterilor lui faţă de individ se făcea printr’un artificiu subtil şi ingenios de prove- , nienţă engleză, răspândit pe continent de Montesquieu : împărţirea tripartită a puterilor, balansarea lor pentru limitarea fiecăreia în parte şi totdeodată delimitarea forţelor statale. Puterea executivă, legislativă şi judecătorească formau un triunghiu a cărui bază şi greutate în forma constituţional-parlamentară cădea pe cea legislativă. Deplasarea centrului s’a făcut în urma complexităţii vieţii moderne, a necesităţii introducerii di-viziunei travaliului şi a salvării principiului de autoritate şi decizie în sensul predominanţei executivei. Organizarea puterii legislative nu cuprinde decât indirect şi imperfect conceptul de responsabilitate. Atâta vreme cât conducerea se afla în în mâinile unui grup cu interese unitare şi convergente (grupul burghezo-liberal) defectul originar nu ieşea la iveală. Forţa executivă în funcţie de cea legiutoare primind ordine şi indi.caţiuni omogene putea să-şi împlinească menirea. Când discrepanţele sociale au dus la o reprezentanţă eterogenă puterea executivă a sucombat şi dezorganizarea întregului mecanism a fost fatală.         .
   împărţirea tripartită a puterilor este momentul cel mai caracteristic al constituţionalismului propriu zis. Balansarea forţelor, oroarea predominării unui factor ce ia asuprăşi decizia, amânarea până la nesfârşit a ho-tărîrei, sunt simptome ale unui punct de vedere unde datele esenţiale în problema Statului sunt dilatoriu tratate. Dar vremurile moderne presupun o cât mai întinsă şi precisă ordonare a poziţiei individului faţă de colectivitate. Schimbarea înfăptuită până astăzi se , află în conştiinţa clară a raporturilor din ce în ce mai devotate dintre termenii: individ, ordine juridică şi Stat.
In ideologia românească schimbarea nu e vizibilă suficient. Legăturile sunt învăluite în negură şi o datorie a gândirei mai noui este tocmai definitiva elucidare a acestor chestiuni. Poziţiile mai vechi vor continua să existe, dar ceia ce trebuie să li se răpească este exclusivitatea. Conceptul de Stat în acest sens e formă de viaţă şi procedeu tehnic de organizare a energiilor sub un punct de vedere unitar. Formă de viaţă şi tehnică a vieţii moderne: acest dublu aspect este menit să desfiinţeze conflictul individ-totalitate, comunitate-societate.
   Teza şi antiteza se fuzionează organic în sinteză, dând o cale pe care eul îşi poate jalona destinul lui interior şi unic în corelaţie cu alte forme de viaţă din afară. Nu e nici rob, nici despot, ci cetăţean liber în sânul
unei comunităţi: comunitate bazată pe afinităţi elective, iar nu un agregat mecanic înăbuşitor. Nu se mai gândeşte atomist în noţiuni particulare antagonice, ci universalist în state, reprezentante ale unor popoare cu interese analoge şi dominate de o solidaritate supra-naţională. De la perioada individualului s'a trecut la perioada universalului. Prin această depăşire, în epoca noastră . nu mai pot trăi instituţii şi curente atinse de virusul otrăvitor al atomismului. Atmosfera nu le mai este prielnică. Dinpotrivă instituţiuni şi curente a,căror existenţă se află sub steaua totalismului antiindivi-dual înfloresc şi dau fructe. Apologia Statului însemnează trecerea dela atbmism la universalism statal cu privire planetară, iar nu „neoobşcurantism" (Ralea,
I. Bezdechi) cum s'a interpretat. Antinomia originară stat-individ se rezervă dela sine însuşi prin mersul vremii în sensul absorbţiunii individului în comunitate, elementele constitutive ale eului fiind luate din cons-telaţiuni comunitare. In criza de azi soluţia nu poate fi prezentată decât de o construcţie cu elemente actuale. Criticismul ca şi dogmatismul au fost expresii ale dezaxării.
   Rezumând, avem următoarele : pe planul eticei sociale patosului comunitar (solidaritate degeneraţie, etc.) şi agresivitate împotriva haosului libertar-criticist; pe planul politic,, plecându-se .dela spiritual şi dela criza naţionalului depăşit, intrarea în ritmul vieţii europene moderne prin portalul obiectiv şi tehnic al ideii de Stat: criteriu impersonal, colectiv şi metodă modernă de organizare a creaţiei.
   Pentru un observator perspicace trecerea dela naţionalism (metoda de ieri prin care se organizau exclusiv popoarele) la cultul Statului însemnează trecerea dela particular la general, dela individual, la universal, dela orizont îngust la perspectiva lumii, dela . omogen la . heterogen şi dela stare natural-statică la dinamism creator şi tehnic..
   Formulele de evoluţionism, progres, regres (sive obscurantism) incomode şi inexacte în disciplinele spiritului nu-şi pot găsi aplicare. In aceste domenii sunt exclusiv transformări şi arabescuri pe care duhul popoarelor le parcurge în decursul veacurilor. Sunt diverse tipuri pe care devenirea istorică le însufleţeşte şi le iluminează temporar cu suflul misterios al vieţii pentru a le părăsi şi a-şi căuta realizarea în alte forme. Autarhie, împărţire tripartrită a puterilor, predominarea executivei sau a puterei legislative, integrar e. unitar-autoritativă sau de grup, constituţionalism absolut sau moderat — sunt tipuri variate unde se toarnă conţinutul politic. Prejudecata secolului XIX a descoperit legea celor trei stadii colorând peiorativ începutul şi lilial sfârşitul — monument grotesc de suficienţă, pu-nându-se, astfel, în circulaţie un vocabular factice. In ţesătura aceluiaş vocabular se vorbeşte de nepobscu-rantişmu! misticei .Statului, Obscurantism ? Hotărît, nu. In paginile acestei reviste s'a vorbit nu de multă vreme despre demofilie, în cuvinte mişcătoare.. Nu se poate...
90
© BCU Cluj
observa nicăieri şi la niciunul din reprezentanţii noului curent obscurantismul. Este numai o luptă împotriva unei nefericite direcţii a culturei româneşti, care duce în creaţia de valori la sterilitate şi negaţie, în viaţa interioară la dezagregare şi anarhie, în viaţa politică la iresponsabilitate. Plecarea dela mit (sorelian sau religios) duce la iubirea poporului. De-asupra Statului se află dreptatea şi mai presus de dreptate se află iubirea, fiindcă dacă există un criteriu pe valorificare al unei acţiuni ce tinde la exprimarea unor adevăruri şi simţăminte ale comunităţii, acesta nu poate fi decât al maximului de iubire.
                                                                                 *
    In cercetarea izvoarelor, ideologia veacului XIX din România, liberalismul francez şi romantica germană, formează sursele principale. Spiritul revoluţionar-burghez şi opoziţia conservatoare organizată de Sfânta—Alianţă— reacţionară, religioasă, monarhică şi poliţistă (ultima formă în regimul lui Metternich sau în unele stătuleţe germane).
    înainte de transformarea definitivă a structurei feudal-agrare cu economie naturală a ţărilor europene în societate burghez—capitalistă cu economie de schimb, au avut câteva întâlniri polemice răsunătoare din care s'au alimentat şi curentele analoge din România. In Franţa lupta s’a dat între spiritul clasic şi spiritul nou romantic. In Germania,. din împrejurări specifice care ţin şi de faptul, că marile personalităţi ale clasicismul lui—grupate la Weimar—au trăit în tinereţe experienţa romantică, cum este cazul Goethe şi Schiller, clasicismul lor având o notă de pronunţat universalism humanist, romantica a devenit pur conservatoare, contribuind la deşteptarea sentimentului naţional şi la formaţia Statului naţional. Istoria franceză şi centralismul Regelui Soare pregătise militar şi administrativ Statul modern francez pe baze naţionale, ceiace în Germania va fi menirea intelectualilor şi universităţilor, pe care Prusia prin geniul ei militar şi organizator a definitivat-o. Statul naţional german îşi are originea în romantică— prin luptă zgomotoasă a acoperit temporar influenţa universalismului lui Goethe sau umanismul gen Withelm v. Humbold — şi în prusianismul unificator. După cum se vede ideea romantică a făcut dublu oficiu în istoria statelor europene : de promovare a vremurilor noui în Franţa şi de opoziţie a lor în Germania. Rousseau şi Adam Miiller-Schlegel sunt căpetenii la curente contrarii. Aceasta e o urmare naturală a structurei personalităţii romantice. Antidecizionismul, nostalgia elegiacă şi aspiraţia ridicată la rangul de principiu absolut îi dau elasticitatea de a apăra poziţii variate, de a renunţa la necesitatea deciziei şi a-şi îndeplini destinul de eternă aspiraţie. Caracterul de Janus al romanticei pus în lumină de către Cari Schmitt într'o carte de mare senzaţie şi de polemică din punctul de vedere al doctrinei catolice (Politische Romantik. 1919), care a dat cheia şi a pus ordine în manifestările romantismului îşi
are o verificare exemplară in istoria literară românească şi în apariţiile romantice din ideologia secolului al XlX-lea din România (în deosebi, junimismul).
   Intre protestantism şi romantică sunt relaţii de cauză , la efect. Libera determinare a eului în problemele centrale ale existenţei fără luare în consideraţie a forţelor şi legilor exterioare îşi găseşte ecoul naturul în capriciul, excesivitatea şi cultul egotismului romantic. Problemele ordinei şi înscrierea în colectivitate, conştiinţa de organon şi pasiunea lămuiirei raporturile eului cu realităţile ultime, dozajul subtil al subiectului faţă de obiect ieşeau din sfera preocupărilor romantice. De-aici evadarea spre 1400 sau poziţia de radical negativism niaiorescian. Este eronată opinia despre tradiţionalismul junimist. După cum paşoptismul muntean importa ideologia iluministă franceză, rousseanismul şi tot bagajul marei Revoluţii, tot aşa junimismul — din motive de castă socială—se aproviziona din romantica reacţionară germană. Dovada elocventă o oferă poziţia acestui pseudo-tradiţionalism faţă de ortodoxie. Intre capriciul romantic (ridicat la rangul de dogmă absolută) şi autodoterminarea protestantă (subiectivistă, atomi-zantâ), fiind înrudiri structurale, junimismul romantico-protestant n'a putut primi valorile religioase româneşti şi nici n'a avut înţelegere pentru ele, nici n'a putut măcar să-şi pună problema.
   Benjamin Constantin, Burke (citat aşa de des de Maiorescu, după cum anglomania Lordului Carp coincide cu anglomania unui anumit grup romantic reacţionar german), Schlegel, Adam Miiller—din puncte de vedere variate, romantica europeană a fost preocupată intens de fenomenul politic şi de nouile aşezăminte. Caracterul ei este eminamente dialectic şi capul lui Ianus, surâzător şi încruntat, îi este bluzonul. Dacă a adus contribuţii hotărâtoare şi aproape definitive în arhitectura organicului a fost mai mult din resentiment şi dispută împotriva iluminismului. Caracterul discuţionist al curentului advers era o armă aflată şi în arsenalul său. Ea convenea ocazionalismului originar. întâlnirea pe un stadion construit după norme comune uşura ireductibilitatea poziţiilor şi da posibilitatea duelului. Lupta era necesitate primară, de vreme ce părăsirea 1 existenţialului şi desrădăcinarea din valorile absolute aduce cu sine golul şi atomizarea. Afirmarea şi trăirea în sine ne mai fiind posibile din cauza amalgamării, şi a lipsei de contact cu matricea realului, lupta şi adversitatea—chiar numai pe baze discuţioniste —însufleţeşte aparent, dând suggestia fluidului infernal al existenţialului.
   Paralel cu filosofia politică şi" atitudinea faţă de lume şi viaţă a junimismului avem de înregistrat istoria cugetării naturalisto — pozitiviste în România, ilustrată de cercul lui Gherea, de aripa stângă a liberalismului de dinainte de războiu şi de anumite direcţii fundamentale ale laşului criticist, care prezintă trei complexe înrudite raportate la influenţe variate : boema franceză, marxismul şi inteligenţa rusă. Cabaretul, tribuna şi taverna
91
© BCU Cluj
nihilistă. Din aceste cetăţui au pornit caravanele de aprovizionare ale sufletului românesc şi e remarcabil» că niciuna nu se integrează în peisajul „specifului român" cântat totuşi uneori cu entuziasm de cercurile respective. Avem în fond, de-aface cu creaţiuni simpatice de literaţi exclusivi şi capricioşi. Unul dintre ei, (d-1 Ralea) ajuns în chip firesc pe treptele tribunei, a încercat să justifice cu exemple ilustrissime palidele încercări de amestecuri spirituale, agregatele mecanice unde elementele constitutive sunt lipite cu pap între ele, încrucişările hibride şi monstruase, dovedind o trecătoare incomprehansiune pentru tainele subtile ale creaţiei şi gândirei. Amestecul de marxism cu patos slav, revizionismul lui Eduard Bernstein şi neokantianismul şcoalei dela Marburg, tratate cu stil din tolba iluminismului francez, ceva anglomanie şi sociologism—înainte sau după Durkheim — această pestriţă hală de vechituri nu însemnează gândire autentică. (Durkheim aplicat parţial morfologiei româneşti de d-nii Ralea şi Suchi-anu, nu e Durkheim în tendinţa lui ultimă spre universalism şi totalitate, care îl înrudeşte de Othmar Spann, marele spiritualist şi care face pe Leopold v. Wiese să spue că „ambi autori tind să facă o egalitate din conceptul de Dumnezeu şi conceptul de societate," ci etnologia durkheimiană, fără metafizică şi fără concluziile ultime ale sistemului. Interpretarea lui Durkheim este, încă, în litigiu. Acei dela Iaşi lasă în orice caz în umbră părţi esenţiale şi nu dă chei de cât pentru anticameră, iar nu pentru tot palatul).
Sociologismul ,,V. R." este atomizant şi mecanicist. Sociologia juridică a d-lui Stere pune punctul de greu-
tate nu pe transpersonalism, ci pe drepturile exclusive ale individului. Apologia libertăţilor eului, considerarea indivizilor drept agregate unde adeziunea nu se face interior prin iubire (comunitate), supunere (convingere, şi charisma), ideal (credinţă) este privită teoretic mai mult subt unghiul raporturilor de forţă ducând astfel Ia robinsonism doctrinar şi exaltare egotistă. Distingem două fascicole în sociologia juridică a d-lui Stere. Una este de atitudine şi porneşte din neomarxism fără a duce până la sfârşit concluziile transpersonaliste, bunuri comune ale structurei oricărui stat modern. Transper-sonalismul în problema Statului are identităţi finaliste cu concepţia catolică şi cu oricare concepţie unde problema religioasă sau autoritatea în raport cu Eul este pusă în centrul rezolvării acestei chestiuni. Transper-sonalismul este refuzat în sociologia juridică pe care o discutăm. Deşi porneşte pe un drum şi cu arme unde regalitatea Eului nu se întâlneşte, găsim la mijlocul voiajului rătăcirea pe o cărăruie înflorită. Aici sunt pa-radisurile Eului, trandafirii bravadei, alcoolul anarhiei absolute, splendoarea albastră a libertăţii nemărginite şi voluptatea enigmatică a singurătăţii.
   Modul de rezolvare a dezaxării crescânde — provenită pe de-o parte interior prin prăbuşirea vechilor valori, iar pe de altă parte prin trecerea dela ctitorie la contractualism şi prin schimbarea formelor chans-matice—a fost făcută de junimism în sens de aspiraţie şi nedecizie, de criticism în sensul de tratare dilatorie a deciziei sau de predominare a eului: două exemple ilustre şi două formule infecunde.
                                                                                                                                     PETRE MARCU BALŞ
CRONICA LITERARA
          «CRUCIADA COPIILOR» DE LUCIAN BLAGA
    PRIN ivirea lui Lucian Blaga, poezia românească este definitiv deslegată de blestemul eminescian. Emi-nescu închisese poezia românească în blestemul, pecetluit cu nouă apostile, al desăvârşirei. Stejar cu imensă coroană pe întinsul liricei româneşti, Eminescu rotea umbră deasă, stârpitoare a încercărilor de nouă creştere. Astfel se poate explica şi exodul unor poeţi români în streinătate. Poeţii posteminescieni au fost siliţi, în majoritatea cazurilor, să crească, fie în umbra eminesciană, fie din împrumuturi streine.
   Lucian Blaga este însă poetul care poate sta în ecuaţie cu numele lui'Mihail Eminescu. El a isbutit să se înalţe din proprii rădăcini şi, spărgând coroana rotată a blestemului eminescian, să ajungă să se împărtăşească din slăvile cerului.
   Care să fie secretul biruinţei lui Blaga ? Multiple preocupări, o gândire cu valenţe nesecătuite aliate unui necontenit strigăt metafizic? Cert este că, în faţa profilului eminescian, Lucian Blaga înalţă o figură de o uimitoare echivalenţă.
   Poet de natură lirică, lira preferită a lui Blaga e> totuşi şi nu e un paradox: teatrul.
   Zamolxe, Tulburarea Apelor, Fapta, Daria, Meşterul Manole şi acum proaspătă, Cruciada Copiilor, consi-tuesc un şir neîntrerupt de drame (Zamolxe, numai el, e denumit: mister).
   Ţinând de dialogul platonician, dramele lui Blaga au privirile îndreptate, în acelaş timp, spre tragedia antică şi către misterul creştin.
   Pătrunse de un fior, neavând nimic de a face cu electricitatea şirei spinărei, străpunse de sentimentul durerii metafizice şi neputinţei funciare a omului, sub întinse de o surdă chemare şi de un dor nestăvilit de transcendere, înzestrate cu sobrietatea tragică a expresiei, de un laconism de sfinx care nici odată nu se va da în vileag, teatrul lui Blaga e denumit impropriu, chiar de autor, „dramă". El nu are nimic aface nici cu verbalismul, nici cu acţiunea dramei în sensul ei modern. In Cruciada Copiilor, nimeni nu vorbeşte prea mult. Avalanşele de cuvinte sunt înlocuite printr’o schiţare de gest,
92
© BCU Cluj
o frântură de întrebare sau răspuns. Dialogurile se reduc de multe ori la opuneri de da şi nu. Personagiile lui Blaga au numai ceva de spus dar şi de tăcut. Ele ştiu să vorbească dar să şi rămână mute, Caşi în muzică, în teatrul lui Blaga pauzele contează. Şi e mai mult de cât o pauză; tăcerea la Blaga e un personagiu principal. Persoanele pieselor Iui Lucian Blaga sunt ca un pândar de o rară putere de stăpânire, aşteptând să vadă, să înţeleagă, să pătrundă taina prin care se mişcă.
   Mai mult ca oricând, în Cruciada Copiilor, Lucian Blaga e pisica sprintenă, nervoasă, în supremă tensiune, păzindu-se să comită cea mai imperceptibilă mişcare ţinându-şi răsuflarea, privind stolul de vrăbii—copii,— în care îşi alege victima — Radu», fiul Doamnei,—când şi când prefăcându-şi glasul în vers şi ciripit spre ademenire.
   Cuprinzând teatral ca lirism, însă nu lirism sentimental, ci lirică a gândului în zbatere transcendentală, Blaga se situiază în linia eminesciană; depăşind-o, Blaga înţelege că gândurile sunt mai tari decât vorbele, cuvântul e alceva decât expresia, stafia e mai vie de cât carnea, iar jurământul mai în carne şi în oase de cât oamenii; „jurământul umblă prin cetate."
   Ne-am înşela dacă am crede că în piesa cea nouă a lui Blaga, ca şi în celelalte, personagiile care sunt chemate pe scenă sunt : Ţeodul, călugărul catolic, Doamna Ţării Româneşti; Ghenadie, stareţul. Radu, copii, etc.
   Personagiile sunt de alt ordin; „Lemnul", „Minunea", „Jurământul", „Cântecul", „Lumina", „Ierusalimul", „Fuga" şi „Starea'1. Nu oamenii se bat între ei. Cel mult fiecare se sbate. Insă duelul e încins între Simboluri şi Noţiuni. Personagii nu se poate mai cu trup în teatrul lui Blaga. Jurământul umlbă prin cetate.
   „Toată noaptea—dela uşe la fereastră, dela fereastră la uşe. înainte, înapoi, în cerc, în dungă. Am deschis fereastra: cântecul copiilor. Am închis fereastra : cântecul copiilor. Mi-astup urechile; acelaş cântec, — trist, lung, nepământean,—ca o chemare din somn, ca un drum spre moarte" (Doamna, Actul II).
   Ce vrea cântecul copiilor, ce vrea jurământul, ce vrea Ierusalimul ? Lucian Blaga vâră viermele iscodirii în inima copilaşilor. Fiind curaţi copii, iscoada se va rezolvi?
   Căci, e' incontestabil că, luând ca prilej cruciada copiilor, în gândirea lui Lucian Blaga se aşează cu tărie problema orient—occident—ortodoxie—catolicism.
   Inimii şi minţii, copiilor, ca unui ghioc al curăţiei şi al tainei, Lucian Blaga pune întrebarea crucială a creştinătăţii, iscodind sufletele plăpânde cu iscusinţă de sfinx.—Cu cruzime de sfinx.
   Pentru duelul de veacuri al celor două mari biserici istorice, Lucian Blaga a ales ca platou de intersecţie sufletul copiilor cruciaţi. Bolţile inimilor copilăreşti răsună de încrucişări tăioase de cuvinte şi de luări de atitudini în covârşitoarea întrebare. Săbiile credinţei, bătându-se în cercuri invoalte — „înainte, înapoi, în
cerc, în dungă" — în cămăruţa unui suflet de copil, îi sfârtecă păreţii pitici fără păsare. Faptul istoric, cum ne spunea poetul vorbindu-ne de noua sa dramă, Cruciada Copiilor, e numai fundalul dramei propriu zise. Bieţii copii, cobai pentru experienţele şi îneguroasele probleme ale destinului, Lucian Blaga îi iscodeşte ca atare.
   lntr'o cetate de hotar pe Dunăre în jos se iveşte Teodul, călugăr al Romei. „Umblă cu o icoană din care Isus chiamă cu mâna : lăsaţii copii să vină la mine... umblă pretutindeni, vine, pleacă, iese, se întoarce, când într'un cătun de munte, când în ‘ cetate.., vorbeşte în şapte glasuri.. o 'nvârte şi o întoarce şi la orice are gata răspunsul, parcă ar cânta numai antifouul în strană" Aşa îl descrie Ghenadie stareţul ortodox. Şi, deşi cu duşmănie, stareţul îl descrie pe Teodul drept plin de vrednicie. Teodul e prea vrednic, după părerea stareţului. E prea neobosit. „Catolicii au uitat Ierusalimul de sus pentru Ierusalimul de jos. Au uitat pe Domnul pentru mormântul Domnului. Şi pe urmă au uitat mormântul pentru faptele lumii şi pentru ispitele din toate furtunile şi dela toate răscrucile. Şi păcatul acesta nu se iartă".                               .
   Tot Ghenadie vorbeşte. Se opune acţiunei lui Teodul, care chiamă copii în cruciadă, la Ierusalim.
   E adevărat, Teodul catolicul e plin de sârg, e neobosit, e o flacără vie, e smerit ca porumbelul şi înţelept ca şarpele. E călugăr pătruns din creştet până în tălpi de cele şapte virtuţi teologiale. Cine se poate asemui lui Teodul, care are un vis atât de curat, o nădejde atât de tare. „Visul cavalerilor s'a înecat în sânge şi duhul lor s'a stins sub comori. Copii lumii vor ridica iarăşi visul din pulbere! Numai ei pot să cucerească mormântul pierdut, copii curaţi, luminile vii, sfinţii micuţi şi fără de moarte ! Un mers din minune în minune va fi drumul lor ! Nici o spadă nu se va scoate din teacă, hici un arc nu se va întinde, nici o suliţă nu va răni. Ei vor trece cântând prin fundul mării, ca un alt popor scos din ţara tenebrelor"!
   E sigur că Teodul are o nobilă intenţie şi e pătruns de tot ceace are creştinismul mai frumos, mai eroic.
   Lui se opune Ghenadie, în faţa Doamnei: Antigonă neputincioasă de a lua o hotărâre când e vorba de a păzi copii altora, punând şapte lacăte şi trăgând toate punţile, ca să-şi păzească de chemarea lui Teodul propria odraslă, Radu.
   Cine e Ghenadie ? Desigur, în faţa siluetei macerate de post şi rugă neîntreruptă şi de sacririciu neprecupeţit, a lui Teodul, care se profilează colţuros şi deşirat pe cerul cruciadei, se iveşte plată, rotundă, ghiftuită, mătăhăloasă, legănată, figura stareţului Ghenadie, care, după expresia dispreţuitoare de „în treacăt" a lui Teodul nu se gândeşte decât „numai la ospăţul Crăciunului şi nu la faptele cruci".
   De o parte e Roma organizată, cu călugări, armate, cu un singur trup şi suflet. „Sar zice că cel dintâi călugăr care a pus crucea în mâinile cavalerilor s'a
93
© BCU Cluj
despicat în doua în fiecare biserică prin care a trecut. Şi din unul s'a făcut doi, din doi patru, din oatru opt şi turmă din fiecare".,.Călugării nu trebue se fie oameni. Sunt flacără într'un trup biciuit". Aşa spune Teodul despre sine, trimis al Romei. Şi, când Doamna, auzind aceste cuvinte îi spune: ,.Teodul, eşti îndrăcit!“, acesta nu se sfieşte să replice : „Draci trebue să fie călugării, draci cari cred în Hristos şi nu mai trăesc decât pentru copii lui".
   In faţa acestei acţiuni unitare, pâlpâitoare şi neastâmpărată dragoste de Hristos, stă amorf şi leneş, intr'o superbă apatie orientul ortodox. Neorganizat fără „personalităţi", fără flacără vizibilă, fără pretenţii de a mântui lumea cu umărul. Bizanţul dă din umeri şi, opunându-se formal, nici nu încearcă o contra-acţiune.
In definitiv, Teodul face ce vrea. Satul ortodoxiei e fără câini. Ghenadie stă şi se îngraşă, în propriile-i păcate, care-i privesc propria conştiinţă, însă stă pe poziţiunea moştenită, se încleştează strâns de tradiţie şi de bunul simţ omenesc, şi nu încearcă să se încarce de virtuţi strălucitoare dar eretice.
   Ca să lămurim ce e apusul şi ce e răsăritul cruciadei copiilor, e un proces în care nu se poate spune că apusul nu apare în toată strălucirea lui, iar orientul în toată nepătrunsa-i noapte. Apusul e înfăţişat de iscusitul Lucian Blaga în toată splendoarea, în întregile-i avantagii, iar răsăritul în toate scăderile lui. Si totuş...
   Fiind de ales între splendoarea apusului şi noaptea răsăritului, cine nu va rămâne de partea celui din urmă? Cât de minunat şi de discret ne arată Lucian Blaga în Cruciada Copiilor, frumuseţile Romei şi păcatele Bizanţului. Şi totuşi Ghenadie e al nostru. Ghenadie
CRONICA
                                                                                                  EXPOZIŢIILE
   ULTIMILE două luni au fost bogate, pe tărâmul artelor plastice, în manifestări ale tinerei generaţii de pictori şi sculptori. Talente evidenţiate cu câţiva ani în urmă au justificat cu prisosinţă speranţele ce se puneau atunci în desvoltarea lor viitoare, câţiva pictori dintre cei mai tineri, cunoscuţi din expoziţii colective, au încercat, cu toate piedicile pe care criza actuală le pune în calea celor mai frumoase intenţii, prima lor expoziţie personală, în timp ce alte nume cu desăvârşire ignorate până astăzi reuşiau să iasă din anonimat la cel dintâi contact cu publicul. Asemenea manifestări arată în ce mare măsură generaţia tânără merită simpatica luare aminte a vizitatorilor de, expoziţii, după cum cercetarea atentă a realizărilor parţiale şi considerarea îndrumării generale pe care o urmează tinerii pictori şi sculptori, ne întăresc convingerea în seriozitatea efortului lor. Nu înţelegem prin aceasta ceeace de obiceiu se înţelege : aservirea necondiţionată la formulele tipice ale academiilor sau lăudata cuminţenie
                                                                                                              94
  nu birue Ghenadie nu are nevoe să învingă. Nu e preocupat de aceasta. Aceasta e rostul numai al lui Dumnezeu. Ghenadie îşi rosteşte leturghia, rămâne cu ce a învăţat din bătrâni, e prost, e lucrător leneş, e fără ambiţie şi fără vise, e gol, e opac şi optuz. Lui Ghenadie nu-i pasă dacă are sau nu dreptate şi e departe de ispita sfinţeniei. El ştie că aşa este. Pentru el Ierusalismul este cucerit. Acţiune în această materie nu poate fi decât agitaţie şi stearpă vânzolire.
    In acest timp sufletul copilului se frânge. Încuiat în cămară până ce Doamna se va lăsa convinsă sau va convinge pe Teodul, Radu a descoperit uşile secrete care duc spre nevăzut. Dorul Ierusalimului creşte în inimioara fragedă cum se desvoltă bobocul de crin din mugurul verde. Şi sufletul îmbătat de mireasmă se înalţă iute către cer. Intră, cum spune Ghenadie, închi-zându-i ochii, în adevăratul Ierusalim.
    Acţiunea lui Teodul se frânge. Copiii au pierit în valuri fiindcă minunea nu a vrut să se arate. Degeaba viu, degeaba organizare, degeaba iscusinţă, devotament, sacrificiu.
    Copilul a murit. Ghenadie a învins. Teodul se laudă că e drac care crede în Hristos. Se fălea cu neîndurarea.
    In îndurarea lui, Ghenadie rămâne cel neîndurat.
    Aceasta e ortodoxia : e omenească şi deaceea isbu-teşte să fie neomenească, e dezorganizată şi deaceea e organică, e leneşă şi deaceea supusă lui Hristos. Iar catolicismul voind să pară neomenesc rămâne în omenesc, de mult ce se organizează, nu isbuteşte să se închege, şi agitat fiind se svârle în diabolic. Ispită a lui Dumnezeu, iată ce e Cruciada Copiilor.
                                PAUL STERIAN
  P L A S TIC A
CELOR TINERI
  sub care se ascunde neputinţa. Este vorba dimpotrivă de sinceritatea căutării de sine pe care o presupune orice efort îndreptat spre aflarea expresiei personale, spre delimitarea unui stil de sine stătător.
    La „Cartea Românească" au expus în cursul lunei Ianuarie, picturi: doamna Lucia Demetriade Bălăcescu, sculpturi : doamna Miliţa Pătraşcu, amândouă bine cunoscute şi apreciate de publicul nostru.
    Lucia Demetriade Bălăcescu se îndreaptă spre o fază de maturitate a talentului său. Expresia artei sale a devenit mai ponderată, materia picturală se centralizează cu mai mare uşurinţă într'un sens superior de logică formală şi coloristică. Culoarea capătă acum mai multă stofă, nici un efect nu mai este lăsat pe seama accidentalului. La aceasta Lucia Dem. Bălăcescu a ajuns prin înţelegerea într'adevăr artistică a resurselor de expresivitate picturală pe care le conţine technica pastelului, deslegând cu curaj dintre virtualităţile latente ale acesteia, un întreg registru de rezonanţă joasă,
© BCU Cluj
de caldă comunicativitate omenească şi în acelaş timp de solemnă majestate. Se poate spune că noui moduri expresive au fost creiate într'o materie căreia nu i se recunoşteau până acum atari potenţe. Lucia Dem. Bă-lăcescu mânueşte creioanele colorate cu siguranţă de meşter încercat, reuşind să ne facă suspecte pretenţiile sale de diletantism. Praful colorat este întins pe suprafeţe largi, în strat gros sau subţire, urmând sensul unitar al haşurelor. Cu această materie neînsemnată este făcută curba melodioasă a unui braţ, rotunzimea bustului, moliciunea catifelată a carnaţiei. Aceeaşi ţesătură intră în cutele larg drapate ale rochiilor sau defineşte o atitudine-corporală.
   Portretele pe care le aduce Lucia Dem. Bălăcescu într'un număr considerabil sporit faţă de trecut, trebue considerate cu mai multă dreptate chipuri abstracte ale idealei conformităţi dintre substanţa generoasă a pic-turei şi majestatea ţinutei corporale a modelelor, decât documente de psihologie omenească, aşa cum ne-am putea aştepta. Este evidentă pentru oricine ştie să vadă deosebirea pe care o pune artista între tratarea figurei omeneşti şi tratarea somptuosului aparat vestimentar. Nu este vorba numai de o grijă mai mare sau mai mică în execuţie, ci de o factură diferită pentru fiecare din aceste două regiuni ale unei reprezentări fi» gurale. Chipul omenesc se mai resimte în tratare de vechiul grafism al artistei, sistem de notaţie rapidă şi uşor spirituală. Este drept că în câteva desene de o delicateţe rară, apare pentru întâia oară o preocupare serioasă de anatomie a figurei. Prin mijlocirea câtorva haşure colorate, trase cu tact surprinzător, Lucia Dem. Bălăcescu realizează uneori o plasticitate calmă, apropiată de virtuţile sculptorului. Aceste cuceriri sigure sunt trecute în portretele mari recente, a căror lărgime de galb se cuprinde sub aceeaşi determinare stilistică, cu tratarea logică a culorilor. Densitatea materiei picturale, în sinteza plastică a unui chip bărbătesc, se acordă fără greş cu rezonanţa plină şi sobră a unui roşu aproape pompeian. Acelaş lucru se cuvine spus despre portretul doamnei în albastru.
   Stadiul de astăzi in evoluţia artistică a doamnei Lucia Dem. Bălăcescu, se distinge printr'o căutare mai atentă a caracterului pictural şi omenesc, printr’o mai mare grije de stil. Spontaneitatea uimitoare pe care o manifestă artista îşi află un corectiv în reflexiunea liniştită, în cumpăna introdusă de nevoia unei expre-siuni ponderate. De aici încolo posibilităţi nesfârşite de cultivare se deschid talentului frumos al doamnei Lucia Dem. Bălăcescu. .              .
   în aceeaşi sală, Miliţa Pătraşcu ne-a înfăţişat în câteva bronzuri, terre-cuite şi bucăţi de marmoră, o nouă latură a talentului său, îndreptat de astădată spre circumscrierea unor amănunte caracteristice în raport cu posibilităţile de expresie proprii fiecărui material. Grija pe care o poartă artista pentru degajarea sensului plastic corespunzător feluritelor materiale cons. titue o veche preocupare a sa. Pentru întâia oară,
astăzi, sensul materialului este realizat prin accentureâ detaliilor, ceeace înrâureşte uneori spre disoluţia expresiei unitare. Faza actuală, în desvoltarea artistică a Miliţei Pătraşcu, se caracterizează printr’o căutare analitică adâncită în vederea unei sinteze superioare de sens plastic, în care să se integreze reuşitele parţiale de astăzi. In portrete, preocuparea de amănunt o îndeamnă uneori pe Miliţa Pătraşcu la anumite concesii în sensul formulelor curente. Năzuinţa nobilă a artistei rămâne totuşi până la urmă învingătoare, iar voinţa sa de artă îşi află o expresie puternică în câteva lucrări valoroase, cum este aceea intitulată : «Cap de ţigancă".
   In sala ..Mozart" a expus pentru întâia oară Margareta Slerian. Niciodată, la noi în ţară, un talent tânăr nu a avut o consacrare mai entuziastă. Aceasta este datorită probabil în mare parte impresiei de sinceritate, de necontrafăcut ce se desprinde nemijlocit din ansamblul pânzelor expuse. Margareta Sterian este o convinsă fauve. Primitivismul expresiei sale nu exclude totuşi reversul medaliei: cultura. Credem că nu greşim atribuindii-i artistei oarecare arbitrar în intenţii, cu privire la tratarea frustă a câtorva portrete de copii şi fete din Drăguş. Frăgezimea acelor chipuri este realizată cu mijloace atât de anti-picturale, încât rămânem surprinşi de vecinătatea altor pânze, în cari gravitatea acordurilor joase de culoare, aflându-şi sprijin în rezonanţele unui negru somptuar, ne vorbeşte despre diferenţierea unei vizualităţi picturale, frumos cultivată. Această constatare nu trebue să ii ofere doamnei Sterian, raţiunea unei prea mari încrederi Până la cultivarea matură a însuşirilor sale generoase mai este mult şi orice forţare a evoluţiei o poate arunca în plin academism. Margareta Sterian va ajunge la un stil personal, dacă va şti să înconjure deopotrivă tentaţiile unui meşteşug lipsit de convingere lăuntrică, cât şi excesele unui primitivism necontrolat.
   O, surpriză a fost pentru mulţi şi expoziţia doamnei Micaela Eleutheriade, la „Hasefer". Sensibilitatea rară a acestei artiste nu mai era un secret pentru nimeni din câţi putuseră aprecia în puţinele naturi moarte date la iveală până astăzi, discreţia puţin obişnuită a expresiei, simţul rafinat al armonizărilor de culoare, tactul fără pereche, ce ţinea strânse laolaltă în alcătuirea naturilor moarte, cele mai felurite obiecte, realizând astfel intimitatea unei ambianţe sufleteşti, pline de farmec şi de caldă rezonanţă omenească. Ceeace surprinde astăzi pe cercetătorul expoziţiei dela „Hasefer" este suprafaţa întinsă pe care au reuşit să o fertilizeze însuşirile enumărute mai sus, socotite pe nedrept minore. Reuşita doamnei Micaela Eleutheriade se explică tocmai prin prudenta înţelegere şi cultivare a materiei picturale, in funcţie de expresia unei sensibilităţi artistice neobişnuit de diferenţiate. Din folosirea albului şi a fondurilor de rezonanţă neutră în raport cu un arabesc de culoare, fără încetare înoit de imaginaţia picturală a artistei, aceasta realizează întreguri picturale de o uimitoare coeziune, sprijinită pe unitatea nedesminţită
1
■■
I
95
© BCU Cluj
a unui sentiment apropiat. Cele mai preţioase invenţii de coloare, cel mai luminos albastru, verde, galben sau roşu cunosc în alierea lor cu acordurile cromatice joase treceri melodioase, a căror subtilitate trebue aflată iarăşi în frumoasa cultivare a sensibilităţii plastice, de care dă dovadă artista. Cu aceleaşi calităţi, Micaela Eleutheriade, pătrunde în peisagiul românesc, justificând astfel prin varierea motivelor, o mai mare încredere în posibilităţile de extindere în suprafaţă a talentului său şi de adâncire a expresiei decât îi acordă îndeobşte vizitatorul sceptic al expoziţiei. Astăzi se ştie îndeajuns că Micaela Elutheriade este capabilă şi de altceva de cât de infinite variaţiuni pe o temă de Braque.
   Ca o contraponderare la atâtea aspecte de artă fe-menină, sculptorul german R. E. Boege, stabilit de câţiva ani în Bucureşti, ne oferă exemplul întăritor al energiei care stăpâneşte materia şi dispune de ea. Elev al lui Rudolf Belling şi Arhipenko, sculptorul R. E. Boege se arată convins de geometrismul formelor tipice, la care se reducea pentru aceia orice subiect. Linia mare îşi are cuvânt hotărâtor în lucrările sale, dintre care unele par definiţia unui sistem de forţe
         '                     MARIUS
    FIECARE expoziţie nouă a lui Marius Bunescu, ne aduce revelaţia unei adânciri în expresia artistică a pictorului şi uneori înfăţişază cercetătorilor, o latură necunoscută a talentului său. Este tocmai cazul ultimei sale expoziţii, care evidenţiază în nenumărate exemple cucerirea unui întreg domeniu de expresivitate artistică, venind să îmbogăţească stilul pictorului şi să-i crească eficacitatea. Spre deosebire de ceeace se întâmplă în cazul altora, împlinirea artistică a lui Bunescu, oricât de înaltă, nu este niciodată socotită de el un capăt de drum. Pictorul nostru nu beneficiază (cum scrie undeva Gide) de primul elan. Elanul său este continuu, orientat numai spre obiecte şi scopuri deosebite. In aceasta stă garanţia autenticităţii omeneşti a graiului său. Din aceeaşi mlădiere nespusă reese deasemenea acordul plin dintre conţinutul de umanitate al artei sale şi expresia picturală, contopirea lor la temperatura înaltă a emoţiei.
   Cu expoziţia de anul acesta, Bunescu face un pas mare înainte. Drumul la Veneţia, plin de pericole pentru orice pictor cinstit, a însemnat în cazul lui Bunescu nu numai o îngenunchere a ispitelor amabile, pe care e propune motivul. Dar, mai ales, caracterizat prin latura sa pozitivă, un înbold din afară spre împrospătarea vizualităţii. Este mai corect să spunem că această ocaziune nu i-a fost oferită lui Bunescu, ci dinpotrivă a fost căutată de el. Pictorul a înţeles necesitatea pentru însuşirile de frăgezime ale sensibilităţii sale picturale, de a fi necontenit interesate de noi aspecte ale vieţii. Peisagiul veneţian îşi păstrează prin prisma viziunii lui Bunescu, caracterul său istoric şi pitoresc. Cu toate acestea, o altă Veneţie decât cele cunoscute, ne este înfăţişată privirii, Bunescu a ştiut să vadă cu ochi pro-
în activitate, fără ca nimic să depăşească economia raporturilor care le guvernează, iar altele capătă o expresie de nestrămutată linişte din şlefuirea maximă a suprafeţelor plastice. Ceeace impresionează în arta lui Boege este sentimentul necesităţii de unde pare să-şi fi luat naştere orice raport cuprins in lucrările sale. Suprafeţele sunt înstrunite cât mai mult, pentru ca pe o cuprindere mică să activeze o energie cât mai intensivă, formele ne apar nu numai construite, ci însăşi limita forţelor care construesc. Ne-am putea aştepta ca actualitatea acestor forţe să atragă contopirea formelor în intimitatea mişcării. In cazul lui Boege, lucrul se petrece altfel: un gând abstract le păstrează în izolarea tipurilor geometrice pure. Sculptorul Boege este şi un portretist de rassă. Portretele lui Barbu Ştîrbeiu, Bachmann şi Avram, pot servi oricând de exemplu pentru ceea ce poate realiza o convingere de artă nestrămutată, oricât de mult atitudinea artistului ar fi inovatoare, când sinceritatea nu poate fi pusă la îndoială şi când forţa sa de creaţie este în măsură să îndreptăţească orice îndrăsneală.
BUNESCU
  prii, degajat de superstiţiile culturei, ale acestei culturi alexandrine, care se cuvine cu mai multă dreptate a fi numită diletantism. Intr'un alt înţeles, Marius Bunescu, acest incoruptibil instinctual al artei, este totuşi unul din cei mai cultivaţi pictori români. Cultura în înţelesul acesta apare ca un fapt al personalităţii omeneşti şi nicidecum ca rezultat al unui efort îndreptat spre acumulare numerică de falşe bogăţii spirituale. Cât de departe suntem de Veneţia focurilor de artificii, de parada flamurilor colorate, de „poezia" aspectelor veneţi-ene ! Bunescu dispreţueşte eleganţa şi „cultura". Bunescu este numai pictor.
    Veneţia i-a oferit pictorului nostru, noui teme eolo-ristice, mai mult decât atât, i-a dat confirmarea unui sens inedit al culoarei. Până în ultimul timp, pictura lui Bunescu primea accental dela atmosfera omenească, în care erau învăluite pânzele sale. Colorile se dife-renţiau în nuanţe de sensibilitate, în timp ce griurile introduceau oarecare ceaţă în ambianţa umedă. Astăzi în lucrările lui Bunescu vorbeşte aceiaşi frăgezime, dar argumentul coloristic şi-a căpătat o independenţă accentuată faţă de înrâuririle atmosferice, reuşind să formeze acordul fundamental pe care se clădeşte prestigiul unui peisagiu. Trebuie urmărită întreaga serie de peisagii veneţiene, pentru a căpăta conştiinţa miracolului săvârşit: cum un roşu sonorizat, un alb fraged şi un verde glauc pot compune dela sine intreguri picturale, numai prin eficacitatea convingerei coloristice a pictorului !
    Este nimerit să se vorbească de o architectură a culorei şi de o structură a culorei, cu privire la ultimul stadiu din evoluţia piclurei lui Bunescu. Cea dintâiu
© BCU Cluj
impune o expresie statică întregului pictural din raportarea reciprocă a câtorva planuri principale de culoare, cealaltă exprimă în diferenţierea pe suprafeţe minime a pastei colorate, o anumită dinamică picturală, ca activitatea finală a ţesutului cromatic. Niciodată nu se va putea sublinia îndeajuns siguranţa nestânjenită cu care pictorul ştie să pună în relaţiune cu programul coloristic al unei pânze, exprimat în raporturi mari, jocul, teşit pe faţete multiple, al reflexelor transparente de culoare. Bogăţia paletei şi strălucirea ei depăşesc în cazul acesta imediaţia unei funcţiuni de expresivitate omenească, reuşind să cristalizeze potrivit liniile de forţă ale unor legi proprii. Aflăm detalii de culoare, ce se cuvin socotite bijuterii de preţ şi care păstrează în raport cu căldura acordului omenesc ce stă la baza picturii lui Bunescu, o valoare de pură semnificaţie şi de oglindire luminoasă. Această obiectivitate în expresie este o cucerire neaşteptată pentru arta lui Bunescu şi duce în aceiaşi măsură la înobilarea lirismului său cât şi la fundarea lui în obiect. Este tocmai ceeace îi asigură de acum înainte pictorului o cuprindere mai largă şi mai temeinică a realităţii, înlesnind desfacerea aspectelor acesteia, în reprezentarea sa artistică.
  Bunescu este dintre cei puţini. Bunescu este un creator. Aceasta se înţelegea până astăzi în sensul creerei de ambianţă sufletească. Peisagiile pictorului, liric pur, se cereau socotite stării de suflet trecute luminos în privelişte. Cele din ultimul timp subliniază o tensiune mai accentuată în atitudinea creatoare a ar-
DRAMA ŞI
                                                                                                       T A B L
  FĂRĂ îngăduinţă de vreme şi fără dăruire de repertorii, o întârziere asupra unei drame, nu este îngăduită.
In schimbarea repede a afişelor, la toate teatrele, schimbare ce ţine mai mult de sleirea publicului decât de urmărirea unei linii artistice de realizat, abia de mai poţi distruge ca pe un mare evenimnt. „E aşa cum vi sc pare", de pildă, a lui L. Pirandello, la Teatrul Naţional.
  E o luptă între nebuni, din care numai unul este, sau nu e niciunul, fiind toţi, şi cei aşezaţi şi normali din restul distribuţiei, şi cei din stal, cari alcătuesc publicul, dacă ar fi să credem pe resoneurul piesei.
  In bună dialectică pirandelliană, lămurită mai mult ca în orice altă lucrare a marelui scriitor italian, acţiunea oscilează larg, de la un punct de vedere la celălalt — de la acela al ginerelui, la acel al soacrei sile, ei sunt cei doi nebuni, având această putere dăruită de autor, să ia cu ea, în această unduire largă, întregul public.
  In vecinătatea unui apartament burghez, frământat de mari curiozităţi, ca în provincie, un funcţionar corect, locueşte la mansardă cu soţia sa, pe mama acesteia ţinând-o jos, într'o pivniţă aproape, de unde
tistului, îndemnat acum spre transpunerea motivelor din natură în armonii de culoare autonome. Bunescu îşi compune culoarea (după cum ne mărturisia el însuşi), o construeşte în raporturi înlănţuite cu necesitate, potrivit unei logice stringente, care se suprapune realităţii perceptibile şi îi impune o precisă orientare spre sensuri inedite de viaţă, făcute valabile prin simpla alegere a pictorului. Acest arbitrar din partea artistului nu atrage după sine, ca în nenumărate alte exemple la îndemâna oricui, o epuizare a substanţei omeneşti ci constituie dimpotrivă condiţia exterioară a creşterei sale în adâncimea expresiei. Mai . mult de cât atât, socotim că obiectivitatea din ultimul timp în expresia artei lui Bunescu nu poate fi atribuită unor intenţii pur formale, construcţia culorei evidentă în peisagiile vene-ţiene impunându-se nemijlocit şi intuitiv privitorului ca o construcţie de sensibilitate. De aceea chiar arhitectura cea mai bine caracterizată apare în pânzele lui Bunescu sprijinită nu pe schelăria formei, ci pe constanta unui sentiment latent de viaţă, pulsând acolo cu o uimitoare siguranţă de sine, pe tot cuprinsul culoarei. Este vorba de o vitalitate rară exprimată când în accente de forţă, când în modulări de gingăşie. Astfel a reuşit Bunescu să dea graiu în materia cea mai despovărată, unui univers de simţire şi să atribue o infinitate de moduri expresive, grupărilor de culoare oricât de neînsemnate. Materia ajunge .în felul acesta calitate, expresie pură, semnificaţie pe planul spiritului.
                                                                                                                  AUREL D. BROŞTEANU
                                                                                                 TE A T R U
   E T E
biata bătrână corespunde cu fiica ei prin semne. In mod firesc toţi locatarii sunt intrigaţi până ce fiecare din cele două personagii — mama şi soţul — fiinţei enigmatice de sus explică altfel adevărul său, contrazicând cu totul pe al celuilalt fireşte.
   Piesa nu e alceva decât lupta dintre aceste mărturii, în spatele cărora se ascunde un adevăr sau o minciună insesizabile, de vreme ce până la sfârşit nu ni se pune nimic la îndemână, de către Pirandello, pentru a putea lămuri taina.
   E comedia relativităţii cunoaşterii, a subiectivismului anarhic şi incongruent cu privire la contactul cu lumea din afară, e contrazicerea nesfârşită, e cercul viţios, în care se răsucesc premize ce nu se întretaie niciodată, şi niciodată nu se pot soluţiona.
   Impresia pe care o lasă „E aşa cum vi se pare“ e aceea a unui joc încurcat şi enervant, a unui rebus de deslegat, deslegarea pe care o dă izvorând mai puţin dţn obiectul direct cu care luăm contact pe calea realizării — spectactolul însuşi la care asistăm — cât din o cale interpretativă şi personală, făurită după mijloacele şi capacitatea fiecărui spectator, trecând la o egală distanţă de piesă şi emoţia ei, şi de încânta-
© BCU Cluj
rea noastră personală, în aplicarea întregei noastre inteligenţe, într’o minuţioasă construcţie intelectuală. De altfel această metodă de a gusta şi înţelege se aplică socot, faţă de opera întreagă de dramă, a scriitorului sicilian.                         .
   Ceeace este cu totul remarcabil în „E aşa cum vi se pare“, este tehnica. Isbândirea transcrierii dramatice a acestei idei abstracte. Izbândirea mai deplină aci ca în orice altă piesă pirandelliană, se datoreşte unei vechi tradiţii de teatru. înflorirea subţire a interesului scenic, pe un material greu de prins şi de drămuit, e o virtuozitate la care nu se poate ajunge decât având un trecut al genului. Căci ce este altceva această „E aşa cum vi se pare" decât o genială comedie dell'arte, ca tehnică şi mijloace, proectată pe un înalt plan intelectual ? Aci stă de altfel şi taina şi farmecul lui Pirandello, în îmbinarea aceasta fericită a două elemente, ce se contopesc într’un acelaş cuprins, din două zone de civilizaţie şi de structură sufletească deosebite: materialul greu, fără contur precis, sângerat, frământat şi tragic al nordului, turnat în tiparele sprintene şi aerate, netede şi puţin sumare, scheletice, ale sudului.
   Interpretarea de la noi, se apropie mai mult de aceea pe care germanii obicinuesc să o dea lui Pirandello, subliniindu-se o categorie cu totul îndrăgită de teatrul dela Berlin şi Viena, şi anume : grotescul. Interpretările ţărilor latine, Franţa şi Italia, nu ating această categorie intermediară afecţionând mai mult categoriile de bază, albul şi negrul, tragicul şi comicul, intre care păstrează liniile de despărţire mult mai precise.
   Legând un spectacol din două piese ce nu se întregeau, Studio-ul Teatrului Naţional a jucat într’o singură seară *Care din ele? a d-lui Aidon Bibeseu şi Dardamelle" a lui Mazaud. Prima este un mari-vaudage abil strunii, cu isvorul într'o mică întâmplare din viaţă, se poate, sau într'o anecdotă uşurătoare de lume grea. Cea de a doua este piesa neisbutită a autorului unei foarte isbutite piese într'un act, ce se numea şi triumfa acum câţiva ani „La foile joumee".
   E iarăşi în grotesc, de data aceasta textul însuş o cere, reluarea unui personagiu ce ne vine din comedia veche, trecând prin Moliere : încornoratul.
   Atitudinea personagiului central, „Dardamelle" e iarăşi împrumutată de aiurea: din „le Cocu magnifi-que , a lui Crommelync. Deosebirea însă e următoarea : atitudinea la Crommelync e luată pe viu, dea-dreptul pe sentiment, pe gelozie. La Mazaud, e la puterea a doua; e atitudine pe atitudine socială, de încornorat. Fireşte că astfel prezintându-se lucrarea, totul este construit, totul este artificios, neavând ce căuta aci nici o umbră de trăsătură naturală. Sau din nenorocire, ne-am întâlnit cu o asemenea interpretare în parte cel puţin. Trebue remarcat că, din punct de vedere al realizării—decor şi interpretare, regie într’un cuvânt— Dardamelle a fost cel mai supărător şi amalgamat şi disarmonic spectacol din această stagiune.
   Şi iarăşi Teatrul Naţional, reintră în spectacolele unei sensibilităţi depăşite, cu „Uitarea* lui Pierre Frondaie în senzaţionalul bernsteinian, dinainte de război. Arthurul sau Siegfriedul literaturii bancare burgheze venea din Levant sau din Egipt. Astăzi subt pana d-lui Pierre Frondaie el vine în mod fatal di.. Rusia împănată cu Caucaz sau Afganistan. Puţină brutalitate, puţină senzualitate, ceva credinţă orientală şi eroul principal e croit. Fireşte că în bună simetrie, el va avea şi o umbră, sau un confident — ca în Racine — pentru ca să complacă tragediei franceze, care confident va fi, în speţă, o confidentă secretara Natalia. Dragoste cu o franceză. (Dincolo alt grup : soţia franceză şi amantul francez). Conflict. Banal, deocamdată. Pătrat, nu triunghi: doi şi doi. Asta e marea noutate. Dar şi idei! Orient-Occident! (Berdiaeff, Massis, Spengler, Keyserling) să fie oare aşa ? De ce nu ? La sfârşit d-1 Frondaie îşi aduce aminte că e „intelectual" şi că trebuie să atingă în leşia tuturor fadaseriilor de apărare apuseană, tartină franceză. Deci mica flaşnetă teoretică; suntem alţi oameni: noi ruşi, voi francezi! Uf! In plină criză, Teatrul Naţional a înscris piesa în repertoriul său, fiindcă piesa „are de toate". Mă îndoesc însă că publicul — cu tot arsenalul de lux, muzică de exotic, de uşurel, de ideie şi de suflet de montare — va reveni la gustul dinainte de răsboi.
   Un succes mare, a înregistrat Teatrul „Maria Ventuza” cu „Şoarece de biserică", piesa autorului maghiar Feodor Laszlo. „Şoarecele" e o fată sprintenă şi destoinică, ce-şi caută, prin muncă cinstită, un loc pe pe lume. Isbuteşte nu numai să muncească, dar chiar să subjuge pe un mare prinţ al finanţei internaţionale, care în cele din urmă o ia în căsătorie,
   Trepidaţia modernă a vieţii înfrigurate de lucru, a geniului unanim ajutat de tehnică, îşi găseşte bine rotunjit ecoul, în interiorul şi munca marelui om de bancă — eroul piesei.
   Duioşia unei duble romantice de muncă şi de dragoste se anină abil de această febră, de acest ritm, minunat isbutit in transcriere. Spectacolul a‘ biruit graţie unei montări şi interpretări remarcabile.
   In primul rând, d-şoara Leny Caler, şi-a găsit definitiv preţuirea generală, la justa şi reala d-sale valoare artistică. Incontestabil d-şoara Caler este astăzi ingenua cu cele mai multe resurse din teatrul românesc
   Şi pentrucă am observat cândva, negativ, pe d-1 TindcA Georg'escn, o plăcere şi o datorie ne face să înregistrăm azi, un succes al d-sale, de cea mai subţire calitate.
   Preţuim mult iniţiativa Teatrului Ventura de a înscrie în repertorul său lucrări din literaturile dramatice mai puţin cunoscute publicului. Ţările mici — şi politiceşti şi culturaliceşti — nu odată au adus surprize în artă — şi în arta mare, şi în arta mijlocie, dar izbutită.
                                                                                                                              . ION MARIN SADOVEANU
98
© BCU Cluj
CRONICA MĂRUNTĂ
   PRINCIPESA MARTHA BIBESCU, scriitoare de limbă franceză, a scos o carte în româneşte: Două portrete, Ferdinand al României, Anatole France. Din literatura sa franceză, mărturisesc, n'am citit absolut mimic. N'am putut să citesc, E o pică mai tare decât mine, — absurdă poate, dar nu mai puţin reală. Orice român înzestrat, care scrie într'o limbă străină, mi se pare un dezertor. Şi cu cât are mai mult succes, cu atât pica mea e mai tare. îmi zic : literatura franceză n'avea nevoie de acest talent ; literatura românească avea încă nevoie de el. Şi, mie cel puţin, pica această de neînfrânt nu mi se mai pare e tât de absurdă. Credeţi că în literatura franceză exista un gol pe care trebuia să-l umple talentul principesei Martha Bibescu? Eu nu cred şi nu-mi închipui un argument care să mă convingă de contrariu. Dar în literatura noastră un talent ca al său ar fi fost atât de necesar ! O boieroaică ar fi scris aceste romane, din lumea ei aristocratică, într'un stil aristocratic pe măsura sufletului ei, moştenire ciselată de civilizaţia veacurilor. Ceva ce n'avem noi ceştilalţi, feciori de popi, de ţărani şi de dascăli, brusc săltaţi din natura primară în cultura pe care, la rândul nostru, trebuie s'o creiem mai departe. Boierii lipsesc din ea. Chiar dacă la începuturile acestei culturi ei stau ca nişte ctitori veneraţi, urmaşii lor i-au trădat. Scrisul românesc cel puternic, cel neaoş, cel rezistent, nu e boieresc. .Nici Eminescu, nici Coşbuc, nici Caragiale n'au fost boieri. Apariţia unei Martha Bibescu ar fi fost o glorioasă ispăşire pentru atâtea spirite de elită, din tagma ei socială, ce s’au desolidarizat de sufletul românesc. Scriitoarea princiară le-a urmat, fără să adauge o glorie nouă literaturii franceze, dar sărăcind pe a noastră de una necesară.
   Nu vreau să spun cu aceasta că Martha Bibescu nu are succes la Paris. Sub iscăliturile cele mai severe ale criticei franceze i-am citit elogii neşovăitoare. La douăzeci de kilometri de Paris, într'un restaurant de vară, frumos ca o poveste din Damasc, cu răcoare de lac geometrizat, cu arbori uriaşi şi beţie de trandafiri, i-am văzut portretul cu autograf, aşezat printre celebrităţile politicei, Academiei, literelor şi artelor franceze. E un nume care circulă, dar o scriitoare care, oricât de preţuită, va fi socotită totdeauna ca străină.. Francezii, numai cine-i cunoaşte abstract îşi închipuie că sânt eliberaţi de spiritul exclusivist. Despre George Enescu, de pildă, tratatele lor de muzică naţională nu scriu mai mult de două trei rânduri. între autohton şi metec în artă nimeni nu face o mai categorică diferenţă ca francezul. Universalismul său nu are alt sens decât expansiunea şi generalizarea în lume a geniului francez. E şi firesc. Pentru a cunoaşte geniul acesta, preferim deci un francez autentic decât un român care scrie franţuzeşte.
   Vasile Pârvan, care avea, ca şi noi, îndărătul său un
imens anonimat rural, devenise în ultimii săi ani un pasionat iubitor de aristocraţie. Probabil fiindcă, arheolog profund, trăise o viaţă printre marmore şi pa-triciani romani. Când apăruse cartea Isvor a Principesei Martha Bibescu, el a venit entusiasmat şi mi-a întins-o ca pe 6 revelaţie. Am refuzat-o spontan. Şi l-am rănit adânc fără să vreau, fără să ştiu. Nu mi-a ertat-o până la moarte. Purtasem o prietenie pe care dânsul o cântase în versuri ce nu le voiu uita. Din clipa aceea totul s'a prăbuşit. Câteva pretexte încă, acumulate de sensibilitatea lui jicnită, ne-au separat pentru totdeauna. Dar sânt sigur că, dacă la moartea lui aş fi fost în ţară şi m’aş fi apropiat de patul agoniei eu cartea principesei citită, Vasile Pârvan mi-ar fi iertat toate, — de câte nu eram vinovat.
   Dintre cele două portrete, apărute în sfârşit şi'n româneşte, unul, Anatole France, nu depăşeşte însemnătatea unei amintiri fugare şi a unei admiraţii literare : compatrioţii marelui stilist, în frunte cu Charles Maurras, au scris despre dânsul pagini ce nu se pot egala ; al doilea, Ferdinand al României, singură Principesa Martha Bibescu îl putea scrie. E o capodoperă a genului, — ca să ne folosim de terminologia d-lui Mihail Dragomirescu. Incontestabil, singurul lucru mare ce s'a scris despre marele suflet al Regelui defunct. între a fi monarh român şi între ceeace era Ferdinand omul exista o multiplă antinomie. Timid din fire, a trebuit să fie om public ; aristocrat german cu tradiţii medievale, a trebuit să-şi ia angajamante de bun român, catolic adânc credincios, a trebuit să fie protectorul Bisericii ortodoxe : îndeplinind în copiii săi obligaţiile ortodoxe ale constituţiei noastre, a trebuif să fie excomunicat de Papa’; declarând războiu Germaniei, adică propriei sale familii, a trebuit să fie şters din cartea cea mare a Hohenzollernilor" şi „ucis genealogiceşte părându-i-se că dinastia se clatină prin atitudinea întâiului său născut, a trebuit să-l sacrifice desmoştenindu-1, deşi l-a iubit până la moarte. Viaţa Regelui Ferdinand e o serie de acte neomeneşti decurgând toate dintr'o primă obligaţie luată cu jurământ faţă de poporul românesc. Şi cum această obligaţie era expresia unei superioare conştiinţi morale, actele sale neomeneşti apar ca supraomeneşti. Fiecare din aceste acte e o tragedie. Viaţa lui e un lanţ de tragedii cum nici istoria nu cunoaşte alta, nici haghiografia creştină. Peste toate acestea „Regele Ferdinand n'ar fi fost îndestul de sacrificat dacă ar fi iubit regalitatea".
   Acest sacrificiu fără egal autoarea îl vede izvorând din ordinea transcendentală : „Regele Ferdinand a suferit înfrângerea cu o înălţime de suflet care nu-i putea veni decât dintr'o putere supranaturală". Sau : „Alegând soluţia ce-i era inspirată de voinţa populară, dar care trebuia să-l coste cel mai scump, Regele Ferdinand a
99
© BCU Cluj
plecat nu ştiu ce greutate din cântarele cereşti de partea poporului român,“ Biografia lui intră întreagă în formula supremă a Evangheliei: cine-şi pierde sufletul său, acela il va câştigă. Principesa Martha Bibescu nu exagerează întru nimic numindu-1 martir, în sensul creştin al cuvântului. Pe acest martiragiu se întemeiază România mare.
   Intuiţia profundă şi mâna magistrală, care au conceput şi realizat aceste pagini, fac din Ferdinand al României întâiul monument pe care poporul românesc, prin Martha Bibescu, îl ridică marelui ctitor de ţară.
   DARUL VREMII e o nouă revistă ce ne soseşte pe neaşteptate din Ardeal. Sobră, elegantă, occidentală la înfăţişare. Dar mai ales surprinzătoare prin însuşi faptul apariţiei. Acum putem s'o spunem răspicat : aproape pierdusem credinţa că generaţia tânără a Ardealului s'ar mai înfiora de lumina înaltă a stelelor. Nu din vina noastră, ci din manifestările de până acum ale acestei generaţii.
   Ardealul de azi — şi nu ştiu dacă cei de acolo înţeleg îndestul câtă dragoste punem noi cei de dincoace in acest cuvânt vrăjit Ardealul! — trăeşte o epocă de extaz politic. Printr'o profundă greşală a centrului, ţinut ani întregi la periferia vieţii publice, el avea impresia ostracizării în România devenită Mare, în rândul întâiu, prin splendidul lui pământ şi popor. A fost în această vreme o încordată luptă politică. Prin împrejurări speciale semnificaţia ei creştea incomparabilă faţă de luptele politice atât de obişnuite ale Regatului vechiu. Mişcarea durând sufletul tineretului întreg la angajat în ea. Generaţia tânără de peste munte a crescut în această încordare în care preocuparea politică prima peste toate celelalte. Lucian Blaga, pe măsură ce era mai serios înţeles, a devenit o mândrie a acestei tinere generaţii, dar impresionantul lui exemplu n'a găsit aproape nici un urmaş. Jocurile divine ale spiritului pur au fost mulţi ani ca şi inexistente pentru ardelenii tineri. îi domina politica, îi chema sensul practic al vieţii. Nu odată ne-am ciocnit scrisul cotidian cu al tinerilor acestora fanatizaţi de ideea politică. Şi cum la noi politica e patimă exclusiv stăpânitoare, ne-a durut să constatăm la tineretul ardelenesc abdicarea dela spiritul înalt, liber şi desinteresat. Mulţi nu ne-au înţeles această atitudine şi ne-au declarat adversari, când nu eram decât prieteni îngrijoraţi, Fiindcă noi cunoscusem din timpuri grele atitudinea generaţiei anterioare iar comparaţia era în defavoarea celei actuale.
   Cuprins de mistica democraţiei, Ardealul intelec-tuat trăeşte o epocă de extaz politic, de când biruinţa a încununat o luptă mare şi grea. Larmă creatoare în ordinea practică, — sperăm —- dar care speriase muzele şi le isgonise în codrii de brazi. Aveam im-
presia că nici ciobanii, prietenii lor din veacul mitologic, nu Ie mai înţeleg glasul aerian. Şi iată că pe neaşteptate, apare această revistă Darul Vremii, care aduce în programul ei conştiinţa limpede a acestei situaţii. Ea năzuie să înnoade un fir multă vreme întrerupt:
   „Simţim cu toţii că printre încheieturile formelor in care viaţa Ardealului de azi pare a fi cristalizată, un fluid de nelinişti îşi caută o albie nouă.
   Există un gând răsleţ şi o vorbă nerostită încă, elemente de preţ tăinuite în ascunzişuri ca şi comorile pe care le anunţă doar vâlvătăi în noapte.
   în nădejdea că vom putea să dibuim măcar aceste daruri, pornim la drum".
   O salutăm. C aşteptam demult să vină din Ardealul lui George Coşbuc, al lui Ion Agârbiceanu, al lui Octavian Goga, al lui Lucian Elaga şi Liviu Rebreanu.
   D. E. LOVINESCU, interviewat de Rampa, găseşte revistei noastre un cusur capital: acela că nu are un . critic care să fie pivotul grupării. Dacă înţelegem bine,
— deşi credem că d. Lovinescu e prea uşor de înţeles, — vrea să spună că, precum Viaţa Românească are pe d. G. Ibrăileanu, precum Convorbiri Critice a avut pe d. M. Dragomirescu şi precum Sburătorul l-a avut pe d-sa, tot astfel Gândirea ar trebui să aibă sau să inventeze un critic. Adică un domn grav şi presum-ţios, irascibil ca o femee şi autoritar ca un padişah, de preferinţă fără talent, dar cu un gust fix pentru talentele cenaclului, care domn grav să îndeplinească în mijlocul colaboratorilor funcţia de zeu generos în epitete critice şi în ceaiu cu lămâie. E adevărat că nu-1 . avem şi ne mândrim cu acest mare defect. Ceva mai mult: existenţa şi răsunetul acestei reviste fără critic dovedesc tocmai inutilitatea lui. Fiindcă un critic—pivot, aşa cum îl concepe d. Eugen Lovinescu şi, în genere, mişcarea noastră literară, noi îl socotim un parazit al unei colectivităţi literare.
   Dece critic ? Să ne dea idei ?
   N'avem nevoie.
   Să ne înveţe să scriem ?
   N'avem nevoie.
   Să ne pună note la fiecare bucată sau carte tipărită ?
   N'avem nevoie.
   Să ne declare genii în paguba şi în necazul celorlalţi scriitori ?  '
   Nici de aceasta n'avem nevoie.
   Oare celelalte reviste — cu pivoturi critice, — s’au dovedit mai orientate decât Gândirea, mai unitare în ţinuta lor literară, mai fecunde şi mai viabile ? Să ni se dovedească şi atunci vom regreta şi noi absenţa zeului. Până atunci, scriitorii acestei reviste au câteva idei cardinale, lămurite din scrisul şi din cultura lor, şi le socot, în orice caz mai presus de orice critică.
                                NICHIFOR CRAINIC
                                 Secretar de Redacţie: Al. Bădăulă
© BCU Cluj

GÂNDIREA
© BCU Cluj
© BCU Cluj
© BCU Cluj
M. BVNESCU
PEISAGIU

  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  

GÂNDIREA
© BCU Cluj