P.96 CANDIREA ANUL X__ No. 1—2 sfJo © BCU Cluj GÂNDIREA ARMONIA EMINESCIANA DE TUDOR VIANU Considerată în feluritele ei manifestări, în afectele ei cele mai representative, în tendinţele ei ideale, în împletirea motivelor ei, în influenţele pe care le-a suferit, în analogiile care o unesc cu alte literaturi străine, poezia lui Eminescu nu-şi trădează şi ultima taină a farmecului ei. Seducţia ei profundă este de ordin muzical. Toate analizele consacrate poeziei lui Eminescu se opresc astfel în faţa întrebării despre natura şi semnificaţia armoniei eminesciene. Dar tocmai aceasta este întrebarea cea mai grea şi până la un punct iresolvabilă. Căci toate întrebările cu răspunsuri posibile şi relativ uşoare, presupun în obiectul întrebării un cuprins raţional. Armonia este însă iraţională. Cântecul adânc al fiinţei uimite, tragice sau fericite, isvoreşte în însuş punctul contactului ei original cu viaţa şi mintea pentru a~l înţelege se vede lipsită de orice element cunoscut mai înainte şi în raport cu care, el ar putea deveni şi un obiect al inteligenţii, nu numai, cum se întâmplă de fapt, al puterilor care resimt şi vibrează consonant. Ceeace se poate spune aşa dar despre armonia eminesciană lasă neatins fundul lucrurilor. Dar până la aceste vecinităţi, câteva lucruri se pot totuşi spune. „Percepţia mea este mai întâiu fără obiect clar şi definit", notează odată Schiller, observând în ce fel decurge la el procesul creaţiei. „O anumită stare de suflet muzicală îl anticipează şi produce în mine ideia poetică". Despre aceasta ar trebui să spunem aşa dar că n'ar fi decât transpunerea în plan simbolic şi raţional al suggestiei muzicale care poetului îi apare mai întâiu. Această suggestie muzicală primordială constitue sâmburele cel mai adânc al inspiraţiei lirice, dar în acelaş timp atmosfera în care se desvoltă şi care stărue în amintirea cititorului, chiar când detaliul imaginilor şi al ideilor au dispărut. Un adevărat, un mare poet liric este totdeauna creatorul unei armonii unice şi Eminescu face parte printre aceştia. Un curent melodic se desprinde din opera lui, pe ale cărui unde putem pluti fără nici o ştiinţă despre felul ţărmurilor printre care ne poartă. Dar o astfel de armonie este totdeauna diferită de aceea exterioară şi reductibilă la elemente prosodice. Faţă de aceasta din urmă, armonia eminesciană trebue din capul locului deosebită. Ca mai toţi poeţii romantici, Eminescu a fost şi el un inovator prosodic. Revoluţia romantică se întorsese la timpul ei şi împotriva alexandrinului tradiţional şi încă dela Chenier, care îşi impunea programul: „Sur des pensers nouveaux faisons des vers antiques", vechile metruri antice, deveniră nişte tipare noui ale versificaţiei. Un alt isvor îl dădură literaturile meridionale şi orientale şi astfel sonetul, glossa, ghazelul, etc., începură să închidă inspiraţia cea nouă. Eminescu foloseşte unele dintre aceste antecedente 1 © BCU Cluj şi astfel odată cu poezia Iui avem primele sonete reuşite ale literaturii române, după cum glossa spaniolă, folosită uneori şi de L. Tieck, se încetăţeneşte la noi, împreună cu versul şi strofa safică (Oda în metru antic), pe care le întrebuinţase uneori, printre poeţii germani, un Klopstock, un Platen şi un Lenau în seria „Odelor" sale. Exuberanţa prosodică este cu toate acestea mai mică la Eminescu, decât la alţi poeţi mai bătrâni, la un Bolin-tineanu de pildă şi farmecul muzical al poeziei sale nu trebue căutat în varietatea ritmurilor şi în combinarea lor ingenioasă. Armonia eminesciană este de o altă calitate. Pentru a ne edifica asupra acestei armonii un fapt capital ne vine în ajutor. Muzica specific eminesciană nu se aude din primul moment în versurile poetului nostru. Abia după şirul poeziilor din „Familia", unde influenţe pornind deopotrivă din Bolintineanu şi din Alecsandri au putut fi adeseori constatate, ceva din farmecul muzical al poeziilor de dragoste de mai târziu, al „Luceafărului" sau al „Scrisorilor" începe să fie perceput. In poemele acestei epoce, în „Venere şi Madonă", în „Epigonii", în „înger şi Demon", în „împărat şi Proletar", se întâlnesc mai toate „licenţele poetice" ale lui Eminescu, versurile sale imperfecte, asonanţele la finele versurilor şi solecismele din cuprinsul lor. S’ar spune că pentru a se afirma, armonia Eminesciană are nevoe să spargă tiparele rigide ale corectitudinii, atât de puţin au comun între ele armonia externă, pe care prosodia şcolară o poate cunoaşte în elementele ei analizabile şi armonia internă, proprie inspiraţiei lui Eminescu, de firea căreia nu ne putem apropia decât pe căi cu totul diferite. Prosodia distinge în adevăr elemente generale, grupuri tipice de accente şi îmbinări tipice de ale acestora, cum pot apărea în întipărirea formală a oricărei inspiraţii poetice, Ceeace este propriu şi unic în fenomenul armoniei se înţelege însă că nu se poate reduce la aceste elemente generale. Forma, concepută ca un înveliş unitar sub care se pot adăposti conţinuturi dintre cele mai variate, forma generală, obiectivă şi oarecum detaşată de conţinutul lucrurilor pe care le exprimă, este aceea pe care şi-o reprezintă prosodia. Există însă şi o altă formă, internă şi coincidentă cu principiul adânc al inspiraţiei, cu sentimentul de viaţă care l-a urmărit pe poet, O astfel de formă este manifestarea sensibilă a unui asemenea sentiment de viaţă şi pentru a ne da seama de firea ei, trebue să încercăm a pătrunde dincolo de stratul impersonal al alcătuirilor prosodice, până în centrul însuş al inspiraţiei. Dar cu acestea trecem la un alt aspect al lucrurilor. Armonia internă, despre care e vorba aci, deşi este un fenomen muzical, nu este un simplu fenomen sonor. Numai cine socoteşte că muzica este o îmbinare de sonorităţi, poate crede că problema pe care armonia eminesciană o pune, poate fi rezolvată printr'o analiză a accentelor şi a felului particular în care accentele se grupează în poezia lui Eminescu. O astfel de procedare presupune o reprezentare nu numai simplistă, dar direct greşită despre natura muzicei. Amatorul cel mai vulgar care, la auzirea unui marş militar, se simte cutreerat de un fior, are chiar el prilejul să constate că auzul nu este singurul organ de percepere al muzicei, că aceasta poate impresiona şi alte regiuni ale sensibilităţii sale şi că ecoul ei se poate urmări până îu straturile difuze ale cenesteziei. Cercetătorul operii lui Eminescu care ar voi aşa dar să desvolte cu toată consecvenţa punctul de vedere al unei analize fiziologice, cum este aceea pe care o practică, chiar fără s’o ştie, atunci când încearcă să simplifice problema armoniei la una din sonorităţi, un astfel de cercetător ar trebui să analizeze şi înmiitele reacţii pe care poezia lui Eminescu Ie descătuşează în cenestezia cititorului său. Faţă de dificultatea de neînvins a unei asemenea teme, transpunerea problemei armoniei eminesciene în planul semnificaţiei ei ideale, comportă un răspuns cu mult mai posibil şi mai uşor de dat. Căci muzica are şi o asemenea semnificaţiei deală. Care este însă felul special al acestei semnificaţii în cazul armoniei create de poezia lui Eminescu? 2 © BCU Cluj Studiile întrunite în lucrarea de faţă s’au străduit să pună în lumină câteva din ideile socotite indispensabile unei bune înţelegeri a poeziei lui Eminescu şi care în acelaş timp definesc situaţia sa în literatura românească, mai cu seamă faţă de înaintaşii săi, în adevăr, mai toţi înaintaşii lui Eminescu, un Gr. Alexandrescu un V. Alecsandri, un I. Heliade-Rădulescu, un V. Cârlova, dar şi un Iancu Văcărescu, se aseamănă între ei prin câteva trăsături comune, pe care marea faptă poetică inovatoare a lui Eminescu le contrazice deopotrivă. Toţi aceşti poeţi alcătuesc un grup compact şi omogen, prin credinţa lor în civilizaţie, prin orientarea lor spirituală către viitor, printr'o atitudine progresistă şi în definitiv optimistă, alimentată de acea conştiinţă a latinităţii rasei, resimţită ca un element de mândrie şi ca o chezăşie în încercările şi scăderile vremii contimporane. 0 astfel de structură spirituală este fixată încă de un Iancu Văcărescu în oda „La pecetia pe pravila lui Caragea" (1819): Ah, de-am putea-a-ne dobândi Şi câte-avem pierdute Atunci ce duhuri n'ar gândi Ce guri ar mai fi mute ! Atunci-acest corb sărman _ Iar acvilă s'ar face - Şi-orice Român ar fi Roman Mare'n răsboiu şi pace. ' Ideia civilizaţiei, în înţelesul restrâns al civismului, afirmat ca o speranţă întăritoare în josnicia cetăţenească a prezentului, îi inspiră lui Gr. Alexandrescu, poema „Anul 1840". Latinitatea îşi găseşte cântăreţul său în V. Alecsandri. Atât de puternică este orientarea progresistă către viitor, la poeţii cari îi preced lui Eminescu, încât ruinele însăşi, după firea specială a fiecăruia dintre ei, sunt evocate ca nişte mărturii ale gloriei trecute, menite să ruşineze pe contimporani, ca la I, Heliade-Rădulescu (O noapte pe ruinele Târgoviştei), sau să stimuleze avântul spre mai bine al naţiunii, ca la Gr. Alexandrescu (Trecutul la mănăstirea Dealului). Astfel de trăsături revin şi la Eminescu, dar fără niciun alt amestec numai în unele din poeziile tinereţii ca „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie", sau „Junii corupţi", poeme inspirate de entuziasm civic sau de accentul satirei reformatoare, aprins de amintirea trecutului măreţ şi de conştiinţa latinităţii. în „Epigonii", poetul aduce însă ultimul salut pe care socoteşte că înaintaşii îl merită, tocmai pentru avântul şi optimismul recunoscut în firea lor : S’a întors maşina lumei; cu voi viitorul trece ; Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece ; Noi în noi n'avem nimică, totu-i calp, totu-i străin ! îndată însă ce cugetarea şi sentimentul pesimist al existenţii în luptă încă cu civismul revoluţionar în „înger şi Demon" şi „împărat şi Proletar", reuşeşte să îl elimine cu desăvârşire şi să se afirme în toată puritatea lor, poezia lui Eminescu păşeşte pe drumurile sale cele mai proprii. Din acest moment, tendinţele ei ideale contrazic într'un chip categoric tendinţele pe care le-am recunoscut caracteristice şi comune celor mai de seamă dintre poeţii înaintaşi. Atitudinea spirituală a lui Eminescu nu se va mai orienta niciodată da aci înainte către viitor şi către civilizaţie Ea se va îndrepta pururi către trecutul istoric şi către cel anistoric, al basmului. Atmosfera poeziei sale nu va mai fi apoi aceea a devenirii şi a progresului, ci, după cum am arătat în cursul acestei lucrări, aceea a eternităţii, aşa cum rezultă dintr'o viziune statică şi eleatică a vieţii, în care progresul numai poate 3 © BCU Cluj ocupa niciun loc. Abia prin fapta eminesciană, literatura românească va cunoaşte astfel adevăratul răgaz contemplativ al poeziei şi atmosfera de vis, închipuire şi veşnicie, în care ea poate înflori mai bine. Dar drumurile reacţiunei lui Eminescu vor cunoaşte şi etape mai înaintate, * Civilizaţia este raţiune, progres al instituţilor prin desăvârşirea treptată a raţiunei Atitudinea spirituală a lui Eminescu orientată într'un sens opus civilizaţiei va reflecta şi ceeace precedă şi se opune raţiunei, origina lucrurilor şi coincidenţa contrariilor. Am arătat cum în intuiţia erotică această tendinţă ajunge să presimtă unitatea adâncă a voluptăţii cu durerea şi odată cu aceasta fenomenul pur al voinţei de a trăi, încordarea vieţii deopotrivă cu sine în suferinţă ca şi în fericire. In sfârşit, pentruca ultima dintre legăturile cu care civilizaţia ne ţine strânşi, să fie desfăcută, poezia lui Eminescu cunoaşte tovărăşia mângâetoare a omului cu natura şi adormirea chinuitoarei conştiinţe de sine în ritmurile şi legănările ei materne. Abia cu Eminescu şi datorită atitudinei sale anticivilizatorii, poezia românească ajunge astfel să cunoască nu numai lumea trecutului şi a basmului, dar a iubirii şi a naturii, cu o adâncime faţă de care, toate realizările anterioare nu ne pot apărea decât cu totul palide. . Faţă de toate acestea se poate spune acum că armonia eminesciană nu este decât expresia muzicală a unei astfel de desfaceri din rigorile civilizaţiei şi ale raţiunei; un fel de reîntoarcere în fluxul lucrurilor înainte de diferenţierea şi închegarea lor. Poetul însuş nu o aude decât în stările crepusculare ale minţii, ca în „Melancolie" : în van mai caut lumea-mi în obositul creer Căci răguşit, tomnatec vrăjeşte trist un greer. Alteori el o regăseşte în aromeala clipelor care precedă pierderea conştiinţei : „Cu murmurele lor blânde, un isvor de „horum-harum“ sau de sub păturile groase ale somnului, ca în „Povestea Codrului" : Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Şi prin somn auzi-vom bucium Dela stânele de oi sau în extazul şi pierderea de sine a iubirei ca în „Făt-frumos din Teiu“ : Numai murmurul cel dulce Din isvorul fărmăcat Asurzeşie melancolic A lor suflet îmbătat sau însfârşit ca un acompaniament al supremei odihne în moarte: ■ Şi nime 'n urma mea Nu-mi plângă Ia creştet, . Doar moartea glas să dea \ Frunzişului veşted. Nu este de sigur o întâmplare că toate aceste momente muzicale sunt asociate în poezia lui Eminescu cu nişte clipe de diminuare a conştiinţei de sine şi cu un fel de coborîre din starea personalităţii lucide, construită şi stăpână pe destinele ei. Această stare de personalitate, după cum am arătat-o şi altădată, este pentru Eminescu o iluzie pe care ştie s'o recunoască cu jalea întrebării despre înţelesul pierdut al existenţii trecute, ca în „Melancolie” sau cu uimirea care contemplă mărturiile umile ale vieţii care a fost, ca în „Scrisoarea I”. Iluzia este acum divulgată. „Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg", ne spune poetul în „Scrisoarea IV“. Un bun mai preţios, mai mângâetor 4 © BCU Cluj câştigă el prin desfacerea de toate legăturile care ţin strânse laolaltă elementele persoanei, de legăturile raţiunei şi ale civilizaţiei. Armonia eminesciană este expresia acestei desfaceri. Ea este expresia unei renunţări, resimţită în punctul în care presentimentul odihnei apropiate complică durerea cu farmec şi cu fericire. Murmurul vocalelor latine, sunetul buciumului, cântecul greerului şi al isvorului, glasul frunzişului sunt astfel numai sunete izolate şi oarecum simbolice a unei armonii mai ample, a muzicii lumii, percepută odată cu desfacerea persoanei şi cu înaintarea spre moarte. Armonia eminesciană, în întregimea ei, este deci independentă de toate aceste glasuri. Ea este mai de grabă echivalentul muzical al întregei inspiraţii eminesciene, a erotismului, a naturismului, a reacţionarismului său şi de aceea felul ei adevărat rtu ni se poate destăinui atunci când o privim ca pe un fenomen sonor izolat, ci numai când o considerăm în totalitatea tendinţelor ideale din care se întreţese. Am arătat că pentru înaintaşii lui Eminescu constelaţia spirituală comună consta dintr’o orientare progresistă unită cu conştiinţa latinităţii rasei. Am arătat însă cum această tendinţă este contrazisă de poezia lui Eminescu, în desvoltarea ei treptată ş1 până la punctul în care reacţiunea care se înjghebează prilejueşte aspectele cele mai caracteristice ale eminescianismului. O altă constelaţie spirituală este introdusă odată cu Eminescu şi ea asociază gândul metafizic cu sentimentul naturii, reacţionarismul, erotismul şi muzica: o îmbinare de tendinţe deosebite de acelea întrunite în constelaţia apuseană şi latină, singura pe care intelectualul român din veacul trecut o cunoştea înainte de Eminescu, dar care, după el, a revelat şirului de generaţii, adăpate la isvorul adânce! şi turburătoarei inspiraţii noui, prezenţa unui unuivers moral. deosebit. Această subită răsturnare de perspectivă a eliberat în sufletul nostru o provizie de forţe subiective, puternice şi proaspete, Ceeace s'a numit îndată după moartea poetului, „răul eminescian", era mai de grabă o criză de creştere. Privită în lumina celor patru decenii de când poetul a plecat dintre noi, opera lui Eminescu ar putea primi pe întâia sa pagină, inscripţia cu care Schonenhauer introduce cartea despre lumea ca reprezentare, cuvintele lui Rousseau : „Ieşi din copilărie, prietene, trezeşte-te!" Discutabilă a fost aşa dar alarma care deplângea urmările „curentului eminescian", căci recrudescenţa de jale şi meditaţie a epocii nu era decât semnul după care se putea recunoaşte descătuşarea unui mare depozit de energii interioare. Boala timpului era a unei plinătăţi chemate la viaţă. Mii de oameni îşi pot reaminti astăzi de momentul adolescenţei lor când au zăcut de răul eminescian, de acea jale subtilă şi învăluitoare, din care farmecul nu este absent, pe care expresia artistică o înobilează şi sub a cărui suggestie muzicală insul simte adâncindu-se experienţa sa intimă. Prima tinereţe este însă totdeauna o boală, o criză acută declarată într'un anumit prag hotărîtor al existenţii. Printre ruinele formelor liniştite de viaţă, în mijlocul cărora copilăria se desfăşurase cu placiditate, omul încearcă atunci să se facă stăpân peste clocotul nouilor sale puteri. Din poezia lui Eminescu s'a răspândit astfel o contagiune necesară, în lipsa căreia tânărul de altădată ar fi rămas şcolarul neştiutor din ajun, dar pe care bărbatul de mai târziu a trebuit poate s’o întreacă. © BCU Cluj CÂNTĂREŢI BOLNAVI DE LUCIAN BLAGA Purtăm fără lacrimi o boală în strune — şi mergem deapururi spre soare apune Ni-e sufletul spadă de foc stinsă 'n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vânt veşnic răsună prin cetini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi in gură. închidem în noi un sfârşit subt armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune — şi mergem deapururi spre soare apune. Răni ducem — isvoare — deschise subt haină. Sporim nesfârşirea c'un cântec, c’o taină. v © BCU Cluj P O E S I I DE D. C I U R E Z U RUGĂCIUNE Doamne, Spun oamenii că Tu cu Sfântu-Petru-odată Ai coborât la noi pe drumuri lungi de Iară Doi bieţi moşnegi mărunţi, cu trăişti la subţioară Porniţi domol, la drum, prin lumea toată, V’aţi potolit dogoarea’n ciuturi de fântâni — Fântânile cu cumpeni de’a noi — Aţi odihnit la umbră cu mierlele ’n zăvoi Şi-aţi picotit cu noaptea şi basmele Ia stâni. Vroiaţi să ştiţi din rânduirea voastră Ce s'a ales pe-un bulgăr de pământ, Unde pădurile se leagănă de vânt Şi Jiu-şi poartă unda’n veac, albastră. Şi-aţi întâlnit un om cu plugu'n câmp Şi va ’npărţit din azima lui săracă. Pe mâna lui lumini de promoroacă Punea privirea voastră în răstâmp. Şi lanul lui de aur a crescut, Cu spicul plin, cât vrabia de greu, Şi n'a ştiut c’a fost un Dumnezeu Acel ce-a stat o clipă şi-a plecat,., . 7 © BCU Cluj Doamne, Pe malul rupt, strălucitor de soare, Şi-acum coboară Jiul către şes, Şi eu Te-aştept cântând cu plugu’n mers, Să-Ţi văd pe câmp nălbirea de picioare. Şi rodul meu să-l plec credinţei Tale Cu sufletu-mi, c'o vorbă de demult, Că Tu cu Sfântu-Petru odată ai trecut Şi Te-ai pierdut prin ţară, cu apele la vale. VREAU CAP DE OM Aud cum geme în taină fântâna dela poartă Când cumpăna înalţă vârcolaci, Când luna ’nsângerată varsă maci Pe prispa mea şi'n inima mea moartă, „Vreau cap de om, Vreau cap de‘ om“ Fântâna dela poartă-mi cere ’ntruna, Şi văd din prispă cum mănâncă luna Un bot de mal şi-un vârf urât de pom. Ce vrea moroiul căţărat pe chei De joacă strâmb pe ciutura fântânii ? Mi sunt bolnave 'ndemnurile mâinii Şi ciorile se bat pe ochii mei, Na-1 gură de fântână, e uscat Sufletul pe care-1 ceri întruna în apa-i moartă nu mai râde luna Şi nu mai vin cărările din sat. O frunte de pripas bătând în porţi S’apleacă ostenită lâng-un pom... „Vreau cap de om, Vreau cap de om“ —• Fântâna mea se bucură de morţi. — © BCU Cluj DRUMUL MORŢILOR Vărsaţi găleţi de apă peste drum Trec morţii pe cărări necunoscute Pe margini de hotare nebătute Cu viaţa toată •— un năpârstoc de scrum.,. „Lăsaţi-mi banul de argint în mâini Vin vămile văzduhului în cale. Pământul din mine în văi se prăvale Şi inima-mi rupe o haită de câini. Din adâncimea mea privesc pe râu Cum stratul meu se duce val încet Cu un inel lucind curat pe piept Şi-alăturea de mine-nn pumn de grâu. Pe ’ntinsul larg, albastru, brumăriu, Nu mai cunosc pe nimeni şi nimic, Doar veşnicia lasă câte-un pic Să cadă rob în sufletul meu viu".,. Vărsaţi găleţi de apă peste drum Trec morţii pe cărări necunoscute Pe margini de hotare nebătute Cu viaţa toată-un năpârstoc de scrum. © BCU Cluj DESPOVĂ RAREA DE . OSCAR WALTER CISEK din limba germană de EMANOIL BUCUŢA Picioare de cărăbuş îi alergară pe obraz şi îl treziră. Se întinse cât mi ţi-i omul, azvârli gângania la pământ şi o călcă, râzând. Ii pierise somnul. Apoi se privi, îşi jucă muşchii dela braţe şi îşi frecă picioarele păroase. La fereastră odihnea dimineaţa, odihnea largă şi încă neîndemânatică. Se apucă să fluere, se opri, gândindu-se deodată la ceva, şi îşi răsfrânse buzele nepăsătoare. Ridică în dreptul chipului lucios de sudoare un ciob de oglindă, în care strâmbăturile lui se revărsară pline şi împăcate. Dupăce-şi trase ghetele, una de praf, se spălă într’o găleată de tinichea sgomotoasă şi stropi de jur împrejur într’un mare cerc, odaia. Pe masa aşternută cu o muşama ciuruită se vedea găina jumulită, o grămadă albastră-deschis. Când se întorsese azinoapte, se gândise la drumurile lungi şi mai bâjbâise odată pe strada destrămată de întuneric, anume ca să tae gâtul vietăţii care abia piuise, într'un coteţ adormit din vecini. Locuitorii satului nu-1 priviseră nici aşa bucuroşi şi ocăriseră bombănind în urma lui când lălăia şovăitor pe drumuri, ca un dulap greoiu pe care ardea capul roşu bolovănos. Fuseseră uneori chiar nedrepţi şi răsvrătiţi faţă de insul care râdea cu hohot în toate părţile, pentrucă orice mustrare aluneca neluată în seamă, ca un petec de hârtie, peste nepăsarea lui rotundă. Dar mulţi se împăcară pe urmă din nou, fără vorbă, cu năbădăiosul şi se umpleau de uimire când îl priveau la potcovitul cailor. Felul cum astâmpăra nerăbdarea picioarelor armăsăreşti cari azvârleau cu desnădejde, deştepta mirare şi băeţii ar fi căscat toată ziua gura la el, dacă omul n'ar fi fost de multe ori grosolan şi fără înţelegere faţă de uluiala lor, 10 . © BCU Cluj Acum obrazul i se topi mai moale într’un zâmbet, la gândul că departe de cele din urmă case ale marei aşezări, avea să frigă nesupărat găina furată şi să înceapă s’o înfulice. în sacul de piele pe care îl luă în spate, se mai îngrămădeau şi alte lucruri de mâncare, pentrucă drumul prin bărăgan trebuia să ţie o săptămână încheiată. Iar oraşul cel mai apropiat, în care vrea să se bage la un meseriaş, se găsea aşa de departe că adesea atâţia călători nu văzuseră, încă şi mai mult timp înainte să ajungă, decât legănarea în vânt â ierbei câmpului. Dar pe când scotea printre dinţi o melodie săltăreaţă rămânea încredinţat, în nepăsarea iui, că lungimea asta nu putea să fie pentru el decât un joc fugar, un fleac, la care-i dai un picior scuipând. Şi când se găsea pe scara scârţâitoare, care cotea repede în groapa zidurilor, îşi descoperi părinţii, pe tatăl întors ţeapăn spre el, pe mama lăcrimătoare. Dar nu voia să ştie de rămas bun şi coborî cu pasul mai uşor. Ziua de vară era senină şi strălucitoare când ieşi în stradă, care sfâşiată de aripile metalice ale rândunicilor, sta înaintea lui răbdătoare. Dogoarea îi curgea în întâmpinare ca o dulce undă. El nu se uită împrejur, ci se duse. îşi vârî degetele prin căptuşala măcinată a hainei şi tropăi mai grăbit spre capul satului. Atunci văzu că oameni îi alergau în cale, în grămezi iute fărâmiţate, că de cealaltă parte, în preajma bisericii, fluturau ca nişte steaguri pânze de flacără, un stâlp greu de fum se răsucea în sus şi arunca scântei galbene ca nişte seminţe pe fundul moale al cerului. Ardeau hambare de grâne, strigăte multe se învârtejeau unul în altul copii treceau clătinându-se cu găleţi pline. Oameni târau gemând scări lungi, goniţi de femei care-şi smulgeau părul. El nu scoase nici uri sunet, rămase numai pe loc, privi. Pălăria mare de pae îi ţinea o umbră binefăcătoare pe obrazul încheiat fără colţuri. închis în carnea abia înfierbântată, călca repede peste urmele de roate sfărâmicioase, pe când fumul se înălţa ca o clădire nepătrunsă peste neputincioasele acoperişuri ale locului. Din deschizătura unei uşi se desfăcu atunci făptura unei femei. Braţele desnădăj-duite se smulgeau din umerii plângătoarei, care prinse, aplecată înainte, mersul lui cu întreruperi. Ea îl privi drept, cu un obraz răvăşit isteric. Suspină îndurerată, în izbucnirea gemetelor, îi apucă mâna, îşi cuibări la pieptul lui capul umed, cu părul bălaiu fluturat în ochi. Bâlbâia necontenit două silabe, destrămate de emoţie, lovea cu pantofii de pâslă în pământ aşa că pulberea şoselei se împrăştia în toate părţile. Privirea lui trecu peste ea. Vrea s'o împingă în lături, dar degetele ei se încleştară de surtucul pătat de uleiu. Femeea se văetă : Ara să crăp ca o vită. N’ai voe să pleci. Nu te las. N’am să te las să pleci mai departe. . Şi căutătura ei se risipi ca întunerecul unei galerii dărâmate. O izbucnire de greaţă îşi făcu atunci loc din el, o apucă aspru de mână şi îi făcu vânt la pământ, strigă: Ce vrei dela mine ? Mă duc. Ţi-am rămas dator cu ceva ? Ce strigi tu ! ? Peste trei luni am să-ţi nasc copilul. — Ceva o înăbuşi, căzu tăios în creerul ei chinuit, El nu răspunse decât atât: Are să să-şi facă drum şi fără mine, Dela una ca tine nu-mi trebue copil. Şi vru să plece mai departe, dar ea se spânzură ca un lucru mort de piciorul lui greu, i se aruncă iară şi iară înaintea pasului, strigă, cu fiecare frântură de vorbă fierbinte şi plină de ură : îndrăzneşti să dai aşa de ruşinos într'o femee ? Mi-ai zdrobit oasele ! Mi-ai învineţit şi mi-ai scrântit degetele ! Am să-ţi sparg capul cu pietre, ucigaşule ! Am să-ţi”trag una, să rămâi lată, zise el cu dispreţ silit şi liniştit. Desfăcu pumnii, cari-i ţineau pantalonii, se feri scurt de îngenuchiată şi alergă o bucată, pe când ocări urlate din câteva case îl izbiră în frunte. El rămase nepăsător la fiecare lovitură. Trăsăturile răscolite ale femeei se învâlvorară de goană îndărătul lui. Dădea din 11 © BCU Cluj mâini, ameninţa răguşit: când te-i întoarce, am să-ţi asvârl cu vitriol în ochi. Şi femeia ailaltă a ta, pe care ai lăsat-o ca un păcătos, are să-ţi arunce cu vitriol în obraz. Dar pe urmă .obosit rămase gâfâind îndărăt, nimeri într’o grămadă de pietriş răsunător, îşi întinse ţeapăn trupul şi se prăbuşi în şanţ.' Ceva răsări atunci în el, necunoscut, teamă de o întâmplare care era primejdioasă şi de care nu s'ar fi putut apăra cu pumnii. Stătu locului, se văzu deodată în gând cu faţa arată, în ale cărei brazde dospea vitriolul, cu găurile ochilor holbate goale. Voi să facă doi, trei paşi înapoi, să-i spuie oricum câteva vorbe liniştitoare femeii, O mişcare de fereală îl descătuşă atunci de toate şi, ca după o mâncare prea grasă, îşi şterse buzele, hohoti. îşi aruncă sacul de piele pe celălalt umăr, bombăni ceva. Şi porni fără păsare mâi departe, cu pumnii moi şi adâncindu-se încet şi în pace, în propria greutate vârtoasă a sângelui. Uliţele şi potecile mai puţintele care se pierdeau treptat, umbrite de crăci sărace, prin grădini de zarzavat potopite de praf şi pe după garduri de scândură şi de răchită, ca un jghiab cenuşiu de apă, nu le luă în seamă, ci îşi întoarse mersul spre o curea de gârlă, dela care un drum puţin umblat scotea în bărăgan. Soarele, care smulgea toate lucrurile din semeţia scufundată în sine, n’avea cu el nimic, îl ardea şi îi simţea numai căldura copleşitoare. Păpurişuri şi ierburi gălbejite, împrăştiate ca nişte petece tocite de pâslă în jurul vinelor căscate ale pământului uscat, nu arătau ochilor lui, care se întorceau dela ele adesea, decât ceva fără noimă şi la fel. Simţurile acum în fierbere îl şi purtaseră în oraşul depărtat, prin cârciumi, pline de larma plutaşilor traşi în ele, şi la femei, care-i plăcuseră de-atâtea ori, cu grăsimea lor leneşă. I se năzărea că vede cai cari asvârleau, tractiruri pe jumătate dărăpănate şi o dragoste cu ghiare catifelate, cu jurăminte zâmbitoare, cu un inel de metal şi cu nopţi calde în şoproane de fân. Pe urmă se puse să viseze de străzi de oraş auind înăbuşit şi se gândi cu mulţumire la găina, pe care avea s'o scoată la întâiul pom şi s'o frigă într’o frigare cioplită la iuţeală dintr’o cracă. Nesfârşirea auitoare a bărăganului, care începea dincolo de un şir de movile dimpotrivă, se păstra departe de conştiinţa strâmt îngrădită a ceasului acestuia. Ea însemna în afară de mirosul şi de gustul lui, numai un leşin neclintit, o reprezentare depărtată şi neînchegată, încuiată şi fără taină. Stătea ca un lucru fără înţeles, un fel de mică piedică în faţa fiinţei lui rămasă încordată în sine însăş, îşi luau undeva zborul pasări, pete întunecate de pulbere într'un cerc de un albastru închis. Nu le vedea nimeni şi el nu se găsea pentru asta aci. întâlni un trunchiuleţ uscat, îl târî după el până la un pom, adună crăci şi înteţi focul. Pe urmă fripse găina, se uită cu mulţumire cum îi picau păsării din boboroşala pielii rumenite stropi de grăsime, mâncă o bu.ată zdravănă de pâine, bău, plecă mai departe. Căci nu simţea nici urmă de oboseală şi voia să poposească numai adânc înăuntrul bărăganului, Ceasuri întregi trebue să fi mers, şi soarele sfărâmase jumătate din bolta cerului, când îl întâmpinară câţiva oameni obosiţi, meşteşugari sau haimanale, care îi cerşiră miorlăind puţină apă. Răspunse numaidecât că n'are la el, pentrucă îşi închipuise că avea să-i tae curând calea o gârlă. Oamenii numai carne şi oase Se uitară unul la altul cu priviri fără înţeles, isbucniră într’un râs firav şi întrebară numai cât mai era până la întâiul sat şi fură mulţumiţi cu minciuna lui că ar mai fi avut numai încă un ceas de umblet repede. Ba ridicară mâna şi la ţesturile lor de căciuli sparte, când îi aţinti neprietenos şi posomorit deodată, în semn că nu trebue să mai audă nicio a doua întrebare. Făpturile lor se scufundară curând în dosul şirului de movile, foarfeci mici deschise şi închise, înaintea lui sta sub arşiţă bărăganul. Sub ghete, care loveau ca bulgării, suna înăbuşit drumul. Cei din urmă pomi puiră săraci din coaja plesnită a pământului, şi el 12 © BCU Cluj îi lăsă neluaţi în seamă, înapoi. Dar căldura stăpânea pretutindeni şi ajunse o casnă pentru mădulare, crudă şi nespus de făţarnică. Apoi se revărsă ca o apă-tare clocotită peste pământ. El îşi scoase suspinând legătura de gât colorată, se şterse cu ea de sudoare pe piept, îşi luă haina pe mână. Dar trupul se făcu mai greu şi mai nătâng în razele înjositoare, de care nu era chip să scape nicăeri. Soarele îl apăsa la pământ. Adăpost înaintea lui nu se afla, străbătea prin vestminte, prin cămaşe, prin pie’e, învâl-vora sângele şi îl făcea să scadă în sine, neputincios. Nu te puteai împotrivi şi erai o lespede fără voinţă în undele de vânt care te loveau încărcate de căldură. El nu mâncă nimic, bău şi iară bău. Din pieptul cu păr din belşug izvora apa ca dintr’o pădure. Căută cu anevoinţă patru crăci şi îşi întinse deasupra haina, se furişă dedesupt şi adormi. Iar în vis, care îl cărări într'o fugă de ameţeală, ţinu praznic, sultan fericit, într’o horă de femei multe luminoase. Soarele lucea pe el, de aur întunecat şi pieziş când se trezi şi ridică haina desfăcută cu obrazul deschis rotund de căscat, O gânganie mare cleioasă sugea la braţul lui. O suflă scuipând şi era puţin mirat că vietatea asta mai putea să trăiască aici. Apoi mâncă plescăind toată găina şi asvârli oasele departe împrejur, îşi şterse buzele groase cu dosul palmei şi îşi linse iară mâna. Răsuflă, pentrucă soarele nu mai stătea ca o cratiţă înroşită pe pălăria lui de pae. îşi tăe un băţ dintr’una din crăci şi porni, şi merse şi merse mai repede, ceasuri, până când noaptea, treptat, alunecă pe giulgiul cenuşiu al bărăganului, întunericul îl înfăşură mai de aproape şi târziu somnul îşi clădi iară în crăcile mute ale creerului lui, un cuib, în dimineaţa următoare câţiva nori se arătară pe cer. El se ridică dela pământ, mestecă o bucăţică de caşcaval şi porni din nou. Nu mai făcuse niciodată drumul ăsta pe jos. Copil, călătorise odată prin ţinut, într'o căruţă, dar nu-şi mai aducea aminte de călătorie. Şi pentru că se gândi la maicăsa plângăreaţă, care-i povestise deseori de pustietatea drumului acestuia, o izgoni în treacăt din aducere aminte. Era plictisit să stea să se gândească la virtutea ei jalnică, atunci când viaţa ţâşnea din el atât de largă şi de sângeroasă. Ca un trunchiu mânat înainte, îşi pripi mersul, dar bărăganul se schimbă acum într'o împotrivire, se făcu un neprieten rău, care trebuia călcat în picioare. Când poposi iară, cârduri de ciori fâlfâiră în apropiere. Uneori lângă drum stăteau făcuţi grămăjoare bulgări uscaţi şi arătau aşa parcă haimanalele care-1 întâlniseră ieri şi-ar fi făcut din ele perne ca să poată dormi mai boereşte. în plosca de tablă, care se găsea pe fundul sacului, se clătina încă apă destulă pentru zilele următoare, dar s'ar fi spălat bucuros în vreun râu sau cel puţin în vreo biată şuviţă de gârlă. Cine ştia aici cât ţinea un ceas ? Rămase o neştire leneşă, ca să se uite, şi după o clipă îşi dădu seama că era supărat şî chiar ciudat de amărât. Poate că tot ar fi fost mai bine să fi rămas în sat şi să nu fi stârnit nimic. Ar fi putut să trăiască mai departe liniştit cu femeia, şi copilul nu l-ar fi stingherit întru nimic. Ziua creştea mai limpede în văzduh, dar bărăganul se întindea ca lepra. Odată, ca să audă ceva, flueră, scoase un ţipăt ascuţit în sus, în albastrul înalt fără margini. Dogoarea parcă umbla să dea foc pălăriei de pae şi mădularele lui picurau sudoarea. Nemăsurată era vâlvoarea asta crâncenă a pământului pârjolit, care-i arunca în faţă grămezile de ruine că nişte cenuşă. întinsul fără culoare obosea ochii, cari ar fi fost mulţumiţi de ivirea unui schilod de arbor pitic. Dar omul neînfrânat rămase împietrit în umilinţa lui. Se gândea mereu la plăcerile oraşelor şi un fior de poftă i se prelinse pe ceafă. Dărâmăturile dinnaintea lui nu însemnau încă ceva biruit şi el, care se încredea în siguranţa liniştită a propriei puteri, nu era o bucată răsleaţă, azvârlită încoace şi 13 © BCU Cluj uitată, gura lui scrâşni. Alergă, atât cât mai era în stare, adormi, un sac de culoarea pământului, lângă drum, ' Când se deşteptă, simţi în vine un gol necunoscut mai ’nainte şi sfârtecă o bucată de pâine cu dinţii înfometaţi şi o înghiţi. Şi după aceea se uită pânditor în jur, pentrucă singurătatea se schimbase pentru simţurile lui într’un zid. Deosebi departe o umbră care se prefăcu treptat într'un om care se apropia repede. Apoi se aşeză iară şi aşteptă pe străin, bând câteva înghiţituri din plosca de tablă. Soarele lumina acum pe omul de coloare întunecată, drept în obrazul osos. Amândoi tăcură. Străinul sovăia ca un om beat, cu o mână îngropată ţeapăn în buzunarul hainei, desculţ şi zdrenţăros. Aşa veni aproape de tot de el. Ai apă, ceva de băut ? strigă tare şi privi pe cel de jos rugător şi ameninţător Acesta se sculă în capul oaseler şi răspunse alene că n'are, Ce vrea adică dela el ? De ce se uită aşa? Trebuia să-şi caute mai bine de drum. Se purtă ca şi,cum ar fi fost singur şi se uită încolo. Dar străinul se dădu aproape de tot de el, îi azvârli câteva cuvinte ascuţite în obraz, ţipă că minte şi că-1 văzuse mai înainte bând dintr'un vas. El găsi uşor răspunsul, că fuseae tot ce mai avea- Dar n'are să-i dea lui nici o socoteală. Se poate cărăbăni de acolo. Dar înainte să fie în stare să se dumirească bine, străinul se feri îndărăt cu doi paşi, gemând şi rânjind zăpăcit, scoase un revolver din buzunar ; clipa trecea turbată şi deodată se pătrunse şi de gândul celei mai aprige primejdii, sări asupra omului, îl doborî la pământ, voi să-i smulgă arma. Celălalt se apără cu îndârjire. Lupta se făcu mai crâncenă cuTiecare izbitură şi brânciu şi încleştare. Un pumn de dezgrădinare pocni falca străinului, dar acesta era foarte voinic şi luptă icnind mai departe, Se muşcară ca doi câini, se trântiră pe jos, sa dădură de-a rostogolul pe drum, amândoi cu mâna zgârcită pe armă, fiecare în răgetul de furie al celuilalt. Trupurile lor se azvârliră unul în altul, se încordară înălţându-se subţiate, in împotrivire. Căutăturile se zdrobiră între ele, arma era colţuroasă şi caldă, 0 împuşcătură bubui, între ei. Străinul căzu pe spate şi obrazul, i se sfâşie într'o strâmbătură jalnică. El întârzia acolo, cu revolverul în mână, despovărat năpraznic şi râzând fără ştire, numai din dinţi. Clipele vâjâiau în jur şi se descâlceau numai cu încetineală. Tocmai se uita după sacul lui de piele şi îşi bătea praful depe pantalonul ferfeniţit, când ochii i se opriră pe cel care trăgea să moară, se zbătea şi se zgârcea. O uşoară curiozitate se adună în el. Că nu-şi descoperi decât o zgâriitură pe dosul mâinii şi care ardea puţin, îl înveseli. Se uită ţintă la omul în suferinţă, se înfioră. Căscă ochii, se dădu câţiva paşi mai aproape, O vreme o petrecu aşa, tâmp şi mut. Străinul răsufla greu, bolborosea lucruri fără noimă. De sub cămaşă îi curgea sânge, şiroia negru pe smocurile slăbănoage de buruiană. Se clătină, se aplecă peste rănit şi simţi sub propriile coaste o apăsare nestăpânită, care îl umplea din ce în ce mai mult. Ce vrea să zică păţania asta ? Fiinţa dinaintea lui se întinse şi tresări, un maldăr de mădulare chinuit, a cărui durere era adâncă şi vecină morţii. Niciodată nu văzuse asta, singurătatea şi neapărarea morţii, Privi cu inima strânsă împrejur. Ar fi vrut să strige după cineva, dar pustiul cenuşiu al bărăganului îi era căluş pe limbă. Şi atunci se aruncă asupra văetătorului, îl rugă să se lase să-i desfacă hainele şi descătărămă în friguri cureaua de pe mijlocul străinului, şi-i smulse vesta şi cămaşa, văzu inelul de pulbere dela rana din deşert, din care se scurgea râuşorul cel roşu. Apăsă degetele pe deschizătură, voi să oprească sângele, dar îndureratul răcni ca un nebun. Alergă de cealaltă parte la sac, scoase plosca de tablă şi-şi rupse o fâşie din cămaşă, 14 © BCU Cluj Vărsă apă deasupra şî spălă rana. Ii puse plosca la gură omului care horcăi. Acesta bău câteva înghiţituri şi buzele îi fresăriră moale, petece vinete. Atunci el zâmbi, fericit un pic, zâmbi încurcat, căci fiinţa de aici era acum departe de cele întâmplate şi o biată jertfă. Un fior îl alergă, pe când se izbea cu palma, ca un lucru străin, în frunte. Ca un om care se îneacă într'o mlaştină, strigă două, trei vorbe, se mărturisi că n'avusese gând să-l ucidă, să-i facă atâta rău. Şi îşi dădu deodată cu durere seama că omul ăsta nu se poate să moară, cu nici un preţ. Aude sau n'aude asta? îngână el mai apoi. Are să se vindece, să se vindece foarte curând. Multă vreme mai spălă rana, îi aşeză sacul sub cap. Se lăsă jos lângă omul care suferea şi ale cărui trăsături schimonosite deodată nu i se mai părură respingătoare, şi se uită căutător peste bărăgan, care i se arătă schimbat întru câtva. Departe vâsleau câteva păsări şi ar fi crezut aproape într'o minune, într'o scăpare ciudată. Ce s'ar fi întâmplat a’tminteri cu bietul suflet? îşi chinui creerul, pentrucă n'auzise niciodată cum se tae gloanţele din carnea omenească. Acoperi din nou rana, care nu mai sângera aşa de rău. Atunci abia băgă de seamă că soarele mai, mai apusese. Seara năvălită năprasnic lăsa din stăvilare întuneric peste întinderea fără hotare. Ceva, care sta să piară din el, îl ajunse ca pe un pornit la fugă, şi întrebă dacă rana îl mai doare la fel. Celălalt strivi o îngăimare între buzele uscate, N'avusese de gând să-l omoare, strigă el desnădăjduit. I-ar da ajutor cât ar putea mai bine. Atunci liniştea îi străpunse ceafa ca un cuţit şi se înfrigură ; apoi acoperi pe străin cu haina lui. Noaptea căzu înfundat, o boltă de fier, nesfârşit de împovărată. Şedea acolo, cu mâna în mâna străinului şi somnul nu-1 căuta. Odată aprinse un chibrit şi lumină obrazul sfărâmat de durere. Din loc în loc nori acoperiră cerul; se uimi de licărirea stelelor şi de focul lor de aur, pe care i se părea că nu-1 mai văzuse niciodată. Când ziua înălbi uşor, străinul era puţin mai liniştit şi dormea. îi umezi buzele cu degete jilave, care se puneau tremurătoare pe pielea asprită. Nespus de lung păru timpul până când soarele fu aruncat învâlvorat peste zare. Iarba avea o gingaşă bură de rouă şi el se aplecă, îi mirosi dulceaţa sărăcăcioasă, punându-şi obrazul deasupra. încet răcoarea se pierdu. îşi şterse de pe mâini umezeala sclipitoare şi, arcuit, moţăi. Ochii străinului erau deschişi, când se trezi şi sări în sus uluit. Apucă mâna scuturată de friguri şi o privire străluci încoace în nedeslegata lui aşteptare. Şi numai spaima întrebă atunci din el, dacă-i e ceva mai bine, ceva mai bine. Şi dacă rana mai doare aşa de rău. Da, îi ieşi cu greu răspunsul, a dormit. N'ar vrea să bea apă? Şi îi şi întinse plosca. Un pic de apă, Da. — Bău lacom, se încovrigă, şopti că trebuie să se prăpădească aici ca un păcătos. Atunci el se simţi scormonit adânc şi descoperit şi strigă la ^celălalt înjurând şi cu glas ascuţit că n'avea să moară, că e numai mişel şi slab. Şi mai liniştit se puse la îndemână cu slugărnică sfială să-l ducă acasă sau cel puţin până la oraşul vecin. Soră-mea locueşte în oraşul vecin, zise străinul. Soră-ta locueşte în oraşul vecin, în oraşul vecin. — Dădu din cap, pierdut, pentrucă i se părea că niciodată n’avea să ajungă. Pe urmă se chibzui însă că nu putea să mai fie chiar aşa de departe până acolo, îşi încorda mădularele şi simţi că se umflau încă vânjoase sub haine. Luă câteva muşcături din pâine şi întrebă dacă mai era departe până la un puţ şi dacă nu se găseau case în apropiere. Două zile trebuia să mergi până să dai de un puţ, iar case nu se aflau pe-aici, zise rănitul şi-şi ridică puţin partea de sus a trupului, muşcându-şi buzele. 15 © BCU Cluj în jurul ambilor oameni se căsca uriaşul gâtlej al bărăganului, de pe-acum scobit departe de lumină. Vântul tremură scurt lovindu-se de făpturile lor şi sboruri rare de păsări împrăştiate tăiau în văzduh semne stranii. Acum îl îngrozi suferinţa omului ăstuia, care gemu din nou. îl întrebă dacă nu-i e foame, dacă nu putea să-i înmoae pâine în apă, şi să i-o dea. Celălalt scutură numai din cap, scânci. Atunci se simţi ca şi cum clipa trebuia în sfârşit să se însenineze, în sfârşit să se înveselească şi prinse în el încredinţarea : era tare. Nu mai ştia, câtă putere mai avea la îndemână. Aici nu puteau să mai rămâie. Era să ia îndată în spate pe rănit. Ceva, care părea acum dat la oparte, se înflăcără din nou în el. Tresări, şi întrebă apoi dacă soră-sa avea o odae în care ea ar putea să-l îngrijească, şi câţi ani avea soră-sa, câţi ani. Nesăţios aşteptă răspunsul, a cărui întârziere îl nelinişti. N’auzi, fricosule ? strigă el. N'auzi prietene ? Rănitul se văetă că nu e surd, că aude. Soră-sa are o casă, în care e destul loc. Are să-l primească, odată ce e aşa de nemernic. Şi pe urmă : Soră-sa e tânără, mult mai tânără decât el, n'are decât un copil de doi ani. Avu o clipă un zâmbet desfrânat, se gândi la braţe moi, dar după aceea îl apucă o greaţă de sine însuş, asvârli gândul ca o boală din minte şi zise tulburat că trebuiau să pornească, dar mai întâiu voia să-i lege din nou rana. Străinul îngână o mulţumire, pe care nu putea s'o ţie departe cu nicio mişcare. Se simţi ca prins asupra faptului, voi să bâigue ceva şi se uită încolo, în lungul drumului de bărăgan, Anevoe se încarcă apoi cu trupul ros de durere, care-i atârna greu pe spate. La început povara nu-1 împiedecă prea mult la umblat, dar curând simţi o neîndurată oboseală în mădulare. Nu mersese încă cine ştie ce, dar sudoarea de pe frunte i se cuibări în sprâncene, îl picură în ochi. Aşa nu mai putea să vadă bine şi trebuia să bage de seamă să nu se abată din drum. Trupul rănitului îi zăcea în spate ca o piatră înroşită. Şi împiedicat şi tras aşa către pământ, se clătină însă mai departe şi se îmbăr-bătă şi se sperie, când se poticni de vreo piatră, şi voia să uite oboseala, iscodind după un pom sau după un om. Dar trebui să-şi mărturisească foarte curând că puterile îl părăseau neaşteptat de repede. De aceea aşeză lângă drum pe omul care se văeta slab, ca să poată să răsufle de câteva ori din adânc şi neîmpovărat. Şi după ce îşi şterse apa din ochi, deşi trupeşte încă apăsat, găsi câteva cuvinte mici de mângâiere pentru cel în suferinţă, Pentrucă astăzi vedea că până şi el nu era decât foarte slab şi sărăcăcios apărat de nemărginirea priveliştei. In timp ce uda din nou faşa de legătură, nu ştia că starea care-1 stăpânea era umilinţa când găsi la gâtul străinului o cruce de alamă de un fir, o ţinu şi o întoarse o clipă în degetele necioplite. Dar tot atunci, mulţumit pentru întâia oară de albastrul necuprins al cerului, avu părerea că se colorase aşa de obrazul lui şi îşi trecu degetele peste bărbie, se uită la el uimit. Ca să-şi potolească setea, mâncă un dumicat. Rănitul zăcea alături fără mişcare. îl ridică din nou în spinare şi se ţinu de urmele slab cotite ale drumului, care părea că flutură uşor în vânt. Liniştea domnea înăbuşită la urechi şi nu-şi auzea decât propriul gâfâit. Odată, un copac leşinat fremătă, la oparte mult de cale şi mişcându-şi crăcile ca nişte picioare de păianjen. Urma se întindea înainte-i fără sfârşit, ca şi cum ar fi fost trasă rotund în jurul pământului, rotund în jurul unei veşnicii. I-ar fi plăcut mai mult să înceapă să alerge, dacă mădularele astea neputincioase nu i-ar fi atârnat de plumb în jur. Atunci se prăbuşi la pământ, înjurând. O piatră colţuroasă îl lovise în genunchiu, îşi supse sângele şi se duse, cu tovarăşul ca un copil pe braţele îngrijorate. Dar nici aşa nu putu s'o ducă mult, tot poticnindu-se şi şovăind, şi din nou trebui să facă 16 © BCU Cluj popas. Din nou mai fură, desnădăjduit, o mică bucată din drum, şi din nou răsuflarea îi era abur firbinte şi mistuitor, în cât se vedea silit să stea locului ca să întrebe pe rănit dacă nu vrea apă. Gâtul îi era amărăciune uscată şi-i era foame cumplit: de aceea apucă în neştire o bucată de pâine şi o înghiţi. Cu asemenea trudă se apropie de seară. Purtă grijă de străin, îi spălă rana. Curând somnul il trânti alături de celălalt om. Noptea se sculă şi se gândi la cruciuliţa de alamă. Ca scăpat dintr'nn puţ întunecos, din gura lui se deslipiră silabe tremurătoare. Undeva în el sălăşluia un Dumnezeu. Disdedimineaţă deşteptă cu vorbe grăbitoare pe omul care se văeta în somn. Trebuiau să plece mai departe, numai decât mai departe. Celălalt se întinse şi ceru ceva de mâncare. Da, mai era pâine şi brânză şi ceva pastramă. Putea să scape tot. Scoase câteva îmbucături uscate din sac şi se înveseli ’ când văzu că rănitul se aşează pe-o parte şi începe să mănânce liniştit. Mult nu se putea să mai fie până la un puţ şi nici oraşul nu trabuia să mai fie departe. Dar rănitul isbucni într'un râs, care sună ca un oţel cu muchi, se plânse apoi că mai era mult până la puţ şi că de-acolo trebuia să mai meargă cineva bine încă trei zile înainte da a ajunge în oraş. între vorbe înghiţi lacom îmbucăturile şi adause încet că lui nu-i e mai bine. , Nu-i e mai bine ? — Bâlbăi întrebarea, care era plină de părere de rău. Durerea se trăsese cu totul în şold. De-aceea însă n'avea să mai iasă el de-acolo, zise străinul. Şi după clipe chinuite: Trebuia să îmbuce şi el ceva, altfel aveau să putrezească amândoi locului, înainte să treacă vreun călător pe drum. El scutură din cap : Nu, nu-i e întradevăr foame, dar are să mănânce o bucată de pâine. Rupse din codrul de pâine o halcă şi urmări cu priviri iscoditoare fâşia subţiată în depărtare a drumului. Şi glasul lui se făcu o bolboroseală răguşită, când întrebă : Nu crezi că avem să dăm de oameni ? Poate, răspunse cel în suferinţă, care-şi desfăşase singur legătura şi se uita la rană. Dar numai foarte puţini oamnni şi-ar lua inima în dinţi să umble drumul ăsta. De obiceiu se hotărăsc mai bine pentru ocoluri mai mari. Rana se căsca într'un cerc roşu aprins. Când văzu asta se sperie şi se lovi cu pumnii în piept. Se trudi să aşeze legătura cât mai fără durere. Străinul se uită la el ciudat, şi spuse apoi că glonţul crescuse în el spăimântător. I se părea că iar fi umplut tot trupul. îşi întoarse ochii la cerul înorat care, un fioros pod, se întindea într’un ţinut care i se arăte acum numai ca o urzeală de tăcută desnădejde. Pe când strângea rămăşiţele în sac, întrebă şovăind, dacă avea să plouă. Căldura se făcuse iară nesuferită. Norii aveau să se împrăştie, fu răspunsul de prăbuşire, al celuilalt. El, ai cărui ochi se în flăcărară ca de necaz şi furie înăbuşită, se strecură sub rănit şi se lumină pe neaşteptate, că păcătoasele de suferinţe ale clipei nimic nu însemnau în urieşimea vieţii. Şi fu numai supunere liniştită când soarele destrămă toţi norii şi arse din nou. Fu nevoie de mai dese popasuri decât de ajun. Plin de aşteptare aleargă la câţiva pomi, socotind că ajunseseră la puţ. Se odihniră puţin la umbra săracă, şi crăcile slabe şi schiloade erau o binecuvântare, nemeritată şi ca o nemângâere dumnezească. înainte să se ridice, degetele i se jucară cu drag pe coaja aspră şi noduroasă, pe când frunzele i se părură bune, ocrotitoare mâini de care el era nevrednic. Pe urmă ceasurile se târâră pustii şi sângeroase, dar se simţea ca şi cum cineva ar fi scos de sub zăvor o taiănă. Cerul care se învâlvora albastru şi bărăganul ars se schimbară înaintea simţurilor lui. La urma urmelor nu ştia de ce mădularele îl dureau 17 © BCU Cluj aşa de rău, pentrucă povara pe care o ducea se făcea acum mai uşoară cu fiecare pas. Străinul îi spuse că e foarte galben. Atunci luă plosca şi bău un pic din ea. Iară mai lăsaseră îndărăt o bucată. Rănitul se văicări ; el îngenunche alături şi văzu departe pe drum, ivindu-se o umbră, în care deosebi curând o căruţă venind încoace. Un tremur îl cuprinse şi ridică mâna la frunte. Nu era părere ; o căruţă mare se apropia, abia la un kilometru. Un râs turbat ieşi din el, zgudui braţul rănitului, care abia aţipise, îl întrebă, ce e de făcut ? Trebuiau să se aşeze deacurmezişul drumului? Prin creerul lui se învolburară o sută de putinţe de scăpare. Trebuiau să ameninţe pe vizitiu cu revolverul ? Să nu-i facă altceva nimic, să-i ceară atât, să-i ducă în oraş ? Dar puteau să-i ia drept derbedei, tâlhari, Hotărâră să-i cheme pe călători în ajutor încă de departe. Bucurie şi grijă înfrigurată tremurară în mădularele lor. Căruţa urui aproape, praful aburi drumul. Auziră glasuri care li se părea neaevea. ■ Rănitul se încleştă strâns de spatele lui. Trupul îi era o praştie încordată. Atunci strigă la vizitiu, strigă tare că păţiseră aici ceva şi nu puteau să meargă mai departe. Ii cerea să-i fie milă de rănit. Nimeni nu răspunse. Strigătele fură călcate ca nişte păcătoase sub grelele şi duduitoarele copite. Fie-vă milă de noi ! strigă. Fie-vă milă ! Nu vă facem nici un rău. Vă rugăm să vă fie milă ! Văzu numai cum vizitiul se întoarse la cei trei oameni, cari stăteau în căruţă şi erau înarmaţi cu puşti, cum fuga bidiviilor se făcu mai repede. Norul de praf îi izbi aspru ochii. . Fie-vă milă de noi! strigă încă odată. Dar căruţa nu opri. Atunci se aruncă pe scară, apucă de un căpătâiu, îl strânse, încovoe spinarea încărcată. O groaznică izbitură îi ajunse trupul, un pleznet de biciu îi tăe degetele, se feri, dar un pumn îi dudui în piept. Căzu îndărăt! Se sculă iară, apucă încăodată căruţa, din care nu-i şuerară pe la urechi decât ocări. Un pat de puşcă îl pocni atunci în frunte, încât se împleteci. Şi-şi pierdu aproape simţirea. Căruţa se depărtă. Rănitul zăcea în praful drumului alături, blestema şi plângea. El era ţeapăn şi în cap îi vâjia înfundat. Multă vreme nu zise nimic şi numai apoi chibzui cât de greu căzuseră şi cât de mult trebuie să fi suferit tovarăşul. El îl ridică băgător de seamă şi îl aşeză pe un loc, unde iarba, o blană roasă, era mai deasă. Şi-i spălă după aceea rana şi-i şopti mângâeri, când cel în suferinţă răcni de durere. Trupul aprins era o rană care se întindea de jur împrejur şi nenorocitul gemea într’una că nu mai poate să rabde focul ăsta. Ii dădu cea din urmă înghiţitură de apă, luă puţină coaje de pâine în gură şi porni, pe când jeluitorul se bălăbănea de el ca o boccea spartă. Se însera. Gâfâi şi merse. Soarele înălţase între nori un rug, se învâlvoră orbitor, se scufundă în bărăgan şi aruncă îndărăt o pălălae. Şi el se opri locului şi privi ţintă minunea, Merse apoi mai repede, ceasuri, până când zări în depărtare grinzile negre ale puţului. Atunci îşi încetini pasul. Mai ţinu un ceas până când ajunseră şi băură. Apa era balsam şi o atingere plină de har. Zorii viitori, care se avântară peste rotundul în aşteptare îngrozită, licăriră sticloşi şi neajunşi, dar răsufletul pământului se păstră pipăit gingaş. Umplu plosca, pe când privirile îi străluceau umede, îngriji de rănit şi-l luă în spinare. Nori se întinseră albi pe cer. Dogoarea era mai de răbdat şi ca nişte clopote de aur înşirate în jurul puţului, copacii sunară limpede, în vânt. In curând se arătară cete noui de trunchiuri din depărtare şi stătură ca nişte sfinţi rătăciţi înaintea lui. Cu toate că durerea celuilalt om 18 © BCU Cluj ardea şi în el, copacii toţi i se părură mai aproape şi ca înrudiţi. Drumul nu mai era aici ca un bulgăre de pământ legat şi înnodat de picioarele lui, ci aluneca singur sub el. Pentrucă însă mai poposiseră de câteva ori, nu mai rămase aproape nimic din merinde. Ii fu foarte ruşine când rănitul îl întrebă dacă asta era tot ce mai avea la el şi când, ocolind întrebarea, trebui să zică da. Nu fu în stare decât să-şi privească degetele scorojite şi să adauge că era foarte sătul, foarte sătul. Şi în curând purtă iarăşi pe tovarăş, care se sgârci în spatele lui, gemând ca o vită. Aşteptă mai de vreme decât altădată noaptea, care se încurcă şovăind în puţinii arbori. Ca o aripă atârna frunzişul peste întuneric. Rănitul horcăi. El se dădu înapoi speriat în faţa rănii, care se deschisese stacojie. Negreala se vărsă groasă pe cer şi nicio stea n'o topi. Se făcu frig. Stătu de veghe şi auzi strigătele de durere ale tovarăşului. Târziu după ce se uitase multă vreme în întunecime, ploapele îi căzură, 0 detunătură îl smulse din somn, întunerecul îi curgea ca smoala în ochi, încât izbi cu mâinile împrejur, se opri îngrozit, se sculă în capul oaselor, se poticni. Merse împiedicându-se înainte şi strigă. Ascultă. Mirosea ascuţit. Nimic nu se mişca şi singurătatea se îngrămădea de toate părţile, mare şi aspră. Scoase chibriturile din buzunar ( trase unul, se clătină şi căzu în genunchi. Lumina galbenă se stinse. Aprinse altul, se târî de-abuşelea, se apleacă şi lumină cu mâini tremurânde faţă mortului, din a cărui tâmplă şiroia sânge. Ce-ai făcut, sărace ? strigă el şi zgâlţâi pieptul moale, îl ascultă, pieptul din care căldura din urmă se retrăgea, pe când întunericul îl năvălea din nou şi fiecare sunet se îneca mic şi sărac în întinderea bărăganului. Şi iară zăngăni strigătul lui şi iară rămase totul rece şi înăbuşit. Amuţi, Atunci durerea se rupse în el şi căzu peste mort şi suspină greu. Tovarăşul zăcea acolo, ucis şi înţepenit. Şi noaptea se strângea aprigă .în jurul lui Lacrămi mari îi curseră din ochi, 1 se păru că deosebeşte în apropiere o umbră năpraznică, se înspăimântă, îşi duse mâinile la ochi. Ingenunche înfrigurat lângă mort, până când dimineaţa se ridică domol. Capul găurit aţintea ca o bucată mototolită de groază. Orice gând se scurse, un slab, îndepărtat picurat. îşi încordă întreg trupul, ca să poată chibzui. Nu se putea să-l lase aci pe tovarăş, se uită la mâini. Nu se aspriseră destul ca să fie bune de lopeţi, şi n’avea altă unealtă cu el. Ciorile nu trebuiau să rupă cu pliscurile trupul ăsta. Se ridică, se uită, în jur şi i se păru că pomii cei patru se apropiau. Dar era o amăgeală. Numai aripi luminoase de păsări sclipiră departe şi vântul le legăna ca pe nişte tovarăşi de joc, Dela mort încolo bărăganul se răsfiră nemăsurat. Se minuna în. amarul lui, ridică hoitul în spate. Lăsă jos sacul şi merse acelaş drum înainte, pentrucă voia să-l ducă pe mort în oraş, ca să-l îngroape. Din nou aerul nu-i turnă decât căldură în oase, dar trupul, al cărui cap îl apăsa pe umăr, i se păru mai uşor- Merse mai încet, se întoarse, pentrucă se temea ca to- varăşul atârnat moale, să nu cadă. Când poposea se uita în obrazul schimonosit şi peste el, în bolta adâncă a cerului, a cărui mare linişte, o asemănare venită în întâmpinare, cânta la orgă fără sfârşit. Se miră pentrucă văzu întâia oară că drumul lui, râul ăsta plin de taină care îl ducea, se vărsa departe în cer, lega pământul cu infinitul. Simţi că foamea şi setea îl scobeau, făcu o mişcare din mână de îndepărtare şi-şi văzu de călătorie, punându-şi cu grije braţul mortului pe dupe gât. Apoi îi zise încet celui mort: N'am vrut să te ucid. — Şi-l încredinţă de asta cu un semn din cap. Curând ajunse iară la un puţ şi sorbi apa din găleată. Era târziu după amiază şi amurgul prinse să adie. Adormi şi se trezi.numai când ploi albe de stele zgâriară vinele cerului. Stătea ■ ’ • -#» ‘ 19 © BCU Cluj ţeapăn şi ţinea mâna mortului într'ale lui. Se simţea foarte vinovat şi oropsit şi se gândea la femeia care-1 rugase plângând să rămâe la ea, când plecase acum câteva zile din sat. Dar astea erau îngropate prin cele petrecute, date la oparte. De mult îşi ducea povara, când ziua cu draperii de nori fâlfâi în văzduh. Soarele, un glob uriaş vioriu, lovi în fereastra spaimei dimineţei şi o sfărâmă în ţăndări strălucitoare... Bărăganul îşi înălţă faţa către Dumnezeu şi se lumină. El rămase locului şi recunoscu noua destăinuire. Merse din nou înainte, merse înspre o zare oarecare şi pierdu drumul, de care fusese atâta timp legat, şi nu-i mai păsa de el. Cercuri lucitoare, pe care le făcea un vultur puternic pe cer, luminară şi mai mult aerul. Nu mai mâncă nicio fărâmă şi mângâe numai câteodată părul mortului. Şi merse aşa, zile dearândul, înăuntru în bărăgan neobosit şi deslipit de viaţa trecută, se odihni noaptea ciucit lângă povara lui. în ţinutul unde în sfârşit ajunse, iarba creştea mai înaltă şi-i cânta în jurul picioarelor. Florile erau pâlpâire gingaşe şi o privire liniştită pe lângă nevăzutele poteci. La răstimpuri bău din mici vine de isvoare, care călătoreau visând serafic, pe când păsările îl înconjurau cu zborul lor de flamuri. Se minună. Scutură din capul înălţat, zâmbi şi privirile îi erau îndepărtate, când mâinile, îngălbenite îi pluteau înainte. Vremea îl învălui în limpezime. Bărăganul îl săltă în unda lui necunoscută. © BCU Cluj CÂNTEC ' DE ■ DRAGOŞ PROTOPOPESCU R.arişte de gînduri, rarişte de brazi, Inimă sicriul spargeţi-1 să cazi Printre ei uşoară, ca de stea o schije, Fără de durere, fără nicio grije. Sparge-ţi şi cîntarea, sparge-ţi coardele Ca să năpădească toate hoardele De gîngănii scurt lovite de păreţii Pieptului, precum Rătăciţi din drum, Se lovesc de cer în seri tîrzii, ereţii, Sparge-te de osul pieptului, să-l simţi Ca pe-un junghi în tine, cu plăsea şi zimţi Sparge-te de coşul pieptului, să-i dai De păreţi zăbreaua lui de colivie Să-şi aprindă stele ’n mica lui stihie Creerul, sub spuza lui de mucegai- Şi din trup zbughind şi tu, în urmă-ţi lasă, Alb şi zvelt, scheletul Să pornească, bietul, x La plimbare ’n lung Şi în lat, la masă Să se-aşeze’n case mari de gospodari, Să se furişeze printre lăutari, La flăcăi la horă, în joc, să pună piedici, Şi să reapară Dumineca ’n predici, Să se-arate altfel fetelor viteze Cînd se crapă ceru’n nopţi de Boboteze ; 21 © BCU Cluj Şi să bată’n geamuri. Să-l gonească'n zori cocoşii pe maidanuri, Să se culce ’n lanuri Şi să’ntrebe 'n graiul vr'unui pitpalac Cerul şi pământu'n treacăt ce mai fac. Şi pe când pe tine gazdele te plîng Şi-ţi aruncă’n groapă bulgări de ţărînă, Binişor şi vesel c'a scăpat de trup Şi cu-o faţă numai puţintel mai cîrnă, Ca un roi de-albine lunecat din stup, Să se ’ntoarcă vesel băieţelu-acasă Uşurat că singur are să rămîe, Şi pe când pe tine gazdele te plîng Şi-ţi aruncă'n aer bulgări, de tămîie, Şi-obştea păcătoasă crede c'ai murit, Cu o faţă doar ceva mai luminoasă, Vesel să rînjească de un gînd nătîng, Chinuind din mîna albâ-adusă coasă. Şi pe dedesupturi mici de infinit Să se-aşeze iară sufleţel în casă. © BCU Cluj S O N E T DE DONAR MUNTEANU ' i^4.ăreaţa ta biserică — Isuse — In forfoteala vieţii de Sodomă, Şi ’nfige silueta de fantomă, Ca o mustrare-a vremilor apuse,.. In jurul ei pluteşte o aromă, O tremurare de dureri nespuse ; Iar mărturiile credinţei duse Sunt crucile ’nvechite de pe domă, ...Şi-un stol de porumbei, cu aripi albe, Coboară din senin ca nişte salbe Şi ’nconjură biserica ’n spirale ; Se urcă—apoi în zări,—şi se tot duce Misteriosul stol pe nalta cale, Albind pe cer o diafană cruce... © BCU Cluj DIN ÎNSEMNĂRILE LUI SAFIRIM DE N. M. CONDIESCU — E-al meu... — Ba e al meu. — Ba nu: — Ba da! — Mie mi l-a dat. ‘ — Minţi! —• Auzi, —Maia, — că nu-i adevărat că mie mi l-a dat, ţipă Matei. Maia n'aude. E surdă. Patru mâini, de diavoli înfuriaţi, încleştate pe trupul de cârpă al lui Ernest, — zuavul, — îl trag de cap şi de picioare, isbutind după o încordată smucitură, să-l sfâşie, Tărâţa curge, prin rana larg deschisă a şalvarilor, roşii ca sângele. Un pluţuit de palmă, şterpelită repezit, apoi un chirăit strident, ca de potaie călcată pe coadă, loveşte în timpanele bolnave ale bătrânei, care tresare şi se încruntă: — Fugiţi de-aici şi mă lăsaţi în pace, bătuţi de oale ce sunteţi... Doamne iartă-mă. — El a dat, — urlă Matei, — Nu vă e ruşine, să vă fie... Copiii de oameni sunteţi voi, ori ţigani ? Furtuna, deslănţuită pe covor, la gura sobei, s'a potolit. Matei, se căzneşte să umfle la loc, cu tărâţa scursă, burta lui Ernest. Eu, râd înfundat: „Bâttiţi de oale !“. Aceasta a fost, — la necaz mare ca şi la necaz mic, — cea mai grozavă vorbă de ocară, ce-a ieşit vreodată din gura bunicăi. Nu ştiu, de unde va fi scos-o dânsa, dar trebue să o fi socotit grea ca un păcat, deoarece nu uita să ceară, — pe loc, — iertare lui Dumnezeu. Din vocabularul ei, înlăturase definitiv, anumite cuvinte. Pentru nimic pe lume, n'ar fi pomenit pe necuratul după numele lui de botez, după cum, buzele ei, n'au rostit niciodată, vorbele ,,iapă“ şi „scroafă1'. Ii se păreau, prea de ruşine. Zicea, — spre veselirea tutulor, — : „partea femeiască a calului" şi „nevasta porcului". Dracii de copii, nu pierdeam prilejul, — mai întotdeauna căutat, — ca să repetăm cuvintele acestea, — tare şi răspicat, — cât mai des, uneori până la exasperare, spre supărarea ei şi marea noastră bucurie. Soacră şi bunică la cincizeci de ani, dar femeie, — cu simţurile trezite şi cu toate atributele de cochetărie inerente sexului, — n’a fost niciodată, făptura aceasta blândă şi nenorocită, pe care natura o sexualizase greşit. Pântecul ei, primise darul zămislirii altor 24 © BCU Cluj vieţi, fără ca tinereţea ei să fi tresărit sub eternul fior al plăcerii. O veche prietenă îi spunea adesea : — Katy, tu n’ai fost femeie... Mă mir, cum de-ai putut să faci copiii şi uneori, — zău, — îmi vine să cred că nu sunt ai tăi. Glumele acestea n'o supărau. Se mândria că n’a fost ca toate celelalte, ispitită de dorinţi şi robită instinctului animalic. Surzenia, — venită ca o pedeapsă, prea de timpuriu, —o izolase de clocotul lumii. Cu delicatul ei bun simţ, îşi dăduse seama că, o astfel de infirmitate supără şi enervează : " — De ce să indispui, cu prezenţa mea? Nu-i de loc plăcut, să sileşti oamenii să strige şi să repete cuvintele. Astfel de lucru, nu se mai chiamă conversaţie, ci chin. Aşa a vrut Dumnezeu cu mine... Prefira, — cu voluptate şi în amănunţime, ca o supremă mângâere,— amintirile vre-milor de belşug şi de risipă, când banii curgeau gârlă în casă şi când, poftele Conului Manolache,— tot mai aprinse şi mai poruncitoare, — îi svârlea, asemeni boabelor de porumb la păsări, într’o zi, banii n'au mai avut de unde să vină. Tarapanaua secase. 0 mistuise Conu Manolache, în joc de cărţi şi’n pofte, cu muerile. Toate prietenele bunicăi, l’au cunoscut, — după cum se cuvine, în dragoste, — pre boerul şi prea puţine fost-au acelea, rămase necercetate în de-amănunt, de către dumnealui. Mai târziu,—îmbătrânite,— tot dânsele, spuneau bunicăi : — Fie, Katy, — Dumnezeu să-l ierte, pe Conul Manolache, dar mai rar, aşa un crai.,. Te-a înşelat, toată viaţa, cu cine nici că gândeşti... — Se poate, — răspundea ea, demnă şi liniştită. — Eu n’am simţit aceasta niciodată... Astfel că, e ca şi cum nu s’ar fi întâmplat... îl iubise mult, pe Conul Manolache, fără îndemn de simţuri răscolite, dar cu statornicia şi umilinţa câinelui. Am suferit mult până să-l iau. Umblau toate fetele bogate după el. Când a fost să ne logodim, m'am pomenit — ştiu eu de ce,— că nu mai dă pe la noi. Am căzut la pat şi-am zăcut. Tocmai după un an, într’o seară de iarnă, m’am pomenit cu el: — Mă erţi ? — Eu n’am ce să-ţi ert. Omul e stăpân pe voinţa lui şi face fiecare, după cum îi îndemnul poftei inimei sale. — îndemnul poftei mele, este să-mi fii soţie... Iartă-mă. Peste trei zile, ne-am logodit. în ajunul logodnei, mi-a adus, zece săculeţi cu galbeni: — Asta, — ca să ai pentru nimicurile ce-ţi vor face plăcere... Iar în seara nunţii,—ce proastă eram pe-atunci,—înainte de-a merge la biserică, zice : — Ai vre-o pisică în casă? — Da de ce ? — Trebue neapărat. Când ne-om întoarce de la cununie, să dai poruncă, să mi-o aducă,,. — Doamne fereşte, — dar de ce ? — La noi, în Albania, e un obiceiu, pe care eu, trebue,— sub blestem,— să-l aduc la îndeplinire : ginerele, întors de la biserică, ia pisica, şi în faţa miresei,— dintr’o singură smuceală, o sfâşie în două, precum ca să însemne prin această cruzime, atot puternicia lui, — aspră şi neînduplecată, — asupra femeiei ce şi-a ales. — Manolache, n’ai să faci una ca asta... — Trebue. — Manolache,—am să mor... Nu pot să gândesc, necum să văd o astfel de barbarie... — Dragă, n'am ce-ţi face. Trebue, 25 © BCU Cluj Tot timpul slujbei, n'am văzut de cât pisici sfâşiate de mâinile lui Manolache, Când am trecut pragul casei, se ’nvârteau toate în juru-mi. Aşteptam cu groază, s’aud glasul lui Manolache, cerând pisica. Dar, a început danţul. Şi pe când jucam polka cu dumnealui, i-am şoptit: — Manolache,— n'ai să faci ce-ai spus, cu pisica... — S’a făcut. Zace sfâşiată, dincolo în săliţă. Mi s’au tăiat picioarele. Şi-am poruncit Despei, — o fostă roabă, — să se ducă să vadă la faţa locului. - Nici gând de-o astfel de oroare, Manolache, — care urmărise toată scena, — a venit în spre mine şi sărutându-mă, mi-a spus: — Katy, eşti o proastă... Şi într'adevăr, dragii maichii, în multe şi multe, am fost o proastă... In scurgerea zecilor de ani, trăiţi sub oblăduirea dragostii neţărmurite ce ne-o purta, de câte ori n'am auzit noi, aceiaşi şi aceiaşi poveste : — Aveam, Maică, vapoare şi şlepuri, înşirate în porturi, de-a tot lungul Dunării, Făceau drum, prin toată Europa, De prin toate colţurile lumii, mi-aduceau căpitanii de corăbii, tot felul de bunătăţi: de la Parma, parmezanul cât roata carului; de la Volo, măslinele ; . de la Hio, mastica: de la Chipru, Tenedos şi Mavrodafnis, vinurile dulci şi siropoase; de la Marsilia şi Hamburg, pre cele franţuzeşti şi pre acelea de Rin, Icrele de Chefal, îmi soseau învăluite în ceară galbenă, iar pateurile de ficat de gâscă, în borcane de pământ ars; încaltea, când începea vremea icrelor moi, ni le trimeteau cu putinele. N’aveam ce face cu ele, de trebuia să le împart, căci altfel, se împuţiau. Mânca toată mahalaua. Iar delâ cele douăsprezece moşii, veneau toate celelalte. Gemeau cămările. Când aducea Manolache, banii de pe grâu, —■ pe-atunci, nu eşise încă bani de hârtie,— mă încuiam în canţelarie, şi pe o masă de marmoră, — uite, pe asta pe care fac pasenţe acum, — număram zile întregi la napoleoni, la lire şi la galbeni, apoi îi turnam cu lo-păţica în săculeţe, pe cari le aşezam, cu ţidule, în şipetele de fier... In sărăcia, care strângea chinuitor copilăria noastră, basmul acesta, trăit aevea de Maia, rănia. Mai târziu, ajuns om, de câte ori încerca să mai evoace splendorile trecutului, nu mă puteam stăpâni de-ai spune, cu toată cruzimea : — De ce ni le mai povesteşti, toate acestea ? Le ştim... S’apoi, nu socoţi că ne face rău, la gândul numai, că nici măcar un galben, din tot valul acela de aur, n’a ajuns până la noi ? — E, aşa â vrut Dumnezeu... El a dat, el a luat... Toată viaţa ei, — crestată la început cu licăriri de bucurie, apoi răscolită de nă-praznice dureri, — s’a tors, frământată de gânduri nemărturisite, ghemuită cu rănile-i sângerânde, în cutia albă a unui suflet de mucenică. Intre Maia şi mamă-sa, Coana Profira, — „Babica" cum îi ziceam noi răsbunicei,— natura fixase deosebiri definitive, cari însemnau, — în pofida ori cărei evidenţe, — o complectă negaţie a legăturei de sânge. Coana Profi, fusese femeie frumoasă, şi cu temperament svăpăiat. Nu cerşise nimic vieţii, dar ştiuse să-i smulgă, în biruitoare, toată voluptatea marilor clipe pe care le revarsă dragostea cea neîngrădită, despreţuitoare de legi, de consecinţe şi de anumite tocmeli ale conştiinţii. Păstra acum, sub înfăţişarea uscată a bătrâneţii care mumifiază, o rămăşiţă de îngrijită curăţenie şi-o cochetărie de marchiză de prin al 18-lea secol, care impresiona plăcut. De sub bonetu-i îndantelat, răsăria figura încreţită cu volănaşe de cute dese, cu goluri vinete şi striate în obraji, cu buzele tivite, strâns trimese înspre gingiile fără de dinţi. Bărbia, pronunţat arcuită şi 26 © BCU Cluj ascuţită, căuta ameninţător în afară, a ţăcălie de babă vrăjitoare, Din toată frumuseţea ei cuceritoare, rămăseseră doar ochii, cărbuni nestinşi, încinşi de aceleaşi înflăcărări, cari mistuiseră atâtea păcate. Avea pe-atunci 80 de ani. Mărturisea însă cu îndârjire, numai 74, Cu privire la vârsta dumneaei, o neisprăvită ceartă avea loc, foarte adesea, între tata şi Babica, Ca s'o necăjească, tata, vrea s'o scoată, cu orice preţ, de 90 de ani: — Nu mi-ai spus dumneata,—când am intrat în familia dumneavoastră, că la 1811, erai fată de 16 ani şi găsindu-te la Viena, ai eşit înaintea lui Napoleon, cu un buchet de flori? — Minciuni, — nu-i adevărat: — E, — nu-i adevărat, — te faci că uiţi,.. — Nu-i adevărat, —în 1811, eram la doică,,., — Ba ce doică !.., Mă mir, ce te face pe dumneata, să-ţi ascunzi vârsta, că, slavă Domnului, n’are cine să te mai ceară... — Minţi! — minţi cu neruşinare, mai rău ca baronul de Miinchausen,., Şi fulgerându-1 cu ochii, Coana Profi, se îneca cu bâlbâituri, roşie ca focul, to-pindu-şi furia într'o tuse cu stropi. Mă iubea mult. Ajuns la 18 ani, — şi-a dat poate seama, că în mine a trecut ceva din mistuitoarea-i sete de continuă reînoire a senzaţiilor, şi-a desluşit în sufletul meu, mocneala clocotului care o răscolise toată viaţa. Trăia acum, — dintr'o pensie mizeră, dată de Epitropia unei biserici, — şi ajunsese să realizeze mici economii tăinuite, franci înfăşuraţi în cârpe legate cu aţă. Această rezervă, a fost mântuirea mea, pe tot timpul cât am fost student. — Babico, — împrumută-mi 100 de lei. (Nu tcebuia niciodată să-i zici: ,,dămi“). — N'am, — micu maichii, — n'am „ De unde, păcatele, să am„. — Lasă, — ştiu eu că ai. Nu ţi-ii cer de tot, — numai să mi-ii împrumuţi. — N’am, — pentru numele lui Dumnezeu ! — Bine atunci, — Şi tăceam încruntat. După câte-va momente, oftam adânc şi ziceam : — E, ce să fac... dacă nici tu nu-mi crezi, aleagă-se ce-o vrea Dumnezeu... Şi dam să ies pe uşă. — Ascultă,— dar să nu mai spui la nimeni,— am pus de-o parte, pentru o rochie... îmi făgădueşti că mi-ii dai peste o lună? ■— Cu jurământ, — mă grăbeam eu, — Să nu te uiţi! — întoarce capul spre fereastră.„ Răzimată în baston, şonticăia înspre pat, scotocia cu oftaturi şi revenia, cu gră-măgioara de lei, — Ţine, — asta numai pentru tine, o fac, — dar să mi-ii dai, auzi ? Aveam grijă, să-mi plătesc datoria la vreme,— lucru Ce-o încânta nespus,—- pentru ca, peste două zile să-mi iau banii înapoi, tot sub formă de împrumut. Când a murit, era gata să împlinească 100 de ani. Terminasem facultatea. I-am rămas dator, cu 200 de lei. A fost îngropată pe-o zi geroasă, cu sticliri vinete în văzduh şi cu cristal de ghiaţă, pe aleea cimitirului. Trupul ei uscat se chincise cu totul: cosciugul mic şi îngust, ducea, par’că, la groapă, un copil. între aceste două umbre, am crescut noi, rămaşi, mici de tot, fără de mamă. Tata, era mosafir în casă. îl vedeam la dejun. Ne asvârlea câte-va glume, ne mângâia distrat, totdeauna zorit, şi rare erau serile, când ne lua pe genunchi, să stea de vorbă cu noi. Din toată spovedania bătrânelor, — făcută de fiecare, după cum au înţeles rostul vieţii şi după cum s'a resfrânt într'însele trecutul, eu, — deoarece Matei, indiferent la tot ce n’avea curs imediat, îl plictiseau aceleaşi şi aceleaşi reveniri, — am reînchegat durerile - 27 . © BCU Cluj şi bucuriile acestor existenţe, cari mi-au trecut în sânge, odată cu toate păcatele şi toate darurile lor, acea legătură de totdeauna cu morţii, pe cari ori cât te-ai căzni să-ii alungi din vâltoarea înfrigurată a luptei, pândesc la cotituri, hotărâtori şi tragici în osânda pe care ţi-o impun, — Katy, valetul de pică,,, strigă Babica către Maia, care,— sub lumina anemică a lămpii cu glob alburiu, aninată de tavan şi însemnată în trei colţuri cu câte trei ramuri de sfeşnice, — face la nesfârşit pasenţe complicate, cu două perechi de cărţi, la masa rotundă de nuc, cu coaja crăpată şi umflată, pe-alocuri. — Valetul de pică, Katy... insistă Babica. — Ci mai lasă-mă, maman, pentru numele lui Dumnezeu ! — Văd eu, n'am nevoe de controlul dumitale, — Nici n’am văzut atâta ură... Nu pot să scot o vorbă. Eşti o tirană şi-ţi face plăcere să mă turturezl (Babica are un fel special de pronunţare, pentru anume cuvinte). Şi figura îi se schimonoseşte în scâncet, pe când cuvintele pe cari ar vrea să le mai spună, sunt sugrumate în gâtlej, de-o bolboroseală cu înnec. Vechia discordie, începută cu zeci de ani în urmă, între mamă şi fiică, se continua şi acum, sub înfăţişări mai puţin tragice, încărcată însă cu toate resentimentele pe care le îngrămădise trecutul, — Uite, — te las, •—■ mă duc, ca să nu-ţi mai fac venin,,. i Cu figura-i de smochină uscată, cu bărbia ţuguiată şi ascuţită ca un coturn,— mai ameninţătoare ca de obicei, — cu buzele tivite şi strânse înspre gingiile care morfolesc, cu mâna brăzdată de vine îngroşate cu sânge vânăt, Babica sprijinită pe toiagu-i de corn şi tremurând ca o piftie, a pornit-o cu paşi şovăelnici. Boncăniturile toiagului, răsună în liniştea odăiei, afirmând o putere de viaţă care nu-şi găseşte încă astâmpăr, frământată în pâlpăelile încă vii ale unui suflet care nu vrea să se dea bătut. — Ci mai astâmpără-te, Maman,— mai şezi locului... La vârsta dumitale, omul cere linişte şi odihnă, — Da ce-ţi fac, dacă umblu ? Ai vrea să mă vezi, cât mai curând, îngheţată, — Lua-m'ar moartea mai bine, Doamne iartă-mă... Tăcere. Bunica îşi continuă pasenţa. Babica a plecat. Multă vreme, nu ne-am putut noi dumeri, de ce Maia, ceartă totdeauna pe Babica. — De ce ? Poate un copil să certe pe mama lui ? Mai târziu, — Coana Profira, îmi spunea : — Katy, — cu toată lumea e bună, numai cu mine e rea... — De ce ? — Ştiu eu Mă urăşte. Toate clipele unei vieţi, pot fi înveninate dintr'un gest nesocotit, dintr’o vorbă nestăpânită, dintr'o atitudine, care nu mai poate fi uitată. Din astfel de scăpărări, s’a statornicit, între aceste două temperamente, cu totul protivnice, dihonia care le-a măcinat sufletul, nelăsându-le să se apropie, nici la marginea groapei. Şi tot mai târziu, întrebam pe Maia : —- Ce-a fost între voi ? E bătrână acuma şi are inimă bună... — E bună cu voi; cu mine, n'a fost niciodată. Au îmbunit-o, neputinţele bătrâneţii. I-a rămas, însă, limba cu care afuriseşte şi spurcă totul, când se înfurie. Să te ferească Dumnezeu de gura dumneaiei. Pe mine şi pe bietul tata, ne-a chinuit cât a putut. Mică fiind, mă bătea, pentru cea mai mică greşală. — şi greşeam des, pentrucă eram suflet deschis, sburdalnică şi vioaie. Toată nevinovăţia unei copilării curate, cânta în mine. 28 © BCU Cluj Ca să mă umilească, care crezi că mi-era pedeapsa, în afară de bătaie ? Mă punea să stau în genunchi ceasuri întregi, alături de Ţurloi,— un ţigănuş, rob,— şi-mi punea fesul . ţiganului pe cap, — aşa-i purta dumneaei pe copiii robilor, Ţurloi, n’avea nici o vină, întotdeauna miorlăia : J — Ce's eu de vină, să sufăr pentru dumneata?— Şi începea apoi, să râdă de mine. J Totul se sfârşia cu urlete şi altă bătaie. A, cu ce plăcere, repezia maman, cu mâna ei, | frumoasă şi parfumata, scurt, din cot, palma care cădea lipicioasă, Simţia, par'că o înfiorare deosebită, când bătea, I se îmbujorau obrajii şi i se umflau nările. Alteori, punea pe Ţurloi, să mă pălmuiască, şi răcnea la el: — Să i-le dai bine, că altfel, faci cunoştinţă cu Sf. Nicolae,— jordeaua de trestie, aninată lângă icoana de deasupra patului dumneaei, cu care brăzda dimineaţa, spinările roabelor. La 18 ani, — logodită fiind, — pentrucă n'am vrut să îmbrac la o serată, rochia pe care mi-o hotărâse, mi-a tras două palme, în faţa lui Manolache, care de-atunci n'a mai vrut să ştie de dânsa.,. Şi surzenia tot ea mi-a dăruit-o. îi intrase în cap că Ma- nolache mă înşeală. Eram lehuză după mamă-ta. A intrat la mine ca o furie, şoptindu-mi răspicat, cu o şuerătură de duh necurat: ’ — Proasto, — tu pătimeşti şi zaci, iar Manolache îşi face de petrecanie, — uite, îl văzui eu acum,-—cu guvernanta,,. Cuvintele dumneaei, au căzut ca un blestem- Din clipa aceea am început să nu mai aud. Dar toate astea, încă n’ar îndreptăţi, — nu ura, — ci răceala care s’a aşezat, ca un sloi de gheaţă, între noi. Toate le-aşi fi uitat, toate le-aşi fi ertat poate... Gândul însă, că a chinuit îngrozitor pe bietul tata, lovit de dambla, din pricina purtărilor ei rele, — stă totdeauna treaz şi neînduplecat, în inima mea. Răstignit in fotoliu chinurilor, lăsat neîngrijit, rămas numai cu flacăra ochilor, îl văd şi-acum, urmărind toate câte le înţelegea. Durerea lui, mi-o mărturisea numai mie, cu gemete şi cu bolboroseli, mângâin-du-mă cu singura-i mână rămasă sdravănă. Felul ei de-a înţelege viaţa nu l-am admis niciodată şi de aceia mi-a înfierat frăgezimea copilăriei şi-a tinereţei mele.,. Din toate cele smulse sufletului bunicăi, am reînchegat, drama sguduitoare, des-lănţuită, pe vremuri, de poftele nesăturate ale unei femei frumoase, — fapt divers cu repetiri continue, pe ecranul vieţilor. De zece ani, Jupan Ţenea Dupin, stă ţintuit în fotoliu, pocit de paralizia care-i . muiase picioarele, îi strâmbase gura şi-ii ciuntise puterea vorbii, — într'o noapte viforoasă, de pe urma unei grele supărări care-i fulgerase sufletul, spurcându-i-1 cu mare ocară. Apropia atunci de 50 de ani. Venise în ţară, de copilandru, de peste Dunăre, gonit de urgia Turcilor, cari îi căsăpiseră părinţii. Muncitor şi socotit, s’a înhămat la greul vieţii, ca băiat pe pricopseală, în toptangeria unui negustor bogat şi gospodărind fără de odihnă, a ajuns cu vremea, la parte, apoi tovarăş cu stăpânul. Când Dumnezeu, l’a chemat pe acesta, în lumea drepţilor, Ţenea era negustor cu vază şi cu avere frumoasă. Un îndemn, încolţit într’însul mai de demult, l-a făcut să-şi slobozeascâ ahtul inimii şi să roage pe duduiţa Pro ira, — fata fostului său stăpân, rămasă acum orfană, — să binevoiască a catadicsi, să-i devie soţie. Profira era o fată frumoasă, crescută în pension la Viena, vorbind bine greceşte, nemţeşte şi franţuzeşte, ruşinată oare-şi cum de originea ei negustorească, pe care însă,— mai ales pe vremea aceia, n'avea cum s'o schimbe, Boerimea, stă încă stăpână pe averea ei, neavând nevoie, precum a devenit cazul mai târziu, să-şi aurească hrisoavele cu banii fetelor de negustori. Şi duduiţa Profira, s'a milostivit,— cu o bunăvoinţă de marchiză,— să-l ia pe Ţenea de bărbat, după ce, mai întâi, fantezia 29 © BCU Cluj domniei sale l-a înobilat. Alegându-se de numele dumnealui,—sârbesc sadea — Dupin,— care însă pa franţuzeşte poate să sune şi altfel, a hotărât dintr’u început, fără drept de împotrivire din partea lui Jupân Ţenea, ba cât pe-aci să-l convingă şi pe dânsul despre aceasta,— cum că tatăl jupânului, a fost un nobil francez, pribeag de pe urma revoluţiei, statornicit, — după multe peripeţii născocite de mintea isteaţă a dumneaei, — în Serbia, ca dascăl de limba franţuzească, Şi Jupân Ţenea, a primit, — pentru el ca şi pentru toţi ceilalţi, — această poveste care, ori de câte ori sta de vorbă cu cugetul său cinstit, îi se părea un fel de scoborâre în minciună, apăsându-1. Coana Profira, se făcuse acum mai frumoasă ca ori când, plină de lipiciu şi iubeaţă nevoie mare. Era îrământată de aprinderi cari, curând o îndepărtară de firea liniştită a lui Ţenea, mai bătrân ca dânsa cu 20 de ani, cumpănit în fericirea lui, răzi-maţă toată pe dragostea, din ce în ce mai temeinică, cu care o învăluia. Dorinţele ei ciudate, — cu nesăturată poftă de reînoire şi cu isbucniri de frenetică dragoste, cari se topiau odată cu ultimul spasm, — o prăvăleau înspre aventuri de-o zi, cu riscuri îndrăsneţ?. Teama de-a fi surprinsă, urmările trecătoarelor ei iubiri, pe cari le închipuia tragice, îi biciuiau simţurile şi-o încordau înspre noi plăceri. In smaraldul cu sclipiri aprinse al ochilor, tremurau chemări înspre bucuria unei voluptăţi, pe care n’o dovedise încă. Adesea, privea cu o despreţuitoare ironie îa bietul Ţenea, — târât în vâltoarea afacerilor, devenit ursuz din grijile negustoriei, — şi se căznea să dovedească într'însul ceva care s'o mustre pentru nelegiuitele ei rătăciri. Nu găsia nimic. Surâsul lui blând o irita. Felul lui de-a o desmierda, ca pe un copil, îl prostea în ochii ei: îl dispreţuia, pentru felul umilitor, cum el se străduia s’o convingă de marea lui dragoste. Suflet bun ca pâinea coaptă, făcut să fie slugă,,, gândea seara, privindu-1 cum se căznia s'o alinte, cum cerca s'o desbrace, cum îi scotea ciorapii şi-ii acoperea cu sărutări picioarele, oftând. Foarte arareori,—din cine ştie ce, aşa cum senăzăre firilor fonciarmente bune,—Jupân Ţenea avea şi momente de violenţă. Când l'apuca, se făcea stacojiu şi'ncepea să strige de hăuia toată casaşi se ’ngrozea toată suflarea din jurui, de la robişi până la dulăii curţii. — L'au apucat damblalele pe muta-meu, bombănea Coana Profi... Mitocan şi zurbagiu nărăvaş. Are să mi-o plătească scump... Ş'ncepea să-şi blestăme atunci născătoarea, şi zilele şi ursita afurisită, care o osândise să trăiască cu un om aşa de păcătos. Plângea cu istericale şi sughiţuri, se făcea că dă în leşin, de-o trezeau apoi roabele cu oţeturi şi tot felul de mirodenii tari. Cu clănţănituri şi scrâşniri din dinţii ei de lupoaică, şuera : — Ucigaşule, — călăule,— ai să mă omori, fiară fără de inimă,,. Jupanul, muiat ca o cârpă şi ruşinat, îi cădea la genunchi, îi strângea mânuţele în cuibul mâinilor lui păroase şi îngâima întru ertare, cu inima frântă de durere: — Profi, — dragostea mea... Profi, — iubirea mea... Iar dumneaei, de-abia ridica genele-i lungi, de pe azurul marin al ochilor drăceşti. Bietul Jupân, cobora atunci vlăguit, ca după o bolire lungă, în prăvălia mare şi boltită, întunecoasă ca o pivniţă şi plină de mărfuri. Acolo, între catastifurile de pe cantor, căuta să se regăsească şi să-şi vie în fire. La toate aceste întâmplări asista Maia, singurul lor copil, născută la un an, după căsătorie. Avea acum, 6 ani. Arămie la chip, ca şi tată-seu, înfăţişa o urâţenie atrăgătoare, sclipitoare de inteligenţă şi înţelegere — pricepând mai mult de cât i-ar fi îngăduit vârsta ei fragedă. între mamă-sa care n’o iubea şi între tată-seu pe care-1 pricepea în durerea lui înăbuşită, copilăria ei se petrecea tristă. Sufletul ei precoce, nu putea să primească răutatea înăscută şi acea revărsare frenetică a prisosului de viaţă, care colcăia în Coana 30 © BCU Cluj Profira, Aceasta neînţelegere, creştea odată cu Maia, făcându-şi, pe nesimţite, — dintr'o parte, ca şi din cealaltă, — drum înspre negura urii. Porniseră Muscalii, răsboi împotriva Turcilor, Se scurgea, de peste Prut, — pâlcuri, pâlcuri, — oaste împărătească, şi se revărsa ca o negură peste tot cuprinsul ţării, Pihotă cât iarba câmpului şi călăreţi de toate soiurile, întunecau lumina, Puţea văzduhul a iuft şi-a spirt. Polcuri peste polcuri, mărşălaiau,— cu popasuri lungi prin cele oraşe şi sate, — în spre Dunăre. Jupân Ţenea, primise în cvartir, — după obrazu-i de negustor încăput, cu palat de case, — pe comandantul unei divizii de Cazaci, din gardă imperială, cu tot statul lui major: ofiţeri bătrâni, ofiţeri mai tineri, iar alţi cu mustaţa de-abia mijindă. Toţi însă, unul şi unul. De luxul şi risipa care s’a revărsat din belşug în casa Jupânului, a mers pomina. Ori cât s'a necăjit Coana Profi, să se întreacă cu oaspeţii în rafinamente de gospodărie boerească, a rămas cu mult mai prejos. Toată argintăria dumneaei, adusă taman de la Viena, toată faianţeria şi gleseria de cleştar, păliau, faţă de cele ale ghenărarului muscâlesc. De dimineaţa şi pănă în noapte târziu, masa sta întinsă, în sofrageria cea mare, încărcată cu fel şi fel de bunătăţi, gata să ospăteze, pe ori cine călca pragul casei. Un şef bucătar şi patru ajutoare, -— plus ordonanţele căzăceşti, — de-abia prididiau cu gătitul. Şeful bucătar era un beţivan de frunte. Bea fără greş, după program, în fie-care zi. Când însă, era încunoştinţat să gătească mai deosebit, ca pentru musafiri mai de seamă, începea să înjure şi de necaz, bea pe nerăsuflate, cam la vre-o 2 sticle de rachiu, ori de rom, după cum îi era mai la îndemână. Apoi; —• după ce da cuvenitele lămuriri ajutoarelor, spunându-le ce să-i pregătească, se trântea pe banca de lemn din coridor şi adormea tun. Când sosea ceasul, oameni lui îl deşteptau, stropindu-1 cu apă, după care, cu ochii jărăte -, susţinut de două ordonanţe, — căci altfel nu s’ar fi putut ţine pe picioare, — începea să gătească mâncărurile, bolborosind, înjurând şi spărgând. La ora fixă, masa era însă gata. Şi ce masă ! De primea ghinărarul numai mulţămiri şi la rându-i chema pe beţivan sus, îi promitea râzând, o sută de cnuturi, dacă s'o mai îmbăta şi-i svârlea în boneta albă ca neaua, un pumn de ruble. De băuturi, nici nu se pote spune de câte feluri erau. Stau înşiruite, — pe o masă anume, de Ia vutcă pănă la vinurile şi şampania cea mai scumpă. Şi beau ruşii, de svântau. începeau de dimineaţa, când plecau după treburi; beau apoi la zacuscă, beau la masă şi după masă, beau seara şi beau toată noaptea. Când îi ardea rău pe gâtlej, se dregeau cu ceai. Două samovare mari, de argint, ardeau tot timpul, în antreul cel mare. Cum l'apuca setea pe vreunul, da drumul la şurup, umplea păharul, punea o bucată de zahar pe limbă şi sorbia băutura parfumată. Schimbaseră şi obiceiurile casei, Pe Coana Profira, n’o slăbiau de loc. Care de care, se'ntrecea în galanterii şi'n cuvinte de duh. Iar dânsa, gătită şi înfiorată toată, se mândria să le arate cât îi de umblată, converşând cu dânşii, pe franţuzeşte. Lui Jupân Ţenea, — furat de griji şi de treburi, — nu-i convenea zaifetul ăsta, statornicit fără de întrerupere, în casa lui şi la care, Coana Profira se simţia atât de bine. De şi cu respect pentru pravoslavnicele feţe ale luminatei împărăţl, nu odată, i-a trimes cu gândul, pe ţigăneşte, de unde au venit şi adesea a ridicat ochi la icoane, rugându-se de Milostivul, să-ii cotorosească mai repede din casă. De şi amărât tare în sufletul său, îşi da seama că nu se cade să-şi dea pe faţă, nemulţămirea şi gelozia, A încercat odată, să-i dea cu înţelegerea dumneaei, că nu-i frumos să stea toată ziulica în mijlocul muscalilor, încondurându-se şi primind toate glumele lor, dar şi-a căpătat beleaua : 31 © BCU Cluj — Ştiu eu cum să mă port şi cum trebue să-mi ţiu rangul, n’am nevoie de lecţii,— aşa să ştii dumneata... Eu nu's bătrână şi nici nu sufăr de ursuzluc, ca dumneata... am destulă educaţie, ca să nu mă fac de râs, slava Domnului... Ba nu zău, ce-ai vrea? Să trec prin odăi, cu ochii plecaţi, să nu le răspund de cât la bună-ziua al lor, apoi să mă închid în iatac toată ziulica, asta-i vrea, nu-i aşa ? Dar ce-ar crede atunci, despre mine, oamenii aceştia cari vin de la Curtea împărătească, din mijlocul unei nobilimi elegante,— şi ce-ar crede, mai ales, despre dumneata ? Ei, — ţi-ar fi trebuit o slujnică sau o slută, care să se fi întrecut cu slugile, toată ziulica, la deretecat şi la cuhnie... Strivit sub avalanşa de imprecaţiuni, spuse repezit şi cu ton de tragedie, Jupân Ţenea, îşi strângea a frig, blana, o privia lung, trist şi cu tâlc, — da din umeri, ofta şi cobora în prăvălie, mormăind: — Ce dracu de răsboiu o mai fi şi ăsta, numai cu chefuri, cu dănţuială şi cu băutură?... Lua-i-ar talpa iadului, mai curând... Numai Maia, — fetiţa tatii, cum îi zicea dânsul, — îşi da seamă de suferinţa lui, fără însă să priceapă adâncul pricinii şi nu ştia cum să fie mai cu grijă şi mai iubitoare. Printre ofiţerii generalului, se găsia şi un locotenent tânăr, prinţ din neam mare,— zugrăvit de frumos şi tare năzdrăvan. — îl chema Kolia, — adică Nicolae, — Koliuşka, cum îi ziceau camarazii. Generalul îl iubea ca pe un copil al lui şi făcea mare haz de toate drăciile pe cari le spunea, ori le punea la cale Koliuşca. într’o zi, — cam înaintea prânzului — toată casa a început să se cutremure de nişte boncănituri ca de ciocan, cari răbufniau, din spre scara cea mare, făcând să se sgâlţie uşile şi să clănţănească geamurile în cercevele. Dădură buzna cu toţii într’acolo, pe când din curte lătrau furioşi. Adam câinele şi cu căţeaua Eva. Şi rămaseră buimaci, cu gura căscată. Koliuşca, suia scara, călare pe năzdrăvanul lui ,,Doncţ“, cal dresat qa la circ, care urca treptele în salturi regulate. Coana Profi, s’a simţit dintru'ntâi, ca scuturată de friguri, apoi, — tot sângele ii-a năvălit în obraji şi şi-a auzit inima svâcnind să-i rupă pieptul. Apele, ucigător de fermecătoare, ale ochilor ei, au încremenit cu sclipiri, sorbind în adâncurile lor, frumuseţea pofticioasă a tânărului ofiţer. Şi-a simţit, privindu-1 aşa, abătându-se asupră-i, cu vuet de ape revărsate, patima cea fără de stavilar. Şi îi s’a dăruit, — cu gândul, din clipa acea, toată, L’ar fi strâns în braţe, acolo pe loc. Koliuşca, a făcut ocolul sălei celei mari, — în aplauzele asistenţii, — a luat-o apoi, pe coridorul cel lung, a vârât calul pe jumătate, — ca să-l poată întoarce — în odaia Maiei, care ţipa îngrozită, şi-a făcut drumul, cu acelaş meşteşug înapoi, coborând în curte, unde lătratul câinilor s’a pornit şi mai afurisit. Jupân Ţenea, privea Ia bazaconia asta, prin geamul canţelariei prăvăliei, care da în curte. Admiraţia şi-a exprimat-o lapidar: „Mama lui de turbat !“ La Zacuscă, ciocnind cu Coana Profi, Koliuşca îi şopti: — Pentru dumneata, — iubirea mea, — am făcut aceasta. Şi se sfredeliră cu privirile, spunându-şi, — fără de cuvinte — făgăduinţi de mari plăceri răscolitoare. Şi-aşa, — luă început, durerea cea îngrozitoare a lui Jupân Ţenea, sortită să-l răpună. © BCU Cluj V E R S U R I FATĂ DE PRIMĂVARĂ Te prinde primăvara ca o rochie subţire îmbrăcată la o despărţire. Primul fluture tresaltă în soare, Ca să te pot asemui caut o floare, Caut o floare în vânt şi ’n minte. Fată mare, adu-ţi aminte Cum treceai încununată de albăstrele Şi'n gând nevinovată de tot, Aşa cum trec căpriţele în turma de oi, Cu fire de iarbă în bot. Azi mersul ţi-e catifelat Şi farmecul din tine creşte pe ’nserat. Atunci toate tainele se închid în gând Ca mâinile pruncului plăpând. TOAMNĂ ÎNTR'O GRĂDINĂ în grădina destăinuită zilelor lungi, A plutit toamna ca şi când alungi Suflând, seminţele de păpădie. Aci, ai fi gândit că nu poate ajunge solie Şi zorelele n'au de unde învăţa să moară. Peste belşugul frunzelor în lumina uşoară, Flori în zori reci s'au deschis mai grăbite, Au venit de departe albine ostenite Şi vântul a foşnit nedomirit, Cu galben un prun, ca un urcior, s’a zmălţuit Şi s'a ivit în pânza lui legată ca un cort, Un păianjen mare cu cap de mort. DE R. H A N © BCU Cluj UMANISMUL INDIAN DE MIRGEA ELIADE I. Titlul acestui esseu e neprecis şi ambiţiile lui imprudente, asemenea oricărei încercări de rapidă caracterizare a unui prea vast ansamblu cultural. Istoria întâmpină maliţios pe cei cari socotesc că o pot prinde algebric sau expune în monstre. Totuşi, istoria e, înainte de toate, depozitul viu al realizărilor, afirmărilor, negaţiilor spirituale ale unui ins sau unui continent. Deşi obscură, multiplă, paradoxală, neobosită, ilogică — nu există decât atât timp cât e retrăită sau înţeleasă. Chemarea generală către această îndeletnicire s’ar explica, poate, cercetând mecanismul cunoştinţei istorice. Voinţa de degajare a trăsăturilor proeminente şi de surprindere cauzală, e întâmpinată de instinctiva teamă a iluziilor expectative, teama de contribuţia mai mult sau mai puţin conştientă a istoricului. Teamă care, deşi comună oricărei speţe de conştinţâ obiectivă, predomină considerabil şi explicabil în cercetarea unui trecut cultural. Fără număr sunt ciudăţeniile, falşele laude şi stupidităţile ce s'au scris asupra Indiei. Asia poate fi sau nu o superstiţie în ea însăşi; dar, cert, e superstiţie în ochii Occidentului. Iar prin Asia înţeleg nu continentul de aproximativă unitate, ci experienţele şi terapeutica sa spirituală. Asia s'a bucurat de o tristă carieră în înţelegerea occidentalilor. Inaccesibilă celulei europene, a fost mutilată, vămuită, reconstituită şi stilizată în sute de tâlcuiri. Acestea, datorită prodigiosului instinct european de a răspunde la toate întrebările, fie ele absurde sau iluzorii. Apusul a căutat categorii, asociaţii, mituri prin cari să explice materialul de enigme şi surprize adus de călători, de filologi şi de legende. Foarte interesante observaţii s’ar aduna cercetând metodic istoria spiritului asiatic în înţelegerea Apusului. în ceiace priveşte India, sumar, s'ar putea spune că a fost prilej de trei mituri. Cel dintâi şi cel mai zgomotos a fost mitul originelor ariene, probă de ceiace produce filologia când se aplică să reconstituiască istoria. Dela unitatea structurală a unui grup de limbi, s'a inferat unitatea rassei şi a spiritului. Faptul nu e lipsit de adevăr, dar se întâmplă că elementele identice nu se surprind prin studiul lexicului şi gramaticei, ci al noţiunilor, 34 © BCU Cluj al mecanismului logic, religios, metafizic. India a ajuns, astfel, obârşia legendară a popoarelor, limbilor, religiilor. Un ilustru sanscritist, Max Miilbr, a fost în acelaş timp şi promulgatorul unei iluzorii teorii mitologice. Filologii au cercetat limba şi religia cu aceiaşi unealtă superstiţioasă. Am arătat altădată câtă neînţelegere se strecoară în această con-' fuzie de metode. Dealtfel travaliul recent în metodologia istoriilor religiilor şi a fiţosofiei culturii, travaliu care începe să se popularizeze în Apus, dovedeşte cu prisosinţă că re-înoirile ştinţifice pe cari le-am discutat cândva nu sunt nici izolate nici pasagere. Al doilea mare prilej de neînţelegere al Indiei—mai precis, al Orientului în general— se datoreşte teosofiei, acelui amestec feminin şi anglosaxon de devoţie, falş mister, mistificării şi ignoranţă. Mitul iniţierilor, al ocultismului filosofiei indiene, îl cunoaşte oricine a deschis, o carte teosofică. Totul e vag, mixt, confuz, iluzoriu. E zadarnic să repetăm că pretinsele origini ale teosofiei în filosofia indiană „esoterică" nu-şi găsesc un singur text drept sprijin. Esoterismul filosofiei indiene trebuie înţeles aşa cum e : că învăţătura se descoperă numai ucenicilor iar practica numai asceţilor. învăţătura e o taină fiind o asceză şi o comoară fiindcă e o cale. Că aceste învăţături şi practice n'au nimic comun cu ceiace cetim în voluminoase monografii teosofice, alţii au arătat din belşug, înaintea noastră (Garbe, Guinon, Evola, etc.) Toată vorbăria şi propaganda teosofică au avut numai un singur rezultat positiv : să pogoare neîncrederea spiritelor mature asupra filosofiei indiene. Al treilea mit e recent, E obositor de desbătuta problemă Orient-Occident, în care s’au amestecat incompetenţi şi retori, diletanţi şi politicieni. Problema în sine e rău pusă, aşa dar inexistentă. Există o primejdie asiatică ? întrebarea îşi are rost numai în domeniul şi din punct de vedere politic. Spiritual, Oriental e lipsit efectiv de geniul propagandei, Fireşte, înţelegem Orientul pur—iar nu contrafacerile sau colaborările. India a trimis în Occident umanitarismul lui Tagore, de evidentă obârşie engleză (Brahmo Samaj). A înapoiat ceiace a împrumutat cu două generaţii în urmă. Propaganda lui Swami Vive-kananda a dat roade, umilitor de puţine, numai în America. Cei câţiva budişti propriu-zişi din Europa nu contează. Prozelitismul asiatic neexistând din punct de vedere spiritual, Asia nu e o primejdie, nici încai o problemă. Prozelitism propriu-zis se pare că nu există decât în manifestările mentalităţii judaice şi protestante. Iar dacă s'ar cerceta istoria religioasă a Europei după exodul babilionian, poate s'ar vădi profunda legătură ce există între spiritul profetic, judaic şi protestant. în orice caz, problema Orient-Occident e rău pusă, pentrucă ea există efectiv nu în Europa, ci în Asia. Aci se descoperă la fiecare pas urmele luptei între idealul modern şi cel ancestral, luptă lungă, surdă, cu rezultate inegale. Anevoie s'ar putea spune că Japonia—pilda de toate zilele — e europenizată. Influenţe, desigur, se găsesc destule —pentrucă Japonia e ţara influenţelor sincere, multiple şi profunde. Dar spiritul japonez —cel din Ihinto şi baroiii—se trădează pretutindeni sub împrumuturile occidentale, se trădează până şi în cea mai perfectă copie europeană: în costumul amiralului naval, în India problema e şi mai dificilă. Cert e că, datorită noilor idealuri apusene, elita contemporană se depărtează de studiul izvoarelor şi sărăceşte astfel acel discret şi subtil mediu cultural tradiţional. Dar aceasta nu se întâmplă pretutindeni în marea peninsula, şi nu cu toate clasele. Ca să închem preliminariile, adăogim că şi acest al treilea mit a contribuit real la răstălmăcirea şi neînţelegerea spiritului indian. Nu luăm în seamă alte mituri minore : viziunea romantică, literatura extică, motivele cinematografice—ele aparţinând instinctului decorativ şi necesităţilor iluzorii, atât de organice omului modern, * • * ¥ 35 © BCU Cluj Totuşi, orice încercare de privire sintetică, ?arg coprinzătoare şi explicativă, e justificată, cu toate primejdiile prin care se strecoară, Orice intelectual care nu este un indianist îşi poate pune întrebarea: ce preţueşte India? Cum se interpretează experienţa în filosofia indiană ? Cari sunt valorile date omului, existenţii ? Prin ce proces de maturizare s’au obţinut aceste rezultate, şi ce resorturi se implică ? Contribuţia Indiei în cultură se rezumă principal la umanismul ei\ înţeleg propria-i viziune a creanţei şi vieţii, bucuria şi durerea lumii, luminile ce le poate aduce pentru desfătarea existenţii şi mân-găerile ce le păstrează. Umanismul unei ţări se recunoaşte în cercetarea filosofiei, religiilor, instituţiilor şi poeziei. Iar acest umanism se confundă cu fundamentele filosofice ale unei culturi, pentrucă, ce e altceva filosofia decât activitatea care luminează, coordonează datele experienţii şi le transformă în concepte ? Acest proces de simbolizare, aş spune, a experienţii — experienţă în toate sensurile — e contribuţia originală a oricărei culturi şi îi constitue valoarea specifică. Problema, astfel privită, nu-şi pierde dificultatea, E posibilă cunoaşterea umanismului indian. Dar despre care Indie e vorba ? Patru cinci mii de ani de laborioase eforturi spirituale au produs un prodigios număr de valori şi terapeutice, diverse şi adesea con' tradictorii. India nu e una. Nu numai atât; Indiile riguros unitare nu mai sunt. Vedicul e pierdut. Ceiace se află în hinduismul modern e produsul religiozităţii medivale (devo-ţionalism, vaishnavism, shivaism etc.) şi e infiltrat cu contribuţii populare aborigene, aşa dar oposite spiritului indian. Din fericire, orice produs al acestui pământ e maxim, spiritualizat şi luminat prin excepţionalele însuşiri de transcendere pe care le stăpâneşte creierul indian. Geniala predispoziţie de a spiritualiza experienţa, chiar cea brutal senzorială — dă oarecare unitate hinduismului, Dar în orice caz, diferenţele de India vedică, de cea eroică sau filosofică, sunt evidente, A judeca cultura Indiei prin hinduism, ar fi deasemenea o greşală Hinduismul e o sinteză recentă şi parţială, e devoţional şi e mixt. Treizeci de veacuri, India a fost alta. Aceleaşi dificultăţi, nu se întâlnesc numai în studiul culturii indiene ci în al oricărui fenomen spiritual care îşi are o istorie. Dacă încercăm să cunoaştem spiritul creştinismului întrebări indentice ne întâmpină. Care creştinism ? Există aceiaşi serie de valori dealungul Istoriei culturii creştine şi există aceiaşi articulaţie unică mărturisind transce-dentalul fapt al Duhului Sfânt—sau istoria a modificat, a ampilificat şi abătut originalul mesagiu evanghelic? Cât de sumar am privi fenomenologia religioasă creştină se disting curente şi profeţii între cari anevoie s’ar găsi numitorul comun. Predicaţiei evanghelice îi urmează paulinismul apostolic; explozia entuziasmului apocaliptic şi ascetic al sec. IV urmează actului lui Constantin ; Curente şi crize (gnosticismul, milenarismul, ereziile sudice, etc.) sunt asimiliate în marele organism al Bisericei Apusene ca să renască în „Evanghlia" lui Gioachimo da Fiore şi experienţa S-tului Francisc, iar mai târziu în ereziile iluminismului iberic şi ale reformei. Stăruim să nu fim rău înţeleşi în această pildă. E firesc şi evident că mesagiul nu poate fi modificat substanţial, fiind transcendent şi relevat. Dar istoria a tâlcuit şi a valorificat divers acest mesagiu, în efortul de a-1 realiza. Istoric, uman, cultural — creştinismul e multiform, ca orice dinamism spiritual funcţionând în timp. Şi totuşi, nu numai dogmele creştine îşi au o unitate fundamentală—revelată prin cuvânt şi concilii, transmisă prin suprafireasca făptură charismatică a Bisericii—ci şi acel creştinism monden (ierte-mi-se curajiul), ceiace se poate numi umanismul creştin, păstrează structura originală. E adevărat că orice manifestare creştină, e ininteligibilă dacă se ignoră piatra-din-capul-unghiului: credinţa mântuirii prin Fiul Omului. Dar, nu e mai puţin adevărat că, chiar pentru cel care nu are nici experienţa religioasă, nici pregătirea dogmatică — creştinismul îşi 36 © BCU Cluj descoperă superba însuşire de transcendere a experienţii umane, de spiritualizare a vieţii carnale sau sociale, de legare efectivă a sărmanelor resturi omeneşti de un cer care nu e nici pustiul înstelat al Elladei, nici divina intoxicaţie, incertă şi abătătoare, a Asiei, Nu . e locul aci să adâncim paralela, să arătăm siguranţa şi plenitudinea experienţii religioase creştine alături de cele asiatice. In nici un caz nu vom asemăna aici creştinismul cu formele religioase indiene, întemeiată pe corespondenţa motivelor legendare şi pe identitatea imperativelor etic-sociale — implicând netăgăduita unitate a funcţiunilor psihice în, speţa umană — comparaţia în acest caz, e lipsită de valoare ştiinţifică (uzând comparaţia formelor, iar nu a criteriilor şi conţinuturilor) şi conduce la abuzurile câtorva monoideici vânători de filiaţii religioase. Ceiace voim să rezumăm acum e numai aceasta: că, asemenea creştinismului (privit nu strict religios, ci dinamic, generator de cultură şi istorie apuseană), India a elaborat un umanism ce se distinge prin aceleaşi calităţi de transcendere a experienţii, de spiritualizare a actului şi a cărnei. E un dar al creerului indian să transsubstanţializeze carnea în simbol, prin extaz ; sau poate e un păcat ursit acestui pământ să coboare asiduu spiritul în formaţii carnale. O pildă, dintr'o sută ţ căsătoria copiilor, care pare atât de odioasă şi sălbatecă în ochii apusenilor, e iluminată de acea potolită dragoste indiană, e prilej de admirabilă vieţuire îngerească sau artistică. Altă pildă, pentru a vădi pogorîrea actelor spirituale în experienţe trupeşti: incertitudinea devoţiei indiene, a „intoxicaţiei divine1* de care abundă producţiile teistice ale mediului-ev şi şcolile shaiviste, vaishnaviste, tantrice, — în cari dragostea se exprimă senzual iar experienţa religioasă anevoie se distinge de erotismul cel mai imediat. Repetăm, nu vom încerca în acest scurt studiu alăturarea celor două viziuni, indiană şi european-creştină. Mărturisim, însă, că, deşi cu inevitabile incertitudini şi imperfecte mijloace, umanismul Indiei nu merită nici dispreţul, nici ignoranţa Europei. Ci, o simpatetică înţelegere, întemeiată nu pe breviare sau polemici, nici pe refaceri afemeiate — ci pe studiul direct al câtorva mari cărţi şi al principiilor fundamentale. O schiţă premergătoare unui asemenea studiu publicăm acum, ’) " . * * * Cea dintâi întrebare nu e asupra omului, ci asupra existenţii. India şi-o pune din timpurile upanişadice, şi întotdeauna răspunsul a fost acelaşi : existenţa e durere. „Trupul e suferinţă, pentrucă e sediul suferinţii; simţurile, obiectele şi ideile (sunt suferinţă) pentrucă prin ele se împlineşte suferinţa : fericirea (însăşi e suferinţă) pentrucă e asociată (sau urmată) de suferinţă’"" (Aniruddhavritti II, 1. Pesimismul upanişadic e îndeobşte cunoscut. V. Katha-Upanishad 1, 1,28 şi Maitri U. 1,2—7). Excepţia se găseşte în şcolile materialiste (Chârvaka, Lokayata, cu relaţii fireşti în politică, nitişastra) cari obişnuiau a spune : „Numai nebunii refuză plăcerea pentrucă e întovărăşită de suferinţă" (Vers citat de Mădhava în Sarva-darşana-samgraha, ch, I). Altminteri, oricâte diferenţe s’ar descoperi între sistemele filosofice sau numeroasele terapeutice religioase, fundamentul e acelaş : viaţa e suferinţă. Asupra naturii şi cauzei suferinţii, speculaţia indiană a produs o serie de rezultate identice. Pentru evrei, suferinţa e pedeapsă', pentru hinduşi, e iluzoria confuzie între suflet şi fenomenele mentale. Pentru cei dintâi, suferinţa e de natură sacră, religioasă, e senti- 1. Se înţelege că excludem complect aici aparatul critic precum şi discuţiile tehnice. Am redus la minimum citatele şi referinţele originale. Traducerile sunt făcute după ediţiile sanscrite dela Benares şi Cal-cutta, supraveghiate de profesorul nostru Dr. Surendranath Dasgupta, căruia îi aducem pe această cale sin-cerile noastre mulţumiri. 37 © BCU Cluj mentul înfricoşător, permanent şi direct al micimei creaturii faţă de un Dumnezeu răzbunător, inaccesibil. Pentru cei din urmă suferinţa e o iluzie, o non-distincţie, o falşă atribuţie a caracterului experienţii psihice unui principiu etern şi imutabil, sufletul. Nu conducem paralela în adânc, E suficient de notat soluţia metafizică, de gnoză, de cunoaştere discriminativă a Indiei — şi divinismul acut, mistic, transcendental, judaic. Mântuirea pentru judaism (şi implicaţiile lui în creştinism) e religioasă ; viaţa sacră în aşteptarea Judecăţii, Mântuirea pentru elita indiană — căreia îi repugnă bhakti, devoţia mistică de obârşie populară—e o problemă logică şi metafizică. Nici riturile nici studiul Vedelor, nici faptele bune, nici devoţia nu scutesc pe om de transmigrare, de reîntrupări fără număr, aşa dar, de suferinţă fără sfârşit (Samkhya Sutras, I. 82 şi urmare). Calea strict religioasă, rituală, către liberarea sufletului de suferinţa vieţii prin sacrificii vedice e criticată încă din timpurile Upanişadice (Mundaka Up. I, 2, 7—11); problema sacrificiului efectiv şi sacrificiului mental, implicată în această upanişadă, e prea complexă pentru a o pomeni aici. Existenţa e durere, durerea e ignoranţă avidya ajnăna, non-discriminaţie, non-distincţie, falsă atribuţie, iluzie asupra esenţii sufletului; terminologia şi terapeutica problemei e studiată mai pe larg în studiul nostru „Introducere în filosofia Sămkhya", care va apare în „Revista de Filosofie", liberarea e înţelegere ştiinţifică, bărbătească, tehnică, „Nu există sistem filosofic în care mântuirea (moksha) să nu fie scopul Sufletului" spune Aniruddha (Vritti, I, 5). Iar, în ceiace priveşte existenţa sufletului, în afară de puţinii materialişti, ea nu e pusă la îndoială de nimeni; se discută numai particularităţile sufletului (Samkhya Sutras, I. 138). Aşa dar, suferinţa fiind confuzia între experienţa mentală (fenomenică, curgătoare, dureroasă prin schimbările stărilor) şi suflet (principiu transcendent, fără contact direct cu viaţa psihică, fără experienţă ’) liberarea se confundă cu emanciparea sufletului, cu acea maieutică spirituală prin care sufletul ia cunoştinţă de sine. Aceasta e soluţia Upanişadelor, elaborată ulterior ştiinţific şi maxim de filosofia Samkhya, care nu e numai un excelent sistem filosofic subtilizat sub influenţa polemicilor anti-budiste, ci şi un vast curent de idei, avându-şi obârşia în Upanişade şi fecundând considerabil spiritualitatea indiană. Atragem atenţia că, pomenind de Samkhya, nu restrângem informaţia, nici du primejduim prin arbitrare limitări, caracteristicele spiritului indian, Pentrucă, ideile Samkhya se întâlnesc pretutindeni, în epică (Mahabharata), în Purane, Brahmane, mistică, etc. Ideia capitală e că sufletul e complect şi substanţial deosebit de materie (Prakriti), aşa dar de fenomenele mentale (buddhi, manas, ahamkara), curgătoare, dureroase, cari îşi au obârşia în prakriti, şi cari nu sunt decât o producţie subtilă a primordialei materii (Ishwara Krishna, Karika 22). în Vedanta (şi ceiace am spus asupra universalismului ideilor Samkhya se aplică, mai mult chiar, şi la Vedanta) materia nu are un principiu în sine, e iluzie, precum iluzorii sunt existenţele individuale şi sentimentul personalităţii şi experienţele mentale în general. Totuşi, fie că materia e substanţială (vasthu, realitate ; Samkhya), fie că e iluzie (maya ; Vedanta)—e un dat al experienţii. Aşa dar, un opus al sufletului, care nu poate avea experienţă, neavând categorii, nici contact real. Atât cât există materia (prakriti), există experienţa — adică fluviul continuu al stărilor sufleteşti, nestabile, producând suferinţa prin iluzoria personalitate (ahamkara). Ca să se curme suferinţa existenţii, trebuie să se curme experienţa 1. „Sufletul e nu, nu: nu poate fi apucat... rupt... etc.“. Brihadara-nyaka Up. IV. 10. „E un suflet înlăuntrul meu, mai mic ca un bob de orez... mai mare decât pământul, etc.“. Chandogya Up. III. 14. Sufletul „e cel care există", „unul fără al doilea" Chand. VI. 2.1. E „veşnic pur, inteligent şi liber1 11 Sămkhya Sutras I, 19. E inactiv, etc. Ishwara Krishna, sloka 19. 38 © BCU Cluj Aceasta nu se realizează prin sinucidere, deoarece concepţia indiană a transmigrărilor sufletelor prin virtutea actelor (karma) suprimă valoarea sinuciderii. Ea se poate împlini prin distrugerea efectivă, practică, ştiinţifică a experienţii: e calea Yoga, pe care, însă, puţini o pot urma. Sinuciderea fiind exclusă, rămân cele trei cunoscute căi ale ortodoxiei indiene, pe cari le întâlnim pretutindeni, dar a căror superbă elaborare se află în Bha-gavad Oiţa. Omul, după puteri şi aptitudini, se poate mântui de durerea lumii şi poate contribui la o complectă liberare într’un viitor mai mult sau mai puţin apropiat — urmând una din aceste trei căi (tnârga) : acţiunea (karma), cunoştinţa (gnăna) sau devoţia (bhakti). Sinteza aceasta de formule şi mângâeri pentru îndurarea existenţii, joacă un rol considerabil în spiritualitatea indiană ortodoxă. Ea organizează o nouă ierarhie (nu prin naştere, castele, ci prin act) şi dă o relativă unitate imensului număr de producţii spirituale ale Indiei. înainte de a cerceta cele trei mărga, se cuvine a înţelege mai de aproape noţiunea sufletului şi presupunerea lui indusă din experienţa mentalului. * ’ . * * . Experienţa psi'no-mentală e un dat al existenţii cotidiene; sufletul (atmati, purusha), deasemenea e un dat, dar nu al experienţii. în afară de materialiştii Charvaka (cari socotesc sufletul produsul proceselor fiziologice) şi de budişti (cari neagă substratul animic al vieţii mentale, reducând sufletul la funcţiuni şi agregate, skandas) nici un curent filosofic nu-i pune existenţa la îndoială. Sufletul e o obsesie a gândirii indiene, e problema care se iveşte sub conturul oricărei alte probleme. Către soluţionarea ei, gândirea indiană nu se îndreaptă indiferent şi pur speculativ, ci cu pasiunea unui rezultat ce angajează întreaga orientare a vieţii. Orice doctrină are o cale pentru atingerea absolutului. „Filosofia indiană e ştiinţa Absolutului, a Nirvanei" (Stcherbatzki). Când pomenim de Nirvana nu ne referim numai la budişti. Conceptul şi cuvântul se întâlneşte în şcolile upanişadice, şi-a fost asimilat mai de toate filosofiile indiene. Nirvana — care rezumă multiplele aspecte ale anihilării supreme — e o noţiune prea larg elaborată de şcolile budiste, în deosebi mahayanice, ca să o putem studia aici. Ne mulţumim a spune că valoarea şi conţinutul ei, de Absolut experimentat, dincolo de dialectică logică şi terminologie—se întâlneşte pretutindeni, şi constituie o dimensiune specială a spiritului indian. Astfel, asemenea tuturor sistemelor filosofice, şcoala Nyaya cred că universul e durere (sarvam duhkham vivekinah), iar cauza durerii e falsa cunoaştere (mithya-jnana), adică a socoti sufletul ceiace nu e (viaţă sensorial-mentală). Mukti (liberarea) după şcolile Nyăyâ-Vaisheshika, nu e nici perfecta cunoaştere, nici fericire, ci o stare fără calităţi. Ananda (fericirea) e înţeleasă aci în sens negativ, de absenţă a suferinţelor (dosas, kleshas). Anihilarea e scopul absolut (apavarga) şi e numită nishsreyasa, „suprafericire" (Nyayasutras I, 1,2). Cele patru „adevăruri nobile" (suferinţa, originea suferinţii, distrugerea suferinţii, calea care duce la distrugerea suferinţii) nu sunt exclusiv budiste. Comentatorul nayayka Uddyotakara spune : „acestea sunt cele patru dogme cari sunt cercetate de orice filosof, în orice sistem de metafizică" (Nyayavărtika). Repetăm, elanul către Absolutul nemijlocit, substanţial identic cu sufletul care îl tânjeşte — e universal în Iidia şi elaborarea sa filosofică depinde de valorile date sufletului. Sufletul şi liberarea e leit-motivul speculaţiei indiene. Deosebite sunt numai construcţiile filosofice la cari au dat naştere. Problema liberării, ca toate problemele fruntaşe ale gândirii indiene, nu se pune numai sub aspectul speculativ, desinteresat şi oarecum diletant al cunoaşterii — ci şi practic, al realizării soluţiei în lume, a unei discipline de viaţă, Deaceia, în India, filosofia e o asceză, o cale care nu se învaţă din cărţi, ci dela un învăţător (garu) — nu pentru 39 © BCU Cluj glorie sau cărturărie, ci pentru potolirea acelei chemări către absolut care obsedează creerul indian. Apelul ia ajutorul Yogei e comun tuturor sistemelor. Cunoaşterea e un mijloc al realizării de sine, iar realizarea înseamnă în India mai întotdeauna a fi, iar nu a face, Cei mai pătrunzători gânditori au murit fără nume, asemenea sfinţilor creştini ai lui Papini. A fi se realizează prin meditaţie, dealungul acelor lungi şi atroce procese intime, de lentă maturizare, lentă autoconstrucţie. A face implică activitate, atitudine, aplicare în exterior — şi acţiunea, în India, a fost întotdeauna socotită inferioară meditaţiei (Bhagavad Oiţa, III, 17—18, V 7—13, 27—28). In experienţa inteligenţii, a sentimentelor, a voinţei (toate izvorâte din prakriti prin iluzoriul ego) nu se poate coprinde acel simţ transcendent necesitat de cunoaşterea sufletului. Nenumărate sunt mărturisirile de incapacitate raţională pentru descrierea sau. înţelegerea sufletului, cu deosebire în Upanişade, unde speculaţia metafizică e încă nedi-bace şi întreţesută de emoţii cosmice sau balast sacrificial. „Tu nu poţi vedea pe cel care vede, etc.“ (Brihadaranyaka III, 4, 2). Sufletul e cel „în faţa căruia cuvintele şi gândirea fug, negăsindu-l" Taittarya, II, 4); „necunoscut înţeleptului, cunoscut ignorantului". (Kena 11). „Nu prin cuvânt, nu prin gândire, nu prin vedere e apucat; el e! numai prin acest cuvânt se înţelege sufletul", (l ’o mare muncă şi studiu, nu odată se întâmplă să 59 © BCU Cluj ai surpriza de a întâlni, în locul muncitorului, artistul“. Totul se reduce deci, adesea, la o chestiune de optică : unii văd cu ochiul liber, alţii simt nevoia lentilelor care să-i completeze. Pe de altă parte, literatura mai cunoaşte cazuri in care amândouă aceste forme se împletesc, natural, în-tr'una singură: scriitorul care, deşi se pregăteşte lent în decurs de ani, irumpe totuş brusc. Este, în ultimul timp, un caz destul de des repetat, în literatura noastră : dd. Gh. Brăescu, N. M. Condiescu, Damian Stănoiu şl Constantin Kiriţescu, Toţi au păşit dintru început sigur, ca-şi cum s'ar fi pregătit printr'o îndelungă ucenicie literară (ceiace n’a fost). Şi, toţi, au făcut, între altele, dovada unui spirit de observaţie, format şi puţin obişnuit. Explicaţia este simplă. Dd, Gh. Brăescu şi N. M. Condiescu vin din armată, d. Damian Stănoiu din tagma călugărească şi d. Const. Kiriţescu din lumea puţin cunoscută a dascălilor: deci din domenii unde viaţa este masată, încă nouă, ca un hăţiş în care condeiul n'a spart prea multe poteci, şi alcătuită din contraste, care provoacă observaţia şi efectul literar. De aci, noutatea d-lui Brăescu, expresia aspră şi rotondă a d-lui Condiescu, umorul ca şi notaţia vie ale d-lor Damian Stănoiu şi Const. Kiriţescu : scriitori în ai căror faguri de sensibilitate, viaţa şi-a scuturat, fără ştire şi egal, florile ei suave şi amare; s'a înregistrat inconştient şi a umplut toate măsurile sufletului — pentru această revărsare târzie dar definitivă de acum. în cadrul acestor consideraţiuni — pe care dealmin-teri le-a şi provocat — se integrează, prin urmare, şi „Porunca Zecea"-, după ,,Printre Apostoli", a doua carte de literatură a d-lui Kiriţescu, apărută la „Cartea Românească1*. Situată la jumătatea drumului dintre nuvela mare şi roman, recenta carte a d-lui Kiriţescu cuprinde, alături de câteva savuroase note de călătorie, aventura unui profesor secundar de provincie care râvnia un directorat de liceu. Sunt o serie de întâmplări, văzute cu un ochi cald, din cari nu lipseşte însă nici un anume accent de satiră. Mai ales dacă adăogăm că, în inima întâmplărilor urmărite, d. Kiriţescu deschide câte odată ferestre spre unele neajunsuri politice şi insuficiente etice, mai generale şi proprii vremii noastre. Fapt care adună cărţei o valoare în plus. TOT la „Cartea Românească11 a apărut, de curând, cartea d-nei Lucia Mantu „Umbre Chinezeşti". Autoarea. i-a alăturat subtilul „romane în fragmente11; adaos care cuprinde, lângă puţină cochetărie şi oarecare adevăr : sunt fapte reduse la linie, crochiuri de roman, siluete asemeni acelor desenuri chinezeşti tăiate din hârtie. Cartea d-nei Mantu este la fel unei ferestre luminate, în pervazul căreia cetitorul, rămas afară, vede numai linia şi mişcarea umbrelor din lăuntru. O carte întreagă de miniaturi, în care gândul este cioplit, asemeni versurilor, cu pricepere şi răbdare de făurar pasionat. D-na Lucfa Mantu rezolvă, am spune, prin scris, ceiace jupâniţele de altădată spuneau cu acul pe gherghefuri şi în horbote. Se cade astfel să subliniem insistent această stăruire femenină a d-nei Mantu : calitate devenită rară în literatura noastră, în care cele mai multe scriitoare, renunţând la timbrul lor firesc, îşi îngroaşă falş şi băr-băteşte glasul. Se depersonalizează şi masculinizează literar, tratând teme care le depăşesc mai totdeauna resursele naturale. în această privinţă, d-na Lucia Mantu este cea mai autentică prozatoare femenină a noastră de azi: deopotrivă prin observaţie, cât prin matura artă literară a scrisului său. . ■ AL. BĂDĂUŢĂ Secretar de Redacţie: Al. Bâdâu|ă © BCU Cluj IRIETENIE S. MIITZNER GÂNDIREA © BCU Cluj 1. AR JOC A BRUMAR GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj I. ARJCCA PETRECERE FAMILIARA GÂNDIREA © BCU Cluj