© BCU Cluj CÂND I REA GÂNDURI IN RĂSĂRIT DE V. VOICULESCU NAŞTEREA DOMNULUI Naşterea Domnului e, analogic, răsăţjt de Soare, Intr’un anume ceas pământul ne întoarce spre lumină. S’ar părea atunci că Soarele se naşte pentru noi; adevărul este că noi răsărim întru el: ne naştem din pântecul beznei în lumina cea mare a zilei. Părintele luminii stă veşnic nerăsărit şi neapus, aştep-tându-ne. Astfel, la „plinirea vremii", lumea întorcându-se pe negrele-i ţâţâni către Dumnezeul veşnic, a eşit din umbră în lumina Lui cea neclintită. A fost un Răsărit cosmic — „Răsăritul Cel de Sus" : Naşterea Domnului, care a rumenit pe totdeauna orizonturile omenirii. ÎNŢELESUL ORTODOXIEI Ortodoxia trebue înţeleasă ca lumina cea albă, cea dreaptă: lumina principială. Sânt multe corpuri care produc schisma luminii ce le străbate. Aşa prisma, ca un Arie sau ca Luther, strâmbă razele şi, în loc de lumina pură, împrăştie spectrul ei. Alte corpuri opresc razele şi nu lasă să treacă decât pe cele de o esenţă cu ele; rubinul, nu împărtăşeşte decât razele roşii, raze schismatice. Adevăratul credincios este acela care recompune la loc, în el, lumina, aşa cum vine din cer. CRUCEA Crucea nu e un semn, ci cheea ce stă în capul portativului revelaţiei, în această chee e scrisă, şi prin ea se descifrează, cântarea creaţiei divine. SUFLET-PUTERE Ne ingeniem să construim necontenit maşini cu forţe din ce în ce mai mari, până la mii de cai-putere. Şi nu ne gândim să facem oameni care să aibă măcar două, dacă nu o sută şi o mie de suflete-putere !, Sau aceasta presupune o supra-stare omenească : starea de sfinţenie ?... 373 © BCU Cluj RECTIFICARE Creştinismul a intrat în soarta omenirii, ca o rectificare într'un calcul cu greşeala la infinit. ESTETICA . Estetica ar fi pentru etică ceace algebra e pentru aritmetică: cunoscutul aleargă după necunoscutul ascuns în sine însuşi, ca într'o ecuaţie. BUNUL ÎNOTĂTOR Credinciosul pluteşte deasupra necredinţii şi îndoelilor lumii, fără să se cufunde. El le tae cu braţele şi se ajută, ca să plutească, de moalea lor rezistenţă, aşa cum bunul înotător se sprijină realmente pe apa pe care o bate ritmic şi o supune. A PATRA DIMENSIUNE Hypermatematicile intrevăd o a patra dimensiune, care realizându-se în lumea noastră va aduce omului darul ubiquităţii, al totalei înţelegeri, poate chiar al eternităţii j şi alte mari minuni, precum străbaterea materiei (putinţa de a intra ori eşi dintr’o încăpere fără uşi şi fără ferestre, ca Sf. Petre din închisorile Romei), etc... Dar această a patra dimensiune nu este decât Credinţa, Şi minunile au fost realizate în chip simplu şi din toate timpurile de către marii sfinţi, care trăiau de bună seamă într'un spaţiu nu quadri — ci infinit — dimensionar, adică în Dumnezeu. CANONICA Canonica în ordinea religioasă are aceiaşi valoare ca metoda precisă în disciplina ştiinţifică. Ea este pentru credinţă, ceace pentru ştiinţă este rigoarea datelor, exactitatea dozelor, determinarea circumstanţelor pe care trebue să le respecţi invariabil, dacă vrei să ai rezultatul căutat: ici un corp chimic, dincolo mântuirea. Metoda canonică rezumă experienţa marilor savanţi ai credinţii, care au fixat-o acolo pentru totdeauna. NESECATA TINEREŢE Numai sufletele intacte păstrează în ele nesfârşita tinereţe a credinţii. Sufletul se trezeşte bătrân, nu fiindcă îmbătrâneşte credinţa din el, ci fiindcă ea nu se mai află acolo. S’a scurs, pe nesimţite : ca dintr'un vas plesnit, un element prea subtil. © BCU Cluj BALCIC BIBLI Pe piatra asta veche la care vii, cadână, Cu vasul de aramă în seară la cişmea, Şedea Samarineanca tăcută la fântână Aşâ cum stă de veacuri în Evanghelia mea. Din luntrea asta veche culcată peste plajă, De care-ai prins la soare, pescare, un năvod, Apostolii odată svârliră a lor mreajă Pe apele sfinţite în vremea lui Irod. Şi sub smochinul ăsta, bătrân ca amintirea, Sub care stai de pază, vier cu cap de sfânt, Grăia Galileanul, cum spune povestirea, Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ. Şi pe asinul ăsta pe care, grădinare, Ţi-aduci la târg harbujii şi poama, azi ca ieri, Venea Mântuitorul aşa încet, călare, Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri. D E ION P I L L A T Lui G, D. Mugur © BCU Cluj F O A M E A FRAGMENT DE CEZARPETRESCU La colţul Bulevardului un pui de ţigan, chincit într’un palton prea larg, bătea frenetic cu cleştele în tava ferbinte : — Castanele ! Poftiţi castanele ! Faine castanele ! Sabina se opri să-i facă aliş-veriş. Mută de pe un braţ pe celălalt, cureaua patinelor şi aşteptă restul. Ana Lipan, care nu observase, mergea înainte şi, crezând-o alături, vorbea mai departe, gesticulând cu mâna înmănuşată. Când se uită, mirându-se că nu răspunde, descoperi cu surpriză că se adresa unui domn cu ochelari şi căciulă brumărie. Domnul călca într'un pas, ascultase fără voie şi salută, râzând sub mustăţile cu chiciuri de ger, — Pardon! îi întoarse spatele Ana Lipan, ofensată. Domnul trecu fără să se supere. Ana îşi descărcă toată indignarea pe Sabina, care sosea cu tocul de castane purtat în sus, ca un trofeu: — Ce înseamnă aceasta, Sabina ? Mă faci să vorbesc singură cu toţi indivizii,,, N'am să mai merg niciodată cu tine. Ce ai acolo ? — Castane, răspunse triumfal Sabina. — Poftim! Ai devenit imposibilă. Ce apucături mai sunt şi acestea, să cumperi pe stradă castane ca băeţii de prăvălie ? — Sunt delicioase, Annie. Nu iei şi tu ? o invită cu intenţii pacifice Sabina. Annie strâmbă din nas. Cine a mai văzut-o oare pe dânsa vreodată, mâncând castane pe stradă ? Sabina strânse din umeri la acest refuz : — N'ai decât! Când strâmbi aşa din buze, parcă eşti Boţocan când musteceşte... — Am să te spun lui maman. Nu te med iau niciodată cu mine. Mă compromiţi, — Şi eu am să te spun lui maman, că acostezi pe stradă domni cu căciulă brumărie,.. Să văd cum ai să te explici... Mai bine ia o castană şi hai să ne împăcăm, Annie ! — Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim, noi, domnişoară ! ameninţa Ana. 376 © BCU Cluj — Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim. Eu nu-s ca tine să stau înţepată toată ziua, fiindcă m'a respins un domn cu căciulă brumărie. Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare, începu să desghioace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald. în aerul aspru al iernei, mirosul era încă mai aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat de vitrina Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea. Se împliniseră de aseară patru zeci şi opt de ore de când nu mâncase. Devenise aerian. Iar când se bucura că stomacul ostenit de aşteptare îşi descleştase ghiara dureroasă a foamei, mirosul acesta cald şi pofticios, îi stârnise din nou lihneala aţipită. Se uită cu ciudă la copila în maieul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig. Nu recunoştea sora studentului din noaptea când a sosit în Bucureşti şi când trenul se oprise aproape de intrare, fiindcă strivise sub roţi o necunoscută. Vedea numai o odraslă alintată, de oameni sătiii, mergând la desfătările lor de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând. — Castanele ! Faine castanele ! Măcar cinci lei de-ar găsi într'un fund de buzunar, o hârtie ruptă, preţul unei jumătăţi de pâine. — Calde castanele ! Faine castanele ! Stăruitor, mirosul fructelor coapte se înălţa din cuptorul improvizat. Alţi trecători se opreau, aşteptau rest, porneau ţinând cornetul între degete şi schimbau mâna când se frigeau prin hârtia subţire. Ţigănuşul îşi dogorea la jăratec palmele roze, câ palmele de maimuţă şi de negru. Cu o ascuţime precoce, ştia cărui trecător să-i reteze mersul grăbit: — Coapte castanele ! Faine castanele ! ' Ion Ozun se mută de lângă acest loc al supliciului. Porni în sus pe Calea Victoriei, Bătu talpa mai apăsat să-şi desmorţească vârful degetelor în pantofii pirpirii. Nu avea ochi nici pentru frumuseţea acestei dimineţi senine de iarnă, cu cerul sticlos şi cu văsduhul deodată purificat. Nici pentru trecătorii curgând împotrivă-i: bărbaţi înfăşuraţi în blănuri, femei râzând şi vorbind sonor. In privirea dilatată de tortura foamei, ca într'un început de delir, se perindau ciudat şi spasmodic, numai oameni sătui, sătui, sătui. Prin uşa băcăniilor cu aperitive, când se căsca să primească înlăuntru un client vânăt de ger, năvălea miros de peşte şi de cafea, de şuncă şi de măsline, de costiţă afumată şi de portocale; mirosul băcăniilor din belşug îndopate cu toate trufandalele culese din toate ungherile lumii. La Dragomir atârnau iepuri şi fazani cu picuri de sânge îngheţaţi în nări. Un coş de crevete. Un snop de banane. Castraveţi verzi şi struguri de Constantinopol. Un homar viu, ca o reclamă de văpsea roşie, mişcându-şi mustăţile uriaşe. Şi fructe bizare şi aurite de tropice, culcate delicat în sicriuaşe fine de papură, pe că-pătâiu capitonat. Ion Ozun vedea cu stranie limpezime, bărci fugărind pe oceanul brumos bancurile de sardele; plantatori cu pălării conice supraveghind negri cu încărcate coşuri pe umeri; un vânător cu puşca la ochi în codru nins de brad ; vapoare şi gări, fabrici şi orezării inundate; tot tumutul planetei cu porturi şi hamali, cu hale imense şi abatorii, cu uscă-torii de fructe şi pepinere de păstrăvi, cu minusculi arbuşti de mirodenii şi cu moruni giganţi atârnaţi în cârlige ; tot ce fauna şi flora celor cinci continente oferă în pământ, pe pământ, în apă şi în văsduh ; tot ce oamenii celor cinci rase cară de sub toate lati-tudinele, încarcă, vânează, pescuesc, cultivă cu savante atenţii şi adună pentru belşugul acesta al rafturilor de băcănii. • 377 © BCU Cluj . Fiecare cutie, fiecare ladă, fiecare sac, a călătorit din alt capăt de lume, ca să ajungă aci şi să-i aţâţe nările şi privirea flămândă. Niciodată n'a cugetat ce univers variat şi pitoresc poate încăpea într'un raft de prăvălie. Şi, mai ales, ce univers savuros. Există fericiţi care găsesc o pungă în zăpadă. Alţii pe care îi caută cu telegrame o moştenire. Există şi de acei care au învăţat curajul să ceară. Un băiat cu şorţ alb, aleargă cu două franzele rumene şi calde în braţe. Este oare un parfum mai ameţitor ca mirosul de pâine caldă ? Când o frângi în două se înalţă un abur copt şi bun, cum n'a urzit încă divinitatea nicăiri un fruct cu o aromă mai dulce, în câte case, în câte mii de case din acest Bucureşti, nu se află astăzi bucăţi de pâine aruncată la gunoiu ? Ei mâncau acasă la mătuşa lui, care I-a crescut, numai pâine neagră. Poate fi ceva mai bun ca o felie de pâine neagră cu unt ? Felia de dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală,,. Bătrâna îl învăţa întotdeauna să nu arunce firimiturile în foc, că e păcat. Le semăna în prag, pentru păsările cerului. Odată a înşelat-o. L-a trimis să arunce rămăşiţele afară. Era ger ca acum şi era noapte, îi era frică şi îi era frig, A ieşit în antret cu pumnul de firâmituri, s'a prefăcut că deschide uşa de afară, dar le-a svârlit în gura sobei din săliţă. îndată s’a împrăştiat un miros de pâine arsă, parcă să dovedească fără întârziere că nici un păcat nu poate rămâne ascuns. A închis repede uşa şi a început să vorbească vrute şi nevrute, ca să abată atenţia bătrânei în altă parte. Bătrâna a ridicat ochii de pe împletitură şi o clipă ingliţile au stat : — Nu-ţi pare ţie Ionel, că miroase a pâine arsă ? — Da de unde ! a minţit el, fără să roşească, făcând cu nările ca un capău. Ţi se pare matale... . I-a spus Ionel. Ii spunea Ionel. Acum nicăeri nu mai e nimeni să-i rostească numele cu o desmerdare, chiar când îl mustra. Acum e cel mai singur om din acest oraş. Cel mai singur şi cel mai flămând, cum nici cerşetorii în sdrenţe nu sunt. Niciodată n’a crezut că într’adevăr se poate muri de foame. Unchiu-său, Tasică, grefierul, îl po-văţuia amărât: „Lasă măi băete prostiile aieste cu scrisul şi cu alte năsbâtii, că ai să mori de foame cu ele. Mai degrabă învaţă un meşteşug sau oploşeşte-te într'o slujbă... Atunci, zâmbea cu dispreţ de asemenea idei nătângi, de biet moşneag înapoiat. Acum i-a pus şi bastonul lui amanet; bastonul cu cap de raţă sculptat în fildeş, moştenit ca un sceptru familiar. A vândut tot, a amanetat tot: ceasul, rândul celalt de haine, cărţile; tot pe ce a putut căpăta un ban. Iar de două zile rabdă de. foame, alungat din bursu-căria lui chir Panaioti, de gerul care i-a îngheţat şi cerneala în călimară şi de nădejdea că, printr'o minune, cineva are nevoie de manuscrisele lui, de braţele lui, de puţina lui învăţătură. Gândeşte : „Printr’o minune1',,. Şi într’adevăr a început să-i pară că numai o minune mai poate curma vraja aceasta rea... Cât a avut lemne, cel puţin se aşeza la scris, până la miezul nopţii. Când s’au terminat, zăcea sgribulit în aşternut. Crăciunul l-a făcut cu banii de pe hainele vândute. Anul nou cu un singur pol căpătat pe baston —atât i-a dat pe el şi numai fiindcă i-a cetit în ochi, cămătarul, implorarea desnădăj-duită. Bică Tomescu e în turneu ; de acolo-i trimite cărţi poştale ilustrale. Mirel Alcaz, abia întors dela congrese şi conferinţe de peste hotare, l-a amânat din nou. Toate revistele i-au primit manuscrisele cu indiferenţă, poftindu-1 să treacă peste o săptămână ori două. Mai sunt cinci zile şi expiră chiria. Atunci chir Panaioti, îi va scoate lădiţa cu restul de rufe în stradă şi nu-i mai rămâne decât să degere culcat într'un gang ori pe o bancă în Cişmigiu, cum mor vagabonzii. Un clacson de automobil îl alungă pe trotuar, în maşina închisă, recunoscu bancherul Alfred Goldştein, Fredy, alături de tovarăşa cu părul roşcat, cuibărită în blană i 378 i ■uriiMli © BCU Cluj scumpă şi caldă. Râdeau de ceva şi amândoi erau bucălaţi, rotunji, albi şi graşi; de o grăsime respingătoare. De o prosperitate animalică şi nesimţită. Aşa cum sunt toţi trecătorii care-1 împing, îl ghiontesc, îi aruncă priviri duşmănoase ori nepăsătoare, în goana lor biciuită de ger. Când a sosit aci, în hotărârile lui naive şi tinere, voia să-i cucerească pe toţi, uimindu-i. Să le sguduie nepăsarea cu scrisul lui, cu lumea adusă în el, care avea să le îmblânzească simţirea, învăţându-i să vadă tot ce poartă viaţa cu ea, iremediabil şi dureros. El nu ura atunci pe nimeni, fiindcă în fiecare seamăn descifra o suferinţă secretă. Scrisul lui şi-l voia ca un balsam vindecător. Şi dacă avea să cucerească tot ce-1 mânase aci : nume, glorie şi bani — cucerirea şi-o imaginase cu o luptă vitează şi graţioasă, după care se va întoarce surâzând ca un şampion de scrimă, să mulţumească aplauzelor de sus şi de jos. Acum ar fi vrut o luptă sălbatecă, numai ca să-i îngenunche pe toţi, să le arunce în faţă tot desgustul şi să-i biciu-iască şuerător pentru nesimţirea lor de sătui. Cu dureroasă surpriză, învăţa să dispreţuiască şi să urască. Foamea îi încleşta pumnii în adâncul rece al buzunărilor. La Palat ceasul arăta unsprezece. Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă, după ce străbătuse de şase ori acelaş drum. In faţa Hotelului Continental, se hotărâ să intre şi să se încălzească în hol. întrebă portarul, la întâmplare : — Domnul Constantinescu dela Botoşani e în cameră ? Portarul nu mai cercetă tabloul de chei: — Nu trage la noi, nici un domn Constantinescu dela Botoşani... Poate vreţi să spuneţi Dimitrie Constantinescu dela Craiova, un domn înalt cu barbă ? Sau poate domnul deputat Armând Constantinescu dela Giurgiu........ — Nu-nu! stărui cu toată convingerea Ion Ozun. Constantinescu dela Botoşani.,,. Mă mir că n'a sosit. Uite, mi-a scris aci şi mi-a dat întâlnire. Spre mai deplină argumentare, pipăi un plic în buzunar şi păru foarte contrariat de această inexactitate a domnului Constantinescu dela Botoşani. — Poate soseşte acum, îşi dădu cu părerea portarul binevoitor. Este un tren de Moldova, la douăsprezece. Treceţi mai târziu,... Ion Ozun se arătă foarte încurcat şi ca după o complicată chibzuială lăuntrică, decise : — Mai bine aştept, N'aşi vrea să-l scap. — Poftiţi! arătă portarul jâlţurile de paiu şi se întoarse la condicile lui. „Uff!“ — răsuflă Ion Ozun, alegând scaunul cel mai aproape de calorifer şi insta-lându-se picior peste picior. Căldura îl cuprinse îndată şi îndată văzu existenţa mai trandafiriu. Coborau şi urcau, intrând şi ieşind, pasageri grăbiţi. Alţii se strângeau într’un colţ să şoptească: —„Ia-1 pe Horoviţ şi mergi numaidecât la Minister. Vezi, urmăreşte hârtia până Ia ieşire. Şi nu da banii, decât când ai ordinul la mană. Altfel, te-ai ars!“. 0 doamnă intră încărcată de pachete şi după ce le lăsă portarului, se aşeză pe jâlţul din faţă, începând să ronţăiască pastile de ciocolată dintr'o cutie rotundă. Ion Ozun, o privi cu un început de sfârşeală, Doamna surâse cochet, socotind privirea un omagiu adresat frumuseţii sale planturoase. „Are un cap de cafea cu lapte" —gândi Ion Ozun, cu desgust,. Nu ştia unde a citit aceasta foarte de curând. Dar recunoscu că autorul observaţiei avea toată dreptatea. Există într'adevăr o mutră specială a femeilor care se hrănesc cu cafea cu lapte. Dar, ca niciodată, imaginea unei ceşti de cafea cu lapte, răcită şi cu peliţa creaţă deasupra, în loc să-i apară respingătoare, îi scormoni stomacul cu unghii de fier. . 379 © BCU Cluj Doamna cu pastilele de şocolată surâdea suav. îşi scoase oglinda, roşul şi pudra, renovându-şi faţada. Ion Ozun o privi asasin. — Ce faci aici, bre Ozun, bre? înainte-i, se opri bucuros, Ţâlică Anastasiu, avocat din urbea lui, numit de concetăţeni „Ţâlică Găliganul", din pricina staturei şi „Ţâlică Incident", din pricina măestriei de chiţibuşar al procedurei. Era voios şi purta la subsuoară un ghiosdan doldura. Ion Ozun, rosti cu glas de agonie: — Ce să fac coane Ţâlică? Aştept pe cineva. — Ei bravo! Te ’nvârţi, ai? Economisind vorba, Ion Ozun făcu un gest modest, adică „aşa şi-aşa". — Ei bravo ! Bravo ţie! Ţi-am spus eu că nu făcea pentru tine să te pierzi în porcăria noastră de târg.... Va să zică îi tragi la gazetă sdravăn ! făcu dintr'un ochiu complice, fiindcă ştia că Ion Ozun a plecat din urbea natală să-şi facă o strălucită carieră în presă. ■— Hm ! repetă Ion Ozun gestul care însemna „aşa şi-aşa". — Ei, ca la început, înţeleg perfect!... înţelese şi asta Ţâlică Incident. Dacă nu curge pică. Până ce prinzi chiag. Astăzi cu gazetăria se câştigă bune parale. Nu mai fă pe modestul! Parcă te văd mâine poimâne, că nu-ţi mai ajunge nimeni nici cu prăjina la nas... Şi pe cine aştepţi? — Un prieten, care trebue să vie din moment în moment... afirmă cu toată convingerea Ion Ozun, mai mult la adresa portarului, decât pentru cel care întrebase. — Ei bravo ! La revedere atunci... Şi dela uşă, întorcându-se pe jumătate : — Păcat că nu eşti liber. Te-aş fi invitat să iei dejunul cu mine, să-ţi mai spun câte ceva din târgul nostru, să le dai la gazetă. Trebuie dat la cap, pehlivanilor! Spuse şi trânti uşa. > Ion Ozun rămase în jâlţul de trestie, neclintit, ca un condamnat electrocutat pe scaunul de execuţie. Aceasta nu şi-o mai imaginase. Ii venea să alerge după celălalt, să-i mărturisească fără înconjur că nu aşteaptă pe nimeni, că n’a aşteptat niciodată pe nimeni sau că renunţă la întâlnirea cu prietenul închipuit, numai ca să afle ştirile sensaţionale din urbea natală şi, mai ales, să nu refuze invitaţia la masă. Dar Ţâlică Găliganul zis şi Incident, era departe şi Ion Ozun nici nu ştia măcar la ce restaurant ia dejunul, să dea peste dânsul, ca din întâmplare. „Sînt un idiot! — se mustră de unul singur. Un imbecil... Niciodată n'am să fac vre'o ispravă în viaţă. Idiot ! Idiot !“ . Apoi ca să se răcorească, autoritar ca la dânsul acasă, strigă la un domn care intrase î npingând uşa cu piciorul şi lăsând-o întredeschisă : — Uşa! Domnule, uşa! Domnul, docil, se întoarse şi închise uşa. Ion Ozun văzu în acest simplu fapt, dovada că pentru a fi ascultat, e nevoie numai să ceri sau să pomeneşti cu destulă autoritate. Descoperirea îi dădu curaj. Va merge la Mirel Alcaz, va merge la Teofil Steriu şi va pretinde, ceia ce până acum ceruse modest şi timid. Căldura caloriferului îl desmorţise. Se dădu mai aproape să înmagazineze o ultimă provizie şi cu spatele dogorât, se ridică. — Nu mai aşteptaţi ? ghici portarul. Dacă soseşte domnul Constantinescu, îi spun că l-aţi aşteptat. Numele dumneavoastr ’ 380 © BCU Cluj — Nu importă! vorbi cu siguranţă Ion Ozun. Destul să ştie că l-am aşteptat... Are să-şi închipuie el cine. Ion Ozun trecu pe lângă doamna cu pastile de ciocolată, fără să-i arunce nici o privire. Eşi — lăsând în urmă uşa deschisă. Gerul îl întâmpină cu un asalt de înţepături acide. Iuţi paşii. Mergând, în acelaş ritm repede şi bătăios, recapitula conversaţia dintre el şi Mirel Alcaz, dintre el şi Teofil Steriu. Totul îi păru din nou simplu şi realizabil. Secretul era acesta : să pretindă, nu să ceară milog. La ziarul unde lucra Mirel Alcaz, unul din oamenii de serviciu îi deschise uşa dela sala de aşteptare. II cunoştea şi ştia pe cine caută, II cunoşteau acum toţi de când stârcea pe la uşi. — Domnul Alcaz e în conferinţă cu domnul director. Când termină, vă anunţ. Sala de aşteptare era ticsită ca o anticameră de minister. Ion Ozun se aşază lângă un omuleţ bărbos ca un gnom şi gânditor ca un inventator nefericit ce era. II cunoştea şi pe acesta. II întâlnea întotdeauna, prezent aci la aceleaşi ore. Se recomandase odată şi-i povestise necazul. De treizeci de ani, născocea tot felul de lucruri importante şi simple, de treizeci de ani colecţiona brevete şi nimeni nu voia să i-le ia în seamă. Frâne de tren, îngrăşăminte chimice, substanţe care fac pânza incombustibilă, aparate de ras automat, tocuri de scris cu două cerneli — „apeşi butonul aci, scrie cu roşu, apeşi dincoace, curge din reservor, cerneală albastră" ■— mingi care nu se pot sparge, seceră-toarea-plug şi helicopterul care n'are nevoie de teren pentru aterizaj ; treizeci de brevete în treizeci de ani, nu împiedicau mulţimea obtuză şi oarbă, să are tot cu plugurile vechi, să scrie tot cu tocurile lor imperfecte, să se urce tot în trenurile care se sfarmă în accidente cum se turtesc cutiile de chibrituri sub talpă. De un an, descoperise că o fabrică de arme germană, i-a „furat" invenţiunea lui de puşcă automată şi de atunci nu găsea un singur om de curaj să protesteze şi să dea pe faţă tâlhăria. — Toţi sînt vânduţi, domnule. Pe toţi i-a cumpărat! îl încredinţase pe Ion Ozun în şoaptă, privind pe furiş să vadă dacă nu-1 ascultă vre’un spion cumpărat de duşmanii coalizaţi împotriva lui. Acum inventatorul nenorocos şi bărbos, era cufundat în gânduri, sugând un capăt de havană stins, iar Ion Ozun se bucură că nu va fi silit să-i asculte descripţia unei alte născociri care-ar schimba într'un singur an faţa lumii. Se aşeză şi privi tovarăşii de aşteptare. Erau înalţi şi scunzi, bătrâni şi tineri, sdren-ţăroşi şi eleganţi: unii fumând, alţii citind ziare, unii însemnând o notă cu hârtia îndoită pe genunchi, alţii puricând cu mare atenţie planisfera cu direcţia alizeelor şi musonilor, agăţată nu se ştie de ce în perete ; toţi respirând un aer greu în care îşi dăduseră întâlnire toate miresmele, de naftalină şi de violete, de blană şi de pudră coty, de sudoare şi de lac de unghii, de stofă plouată şi de trabuc, de cerneală de tipar şi de pastile de mentă. Leşinul dela stomah îi împăenjeni din nou privirea. Se temu să nu cada şi cu o încordare, se ridică. Nu mâncase de două zile pe a treia şi totuşi îi venea să verse. II înspăimântă gândul unei scene absurde: el lungit la pământ, toţi agitându-se în jurul lui, dând sfaturi, descheindu-1 şi frecţionându-1, chemând Salvarea... Dacă l-ar descheia, i-ar găsi cămaşa murdară. După asemenea spectacol, n'ar mai putea intra niciodată aci. L'ar crede epilectic, sinucigaş, simulatru, cine ştie ce... Nimeni nu şi-ar închipui că e singurul om din Bucureşti care n'a mâncat de aproape trei zile şi care nu are un singur leu în fundul unui buzunar, măcar o monedă turtită, ciocănită şi scoasă din uz. Silindu-se să calce drept, ieşi în antret. Ceru servitorului un pahar cu apă. Apa 381 © BCU Cluj îi căzu bulgăr de ghiaţă în stomahul gol. Dar îl învioră. Servitorul aştepta poate bacşiş, căci nu se mişca, ţinând paharul deşert pe tavă. Ion Ozun se hotărî să-l copleşească în fiecare zi cu bacşişuri princiare, când va intra şi el în angrenajul acestei uzine în care se fabrica opinia publică: atunci când va avea şi el un birou separat cu telefon pe masă, când îl va aştepta şi pe el inventatori nenorocoşi cu fruntea genială sau femei cu unghiile lăcuite care miroase a sirop de smeură. Se căută în buzunări şi făcu foarte surprins: — N'am mărunte acum... cum te cheamă? — Neculai. — N'am mărunte, Neculai. — Lăsaţi, spuse resemnat omul cu tava. Pe urmă tot el, binevoitor : — Poate mai bine vreţi să aşteptaţi în birou la domnul Alcaz. Nu-i nimeni la dumnealui. — Tocmai asta voiam să... — Poftiţi după mine. Cel dintâi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz, fu un serviciu de ceaiu cu paharul golit. Când rămase singur pipăi ceainicul. Era cald încă. îl clătină. Mai era apă pe fund. Se mai afla şi un pătrat de zahăr. II puse în gură; dădu restul de ceaiu călduţ pe gât. Şi numai după aceia se aşeză să aştepte, sugând bucata de zahăr, fără grabă, ca să dureze cât mai mult. O înghiţi în silă, înecându-se, cu o mişcare din gât ca struţul, când uşa se deschise. Dar glasul dinafară chemă: — încă ceva, Alcaz, — ... ordin, Patroane ! Uşa rămase întredeschisă. Ion Ozun ascultă fără să vrea, dialogul dintre „Patron" şi Mirel Alcaz. — Urmăreşte chestia Osias-Mladoveanu-Banca Continentală. E vorba să-i aresteze. Ai aflat ceva nou ? — L-am sondat pe Gică Elefterescu. Imposibil să scot ceva dela el, Patroane. Bine i-a spus, cine i-a spus „caiafa dela Justiţie!" — Hm! mormăi contrariat glasul directorului. Nu pricep jocul Iui Elefterescu, Ce interes are să provoace un scandal, acum după ce guvernul abia a scăpat de criză, pe chestia împrumutului? — Interesele pot fi multe, Patroane... Gică Elefterescu e prea vesel, ca să nu pregătească vre-o farsă urâtă. Când l-am întrebat, a strâns din umeri. „Dragă Mirel — îmi spune — eu las Parchetul să-şi facă datoria. Nici nu vreau să mă amestec. Şi voi la ziar puteţi da tot ce ştiţi. Nu mă supăr...“ Prea insista să dăm publicitate scandalului, ca să nu intre şi aceasta în calculele lui. — Aceasta-i mai prost, rosti tot atât de contrariată vocea Patronului. Cu Osias sunt prieten. Mladoveanu a servit întotdeauna gazeta. Iar de Banca Continentală, ne leagă interese. Nu-i putem arunca peste bord, până ce nu aflăm ce urmăreşte Elefterescu... Poate e numai o manevră de intimidare. Ii strânge în chingi, să obţină cine ştie ce... — în orice caz, cu Procurorul acesta General, are să-i fie greu să dea îndărăt, chiar când o vrea. Lucrează turceşte, — Cine e în definitiv, acest Lipan ? Eu nu pricep de unde l-a scos ! se miră glasul directorului. — Un ciufulit. Un tip din provincie, Trebue să fie vre-un ambiţios care vrea să-şi 382 © BCU Cluj facă rapid cariera. N'ar fi de m irare să-l vedem deschizând două-trei afaceri scandaloase ca să-şi facă atmosferă şi pe urmă să-şi dea demisia, să se înscrie la ţărănişti ori la averescani şi să se apuce de politică la toartă. Am mai văzut noi virtuoşi d’ăştia, — Ca Banu .. — Ca Banu şi ca Ionescu-Ialomiţa şi ca Grinţescu. Sînt, slavă Domnului, destui. — Oricum ar fi, un lucru te rog, Alcaz. Cea mai mare prudenţă. Nu trebuie să facem nici jocul lui Elefterescu, dar nici să ne angajăm prea mult pentru Osias-Mlado-veanu-Continentala. Intre două ape, până vedem care barcă trage la fund. Iar despre acest Lipan, nici un cuvânt. N'avem nici un interes să-i servim publicitate gratuită. — Zis şi făcut, Patroane ! Paşii lui Alcaz se apropiară de uşă. Dar glasul directorului îl chemă din nou îndărăt. De-astădată mai ridicat şi mai sever : — Alcaz ! — Voiam să uit o chestiune delicată. însă mă sileşti a treia oară să-ţi spun, fiindcă a treia oară se repetă. Tu ai dat reportajul cu remanierea lui Goancea dela Domenii ? — Eu... adică... însfârşit eu, sună imperceptibil şovăind, glasul lui Alcaz. — Adică ?.., Adică l-ai adus la gazetă, confecţionat de Tomulescu, care-i vânează portofoliul. Nu-nu! Te rog, nici o explicaţie. La mine nu merg astea. Tot reportajul e inventat. Şi e inventat idiot, întâi ai făcut un tor gazetei. Pe urmă, altul, mie personal. Ştii bine că Goancea e văr cu nevastă-mea şi, nu mai era nevoie să ţi-o spun, că trebue menajat... Nu te întreb cât ai încasat dela Tomulescu. înţeleg afacerile voastre, dar totul are o limită. E a treia oară când se întâmplă. A patra oară să ştii... — Dar Patroane... protestă glasul lui Alcaz, cu o umilinţă pe care Ion Ozun nu şi-ar fi îachipuit-o dela un om cunoscând atâta lume, tutuind atâtea celebrităţi şi împărţind cu atâtea graţie, zâmbete şi saluturi. — Nici un Patron ! Eu nu permit să vă faceţi în casa mea toate mendrele. Eu sînt stăpân şi dorinţa mea trebuie să fie ordin. Aceasta e ! tună glasul directorului, punctuând încheerea cu un pumn în birou. Spre surpriza lui Ion Ozun, Alcaz rămase mut, dincolo de uşă, — Ce mai aştepţi ? Am terminat. Şi a patra oară, ştii secretul meu : Pălăria şi bastonul, adio şi n'am cuvinte! Eu n'am nevoie aci de intriganţi. Vezi acum, de-mi fă una la fel cu Osias-Mladoveanu... Intrând, Mirel Alcaz, făcu o mişcare de surprindere neplăcută când dădu ochii cu Ion Ozun. începea să-l plictisească prezenţa aceasta stăruitoare. Se întreba dacă a auzit ori nu cuvintele răstite ale directorului, prin uşa întredeschisă. — Tot pe aci ? interogă cu răceală. — Tot. Crede că m'am săturat şi eu... — Ce pfot să-ţi fac, mon cher ami ? N'ai noroc şi pace. Prăvălia noastră e complectă. Chiar azi am vorbit cu Patronul. Ai auzit cum sbiera ? El vrea să suprime locuri, nu să mai facă angajamente. Ţi-am spus singura soluţie, dacă-ţi convine. Lucrezi trei-patru luni, fără salar, de încercare. Mai pe lângă secretariat, mai pe lângă reporterii ceilalţi. Dacă te afirmi şi te impui, au să te tragă ei de mânecă. — Puteai să mă previi de aceasta dela început. Am pierdut timpul! se plânse Ion Ozun. — Puteam,,. Multe puteam. Uite ce e şi să ne luminăm, întreabă toată lumea. Eu sînt omul cel mai sensibil cu putinţă. Nu mi s’a adresat nimeni, să plece nesatisfăcut. Ai văzut cum te-am primit. Dar nu mai înţeleg ce vrei dumneata. Gazetar din pământ 383 © BCU Cluj nu te pot face. E un meşteşug care trebuie învăţat. Te-am rugat să aştepţi. Până una-alta, ţi-am spus să mergi cu mine la Interne. Iţi făceam rost de câteva mii de lei dela O. P. ca să ai un fond de resistenţă. Ai refuzat... — Nu ceream pomană. —• Aceasta nu-i pomană. Toată lumea ia de la O. P. — Vream să muncesc cinstit, domnule Alcaz, Eu am apelat la dumnata, numai ca să-mi dai ocasie să muncesc şi să arăt la ce sunt bun. ' — Foarte frumos. Foarte onorabil. Foarte lăudabil. Cu singura rezervă, că eu nu sunt un oficiu de plasare, Mirel Alcaz, trase înainte blocul de hârtie şi începu să scrie, arătând astfel că a încheiat discuţia. Scriind şi ştergând, nu-şi putea alunga întrebarea iritantă ca un bâzâit de viespe când dă târcoale : „Cine oare i-a fi suflat patronului, povestea cu Tomulescu ? Există desigur, în redacţie, o canalie care-1 lucrează. Ion Ozun simţi lacrimi în ochi şi întoarse capul spre poartă, să le ascundă. Când privirea îi fu uscată, îşi luă ziua bună. — în orice caz, te rog să mă ierţi că te-am deranjat de atâtea ori... — Fără supărare ! rosti Mirel Alcaz, scriind înainte, cu fruntea plecată. Iar când uşa se închise, sună. Porunci servitorului: — Neculai, de câte ori vine domnul acesta care a plecat, spui că nu sunt aci. A început să mă plictisească, individul. Ai înţeles ? Ziua, noaptea, seara, oricând — sunt plecat. Ai înţeles ? — Am înţeles. Ion Ozun, se opri în stradă, nehotărât încotro să apuce. Un vânt subţire şi tăios începuse să spulbere zăpada fină. Era ora mesei. Trecătorii se răsuceau în călcâiul şoşonilor, întorcând spatele vântului, purtând pachete, făcând semne automobilelor să oprească. Din uşa unui restaurant potopi miros de mâncări calde. Mai aţâţător decât toate, miros de varză prăjită. Se rezemă de perete. O ţigancă încotroşmată în trei rânduri de boarfe, întinse ghiarele vinete : — Fă-ţi pomană, boierule !... Numai doi lei boierule, că mi-a murit hun copil, — Lasă-mă. N'am. — Auleo, sgârcit mai heşti, urâtule !... Ion Ozun porni împleticindu-se cu senzaţia că nici oamenii, nici clădirile, n'au relief înainte-i. In ultimile două luni, mai răbdase de foame câte o jumătate de zi, câte o zi chiar ; niciodată atât ca acum. Diseară se împlinesc trei zile, de când a băut ultimul ceai cu patru, nu, cu şase chifle. Se uita şi chelnerul curios. Restul de apă caldă golit adineauri din ceainicul lui Alcaz şi pătratul de zahăr, i-au aţâţat foamea mai crunt, II îndeamnă gânduri absurde : să intre într'un restaurant, să se aşeze la masă, să mănânce sdravăn şi pe urmă să spună că a uitat punga acasă... Patronii de restaurant au tot interesul să evite un scandal. Dar pentru aceasta e nevoie de curaj şi el şi-a sleit fot curajul. Se târî dela un hotel la altul, căutând domnul imaginar, Constantinescu, dela Botoşani. Se încălzi astfel la toate hotelurile care aveau hol cu jâlţuri confortabile şi calorifer. Cu o ameţeală care-1 făcea să c lce împleticindu-se şi să se bâlbâie, ca după o noapte de băutură, inventă alţi prieteni iluştri şi inexacţi la întâlnire : Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Veniamin Costachi, St. O. Iosif. în unele holuri aţipea deabinelea, toropit de căldura uscată. Aşa îl cuprinse noaptea şi noaptea îl înfricoşă. Avea groază de încăperea lui îngheţată unde se va întinde flămând şi sgribulit, sub plapoma glacială ca îndată ce-a închis ochis ochii să-i apară vedenii de delir. Gerul 384 © BCU Cluj polar amorţise gândacii desgustători în coloanele lor. Nu mai fugeau speriaţi când aprindea lumina, nu-i mai strivea sub talpă. Dar altă tortură îi reserva acum întunericul. Aflase că în camera aceia, în iarna trecută, îşi făcuse seamă o femee săracă şi streină. Era, după spusele proprietarului, o femee fără vârstă şi fără frumuseţe, întotdeauna înbrăcată în vestminte fumurii. Nu se ştia bine de unde venise, nici ce suferinţă curmase cu ceaşca de otravă. Iar acum, noaptea, umbra necunoscutei se desfăcea din unghere. Prin somn, Ion Ozun o vede plecându-se deasupra pernelor, cercetându-i faţa, atingându-1 cu un deget rece de os. Şi visurile lui erau chinuite de această prezenţă misterioasă şi înăbuşitoare. Odată cu noaptea, viscolul se înteţi. Vântul subţire adusese nori plini, se învârtoşase, rostogolind uriaşe talazuri de ninsoare. Trecătorii goneau împuţinaţi pe străzile deşerte. Tot oraşul fu cutreerat de puterea duşmană, deslănţuindu-se cu prelungi chiote dealungul uliţelor, sgâlţâind uşile şi smulgând tinichelele firmelor. Ion Ozun trecu pe lângă ferestrele cafenelelor luminate, unde se vedeau, dincolo de geamul înflorit de ghiaţă, umbre gesticulând şi golind băuturi fierbinţi. Trecu pe lângă sute şi sute de alte ferestre, cu perdelele trase şi cu lumini bune, unde oamenii se refugiaseră de urgia de afară, în încăperi calde, în scaune trase la gura sobei, în culcuşuri moi şi mirosind a olandă proaspăt călcată. Pe alocuri, surd, străbătea cântul unui clavir,.. Se profila, pe perdea, silueta unei femei, depărtându-se şi apărând gestul unei ţigări duse la buze Şi totul, din nou era suprimat de cortina unui alt val de ninsoare, smuls de pe acoperişuri, târât din pieţe, măturat dintr'un capăt în altul de stradă. Becurile se balansau clipind, gata să se stingă sau poate gata să cadă. Tramvaele dormiau goale, cu scrâşnet sinistru de fier. Aproape de cerc, Ion Ozun se opri gâfâind. Nu-şi mai simţea picioarele, nu-şi mai simţea mâinele ; avea senzaţia că vârful urechilor a devenit sfârmicios ca porţelanul şi că o singură atingere ar sparge sfârcul în zeci de bucăţi. Se opri să se încălzească. în mijlocul străzii, după un paravan de scânduri, ardea o floare electrică. O floare stranie. Flacăra unui aparat de lipit levi, fier ori altceva. Pământul era săpat, cuburile de granit desfundate. Un om, mânca o bucată de pâine şi deslănină, ferit de viscol, în dosul peretelui de scânduri. Ion Ozun, întinse pe rând, spre dogoarea flăcării, talpa ghetelor, latul palmelor, obrazul cu ochii înlăcrimaţi de ger. — Grozavă mânia lui Dumnezeu ! vorbi omul cu bucata în gură, trăgându-se într’o parte să-i facă loc. Dă-te încoace domnule, şi nu te apropia prea tare. Nici nu simţi când arde... Aşa ! Ion Ozun se tupilă alături de lucrător. Mirosul de slănină afumată îl lovea drept în faţă. Omul tăia felii subţiri cu un briceag, le tăvălea în sare şi muşca din ele cu mare economie. Pe degetele murdare de cărbune şi de pilitură de fier, unsoarea pusese reflexe metalice. •— Şi dumneata stai toată noaptea aici ? se simţi dator să întrebe ceva, Ion Ozun, întorcând ochii leşinaţi de la dărabul de pâine şi de la capătul de slănină. — Până ce vine cealaltă echipă. Ne schimbăm două pe noapte, până dimineaţa e ordin să fie lucrarea gata. ' — Greu de lucrat pe asemenea ger. — Greu, domnule. Dară înăuntru e mai adăpost. Vezi şi dumneata : patru metri adâncime, nu-i glumă. Groapa era adâncă. Rămăseseră încrucişate, unele sus, altele mai jos, numai ţevile de beton şi de plumb : măruntaele subterane ale oraşului. 385 © BCU Cluj — De-acuma mă cobor, vorbi omul, strângând restul de pâine şi de slănină într’o bucată de ziar. Şterse limba briceagului, întâi cu degetele, pe urmă cu genunchiul unsuros al pantalonilor. Aşeză pachetul sub un sac împăturit, puse deasupra o piatră să nu-1 sufle viscolul, — Acuma, o gură de rachiu ar face multe parale, adăogă, curăţindu-şi mustăţile cu dosul mânei, I-ar pune capac,., Iac-aşa mâncăm noi, domnule, cum apucăm şi unde ne prinde vremea. Viaţă de câine, nu alta. Ion Ozun dădu din cap, în semn de înţelegere şi de compătimire. Omul luă jel-tuarul şi începu să coboare scara : — Apoi, noapte bună. Nu te apropia prea tare, domnule. Crezi că nu arde şi acasă găseşti talpa că se desface ca hârtia. Ion Ozun rămase singur lângă flacăra albă şi orbitoare. Se plecă să privească în groapă. Omul vârât între două rânduri de ţevi, începuseră să taie, să lipească şi să înşurubeze ceva. Atunci Ion Ozun, se ridică. Privi împrejur. Nu era nimeni. Numai chiotul viscolului hălăduind în piaţa deşartă. întinse mâna sub sac, apucă pachetul cu rămăşiţa de pâine şi de slănină înfăşurată în ziar şi fugi în întuneric, strângându-1 la piept... © BCU Cluj SIN G U R D E ION MARIN SADOVEANU Nf'aud nici glasul ce mă strigă, nici numele nu vreau să-mi scriu, îmi spun Ion, — aşa mă ştiu ! Mă ştiu legat de bolta vremii cu-ai sângelui înalţi araci, Mă ştiu topit în vîaţa-aceasta din vieţile ce Le desfaci, Mă urmăresc, trecând spre neguri, bătutul drum al tuturor, Şi ştiu că am avut ca toţi, o sărutare drept izvor. Dar când în pâlele de soare cu ei, cei mulţi şi moi mă'ntind, îmi simt, în trupul meu de scamă, încheetura de argint! Ca un cuţit, cu vârful ager, sub coaja lumilor străbat Şi de-am aflat acolo mustul, pe Tine doar Te-am lăudat. Cu tot ce e pustiu şi aspru, tăios şi greu, mam înfrăţit Şi Te-am iubit ! De-aceea ei cred că sunt vraciu. Li-e teamă că port un deochiu : îi simt după mâna de ceară Şi pietrele negre din ochi! Cu mine bărbaţii îngână, Şi casele îmi sunt pustii, Şi prins-am, pe drum, o bătrână De mine ferind pe copii! De-ai pribegiei paşi pe flăcări, ce muşcă'n carne, simt desculţi, Şi-i văd cum beau din cupe'nalte, leşia vieţii celor mulţi. Din trupul lor fac puf, din minte fac aur, iar din ochi safir, N'am urma fierului în palmă, pe bolta frunţii niciun mir, Şi cresc şi se’nmulţesc întruna, din zare’n veac, din veac în zări, Gângavi şi surzi, simţind rar hoitul, pe subt lipitele lor nări! Când prind mătasea mângâerii ce le-o trimeţi, atunci nuntesc, Şi cresc mereu şi se'nmulţesc !... 387 © BCU Cluj Li-e frică să moară ca mine în cruce întins pe comori, Culcat în şiroae de sânge Şi flori. Li-e frică să taie din spiţe Netrebnicul neam, şi de rând. Li-e frică să sară în ape curate Cântând! Li-e frică să creadă în pulberi, Să vrea şi s’aştepte plecaţi, Ca pulbere iarăş, s'ajungă Curaţi! Li-e frică de frig, li-e frică de cer, li-e frică de greu, Li-e frică de tot ce n’am fugit eu ! © BCU Cluj LUCEAFĂRUL D E TUDOR VIANU Intr' o notă pe marginea uneia dintre variantele „Luceafărului", rămasă în colecţia de manuscrise a Academiei Române, Eminescu ne-a tălmăcit el însuş înţelesul poemei sale, „In descrierea unui voiaj în ţările române, scrie Eminescu germanul K. povesteşte, legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n'are moarte dar n’are nici noroc". Această limpede însemnare ne fereşte de greşela de a atribui poetului „Luceafărului" cine ştie ce intenţii tainice şi neguroase, când poetul însuş s'a declarat atât de răspicat. Ce anume va fi vrut să spună Eminescu cu povestea despre fata de împărat care îndrăgind pe Luceafărul din cer, dărueşte farmecele sale copilului de casă, este o întrebare care a încreţit multa frunţi. Dar în afară de problema dacă ceeace poetul n'a isbutit să introducă în opera sa, ca un conţinut deplin exprimat, mai poate interesa pe cineva, pentru a îndreptăţi încercarea de a ţese în jurul realizării depline şi limpede pentru toată lumea, pânza de păianjen a presupunerilor celor mai fragile, iată că poetul însuş ne sare în ajutor. Cuvintele lui Eminescu, chiar dacă nu golesc conţinutul adânc âl poemei sale, ne pot însă îndruma mai bine decât o fac aţâţi comentatori ai lui. Ştiu că există părerea că ceeace mărturiseşte poetul despre opera sa, este de puţină însemnătate, opera însăşi fiind mediul de manifestare al unei idei mai adânci, căreia inteligenţa poetului îi rămâne inferioară. Această părere este justificată de vechea estetică a idealismului, după care artistul poate fi numai organul unei idei, dar nu şi meşterul care o domină şi înstrunează. Ceeace s'a afirmat necontenit de-atunci despre natura inspiraţiei artistice, se potriveşte de sigur cu acele creaţii naive sau cataleptice, unde presentimentul obţine ' mai mult decât raţiunea ar fi putut da. Ne întrebăm însă dacă o astfel de părere mai poate valora şi pentru opera unor poeţi care, ca Eminescu, au dat atâtea dovezi despre puterea, adâncimea şi conduita stăpânită a minţii lor. Cuvintele de tălmăcire a unor astfel de poeţi ne mai pot oare rămânea indiferente ? însemnarea lui Eminescu conţine şi indicaţia — ce este drept, mai misterioasă — a isvorului literar pe care l-a folosit. Germanul K. nu este altul decât R. Kunisch, care 389 © BCU Cluj într'o carte din 1861 (Bukarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn, Rumunien und der Tiirkei) reproduce două basme auzite în tarile noastre şi dintre care „Frumoasa fără corp" revine în patrimoniul nostru literar într'o versificare rămasă nedesăvârşită a lui Eminescu şi în poema lui Ronetti Roman, „Radu“, în timp ce „Fata din grădina de aur“, devine după numeroase variante, poema definitivă a „Luceafărului“. Toate acestea erau cunoscute încă dela d-1 M. Gaster, cel dintâiu care a stabilit isvorul literar al marei poeme a lui Eminescu (Literatura populară română, 1883, pg. 549). De curând, d-1 D. Caracostea (Două basme necunoscute din isvoarele lui Eminescu, 1927) a publicat traducerea celor două basme auzite de Kunisch în ţările noastre, făcând astfel posibilă comparaţia creaţiei româneşti cu isvorul care a inspirat-o. Am spus că „Luceafărul" a trecut printr’o lungă fază de preparaţie, punctată de numeroase variante, până la forma definitivă, pe care el o încredinţează tiparului în 1882, Printre aceste variante, prima redacţie pare a fi aceea care sub numele original al basmului, a fost publicată de Chendi, în volumul „Literatura populară", din 1902. Varianta publicată de Chendi este o simplă versificare a basmului auzit de Kunisch, Sunt păstrate în această primă formă toate episoadele dela începutul basmului, precum zăbovirea fiului de împări t în drum către frumoasa din grădina de aur, în valea amintirii şi a desnă-dejdei. „Luceafărul" mai înainte de a fi devenit Hyperion, este acolo numai smeul, care într’una singură dintre întrupările sale devine stea, pentru a se preface mai apoi într’o ploae „aromată, lină". Transformarea smeului într'o adiere, care există în basmul lui Kunisch, .lipseşte însă în versificarea lui Eminescu. în schimb rugăciunea smeului către Dumnezeu de a-1 deslega de condiţia sa eternă, Eminescu o păstrează din isvorul original, în acelaş fel păstrează el refuzul Domnului, care îi îndreaptă în acelaş timp privirile că re scena de dragoste dintre Florin şi fata cea frumoasă, uitătoare de făgăduelile pe care le legase de întruparea omenească a amantului ei suprapământean. Deosebirea cea mai importantă între basmul lui Kunisch şi această primă prelucrare eminesciană a lui, stă în împrejurarea că pe când la cel dintâiu, smeul se răsbună prăbuşind o stâncă peste frumoasa şi necredincioasa fată, la Eminescu, răsbunarea, odată cu sentimentul dezolat al desamăgirii, devine mai blândă. Amanţilor înlănţuiţi în fugă, el le doreşte: „Un chin s'aveţi: de-a na muri deodată!“ Răsbunarea smeului în b: smul lui Kunisch i-a părut lui Eminescu prea brutală şi această atenuare a ei, este primul pas către accentul de seninătate înaltă cu care varianta definitivă se închee. în scurt, ceeace Eminescu reţine din basmul care îi inspiră poema este ideia dragostei cea „peste fire" — expresia apare odată în prima versificare — dintre o pământeancă şi o fiinţă nemuritoare; dragoste imcompatibilă, pentrucă însăşi eternitatea de care nemuritorul doreşte eă se deslege pentru a o face cu putinţă, nu abate inima fetei dela ispita iubirei mai pământeşti cu un fiu de om. între acestea, mai toate episoadele particulare ale acestei întâmplări se pierd până la redacţia definitivă. în ultima sa formă, „Luceafărul" nu mai cuprinde nici înfăţişarea piedicilor cu care este presărată calea până •la „fata din grădina de aur", nici fuga amanţilor însfârşit întruniţi, nici urmărirea lor de către împăratul bătrân, tatăl fetei, care până atunci o păzise cu grije, nici jertfirea finală a fetei. Eliminarea tuturor acestor episoade echivalează cu o stilizare a basmului iniţial, cu o simplificare a lui făcută desigur cu scopul de a îndruma atenţia cititorului dela percepţia desfăşurării epice către substanţa intensivă a lirismului. De aceea, la întrebarea : este „Luceafărul" o poemă epică? răspunsul nostru nu poate fi decât unul singur. Forma lirică nu trebue să fie în toate împrejurările şi în mod neapărat subiectivă. Există un lirism înscris într’un cadru de baladă. în cazul acesta, sub masca unor personagii străine şi a unor întâmplări eterogene palpită inima poetului şi aventura sa intimă. 390 © BCU Cluj „Luceafărul"' lui Eminescu este o creaţie aparţinând acestei lirice mascate. Şi de aceea era cu totul necesară înlăturarea tuturor acelor episoade care ar fi putut orienta atenţia cititorului dela intuiţia miezului liric al bucăţii, către interesul inadecuat aci pentru peripeţie. Din basmul iniţial putea să nu rămână decât acel cadru foarte general în care să se desvolte, ca în atmosfera sa proprie, extraordinara întâmplare. Eminescu a procedat şi în alte dăţi la fel. Iată de pildă celălalt mare „basm" al lui Eminescu, „Călin". Ce se întâmpla aci ? O fată de împărat se îndrăgosteşte de „sburătorul" care îi vizitează visurile. „Sburătorul" nu este altul decât Făt-frumos, legendarul. Tainica lor idilă se desvălue în curând pentru privirile tatălui bătrân care îşi alungă fata. Dar amanţii se regăsesc în cele din urmă şi basmul culminează cu nunta lor. Ceeace se petrece în „Călin" nu depăşeşte cadrul evenimentelor celor mai convenţionale şi de atâtea ori reluate în basmele noastre. Dar în această simplitate a cadrului, poate să se desvolte o adâncă şi turburătoare psihologie a amorului, evocări de natură şi elemente de idilă rustică. Interesul bucăţii este în chip evident de natură lirică, Ceeace se mai menţine apoi dintr'un basm adevărat, este tot o valoare lirică : atmosfera. în acelaş fel, în „Luceafărul", într’un cadru şi o atmosferă de basm, pulsând de sub o mască străină, se înalţă expresia cea mai desăvârşită a lirismului erotic şi filosofic al lui Eminescu. Problemele pe care „Luceafărul" lui Eminescu ni le pune, astăzi când cunoaştem isvorul lui istoric şi ne putem orienta după înţelesul alegoric pe care poetul a mărturisit că a vrut să i-1 dea, sunt mai mult de natură estetică. Dar care este secretul locului excepţional pe care oricine simte că „Luceafărul" îl ocupă în opera lui Eminescu ? Toată literatura înjghebată în jurul acestei poeme îşi are motivul ei psihologic în sentimentul că odată cu ea, Eminescu se întrece pe sine. Data când Eminescu se hotărăşte să-şi publice poema coincide cu anul în care el atinge o culme, căreia nu trebuia să-i urmeze o pantă lină în coborîre, ci prăpastia şi catastrofa. S’ar spune că în presentimentul dezastrului apropiat, Eminescu îşi strânge încă odată toate puterile. De pe promontoriul înalt pe care se ridică, el priveşte toată opera sa trecută, culese din ea germenii mai importanţi de inspiraţie autentică şi îi concentrează într'o singură mare viziune. Ceeace ne propunem să arătăm este prinurmare că „Luceafărul" este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă soarta ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s’a întâmplat cu atâtea opere ale antichităţii, şi numai „Luceafărul" să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea imagina esenţială a poetului. Avantagiul nostru este că putem privi acest chip mai deaproape, în bogata înflorire a frumuseţilor sale. Iată, mai întâiu, ideia dragostei unei pământene cu un luceafăr. Am spus că în basmul lui Kunisch steaua care se arată fetei, este numai una dintre întrupările smeului. Dacă însă Eminescu îl menţine în această ipostază, lucrul se datoreşte fără îndoială faptului că în felul acesta el putea sensibiliza mai bine condiţia acestei dragoste imposibile. Am arătat şi altă dată cum erotica eminesciană intră în categoria romantică a acelui infinit nesaţiu care amestecă firul voluptăţii cu al d rerii. Este în natura iubirei romantice acea aspiraţie fără fund şi fără ţintă, cum numai o stea din tărie poate trezi într’o inimă omenească. în tinereţea sa, poetul închipuise ce poate fi dragostea unui om pentru o statuă de marmură. Elanul omului se sdrobeşte de muţenia şi răceala pietrei şi în această confruntare a elementului animat şi neanimat căpătă o expresie alegorică nu numai tragismul vecinicei caducităţi a dragostei, dar şi resentimentul poetului pentru acea inimă a femeii, rămasă inferioară elanului său. Nesaţiul dragostei şi resentimentele ei au rămas tot timpul temele eroticei lui Eminescu, până în ziua când în „Luceafărul" el le dă o ultimă şi definitivă întrupare. 391 © BCU Cluj Nesaţiul iubirei romantice se întrupează atât de bine în nostalgia care poartă inima omului către o stea, încât motivul se mai poate întâlni şi altădată în poezia romantică. Iată de pildă pe fecioara Adah din drama biblică a lui Byron, „Cain“ (Actul I), mărtu-risindu-se lui Lucifer : „Aceste astre nenumărate, strălucitoare de frumuseţe, ne atrag către ele fără să ne orbească, ne ademenesc şi îmi umplu ochii de lacrimi...“ Aceeaşi inimă grea a unei iubiri despărţită de obiectul ei prin toată depărtarea dintre cer şi pământ, revine şi în cuvintele Cătălinei, dar cu ce sentiment plastic al depărtării, cu ce farmec muzical : Dar un Luceafăr, resărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le umple plânsul, Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul. . Intre timp, sufletul poetului se îmbogăţise cu conştinţa unei demnităţi excepţionale, resimţită în aceeaş vreme ca un isvor permanent de durere. „...Geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele său scapă de simpla uitare ...însă ...nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit'1 scrie Eminescu în nota care interpretează „Luceafărul." „Geniul? o nefericire!" se întreabă şi exclamă Eminescu în „Scrisoarea III". Melancolia îl însoţeşte vecinie şi ea este isvorul din care decurge creaţia. Schopenhauer care, ca în atâtea alte împrejurări, trebue să fi înrâurit şi concepţia poetului nostru asupra personalităţi geniale, scrie în această privinţă: „...melancolia care însoţeşte pe omul de geniu rezultă din împrejurarea că cu cât este mai limpede inteligenţa care îşi răspândeşte lumina asupra voinţei de a trăi, cu atât această voinţă înţelege mai bine mizeria condiţiei sale." Poeţii au priceput acest fel al lucrurilor şi Schopenhauer citează versurile lui Goethe : „înflăcărarea mea poetică ardea slab, atâta timp cât umblam în căile fericirii, dar ea se aprindea mai tare, când fugeam din faţa ameninţării unei nefericiri. Gingaşa poezie, întocmai ca şi curcubeul, se desprinde doar dintr’un fundal întunecat. De aceea geniului poetic i se potriveşte elementul melancoliei." Meine Dichtergluth war sehr gering, So lang ich dem Guten entgegenging; Dagegen brannte sie lichterloh, . Wann ich vor drohendem Uebel floh. Zart Gedicht, wie Regenbogen Wird nur auf dunkeln Grund gezogen : Darum behagt dem Dichtergenie • Das Element der Melancholie. Melancolia nu părăseşte pe poet niciodată. De aceea înalţă Lenau imnul său către „Melancolie": „Mi călăuzeşti prin viaţă, melancolie meditativă ! Şi dacă steaua mea se înalţă radioasă sau dacă ea coboară, tu nu te abaţi niciodată 1“ Du geleistet mich durchs Leben Sinnende Melancholie ! Mag mein Stern sich strahlend heben, Mag er sinken — weichest nie ! In acelaş fel, sentimentul de viaţă al poetului nostru, plămădit din substanţa melan- 392 © BCU Cluj coliei, este resimţit în acelaş timp ca un motiv al creaţiei. Astfel ne ■ vorbeşte el în „Singurătate" : Ah ! de câte ori voit-am Ca să spânzur lira 'n cui Şi un capăt poeziei Şi pustiului să puiu; Dar atuncea greeri, şoareci Cu uşor-măruntul vers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. Melancolia nu este durere radicală. Natura ei se asociază uşor cu seninătatea. „Starea de spirit întunecată, scrie Schopenhauer, care se poate observa atât de des la spiritele de seamă, are drept simbol înălţimea lui Montblanc cu piscul său vecinie înnourat: dar când în unele dimineţi valul nourilor se sfâşie, când muntele, rumenit de razele soarelui, cu fruntea pierdută în cer, cu mult deasupra ceţurilor, contemplă Chamonixul la picioarele sale, în faţa acestui spectacol, inima oricărui om se bucură până în adâncurile fiinţei sale. Tot astfel geniul, melancolic de ce’e mai multe ori, dovedeşte această seninătate specială, care nu-i aparţine decât lui, pentrucă rezultă din desăvârşita obiectivitate â spiritului şi care pluteşte ca un reflex luminos pe vasta sa frunte". Pătrunză-toarea sa privire îi divulgă geniului tristeţea condiţiei sale omeneşti, dar îi insuflă în acelaş timp o mândră şi departe-văzătoare seninătate. Această afirmaţie de valoare inspiră ultima strofă a „Luceafărului" şi ea alcătueşte peste resentimentele tinereţii, câştigul maturităţii. Resentimentul în dragoste este conştiinţa unei diferenţe de potenţial lăuntric. O astfel de diferenţă este reflectată de inima bărbatului în „Amorul unei marmore". Dar în „înger şi Demon", diferenţa este simţită de inima femeii, căreia în aceste împrejurări bărbatul îi apare ca un demon. „Demonismul" sufletului abstract al bărbatului intră acum ca o trăsătură principală în portretul moral al „Luceafărului". De curând dl. R. Dragnea, într'un interesant articol, a susţinut că cele două întrupări ale „Luceafărului", sunt două apariţii îngereşti. Hyperion ar fi arhetipul angelic. Cu mult mai bune motive mi se pare însă a se putea susţine că „Luceafărul" este mai de grabă „demonul" pregătit de amintita poezie din tinereţe şi că apariţiile sale sunt cu adevărat demonice. în aceste apariţii, elementele de caracterizare nu sunt împrumutate teologiei creştine, ci mitologiei păgâne. Maiorescu care lăuda, încă în prima caracterizare pe care i-o consacra lui Eminescu, înţelegerea sa pentru antichitate, ar fi putut să-şi întărească mai târziu părerea, cu elemente împrumutate „Luceafărului". Iată în această privinţă câteva observaţii pe care le socotesc hotărîtoare. Pentru a cuceri iubirea Cătălinei, Hyperion se naşte odată din cer şi din mare, iar altădată din soare şi noapte. Chiar această generare din nişte entităţi ale naturii mi se pare mai aproape de spiritul păgânismului, decât de acel al creştinismului. După nişte vechi credinţe transmise de Platon, în dialogul „Timaios", la origina lucrurilor stă Cerul şi Pământul, din a căror unire se naşte mai întâiu Thetys şi Oceanul. Eudem, un discipol al lui Aristoteles, ne-a transmis şi el o seamă de vechi cosmagonii, printre care aceia a lui Hellanicos, face că descindă primul zeu, pe Chronos, din Apă şi Pământ. Noaptea este şi ea generatoare primă într'o tradiţie consemnată în „Metafizica" lui Aristoteles. E probabil că fizicienii ionieni din veacul al Vl-lea, preocupaţi de a găsi elementul natural simplu din care s’a format lucrurile lumii, nu făccea decât să interpreteze ştiinţific spiritul acestor vechi credinţe. îndoita naştere succesivă a „Luceafărului", din nişte elemente ale naturii, nu-i dă însă şi atributul acelei vieţi deopotrivă cu a noastră, care . 393 © BCU Cluj să poată câştiga iubirea inimii pământene a fetei. în formele noui ale renaşterii sale, Hyperion rămâne încă un nemuritor. Pentru o conştiinţă omenească, nemurirea este însă un concept cu totul negativ, pentrucă singura noastră experienţă este aceea despre viaţa muritoare. Nemurirea nu poate fi astfel pentru noi decât o formă a morţii şi „Luceafărul" apare în adevăr ca „un mort frumos cu ochii vii". Un mort care răspunde la chemările dragostei şi nostalgiei noastre, poate fi el un înger? El nu poate fi 'decât un demon, cum sunt toate apariţiile reurcate din abisul morţii şi Cătălina o simte prea bine : 0, eşti frumos, cum numa'n vis Un demon se arată. în privirile acestei aparţii, ea citeşte cu adevărat elementul demonic al „patimii fără saţ şi plină de întuneric". Şi această impresie este cu mult mai potrivită decât aceea care o face pe Cătălina să-şi asemene fantomaticul ei amant, în prima lui întrupare, cu un înger. Un înger nu priveşte astfel pe o fecioară pământeană ! Dar chiar faptul că în prima lui întrupare Hyperion îi poate apărea Cătălinei ca un înger, iar în cea de-a doua ca un demon, vrea să spună că prima impresie falsă este corectată de cea de-a doua, în care se manifestă cu adevărat natura demonică a personagiului miraculos. Dar păgâ-nismul demonic al apariţiei este subliniat şi de accentul deosebit pe care poetul îl pune asupra frumuseţii sale plastice, asupra „umerelor goale", asupra „braţelor marmoreene", cum lucrul se potriveşte de minune cu o păgânească descripţie. întrupându-se din cer şi din mare, Hyperion devine stăpân al mărilor, în ale căror „palate de mărgean", el îşi chiamă acum iubita. Dar cine este acest demon al mărilor, stăpân peste palatele din fundul ei ? El este Poseidon (Neptun), ale cărui atribute mitologice revin acum în poema lui Eminescu, în figuraţia lor iconografică, zeii antici erau însoţiţi mai totdeauna de obiectul care alcătuia simbolul puterii şi stăpânirii lor. Şi după cum Poseidon este reprezentat ţinând în mână stridentul marin, tot astfel apariţia neptuniană a „Luceafărului" poartă ca un sceptru „toiagul încununat cu trestii", semn al stăpânirii sale peste noianul apelor. Zeii antici erau socotiţi de sufletul pios al omului medieval ca nişte adevăraţi demoni şi această răsfrângere particulară o foloseşte acum Eminescu, pentru a sensibiliza cu nişte elemente mitologice şi antice, întruparea care era într’adevăr „demonică". Dar chiar gândul transformărilor unei fiinţe suprapământeşti şi nemuritoare este un gând păgân. Revine astfel în poema lui Eminescu imagina vestitelor „metamorfoze" ale zeilor. Şi după cum Zeus înamorat de Leda s’a transformat altădată într’o lebădă, Apollo într'un uliu sau Hermes într’un ibis, printre atâtea alte metamorfoze de care mitologia este plină, Hyperion se preface acum de două ori într'un tânăr frumos, pentru a cuceri iubirea Cătălinei. După concepţia mitului antic, nu numai Zeii, dar şi oamenii pot fi metamorfozaţi, uneori ca o pedeapsă, alteori ca o răsplată ’). Astfel doreşte Hyperion s'o transforme pe Cătălina într'o stea, după cum lucrul se întâmplă în mitologia greco-romană, când Diana preface într’o constelaţie pe vânătorul Orion : 0, vin', în părul tău bălaiu , S'anin cununi de stele Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. Nu încape nici o îndoială că şi schema generală a „Luceafărului" şi amănuntele lui sunt împrumutate, fie prin intermediul basmului lui Kunisch, fie direct, din tezaurul de 1 1) Asupra metamorfozelor în mitologia greacă şi asupra semnificaţiei lor, vd. interesantele consideraţii ale lui I. Burckhardt, Griechische Kulturgeschichte (ed. Kroner) voi. I, pg. 303 urm. . 394 © BCU Cluj credinţe al vechei mitologii. Ciudat este numai că o astfel împrejurare poate fi trecută cu vederea sau că poate fi socotită ca având o slabă însemnătate. Am arătat că această asimilare de elemente păgâneşti, se datoreşte nevoii de a prezenta pe Hyperion ca pe un „demon", ceeace în psihologia eroticei lui Eminescu înseamnă bărbatul în a cărui alcătuire morală abstractă se frânge elanul de dragoste al amantei sale. Dar în „Luceafărul" nu numai inima bărbatului este inadecuată cerinţei calde a iubirii, dar şi inima femeii, care are aici ceva din psihologia uşuratecă a personagiului femenin din „Venere şi Madonă" sau din „Scrisoarea IV" şi astfel această poemă sintetică întruneşte în sine toate situaţiile şi conflictele sentimentale care, în poezia anterioară a lui Eminescu, rezultă din confruntarea în iubire a bărbatului cu femeea. Eminescu a recunoscut el însuşi această împrejurare, scriind că geniul pe care Hyperion îl simbolizează „nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit". In sinteza acestor discordanţe, pornite deopotrivă din sufletul bărbatului ca şi al femeii, se restabileşte un fel de echilibru, care elimină resentimentele şi astfel sfârşitul poemei se poate înălţa în cerul înalt al seninătăţii. , Seninătatea, la sfârşitul „Luceafărului", este un accent desprins din ascensiunea meditativă peste frământările realului. Dar şi pregătirea acestei atitudini se poate recunoaşte în opera lui Eminescu, Drept este însă a observa că meditaţia quetistă dela finele poemei „împărat şi proletar" este încă plină de amărăciune, că apatia „Glossei", învăţăttira despre reprimarea patimilor se învecinează acolo cu sarcasmul şi că în „Cu mâne zilele-ţi adaugi", reflecţia relativă la lipsa de devenire a lumii, care manifestându-se întreagă şi vecinie aceeaşi în oricare din clipele ei, nu îndreptăţeşte nicio speranţă întăritoare, se atinge cu morala cea mai mohorîtă. Finalul „Luceafărului" pune la contribuţie toate aceste experienţe. Cuvintele lui ni le pot aminti pe toate, dar odată cu ele nu mai răsună nici amărăciunea desamăgirii, nici sarcasmul, nici tristeţea întunecată a gândului care iscodeşte alcătuirea imobilă a lumii. Cuvintele lui sunt numai senine şi marea puritate a poemei se întregeşte şi din acest accent. Am spus că „Luceafărul" este un demon pentru inima femeii. Numele Iui traduce pe al lui Lucifer, marele spirit răsvrătit şi aducător de lumină. Acestui personagiu, înzestrat > cu această funcţiune, i-au consacrat poemele lor, câţiva dfntre poeţii romantici. Cucerirea proaspătă atunci a libertăţilor sociale, avântul noului spirit revoluţionar, îndreptăţeau o concepţie dinamică despre lume, viziunea unei realităţi în devenire, destinată unor ţinte noui* şi mai înalte, în cuprinsul căreia se putea bine integra figura lui Lucifer, desrobitorul spiritual al oamenilor. „Luceafărul" îşi pierde însă această funcţiune în poema lui Eminescu, După cum am arătat-o altă dată mai pe larg (în Revista de filosofie, 1929, No, 3), folosind nişte elemente însumate dintr'o lungă frecventare a lui Schopenhauer, dar şi a filosofilor eleaţi, viziunea lui Eminescu despre lume este aceea a unui univers static, din care elementul oricărei deveniri este expulzat. Luceafărul nu mai poate fi într’un asemenea univers un înnoitor al destinelor omeneşti. El rămâne o esenţă deapururi identică cu sine însuş, fixată în destinul şi locul pe care îl ocupă în acea aşezare statică a lumii, a cărei structură este tripartită: om, stea, Dumnezeu, . Structura tripartită a lumii este un gând care, ca atâtea altele, Eminescu l-a putut culege în Schopenhauer, Realitatea ultimă este pentru Schopenhauer voinţa, obiectivare imediată a acesteia o constituesc aşa numitele „idei platoniciene" şi răsfrângerea acestora în inteligenţa omenească alcătueşte lumea diversă şi relativă a fenomenelor. Ferindu-ne de a cădea în greşeala grotească de a împinge alegoria atât de departe, pentru a putea vedea în Dumnezeul despre care poema ne vorbeşte, „voinţa" schopenhaueriană şi în Luceafărul, o idee platonică, suntem totuş îndreptăţiţi de a recunoaşte în această ordine şi 395 © BCU Cluj suprapunere de planuri o schemă care revine în poema lui Eminescu, după cum întreaga lui înţelegere despre statismul lumii îl îndreptăţea. Imposibilitatea pentru Hyperion de a părăsi planul existenţii sale, chiar când ruga sa fierbinte se îndreaptă către Tatăl creator, rezultă din neputinţa de a înfrânge ordinea statică a lucrurilor. Recunoaşterea acestora justifică la finele poemei, marele accent de seninătate, despre care am vorbit. Seninătatea, ne spune Schopenhauer, este o atitudine pe care o inspiră geniului adânca şi departe-văzătoarea sa inteligenţă. Dar Schopenhauer însuşi nu face să culmineze morala sa în norma seninătăţii. Seninătatea este un bun preparat de moralele antice şi care corespunde vederii teoretice despre ordinea imuabilă a lucrurilor, ca o consecinţă sigură, dar nu ca singura consecinţă posibilă. Viziunea despre structura statică şi ierarhică a lumei a formulat-o mai întâiu Platon, de unde Schopenhauer însuş o împrumută şi în această viziune s’au încadrat cu timpul două îndrumări etice: Una care constă în năzuinţa omului de a escalada prin mistică şi iubire planurile realului, pentru a ajunge la deplina confundare cu ultimul şi cel mai înalt dintre ele, o cale practică de Platon însuş, apoi de neo-platonism şi de creştinism. Alta care constă în acceptarea împăcată a structurii lumii, pentru a ocupa cu seninătate locul pe care ţi-1 indică armonia imuabilă a cosmosului. Aceasta din urmă este soluţia stoicismului, ale cărui idealuri am arătat altădată ce contribuţie au avut în compunerea „Glossei" şi al cărui punct de vedere reapare acum şi în „Luceafărul", unde până la urmă steaua rămâne stea şi Cătălina urmează destinul dra-gostelor ei omeneşti. Privit în această lumină, „Luceafărul" arată încă odată ce parte însemnată a avut cultura antică în formaţia spirituală a lui Eminescu. Cine nu admite acest lucru, cine nu primeşte adevărul că în formula morală eminesciană au fuzionat adânc elementele romanticei germane cu ale înţelepciunii antice, nu poate afla cheia unei înţelegeri adecuate a poetului nostru. S'a spus că în „Luceafărul", ca şi în creştinism, Dumnezeu este transcendent. Dar în platonism, Dumnezeu, ideia de Bine, nu este şi ea transcendentă creaţiei? Transcendenţa lui Dumnezeu nu este un atribut exclusiv al creştinismului. Mai aproape de spiritul acestuia ar fi fost elanul mistic şi de iubire menit să unească pe creatură cu Creatorul său. Dar acest elan lipseşte din opera poetică a lui Eminescu, poate cu singura excepţie a scurtei bucăţi intitulată „Rugăciune" (dar ce suflet nu este atins cel puţin odată de aripa marei Iubiri) şi observăm acest lucru cu amărăciune, căci sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul unei mari răceli. Este răceala concepţiei sale filosofice, pesimiste şi antice. Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul despre imobilitatea lumei în năzuinţa către perfecţionarea ei. Un suflet credincios, printre admiratorii şi devotaţii operii lui Eminescu, poate să se îndurereze de acest fel al lucrurilor. Aci e însă vorba numai de a înţelege. Faptul că Eminescu a cetit odată basmul lui Kunisch nu poate explica de ce s'a oprit asupra lui şi de ce s’a hotărît să scrie povestea acestei dragoste dintre un om şi o stea, sub care palpită tendinţele cele mai generale ale lirismului său. Steaua apare însă adeseori în poezia lui Eminescu şi prilejul se dovedea bun acum de a aduna încă odată în jurul tainicei, curatei şi misterioasei sale străluciri, atâtea lucruri câte îi cutrearau sufletul. Cine va studia odată gesturile tipice ale omului în poezia lui Eminescu ? Unul din ele este ridicarea privirei către cer şi către stele. Omul care a fost atins de spectacolul frumuseţii şi al cărui suflet este neliniştit de iubire, îşi înalţă privirile către cer. Aşa ne învaţă Platon în „Phaidros". „Când un om, scrie el, zărind frumuseţea aici pe pământ, îşi aminteşte de adevărata' frumuseţe, sufletul său capătă aripi şi simţindu-le 396 © BCU Cluj bătând, doreşte să sboare. Neputând însă, el îşi îndreaptă întocmai ca o pasăre, privirile spre cer,..“ Din adâncurile inspiraţiei sale erotice, din rezervele dorului care nu-1 părăseşte niciodată, porneşte la Eminescu gestul înălţării privirilor către iirmament şi către eternitate, S'ar spune că este gestul unei nostalgii platonice. Iată pe fata din „Călin". Rănită de iubire, ea întreabă cerul: „Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică". Amintirea iubitei este pentru poet, ca steaua călăuzitoare a corăbierilor: „Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări“. Ivirea iubitei are ceva din misterul pur al „răsăririi stelei în tăcere". Pierderea ei în întunericul nopţii, lasă pe poet în tovărăşia stelelor care „tremură prin ramuri". Mormântul său, el şi-l vrea privit de „luceferii de foc". Povestirea unor evenimente este completată uneori de evocarea stelelor, martore eterne ale frământărilor noastre, pe care le încadrează într'o răsfrângere cosmică. Iată povestirea bătăliei dela Rovine în „Scrisoarea I". Marile fapte ale zilei au luat sfârşit şi în amurgul care se lasă „isvorăsc din veacuri stele una câte una". Iar în „Scrisoarea IV", mărturisirea iubirei se frânge deodată cu spaimă şi divaghează nebuneşte: . .0, ascultă numa'n coace, . Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace ! Steaua, simbol al iubirii neatinse, reapare în „La steaua". Şi ea luminează din acele depărtări imense care umilesc ostenelile noastre în „Stelele ’n cer". Există în poezia lui Eminescu o dimensiune universală, care permite o libertate demiurgică a mişcărilor. Din substanţa privirilor îndreptate spre tărie, din sentimentul infinitului, din dimensiunea universalului, este făcut „Luceafărul". Aci se întâmplă acea minune unică a creaţiei poetice ca în câte două strofe şi cu cea mai mare uşurinţă, în felul cel mai natural, folosind limbagiul cel mai simplu, să ni se evoace câte o cosmogonie, stingerea unei stele, prăbuşirea ei în mare sau incendiarea întregului cer şi închegarea unui chip din văile haosului. Şi cu aceeaşi uşurinţă, abătându-se dela aceste perspective infinite, poetul regăseşte tonul necesar pentru a picta o graţioasă şi copilărească idilă în care revin gingăşiile „Floarei albastre" şi şăgălniciile „Pajului Cupidon", Această suverană libertate nu cunoaşte obstacole. Şi dacă numele de „creaţie" trebue rezervat acelor fapte ale noastre în care rezistenţele materiale nu devin sensibile, în care spontaneitatea se înalţă cu ultimul triumf peste ele, „Luceafărul" lui Eminescu poate cu adevărat să-şi asume acest nume. © BCU Cluj PĂPUŞI DE ZAPADA 9 DE ZAHARIA ST AN C U TE-AM ALUNGAT CU PIETRE... Te-am alungat cu pietre prin munţi şi peste ape, Te-am biciuit cu grindini şi fulgere ’n văzduh, Şi 'chiotele tale pe limbă să nu-mi scape Te-am năbuşit în zale de cânepă şi stuh, " * Şi te-am purtat prin peşteri ca umbra unui mort, Ţi-am desfăcut în beznă sicriu după sicriu, Şi ceas cu ceas, de ani, mă chinui să te-amort Şi să ucid izvorul ce curge ’n tine viu. Cu mâinile acestea ce astăzi nu cutează . Un fir răzleţ de iarbă să-l zvârle smuls în vânt Ţi-am sugrumat şi şoimul şi lebăda vitează Cu care-ai fi putut să pleci peste pământ. Şi, aducând în preajmă-ţi toţi şerpii din pârloage, Nu ţi-am lăsat măcar un fluier pentru vrajă. Ţi-am desvăţat genunchii şi mâna să se roage Şi te-aş fi vrut cais, la drumuri, fără strajă. Şi-acum când o minune te creşte nou şi crud Ca mugurul ivit pe-o creangă înflorită, îmi plec spre tine, suflet, urechea şi aud Cum amintirea ’n urmă mugeşte, ca o vită... 398 © BCU Cluj ÎNTÂIUL CEAS... întâiul ceas al nostru a fost cu stele noi, Cu umbre de mătasă, cu zbor de îngeri goi, Cu flăcări fulgerate în trupuri şi în gând, Cu ciute ’n luminişuri de brazi adulmecând Mireazma frunzii crude, — cu zumzete de stupi, Apoi cu-o haită neagră, sălbatică, de lupi Ce-a sugrumat, în neguri, pe-o pajişte, miori... Şi două mâini ce-au plâns în alte mâini, surori,., Şi ceasul cel din urmă cu prăbuşiri de astre, Cu vâlvătăi înalte ce ard şi-acum albastre, Cu revărsări de râuri şi dărâmări de stânci, Cu slăvi căzute ’n tină şi 'ncremenind pe brânci, Cu pasări prăvălite, cu urme prinse ’n ghiaţă, Cu’n pâlc de rândunele pierdute oarbe 'n ceaţă, Cu'n clopot spart în vânt şi dangăt peste vatră, — Şi-o gură, ca de fiară, muşcând pământ şi piatră,., NUTE-AM CUSUT ICOANĂ... Nu te-am cusut icoană pe zare în argint Cu ochii depărtării şi-ai slăvii să te-alint Nici nu te-am îmbrăcat în pietre ca safirul Şi nu ţi-am prins în plete, podoabă, trandafirul — Ci mâna mea naivă te-a zugrăvit pe-o frunză Să poată mai aproape de suflet să te-ascunză, Şi ’n inima ce cântă,—un clopot la un hram,— Cu pâine şi cu vin, desculţă, să te am... O seară sură-şi risipea cenuşa Sub cerul vast cu limpezimi de iaz. Mânuţa ta şi-a despuiat mânuşa Şi pasăre mi-a fost lângă obraz. Apoi în iazul cu-adâncimi de cer Luceferi printre frunze au căzut, De-atunci hulubii’mi cad din zbor şi pier Şi buciumul, păenjenit, stă mut... 0 SEARĂ SURĂ... © BCU Cluj DOMNUL CORNOIU DE • GIB. I. MIHĂESCU După masă domnul Cornoiu aţipi puţin în cămăruţa turcească. Era marea sa plăcere acest aţipit de un sfert de oră, de care nu se mai putea desbăra dela patruzeci de ani încoace. Somnuleţul acela iepuresc şi atât de dulce părea că se desprinde din mulţimea covoarelor arăbeşti prin multiple firişoare de păianjen şi-l împleteşte din toate părţile, îi împleteşte uşor conştiinţa în ţesătura din ce în ce mai de nepătruns, îi ţese geană de geană şi-I leagă astfel fedeleş de moliciunea divanului oriental. Dar peste cinsprezece minute, această divină moleşeală devenea pentru aprigul domn Cornoiu un exerciţiu de încercare a forţelor, o reminiscenţă depe vremea când trăia cu cocoana Sultana — Iosefina, cum îi spunea el — a cărei amintire îi umplea uşor inima de vaga remuşcare a jertfei la care a constrâns-o. Pe vremea aceia domnul Cornoiu se scula la cinci dimineaţa, cu o regularitate uimitoare, Şi-aduce perfect aminte de vremurile acelea de încordare fără margini, cari l-au adus aci, unde se află acum. Sultana (încă mult înainte de a deveni Iosefina) luptase, e drept, o vreme ca să-l desbare de acest obiceiu (inconştient lupta săraca, înpotriva destinului ce-o aştepta). Dar nu te puteai pune cu teribilul Cornoiu „de istorie" spaima liceului. Pregătea de cu seară ceasul de metal galben cu aspect de turn feudal (în calitatea lui de profesor de istorie, domnul Cornoiu nu aducea nici un obiect în casă, care să nu aibe exterior alegoric). Fix la cinci dimineaţa — vara la patru— ceasornicul începea»să cânte subţire dar energic : „Deşteaptă-te Române". Melodia se strecura furişe şi delicată în urechile adormiţilor, se înfigea pe nesimţite în creer, şi, repetată necontenit de şuruburile învârtitoare, cuprindea persistentă si tenace circumvoluţie, speriind şi alungând tăcuta lume a somnului şi producând mai apoi un huet infernal ca ultimul ecou în complicatele văi ale munţilor. Doamna Sultana Cornoiu se întorcea nefericită de pe o parte pe alta, par'că ar fi întors-o cineva pe un grătar; îşi vâra capul sub perină, trăgea toate cuverturile pe dânsa. Degeaba, cântecul tiranic pătrundea biruitor pretutindeni şi-i alunga definitiv somnul. Dinpotrivă, domnul Cornoiu, gusta cu nemărginit nesaţ revoluţionara melodie şi cu toate că se trezea dela primul ei atac, totuşi, nu se scula până ce ruloul cu cântec al ceasornicului nu sfârşea complect să se întoarcă. Cu atât mai mult, savura aria metalică cu cât devenea mai tumultoasă, luând în gândul odihnit şi proaspăt proporţii de sgomot de fierărie şi culmea plăcerei lui stătea tocmai în groaza cocoanei Sultana, de această diabolică maşinărie. Iii refugiul ei printre cearceafurile calde şi cu miros de intimitate omenenească el îşi vedea superioritatea omului plin de voinţă care, dintr'o mişcare dă plapuma laoparte, şi se trezeşte piept în piept cu frigul pătrunzător al dimineţei. 400 © BCU Cluj Biata Sultana — după cum îi explicase de atâtea ori în aprinsele lor discuţii — nu era contra barbarului obicei, decât că era inutil. Pentrucă orele lui începeau dela opt, ori dela şapte, avea tot timpul să se tot pregătească. Dar Sultana nu putea vedea pe deasupra liniei strâmtului ei orizont. Domnul Cornoiu nu inaugurase acest program pentrucă nu avea nevoe de el pe vremea aceia; Domnul Cornoiu îl întemeiase ca să se servească de el atunci când ar putea să fie nevoe. A birui în viaţă, o asigura dânsul în cunoscător, însemnează întâi a te birui pe tine. Napoleon întâi s'a învăţat să se scoale de dimineaţă şi pe urmă a ajuns împărat. Totuşi, luat de scurt de soţia sa, care fusese deasemeni profesoară înainte de căsătorie, domnul Cornoiu n'a putut arăta cu texte precise, că Napoleon se scula într'adevăr aşa de dimineaţă, — Ce zici madam, a întrebat-o dânsul triumfător, când pentru întâia oară s'a ales deputat, aşa e că Napoleon avea dreptate să se scoale de dimineaţă ? Dar cocoana Sultana care ştia — Slavă Domnului, — cum Cornoiu ajunsese pe listă, n’a putut nici odată să înţeleagă legătura dintre sculatul de dimineaţă şi ajungerea departe. De altfel soarta ei era stabilită dinainte, matematic, de voinţa de fier a domnului profesor ; ea nu rămânea decât Iosefina şi trebuea să se retragă ; viitorului ministru îi trebuia acum Maria Luisa,,, ,.. Acum domnul Cornoiu din cauza serilor ce trebuiau pierdute, nu se mai scula de dimineaţă. Dar puterea sa asupra slăbiciunilor vieţei o încerca după amiezile ; când firele de păianjen îl acopereau aproape cu totul cufundându-1 în dulcele lor cenuşiu, domnul Cornoiu se scutura deodată şi sărea în sus, râzând sgomotos de triumful său. Aşa făcu şi acum — şi, ca de obiceiu înainte de a părăsi unicul iatac roşu, domnul Cornoiu nu putea să nu arunce o privire de simpatie, ceasului în formă de turn, (maşi-năria-i era stricată de când îl izbise de părete coana Sultana, (aflând pentru întâia oară că e doar Iosefina) — pe care îl păstra cu evlavie, la loc de onoare, sub un clopot de sticlă. După ce soţia sa ieşi, domnul Cornoiu se duse iarăşi în iatacul turcesc, trecând prin antreu se privi în og inda cea mare din fund, înaintând calm, cu pasul lui ferm şi larg, . de stăpânitor. Se opri dinaintea imaginei şi se contemplă îndelung. Nu se mai văzuse de mult aşa de aproape. Constată că părul n'a mai încărunţit, de cum îl ştia înainte, ba chiar i-se păru mai închis decât acum trei săptămâni. încolo, Domnul Cornoiu se simţi fericit şi zdravăn. Fruntea bombată, fu la locul de onoare spre care se îndreptară cu admiraţie şi recunoştiinţă ochii lui verzi şi iscoditori ; el contemplă ca de obicei multă vreme, cele două umflături în dreptul cărora, cum spunea singur, zefemisitor, cinic şi profund — „la vite cresc coarnele". Căci acolo, dedesubt, în centrul acestor gogoşi osoase el situa puterea voinţei şi sursa izbânzilor sale în viaţă. Pe urmă ochii coborâră pe mustaţa foarte ciuntită şi sură sub nasul borcănat, se plimbară puţin pe tenul închis şi pe trăsăturile hotărâte, se lăsară pe pieptul exagerat de larg şi pe pântecul considerabil şi se opri aci fără a mai da atenţie picioarelor cu coapse zdravene, dar cu pulpe inexistente şi cu fluere subţiri ieşind ca nişte beţe din pantalonii largi, de ştofă proaspătă şi moale, pentru a se înfige în pantofii cu înfăţişare greoaie, tăiaţi solid după moda aspră de după război, în iatacul turcesc domnul Cornoiu se trânti pe divanul cel mare, cu faţa în sus, cu pumnii strânşi în scobiturile orbitelor. Pentru întâia oară dumnealui simţea nevoia de a fi singur cu gândurile lui (căci pentru întâia oară în viaţa lui se reîntorcea la sofaua, pe care o părăsise) şi gândurile, odată îngropat în moalele somierei, se întoarseră iarăşi la cocoana Sultana, N’o mai văzuse de mult, de foarte mult timp. După divorţ se dusese adesea pe la ea. îi plăcea s’o cerceteze cu vizitele şi cu grija lui şi chiar s’o ajute. O socotea ca pe o victimă necesară a ambiţiilor lui, dar voia să fie uman şi nobil faţă de dânsa, demonstrându-i că noua lui căsătorie trebuia neapărat să se 401 © BCU Cluj întâmple ca o necesitate socială şi istorică, tot atât de adevărată în realizarea progresului individual, ca şi în cel al masselor. — E marele Moloch, pe altarul căruia trebue să ardem bucurii şi tradiţii scumpe, e nevoia schimbărei, a bruscului viraj modern, a ampu-tărei a tot ce nu mai poate fi activ sau activant pentru a fi înlocuit cu noi posibilităţi dina-• mice, producătoare de noi năzuinţe, aţâţătoare spre noi ţeluri", o lămurea Cornoiu pe fosta-i soţie cu vorbăria lui săltăreaţă şi facilă de meşter politician. Sultana, desigur, n'ar fi vroit să-l primească, dar marele lui argument — ajutorul lunar, până când avea să-şi capete tot cu concursul lui catedra părăsită — fu suficient ca să-şi plece urechea îndelungilor exordii şi peroraţii. Iar lui îi plăcea nespus s’o vadă plecându-şi fruntea sub tăria inexorabilă a legii lui „de fier", pe care nu mai obosea s'o enunţe ; îi plăcea propriu-zis s'o vadă jicnită şi umilită primindu-1 ca pe un musafir de seamă, pregătindu-i ceaiul cel mai aromatic, privindu-1 cu ochii înrouraţi, izbucnind chiar în plânsetul ei zbuciumat şi totuşi reţinut, înfundat, cu capul în perine, care-i da lui senzaţii stranii şi inedite şi atât de potopitoare, că nu mai putea în cele din urmă să le suporte. Şi fugea grabnic, par'că speriat de sine însuşi, pentru a se înzdrăveni îndată în aerul rece al străzei, restabilindu-şi echilibrul sufletesc şi părându-i-se că merge pe „cadavre" ca un mare erou, care regretă hecatombele de victime, dar care trebue totuşi să calce pe ele, adulmecând beat de sine înălţimile. Maximum acestor bizare senzaţii era atins mai pe urmă în braţele Zinei, în braţele ei lungi şi albe, care se desfăceau în jurul trupului pântecos al soţului în linii frânte, ca ale unei preotese egiptene. El gusta cu un nesaţ fără de limită farmecele intime ale doamnei Cornoiu, tinereţea ei şi, mai cu seamă, mândria ei desăvârşită, dispreţul ei pentru toţi şi toate şi — înainte vreme — chiar pentru dânsul şi pălea de fericire şi de nebunie, s’o despoaie, după ce o aţâţa pe nesimţite în contră-i; s’o desgolească încetul pe încetul de vestminte şi să se bucre de ea ca de un obiect scump de templu, numai lui accesibil, de această statue albă a mândriei, care acum umilă şi cu obrajii însângeraţi de ruşine şi mânie, închidea ochii şi strângea dinţii în scrâşnet uşor, alungându-şi conştiinţa, pentru a se lăsa cât mai puţin în voia poftei acesteia greoaie ş\ îndelungi. Im momentul beţiei acesteia, domnul Cornoiu îşi gonea şi el memoria înapoi şi departe, la moşia larg ciopârţită de expropriere a boierului Constantin Amărăşteanu, unde în marea grămadă de copii, Zincuţa de atunci, — actuala doamnă Zina Cornoiu — a trebui să consimtă la pr punerea lui făcută viitorului socru îndată după masa la care tomnatecul pretedent fusese pălmuit de cea mai frumoasă privire de dispreţ ce suportase vreodată, din liceu, de când tăia lemne gazdei cu ferăstrăul şi până acum, când ajunsese ministeriabil. „Minunata privire" cum o botezase în intimitatea gândului, era pentru el o înverşunată biciuitoare a simţurilor şi el se gândea cu toată seriozitatea pentru anii de mai târziu — când însuşirile lui vitale vor începe să se epuizeze, în vreme ce doamna Cornoiu va atinge apogeul splendoarei ei femenine, — ca la o preţioasă rezervă, la această privire de demult, ce dispăruse momentan din ochii ei mari şi rotunzi. Dar pentru că se lăsase prea departe dus de gânduri domnul Cornoiu sări atât de energic, de pe divan, că gongul uriaş de deasupra intrărei în această încăpere de covoare şi coclite vechituri, vibră prelung. In antreu se privi iarăşi în oglinda cea mare, în care amurgul timpuriu de toamnă înaintatse şi se lăsase prin marile geamlâcuri din tavan ; îşi contemplă din nou figura rubicondă şi satisfăcută, căreia îi zâmbi prietineşte, părând a o asigura că va să mai curgă îndestulă vreme până va bate ceasul micilor vicleşuguri intime ! Şi pentru a-şi proba, fără posibilitate de replică, îşi luă pălăria şi pardesiul şi porni la fosta sa soţie. © BCU Cluj C R O N ICI IDEI, OAMENI & FAPTE GRAVURA ROMÂNEASCĂ VECHE DUPĂ UN ALBUM RECENT Când apărea întâiul Liturghier slavonesc al. lui Macarie, la Târgovişte, cu frontispiciile împletite ca nişte cununi de trandafiri, cu pajure domnească printre joar-dele spinoase şi cu flori asemeni unor coroniţe mici voevodale, nu trecuseră mai mult de câteva decenii dela cea dintâi Biblie împodobită cu mari buchii gotice şi cu ornamente săpate în lemn de chiar mâna de inventator a lui Gutenberg. Macarie tipograful venea atunci la noi dela rosturi mai vechi muntenegrene unde slova lui cu mare meşteşug tăiată vorbea cititorului, ca toate lucrurile dal-matine, în două limbi deodată: Slavoneşte pentru gând, dar mai mult italieneşte pentru ochi. Şi cu aceleaşi forme, şi sârbeşti dar mai ales veneţiene, avea să înceapă şi la noi acest meşteşug al săpătorilor de litere, de flori şi de chipuri pe lemn, a căror artă trebuia să înflorească-apoi în atâtea cărţi, pentru cititori nu numai de aici, dar din tot Orientul. Istoria gravurii româneşti în lemn stă încă nescrisă în aceste trei secole şi mai bine, câte au trecut dela Macarie. Fişele ei sunt de mult cu grife adunate în acea preţioasă Bibliografie românească veche a lui Bianu şi Hodoş care aşteaptă numai a fi folosită. Dar studiul de istorie şi artă care să ia lucrul dela urmele lui cele mai îndepărtate, dela tradiţiile vechilor miniaturişti şi caligrafi, dela întâile tipărituri slave tot ale lui Macarie, 403 la Cettigne, şi mai de departe, dela maeştrii veneţieni ai acestuia în ale tipografiei, se face încă aşteptat. Un capitol întreg, dintre cele mai de preţ ale artei noastre vechi, s'ar rotunji totuşi uşor când dela carte la carte şi dela tiparniţă la tiparniţă s'ar urmări lucrul mereu înnoit şi variat al acestor vechi gravori. Nume de artişti, călugări aplecaţi 'cu dalta pe tăbliţe de lemn în umbra chiliilor, nu vor lipsi. Iar meşteşugul lor subţire, în care linia şi adusătura românească se deosebesc la tot pasul, ne-ar duce pe drumuri învârstate în alb şi negru, mult mai departe, până la isvoare pe care le descoperim uneori cu mirare : până la Kievul ucrainian sau la Moscova rusească, până în Germania ori în Italia, până la Lembergul din vremea Barocului sau uneori şi până la Tiflisul din Caucaz. Pe asemenea răspândite drumuri, plecând de departe dar venind să se împreune toate într'o singură tiparniţă moldoveană dela începutul veacului trecut, ne îndreaptă acum colecţia de gravuri editată într'un frumos album de «Cartea Românească» : La gravure sur bois en Boumanie, sub îngrijirea plină de gust a lui Adrian Maniu. Din ocniţe necercetate dela Mănăstirea Neamţ, prietenul nostru are meritul de a fi scos la iveală înşişi preţioasele lemne săpate, folosite altădată în tipografia Mănăstirii pentru cărţi bisericeşti. Cincizeci de chi- © BCU Cluj puri de sfinţi, de istorii sfinte şi cucernice portrete de monahi sunt reproduse astfel, cu netezimea de linii şi cu relieful proaspăt pe care numai originalele le pu teau da. Iar altele asemenea se pare că vor urma şi, poate cu ele şi un studiu circumstaţiat, care n'ar fi stat rău nici în această primă culegere, dar va cădea totuşi bine şi mai târziu dacă va veni. Istoria gravurii noastre religioase din secolul al XlX-lea — căci tipografia dela Neamţ nu e mai veche decât începutul veacului trecut — îşi are astfel documente preţioase care vor putea fi cercetate de aproape. Colecta lui Adrian Maniu trece chiar şi dincolo de acest secol. Căci multe dintre planşele pe care le avem sub ochi reproduc gravuri mai vechi, lucrate în alte locuri şi numai împrumutate s'au trecute în moştenire celor dela Neamţ. Clasificarea lor în ordine cronologică şi gruparea după meşterii care le-au lucrat ar fi îngădu t uşor această distincţie, subliniind singure deosebirile dela un grup la altul şi înlesnind datarea şi identificarea chiar a gravurilor nesemnate. Adrian Maniu a preferat acestei rânduiri sistematice o asociare mai liberă sau poate, numai întâmplătoare, după înrudiri de subiecte sau după asemănarea de dimensiuni. Fantezie amabilă de editor fără exigenţe ştiinţifice, care n'a' vrut poate să răpească fiecăruia plăcerea de a studia singur şi a rândui după voe preţioasele planşe tipărite pe mari foi volante. Semnătura unora din meşteri însă şi nu rar chiar anul notat de ei în câte un colţ de desen, te ispitesc a-i -alege pe unii de alţii şi a-i privi mai de aproape în migala lucrului lor. Cel puţin treizeci de planşe din cele cincizeci, semnate sau nu, se vor rândui atunci sub nume identificate, iar în grupul lor, uşor vei putea deosebi pe cele mai vechi sau pe cele mai bune. Printre celelalte douăzeci, aproape toate din secolul al XlX-lea, prea puţine pot arăta mai mult decât ne-îndemânarea sau naivitatea meşterilor mărunţi care le-au lucrat. Cele mai vechi sunt, cum se întâmplă ades, şi cele mai bune: Două scene datate din 1700, înfăţişând istorii din viaţa lui Isus (pl. XXIII şi XXIX) şi poate şi o a treia, ceva mai mică şi nesemnată, ilustrând în acelaşi gust şi cu acelaşi fel de a trage liniile, parabola Samariteanului (pl. XXI). Pe cele dintâi două, numele săpătorului, Ioanichie Zî(acov), se citeşte în mici buchii slavoneşti şi el e cunoscut şi din alte ilustraţii care au împodobit cărţi din vremea lui Brâncoveanu. Era un Rus venit dela Moscova prin 1678, când Şer-ban Cantacuzino îl adusese pentru tipografia atunci înfiinţată de el, şi a lucrat la Buzău până în primii ani ai secolului al XVIII-lea, alături de gravori nu mai puţin vestiţi, cum au fost Mitrofan episcopul, Damaschin Gher-best sau grecul Dimitrie. Nu ştim despre el mai mult, dar îi cunoaştem toate neîntrecutele gravuri tipărite la Buzău sau reproduse în aceeaşi vreme şi de Ivireanu la Snagov. Şi e o întâmplare fericită ca tocmai aceste două planşe — Intrarea lui Isus în Ierusalim şi învie- rea lui Lazăr — ajunse în tezaurul de gravuri dela Neamţ şi scoase acuma la iveală de Maniu, să fie chiar lucrurile cele mai bune pe care le-a dat acest mare artist între gravorii noştri vechi. Au apărut întâi în frumosul Octoih din 1700 la Buzău şi au fost reproduse şi în alte cărţi din secolul al XVIII-lea. O mare puritate arhaică de linii şi un simţ decorativ plin de sentiment vorbesc în planşele acestea ca şi în toate celelalte ale lui Ioanichie Bacov, pe care nimeni dintre cotimporani nu l-a întrecut în asemenea compoziţii narative. O puritate de primitiv, imaginând istoriile sfinte cu un sentiment aproape idilic şi dese-nându-le în clare linii, simplificate şi graţioase. Aerul rusesc se simte, bineînţeles, în ele — în iconografie, în înfăţişarea caracteristică a personagiilor, în peisagiile ondulate sau în arhitecturile imitate după fresce şi icoane moscovite ale epocii. Dar meşteşugul lui nu rămâne mai puţin românesc după ce el a înflorit în atâtea pagini de cărţi tipărite la noi şi a lăsat atâtea urme în gravura noastră de mai târziu. Moscovită sau românească, arta acestor meşteri rămânea astfel atât de bizantină şi de adânc religioasă, în cât ea circula firesc şi era la sine acasă ori unde gândul religios şi bizantin o putea întâmpina. Ioanichie Bacov nu era de altfel nici cel dintâi şi nici cel din urmă Rus în acest vechiu meşteşug românesc. Căci iată, numai în albumul lui Maniu, încă unul sau chiar doi, destul de cunoscuţi, pe care îi putem judeca din planşele reproduse (pl. X, XLIII—XLV) : Pro-toereul Mihail Strilbiţchi şi fiul său Policarp, care lucrau la Iaşi către sfârşitul secolului al XVIII-lea. La ’ celălalt capăt al veacului lui Ioanichie şi dincolo de tot ce găsim mai bun în acest subţire meşteşug al ilustratorilor noştri vechi, ei sunt în stare să arate singuri cât de mare a fost scoborîşul pentru arta lor în această sută de ani. . Un neostenit om totuşi acest protoereu venit de dincolo de Nistru cam după 1760 şi a cărui activitate de eclesiast, de traducător, de tipograf, de gravor şi le-gător de cărţi, uneori şi de agent diplomatic puţintel cam suspect, se urmăreşte până în ultimii ani ai secolului. Tipografia Moldovei în această vreme în mâna lui a fost, la Mitropolia din Iaşi; iar când împrejură' rile îl sileau s'o părăsească, teascurile lui tot trimiteau cărţi din vreun târguşor basarabean cum era Dubăsarii sau măcar din Mohilăul, „între hotarul Roşiei şi între al Moldaviei". Dar talentul Protoereului Mihail n’a fost din păcate, tot atât de mare cât osârdia care îl întovărăşea; şi dintre planşele numeroase cu care meşterul şi-a ilustrat cărţile, uneori în tovărăşia fiului său, nici una nu s'ar putea pune alături de ce e în adevăr bun în gravura noastră veche. Cele cinci planşe din albumul lui Maniu sunt de ajuns ca să arate cam tot ce se pricepea să facă acest gravor: Sfinţi fără duh, stând ţepeni în odăjdii care nu vor să se îmlădie, pe fonduri desenate grosolan şi străjuite de biserici şi arhitect ur 404 © BCU Cluj ruseşti. Nu mai era în ele nimic din meşteşugul şi din sentimentul delicat al lui Ioanichie dela Buzău sau măcar din imaginaţia plină de viaţă, chiar în linii mai puţin îndemânatice, a unui Ilia, Rus şi el, dela Kiev, care lucrase la Iaşi în vremea lui Vasile Lupul. Gravura românească n'a câştigat astfel mare lucru prin marea hărnicie a Protoereului Mihail: abia imitaţia fără îndemânare a unei iconografii ruseşti mai noi şi uneori şi a unei iconografii profane (pl. X), care vorbesc însă stângaci şi strein ochilor deprinşi cu lucruri româneşti. Meşteşugul degenera şi se trivializa, iar la începutul secolului următor, el se găsea aproape de a se pierde. în vremea aceea lua fiinţă tiparniţa dela Neamţ, care a fost câtva timp ca o înviorare a vechiului meşteşug şi ca o încercare de a-1 restaura. Planşe preţioase de mâna săpătorilor de altă dată, dela Iaşi sau dela Buzău, au intrat în matriţele noi ale Mănăstirii, şi au putut arăta cuvioşilor ucenici meşteşugul bun care fusese uitat. O şcoală în toată regula s'a format astfel modestă, pe jumătate duhovnicească, pe jumătate ţărănească, iar gravurile ei se întâlnesc şi azi la stranele bisericilor, pe cărţi care mai sunt încă folosite. Albumul lui Maniu ne instrueşte asupra lor şi ne dă putinţa de a le gusta farmecul cucernic şi naiv. Căci inspiraţia acestor ilustratori cenobiţi nu are nimic din vanitatea sau din luxul unei arte cu pretenţii. E uneori o imitaţie naivă după ilustraţii mai vechi care plăceau cuvioşilor călugări, sau şi mai des, mărturisind propria psihologie a săpătorilor, un comentariu familiar şi mănăstiresc al textelor pe care le ilustrau. Iată-1 de pildă pe cel mai îndemânatic şi mai original dintre aceşti modeşti meşteri înfăţişaţi de Maniu . Monahul Teodosie, care se ostenea în mănăstire la acest fel de săpătură, între anii 1826 şi 1843. Caracterul întreg al şcoalei de care vorbim se poate lămuri din planşele lui de un aer atât de rustic şi de naiv religios. Inspiraţia streină nu lipseşte, fireşte, şi se poate uşor urmări mai ales în amănunte de arhitectură care decorează ici şi colo fondurile scenelor. Gravurile vechi ale lui Ilia de la Iaşi trebue să-i fi servit în deosebi de modele, în parabole şi scene de Evanghelie pe care le ilustrase şi meşterul rus. Dar ceeace dă farmec acestor ilustraţii şi le deosebeşte de modelele mai vechi e spiritul lor popular şi călugăresc manifestat la tot pasul cu fervenţă şi candoare. Portrete de monahi sfetagoreţi şi de monahi nemţeni, istorii cuvioase de călugări şi de pustnici sau imagini inspirate de mistica călugărească, se amestecă cu scene biblice şi evanghelice în care viaţa populară e oglindită în amănunte pline de frăgezime şi de spirit. Adrian Maniu a subliniat câteva din ele care dau un aer moldovenesc până şi străbunilor Adam şi Eva sau cetăţii neprihănite â Edenului. Şi ceeace se poate urmări în ele e neînce-ata şi naiva străduinţă de a vorbi direct şi de a dat imaginilor un Înţeles familiar, pline de aceeaşi savoare şi de aceeaşi vivacitate pe care le găsim în toată arta populară. Uneori,—e adevărat —, gustul mai ambiţios şi mai cărturăresc al câte unuia din ei se îndrepta şi către alte inspiraţii. Căci iată, alte planşe, semnate de Monahul Ghervasie între 1833 şi 1844, care trădează deadreptul gravuri germane sau gravuri de acelaşi stil din secolul al XVI-lea : Figuri de apostoli sau scene din Apocalips (pl. XIV—XVII, XIX), în care mâna prea puţin dibace a săpătorului încearcă să imite desenul sevant şi jocul complicat de umbre şi lumini ale gravorului strein. Ceeace isbuteşte atunci a face neinvăţatul meşter e prodigios poate pentru neştiinţa lui, dar linia vie a modelului ajunge în mâna lui convenţională sau deadreptul neînţeleasă, iar desenul întreg nu mai vorbeşte decât despre nesinceritatea şi marea stângăcie a imitatorului. Gravurile streine ale Monahului Ghervasie sunt însă excepţii pe care nici el însuşi nu le repeta în fiecare planşe: căci în altele, preocuparea lui — şi atunci puţin favorizată de talent — se întorcea tot spre scene de înţeles narativ şi popular. Liniile rămâneau, e drept, tot neîndemânatice sau câteodată deadreptul puerile. Dar ele isbuteau măcar a vorbi mai firesc şi poate nu şi fără un anume farmec pentru spiritul simplu al celor cărora le erau destinate. Gravura românească îşi încheia astfel ciclul istoriei ei, întocmai ca întreaga noastră artă religioasă, — restrân-gându-şi existenţa la arhaismul şi simplitatea rustică a artei populare. Săpători în lemn vor mai ilustra din când în când câte o Bucoavnă sau Alexăndrie, ori, ca în acea gravură recentă reprodusă tot de Maniu, întâmplări cu diavoli din Viaţa Sfântului Sisoe. Iar liniile înţepenite şi naive vor isbuti încă a fi elocvente, întocmai ca desenele copilăreşti, care vorbesc mai mult prin ce e absent decât prin ce se află exprimat în ele. Meşteşugul anacronic însă avea să dispară repede dinaintea ilustraţiei banale tipografice care îi lua locul. Iar cartea românească, şi cea populară şi cea cultă,'avea să rămână fără vechea ei podoabă, mai înainte de a-şi fi putut creea alta nouă tot atât de simplă şi de expresivă. Ilustratori pricepuţi vor şti poate să găsească această artă nouă care ne lipseşte. Liniile ei vor da atunci expresie şi frumuseţe cărţii româneşti. Dar arta lor nu va afla o mai justă şi firească inspiraţie decât în simplitatea plină de daruri a acestor vechi şi modeşti meşteri. AL BUSUIOCEANU 405 © BCU Cluj ALFREDO ORIANI Din lutul frământat cu schijă de stâncă roşie, ars în dogoare de caniculă romagnolă, s'a întruchipat în părţile de mai târziu ale lui Benito Mussolini, una din figurile cele mai adânc săpate în sufletul italian din a doua jumătate a veacului trecut. Alfredo Orfani. Premergătorul. Romantic in viaţă, romantic, aproape, în manifestările-i literare ; dar premergător pe calea acele1 „Revolte ideale" care avea să despice drum nou de lumină conştiinţei italiene de mai târziu. Unul dintre eroii afirmării idealismului activ, un pragmatist nenumit. Predestinat lucidităţii vizionare, sufletul lui Oriani, surprins în chip aducător aminte de trăsături miche-langioleşti, s'a complăcut în acel tragism sever şi izolat care-1 precizează în psihoza mesianică a eroului romantic, dar îi asigură ascendentul profetului, dincolo de graniţa vremii. Un orgoliu exaltat în voluptatea singurătăţii morale, din care se înalţă pe dunele platitudinei contemporane stânca prometeică a individualismului său. O existenţă asemeni. O casă de ţară. Veleităţi de succese. Apariţii efemere în Bologna lui Carducci, în Roma lui Crispi şi D’Annunzio cronicar monden. Multe recepţii, multeamărăciuni. O casă de ţară. Cărţi multe. Gânduri reculese. Lipsuri şi gânduri. încercări şi zbucium. Răzvrătire şi moarte. Cimitirul de ţară dela Car-dello Casola Valsenio, în părţile Ravennei funerare, nu departe de aprigul Forli al lui Benito Mussolini. Ro-magna tuturor revoltelor ideale. Sunt douăzeci de ani de-atunci. Vremi, şi ele asemeni. Toarse din caerul scămoşat de mâini obosite. Decepţionată sufleteşte de înfrângerea în bătălia cu Romantismul; întregită trupeşte prin străduinţa neegală a eroicei sale intelectualităţi carbonare ; părăsită de voinţa mântuitoare a temerarului Cavour, Italia anilor maturităţii lui Oriani era Italia înfrângerilor africane. Era Italia tuturor anarhiilor materialiste. Ro-berto Ardigo nu-şi răpusese încă zilele. Era prea de vreme. Se înfiripau la apogeu politic generaţiile de bătrâni din preajma războiului. «Revolta ideală» putea găsi îndreptăţire, dar nu putea trezi ecou. Oriani a murit singur şi neştiut. Doar câţi-va tineri de i-au surprins chemarea ; Papini şi Corradini din Florenţa frământărilor «leonardiste», Federzoni şi Mussolini din Romagna luptelor socialiste. Nici nu trebuia mai mult. Prin ei «Revolta ideală» avea să fie faptă, Sunt douăzeci de ani de-atunci. Acesta omul, viaţa, vremile. Opera? Icoana lor, încununată cu nimbul autenticităţii. Afirmată în 1908 de Benedetto Croce, această ,,o-pera omnia“ se resimte în varietatea ei — care merge dela autobiografie la povestiri, romane şi poeme, dela storie morală la polemică ; sunt optsprezece opere — şi de mentalitatea literară a epocii, şi de structura ideologică a purtătorului de cuvânt. Pentru unii critici, Oriani om ar sta mai presus de operă (L. Russo). Ca mulţi dintre contimporanii şi urmaşii săi; Pascoli, D'Annunzio, Fogazzaro, Papini. Ca toţi acei scriitori al căror „egocentrism biografic cons-titue forţa şi slăbiciunea artei lor“. Prototip de scriitor romantic — după aceeaş părere — în patosul lui Oriani rămâne în continuă luptă artistul cu gânditorul, misticul cu istoricul, estetul cu veristul. Sinteza sufletească n'o putea condiţiona pe cea a artei. Totul rămânând subordonat „dramei biografice a omului". Desigur. Dar tocmai în această caracterizare stă frumuseţea şi grandoarea figurei lui Oriani, pe care ar umbri-o, în expresivitatea-i etică, acea operă de artă ori de cugetare pură, pe care i-o revindică sagacitatea criticei contemporane. Discutat ca romanicier, singuratecul dela Cardello se afirmă tot mai convingător în conştiinţa Italiei renăscute, drept unul din marii săi „istorici moralişti". Phoenixul sufletului italian se ridică din scrumul doctrinelor materialiste, la chemarea târzie a idealistului Oriani. Rămasă în umbră mulţi ani, opera sa e astăzi înţeleasă şi aclamată cu admiraţia cuvenită maeştrilor de viaţă nouă. Căci Oriani este acela care —intuitiv— a limpezit criza de conştiinţă a Italiei post-romantice. în apriga-i căutare a adevărului revelat, în mesianismui său, Oriani e profetul Italiei actuale, aoctrinarul Naţionalismului integral, consfinţit de conştiinţa istorică a mărirei Patriei Italiene, conceput în cadrul marilor postulatelor umanitariste — Dumnezeu, Patrie, Familie, — într'o epocă de supremaţie internaţionalistă. Oriani rămâne autorul „Luptei politice în Italia" (1892) şi al „Revoltei ideale" (1908), în care nu-şi pregeta profeticu-i crez : „Italia, nu târziu, va dobândi întreagă conştiinţa măreţiei sale în Europa". în coloratura-i mistică — de-un misticism activ, caracteristic şi din acest punct de vedere pentru autenticitatea sufletului autohton, — înfrăţit de aproape cu Lamennais, cu Mickiewich şi Mazzini; format la şcoala lui Hegel, G. B. Vico şi a marilor doctrinari catolici, Alfredo Oriani e glasul care-a răsunat din pustiu şi a fost ascultat. Glas biciuitor în Templul ar-ginţilor calpi. Glas de profet răstignit pe stânca marilor decepţii, luminată de asfinţitul cu lumină de zori. Glas aspru caşi Romagna lui. Romagna : pe luciul de marmoră al primelor silabe, se năpusteşte ariditatea granitică a celei din urmă. Alfredo Oriani a fost romagnol. ALEXANDRU MARCU 406 © BCU Cluj CRONICA LITERARĂ CREANGĂ ,tIct, am fost şi eu in lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, din Hu-muleşti,lcare nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci, şi nici bogat până la patruzeci, nu m’am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul . trecut şi ca decănd sânt, nici odată n’am fost". Astfel se descrie Creangă pe sine, plastic şi bonom la sfârşitul celui de al doilea capitol al „Amintirilor Stă intr'adevăr, închisă în aceste rânduri, întreaga lui viaţă, spusă simplu, sincer şi cu umor, cum obişnuia să spună şi să scrie el totdeauna : n'a fost frumos, n’a fost cuminte şi nici bogat, dar tocmai cu această urâţenie, necuminţenie şi sărăcie a lui, Creangă ne-a dăruit şi împodobit regeşte literatura... * * * v Cu el a pătruns în scris, pentru prima oară profund autentic şi definitiv, ţăranul român şi, mai ales, cel moldovean: acelaş pe care a încercat să-l facă viu, bunăoară, şi Alexandri, cu un material din care, dacă nu lipsea suflul artei, lipsea totuş lutul românesc. A pune astăzi, faţă in faţă, cea mai bună pagină a „Pasteluri’-lor cu oricare din „Amintiri“ este, adesea, o operaţie nu cu totul lipsită de învăţământ: fără să aibă mijlocul totdeauna rotund strâns în bete, linia involtă şi clasică a umărului plecat elin sub amforă sau, în brâu, fluerul gata de cântec, fetele, flăcăii, oamenii lui Creangă, ştiu totuş să rămână întregi şi reali, prin simplitatea, naturaleţa şi mişcarea lor firească. Deşi un vizual, asemeni lui Alexandri, Creangă are o paletă literară mai puţin bogată. Redusă aproape numai la culori primitive. Fără posibilităţi prea variate sau ştiinţa savantă a nuanţelor. Creangă vedea într'adevăr lucrurile. Le vede însă aşa cum le cunoscuse şi trăise : rumâneşte şi ţărăneşte. Deci fără culori grele şi poetizări inutile. Nu se opria la haina lor exterioară. La stăruiri de amănunt sau stilizări patetice. Căci vizualitatea lui nu a fost de decor, ci una umană. Din acest punct de vedere, explicabilă şi demnă de remarcat este atitudinea lui Creangă faţă de natură. Pentru scriitorul cult, natura constitue mai totdeauna o individualitate şi, egal, o tentaţie. Chiar atunci când o asociază unei fabulaţii, natura rămâne, de cele mai multe ori, un element aparte : stârneşte şi alimentează descripţia, împletindu-se numai arare cu restul şi, în foarte puţine cazuri, tinzând să se subordoneze sau contopească lui. în vreme ce, la Creangă, natura devine ceva familiar : ca şi în poezia populară, pomii se întretae, asemeni unor vietăţi vegetale, cu viaţa şi faptele eroilor : mai curând decât despre absenţa naturii în opera lui Creangă s'ar putea, astfel, vorbi despre prezenţa ei nesimţită pretutindeni. Scrise când se găsea la oraş, „Amintirile“ lui Creangă, purced, sentimental, din nostalgia ruralului inadaptabil, al cărui frunziş sufletesc recade firesc spre copilăria de altădată şi spre viaţa de sat: „nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la pri-chiciul vetrii cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băefii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de farmecul şi hazul copilăresc, par’că-mi saltă şi acum inima de bucurie ! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile, îmi erau sănătoşi, şi casa ni-era îndestulată, şi copii şi copilele megieşilor erau dea-pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de par’că era toată lumea a mea. Şi eu eram vesel ca vremea cea bună, şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa’. Deşi continuu tremurat afectiv, de această dragoste pentru vremea minoră a vieţii sale, creionul său uman a trasat, în „Amintiri’, linii de o matură şi neobişnuită siguranţă : epic formal în chip intuitiv, prin reducerea la maximum a elementului figurativ, Creangă este, deopotrivă, ca posibilitate de obiectivare a erorilor scrisului său, un prozator care a tins continuu şi spre un efort epic interior : oamenii lui sunt, toţi, inşi de des-voltat în roman. Trăit şi format în mentalitatea primitivă a popoiului, Creangă a fost natural atras de poveştile lui: pe câteva le-a păstrat nemodificate, pe cele mai multe însă, le-a prelucrat. Faţă de Delavrancea, de pildă, şi chiar faţă de Is-pirescu pe care, cum just observa altădată d. Iorga, adesea trebue să-i chemi la ordinea povestirii, Creangă are marele merit de a fi păstrat pur sunetul popular şi de a nu fi împuţinat vechiul fond magic al basmului. Ce a pus nou Creangă, în ..Poveştile“ sale, în raport cu motivele lor iniţiale, pe lângă concentrarea mai multora într'una singură, a fost un vestmânt mai bogat şi, în plus, o adăogare de zicători, glume, expresii rimate, ghicitori şi chiar versuri. Toate acestea, de bună seamă, în măsura în care un scriitor de talent putea să reziste ispitei de a completa basmul cu unele descripţii şi întregiri personale, 407 © BCU Cluj fără ca ele să tulbure, bineînţeles, echilibrul elementelor povestirii. Ca economie generală, «.Amintirile din copilărie» ale lui Creangă n'au o organizare strictă, care să desăvârşească şi crească un fir comun : sunt, în fond. patru feţe ale aceleiaş copilării, nu prea mult diferenţiate ca situare în timp, Lasă că, pe deoparte, este dificil să ceri, în auto-bigrafie, chiar unui scriitor contemporan, o ideală rânduire a materialului, dar, în cazul lui Creangă, lipsit de putinţa de a se ordona desăvârşit literar prin cunoaşterea şi verificarea scrisului său cu modele de altă limbă, această insuficienţă a fost compensată prin-tr'o isteţie şi luciditate naturală. Şi, poate că tocmai acesta, a fost norocul lui, şi deci, al literaturii noastre : lipsa de contact cu ispita altor modele, care i-a păstrat nealterat darul nativ al scrisului. Căci Creangă a scris aşa cum, probabil, a cântat primul poet popular : deschis, aproape numai pentru sine, neconstrâns de nici o intenţie sau de vreun orgoliu literar. Dacă n'ar fi avut norocul, imediat şi accidental, al CRONICA i s ARTA lui Iser, astfel cum ne e înfăţişată de aspectele ultimei sale expoziţii deschise într'o sală a Ateneului Român, merge mai departe în adâncirea unui sens pictural, a cărui împlinire artistul o urmăreşte de câţiva ani încoace. Sensul acesta corespunde trecerii spre maturitate făptuită în personalitatea artistică a pictorului şi poate fi definit ca un acord din ce în ce mai cuprinzător al elementelor şi raporturilor multiple din care reese unitatea stilului. Mijloacele puse de Iser în serviciul expresiei pictuarale au înrâurit, de o bucată de timp, spre îmbogăţirea acesteia cât şi spre o simplificare purtătoare de echilibru, depărtată de violenţele începutului. Expoziţia de acum şase ani, din sala »Mozart“, punea premizele unei deveniri, nu lipsită de paralelism cu ceeace se petrece în arta Apusului, dar fără îndoială crescută dintr'o substanţă proprie, Arta lui Iser s'a îndreptat, la un moment dat, spre un domeniu de expresie sculpturală, când formele se arcuiau în rotunjimi pline şi grele, cărora uşor li se putea da ocol, când un nud de femee apărea boltit, aflându-şi sprijin în acordurile grave de culoare. Trecerea dela ascuţişurile liniei şi frângerea ei, incisiv ca-racterizatoare, la conturul rotunzit în sine şi conţinu, drumul dela linie la volum, au fost urmate cu fanatism, mărturisind, la vârsta când alţii se odihnesc pe laurii câştigaţi, năzuinţa, justificată de resurse multiple, spre înoire şi creştere. Fanatismul se trăda în tensiunea tiparului, „fărăniileu lui Creangă, aşa cum le numea el, ar fi trecut de bună seamă, în mod firesc, în marele patrimoniu popular. De un umor cald, naiv şi sănătos, original în gândire ca şi în ţinută, sentenţios, larg, familiar şi optimist, formal Creangă a fost un meşteşugar care a adunat şi lucrat cuvântul cu o pricepere de făurar rafinat: „Amintirile“ şi „Poveştile", împletesc cele mai bogate şi afunde izvoare de vocabular românesc folosit.,. ' * * * Pe sub bolţile acestor patruzeci de ani, care au curs dela moartea lui şi se cinstesc la sfârşitul acestei luni, Creangă apare acum acelaş: nescuturat de nici o podoabă, viu, rumânesc şi mare. Această continuă şi neschimbată tinereţe stă, deci, în chiar sursa creaţiei sale : plecat din popor, Creangă s’a întors la el oridecâteori s'a destăinuit pe sine ; cu sufletul ăuind marin de toate datinile, înţelepciunea, gluma şi eresurile populare, Creangă n’a fost, de fapt decât o gură a lor, care le-a sonorizat literar... AL. BĂDĂUŢĂ PLASTICA E R dinăuntru a formelor, activă în sensul unei extinder cuprinzătoare de volum şi atingea un absolutism formal, ce se poate defini prin izolarea desăvârşită a obiectului în sine, de ambianţa omenească. Fireşte, asemenea excese atrăgând o deplasare a interesului pur pictural spre unele particularităţi ale struc-turei spirituale, ele ar fi putut influenţa spre o descentrare plină de pericole, dacă instinctul plastic al artistului nu ar fi comportat forţe ponderatoare, dacă fanatismului nu i s’ar fi opus bunul simţ. Acest bun simţ de pictor l-a condus pe Iser la realizări hotărî-toare pentru cariera sa, precum acel „Nud pe fotoliu roşu" din expoziţia de acum patru ani, a cărui plasticitate, la fel neînduplecată, se împlinia de astădată din progresiunea lăuntrică a unei materii picturale, diferenţiată, suplă, calitativă. Astfel pictorul îşi încorpora cucerirea formei în câteva reguli, presupuse de tradiţia bunului meşteşug, cărora personalitatea sa artistică le dădea un sens inedit de originalitate. Odată cu această evoluţie, expresia deveni lăuntrică, gesticulaţia făcu loc unei linişti binefăcătoare, care îşi avea centrul în cuprinsul rotunjit de sine al obiectelor. Totuşi gestul rămase mai departe şi deveni ritm, dinamica sa neastâmpărată conveni la o organizare vie, dar aparent statică a elementelor formale şi coloristice. Pe limita conturului rotunjit, neliniştea altădată exprimată, la fel vie acum însă implicită, şlefuia planurile 408 © BCU Cluj colorate, diferenţia ţesătura culorilor, câştiga suprafeţei valori tactile, făcând-o să trăiască aproape spiritual, înţelesul ce se afirma acum întâia oară, al senzualităţii. Expoziţia actuală a lui lser înseamnă, în mare parte, o adâncire în expresia acestei senzualităţi luminoase. Deaceea şi motivele sunt altele şi mai puţin variate. Nudul apare ca temă preferată, în tratarea căruia nu se mai cuprinde nici un parti-pris. Absolutismul formal pomenit mai sus, caracterizator al unui stadiu mai vechiu, s'a .retras pe planul din fund al intenţiilor care nu mai au nevoe să fie subliniate, cum dealtfel nici resorturile picturalului nu se mai cer numaidecât evidenţiate. Meşteşugul a ajuns la o fundare maximă, atingând limita de unde însuşirile sale încetează de a mai fi aparente şi singură expresia spre care concurează ele, este pusă în lumină. Astfel, bunăoară, carnaţia nudurilor, pictate în ultimul timp de lser, pare la prima vedere că s'ar lipsi de subtilităţi picturale şi că ar fi alcătuită dintr'o materie nediferenţiată, într’aşa mare măsură efectul omogenităţii se sprijină pe flexibilitatea meşteşugului, ale cărui resorturi ne sunt disimulate. In cultivarea însuşirilor preţioase . ale materiei şi potenţarea lor până la o senzualitate care se deneagă şi se transpune pe planul spiritualităţii, descoperim indiciile unui nou fanatism, mergând spre adâncirea câtorva trăsături, izolate din complexul expresiei picturale, în timp ce alte aspecte ale expoziţiei actuale manifestă tendinţa de conciliere a unui pictural mai cuprinzător, mai amplu şi mai bogat, ca o contrapondere la excesele pe care le presupune orice fanatism. Tocmai aceste aspecte reuşesc să ne intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât ni se. pare că indică sensul evoluţiei viitoare a pictorului, prefigurând un stadiu apropiat, pe care îl bănuim al maturităţii, Compoziţia de proporţii mari intitulată „Le travesti" are în această privinţă o valoare de manifest, după cum anii trecuţi o altă pânză de proporţii mari, acel „Nud pe fotoliu roşu" pomenit mai sus, închidea virtual posibilităţile desfăşurate apoi în evoluţia urmată dealungul ultimilor patru ani. Nu ni se pare hazardat să căutăm în preferinţa pictorului pentru anumite motive o indicaţie valabilă în ce priveşte felul expresiei spre care năzueşte sau în privinţa resurselor picturale pe care contează spre mijlocirea acelei expresii. Faptul că în „Le travesti" sunt alăturate pentru întâia oară în aceiaşi linie de compoziţie două personagii de carnaval, un nud lângă un trup îmbrăcat, este credem, o indicaţie preţioasă pentru lărgirea câmpului de resurse al picturalului, pe care o încearcă acum lser. Fireşte este vorba în această pânză mai mult de simbolica acestei năzuinţi şi mai puţin de realizarea ei. Din multe puncte de vedere, ea nu pot fi considerată decât ca un program. Ipoteza pe care o propunem se verifică deja în actuala expoziţie prin câte-va pânze, în cari nudul încetează de a mai fi proectat programatic pe un fundal de convenţie ci este apropiat omeneşte în ambiţia unui interior sau a unui colţ de natură. Sunt multe pictate în atmosfera învăluitoare din sudul Franţei, a căror materie splendidă se îmbogăţeşte cu reflexele somptuoase ale vegetaţiei, se lasă pătrunsă de lumina care stărue împrejur şi în lucruri. Uneori o invenţie preţioasă în alcătuirea motivului, introducerea câtorva amănunte aparent fără însemnătate precum o eşarfă sau o blană de hermină, aduc revelaţia unei imaginaţii picturale în necontenită efervescenţă. Spcotim printre cele mai înalte realizări ale actualei expoziţii pânza intitulată „în atelier", în care un nud, expresiv prin diformaţia pe care i-a impus-o artistul, este aşezat într'un cadru de draperii şi covoare, înconjurat de nenumăratele accesorii, care alcătuesc decorul unui interior. Accentul nu mai este pus exclusiv pe expresia corpului omenesc, nici resursele pictorului nu mai sunt mărginite la acelea care mijlocesc această expresie. Un nou domeniu de pitoresc a fost anexat de arta lui lser, cu totul altul decât acela prin care pictorul s’a făcut cunoscut şi care consta din motive orientale. Pitorescul actual, mai discret, maj puţin exotic, este justificat de un pictural de astădată mai suplu, mai bine hrărit maî sobru în expresie. Câtă flexibilitate manifestă lser în definirea acelui ansamblu de raporturi coloristice, din care un albastru luminos reese atât de apropiat în proectarea sa pe un fond de griuri cultivate! Intimitatea atmosferei este câştigată cu totul firesc şi nemijlocit din împlinirea, pată de culoare lângă pată de culoare, a organismului pictural. Apropierea ce s'a făcut încă de acum doi ani, în critica noastră, între arta lui lser şi unele aspecte ale artei flamande, pare să capete prin exemplul pe care l-am aflat în pânza atât de sugestiv întitulată : „în atelier" o justificare valabilă. lser a renunţat aproape la vechia sa preferinţă pentru tematica orientală. Astăzi orientalismul său nu mai trebue căutat în motiv, ci în atitudine. Sensul vegetativ, atât de specific lumii orientale, trăeşte în toate pânzele sale alături cu preţiozitatea materiei. Fanatismul său şi răsfăţul în splendoarea răsăriteană a culorilor cu reflexe grele de giuvaericale şi pietre scumpe, îşi au corespondente precise în proza artistică a lui Mateiu Ion Caragiale şi se înglobează laolalaltă într'un anumit sens al bizantinului. Nu este o simplă întâmplare că arta lui Henri Matisse — a cărui tematică preferată : nudul aşezat într'un cadru decorativ, se întâmplă să fie motivul stadiului ultim în evoluţia artei lui lser, — a fost pusă în legătură cu arta Bizanţului, de către scriitori serioşi, precum Georges Duthuii, în manualul său asupra artei bizantine. Ar fi inexact totuşi să afirmăm că motivele orientale au dispărut cu totul din cuprinsul artei lui lser. Ele apar în acea serie seducătoare de peisagii ploeştene, a căror notă de pitoresc balcanic este cu prisosinţă evidenţiată prin mijlocirea câtorva trăsături de pensulă deasemenea în câteva acuarele sau gouache-uri reprezentând odalisce. Dinamismul coloristic al pictorului se simte mai în larg aici decât în lucrările de „longue 409 © BCU Cluj haleine", unde este nevoit să îmbrace anumite scheme, mpuse de logica compoziţiei. El ajunge chiar, uneori, la un absolutism coloristic, ce afirmă nestânjenit valori intensive, precum un roşu aprins, de pară. Este vorba de aporturi laterale, care au alimentat întotdeauna sentimentul libertăţii de creaţie, atât de caracteristic şi seducător în definirea personalităţii artistice a lui Iser. Fără îndoială, numeroasele exemplare de grafică, pe care le expune şi de astădată Iser, nu sunt aportul cel mai puţin însemnat al manifestărei sale ultime. S'ar putea spune dinpotrivă. Grafica înseamnă termometrul problematicei pe care şi-o propune un pictor, constitue o indicaţie sigură în privinţa şanselor de rodnicie a artei sale. Din acest punct de vedere, se cuvine să notăm aici seriozitatea înfăptuirilor de artă ale lui Iser. Genul de grafică spre care s'au îndreptat preferinţele sale, pointe-seche corectată şi adâncită prin burin, pretinde o aplicaţie îndârjită, indisponibilitatea desăvârşită a atenţiei. Pictorul ne mărturisia odată cât de puţin îl interesează technica aqua-fortei şi litografiei, genuri de gravură extrem de comode, care nu îi pot oferi îmbierea nici unei dificultăţi de învins. Este în mărturisirea aceasta, delimitarea autoritară a unei puternice personalităţi artistice. Se mai găsesc totuşi oameni care pot vorbi de frivolitatea artei lui Iser. Pe scurt, Iser, în ultima sa expoziţie, ni se arată la înălţimea marelui său talent, apt încă să evolueze, apropiat de maturitatea rodnică, justificând în totul consideraţia deosebită pe care i-o acordă critica de artă din Apus prin câteva condee autorizate, cât şi cei mai valoroşi dintre colegii săi de acolo. AUREL D. BROŞTEANU DRAMA ŞI TEATRU PRIVELIŞTI GRĂBIŢI să limpezească zările şi să umple casele, directorii teatrelor bucureştene după o serie de piese sumbre sau numai piese pe jumătate isbutite, s'au hotărât să chieme iute îu ajutor comedii de toate mâinile-Astfel se explică întâlnirea publicului cu multe, neaşteptate şi găunoase surprize. Au fost multe nume de piese. Aci însă ele se depăşesc cu vremile la cari au apărut. Şi de vreme ce au trecut, suntem veseli să le dăm uitării. Totuşi se cuvine să ne oprim asupra „ Parizienei“ de H. Becque prezintată de Teatrul Naţional. Scrisă acum cincizeci de ani, drama însemnează mai mult o dată în istoria literară decât o opera ce ar putea duce cu ea interes adânc de-alungul anilor. Răsărit observată, adâncită în adevărate tăeturi de suflet, această „Pariziană" rămâne totuş pentru sensibilitatea şi neliniştea de azi şi prea uscată şi prea simplă. Apare ca o remarcabilă reacţiune împotriva teatrului romantic de până atunci şi de aceea poartă şi urmele unei formule excesive dar şi pe acelea ale unui temperament înegurat cum a fost acela a lui Henry Becque. Asupra eroinei, s'a scris mult căutându-se, în diferite registre, câte un fit conducător pentru o trăsătură unitară a personagiului. Socot că în această operaţie de limpezire s'a luat prea puţin în considerare titlul ; „Pariziana". Chiar la acea epocă — şi poate aceasta este cea mai fină observaţie a lui Becque — marele oraş care era Parisul în luptă cu aşezăminte sociale şi de moravuri mai temeinice decât cele de azi, va fi învins în deformarea unor personagii, şi în crearea unor noi psihologii, cum ar fi de pildă a femeii aceştia care începe să circule prin deprinderi mai largi, anunţând astfel pe femeea modernă. înscrisă în triunghiul adulterului benign, care avea zeci de ani, până azi, să răsfrângă la exasperare tiparul prin sute de piese, „Pariziana" este construită cu o mare abilitate şi economie technică, atrăgând înspre ea calităţile de frunte ale spiritului francez din totdeauna. Pe scena Teatrului nostru Naţional eroina şi-a găsit chipul dorit în interpretarea doamnei Maria Filotti. O necesitate de strălucire a împins totuş prima noastră scenă la un post ce nu convenea, ba denatura chiar piesa. Lucrarea e vroit mai înăbuşită de autor, mai aburită, o prea luminoasă aerare, i-a dat ceva scheletic şi obositor. Se cuvine iarăşi să nu uităm o piesă originală, din trecerea aceasta de lucrări, şi anume „Fraţii de cruce“ ai d-lui Paul Prodan. In zigzagarea dibuitoarei noastre poezii dramatice, d-1 Prodan, afecţionează mult tradiţia — cea franceză uşoară, mai ales — atât ca material, cât şi ca plan de construcţie. Acţiunile d-sale se menţin în cadrul sentimentelor cotidiane, fără pete mari de lumină şi fără grele ascunzişuri. Din „Fraţi de cruce", autorul a vrut să facă o comedie, subliniată în câteva situaţii în care prietenia să fie pusă la încercare de către dragoste. Dacă un contur precis nu s'a putut încă lăsa peste materialul sugerat de d-1 Prodan, lucrul acesta nu însemnează că episodic scopul nu a fost atins. Teatrul Maria Ventura ne-a prezentat în ritm vioi lucrarea, din interpretarea căreia amintim în primul rînd realizarea tinerească şi totuş sigură a domnişoarei Leny Caller ION MARIN SADOVEANU 410 © BCU Cluj CRONICA GÂNDIREA îşi încheie anul acesta, —• al noulea — cu trei frumoase isbânzi peste hotare : volumul de nuvele al lui Cezar Petrescu : „L'uomo del sogno" apărut la Roma, volumul de nuvele al lui Oscar Walter Cisek. „Die Tatarin" apărut la Hamburg şi distins cu menţiunea marelui premiu Kleist pentru literatura germană, şi piesa lui Lucian Blaga: Meşterul Manole, tradusă magistral de scriitorul elveţian Hugo Marti şi jucată în ovaţii la Teatrul Orăşenesc din Berna. Sânt trei fapte considerabile, cu atât mai mult cu cât niciunul nu e efectul vreunei propagande oficial organizate şi, deci, nu poate fi vorba de succese artificiale, inexistente în străinătate, dar trâmbiţate pentrb naivii noştrii, chipurile, ca şi cum s’ar petrece pe acolo. Din nenorocire, cunoaştem şi o astfel de propagandă cu atât mai costisitoare pentru bugetul Statului cu cât e mai fictivă. In timpul din urmă, îndeosebi, copioase numere de publicaţii streine au fost, prin aranjamente ce costă zeci de milioane, închinate României ca exemplarele lor să se desfacă apoi tot în România, printr’o scandaloasă lipsă de control a unei astfel de acţiuni condamnabile. Tipărim lucruri ştiute de noi toţi în două trei limbi streine şi le răspândim tot printre noi, căutând să creem iluzia că planeta întreagă a luat cunoştinţă de existenţa noastră culturală. E o încercare de auto-înşelare care pe româneşte se numeşte „a-ţi fură singur căciula”. Demascând-o, sântem datori să ne ridicăm energic împotriva acestei nevrednicii şi să subliniem, în schimb, faptele de incontestabilă, normală şi efectivă propagandă, cum sînt succesele repurtate de cei trei redactori ai revistei noastre. Ele nu fac parte din capitolul propagandei oficiale, ci se întemeiază pe simpla valoare intrinsecă a operelor tălmăcite sau apărute în limbi streine. Am citit maldăre de foiletoane şi articole critice în presa germană, elveţiană şi italiană, străbătute de o vibrantă recunoaştere a valorii pe care o reprezintă nuvelele lui Oscar Walter Cisek şi Cezar Petrescu şi piesa plină de „Tainele Orientului" a lui Lucian Blaga. „Hotarele Europei celei noui se lărgesc" scriu cronicarii streini, ispitiţi de curiositate pentru literatura românească. România începe să se integreze în conştiinţa europennă, nu ca o vasală culturală, ci ca o contribuţie personală de forţe creatoare, tinere şi originale. Sânt încă mulţi intelectuali şi publiciştii români cari concep raporturile noastre cu Europa sub forma acestei vasalităţi intelectuale şi artistice. E un rezidiu de mentalitate inertă, moştenită dela întâii noştri europenişti-împotriva ei am luptat şi vom lupta până la desăvârşita-i dispariţie. Lovinescianismul acesta flasc şi servil cade, treptat, înfrânat de energiile noastre creatoare autohtone. Sub acest raport e de o mie de ori preferabil d. Mihail Dragomirescu cu naiva şi hiperbolica sa credinţă în geniul nostru autohton. Singura greşală mare — sub MĂRUNTĂ acest raport — a d-lui Dragomirescu — scuzabilă oarecum sub unghiul unei pedagogii artistice — este că d-sa, nerăbdător, e gata să proclame genii universale româneşti în toate direcţiile, fără un control critic serios şi — fără consimţimântul străinătăţii. Indiferent de teoriile sale estetice, discutabile ca orice teorii estetice, încrederea sa în geniul autohton ne este simpatică, cu rezerva aplicaţiilor sale critice. Succesele recente ale redactorilor noştri Cisek, Blaga şi Cezar Petrescu, confirmă această directivă, dar contrazic criteriile de judecată ale d-lui Dragomirescu. Cu o singură excepţie : Cezar Petrescu faţă de care d-sa a avut totdeauna o atitudine de nedesminţită recunoaştere. Pe Cisek l-a negat, pe Blaga l-a negat. E drept: pe Cisek l-anegat necunoscându-i laturea creatoare ca nuvelist. Dar Lucian Blaga e lăudat azi în presa elveţiană şi germană atât pentru înnalta valoare a realizării artistice cât şi pentru „taina orientală", adică pentru elementul autohton al operei sale „Meşterul Manole". ÎNNAINTĂRILE acestea, sigure, libere şi recunoscute, în arena literară a Europei, sunt tot atâtea confirmări ale directivei noastre autohtoniste în care se cuprinde tradiţionalismul etnic şi religios. O cultură creează valori universale în măsura în care captează şi modelează în forme superioare de artă şi de cugetare adâncul fond de originalitate a poporului respectiv. Elementul particular, propriu unui popor, e acela care dă savoarea specifică şi determină însăşi forma artistică a operei de artă. Un roman românesc, având să transfigureze în lumina frumuseţii, realităţi româneşti, fie rurale, fie urbane, nu va îmbrăca niciodată forma specific pariziană a romanelor lui Marcel Proust — decât cu riscul contrafacerii şi al caricaturii. O pildă elocventă ne serveşte literatura unui Andre Gide care, voind să facă la Paris dostoiewskianism, nu isbuteşte să fie decât o caricatură a genialului şi inimitabilului Dostoiewski. Fiindcă romanele lui Dostoiewscki, profund şi specific ruseşti, nu din întâmplare, ci din voinţa programatică a autorului lor, sunt determinate până în ultimul amănunt de etnosul şi de etosul haoticului suflet rus. Arta lui atât de particulară, aplicată ca reţetă la Paris, are ca efect literatura hibridă a unei Adre Gide, care se menţine pe piaţă numai prezenţei fizice a scriitorului, dar care, după moartea lui, va cădea imediat în uitare. Cazuri similare se pot cita oricâte. Amintim în treacăt pe acela al lui Spiteller care a prăpădit un mare talent scriind în Elveţia lui practică şi pedagogică colosale şi principial perimate epopei în genul antic. Cine se mai ocupă azi, câţiva ani dela moartea lui, de poezia lui Cari Spiteller? în 411 © BCU Cluj această vreme, Dostoiewski, rus autentic, domină Eu-[' ropa. Particularismul autohton al geniului său îl menţine ! j veşnic fraged, actual şi seducător. Expunând aici principiile tradiţionalismului românesc, noi am preconizat, spre nedumerirea unora, o „este-;j tică barbară", adică o formă proprie, potrivită şi determinată de fondul nostru autohton. Aceasta în opoziţie mai ales ca estetica pariziană, justă la locul ei, dar factice şi desfigurantă când devine reţetă de aplicat scrisului românesc. O literatură după formule importate e osândită la hibriditate şi la epigonism. Ea nu interesează, fiindcă nu e imaginea credincioasă a poporului respectiv. Adevărul acesta se poate verifica uşor prin încercarea de a scoate o asemenea literatură în largul lumii: ea cade imediat într'o sferă de lucruri deja cunoscute şi face penibila impresie a imitaţiei şi a banalităţii. | Lovinescianism'ul, teorie a diletantismului imitativ, îşi,con-i ţine osânda în însăşi natura lui caducă, sterilă şi inutilă. Ni s’a obiectat, totdeodată, că „programul" nostru, chiar dacă ar fi frumos sau interesant, e un simplu program sau crez iar artistul, autonom şi independent, nu e obligat să ţină seamă de dânsul. Lucru, în aparenţă, just. Dar o idee (sau un program) devine o forţă dinamică în măsura în care e însufleţită de realităţile vii, Ea e fecundă întrucât aderă la realitate sau e o rezultantă a acestei realităţi. Tradiţionalismul nostru e, prin excelenţă, forma ideologică aderentă la realitatea românească, Forţa lui dinamică e sorbită din această vastă şi multiplă realitate. în artă, ca şi în politică, o idee nu e fecundă dacă nu se verifică în lumina conţinutului : vieţii însăşi. Arta nu e produsul unui om abstract sau al unui individ suspendat în văzduh. Artistul creator trăieşte într'un mediu determinat şi determinant; sufletul lui e mărgeaua de rouă în limpezimea căreia se reflectă, multicoloră, imaginea lumii dimprejur. Prin el mijlocitorul, această lume îşi capătă expresia înaltă, iluminată de frumuseţea artistică. Si apoi, se poate susţine serios că artistul, în virtutea autonomiei sale, rămâne absolut indiferent unei mişcări ideologice ? Sau o mişcare ideologică se impune cu silnicie, îndolenţându-i autonomia ? Artistul are libertatea alegerii. El poate să adere sau nu. Dar istoria literară şi artistică, definind cicluri, epoci, curente şi cenacle, ne vorbeşte tocmai de această comunitate ideologică alcătuită prin liberă aderenţă a grupelor de artişti şi constituind manifestările de ansamblu, atât de diferenţiate între ele, dela o epocă la alta, dela o ţară la alta. Autonomia artistului nu se concepe ca o stană de piatră, indiferentă ideilor şi mişcărilor contimporane. Şi dacă mai e necesar să dăm un exemplu, ne vom întoarce la acelaş Dostoiewski, artist eminamente autonom şi independent. A rămas Dostoiewski indiferent ideologiilor desbătute pe vremea lui în Rusia ? Sau a vibrat cu toată fiinţa lui alături de aceste ideologii ori împotriva lor, îmbrăţişând pe unele cu fanatism, combătând pe altele cu acelaş fanatism ? Dar romanele sale sunt epopei uriaşe ale acestor ideologii ! Tradi-i ţionalismul său, — fiindcă avem aface cu un fanatic tradiţionalist, — e rezultanta câtorva decenii de des. bateri literare, filosofice şi religioase, purtate de curentul ideologic al slavofilismului. Fără această fanatică aderenţă, Dostoiewski n'ar fi ceeace este. Slavofi-hismul i-a violentat oare autonomia artistică ? Cine mai formulează azi — când pretutindeni literatura şi arta sunt în funcţie de diferite ideologii, — asemenea obiecţiuni, dovedeşte că a rămas, dincolo de vreme, în fabula turnului de fildeş. NICHIFOR CRAINIC 9 «FOAMEA» de Cezar Petrescu şi «DOMNUL CORNOIU> de Gib Mihăescu, publicate în acest număr, sunt fragmente din două romane care vor apare, ambele în editura *C iornei», în cursul luuei viitoare... © BCU Cluj ISER BĂRBIERUL SATULUI î Si GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj CELINE EMILIAN PORTRET C, AND IR EA © BCU Cluj OLGA GRECIANU NATIV/TAIE gAnuirea © BCU Cluj n .. / A APĂRUT: OSCAR WALTER CISEK N D I E T A T A R I EDITURA „GEBRUDER ENOCH“ - HAMBURG A APĂRUT: , CEZAR PETRESCU L'UOMO DEL SOGN EDITURA „LA NUOVA ITALIA" - VENEŢIA 0 A APĂRUT: A. POP MARŢIAN SERILE CĂTUNULUI VERSURI Preful 60 lei Editura „Cartea Românească" ULTIMA NOUTATE ÎN COLECŢIA „GÂNDIREA": NICOLAE ARSENIEW BISERICA RĂSĂRITEANĂ Tradusă de Arhiereul TIT SIMEDREA Editura „Cartea Românească" Preful 60 lei A APĂRUT ÎN „COLECŢIA GÂNDIREA" : LUCIAN BLAGA LAUDA SOMNULUI V E R S U R I Editura „Cartea Românească" Preţul 42 lei A APĂRUT ÎN „COLECŢIA GÂNDIREA": GIB. I. MIHĂIESCU V E D E N I A NUVELE Editura „Cartea Românească" Preţul 60 lei © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 30.— GÂNDIREA EXEMPLARUL L EI 30.— APARE ODATĂ PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI : AL. BĂDĂUŢĂ, VASILE BĂNCILĂ, LUCIAN BLAGA, G. BREAZUL. EMA-NOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, MATEIU ION CARAGIALE, G. CĂLINESCU, V. CIOCÂLTEU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, DEMIAN, RADU DRAGNEA, MIRCEA ELIADE, O. HAN, NAE IONESCU, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCU, PETRE MARCU-BALŞ, GIB I. MIHĂESCU, SORIN PA VEL, CEZAR PETRESCU, ION PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, ION MARIN SADO-VEANU, Z AH ARI A STAN CU, SANDU TUDOR, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO, T. VIANU, V. VOICULESCU. REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, BUCUREŞTI No. 12 DECEMVRIE C U P R I V. VOICULESCU: Gânduri în Răsărit 373 I. PILLAT : Balcic Biblic (versuri) . 375 CEZAR PETRESCU: Foamea ... 376 I. M. SADOVEANU: Singur (versuri) 387 TUDOR VIANU: Luceafărul .... 389 ZAHARIA STANCU: Păpuşi de zăpadă (versuri)...........398 GIB MIHĂESCU: Domnul Cornoiu 400 IDEI, OAMENI & FAPTE AL. BUSUIOCEANU : Gravura românească veche după un album recent.............403 I I L U S T N S U L: ALEXANDRU MARCU: Alfredo Oriani..................406 CRONICA LITERARĂ AL. BĂDĂUŢĂ : Creangă.....407 CRONICA PLASTICĂ AUREL D. BROŞTEANU: Iser . . 40S DRAMĂ ŞI TEATRU I. M. SADOVEANU : Privelişti . . 410 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC........411 RAŢII COPERTA: Icoană veche DESENE ÎN INTERIOR : Demian REPRODUCERI ÎN INTERIOR: Iser, Celine Emilian şi Olga Grecianu ABONAMENTE : 1 AN 350 LEI ; 6 LUNI 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI: 500 LEI ANUAL. ÎN STRĂINĂTATE : 1000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: ZAHARIA STANCU^ STRADA LATINĂ No. 10 EXEMPLARUL L E I 30.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.— ATELIERELE GRAFICE „OLTENIA", BUCUREŞTI, STR. IMPERIALĂ, 2 © BCU Cluj