© BCU Cluj ŞCOALA REGELUI MIHAIU DE VASILE BÂNCILA Celui qui inspire de mauvais principes ă un jeune prinos est aussi coupable que celui qui empoisonne Ies fontaines pubîiques. Erasme. I , ' JEpocile istorice sunt egoiste ca-şi vrâstele individuale. Nu e deci de mirare, că, în vremea forfotului democratic de azi, nu a mai rămas nimeni, care să se ocupe serios cu educaţia prinţilor. Insăş formularea problemei pare bizară şi se vor fi găsind unii, incandescenţi apărători ai egalităţii absolute ori secătuiţi cu desăvârşire de simţul reverenţelor, cari să o considere principial insultătoare. Pedagogia ca ştiinţă e azi integral obsedată de copilul democratic, după ce atâtea mii de ani s'a dat atenţie numai copilului aristocratic. Pe cât nu ne ocupăm noi astăzi de educaţia prinţilor şi a nobleţei, pe atât se ocupa trecutul. Pentru istorie, istoric literar şi pedagog, imaginea trecutului e pigmentată de interesante preocupări de educaţie princiară. In antichitatea greco-romană, Aristotel a fost, timp de patru ani, preceptorul lui Alexandru Machedon. Sensibilitatea variată şi, în acelaş timp, ponderată a Stagiritului, va fi exercitat o înrâurire fericită asupra organizării mijloacelor imperialismului politic de mai târziu al marelui general. Căci, pe lângă dragostea de poezie, Aristotel a insuflat elevului său dragostea de natură şi ştiinţă, în aşa măsură încât Alexandru a declarat, odată, că iubeşte mai mult ştiinţa decât puterea. Practic, a arătat aceasta, în acelaş timp cu recunoştinţa pentru fostul său profesor, trimeţându-i, din expediţia în Asia, colecţii de plante şi animale. La Romani, Quintilian a îngrijit de educaţia descendenţilor lui Domiţian. Mult mai cunoscut e însă cazul lui Seneca, preceptorul lui Neron, asupra căruia Zl7 © BCU Cluj â avut un timp influenţă, făcându-1 să domnească cu blândeţe, dar Care mai târziu l-a pus să-şi taie singur vinele. In plin Ev-Mediu, Carol-cel-Mare, minte şi voinţă extraordinare, care a spus că e mai bine să faci decât să ştii, dar că trebue să ştii înainte de a face, a luat lecţii, la o vrâstă înaintată, cu Pierre de Pişe, pe care, după aceea, l-a întrebuinţat la organizarea şcoalei în imperiul său. Insă epoca prin excelenţă a educaţiei princiare este secolul al 17-lea francez. „II est naturel que l’education des princes... ait eu dans la monarchie franşaise du XVII-e siecle autant d’impor-tance qu’en a aujourd'hui, dans notre democraţie, l’education populaire” (Marcel Braunschvig). Atunci monarhia franceză a atins splendori de zenit şi, după vorba lui Compayre, „dans un etat monarchique il n’y a pas de plus grande affaire que l'education des princes”. Deaceea „Ies enfants des dieux”, cum zice linguşitor şi ironic totodată La Bruyere, s’au bucurat de educatori iluştri: Bossuet, Fenelon şi. La Bruyere însuş. Ludovic al 14-lea a avut o educaţie nesatisfăcătoare, deşi Hardouin de Perefixe, viitorul arhiepiscop al Parisului, i-a fost preceptor. Din cauza aceasta a ţinut să dea educatori destoinici atât Delfinului cât şi nepotului său, ducele de Burgundia. Celui dintâiu pe Bossuet, celuilalt pe Fenelon. Bossuet avea un mic stat major care-1 ajută în opera sa: ducele de Montausier, curios, avea sarcina, între altele, să aplice Delfinului pedepsele corporale. Zece ani a muncit Bossuet în această direcţie. Papa însuş cere să i se raporteze, iar Bossuet îi scrie arătând programul şi concepţia sa de lucru. Cât de mult a luat Bossuet în serios această funcţie, se vede şi din faptul că a renunţat la scaunul de episcop, pentru a fi tot timpul lângă prinţ. Dar rezultatul? E interesant şi emoţionant cum se iluzionează Bossuet, la început. Găseşte că elevul său are „des commencements de grandes grâces” şi e atras, spre opera lui, ca într’o gravă teroare sacră, până când, la urmă, vede cu tristeţe că „speră contra speranţei”. De fapt, această educaţie nu a folosit decât pentru complectarea formării spiritului lui Bossuet, ceeace, pe de altă parte., e mare lucru. Regalul elev era molâu şi hermetic ca inteligenţă şi sensibilitate şi a rămas, până la sfârşit, „absorbe dans sa graisse et dans ses tenebres” (Saint-Simon). Fenelon, la rându-i, a stat şase ani pe lângă micul duce de Burgundia şi a pus un devotament, e adevărat nu complect dezinteresat, .şi mai ales o artă de a pătrunde şi conduce sufletul altuia, cari rămân cu valoare de document. Ducele era un copil „născut teribil”, furios şi orgolios, care spărgea ceasul dacă nu arătă ora, pe care o vrea el şi care considera pe înşişi fraţii săi ca formând o specie intermediară între el şi ceilalţi oameni. Dar el era totodată inteligent şi deschis la suflet. Reprezintă în mare parte, se pare, tipul copilului educabil: sensibil, isteţ şi, mai cu seamă, având sufletul prevăzut cu acele posibilităţi de intervertiri şi grefări pedagogice, cari sunt pasta cea mai preţioasă în educaţie. Tipul copilului transformabil s’a întâmplat să aibă, ca educator, tipul omului făcut pentru a converti realităţile psihice. In alte împrejurări, putea să rezulte un criminal; Fenelon a făcut din el, într’o privinţă, un sfânt. In ceeace priveşte pe La Bruyere, el a fost recomandat de Bossuet ca preceptor al ducelui de Bourbon, nepotul marelui Conde — prinţ dintr’o ramură colaterală a Burbonilor. La Bruyere a ţinut mult la acest post, silindu-se să-l păstreze. Nu se ştie ce înrâurire a avut asupra elevului său — de altfel acesta eră o fire dezechilibrată. Se ştie însă marele folos, pe care l-a avut literatura: în casa aşa de frecventată a lui Conde, acest , bandit feudal” cum îi spune un istoric literar, dar în acelaş timp om de gust, instruit şi cu mare prestanţă, La Bruyere a putut aduna materialul de observaţii al „Caracterelor” lui. Atenţia ce se dădea educaţiei prinţilor, în acest secol, se vede şi mai mult din preocupările celor cari, deşi n’au fost educatori de prinţi, dar s’au gândit în acest sens. însuş Pascal, după mărturia lui Nicole, dorea să aibă un prinţ de educat, pentru care lucru şi-ar fi sacrificat viaţa. Nicole, la rându-i, scrie „Trăite de l'education d'un prince”, ce are relfexiuni potrivite oricărui copil, e adevărat, însă cuprinde şi analiza a trei discursuri făcute de Pascal pentru educaţia „celcr mari”, iar, pe de altă parte, se tipăreşte chiar în anul când Delfinul îşi începe educaţia, ceeace spune deajuns. Hardouin de Perefixe şi La Mothe Le Vayer deasemenea au scris un număr de tratate pentru educaţia princiară. Amândoi au fost preceptorii lui Ludovic al 14-lea, însă cel din 118 • © BCU Cluj urmă şi-a tipărit concepţia de educaţie a prinţului cu mult înainte. Era deci, în această privinţă, o direcţie de preocupări teoretice şi practice, care de altfel data de mai demult. Cu mult timp în urmă, Erasme scrisese „Institutio principis chritiani”, care, deşi nu are o accentuată originalitate de idei, dar e animată de o foarte netedă conştiinţă a importanţei problemei. Şi, de fapt, tot aici trebuie menţionat şi celebrul tratat al lui Machiavelli, care, în acest chip, îşi găseşte şi explicaţia. Era, în trecut, la aceşti creiatori, ideologi sau artişti, o mentalitate complect inexistentă astăzi. Orice autor modern scrie pentru toată lumea şi pentru toate timpurile, chiar când produce lucruri mediocre. Omul de azi e cel mai cotidian om al istoriei în practica vieţii lui, dar, când scrie, nu-1 părăseşte prezumţia că se adresează infinitului şi eternităţii. Odinioară era mai mult invers. Creia-torii nu-şi închipuiau că produc nici pentru eternitate, nici, mai ales, pentru toată lumea. Şi ei nu erau deloc cotidieni în structura lor, din contră, se simţeau integraţi într'un tot de timp şi de spaţiu, care-i depăşea şi cu care evoluau împreună. Ei îşi trăiau eternitatea în chip indirect: de-votându-se unei opere sau unui factor, care, la rândul său, avea repercutare asupra vieţii generale. Regele sau prinţul, deşi unul singur, eră foarte firesc să constitue deci pentru ei un fel de categorie de existenţă, care putea oferi raţiune unei vieţi. Această mentalitate era organica atunci, pe cât e organică la noi ideia de a gândi şi scrie pentru toţi. Cu această logică de oameni moderni, l-am acuza pe Machiavelli că a predicat o morală pentru toată lumea, pe când el de fapt s’a gândit la un singur om (probabil la Lorenzo al doilea de Medici, după părerea istoricilor). Evident, pe lângă această servire mistică a generalului prin devotare la un particular, se puteau amesteca şi motive oportuniste. In structura de atunci a societăţii, acest fel de oportunism era fatal. Machiavelli şi La Bruyere, de exemplu, erau capete lucide şi calculate. La Bruyere, mai ales, scrie marelui Conde într'un chip linguşitor, oricât ar căută să-l coloreze incisiv cu o eleganţă demnă : „n’ayant point â cette heure de passion en la tete plus violente que celle de vous contenter...”. Oricum ar fi însă, rezultatul era acelaş: tendinţa adâncă de a gândi şi a servi în raport cu un factor individual. De acest fond, ca-şi epuizat azi, a beneficiat educaţia prinţilor în trecut. Astăzi a crescut conştiinţa pedagogică, dar lipsa de devotare naturală pentru un factor individual, chiar când e simbolic, şi mai cu seamă avalanşa ideilor, dacă nu a realităţilor, democratice, fac să dispară educaţia prinţilor ca problemă. Căci e anacronic să se mai vorbească de prinţi în democraţie, care lucrează mai mult cu laicismul, în domeniul metafizic, şi cu ideia de aptitudine, în domeniul social. Şi cu toate acestea, părăsirea problemei în discuţie e cel puţin imprudentă. Am văzut relaţia între monarhism şi şcoala prinţilor. Iar, după războiu, monarhismul s’a accentuat. Pe urmă, nu putem şti ce formă politică va aduce viitorul. Se pare că jocul partidelor în democraţie face din ce în ce mai necesară o putere augustă regulatoare. Şi, în orice caz, rămânând numai la realităţile actuale, avem încă atâtea state monarhice. Sunt state democratice azi, cari au suferit de pe urma neglijării educaţiei prinţilor. Vorbele lui Erasme, mult exagerate, desigur, ne-ar putea da totuş sugestii utile : „Nous ne confions le gouvernail d'un vaisseau qu'â un pilote experimente; mais le gouvernail de l’Etat nous le mettons aux mains du premier venu. Pour etre cocher, il faut commencer par apprendre son etat; pour etre prince il suffit de naître. O race des Brutus depuis longtemps £teinte...”. Formarea unui prinţ e o chestiune atât de însemnată, încât şi trecutul, care am văzut ce preocupări a avut, a păcătuit faţă de ea. Căci lipsa de educaţie sau greşelile de educaţie ale prinţilor le plătesc popoarele. Aşa se explică jurământul închipuit de Aristotel, citat de Erasme, pe care s’ar zice că-1 fac unii prinţi: „jur că voiu face poporului meu cel mai mare rău, pe care-1 voiu putea!” , Aceasta nu înseamnă că suntem părtaşii atotputerniciei educaţiei. Descartes, Leibniz, Hel-vetius... erau prea obsedaţi de magia melioristă, când îşi făceau iluziile cunoscute în acest sens. Din nefericire, Schopenhauer are, în esenţă, mai multă dreptate decât i se acordă de obiceiu. „Alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi”, spune un vers latin, iar lui Schopenhauer îi place să se refere la el, şi plăcerea lui nu e tocmai arbitrară. Lotul cel mai preţios ng © BCU Cluj rămâne tot o bună ereditate. Expunerea istorică de mai sus a arătat, de altfel, ce variabile au fost rezultatele obţinute de diferiţii educatori ai prinţilor. Strălucite, mediccre sau inexistente, ele oferă _ materialul unei anchete retrospective, ce spune mult. Pe de altă parte, naturi fericite cu educatori mediocri, au realizat mult. Marc-Aureliu, pe care unii îl consideră cel mai înalt reprezentant al moralei antice, datoreşte acest fapt şi mediului familial, desigur, dar în niciun caz preceptorului său neserios, şi, înainte de toate, îl datoreşte educaţiei pe care şi-a făcut-o singur. Naturile alese sunt ca plantele : cel puţin de la o vreme, îşi iau, din mediul lor, elementele de cari au nevoie, Bine-ar mai fi să fie şi la oameni ca la albine, cari, după îngrijirea dată oului, obţin felul de albină pe care, aşa zicând, îl doresc. Dar dacă nu e atotputernică, nu înseamnă că educaţia nu are putere. La Bruyere a dat cea mai dreaptă formulare : „C'est un exces de confiance dans Ies parents d’esperer tout de la bonne education de leurs enfants et une grande erreur de n’en attendre rien et de la negliger”, Educaţia nu poate tot, dar poate ceva. Şi, localizând argumentul, care s'a adus contra pesimiştilor că fericirea are cu atât mai mare valoare, cu cât e mai puţină, acest „ceva” e cu atât mai însemnat, cu cât e mai redus. E de altfel un „ceva”, ale cărui limite sunt elastice, Fe-nelon a avut un succes aproape zdrobitor — şi termenul nu e nepotrivit, după cum vom vedea — asupra elevului său. Scopul educativ urmărit de Fenelon se poate discuta, dar esenţialul e că a transformat adânc aşa cum a vrut şi acesta e unul din exemplele cele mai impresionante de putere a educaţiei. E locul să spunem, pe de altă parte, că, în cazul copiilor sugestionabili, educaţia are o putere cu mult mai mare. In această alternativă, educaţia mai mai că e factorul principal, cu condiţia să dureze. Deasemenea, e necesar să se sublinieze că educaţia are marea virtute de a desvolta aptitudinile bune. Acest singur fapt o face necesară. Căci a valorifica ceeace e bun nu e cel puţin tot atât de important ca-şi a înăbuşi ceeace e rău? Şi, indirect şi parţial, nu se ajunge astfel şi la o înăbuşire a ceeace e rău? In sfârşit, chiar dacă educaţia n'ar schimbă deloc natura ultimă, dar schimbă faptele omului. De fapt, faptele regilor au mai ales aceste două chei de explicaţie : educatorii şi excelenţele cenuşii, pe cari ei i-au avut. O istorie psihologică în acest sens, de-ar fi întotdeauna posibilă, ar fi plină de interes. Prin urmare, cel puţin faptele regilor se pot schimba în foarte mare parte. Şi vrea ţara altceva? Ei, regii, să facă acte bune — căci sufletul naţiei înfloreşte singur. In orice caz, pentru a da ţării un bun conducător, educaţia trebuie să încerce totul, chiar şi imposibilul. E o glorie mai mare? Iată, avem şi noi un prinţ de educat — în înţelesul de mai sus. Un rege. Am auzit cu toţii de „svelteţa intelectuală” a regelui Mihaiu şi de natura impresionabilă şi bine intenţionată, pe care o are. Aceasta înseamnă că face parte din categoria copiilor excepţional sugestionabili, cari sunt şi cei mai educabili. Pe dealtă parte, micul rege e şi mai mult al nostru fiindcă e, în parte, ca-şi orfan. Deci motive speciale ca ţara să-şi vadă crescute datoriile faţă de educaţia Lui. Dar înloc de a gândi larg şi sistematic în acest sens, am rămas în general la anecdotele simetrice, amabile şi convenţional dinastice despre ceeace face sau nu face regele Mihaiu, cu cari marile noastre cotidiane epatează burghezii şi matroanele, în repacsul poetic al după prânzurilor zilelor de sărbătoare, uitându-se că cea mai mare fericire şi promisiune, pentru un copil, e să fie copil, cu vârsta, cu naivitatea şi egotismul lui. Totuş, în această augustă tăcere, am auzit două lucruri referitoare la şcoala regelui. E adevărat, două lucruri poznaşe. Intâiu, se spunea că se va fac pentru regele Mihaiu o şcoală specială, aşa încât ea să fie o miniatură socială şi etnografică a României Mari. Elevii acestei şcoli vor fi luaţi din toate principalele profesiuni ale societăţii, din toate provinciile ţării întregite şi din toate minorităţile etnice, cari sălăşluesc între graniţele noastre. Cel ce tălmăcea, cu mare şi recunoscut talent de gazetar, această propunere, se extazia în faţa binefacerilor educative, în primul rând morale şi etnice, pe cari le include. Al doilea, s'a anunţat că un domn inspector, ni se pare inspector general, a fost detaşat pe lângă regele Mihaiu, pentru a face educaţia intelectuală. Amândouă aceste lucruri au trecut ca fapte diverse. Ele sunt însă prilej să discutăm. . 130 ' © BCU Cluj Se pare,' chiar după cele două menţiuni de mai sus cu privire la educaţia regelui Mihaiu, că nu e încă bine lămurit dacă temeiul educaţiei Sale va fi pus în şcoală sau în sistemul de a angaja preceptori, cari să facă educaţie după modul individual. In trecut era frecvent acest mod individual, chiar şi când nu era vorba de prinţi. Pornind dela tendinţa de a se deosebi de semenii săi, omul a ajuns uneori să se creadă că face parte din altă specie. Ideia de castă prin urmare, la care se adăoga faptul că nu se ştia în ce constă adevăratul proces educativ, au dus la primatul raportului preceptor-elev în educaţie. Deprinderea de a concepe lucrurile în acest chip a fost atât de puternică, încât gânditori relativ apropiaţi, ca IVIontaigne şi Locke, au apăsat asupra modului individual, deşi chiar de pe atunci, un Luther sau un Comenius şi-au dat seama de marea însemnătate a educaţiei colective. Căci procesul educativ e, de fapt, ceeace se realizează prin totalul excitaţiilor, reprezentărilor şi sugestiilor mediului uman al copilului, iar nici decum un ritual de descântec, mai mult sau mai puţin pedant, de la profesor la elev. In cazul din urmă, elevul rămâne cu goluri şi improprietăţi, cari-1 fac inapt pentru viaţă. Noroc e că mai totdeauna, pe lângă preceptor, intervin şi alţi factori — dar ei sunt selecţionaţi de întâmplare. Schiţa istorică asupra educaţiei prinţilor ne-a arătat permanenţa modului individual: fiecare copil „de zei” cu preceptorul sau preceptorii săi. Dar mintea genială, şi în educaţie, a lui Carol-cel-Mare, pe care pe drept îl serbează şcoile în fiecare an în Occident, a pus pe copiii şi demnitarii săi să înveţe la un loc, în şcoala palatină. Căci în trecut inconvenientul educaţiei individuale nu era atât de mare ca astăzi. Cu cât ne înfundăm în acest trecut, suveranii au ceva transcedent, ceva de astru, care se conduce după legile lui şi în faţa căruia, când apare, poporul trebuie să se prosterneze şi să se conformeze ca în faţa unui fenomen cosmic. Nu e de mirare că odată monarhii parcăf ăceau parte din fenomenologia naturii, fiind consideraţi ca descinzând din aştri. Pe când azi ei sunt ţinuţi să iasă din orbita lor şi să-şi înfrăţească viaţa cu viaţa societăţii. Pe urmă, se poate întâmplă ca un preceptor să formeze într’un chip prea. unilateral şi . absorbant pe elevul său. Cazul lui Fenelon şi al ducelui de Burgundia e caracteristic. Rândurile următoare, în cari se arată ce a făcut Fenelon din elevul său, sunt exagerate, chiar pătimaşe, dar ele cuprind un sâmbure de adevăr : „Cet indomptable, cet orgueilleux, ce feroce, il l’avait mate â force de douceur imperieuse et flegmatique: il avait brise en lui tous Ies ressorts de ia volonte ; il l’avait jete dans la pieţe austere, etroite, formaliste, dans des pratiques de moine imbecile...”. Aceasta nu se poate întâmpla, şi în orice caz nu în aceeaş măsură, în învăţământul colectiv, unde multilaterialitatea influenţelor ţese aproape un echilibru de viaţă. Ideia de a face concentrarea sau corelaţia cunoştinţelor oferite elevului prin oficiul unui singur educator, e riscantă. Ceeace e de ' dorit e atmosferă unică, dar influenţe multiple. Aceasta când e vorba de orice elev, însă cu deose-. - . * ■ bire când e vorba de un prinţ. Pe lângă aceasta, şcoala are o sumă de virtuţi cardinale, cari sunt numai ale ei. Intelectual, ea dă, într’o formă imediat asimilabilă, profuziune de cunoştinţe, variabile şi privitoare la viaţa adevărată : nu e vorba de cunoştinţele academice, pe cari le oferă profesorul, ci de acelea, mai oculte dar mişunând pline de viaţă şi pitoresc, ca nişte păsărele abstracte, de dimineaţă până seara, pe cari şi le împărtăşesc copiii între ei; la şcoală, viaţa vioae de societate produce în fiecare inteligenţă agitaţie intelectuală, continuă punere şi rezolvare de probleme; pe urmă, în problemele ce se iscă între ei, copilul se obişnueşte cu varietate de puncte de vedere, pe cari le aduce tocmai diversitatea Vieţii colective, fiecare copil gândind altfel, ceeace sfârşeşte prin a forma spiritul critic la toţi. Afectiv, nicăieri ca la şcoală nu e mai stringent prilej de a face să vibreze sentimentul milei, fiindcă aici sunt copii săraci, cari vin la lecţii cu romanul trist al vieţii întipărit în toată fiinţa lor nevinovată; aici se desvoltă sentimentul camaraderiei, sentimentul social în general; dar, ceeace e deoseebit de interesant, la şcoală sunt emoţii colective şi realizări colective de cel mai mare preţ pentru formarea sufletului. Un sentiment de milă încercat în acelaş timp de toată clasa, are altă intensitate, altă puritate şi altă vrajă decât în unul singur. El cuprinde adânc până şi pe cei mai insensibili. Atmosfera se sublimează până la maximum, fuioare de cea mai înaltă şi mai antrenantă 131 © BCU Cluj emoţie se irizează în aer şi toată clasa trăieşte clipe unice în viaţă, în cari fiecare are în acelaş timp beneficiul singurătăţii şi al colaborării. La fel pentru sentimentul religios, pentru cel artistic, pentru aproape toate sentimentele. Şi s'a gândit cineva ce mijloc de topire şi modelare a minereurilor sufleteşti celor mai impure şi mai rezistente e acest discret furnal al emoţiei colective, care intervine în viaţa şcoalei? La fel în ceeace priveşte realizările colective într’un sens mai special. De exemplu, copiii pot face un cor, un complex gimnastic, etc... şi aceasta dă dela sine educaţie. Fără să mai insistăm asupra jocurilor, ce-şi găsesc la şcoală putinţa şi cadrul cel mai nimerit, şi cari constituie un miijloc unic nu numai de emoţie, dar de educaţie în general. Tot aici trebuie să amintim, căci e ceva specific vieţii de şcoală şi de cea mai evidentă însemnătate, faptul că la şcoală copilul capătă sentimentul integrării într'un tot supraordonat şi implacabil. Sentimentul limitării fireşti a eului propriu şi al ierarhiei, dar mai ales acel sentiment al comuniunii sacre cu o realitate de viaţă mult mai mare decât a propriei individualităţi, la şcoală se capătă. Dar voinţa? Propriul formării ei este cadrul social. Caracterul se încheagă în învălmăşeala vieţii publice (Goethe). In ciocnirile ori asocierile cu colegii, elevul îşi formează sângele rece, iniţiativa, încrederea şi curajul, stăpânirea de sine, tăria în general, combativitatea fără de care nu se poate viaţă socială reală. Emulaţia, pe de altă parte, numai la şcoală se poate declanşa şi ea mai duce, între altele, şi la ideia meritului lăuntric, pe baza căruia se face această emulaţie în şcoală. Tot la şcoală, copilul are prilejul, ca nicăieri aiurea, de a trece la fapte bune, adică de a exercita efectiv mila, scoţând-o din clorotica-i voluptate platonică, în care se complace deobiceiu mai la toţi oamenii. Iar întrucât priveşte formarea deprinderii adânci a unei vieţi regulate şi punctuale, e altceva mai potrivit decât şcoala cu ideala-i regularitate? Evident, toate acestea nu înseamnă că şcoala nu trebuie să ceară ajutorul altor factori de educaţie cum ar fi, în primul rând, familia, care are mari şi indispensabile puteri educative şi care, în prima copilărie, e factorul principal de educaţie. Insă elementul dominant pentru formarea în general a individului rămâne şcoala. E curios cum oamenii uită uneori ceeace e mai banal, tocmai fiindcă e banal. Sunt unii cari şi azi, în educaţie, uită că omul trăieşte în societate. Ceeace înseamnă că omul nu se poate forma decât trăind, cât mai devreme, într'o societate cât mai amplă. In acest sens, sunt în special două însuşiri, fără de cari nu se poate trăi cu izbândă în societate şi cari sunt poate darurile cele mai de preţ ale şcoalei şi numai ale şcoalei: cunoaşterea oamenilor şi cunoaşterea de sine. Comedia umană debutează în şcoală. Şi debutează cu brio, variat şi, lucru esenţial, mult mai sincer. Adulţii sunt greu de cunoscut: geniul vulpesc tronează nemilcs asupra vieţii sociale adulte. Unde avem la îndemână mai multe tipuri colecţionate, cu cari să intrăm în intimitate, decât în şcoală? Iar copiii, aşa sinceri şi copii cum sunt, reflectează totuş într'un fel pe adulţi. Vorbele răutăcioase, referitoare la copii, ale lui La Bruyere au şi ceva adevărat: „ils ne veulent point souffrir de mal et aiment â en faire : ils sont deja des hommes". Din acest punct de vedere s'ar zice despre copii că sunt nişte adulţi, cari lasă să li se vadă măruntaele. Obiecţia eventuală că elevii nu stau să se observe, nu e adevărată. Oricât n'ar fi copiii romancieri, dar ei observă totuş şi, mai ales, îşi vor aduce aminte mai târziu de ce au văzut în şcoală şi vor filozofa atunci pe baza materialului retrospectiv. Dacă noi cunoaştem oamenii, e în primul rând fiindcă am trăit în şcoală. Pe de altă parte, pentrucă în şcoală copilul se asociază şi, mai ales, vine în conflict cu alţii şi fiindcă nu e nimeni care să-l întreţie în idealizarea de sine, el învaţă să se cunoască prin singurul mijloc propriu în acest sens: compararea. Iar dela cunoaşterea de sine vin multe. întâietatea şcoalei printre factorii de educaţie să nu se aplice şi regelui Mihaiu? Pare curios ca un rege să meargă la şcoala publică? Dar regele Mihaiu, înainte de a fi rege, e copil şi, înainte de a ajunge să domnească, trebuie să fie format ca om şi ca cetăţean. Numai împlinind întâiu legile formării omului ca atare, va putea deveni un rege bun. Mai mult decât atât, şi aceasta e foarte însemnat : mai ales regele trebuie să meargă la şcoală — şi mai ales regele Mihaiu. Căci mediul familial al Lui nu e aşa de bogat (fraţii şi surorile fac mult în educaţia copiilor), ceeace-i diminuiază X22 © BCU Cluj rodnicia educativă, deşi acest neajuns e compensat în mare parte de rarele însuşiri ale Mamei Sale. După aceea, cea mai însemnată calitate a unui suveran e voinţa, caracterul. Şi acesta la şcoală se formează. Căci curăţia morală — ceeace în adevăr se garantează în familie, vorbind ideal — nu-i tot una cu caracterul. Un angelic băiat de familie poate ajunge să facă toate crimele. In special, emulaţia din şcoală, pe lângă întărirea voinţei, ar da regelui ideia ierarhizării şi după meritul personal, Lui care, altfel, ar fi lipsit de terapeutica comparării cu alţii. Dar cunoaşterea oamenilor? Oricine trebuie să cunoască oamenii, însă mai ales oamenii politici şi conducătorii în general. Regele e conducătorul suprem şi întâia artă a conducerii e arta de a cunoaşte oamenii. Existenţa sau ne-existenţa acestei arte a făcut gloria sau ruşinea, atâtor suverani în istorie, fericirea sau nefericirea popoarelor. In acest sens, e o consideraţie ce-şi are drama ei: regilor nu li se dă prilejul să cunoască oamenii — sau li se dă prea târziu. Minciuna asediază fiinţa spirituală a regilor odată cu faşa, care le strânge trupul de prunci. Ei cresc într’o lume artificială şi, din pricina aceasta, eul lor propriu rămâne artificial: îndoită tragedie. Trebuie să fii genial psiholog practic pentruca, fiind rege, să cunoşti oamenii. Şi nu e vorba aici numai de interesul egoist al oamenilor de a disimula. Dacă n’ar fi decât acesta, şi ar fi prea mult. Ci şi de tendinţa firească şi aproape întotdeauna inconştientă a oamenilor, de a apare numai cu partea serafică a fiinţei lor, atunci când au, în preajmă, superiori. Oricine inspiră respect, creiază îngeri împrejur. Sau măcar fantoşe angelice. In acest sens, oamenii superiori întâmpină greutăţi ca să-şi cunoască semenii. Pe câtă vreme în faţa oamenilor comuni ceilalţi oameni apar aşa cum sunt: simpli, meschini, fără pretenţii. E unul din avantagiile omului comun. Deaceea şi din cauza aceasta el e mai practic. Căci doar el cunoaşte omul. II cunoaşte fiindcă îl citeşte în el şi fiindcă ceilalţi îl lasă să-l citească în ei — şi verificarea se face prin coincidenţă. Pe câtă vreme omul de ideal, pe lângă falşificarea, pe care i-o dau oglinzile idealismului său, dar până şi oamenii cei mai comuni joacă teatru în faţa lui: leşină de idealism, sunt gata parcă să-i facă concurenţă. Unde se duce, el nu vede decât sfinţi şi idoli, cari se prosternează ca nişte serafimi domestici. Deaceea arta de a cunoaşte oamenii e mai întâiu arta de a părea mediocru. Iată însă ceeace un rege nu poate să facă niciodată. Un rege nu poate fi mediocru în ochii lumii — şi dacă e, se clatină temeliile. Convenţiile, interesele celor mari şi mai ales această fatalitate a instalării candide a sufletului în faţa superiorilor, izvodesc în jurul regilor o lume de aurită şi ideală minciună, care-i falşifică şi pe ei. In copilăria regilor există însă un mănunchiu de camarazi, cari, prin elanul sincerităţii lor, sunt gata să topească lăcăţele dublei minciuni: e şcoala publică. Accentele de bunătate ale micilor tovarăşi îl vor iniţia asupra bunătăţii oamenilor, căci există şi aceasta. Iar accentele de răutate îl vor pune în gardă contra devotaţilor sfetnici de mai târziu. Să i se ia regelui şcoala publică? Ar însemnă să i se ia unicul prilej, unicul lcc, în care un rege mai poate cunoaşte la timp oamenii şi pe sine însuş. Nu pierdem din vedere că fiecare copil trebuie format după aptitudinile lui şi după profesiunea, pe care o va avea. Nu ignorăm acest lucru cu atât mai mult cu cât acesta e curentul cel mai de seamă în pedagogia actuală. La regele Mihaiu nu poate fi vorba de aptitudini în sensul de selecţie, ci de valorificare superlativă a aptitudinilor, pe cari le are — valorificare până la a suplini chiar lipsa unor vocaţii prin convertirea abilă a altora, existente. Dar la regele Mihaiu se pune puternic problema cealaltă, a profesiunii. Regalitatea nu e o profesiune prin latura &. superioară, dar e o profesiune în aspectul ei uman. Şi noi de acesta ne ocupăm, singurul, măcar în parte, în puterile noastre. Dar atunci, se va spune, putem să trimetem pe rege la o şcoală publică, de vreme ce scopul educaţiei Lui e absolut unic? Sau să creştem pe toţi copiii din şcoala, la care va învăţa, ca-şi când ar fi să devină toţi regi?.. Cine ar pune aceste întrebări ar ignora un fapt: pentru a deveni profesionist superior, trebuie mai întâiu să ai o educaţie integrală. Deaceea azi e, în toate ţările înaintate, un curent de a se prelungi anii şcolarităţii, întârziind specializarea şi aceasta cu atât mai mult, cu cât profesiunea respectivă e mai încărcată de răspunderi. Iar profesiunea cea mai cu răspundere e a regalităţii. Pregătirea profesională trebuie să vină însă şi aici. Sub acest raport, rolul 123 © BCU Cluj preceptorului sau preceptorilor individuali îşi are necesitatea lui. Familia, deasemenea, îşi are datoriile ei şi în acest sens. Insă rolul preceptorilor va fi mai ales în tinereţea regelui, când se va adăoga şi un alt factor de educaţie, care trebuie să fie de fapt limanul, la care să conducă orice operă educativă : autoeducaţia. In vârsta obişnuită a şcolarităţii, rolul principal în formarea regelui nostru îl va avea şcoala. Cu controlul şi complectarea unor factori exteriori, desigur. Şcoala, ca factor educativ, va trebui să fie valorificată ideal pentruca, la rându-i, să valorifice pe rege. Cele mai însemnate virtuţi ale omului modern şi ale regilor istoriei, pe care o trăim şi către care, mai cu seamă, ne îndreptăm, sunt în puterea şcoalei. Regele Mihaiu să meargă deci la şcoală. Pentru binele Lui şi al nostru, să meargă El la şcoală, iar nu şcoala să vină la El. Căci şcoala preţuieşte mai mult decât o duzină de preceptori individuali. In această privinţă, o academie de adulţi nu face cât o cohortă de copii. Copiii sunt cei mai mari educatori. Arta de a domni trece prin şcoala publică. © BCU Cluj F A G U L . de ION P I L L A T I^a margine de codru stetea, aşa de-oparte, Ca unul care fruntea şi umbra nu-şi împarte Cu alţi copaci, ci singur se bucură de cer. ■ Şi turma care sue la munte în Prier, Şi turma ce coboară când negura e joasă, Le aduna, supuse, coroana-i maiestoasă. Din când în când un vultur, venit de pe Parâng, I-se oprea pe ramuri. Furtunile ce frâng Ştejari şi brazi, pe dânsul nu l’au răpus niciuna. In nopţile de vară strângea în braţe luna . Iar ploaia ca o soră i-se plângea la piept. Zbucnit din rădăcină, adânc şi înţelept, Creştea tăcut cum creşte pe ceruri carul mare — Şi frunza lui de aur, uşor, c’o scuturare, O da, în orice toamnă simţindu-se mai tare... Dar într'o dimineaţă, călcând cu pasul greu, Doi bieţi creştini veniră purtând un fierăstrău — Şi umbra lui le-o 'ntinse copacul cu iubire... Abia când fu să pice avu o tresărire, îşi clătină deodată frunzişul, fără vânt, Iar când căzu pe spate, năpraznic la pământ, Tulpina-i stând să moară, pe lut crucificată, Şopti din frunză : Doamne, pe fiii tăi îi iartă... © BCU Cluj POEZIE DE V. VOICULESCU H ii,., m’am băgat surugiu la cuvinte: Le momesc cu văpae, le hrănesc cu jăratic, Le strunesc în ham de gând când lin când sălbatic, Le ’ncing cu harapnicul dorului... şi mână ’nainte! Ca să nu sboare la cer ca puricele din basm, pripite, Mă plec la fiecare, migălos faur, Şi ’ncalţ agerile versuri la copite Cu potcoavele rimelor de aur. Hoo..,. Oprim în nori, la palatul de cleştaruri Şi furăm umbra Frumoasei din Vis, fără trup nici sânge. Dar Scorpia-i după noi. Arunc în urmă, zaruri, Coif şi buzdugan, toate grelele-mi daruri: Inima, sufletul, minţile nătânge. Loc, loc... Rădvanul coboară pe pământ. Dar aci se destramă crăiasa de imagini, Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime ’n vânt, . Chingile se rup, caii răzvrătiţi — cuvânt de cuvânt — Strâng aripele şi fug înapoi prin paragini: Rămân, negre, dârele rcţilor, pe albele pagini... © BCU Cluj SIMFONIA FANTASTICĂ (SFÂRŞIT) • DE CEZAR PETRESCU N erone Creţeanu, surâdea suav, cu toţi dinţii de cafea verde, gata-gata să-i samene în stradă. Mergea lângă profesor şi se simţea fericit, după mai bine de două luni, de disgraţie. Grigore Stolnicu îl invitase Joi la dejun, iar acum îi dăduse ghiosdanul să-l poarte. După cum nu-şi putuse explica de unde a pornit supărarea profesorului, nu-şi explica de unde i-a venit voia bună. Fidel, ca un căţel primit la casa de unde a fost alungat, nu dădea din coadă, numai fiindcă nu poseda acest apendice vertebrat, care să-i exprime voioşia. încolo, sufleteşte, se afla exact în această dispoziţie, gata să fugă şi să sburde cu geanta profesorului, să meargă zece paşi înainte şi să se întoarcă lătrând, tăvălindu-se de bucurie şi apucându-1 de pulpana paltonului, în joacă, cu dinţii mari, laţi şi mulţi, câţi e de mirare ca au încăput într'o gură de om. Grigore Stolnicu e preocupat. Calcă ţapăn, cu toţi nasturii paltonului încheiaţi până sus, sever şi răspunzând cu o gravitate corectă şi distantă, la toate saluturile studenţilor şi colegilor care-au umplut Bulevardul la ieşirea Universităţii. îşi pregăteşte cererea de concediu şi în zece zile, trebuie să-şi orânduiască suspendarea tuturor lucrărilor, poate până la vară, poate până la toamnă. Pentru credinţa statornică a asistentului, nedreptăţit de absurdele lui bănueli, simte acum înduioşarea unui părinte care şi-a năpăstuit fiul. II întreabă cu bunăvoie: — Nu mi-ai spus, ce mai e cu logodna dumitale? — Poftim, domnule profesor? nu auzi bine, Nerone Creţeanu. — întreb, unde ai ajuns cu logodna dumitale?... Studenta aia, drăguţă şi isteaţă, despre care-mi vorbiai.... Toată veselia lui Nerone Creţeanu, se fleşcăi ca o floare peste care a fost turnată leşie. Monica îl ocolea. O văzuse de câteva ori, cu un tânăr pudrat, care semăna cu Jaque Catelain, şi venea la Universitate, să o aştepte cu o maşină de sport. Nu chiar un Hispano Suisa, dar în orice caz, cu o maşină de sport, nou-nouţă şi nichelată ca o oglindă. Era desnădăjduit pe deoparte, că 127 © BCU Cluj toate planurile lui matrimoniale se sfărmau atât de brusc; dar pe de alta, se mângâia că aşa cel puţin, va intra din nou în simpatia profesorului. ‘ De aceia, se grăbi, fără eroism, să exploateze măcar rămăşiţele mizere ale acestei nefericiri, arătând profesorului că i-a ascultat sfatul: ' — Domnule profesor... Am înţeles de acum două luni gândul dumneavoastră şi m’am executat. Aţi avut dreptate; Nu făcea pentru mine! se lepădă, fără nici o remuşcare. — Ce nu făcea? Nu pricep... stărui cu bunăvoinţă Grigore Stolnicu. Mă tem că am fost rău înţeles. Părerea mea, e că viitoarea dumitale logodnică, are să fie o partidă eminentă..,. Frumoasă, inteligentă, muncitoare, clasificaţiile cele mai distinse... un adevărat buchet de calităţi. Dacă îşi dă doctoratul, nu este exclus să-i pregătim o carieră strălucită... Am să mai am nevoie de un asistent... o asistentă, în afară de dumneata... Nerone Creţeanu, asculta cu inima strânsă într’o ghiară de fier, elogiile fericirei pierdute. Dar cum să o mai câştige îndărăt? De câte ori a voit să-i mai vorbească, Monica i-a râs în nas şi i-a întors spatele, cu o piruetă în vârful călcâelor. Pentru totdeauna pierdută — de când s'a ivit " individul cu maşina de sport. — Nu-mi răspunzi, nimic? încă odată te rog să ştii că am fost rău înţeles, îl îndemnă profesorul. Haide, spune-mi când veţi fixa logodna... , — Domnule .profesor, cu toată părerea de rău, trebuie să vă mărturisesc că nu dumneavoastră, ci eu m’am înşelat... Nu e o femee pentru mine. Prea uşuratecă... — Sunt prostii tinereşti, toate acestea! îl ameninţă glumeţ Grigore Stolnicu, scoţând mâna înmănuşată din buzunar şi făcându-i cu degetul. Certuri-împăcări! Capricii ale vârstei! — îl îm-bărbătă, gândindu-se că poate asistentul a dat prea mare şi prostească importanţă, vreunul flirt nevinovat al studentei Monica Harabagiu, cu tânărul sclivisit care’ o însoţea pe stradă după cum şi el îi văzuse, acum câteva zile, când se ducea la medic. La colţ cu Calea Victoriei, îşi luă geanta din mâna lui Nerone Creţeanu şi inzistă, încăodată : » •— Ascultă sfatul unui om mai bătrân şi cu mai multă experienţă... N'aş vrea să regreţi toată viaţa, pe urmă. E o partidă minunată pentru dumneata. Doresc să se facă această căsătorie. Vreau chiar să se facă. Nerone Creţeanu, rămase la marginea trotuarului, ghiontit de trecători şi cu desăvârşire im-becializat. Cu toţi dinţii adunaţi în gură, atupaţi de buzele strânse, privea încruntat forfota lumei ieşită în soare ca gângăniile primăverii. „Cum o mai conving eu acum, pe Monica? Nici nu vrea să se uite la mine... Nici nu vrea să-mi asculte un cuvânt... Mi-a trimis toate scrisorile îndărăt, nedesfăcute.... Şi cum îl mai împac eu de-acum, pe profesor?” Vântul primăverii sbicise asfaltul. Femeile aveau ochii languroşi şi priviri lichide. Clacsoanele maşinilor se întreceau bucuroase şi mai sonore, ca un orăcăit urban, desmorţit din îndelunga hibernare. Pe dinaintea lui Nerone Creţeanu, în maşina de sport nichelată ca o oglindă, înfundaţi până la bărbie în cutia metalică, trecură, Monica şi tânărul cu pălăria violetă pe ochi. Monica surâdea fericită, cerului, soarelui, trecătorilor, primăverii. - Nerone Creţeanu, salută fără să-şi dea sama. ■ Monica nici nu-1 văzu. • — V-am recunoscut îndată! vorbi tânărul, dând vaza cu flori la o parte ca să aibă privirea liberă. Am asistat astă toamnă, la o conferinţă a dumneavoastră.,, îmi daţi voie să mă prezint: Doctorul Mihii... Grigore Stolnicu, nu auzi restul presintării, în zgomotul trenului trecând pe un pod sonor. Erau în vagonul restaurant. Vecinul de masă, îi păru cu totul simpatic lui Grigore Stolnicu. Un adevărat tânăr de viitor, cuviincios, cu multă ştiinţă de carte şi în curent cu o sumă de lucruri noui. 128 . © BCU Cluj Un ceas îl ascultase, vorbind cu un prietin care s’a dat jos la Ploieşti. De bună seamă şi acela, tot medic, fiindcă toate chestiunile trecute în revistă, au fost numai de specialitate; tratamente, teorii, experienţe, vitamine, glande cu secreţia internă, comunicări care au revoluţionat ştiinţa... Amândoi, erau întorşi nu de multă vreme de la Paris. Şi amândoi se arătau hotărîţi să-şi facă o carieră serioasă, cu muncă pe brânci. Tânărul avea ochii verşi, inteligenţi, figura fină şi de-o ostenită distincţie. De la Ploieşti, decând se dăduse colegul jos, citise o publicaţie de medicină cu litere foarte mărunte. După chipul cum citea, metodic şi subliniind unele pasagii, Grigore Stolnicu îşi întărise părerea bună despre el. Nu era frunzăreala generaţiei grăbite de astăzi. Un gând, îl îndemnă stăruitor, să afle şi ce crede un asemenea specialist proaspăt, despre „caşul lui”. Mai ales că se întorcea în Capitală, după ce-şi orânduise oarecare treburi în provincie, pentru a-şi pregăti lipsa din ţară, de câteva luni. întrebă, folosindu-se de vicleşugul clasic : — Am înţeles, că sunteţi specialisat în boli de nervi, de creer, boli mintale... Cred că e cea mai frumoasă ramură a medicinei. — Depinde... răspunse precaut tânărul. Cu.aceasta, Grigore Stolnicu nu aflase nimic. Insistă, încercând din alt flanc: — Avem şi noi un specialist cu reputaţie mondială... — şi aci, rosti numele medicului-pitic. Tânărul specialist se înveseli foarte. Lăsă cu totul la o parte, publicaţia medicală. Dăduse peste un subiect de discuţie, care se vedea că-i era scump. — A fost un specialist cu reputaţie!... Nu mondială, cum se exagerează, dar pe vremuri cu îndestulă şi meritată faimă. Astăzi însă, e un om sfârşit... Nu mai citeşte nimic. De douăzeci de ani, nu e în curent cu o singură descoperire. Metodele lui au rămas băbeşti, de pe vremea turcilor. Habar n'are, de ce se întâmplă pe lume... V’o spun, în cunoştinţă de cauză, fiindcă i-am fost intern la spital. Am lucrat cu el alături. II cunosc, cum îmi cunosc buzunarul. E unul din cazurile cele mai caracteristice, pentru ştiinţa noastră balcanică... O carieră strălucită, toate promisiunile. Pe urmă, când au cucerit o situaţie, par cuprinşi de-o paralizie. Lasă să treacă timpul peste dânşii. De altfel, e şi un teribil maniac. Are preferinţele lui, pentru anumite diagnoze. Bun rău ţ potrivit, nepotrivit; îşi bagă cu deasila pacienţii în diagnoza lui; vede nebuni, maniaci, semiresponsabili la fiecare pas... Are un carnet secret: pe fiecare client îl înseamnă, fixându-i un termen, când trebuie să exploadeze nebunia, paralizia, însfârşit desnodământul... Câte odată o nimereşte. V'am spus doar, că la începutul carierei a fost un element strălucit. Iar când nimereşte, se bucură ca de-o victorie personală. Când îl vedeam vesel, circula între noi, la spital, cuvântul de ordine: „Să ştiţi că lui Litle Titsch, iar i-a înebunit un client!” Dar nouăzeci la sută, din bolnavii sau presupuşii bolnavi, înmatriculaţi în carnetul lui, refuză să înebunească. De aceia e foarte nefericit şi le poartă un fel de ranchiună personală. Ce prescrie el? Plimbări, aer, mişcare, hidroterapie; regim de sanatoriu, schimbarea ocupaţiilor... Fleacuri. Sau toată specialitatea noastră, astăzi s’a concentrat în studiul glandelor cu secreţie internă. Tot ce era inexplicabil şi netratabil, se explică şi se tratează prin secreţia acestor glande. O adevărată ştiinţă nouă. Ii vorbeşti de asta. Strânge din umeri şi suflă în palmă, ca puful de păpădie de pe coperta dicţionarului Larousse. Nici nu vrea să ştie. „Nu le cunosc — deci nu există!” Vă spun drept, domnule profesor, că sunt de compătimit nenorociţii care se află înscrişi în cazierul lui secret, aşteptând, bieţii, să le pună crucea roşie. Grigore Stolnicu înghiţi un nod de iască, la gândul că se află trecut în carnetul secret al medicului pitic, aşteptându-şi crucea fatală. Tot ce-i spunea tânărul acesta, cu proaspătă şi multă învăţătură, corespundea exact unei tainice preştiinţi a lui. Cum se putuse încredinţa oare, pe mâna unui asemenea maniac? E în stare să înebunească un om teafăr, numai ca să-l poată înscrie în catastiful lui din sertar. Tânărul, aprinse o ţigare şi privea nepăsător, pe fereastra vagonului, perindarea câmpurilor spălate de ploaia caldă, unde iarba dăduse colţ verde şi crud. Nu bănuia nimic din ceiace răstur- 129 © BCU Cluj Oase atât de uşuratec în sufletul omului, grav şi cărunt, din faţă. Când şesurile rotite în jurul trenului, nu-1 mai distrară, despături publicaţia de specialitate şi începu să citească atent, ultima comunicare la Academia de Medicină din Paris, asupra unor ciudate turburări din secreţia glandelor endocrine. Grigore Stolnicu apucase să comande şi să deşarte un pahar de limonadă, cu multă lămâie şi puţin zahăr. O ceruse rece de tot, de la ghiaţă, iar acum simţea limonada în stomah, ca o pungă de lichid, ostilă şi acră, pe care are s’o poarte aşa toată viaţa. Fericea clipa, când i-a dat gândul să ceară părerea acestui tânăr savant, lipsit de prejudecăţi şi tobă de carte. Altfel s’ar fi potrivit piticului maniac, să piardă câteva luni din viaţă în cine ştie ce sanatoriu care exploatează fără de niciun scrupul orice prim venit — şi poate ar fi ajuns un ipohondru, prin sugestie. . In gara de Nord, coborî cu multe hotărîri schimbate. După ce-şi luase ziua bună de la tovarăşul de masă, regretă că nu i-a cerut încă odată numele şi nu l-a întrebat de adresă. Un medic ca acesta s’ar fi cuvenit să consulte, nu fiindcă într’adevăr îşi mai simţea acum vre-o meteahnă a facultăţilor, dar aşa, ca să fie achitat cu propria lui conştiinţă. Insă medicul se pierduse înghiţit de mulţimea revărsată pe peron. Legănat şi smuncit de viragiile zănatice ale taxiului, slobozit printre tramwaie şi alte maşini, spre Casă, Grigore Stolnicu se felicita că n'a spus nimănui nimic precis, nici Ameliei, nici asistentului, despre proectata plecare şi data plecării. Foarte vag, vorbise numai despre nevoia unui repaos... Era foarte uşor, să explice că amână acest repaos pentru vacanţa de vară.,De altfel, n'are de dat nici o socoteală, nimănui. La masă, se afla invitat astăzi şi Nerone Creţeanu. II găsi aşteptând în biroul lui, cu un vraf de cărţi înainte, scoţând însemnări pe foiţe dreptunghiulare de hârtie, ca un harnic muncitor învăţat să nu piardă timpul. In loc să-l încânte această vrednicie a asistentului, Grigore Stolnicu simţi o inexplicabilă nemulţumire. Numai o umbră — dar presentă şi supărătoare, ca un ghimpe de scaiu intrat în palmă, care nu doare, dar jenează. Asistentul lucra la biroul lui, ca la dânsul acasă! Era un fel de luare în posesiune. Poate îl şi aştepta să moară ori să intre într’o casă de sănătate, ca să-i moştenească îndată catedra. Dar vor vedea toţi cum se înşeală în această nerăbdare! El e sănătos tun şi nici nu şi-a dat încă măsura. E mai sănătos de cum s’a simţit vreodată. La masă, povesti cu poftă, ca să dovedească tuturor robusta dispoziţie, unele observaţii hazlii din viaţa orăşelului de provincie, unde a pierdut degeaba două zile. Era voioasă şi Amelia, ridicată din pat de o săptămână/cu obrajii învioraţi, de când se întorsese la tratamentul medicului care o îngrijise trei ani. Clo-clo, inaugurând un scaun înalt, cu rotiţe şi cu minusculă măsuţă făcându-i barieră la piept, lua parte şi dânsa la acest prasnic al întoarcerei, gângurind şi cerând scăunaşele de cristal, solniţa şi o sumă de alte încântătoare jucării. Grigore Stolnicu se afla astfel în mijlocul familiei cu tihnitele ei mulţumiri: Amelia era mai bine ; copila începuse să nu se mai apere scâncind, de îmbrăţişarea lui; el însuşi scăpase de năluca boalei care exista numai în capul medicului-pitic şi maniac; îşi avea asigurată fidelitatea de căţel a asistentului, şi cu toate acestea o nelămurită apăsare, îi făcea voioşia silnică. Simţea o greutate rece şi nefăcând parte din el, ca punga de limonadă îngheţată şi acră în stomah, aşa cum i-a rămas din vagonul restaurant. Amelia îl privi de câteva ori, lung, cu atenţie şi nedumerire. Găsea ceva schimbat în figura lui Grigore Stolnicu şi nu-şi putea da seama, ce. Deodată se lumină: — Nu ştiam ce e străin, în figura ta, Grigorel. Acum, m’am lămurit... Ţi-ai tuns mustaţa mai scurt. Grigore Stolnicu, recunoscu într’adevăr, că în orăşelul de provincie, bărbierul îi şonţise mustaţa, încât a trebuit să o reteze mai scurt. Un dobitoc, bărbierul! 139 © BCU Cluj Cu frivolitatea irezistibila a femeii, Amelia găsi că bărbierul n’a fost atât de dobitoc: — Dimpotrivă. Eu cred că te avantajează aşa... Poate ar fi chiar bine, într'o bună zi, să-ţi-le razi cu totul!... Ai început să ai prea multe fire albe, dragă Grigcrel... Şi pe urmă, cine mai poartă astăzi mustăţi?,.. Conductorii de tramvai şi funcţionarii de gară... Spune şi dumneata, domnule Creţeanu, dacă nu eşti de aceiaşi părere? — Evident, doamnă... Mustaţa e condamnată astăzi şi de m:dă şi de higienă. Cred că domnul profesor, ar arăta cu cincisprezece ani mai tânăr... Punga rece şi acră de limonadă, din stomahul lui Grigore Stolnicu, a crescut, inundându-i toată fiinţa. într’o fulgerare, a văzut şi a priceput totul. S’au înţeles aşa dar să-l facă şi pe dânsul ridicol, ca pe Ghiojdeanu şi ca pe orice soţ imbecil. Realitatea îi apăru sdrobitoare şi irevocabilă. De vreme ce e sănătos şi nu e vorba de o bolnăvicioasă pornire de a construi argumente inventate din vânt, cum pretindea medicul-pitic şi maniac; atunci simplu, ca o concluzie matematică şi indestructibilă, rămâne cealaltă realitate. Aşa cum a văzut-o şi a ştiut-o el, din vreme, cu luciditatea lui sănătoasă. Toţi îl înşeală... Amelia, care prea repede s'a însănătoşit, îndată ce i-a redat medicul ei sclivisit şi afectat şi îndată ce l-a primit iarăşi în casă, pe Nerone Creţeanu. Asistentul acesta ipocrit şi ingrat, care s'a instalat din nou în casa lui, la masa lui, la biroul lui; aşteptând poate să-i ia nu numai catedra, dar nerăbdător şi locul soţului aci, în patul lui. Roti o privire amară tuturor, coalizaţi să-l înşele şi să-i fure, viaţa, cinstea şi toate bunurile pământeşti. Crudă şi răsbunătoare, privirea stărui mai îndelung, asupra fetiţei care ţinând în amândouă mâinele câte un scăunaş de cristal, îi râdea nevinovat cu dinţii ei mici, dar laţi şi verzui ca jumătatea bobului de cafea crudă; micşorându-şi ochii albaştri-apoşi, care nu seamănă nici cu ochii lui, nici cu ai Ameliei, ci cu ochii decoloraţi, de gânsac, ai lui Nerone Creţeanu. împinse farfuria, cu prăjitura neatinsă. * * * ■ Din ziua aceia, existenţa lui Grigorel Stolnicu, deveni un joc spasmodic între tăiuşuri de cuţit. Se deştepta noaptea, cu o tresărire speriată. Pipăia alături, locul Ameliei. Prin somn, şi-l închipuia fără să ştie de cel, gol. Avea sentimentul că lipseşte. Că poate a murit de mult, lăsându-1 într’o singurătate dureroasă, după atâta viaţă şi atâtea deprinderi împreună. Sau, poate că a dispărut pe când el dormea să fugă la unul din amanţii pe care n’are să;-!i ştie niciodată. Spaima se risipea îndată ce mâna atingea trupul cald şi înăduşit al femeii. Răsufla uşurat. Asculta suspinul Ameliei prin vis. Presimţirea nu era pentru această noapte — dar îl pregătea de pe acum, pentru nopţile când într'adevăr, mâna întinsă din obiceiu să descopere prezenţa fidelă, nu va mai găsi decât vidul negru şi ireparabil. Spaima se risipea; însă în aceiaşi clipă năvălea în loc, asaltul întrebărilor fără răspuns. Se ridica într’un cot, să privească femeia dormind, cu respiraţia ei şuerătoare de bolnavă. In lumina albăstruie a becului de noapte, fiinţa dealături îi apărea enigmatică şi misterioasă. N'a ştiut niciodată într’adevăr, ce gândeşte, ce simte. Ce-a fost. Şi n’are să ştie niciodată. E ascunsă, în trupul şi în gândul acesta, o viaţă secretă şi impenetrabilă, pe care are s’o tăinuiască mai departe, până la sfârşitul vecilor, ducând-o cu dânsa, în pământ. Câte odată, o ura cu o crudă înverşunare, II împingea îndemnul să o deştepte, sguduind-o şi prin surpriză, înainte de a se desmetici, să-i smulgă adevărul. Atunci, era sigur că acest adevăr, e netrebnic şi desfrânat. • Altădată, somnul femeii cu vinele golite de sânge şi osândiiă la atât de apropiata moarte, îl înduioşa până la lacrimi, îşi dădea seama că o torturează fără nici un temeiu, potrivindu-se unor 131 © BCU Cluj năluciri nebuneşti. Ar trezi-o şi atunci, dar nu cu o smuncitură de judecător care deşteaptă condamnatul în zorii execuţiei, ci cu vorbe blânde şi cu o uşoară atingere, ca să-i spovedească totul cu umilinţă, cerându-i ertare şi plângând amândoi. De cele mai multe ori însă, cu neînduplecată câinoşie, dorea s’o ştie moartă mai repede, ca să sfârşească întreg supliciul. Punga rece şi acră de lichid, din stcmahul lui Grigore Stolnicu nu s'a mistuit nici acum. Ii stă străină de trupul lui, introdusă ca să-l izoleze cu prezenţa-i gheţoasă şi ostilă, de căldura întregului univers. In tăcerea compactă a nopţii, se aude numai geamătul depărtat al unei goarne de automobil. Respiraţia neregulată a bolnavei. Paşii unui trecător singuratic, pe asfaltul ud şi sonor. Grigore Stolnicu se răsuceşte fără ogoire, întorcând perna cu faţa răcorită în sus, închizând ochii să cheme somnul, alungând toate gândurile şi lăsându-se furat de toate. In acelaş singur ceas de noapte, are convingerea nestrămutată că femeia dealături i-a fost de cea mai sfruntată necredinţă treisprezece ani; şi îndată, a căpătat dimpotrivă convingerea, că toate acestea nu sunt decât născocirile unei închipuiri bolnave. Dimineaţa, îl găseşte ostenit şi posac. A albit. E mai tăcut şi mai duşmănos: privirea are o fixitate bănuitoare, de surd. Privire care împietreşte surâsul şi bunăvoia pe toate figurile unde s’a oprit stăruitoare, parcă să cerşească : „Spuneţi-mi odată adevărul şi deslegaţi-mă din această îndoială mai chinuitoare decât decât adevărul cel mai crunt!” Dar toţi ochii nu vor să înfrunte privirea arsă de muncile iadului, şi nimeni nu-i poate răspunde. Medicul-pitic, l-a sunat într'o zi la telefon, întrebându-1 cu o mirată dojană, de ce n’a venit cum fusese vorba. Grigore Stolnicu a răspuns că n’a terminat, că are să vadă, că mai e încă timp. ■ — Biii-neee! a piţigăiat ameninţător în pâlnie, glasul piticului. Dumneata fă cum crezi. Eu mi-am făcut datoria. Şi-ţi doresc, să auzim de bine! Urarea nu mai ascundea muşcătoarea răutate, Grigore Stolnicu trânti receptorul. înţelegea prea bine, cât de nerăbdător era maniacul să-i pună mai repede cruce, în carnetul din sertar! Dar cu el, nu va isprăvi atât de uşor! Aceasta şi-o spunea cu tărie, luptând cu el singur, între cele dcuă îndoeli. In câteva săptămâni, fu pe rând hărţăgos şi umil, căutând oamenii şi respingându-i; schim-bându-şi dintr’o clipă în alta purtarea, încât colegii începură să-l ocolească. Studenţii se răriră la cursuri, de teama izbucnirilor iritate, când i se năzărea că unul şopteşte vecinului ceva pe socoteala lui — desigur a lui şi a Ameliei — sau că altul stă necuviincios, într'un cot. Asistentul nu mai ştia cum să-i intre în voie. Căuta să-i ghicească gândul din ochi. Slăbise şi el. Elevii care aflaseră povestea cu Monica, îi scorniseră porecla de „cotoiu amorezat”. Nerone Creţeanu îşi purtă porecla cu resemnare. Primăvara, cu flori de liliac şi cu nopţile de culoarea stân-jinelului, trecu posomorită peste dânsul, lăsându-1 în urmă, cu un pardesiu jerpelit, cu galoşii şi umbrela lui didactică. 1 , La alegerile de la Academie, Grigore Stolnicu luptă cu o energie desmorţită şi rea, să aleagă în locul medicului pitic, un istoric ardelean care tipărise în tinereţe nişte condici găsite în clopotniţa unei biserici. Triumfă şi o zi fu bucuros, cu privirea întinerită. Punga gheţoase şi acră din stomah se topise. Seara, cuprins de remuşcări, intra acasă cu toată înveselirea uzată şi din nou, cu prezenţa ostilă din pântec, izolându-1 de tot Universul, * In casă, pusese stăpânire o tăcere glacială. Slugile vorbeau în şoapte, II ocoleau. Lipsite de supravegherea Ameliei, mereu bolnavă, lăsau praful să se aştearnă pe mobile, paiajenii să-şi întindă pânzele. Se auzia căte-un bonzăit de muscoiu prins în plasă, ca arcuşul unui contrabas. Totul avu înfăţişare de paragină şi de pustiire pretimpurie. 132 © BCU Cluj Fetiţa creştea murdară, neschimbată; cu urme uscate de dulceaţă pe obraji, cu~şorţul^sleios, cu nasul smârcâit. In lumea aceasta, Grigore Stolnicu, intra şi ieşea, absent, cu privirea mocnită şi fixă, care nu vedea nimic, dar întuneca deodată bunăvoia trecătorilor şi punea peste tot; peste lumina primăverii şi parfumul jilav al florilor, peste sglobia sburdăciune a animalelor şi peste toată proaspăta încântare a vieţii, o ploaie opacă şi rece, de cenuşă. Totul devenea în jurul lui şi în urma lui, posac şi mort. Intr'o dimineaţă, la bărbier, când era gata şi meşterul se pregătea să-i desfacă cerşaful de la gât, îl opri. Cu un „A!*' ca şi cum şi-ar fi uitat, din distracţie, o hotărîre demult luată, porunci să-i dea mustaţa jos. Nu se gândise la aceasta, nici cu un minut măcar, înainte. Se decise neaşteptat, numai ca să-şi dovedească aşa, că el nu e ca Ghiojdeanu, soţul imbecil, care s'a lăsat dus de alţii să-şi lepede cea mai frumoasă barbă din Capitală. El făcea aşa, fiindcă aşa voia. Bărbierul nu aşteptă să fie de două ori rugat. Cu toată bucuria scandaloasă a breslei, decâte ori i se oferă o asemenea operaţie care transformă comic mutrele clienţilor, strigă vesel băiatului să-i aducă foarfecele şi briciul. — Chiar demult mă gândeam să vă propun aceasta, cucoane Grigore! îl asigură foarte amabil bărbierul, trăgând briciul pe cureaua lată. Aproape nu mai avem clienţi cu mustăţi... cât despre cei cu barbă, au rămas mai puţini decât au rămas capete încoronate în Europa! o întoarse satisfăcut de această analogie din domeniul almanahului de Gotha, căutând prin oglindă, ochii profesorului, să vadă dacă a ştiut să preţuiască fineţea glumei. Pe urmă, sub beneficiu de informaţie : — Tot la noi, şi-a dat barba jos şi domnu Ghiojdeanu de la Casaţie... Cel cu cuconiţă frumoasă şi dată ’n draci! Grigore Stolnicu, simţi punga de limonadă, congelată şi oţeţită din stomah, crescând mai mare ca un balon captiv. Dar din clăbucii săpunelii de frişcă, putu să-şi admire în oglindă, progresiv, toate fazele schimbării la faţă. Acum, avu şi el o figură golaşă, vânătă sub nas, ca un obraz tăbăcit, de actor scăpătat. Acasă Amelia nu-i spuse nimic. Nici nu se bucură, nici nu se miră. Păru că n'a observat, fiindcă ştia acum că orice cuvânt, e pentru Grigore Stolnicu un prilej de iritare. „Prefăcuta!” — pufni ciudos bărbatul. „Abia aşteaptă să dea ochi cu Nerone Creţeanu, ca să se minuneze cum de le-am luat înainte”. Pe urmă, se gândi la informaţiile confidenţiale ale bărbierului. „Ghiojdeanu, de la Casaţie... cel cu cuconiţa frumoasă şi dată *n draci!” Desigur tot aşa, va povesti şi despre el, altor clienţi: „Tot la noi, şi-a dat mustaţa jos, Grigore Stolnicu, profesorul universitar... cel cu nevasta mălăiaţă, dar care-1 înşeală cu asistentul şi cu toţi băieţandrii de pe la Facultate”. Spunându-şi aceasta, Grigore Stolnicu simţea mereu nevoie să ducă degetele la pielea întinsă şi goală, rece şi încă usturând, de sub nas; exact cu observase că făcea Ghiojdeanu de la Casaţie, când îşi desmierda în vid, barba absentă. Doica se cruci, când văzu minunea. Lăsă fetiţa în scăldătoare şi ştergându-şi mâinele cu poalele şorţului, fugi la bucătărie să ducă înaintea tuturor vestea, că: „Nebunul şi-a ras mustăţile şi acuma e o strâmbătură, ca un aftior dela Moşi!” • * . * * O singură deslegare îşi ştia Grigore Stolnicu, iar aceia, din întâmplare, devenise imposibilă, Să găsească medicul tânăr, cu ştiinţa proaspătă dar chibzuită, din tren. Să-i expună de-a fira 'n păr, toate întâmplările şi să afle ce e adevărat şi ce e nălucire, din această absurdă măcinare a vieţii lui. Numai acela l-ar înţelege, şi numai în acela ar avea încredere. Dar unde să-l găsească, fără să-i ştie numele, într'un oraş de un milion de locuitori? Poate nici nu era din Capitală. Nu spusese nimic despre aceasta... II chema Mihai... Mihai şi mai cum? . 133 © BCU Cluj A cercetat să afle, cum s’au numit toţi internii medicului-pitic, în ultimii şapte-opt ani. Parcă intrase în pământ. Pe stradă, scormonea atent toate figurile trecătorilor, nădăjduind să-l întâlnească neaşteptat. Cu cât treceau zilele, cu atât i se înfigea mai nestrămutată siguranţa că va fi destul să-l afle, şi totul să se lumineze miraculos cum se ridică negura, de pe privirile orbilor tămăduiţi. Intr'o zi, a încercat să-i dea de urmă, chiar de la medicul-pitic. L-a chemat la telefon şi fără să-i spună cine vorbeşte, l-a rugat: — Domnule doctor... Aţi avut acum câţiva ani, un intern. înalt şi subţire, cu ochii verzi, un tânăr care a plecat pe urmă la Paris, Aş dori să ştiu de la dumneavoastră, unde l-aş putea afla. Se numea Mihai... Mihai... — Ce sunt idioţiile astea? se răsti piţigăiat medicul-pitic, din celălalt capăt al firului. Drept cine mă iei? Ce e la mine, birou de informaţie? Se auzi aparatul acăţat furios şi Grigore Stolnicu nu mai avu de unde să afle urma providenţialului tămăduitor. Rămase să lupte numai cu propriile şi clătinatele lui puteri. Nu mai lucra nimic. Apărea pretutindeni unde nu-şi avea locul, ca un strigoiu, purtându-şi punga ostilă şi gheţoasă din stcmah şi întrebările fără deslegare din creer, mut şi cu articulaţiile ţapene. Pândea în toate privirile să citească o fărimitură din dovada cea mare: un semn de înve-selire răutăcioasă, cum sunt întâmpinaţi toţi soţii de teapa lui şi a lui Ghiojdeanu. Ascuţia auzul, să fure din treacăt o aluzie ori o glumă. Răscoli toate sertarele. Căută să cumpere slugile, ispitin-du-le cu întrebări întortochiate. Se întorcea, o jumătate de ceas, după plecare, în vârful paşilor, dând neaşteptat uşa de perete. Ostenit, câteva zile nu se mai îndoia că toate bănuielile lui sunt scorneli ale închipuirii aprinse ; şi era încă mai nemângăiat, fiindcă aceasta însemna că adevărate au fost profeţiile medicului-pitic şi insuportabil, şi că se apropie scadenţa când peste numele lui, în carnetul secret, va pune crucea cea roşie. Şi iarăşi zilele treceau între o îndoială şi alta. Se trezea numărându-şi paşii până la colţul străzii: „Dacă sunt cu soţ, înseamnă că m'a înşelat. Dacă sunt fără soţ, înseamnă că a fost numai o închipuire”. Trişa, făcând paşii ultimi, mai mari, ca să iasă cu soţ. Acelaş pariu cu sine însuşi, îl încheia de la numărul automobilelor şi trăsurilor. Când numărul era fără soţ, se amăgea singur, spunându-şi că n'a înţeles aşa, ci să adune fiecare cifră a numărului în parte, ca să dea totalul cu soţ. Căci atunci mai mult îl alinau aceste fragile indicii, că AîSielia l-a înşelat, decât gândul încă mai plin de spaimă, că de atâtea luni trăeşte într’o bolnavă lunecare a minţii. Decanul, îngrijorat de înfăţişarea de strigoiu, îl trase într’o zi în colţul cancelariei şi cu familiaritatea lui proteguitoare, de om bătrân, îl sfătui să se odihnească, să-şi ceară un concediu şi să se cruţe de surmenaj. — Mai lasă rând tineretului! îl sfătui, el, care nu lucrase toată viaţa decât o broşurică de două duzini de pagini: o teză de doctorat. — Dar n’am nimic... Mă simt foarte bine! se apără cu încăpăţânare Grigore Stolnicu. Şi minţi: — Par aşa, distrat şi preocupat, fiindcă mi-e nevasta bolnavă... Dumneata ştii cât ţiu eu la nevastă-mea şi cât de strâns e menajul nostru... — stărui, cercetând în ochii decanului, să afle semnul imperceptibil de înveselire şi de compătimire, când l-a auzit vorbind despre menajul lui „strâns”; atât de strâns încât Amelia l-a înşelat cu cine a voit şi cu cine n’a crezut. Dar bătrânul îl privi pe sub ochelari, cu bunătate şi cu sinceră participare la această durere: . — Am auzit, dragă Stolnicu. Am auzit şi m'am întristat. Poate e bine să o duci într’un sanatoriu. In orice caz, tu ai datoria să te cruţi. Nu numai pentru ştiinţa noastră şi pentru Universitate, dar gândeşte că ai un copil... Aceasta, pentru un părinte, e mai important ca toată ştiinţa şi toate tipăriturile! îl bătu pe umăr cu sfătoasă simpatie. ' • • m . © BCU Cluj „Ştie! Sunt sigur că ştie tot. Dar e viclean vulpoiul bătrân; nu-i poţi scoate un cuvânt!" gândi Grigore Stolnicu, depărtându-se şi întrebându-se dacă nu cumva decanul i-a adus aminte în batjocură, că are datorii de părinte. îşi făcuse obiceiu să se întoarcă acasă prin Cişmigiu. Grădina cu băncile sub copaci umbroşi, x cu aleele de trandafiri şi cu jocul gureş al copiilor, îi risipea pentru câteva clipe, mohorala din ochi şi acreala întrebărilor fără răspuns. Poposea pe o bancă, între pensionari care citeau gazeta, guvernante care brodau şi perechi care-şi şopteau. Urmărea pierdut, jocul unui copil cu cercul, goana altora; în fund legănarea tremurată a apei sub sălciile pletoase. O împăcata acalmie îl cuprindea ca o aţipeală. Soarele îi încălzia blând obrazul ras şi îmbătrânit surprinzător în câteva luni: tcrpoarea îi intra în vine ca o doctorie alinătoare. Ce bună şi divină, ar fi încă viaţa, dacă nu s’ar fi iscat toate chinurile acestea din senini O fetiţă venea să-l privească ţinând cercul cu mâna la spate, până se hotă.î să-l întiebe: — Dacă vrei mata, domnule, te rog spune cât e ceasul? Grigore Stolnicu îi spunea cât e ceasul şi o desmierda pe creştetul mătăsos. Aşa va fi, peste trei-patru ani şi copila lui. Copila lui? A lui sau a cui? întrebarea îi oţăra dintr'odată sufletul şi toată grădina îşi împâclia lumina, sur, într'o ploaie de cenuşe. Acum e pe o bancă singuratică, spate în spate, cu doi tineri care-şi vorbesc în şoaptă. îşi dă silinţele să n'audă din discreţie ce vorbesc; dar aude fără să vrea. Glasul bărbatului îi pare cunoscut. Păcat că nu se poate întoarce să-l vadă, ca să verifice dacă într'adevăr are de unde cunoaşte glasul, ori e numai o părere. Şi ce spune? Mustră, dă sfaturi femeii: — ,...nu trebuie să te laşi invadată de această tristeţă. Am să-ţi aduc mâine o carte şi am să te rog să citeşti un capitol pe care l-am subliniat. O carte foarte ingenioasă şi foarte simplă. Adevărată evanghelie pentru vremurile noastre. Chiar se numeşte „Remede a la vie Moderne". Acolo ai să afli cum pofta de viaţă şi veselia, le poate căpăta oricine, numai să vrea. O cură de râs. Acesta e secretul. Nu. Nu! Te rog să nu surâzi cu dispreţul acesta posomorit. E foarte adevărat şi foarte simplu. Se află citat cazul unei doamne, copleşită de dureri fizice şi morale, de nenorociri în familie, de insomnii, de disperare, de dispepsie şi de tot ce poate împinge un cm la sinucidere. S'a salvat singură, impunându-şi să râdă măcar de trei ori pe zi. Uite aşa cum râzi acum! (Intr'adevăr se auzi râsetul neîncrezător, dar voios, ăl femeii). A ajuns aşa la un fel de antrenament de râs. întâi bărbatul şi copiii s'au minunat de asemenea idee ridicolă. Pe urmă, partea comică a acestui tratament, a făcut să râdă şi soţul şi copii, de câte ori o vedeau, contaminaţi. Bărbatul o întreba râzând cum stă cu râsul; copiii isbucneau şi ei în râs. Se întrebau unul pe altul, de câte ori au râs pe zi. Şi râsul se instală în întreaga casă. Bolnava n'a mai cunoscut ce e aceia insomnie, dispepsie, melancolie, migrenă; — în scurtă vreme întreaga casă a luat altă înfăţişare şi viaţa alt ritm, S'a transformat şi bărbatul. Copilele bolnavei au fost poreclite „Ies fillettes qui rient toujours”. Iată ce ar trebui să încerci... Şi uite, sunt atât de sigur de rezultat, încât dacă ne dăm întâlnire tot aci, peste două luni, îmi pun capul că ai să fii alta! „Ce imbecil!" gândi cu dispreţ, Grigore Stolnicu, auditor involuntar al acestei predice pentru râs. Cei doi se ridicară. Iar spre uimirea lui, Grigore Stolnicu, văzu că imbecilul care vorbise, era chiar medicul cu ochii verzi, din tren, pe care îl căuta de atâtea săptămâni fără isbândă. Se ridică, mergându-i cu câţiva paşi în urmă, hotărît să-i vorbească îndată ce se va depărţi de femee. Dar în poarta Cişmigiului, tânărul opri un taxi şi se urcă împreună cu femeia, înainte ca Grigore Stolnicu să poată face un gest şi să-l oprească. , . ■' 135 © BCU Cluj T Astfel, omul său providenţial, se pierdu din nou, fără urme, în nerodul Capitalei, pe care statistica îl fixează la un milion de suflete. — Cură de râs! O invenţie grotească şi lipsită de orice seriozitate... monologă Grigore Stol-nicu, mărturisindu-şi că după această istorie, încrederea sa în specialistul cel tânăr şi dobă de carte, a scăzut mult în nivel. Totuşi, acasă, cu uşa încuiată, în faţa oglinzii, încercă să râdă. Râsul fu schimonosit şi ridicol, întâia oară se apropie mai bine, să-şi cerceteze cută cu cută şi trăs cu trăs, toată figura atât de ruinată în câteva luni. Nu-şi mai recunoştea ochii cu privirea grea şi opacă. Săpăturile din colţul gurei, creţurile din jurul ochilor, pleoapele ca foaia de gutapercă boţită. O ruină de om — aceasta era! Din ce drojdie de inconştienţă, ar mai găsi puterea încă să râdă craniul acesta, cu pielea prea largă? Şi gândul stupid să-şi radă mustaţa, încununase toată ruinarea, ca să-i ia dreptul de la orice înduioşare, să-i facă mutra aceasta caraghioasă şi de batjocura lumei. Grigore Stolnicu fu cuprins de o mare milă pentru el, şi simţi o mai mare ură împotriva Ameliei, împotriva lui Nerone Creţeanu, împotriva medicului-pitic, împotriva întregei conspiraţii care-i pregătise cu atât de rece neîndurare, prăbuşirea. Câteva zile fu urmărit de râsul tuturor. Râsul acela bestial şi victorios, care desveleşte dinţii şi scutură trupurile în icneli spasmodice. Cu încruntare, cum ar analiza o jalnică infirmitate a semenilor săi, spionă toate râsurile şi descoperi amănunte uimitoare, până atunci ignorate de el. Le clasifică metodic şi ştiu îndată să le categorisească în familii aparte ; râsul viclean şi râsul prostesc, râsul perfid şi râsul răutăcios, râsul ipocrit şi râsul arogant, râsul mieros şi râsul brutal, toate dând pe faţă apucăturile ascunse ale indivizilor, trădându-le un viciu şi o meteahnă secretă. Şi toate degradând omul, dovedind o nevrednică degenerare... Animalele, care singure trăiesc viaţa cu gravitate, nu cunosc râsul. Aceasta e superioritatea şi puritatea lor. Pe stradă, la cursuri, purtându-şi punga dospită şi rece din stomah, cu privirea mocnită, Grigore Stolnicu ţintuia duşmănos şi dispreţuitor fiecare început de râs, iar râsul deodată se stingea pe buze, umilit şi parcă desvinovăţindu-se. Din puterea aceasta nouă, de a ucide râsul, Grigore Stolnicu îşi făcu un fel de voluptate. Se apropia de omul, de femeia, de copilul care râdeau şi cu privirea lui grea şi încruntată, stăruia să-i readucă la demnitatea gravităţii omeneşti. Omul, femeia, copilul, simţeau veselia opărită ca de-o leşie, sub această privire îngheţată, tăceau molipsiţi de posomorala necunoscutului acestuia ciudat, gândurile se întorceau deodată numai la lucruri des-nădăjduite şi irevocabile; iar atunci Grigore Stolnicu, întorcea spatele, purtându-şi aiurea traista acră de limonada, din stomah şi privirea care oţetea toată voioşia Universului. In timpul acesta, întrebările vechi nu-1 mai chinuiră. Nu mai luptă între cele două îndoeli. Descoperi chiar, că singură Amelia e făptura aceia rară şi cu îndestulă demnitate omenească, pătrunsă că nu toate nimicurile sunt un prilej pentru degradarea râsului. Ea era tăcută, gravă şi nu mai râdea acum niciodată. Ii fu recunoscător şi pentru un timp, o iertă. Atunci, în acel miez de vară, a avut loc Congresul internaţional al Filologilor. Cu o scuturare, din rămăşiţele intacte ale vechei lui pregătiri, Grigore Stolnicu făcu o comunicare întâmpinată de unanime aplauze. Toţi savanţii streini fură impresionaţi de acest ascet al ştiinţei, cu figura austeră şi privirea grea de gând. Seara a avut loc un banchet şi o recepţie. Grigore Stolnicu, în fracul rămas larg, venise însoţit de Amelia, căreia de două săptămâni boala îi îngăduise armistiţiu şi căpătase învoire de la medic, să iasă din casă. Tacâmul lui la banchet, fu într'un loc de cinste. Un belgian, se ridică să închine pentru această glorie a ştiinţei româneşti şi a ştiinţei europene. Grigore Stolnicu, în haina neagră, prea largă, nu ascultă, cu desăvârşire absent de la toastul înflăcărat al confratelui cu bărbiţa roşcată. Ochii se sileau să ţintuiască, aducând la realitatea demnă, o scenă scandaloasă din celălalt capăt al mesei. Acolo, Amelia, în rochia decoltată, pe sânii slabi şi topiţi, râdea fără nici o pudoare, la şoaptele ghiduşe ale unui tânăr ras, pudrat şi pomădat. 136 . © BCU Cluj II cunoştea; un profesor impertinent, de la Strasbourg, care la toate desbaterile congresului s'a ilustrat cu întreruperi care-au stârnit ilaritate. Amelia, îl asculta cu ochii în jos, frământând între degete colţul şervetului, pe urmă isbucnea surd, nestăpânit, în hohot desfrânat, care nu contenea decât când ducea batista la gură să-şi înăbuşe tuşea. Cunoştea bine râsul acela: râsul lubric al femeilor când sunt aţâţate. Şi toată îndoiala adormită, se deşteptă din nou în cugetul lui Grigore Stolnicu. Deveni din nou, nestrămutată siguranţă. De bună seamă şi-au şi dat întâlnire undeva, mâine, la un otel, fără nici o ruşine. I m-becilul s'a lăsat înşelat de fardul de pe obrazul femeii, de roşul buzelor şi de văpseaua neagră a genelor: nu ştie cum arată acasă Amelia, decolorată şi molâie, când îşi spală toată această frumuseţe factice, în lighean. Ea, abia respirând cu jumătăţile ei de plămâni... Nu observă când închinarea pentru el, sfârşise. Se ridică se întindă cupa, numai fiindcă se ridicaseră toţi. Vecinii fură încă odată impresionaţi, de atâta modestie care nu se lăsa turburată de deşertăciunea laudelor. Când banchetul luă capăt şi toţi începură să circule, adunaţi în grupuri, Grigore Stolnicu pândi mai departe desgustătoarea pereche: Amelia şi profesorul tânăr şi impertinent de la Strasbourg, care n'o slăbia, râzând amândoi, râzând cu odioasa lor neruşinare. „Aşa dar, tot acesta e adevărul. întotdeauna m'a înşelat şi mâine va face-o încăodată!" — îşi spunea Grigore Stolnicu, în maşină, spre casă, clătinat la viragii încât i se sgâlţîia punga acră şi gheţoasă din stomah, alături de Amelia, scuturată de dânsa de un fior şi răscumpărându-şi toată înveselirea şi uitarea de câteva ceasuri, cu o tuşă seacă şi interminabilă. Grigore Stolnicu se bucură că atât de nesfârşit tuşeşte. Nu era oare aceasta o justă şi încă o prea blândă expiere? Poate numai se preface că tuşeşte, ca să-i alunge orice bănuială şi să-i deştepte compătimirea. Iar mâine, va găsi un pretext, să iasă din casă şi să se întâlnească la cel dintâi otel, cu flecarul acela pomădat, care desonorează ştiinţa franceză. „Am s'o închid în cameră. Nu permit!" — hotărî, cu tărie. Dar nu fu nevoie să o închidă în cameră. In aceiaşi noapte, Amelia vărsă un lighean de sânge şi medicul chemat din somn, rămase până dimineaţa, consumând o cutie de fiole cu injecţii. Grigore Stolnicu dormi tun. „Va să zică nu poate ieşi din casă. Imbecilul cel pomădat, poate s'o tot aştepte". Acesta îi fu singurul gând şi constatarea îl mulţumi din cale afară. A doua zi, medicul, înainte de a pleca îşi ceru învoire să-i vorbească mai îndelung în birou. Grigore Stolnicu îl pofti să stea, fără prietenie, fiindcă şi acest Alfons Grigoriu, făcea parte din neamul cel mai insuportabil de indivizi: un om de nimic, un flecar, un tip care jumătate de zi e încântat, fiindcă a putut plasa un calambur idiot. Doctorul Alfons Grigoriu, n'avea de plasat de astădată nici un calambur. — Domnule profesor, spuse, am datoria să vă previn. Ştiinţa mea a făcut tot ce era posibil... Dar ştiinţa din nefericire nu poate săvârşi minuni. Am luptat până la ultima limită... Vă spun ca să vă luaţi toate măsurile din vreme... Pacienta mea este pierdută... Chestie de câteva zile, poate de câteva ceasuri... Poate are rude, vr'o dorinţă ultimă. Voi căuta zilele acestea să vă stau cât mai mult la dispoziţie. Un telefon, şi sunt aci... Sper că veţi înfrunta nenorocirea care vă loveşte, dar era de aşteptat, cu toată fermitatea. Insfârşit, sunteţi un om tare, ştiţi că viaţa... Doctorul Alfons Grigoriu, sfârşi cu un gest vag din mână, emoţionat, fiindcă era ataşat de bolnava căreia trei ani şi mai bine îi prelungise zilele. Scutură a îmbărbătare mâna soţului. Grigore Stolnicu, rămase privindu-1 la fereastră cum se depărtează pe stradă, pe urmă se aşeză la birou cu fruntea prinsă în pumni. II găsi noaptea aşa. Se mişcă greu de toate mustrările care acum se căscau în toată înfiorarea. O torturase în jumătatea aceasta de an, cum nu-şi va ierta niciodată. Biata Amelia!... Nu are pe nimeni. I-a spus medicul să cheme rude, să-i prevină vre-o dorinţă ultimă. Nu există nimeni în afară de el şi de fetiţă, s'o plângă; şi ce dorinţă ultimă, ar *37 © BCU Cluj mai putea avea?... Merse în vârful picioarelor şi desprinse încetişor uşa. Amelia era cu ochii des. chişi, înconjurată de lighene, de comprese, veghiată la căpătâiu de fata din casă... N’avu curaj să se apropie. Amelia îl chemă cu ochii. Inaintă, neştiind ce să facă cu mâinele şi ce să rostească. — Grigorel... Nu e nimic... îl îmbărbăta tot femeia... Şezi lângă mine... Aşa... Şi acuma prinde-mi mâna... Cum ai slăbit tu, Grigorel... După aceia, ai să te cauţi... Promite-mi... Grigore Stolnicu, coborî de tot în jos, obrazul ras de actor bătrân şi ratat. Era şi el pătruns de adevărul că trebuie să se caute, fiindcă acum nu se mai îndoia că toate nebuneştile bănueli, au fost o scorneală a minţii lui bolnave. — ...Şi fetiţa... Fetiţa noastră... Am toată încrederea Grigorel, că tu ai să ştii cum.... Clo-Clo, a noastră!... Din ochii lui Grigore Stolnicu, picurară două' lacrimi pe mâna albă şi scheletică a femeii. „Fetiţa lor...” Cum a putut în netrebnica lui năluca, să se lase furat de monstruoasa bănuială? Copila lor... Clo-Clo, a lor... A lui. Amelia vrea să ridice ea mâna, cu batista mototolită şi să-i şteargă ea lacrimile din ochii bărbatului. Dar mâna nu se supune şi cade din nou, cruciş pe piept, cum va rămâne în veşnicia veşniciilor, în sicriu. , i — ...Te-am necăjit mult în ultima vreme... îşi ceru iertare femeia... Pentru ocupaţiile şi grijile tale, o boală ca a mea... Ştiu bine cât te-am necăjit... Bărbatul îi prinse mâinele, scufundându-şi capul la pieptul femeii şi gemând: — Dar nu e adevărat, Amelia... Amelia mea... Nu e adevărat... Şi nu e ce crezi tu... Mi-a spus medicul, e numai o criză şi că are să treacă... Mergem la ţară, undeva, la munte... Avem să trăim în linişte... Renunţ la tot... N’am să mai lucrez nimic. Să fim numai noi şi Clo-clo... Clo-clo a noastră. . Bărbatul minte. Dar minţând, sincer ştie că aşa şi-ar orândui într’adevăr pe viitor viaţa împreună, dacă totul n’ar fi irevocabil pierdut. Femeia ascultă cu o îmblânzire, fără să creadă un singur cuvânt... Dar o mângâie gândul, că măcar acum, după atâtea luni de chin, bărbatul e din nou cum a fost... Ii netezeşte încet părul cărunt, îi plimbă mâinele pe obrazul îmbătrânit şi săpat de creţuri, cu pielea vânătă în locul mustăţilor... Plânge şi plânsul s’a înecat într’un horcăit... * . ' • * * Acum, în casa lui Grigore Stolnicu, e o mare şi neagră tăcere. La poartă, făşii negre, amintesc trecătorilor că înlăuntrujse află pe o masă, întins un trup omenesc, ţapăn şi rece, pentru care nu mai este nici întristare, nici durere, nici suspin. Slugile dorm ostenite. Noaptea e albastră şi înstelată, cum să n’o uite toţi câţi trăesc. Larma oraşului a contenit. E tăcerea nefirească, însfârşit ogoită, de la ceasul trei, după miezul nopţii. O adiere caldă, prefiră deasupra caselor negre, dealungul străzilor mute, mirosul teilor înfloriţi. Poate undeva, în funduri de grădini, perechi de îndrăgostiţi întârziaţi, îşi mai încleaştă braţele şi îşi mai muşcă buzele. Dar nimeni nu-i mai vede şi nimeni nu-i mai ştie. N’au martori decât noaptea cu marea tăcere nespusă şi clipirea diamantină a stelelor. In casa cu fâşii de postav negru la poartă, un singur om veghiază, în încăperea cu pereţii de postav negru, la căpătâiul catafalcului negru, cu legănata şi gălbuia clătinare a flăcărilor de făclii. Omul e în haină neagră, cu ochii goi, cu obraz vânăt de actor neras. Un om deşirat, slab, în nemişcare de stană, într’o înspăimântătoare singurătate. De-un ceas? De două? De câte, stă aşa în neclintire şi priveşte obrazul luciu al moartei, fruntea sub care toate gândurile s’au răcit? Şi toate tainele s'au sleit... Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşezat pe scaun să ţină companie de panoptic morţii, de când nu s’a mai clintit. , 138 © BCU Cluj Nu. Acum s’a mişcat, îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca să alunge ceva, un gând care se desmorţeşte din besnele cele umede. Un gând rău, care se furişă încet, o întrebare prudentă, strecurându-se ca o viperă veninoasă, cu încete şi subţiri încolăciri, sub lespedea frunţii. „De-acum, cum are să mai afle?... De unde are să mai ştie care a fost adevărulV* S'a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceia de lemne negru, cu încrustaţii de sidef... Chiar eri a văzut-o pe pat... O cutie în care se aflau scrisori... Omul a lăsat moarta singură şi a trecut în cealaltă cameră. Răscoleşte înfrigurat, aruncă pernele, cerşafurile; a ridicat o movilă. Se opreşte şi iar începe... A găsit... A găsit cutia de lemn, dar n’a găsit cheiţa... O cunoaşte bine; o cheiţă cu panglică trandafirie. O caută... Nu e nici sub pernă. Nici în veriga de chei. N'are răbdare. Sfarmă încuietoarea cu vârful foarfecelui... Fotografii, Ilustrate. Nu asta. Scrisori. Insfârşit scrisori. Şi lacom, cu vraful în pumni, nu ştie pe care să le citească mai repede, întâi. Insfârşit dovada. Nu vede data, veche de atâţia şi atâţia ani. Vede numai cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, dovada că tot ce-a bănuit şi ce-a ştiut, n’au fost năluciri. Aşa dar adevărul este însfârşit acesta, de astădată definitiv... Stă scris aci. II poate pipăi oricine... II poate controla şi medicul pitic şi neghiob, care îl speriase cu ameninţarea nebuniei. El şi nebun! Să râdă toţi, tot Universul, de asemenea neghiobie, cum râde el acum. Iar Grigore Stolnicu, râde într’adevăr, cu plicurile decolorate în mâini, râde din ce în ce mai nestăpânit şi mai vesel... Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastitatea goală şi mută a casei, străbate triumfător, dincolo de pereţi şi de uşi, dincolo de ferestre, în noaptea de afară. El şi nebun?... Când are aci dovada!... Omul singur, în vestmânt negru, cu obrazul lui vânăt de actor neras, se strâmbă de râs, bătându-şi genunchii cu pumnii din care n'a lăsat plicurile. Niciodată n'a fost atât de vesel!.,. Acum abia înţelege voluptatea râsului, cura de râs... Haha! aşa are să râdă toată viaţa... N'are de ce se mai opri... Păcat că nu sunt toţi aci, să se adune şi să râdă... Nu fricos; nu aşa cum râd ceilalţi, cu jumătate de glas şi cu jumătate de veselie... Cu râsul lui robust, sdravăn, întreg, care cutremură zidurile şi zângâne ca o mie de geamuri sfarmate. S'a oprit?... Nu! A fost numai o pauză să răsufle şi să adune mai tari puteri Acum tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. Acalmie grea de ameninţări în pre-ceasul cataclismelor. Dar nu durează. Râsul s'a deslănţuit iar, să spintece triumfal catapiteasma nopţii. Şi să deştepte din somn, prin tainică şi nevăzută chemare, toţi nebunii lumii, câţi s'au ridicat în capul oaselor şi hohotesc în celule, transmiţându-şi unul altuia râsul ca nocturna chemare a cocoşilor; îngânându-se, între-cându-se, îndemnându-se, întrecându-se cu o mie de mii de hohotiri care-au potopit noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia lumii. Omul cel negru cu gura de actor bătrân întinsă până la urechi, mai voios şi mai neîntrecut decât toţi, conduce cu gesturi scălâmbăiate, chiotul acesta de înveselire, universal. La căpătâiul moartei, în camera cu postav negru peste oglinzi, limbile flăcărilor joacă gălbui şi sinistru. © BCU Cluj AM DOBORÂT UN CODRU.... DE ZAHARIA STANCU A, ha doborât un codru, l-am grămădit pe vatră Şi l-am aprins în noapte s’o sfâşii până sus : Cresc flăcările roşii dând semn, zăvorii latră Şi două mâini se roagă pe urma celui dus. t Şi-o haită urlă, corbii se svârcolesc în vânt. Mi-e groasă, chiui, câmpul răsună ca o goarnă, Fug şerpii şi s'ascund în scorburi, sub pământ, . Şi sufletul în mine tot nu se mai întoarnă. © BCU Cluj însemnările lui safirim DE N. M. CONDIESCU nul trecut, — cutreerând munţii Gorjului, — o furtună năprasnică m’a silit să bat la porţile unui schit, singurul adăpost dovedit în luminişul pădurii de mesteacăni sfâşiată de clocotul ploaiei şi de străfulgerările trăsnetelor. ‘ M'au găzduit cu voie bună, — aşa precum îi învăţase Cuviosul Safirim, — fraţii Ozie şi Isaia. Şi, până târziu în noapte, mi-au povestit multe şi felurite, numai bune şi frumoase lucruri despre acest călugăr, mort cu vre-o doi ani în urmă. Naiva lor împletitură de cuvinte, — plastice prin frăgezimea primitivităţii lor şi pline de poezia sufletelor simple, — închega povestea unei vieţi, lămurită doar în ultimele ei manifestări sihastre. După câte le ştiau dânşii, cuviosul Safirim, — împins, pe semne, de viforniţa unei vieţi mistuită furtunos, — găsise acum vre-o cincispreceze ani, uitare şi odihnă în schitul, aflat pustiu la acea vreme. De mult, — cel din urmă schivnic, murise, zice-se, trăznit. Cu neobosită strădanie, a statornicit el bună rânduială şi temeinică gospodărie, în lăcaşul lăsat atâta vreme în părăsire. Intr'o seară de toamnă, doi păcătoşi, bătură la porţile schitului. Nici o mănăstire nu-i vrusese. Safirim îi primi cu înţelegătoare omenie: *— De-aţi fugit din lume, fie din răutatea semenilor, fie din vina voastră, nu se cade mie să vă judec. Nu stă 'n puterea noastră să desluşim binele’de rău, căci adesea prin rău s'a cules binele..., Toate-s cu ertare, — toate-s fără de ertare... după cum aşezi cumpăna...” Erau sdremţuroşi şi sleiţi de puteri. Pe când înfulicau lacomi, Safirim îi măsura cu privirea lui cercetătoare. Cei doi nenorociţi o simţiau cum străbate până 'n bezna păcătoşeniei lor tăinuite. O ruşine plină de teamă îi cuprinse, pentru călugărul acesta, care, fără să le grăiască, descuiase zăvoarele sufletelor, scormonindu-le până 'n adânc. A doua zi, Safirim i-a întrebat: — Cum vreţi să vă numiţi, de astăzi înainte? După un schimb de priviri nedumerite, unul dintr'înşii s'a încumetat să îngâne: — Păi, am vrea mai întâi să ne uşurăm sufletul, — că nu prea suntem... adicătelea, de — să ştii şi dumneata cu ce fel de oameni ai de-aface. — Nu-mi trebue spovedania morţilor. Vă întreb numai atât: Cum vreţi să vă cheme? Şi unul răspunse : Ozie, — iar celălalt: Isaia. 141 © BCU Cluj Şi niciodată apoi, în lungul şir de ani trăiţi laolaltă, bătrânul n'a încercat să-i iscodească. Pentru dânsul, ei au rămas aşa cum i-a cunoscut: muncitori fără de preget, buni şi plini de căinţă în săl-bătăciunea lor de dihănii îmblânzite. Când vre-unul dintr'înşii, sguduit de nevoia destăinuirii începea să rupă din faptele lui urâte, Cuviosul îl amuţea cu privirea : „Spune-le toate câte te chinuesc ţie însuţi, căci tu le-ai înfăptuit şi pe tine te dor... Şi spunându-ţi-le ţie, le spui lui Dumnezeu...*' Fratele Ozie, fusese cârciumar, cu han la drumul mare. Lăcomia de arginţi îl întovărăşise cu nişte calpuzani. Prinşi, a tăiat zece ani la sare. Arăta urît, namilă fioroasă, cu muşchii trupului tăiaţi din piatră, cu braţe lungi de maimuţă, cu mâinile aducând a labe. Era spân. Două crestături îi brăzdau obrazul drept, din spre sfârcul urechii până 'n colţul cu buze cărnoase. Când râdea, — un râs limpede de copil, — ochii lui tătăreşti, cu sclipiri şirete, dispăreau sub pomeţii obrajilor fălcoşi, pe când gura, căscată larg, descoperia negura gâtlejului prin ştirbitura celor trei dinţi de sus, frânţi par’că cu dalta. Fratele Isaia, haimana de Bucureşti, osândit de nenumărate ori pentru pungăşii, n'avusese noroc în tot ce încercase : „Uite popa nu e popa", papagalul cu planeta şi armonica, flaşnetar, turc lustragiu, — nimic nu-i reuşise, Intr’o cârciumă, la un chef cu bătaie, a ucis gardistul venit să-i potolească. Când l*au condamnat, a dat în plâns şi, — cât a stat în puşcărie, tot câştigul agonisit din meşteşugu-i de tâmplar, învăţat acolo, l'a depus pe numele fetii gardistului. Păstra încă, în deplină maturitate, svelteţea trupului bine legat, cu înmlădieri feline. Aurul părului, lăsat acuma lung, împodobea o faţă suptă, luminată de topazul a doi ochi vorbăreţi. Bărbia îi era prinsă în sacul de mătase al unei bărbi de patriarh. Un scepticism nesilit, urmare a atâtor îndeletniciri neisbutite, se tălmăcea fizic, din toate gesturile lui, potolite şi măsurate. O sfioasă negaţiune îl întovărăşia, chiar în mărturiile cele mai vădite ale vieţii de toate zilele. Safirim îşi torcea firul zilelor între aceşti doi pocăiţi, luminându-i, sdrobindu-le prisosul de putere sub osârdia unei munci animalice, a cărei binefăcătoare tămăduire o încercase asuprăşi. Sfaturile şi le tălmăcea în cuvinte căutate, dăruite cu sgârcenie şi luminate de imagini plastice, cari uimeau, cu înfricoşare, pe Ozie şi Isaia. Ei îl ascultau cu sfiala pe care le-o trecea înfăţişarea lui: împletitură stranie de nesfârşită bunătate cu aspră neînduplecare de ostaş. In serile de primăvară, ori în amurgurile limpezi ale toamnei, cuviosul Safirim îşi lua locul pe steiul de piatră de lângă fântână. Ozie şi cu Isaia se aşezau pe ghizdul ei, aşteptând picurul cuvintelor cu înţelesuri felurite. încordaţi, ascultau glasul bătrânului, mlădios şi grav, uneori cu sonorităţi de orgă, alteori duios şi pierdut, liniştitor ca o rugăciune. Crâmpeie din cele spuse li se întipăreau în minte şi ei le repetau apoi, în tăcerile pline de visare cari urmau : „Omul nu-i nici rău, nici bun, nici numai rău, nici numai bun.. Au, nu-i tot acelaşi, emul care uneori spurcă iar alteori sfinţeşte totul ? Fie că însămânţează răul, ori învoaltă binele, nu el o face, ci călăuzitoarea putere nevăzută, întru îndeplinirea unor taine de nimenea pătrunse... Toate au un tâlc”. Pale de umbre îi înfăşură. O linişte, încărcată cu căldură încropită, s’abătea, mângâioasă, peste sufletele lor, albe în clipele acelea, — ca zăpada piscurilor. Fâlfâituri de aripi tăiau căderea negurii. Lilieci, încă nedesmeticiţi, sburau rasna isbindu-se de streaşini. Ani după ani se petrecură. Fraţii erau acum cărunţi, iar Safirim alb. Intr'o seară primă-văratică, după toacă, se găseau, ca de obiceiu, lângă fântână. Pământul, dăruia aburi încărcaţi de sevă zămislitoare. Un prisos de viaţă, resfirător de arome crude, ţâşnia din mugurii gata să ple- . snească. Bătrânul le vorbia înviorat. Zâmbetul erotic al firii îi încorda puterile. Şi ’n plină tinereţe sufletească, i s'a părut, deodată, că se depărtează de el însuşi şi de tovarăşii. S'a simţit, pe rând, uşor ca un suspin şi greu ca o piatră de moară. In vârful degetelor l'au furnicat împunsături, iar în moalele capului l'a isbit apăsarea grea a unui pumn de fier. Incordându-se, a zis lor, cu zâmbet plin de durere: 142 © BCU Cluj „De bună seamă, viaţa de-aici e o încercare, căci altfel, n'aşi putea pricepe de ce Dumnezeu ne-ar fi dăruit cu prisos din unele şi ne-ar fi văduvit de darul deplinei înţelegeri... Un popas, pentru un drum mai plin de lumină, cu reîntoarceri în alte forme, până la desăvârşire.... Un somn lung şi odihnitor, pentru redeşteptări ce va să vie..." Şi, drept ca un plop, s’a profilat uriaş peste tot cuprinsul schitului. A doua zi, fraţii Ozie şi Isaia l'au găsit dormind, fără de trezire, cu mâna dreaptă înţelenită pe mijlocul pieptului. Trecuse hotarul, în somn. Fratele Isaia, i-a întocmit cosciugul şi l'au coborît în pământ, lângă fântâna de piatră, însem-nându-i locul cu o cruce de lemn, pe care au scris cu cuţitul: „Cuviosul Safirim”. A doua zi, Fraţii Ozie şi Isaia mi-au arătat mormântul lui Safirim şi chilia în care-şi petrecuse cei din urmă ani. O cămăruţă întunecoasă, cu o vatră largă, cu tavan boltit şi o cruce de lemn sub o candelă. Umezeală mucedă se resfira peste tăcerea tristă a încăperii. In părete, portretul pictat al bătrânului. Un cap de-o impresionantă frumuseţe, tăiat în linii clasice, rămas încă tânăr sub argintul pletelor. Doi ochi cercetători, priviau vii şi umezi de sub cupola de ivoriu a frunţii, brăzdată de vine cari par’că pulsau încă. — L’a zugrăvit un iconar, — mă desluşeşte Isaia, — într’o vară, acum vre-o cinci ani. Tot el a făcut şi icoanele altarului... Cuviosul, ţinea mult la dânsul şi i-a părut tare rău, când a plecat băetanul.... Pe masă, o biblie veche, legată în piele de viţel, cu colţurile şi încuetorile în argint ciocănit. Alături, o statuetă a lui Pan, minunată mărturie a bunei epoci. Surprins oarecum, am căutat întrebător spre fratele Isaia. — Ia, — un chip de diavol, pe care-1 păstra, de bună seamă, ca o întărire împotriva ispitei... Apoi, după câteva clipe de tăcere : ' —■ Era cm umblat şi cu multă ştiinţă de carte... Au rămas o mulţime de hârţoage în lacra asta.... ' Cu o neînţeleasă îngrijorare, am rădicat capacul lăzii, cu fundul acoperit de caete şi teancuri pe file gălbejite. Am rămas încă o noapte în schit, răsfoind înfrigurat, paginile acoperite cu scrisul mărunt, al lui Safirim. Şi cele multe, unele nedesluşite, altele nici măcar bănuite de fraţii Ozie şi Isaia, mi s’au lămurit. Cum ar fi putut ei să ştie de iadul nopţilor nedormite ale călugărului? In frăgezimea dimineţilor, ei îl regăsiau cercetând stufăria ori migălind la flori. — In înfăţişarea lui, ei nu puteau să dovedească nimic din toată încâlceala tragică a acestui demon, cu aripi de heruvim. II închegam aevea, în lungile nopţi de iarnă, lângă vatra largă care mistuia buştenii. Muiat în aurul jarului şi ’n palele de umbre cari jucau pe albul păreţilor, călugărul, împietrit în jilţu-i de brad, drămuia frânturile aducerilor aminte cari încă îl mai robiau trecutului. In acele clipe, o reculegere pioasă îl îmbrăţişa. Radieri de îngerească bunătate îi umezeau ochii, pentru ca apoi, o cruntă întunecare să se abată asupra-i. Tumultoase trebue să fi fost acele rechemări cari năvăleau haotic din lumea spectrală a celor crezute scufundate în bezna uitării de totdeauna. Safirim, îşi găsea atunci odihna, aşternând pe hârtie slove, înghesuite, până ’n cântatul cocoşilor. Alteori, se lămurea cu sufletul mai limpede, învăluit într’o seninătate olimpică. Mâinile lui de prinţ sfinţit, făcute pentru desmierdări şi binecuvântare, răsfoiau, — atunci, — biblia preţioasă, cu desenuri şi luminături de mare meşter. In răstimpuri, ochii i se îndreptau cu o nuanţă de înţelegătoare şi ironică compătimire în spre statueta lui Pan, O împărtăşanie ciudată se săvârşea adesea, între călugăr şi neînsufleţitul simbol, dăruitor de sensaţii dionisiace. Rictusul zeului se transforma par’că în rânjet, pe când Safirim, se simţia plutind ca un fulg. 143 ‘ . ' © BCU Cluj II vedeam apoi, după convorbirile serale de lângă fântână, cerând să fie lăsat singur. Cufundat în tainiţa conştiinţei lui, căuta, iarăşi şi iarăşi să se lămurească, să rupă lanţul acelei logici implacabile care-1 încercuiâ totdeauna, după asemenea predici. Cerca să se limpezească în apa curată a celor simplii, aşa cum limpezea el, de ani, sufletele celcr doi tovarăşi. Un amestec de milă batjocoritoare şi de răutate pe care ar fi vrut-o bună, îl sguduiau furtunatec, spulberându-i măsura înţelegerii. Cuvinte de ură neputincioasă îi otrăviau buzele. Tot stoicismul cu care credea că-şi acoperise goliciunea hâdă a sufletului, îl simţiâ mânjit. Platoşa acelei cuminţenii senine, sub oblăduirea căreia arată frumos, era prefăcută în pulbere. Şi atunci, pismuia nesimţirea pietrelor aşteptând îmbrăţişarea tăcerii. Sleit, îşi căuta apoi chilia, unde, sub lumina candelii, Pan rânjiâ, ţinând toată puterea oamenilor în cele 7 fluere ale naiului său olimpic. Şi ’n ultima seară, când s'a profilat uriaş peste tot cuprinsul schitului, l-au scuturat fiori şi sudoare rece i-a mânjit fruntea. încovoiat şi sfârşit, s’a târît cum a putut până la patul pe care a .căzut, cu surâs de copil obosit. Smerit, ca 'n faţa unei deslegări pe care o cerşise de mult, a dat să-şi facă cruce. Dar ochii împăinjăniţi s’au căscat stăruitori asupra lu: P_n... Şi-a adormit cu mâna în-ţelenită spre mijlccul pieptului. Părăsind schitul, fraţii Ozie şi Isaia, mi-au dăruit hârţoagele: „fiind mai cu folos aşa, decât să le roadă şoarecii..." Pe colţul unei file, am găsit următoarele: „Pentru copilul meu Jean, toate aceste însemnări. E născut la Paris în Octombrie 1910 din Jeana Villaret şi înscris în registre după numele mamei sale. Locuiam atunci în Rue Vezelay 11 bis". Am cercetat, la Paris, să dau de urma lor. I-am dovedit morţi. Nimic nu mă mai împiedecă să public însemnările. Manuscrisul conţine spovedania unui suflet târît de împrejurările unei vieţi, — cu prisos îmbelşugată în bucurii şi sdrenţuită de tragice întâmplări, — prin tot clocotul lumii. II redau fără nici o modificare. . I. Zece zile s’au scurs de când am urcat muntele acesta. Felurită mi-e strădania şi simt. multe din înfăţişările mele lăuntrice. Dar pacea cerească, care a coborît, atunci, asupra sufletului meu, n'o mai găsesc. Făcusem cale lungă, dogorit de arşiţa de foc a nămiezii. In umbra răcoroasă a pădurii, am simţit cum, cea d'intâi clipă de deplină descătuşare mi-a sărutat sufletul. O linişte serafică m'a învăluit. Aripi nevăzute m'au uşurat de povara gândurilor şi m'am simţit topit în plămădeala armonică a firii, trăind în seva fiecărei frunze şi ’n cea din urmă gânganie a pădurii. Blestemele trecutului nu mă mai ajungeau. Pentru întâia oară, mă dovediam împăcat cu mine. Poate că* eră bine să fi murit atunci. Am stat mult aşa, desfăcut de tot şi de toate. Intr’un târziu, odată cu focurile posomorite ale apusului, am împins în porţile schitului, cari s’au deschis cu sfărâmături de ăşchii putrede şi cu scârţâituri de fierotenii ruginite. Cu ochi cercetători de stăpân, am privit îndelung cuprinsul mormântului ce-mi alesesem. Curtea eră mare cât o moşie, cu urme de poteci prin valurile de bălării cotropitoare. Dintre copacii cu trunchiurile gâtuite de bozii, răsăria sfioasă, coliba cu privdor a chiliilor, şi schitul cu acoperiş de şindrilă, desfundat. Lângă un puţ 'părăsit, cu scripetele încremenit deasupra gurii lui neguroase, strejuiâ un steiu de piatră. Şi-am avut deodată impresia că steiul se clatină, pe când o adiere de geamăt a şerpuit rece în juru-mi. Frica tăcerilor, frica pe care o simţim în faţa nesfârşitului de ape şi de pustiuri, m-a încleştat. 144 * © BCU Cluj Spaima anilor copilăriei, care mă silea să trec, seara, în goană, prin faţa bisericilor, de frica stafiilor şi-a diavolilor cuibăriţi în clopotniţă, revenea acum, biruitoare peste viaţa mea încercată, sgâlţâind cu fiorii ei atavici, un trup care crezuse că, nu-1 mai poate clătină nimic. Pe pridvorul chiliilor, s'a închegat din neguri un chip de schivnic, urît, — pe semne, călugărul fulgerat de trăznet acum vre-o cincizeci de ani, — şi-a ajuns până la mine, svon slab de cuvinte, trimise, par'că, de pe alte tărâmuri: „Cu ce drept, tulburi tu, pacea locului ?” Gâtlejul mi-erâ ars de uscăciune. Susur molcom de apă vie, svoneâ în apropiere. Nu-1 auzisem până atunci. Mi-am potolit setea şi m'am liniştit. Râsul pretenţios al logicei a dat să-mi reamintească, că-s om încercat. Dar, de bună seamă, copilul care a trăit în primii oameni şi va să trăiască totdeauna în noi, n’adormise încă, în momentele acelea. Fără venin în suflet, m'am închinat. Umbrele nopţii m'au acoperit. Trudit, m'am dat odihnei, pe steiul de piatră. Lanţul fântânei îşi juca rugina, în sclipiri de briliant, sub lumina de ceară a lunii. Rari şi scurte au fost, în această lună de vară, trăită numai printre copaci, pasări şi pietre, — momentele pe care le-am dăruit neisprăvitei mele certe cu mine însu-mi. Am gospodărit bine, făcând toate meşteşugurile, ca şi cum le-aşi fi ştiut de când lumea. Verdeaţa zorelelor a împânzit chiliile şi roşul aprins al muşcatelor a însângerat ferestrele. Covor de iarbă a coperit ograda şi pietricele de tot soiul şi-au găsit rostul, în mozaicul potecilor. , Cine m'ar putea recunoaşte în simplitatea aspră cu care m’am înzăunat? Dacă acum câteva luni, mi s’ar fi spus că, sub impecabilitatea fracului stă ascunsă rasa pustnicului sau că, mă voi simţi mai împăcat şi mai senin într'o chilie umedă luminată de-un opaiţ ca în somptuoasele apartamente ale marilor oteluri, aş fi râs cinic. Şi totuşi, aceea ce nu a putut să-mi dea vâltoarea plină de lumini a veseliei lumilor pământului, cred că o voi dobândi aici, în schitul pe care-1 trezesc la viaţă cu sdrumicarea puterii mele trupeşti. Uitare şi linişte. Dimon al sufletului meu, — lacătul e bine încuiat şi lanţul e călit în jarul chinurilor mele şi al păcatului meu cel mare. — Dormi. Din cuptorul zidit cu mâinile mele, am scos rumenă, pâinea de aur a calicului. Cred că, am săvârşit fapta cea mai de preţ a vieţii mele. Mare a fost mirarea ciobanilor dela stâna vecină şi-a sătenilor din poala muntelui cari vin la cositul fâneţelcr, — când s'au încredinţat că, schitul e locuit. Mă ocolesc, temători, ca pe un drac, picat aicea pentru cine ştie ce orânduiri şi privesc, duşmănoşi, când mă dovedesc plivind răzoarele de zarzavat cri odihnindu-mă pe banca de piatră a porţii. Azi dimineaţă, doi jandarmi m'au ridicat ca pe un tâlhar şi m’au dus la Episcopie. După obiceiul pământului, înainte de statornicirea vinovăţiei mele, am fost hărţuit şi bruftuit de jandarmi şi de feţele luminate din cancelaria episcopiei. Am declarat că, nu vei verbi decât în faţa Prea Sfinţiei Sale. Şi m'au dus la Episcop. Când a dat cu ochii de mine, a avut Scuturătura omului bântuit de duhuri. Pe vremurile puterii mele trecătoare, eu îi pusesem cârja în mână. După ce-am rămas singuri, a exclamat, cu glas din alte lumi: — Dumneata!? — Te socotiam mort... — Sunt mort, — părinte, — şi pentru totdeauna. Dă sufletului meu deplină deslegare întru ispăşirea greului păcat care-1 apasă şi nu-mi răpi groapa pe care mi-am ales-o. M'am întors slobod, călugărit şi cu hârtie de ocârmuire a schitului. 145 © BCU Cluj Scăldat în focul răsăritului, m’arn urcat în vârful turlei şi-am îndreptat strâmbătura crucii. Apoi, — am intrat în altarul de piatră, acoperit cu muşchi şi ciuperci. O spărtură de tavan descoperii albastrul unui petec de cer, săgetat de rândunici. Fără ceaslov, în ciripitul pasărilor şi desmierdările luminii, — preot fără hirotoniseală şi fără de odăjdii, — mi-am slujit, aşa cum a dat năvală din străfundul sufletului, liturghia. De sus, din petecul de cer în spre care mi-am înălţat fruntea, au coborît adieri iertătoare. Şi m'am simţit iarăşi topit în nemărginirea firii, ca atunci, când am urcat muntele în clocotul namiezii. In poala serii, — după ani de tăcere, — toaca de lemn, a sunat, bătută de mâinile mele nepricepute. Toate încep să trăiască din moartea mea. Din lada mea cu boarfe a cerut aer, lumină şi flori, Pan. II uitasem. Statueta de marmoră a zeului, — câştigată la Londra în urma unui straniu rămăşag, e singura mărturie a vieţii de dincolo, pe care am luat-o cu mine.. — Prietene bun, — Pan, n'are moarte... Şi-a chihotit tovarăşul anilor mei din urmă. Ape tulburi au bătut la stăvilarele sufletului. Pan, stă de-acum, pe masa de brad, alături de biblie. In noaptea de toamnă cu burniţă deasă, — de pe trunchiul lui de piatră, umbrit şi luminat, pe clipe, de palele flăcărilor din vatră, — Pan, îmi grăeşte sfătos. Nu vreau să-l ascult, — dar glasul ltii, străbate cald până 'n gheţurile conştiinţei mele: — In pripa fugii tale, — acolo, — când m’ai ţintuit cu privirea aceea de om aproape înebunit, primul tău gând a fost să mă sfarămi. Dar, gestul tău hotărît s’a prefăcut în mângâere şi m’ai luat cu tine. Ca să te ’mpaci, ţi-ai zis că, e o nelegiuire să distrugi minunea, înfăptuită acum două mii de ani şi mai bine, de un semen al tău. Ei, — dar m’ai cruţat, nu pentru aceasta şi pentru că ai simţit că n’ai să poţi fără prietenul generos care nu şi-a. condiţionat niciodată revărsarea frenetică a bucuriei. Adu-ţi aminte, — chiar în noaptea aceia... — Taci. -— Ş’apoi, cum ţi-ai, închipuit tu, că ai să poţi nimici pe Pan, când toate sforţările veacurilor, au fost sdrumicate de copitele lui... . Am fost totdeauna, din începuturi, în tot belşugul şi 'n toată bucuria pământului. Am fost adorat în focul soarelui, limpezit în cristalul isvoarelor, oglindit în luciul lacurilor, tupilat în nămolul smârcurilor şi 'n păpurişul bălţilor, răcorit în vântul câmpurilor şi 'n negura pădurilor. -Umbra mea s’a întins ocrotitoare peste tot zâmbetul naturii, plină de milă şi de iertare. Ce nou Dumnezeu mai înţelegător al gesturilor omeneşti m'ar fi putut nărui? Vocea care a vestit lui Tamus moartea lui Pan, eră a mea! Făceam glume, pentru acela care muriâ atunci, ţintuit în cuie, întinzând omenirii cupa răscumpărărilor, plină cu veninul unei iertări condiţionate, întru dobândirea căreia, viaţa trebuie trăită în chinul renunţării. Omenirea, şi-a dat însă seama că, vechiul prieten al ciobanilor Arcadieni n'a murit. Zadarnic cerci, să te desfaci de mine, adevăratul tău Dumnezeu, aproape de bătaia inimii tale, sfărâmător de hotare nesăbuite între cele ce se cuvin şi cele neîngăduite. Te vei usca aici, pentru închipuiri care ’s glume în faţa eternităţii neclintite, neschimbând întru nimic, rostul armonios al celor înfăptuite de meşterul cel mare din care am purces toţi Dumnezeii. 146 - © BCU Cluj Viaţa curge înainte.... Bestia rânji, apoi lipi naiul de buzele lui cărnoase. Şi 'n accentele fluerelor lui, desluşii, par'că, glasul lui Dumnezeu. Din câte plămădeli suntem dospiţi şi câte vieţi vorbesc prin cea din urmă? M'am socotit totdeauna neisprăvit,—lăsat aşa, din răutate sau din nebănuite socoteli,—numai cu o aripă. Toate sforţările mele s'au irosit în strădania căutării celeilalte, întru regăsirea căreia, mi-aşi fi îngăduit orice nelegiuire. Zic, regăsire, de oare ce, nu pot admite că ’n alte învelişuri de carne, — cândva, — să nu le fi avut pe amândouă, gata oricând să 'nfrunt tăriile conştiinţii, stăpân pe maiestoasa putere a sborului meu. Viaţa mea de-acum, pot s’o aseamăn cu o pictură genial concepută, realizată aproape, dar peste care, în ultimele retuşări, mâna pictorului, — apucată subit de-o drăcească nerăbdare sau călăuzită de-o pismaşă înrâurire, a mânjit, cu scuipături de penel, toată frumuseţea operii. Rănile mi le-am ascuns şi chinurile le-am prefăcut în cascade de râs. Din gâlgâitul lacrimilor cari cercau să-mi umezească genele, am împânzit glume şi vorbe de duh, sau am turnat în tiparniţele voinţii porunci aspre pentru bieţii oameni căzuţi sub stăpânirea mea. Am străbătut lumea, îndrăsneţ prin timiditatea mea, cinic prin suferinţa dăruită de-o nemiloasă autoanaliză, puternic prin laşitatea care-mi poruncea să n’am milă de slăbiciunile oamenilor pentru ca, nu cumva, mai apoi, să cerşesc eu mila lor, pentru eventuale slăbiciuni. Am fost un învingător. O singură dată am fost învins: de mine însu-mi. Nimeni n'a putut măcar bănui, această înfrângere. Lovitura pe care mi-am dat-o, a fost mai cumplită de cât toate pedepsele tragicului destin antic. Am socotit, totdeauna, lirismul, ca o scădere, ca o glumă îngăduită doar sufletelor infirme. Am preamărit acţiunea hotărîtoare, fruct al voinţii şi al energiei. Totuşi, în accentele mele de tribun, cari sguduiau până la exaltare sufletul simplu al mulţimii, desluşiam singur eu şi numai pentru mine, acorduri duioase de ţiteră. Am despreţuit sentimentalismul eftin, exteriorizările lui groteşti, cu desmerdări virginiene sub limpezimi de lună, cu atingeri suave şi vorbărie siropoasă. Am stors pulsului animalic tot prisosul şi n'am găsit gest mai îndumnezeit, de cât impulsia vijelioasă a clipei voluptuoase care topeşte trupurile. Şi totuşi, m'am dovedit adeseaori, furat de dulcegăriile slăbănoage care-mi frângeau bărbăţia, făcându-mă să mint, în deplină credinţă că. spun adevărul. O nevoie,— poate atavică, — îmi făcea praf voinţa, şi m’ascultam, revărsând torent de cuvinte suave, împletite cu gingăşii de adolescent, în ritm de serednadă, peste simţirea atrofiată, a vre-unei femei plătite. Prostit, ardeam eu însumi, la flacăra spuselor mele, pentru ca, râzând apoi cinic, să nu mă simt atât de ruşinat în orgoliul laş al bărbăţiei mele. O viaţă de continuă frământare, cu nenumărate isbânzi aparente şi cu tot atâtea înfrângeri, de nimenea bănuite. Când am fost, cel adevărat? Ş’acum, în hruba aceasta, — în noaptea aceasta de toamnă, sunt Eu acela, care murdăresc cu slovele mele păcătoase, albeaţa hârtiei, speculând, — în nădejdea unei împăcări, — nesfârşita ceartă cu mine însumi şi spasmurile unui suflet sdren-ţuit ca un stindard glorios? — In spre cântatul cocoşilor m’am simţit totdeauna obosit, plin de scârba pe care o lasă contactul cu o femeie de stradă. • O pală înflăcărată din vatră, — ultima strigare a buştenilor prefăcuţi în scrum, — luminează, cu pâlpâeli, chilia. Trupul de piatră al lui Pan, e acum trandafiriu şi transparent. — Ce zici, jupâne? 147 © BCU Cluj — Ia seama, băete, — fii sgârcit şi cumpănit cu slovele tale... Tăcerea, te lasă în continuu contact cu eternitatea. Eu n’am vorbit decât foarte rar. Am surâs, am strâns în braţe şi-am cântat. Dumnezeu al unei lumi năruite trăesc totuşi şi 'n cea nouă, pentru că, am mângâiat tăcând şi mai ales, pentru că, am revărsat iertarea neprecupeţită isvorîtă din deplina înţelegere a păcătoşeniei, pe care nu oamenii, — păpuşi vorbitoare, — au zidit-o. L'am văzut, — l'am revăzut, cu trupul chircit în ultimul spasm al morţii, cu capul lui Apo-lonian scăldat în băltoaca sângelui, scurs din trupul lui atletic. Un surâs, — o iertare, care cădea ca un blestem, — flutura pe buzele întredeschise, înflorite cu spumă înroşită. — Frate, eră atâta prisos de viaţă în mine... atât de frenetică bucuria că trăesc şi-atât de uşoară vina... Puteai, — dar n’ai vrut. Mâna dreaptă, cu arătătorul rămas ţeapăn pe trăgaciul armei, s’a mişcat. Am văzut degetul destinzându-se şi o ameninţare a suflat rece peste tot cuprinsul chiliei. — Ţie care m'ai osândit, cine ţi-a dat putinţa priceperii începutului vinovăţiei mele, şi cine poate ţine balanţa fără tremurătură? Greşeala începe dintr'un nimic, nici nu ştii din ce... Două lacrimi de ghiaţă s'au prelins din ochii lui sticloşi. Pleoapele vinete s'au sbătut ca nişte fluturi săgetaţi de flacăra luminii. — Frate, — tot clocotul primăverii svâcneâ în mine... Şi-am înţeles că,—în afară de ce nărui fără putinţă de rezidire,— cutoate îngrădelile conştiinţii ţesute în virtutea învoelii, orânduită de oameni asupra ce se cade şi ce nu, sunt nimicuri, faţă de-o singură bătaie a inimii. Clipa ta de viaţă, — oricât s'ar repetă, topită în alte exemplare, se cere trăită intens. Cenuşiul murdar al unei zile miloage, a venit ca o deslegare.r Cum se 'mpletesc, — pentru mine, — luminile trecutului îndepărtat cu ceaţa vâscoasă a celor trăite abia eri. Şi fiecare gând, mi-1 fură groaza, totdeauna trează,— de EL E pretutindeni; coboară cu lumina, pătrunde odată cu întunericul, — răsare din unghere, din flăcări, din .tăcere. Frate tot clocotul primăverii svâcnea în mine...” — Cain, — ce-ai făcut cu fratele tău ? Pan zice: — Glume, — faţă de eternitatea neclintită. Gestul tău, n'a schimbat întru nimic rostul armonios al celor înfăptuite. Marele meşter, e surd şi inconştient. A creiat, — în monstru, — frumuseţi pe care nu le-a putut înţelege, niciodată. Fără control lăuntric, a zidit, împletind din nimic, minuni, de care n'are habar, Manifestările omeneşti îi sunt necunoscute, şi chiar de-ar ajunge să le cunoască, n’ar putea să le priceapă. De abia noi, Dumnezei mărunţi, stăpânitori vremelnici peste lumi mici dacă putem să vă înţelegem uneori. Ecoul tragediei umane, nu trece de scoarţa pământului. Te miri? Talpa unui bocanc, — striveşte, — fără să vrea, — o colonie de furnici. Din spasmul celor din urmă neădejdi de scăpare, străbate ceva până 'n simţirea omului, care trece înainte, senin, îmbătat de soare, de dragoste şi de marea bucurie că trăeşte? Nu trebue să ceri mai mult puterii, care oarba, creiază şi distruge, în numele unor îndemnuri cari trec drept legi. Nimic nu rezistă, — m’auzi, — în afară de ce poţi fură clipei: zâmbet, parfum, lumină şi vremelnică înlănţuire, în care îneci, — pare-că, — veşnicia. Ascultă, — din toate ipostasele Dum-nezeirii mele, cu ce-am rămas în amintirea oamenilor decât cu cântecul? Toată neştiinţa am închis-o în trestia fluerilcr şi-am pulverisat-o în cântecele mele. Prietene, mi-e milă de tine. In spre sfârşitul unei nopţi de Noembrie, cu burniţă vânturată de rafalele vântului, ne-am născut, — gemeni, — ultime mărturii ale unui neam în agonie. Odată cu noi, pică vremelnic, o nă- 148 ' © BCU Cluj dejde şi-o teamă, în familia umilită de-o sărăcie cârpită cu mândrii şi înfăţişări, cari trebuiau să închipuiască, după mentalitatea lor, — urma unor vremi de belşug şi de risipă. Neam de veche boerie, — cu hrisoave şi ctitorii, — dinspre partea tatii; obârşie neştiută, amestec de piraterie şi de aşezată negustorie din spre partea mamei. Din această împletitură, nu puteau eşi de cât exemplare neccmplecte, aşa cum ne-am dovedit noi, în decursul vieţii. Ii revăd pe toţi, — aşa cum s'au întipărit atunci, în mintea mea de copil. O voluptate intelectuală, mă îndeamnă să-i desgrop, să-i revăd, să-i simt iarăşi mişcând, în repetirea aceloraş gesturi şi atitudini. Sunt al lor şi i-am purtat totdeauna în mine. Au lucrat şi au grăit prin mine, — strigoi cu năzuinţi de desăvârşire pentru tot ce nu isbăviseră ei. O ceartă a umbrelor, — de dincolo de viaţă, — grefată pe durerea, pe truda şi pe energia mea creatoare. Isbânda, din nefericire, a fost a celor îngrădiţi în vechi formule de conştiinţă. Practicitatea uşoară, înflorită cu meşteşuguri hoţeşti, s'a năruit. © BCU Cluj C R O N I CI IDEI, OAMENI & FAPTE DIN ASPECTELE ŞI NEVOILE VIEŢII MUZICALE BASARABENE In cadrul României Mari, Basarabia se înfăţişează cu o fizionomie culturală întru totul particulară. Curentele spirituale determinate în mod firesc de dife-. renţa straturilor şi aspiraţiunilor sociale, precizează în această provincie două categorii de stări distinct delimitate şi clar pronunţate. Pe deoparte, clasa marilor proprietari, boerii moldoveni, ce posedau întinsuri de moşii aproape de necrezut pentru realităţile sociale şi economice din vechea ţară românească; pe de altă , parte ţăranul român, neaoş, moldovanul, încovoiat deasupra pământului pe care-1 munceşte şi de care este puternic legat. Prin urmare, o clasă a celor puţini, chiaburi, momiţi de înalte situaţiuni în absolutismul ţarist, influenţată de cultura rusă prin studiile dela Universităţile imperiale slave, înclinată a-şi făuri idealuri culturale, prin concepţiile învăţaţilor dela Moscova sau Petrograd, în spiritul acestei clase abia mai mijind licăriri de conştiinţă românească. Buna stare materială pentru păstrarea căreia organizaţia statului ţarist era o sigură garanţie, iar impozanta Dumă rusă, înaltele demnităţi în stat, ca şi curtea imperială, cu onorurile' atribuite curtenilor săi, constituiau pentru spiritul boerilor moldoveni, atrăgătoare şi impunătoare situa-ţiuni, faţă chiar de cele mai înalte onoruri pe care le-ar fi putut oferi lumea românească de dincoace de Prut. Aceste împrejurări au determinat un dinamism cultural de puternică coloratură slavă. Numai ţinând în consideraţie aceste împrejurări, pot fi demonstrate actualele realităţi, în care mai persistă încă atmosfera spirituală de rusofilie antebelică. In chipul acesta poate fie explicat de pildă faptul că până azi, toată presa basarabeană este scrisă în limba rusă. Intelectualitatea rămâne deci dominată de spiritul slavisant dinainte de realipirea Basarabiei. Bineînţeles că scutirea pe timp de 50 de ani de biruri către Stat şi de serviciu militar acordată de Statul rus după răpirea Basarabiei, va fi exercitat vre-o influenţă asupra mentalităţii beneficiarului acestei măsuri, asupra ţăranului moldovan dintre Prut şi Nistru. Şi anume, vre-o influenţă de îngăduire, de tolerare a stăpânito-rului venit dela Răsărit. Cultural însă, ţăranul basarabean nu a fost supus, după impresia noastră, la o campanie sistematică de desnaţionalizare. Din însăşi vechile concepţii de întorcmiri politice ale ţarismului, clasa de jos nu reprezenta interes ca boerimea. Ţăranul era exclus din calcule politice şi culturale. Sau în tot cazul, o campanie de desnaţionalizare nu şi-a produs efectele. Clasa marilor proprietari basarabeni nu s’a interesat de starea culturală a ţăranului. Poporul de jos, dela sate, a rămas în vechile sale tradiţii. Iar între pătura cultă înstărită şi încărcată de onoruri imperiale şi pătura ţărănească nu a fost stabilită niciun fel de legătură. Dimpotrivă pătura de jos s’a izolat într’o statornică păstrare a tradiţiilor, obiceiurilor, gândurilor sale, înconjurând astfel cu o scoarţă quasi-impe-netrabilă elementele caracteristice ale firei sale. In clasa cultă trebue neapărat socotit clerul care şi-a adoptat aceiaşi mentalitate a clasei boereşti. Nu e de mirare, aşadar, de ce în frământările din biserica noastră actuală, clerul basarabean intervine ca elementul cel mai protivnic acceptării unei discipline naţionale. Concepţiile imperialiste ale clerului român de peste Prut, nu pot fi aclimatizate sau asimilate în marea massă a ortodoxiei româneşti, după cum rigoarea ierarhică a bisericii noastre naţionale cu greu se adaptează structurii psihice religioase particulare şi imperial slaviste a bisericii basarabene. Acel înveliş care înconjura sufletul ţăranului basarabean n’a fost pătruns decât de deţinătorii harului, de preoţi, care de altfel formează singura punte de trecere dintr’o clasă într’alta. Ei sunt purtătorii de cultură în mijlocul poporului; să ne înţelegem însă, purtători de cultură religioasă şi numai religioasă sau în legătură cu practica religioasă. Concluzia se verifică © BCU Cluj si în fapt, prin experienţă. Niciun alt element de viaţă socială, culturală sau economică, nu apare aşa de unitar, de cuprinzător, şi de general în viaţa Basarabiei actuale, ca elementul de religiozitate. Este meritul preoţilor de a fi realizat această unitate, după cum este vina lor de a fi integrat această religiozitate într'o tendinţă centrifugală faţă de autocefalia şi integralitatea bisericii româneşti. . Ne-am îngăduit aceste incursiuni în domeniul stărilor sociale, culturale şi religioase ale Românilor ba-sarabeni, pentru a putea diferenţia atmosfera spirituală cu totul particulară a regiunii dintre Prut şi Nistru, faţă de restul ţării. Numai pe cunoaşterea temeinică a realităţilor economice şi sufleteşti, putem apoi năzui să înfiripăm condiţiuni reale pentru progresul vieţii şi culturii româneşti. Iar pe de altă parte, împrejurările sociale, economice şi culturale hotărăsc într’un anumit grad şi condiţiunile de desvoltare artisitică ale regiunii. Prin urmare, dependenţa factorului muzical de ceilalţi factori de afirmarea condiţiunilor de viaţă a poporului, ne poate orienta asupra stărilor vieţii sale muzicale. Ceiace isbeşte, în afară de orice consideraţiuni de sociologie muzicală şi de filosofie culturală, dela primul contact cu viaţa muzicală basarabeană, este bogăţia neasemuită de daruri inăscute, vocale şi instrumentale, pe care o posedă această regiune. Atât în cursul lecţiunilor la care am asistat la Conservatorul din Chişinău, cât şi la producţiile organizate de Conservator, am avut prilejul să constat numeroase elemente de excepţională dotaţie muzicală. De altfel, mai ales sub raportul vocal, atât la Opera Română din Bucureşti cât şi la cea din Cluj — mai cu seamă la aceasta, — mulţi din protagonişti sunt originari din Basarabia. Astfel că, această regiune constitue un re-zervoriu de forţe vocale cari ar putea alimenta şi satisface toate nevoile Operilor noastre de Stat. Aceasta nu vrea să însemneze că nu vor fi şi alte ţinuturi româneşti bogate în daruri muzicale. In nici o altă parte nu aflăm însă condiţiunile de viaţă muzicală din Basarabia, nici chiar în Banat pe care suntem înclinaţi a-1 socoti ca regiunea cea mai bine înzestrată sub raportul muzical dintre ţinuturile româneşti. Şi aci este locul să amintim că în afară de biserică, dacă este un element cultural considerat ca având un înalt prestigiu, mai apoi acela este muzica. Nu este nevoe să fie luaţi în consideraţie decât, fie elevii actuali ai conservatorului din Chişinău, fie absolvenţii, pentru a ne da seama că persoane de cele mai bune condiţiuni sociale, iau cu totul în serios cultura muzicală, ţinând să-şi aproprie pentru ele şi pentru membrii familiilor lor temeinice orientări muzicale. Printre actualii elevi al Conservatorului se găsesc funcţionari superiori, profesori, preoţi, soţii de militari superiori, de magistraţi, etc. La una din clasele de canto am descoperit ca elevă pe o doamnă, soţie de prefect; iar soţul său fusese la rându-i elev al Conservatorului. Concepţiile noastre muzicale, ale celor din vechiul regat, sunt fundamental deosebite de ale Basarabenilor. Noi trăim încă şi astăzi sub conceptul protivnic propăşirii muzicale, nedemn pentru râvna unei culturi muzicale, al ,,lăutărismului". Considerăm frivol muzica; îi simţim uşuratec necesităţile şi le căutăm satisfacerea îndeobşte prin prisma lăutărismului. Din această eronată concepţie rezultă şi atitudinea degradantă pe care o avem faţă de muzician şi arta sa. In Basarabia muzica şi muzicantul au un prestigiu cultural deosebit. Acest adevăr poate fi de altfel verificat de asemenea cu. uşurinţă, în practica zilnică a vieţii culturale. Pentru orice om cu aspiraţii intelectuale, muzica constitue în Basarabia o parte integranti din pregătirea spirituală Religia şi muzica sunt cele doua realităţi culturale, amplu desvoltate, profund pătrunse în concepţiile de viaţa ale Basarabenilor, Să observăm în treacăt că prima instituţie dfe învăţământ superior pe care au isbutit să şi-o organizeze Basarabenii, şi cu care se mândresc comparând-o cu cea dela Kiew şi aflând-o superioară acesteia, este ,,Facultatea de teologie” dela Chişinău. După cum nu e râvnă mai arzătoare şi pornire mai asiduă pentru întemeierea unui al doilea aşezământ cultural, cum este pentru reorganizarea şi etatizarea Conservatorului de muzica din acel oraş. Dar acest prestigiu de care se bucură arta muzicii în ţinuturile dintre Prut şi Nistru, ar putea apărea , ca isvorând dintr’o năzuinţă pururea neîmplinită, dintr’un sublim miraj al unei minorităţi intelectuale. Realităţile înlătură însă această ipoteză. Este cazul să reamintim analogia muzicii cu religia şi să afirmăm că, după cum există o intensă viaţă religioasă în Basarabia, tot aşa există o puternică şi caracteristică viaţă muzicală basarabeană. In două direcţiuni deosebite, se manifestă această viaţă muzicală în popor : muzica bisericească şi muzica populară. Din consideraţiunile expuse pot fi deduse, măcar cât de generic, aspectele sub care se înfăţişează aceste două impozante masive ale vieţii muzicale basarabene. Pe deoparte muzica bisericească influenţată de muzica rusă până la nimicire a tradiţiei sale bizantine, trecând grăbit dela monodie la polifonie, apropriindu-şi capacitatea de expresiune polifonică după metodele muzicii religioase ruse, ceeace desigur însemnează un pas înaintat în civilizaţiunea muzicală. Pe de altă parte, muzica populară : folklorul muzical, rămas intact, opac la influenţele din afară, la tendinţele culturale şi deci la europenizare. Acea scoarţă impenetrabilă în care s'a învelit firea poporului, i-a ferit cântecul de orice mutilare sau transformare, păstrându-i nealterată şi caracteristică originalitatea. Datele problemelor vieţii muzicale basarabene în aceste realităţi, în cântecul bisericesc şi melodia populară sunt cuprinse. Orice tendinţă de progres dela aceste realităţi, trebue să pornească. Şi anume, printr’o activitate de restaurare a tradiţiei bizantine în ceiace © BCU Cluj i priveşte muzica bisericească, printr'o activitate de atragere a cântecului popular în centrul preocupărilor creatoare şi de utilizare ca sursă de inspiraţiune, în ceiace priveşte melodia populară. Asupra însuşirilor muzicale ale provinciei ca şi asupra posibilităţilor de a stoarce din aceste ţinuturi elemente necesare susţinerii vieţii muzicale ruse, era bine informată stăpânirea ţaristă. Istoria muzicii care ne orientează asupra diferitelor influenţe, suferite de muzica bisericească basarabeană, ne descopere şi un fapt important pentru modul cum era apreciată de Ruşi, din punct de vedere muzical, Basarabia. Este vorba de propaganda muzicală ca şi organizarea de şcoli muzicale, de conservatorii, încredinţată în Rusia „Societăţii imperială de muzică”, ce cuprinde între rami-ficaţiunile sale, de altfel restrânse la un număr de câteva oraşe, şi Chişimu, La 1899 se înfiinţează o filială a acestei Societăţi, în oraşul nostru basarabean şi se fundează o şcoală muzicală, un conservator. Dacă ţinem seamă de date, precum şi de faptul că Basarabia fiind abia în urmă alipită Imperiului Rus, apei Conservatorul din Chişinău a fost întemeiat odată cu cel din Riga şi Puhava, înainte de Bacu, Ecaterino-grad, Ircutsk, Orei, Stavropol, etc., această însemnează tocmai că autoritatea rusă preţuia în deosebi însuşirile muzicale ale Basarabenilor şi a dispus cultivarea lor prin şcoala muzicală fundată în 1899. După realipire, şcoala muzicală a continuat să funcţioneze. Insă în aceleaşi condiţiuni şi cu aceleaşi scopuri ca înainte de răsboi. Ca atare, a şi dat rezultate : numeroasele elemente vocale dela Operile Române, originare din Basarabia. Sub raportul instrucţiei generale muzicale, şcoala nu corespundea nouilor idealuri de cultură naţională românească. Frământările ce au urmat pentru şcoala muzicală ca şi tribulaţiile noului Conservator „Unirea” organizat .pentru a prelua îndatoririle de instrucţie muzicală ale „Şcolii muzicale” izvorăsc din viciul fundamental al organizării lor. Aceste şcoli nu se articulează necesităţilor culturale ale întregei masse româneşti, după cum nu este chemată întreaga populaţie românească să se împărtăşească din bunurile culturale ale Conservatorului. Statistica pe care am întocmit-o asupra elevilor ce frequentează diferitele cursuri, este dovadă peremptorie despre aceasta. Românii nu-şi pot afla nevoi culturale care ar putea fi satisfăcute în organizarea actuală a Conservatorului, nici ambianţa sufletească şi muzicală proprie firei lor, nu găsesc aci, şi nici posibilităţi materiale care să-i ajute la studii. Un internaţionalism anti-românesc, abstractizam, înstrinant, secătuitor, al energiei muzicale naţionale, domină şi la Chişinău cum domină în toate Conservatoarele noastre de muzică. Iată, bunăoară, tocmai clasele de compoziţie care trebuiau să ne dea pe creatorii valorilor universale ale geniului nostru muzical, sunt aproape inexistente. Iar din clasele pregătitoare a interpreţilor, a virtuoşilor, iată bunăoară la clasele de pian că Românii nu ocupă decât un loc de aproximativ 15 %. Temeiurile fireşti pe care urmează să se fundeze un aşezământ cultural sunt cele educative şi naţionale. Unde este cuprinsă muzică bisericească şi populară în programul conservatoarelor noastre? Pe ce voim să înfiripăm năzuinţe de viaţă muzicală românească? Care altele sunt elementele de bază ale unei culturi muzicale româneşti, decât cântecul de biserică, melodia şi jocul popular? Vrem să continuăm artificiala tendinţă de a ne agăţa desvoltarea culturii noastre muzicale de şcolile din Occident sau Orientul Slav? Iată chestiuni la care nu se poate răspunde decât într'un fel. Şi anume, să schimbăm radical sistemul de învăţământ din Conservatoarele noastre şi deci şi dela Conservatorul din Chişinău. Chestiunile de personal, amănuntele de organizare ca şi felul de funcţionare, vor fi călăuzite de principiul culturii naţionale şi al educaţiei muzicale enunţat mai sus. Să ne creiem, deci, în Chişinău un pivot de viaţă muzicală românească, un conservator românesc, în care să punem temei culturii muzicale basarabene şi să dăm posibilităţi de des-voltare darurilor muzicale excepţionale ale poporului român dintre Prut şi Nistru. G. BREAZUL CRONICA LITERARĂ DOI JUNIMIŞTI! Duiliu Zamfirescu şi Marcu Beza Mă bate gândul de câtva timp să sciiu ceva despre Duiliu Zamfirescu. încerc să văd în ce legătură, şi nu înţeleg. Amân atunci, dar gândul are grijă să vie iară. Fapte mici de-afară îl stârnesc. Aş putea zice că altminteri nu s’ar întâmplă sau că ele, n’ar avea acelaş ecou în mine? Astăzi iese cartea de amintiri a lui N. Petraşcu (Cultura Naţională). Scoasă poate mai mult dintr'o trebuinţă de destăinuire, care vrea să rămâe între puţini, şi nu dintr’una de reluare de ambiţie scriitoricească, ar fi putut să-mi scape. Nu ştiu cine a stăruit să mi-o ţie pe masă, pusă pe hârtiile zilei, ca o greutate împotriva vântului pe aceste dimineţi de primăvară cu ferestre deschise, şi pe care trebue s'o iau în mână ca să ajung la ele. A fost apoi un pachet de scrisori, legate cu o sforicică verde, de un verde ofilit, ca un curmeiu dintr'o grădină din „Viaţa la ţară”. Mi le-a lăsat un prieten plecând, ca un depozit de încredere sau în alt scop. Le mai citisem odată, de mult, şi le-am aşezat pe un raft de bibliotecă neumblat. Mă tem că le uitasem. 152 © BCU Cluj Şi iată că răscolind în toate părţile, într’o seară, după 0 carte care se ascundea, răstorn stângaciu pe podele o sută, două sute de scrisori dintr'un pachet, strâns cu o sforicică de un verde ofilit ca un curmeiu rupt de Saşa din grădina dela Ciulniţei a „Vieţii la ţară”. Roma, Castellamare, Frascati, Porto d’Anzio. Sunt toate scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu, întâia dela Hotel Metropole, la 19 August 1884, şi cea din urmă dela Palace Hotel, tot din Bucureşti, la 31 August 1913. Dar ce revărsare între ţărmii celor două date, de oraşe eterne, de vile romane, de palace-uri şi de viaţă internaţională! O mână de arhivar a strâns tot, în casa cu discrete motive clasice din strada Mercur, şi a păstrat până la noi. Iată, astăzi sunt aceste scrisori, cu îndemnul lor! Trtbue. Altădată sunt într’un vapor de Dunăre, în sala de jos, a restaurantului. Afară vântul dobrogean ridică talazuri înspumate şi bate cu apă puntea. Am intrat aici, la puţină odihnă, după ce am îngheţat bine sus. Şed lenevit, lângă peretele cu ochiuri rotunde de sticlă, chiar la faţa apei înebunite. In piroteala aburilor de ceaiu, lumea se înalţă şi se sfărâmă şi ea, ca orizontul galben. Mintea se destramă şi nu se mai opreşte la nimic. Timpul e gol şi nu mai trece. Ţăruşii, cari-1 numerotau, al faptelor, s'au înecat încet în spaţiul fără consistenţă. Ţăruşi de argint, ţăruşi de rubin, mai încearcă să iasă ca nişte focuri de baltă într'o pulbere albă şi roşie. Cred că aţipesc. Şi iată că mă pomenesc vorbind cu cineva, care a cerut voie să mi se aşeze alături, despre nişte lucruri necrezute şi de care mă tot lupt de câtva timp să scap. Bărăganul şi Ciulniţeii vestiţi sunt într’adevăr, ca model viu avut de autor înaintea oehilor, pe alt paralel decât cel geografic. Putnean şi focşenean, Duiliu Zamfirescu se găsea faţă de şesul dunărean, ca un pândar de podgorie, într'un turn înalt, într’o atmosferă de strugure copt, faţă de locul de dincolo de îngrăditura butucilor. Asupra lui lucră în 1890 poate mai mult descrierea vânătorului de dropii din căruţa cu coviltir, din Psevdo-kinegeticos, decât amintiri sau întâmplări proprii. Oamenii şi mediul romanului sunt luaţi dela case de boerinaşi înrudite, din judeţul Roman. De-aceea atunci, nu numai din sufletul scriitorului care avea în realismul lui atâtea boabe de romantism, moleşala şi moldovenismul „Vieţii la ţară”. Când au pus viaţă de Bărăgan în povestiri, chiar scriitori de Bărăgan, a ieşit altceva. Martoră literatura explosivă, în vegetaţie şi în patimi, a lui Sandu Aldea. Tănase Scatiu a avut şi el o stare civilă limpede. Eră un giambaş de cai, pus crâncen pe procopseală, cum s’ar defini pentru lumea minoră, arivismul. Nu ieşea din ocolul orăşelului dela cusătura celor două Principate. Copiii lui, vlăstăriţi din asemenea cotor noduros şi otrăvit, sunt astăzi printre ce are aristocraţia noastră de scrobeală sau de diletantism estetic, mai izbutit. Ii întâlnim obosiţi şi măreţi, în reviste de artă sau în saloane, şi uneori în bănci, pentru comisioane de milioane. Părintele se răsbună deodată şi se întoarce în copii. Ţovarăşul meu nu vorbeşte cu răutate. Ochii lui de cel mai curat albastru, ochi turnaţi în alte climate, l-ar fi arătat ei singuri incapabil. De ce mă urmăreâ Duiliu Zamfirescu ? Am căutat un început care să fie şi o intrare în materie şi un îndemn să rămâi în ea. Cu Duiliu Zamfirescu, s’a dus încă un scriitor din vechea gardă. Noi, cei de azi, avem formaţii mai savante, căi pe care năvălim în suflet mai ascunse şi mai hotărîtoare, dispreţul statuilor, care nu e poate decât rugina pismei şi a îndoelilor tragice. Dar numai ei ştiau să lupte, aveau credinţă şi măreţia rezemării, după o bătălie câştigată, în scutul de argint plin de soare cât un întreg asfinţit meridional. Pe Duiliu Zamfirescu l-am văzut data din urmă într'o casă unde se mai întind seara, când se închid bine perdelele, pajişti verzi pentru pasul aerian al celor nouă surori, însoţitoare lui Apollo. Numai Uraniei, care nu poate trăi departe de vederea stelelor, i se lăsa o uşă fără chee către un cerdac pe stâlpi cu tot cerul nopţii după pânzele de ederă. Poetul eră într’o haină de mătase, tăcut şi mândru. Stătea răsleţ, între două sfeşnice de argint cu lumânări lungi aprinse, pe un scaun cu spătar înalt, cu floarea aurită din vârf, peste creştet, ca o coroană. Dacă aveâ să spună ceva, ridică puţin degetul şi toată lumea se întrerupea să-l asculte. Pentru o poezie a lui, ea aveâ' o ascultare de piatră, nemişcată în întâia aşezare, adâncă evlavioasă, monahală. Eră o lume care răsădeşte în răzoarele ei mai mult râsul ascuţit, dar meşteră să placă unui oaspe şi că-i pregătească tocmai atmosfera unde se simte mai el şi mai bine. Eu îl priveam din colţul meu cu toată luarea aminte, întreagă tinereţea lui albă încrezută, rostul înalt, trecutul, armura, erau ale noastre, ale breslei zvăpăiate, bolnave de vis şi cu capul în lună. Cavalerismul lui înţepat mă mişca. Gânduri bune, ceva în care se încrucişa tot ce citisem de-al lui şi-mi desfătase anii de şcoală, se ridică omenesc şi zâmbitor către el. îmi făceâ bine să-l privesc încruntat şi să acopăr sub frunte atâta duioşie albă. Şi mă surprind, scriind aceste slabe rânduri de amintire, după ce am auzit de moartea lui năpraznică într’un decor de mănăstirească vecernie, prin o otravă crudă ca un praf dela Curtea Papilor Renaşterii, cu mintea învăluită de aceeaş duioşie albă, din seara cea din urmă când l-am văzut, falnic, în mătase neagră, între două sfeşnice de argint aprinse. Dar cărţile pe care ni le-a lăsat şi amintirile proprii nu-mi ajung. Aş vrea amintirile altora, cu alţi ochi decât ai lui Petraşcu, bolnav de aceeaş îmbăţoşare cu ghetre albe de diplomat minor, literaturizat aproape numai pentrucă literatura, pictura, moda şi cel mult caii sunt trecute în cod printre preocupările anexe îngăduite ale breslei. A fost o epocă, pe care au plutit 153 © BCU Cluj şi ni s'au păstrat tot felul de nuferi lirici şi de sălcii epice, epoca junimismului zeflemist în acelaş timp cu cele mai mari personalităţi şi creaţii, ispititoare încă şi fără înţeles. Mult s’a ţesut la ea într’un salon, care erâ o bibliotecă, şi mult s’ar putea afla întorcând viaţa de-atunci în acei salon, pustiit de douăzeci, treizeci de ani de uitare. Sufletul lui stă astăzi într’un castel de pan polonez, pe graniţa dintre Polonia şi Lituania. Seara, pe ferestrele deschise, cad prin balcon în parcul care trebue să semene cu aleile unde îşi căută Dumitru o coroană de ţar împotriva lui Boris Gudunov, salbe de note de pian. Dupăce clavirul se închide, pentrucă luceafărul s'a urcat repede sus ori pentrucă schimbul de focuri de puşcă între contrabandiştii sau trupele neregulate ale graniţei în litigiu, care taie moşia în două, erau mai furioase decât de obiceiu, cele două femei răm,ase în acest palat, vorbesc de lucruri trecute. Una e fiica lui Maiorescu, iar cealaltă fiică de fiică. Din cutii vechi ies memorii şi maldăre de scrisori de odinioară, legate, cum e legat şi pachetul meu din bibliotecă, în şnururi verzi de mătase, care nu fac nod. Salonul din strada Mercur, cu lumea lui, urmărită cu ascuţimea, plecată dintre noi odată cu plecarea bătrânului, învie în acel colţ de Lituanie, pentru un singur privitor, o fată cu sânge româno-polon. Mi-e dor să mai ascult şi eu acolo, cum am mai ascultat. Scrisorile lui Duiliu Zamfirescu, venite din zestrea de manuscrise păstrate de aceste castelane, nu-mi ajung. Am să mai rătăcesc împrejurul scriitorului şi al şcoalei, care atunci a fost mai mare, când nu mai putea să încapă pe câte un şcolar cu stea în frunte. Duiliu Zamfirescu s’a deosebit însă şi aici prin disciplină şi linie. ■ o ^ In fiecare an scriitorul vine cel puţin odată între noi, neschimbat. Ca Dante, în reprezentările mai târzii, el aduce cu sine, de fiecare dată, o carte. E ca un dar al anotimpurilor spirituale. Nimic silit în ea, ca naştere, care să arate o rupere şi o suferinţă, în starea să astupe sub valuri izvorul creaţiei. Nimic rotund şi oprit, ca traiectorie, care să vorbească de o încheere. Din această pricină Beza m’a atras totdeauna, prin liniştea şi raza de mişcare pe care şi-a ales-o. Am crezut mai de mult, când îl cunoşteam mai puţin, că e vorba de o însuşire negativă. Omul a deschis ochii literari, când avea douăzeci de ani, într’o lume care începea, dacă i u să plece din strada Mercur şi să se ducă în strada Buzeşti, să se plimbe între ele. Arta pentru artă a lui Maiorescu erâ captată încet prin mâncarea malurilor de şivoiul sămănătorist, gonit pe pante tot mai vijelioase şi crescut de ape cu piatră pisată şi cu aur din munţi, de Niculae Iorga. Forma a rămas la unii scriitori cari au urmat această evoluţie, de cumpăt şi de găteală discretă, pe când fondul s'a umplut de duioşie şi de amănuntul trăit. Ei au făcut mai departe literatură patriarhală, pe când vremurile ieşiseră de mult la drumurile mari şi uitaseră drumeagurile uceniciei. Beza a plecat de-atunci în străinătate. Avea poate un suflet de colonist, care răsfrânge totdeauna metropola plecării lui, pe când metropola de astăzi nu se mai recunoaşte în el şi nu-1 mai recunoaşte. Ar fi fost spărtura de tragedie în viaţa scriitorului. Acea tragedie nu are fiinţă. Beza e mai statornic decât teoriile literare în care s'a găsit câte odată aşezat, ca un oaspe măgulit şi mirat, dar numai până când calcă iară pragul îndărăt. Aşezământul lui cei mai de jos rămâne macedonismul adus de-acasă, cu sânge şi cu amintiri. Scrisul lui Beza o dovedeşte aproape cu fiecare rând. El se variază fără să se poată schimba, de douăzeci de ani. E o ursită, adică un blestem, dar e şi o tărie. De aceea îl putem întâlni călător vechiu, întors după ani între oameni înstrăinaţi, şi în acelaş timp uimiţi, ca pe un contimporan cu preocupări făurite de noi în ajun. Pentrucă statornicul, fără vârstă, nu se poate să nu răzbată în cele din urmă prin latura lui de actualitate. El nu se întoarce, de vreme ce nu s’a dus, ci e cel mult acoperit de brocaturile de catifea cu găitane şi fluturi ale modei sau de pleava vânturilor. In colţul lui mic, Beza contimporan cu tinereţea noastră, se păstrează. Cartea de anul acesta e încă o dovadă. Ascultaţi-o cum începe. Textul e englez (Rays of Memory, 1929, J. M. Dent & sons ltd. London & Toronto), dar avem la îndemână bucata dintâi într'un text băştinaş inedit: ,,A.m auzit şi eu ca poetul Omar Khayyam îndemnul, pe care „Un muezin îl strigă din turnul de ’ntuneric”— îndemn atrăgător şi înţelept de a trăi numai cu prezentul ; ci poţi oare să nu gândeşti înainte-ţi şi mai ales înapoi ? Actualitatea-i aşa de fugarnică. Abia iei -sama şi se duce, grăbindu-şi cuprinsul, de se grămădeşte colo în urmă o lume stranie, fără hotare şi fără început. Că cine-ar spune clipa întâiei treziri a conştiinţei ? Ba şi mai târziu; de cauţi, te împresoară haotic trecutul — un labirint de contururi înoptate, prin care de undeva, din fereşti nevăzute, cad lumini şi-ţi scot la iveală frânturi de viaţă ce te minunează, parcă le-ai fi trăit în vise, şi numai întâmplător de le mai prinzi rostul. , „Aşa, deseori mi-a răsărit înainte o fântână cu jghia-bul de lemn. Şi zvonul ei răcoros a pătruns adânc în orele mele de bolnavă înfrigurare, fără să pot nici într'un chip proecta-o în loc şi timp. Târziu, când m'am întors în satul de naştere, o recunoscui deodată la intrarea codrului; imaginea ei întregindu-se acuma şi printr'o cunună de fagi înalţi deasupra risipei frunzelor uscate, pe cari mă rostogoliau părinţii cu hohote de râs în copilărie. „Apoi la Salonic, unde ne mutaserăm, întreaga familie.... Trebue să fi fost în marginea unei împrejurimi turceşti. După înserate, când şi când răsbăteâ o chemare din stradă : cineva în trecere strigă repetat un nume, aidoma parcă numele meu, prelungind silabele aşa de groaznic prin întuneric. „Iarăş a venit, făcea mama cu un deget pe buze, a venit să te ia....’’ Şi ’n 154 © BCU Cluj vreme ce mă tupilam eu în vreun colţ, se întorcea către bunica : „Spune-i să plece, că nu-1 dăm... băiatul e cuminte acuma”. Nu ştiu cum, fiorul de-atunci, poate din pricina vecinătăţii, se leagă şi de o portiţă tăcută, pe care treceau dervişi din acei cu lungi calpace, dedaţi la rituri misterioase. „Vine la rând amintirea unei curţi bisericeşti închise de ziduri şi parapete — toate în alb, numai la mijloc un laur stufos, cu nenumărate boabe vii de mărgean. In preajma lui ne adunam noi băeţii de sfătuiam până spre amurgite, aclamând în cor bătaea clopotelor din turlă. Iar de săptămâna Patimilor câte pregătiri! Din vreme ne împrăştiam de-alungul prundului mării şi culegeam scoici de tot felul aruncate de valuri; şi în Joia Mare o porniam la casele creştine, strigând cu toţii : „Untdelemn, untdelemn pentru cele douăsprezece evanghelii!” Şi cu ceeace căpătăm, punând feştile în scoici aprindeam sute şi sute de candele în jurul parapetelor şi ’n faţada bisericii pe unde puteam. Şi ’n răstimpul cetirii evangheliilor, noi săltăm în curte, bucuroşi de magia unei asemenea iluminaţii. „Afară din oraş, într'un loc zis La Tumbă, era o movilă înaltă de pământ. In ce scop a fost ridicată, şi când, şi de cine — oare de mâini omeneşti? Nedumeririle treceau între noi şi o priviam îndelung, cum străjuia într'o înfricoşată singurătate, fără să ne putem apropia; mai ales că drumul într’acolo erâ stăpânit şi de nişte întărituri cenuşii, dinlăuntrul cărora sbucniâ când şi când o larmă neaşteptată de trompete. Dar într’o zi teama noastră a fost biruită, şi domol, ferindu-ne la fiece pas, ne-am strecurat pe lângă poalele movilei; câteva ocoale, o scurtă potecă de suit, şi ne-am găsit pe un fel de estradă. Nimic, nici fir de iarbă, nu clintiâ. Colo un smochin, încremenit, cu ramuri lăsate pe ceva întunecos, — parcă un gang, un gang ce cobora... Unde? In cuprinsuri poate ascunse şi minunate, de care şoptiau unii şi alţii, fără să ştie. ' ti ti Năpraznic aşa se deschide...” auzii deodată pe unul din tovarăşi. ,,— Ce se deschide ? „— O poartă, şi, dacă te nimereşti aproape, nu-i scăpare, te atrage şi te duci, te duci... S’a întâmplat cu unul Zarea, de vârsta noastră; cum a căzut poarta grea în urmă-i, plecat a rămas,... ,,— Şi nu s’a mai întors? „— Ba da, însă după multă vreme. Şi nu-şi da seama, se miră şi el de mirarea celor de-acasă. Şi dacă-1 întrebau, pe unde umblase şi ce se petrecuse, nimic nu le putea lămuri. Uneori numai rămânea cu ochii deschişi ţintă şi cu un zâmbet fericit pe buze, de câte va fi văzut şi auzit — muzici îndepărtate şi dulci, dulci, cum zicea el.... „Sunt ani de-atunci. Mă gândesc acuma, ca şi băiatul acela, am ieşit eu din cercetarea trecutului cu anume impresii, pe cari nu le pot împărtăşi nimănui, aşa-s de vagi, de nălucitoare; altele însă dintr'un timp, chipuri de oameni, privelişti şi lucruri, se împreună întreţesându-se laolaltă, încât pe acestea am căutat să le redau în paginile ce urmează.” Toată cartea e la fel, şi încă o dovadă de adevărul spuselor de la început. Aurfăurăria aceasta migăloasă şi „finită” e cunoscută în Balcani. Aromânii nu sunt, şi mai ales n'au fost, numai ciobani de înălţimi, cari când erau supăraţi în singurătatea lor de vreo nedreptate, năvăliau în oraşele cu sfetnici şi judecători strâmbi dela Mare, şi se făceau singuri împăraţi, dar şi mari meşteri călători, de biserici negre braşovene sau de biserici domneşti argeşene, şi ciocăneau îndrăgostiţi de aur şi de argint. Beza aduce aminte în meşteşugul scriitoricesc, de ei. Cochetăria apariţiei în două limbi nu trebue să răcească. Ea n’are nimic din îndoita cetăţenie snobă. Trăind între străini, Macedoneanul se pricepe, s’a priceput totdeauna, să aşeze o vitrină. Dar bucăţile colecţiei nu sufăr prin aceasta nici o alterare, ci cu cât sunt mai curat din ţara de departe, cu atât sunt mai dorite. E aproape o formă de apărare, găsită pentruca zestrea dela părinţi să scape oricărei înrâuriri. Străinii ar începe să-l ocolească dacă l-ar simţi că alunecă şi că încearcă să se apropie de gustul lor. E ceva mai mult decât o literatură de propagandă în străinătate. E o formă de viaţă între străini, a unui suflet în primejdie. EMANOIL BUCUŢA O CARTE DIN LUMEA SCOALEI ! „PRINTRE APOSTOLI" D-l Constantin Kiriţescu e un autor care ştie să rezerve publicului său surprize. Pedagog activ şi multilateral, orientat către cele mai moderne preocupări ale ştiinţei pedagogice, autor fecund de manuale didactice, unele din ele ajunse cărţi clasice ale şcoalei româneşti, — nu îl bănuia nimeni istoric, când acum câţiva ani scotea fără veste acea monumentală „Istorie a războiului pentru întregirea României” care stă azi printre cărţile de bază ale istoriei contemporane româneşti. Succesul acestei opere isbutise a ne face să vedem în d-l Kiriţescu un pedagog dublat de un istoric, — de CONST. KIRIŢESCU când, cu ultima sa carte, „Printre apostoli”, apărută de curând în editura „Cartea românească”, personalitatea de multiple resurse a acestui autor ni se înfăţişează încă odată sub un aspect nou, — de Jrândul acesta flamura sa scriitoricească înfigându-se deadreptul în literatură. Drept vorbind, antecedentele de scriitor ale d-lui Kiriţescu n’au fost nici până acum cu totul streine de literatură. Atâtea pagini din manualele sale de şcoală lăsau de mult să se vadă talentul vioi şi deprins a mânui cuvintele cu virtuozităţi mai mult decât pedagogice. 155 © BCU Cluj t Şi talent literar, într'altfel, şi cu vigoare demonstrat, se dovedea şi în „Istoria războiului”, unde pagini şi capitole întregi se citesc deseori cu emoţia concentrată pe care nu ţi-o dă decât o sobră povestire epică. Dar un pas mai decis în literatura propriuzisă, d-1 Kiri-ţescu nu avea să facă decât abia în urmă, cu acele pagini de spirituale amintiri apărute anul trecut în „Viaţa românească”, remarcate de la început şi anunţând, într’un gen literar dintre cele mai simpatice, un scriitor pe ale cărui făgădueli se putea pune temei. Volumul său din urmă vine să confirme aceste aşteptări. El continuă ciclul început în „Viaţa românească”, îi lărgeşte cadrul, şi isbuteşte a contura personalitatea literară a autorului. In literatura noastră din vremea din urmă ea nu e cu totul izolată. Cărţile de amintiri universitare ale d-lui I. Petrovici sau bucăţile de incisivă şarjă psihologică ale d-lui N. M. Condiescu îi sunt deaproape înrudite. Intre limitele acestei literaturi de portrete psihologice şi de humor caricatural, uneori amintind şi pe d-1 Pătrăşcanu sau I. A. Bassa-rabescu, schiţele d-lui Kiriţescu vin să se aşeze isbutind a câştigă de la început atenţia cititorului. Pagini de amintiri şi de crochiuri psihologice prinse de pe viu şi conturate cu concizie şi eficacitate, iată ce e această carte în care observaţia tăioasă a humori-stului se îndulceşte adeseori în repliurile înduioşate ale unei simpatii pe care autorul n'o refuză personagiilor sale. Tipuri de profesori de odinioară, pedagogi rataţi sau mici politicieni de pricopseală, pseudo-savanţi de Universitate sau umili „apostoli” de su- burbie din falanga clubului socialist de la Sotir, se perindă pitoreşti şi deşuchiaţi dealungul cărţii, între-ţinându-te cu micile lor vanităţi şi ticuri profesionale, şi destăinuindu-ţi la tot pasul beteşuguri morale care îi fac ridiculi şi îi umple de umanitate. Numele lor de împrumut îţi sunt indiferente, după cum aproape indiferent îţi e dacă figura lor a existat vreodată în realitate. Ei trăesc acum atât de viu în paginile acestei cărţi, şi trăsăturile lor sumare sunt atât de precise şi de caracteristice, încât, chiar fără această garanţie a existenţei lor trecute, nu îţi e deloc greu să le înţelegi şi să le admiţi realitatea. Scriitorul a isbutit astfel să deâ în paginile acestea de amintiri şi de observaţii depe realitate, mai mult decât simple documente în legătură cu istoricul şcoalei române, cum mărturiseşte a fi năzuit. Tipurile lui păşesc, cu demnitatea lor amuzantă şi înduioşetoare, şi cu deformări care le dau coloare şi caracter, şi în lumea ideală a literaturii, unde tribul lor se va putea distinge şi mai târziu cu simpatie. Dar d-1 Const. Kiriţescu nu e decât la începutul acestei activităţi literare, care bănuim că nu se va opri aici. Filele îngălbenite ale amintirilor sale, confidente preţioase ale unui ochiu psihologic priceput şi pătrunzător, merită a fi răsfoite mai departe. Ele ar întregi acel „istoric al şcoalei”, pe care autorul şi-l propune în acest volum şi ar dărui totdeodată şi literaturii documente preţioase de humor şi de psihologie omenească. AL. BUSUIOCEANU CRONICA PLASTICA I O A N TEODORESCU-SION Înzestrat cu o rară facilitate de creator ce nu se mulţumeşte cu străbaterea potecilor bătătorite de alţii, meşterul loan Teodorescu-Sion e mereu altul, deşi structura sufletească a lucrărilor lui se desvoltă organic. Compoziţiile artistului nostru au fost mult discutate, dar cred că discuţia s'a desfăşurat, de cele mai multe ori, pe o platformă cu desăvârşire îndepărtată de firea românească a acestui darnic vizionar al Culorilor. Căci elementul primar al artei lui Teodorescu-Sion a fost fără îndoială culoarea. Şi ceramica ardeleană s’a înfăptuit din spiritul culorilor, chiar dacă compoziţiile ei ornamentale depăşesc legile obişnuite şi elementare ale colorismului. Nici Teodorescu-Sion nu e şi n'a vrut să fie un Mantegna sau un Piero de.Ua Francesca, a realizat însă cu conştienţa inconştientă a fiecărui artist adevărat, compoziţii într'un înţeles românesc. Cine mai neagă astăzi această constatare, devenită altminteri banală, nu ştie încă în ce constă substanţa artei româneşti, în ce constă acel aluat ca- racteristic, din care înfloreşte uşor şi oarecum vegetativ relaţia planurilor şi căutarea unei greutăţi, ce rămâne totuşi veşnic deschisă în spaţiu. Chiar atunci când pictura lui Teodorescu-Sion e plină de asprimi bolovănoase şi totuşi minunate, chiar când ponderea planurilor culmina în cantităţi grele, cadrul compoziţiilor rămânea puţin deschis spre orizonturile tainice ale abstractului. Nu e însă oare această deschidere de sine, caracteristicul predominant al artei româneşti? Cine gândeşte în faţa tablourilor lui Teodorescu-Sion la Mantegna sau la alţi meşteri constructivi ai Renaşterii, măsoară cu o măsură greşită. Cine recunoaşte însă înrudirea profund interioară — nu stilistică sau formală cu pictura marelui înaintaş Ştefan Luchian, cu olăria transilvăneană sau cu îmbinarea decorativă a atâtor scoarţe, se va feri de comparaţii naive, nicidecum savante. Recenta expoziţie a meşterului, deschisă în atelierul lui din Strada Atena, e legată de toate firele evoluţiei 156 © BCU Cluj din trecut, păstrând totuş imaginile atâtor cuceriri noui, care nu se împotrivesc, nici de data aceasta, fondului românesc. Dimpotrivă, îl exprimă şi mai ferm ca în lucrările din ultima expoziţie, îl variază în foarte multe nuanţe şi probleme, îl parafrazează în jocuri neturburate de preocupări severe. Aspectul întreg al expoziţiei leagă mai multe tendinţe, care se împreună în intenţii de gradare a atâtor tonalităţi, ce n’au existat, până în prezent, pe paleta lui Teodorescu-Sion, în tendinţa de limpezire a culorilor şi de armonizări în semitonuri minore, discrete, ba chiar plăpânde şi ofilite. Aceste semitonuri în surdină contrastează, însă, binefăcător cu bogăţia savuroasă a motivelor, cu intervenţia capricioasă a atâtor elemente formale, din care se leagă, uşoară şi plină de atmosfera simbolică, ţesătura compoziţiei, întreruptă de amănunte şi de surprize neaşteptate. Cum se înfăţişează expoziţia în prima clipă şi care rămâne totuşi sinteza ei? Ce depăşeşte expresia foarte interesantă sau chiar minunată a bucăţilor răsleţe ca şi aceea a amănuntului cel mai periferic? Teodorescu-Sion pictează cu penelul sau aşterne cu tăişul capricios al cuţitului un nud de femee. Se gândeşte la Derain şi '1 concurează, reuşind să ajungă la un stil nobil, deşi concurenţa erâ gândită numai în ce priveşte meşteşugul. Prin mijloacele unui meşteşug nespus de savant se exprimă, neforţat şi aproape pe neştiute, un conţinut artistic, demn de comparaţii serioase cu valori internaţionale. Exemplul e tipic, semnificativ. Acesta e meşterul Teodorescu-Sion, care ne-a arătat ' în recenta expoziţie câteva dintre cele mai subtilizate naturi moarte ale noastre. Culorile cele mai uşoare nu sunt lipsjte de o sobrietate caracteristică. Valorile se leagă de o vizualitate mult încercată, care nu se mulţumeşte lesne. Alburi şi negruri preţioase intervin în acordurile străvezii. O incontestabilă forţă vitală se canalizează deseori în subtilitatea umbrelor picturale, într'o ţinută ce se fereşte de facilităţi. Expoziţia ilustrează deci o perioadă de perpetuă căutare. R O D I C A CEA mai de seamă dintre aquarelistele noastre expune iar în Sala Ileana a Cărţii Româneşti. Sunt imaginile canalurilor veneţiene, marine din Cadrilater, femei în rochi stilizate, naturi moarte. Două scrumbii pe o farfurie potenţiază realul până la o notă hotărît fantastică, iar un ceasornic de porcelan e un pretext pentru redarea câtorva volute baroce. Şi ceasornicul creşte spre ireal, în faţa unui fundar turbulent, înrudirea cu cele câteva marine de la Caliacra e foarte evidentă. Un simţământ baroc — „baroc” în înţelesul cel mai bun şi cel mai pozitiv — le stăpâneşte. Rodica Maniu şi-a regăsit drumul de altădată, spre împărăţia culoarei. Din câteva pete puternice de albastru, de ruginiu sau verde se încheagă structura solidă a unei stânci, gingăşia unui trup odihnitor, verdele preţios de smarald al unui malacof. Cu apele câtorva cenu- Căutarea aceasta porneşte însă de la acelaş centru psihic. Bogăţia aproape rubensiană a motivelor — excepţii nu dovdedesc contrariul — face loc unei atmosfere româneşti. O lucrare mare cu lumini de vitraliu şi alburi transparente marchează cel mai vădit şi cel mai atrăgător progres pe tărâmul compoziţiei. Studiul expus acum doi ani la Salonul Oficial a fost aşa dar într'adevăr numai o treaptă spre această realizare nespus de curat cristalizată. Alături de motivele bogate ale naturilor moatrte, alături de peisa-giile din Midi şi din Cadrilater, ni se înfăţişează însă şi câteva bucăţi de o rară sobrietate în structura motivelor. O nouă problemă apare aci : severitatea luminii sau — pentru a întrebuinţa un paradox — întunericul luminii. E o problemă sufletească, nu pur picturală şi ne convinge iar şi iar că marele virtuos Teodorescu-Sion nu se mulţumeşte numai cu virtuozităţi. Sunt în expoziţia pictorului mai ales două sau trei naturi moarte, reduse ca pretext formal, care proclamă însă cu o nespus de diferenţiată severitate existenţa acestei probleme. Meşterul n’a fost niciodată mai delicat, decât în alcătuirea coloristică a celor câteva naturi moarte. O cutie sau o tabacheră de fildeş odihneşte alături de o pomieră cu câteva fructe, alături de o carte şi de o ceaşcă de cafea turcească. Motivul poate fi cât de simplu, cât de vechi, tratarea e cât se poate de nouă, amintindu-ne chiar câteva tendinţe predominante în arta franceză. Cât întuneric dureros rămâne în frăgezimea nuanţelor celor mai discrete. Teodorescu-Sion s'a oprit la preocuparea, care îi îmbogăţeşte înaltul său nivel spre orizonturi îndepărtate, unde durerea îşi caută sâmburele chiar în lumina cea mai curată, întâlnirea cu aceste elemente lăuntrice a fost decisivă. Lărgindu-şi astfel cadrele interioare, marele pictor român Teodorescu-Sion e, ca şi în trecut, pe calea cea mai bună. M A N I U şiuri uşoare apare atmosfera liniştită a unei odăi din alte timpuri. Motivele sunt numai pretexte. Intensitatea culorilor cearcă şi reuşeşte să ajungă la o desfătare dintre cele mai minunate. Elementele fragile din trecut s’au preschimbat în forţe cuceritoare, care ni se înfăţişează totuş cu delicateţa caracteristică artistei noastre. Forţa se conturează singură, îşi mărgineşte ţinta privirilor. Fireşte că această mărginire înseamnă aci bogăţie. Aquarelele veneţiene, mai noui decât cele baroce din Cadrilater, sunt mai liniştite, mai dense şi mai senine. Liniştea predomină chiar, iar nuanţele romantice ale Lagunelor sunt parcă sever corectate de incomparabila puritate liniară a arcuirii podurilor. Arcuirile acestea simbolizează şi în întreaga pictură a artistei o tendinţă nouă, care domină cu multă uşurinţă vocile calde ale 57 © BCU Cluj culorilor. Arta doamnei Maniu se află deci într'un vădit progres, care-i deschide şi pobibilităţi noui în expresia staticului şi a liniştei ponderate. Arcuirile acestor poduri şi naturile moarte cu scrumbiile şi cu ceasornicul de porcelan sunt polurile opuse ale recentei expoziţii. Intre ele se dă lupta. Va învinge liniştea? Se va accentua uşoara înclinare spre fantastic şi ro- DRAMA Ş „MEŞTERUL MANOLE“, dramă Să însemnăm mai întâi un fapt dintre cele mai de seamă, pentru viaţa noastră culturală de după război : circularea stăruitoare a unei teme, şi urmărirea ei atentă, nu numai în încercările scriitorilor, dar ceeace este mai important, în curiozitatea — şi aş scrie chiar— în aşteptarea nerăbdătoare a publicului. Este un fapt rar şi preţios, mai ales din această a doua şi ultimă parte a lui privit, pentru oricine a putut asista de-a-lungul ultimilor ani, la pregătirea şi realizarea, câteodată numai subt formă de carte cum este cazul lui-Adrian Maniu, a unei noui încercări dramatice în jurul legendei Meşterului Manole. Astăzi, dacă Lucian Blaga, în forma lui gravă şi adâncă a putut da nu numai o lucrare de o reală valoare dar şi un succes, în înţelesul cel mai complet al cuvântului, lucrul acesta se datoreşte şi fierberei de interes, din partea publicului pentru o temă, din belşug trecută prin prisma atâtor temperamente artistice, subt ochii săi. Era ca o întrecere, amintind pe cele vechi parcă, nobilă şi încordată, în jurul unei comori din frumuseţea poeziei noastre populare — căci mai departe, călătoriile sud-est europene ale acestei poveşti, de ce ne-ar mai preocupa când avem primul cristal în fol-klorul românesc, care trebuie astăzi considerat ca punct de plecare ? — întrecere, din care Blaga a ieşit învingător. ' Autorul din urmă al „Meşterului” a utilizat şi el povestea, în întreg cuprinsul său -anecdotic. Şi simbolul îl desprinde : jertfa integrală a vieţii în alergarea după năluca visului chinuitor, de dincolo de materialitate. Dar toate acestea se urzesc într’o ţesătură cu ochiuri largi, cu fire netoarse, într’o factură nouă şi neobicinuită pentru drama noastră. Punctul principal asupra căruia trebuia insistat, pentru teatru, e o stare de suflet, o frământată aşteptare şi apoi o luptă — şi lucrul acesta l-a înţeles Blaga, şi lui i-a închniat actele al doilea şi al treilea. Croiala însă a întregei piese se arătă în primul act. De aci urma să se întindă arcul subt care se va clădi întregul, de aci se va arătă stilul. Deci asupra acestui prim act urmează să insistăm mai mult. Dacă arabescul, mai mult episcodic al „Meşterului” mantie? Cred că goana de nori dintr’un tablou al expoziţiei rămâne totuşi un stadiu de-acum depăşit. Dincolo de ţăranul acestor preocupărui, va rămâne, însă dominatoare şi veşnic vie, culoarea caldă a uneia dintre cele mai de seamă artiste, cu opera căreia se poate mândri ţara noastră. OSCAR WALTER CISEK I T E A T R U în cinci acte de LUCIAN BLAGA lui Adrian Maniu, în aprecierea oarecum impresionistă a începutului său — acest început : act, tablou sau scenă, după cum am mai scrise, de mare importanţă, el dă tonul — s’ar legă mai mult de Renaştere (amintiţi-vă opera aceea omenească — statue de bronz şi chiar Cuminţenia Pământului dintre blocuri lucrate răspunzând din adâncul hrubei blestemate unde stau închise) „Meşterul” lui Lucian Blaga, se împlântă adânc in evul mediu, din care îşi soarbe şi halucinaţia, şi construcţia şi transfigurata şi ireala lumină. Ancora aceasta cu trei dinţi prin care se opreşte în faţa noastră majestuoasa lui corabie de mit, e încă de la început aruncată şi prinsă de scândurile scenei. Trei trepte, trei personagii alcătuesc lanţul prin care se va comunică teza adâncă a inspiraţiei acesteia, şvâr-lită într’o puternică lume de ev mediu : Găman, — pământul —; Bogumil — interpretul —; Manole — eroul, omul. Trei coloane, pe care se zideşte piesa, trei netede construcţii, pe diferite planuri, din care se va desprinde un om, Manole acţionând, pentru urmarea psihologică a dramei. Un act cu totul static, în simetria căruia se împlântă şi un fraged şi subţire pilastru de marmoră : Mira. Personagii reale aci, nu sunt încă decât zidarii. Manole şi Mira sunt în matcă; se pregătesc pentru naşterea lor omenească din actul al doilea. Aci se nutresc numai, turbure, din puterile lumei, a cărei tragedie o vor înfăptui mai târziu, omeneşte. Se încarcă numai Manole şi Mira, cu drămueli cari adaose sufletelor lor de oameni, vor dă personagiile legendare, — niciodată coborîte până la acţiunea reală şi cotidiană, tocmai din cauza acestei suprasaturări cu mister din actul întâi. Ca o urmare firească, acest act va fi deosebit mult ca dialog de celelalte. Personagiile nu-şi vor împleti replicele, urmând o evoluţie firească şi logică, a sentimentelor, sau ideilor ce frământă. Rolurile lor, vor fi alcătuite din fraze care merg paralel, fără întretăiere unele cu celelalte, într'un impersonal care îşi are pe deplin locul său. De aci, caracterul axiomatic al re-plicelor. Biserica se nărue, de şapte ani, mereu. Monstruos, Găman-Pământul, cu blestemele lui (suflet amă-rît şi torturat de vise rele, ca personagiu, se agită) : „Manole ; — Tu eşti smeul meu nebun şi sfânt. Culcă-te © BCU Cluj sau întoarce-te iar. Intoarce-te iar de unde ai venit. In pădurile cu bărbi şi cu ieder'e — e locul tău, unde sălbătăciuni îşi bagă botul în sicriul apelor. In bruma ochiului scrisă şi ’n glas! — Numeri mult peste o sută de ani ? Smeule, pădurosule, bunule, ce înseamnă puţinul că ne dăruim pe noi pe lângă jertfa cea mai mare, ce ni se cere?” Iată-1 pe Găman : zmeu al pământului acesta, zmeu vechiu,— pământul însuş frământat în barbaria şi vechimea lui de acelaş apocalips al unei credinţe răsăritene, pentru lauda căreia trebuie să se înalţe biserica. „Pomiliu nas Boje moi!” gângâvitul dureros şi inconştient al zmeului lunatec, care în acest întunecat ev mediu, al nostru, mormăie slavona întocmai cum în evul mediu apusean o latinească vulgară purtă in-cantaţiunile semiliturgice şi formulele apărătoare şi muiate în credinţă, pentru o lume, şi ea înebunită de mit şi de legendă, e orramentul necesar şi caracteristic. Echivalentul acesta în creaţia unui ev mediu întreg al pământului românesc, cu resonanţele acestea adânci, găsite numai de puternica intuiţie a unui mare poet, este. prima luptă câştigată de Blaga în „Meşterul” său. Era necesară, într’o asemenea întreprindere mai întâi o pătrunzătoare putere de cunoaştere a lumei de dincolo, din Apus; apoi efortul uitării totale a tuturor elementelor îndoelnice sau străine nouă. Şi în sfârşit păstrarea numai a tiparului, pe măsura căruia, inspiraţia şi adevărata sensibilitate să croiască din materialul nostru încă amorf şi confuz pasta ce avea să ia forma subt mâna cea nouă. Paseism romantic, în atitudine? Fireşte! Dar câtă deosebire între refugierea în trecutul material al dramei noastre istorice, de până acum şi reconstrucţia aceasta pe elemente imponderabile de atmosferă, care ajunge până la această întunecată şi impunătoare catacombă, în care se sbate sufletul întreg, al aceluiaş trecut, ca un uriaş liliac. Stareţul Bogumil ţine cumpăna dreaptă, între svâr-colirile lui Găman — căci din el iese tiparul locului şi în el vor adormi cutele( şi mişcările sufletelor — şi Manole, ispitit numai de procedee şi metode şi care ar scăpă poate în alte căi străine, dacă n'ar fi acest Bogumil. Bogumil, legătură şi îndreptar între Găman şi Manole, exprimă o idee cardinală a evului mediu apusean negând-o, când spune : „Numai în Iad se socoteşte”. Manole, în tehnica lui, învăţată aiurea, şi în sufletul vremei, din depărtări adus, a prins şi o anumită magie a numerilor, care eră curentă în evul mediu şi care şi pe el, îl întovărăşeşte adeseori prin piesă. Trei, şapte, doisprezece... sunt numere pe care a construit şi Kabbala şi Magia. Aluzia care s’a făcut, cu ocazia operei lui Blaga, mai cu seamă cu privire la numărul doisprezece (apostoli—Crist) o socot nefundată, autorul vroind să exprime prin această repeţire şi valoare dată numerelor, tocmai un ornament, din frontonul medieval, în umbra lui Manole, cel puţin. , . 159 Bogumil, în frământările Meşterului, îi dă sugestia» cel dintâi: „Sufletul unui om clădit în zid, ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până ’n veacul veacului”. Iar Mira, mai în urmă îi aduce marea viziune simbolică. „Mira (jucând pe Găman, întins la pământ) : Vezi ce bine mă ţin, şi nu sunt nici de var nici de cărămidă... Nu m'am prăbuşit, trupul meu e întreg, arcurile întinse, os nu s'a spintecat, — stâlpii sunt drepţi.... Prearătarea bisericei ce se înfige şi se înalţă pe pământul ce se frământă şi-şi scutură coama”. De două ori, dealungul marilor hotărîri, revine motivul acesta în piesă; de două ori, însă în tonalităţi diferite. Prima oară aci : o hotărîre între elemente (Pământ vrăjmaş şi haotic, Tălmăcirea lui şi Puterea de sus a visului întruchipat) pentru Manole. A doua oâră, în actul al doilea, scena finală : Manole realizat, născut ca om acţionând astfel, cu voinţa întreagă, încordată de-asupra absurdului din vis de puterile primului act. Voinţa aceasta e contagioasă şi hotărî-toare. Singur al şeaselea zidar îi scapă. Ciment pentru toate voinţele legate în aminul final, dar mai ales căpăstru, şi frâu pentru cea de-a şeasea, sburdalnică, răsare umbra ireală a bisericei. Halucinaţie mai umilă, mai omenească, decât dansul Mirei pe umerii lui Găman, din actul întâi, această presimţire din nefiinţă netezeşte mersul aspru şi tragic dinspre înfăptuire. Cu actul al doilea, resorturile sufleteşti, încep să se destindă. Manole şi Mira nu mai sunt flăcări drepte şi extatice, şi încep să-şi împletească inimele. In jurul lor, se orchestrează, în murmure ca în tot atâtea feţe ale neîncăputei firi omeneşti, zidarii. De-adreptul din femee, fără ocol prin puteri ca Manole şi Mira cari s'au topit oarecum în ele până la desfigurare, cândva, vin zidarii aceştia. Ultima hotărîre şi aşteptarea alcătuesc clipele de interes psihologic, pe care Blaga a pus accentul.Momentele au mai fost întrebuinţate — erau deci, îndeobşte cunoscute. Poetul a ştiut totuş să le încordeze din nou, cu atâta putere, încât ele au alcătuit inima vie a piesei. Zidirea, la sfârşitul actului al treilea se învălueşte într’una din cele mai fericite şi mai duioase scene — scena jocului cu Mira — care ridică toată grozăvia şi brutalul ac-ţiunei. Când am scris cândva despre „Meşterul” lui Adrian Maniu, şi-l felicitam pe autor că nu a adus în scenă nici măcar pregătirea zidirei, nu simţeam soluţia aceasta naivă şi proaspătă a lui Blaga, care îngăduie accentuarea evenimentului, ridicându-i repulsiunea pe care fatal ar da-o. Astăzi, în forma aceasta hotărîtă, de a nu evita greutatea cea mai mare pe care Scenic o pune desfăşurarea integrală a legendei Meşterului Manole, nu rămâne decât să admir necondiţionat abilitatea şi delicateţea nespusă a lui Blaga în inventarea acestei scene. In general privit dealtfel rolul Mirei, din începutul său turbure şi extatic până în naivitatea îngerească © BCU Cluj ce serveşte tocmai această scenă foarte grea, socot acest personaj ca pe cel mai isbutit rol de ingenuă din literatura dramatică românească, şi printre cele mai bune din literaturile dramatice străine. Numai astfel, în afară de isbutirea sa ca dramă, pe care a dovedit-o de altfel suficient reprezentarea, se putea croi, de un scriitor modern, legenda „Meşterului Manole” înălţând-o până la o valoare spre care toată lumea a tins, dar pe care numai Blaga a pus stăpânire. Trebuia săpat adânc isvorul cu ape negre şi misterioase şi însemnată această neomenească isvo-rîre. Tot ceea ce s’a construit pe legendă, fără ecoul şi tunetul acesta iniţial, rămâne arabesc parţial. Trebuia dată şi adâncimea şi întindere, pentruca totul să capete valoare de mit. Şi lucrul acesta l-a făcut Blaga, cu o tehnică în care singură se ascundea posibilitatea de expresiune, pentru o materie atât de dură. Teatrul Naţional a găsit în piesa lui Blaga, prilej pentru o mare şi frumoasă realizare. D-l Soare, a gândit un decor pe cât de simplu, pe atât de expresiv. In executarea lui, a fost ajutat de pictorul V. Feodoroff. In afară însă de decor, Soare a găsit un ritm lăuntric al textului care a scos în evidenţă toate valorile şi frumuseţile piesei. Mişcarea a rupt-o, după cum cerea ideea, însă n'a încolţurat-o; o anumită moliciune în modelarea acestei mişcări, moliciune obţinută din gesturi simple şi unitare, a dat o patină de poezie întregei acţiuni. Un stil unitar, în joc, a învăluit această întreagă PROBLEMELE ACUM câţiva ani în urmă, un repertoriu permanent al Teatrului Naţional din Bucureşti, era cel mult un îmbelşugat subiect de desbatere tecretică. Aszăzi este un lucru înfăptuit, în principiu, iar din punct de vedere al realizării sale practice, în devenire. Hamlet a fost reluat cu gândul acesta; urmează să alcătuiască geniala dramă shakespeariană, una din primele pagini ale noului program cultural. In consecinţă s'a procedat, subt autoritatea şi priceperea ne-cotestate ale d-lui Guşti, la toaleta pentru cel puţin câteva decenii a lui Hamlet. S’a schimbat în primul rând traducerea, care ne venea, în linii mari, pentrucă cu vremea şi cu interpreţii s'a tot modificat câte ceva, de la Grigore Mano-lescu. Noua traducere, a d-lui Dragoş Protopopescu, nu a ajuns să stabilească un echilibru în textul piesei. Prospeţimea şi câteodată justeţea violenţei de limbaj shakesperian au câştigat mult, fără îndoială, subt mâna noului traducător. Anumite localizări de expresie însă, sunt cu totul supărătoare.' Ceeace îngreunează însă mai mult noua versiune, este fraza alambicată şi literalizată. Sunt anumite accente dramatice care pe un text ce urmează să fie spus de un actor, cad ca de-alungul unei partituri muzicale. acţiune. Singur, actul al treilea, a sărit în afară de cadrul acesta, bine cumpănit. O înfrigurare, în clădire, pc care vrea să o sublinieze, pentru a întregi tocmai ritmul general al ideei, a căpătat o deviaţiune stridentă, care a supărat. In a fără de această lacună, o mare realizare de regisor, în ce au aceste lucrări mai gingaş şi mai de preţ: în jocul actorilor. Creaţiune unitară şi strălucit încununată de succes, a fost aceea a d-nei Aura Buzescu, în rolul Mirei. De o perfectă transparenţă, pentru cele două chipuri — ingenuitatea şi tiparul ei ideologic din actul întâi — cari se scăldau în apele rolului său, d-na Buzescu, a adus o prospeţiune şi un lirism pe care nu l-am întâlnit decât foarte rar la artistele noastre. D-nul Pop-Marţian, în Meşterul Manole, de o mare aplicaţiune şi înţelegere intelectuală, în reţinuta stilului pe care nu l-a frânt, dar nereuşind să se întreacă pe sine însuşi, acolo unde era nevoie, şi să ajungă în tragicul mare, de care are nevoie şi fără de care nu se poate înfăptui textul actului al treilea. Servind cu aceeaş amploare rolurile mari ale temeliei întregei piese — pe Găman şi Bogumil — au jucat d-nii Nottara şi Iancu Petrescu. Dintre zidari, d-nii Athanasescu, Calboreanu şi Theo, au căutat şi s’au putut apropia de stilul întregei lucrări. In realizarea sa, „Meşterul Manole”, a însemnat t nu numai un mare succes, dar hotărît şi un început pentru o formulă pe cât de puternică, pe atât de nouă, în drama românească. LUI HAMLET Accentele acestea se pun în joc, cu gesturi, de către actorul respectiv. In traducerea cea nouă, se găsesc asemenea accente, cari nu numai că nu pot fi servite de actor, dar dacă sunt, schimbă şi culoarea şi tonalitatea expresivă a interpretării. In mod fatal o asemenea tălmăcire odată impusă, şi trecută din mână în mână în viitor, fără garanţia unui imediat control, va suferi — după comoditatea interpretului viitor, care îndeobşte nu-şi prea face multe scrupule — o atât de mare corectare, încât dacă la un monent dat va fi un instrument comod de mânuit din punctul de vedere al dicţiunii, va fi cu mult mai departe decât traducerea veche, de adevărul textului lui Shakespeare. In al doilea rând, decorurile s’au primenit cu totul. Aci se punea nu numai o problemă dar şi o răspundere, făcându-se cu ştiinţă operă întinsă pe o vreme mai îndelungată. Nici o piesă n’a servit mai mult decât „Hamlet” în ultimii ani, ca material de experimente, în regie. S'au încercat toate formulele de către mai toate personalităţile. D-l Guşti, un adânc cunoscător al istoriei regiei, şi mai ales al celei moderne, s'a hotărît pentru o formulă de mijloc : întrebuinţarea siluetelor colorate îmbinate modest cu lumina, într’oJRenaştere de linii © BCU Cluj mari. Aş fi preferit, unui decor variantă celui vechiu, împrospătat numai ca material, întrebuinţarea largă şi personală a unui principiu, iar nu a unei formule. Când este vorba de o primă scenă de Stat şi, mai ales, când problema se pune cu caracter de continuitate, fireşte, trebuiau mai dinainte înlăturate toate excrescen-ţile nesigure şi nedurabile. Dar, în materie de tragedie, şi mai ales de tragedie shakespeariană, sunt principii bine stabilite teoretic astăzi, a căror înfăptuire mi-ar fi plăcut să o văd pe scena teatrului Naţional. Socot astfel că şi din Gordon Craig şi Adolphe Appia se putea păstră ca fundament : massa şi lumina, pe care se putea construi la infinit. Volumul de o culoâre neutră, rupt, desgroşat numai în linii mari de construcţie, de la un tablou la celait şi apoi sculptat, cizelat de lumină, ar fi fost, cred, tiparul şi sugestiv şi durabil noului Hamlet. S’ar fi ocolit în acest fel şi greutăţile pe care textul lui Shakespeare plin de contradicţii cu privire la amănuntele de timp, le pune. Tonalitatea dramei şi atmosfera ei, cere un neprecis gigantic şi mohorît.. In procedarea desfăşurării amănunţite a unei epoci, şi în fixarea definitivă asupra ei, ştiu că anumite detalii împiedică oprirea într'un ev mediu hotărît, de pildă, prin anumite pre-ciziuni de Renaştere. A ceda însă logic acestor tiranii, însemnează a renunţa încă dela început la inima piesei şi la adevăratul său suflu. O montare în largi, viguroase şi expresive linii de tratare, imprecise, cum ar fi fost de pildă cele obţinute din logodna massei cu lumina, ar fi lăsat pe planul al doilea, cum se şi cuvenea, aproximativa şi de puţină importanţă haină istorică a lui Hamlet, şi ar fi făcut cadru în ritm, atmosferă şi culoare, adevăratei şi uriaşei creaţiuni shakespeariene, TOPAZE comedie în 4 EROII descresc şi se complică, la nesfârşit! De câte ori drama modernă a încercat prezintarea unui tip central pe care să se înalţe o piesă, eroul, — eri, dr. Knock, astăzi Topaze — rămâne în centru, atrage înspre el greutatea întregului edificiu, e drept, dar fiinţa lui e sau înceţoşată sau nu desăvârşit sculptată. In acest fel e mai mult o acţiune cu un patron, decât un erou de sine stătător. Lucrul observat şi creat de autor, e de aceiaş valoare şi în personagiul principal şi în afară de el, ceea ce face ca acest personagiu să se reliezeze numai pe fondul său, iar nu să desprindă din el. Conturile, dispar fără un prea puternic modelaj şi psihologismul eroului, în loc să se adâncească creindu-1 — ca în Mizantropul lui Moliâre de pildă — se topeşte în noţiunea marginală, făcută din orice: satiră, atmosferă şi aşa mai departe. Noul dramaturg francez, d. Marcel Pagnol, astfel îl naşte pe Topaze al său, învăluit în scutecele acestea, De altfel, în generai, probabil din cauza ameninţări caracterului de durabilitate impus acestui spectacol, o aplicare studioasă şi aproape didactică a pus un plumb în tot spectacolul care s'a îngreunat mult. Un ritm tărăgănat, o distribuţie submediocră — afară de d-na Buzescu, în Ofelia, strălucită în arabescul episodic — lungimi prea cu multă sfinţenie inutilă, păstrate, au dat un Hamlet util pentru o reluare oarecare de stagiune, în niciun caz însă un Hamlet de formă definitiv cristalizată, pentru repertoriul permanent. D-l Aristide Demetriade, nu şi-a putut regăsi marele d-sale succes de odinioară. Linia concepţiei şi a cerinţei rolului nu se mai suprapune pe aceea a expresivităţii mijloacelor sale, Ălţi interpreţi ne sunt anunţaţi în dublurile acestui rol. Cel puţin cu interpretul principal, Hamlet, sperăm să aibă mai mult noroc astăzi, în ziua revalorificării şi stabilizării sale. O interpretare nouă şi adânc realizată, poate fi nucleul câştigat, în jurul căruia să se facă cu timpul corijările cari să ne ducă înspre un Hamlet definitiv. Dintre noui interpreţi a apărut până acum de G. Cjlbo-eatm. O linie în afară de romantism, risipeşte magica şi poetica ciaţa din jurul lui Hamlet. Nu cred că este interpretarea care ne poate fi păstrate, ca aceea ce va fi menită să o înlocuiască pe a d-lui Demetriade. Totuş, pers:nai pentru artist, urmă oarea lăudabilă însemnare : în concepţia sa şi-a realizat linia plutire în rol, căreia îi rămâne credincios şi pe care nu o părăseşte. E foarte însemnat, lucrul acesta. Mai aşteptăm, deci, şi alte încercări. acte de MARCEL PAGNOL ale unei satiri, în care personagiul abia se mişcă, dacă ar fi să-l priveşti din unghiul unei mari creaţiuni de caracter. Odată această rezervă făcută — şi ea preţuieşte mai mult decât o caracterizare a procedeelor şi nu dintre cele mai rele — d. Pagnol se dovedeşte un scriitor de mari însuşiri. Un ochiu atent şi tăios şi mai ales o sigură mână de tehnician stăpân pe efectele sale. Nu numai actele, cari sunt după cum se cuvine, sinteze parţiale şi progresive, dar scenele, sunt croite după modelul sigur al unei bascule , teatrale : o simplă lovitură crează situaţia gravă, cu ieşiri greu de prevăzut, pentruca o a doua lovitură să soluţioneze totul, neaşteptat, deci dinamic — până aci teatru, şi încă bun— dar şi cu o anumită atitudine. Aceste atitudini urmate, strânse, crează lumina piesei, a autorului: o demascare amară a imboldurilor omeneşti, o desvelire crudă a trandafirului deja putred. Topaze e un biet profesoraş cinstit şi idealist. O rectitudine organică şi de formaţie, îl face la un mo- 161 © BCU Cluj ment sa aibă un limbaj prea verde cu o clientă de marcă a pensionului în care el profesează, pentruca să-şi piarză postul. In căutare de mijloace de trai, intră ca unealtă în mâna unor escroci, pe care, în naivitatea lui, îi ia drept binefăcători. Experienţa îl învaţă aci, toate metoadele vieţii, în majoritate puţin curate. O panică îl cuprinde la început, pentru ca la urmă să ajungă mai dibaciu şi mai cinic decât chiar profesorii săi întru pungăşii. Ceea ce îl distinge permanent pe Topaze, de când începe „să urle cu lupii”, e o anumită obiectivitate, e un constant criticism al „operei” sale, care îi dă şi un farmec special, dar care împins la exces — şi întreg, actul al patrulea e închinat acestei trăsături — îl des-umanizează, în înţelesul că îi dă o funcţiune de comentator purtător de glas străin, ceea ce strică liniei simple şi frumoase a acestei piese. CRONICA Un romancier francez, de lumea numit rnaie, contele Franţois de Nion,astăzi uitat de public şi omis de istoria literară, rezumase într’o zi minunat situaţia specială în care se află scriitorul oscilând între salonul monden şi cafeneaua literară. Exclamaţia suna : „Mon Dieu! Comme c'est embetant d’etre force de vivre entre Ies gens de lettres qui sont des muffles et Ies gens du monde qui sont des imbeciles! Iar suspinul se adresă în chip de consolare, compatriotului nostru, prinţ valah şi poet francez, Charles-Adolphe Cantacuzene. Numele sună strein cititorului de literatură românească. Intr’adevăr, Charles-Adolphe Cantacuzene, nu şi-a afirmat românismul decât în lunga sa carieră diplomatică, unde ne-a adus vrednice şi nemăsurate servicii, cu deosebire în decursul războiului. încolo, aparţine cu totul poeziei franceze, alături de Contesa de Noailles, Marta Bibescu, Elena Văcărescu, aşa cum a fost sărbătorit de curând la Paris, într'un banchet prezidat de Louis Barthou, în îndoita sa calitate de ministru şi academician. Le aflăm toate acestea, din revista franco-flamandă, Mercure de Flandre, numărul de Martie, închinat în întregime compatriotului nostru, despre care odinioară Laurent Tailhade scriâ că „posedă darul minunat de a transpune în eleganţă până şi urletele de doliu, până şi svârcolirile agoniei” şi căruia Remy de Gourmont, îi închinase acest sonet, pus epigraf în Phosphotes mordores: Cantacuzene Au ceur d'argent Au rire amine, • Esprit songeant! Tu te promenes • Tout en piaffant De l’Hippocrene Au Bois Songeant. Mai dramatic văzută problema, dar şi mai puţin adânc de cât de către Jules Romains, face din Topaze un succes mai sigur, pe aceeaş scară totuş, de cât dr. Knock. O abilă direcţie de scenă, la Teatrul Regina Maria, a ştiut să scoată din piesa lui Pagnol toate valorile. In primul rând d-1 V. Maximilian, a realizat un Topaze plin de ascunzişuri sufleteşti, şi posibilităţi, netezite subt o candoare văzută precis din două laturi: şi temperamental şi profesional. In primul rând interpretul, trebuie însă felicitat pentru compunerea plastică a personagiului său. Apoi d-nul Talianu un artist nu numai în progres, dar în hotărîtă maturitate a talentului său, a secondat plin de virtuţi prezintarea acestei piese, de o remarcabilă realizare. ION MARIN SADOVEANU MĂRUNTĂ Et quant tu cueilles En souriant Coeurs, fleurs ou feuilles, Tu Ies effeuilles Si gentiment, Si gentiment! Opera sa poetică, aproape cu desăvârşire necunoscută în ţară, e atât de numeroasă, încât confraţii francezi, cu Jean Royere în frunte, au hotărît tipărirea unei Antologii Charles-Adolphe Cantacuzene. Cu atât mai bine. Totul se petrece însă foarte departe de noi, şi în afară de noi, moldo-vlahii, cărora ne-a revenit ciudatul destin de a furniza poeţi şi povestitori Franţei, pierduţi definitiv scrisului românesc, fie că poartă coroana princiară ca ex-princesa Brancoveanu, Martha Bibescu sau Charles Adolphe Cantacuzene, fie c’au pornit din ţară desculţi, ca Panait Istrati, să ne renege în ura sa proletară, înfăţişându-ne ca un exotic cuibar balcanic, de haiduci, de sclavi şi de gâzi. TOT mai numeroase şi mai temeinice dovezi de întrepătrundere culturală, ne trimite Italia. Şcoala românească de la Roma, a tăiat drum adânc şi drept. Dintre toate raporturile noastre cu ţări de mai veche cultură, acele cu Italia sunt singurele lipsite de servilism şi pasivitate. Tradiţia ne-a deprins să adorăm Franţa şi să ne mulţumim încântaţi că Franţa se lasă adorată. Un schimb real, n’a existat niciodată, resig-nându-ne la rol de importatori, deşi scriitori, pictori, artişti şi savanţi de naştere română se află îndestui încorporaţi în viaţa artistică şi ştiinţifică a Parisului, confundaţi eu celebrităţile sale autohtone. Cultura, 163 © BCU Cluj arta şi publicul francez, nu i-au acceptat însă decât cu preţul şi în clipa când scriitorul, artistul sau savantul român, s’au oferit singuri cetăţeniei franceze. Marea noastră amică, nu ne-a căutat niciodată la noi acasă. I-am fost recunoscători, când ne-a deschis uşa, după-ce-i bătusem îndelung şi tenace cu degetul să ne facem primiţi. . Italia ne-a arătat cu totul altfel de interes. Ziarele şi publicaţiile periodice tipăresc studii cuprinzătoare despre stările culturale de la noi. Tălmăcirile din scriitorii români se bucură de luare-amintea editorilor. Prin grija şi bunăvoia unui bun prieten, Alfio Berreta, revista „Due lire di Novelle” a publicat până acum două numere închinate exclusiv novelei şi povestirei româneşti, alcătuind o adevărată antologie a prozei noastre — cea mai complectă din câte au apărut până acum într'o limbă apuseană. Douăzeci de prozatori români, de la cei clasici sau populari, până la cei mai proaspeţi şi mai moderni, şi-au văzut scrisul transpus în graiul lui Dante, prin migăloasa şi adesea inspirata muncă a tinerilor cărturari italieni, elevi ai cursului românesc de la Universitatea din Roma : Enzo Loreti, Lilio Cialdea, Cesare Ruberti, Ugo Baso etc. Două colecţii de mare răspândire şi de rafinată distincţie grafică, au tipărit până acum opere din scriitorii români, reluând firul întrerupt acum câţiva ani, când apăruse cu atâta succes de presă, întâiul volum italienesc din novelele lui Mihail Sadoveanu. Colecţia „Scrittori italiani e stranieri” editată de G. Carabba, a dat la lumină Năpasta lui Ion Luca Caragiale, într'o foarte subtilă traducţie a d-nei A. Silvestri-Giorgi. Colecţia „Romanzieri d’ogni paese”, patronată de ediţiunea „Maia” din Milano şi condusă de Alfio Berretta, a tipărit „Niculăiţă Minciună” al lui I. Al. Brătescu-Voineşti, într’o minunată versiune italiană semnată de Enzo Loretti. Iar acum, ni se vesteşte apropiata apariţie a romanului „Servilia” de Liviu Rebreanu, la acelaş editor. E ceia ce nu s'a învrednicit să înfăptuie încă niciunul din prietenii noştri de la Paris sau de la Berlin, unde sântem preţuiţi doar în măsura capacităţii de a consuma în contul despăgubirilor material sanitar inutilizabil sau motoare de avion scoase din uz. A trecut pe la noi, călător poposit câteva zile, scriitorul Andre Maurois, în drum spre Grecia, unde mergea să culeagă informaţii şi să se pătrundă de atmosfera ultimilor ceasuri trăite de Byron. Popasul a fost folosit pentru a lua legătură cu scriitorii români, prin inevitabilele mese şi ceaiuri; iar cu publicul mare cititor, prin trei conferinţe care au făcut săli pline la Ateneu. Scriitorii grăbiţi să colecţioneze autografe pe cartonul unui menu de restaurant, în afară de puţine excepţii, n'au fost nici printre cei mai reprezentativi ai literaturii româneşti şi nici printre cei scriitoriceşte, mai activi. Societatea oamenilor noştri de litere, a isbutit să desintereseze cu desăvârşire de la orice manifestaţie a sa scriitorii autentici, cari deţin vitrina librăriei şi cronica literară, mulţumin-du-se cu un contigent de votanţi pentru adunările care aleg comitete şi distribuie premii. Astfel, confratele francez şi-o fi făcut o mizeră idee despre structura spirituală şi capacitatea intelectuală a colegilor săi, întru scris, români. Dar nu este întâia oară, când ne prezentăm străinilor sub înfăşţişarea cea mai puţin prielnică, cu o stranie poftă de autodegradare. Zefle-meua de acasă, ne interzice să ne luăm în serios, chiar atunci când examenul grav al vieţii, o cere. S’au desbătut astfel, în ultima vreme, câteva probleme vitale ale existenţei scriitoriceşti. Criza cărţii. înlesnirea traducerilor din literatura românească în trei-patru limbi europene : franceză, engleză, germană, italiană. Raporturile dintre editor şi scriitor. Creiarea unui fond de pensii, pentru scriitori, văduvele şi orfanii lor, alimentat din tipăritul autorilor căzuţi în domeniul public. Toate discuţiile s’au bagatelizat prin absenţa glasurilor autorizate şi prin propunerile năstruşnice ale unor foarte iluştri necunoscuţi. Soluţiile documentate, întemeiate pe cifre şi pe cunoaşterea precisă a realităţii, au fost înlăturate, făcând loc larg exerci-ţiilor polemice, de prost gust şi de niciun folos. Oficialitatea, desorientată şi fără aceasta, s’a acăţat de pretextul oferit, pentru a se îndepărtă de un asemenea viespar. Iar problemele au rămas subiect de discuţii deşarte, în loc să jaloneze un punct de pornire, pentru înfăptuiri. SERBĂRILE UNIREI, cu tot caracterul lor improvizat prin nestatornicia schimbărilor politice care n’au îngăduit o pregătire mai îndelungă, în timp, cată să depăşească tradiţia festivităţilor vremelnice. Imagina simbolică a înfăptuirilor noastre de zece ani încoace, stă scrisă în paragina pretimpurie şi ruşinoasă a Arcului de triumf de la Şosea. Paiantă şi ghips. Ruina tencuielii desprinsă în felii de pe zid, înainte ca ultima cărămidă să fi fost aşezată deasupra bolţii. De astădată, organizatorii serbărilor s’au gândit să dea o fiinţă mai trainică prăznuirilor pioase. Cărţi, monumente, biblioteci. S’a hotărît înălţarea a trei statui, care să înveşnicească în piatră şi bronz, chipul celor trei voevozi care-au zidit România şi au înfăptuit unirea : Alexandru Ion Cuza, Regele Carol şi Regele Ferdinand. S’a poruncit ridicarea altor două monumente, închinate celor doi cărturari şi luptători care-au pregătit sufleteşte unirea : Nicolae Bălcescu şi Simion Bărnuţiu. Iar în locul deşartelor banchete cu găunoasă retorică, se caută mijloacele pentru întemeierea utior numeroase biblioteci de oraşe şi de sat, care purtând patronul Unirii, să păstreze vii, tot atâtea luminiţi de © BCU Cluj cultura, într’o ţară stăpânită încă de besna celui mai mare procent de analfabeţi existent dela hotarul Rusiei către occidentul european. înfiinţarea acestor biblioteci, se află deocamdată în stadiul turbure, de proect. S'a născut în cugetul comitetelor însărcinate cu pregătirile festivităţilor comemorative. Dar n’au deşteptat de fel, atenţiunea departamentelor de Instrucţiune publică şi de Arte, de la care mai de aşteptat poate, ar fi fost să pornească însăşi iniţiativa. Absente au fost, absente au rămas. Urmăream aiurea, o politică metodică pentru răspândirea culturii, prin înfiinţare şi întreţinere de biblioteci. Noi am dovedit atâta dispreţ pentru carte, încât nu numai că bugetul este sgârcit şi absent de la înzestrarea oricărei biblioteci publice, dar cum ne-o dovedea fostul rector al Universităţii din Iaşi, profesorul dr. Al. Slătineanu, pentru bibliotecile speciale ale facultăţilor şi laboratoriilor, statul refuză să vină într’ajutor măcar cu preţul a trei automobile prefectoriale. Risipitori în cheltuelile deşarte, deovedim o ciudată sgârcenie de câte ori e vorba de cultură, de artă, de învăţământ. Când festivităţile Unirei vor fi sfârşite şi ultimul drapel va fi înfăşurat în teacă de muşama, comitetul organizator se va desface de la sine, cu misiunea încheiată. Iar făgăduitele biblioteci, ne temem că vor rămâne înscrise la capitolul desideratelor platonice. De aceea, cât nu e încă prea târziu, ne întrebăm dacă presa, Societatea scriitorilor români şi editorii, n'au datoria să purceadă de comun acord, cu puteri unite, o cruciadă a cărţii şi a bibliotecilor, pentru ca problema să fie trecută din timp, în legală succesiune, Ministerelor de Artă şi de Instrucţiune publică, • cu fiinţa mai puţin vremelnică decât a unui comitet de serbări comemorative şi cu mijloace băneşti mai puternice. Problema cărţii, la noi cu deosebire, e indisolubil legată de problema bibliotecilor. Şi astfel, interesează nu numai latura strict culturală a marelui public, ci şi criza de breaslă, a editorilor şi a scriitorilor. Dar scriitorul se plânge de editor, editorul de indiferenţa marelui public, amândoi de lipsa de asistenţă a oficialităţii — şi totul rămâne într'un cerc închis şi se consumă în tânguiri de babe bocitoare. CEZAR PETRESCU ARTICOLUL EDUCAŢIA REGELUI MIHAI" AL D-LUI VASILE BĂNCILĂ, ESTE DINTR’UN ESSEU MAI LUNG, TRATÂND TOATE FEŢELE PROBLEMEI, CARE SE VA ÎNCHEIA IN NUMĂRUL URMĂTOR AL „GÂNDIRE7” Sacr>aftif ,la Ha,iac(ia , Hi. Băaăuţă © BCU Cluj RODICA MAMU ACUARELĂ OARDIRbA © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj # A APĂRUT : ' CEZAR PETRESCU SIMFONIA FANTASTICĂ ' • • ROMAN' Editura „Naţiondă" S. Ciornei Preţul 75 lej A A P Ă R U T : „ÎNTUNECARE” ROMANUL GENERAŢIEI SEMĂNĂTORISTE ŞI AL RĂZBOIULUI 2 VOLUME Epuizâr.du-se prima ediţie, s’a pus sub tipar, în Edituia „Cartea Româneasc. Ec'iţia II-:. GÂNDIREA" : A APĂRUT IN „COLECŢIA LUCIAN BLAGA LAUD A S O M N U L U I Editura „Cartea Românească" VERSURI Preţul 42 lei A APĂRUT IN „COLECŢIA GÂNDIREA" : GIB. I. MIHĂFSCU V E DEN I A Editura „Cartea Românească" NUVELE Preţul 90 lei A APĂRUT : NICHIFOR CRAINIC DARURILE PĂMÂNTULUI VERSURI Ediţia III. Editura „Cartea Românească" Preţul 60 lei A APĂRUT : ION PILLAT L I M P E Z I M I VERSURI „ Editura „Scrisul Româneasc" Preţul 60 lei © BCU Cluj ÎS GÂNDIREA îE APARE ODATĂ PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: AL. BĂDĂUŢĂ, VASILE BĂNCILĂ, LUCIAN BLAGA, G. BREAZUL, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, G. CĂLINESCU, V. CIOCĂLTEU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, D E M I A N, RADU DRAGNEA, MIRCEA EL IADE, O. HAN, NAE IONESCU, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCU, PETRE MARCU-BALŞ, GIB. I. MIHĂESCU, SORIN PAVEL, CEZAR PETRESCU, ION PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, ION MARIN SADOVEANU, ZAHARIA STANCU, SANDU TUDOR, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO, . T. VIANU, V. VOICULESCU REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, BUCUREŞTI iiiiinniHniniiitiMiHiiMiiMMiiiimimitmM»nniHinmMimnnmmimimimmmiim)mnmnMmninmnmmuiinmiHMmmimmnuiiiiintnmtmHniim> No. 4 . APRILIE ' CUPRINSUL: VASILE BĂNCILĂ: Ş;cala CRONICA LITERARA Regelui Mihaiu ............n7 Em. BUCUŢA; Doi junimişti: • Duiliu Zamfirescu, Marcu Beza . 153 I. PILLAT: Fagul (versuri) . . 135 AL. BUSUIOCEANU': O carte din V, VOICULESCU : Poezie . . . 136 lumea Şcoaîei: „Printre Apostoli" ppTr,rpnTT c • r • de CcllSt. Kirit’SCU..I SS CEZAR PETRESCU : Simfonia ■ • • • „ „ . _ CRONICA PLASTICA Fantastic i....... 137 O. W. CISEK : loan Tfaeodorescu- ZAHARIA STANCU : Âm doborât Sion şi Rodica Maniu .... 156 un Codru...................140 ■ DRAMA SI TEATRUL N. M. CONDIESCU : însemnările L SA(f OVEANU : „Meşterul , . _ Manole , drama in cinci acte de lui Safirim................I4I Lucian Blaga. „Problemele' lui IDEI, OAMENI & FAPTE Hamlet”. „Topaze" comedie în 4 acte de Marcel Pagnol . . . 158 G. BREAZUL : Din aspectele şi CRONICA MĂRUNTĂ nevoile vieţii muzicale basarabene 150 de CEZAR PETRESCU .... 163 ILUSTRAŢII COPERTA: Thecdorescu-Sion DESENE IN INTERIOR: Demian. REPRODUCERI IN INTERIOR : Rodica Maniu, loan Theodorescu-Sion şi B’arg. inuiiiuiiininiiiiinuiuiiimniniiiinninnimiiniiuiiiiiniiniminnniniiinuiiininninnunnmnuuniniiinuninnninmmiiimnnininuunmmnnmiim ABONAMENTE: 1 AN 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 1000 LEI ANUAL ADMINISTRAT IA: GR. TEODOSSIU, STRADA LATINĂ No. 10 GÂNDIREA 981 FUNDAŢIA CULTURALĂ REGELE MIHAI I, IMPRIMERIA © BCU Cluj