- r“-
4

                                                                          © BCU Cluj
CAM) I RE A
VEŞNIC ŞI UNIVERSAL
             (DUPĂ ANUL GENERAŢIILOR, 1928)
                     DE
                 RADU DRAGNEA
       1 itâmplarea ca propoziţiile pentru o nouă generaţie să stârnească şi contestările bătrânilor, doritori să-i diriguească ei destinul, şi ale unor tineri, care n’au putut să i se încadreze, este lesne de înţeles. Nimic mai imprecis, fiind atât de personal, ca generaţia, de unii văzută prin vârsta sau aspiraţiile lor la un rol public, pe când altora ea le serveşte să escaldeze tabla valorilor.
       Spre a încheia o discuţie care, prelungindu-se până la a da naştere unei literaturi, n’ar fi de bun augur pentru noua generaţie, să amintim că d-1 N. Iorga a spus în adunarea anuală a partidului său politic: „Şi nu numai că sunt oameni noui, dar se ridică şi o nouă generaţie. Nu e un cuvânt zadarnic acela că după răsboiu atâta s’a schimbat în sufletul omenesc încât tinerii care s’au format în timpul răsboiului sunt altfel". Şi cu cavalerismul conducătorului unei generaţii la isbândă, pe care nu-1 poţi aştepta dela cine s’a înecat în lacurile mazuriene ale lite-raturei române, d-sa s’a mai rostit: „Este o generaţiune nouă, şi eu recunosc generaţiunii noui drepturi". Aceeaş recunoaştere a venit să facă într’o conferinţă d-1 C. Rădulescu-Motru. După d-sa formează generaţia nouă „aceia care au copilărit în timpul răsboiului şi elementele ceva mai mature, dar care au fost transformate sufleteşte de răsboiu".
       N’am crezut, încercând în Trecerea între generaţii să adunăm trăsăturile comune ale unei generaţii noui literare, că mai este nevoie de amintit moartea celor mai mulţi dintre scriitorii care au compus generaţia sămănătoristă şi că cei care le supravieţuesc nu mai dau, cum se zice, tonul în mişcarea literară de după răsboiu. Mişcat de cazul d-lui M. Dragomirescu care nu poate să judece istoric, — d-sa este un vechiu şi neînduplecat adversar al metodei istorice, — iată, am amintit; dar nu-i putem împlini şi cererea de a întocmi un tablou cu vârsta scriitorilor de astă-zi. Caşi Balaam care se pomenea blestemând când voea să laude şi lăuda când voea să. blesteme, esteticianii cei mai puri se pomenesc uneori mai severi critici istorici decât cei de gen, statisticiani până la refuz, încât valorificării estetice rămâne să-i poarte de grijă tot criticii nu- , miţi de ei incomplect istorici.                                                                 -
       Introducerea criteriului de judecată după generaţii a nemulţumit pe toţi aceia care ar vrea să întreţină o confuzie îndătinată în literatură. Intr’adevăr, ca la noi, la nimeni, din oricare alt punct de vedere era urmărită mişcarea literară, în afară de acel al generaţiilor, caşicum literatura românească ar fi un totul inform, fără vârste şi cu specificările lor corespunzătoare. Caracteristic pentru această stare de indeterminare, menită a asigura supremaţia unei ideologii, este faptul că Maiorescu n’a recunoscut generaţia sămănătoristă, ca o generaţie care vine diferenţiin-
69
© BCU Cluj
du-se de junimişti. Odată întronată, domnia junimistă nu trebuea să mai aibe sfârşit; junimismul, cu ateismul său cu tot, trebuea să se perpetueze, din generaţie în generaţie, ca ultimul cuvânt în care s’a depus suprema înţelepciune umană.
       Dar, nu e mai puţin adevărat, junimiştii se instalase la conducere după ce înlăturase din circulaţie, cu concupiscenţa de libido ăominandi, generaţia dela 1840. A trebuit să vină sămănătoriştii, un Iorga şi Pârvan, ca să-i repună reprezentanţii ei în valoare, să facă din moştenirea lui Kogălniceanu şi contemporanii săi un îndreptar permanent de cultură, şi reluând încrederea în spiritul creator al poporului român, generositatea şi profetismul (vezi Cântarea României), să scuture pe sceptici şi să încredinţeze pe toţi că nu este o jenă a avea cineva sentimente, că o cultură nu este formată numai din rigide şaboloane raţionaliste, ci dimpotrivă ea se face complectă dându-i şi credinţei locul ce şi-l merită. Istoria generaţiilor, confruntate una cu alta, este eterna poveste a adagiului qui se po~e s’oppose şi, când de curând d-1 N. Iorga, într’un răspuns de anchetă cu privire la noua spiritualitate, ne critica, am înţeles că d-sa repetă cu generaţia nouă propria sa istorie faţă de junimişti. Căci cum am putea primi învăţământul d-sale când, în locul ideei de credinţă religioasă, pune ideea de religie, în sens istoric evoluţionar („religia este o continuă evoluţie a spiritului religios")» şi „tradiţia religioasă" românească înaintea tradiţiei creştine universale? Pentru noi, în continuare cu ce am zis : „d-1 N. Iorga, acest ascet lumesc şi profet fără Dumnezeu, care a transpus în ordinea naţională mistica sufletului românesc, identificat la străbuni cu religia, şi care a secularizat pe seama naţionalismului misticismul nostru religios", d-sa corespunde fenomenului general la care se solidarizează o bună parte din cultura lumii moderne : deplasarea misticei din centrul religiei în sfera laicităţii, neputencioasă să opereze cu eficacitate fără învestitura atributelor divine, atât este de mistic şi metafizic omul de totdeaunna.
       Dar criteriul generaţiilor fireşti, care s’a dovedit efectiv în cursul anului 1928, va birui. El va face lesnicioasă înţelegerea istoriei literare, va da socoteală de ce aduce fiecare rând de oameni, cu ce unii au fost noui, iar alţii s'au făcut servili perpetuatori ai unor ideologii perimate. In urma lichidării ideologiilor vechi, acest criteriu mai vine să restabilească raportul normal dintre critică şi scriitori, în sensul că nu scriitorii se acomodează după critică, precum ar vrea moderniştii şi poporaniştii, ci critica urmează scriitorii. Teoriile literare sunt valabile numai întrucât se exemplifică şi, date fiind operele scriitorilor reprezentativi, ca şi orientarea nouei generaţii, poporanismul şi modernismul n'au în ce să se teoretizeze.
       Am făcut din Pădurea spânzuraţilor, proza d-lor Gib. I. Mihăescu şi Cezar Petrescu, şi din poesia d-lor Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Nichifor Crainic scrierile ei reprezentative pentru că aceşti scriitori au comunicat cu spiritul nou de după răsboiu. D-nii Rebreanu şi Arghezi pot fi scriitori dinainte da marele eveniment, Pădurea spânzuraţilor şi Cuvinte potrivite sunt de atunci de când au apărut, după ce sensibilitatea publicului fusese prelucrată moral, în contact cu problemele răscolite de răsboiu, astfel ca să recepteze şi pe Apostol Bologa şi anxietatea religioasă a poetului. D-1 Arghezi mai aparţine acestei epoci şi prin faptul de istorie literară că acum a publicat cele mai multe poesii cum este, de pildă, însemnări pentru o poveste, de o clasicitate formală vrednică de un urmaş al lui Eminescu şi cu ideea fundamentală a filosofiei sale creştine : făptura omenească scăpată imperfectă din mâna ziditorului. In acest fel a fost pusă prcblema generaţiei, lăsând să se rezolve dela sine în concurarea valorilor, şi d-nii G. Ibrăileanu şi M. Drago-mirescu când vor să convingă că au înţeles generaţia nouă apreciind scriitori şi mai tineri de cât cei citaţi în Trecerea între generaţii, fac o teorie personală a generaţiilor, pentrucă nu vârsta, ci valoarea decide, pe care pierzând-o de sub privire, am ajunge ca ultimii veniţi, iar nu cei mai buni care au urmat unei generaţii istorice, să dea o generaţie literară.
       Generaţia nouă se defineşte moral prin operele scriitorilor actuali, tot astfel după cum generaţia dela 1840 s'a definit prin Grigore Alecsandrescu, Alecsandri şi Kogălniceanu, junimiştii
70 .
© BCU Cluj
prin Caragiale, Maiorescu şi Eminescu, iar sămănătoriştii prin Sadoveanu, Sandu-Aldea, Goga şi Iorga. Se defineşte astfel în operele lor care sunt bine, acest „mic cuvânt imens" chemat să exprime raportul de ajutcrare reciprocă dintre estetic şi moral în reuşita unei opere; dar nu şi prin toate ideile lor care, fiind ale uncr artişti, variabile şi uneori contrazicătoare cu scrierile, nu angajează câtuşi de puţin generaţia. Un caz mai nou, deşi nu singurul în viaţa poeţilor, este al d-lui Arghezi. De unde poesia sa este străbătută de spiritul creştin, în articole recente, deoarece în Biserica vie şi în Călugăria din „Gândirea" a vorbit altfel, face din biserica ortodoxă română un obiect de atac pamfletar. Nu lipseşte din „Bilete de papagal" nici argumentul unor naţionalişti improvizaţi că această biserică nu s'a potrivit poporului român, caşicum ar fi o dioceză particulară, ruptă dela sânul bisericei autentice a lui Christos, ca bisericile romană şi protestante, să simtă necesitatea externă de a-şi îndreptăţi existenţa pe cale raţională! Ar fi cazul ca un poet să-şi renege sursa materialului concret al inspiraţiei sale, caşi un sămănătorist care ar fi luat faţă cu ţărănimea atitudinea aristocratică a unui Duiliu Zamfirescu, să se realizeze printr’un fel de infidelitate cu polemistul, dacă dorinţa de îndreptare în biserică, ce-i pune în mişcare pamfletul, şi prezenţa divină permanent resimţită, care în cea mai din urmă critică a clerului superior se cere rostită tare : „fără această conştiinţă nu ne-am încumeta să-i chemăm la smerenie şi datorie"... că „ei nu întreabă ce sentiment zvâcneşti dedesubt, în ocară şi în înflăcărare, după rândueala de totdeauna a profeţilor şi ucenicilor lor, care toţi au blestemat"... şi „orice răzvrătire are însemnătatea ei", nu ar scoate la iveală un om sângerând în căutarea unei unităţi morale împăciuitoare. Şi fiindu-i poate refuzată până la capăt, creştinismul său refugiat în metafizică, lipsit de contact cu instituţia ce-1 concretizează, de natură astfel pervertită şi venind ca un corectiv la o predispoziţie temperamentală anarhică, ar naşte o luptă care, mereu reluată, va fi întreţinând fecunditatea scriitorului. Dar cum poetul nu va fi judecat după polemistul ocazional, apare deâ-dreptul gratuită încercarea unora de a ralia silnic poesia d-sale la împotrivirea lor faţă de noul curent cultural care creşte în numele spiritualităţii.
       D-l Tudor Arghezi rămâne poetul creştin al literaturei româneşti, şi nu numai după impresia motivelor de afară, scoase din peisagiul nostru religios oriental, care abundă la d-sa; nu numai cu unele simţiri, ca sentimentul de smerenie, ce prezidează prin prototipul bizantin despre Umilinţă în învăţăturile lui Neagoe Vodă Basarab către fiul său, atât de specific lumii ortodoxe încât după Masaryk rămâne intraductibil în limbile popoarelor occidentale, şi care în Psalm, unde poetul se ridică la temeritatea unui romantic :
             Aş putea vecia cu tovărăşie Să o iau părtaşă gândurilor mele, îl face să-şi aducă aminte de atotputernicul t
             Vreau să pier în beznă şi în putregai,
             Ne ’ncercat de slavă, crâncen şi scârbit.
       Dar d-l Tudor Arghezi rămâne poetul creştin al literaturei româneşti cu ceeace se regăseşte în poesia sa esenţial în creştinism, ca „principiu al contradicţiunii", dela fundamentul şi al romanului lui Dostoevschi şi al poesiei lui Baudelaire, şi care-i împrumută acel dramatism lăuntric, fără precedent la poeţii români, şi un realism al vieţei, în stare să aducă şi urâtul în câmpul frumuseţii poetice. Se poate zice înainte de o analiză amănunţită, urmărind evoluţia poetului dela Agate negre şi alte poesii din prima epocă la Psalmi, Însemnări pentru o poveste, Duhovnicească, închinăciune, etc., că pe măsură ce a devenit poet creştin şi s’a autohtonizat în epoca bărbăţiei s’a realizat poetul original Arghezi şi s’a scăpat de influenţa eminesciană, a acelei romantice spălăcite din tinereţe şi a simbolismului francez, mai mult verbal.
       Dacă pesimismul, ca o concepţie de viaţă şi lume, şi-a avut gigantul său în Eminescu, creştinismul are de-aici înainte poetul lui în d-l Arghezi: această poesie refuzându-se formulei
71
© BCU Cluj
pesimiste, ca şi celei optimiste a unui Coşbuc sau Cerna, se defineşte dela suie ca atare, în concepţia creştină împăcându-se şi pesimismul şi optimismul cel adevărat.
                                                  ' *
                   ■ * *
        In acest prim deceniu literar dela răsboiu, care ne-a dat romanul şi poesiei spiritualizarea, au apărut şi destul de mulţi eseişti şi critici, dar nici-unul nu a câştigat ascendentul de regent al lui Kogălniceanu, Maiorescu sau Iorga asupra contemporanilor. Cazurile diletantiste Zarifopol se caracterizează prin neputinţa lor de a adera la realităţile româneşti, şi când rareori se opresc la autori români, ei trădează o lipsă de spirit critic, care se ascunde sub tratarea unor subiecte europene, orânduite de mult şi definitiv acasă la ele. Iată pentru ce avem de semnalat apariţia unor scriitori de idei. Aceşti scriitori noui, fie că desvălue înţelegerea d-lui Vasile Băncilă pentru gândirea românească, aplicarea inteligentă a d-lui G. Călinescu la faptul literar actual, cugetarea precisă şi viguroasă a d-lui Petre Marcu-Balş în problemele de sociologie politică, şi încă alţii în formaţie, au venit să precizeze fizionomia generaţiei noui. Pentru a-i rezuma profesiunile de . credinţă, ideile ei conducătoare sunt Statul istoric românesc şi ortodoxia ca normă de ordine transcendantă.                -
        împotriva nouei orientări s'au ridicat şi continuă să lupte poporaniştii de formaţie, dela origine, anarhică *), amatorii de formule estetiste, prozatori al căror vid sufletesc şi-l văd denunţat de cererea ca scriitorul să presteze operei sale un conţinut uman, moderniştii cu insensibilitatea lor pentru conceptul latin de Stat şi al ierarhiei scriitorilor, înlocuite cu o concepţie literară tipografică (vezi Istoriile literare contemporane, cantitative), etc., etc. Deoparte, anarhia individualistă, găsindu-şi legitimarea în talentul scăpat de sub orice coerciţiune care i-ar stânjeni realizarea, iar de altă parte, autoritatea. Momentul este patetic şi plin de urmări pentru viitorul culturei româneşti. Intr'o vreme când gesturi imoraliste de „oameni descompuşi” se schiţau pe urma sămănătorismului, trecut în istorie, şi după ce naţionalismul lăsase un gol dela împlinirea postulatelor lui ante-belice, iar reprezentanţi ai vechei generaţii apăreau tinerimii în deficit moral, ca în manifestul Crinului alb, ea, tinerimea, şi-a aflat singură ieşirea, întorcându-se la istorie şi la spiritualitatea care să dea un sens epocei sale. Haosul durează mai departe, mulţi din tineri adoptă astă-zi ca să lepede mâine ceace alţii transformă pe îndelete în substanţă personală, şi dacă nici aceştia nu vor adânci, nu vor face o realitate de configurare istorică din spiritual, istoria va înscrie cea mai fără de sens epocă, în care o ţară mărită n’a ştiut să-şi dea o idee conducătoare. Un presentiment pesimist coboară în spirte nouile provincii, de unde nici-un indiciu nu vine, de unde n’au luat nici măcar parte la discuţiile din jurul generaţiilor, cum e cazul Ardealului.
       Constatarea aceasta nu vrea să spună că în Ardeal nu s’a format o generaţie nouă. Există o tinerime care face diferenţa dintre d-1 O. Goga şi d-1 Lucian Blaga, dar ea a venit în condiţiuni cu totul vitrige, căci diferenţierea tinerilor de bătrâni se face mai greu aici, unde solidaritatea
       1 O destăinuire, din timpul formării generaţiei vechi, aduce d-1 Jean Bart, cu prilejul morţii lui Ion Nădejde, în Adevărul literar şi artistic, 20 Ianuarie, 1929. Este un document mâi mult la istoricul crizei morale a acestei generaţii, care va trebui reconstituit piesă cu piesă. Ion Nădejde, zice autorul, „în ochii tinerimii era un titan în luptă cu divinitatea... Învăţasem pe dinafară buchea cărţii, articolele scrise de Nădejde în Contemporanul’. „Există sau nu Dumnezeu?" Un tânăr pe o „carte poştală deschisă încheia hotărât: cât despre Dumnezeu, te anunţ precis că nu există'1. — Anarhismul neromânesc din laşi nu mai prezintă culturei nici-un interes astă-zi; dar pentru bunul mers al naţiunii politice, nu trebue uitat unde ar fi dus, dacă nu întâmpina doctrina constructivă de Stat a Munteniei, Brătianu, Filipescu, Tache lonescu, etc. Aşa zisul „spirit critic moldovenesc”, de când n’a mai mers mână în mână cu spiritul creator, ca în epoca lui Kogălniceanu şi a Junimii, a fost, de fapt, reacţiunea anarhismului neromânesc împotriva Munteniei, care a disolvat pe rând curentele, de provenienţă rusească, din Moldova (vezi sămănătorism, anti-socialism-poporanism). Ultima formă a acestea reacţiuni este regionalismul dela Viata românească, organul poporanist. Poporanismul a fost o alcătuire hibridă: socialism mascat de sămănătorism, în urma biruinţei acestuia, şi deghizându-şi ideologia marxistă, a fost respins de socialişti, după cum camuflându-şi ideologia naţională, a fost respins de sămănătorişti şi naţionalişti în genere.    .                     ,
                                                    73                              ■
© BCU Cluj
între tată şi fiu dădea până eri însăşi solidaritatea naţională. Intre aceste condiţiuni, e de amintit că Ardealul a fost condus numai de ideea naţională care, trebuind să fie adeverită în artă şi demonstrată în ştiinţă, a desfigurat valorile intelectuale, şi în epoca modernă această provincie, scăpând din orbita culturei româneşti şi intrând în zona de influenţă a altor culturi, s’a îndepărtat dela unitatea organică a ritmului dat dela Bucureşti şi Iaşi. Rătăcirile ardelene provin de-aici, şi spiritul critic s'a format în vechea ţară românească, sub laturea corectivă, ca o reacţiune la aceste rătăciri şi în scopul de a integra pe Ardeleni în acelaş ritm cultural.
       Predomnirea ideei naţionale în cultură, utilitarismul valorilor intelectuale, coborârea artei la rolul de a servi imediat societatea, toate abaterile ardeleneşti dela preţuirea în sine a culturei, în chip desinteresat, nu puteau să nu atingă şi poesia, care în Ardeal nici până astă-zi nu s'a desrobit de sub moştenirea fostului regim. Dela Noi vrem pământ şi dela Clăcaşii s'a ajuns la poesia voit politică a d-lui A. Cotruş care, atacând astă-zi, după dispariţia lor, pe „baroni şi grofi şi conţi şi ciocoi", caută să cucerească aderenţa unei clase sau a unei grupări politice. Această pasiune de clasă apare în Ion sub forma instinctuală a eroului şi care, urmărind să fie un tip, tipul clasei ţărăneşti, nu numai odată ridică întrebarea întrucât şi reproduce fidel realitatea. Apare ciudat ca în provincia de origine a tatălui lui Titu Maiorescu să nu fi biruit nici până astă-zi adevărul estetic că pasiunile politice şi sociale nu constituesc materialul de repetat al unui sentiment poetic, devenit astfel specializat, şi că tipizarea unei clase printr’un erou social nu se face cu instinctele lui primare. Dar şi mai ciudat apare ca un critic literar care se reclamă dela estetica maioresciană, d-1 G. Bogdan-Duică, să nu denunţe aceste rătăciri, dar, în schimb, să vorbească aşa cum a vorbit de poesia d-lor Lucian Blaga şi Tudor Arghezi.
       începând cu Grigore Alecsandrescu, frumosul este de natură curat ideală, sustras circon-stanţelor vieţei practice, şi poetul, purificându-se de vremelnic, contemplă senin, ca în Anul 1840, jocul înşelător al contingenţelor lumeşti ; — cu Eminescu, fie că priveşte în cosmogonia haosului care se face cosmos, că din lumea transcendantă suverană pune fiinţa ca fiinţă la începutul existenţei, în stil liturgic oriental şi cu tonalitate de tropare bizantine:
             Sus inimile voastre! cântare aduceţi-i!
             El este moartea morţii şi învierea vieţii;
sau că în viziunea entropică, stingerea universală, sensibilizează nimicnicia, poetul se sublimează în idealitatea pură a frumosului absolut, de unde contemplă cu serenitate lumea fenomenală a aparenţelor sau nefiinţa; — iar cu Coşbuc şi Cerna poesia rămâne mereu înfrăţită cu eternul.
       A fost rezervat Ardealului ca prin d-1 O. Goga să avem un frumos de natura pasiunilor politice şi sociale, să înserie în istoria poesiei o poesie circonstanţiată, legată de timp şi regiune,— localizarea şi particularizarea valorei estetice. Şi dacă poesia generaţiei actuale, a d-lor Arghezi# Blaga şi Crainic nu-i reda spiritualitatea, acum de coloratură mai mult mistică şi metafizică, am fi avut o decădere generală a poesiei române, căci poesia naţional - regională a d-lui O. Goga, nu a fost numai desfăşurarea unui talent remarcabil; dar cu ea şi prin contaminare facilă la talente inferioare d-sale, se dogmatizase frumosul poetic în sensul vremelniciei, la ceeace nu dăduse naştere nici Grigore Alecsandrescu, Eminescu sau Coşbuc, şi nici ceilalţi poeţi care cântase, fiind liberi poeţii să cânte, câteodată, sentimente de natură politică ori socială. In d-1 O. Goga s'a adus şi cu arta jertfa de iobăgie stăpânirii austro-ungare, care a făcut Ardealul ca, din instinctul de conservare al egoismului naţional, să coboare eternul la vremelnic şi universalul la regional.
                    . *
       Dela generaţia sămănătoristă la generaţia următoare, dela d-1 Goga la d-1 Blaga, dela Io-sif la d-1 Crainic, ori dela Coşbuc la D-1 Arghezi schimbarea esenţială care s'a produs delimitează două epoci cu pregnanţa epocei lui Eminescu faţă de înaintaşi, astfel că regăsit, criteriul estetic va opri de-aici înainte să i se mai aducă poesiei atingerile de relativism istoric şi localism din epoca
                                                                      73
© BCU Cluj
sămănătoristă. Etnicul adus în subordonare spiritualului, dintr’un scop, cum era la sămănătorişti, a fost redus la un mijloc fatal. D-l Blaga, care nu poate avea nimic comun cu versetul amorf, onomatopeic sau imagist-sensaţie, gol de orice înţeles, cu care-1 asimilează tradiţionaliştii prosodiaci, a făcut acea primenire metafizică a liricei de după răsboiu, şi însuşi lirismul a fost emancipat de ingredientele externe. In acelaş timp, poesia d-lui Arghezi venind printr’o neobişnuită halucinaţie creatoare să-şi creeze o lume supra-locală şi supra-temporală, a stabilit mai mult de cât valoarea unui poet, până la volum mult prea mobil ca să i se fi putut decerne : a repus poesia în sfera ei autonomă de istorie. Căci pe când proza este reprezentarea umanului concret, poesia trebue să-l depăşească şi să exprime esenţa lucrurilor. Fără depăşirea adevărului concret cu cel poetic, transcenderea individualului în esenţial, poesia nici nu ajunge să, se deosebească de proză. Literatura de mai nainte, printr’o inadvertenţă a valorilor, a făcut proză în versuri şi, până la generaţia actuală, a romanului autentic, a întreţinut prin amestic un echivoc între stilul romancier şi al prozei artistice. Astfel, între d-nii Sadoveanu şi Rebreanu ori Cezar Petrescu s'a produs o despărţire de generaţii, care trebue accentuată pentru autonomia romanului şi triumful realismului.
       Interogând poesia d-lor Arghezi, Crainic şi Blaga asupra principiului ei generator, răspunsul ni-1 dă un cuvânt care nu mai este folosit din cauza largei lui comprehensiuni: iubirea. Soarta cuvintelor aproape de adevăr este ca a banilor monetă pe lângă cei de hârtie, şi în vremea noastră de inflaţie terminologică,) mereu în creştere, nu e de mirare că vorbele hârtie au scos din uz cuvântele simple, creind iluzia unei bogăţii de idei. Această măruntă observaţie aminteşte opoziţia permanentă dintre clasic şi romantic, nu atât de doctrină, cât mai cu seamă de felul vorbirii: romanticul vorbeşte ca el, clasicul ca toată lumea,—Lafontaine, Brătescu-Voineşti, învăţatul Racoviţă, Ţăranul român, rasa milenară şi individul deacum. Deci, dar, opera de artă are ca principiu generator iubirea, şi operele literare culminante sunt acelea în care perfecţiunea artistică a coincidat cu iubirea autorului de Dumnezeu : epopeea în Dante, romanul în Dostoevschi, tragedia franceză în Fedra, ca să nu mai amintim şi de celelalte arte.
       Numai iubirea crează şi nici-o operă fără colaborarea răului. Gând Caragiale zice de eroii săi: „îi urăsc", înţelegem că se află ideal de partea tipului perfect. Ura are un rol de stimulator negativ al principiului creator iubirea, căci opera de artă fiind creaţiune, trebue să se înrădăcineze positiv, ca şi binele, în fiinţa ca fiinţă, faţă de care răul vine numai ca o negaţiune. O operă în care ura vrea să aibe un rol positiv creator, ura ardelenească pe „regăţeni", este piesa căzută a d-lui Liviu Rebreanu, Apostolii. Romanul Pădurea spânzuraţilor naşte din îndoita iubire, a autorului pentru eroul Bologa şi, în acţiune, a lui Bologa de Dumnezeu. Intr'o operă nu ne întrebăm dacă ea lucrează cu material bun sau rău — Bologa este şi de o parte şi de alta, — ci cum rezolvă autorul conflictul dintre bine şi rău, mobilul permanent al dramei umane pe care se exercită inspiraţia artistică. Răul nu numai că este trebuitor artistului pentru a complecta umanitatea, — o umanitate numai bună nu ar fi adevărată; dar colaborează oridecâteori lipseşte binele, şi ceeace îi cerem lui este să-l rezolve ca atare, ca o privaţiune, pentruca în absenţa lui atitudinală să nu se rezolve dela sine în dauna binefacerii artei pentru umanitate. După Mărturisirea ortodoxă, „rău se socoteşte numai păcatul" (partea întâia, XXVI) şi „păcatul nu are fiinţă în sine, fiindcă nu este făptură a lui Dumnezeu" (partea treia, XVI).
       Dintre romanele scriitorilor noui, La Medeleni, de apariţie recentă, a ajuns vechiu foarte repede; cine l-a cetit, cu greu îl mai reia odată. Dimpotrivă, Pădurea spânzuraţilor concurează la o permanenţă pe care n'a cunosct-o mai nainte vreme nici-un roman românesc. Figura lui Apostol Bologa, prin tragicul eroului şi rezolvarea cazului de conştiinţă în nemurirea sufletului, sunt atât de adânc omeneşti, că ea se proectează în veşinicie. Şi cu acestea zise, se rectifică opiniunea relativistă a acelei critice care a făcut din Pădurea spânzuraţilor un „roman de răsboiu" sau „al răsboiului românesc", caşicum Răsboiu şi pace ar fi un astfel de roman pentrucă se
                                                                  74
© BCU Cluj
*nspiră dela răsboaele napoleoniene. Cum altfel se diferenţiază arta literară de cronică şi valoarea estetică permanentă de cea istorică, dacă nu aşa că cea dintâiu scapă unei identificări de personagii şi unei raportări de loc şi timp?
       Dar d-1 Ionel Teodoreanu are un defect de evoluţie, căci s’a arătat, dela un volum la altul cu accentul său liric şi romantismul personagiilor, în neputinţă să se emancipeze deplin de sub influenţa sămănătorismului, să treacă cu totul în noua generaţie. Cu Turnul Milenei, d-sa ameninţată să mărească literatura lui Cosma Răcoare şi a Duduei Margaretei la proporţiile de roman, o adevărată tentativă de zădărnicire a acestui gen. D-1 Gib I. Mihăeseu n’a for t pus la greaua încercare a d-lui Teodoreanu : d-sa dela primele nuvele s’a aflat în noua generaţie, este dintre cei dintâiu care i-a dat corp, căci atât lirismul cât şi întoarcerea cu faţa dela actual sunt tot ce poate fi mai străin acestui scriitor, dela care putem aştepta cu încredere romanul. O evoluţie normală, lăsând să se întrevadă posibilităţile latente ale acestui talent fecund, a urmat d-1 Cezar Petrescu, şi de gen şi de generaţie, dela nuvela sămănătoristă din Scrisorile unui răzeş la realismul din volumele următoare, care le sparge cadrul, tinzând să se dizolve în roman. D-1 Matei I. Caragiale se dărueşte greu literaturei, dar cu finalul romanului Creai de curtea-veche, proectat într’o rară stare de extaz, cheamă luarea aminte asupra unei adânci firi contemplative şi înzestrate cu o vizualitate dincolo de cadrul epocei descrise şi ce caută să vadă sub învelişul lucrurilor, nevăzutul, interzis nouă, şi apropiabil tranccendanţei unui Dostoevschi. După nuvela Legătura roşie, d-1 Em. Bucuţa a încercat romanul în Fuga lui Şefki, care produce o vibraţie lirică momentană, cu cât mai intensă, cu atât mai dăunătoare duratei de impresie a vieţei ce trebue să lase genul defectul organic al literaturei d-lui Ionel Teodoreanu, întrucât vrea să fie romancieră. înclinarea mai mult de partea prozei artistice, care-i atrage stilul scris, decât spre roman, genul obligatoriu la stilul vorbit, vine dela calitatea de poet a d-lui Em. Bucuţa, poet nu îndestul de apreciat.
       Ca să spunem într’un cuvânt trăsătura comună a acestor prozatori, calitatea spre care se apropie proza actuală, ea este cea omenească. Şi humorul, care la autorul „Unui prânz de gală" era un joc factice, un exerciţiu de artificiositate, caşi în literatura pasitişorilor şi parodiştilor, dispensată de originalitate de către critica Vieţei româneşti, a câştigat în adâncime umană, judecând după creaţiunea atât de nouă a d-lui Damian Stănoiu. Un sentiment de experienţă trăită, un gust de realul adevărat, controlabil, străbate în proza acestor scriitori. Comparaţi, spre edificare, călugării şi maicile d-lui Stănoiu cu călugărul Gherman din Hanu-Ancuţei, arătare epopeică, scăpată de sub experienţă, la fel cu călugărul din Demonul tinereţii, la fel cu monahii atâtor scriitori, căci ştiţi, în ultima vreme, ca o revanşă a conformismului la curentul ortodox, câmpul literaturei a fost invadat de multe feţe călugăreşti, una mai suspectă decât alta din partea adevărului. Literatura sămănătoristă servind în cauza naţională o cauză ideală, fără termin final de realizare, a creat scriitorului o stare sufletească de vizionar şi passeist.
       O cu totul altă dispoziţie sufletească descopăr prozatorii generaţiei actuale. Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra, Călugări şi ispite, La Grandiflora, întunecare, La Medeleni, Legătura roşie, Craii de curtea-veche sunt opere contemporane nouă, cu acţiunea din zilele noastre, care merg odată cu actualitatea trăită de noi, — pe când cel mai reprezentativ scriitor al generaţiei sămănătoriste a avrut, cu Venea o moară pe Şiret, să ne transporte în veacul trecut, iar cu cea mai bună operă a sa, Hanu-Ancuţei, care face concurenţă eposului poporal, a reuşit să dea viaţă unor figuri fără stare civilă. Şi nu doar că d-1 Sadoveanu n'ar .observa societatea din vremea sa ; dar este sămănătorist şi refuză să se adapteze la epoca post-belică, a cărei trăsătură fundamentă crează semnul exterior după care vom recunoaşte scriitorul din generaţia nouă: aderarea la actualul nostru.
       Proza sămănătoristă a zugrăvit, în avântul ei epic, neamuri: în Muntenia, cele Două neamuri de C. Sandu-Aldea, în Moldova Neamul Şoimăreştilor (sinonim cu Neamul românesc al d-lui N. Iorga), în Ardeal d-1 I, Agârbiceanu urmăreşte la fel neamul românesc în atingere cu naţiunile
                                                  75                           ‘
© BCU Cluj
  conlocuitoare; scriitorii generaţiei actuale, Gib. I. Mihăescu, I. Teodoreanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Em. Bucuţa, Matei I. Caragiale, Damian Stănoiu zugrăvesc oameni. Şi modificarea este, nu numaidecât de sensibilitate, căci după cum sămănătoriştii au avut-o pentru uman, scriitorii noui o au pentru naţional; cât mai cu seamă ea s'a produs în legătură cu adâncirea procedeelor de creaţie, aceşti scriitori apropiindu-se tot mai mult dela caracterul general epic la individualul psihologic, dela simplitatea şi abstracţiunea eroilor sămănătorişti la diversitatea concretă care se realizează .n figură complexă a lui Bologa sau în adâncimea şi variabilitatea sufletului omenesc din personagiile d-lui Gib. I. Mihăescu. Proza sămănătoristă, în lumina acestor transformări, apare ca o prelungire a literaturei poporale. Caşi balada poporală, prozatorul sămănătorist crează cu procedee sintetice. Pentru el, poporul este înaintea indivizilor singuratici, care i se reprezintă sub aspectul general şi colectiv al etnicului. Individul nu este o sumă, ci o parte, şi ca atare poate să se abată dela specificitatea etnică; deci în personagiul sămănătorist nu intră ceva indeterminat, neprevăzut: el e neted şi logic, stăpânit de o pasiune, şi prozatorul crează tipuri, iar nu indivizi.
        Estetica tipicului au avut-o şi în teorie câte-şi trele generaţiile : Kogălniceanu în programul Daciei literare şi vorbind de „tipul naţional" la Alecsandri, iar după el, A. Russo care, apă-rându-şi piesa de unele critice, scrie (1846) : „S’a zis Bâcălia ambiţioasă sau băcăliţa pentrucă ideea autorului este şi a fost a generaliza (a reprezenta toată tagma) şi nicidecum a privi la o singură băcălie”; Maiorescu când remarcă, în comediile lui Caragiale (1885), înfăţişarea plină de spirit a tipurilor”, şi când spune (1882) că „obiectul artei novelistice este tipul poporan” ; Iorga şi întreaga critică sămănătoristă, mai mult sau mai puţin explicit.
        Numai acum, cu a patra generaţie, deşi nu deplin, mai mult ca o indicaţie pentru viitor, străbate influenţa lui Dostoevschi, a cărui revoluţie, încă în curs, cu psihologia individualului răstoarnă estetica tipurilor, comună romantismului şi lui Balzac, care a influinţat prima generaţie, caşi realismului şi naturalismului, care au influenţat combinate şi pe junimişti şi pe sămănătorişti. Omne individuum ineffabile, — adagiul scolastic poate servi de introducere la umanismul Renaşterii, clasicismul lui Boileau, cu fixitatea şi durabilitatea firii umane şi eliminarea a ceeace este momentan, personal, particular, şi până la Balzac şi Bourget. După estetica veche, generalul se arăta tot în general, căci un personagiu devenea universal cu cât întrupa o pasiune, un caracter sau un viţiu al mai multora. Estetica nouă socoteşte că individualul sesizat în adâncime a şi devenit general, şi descopere universalul în ce. un personagiu întruneşte al tuturora. Dacă în mulţi putem găsi pe Harpagon, Grandet, Goriot, Sorel, etc., nu mai încape îndoială că toţi avem câteceva din eroii lui Dostoevschi. Alexandru Lăpuşneanu, Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Hagi Tudose, Leiba Zibal, Pană Trăsnea Sfântul, Ion, toţi au ajuns creaţiuni populare cu psihologia lor de tipuri lineare, simetrice, simplificate până la o trăsătură sufletească dominantă, reductibili la o formulă portativă. Aceeaş logică de fier aplică psihologiei eroilor scriitorii sămănătorişti, pentru care atingerea unei arte naţionale se confunda cu tipizarea, etnicul reeşind din suma de trăsături colective ale rasei.
                                    Etnicul a servit sămănătorismului de real, şi ceeace au criticat reprezentanţii lui la simbolişti şi modernişti, a fost absenţa realităţii. Raportul acesta dintre estetic şi real prin mijlocirea etnicităţii, nu a fost invenţia câtorva naţionalişti obscuranţi de pe malurile Dâmboviţei. Revendicarea unei arte autohtone se găseşte în aceeaş vreme la Kogălniceanu şi la criticul rus Belinschi . care, aducând literaturei ruseşti învinuirea (1843) că „a fost mai întâiu o floare transplantată, multă vreme a trăit o viaţă artificială”, aşteaptă dela roman o literatură originală; la Taine-Brunetiere şi la Maiorescu; la Iorga şi la Maurras, care zice : „naţionalismul nostru a început prin a fi estetic”, şi a cărui directivă a putut fi astfel rezumată: „alipirea la caracteristicile naţionale, la originalitatea patriei, la ceeace Italienii numesc cu un cuvânt fără echivalent pentru
                                                                  76
© BCU Cluj
iioi: italianita” (M. de Roux, Charles Maurras, p. 315). In sfârşit, în manifestul din’ 1919 a celor 54 de scriitori francezi, cetim aceste rânduri care sunt ca din Sămănătorul ori Gândirea: „Oare nu naţionalizându-se o literatură capătă o semnificaţie mai universală, un interes mai uman general?”.                                                       ,
                                                    * • ■ '
               ■ * # ■ ■
       Istoria literaturei româneşti dela generaţia din 1840, trecând pela junimişti şi ajungând la sămănătorişti a pus la contribuţie toate influenţele care i-au ieşit în cale în urmărirea scopului formulat de Kogălniceanu : crearea unei literaturi originale, naţionalizarea literaturei, ca o trebuinţă primară pentru formarea unei culturi specifice. Revine sămănătoriştilor meritul istoric de a fi dus până la capăt acest proces, şi în perspectiva vremii apare legitimă aplecarea lor mai mult la realităţile naţionale externe şi indiferenţa la folosirea mijloacelor de creaţie clasiciste.
       O nouă concepţie îşi tae cale cu scriitorii de după răsboiu, şi dacă nu am vedea-o decât în omul luat în toată complexitatea din proza nouă, şi am fi îndestul de îndreptăţiţi să semnalăm o trecere dela romantismul şi realismul etnic al sămănătoriştilor la realism integral. Ea plecând dela Dostoevschi, ar rămânea la suprafaţa unor procedee creatoare, în cel mai fericit caz ar ajunge la un psihologism, ca cel uscat care se furişează lucrativ în proza tributară influenţei franceze, dacă scriitorul nu-şi apropie în substanţă morală şi semnificaţia umană a ortodoxiei.
       Singura formă care să dea conceptului abstract de umanitate un conţinut de omenie efectivă este creştinismul, şi ortodoxia ridică umanul la universal numai prin creştinesc. Departe de a fi rezultanta unui progres raţional, care după individualismul protestant, aristocratismul ierarhic roman şi după umanism ar fi rezervată unei elite privilegiate, omenia este perfecţionarea oricui şi a tuturora în contact cu spiritul sfânt. Omul devine uman pentru semenul său simţin-du-se legat de divinitate, şi integrarea lui în umanitate este tot una cu îndumnezeirea, cu integrarea lui în eternitate. Concepţie cu adevărat catolică, pentru artist viziune complectă a lumii, care-1 introduce în realităţile văzute şi în cele ale spiritului, şi-i înfăţişează umanitatea sub cele mai variate şi contrazicătoare aspecte, într'un cuvânt: realism integral.
       Năpasta este o operă ortodoxă datorită realităţilor spirituale ce iau parte activă în acţiune şi largei revărsări de umanitate peste atmosfera ei sumbră, în care luminează numai căutarea lui Ion să se ancoreze în lumea cealaltă. Romanul Ion, de pildă, nu este o astfel de operă, nu aparţine ca Pădurea spânzuraţilor realismului integral,, fiindcă nu are în acţiune aceste realităţi şi nici nu degazează omenie, cel mai neuman dintre romanele noastre. Caragiale fiind artist autentic, n’a fost un autor ortodox. Când artistul vrea să fie ortodox se situează în creaţiune tot aşa de arbitrar caşi cel care nu vrea să fie, şi între ei amândoi trăsătura comună didacticismul impietează asupra ordinei organice a realităţilor. Respectul realităţii, depunerea ortodoxiei prin auscultare, iată lecţia lui Caragiale. Nu ortodoxia foloseşte literatura, literatura foloseşte ortodoxia după cum nu morala intră în artă, ci din artă reese morala.
       Şi reprivind în urmă peste şicanările pedante ce i-au făcut Năpastei criticii vremii, juni-mişti-socialişti-poporanişti, cu acea incomprehensiune paralizantă în calea spiritului creator, care caracterizează vechea generaţie, generaţia actuală poate să verifice cum ei n’au înţeles nici sensul uman al misticismului creştin al lui Ion şi nici aceea că în literatura unui popor ortodox, în mod real şi specific, nu poate lipsi religia din reprezentarea universală a omului. Caragiale, care în toată opera lui a satirizat oraşul — caricatură, când în două daţi a zugrăvit originalul poporului român, ţărănimea, n’a putut să treacă peste misticismul din Năpasta, şi a simţit nevoea să se ridice la ideea de Păcat, Şi totuşi, critica literară a „Vieţei româneşti” îndrăsneşte să nege şi religia şi ortodoxia acestui popor. Dar sau Caragiale este un autor falş, care nu şi-a cunoscut neamul, sau criticii, vechi şinoui, dela zisa revistă, nu înţeleg pe Caragiale şi vor să rămână străini de poporul român.
                                                  77           '
© BCU Cluj
       Ion simbolizează „ortodoxia populară a sufletului românesc”, vie în atmosfera ţării, o credinţă care nu este codificată, scripturistică; apropiabilă fără mijlocirea autorităţii, mai mult trăită în comuniune decât gândită de unul singur, toţi formând cu credinţa un singur corp, corpul bisericesc, transfigurat în iubirea lui Dumnezeu şi cu nădejdea în izbăvirea sufletului, astfel că şi Ion nebunul adastă harul Domnului şi moare cu speranţa în mântuire, căci şi Ion nebunul este om.
       Nici-o altă dioceză creştină, pentrucă toate s'au depărtat dela spiritul originar, nu păstrează ca ortodoxia capacitatea de a înălţa şi pe cei mai năpăstuiţi la acelaş nivel de demnitate umană înaintea credinţei, de unde izvorul ei de omenie care se propagă în toate straturile. Şi luând seama la estetica lui Dostoevschi, care reprezintă tot omul, iar nu în parte, ca în psihologia clasică; la conciliul patriarhal care face din tot poporul bisericesc păstrătorul dogmei, iar nu o ierarhie; la Komiakoff care formulează tradiţia orientală în sensul că adevărul aparţine către „totalitatea bisericei universale", iar nu unei autorităţii externe, prin ortodoxie trece un principiu organic de totalitate, care-i învederează, odată cu autenticitatea, vitalitatea fără seamăn a celei mai încercate biserici dintre bisericile creştine.
       Catolicismul roman şi umanismul se separă şi vor să rămână despărţite de ortodoxie în felul lor deosebit de a concepe universalitatea. Şi dacă mai înainte vreme astfel de probleme erau pentru unii subiect de „literatură", — literatură cu lucrurile sfinte şi suferinţa morală a oamenilor ! —, acum sunt de natură să ajute la deslegarea crizei spirituale, care după răsboiu s’a făcut cu atât mai simţită, cu cât falimentul raţionalismului positivist, înregistrat din toate părţile, este secondat de aspiraţia după veşnic şi universal, de care vorbesc catclicii Massis şi Maritain, caşi Keyserling, Benda şi Berdiaeff.
       Biserica romană practică o universalitate spaţială, de unde necdihna ei de a suprapune imperiului roman păgân imperiul papal şi a-1 depăşi în întindere geografică. Astfel, se condamnă să fie o organizaţie politică internaţională, cu caracter temporal şi, adoptând mijloacele de acţiune ale puterii politice lumeşti, ea secularizează spiritualul. Criza spirituală îşi trage originea, dela pierderea sensului originar al spiritualităţii, şi reformele religioase apusene nu au făcut altceva decât să urmeze românismul cu secularizarea, pe naţiuni, punându se fiecare pe rând în temporal şi particular. Naţiunile caşi oamenii nu pot avea credinţa într'o înrâurire a puterei spirituale decât astfel, venindu-le din afară de veac şi loc, din eternitatea pe care o prefigurează biserica.
       Despărţindu-se de Orient, Occidentul s'a realizat cultural prin umanismul din Renaştere, prin clasicism şi raţionalismul din Aufklaerurg în spiritul universal păgân, transmis şi folosit prin filiera şi colaborarea bisericei catolice. De unde ortodoxia a lichidat păgânismul în Bizanţ, şi Bizanţul a putut să dispară din istorie, ca atâtea alte multe împărăţii, fără ca să fi suferit cu ceva universalitatea lui Christos, Roma se proclamă eternă, nu o concepe decât în atârnare de eternizarea ei pe pământ şi se face solidară cu principiile de civilizaţie ale lumii păgâne, care conduc o parte din directivele culturale ale lumii moderne.                .            .  ,
       Şi în vreme ce cu ele cultura occidentală făcea „progres"', Orientul rămânea înapoiat, dar din cauză că rămânea ortodox. Creştinismul aici nu s'a alterat din partea antichităţii, n’a suferit secularizarea papală medievală, ci în formele cele mai primitive, caşi în cele mai rafinate toată cultura a fost exclusiv creştină. Un tablou concret al acestor stări ne dă secolul al XVII-lea la Români, secolul organic, când dela clasa nobilă a lui Petru Movilă, dela Domnitorii patroni ai ridicării Trei-Ierarhilor şi ai înfloririi culturale şi până în cele mai de jos straturi sociale, dacă lipsea o cultură intelectuală, o singură credinţă crea prin comuniune un popor, adunat într'o unitate autentică. .    .          -
       Veacul acesta la Francezi, de pildă, a fost cu totul altfel. Sainte-Beuve scrie în Port-Royal; „Se vorbeşte totdeauna de secolul lui Ludovic al XlV-lea ca de un mare secol religios care trebue să ruşineze pe urmaşi în privinţa doctrinei şi a credinţei bisericeşti. Dar din timpul lui
                                          '         78
© BCU Cluj
Ludovic âl XlV-lea, clar-Văzătorii şi cei cu adevărul vorbesc cu totul altfel şi ca de cel mai liber dintre secole. Impietatea rafinată se furişase în spirite''. Iar alt istoric : „Secolul al XVII-lea este catolic, dar nu este religios" (Georges Pelissier, Le mouvement litteraire au XlX-e siecle, p. 12). Destinul creştinismului, în Occident civilizat de moştenirea greco-romană, în Orient ţinut la ortodoxie, se poate' ilustra cu destinul intelectual a două figuri contemporane din veacul următor, care capătă contururi de simbol: Alexandru StourdZa şi Joseph de Maistre. Moldoveanul expatriat în Rusia scrie, la 1816, Considerations sur la doctrine el l’esprit orthcdoxe, şi provoacă apariţia, prin reacţiune, a cărţii contelui francez, Du Pape. Dar pe când apologetul răsăritean îşi aduce mărturia lui umilă de drept credincios, cu mare frică să nu iasă din cuvântul Mântuitorului şi al tradiţiei, fără a şti să facă literatură, astfel că s'a şters din amintirea posterităţii, doar specialiştii de-1 mai amintesc, ca d-1 George Goyaude Maistre a rămas o glorie a literelor franceze, un bun meşteşugar al scrisului, sofist de mâna întâia; însă, în fetişismul său de romanist păgân, a uitat pe cineva din multele lui cărţi: a uitat pe Christos! O spune aceasta criticul său : ,,sânt cu totul uimit înaintea acestui creştinism în care nu găsesc pe Christos. Se poate afirma că de Maistre n'are nici dragostea, nici cultul, nici chiar ideea de Isus” (Emile Faguet, Politiques et moralistes, I). Şi cazurile se pot înmulţi până la Barres, dacă ne orientăm după criticul său probar Thibaudet. Dând ascultare unuia dintre multe glasuri care se rostesc în ultimul timp aproape la fel: „Occidentul începe să-şi simtă răul, şi totdeodată pare a reveni la umilinţă. Nu mai are orgoliul nebun al progresului şi criza de conştiinţă ce-1 afectează dă la iveală o neţărmurită dorinţă de liberare spirituală" (Henri Massis, Defense de l’Occident, p. 251), — nu e una din aceste mărturisiri dureroase care să nu fie o confirmare a adevărului istoric că acolo creştinismul a avut o altă soartă decât în Orient.
       Noi nu veniip., înaintea lumii să arătăm ceeace n’am avut; dar nu vom înceta să accentuăm aceeace ei au pierdut şi-i împiedică de la unirea bisericilor care să redea Europei unitatea trebuitoare înaintea părţilor necreştine ale umanităţii, răsărind exfide per spera in charitatem.                    -
       De unde acolo „universalismul autentic este centrat. Un oraş este în centrul universului şi face unitatea sa" (Jaques Maritain, Primautedu spirituel, p. 145), iar după altul, vorbind despre biserică: „Numai fixitatea vizibilă şi, ca să zicem aşa, palpabilă a adevărului poate să conserve domnia spiritului pe pământ” (Defense de VOccident, p. 230) —Mărturisirea ortodoxă, deşi socoate că „biserica din Ierusalim este maica tuturor bisericilor şi cea întâia", hotărcşte: „biserica sobornicească nu primeşte nume dela vre-un loc, chiar de ar fi şi cel mai ales", şi cum „Christos n'a întemeiat biserica sa pe oameni, ci pe sine însuşi şi pe dumnezeiasca sa învăţătura", „numai Christos este cap al bisericei"; după cum patriarhii, uniţi în conciliu cu episcopii la 6 Mai 1848, întăresc : „invariabilitatea dogmei ca puritate a' ritului a fost încredinţată spre păstrare, nu unei ierarhii anumite, ci întregului popor bisericesc, care este corpul lui Christos".
       Ortodoxia îşi întemeiază universalitatea în mod intemporal pe unitatea bisericei celei văzute cu a celei nevăzute în Christos, capul umanităţii, în afară de veac şi loc, în veşnicie, şi mijloacele de a o realiza pe pământ sunt rugăciunea şi contemplaţiunea. Ierusalimul ceresc este sediul ei, după care se mişcă viaţă vie, ca umbra după soare, şi ortodoxia separând puterea lumească de puterea divină, nu amestică ce este al lui Dumnezeu cu ce este al Cezarului.
       Umanismul occidental, ascultând pe ultimul său reprezentant în serie Benda: „alipirea la un concept... sensibilitatea pentru calitatea abstractă a ceeace este uman", şi că marii lui reprezentanţi au fost „oameni puţ'n aplecaţi să se arunce în braţele aproapelui", este gol de uman când exclude din conţinutul lui iubirea, — iubirea de aproapele prin iubirea de Dumnezeu, unde se purifică de concret, — pentrucă este gol de divin, şi el nu caută dacă este posibil să se apropie şi să se contopească cu creştinismul, ci cum şi cu ce să cadă în afara şi în contra învăţăturii lui. Deaceea un universal gol de spiritual ar fi reluarea experienţei junimiste şi a celorlalţi
                                                                      79
© BCU Cluj
dela noi care ne-au lăsat criza ce se destramă sub ochii noştri, şi cu atât mai adânc resimţită, cu cât ea, în formele culturei europene umaniste, traduce ruptura de pe alte tărâmuri dintre intelectuali şi popor.
       Aceste forme europene de import, pe care veacul al XVII-lea nu le-ar recunoaşte de omeneşti, aşternându-se peste fondul spiritual al poporului român, l-au împiedicat să-şi dea originalitatea lui specifică, potrivit culturei sale milenare creştine.
       După cum Francezii, moştenitorii culturei păgâne greco-romane, şi-au dat măsura geniul lor conform acestei culturi, care-i specifică dela Corneille şi Racine până astăzi, tot astfel când creştinismul autentic a isbucnit prin geniul rus a vorbit lumii cu filosofii religioşi şi cu artiştii Tolstoi şi Dostoevschi.
       Generaţia trecută sămănătoristă a încheiat procesul secular al naţionalizării; scriitorii dela începutul unei noui generaţii literare au inaugurat procesul spiritualizării. Poporul român numai atunci îşi va fi arătat integral originalitatea şi va răspunde unei permanente trebuinţe a umanităţii, când va pune în valoare culturală specificitatea lui ortodoxă.
© BCU Cluj
MAI DEPARTE
                                    DE
                             V. CIOCÂLTEU
              A
              JTx curs aici pe vremuri apa vie Şi-au adumbrit castanii verzi pe maluri Statui de marmură răsfrânte ’n valuri Şi sfincşi de bronz cu ochii ’n vecinicie.
              Pe dealurile sparte de cutremur •           Gravi înălţau statura lor măreaţă
              Zei albi, ca munţii 'ncremeniţi de ghiaţă Pe mările polare prinse 'n tremur.
              Odată doar a clămpănit din gură ,     Pământul, şi-a crescut de-asupra iarbă,
              Vulcanii stinşi au început să fiarbă Şi-au îngropat oraşe ’ntregi în sgură.
              Vieaţa mai departe, — mai departe,
              Aprinde fulgere şi sparge nori,
           , Se 'nbracă 'n rochii, tremură pe flori Şi duce ’n caru-i cântece şi moarte.
© BCU Cluj
P O E Z I I
                                                                      DE
                                                               R. H A N
                                                  D I M I N E A Ţ A
                            îi fotă abur ie Şi ie
                            Cu râuri încondeiată.
                            Aleargă dimineaţa încununată Cu rochiţa-rândunicei în floare.
                            I se încolăceşte brâu de cicoare.
                            Albastru, pe trupul sprinţar
                            Şi ’n mărgele şi brăţări sună rouă de cleştar.
                            Foşnesc potârnichi printrifoiuri,
                            Se scutură căpiţe şi tufişuri                   ’
                            De umede păinjenişuri.
                            In senin sunt ciocârlii şi roiuri.
                            Cu flori încununată şi cu obraji arzând, Dimineaţa,, de suliţele soarelui fuge râzând Aşa cum fug fetele               .
                            Şi boarea câmpiei îi sărută pletele; ■
                                                                       &2
© BCU Cluj
                     FIOR DE MOARTE
                     Visez o boală cu doctori albi şi infirmiere. Pe geam sunt flori şi borcane cu miere Aduse de prieţeni care vin, pe timp urât Să facă pasienţe şi să-mi ţină de urât.
                     Şi seara cade foarte de timpuriu, îmi povesteşte o soră până târziu De mici neajunsuri şi de un caz fatal întâmplat la serviciul medical.
                     Apoi mă simt mai rău şi vine preotul vecin. Deşi n’aveam voe, îmi dă pâine şi vin, Vorbindu-mi domol de păcate şi de bine. Atunci Dumnezeu pogoară în mine.
                     Când e noaptea târziu şi afară plouă,
                     O lacrimă se ’ngroapă în palmele-amândouă. Ochii mi-o dărue fără să ştiu:
                     E ultimul dar, într'un ceas pustiu.
© BCU Cluj
SIMFONIA FANTASTICĂ
                                          (URMARE)
                                              DE
                                     CEZAR PETRESCU
   L/xul lui Grigore Stolnicu, la masă, e în stânga Ameliei. La dreapta, timid şi frământând cocoloaşe din miezul pâinei, stă Nerone Creţeanu.
    înviorată de plimbarea în aerul jilav şi rece, femeia are obrajii îmbujoraţi (poate prea focoşi în pomeţi), ochii desmorţiţi din somnolenţa din totdeauna, o poftă neastâmpărată de vorbă. Deoparte şi de alta, cei doi bărbaţi, nu participă la această însufleţire. Grigore Stolnicu, posomorit, spionează pe sub sprincene. Sporovăială nevestei îi crâşcâie pe nervi; îi pare nefirească şi rea. Asistentul, ca orice timid, e mereu preocupat să plaseze vreun cuvânt de duh, care-i vine pe buze mereu prea târziu şi-i rămâne în rezervă, pentru alt" prilej. A adunat astfel, de doi ani, de când e invitat de câte două ori pe săptămână la profesor, o adevărată agoniseală de avar, pe care nu o va cheltui niciodată.
    Amelia se opreşte în mijlocul unei istorisiri, întreruptă de tuşea seacă. Obrazul a devenit mai roş ca macul. Şi în ochi, s’a căscat o panică de asfixie. Când a trecut, se sileşte să surâdă, întrebând foarte mirată :
    —      Dar ce aveţi frate, ce tăceţi amândoi, ca la o.masă de înmormântare?... Ai reţinut loc bun, la vagon, Grigorel?
    Grigore Stolnicu se uită atent în muchia cuţitului, şi silabiseşte apăsat, ca o răzbunare perfidă :
    —- N’am reţinut loc, nici bun, nici rău. M'am răsgândit. Nu mai plec!
    Spunând, a ridicat deodată ochii, să le surprindă mirarea -- şi mai ales cu ce fel de mirare e primită această veste.                                    .
    —  Cum?
    —  De ce, domnule profesor?
    Au întrebat amândoi, într’un singur glas ; Amelia oprind furculiţa la jumătatea drumului
                                              84
© BCU Cluj
spre gură, Nerone Creţeanu, strivind în tresărirea de uimire un cocoloş de pâine, pe care l-a transformat într’un bănuţ turtit.
       „Haha! La aceasta nu vă aşteptaţi! Credeaţi că vă las singuri!” — gândeşte cu mare voluptate, Grigore Stolnicu, savurându-şi chinuirea proaspăt născocită. Şi cu cea mai mare simplitate, îşi taie friptura, în bucăţi egale, fără grabă, ca să dovedească cel mai desăvârşit calm.
       —         Dar nu mai înţeleg nimic... Ce s’a întâmplat? stăruie Ameliâ, punând tacâmurile cruce în farfurie şi privindu-1 cu sinceră nedumerire. Tocmai îţi pregătisem toate lenjurile, valiza ; am ieşit înadins în oraş, să-ţi cumpăr săpun, apă de dinţi, pastă... Cum, aşa deodată?... Grigorel! S’a întâmplat ceva rău?
       Grigore Stolnicu, pare atent numai la bucăţile din farfurie. îşi scoate alt rând de salaltă, prelinge tacticos untdelemn şi oţet; strânge din umeri cu o superioară nepăsare la atât de imprudenta alarmă a femeii, care se trădează mai uşor decât s’ar fi aşteptat.
       —         Nu s’a întâmplat nimic! rosteşte într’un târziu. Mi-am făcut numai o socoteală simplă. Poate am ceva mai bun de făcut aci, în loc să hoinăresc fără nici un rost... tocmai acum.
       A apăsat pe descoperirea că „poate are ceva mai bun de făcut aci şi tocmai acum”, ca pe-o suspendată ameninţare, felicitându-se lăuntric, pentru diavolescul presentiment, cu care le-a răsturnat mârşavele lor planuri.
       Cum le venea totul, oferit deagata! Trei săptămâni de libertate, fără nici o grijă, cu soţul imbecil bătând câmpii, în vreme'ce dânşii.,. I-a pregătit lenjurile, i-a făcut cumpărături, nu cumva să întârzie şi să scape trenul. Numai nu l-au împins de spate, ca pe-un oaspe incomod, care nu înţelege să plece când toţi încep să caşte şi să se uite la ceasornic. Dar cât de neghioabă le-a fost socoteala! El nu e un soţ imbecil, ca Ghiojdeanu şi cei o mie de mii de soţi înşelaţi în clipa aceasta!
       Va sta aci, înfipt între dânşii, prezent ca .o remuşcare şi ca un supliciu, să le paralizeze infamele lor plănuiri şi să-i surprindă. Ştie bine, că are să sfârşească prin a-i surprinde... Iar, atunci? Nici nu vrea să se gândească de pe acum, cât de înfricoşată va fi răzbunarea de atunci.
       Amelia, a renunţat la restul mesei. •
       Tace, stăruind cu privirea-la trăsurile neclintite din obrazul bărbatului să descopere ce-i ascunde, fiindcă o asemenea hctărîre, bruscă şi inexplicabilă, n’o putea lua un om ca Grigore Stolnicu, socotit şi ferm, fără o gravă pricină. Desigur vre-o polemică din cele care i-au înveninat începutul carierei de filolog: sau poate alegerea de Decan... Tace şi Nerone Creţeanu, care a clădit ' o mică piramidă din cocoloaşele de miez, le risipeşte şi le adună, cum ar căuta în bobi.
       Numai Grigore Stolnicu, mănâncă metodic şi cu poftă, din fiecare fel perindat: brânză, desert, fructe... Mănâncă şi sub acest calm, înăbuşe un adevărat chiot de bucurie, că le-a dejucat ticăloasele lor aşteptări.
       Tăcerea durează ca o stinghereală. Se aud numai paşii servitoarei strângând farfuriile, clinchetul metalic al tacâmurilor ; în stradă depărtându-se o goarnă de automobil,
       —         Faci tu, cafeaua? îl întreabă Amelia, ştiind că aceasta e una din puţinele lui plăceri, supravieţuind din anii când student, în camera lui săracă, îşi pregătea singur licoarea ca să-i întreţină nopţile de studiu.
       Iar fără să aştepte răspuns, Amelia a poruncit slujnicei să aducă tablaua cu maşina de spirt şi toate ustensilele cuvenite, întorcându-se spre Grigore Stolnicu şi revenind la întrebarea dintâi:
       —         Faci tu cafeaua, şi ne povesteşti ce e cu hotărîrea aceasta absurdă... N’ai să-mi spui, că aşa, deodată, după ce-ai aranjat tot, chiar în dimineaţa când trebuia să cumperi bilet, te-ai răs-gândit fără nici un motiv... Nu eşti tu, omul acela... Te cunosc destul, de doisprezece, acuşi sunt treisprezece ani...
       —         Omul e plin de surprize! declară laconic Grigore Stolnicu, gândindu-se amar, că într’a-devăr doisprezece, acuşi se împlinesc treisprezece ani, de când Amelia poate îl înşeală, fără ca el să simtă ceva, cum nu simte imbecilul de Ghiojdeanu şi cum acela, nu va simţi desigur, niciodată.
      .                                            85
       ■ , • #
© BCU Cluj
       —         Surprize?... La tine nu există surprize, dragă Grigorel. Faci parte din categoria cea mai fericită de oameni, pentru care nu există surpriză, nici dinlăuntru, din tine, nici din afară. Ştii să previi şi să domini totul... Spune şi dumneata, domnule Creţeanul...
       —         O! Domnul profesor este de o... Este un... gângăvi asistentul, el, surprins, fără să poată găsi definiţie unui om atât de superior şi de ferm.
       Grigore Stolnicu îşi privi asistentul cu o mare scârbă. Amelia i-a spus cu ipocrizie : „Domnule Creţeanu!” Dar în intimitate, îl desmiardă desigur : „Nerone” şi „tu” şi „dragule” şi poate „Neronică, dragă!” Ridicol şi stupid! Ce-a putut găsi la un nătărău, fără nici o însuşire? Nici tinereţe, viguroasă şi sprintenă, nu are. Cu înfăţişarea lui decolorată, cânepie, cu ochii aceştia de gânsac şi cu tenul acesta de sugativă vânătă, trebuie să fi arătat tot aşa la optsprezece ani, cum arată acum la douăzeci şi opt şi cum va arăta la treizeci şi opt... Sânge sleit, somnoros. O mediocritate, pe care el a cocoţat-o. Şi care îi plăteşte, cu această recunoştinţă, furându-i femeia!... Măcar de-ar fi svelt, musculos, superb, una din acele tinereţi irezistibile...
       Grigore Stolnicu îşi imagină asistentul lui, desbrăcat în piele, la hidroterapie, făcând gloată cu ceilalţi nevolnici, printre care el, soţul înşelat şi imbecil, cu toată vârsta şi cu toţi cei douăzeci şi cinci — treizeci de ani de studiu, arată ca un exemplar de rasă, într’o herghelie de gloabe. Imagina lui Nerone Creţeanu, desbrăcat, cu coastele ieşite prin piele, cu omoplaţii scorojiţi, sărind stângaciu şi schimonosindu-se sub împroşcarea gheţoasă a duşului, cu părul ud în ochi şi făcân-du-şi frunză de viţă cu degetele răşchirate, îl înveseli într'atât, încât Grigore Stolnicu nu-şi putu stăpâni un început de surâs.
       Aceasta aduse o destindere contagioasă : Amelia îşi spuse îndată că desigur Grigorel a renunţat la plecare ca să-şi pregătească alegerea la Decanat; Nerone Creţeanu, îşi spuse că profesorul a amânat călătoria, ca să grăbească apariţia studiului de sub tipar, şi poate ca la vară, să-l ia cu dânsul, cum îi făgăduise odată, ca să-l prezinte iluştrilor savanţi de peste graniţă, ca pe o tânără şi glorioasă speranţă a ştiinţei româneşti. Iar gândul acesta, îl-însufleţi într'atât, încât împrăştie piramida de cocoloaşe clădită cu atâta luare aminte şi renunţând să mai caute în bobi, ceru permisia să aprindă o ţigare, ceia ce-i părea întotdeauna o culme a cutezanţei în faţa profesorului.
       Amelia îi întinse cutia de lemn de trandafir, cu ţigări.
       Grigore Stolnicu, amestecând cu linguriţa lungă în cafeaua clocotind, îşi aminti înveninat ce alalt individ, din loja lui Ghiojdeanu, la Ateneu; Gicu, cel care şi dânsul fumează ţigările soţului, comandă mâncările care-i plac, e nedespărţit în vilegiatură, în călătoriile în streinătate, ca mâine bunăoară, când va pleca iarăşi, după cum s'a îngrijit soţul să-i reţină bilet. Şi poate să i-1 plătească!
       Ce imbecil, Ghiojdeanu, şi ce canalii: Gicu, şi femeia în verde cu ochi serafici, şi Nerone acesta, neştiind cum să apuce ţigarea între degete, tuşind şi lăcrimând de fum, şi Amelia, care de doisprezece, acuşi de treisprezece ani!...
       Pitrocind cafeaua în ibricul conic de alamă şi culegând caimacul, aşa cum făcuse în nopţile de muncă grea şi de lipsuri, Grigore Stolnicu, fu cuprins de o adâncă înduioşare pentru acest timp îndepărtat şi pentru propriul său destin, de acum.
       Merita altă soartă. Oricine ar şti ce se întâmplă cu dânsul acum, ar recunoaşte că merita altă soartă. Dar Ghiojdeanu, soţul imbecil, năpârlit de cea mai frumoasă barbă a Capitalei, nu merita şi el altă soartă? Şi totuşi nimeni nu-1 compătimeşte, nimeni nu se revoltă. E batjocura tuturor. întorc capetele şoptind, fiecare o nouă infamie, arătându-1 cu degetul, când el îşi plimbă senin şi inconştient, mutra golaşă şi scandalos de fericită. Oare despre el, Grigore Stolnicu, nu vor fi chicotind tot aşa indivizii care n'au altă grijă, când se află la Teatru cu Amelia; nu se vor fi înveselind tot aşa, colegii la Facultate, studenţii, în bănci, la cursuri?
       Grigore Stolnicu, toarnă cafeaua în ceşti, cu dorinţa asasină să le prefacă în două ceşti de otravă, pentru cei doi netrebnici. Dar nu o otravă fulgerătoare ca să sfârşească în câteva clipe. Ci
                                                    86 ■
© BCU Cluj
una lentă şi teribilă, să le ardă măruntaele şi să-i trântească la pământ în înfricoşată svârcolir'ţ la care el să asiste nepăsător, plimbându-se cu mâinele în buzunări şi oprindu-se să-i întoarcă în sus, cu piciorul. Să-i întoarcă şi să-i scuipe.
       Amelia şi Nerone Creţeanu, sorb din cafea cu nevinovată plăcere, nebănuind nici pe departe criminala dorinţă a profesorului-cafegiu.
       Dimpotrivă, ştiind cât îi gâdilă amorul propriu, fiindcă Grigore Stolnicu se socoate tot atât de meşter în fiertul unei cafele ca în confecţionarea unei etimologii, se întrec în complimente :
       —  E delicioasă, ca niciodată astăzi, dragă Grigorel
       —  Ar fi păcat, să-i picuraţi rom, domnule Profesor!
       Grigore Stolnicu, cere rom şi picură rom, înadins ca să arate că nu poate fi dus cu momeli, ca orice soţ imbecil prin definiţie.
       Soarbe şi dânsul din ceaşca de cafea, măsurându-i şi înglobându-i în aceiaşi oţetită privire. Ce-or fi găsit, unul la altul? Amelia e întotdeauna bolnăvicioasă, cu privirea molâie, fără de nici o vlagă. Dimineaţa se trezeşte cu pleoapele umflate şi mai obosită de cum s’a culcat. Toată ziua se vaetă, tuşeşte, e posacă şi fără nici o voinţă. Astăzi a vorbit, cât nu vorbeşte într'o săptămână. Şi o singură dată a opus o rezistenţă, atunci încăpăţânată şi absurdă, când a fost povestea cu oglinda veneţiană din salon. Iar acest Nerone Creţeanu, e incolor şi inodor, să nu-i primească o sărutare nici fata din casă. Oare cum se sărută?... De când îl înşeală?... Mai ales, unde, unde naiba, se întâlnesc? Cu o sfredelitură oţărită de cuţit, întors în carne, Grigore Stolnicu îi vede răsturnaţi pe un divan, pe un pat; desgustător spectacol, spasm de larve omeneşti, încolătăcire vâscoasă de viermi.
       Nerone Creţeanu, care de un ceas rostogoleşte în creer un început de discuţie fără să găsească prilejul potrivit, ca orice timid, îşi ia inima în dinţi şi vorbeşte exact în momentul cel mai prost ales :
       —        Domnule profesor, aţi citit răspunsul „Specialistului" de la Iaşi?... A apărut eri... E lamentabil... O morfoleală de argumente, din care nu se ţin două alături, în picioare...
       Grigore Stolnicu declară că n'a citit răspunsul şi că nici nu se grăbeşte să-l citească.
       —  Am altceva mai bun şi mai serios de făcut! închee în enigmatică ameninţare.
       —        Nici nu e nevoie, s’o mai spuneţi, domnule profesor... Aţi neglijat „Morfologia verbului predicativ român", pe care toată lumea o aşteaptă cu nerăbdare... se dădu cu părerea, viitorul specialist în embrion, deplin convins prin optica profesională, că toată ţara aşteaptă cu suflarea suspendată pe buze „Morfologia verbului predicativ român".
       —        Dumneata crezi că văd universul, numai în morfologii, texte, glosare şi etimologii; cum pun unii matematici maniaci universul ,viaţa şi estetica, în ecuaţii, tinere? vorbi cu dispreţ Gri-gore Stolnicu.
       Asistentul isbucni stupid în râs, la gândul că universul ar putea fi numai morfologii, texte, glosare şi etimologii. Râse cu toţi dinţii, mulţi, verzui, neregulaţi şi laţi, gata-gata să-i împroaşte în toate părţile, cum se joacă unii copii rău crescuţi cu gura plină de apă. Iar ca să-şi alunge intimidarea, căută în deşert cocoloaşele de pâine pe care i le culesese slujnica, să înceapă din nou a căuta în bobi.                                       •
       Amelia se ridică :
       —  Vă las dacă începeţi iar cu discuţiile acestea savante, din care eu nu pricep nimic.
       Şi cu o mustrare :
       —. Mă duc să desfac bagajele... Am pierdut vremea degeaba, strângându-le...
       „Eşti neconsolată că nu mai plec”, gândi Grigore Stolnicu. „Amândoi sunteţi zăpăciţi, ca doi şobolani, prinşi în capcană. Dar aveţi încă răbdare. E abia începutul".
       Cu o curiozitate de savant, urmărind o crudă experienţă de vivisecţie, Grigore Stolnicu se aşeză cu bărbia în amândoi pumnii şi cu coatele pe masa strânsă, să citească nedumerirea, nemulţumirea şi panica, pe obrazul de sugativă al asistentului. Spuse, ca să-l încerce :             ,
       —  Poate-era mai bine să nu fi renunţat la plecare...
              •                                   87
© BCU Cluj
      —         Tocmai 1 se repezi cu nevinovată grabă, Nerone Creţeanu... După atâta muncă, vi se cuvenea un repaos... Plimbarea, schimbarea mediului şi a preocupărilor, e cel mai bun repaos pentru un intelectual.
      —         Dealtfel, timpul nu-i pierdut... Biletul se poate reţine şi acum, după amiază... împinse Grigore Stolnicu, experienţa mai departe.
      —   Dacă voiţi, mă reped eu, domnule profesor. Intr’un sfert de oră sunt îndărăt! se agită
pe scaun asistentul, gata de plecare, pipăindu-şi cravata şi încheindu-şi nasturii, cu sinceră voioşie să-şi servească profesorul, pe care îl respecta şi îl iubea, şi căruia i se simţea din toată inima şi pe toată viaţa, îndatorat.                 '
      „Cum s’ar bucura să mă vadă plecat!” — interpretă în felul său, Grigore Stolnicu, această promptitudine. „Le-am stricat toate socotelile... îşi aveau desigur, hotăiîtă o întâlnire, chiar în astă seară, după plecarea mea. Şi mâine alta, şi poimâine ; trei săptămâni. Canaliile!... In faţa slugilor. Fără nici o ruşine de ele... Tot cartierul trebuie să vorbească — şi toţi servitorii, când se adună în bucătărie să descoase viaţa stăpânilor. Canalijle!”
      Dar nu lăsa nimic să-i străbată pe faţă, din aceste gânduri acre.
      îşi privea asistentul, cu o ură din care nu lipsea şi o ciudată compătimire. Nici nu ştia măcar să mintă.. S'a trădat de la cele dintâi cuvinte. Dacă l-ar prinde de piept şi l-ar sgâlţina bine, ar cădea în genunchi şi ar mărturisi totul, târându-se şi implorând iertare. Nu e nici măcar atât de frumos, voinic şi cinic, ca Gicu, din loja lui Ghicjdeanu... II mai chiamă încă şi Nerone! Nerone Creţeanu! Grotească însoţire de nume, şi jalnică parodie a genialului monstru, autenticul Nerone, care a cutezat totul... Un Nerone, acesta? Cârpa aceasta!...
      Grigore Stolnicu se înveseli deabinelea, la aceste gânduri hâtre.
      întrebă neaşteptat:
      —   Cine te-a botezat pe dumneata?
      —   Un unchiu, mărturisi nedumerit asistentul. Un frate al tatei, prcfesor de istorie.
      —   Putea să-ţi găsească alt nume... Ce e aia: Nerone? Nerone Creţeanu?...
      —         Nu puteam să protestez atunci, din cristelniţă! cuteză însfârşit Nerone Creţeanu o glumă, arătându-şi toţi dinţii de cafea crudă, gata să-i împroaşte în cele patru puncte cardinale.
      Pe urmă îşi luă seamă, că a fost prea puţin respectuos faţă de profesor, şi cercă sa se desvi-novăţească oarecum :
      —   Sunt şi eu, domnule profesor, o victimă a şcoalei latiniste.
      —         Stupid şi grotesc! condamnă cu asprime, Grigore Stolnicu. E scandalos cum îşi pot suporta unii indivizi, asemenea împerecheri ridicole : Ulise Popescu, Cezar Petrescu, Napoleon Creţu, Amilcar Petrăchescu... Avem mi se pare, în anul trei, o elevă : Monica Harabagiu. Ce e aia: Mo-nica Harabagiu?... Mariţa, Lenţa, Safta, Marghioala Harabagiu, da!... Dar Monica?
      Acum, asistentul cu numele imperatorului cu monoclu de safir, care a dat foc cetăţii eterne, era roşu deabinelea. Nu ridica ochii din faţa de masă şi cu degetele căuta în van, cocoloaşele de pâine absente, în care să-şi frământe umilinţa. Monica Harabagiu, era apropiata lui logodnică : o fată sveltă şi vioaie, cu ochi drăcoşi, care a înebunit jumătate din Facultatea de litere. Chiar acum, peste două ore, trebuie să se întâlnească cu dânsa. O iubeşte de un an. Şi ea, de un an îl torturează. Imediat ce-şi dă Monica licenţa, plănuieşte să-şi întemeeze o modestă gospodărie. Şi iată că profesorul, poate cu intenţie, desigur cu intenţie, i-a adus numele în discuţie. De bunăseamă că îl desaprobă. Nu admite această căsătorie. înadins, a voit să nu-i spună direct; i-a dat numai să înţeleagă. Iar, hotărît şi autoritar cum e, profesorul va fi în stare să-i sfarme cariera, dacă nu ţine seamă de acest avertisiment.            ’
      Dar ce i-o fi făcut Monica? Cu ce s'a făcut oare vinovată?... De atâtea ori, i-a atras luarea aminte, că n’are s’o sfârşească bine cujtot neastâmpărul şi ghiduşiile ei. Fără îndoială că a fost necuviincioasă cu profesorul, a răspuns impertinent, a rostit vre-o glumă nelalocul ei.
                                                  88 '
© BCU Cluj
       Desnădăjduit şi cu tâmplele asudate, Nerone Creţeanu stă pe un scaun de foc. îşi ia o ho-tărîre eroică:
       —         Domnule profesor, tocmai fiindcă veni vorba... N'aveam curaj... Dar am datoria să vă cer o povaţă. Mi-aţi fost ca un părinte. Vă datoresc totul... Şi de aceia îndrăsnesc... Aţi pomenit numele domnişoarei Monica Harabagiu... E o studentă foarte sârguincioasă : la toate examenele bilă albă... I-am cerut mâna, şi după examenul de licenţă, intenţionăm să ne logodim...
       —         La mine, nu merg astea! vorbi cu asprime Grigore Stolnicu, spunându-şi că asistentul lui nu e atât de neghiob şi naiv, cum îl socotise până mai adineori. Desigur a născocit povestea aceasta, ca să-i înlăture orice bănuială. De acord, cu Amelia, s'au pus să-l îmbrobodească bine, ca pe orice soţ imbecil, prin definiţie.
       —         Nu! La mine nu merg astea! repetă, apăsând cuvintele, ca să înţeleagă celălalt că nu poate fi orbit atât de uşor.
       In pieptul asistentului se făcu un gol dureros. Aproape cu lacrămi în ochi, se bâlbâi:
       —         Dar, domnule profesor... Nu înţeleg... E o studentă eminentă... Are şi puţină stare..,.. Pentru cariera mea, mi-ar fi cea mai potrivită tovarăşe de viaţă... Dacă v’a supărat vreodată, a făcut-o fără voie... E un temperament vioiu. Chiar dumneavoastră aţi recunoscut anul trecut, că e cca mai bună... mai inteligentă, studentă din seria ei... Şi acum?... Vă spun drept că nu înţeleg...
       —         Să înţelegi, tinere! îl pătrunse cu privirea, stăruitor şi neîndurat, Grigore Stolnicu, ridi-cându-se în picioare şi aruncând şervetul.
       Asistentul mulţumi pentru asemenea masă, cu vorbele înecate în gâtlej.
       In antret, punându-şi galeşii şi scoţând umbrela ca o pacifică sabie, din cutia cilindrică a cuierului, nu avea nimic din înfăţişarea teribilă şi crudă, a împăratului care se amuza dând pradă fiarelor, cei dintâi creştini ai catacombelor.
       Sgribulit şi adus de spate, în stradă nu ştiu încotro să apuce, în lapoviţa murdară şi duşmănoasă.
       —   Acum, ce-i spun eu, Monicăi? se căsca speriată, întrebarea.
       —         încă n’a fost nimic! E deabia începutul! îşi spunea Grigore Stolnicu, frecându-şi mâinele satisfăcut şi instalându-se în jâlţul biroului.
                                                                      *
                                                  sj:     '                                    ,
       —         Monica, dragă Monica, nu ştiu ce are cu noi, profesorul! oftă Nerone Creţeanu, păşind sub umbrelă, peste bălţile negre în care se topeau fulgii îndată căzuţi.
       —         Dar ce s’a întâmplat? Ce poate să aibă cu noi? întrebă fără nici o alarmare Monica, mai mult de formă, fiindcă în voioşia ei, nu găsea în viaţă, niciodată un prilej de prea mare îngrijorare. Ţi s’o fi părut, Nerr!...
       —         Ce n’aş da să fie numai o părere... Insă mi-a spus neted că nu admite : la el nu merg astea... Era foarte supărat! se căină asistentul, cocârjat sub cortul negru de pânză, unde apărea în lumina vitrinelor, ugilit ca un pui de curcă plouat, fără nimic din trufia unui cuceritor.
       —         Şi de ce-i supărat? strânse din umeri cu nepăsare, Monica. E supărat, Să-i fie de bine! Are să-i treacă... deslegă cu uşurătate, toate complicaţiile viitoare.
       —         Ce expeditiv rezolvi tu toate, dragă Monica! suspină asistentul, cu admiraţie pentru atâta seninătate şi cu teamă, pentru atâta lipsă de simţ al realităţilor. Dar gândeşte numai, ce-ar însemna să-l avem împotrivă... Toată cariera... Tot ce-am muncit opt ani, se anulează într'o singură zi, dacă vrea el. Şi îl cunoşti: e un om care ştie să vrea...
       —         Mergem la cinema, Nerr? întrebă Monica, făcând trecerea de la gravele preocupări ale viitorului logodnic, la frivole ei desfătări, fără nici o ezitare. Este un film foarte frumos, cu Jaque Catelain. O! cum îl ador pe Jaque! declară cu sinceritate. Nu pot să-i sufăr pe ceilalţi: nici pe Ivan Petrovici, nici pe Mosjuckin — dar Jaque! Adorabil. Ţie nu-ţi place?
                                                                      89
© BCU Cluj
      Nerone Creţeanu, gândi despre ascendenţii lui Jaque Catelain nişte lucruri complite, formulate în cuget, în cuvinte pe care numai filologii adânci cunoscători ai vocabularului popular şi arhaic, le află la îndemână, atât de proaspete şi de evocatoare,
      Jaque Catelain; ăsta-i trebuie lui acum! Păşi duşmănos, călcând direct în bălţi, cu galoşi*              |
lui de viitor profesor şi înfruntând lapoviţa, cu umbrela răsucită de vânt, pe care o flutura ca un fanion al corporaţiei dăscăliceşti.
      Aşa cum mergeau alături, în lumina văroasă a becurilor şi a vitrinelor, ar fi apărut chiar trecătorului celui mai lipsit de duhul observaţiei, o pereche iremediabil nepotrivită.
      El, costeliv, grebănos, cu paltonul demodat şi îmbumbiat strâmb ; ea, elastică, păşind ca în-tr'un început de dans, înfăşurată în blana după ultima tăietură, aruncând priviri drăcoase trecătorilor, vorbind alintat şi impertinent, răsfăţându-se în toate oglinzile vitrinelor.Era studentă sâr-guincioasă, cu notele cele mai mari; dar aceasta n'o împiedica de la hotărîrea ca îndată ce se va mărita, să arunce cât colo toate terfeloagele şi caetele de cursuri şi să uite, dacă se poate într’o singură noapte, toată învăţătura uscată care n'a isbutit să-i osifice tinereţea.
      —         Eu am să mai încerc să-l conving... Trebuie tact... Foarte mult tact! îşi continuă asistentul, gândul care-1 îngrijora.
      —   Să mergem mai repede, ajungem la mijlocul filmului! îşi rosti şi Monica, îngrijorarea ei.
      In sala întunecată, îi conduse o femee căutând locurile goale cu sabia albăstrie a lanternei
electrice. Au turburat alte perechi, care se ţineau de mână şi s’au ridicat cu priviri ostile.
      Filmul era la jumătate, dar cu intuiţie de expertă amatoare de cinematograf, Monica înţelese în două minute, ce s’a petrecut în cele patru acte trecute şi se va mai petrece, în cele trei acte viitoare.
      —         Uite-1 pe Jaque... E adorabil! şopti, strângând mâna udă de lapoviţă a asistentului, care nu ştia ce să facă din umbrela şuroind de apă.
      Jaque Catelain, cobora de la volanul unui superb Hispano-Suiza, în haină de sport, cu o caschetă ştrengăreşte pusă pe-o sprinceană. O femee înaltă, în haină albă, încadrată între doi ogari ruseşti, îi eşi în întâmpinare. In fund marea, o barcă înclinându-şi pânzele foarte înalte, un canot-automobil, virând nebuneşte, gata-gata să se răstoarne... Jaque Catelain, trecu uşor braţul după mijlocul subţire al femeii şi amândoi rămaseră, tâmplă lipită de tâmplă, în contemplarea asfinţitului de soare marin, cu cei doi ogari întinşi decorativ la picioare.
      —         Adorabil! Ideală pereche... suspină admirativ, Monica Harabagiu, aşteptând poate ca în întunericul sălei, Nerone Creţeanu să o cuprindă şi dânsul uşor cu braţul, cum strânse se aflau măcar două duzini de perechi.
      Dar Nerone Creţeanu, cu umbrela şuroind între picioare, îşi sufla nasul prozaic, împăturind batista cu luare aminte, caşicum ar fi închis în ea cine ştie ce preţioasă comoară.
      —         Eu cred, că dacă am îndestul tact, tot am să-l conving! reveni asistentul la supărarea profesorului.
      —         Uff! Ce agasant eşti!... îşi pierdu răbdarea entuziasta admiratoare a lui Jaque Catelain. Lasă-mă să privesc în tihnă!...
      Nerone Creţeanu se resemnă, urmându-şi pentru sine toate reflecţiile : cum să-l împace pe profesor şi cum să întrebuinţeze mai mult tact.
      Monica privea cu buzele întredeschise, aspirând miraculoasa desfăşurare a unei vieţi de neîntrecute splendori. Pe o terasă albă de marmoră, Jaque Catelain e acum aşezat pe-un puf, la picioarele femeii în alb. I-a cuprins mâinele şi le demiardă. Ii spune şi nu mai sfârşeşte — ea ştie bine ce-i spune! Ceiace n'are să fie niciodată în stare să-i rostească în cea mai frumoasă seară, cu cea mai romantică lună, Nerone Creţeanu, care se smârcâie alături din nas, cu bărbia sprijinită în mânerul curb al umbrelei, ca un pensionar precoce.
                                                  90
© BCU Cluj
      Şi deodată, în vreme ce filmul îşi plimbă eroii în săli somptuoase, în grădini cu palmieri, în gări sonore şi în munţi cu şosele şerpuite, într’o viaţă prodigioasă de fast fotogenic, Monica vede într'o fulgerare întunecoasă, cealaltă viaţă, care va fi a ei, alături cu omul fornăindu-şi începutul de guturai.
      Casa cu chirie, ratele la mobile, masa cu o singură slujnică, oblojelile omului morăcănos : orbecăială într’o lumină obscură şi fumurie. Pentru totdeauna: până la sfârşitul sfârşiturilor.
      Monica s'a tras fără să-şi dea seamă, mai departe de lângă omul cu bărbia sprijinită în cârja umbrelei.
      Acum, filmul după ce s'a sfârşit, cu eroina asasinată de soţul gelos; a început de la capăt. Femeia în alb, trântită de cele trei gloanţe de revolver, a descins de pe catafalc, şi surâde din nou, cu bunăvoia unei fericite făpturi lipsită de orice presentiment. Sunt pe punea unui Yacht. Jaque Catelain, în costum alb, cu pantofi albi şi cu caschetă albă de marinar, priveşte visător rezemat de bara punţi’. Din celălalt capăt, se apropie femeia cu fustele şi eşarfa fluturate de vânt... îşi vorbesc... Abia s’au cunoscut. Dar de la cele dintâi cuvinte şi de la cea dintâi privire, se ştiu că sunt predestinaţi unul altuia, împotriva oricăror obstacole şi împotriva morţii, chiar. Ce delicioasă viaţa în care îndrăzneşti tot, în care o mare şi ucigaşă pasiune inundă ca un hohotitor răsărit pe creştetul înălţimilor...
      Monica vrea să şi-l imagineze pe Nerone Creţeanu, în costum alb, cu pantaloni albi şi cu cascheta de marinar, pe puntea unui Yacht, surâzând cu fermecătoarea graţie a lui Jaque Catelain. Efectul e catastrofal. Explozia unei granate umplute cu boabe de cafea crudă! Iar Monica s'a tras încă mai departe, ferindu-se ca de o atingere rece, de melc. Omul cu umbrelă, piroteşte, absent de la magica lume a filmului, gândind fel şi chip, cum l-ar putea convinge pe profesor, cu mai mult tact.
      Când au ieşit afară, în sloata câinoasă, ca orice aspră şi hâdă realitate, Monica e tristă, cum s'ar fi deşteptat dintr’un miraculos şi imposibil vis; Nerone Creţeanu îşi deschide umbrela şi e gata să pornească mai departe, la asaltul mediocrei lui fericiri, cu modestul eroism din totdeauna.
      —         N'avea nici o grijă, Monica... E chestie numai de timp şi de tact! o încurajează la despărţire.  ,
      Monica e cu gândul în altă parte. Ii întinde o mânuşiţă moale şi indiferentă, în mânuşa de piele de Suedia. Ea n’are nici o grijă. Dimpotrivă, ar vrea acum, ca profesorul să fie cât mai intratabil, ca să o deslege de cuvântul dat şi să o elibereze.
      S'au despărţit. In lapoviţa înstelată de fulgi, care biciuie obrajii şi pătrunde gheţoasă, în haine şi în încălţări, Monica a plecat cu paşi svelţi şi şerpuiţi în josul Bulevardului; Nerone Creţeanu, a pornit, în sus, sub negrul pavilion didactic al umbrelei asaltată de toate vânturile besnei.
      —   Dar ce-o fi având profesorul?..
                                                 * *
                                                    #
      Grigore Stolnicu nu avea nimic.
      După două luni, în birou, îşi freca mâinele cu aceiaşi mulţumire.
      Pusese ordine. Metodic, ca un om care ştie că numai graba e duşmanul izbânzei, ridicase cu încetul zid de izolare în jurul Ameliei. Nu mai pătrundea nimic din afară, nimeni.
      Asistentul nu mai era invitat la masă. De altfel şi de la Universitate, are să-l măture la anul viitor. Medicul cel tânăr, de casă, medicul Ameliei, ales fiindcă se afla cel mai apropiat la capătul străzii şi îl recomandase o prietenă, a fost înlocuit cu altul, miop şi tare de ureche, un bătrânel inofensiv. A schimbat şi slugile, ca să pună capăt bârfelilor din bucătărie. Acum, totul e în bună orânduială, şi de o săptămână Amelia zace în pat, într'o căldură toropită, cu un şir de flacoane la căpătâiu, tuşind şi mototolind batistele sub pernă.
      A scuipat sânge.
9i
© BCU Cluj
       Dar aceasta nu este decât o justă expiere a vieţii destrăbălate pe care a dus-o. îşi închipuie, că îl înduioşează aşa! Ii cerşeşte din ochi, de câte ori trece prin cameră, o îmblânzire. El cunoaşte însă toate vicleniile femeeşti: şantajul boalei.
       N’o mustră. Nu i-a spus nimic. Se preface că nu ştie. Tace. O pedepseşte cu această tăcere enigmatică şi încărcată de ameninţări, mai teribilă decât orice isbucnire.
       Căci abia acum îşi dă seama cât de făţarnică a fost viaţa acestei femei, în doisprezece, acuşi treisprezece ani. Nu l-a cruţat de nimic. De nici o ruşine. Sub înfăţişarea aceasta molâie, bolnăvicioasă şi închisă cu ipocrizie în casă, la griji mărunte de gospodină; dospeau cele mai sfruntate porniri ale desfrâului. Pe Nerone Creţeanu, ea a stăruit să1! invite la masă, sub cuvânt că e nevoiaş, fără părinţi, modest şi că are dreptul la o încurajare. Medicul, care-a tratat-o trei ani, tinerelul acela afectat, periat, pomădat şi schimbând costumele de două ori pe zi — tot ea l-a chemaţ întâi, dragă Doamne, după recomandaţia unei prietene. Se închideau în cameră, venea întotdeauna în lipsa lui,; când se întâlneau, îi vorbea cu o ironie superioară şi în calambururi obrasnice, care de la început i l-au făcut nesuferit. Intr'o bună zi, acum cinci ani, s'a trezit cu un aşa zis văr al ei: un locotenent de cavalerie, care nu ştia să cuvânte decât despre cai, curse şi raiduri de călărie. Toată vremea se împiedica în casă de dânsul. Şi acela îi fuma ţigările, făcea glume stupide pe socoteala filologilor, comanda mâncările care-i plac. Până ce într’o zi, a dispărut, cum venise, sub pretextul că a fost înaintat şi mutat în altă garnizoană. Câţi vor mai fi fost alţii, încă?
       N'a surprins oare într’o zi, acum de curând, un băeţandru sclivisit pe scări? II văzuse cu o seară înainte de la geamul biroului, dând târcoale casei, uitându-se la ferestre, făcând naveta pe trotuarul din faţă. Bărbierit, pudrat, cu pălăria cu boruri de un deget pusă pe-o sprânceană, cu un palton ridicol şi cu şalvarii aceştia largi, pe care i-a născocit moda ca pentru asemenea vreme, lipsită de gust şi de măsură, şi ca pentru asemenea tineret, lipsit de ruşine şi de respect.
       A doua zi l-a aflat pe scări. Băeţandrul, cu pălăria în mână, zăpăcit, s’a prezintat drept elev al lui şi a îngăimat, că abia cuteza să-i ceară un sfat, pentru o lucrare, un studiu, însfârşit o invenţie cum se vedea cât de colo... O lucrare, un studiu — cu aşa mutră şi cu asemenea pantaloni! I-a arătat el, sfat! De ce n'a poftit la Universitate, la cancelaria Facultăţii să-i ceară sfat, nu acasă, ca un pungaş care încearcă lovitura, când lipsesc stăpânii? Celălalt a roşit, s’a bâlbâit, cu ochii în jos. Nu l-a mai văzut niciodată. Nici nu-şi aminteşte să-l fi zărit la cursuri, nici înainte de asta, nici după aceia.
       încă unul, care dădea târcoale Ameliei, atras desigur de privirile ei (căci nu se mai îndoia că altfel priveşte pe stradă, provocator, nu cu aerul de mironosiţă de acasă), da, atras de privirile ei, ţinându-se după dânsa pe uliţi, cum se ţin dulăii după căţelele înfierbântate...
       Câţi vor fi fost? Abia acum înţelege ce se ascundea sub ameninţarea slujnicei dată afară, când s’a întâmplat istoria cu oglinda din salon. Fără îndoială că ştia totul; şi fără îndoială că numai Amelia i-a cumpărat tăcerea...
       Niciodată nu şi-a imaginat că poate exista o vietate atât de meşteră să-şi ascundă viaţa secretă. Nici o urmă. Nici o scrisoare ; nici o privire furişe ; nici un cuvânt scăpat din imprudenţă. Totul disimulat, zăvorit, sub înfăţişarea aceasta de pisică bolnavă şi mereu friguroasă, prefăcându-se că abia se lasă convinsă să iasă din casă, pirotind încolăcită pe pat şi pe divanuri, aşteptându-se rugată, ca să meargă cu el la un teatru ori la o plimbare. Prefera să rămână singură acasă să-şi aştepte sau medicul pomădat, sau netrebnicul acesta de asistent, pe care el l-a colăcit, sau alţii, despre care nu va şti nimic, niciodată.
       Acum, s'a sfârşit. O are aci, sechestrată, fără să mai vâşcâie.                        ,
       E adevărat, că din această pricină, şi-a neglijat cursurile în timpul din urmă, n'a mai aşternut un cuvânt pe hârtie, n’a mai urmat nici tratamentul medicului; iar plimbarea şi hidroterapia, le-a făcut neregulat, în răstimpuri. E vremea să revină la toate. Pentru început, chiar astăzi, va trece
93
© BCU Cluj
pe la doctorul pitic, numai să-i arate după trei luni, că toate temerile lui au fost exagerate şi că e mai sănătos ca întotdeauna.
        Grigore Stolnicu îşi orânduieşte, pe biroul uriaş şi masiv, toate cărţile şi cutiile de fişe, cum se cuvine în preziua unei campanii de lucru. Toarnă cerneala în călimara cubică de cristal, schimbă peniţe noui în tocuri, ascute creioanele.
       Chiar diseară va începe, cele trei ceasuri reglementare de muncă : de la zece la unu după miezul nopţii, ca în atâţia şi atâţia ani trecuţi.
        învârte manivela telefonului şi cere numărul medicului pitic. Aşteptând, cu pâlnia de ebonită la ureche, surâde tutulor nălucirilor şterse fără urmă: episodul cu acest telefon, oglinda veneţiană din salon, musca de pe chelia spectatorului de la Ateneu. Cum s’ar simţi cu proaspete puteri de muncă, dispus şi odihnit, dacă după ce-au trecut acestea toate, n’ar fi răsărit netrebnicia înşelăciune a femeii, să-i reteze viguroasa poftă de creaţie!
       GlaSul piţigăiat al medicului-pitic, vesti cu o prietenoasă bucurie că e gata să-l primească, îndată, într’un sfert de oră, înainte de a pleca la clinică.
       Grigore Stolnicu, trecu prin odaia fetiţei, care nu mai întindea de două luni braţele grăsulii, după el, să se ceară în braţe. II privea acum, cu ochii cenuşii şi terni, fără nici o voioşie. Morăcă-noasă, se ridică în picioare şi doica, hotărîtă de mult să-şi ceară socoteala, fiindcă nu mai putea sluji într'o casă unde părintele se uită mai duşmănos la copil, decât s’ar uita un tată vitreg.
       In cealaltă cameră, Amelia aţipise, cu buzele albe, cu obrazul de cretă şi cu globurile ochilor scufundate adânc, sub pleoape. Un miros de farmacie, plutea stăruitor şi desagreabil. Prin somn, Amelia gemu, tuşi, se întoarse pe cealaltă parte. Grigore Stolnicu, îi aruncă o singură privire, fără milă, schimbându-şi pijamaua de flanelă, cu haina de stradă. îşi spunea că poate nici nu doarme, se preface. Păşi mai apăsat, ca s’o încerce.
       Bolnava, în toropeala febrei scânci, acoperindu-şi ochii cu degetele subţiri, prelungi şi scheletice.
       „Tot se preface!” — hotărî Grigore Stolnicu. „A dus înadins mâinile la ochi, ca să n'o surprind că clipeşte.... E cea mai disimulată femee pe care-am văzut-o vreodată”.
, Şi ieşi, trântind uşa, ca să-i arate că nu se lasă amăgit atât de uşor.
       De la fereastră, doica fetiţei, cu Clo-Clo în braţe, îl arată după perdea, în stradă:
       —   Se duce ulîtul, l... Ulîtul ulîţilor/
       Iar pentru ea, ca o urare confidenţială, cu jumătate de glas :
       —   Ducă-s'ar!                                         '
       Clo-Clo, cu o jucărie mică de tablă, cu zurgălău înlăuntru, îl ameninţă, în chip de minuscul buzdugan, bucuroasă şi ea că se duce urâtul:
       —- Ulîtul! Gâmbosul!
       Astfel, în casa lui Grigore Stolnicu, nici o suflare nu-i era prietenă.
        • * # ’
    ' '   '    .                                 k- #                .                 ,       .
       Un taxi, înşelat de şovăiala lui, când se pregătea să traverseze strada, frână la marginea trotuarului, invitându-1 să urce.
       Grigore Stolnicu făcu semn că nu are nevoie. Cu toată graba, ţinea să meargă pe jos, ca să reînceapă chiar de astăzi prescipţiile medicului-pitic: mişcare, cât mai multă plimbare!
       Era într’adevăr, o minunată zi de sfârşit de iarnă. Ultima zi a lui Fevruarie. Ulucile şuroiau, nămeţii se topeau în soarele cald; un vânt umed şi proaspăt, purta dealungul străzilor, presimţirea primăverii, adusă de undeva, de departe, din câmpurile mustind viaţa nouă, sub zăpada subţire. Ţigăncile întindeau cele dintâi mănunchiuri de ghiocei. Femeile păşeau mai elastic, în desmier-darea lină a luminei călduţe, cu alintări de pisică. Grigore Stolnicu recunoscu pe eleva lui, Monica Harabagiu, mergând cu asemenea paşi alintaţi alături de un tânăr cu pantaloni largi, cu pălăria
                                                                       93
© BCU Cluj
      pe-un ochiu, bărbierit şi pudrat: un individ din familia aceluia pe care l-a întâlniţ pe scări, la el acasă. Păşeau braţ la braţ, avântaţi ca într'un voios asalt al primăverei, râzând şi privindu-se în fiecare clipă, în ochi. Studenta, purta un buchet de ghiocei, prins în blană, deasupra inimei.
            Toată îmbucurarea zilei cu soare, se întunecă în ochii lui Grigore Stolnicu. întâlnirea acestei perechi, îi dovedea mai bine, că asistentul lui minţise, născocind povestea logodnei, ca să-i înlăture orice bănuială.
            Medicul-pitic, îl primi în uşă, afabil, ca pe-un mosafir drag, care se arată rar şi se lasă aşteptat.
            II invită în acelaş fotoliu, ernorm şi confortabil, ca un jâlţ de bancher. îşi împreună tot aşa, mâinele în chip de închinare copilărească, sfredelindu-1 cu ochii mici, apropiaţi de rădăcina nasului, cenuşii şi vii, ca ochii de maimuţă.
            —         Ei! Cum stăm? întrebă, foarte vesel, ducând degetele la buze şi părând că flueră în vârful unghiilor.
            —         Foarte bine!... Cum vezi, stăm foarte bine în cele mai confortabile fotolii pe care le-a creiat civilizaţia americană! răspunse Grigore Stolnicu, molipsit de buna dispoziţie a medicului.
            Pe urmă, revenind la lucrurile serioase, povesti cât a respectat din prescripţiile de acum trei luni, şi câte a neglijat. Arătă că se simte îndestul de sănătos, că a lucrat un timp cu poftă şi spor, iar că în lunile din urmă, dacă i-a scăzut acest randament de muncă şi dacă n’a mai fost atât de voios, s’a întâmplat numai din pricina unor nemulţumiri familiate. Strict intime.
            —         Şi aşa dar, nici o tentaţie... cu telefonul ori cu musca?... întrebă, foarte curios şi cu un râs amuzat medicul pitic, dovedind că ţine minte perfect, tot dosarul pacientului.
            —   Nimic! Cea mai desăvârşită ordine.
            —         Bra-vooo! exclamă piticul, cu o admiraţie în care străbătea totuşi o totală neîncredere, după cum arătară sprincenile ridicate în accent circumflex...
            Păru că se gândeşte cu totul în altă parte, privind un timp pe fereastră şi jucându-şi la buze, degetele împreunate, pe care le apropia şi le depărta, două câte două. întrebă distrat, ca o chestiune de accesorie însemnătate :
            —         Şi nemulţumirile acelea familiare... despre care vorbiaţi... Strict intime... N’aş putea să aflu de ce natură au fost?... sau poate încă sunt?
            —   Domnule doctor, e o chestiune streină cu totul de cazul meu... Nu prezintă niciun interes...
            —         Nimic nu e strein de cazul unui bolnav! surâse foarte amabil, medicul-pitic, răsucindu-se în jâlţul unde se afla îngropat şi întorcând ochii de pe fereastră, să-l privească în faţă. Nimic nu e strein, şi pentru un medic, totul prezintă un interes... Cel mai mic amănunt, poate să fie de-o importanţă capitală...
            —         Dar e o chestiune cu totul intimă — se apără cu un început de impacienţă, Grigore Stolnicu. E vorba de raporturile mele cu nevastă-mea...
            —         Tocmai! continuă să surâdă medicul pitic, suflând un praf nevăzut din palmă şi cerce-tându-şi cu luare aminte de chiromancien, toate liniile şi creţurile mâinei... Unui medic ori îi spui tot, ori nu mai pierdem amândoi timpul, de pomană! rosti deodată, cu alt glas, sever şi autoritar.
            Grigore Stolnicu, se hotărî şi povesti tot, mai mult ca să-i dovedească desagreabil, medicului, cât de absurdă e pretenţia lui, de a face legătura într’o chestiune cu totul intimă, şi o consul-• taţie care îl priveşte numai pe el. Istorisi, cum i-a venit prima bănuială, cum a descoperit pe urmă toate amănuntele care nu i-au mai îngăduit, din nefericire, nici o îndoială, cum a pus ordine în totul, după ce-a pierdut două luni, în care timp, n’a lucrat aproape nimic şi a părăsit regimul prescris. Nu uită să stărue, că l-a ajutat în această convingere, chiar axioma rostită aci, de medicul-pitic, când i-a spus că pentru tată, existenţa unui copil nu înseamnă nimic... Adică, pur şi simplu, că niciodată un tată nu e sigur de paternitate, mai ales când copilul se naşte după zece ani de căsnicie... Aceasta i-a deschis ochii. S’a mirat că aşteptase să i-o spună altul. Acum nimic şi nimeni nu-1 mai poate clătina siguranţa că fetiţa nu este a lui. Dacă s’a oprit aci, şi n'a tras încă
                                               ,    94
© BCU Cluj
       toate consecinţele — desfacerea căsătoriei, etc. — a fost numai fiindcă n'a isbutit să pună mâna pe niciuna din probele palpabile, materiale.
             Medicul-pitic, ascultă cu prefăcută distracţie, mereu privindu-şi, cercetându-şi şi admi-rându-şi mâinele pe care trebuia să le cunoască demult pe derost; surâzând cu aprobare când su-râdea amar Grigore Stolnicu ; îndemnându-1 să urmeze, când pacientul se oprea sau şovăia să-şi destăinuie toate argumentele, prin care a ajuns la descoperirea, că este un soţ înşelat, dar în orice caz, nu un soţ imbecil.
             Când sfârşi, medicul păru extrem de mulţumit. Sări în picioare, deschise dulapul, îl invită să Se desbrace şi din nou, începu să-l asculte, să-l ciocănească, să-l pipăe şi să-l măsoare cu instrumentele lui de tortură. La fiecare nou instrument şi nouă ciocăneală, aproba, surâzând satisfăcut, ca un om care găseşte confirmarea bănuelilor dinainte asigurate.
             Pe urmă, închise aparatele în dulap, ridicându-se în vârful picioarelor, să răsucească cheia pe care o puse în buzunar. Privindu-1 cu dispreţ, pe la spate, Grigore Stolnicu, prinzându-şi bretelele şi îmbrăcând mânecile hainei se întreba de ce-o fi încuind dulapul şi de ce-o fi strângând cheia, într’o cameră unde n’avea doar să-i umble nimeni. Şi îl găsi, pe medicul-pitic, mai maniac şi poate mai bolnav, decât toţi clienţii lui.
             Medicul înconjură biroul şi se instală, în scaunul înalt, cu picioarele atârnate. Nu mai rupse o foaie de hârtie din bloc şi nu mai scrise litere enorme, cu tocul-automat, enorm.
             Ca un judecător pronunţând o sentinţă irevocabilă, cu amândouă mâinele rezemate în marginea biroului, şi cu o adâncită cută între sprincene, vorbi: -
             —        Dragă colega, suntem între oameni culţi... N'ar avea deci niciun rost, să-ţi ascund. Cazul dumitale îmi pare foarte grav. Foarte înaintat. Pot să-ţi garantez că soţia dumitrie nu te înşeală şi nu te-a înşelat niciodată. Ţi-ai construit toate argumentele, inventându-le singur. Le-a născocit boala dumitale, pe deantregul... E un caz foarte comun. Iţi torturezi nevasta. După cât înţeleg, e bolnavă şi e bolnavă grav. Are nevoie de o cură în sanatoriu, nu de supliciul absurd, pe care l-ai imaginat dumneata... Iar o cură în sanatoriu, nu ţi-ar strica nici dumitale. Pot spune, că e absolut necesară şi absolut urgentă. Ţi le spun cu brutalitate, fiindcă ştiinţa mea e brutală. Orândueşte-ţi afacerile, aşa ca să renunţi la viaţa de acum, câteva luni. Revină la mine, să aranjăm intrarea în-tr'un sanatoriu. De preferinţă în străinătate. Şi din vreme, ia măsuri ca soţia dumitale, să nu devină o victimă a dumitale. E tot ce pot spune, fără înconjur, cum îmi dictează conştiinţa mea profesională...
             Medicul tăcu, împreună din nou mâinele, lăsându-se pe spătarul scaunului înalt; pe urmă îşi bătu de câteva ori palmele, cum s'ar fi aplaudat singur, cu discreţie.
             Grigore Stolnicu, în fotoliul vast şi confortabil, se muiase ca un om de zăpadă, topit în acest sfârşit călduţ de iarnă.
             îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea udă. îşi apăsă tâmplele. Gângăvi:
             —  E atât.de neaşteptat, ce-mi spui, doctore! Atât de absurd..
             Medicul coborî de pe scaunul înalt şi veni să-l bată pe umăr — numai aşa i-ar fi putut ajunge a umeri, când Grigore Stolnicu se afla ca acum, turtit în jâlţul enorm. II îmbărbătă :
             —        Aceasta nu înseamnă că un tratament serios n'are să dea rezultatele cele mai bune... Te aştept în câteva zile, şi vom hotărî.
             Grigore Stolnicu, se ridică să plece, uitând să plătească vizita.
             La uşă, medicul-pitic, stărui:
             —  Mai ales nu-ţi tortura nevasta cu invenţiile dumitale... E inhuman. Ii scurtezi zilele.
             Apoi se întoarse, după ce închise uşa, să scrie în condicuţa cu linii vărgate, o consultaţie
95-
© BCU Cluj
neplătită ; fiindcă medicul pitic şi avar, nu uita să-şi incasele onorariile, chiar de la familiile pacienţilor defuncţi ori intraţi în balamuc.
                                                 * *
                                                   *
       Amelia se deşteptase.
.    In somnul întrerupt şi chinuit de febră, visase urât; întâmplări     de demult,  din viaţa ei de
fată, pe care le crezuse pentru totdeauna uitate.                      ,
       întâmplările aevea, acum şaisprezece-şaptesprezece ani, n’avuseseră nimic neplăcut, ca si decorul idilic în care se desfăşurau. Plimbări nevinovate în grădina publică a oraşului ei natal; la ţară, la mesia unei colege de pension : o excursie cu barca; începutul unei nevinovate dragoste copilăreşti, cu fratele colegei — mai mult o prietenie drăgestoasă, care n'a ajuns decât la un sărut de despărţire, timid şi stângaciu. Nu l-a mai văzut niciodată, nici n’ar şti unde e acum. I-au rămas doar câteva scrisori, primite după ce-a venit toamna : scrisori cu atât mai aprinse, cu cât mai timidă şi mai nevinovată le fusese idila.
       Din toată vacanţia aceia, când se gândea, îi apărea numai un  soare  lumincs şi arzător de vară.
O amintire de multă, multă lumină, de fără de grijă      şi de fân copt.
       Iar acum, prin somn, toate episoadele s’au petrecut altfel, desfigurând şi spurcând amintirea pură şi luminoasă. Decorul, grădina publică, parcul prietenei de la meşie, plimbarea pe lac, se desfăşurau într'un fel de crepuscul, spectral şi sinistru, cu lumina gălbuie, ca pucioasa. Toţi o alungau, nu ştia de ce, iar ea fugea", nu ştia de ce. înaintea tutulor, cu privire rea şi cu vorbe de ocară, gonea îndrăgostitul de atunci, înteţit tocmai de sora lui, prietena cea mai bună de şcoală. Voia să ţipe şi din gura căscată, nu putea secate nici un sunet. Ştia că dacă vor ajunge-o, are să se întâmple ceva înfiorător : nu cuteza să gândească ce, dar ştia că va fi un sfârşit înfricoşat. Au ajuns-o la marginea lacului. Nu se afla barca. S'a vârît desnădăjduită, în apă, până la brâu. Lacul era clocotit, un lac de smoală, iar din faţă, i-a ieşit în cale Grigore Stolnicu, întunecat, tăcut şi enigmatic, cum are figura de trei luni încoace.
       N’a mai putut îndura oroarea visului şi cu o ultimă scuturare, s’a deşteptat. Transpirată, cu cerşafurile ude.
       ,A rămas un timp, învelită până la bărbie, înfiorată de febră şi de vedeniile visului urât. Pe urmă a sunat să-i schimbe aşternutul şi să-i aducă, tocmai din camera cu lucruri vechi, din cufărul cu rochii demodate şi cu suveniruri de şcoală, o cutie dreptunghiulară, de mahon, cu încrustaţii de sidef. Cutia cu scrisori, de atunci.
       In capotul proaspăt despăturit, mirosind a lavandă, cu plapoma răcorită, după ce fereastra a fost deschisă să alunge atmosfera de clinică şi să lase înlăuntru aerul molatec al sfârşitului de iarnă, Amelia a recitit scrisorile copilăreşti şi pasionate de atunci; pe urmă a rămas visătoare, cu o bunăvoie de convalescentă. Câte prostii! Surâde... împotriva visului hidos şi crud, amintirea are ceva melancolic şi pur. Ca fotografiile decclcrate, care-o arată în uniforma de şcoală, cu teancul de premii alături. In cutie, mai sunt şi alte scrisori, ilustrate de la colege, flori uscate. Toate, până la invitaţia lor de nuntă, în câteva exemplare neatinse şi păstrate, n’ar şti să spună de ce.
       De atunci n’a mai deschis cutia. A trăit într’adevăr o viaţă, cu desăvârşire alta; iar amintirile din anii de şcoală şi de fată, îi sunt tot atât de streine, ca suvenirul vag al unei cărţi citite foarte demult, din care şi numele eroilor s’au pierdut...
   • O tuşă i-a răscolit cavernele plămânilor. A strâns sub pernă batista mototolită şi pătată de sânge. Bunăvoia de convalescentă s’a stins. Acum totul e apăsător şi irevocabil, ca în visul cel rău din care abia s’a deşteptat.
       Cu mâinele întinse dealungul plapomei, dreaptă caşicum ar repeta să înveţe din vreme rigiditatea pentru veşnicia din sicriu, Amelia Stolnicu, singură, fără nicio rudă şi fără nicio prietină, îşi spune că a început stagiul, în anticamera morţii,
                                                 96                 •
© BCU Cluj
           O gândeşte aceasta fără spaimă şi fără revoltă. Cum a acceptat viaţa de treisprezece ani, de când s'a măritat cu omul pe care mai mult îl respectă şi îl admiră, decât îl iubeşte. O gândeşte, iar mâhnirea nu e pentru dânsa, ci pentru fetiţa care va creşte orfană şi pentru Grigore Stolnicu, care va rămâne fără privegherea ei, atentă şi prevenitoare, în casa lăsată pe mâinele slugilor.
           N'o mai înşeală optimismul mincinos al medicului, miop şi moţăind pe scaun la vizită; nici cele câteva încurajări, politicoase, de formă, rostite de cunoscutele care au venit în treacăt, au stat cu pălăria în cap pe marginea divanului şi au plecat, fără să se mai întoarcă. Ştie ce însemnează tusa cu bănuţi de sânge în batistă ; încăpăţânarea termometrului să nu se clintească de la 38 grade; grija pusă de toţi, s’o păstreze pe Clo-Clo, la distanţă. .
           Iar împăcarea ar fi mai desăvârşită, dacă n’ar chinui-o tăcerea duşmănoasă a bărbatului, schimbat în două luni, cum n’a fost niciodată. Duşmănoasă şi inexplicabilă. Parcă i-ar face vină de boala ei; parc’ar fi vrând s’o îngroape, ferită de ochii lumei, înainte încă de sfârşitul fără scăpare. Tăcerea casei e vastă şi iremediabilă, ca o tăcere de cavou. In singurătatea unde nu află căldura nici unei fiinţe aprcpiate, Amelia Stolnicu, îşi striveşte o lacrimă, pe care o şterge cu batista înflorită de sângele plămânilor. ,
           Aude uşa dezfară. Paşii lui Grigore Stolnicu. Vine; cu aceiaşi privire încruntată şi cu aceiaşi tăcere omorîtoare. Oftând, Amelia închide cutia cu încrustaţii de sidef, răsucind cheiţa cu panglica rămasă aceiaşi de la pension şi se sileşte să surâdă, deşi ştie că la această sleită bunăvoie şi la implorarea ei din ochi, bărbatul n’a răspuns de două luni, cu o singură îmblânzire.
           Grigore Stolnicu, intră fără să trântească uşa. Minune — se apleacă şi o sărută pe frunte. Se aşează pe margina patului, îşi schimbă locul în faţă, pe un scaun. Nu ştie cum să înceapă a vorbi, după ce două luni n’au schimbat între dânşii decât întrebări şi răspunsuri monosilabice. Răsuceşte şi mută de la locul lor, flacoanele de medicamente, cutiile de prafuri, citeşte etichetele. Ii prinde mâna şi o desmiardă încet, cu latul palmei. Amelia plânge, cu două şiroae de lacrimi, curgând deoparte şi de alta a obrajilor. Plâns mut, fără sughiţuri — isvor continuu şi egal.
           —   Amelia! rosteşte bărbatul, netezindu-i înainte, mâna. Biata Amelia!
           Şi nu ştie să descopere altceva.                                                 r
           Dar este destul atât, pentru amândoi.
           După un timp, se ridică stânjenit, ca un om care nu este deprins cu accese de sentimentalism şi se scuză :                          .
           —         De două luni, am avut foarte multe necazuri, dragă Amelia... Acum au trecut. Te rog să mă ierţi.
           Amelia clătină din cap, semn că înţelege. Pentru dânsa, cariera de filolog a soţului, e carieră plină de primejdii şi de teribile ameninţări. Polemicile cumplite, încheiate cu injurii, cu cereri de anchetă şi cu altercaţii în stradă, au convins-o de mult, că filologii sunt ultimii supravieţuitori ai unui fanatism neînfricat şi eroic; mor, dar nu se predau. îşi spune că şi Grigorel, era să fie de bună-seamă victima unei asemenea coaliţii, dar e bucuroasă că primejdia a trecut.                   ■
           Grigore Stolnicu, se plimbă prin cameră, mutând obiectele de la locul, lor, aşezând o cută strâmbă a perdelelor, căutându-şi cuvintele cât mai prudente, care să anunţe toate schimbările câte le-a hotărît.
           —         M'am gândit, Amelia... Poate e mai bine să revenim tot la medicul tău, la Grigoriu. E mai tânăr, mai în curent cu toate teoriile. Ăsta, Sălcianu, mi se pare un ramolit complet.
           Amelia nu-şi ascunde mulţumirea că va reveni la medicul vechiu, care a scos-o la liman din toate crizele. Ii mulţumeşte cu o privire recunoscătoare.                         ‘
           —   Dealtfel, dacă Grigoriu, va fi de părere, n'ar fi rău să facem un consult. Poate e necesar
      o lună-două, un stagiu într'un sanatoriu. Tu aci, acasă, cu grija servitoarelor, n’ai să ai niciodată linişte...                            .                       .
14
© BCU Cluj
          încântarea Ameliei s’a întunecat. îşi cercetează bărbatul în ochi, cu un început de teamă. Nu cumva i-a spus medicul, să starea ei e mai gravă chiar decât o credea? Că se apropie sfârşitul!? De ce această hotărîre subită?
          —  Bine, dacă zici tu, Grigorel! consimţi resignată
          —        Nu, dacă zic, eu, dragă Amelia — vorbi cu blândeţe bărbatul, punându-i mâna uşor pe frunte. Dacă eşti şi tu de părere, şi dacă vor fi şi medicii... Cu grijile mele, te-am neglijat... Simt acum o mustrare de conştiinţă. Şi eu mă simt foarte, foarte surmenat. Poate şi eu voi avea nevoie de o odihnă, într'un sanatoriu, undeva...
          —        Tu?! se miră femeia, mai alarmată de o ameninţare în sănătatea soţului, decât de starea ei fără nădejde.
          —  O! nimic grav.... Poate e numai o părere. Aceste două luni, mi-au mâncat câţiva ani
    din viaţă...                                                             -
          Amelia, solidară cu destinul soţului, urî din toate drojdiile puterilor întreaga corporaţie a filologilor, care a fost în stare să pună la cale cine ştie ce infernale maşinaţiuni, desigur numai din pizmă. Iar un gând, îi tresări brusc : Nu cumva s’a dat cu aceştia, şi Nerone Creţeanu? Altfel, nu şi-ar explica dece Grigorel i-a pomenit întotdeauna numele în vremea din urmă, cu o ameninţare din cap, care nu făgăduia nimic bun. Nici nu l-a mai invitat la masă. Ba odată, când s’a anunţat şi aştepta la uşă, îşi aminteşte bine, că Grigorel a poruncit slujnicei răstit, să spună că nu e acasă. N'ar mira-o de fel, această ingratitudine. Cu apucăturile de astăzi, ale tinerilor acestora, arivişti, nici o ingratitudine n'ar fi o surpriză.
          Ca să se convingă, întrebă:
          —  Dar cu domnul Creţeanu, ce mai este? Te-a nemulţumit cu ceva?... Văd că ne evită...
          —        Tocmai! se acăţă Grigore Stolnicu de acest prilej. Tocmai, l-am neglijat şi pe dânsul... îndată ce te ridici din pat, îl invităm la dejun...
          Femeia se bucură că asistentul n’a fost aşa dar un ingrat, şi că n’a avut atâţia ani, invitat la dejun, un om de nimic, o secătură, o canalie, cum ar fi putut să fie ca atâţia, alţii.
          Destinderea atâtor lucruri noui şi înviorătoare, îi aduse puţin sânge în obraz.
          Se rugă, ca pentru o graţie excepţională:
          —        Dacă eşti bun, Grigorel, spune doicei să o aducă pe Clo-clo. Mi-e dor... N'am văzut-o de astăzi dimineaţă... (Şi gândi: — „Are să mă uite repede. începe să se desveţe de pe acum, de prezenţa mea!”).
          Grigore Stolnicu, în această zi a tuturor reparaţiunilor, trecu în cealaltă cameră, pe urmă într'a fetiţei şi chemă doica.
          Clo-clo, întinse mâinele mici şi grăsulii, să se ceară în braţele Ameliei. Gânguri, se strânse alintată la piept, povesti ceva în vocale exclamative cu o abundenţă teribilă de gesturi. Nici o clipă nu întoarse ochii spre Grigore Stolnicu, ignorându-1 cu duşmănos dispreţ.
          Când Grigore Stolnicu, înduioşat şi sdrobit de remuşcările nebuneştilor năluciri cu care îşi rupsese din suflet până şi copilul, carne din carnea lui, cercă să o ia în braţe, Clo-clo, îşi schimonosi obrajii învineţiţi, într'un început înfricoşat de plâns. Nu voia în ruptul capului. Se uita cu ochii mânioşi, îşi ascundea obrazul în pieptul Ameliei, acăţându-se cu amândouă mânuşiţele de gâtul ei; pe urmă, numai întorcând capul, îl ocărî, cu toată ura adunată de două luni şi învăţată de la doică :
          —  Ulîtule! Gâmbu... Gâmbosul!
          Martir, Grigore Stolnicu, înfruntă toate aceste evidente semne de ură filială şi se încăpăţână să o prindă în braţe, ca să o deprindă din nou cu desmierdările lui trecute, de tată.
          O luă pe genunchi, şi Clo-clo, se sbătu, sgârâindu-i obrajii şi lovindu-1 cu pumnii ei mici. Pe urmă tăcu, deodată, atentă şi păru împăcată.                                       ,
© BCU Cluj
         —        Vezi, că tot se îmblânzeşte! constată satisfăcut Grigore Stolnicu, privind la doică şi la Amelia, victorios.
         Dar abia îşi sfârşi spus-a şi înţelese, de ce Clo-clo tăcuse atât de atentă. Se răsbunase în felul ei şi cu puterile ei, pe pantalonii lui Grigore Stolnicu, şuroind un lichid călduţ şi cu miros ascuţit.
         —        Ia-o! ticăloasă mică! o ameninţă cu o înveselire, nu chiar de tot, de tot sinceră, Grigore Stolnicu.
         Doica, o prinse în braţe, sărutând-o cu foc pe amândoi obrajii. S'o fi învăţat şi nu i-ar fi împlinit mai bine dorinţa. Iar schimbându-i scutecele, abia îşi stăpânea nerăbdarea să meargă mai repede la bucătărie şi să povestească celorlalte slugi, ce fel a botezat Coca-mică, pe cel mai mon-râcănos dintre toţi stăpânii câţi sunt pe lume.                                                ,
                                        ,                                                (va urma)
© BCU Cluj
PREDICA PENTRU VI VI
               DIN PREDICILE SFÂNTULUI FRANCISC DIN ASSISI
                                        D E
                              PAUL STERIAN
                  Pâs arilor, vrăbiilor, lăstunilor -* Astâmpăraţi~vă, nebunilor.
                  Nu mai ciripiţi, nu mai daţi din aripi - Staţi cdată la un loc,
                  Nu mai săriţi ca mintea în capul nebunului ţop, ţop,
                  Asi vreau să vă predic venirea Celui care a adus iubirea
.                Că I s'a dat răstignirea.       .   .
                  Cum să vă învăţ pe voi, păsărelelor ? Relelor,
                ' Nu vă pot amăgi: „Cum pe voi, în grijă,
      .          Păsări ale cerului,
                  Tatăl vă are......”
                  Căci voi ştiţi
                  Că vine o vreme                             \
                  Când vara trece                                ,        ..
                  Şi aerul isbeşte tot mai rece                  .
                  Subţioara
         .       Aripioarei           ,
                  Şi oricâtă aţi avea credinţă Nu mai găsiţi pe câmp Nici o seminţă.
                  Dar, vedeţi voi,
                  Ah, păsări ce sânteţi, nu mai săriţi Ca ţurca isbită de băţ,
100
© BCU Cluj
                             Sacrificiul vreau să vă învăţ; ;
                             Şi „lumea viitoare" vreau să predic la păsăret:
                             E printre voi vre-un cuc anahoret?
                             E printre voi care-va să mă înveţe cum să vă învăţ?
                             Uite : a venit din cer Pcrumbieiul cel Sfânt (Vouă nu vă pot predica Restignirea Fiului — Cuvânt Ci patimile Duhului Sfânt)
                             A venit Porumbielul cu puf de argint         .
                 *          Cu ciocul, cu aripile şi cu ghiarele de aur,
                             A venit fiindcă profetul graur Şi profetul privighetoare '
                             Şi profetul ciocârlie Urcându-se *n slăvi
                             Şi purtând seminţe de floarea soarelui pe tăvi L-au îmbiat şi L-au chemat jos să vie.
                             Dar când din ceruri        -
                             In cercuri
                             Invoalte                   .
                             Şi drăgăstoase
                             Spre voi s’a lăsat
                             Şi pe o cracă s’a aşezat
                             Porumbielul cel sfânt,
                             Un corb a croncănit Şi de rău L-a vorbit
           •                Si graurul s’a făcut că n’a auzit
                             Şi privighetoarea a fugit . Şi ciocârlia s’a speriat Şi s’a lepadat Şi a rămas singurel Bietul porumbiel.
                             Şi a venit vulturul Şi I-a ciugulit ochişorii Şi au venit ulii Şi I-au ciugulit inimioara Şi au venit corbi haini Şi I-au întins aripioarele Şi I le-au prins cu ciulini De o cracă aşezată ’n cruce Şi l’au rpânzurat
  - /  .    '  '            In voia vântului turbat
                             să se usuce.                      .
                   m
© BCU Cluj
                                  Astfel a pătimit        ,
                                  Pasărilor, vrăbiilor, lăstunilor. -  -
                                  „Neastâmpăratelor, nebunelor».,',                 ..
                                  Porumbielul cel Sfânt                    .    ....
                                  Cu fulgi de argint .                          .               î?
                                  Cu cioc şi pu ghiare de aur,               , ,    .
                                  Porumbielul care a venit
                                  La voi fiindcă v'a iubit                 .......
                                  Şi fiindcă L-a poftit ■ ■            , .      .   ...
                                  Graurul .               .    ■  .... ... ,.       . ,
                                  înşelător,ca aurul, , ........       , ...    .   ..
                                  Privighetoarea               ....... . .               •
                                  Rău veghetoarea         _       .. .       , . •  ..,  .
                                  Şi ciocârlia
                                  Bat-o pustia..,...”        '         .,  .    ,   ...  ..
© BCU Cluj
C R O N I CI
IDEI. OAMENI & FAPTE
                                                                                    FILOLOGIE
   Nu de mult, drumurile m’au dus într'un colegiu sanscrit din Rajbari (Bengal). Propriu zis, colegiul era numai o Tola, o şcoală indiană cu Pandit celebru.
  M'am convins încăodată că — alături de metafizică — filologia (deşi în alt sens decât cel european) e una din fundamentalele aplecări ale spiritului indian. Am cunoscut un bărbat peste măsură de erudit, ex-primându-se într'o perfectă şi elegantă englezească. De cincisprezece ani, studia numai comentariile la vestitele sutra Nyaya; care se obişnueşte a fi clasată între cele şease sisteme filosofice ortodoxe, deşi e numai o metodă logică. In ultimul timp, eruditul meu tovarăş îşi ruinase ochii cu descifrarea unui manuscript fotografiat, al cărui original e pierdut. Discuţia noastră a pornit dela acest manuscript, de fapt un comentar fără prea multă importanţă, nevrednic să-i închini îndelungă atenţie.
  Eu l'am întrebat ce aduce nou comentariul. Iar, Ia fiecare răspuns, eu îi dovedeam că aceasta se ştie din sutrele originale. Lămuriri? Le găsesc singur; cine nu izbuteşte a le găsi, de ce să studieze filosofia? Amănunte istorice? Dar în India nu există simţul istoric, nu există chronologie, nu există o clară conştiinţă a timpului. Aceasta nu e un defect. Evidente aplecări către contemplaţie şi suprimarea limitelor au condus la explicabile abdicări. Spiritul indian a renunţat organic la corespondenţii exteriori; documente, precizie, recapitulări, genealogie, etc. -
  Aşadar, care e folosul cultural (filozofic sau istoric) al comentariului Nyaya? — am sfârşit eu critica. Indianul mi-a adus o lungă serie de argumente, toate reducându-se la acesta: fără o extrem de amănunţită analiză a amănuntelor, nu căpătăm siguranţa drumului, nu putem merge, la fiecare pas ne aşteaptă primejdii, erori — şi alunecăm. Puteam să-i răspund dialectic. Dar am preferat să mă plimb calm prin faţă-i. „Ce înseamnă aceasta?” — „Umblat într’un picior” — „Ba în două picioare”. Auzindu-1, m’am oprit. Intr'adevăr, aveam acum amândouă picioarele pe pământ ; eram
SI CULTURĂ                                    ,
 5
 sigur, puternic, definitiv echilibrat; — dar. nu umblam... Umbletul e întotdeauna cu un picior în gol, în nesiguranţă, în primejdie. Echilibrul se compune şi se descompune la fiecare pas. Umbletul, acum, e instinctiv. Dar la început?...
   Filologia, ca proces mental, se poate reduce Ia această trăsătură comună; studiul faptului spiritual (cuvântul, istoria, opera) ca un corp putinte de a fi segmentat în infinite moduri, comparat cu alte segmente din alte corpuri. Dar un corp există ca atare prin unitatea lui organică. Iar unitatea organică nu poate fi studiată fără perspectivă. O casă e un complex de materiale diverse — dar e şi o casă. Aceasta din urmă poate fi judecată din depărtare (ceiace nu exclude analiza interioară).
   Analiza şi fragmentarea materialului e valabilă pentru acest material (cărămizi, geamuri, lemnărie, etc.) — dar nu pentru casă.
   Să nu se creadă că reeditez aici eternele fronde ale poeţilor şi diletanţilor împotriva filologiei. Novalis acuză pe Luther că a dizolvat religiozitatea creştină, inventând critica biblică.. De curând, aceiaşi osândire fit strigată în zgomotoasa „Prefaţă” a lui Papini. Dar nu asupra acestor fandări lirice gândesc a scrie. Şi nu cutez a scrie decât după ce am cunoscut voluptatea vicioasă a filologiei, după ce am fost câştigat de regulile eufoniei sanscrite....
   Cetim prin prefeţele ediţiilor critice, prin studiile fanatice, prin monografiile etimologice : „munca dură a textelor”; „munca ingrată de bibliotecă, munca dificilă a colaţionării şi comparaţiei manuscriselor, etc.” Aceasta e inexat. De fapt, filologii exagerează. E o voluptate să lucrezi după ultimele sisteme filologice. E comod, dacă biblioteca e bogată. Nu^ trebuie decât răbdare — iar răbdarea se confundă cu pasiunea pentru un îndrăgostit de texte. Ca să faci o bună lucrare filologică — trebuie să ai cărţi. Totul se găseşte acolo, chiar rezultatele noui la cari vei ajunge...
   Muncă dură, migăloasă, obositoare? Cetirea rna-


© BCU Cluj
  nualelor generale, lectura unui text clar, interpretarea unui fapt istoric sau unei gândiri.
   Pomeneam mai sus de fragmente. De fapt, filologia e un paradox : cercetează fragmentar ceiace niciodată nu poate fi fragmentat : spiritul.
   Aici, o precizie : formele vieţii spirituale aparţin culturii, şi sunt studiate cu alte mijloace. Dar filologia s’a insinuat în cultură, prin mult lăudatele legi filologice ale şcolii germane, prin superstiţia ediţiilor critice şi prin ignoranţa filologilor în cele spirituale. Filologia se opune culturii răspândind prejudecata analizelor nesfârşite, a monografiilor cu scadenţă de trei luni.
' Ni se spune: pentru un ceas de sint;z5, nu ştiu câţi ani de analiză... Una din cele mai straşnice absurdităţi ale veacului al XIX. O sinteză nu se învaţă făcând analize — ci făcând sinteze. De ce lucrul acesta să fie lăsat la tirmă? E un proces special al spiritului, care nu poate fi cunoscut şi perfecţionat decât prin exerciţiu — aşa cum se perfecţionează analiza. Sinteza nu derivă din analiză. Cea mai perfectă analiză nu are nici un punct de atingere cu cea mai rudimentară sinteză. Nu e adevărat că Sir G. J. Trazer a scris formidabila lui sinteză după douăzeci sau treizeci de ani de studii analitice. Munca lui a fost dublă; din cei dintâiu an, sinteza s’a luminat şi a progresat alături de analiză.
   Filologia (se înţelege sensul larg — singurul just — dat cuvântului) confundă mijlocul cu scopul, instrumentul cu construcţia, materialul cu semnificaţia lui. Cauzele? Poate voluptatea de a te pierde în amănunte, obsesia de a descoperi obstacole infime, atrofierea metodelor sintetic-intuitive; miopia, pierderea înţelesului originar al ştiinţei şi culturii, etc. Sau poate o conse-. cinţă a altui mare neadevăr : că ştiinţa e infinită. Nu izbutesc a înţelege ce vor să spună aceşti oameni rostind „ştiinţa infinită”. Dacă e infinită, nu poate fi cunoscută; aşadar nu poate fi ştiinţă. Ştiinţa ori e imposibilă — şi această poziţie e perfect justificată — sau e posibilă; şi atunci are margini, oricât de vaste ar fi ele, margini posibil de atins pentru spiritul omenesc.
   Ştiinţa se lărgeşte inutil, pentrucă savanţii i-au pierdut originala semnificaţie (de reducţie, de simplificare, de subsumare) — descoperind probleme noui (nu întotdeauna interesante) şi adunând materiale inutile.
   Ştiinţa nu poate fi decât universală. Altminteri, rămâne filologie — adică voluptate, passe-temps, lucru manual, meşteşug, funcţie socială, etc.
   Se spune: o viaţă nu e suficientă nici pentru un singur ram al ştiinţei. Nu înţeleg. Aţi fost vreodată într’o bibliotecă? La început rămâi covârşit de diversitatea şi bogăţia ştiinţelor, a cărţilor vechi şi noui, a revistelor. După câteva ceasuri — eşti orientat: cel puţin jumătate sunt literatură; un sfert sunt lucrări vechi, cari se păstrează pentru prestigiul bibliotecii; alte câteva mii sunt cărţi fundate pe cărţi, alte mii
sunt scrise pentru a ocupa funcţii publice. Rămân foarte puţine absolut necesare. E drept, ca să poţi face distincţia aceasta îţi trebuie mai mulţi ani de exerciţii. Deasemenea, acele cărţi fundamentale sunt dificil de înţeles fără alte cărţi introductive. Fireşte, ştiinţa universală e vastă; dar nu imposibilă. De ce nu o atingem? Pentrucă fiecare avem „slăbiciune" pentru o părticică — şi nu avem curajul de a relua munca dură a începuturilor, a introducerii în altă ştiinţă...
   Dar să ne reîntoarcem la filologie şi la aplicaţia ei în cultură. E un adevăr banal faptul că analiza filologică dizolvă sau perverteşte substanţa aspirituală a unui document istoric, filosofic, artistic. Să nu ni se spună că, altminteri, ştiinţa e imposibilă, fiind intransmisibilă. Nu suntem iraţionalişti. Dar e evident că iraţionalul nu poate fi surprins prin metode raţionaliste. De pildă, exegeza biblică, sau istoria religiilor (ca să nu pomenim de artă şi cuvinte, la îndemâna oricui prin cele trei cărţi ale lui Croce). Exegeza nu se ocupă decât de condiţiile istorice (de fapt, nu se ocupă) şi de textul în sine. Dar textul biblic, adică religios, nu există ca text in sine; el e un pretext de experienţă religioasă — iar nu un document istoric, nici o lege morală. Aceiaşi confuzie se petrece în istoria religiilor, adunându-se imense materiale etnografice, epigrafice şi arheologice, în timp ce evoluţia posibilităţilor de experienţă religioasă, precum şi istoria formelor progresive prin care s’a realizat unirea experimentală cu transcendentul — nu s’a încercat încă.
   Filologia se ocupă de documente. Dar documentele ni s’au păstrat întâmplător. Dela ele trebuie să plecăm — nu să ajungem la ele. Cea mai perfectă ediţie critică comentată a edictelor iui Asoka nu-mi spune nimic dacă nu am înţeles, în prealabil, budismul. Cultul documentelor ar fi justificat numai dacă ar rămâne toate documentele. Altminteri, golurile nu se pot acoperi prin reguli filologice (istorice, documentare, etc.) ; comparaţiile nu pot preciza conţinutul unei absenţe. El e reconstituit prin acel proces mental special, la început obscur, dar puternic şi clar după exerciţii.
   Istoria e un proces spiritual, de eternă autocraţie. (Ierteni-se această platitudine). Ca să poţi scrie istorie, trebuie să ştii ce e istoria, să simţi şi să cunoşti continua creaţie a spiritului care se realizează auto-afirmându-se. Un fapt istoric e spiritual. Altminteri, e un simplu incident anonim în oarba lume de forţe naturale, gj Aşadar, ceiace valorează într’un document e semnificaţia lui. Iar semnificaţia nu poate fi surprinsă. de un creer neobicinuit cu diversele forme culturale,. Moştenirea filologică e, deasemenea, metoda comparativă. S’a abuzat de adevărul că lipsurile şi obscurităţile unui document pot fi clarificate prin cercetarea altui document. S’a uitat că acesta e numai un instrument de investigaţie. De fapt, printr’o comparaţie se suprimă ceiace e individual şi intransmisibil, se reduce
104                    ,
© BCU Cluj
arbitrar 1a o s.chemă care, în anumite cazuri, poate fi streină. Pilde am dat în critica spiritului asiatic interpretat filologiceşte (comparaţie ambudentă cu sistemele filosofice europene) de către ştiinţa apuseană.
    Substanţa culturii e viaţa spirituală, manifestată divers, dar întotdeauna viu. Odată ce valorificăm această viaţă spirituală — cu toate înfrângerile, dibuelile, victoriile şi elanurile ei — totul trebuie să i se subordoneze. Totul — adică toate rezultatele ştiinţifice, elaborate prin munca filologică. Să fim însă atenţi: nu
întotdeauna munca filologică poate jfi de folos; şi mai ales, niciodată nu poate fi privită, ca un scop'în sine. Dacă sunt savanţi cari se opresc la ea, trebuie să-i răsplătim, ca pe buni şi harnici lucrători, dar interesul şi stima noastră e gratuită...
   Despre metodele proprii unei juste munci culturale voiu scrie altădată.
                             MIRCEA ELIADE
CRONICA LITERARĂ
                              CEZAR PETRESCU Note cu prilejul apariţiei romanului „întunecare'4
    Mersul general al epocii noastre'plecând, iniţial, de la creaţia în care datele intime se întretăiau confuz şi neorganizat cu cele exterioare, se îndreaptă acum spre separarea de început definitiv, ca între ape şi uscat, a acestor două domenii, în fond cu totul distincte : năzuind să spargă tiparele prime şi să se purifice de excesul subiectiv, proza românească a evoluat evident şi într'un timp relativ scurt, de la liric spre epic.
   Integrată în cadrul acestui mers, deocamdată propriu numai câtorva dintre scriitorii autohtoni dar tinzând să devină colectiv, literatura d-lui Cezar Petrescu se identifică perfect acestui traect al epocii şi se cere urmărită ca atare...
                                                                                                                                                                           *,
* *
    Cules în bună parte din rubrica,'purtând acelaş nume, începută în „Hiena" şi continuată apoi In „Gândirea", primul volum al d-Iui Cezar Petrescu, „Scrisorile uiui Răzeş", păstra toate cusururile şi toate calităţile acestei rubrici: jumătate literatură, jumătate gazetărie. Adică fragmente de viaţă copiate direct/ Fapte prea apropiate sciitorului ca el să le poată destăinui perfect obiectiv: întâmplări şi dureri care nu se detaşaseră încă suficient, prin timp, de sufletul său.
    Pretutindeni, trecută ca un zrcuş peste sensibilitatea sa, natura nu rămâne niciodată un simplu pretext descriptiv: fie că se întoarce în podgoria de odinioară, fie că îşi caută dureros urmele primei iubiri în prejma morei lui Iliuţ sau regăseşte merii sălbăteciţi în parcul bOeresc odinioară şi închis lui ca un paradis, pretutindeni, natura se integrează şi adună cu stările de suflet ale scriitorului; capătă valori simbolice.
    Intr’o măsură sadoveniste, aceste schiţe depăşesc însă atmosfera obişnuită şi linia de plutire în artă a semănătorismului propriu zis, prihtr’o mai precisă şi susţinută tendinţă de intelectualizare; atât în decor cât şi a tipului din lăuntrul lui. In acest sens, „Râsul"
şi „Socoteala" sunt dovezi Drumul cu Plopi".
şi punţi arcuite. spre
    Dacă în „Scrisorile unui Răzeş" povestirile tindeau să se desfăşoare într'un mediu exclusiv rural, cu cel de-al doilea volum, acest mediu îşi schimbă definitiv şi integral decorul: toate nuvelele din „Drumul cu Plopi" curg într'un cadru provincial; de târg sau de mahala.
    Această nouă situare a literaturii d-lui Cezar Petrescu corespunde, în plan interior, tocmai acelei tendinţe de intelectualizare a personagiilor sale: viaţa de provincie fiind, adesea, mult mai proprie şi adecvată psihologismului. Uniform şi banal, oraşul de provincie sileşte toate visurile individului să recadă în sine : neputându-se rezolva exterior, ele vor. trebui, asemeni apelor subterane, să-şi facă negreşit curs lăuntric.
    Drama pe care o trăesc eroii cărţei „Drumul cu Plopi", în majoritatea lor, este, enunţată linear, drama dezacordului dintre sexe, surprinsă în aspectele ei principale : dezacordul în iubire, în căsătorie şi în viaţa socială.
    Deaceia: anecdotic judecate, nuvelele d-lui Cezar Petrescu sunt realizări literare independente una de alta ; în fond însă, toate alcătuesc capitolele unui aceluiaş roman: al solitudinei individului în viaţa de provincie, rezultată din izolarea lui psihologică.
    De bună seamă inadaptabili, inadaptabilitatea inşilor din „Drumul cu Plopi" este de alt substrat decât, de pildă, aceia a eroilor d-lui Brătescu-Voineşti: în vreme ce, la autorul lui „Neculăiţă Minciună” inadaptarea provine mai mult dintr'o ciocnire socială, la Cezar Petrescu ea survine dintr'o izolare psihologică. Diferenţiat deasemeni de d. Brătescu-Voineşti care caută, pentru precizarea conflictelor, suflete excepţionale, d. Cezar Petrescu se fixează literar numai asupra
105
© BCU Cluj
omului mijlociu : nici genial, nici ratat, ci omul de rând, individul etalon-statistic.
    Acelaş, pe care îl speculează şi în cele două volume ale sale „Omul din vis” şi „Omul care şi-a găsit umbra” : amândouă, constituind ceiace s'a numit, poate impropriu, „nuvela fantastică a d-lui Cezar Petrescu”.
    In înţeles curent, „fantastic” numeşte realitatea de dincolo de judecată. Deci un fapt care scapă explicaţiei normale: ceva care se acceptă chiar fără obişnuita apropiere pe cale logică; fantasticul lui Poe, bunăoară.
    Dar nu acesta este cazul d-lui Cezar Petrescu, Fantasticul său porneşte de la elemente reale şi se termină în plin real: el reiese simplu, din opunerea firească a mediului de fiecare zi, acelaş ca în toate celelalte nuvele, cu ceiace pare că se petrece, aparent anormal şi ilogic, în individ.
    Atât eroul din „Omul care şi-a găsit umbra” cât şi acel din „Somnul" trăesc, într’un fel, o aventură extraordinară. Nu însă din motive exterioare : mobilul real rămâne mai totdeauna de sursă intimă.
    Cu aceasta, o apropiere se cade negreşit făcută : cu toate că, prin înalta lor tensiune psihologică, eroii lui Dostoievschi duc deseori o viaţă supranaturală, nimeni nu spune însă despre autorul lor că este un „scriitor fantastic” ; fără să coboare până la hotarele nelămurite unde se adânceşte şi susţine autorul „Fraţilor Carama-zov", fantasticul d-lui Cezar Petrescu este, totuş mai curând, un fantastic în sens Dostoievschi decât gen Poe...
    Reluând, cu „întunecare”, idei şi material care circulase altă dată până la epuizare, d. Cezar Petrescu face, alături de valoarea în sine a cărţii, această dovadă : că atât materialul cât şi ideologia semănătoristă, socotite îndeobşte perimate prin exces liric, pot fi, chiar în retorta artei şi gustului contemporan, oricând recompuse epic.
    Privit, la apariţia izolată a primului volum din editura „Universului”, drept un roman al războiului nostru, ,,întunecare” se defineşte acum complet, în această elegantă ediţie de două volume â „Scrisului Românesc” : romanul d-lui Cezar Petrescu nu este o carte propriu zis consacrată războiului; o carte care să-l urmărească, exclusiv şi organizat, în toată imensa lui desfăşurare.
    Este, însă, primul roman românesc, folosind este-ticeşte războiul,, just la ceia ce el a fost în realitate : un determinant de noui realităţi sufleteşti şi sociale; deaceia războiul nu apare în romanul d-lui Cezar Petrescu decât atât cât, artistic, este nevoie pentru a legitima un act uman, colectiv sau individual.
   Mai mult decât un roman al războiului, „întunecare" este romanul unei generaţii. Confesiunea epică a generaţiei care s'a format şi a mers lăuntric sub steaua semănătoristă, formulându-şi concret visurile, subt acest dublu aspect: social, în împroprietărire şi în vot universal; naţional, în unirea cu Ardealul.
   Generaţia aceasta, a cărei monografie epică a scris-o d. Cezar Petrescu, a fost cu adevărat o generaţie torturată de ideal: a luptat şi a suferit pentru el, l'a aspirat şi asimiliat în fiecare fibră a sufletului; a făcut, în fine, din destinele ideologiei semănătoriste propriul ei destin.
   „întunecare" surprinde şi fixează procesul acestei generaţii, în cel mai tragic al său punct de frângere : în momentul când, împlinind idealul semănătorist, războiul anulează spiritualiceşte întreaga generaţie care îl militase. De aci, şi tema intimă a romanului: tocmai această dramă a idealului realizat.
   Deasupra întregei fresce a romanului, colorată şi numeroasă, se detaşează, singulară aproape, silueta eroului principal, Radu Comşa: închizând între liniile sale firul dramatic al generaţiei şi ideologiei semănătoriste, el capătă natural proporţii de sens şi se impune interpretat simbolic; construit şi continuu justificat psihologiceşte, Radu Comşa poate fi considerat, alături de eroul primului roman al d-lui Liviu ] Rebreanu, drept cel mai amplu şi susţinut tip al epicei mari româneşti.                          ’
   Om de rând, plecat din cea mai joasă pătură rurală, Comşa a ajuns prin muncă orăşean, cum au plecat şi ajuns ca el atâţia alţii; logodit cu Luminiţa, fiica deputatului Alexandru Vardaru, în urma stăruinţelor acestuia, el consimte temporar să facă războiul într’un birou de serviciu sedentar.
   Asistă pasiv la toată zbaterea primelor luni de luptă şi abia pe drumul retragerii, în vecinătate directă cu marea suferinţă colectivă, Comşa se gândeşte pentru prima oară adânc, privind soldaţii cari trec prin noroi sau pe tărgi: unul ca aceştia ar fi trebuit să fiu şi eu!
   La Iaşi înţelege, în cele din urmă, acest indiscutabil adevăr; războiul este o verificare necesară tuturor. Se întreabă, deci, firesc : lipsit de ea, nu voi fi mai târziu un om incomplet, care nu se cunoaşte nici pe sine şi nici pe alţii? împotriva întregii coaliţii de reţinere a Vardarilor, Comşa se decide atunci să plece pe front. Acolo începe într'adevăr să se cunoască. Să se cunoască pe sine prin ceilalţi. Să se presimtă membru al aceleiaşi generaţii care lupta şi pierea în numele unui ideal, alături de el.
   Pe nesimţite egoismul său personal cedează: prin contactul fără rezervă din preajma morţii cu sufletul generaţiei sale, el se regăseşte definitiv asemeni lor. Deşi tardivă, adolescenţa sa ideologică se schimbă totuş, curând, în maturitate.
   In plus, mai intervine încă un fapt care înlesneşte a- . ceasta rapidă maturizare; rănit la ochi şi faţă, Comşa este internat într’un spital; în întunericul de sub bandajul, care îi înfăşură capul, el se adânceşte şi mai mult în sine. Se simte fără rezervă pătruns de ideologia generaţiei sale.
   Intre timp războiul se sfârşeşte. Viaţa se reîntoarce aparent la vechile ei cursuri. Singur Comşa revine acasă altul: desfigurat la faţă de rană, desfigurat la suflet de ideologia semănătoristă; Se simte iremediabil , strein printre oamenii în mijlpcul cărora trăise altă- .
© BCU Cluj
dată : inadaptabil acum, prin tardiva lui regăsire, Comşa este natural expulzat din familia Vardarilor, cu care el nu-şi mai desluşia, dealtfel, nici un punct comun sufletesc.
   Drama lui, deci drama unei generaţii, se conturează atunci în tot tragicul ei: eliminat pe de o parte din familia boereascăa Vardarilor, Comşa este pe de altă parte eliminat de la orice rost social, căci idealul, în numele căruia el suferise, fusese realizat politic de -război.
   Ca . aproape, întreaga lui generaţie, Comşa asistă aproape, strein la .această nouă stare. Capitulează apoi ca toţi: fără eroism şi fără profit. Devine un invidios. Dar un., invidios, pe liniştea celorlalţi: oameni fără ideal, prin urmare şi fără suferinţă.
   Considerat, astfel, în geometria sa. interioară, romanul d-lui Cezar Petrescu închide cea mai puternică şi interesantă dramă din câte, exceptând pe „Ion”, s’au tratat şi realizat cu mijloace de mare romancier în literatura românească..
   Prematur şi injust judecat cu primul volum, „Intn-necare” trebue privit panoramic şi nu fragmentar : , susţinându-se izolat prin superioarele sale calităţi li- . terare, el se defineşte însă, în toată amploarea şi arhitectura sa epică, numai astfel.
   Ca ideologie generală ,,întunecare” face, deasemeni, atenuat şi netendenţios, ceia ce-! diferenţiază suficient ca atitudine de vechea temă semănătoristă,. procesul acelei declasări de jos în sus a ruralului.
   Comşa este un plecat de la ţară, ajuns prim muncă şi acceptare socială un orăşean. Războiul, însă, îl face să-şi regăsească substratul său prim. Devine atunci ’ ' un inadaptabil în burghezie; cearcă să se reîntoarcă la ţară, dar oraşul îi prefăcuse sensibilitatea. Rămâne, din această pricină, un suspendat sufleteşte între două ' mediuri sociale: deci un declasat în sens ascendent. Prin urmare, intelectualiceşte vorbind, drama lui • -Radu Comşa nu este un fapt izolat': ea este, îh fond, mult mai actuală şi se cere proectată asupra unei bune :' părţi a societăţii noastre contemporane... ■■ ■       •-
   ■                      4U                           ■
   ..                   Ut *           •'  •. - -      -f .
   In tot atâţia ani de activitate câte volume numără în prezent, literatură d-lui Cezar Petrescu a descris, ca efort interior şi egal ca ţinută, cel mâi semnificativ grafic din scrisul nostru contemporan. Pornind iniţial de la transcrierea lirică a urnii fapt, văzut măi mult ' prin sticla aburită de amintiri a trecutului decât cu ochiul sufletului liber, cu fiecare carte nouă d. Cezar " Petrescu a făcut un pas în plus afară din sine ; de la ' subiect spre obiect şi de la schiţa vizibil semănătoristă, -deci rurală, spre nuvela desfăşurată în decor şi an- ’ •' samblu urban.              .        ■■        '
   Urmând cursul general al epocei, d. Cezar Petrescu a izbutit, astfel, să se realizeze şi depăşească succesiv:' ~
liric în ipostază primă, tinzând spre obiectivare prin : nuvelă, scrisul său ajunge, cu „întunecare”, epic şi definitiv... ...                        ' "           '
          , ; .                    AL. BĂDĂUŢĂ '
CRONICA P L A S T I C A
  .        ' ' .    ^ ... . . d:,: - .... J • -f _.
            GRUPUL CELOR PATRU
   TOVĂRĂŞIA prietenească consacrată sub acest titlu lipsit de ostentaţie (în arta ca şi în literatura românească patru inşi pot alcătui oricând un curent sau chiar o generaţiei), se înfăţişează încă odată (a patra oară) publicului, cu lucrările expuse în Galeriile „Regina Maria”: Grup numeric, fără manifeste şi pledoarii programatice, fără măcar preocuparea de a-şi da vreo' semnificaţie colectivă, coherent totuşi' prin echilibrul şi maturitatea artistică a celor care îl formează. încercările intempestive de- a revoluţiona arta din lovituri geniale de penel care îşi, greşeşte colorile, par a'nu mai ispiti'de'altfel nici pe artiştii şi nici pe 1 amatorii noştri de artă. Spiritul ponderat,—înţelegând prin el străduinţa de a pune în acord tehnică şi ştiinţă prin studiu aprofundat—se face tot mai viu simţit în arta noastră, câm desorîentată după răsboiu între ţen- " dinţele divergente ale plasticei contemporane din Apus. Iată dece o expoziţie ca aceasta, în care reflexiunea şi echilibrul îşi -găsesc aproape o încheere geometrică, se
impune atenţiei şi îşi câştigă 6'semnificaţie pe care niciun manifest, programatic n'ar fi putut-o face mai '*• elocventă. •*' "         * •   -      -          ■  *       •
   Din acest punct de vedere, grupul celor patru e ) perfect solidar şi în acord cu sineî-fn interior privit • însă, quadrâtu'ra lui se desface în individualităţi înde-pendeiite, care să definesc propriu,' şi prin caractere uneori opuW." -       ''              ....                  .
   Iată-1 pe Ştefan Dumitrescu’de p'ildă,-cel mai ponderat din toţi, preocupat -exdt/siv de tehtiica desenului ■ şi colorilor sale şi de realitatea obiectivă a lumii pe care * o zugrăveşte. Nu cunost in'pictUfa noastră actuală mai puţină vanîtâte subiectivistă şi 'mâi multă cohştiin- t ciozitate de tehnician dfe6ât îh'arfa1 lui, care se poate' -urmări într’o neîncetată progfe'siun'e'de la primele lui expoziţii de acum zece ani şi până* azi. Pictura lui e studiu; studiu amănunţit de desen, de'-coloare şi' de 1 compoziţie. Problemele lui sunt tehnice. Iar realizările, chiar când nu sunt scutite de greşeli,'îţi dau sentimentul
107
© BCU Cluj
trnei realităţi neîndolenice pe care pictorul a descompus-o şi a compus-o la loc în toate elementele. Iar în această operaţie de obiectivă sinteză, in care ştiinţa nu rămâne un moment înapoia talentului, penelul isbu-teşte a fi just şi viguros. Coloarea nu e excesivă şi nu înşală, căci ea e a obiectului şi nu a retinei pictorului. Desenul, element tratat în sine aproape în fiecare tablou, se îmlădie puternic şi simplificat. Iar expresia e întotdeauna plastică, sugerând ponderea materială a lucrurilor şi realitatea lor aproape pipăibilă.
    Caracterele acesţea le-am verificat încă odată în expoziţia de acum, în care nu vom găsi un Ştefan Dumitrescu nou, dar unul şi mai sigur şi mai convins de meşteşugul său. II vom regăsi peisagist, în lucrări în care tehnica şi preocuparea lui variază potrivindu-se subiectelor de care se apropie : mai nuanţat şi mai cald în tablouri în care natura are un caracter mai intim, cum sunt bucăţile de la n-rele 11 (Casa minelor), 13 (Curtea morii) sau 26 (In curte); cu o factură mai liberă şi mai simplificată, dar cu o coloare poate prea stinsă şi Vâscoasă în bucăţi de un cuprins mai larg, cum sunt n-rul 5 (Coclauri) şi celelalte în acest gen. II vom regăsi portretist în acel admirabil tablou reprezentând pe D-l Mihail Sadoveanu, lucrare de o forţă plastică şi expresivă deosebită, care poate înfăţişa sintetic mijloacefe1 artistice ale acestui pictor. Şi îl vom recu- . noaşte în lucrări de compoziţie mai mare, preocupat de aceleaşi riguroase probleme de construcţie lineară şi dsţ modelare plastică a materiei, deşi în categoria aceasţa, "tablourile expuse acum sunt uneori de o valoare ilegală. Mă..refer în deosebi la acel tablou de dimensiuni mari intitulat „Stâlpii bisericii”, în care pictorul pare a fi încercat o lucrare de concepţie, re-zumatiyă pentru tehnica şi viziunea lui asupra lucrurilor. Nu se poate tăgădui ştiinţa, de desen mai ales, pe care tabloul acesta o dovedeşte în deajuns, şi nu i s’ar putea nega nici chiar calităţi de coloare. Dar concepţia rămâne înapoia tehnicei, lucrarea pierzând din interes tocmai ce era esenţial. Căci ideea de a situa în acelaşi cadru, sintetic trei figuri aproape identice din punct de vedere plastic, fără a le individualiza nici linear nici psihologic, e desigur greşită. Lucrarea rămâne astfel inexpresivă şi, în ciuda calităţilor, ei, nerealizată. Mult mai isbutită e bucata intitulată „Şabâs", unde, fireşte, nu e vorba de concepţie, dar în care interesul e câştigat, prin sobrietatea şi eficacitatea unei compoziţii bine gândită şi în linii şi în colori. Şi trebue subliniat cu simpatie acest pitoresc nou pe care Ştefan Dumitrescu îl aduce în câteva din tablourile lui de acum, pitorescul încă iriedit al laşului, care ar putea da mai multă varietate picturii noastre, obsedată azi de Sighişoara, de Balcic şi de castelul de la Bran.
    Cu d-l Tonitza trecem dintr'odată la antipodul realismului lui Ştefan Dumitrescu. Fantazia. irizată de lumini primăvăratice înveşmântă toate imaginile acestui pictor care pare a-şi aşterne coloarea pe pânză ou ş»n sentiment muzical de suave şi fluide, armonii interioare. Pictura lui e impalpabilă. Ea vine nu din realitate ci
  dintr'un vis inefabil ce se suprapune lumii materiale. E imagine fără a fi reproducere şi coloare fără a reda natura. De aceea modelele nici nu pot rezista destul ochiului acestui pictor, câştigat întotdeauna mai mult de armonia liniilor gândite de el decât de realitatea expresivă a celor din afară. Sub penelul său ele îşi pierd individualitatea proprie şi se îmlădie după armonia acestui vis interior. Figurile se reproduc astfel de la un tablou la altul, fără transformări esenţiale, pentrucă formele lor, cele reale, sunt aproape indiferente ochiului deprins a modela după propria lui viziune dinăuntru. Vom regăsi deci şi în expoziţia aceasta chipurile cunoscute, cu înalte şi bombate frunţi şi cu ochi miraţi de copii, desprinzându-se cu palori tandre dintr’o lume de colori pornită şi ea din aceleaşi muzicalităţi interioare.
    Căci iată marea armonie personală a picturii d-lui Tonitza: coloarea. De la Luchian, nimeni la noi n’a pus încă atâta frăgezime şi căldură în colorit şi atâta personalitate în a descoperi armonii şi tonuri noi. Sunt colori şi acorduri de colori care circulă azi în pictura noastră, deşi acum câţiva ani erau încă necunoscute, şi a căror origine nu e în altă parte decât în tablourile acestui pictor; toate acele tonuri tandre de roz, de gălbui sau de verde pal, acordate îndrăsneţ unele cu altele sau împerechiate cu colori fundamentale, tonuri care dau o armonie atât de caracteristică şi de nouă picturilor d-lui Tonitza. Şi multe dintre pânzele de acum, din acea serie de pildă de mici nuduri zugrăvite pe fonduri de draperii sau de tapete, nu sunt decât asemenea studii de coloare, în care pictorul încearcă tonuri şi acorduri încă inedite între colorile care îi sunt personale.
    Dar toată această lume colorată, graţioasă şi uşor sensuală, care înfloreşte în tablourile d-lui Tonitza, rămâne încă neadâncită în materialitatea şi plasticitatea ei. Formele se ivesc mai mult în desfăşurările lor plane, fără relieful care ar trebui să le dea şi existenţă spaţială. Valorilor de coloare le lipsesc valorile tactile, iar imaginile pierd în ponderea şi în adâncimea lor. Expoziţia deacum nu aduce încă corectarea acestui neajuns al picturii d-lui Tonitza. Ea e dimpotrivă parcă mai mult afirmarea acestei preferinţe a pictorului pentru viziunea lui nespaţială. Căci aşa ne-am putea explica necon-sistenţa unora din imaginile lui deacum, în care o pipă aruncată pe o carte, de exemplu, pare mai degrabă o emprentă negativă decât însuşi obiectul material, sau picturi cum e acea Madonă în care imaginea se dematerializează până a deveni o umbră colorată proectată pe un ecran.
    Să notez totuşi acel nud de „Adolescentă", care ne aminteşte de lucrări mai vechi, şi în care calităţile obişnuite ale d-lui Tonitza se adâncesc şi câştigă şi
  . . -f
  plasticitate.
    Cu pictura d-lui Şifato trecem la acordurile grave ale unui temperament înclinat spre mari elaborări şi preocupat de probleme esenţiale. Arta lui a . fost până acum o neîncetată străduinţă de a plăsmui.
108
© BCU Cluj
  Jn pasta obiectiva a Materiei viziunea fluidă şi neliniştită a realităţii lui interioare. Străduinţă aspră, în care orice încercare e o problemă nouă şi un risc de neînlăturat. Pictorul Şirato a învins însă cu o impresionantă tenacitate dificultăţi care pe mulţi i-ar fi adus la renunţare. Arta lui s'a perfecţionat de la etapă la etapă şi şi-a deschis drumul către noui probleme şi către soluţii noui. Căci nu e vorba numai de o străduinţă în domeniul tehnic, unde fiecare soluţie e un bun câştigat care nu se mai pierde; ci de acea căutare înfrigurată a unei expresii interioare, care nu îşi află satisfacţia decât în continua evoluare, în abandonarea benevolă a obiectivului atins pentru noui ademeniri ce stau înainte şi vor ridica probleme şi dificultăţi noui.
      In asemenea condiţii, fireşte, tehnică şi concepţie nici nu mai pot fi diferenţiate. Viziunea în continuă metamorfoză a pictorului nu se poate satisface decât prin imediata ei identitate cu concretul în care îşi caută expresia. Tehnica în sensul de formulă, de procedeu sau de manieră, nu sunt, deci de căutat în pictura d-lui Şirato. Arta lui tinde către o simplificare, către o înlăturare a „soluţiilor” definite, care dau lucrărilor lui din urmă mai ales, un aspect atât de singular şi nou în pictura noastră.
      Esenţial, pictura aceasta nu mai e decât coloare; fluid nestatornic şi continuu, în care linie şi formă se topesc în unduiri imateriale de lumină. O întreţesere nelămurită de lumini şi tonuri care nu ştii de unde vin dar ţi se impun cu o irezistibilă realitate, învăluie această lume pe care ai vrea parcă s’o poţi opri o clipă , din fluiditatea ei ca să o pipăi. Analiza acestui straniu şi imponderabil ţesut, nu-ţi serveşte la nimic. Vei găsi portocaliuri, roşuri, violeturi, în nuanţe metalice de anilin, împletindu-se în colori care aparţin cu totul altor game. Ochiul pictorului descompune curcubeele cele mai neaşteptate risipindu-le în viziunea lui neliniştită în care imaginile se aprind uneori în stranii înflăcărări colorate neîntălnite în natură. v E o artă intrată în deplina stăpânire a expresiei, dar capabilă încă de transformări adânci; şi indiciul lor nu e greu de găsit nici în evoluţia de până acum a pictorului în neîncetată transformare, nici în cadrul acestei expoziţii chiar, care sugerează unele anticipări. Căci tablouri cum sunt cele de la n-rele 68 (Chip de . ; turc), (Albumul) şi mai ales 70 (Fată lucrând) cel mai realizat din toate, ne anunţă îndrumarea către o concepţie de echilibru şi de clasic constructivism, întemeiat totuşi pe acelaşi fluid şi capricios ţesut al materiei plastice, pe care îl întâlnim în toate lucrările d-lui Şirato din vremea din urmă.
      Sculptura d-lui O. Han întregeşte această expoziţie
cu masivitatea echilibrată a unor lucrări în care temperamentul artistului se trădează ca deobicei constructiv şi reflectat. Statica arhitectonică în cea mai riguroasă şi simplificată expresie, caracterizează aceste, lucrări care dau impresia de monumental chiar când sunt concepute în dimensiuni mici. Formele sunt prezentate în volume pline, modelate în planuri care se întretae larg, fără articulaţii neorganice şi fără goluri care să clintească în vreun fel echilibrul desăvârşit al materiei. Blocuri solidare, în care liniile sunt gândite sculptural, dar construite în complexuri după logica geometrică a arhitecturii. Influenţa lui Bourdelle e încă vie şi ea stărue nu în lucrările privite în sine, ci în concepţia însăşi a sculptorului, hotărît opusă oricărui dinamism. D-l Han a ajuns de altfel la o concepţie atât de clară şi de adâncită în această privinţă, încât pe temeiul ei va putea construi îndelung fără primejdia de a se repeta, aşa, cum pe canonul doric de odinioară se puteau clădi temple ce semănau în aparenţă, dar erau total deosebite în realitate.
   Expoziţia de acum e confirmarea acestei certitudini pe care stă arta sculptorului nostru. Căci toate aceste magnifice portrete, cu expresii care întrec uneori realitatea potrivindu-se naturii monumentale a lucrărilor, nu modifică nimic din concepţia unitară cu care artistul ni se înfăţişează de câţiva ani încoace. Ele individualizează doar intuiţiile lui noui, care ştiu să adâncească şi să spiritualizeze materia până la expresie. Câteva din lucrările acestea merită în deosebi a fi subliniate: pentru forţa arhitectonică cu care sunt construite unele, cum e acel masiv bust al bănăţeanului Eftimie Murgu, bustul lui Homer sau portretul în manieră michelan-giolescă a lui Grigore Manolescu ; pentru studiul amănunţit al suprafeţelor sculpturale şi pentru expresivitatea, lor, portretul pictorului Tonitza şi portretul lui Pârvan ; şi pentru acea idealitate ponderentă şi senină care caracterizează figura matură a lui Eminescu, destinată unei realizări monumentale mai importante. Intre celelalte lucrări trebue amintită „Elegia”, în care studiu şi concepţie se îmbină în realizarea unei expresive armonii lineare (bucata aminteşte lucrarea de dimensiuni mai mari şi de o expresivitate mai realistă, expusă acum un an), ji cele două schiţe în bronz în manieră de figurine grceşti, în care liniile juste şi armonice se sintetizează pe simplitatea verticalelor. îmi spun mai puţin cele trei machete Horia, Cloşca şi Crişan, prea mici şi prea schiţate ca să poată fi judecate în efectul monumental căruia îi erau destinate. Dar expoziţia aceasta e în cea mai mare parte consacrată portretelor şi în această privinţă opera d-lui Han, cea de acum şi cea din expoziţiile trecute, e în adevăr considerabilă.
                                                                                                                    AL. BUSUIOCEANU
Î0§
© BCU Cluj
                                                                                                           M Â R î US
   Intelectualizarea prea exagerată a atâtor
probleme artistice duce, nu numai aiurea, dar şi în pictura noastră, la manierism. Nu odată proble mele se ridică aşijderea unor stăvilare uriaşe înaintea fluviului vieţii, înaintea elementelor libere ale creaţiei, îngreunând sau înlăturând cu desăvârşire închegarea artistică. Problemele sufocă întruchiparea plastică şi, lipsite de respiraţia liberă a vieţii, lipsite de esenţa minunată a intuiţiei, ele ni, se. înfăţişează în expoziţiile contimporanilor ca nişte stafii stranii şi neputincioase. In zeci de expoziţii nu ■ întâlnim decât încercări de soluţionare a câtorva probleme ce n’au nimic comun cu organizarea intuitivă a oricărei arte adevărate, dând astfel ia iveală atâtea atitudini manieriste, care se identifică iar şi iar cu neputinţa unui meşteşugar sincer sau cu minciuna altora. Această stare de lucruri rămâne, alături de tâmpeniile analfabeţilor celor mai periculoşi, molima în „traficul artistic” al ultimelor, decenii. Molima s’a generalizat şi la noi; am discutat-o mai pe larg acum câţiva ani, cu ocazia. deschiderii expoziţiei domnului* Paul Negulescu, la Ateneul Român. Nimeni nu va cerca să se împotrivească problemelor. E bine că ele există în conştiinţa atâtor artişti cu prisosinţă înzestraţi. De cele mai multe ori ni se servesc,. însă probleme, în loc de intuiţie cristalizată în opere de artă. Analfabeţii, fireşte, nu vor cunoaşte niciodată tainele şi cursele ascunse ale unei probleme; nu ne împăcăm însă nici cu snobismul problemelor, care rămân goale şi abstracte, uscate şi reci, alături de aluatul clocotitor şi'cald al vieţii. Problemele se soluţionează între păreţii atelierelor. Ce ne-interesează în deosebi nu sunt încercările -soluţionărilor, ci rezultatele, privite numai şi num,ai . dintr’un punct de vedere artistic.
   Pictorul Marius Bunescu, a cărui evoluţie o urmărim de ani de zile şi. care şi-a deschis iar expoziţia în atelierul său din curtea Muzeului Simu, n’a fost niciodată un manierist în sensul arătat şi. nu s'a jucat mai niciodată cu virtuozităţi goale Sau cu probleme prea îndepărtate de sincera lui fire de artist. O castitate binefăcătoare ni s’a arătat întotdeauna în. structura inte- -rioară a lucrărilor lui, cu toate că orga cea mare a vieţii cânta din foarte multe dintre peisagiile lui. Peisagistul Bunescu. şi-a grăniţat domeniul realizărilor, cât timp ■ peisagiile — marinele ca şi tablourile din baltă, peisagiile din munţi ca şi priveliştile urbane ale Bucureş- . tilor — îi stăpâneau forţele cele mai valoroase. Astăzi peisagistul Bunescu şi-a cucerit un echliibru neobişnuit în întreaga-i ţinută picturală şi paralel cu realizarea acestei ţinute sigure, care i-a îmbogăţit arta cu minunate efecte de pastă, s’a apropiat mult de realitatea cea mai concretă, pictând naturi moarte, nuduri şi portrete. Deşi am fost printre aceia, care au crezut întotdeauna în rarele calităţi ale pictorului Bunescu, am fost totuşi surprinşi de acest mare progres, deschizător de atâtea posibilităţi noui. Căci în actuala expoziţie, peisagiile
                                                                                                                        ■ II
BUNESCU
  nu mai pun în umbră celelalte genuri. Printre bucăţile de seamă se pot număra şi câteva naturi moarte, portrete dintre cele mai reuşite şi nuduri, ce ne interesează prin,,factura lor picturală şi prin alăturarea uşoară, firească şi nobilă a valorilor. Inegalităţile au dispărut aproape cu desăvârşire, fără a fura ceva,.din prospeţimea viziunii, din seva vieţii, care se desfată cu o atât
, de vegetativă ardoare în. peisagiile ca şi în celelalte
- bucăţi ale recentei expoziţii. Frăgezimea şi limpezimea , ■ atmosferei a rămas aceeaş, dar compoziţia tablourilor
  şi toată închegarea .lor constructivă susţin. puritatea simţămintelor cu o mai mare amploare ca în trecut.
. Chipul peisagiului ca şi chipul omului creşte din pasto-zitatea diferenţiată a culorilor, ce alcătuesc orizontul- ,. acestei lumi. Densitatea culoarei e mai evidentă decât, altădată, cu toate că nu îngreunează întru nimic res- .... piraţia adâncă a aerului din largurile peisagiilor, din- , prejurul nudurilor sau din intimitatea fluidă a natu- , -rilor moarte. Multe amănunte preţioase ne conving de la început de intensitatea funcţiunii creatoare-în , structura coloristică a acestor tablouri unitare. Nici, o , tendinţă mai eftină nu face concesii publicului. Cu-, o . . rară consecvenţă, care merită toată admiraţia noastră, pictorul Bunescu îşi urmăreşte drumul său de colorist....
- Vocabularul artistic al tuturor viziunilor e tradus în -limbajul picturalului, care rămâne stăpân. Fluidul unui . dinamism curat îmbină unitatea, cu toate că planurile rezistă atmosferei, organizându-se cu măestrie în adâncimea perspectivei. Nicăeri nu apare umbra unei per- , vertiri manierate. O primitivitate puternică şi oarecum-rustică se menţine într'o atitudine suverană faţă de » .
' cursele atâtor probleme. Astfel progresul în pictura, lui . Bunescu e susţinut de o voinţă puternică, de nucleul elementar al unei firi curate.               ,      ,
   Peisagiile , urbane, marinele ca şi vederile din Balta Dunării, priveliştile din Bran şi din Râjnov ne conving de marele progres făcut, în ce priveşte echilibrarea totală a viziunii şi cristalizarea pastei. In. deosebi două . sau trei- bucăţi înfăţişând zidurile cetăţii. Râjnovului . sunt de o neîntrecută preţiositate coloristică. Fiece . plan se detaşează clar din întregul tabloului, iar caracteristicul autentic nu e neglijat, nici când. construcţia compoziţiei reuşeşte, să simplifice mult aspectul ima-r . ginei. Cu priviri de peisagişt, Bunescu s’a apropiat de : realitatea atât de apropiată a naturilor moarte, de nuduri şi portrete. Vegetativul plantelor e trecut cu o- ' neaşteptată siguranţă în domeniul-. picturalului delicat al nudurilor care strâng parcă tot cadrul tablourilor împrejurul vitalităţii lor suave.
   Dar cea mai semnificativă cucerire a pictorului nostru e, fără îndoială, portretul. Cu o deosebită dibăcie şi prestanţă, figurile se impun cadrului dat, fără a pierde ceva din natureleţa lor autentică. Portretul soţiei pictorului, precum şi portretele celor doi fii sunt exemple dintre cele mai. evidente pentru ţinuta acestui artist
© BCU Cluj
  matur, lăţă de modelele lui. Meşteşugul pictural, realizat înaintează pe calea progresului. De lâ un an la altul, '
  în emoţia unei nobleţe cultivate, ajunge să formeze aci    artistul acesta matur şi nespus de serios în sinceritatea
  o unitate perfectă cu toată substanţa vitală, ce se des-   lui, ne pregăteşte surprize. „Um-singur fapt al viitorului
  prinde din farmecul motivului.                             nu ne va mai părea o surpriză: faptul că Marius Bu~
     De la atitudinea impresionistă de altădată şi până      nescu va fi numărat printre cei mai de seamă 'pictori
  la coiorismul păstos, şi absolutist de astăzi, distanţa e români. .                               .
  mare, e surprinzătoare. De doisprezece ani, Bunescu
                                      ...P A L L A D Y
     ACEST artist mare îşi cinsteşte ţara. Dar jocul artei    strălucirea'diafană â culorilor învecinate. In felul acesta,
  lui — joc care e totodată vibraţie profundă, transpusă     orice compromis coloristic e de la început cu desăvârşire
  în cele .mai degajate viziuni de culoare — se împlineşte   exclus, iar tonalităţile majore, ce apar în multe‘dintre
  pe înălţimile unui nivel foarte îndepărtat de menta-       bucăţile esenţiale ale expoziţiei, cer un foarte sigur şi
  litatea celor mulţi. Vulgul trăeşte cu simţământul că      pretenţios echilibru artistic, ca fluidul lor de viaţă să '
  dreptatea ar fi de partea micimei lui, iar pictorul Theodor poată fi legat într'o asemenea perfecţiune.           '
  Pallady se strecoară prin rândurile mulţimii ca un Toată cultura artistică şi tot rafinamentul diferen-mag necunoscut, ca un vrac adâncit mereu în propriile-i     ţiat al pictorului stau acum în slujba unei vitalităţi mai
  taine. Ce-i pasă vracului de lume? Potecile, pe care       pronunţate. Contrastele dintre nuanţe sunt mâi evi-
  se întâlneşte cu câte un suflet stingher, sunt puţine.     dente, deşi fac parte numai din domeniul vizualilăţii
  Spune-mi, cetitorule, ce atitudine iei faţă de lucrările   exterioare, luminile sunt mai primitiv presărate; peste
  recente ale lui Pallady şi- îţi voi spune cine eşti. Iar   planurile motivelor, peste mădularele nudurilor, care
  critica se eschivează, chiar dacă laudă, întrebuinţând     la rândul lor, devin mai’ plastice şi mai grele de pe
  cuvinte leşinate. Nici aiurea şi nici la noi, Pallady nu   urma accentelor acestor lumini. întâlnim deci în nouile
  şi-a găsit criticul congenial, scriitorul înţelegător, care tablouri mai multă rotunjime plastică, un soare mai
  ar reuşi de a apropia o parte dintre cei valoroşi şi dor-  vehement şi mai curat, care a gonit şi ceaţa cretoasă
  nici de emoţii noui, de pictura acestui poet al culorilor. de ordinioară, ce învăluia multe dintre peisagiile urbane
  Altminteri, fireşte, pictura nespus de liberă şi de vie    ale minunatului pictor. Aiburile au astăzi un rost
  a lui Pallady n’ar avea nevoe de intermediari şi nici      deosebit, iar sunetul lor clar susţine în rotunjimile
  n’are, când cei ce o privesc sunt capabili de emoţii mai   plastice ale nudurilor până şi ponderea structurii pic-
  subtile. Pictura vracului nu e o problemă, nu e o ghi-     turale. Căci plasticitatea din tablourile noui ale arti-
■ citoare pentru nervi pervertiţi. Astăzi mai puţin ca       stului e, fireşte, încă destul de picturală, chiar foarte
  oricând. Căci multe din nenumăratele game minore           picturală. Până şi elementele grafice, apărute răsleţe,
  ale pictorului nostru şi-au îmbrăcat vesminte noui, tre-   se topesc lesne în legănarea liniştită a suprafeţelor pic-
  când astfel spre domeniul tonalităţilor majore.            turale. Roşul plin şi totuşi lipsit de orice duritate al
     In expoziţia actuală, deschisă în Sala Ileana a „Cărţii  unei canapele se leagă astfel cu aiburile trupurilor, ver-
  Româneşti”, toată pictura lui Theodor Pallady ne apare     dele unei plante cântă cu o voce puternică, fără a fi ‘
  reîntinerită, mai proaspătă şi mai pură ca întotdeauna.    întreruptă de tonuri mai stridente sau de strigăte ne-
  Intregul nivel al expoziţiei ne dă imaginea multiplă a     articulate. Toată înfăţişarea nudurilor e mai sensuală
  unei nespus de preţioase unităţi. In general, intensi-     decât în lucrările de acum doi sau patru ani. Accentele
  tatea culorilor a luat proporţii nebănuite, fără ca vi-     luminii se joacă nu odată cu desfătarea vitală şi cu
  braţia. muzicalizată a culorilor să sufere din pricina      toate bogăţiile ei şi fiece motiv ornamental al fundarelor, ■
  aceasta. Pallady n'a încercat o fază nouă. Calităţile ' motive de scoarţe şi de şaluri puternic colorate, se îm-esenţiale, ale picturii lui de până acum> l’au îndrumat     preună armonic cu celelalte elemente ale compoziţiilor, '
  astfel. Faza actuală înfloreşte din organismul picturii,    cu splendoarea subtilizată a unui trup de femee, cu
  pe care am admirat-o în anii trecuţi. O mai caldă pli-      florile de pe masă, cu scoarţele cărţilor risipite, cu
  nătate interioară îşi regăseşte acum expresia în culori     arabescurile covoarelor de pe podele. însuşi perspec- ■
  mai proaspete şi mai puternice, care, numai în prima        tiva scoate în relief această atitudine cu mult mai vi- •
  clipă, par alăturate în simţăminte de contrast. Arta        tală decât aceea din trecut. Picturalul motivelor e mai
  atât de nestingherită şi matură a pictorului leagă însă    puţin plan şi preferă scobirea destul de pronunţată a
  până şi nuanţele cele mai riscate. Cenuşiul cu nenu-        adâncimilor. Culorile sunt forţe fără de durităţi. Ele
  măratele-i nuanţe minore nu'şi mai îndeplineşte acum       se afirmă puternic, dar nu conving prin loviturile unor
  misiunea de mijlocitor între culori, nu mai inventă asprimi. Sunt ca şi calitatea primordială a marelui gesturi ;de politeţă, care cearcă şi     reuşesc să împace   pictor : forţe armonizate, care conving şi prin nuanţe
  până şi valorile cele mai opuse. Cenuşiul ajunge să fie     în surdină şi care nu ştiu să rănească. La-ot- se scrie
  o culoare limpezită şi simplă ca      toate celelalte, iar   cândva în „Ta-ote-king" : „Ce e mai blând va învinge
  nuanţele lui mai stinse scot şi         mai bine în relief   tot ce e dur”. Aşa e şi arta pictorului nostru, E o blân-
                                                                               III
© BCU Cluj
deţe, ce se identifică Unei puteri suverane, e un joc, care transpune' imaginile lumii în metamorfozele unui pictural preţios. Dar nu numai tratarea motivelor, ci şi alegerea lor ne convinge că prin ferestrele atelierului pictorului răzbate acum un vânt curat şi primăvăratec. Nu degeaba cenuşiul are acum o misiune mai restrânsă decât altădată. Ce a fost ofilit şi amorţit, s'a îndepărtat de ochii artistului, iar mireasma atâtor flori proaspete a luat locul parfumului din flacoanele demodate. Din strălucirea florilor se desprinde chiar un aspect virgin. Altădată — acum patru ani, cinci ani — atmosfera era mai puţin transparentă, mai obosită. Acum viaţa proaspătă îşi face loc cu coatele ei solide, chiar dacă subiectul poartă, în catalog, numele „A fost”. Rămâne caracteristic faptul că motivul acelui nud greu şi plastic, care a câştigat acum câţiva ani admiraţia vizitatorilor cultivaţi ai Salonului Oficial de la Căminul Artelor „Regina Maria”, (tabloul se află în colecţia domnului Cita Davila) a fost acum reluat. Numai că nudul stă acum alături de razele liniştite ale unui glob auriu. „O replică picturală şi degajată la greutatea amănunţită a gravurei „Melancolia” de Albrecht Durer”, ne spune artistul despre această operă de predilecţie.
                                                                                                      Ce am observat în privinţa atmosferei interioarelor se potriveşte şi pentru peisagiile noui ale lui Pallady :
privelişti urbane, coline, porturi şi marine, in care culorile deschise, mai ales alburile, celebrează adevărate sărbători. Trandafiriul sau verdele cel mai tăcut e plin de bunătatea unui soare cald şi prietenesc, „Grămezile de nisip” ca şi nudurile, ca şi cerul, ca şi zidurile caselor sunt albe, nu cenuşii; culorile celelalte trăesc mai intens în apropierea lor. însuşi nudul părăseşte atmosfera atelierelor parisiene, arătându-ni-se acum în libertatea nesfârşită a unui peisagiu marin. Să fie oare acest nud la marginea mării o prevestire, în ce priveşte evoluţia viitoare a lui Theoldor PalladyîCăci în pictura artistului nostru, alegerea motivului se identifică însuşi cu structura lăuntrică a creaţiei. Nouă ne rămâne cel puţin o chezăşie. Omul zugrăvit în faţa nemărginirii, legat de amănuntele peisagiului şi depăşind totuş cadrul său. Motivul ne desleagă un gând.
   Căci toată arta pictorului nostru a ajuns acum la o fază, unde omenescul se profilează clar înaintea nemărginirii. Orice artă cu adevărat mare e o asemenea profilare. Theodor Pallady ni-o arată cu gestul liniştit al creatorului suveran, ce nu se teme de viitor, fiindcă trecerea timpului nu-i înseamnă altceva decât un şir de trepte, pe care urcă, domol şi vrăjit de propriile lui taine, spre înălţimi.
                                                                                                                   OSCAR WALTER CISEK
DRAMA ŞI TEATRU
         „TRECUTUL", 4 acte de d-1. G. de PORTO-RICHE
    „Ce gofit franţais, si fin et si maigre, qui ne peut s’accomoder de rien d’excessif, est excellent â condition d'abdiquer de temps en temps, pour nous laisser jouir de beautds plus violentes que Ies notres”.
   Niciodată nu mi s’a asociat mai repede în minte frântura aceasta de gând, smulsă corespondenţei stu-foae şi îmbelşugate a lui Jacques Riviere cu Alain Fournier, ca în seara când am revăzut „Trecutul”! Iarăş portretul aceleiaş discipline de a observa, coordona şi exprima, trecută din mână în mână dealungul atâtor veacuri, ceva mai mult chiar, icoana umbrită şi cea mai palidă a unui aceluiaş talent. Cerc strâns până la gâtuire în jurul aceleiaşi teme, eternă şi adevărată ca vecinicia, fireşte, dar desfăcută până la exasperare pe un acelaş plan.
   Niciodată cele două epitete „fin” şi „slab” — descărnat mai degrabă — ale lui Rivifere, nu mi s'au părut mai luminos dovedite, că în concluziile unei teoreme» de o artă ce vrea să ţie şi să se înrudească grijuliu cu o disciplină deductivă, ca subt mâna lui Porto-Riche, în sculptarea Domiriique-ei Brienne şi povestei sale. Dragostea, în doza ei curentă, fără pământ şi fără azur, fără niciuna din acele? răsunătoare cutii de ecou dintre cari una merge înspre Dumnezeu iar alta înspre
animal, ci numai cu o mare foaie liniată, de febră, deasupra capului, ca într'un spital, diagrama pe vergelele albe ale unui pat de bolnav.
   In drama franceză contimporană, care a încercat toate valenţile posibile ale unui sentiment: dragostea, de Porto-Riche se concentrează în plus, pe o anumită insulă de teatru, al dragostei, după cum singur se complace a se eticheta. A isbutit în cuprinsul acestei teme lucruri remarcabile, cum ar fi de pildă „îndrăgostita”. Isvoarele însă vor seca, neîmprospătate.
   Fireşte că nu vom reproşa unui scriitor obsesia unui sentiment-material de lucru, mai ales când i se aplică reducând mari calităţi de observare şi organizare; fireşte că sentimentul însuşi, rodnic şi adânc, reluat la infinit nu poate alcătui vre-o vină; fireşte, iarăş, că şi privirea cam trunchiată, dintr’o singură parte, aceea a femeii, nu ar fi o lipsă. Rămâne totuş, pentru cine e deprins cu o zare mai largă, cu aşteptări de emoţii în legătură cu simţimite mai adânc organizate şi mai variate, teatrul lui Porto-Riche, ca o frescă oarecum monotonă, desfăşurată pentru un anumit public.
   Povestea Dominicăi e simplă, dar zigzagată î o legătură apusă îi răsare iarăş în drum. Subt cenuşa trecutului i se părea numai femeei că totul este stins.
1X3
© BCU Cluj
In realitate focul se aprinde iarăş şi cuprinde toată fiinţa aceasta reînfiorată, gata să pornească la drumul aceloraşi pericole, dacă lipsurile de odinioară ale bărbatului nu s’ar desvălui la timp, pentru a o opri in pragul incorijibilului. E o moarte târzie a unei dragoste, la care asistăm, după lovitura de acum câţiva ani.
   Ceeace face interesul acestei piese supra încărcate de desemn psihologic, este fără îndoială fineţea acestui desemn şi autenticitatea lui. Dominica este o femeie lesne de recunoscut din familia eroinelor lui de Porto-Riche : o dragoste făcută din mult sensualism, din încleştare care merge până la umilire, din desesperare, care merge până la nebunie.
   Materialul, în sine, aşa cum îl priveşte autorul este puţin fecund pentru scenă. Trebuie o inventivitate abilă, şi de Porto-Riche o are, care să descopere scenele de încleştare, de dinamism. Mâna însă nu e sigură, ceeace şi face de altfel, deslânatul şi golul acestei lucrări. Astfel, cele două prime acte ar fi trebuit să se topească în unul singur. Apoi, chiar actul al treilea, centrul, este slăbit de un arbitrar al încheerilor dintre scene şi mai ales — şi acesta este cusurul întregei piese, ca al tuturor pieselor de altfel cari ambiţionează un cadru mult mai larg decât cere materialul întrebuinţat, şi un gând mă poartă, aci, înspre o observaţie generală şi cu privire la multe din piesele originale de curând re-prezintate la noi — episodicul.
   Sunt personagii împlântate doar în lucrare; ele îşi au funcţiunile lor în economia generală a piesei: conturează mai precis, alăturat, un personagiu principal;
                                                                                                               „ANATOL" câteva dialoguri
   SCRIU câteva, fiindcă teatrul „Regina Maria", din cele şapte dialoguri a reprezintat fragmentar câteva. Socot că, acest ciclu „Anatol”, caracteristic nu numai lui Schnitzler dar unei întregi literaturi vieneze, de la o anumită epocă, pentru a putea fi şi înţeles şi mai ales gustat trebuia prezintat integral, înţelegând prin aceasta şi eleganta recitare a prologului semnat Loris—, atât de smălţuit şi de catifelat în acelaş timp. S’ar fi găsit acolo poate, o cheie şi o lumină mai cuprinzătoare pentru arta aceasta care prezintată ca teatru masiv, cu osatură solidă, s’a prăbuşit, cum era şi de aşteptat de altfel.
   S'ar fi auzit în acel prolog, melodios ca o chitară şi somptuos ca un păun:
            „Also spielen wir Theater,
            „Spielen uns're eig’ne Stticke,
   rr’ „Die KomBdie uns’rer Seele... şi s'ar fi acordat, poate, o înţelegere specială artei acesteia de semitonuri, de culori degradate, de şoapte şi de glume.
   Autorului celei mai dramatice dintre povestiri: „D-şoara Elsa”, în care într'o zi se joacă sufletul şi viaţa unei fecioare, i-a plăcut să coloreze şapte tablouri
pune o treaptă la acţiune, crează o atmosferă şi aşa mai departe. E un material folositor dar foarte periculos. El trebuierfolosit cu multă dozare şi preciziune. Astfel cei trei prieteni ai Dominicăi, sunt prea încărcaţi de replici pentrucă să nu devină stingheritori. De altfel, puţin supărătoare — lăsând să se simtă „făcutul”, deci nedând iluzia complectă — este chiar punerea problemei.
   Această artistă camaradă, care e Dominica, înconjurată în atelierul ei de alţi artişti de arte diferite, pune încă ceva specios şi artificial, de la început.
   E un fel de avertisment, de caz special, puţin preţios, prin lumea lui, care astăzi nu numai că nu mai e cadrul necesar, dar e şi puţin supărător.
   Mai rare decât în „îndrăgostita” scenele mari apar suprasaturate de emotivitate. In general „Trecutul” este o piesă făcută din calităţile lui Porto Riche, neconcentrate însă, şi din defectele acestor calităţi, lăsate mult prea vizibile.
   In rolul Dominicăi, d-şoara Marioara Ventura, şi-a regăsit un succes. Temperamentul său şi ştiinţa sa mai ales, au dat un rol de o rară urzeală. Micile încheeturi precizate, clar văzute, bine prinse, alături de torenţialul patos al scenelor mari, au intrat într’o totală armonizare, care a alcătuit o lucrare rotundă şi încheiată.
   D-sa a fost înconjurată de o distribuţie mare şi de o montare datorite d-lui Soare, care a ţinut să dea o strălucire şi o greutate din afară, piesei d-lui de Porto-Riche.
de ARTHUR SCHNITZLER
însufleţite de dialog, şi să repete de şapte ori acelaş lucru : mărunta poveste de dragoste — cu gama completă — a unui poet uşuratec şi răsfăţat. Se anunţa astfel cu „Anatol”, încă mai de mult, predilecţia ciclică a lui Schnitzler, pe care avea să o realizaze mai târziu, în faimoasa sa piesă de scandal, de proces şi de succes : „Reigen".
   Ca şi în „Reigen” femeia se schimbă neîncetat; dar nu ca în „Reigen” bărbaţii rămân mereu aceiaş : e Anatol, cel căruia lucrurile i se întâmplă şi Max, prietenul său, cel care le vede şi le înregistrează.
   Situaţiile; zona mai largă sau mai restrânsă din jurul despărţirii. Lichidările sentimentale repetate mereu
   E firesc să nu se poată vorbi aci de teatru, în adevăratul înţeles’al cuvântului.
   E o dantelărie de psihologism şi de nuanţe, caracteristică unei anumite subţirimi vieneze ce trebuiau purtate cu vervă şi multă inventivitate.
   Montarea trebuia să servească şi ea în mod cu totul special textul — şi n'a fost cazul.
   D-l Tony Bulandra, a avut câteodată ironia, niciodată însă strânsă subt interesul viu al personagiului său, umbra aceea mică, ce trebuia să-i urmeze dintr’utţ precis echilibru, pe coarda periculoasă a rolului,
1*3
© BCU Cluj
     Dintre interpretele feminine de remarcat d-şoara Un spectacol indiferent, în general, pentru publicul - Nora Piacentini. Fără artă mare, jucând resursele pro-    ţinut departe de arta intimă a lui „Anatol", aproxi-
. priului său temperament, d-sa isbuteşte tătuşi să se      mativ dramatică e drept, dar de o savoare, lipsă din
' facă stăpână pe scena pe care o deserveşte.               spectacolul ce ni s'a înfăţişat.
                                  '                                           ION MARIN SADOVEANU
   C R ON1CA MĂRUNTĂ
     Mihai d. RALEA, combătându-ne cu vehemenţă        e bună religia, — îi aminteam lui Mihai Ralea lucruri
   de pamfletar în „Viaţa Românească” (articolul Raspu-     de felul acestora. Şi raţionalistul teribil dela Sorbona
‘ tinism) îmi face totuş, personal, o mărturisire de prie- şi dela Iaşi, rememorându-şi de bună seamă îndepăr-tenie, de bună prietenie. Şi îl cred, cu toate că prăvă- tate trăiri identice, a isbucnit în protest înflăcărat: leşte un camion de bolovani peste doctrina militată    Dar ce voi credeţi că eu nu sunt  ortodox? Părinţii
   în paginile Gândirii. El nu admite ideile noastre; noi   mei nu sunt ortodocşi? — Era un protest împotriva
   nu admitem ideile sale. El a spus odată, proaspăt        lui însuş, un protest ridicat din sedimentele sentimen-
   sosit dela Sorbona, că poporul nostru e ateu, dar n'a    tale ale memoriei împotriva scăpărătoarei sale inteli-
   demonstrat-o. Au trecut câţiva ani de atunci şi ex- genţe care ţine, cu orice preţ, să fie ştiinţifică şi depresia „ateism naţional”, pe care o adusese printre monică. In clipa aceea Ralea îmi era încăodată prie-sumedenii de lucruri strălucit învăţate la Paris, n'am ten bun.
   mai întâlnit-o în articolele şi în studiile sale. Dar faţă Considerat decr nu teologic, ci antropologic, orto-de ortodoxism a păstrat aceeaşi atitudine hotărît ad-    doxismul e o realitate populară românească. Dar dacă
   versară, repetată aproape în tot ce a scris de atunci, facem un salt din viaţa satului în arta noastră care
   încoace. N'aş putea să explic dece, dar cu cât Mihai     pretinde că. îl reflectează — vorbesc de literatura şi
   D/ Ralea ne-a combătut mai asiduu cu atât, personal, arta modernă, — nu găsim aproape nici urmă din l-am simţit mai prieten. Poate penţru_ o chestiune de    această mare realitate. De aceea arta aceasta e mărun-
   amănunt, — care pentru mine unul     este esenţială:     ţică în semnificaţia ei şi sufletul pe care ni-1 înfăţi-
   oricât a combătut ortodoxismul, n’a contestat sinceri- şează e lipsit de sens înalt şi universal. Arta noastră
   tatea şi onestitatea noastră cari îl susţinem. Aceasta modernă înfăţişează un suflet falşificat, fiindcă l-a
   într'o vreme când aproape toţi aşa zişii noştri adevrsari, contemplat prin ochelari coloraţi de indiferenţă reli-în disperare de argumente, au inventat scopuri mes-      gioasă. Ea nu e reprezentativ românească decât în
   chine şi lucrative luptei pentru care am pus o nepre-    aspectele periferice ale vieţii noastre. Şi judecând după
   getată energie. Mi-am îngăduit să cred că un adversar    creaţiile ei de până acum, s'ar putea prea bine să ajungi
   ca el nu e un suflet de rând. Şi am avut în urmă o mie   la concluzia „ateismului naţional”. Dar concluzia e
   de motive pentru care să-i apreciez, la rândul meu,      falşă fiindcă documentul însuş e insuficient. Dacă
   onestitatea şi sinceritatea. La vremea căruntelor con-   Mihai Ralea şi-ar aplica disciplina, de care a dat re-
   fesiuni, le vom povesti, — dacă      bunul Dumnezeu ne marcabilă dovadă în studiile sale sociologice şi psiho-
   va ţine  până atunci şi ne va     păstra, peste adver- logice, la cercetarea vieţii populare, e imposibil să nu
   sităţi, prieteni buni.                ‘                  descopere acolo marea realitate a ortodoxismului, cum
     Dar dacă Ralea nu contestă sinceritatea ortodoxis-     o poate descoperi, când vrea, în sedimentele memoriei,
   mului nostru, n’am înţeles niciodată dece a contestat Căci nu numai noi, dar fiecare din tinerii aceştia, ortodoxismul popular. Eu unul am învăţat acest orto-     cari se grozăvesc cu chivere de carnaval ateist, poartă
   doxism mult mai puţin din bruma de teologie prin         în, adâncul fiinţei lor , feştile de candelă, aprinse qdi-
   care am trecut decât din viaţa populară cu care se       nioară de o mână de bunică sau de mamă cucernică,
   confundăjcopilăria mea. Şi am pornit dela această        A le descoperi din nou e o chestiune de sinceritate
• experienţă : că ortodoxia e o adâncă realitate populară.  faţă de sine însuş.
   Port în fundul sufletului amintirile anuale ale Vinerei celei Mari cu nopţi de stele înalte şi cu cimitirul satului înstelat de lumânări când, după prohodul Domnului celui înmormântat, satul întreg suia dealul la morminte şi toţi ai noştri îngenunchiam sguduiţi de plâns ATEISM naţional, prin urmare. Mărturisit sau ne-pe ţărâna morţilor, întrezărindu-i departe, departe,     mărturisit* Dar atunci, dece atâta casnă mvierşunată
   înviaţi în lumina înfricoşatului Apocalips. Cine a trăit să combateţi ortodoxismul .nostru? Dacă poporul ro-
   acele clipe de noapte lângă taina uriaşă a vieţii de     manesc e ateu, cum vedeţi voi posibilă primejdia unei
   dincolo, nu le poate uita. într'o seară târziu, — era şi ortodoxificări a masselor? Adică în aproape, două mii
   prietenul care m’a întrebat într’o revistă recentă la^ce de ani credinţa răsăriteană a lunecat^ peşte sufletul luj
             .                                      114
© BCU Cluj
   ca picăturile de apă pe fulgii de gâscă şi tocmai acum, după două milenii,-am găsit noi, câţiva publicişti, . .mijlocul..miraculos de.a-1 infecta cu un misticism faţă .
, de.'care se; păstrase total imun! Ciudat! Pe deoparte .. . suntem înfieraţi ca rasputinişţi, pe de alta ni se atribuie , puterile extraordinare ale apostolului Pavel, conver- ■
                                                                                                   . titorul ginţilor şi al ateilor! Cum în realitate nu suntem ;. nici una nici alta, unde vedeţi voi primejdia ortodoxis-.fniului? Chiar admiţând că fiecare ţăran din România Mare .ar. citi cu .frenezie revista Gândirea. El, fiind
- imun faţă. de ortodoxism, ar zice, după lectura fiecărui număr: „Tii, drăcia dracului, bine-o mai aduceţi din
. condeiul Păcat .că sunteţi, d'ăia, ortodocşi, şi. nu vă potriviţi cu concepţiile, mele ateiste! îmi pare rău, dar eu prefer „Viaţa Românească” şi „Adevărul Li: terar”. .. ,                        .  .   .
                                                                                                  ; - Iar noi, trei-patru zănatici, inventatori de ortodoxism, am rămâne insulari în oceanul magnific al ateismului .. .popular -şi ne-am-citi unul. altuia articolul, poezia, .-nuvela,.,, zău,- nu vedeţi cât suntem de compătimit?
• Dcce ne mai-combateţi? Fie-vă milă,de noi că nu putem face niciun rău ateismului naţional. .           ^
.. ■ Nu ştiu care din noi obiecta „Vieţii Româneşti” ateismul ei profesat metodic prin marxismul rusesc al ; d-lui C, Stere şi prin haeckelianismul costeliv al d-lui dr. N, Leon. La care „Viaţa Românească” s’a des-vinuit astfel: „Noi nu suntem împotriva credinţei,-fiindcă publicăm pe G, Galaction şi haghiografiile
- scrise de Mihail Sadoveanu şi D. D. Patraşcanu”,
. Lucru foarte adevărat. Dar Galaction e gustat la „Viaţa
    Românească” pentru arta sa, nu pentru ortodoxismul său cu care a rămas absolut izolat printre gentilii dela Iaşi, cu toate iluziile sale de a converti pe cineva. Mihail Sadoveanu, stâlp de marmură al „Vieţii Româneşti” şi haghiograf, e un caz foarte interesant, de incoherenţă. Marele prozator e, în măsura în care cugetă, un liber-cugetător şi un francmason fervent şi propagandist.
  - Convingerile sale îl privesc şi nu i le vom discuta decât dacă va avea vreodată curajul să-şi tipărească conferinţele pe care le ţine despre binefacerile ocultei francmasonice. Dar Mihail Sadoveanu e, în acelaş timp, mason şi haghiograf. El. a retipărit, aruncând ici colo câteo virgulă nouă, textele autentice şi tradiţionale ale Vieţilor Sfinţilor
      Vieţile Sfinţilor, cărţi pioase de edificare creştină a poporului, sunt forme tipice ale ortodoxiei populare. Dece le retipăreşte Mihail Sadoveanu? De crezut în ele, nu crede, că dumnealui conu Mihai e îiber-cuge-tător şi francmason. Atunci le-a retipărit în asociaţie -(era să zic în colaborare) cu D. D. Patraşcanu pur şi simplu pentru a le comercializa. Piaţa de desfacere erau, fireşte, masseie populare. Dar dacă masselg populare ar profesa ateismul naţional, pentru care motiv ar ceti ele aceste cărţi pioase? Evident, reeditorii Vieţilor Sfinţilor sunt liber-cugetătoti şi masoni, dar ei sunt convinşi că există o ortodoxie populară. Altfel n'ar fi avut rost această ciudată întreprindere.
                                                                            îl?
     Mihai D. Ralea a scris frumos despre, cărţile acestea evlavioase crezându-le, dacă nu mă înşel, creaţii ale celor doi distinşi reeditori.. Atmosfera Vieţilor Sfinţilor care, faţă de doctrina creştina, au o poziţie periferică, e prin excelenţă medievală, adică „obscurantistă”. Ralea le-a aprobat, dar în acelaş timp, combă-tându-ne pe noi, ne fulgeră de cinci ani, fără să obosească, cu învinuirea că ortodoxismul Gândirii, obscurantist, va cufunda poporul în besna instinctelor be~ -stiale. Un citat din cel mai recent articol al său, dar care se găseşte în toate articolele sale scrise împotriva noastră: „Obscurantismul ortodox şi mistic, cu întoarcerea lui la naţionalul şovin şi la forţele aşa zise „creatoare” ale instinctului bestial, e cel mai prost serviciu ce se poate oferi culturalităţii haotice şi dezorientate în care trăim”.
     II rog pe prietenul Ralea să ne explice mai pe larg ce însemnează o acţiune obscurantistă şi, în raport cu Gândirea, unde se clasează acţiunea lansată prin „Viaţa Românească” a d-lor Sadoveanu şi Patraşcanu, cu. haghiografia comercializată, şi elogiată de dânsul?
    INSTINCTUL bestial e cultivat de religie şi, în special, de ortodoxism? Iată iarăşi o vină aruncată din fuga condeiului. Care e scopul religiei? Să readucă pe om în starea de asemănare cu Dumnezeu. Dacă religia ar cultiva instinctul bestial, ar însemna că ea ar admite principiul bestialităţii în Dumnezeu, iar ridicarea omului la starea asemănării divine n’ar fi decât bestiaîizarea lui desăvârşită. Fiţi desăvârşiţi ca Tatăl vostru cei din ceruri ar suna: fiţi bestii desăvârşite ca desăvârşita bestie cerească!
    Nietzsche însuş, în paranoismul său filosofic iden-tificându-se cu Antichrist, n’a îndrăznit să formuleze o asemenea acuzaţie pe seama creştinismului. II reţinea, fireşte, un rest de bun simţ şi de bun gust. Nietzsche era un mare artist. Afară de aceasta, instinctul bestial şi-l rezervase sieşi, adică viziunii sale de supraom. Bestia apocaliptică, antipod al Divinităţii, e Antichrist cu care el îşi făcea onoarea să se identifice. In concepţia nietzscheiană, plenitudinea fizică a forţelor bestiale e tot una cu plenitudinea bunătăţii, adică a perfecţiunii. Supraomul, adică omul perfect bun, e omul forte, adică omul perfect bestial.
    In articolul din numărul trecut al Gândirii — Sensul tradiţiei, — am arătat limpede că noi nu ne împăcăm cu imaginea omului românesc, creată de nuvela se-mănă.toristă: e imaginea omului teluric, întrupare a instinctului bestial. Bine înţeles, Semănătorul n'avea nicio legătură ideologică cu Nietzsche. Imaginea omului în nuvela semănătoristă — cu deosebire la Sadoveanu— era împrumutată baladei populare eroice, elementului păgân care, incontestabil, supravieţuieşte în popor pa. ralel cu elementul creştin. Dar^prin^această origine
© BCU Cluj
popular păgână, imaginea omului teluric din nuvela sadovenistă se întâlneşte, pe negândite, cu concepţia supraomului nietzscheian, fundată pe acelaş păgânism.
   Prin urmare, afirmaţia necontrolată că ortodoxismul cultivă instinctul bestial ar înfuria mai întâiu pe Nietz-sche, Antichristul în luptă cu Hristos. Apoi ar încorpora literatura marelui nostru povestitor Mihail Sado-veanu în ortodoxism, şi, cum cel care a formulat această învinuire admite pe Sadoveanu, dar combate ortodoxismul, judecăţile spiritului său critic ar suferi de o dezastruoasă confuzie.
    DEOSEBIREA dintre Gândirea şi adversarii ei recenţi trebuie subliniată pentru o eventuală orientare a acestora din urmă. Gândirea şi-a formulat un crez prin afirmaţie, iar nu prin negaţie. Ea n'a imitat atitudinile altora, nici nu a papagalizat formule rostite de alţii. Când Cezar Petrescu a întemeiat-o cu întâiul grup de prieteni literari, tinerii aceia de acum opt ani n’aduceau un program de distrugere a niciunui curent şi a niciunei personalităţi. Ei nu voiau să nimicească, ei voiau să construiască. Războiul era încă proaspăt în amintirea tuturor cu imensităţile lui de ruine şi cruzimi, ca să mai aibă cineva gustul distrugerii în continuare. Tinerii de acum opt ani, supravieţuind măcelului, trăiau sentimentul fericit al datoriei constructive şi al afirmării împotriva neantului cu care viaţa lor se învecinase până ieri. De aci caracterul constructiv al Gândirii şi, numai în limitele necesităţii, combativ. Paginile întâilor ani ai revistei conţin aproape numai creaţie literară şi informaţie culturală.
    Când, treptat, revista şi-a formulat crezul, ca o rezultantă a scrisului ei de până atunci şi a realităţilor neglijate până ieri ale vieţii noastre româneşti, aceeaşi atitudine constructivă s'a păstrat nealterată. Nici literatura noastră, nici ideile noastre nu le-am afirmat în comparaţie cu alţii, căutând, după o practică ştiută, să-i micşorăm ca să cucerim loc pentru a ne dilata noi.
Aşa zisul spirit critic, de cârcotă şi de amarnică negaţie, n’a fost un oaspe iubit în casa Gândirii. Spiritul critic noi l-am socotit ca o expresie a sterilităţii şi am voit ca truda noastră să fie fecundă. Cât am isbutit, rămâne de cântărit mai târziu când toate posibilităţile noastre creatoare fatal se vor fi sleit. Dar nu e niciun fel de orgoliu să constatăm că aproape nicio discuţie din câte au însufleţit mişcarea literară a ultimilor ani n’a pornit de aiurea, ci din paginile acestei reviste. Dela războiu încoace iniţiativele sunt ale Gândirii şi nimeni n'o poate tăgădui. E apanagiul spiritului constructiv care ne însufleţeşte.
   Neatacând noi, atacuri am primit, în schimb, destule. Fecunditatea unei idei se măsoară şi după atacurile pe care le stârneşte. Afirmaţia noastră s'a conturat, vrând nevrând, prin rezistenţa negativă a altora. Atacurile nu ne sperie. Ritmul luptei e ritmul vieţii. Iar noi afirmăm vitalitatea. N'am răspuns însă şi nu răspundem decât când atacul e un pretext exterior de lămuriri noui ale ideilor noastre. Altfel, atacul şi contraatacul e un spectacol sportiv în arenă, pentru galeriile inundate de gură-cască. In ultimul timp s’au arătat în arenă tineri boxeuri asociaţi câte patru câte cinci, cari ne invită la o partidă sportivă. Ah, cât ar dori să se afirme prin sport literar aceşti adolescenţi înarmaţi ideologic cu o mănuşă de box procurată dela magazinul „Universel” al spiritului critic! Arta nu se face şi convingerile nu se apără însă cu o biată mănuşă de box. Cine confundă truda creatoare cu sportul e osândit sterilităţii. Iar sterilii aceştia vor cu orice chip să se afirme, să fie luaţi în seamă. Să se impună prin negaţie! Un duh pustiitor de trândăvie sufletească sau de neputinţa orgolioasă bântuie peste aceşti adolescenţi sportivi şi obraznici, în conflict cu bacalaureatul. Dacă tu rosteşti un da, ei se simt obligaţi să răspundă în turmă : nu. E şi acesta un soiu de parazitism ideologic, speţă negativă. Curentul Gândirii, constructiv şi vital, a creat o felurime de paraziţi, ca orice organism viguros.                              -
                           NICHIFOR CRAINIC
                                                 ...................... "               ......... ............................. ...... . I .. U.1.IJI
                                               fîţC'nţfexr* ţie Ţteţlacţie i XI, Răriăttf$.

© BCU Cluj
© BCU Cluj
F. fSIRATO
CASE LÂNGĂ LAC
UAN DIF FA
© BCU Cluj
© BCU Cluj
© BCU Cluj
$T. D1NUTRESCU
.ŞABÂS*
QAHDiRE
© BCU Cluj
© BCU Cluj
A APĂRUT:                                          
             „INTUNECAR E”                         
ROMANUL GENERAŢIEI SEMĂNĂTORISTE ŞI AL RĂZBOIULUI  
2 VOLUME                                           
Editura „Scrisul Românesc»     Preţul 160 lei      
A APĂRUT IN „COLECŢIA GÂNDIREA»:
                          LUCIAN BLAGA
                LAUDA SOMNULUI
                            VERSURI
Editura „Cartea Românească»       Preţul 43 lei
A APĂRUT IN „COLECŢIA GÂNDIREA»:
                            GIB. I. MIHĂESCU                 
            V E             DEN              I A             
Editura „Cartea Românească» NUVELE             Preţul 90 lei 
   A APĂRUT :
                             NICHIFOR CRAINIC
                  DARURILE PĂMÂNTULUI
                      VERSURI
                       Ediţia III.        v
   Editura „Cartea Românească»            Preţul 60 lei
A APĂRUT:
                            ION PILLAT                 
                      L I M P E Z      I M I           
Editura „Scrisul Româneasc»  VERSURI     Preţul 60 lei 
    A A P A R U T :
                                  CEZAR PETRESCU
                     OMUL CARE ŞI-A GĂSIT UMBRA
                         NUVELE s
    Editura „Cartea Românească»                 Preţul 75 le!
© BCU Cluj
E X E M -PLARUL LEI 30. —
GÂNDIREA
       APARE ODATĂ PE LUNĂ
EXEMPLARUL LEI 30. -
  GRUPAREA REVISTEI : AL. BĂDĂUŢĂ, VASILE BĂNCILĂ, LUCIAN BLAGA, G. BREAZUL, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, G. CĂLINESCU, V. CIOCĂLTEU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, DEMIAN, RADU DRAGNEA, MIRCEA ELIADE, O. HAN, NAE IONESCU, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCU, PETRE MARCU-BALŞ, GIB. I. MIHĂESCU, SORIN PAVEL, CEZAR PETRESCU, ION PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, ION MARIN SADOVEANU, ZAHARIA STANCU, SANDU TUDOR, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO,
                                       T. VIANU, V. VOICULESCU                                              ’
  REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, BUCUREŞTI
iinnuiiiiiiiiiiiiiiiinimiiiimiiiiiiimiiiiiiiMiiiiiniiiiiiiiiimiimiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiimmiiiiiimiiiHiiiiiiiiiiiiiiiimiiiniiiiiiiiiiiiimmiiiiiiiiiiiiiiiimiiHim
                                                                      No. 3
                          '                     MARTIE                             ■
                                                         CUPRINSUL:
RADU DRAGNEA: Veşnic şi Universal (După anul Generaţiilor,
   1938)...........................69
V. CIOCĂLTEU : Mai Departe .      81
R. HAN : Dimineaţa, Fior de Moarte
   (versuri).....................  82
CEZAR FETRESCU :         Simfopia
   Fantastică....................  84
PAUL STER IAN : Predica pentru Vivi. Din Predicile Sfântului Fran-cisc din Assisi - . . . .  . . . 100
                                                        IDEI, OAMENI & bAPTE
MIRCEA ELIADE: Filologie şi Cultură .........................103
                                               CRONICA LITERARA
AL. BÂDAUŢA: Cezar Petrescu Note cu prilejul apariţiei romanului „întunecare" ...... 105
                                               CRONICA PLASTICA
AL.BUSUIOCEaNU :Grupul celor» patru..................  109
0. W. CISEK: Marius Bunescu,
  Pallady ..................no
                                               DRAMA SI TEATRUL
1. M. SADOVEANU: „irecu.ul"
  4 acte de d-1 G. de Porto-Riche; „Anatol” câteva dialoguri de Arthur Schinitzler..............112
                                               CRONICA MĂRUNTĂ
NICHIFOR CRAINIC
              W         ILUSTRAŢII
    COPERTA: oJjfcan                  DESENE IN INTERIOR : Demian.
REPRODUCERI IN INTERIOR: F- Şirato, M. Bunescu, Şt. Dimitrescu, N. N. Tonitza, Pallady.
.................................uimi..........num.miiini..
      ABONAMENTE: I 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI PENTRU INSTITUŢIUNI 51 AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 1000 LEI ANUAL
ADMINISTRAŢIA:           GR. TEODOSSIU, STRADA LATINĂ No. 10
E X E M-PLARUL LEI 30. —
GÂNDIREA
                                              881 FUNDAŢIA CULTURALĂ REGELE MIHAI I, IMPRIMERIA
EXEM. PLARUL LEI 30. -
© BCU Cluj