P.96 ANUL No. 1-2 © BCU Cluj CÂND I REA sensul tradiţiei DE NICHIFOR CRAINIC I atre romanticii noştri europenizând din veacul trecut şi „intelectualiştii” europenizanţi de azi e o deosebire ce trebue precizată. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar în cultură romantismul îi apleca la izvoarele locale şi-i învăţă să devină autohtoni. Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folklor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizând în ordinea creaţiei literare. „Intelectualiştii" de azi reeditează pe plan mintal franţuzomania de altădată. Sunt „intelectuali" în măsura în care sunt franţuzomani; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul şi legenda naţională; „intelectualiştii" tăgăduiesc poporul şi îşi fac din legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceeace ei numesc europenism nu e decât franţuzism ; ceeace ei numesc intelectualism şi raţionalism nu e decât adaptarea la o anumită direcţie din cultura franceză şi totdeodată abdicarea dela autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduesc ideea autohtonă şi ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură formula d-lui Mihail Dragomirescu „dela misticism la raţionalism", au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de dezorientare. Şi mi se pare că acesta e cazul „intelectualiştilor” noştri. La ancheta pe care au provocat-o în timpul din urmă, s'au putut citi din partea lor răspunsuri de felul acestuia: „O spiritualitate nouă? Nu este oarecum pretenţios? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţă spirituală a poporului românesc, din clipa redeşteptării din întuneric!" Prin urmare, cum n'ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n’ar fi existând posibilitatea unei spiritualităţi noui. Deşi există o „clipă a redeşteptării din întuneric”, poporul acesta n'ar fi în stare să trăiască decât după trup, orice posibilitate de viaţă în spirit fiind aprioric tăgăduită. Şi dacă, totuşi, există directive ale spiritualităţii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualităţii: „Directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe, înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. Cu sau fără spiritualitate, cu sau fără directive spre o spiritualitate, poporul românesc este tăgăduit, trebuie să fie tăgăduit. El înfăţişează „un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. El este în cazul întâi un nimic; în cazul al doilea o primejdie. Şi atunci, între „intelectualiştii" cari vor să se „perfecţioneze" şi între poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunând că poporul nu e definit, „duşmanul nostru este indefinitul şi setea cea mare este de a şti”. A şti — ce? A şti, poate, să definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga să te apleci cercetător asupra realităţilor acestui popor şi înţelesul lor să-l cristalizezi în linii directive. „Intelectualiştii" noştri refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental -al acestei categorii de cărturari e lenea de a 'gândi ’ i © BCU Cluj propriu în raport cu realităţile dela noi. Un spectacol lamentabil au dat în ziua când au decretat „ateismul naţional” fără ca vreunul dintre ei să demonstreze prin vreun semn oarecare această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al „inteletualiştilor” nu numai în raport cu realităţile româneşti cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a şti — zic ei; — dar a şti înseamnă pentru ei a înmagazina lucrurile deja ştiute de alţii mai înnaintaţi decât noi. „Mergem către Europa, zice unul. Aceasta este credinţa mea. Ne îndreptăm spre Apusul Renaşterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru”. însăşi cuvintele lui sunt locuri comune învăţate pe dinafară din foiletoanele franceze. Din această sete de a şti, adică de a repeta ce se ştie şi ce se scrie în Occident, s'a născut în publicistica noastră un fenomen caracteristic : reportajul intelectual. Mişcarea „intelectualistă” e de -fapt un reportaj ideologic pe cât de îngâmfat în aparenţă pe atât de modest în realitate. Dela revista de filosofie până la foiletonul de ziar nu e decât acelaş reportaj de ştiri din străinătate, redactat mai academic sau mai puţin academic, după natura organului de publicitate. Intelectualul român e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus într’atât încât el reproduce mecanic lucruri de aiurea cu iluzia unei producţii proprii de marcă occidentală. Problemele româneşti sunt absente din acest scris reportericesc. Fiindcă din momentul în care ai tăgăduit un spirit autohton ţi-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispreţ aceste probleme şi de a îmbrăţişa cu iluzie înflăcărată „gloria continentului nostru”. Pradă unui prestigiu seducător, niciodată „intelectualiştii” dunăreni nu şi-au pus întrebarea : ce adaugă ei la gloria continentului nostru? Prin ce şi-au cucerit dreptul de cetăţeni ideali ai continentului? Şi ce crede acest continent despre entusiaştii săi reporteri de pe Dâmboviţa? Ei se îmbată de iluzia fumurie a occidentalismului şi se grozăvesc cu isprava pe care o fac —■ în cinstea continentului! — : negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor înşile şi astfel reporterii intelectuali devin intelectuali-anexe ai unui Occident care, vai, nici măcar nu ia act de existenţa lor! Afară de cazul când, în numele Franţei, d. Maurice de Waleffe, cunoscutul antreprenor de „presă latină” şi de frumoasă carne femeiască, se îndură să arunce câteo notă bună acestui zel franţuzoman al bucureştenilor. Să admitem însă că reporterii intelectuali şi intelectualii-anexe, declaraţi pentru cultul intelectului şi pentru „plusul de cunoaştere cu atribute de înaltă inutilitate”, (termenii sunt împrumutaţi din presa franceză), sunt cu adevărat chinuiţi de „setea de a şti şi de a-şi perfectă imaginea interioară”. Această imagine interioară se numeşte pe numele adevărat: chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Dar cum ei resping „transcendentul divin”, ar putea să ne lămurească după care model îşi perfectează imaginea interioară? Poate, după modelul într'adevăr continental al d-lui Maurice de Waleffe? Iar această sete de a şti, atât de orgolios afeimată şi totuşi atât de crud desminţită prin apriorica tăgăduire a poporului, se poate opune directivelor tradiţionaliste într'adevăr numai când ea îşi asumă titlul de înaltă inutilitate : a şti pentru a şti; a şti pentru a fi inutil! Adică a şti pentru a putea să refuzi celorlalţi ştiinţa ta. Perfecţionarea imaginii noastre interioare e chestiune de ordin moral. Şi atunci: cum se perfecţionează această imagine prin simplă ştiinţă şi ce fel de valoare morală are această perfecţiune care, refuzându-se celorlalţi, se izolează în inutilitate? Imoralismul acestei concepţii acuză încăcdată tendinţele centrifugale ale intelectualilor-anexe şi dovedeşte încăodată dezorientare şi confuzie. In linii mai generale, setea de a şti se referă la ce;eace se cheamă cultura consumatoare sau, mai precis, consumaţie culturală. E o atitudine diferită de atitudinea noastră. Tradiţionalismul voieşte o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie. Aceasta nu exclude consumaţia culturală, ci o implică, acordându-i însemnătatea subordonată pe care o are în realitate. Expresie a poporului, creaţia culturală e în funcţie de popor : ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea. Menirea de a crea ceeace alţii n'au creat şi stă numai în natura respectivului popor de a crea. A şti e un mijloc care ajută creaţia 3 © BCU Cluj autohtonă. Dâr creaţia, —- aceasta rămâne ţinta supremă! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuiesc confundate, dar pe care adversarii tradiţionalismului le confundă când se declară pentru consumaţia culturală. Ei cred, poate, că tradiţionalismul se opune consumaţiei culturale. Dar . tradiţionalismul, întemeiat pe personalitatea naţională, primeşte elementele oricărei culturi mai înnaintate (nu numai ale celei franceze) şi le socoteşte ca stimulente ale acestei personalităţi. Consumaţia culturală e, ca orice consumaţie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune condiţia neapărată a personalităţii care asimilează. Trebuie să recunoaştem că, tăgăduind cu uşurătatea obişnuită personalitatea naţională, „intelectualiştii” europenizanţi sunt consecvenţi când se declară, ridicul de superb, pentru o consumaţie inutilă. In cazul lor nu mai poate fi vorba de asimilare ; individul, rupt ostentativ din solidaritatea personalităţii naţionale, se anexează culturii streine pe care o crede idealul său de perfecţiune. Superba inutilitate ar căpăta, în acest stadiu, un aspect tragic dacă, bunăoară, intelectualul nostru anexă ar avea temperamentul extremist al nihilistului rus. In Rusia, tipul tot mai numeros al nihilistului a creat un conflict din ce în ce mai adâncit între el şi popor până când acest conflict s'a rezolvat în catastrofa revoluţiei. Norocul e că negativismul intelectualului nostru anexă nu se aplică la ordinea politică şi socială, mărginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea însăşi inofensivă, are mai mult un aspect ridicul. Noi suntem un popor cu bun simţ şi cu ironie. Izolările în estetisme dispreţuitoare şi olimpice au căzut totdeauna în raza săgeţilor nemiloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonsky, care totuşi era un talent, ar trebui să dea de meditat tinerilor cu superbă, „imagine interioară". Tradiţionalismul, prin urmare, socotind necesară opera de asimilare culturală, îi dă importanţa reală, adică secundară, de mijloc în sporirea forţelor creatoare autohtone. Pentru tradiţionalişti, eterna chestiune a occidentalizării sau a raporturilor cu Occidentul, care încurcă şi dezorientează atâtea inteligenţe româneşti, se reduce la un proces firesc de asimilare. Dar dincolo de această asimilare, ţinta înaltă rămâne creaţia proprie. Un Nicolae Bălcescu, un Mihail Kogălniceanu, un B, P. Haşdeu, un Mihail Eminescu, un George Coşbuc, un Vasile Pârvan sau un Nicolae Iorga ni se înfăţişează sub îndoitul aspect de vastă asimilare a culturilor străine şi de monumentală creaţie autohtonă. Tradiţionalismul vede în ei revelaţii istorice ale substanţei de viaţă permanentă ce zace în adâncul acestui popor. Dacă menirea poporului românesc este aceea de a creiâ o cultură după chipul şi asemănarea lui, afirmaţia aceasta implică şi soluţia unei orientări. Cine preconizează orientarea spre Occident rosteşte un non-sens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient şi înseamnă îndreptare spre Orient, după Orient. Altarele se aşează spre Orient; icoanele căminului se aşează pe peretele dinspre Orient; ţăranul când se închină pe câmp se întoarce spre Orient. Zicala spune pretutindeni că lumina vine dela Răsărit. Şi cum noi ne aflăm geografic în Orient şi cum, prin religiunea ortodoxă, deţinem adevărul luminii răsăritene, orientarea noastră nu poate fi decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceeace suntem prin moştenirea de care ne-am învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini, — soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. O cultură proprie nu se poate desvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru; nihilismul europenizam înseamnă negarea posibilităţilor noastre creatoare. Ceeace înseamnă negarea principială a unei culturi româneşti; negaţia unui destin propriu românesc, şi acceptarea unui destin de popor născut mort. Dar negativismul acesta de tinerei născuţi leşinaţi e contrazis de vlaga vitală şi de voinţa creatoare a unui popor care, în clipa de faţă, îşi trăieşte frenetic sărbătoarea libertăţii cucerite prin energia lui, E adevărat că durăm de două mii de ani; dar astăzi n'avem, totuşi, convingerea că suntem un popor tânăr, abia deşteptat la viaţă? Nu rostim cu toţii: tânărul nostru popor românesc? Consensul unanim asupra acestei tinereţi e lucrul de căpetenie în zămislirea unei culturi proprii, 3 • © BCU Cluj Unul din vechile noastre basme vorbeşte despre „tinereţea fără bătrâneţe”, expresie mitologică a vitalităţii' poporului. Tinereţea fără bătrâneţe e mitul sângelui, al acestui sânge misterios şi alcătuit din vlaga tuturor popoarelor ce s’au suprapus cu veacurile în această ţară, hrănit de grâul şi de vinul pământului şi biciuit de dogoarea soarelui şi de pleasna vântului — a cărui roşie vigoare pulsează în trupul definit al poporului de azi. Tinereţe fără bătrâneţe e însuş sângele acesta care se ramifică în noi toţi şi prin a cărui taină vie ne simţim solidari între noi, moştenind pe cei cari au trăit mai înnainte şi trăind în cei cari se vor naşte. Fizionomia culturii româneşti o va da acest sânge misterios. Un popor îmbătrâneşte când puterile lui s’au sleit în creaţii de cultură şi de civilizaţie. Meşterul Manole e osândit să moară, aruncându-se depe acoperiş, dupăce — ultimă podoabă, — îşi aşezase crucea de aur pe turla bisericii clădite de geniul lui. E o fatalitate a istoriei că popoarele mor ucise de propria lor creaţie pentru a supravieţui prin ea ca meşterul Manole prin biserica lui. Dar noi suntem abia la început când urechea e dispusă să asculte nu cucuvaele nihilismului, ci strigătul cocoşului care vesteşte răsăritul soarelui. Pe urmele acestei „tinereţi fără bătrâneţe”, să lămurim încă odată sensul tradiţionalismului autohton. Am spus altădată că tradiţionalismul îl concepem ca o forţă dinamică, iar nu ca o forţă statică. Adversarii noştri însă ne obiectează necontenit passeismul romantic, adică întoarcerea la trecut, refugiul în trecut şi, prin aceasta, anacronismul, inactualitatea. Să observăm că, în ce ne priveşte, această obiecţie e gratuită, întrucât noi nu căutăm refugiul în trecut şi n’am socotit trecutul ca un model pentru prezent sau pentru viitor. Passeismul romantic presupune într’adevăr un ideal de perfecţiune în trecut care e dat ca îndreptar şi ca model. Mersul lumii, după această concepţie, trebuie suspendat şi actualitatea vieţii turnată într’o formă istorică ce s’ar fi dovedit perfectă. Un astfel de tradiţionalism nu s’ar putea naşte decât în aria unei culturi care, în trecutul ei, oferă culmi de perfecţiune vrednice de dorit în comparaţie cu mizeria prezentului acelei culturi. Există în istoria noastră forme perfecte în umbra cărora să ne refugiem contemplativ sau pe care să le actualizăm cu orice preţ, forţând să încapă în ele conţinutul viu al vieţii de azi, cum ai sili pruncii vii să se desvolte în cosciuge de aur? Dar, din punct de vedere social şi politic bunăoară, idealurile istoriei noastre însăşi abia astăzi îşi trăiesc realizarea. Şi atunci un passeism cu orice preţ n’ar însemna decât o lipsă de înţelegere a lucrurilor acestora sau o inadaptibilitate inerentă naturilor bolnave. Cu aceasta nu tăgăduim trecutul, căci trecutul suntem noi în forme imperfecte, dar cu tendinţe şi strădanii de perfecţionare. Cultul strămoşilor e cultul sufletului şi mult mai puţin al formelor. Iubim în ei ceeace le supravieţuieşte şi se adaugă vieţii noastre sporind-o în ceeace numim conştiinţă naţională, care e simbioza trecutului cu prezentul. Trupurile lor sunt în pământul patriei, sufletele lor sunt în cerul Bisericii. Atingând acest pământ, îi atingem; rugându-ne, luăm — prin taina Bisericii, — contact cu ei. Ii iubim pentru strădania lor, pentru virtuţile şi păcatele lor, pentru izbânzile şi neizbânzile lor. Dacă nu ne refugiem neapărat în formele create de ei, înţelegem să-i invocăm, sprijin încrederii, în sforţările noastre de a creia. Nu-i blestemăm, fiindcă nu vrem să fim blestemaţi de cei cari vor veni după noi. Acei cari ne învinuiesc de passeism anacronic au despre tradiţionalism o idee care nu e a noastră. Ei concep tradiţionalismul cum îl concep francezii şi-l combat, deci, cum îl combat francezii. Tradiţionalismul francez poate fi passeist fiindcă are îndărătul lui glorii şi realizări desăvârşite în care poate vedea modelele prezentului. Nemulţumit cu politica sau cu arta de azi, un Charles Maurras e, poate, îndreptăţit să ceară restaurarea monarhiei lui Ludovic al XlV-lea şi să dea canon poeziei arta perfectă a lui Racine. Dar cum noi nu râvnim la reîntronarea Regelui, pentru simplul motiv că avem regim monarhic, şi nu socotim canonică arta lui Racine pentru motivul că literatura românească trebuie să se desvolte după legile limbii şi ale sufletului nostru, obiecţiunea de passeism apare lipsită de orice fundament. Ea dovedeşte încă odată confuzia de judecată a acelor intelectuali ai noştri cari scriu obsedaţi de mirajul Occidentului. Neavând sensul de passeism romantic, tradiţionalismul nostru are un sens dinamic, de actualitate, fiindcă ar» un sens de .permanenţă. ■ ' 4 © BCU Cluj : Ce însemnează tradiţiei Miguel de Unamuno o defineşte astfel: „Tradiţie, dela tradere, înseamnă „predare^: ceeace trece dela unul la altul, trans, concept frate cu acelea de transmisiune, de transport, de transfert. Dar ceeace trece rămâne, căci există ceva care slujeşte de suport fluxului perpetuu al lucrurilor. Un moment e produsul unei serii, al unei serii pe care o poartă în el, dar lumea nu e un caleidoscop”. (UEssence de l’Espagne, p. 35). Am vorbit adineauri de mitul sângelui, tinereţea fără bătrâneţe. El circulă atât de des în poeziile lui lucian Elaga, ca un simbol al permanenţei vii în tristeţea „marei treceri”. Sângele însuşi e o tradiţie, o tradiţie biologică. E ceeace se predă, ceeace trece dela unul la altul, dela mamă la copil, dela o generaţie la alta. El trece şi totuşi rămâne ; noi rămânem şi totuşi trecem. Dar atâta cât suntem — un moment produs al unei serii — suntem prin tradiţia permanentă a sângelui. Se poate o tradiţie mai vie şi mai actuală decât tradiţia sângelui? Cei de ieri au fost prin el, cei de azi suntem prin el, cei de mâine vor fi prin el. El e îe-gătura atât de vizibilă şi atât de misterioasă a vieţii. Asemeni cu tradiţia sângelui e tradiţia limbii. Există un paralelism între istoria sângelui nostru, a procesului de formaţiune a etnicităţii noastre, şi între istoria graiului nostru, adică a procesului său de formaţiune. Un paralelism de natură psiho-biologică, întrucât sângele transmite viaţa, iar graiul transmite gândul, sufletul. Precum trăim în tradiţia sângelui românesc, tot astfel trăim în tradiţia sufletului românesc. Aceste tradiţii în veşnică trecere rămân totuşi pe loc „căci există ceva care slujeşte de suport fluxului perpetuu al lucrurilor”, şi acest suport e' pământul românesc. El e ca un fund peste care se agită marea sângelui şi a graiului, — adică poporul românesc. Comparaţia vieţii cu marea o găsim într'un cântec ritual din slujba înmormântării: „Marea vieţii ridicându-se de viforul ispitelor...” Poetul bizantin al acestui cântec, pe când scria, avea de bunăseamă sub ochi marea greacă agitată de valuri, iar el se gândea la valul întâmplărilor; care e vremelnic şi la viaţa care e limitată de moarte ca valul de ţărm. Dar ţărmul din această poezie creştină e ,,limanul mântuirii” şi deaceea cântecul de moarte se termină cu o rugăciune: „Scapă din stricăciune viaţa "noastră, mult milostive!” Utilizând această comparaţie, banală ca viaţa şi nouă ca ea, pentru a-şi preciza definiţia tradiţiei, Unamuno observă că fenomenele istorice sunt valurile dela suprafaţa vieţii în continuu joc; viaţa istorică e asemenea curenţilor marini care se agită la suprafaţă, în vreme ce altă viaţă, mult mai adâncă şi mai însemnată, rămâne necunoscută sub istorie. E ceeace el numeşte viaţa intraistorică. Când zicem, adesea, „momentul istoric prezent” înseamnă că mai există un moment care nu e istoric, ci dedesubtul istoriei sau intraistoric. „Dar, — continuă Unamuno — dacă există un prezent istoric e fiindcă există o tradiţie a prezentului, fiindcă tradiţia e substanţa istoriei. Acesta e felul viu de a o concepe : ca substanţa istoriei, ca sedimentul ei, ca revelaţia realităţii intraistorice, a inconştientului în istorie”. In realitatea aceasta intraistorică noi vedem izvorul permanent al revelaţiilor culturale posibile. Transcriem, pentru frumuseţea lui, pasagiul în care Unamuno descrie substratul intraistoric sau, cum ar zice Oswald Spengler, aistoric: „Ziarele nu spun nimic despre viaţa tăcută a milioanelor de oameni fără istorie, cari la orice ceas al zilei şi în toate ţările globului se scoală sub porunca soarelui şi merg în ţarinile lor pentru a-şi continua obscura şi tăcuta trudă, zilnică şi eternă, acea trudă asemenea cu a madreporelor în adâncul oceanelor şi care pune temeliile pe care se ridică insulele istoriei. Pe liniştea augustă, aş zice, se razimă sunetul şi capătă viaţă: pe imensa omenire tăcută se ridică cei ce fac sgomot în istorie. Această viaţă intraistorică, tăcută şi masivă ca însuş adâncul mării, e substanţa progresului, adevărata tradiţie, tradiţia eternă, diferită de tradiţia mincinoasă ce se caută de obiceiu în trecutul îngropat în cărţi şi hârtii, monumente şi pietre”. Tradiţia eternă, cum o concepe Unamuno, este, cu alte cuvinte, o realitate ontologică. Dar această realitate ontologică, teoretic universală, în ordinea creaţiei culturale se particularizează şi se localizează, întrucât fiecare popor îi împrumută expresia formală specifică lui. Graiul diferenţiază popor de popor. Dar afară de graiul literar, graiul plasticei, graiul muzicii, graiul moravurilor 5 - ■ © BCU Cluj şi al moralei, graiul unei înţelepciuni proprii, ■— toate la un loc, alcătuiesc expresia diferenţiatoare a individualităţii etnice. In raport cu istoria românească, tradiţia noastră eternă îşi are sediul în popor şi în expresia lui multiplă care e cultura populară ca produs etnic. Ea stă într’un anume fel de a poetică, într’un anume fel de a plasticiza, într'un anume fel de a cânta, într’un anume fel de a filosofa, într'o anume atitudine faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Creaţiile superioare ale unei culturi au valoare de proprietate în măsura în care sunt transfigurări ale elementelor vii din popor, transfigurări ale formelor rudimentare în care s'a revelat, liber şi inconştient în fermecătorul lui joc, geniul poporului. Etnicul în artă, zice Lucian Elaga, e o fatalitate. O fatalitate precum sângele pe care îl moştenim şi graiul pe care îl vorbim. Impresionismul în pictură e o fatalitate franceză ; expresionismul în pictură e o fatalitate germană. Când am văzut întâia oară Parisul mi-am dat seama că precum Egiptul e un dar al Nilului, impresionismul e un dar al Senei pariziene. Marile şi subtilele descoperiri care au revoluţionat tehnica picturii moderne s'au putut naşte din jocul fantastic al luminilor multicolore reflectate multicolor în apele Senei, când cade seara. Nesfârşitele nuanţe de cenuşiu din aceeaşi pictură s’au putut observa în patina podurilor ei de piatră, dogorite de veacuri. Fenomenul luminos şi momentan care alcătuieşte preocuparea centrală a impresionismului corespunde ascuţitei observaţii analitice a geniului psihologic francez. Cât de pur francez este impresionismul se poate vedea comparându-1 cu imitaţia lui de peste Rin şi în special cu pictura lui Max fiebermann, o contrafacere a impresionismului. In schimb, expresionismul, ca formulă de artă opusă, căutând să sensibilizeze realitatea lăuntrică a fiinţei, nu este, în paradoxalul său caracter de plastică a abstractului, de proiecţie obiectivă a subiectivului, altceva decât produsul geniului metafizic german. Dacă impresionismul s'a născut în Franţa, iar expresionismul în Germania, e că fiecare din aceste formule de artă conţine o fatalitate etnică deosebită. Această fatalitate etnică noi o vedem determinând caracterele literaturii, artei plastice, muzicii şi celorlalte, forme încă nedefinite ale culturii româneşti autohtone. Ea nu e numai tehnică, dar întrucât e şi tehnică, indiciile ei se pot studia în datele culturii noastre populare care alcătuiesc tradiţia vie a sufletului, românesc. Cine se întemeiază pe această tradiţie se întemeiază pe o actualitate care niciodată nu se va veşteji. Indiciile pe care ni le dă poporul sunt experienţe verificate prin veacuri şi cristalizări elaborate firesc, fără intenţie, deci cu atât mai valabile. Autohtonismul, înţeles astfel, poate fi numit tot atât de justificat: tradiţionalism, actualism sau viitorism. Pe linia acestei directive a tradiţiei autohtone, Gândirea moşteneşte Semănătorul. Două idei principale se desfac din mişcarea semănătoristă : ideea istorică şi ideea folklorică. Genialul animator al mişcării îi prescria un scop precis faţă de care nu admitea discuţie : unitatea politică a românilor. Acesta era cuvântul de ordine al epocei. Pentru atingerea acestui scop era nevoie de încredere în energia naţională. Şi atunci orice manifestare intelectuală trebuia să fie o exaltare a energiei naţionale. De aci glorificarea trecutului în ştiinţa istorică, în poem şi în roman, glorificarea poporului privit în actualitatea lui, — în poezie şi în nuvelă. Passiesmul Semănătorului era un refugiu în trecut numai întrucât acolo găsia un prototip al unirii şi o demonstraţie istorică a dinamismului unionist. Ţărănismul Semănătorului era o exaltare a eroismului anonim care trebuia să însufleţească armata viitorului războiu. Totul trebuia subordonat dictonului maurrasian : politica primează, deşi mişcarea n’avea nicio atingere cu ideologia lui Maurras. Scriitorii dela Semănătorul, fascinaţi de puterea profetică a inspiratorului lor, n’aveau nevoie să gândească ; ei executau comandamentul. Nicolae Iorga gândea pentru toţi şi, ideologic, literatura lor era literatura lui. Era peste tot un Nicolae Iorga împărţit în poeţi şi povestitori cari, toţi laolaltă, parcă sunt pseudonimele lui. Ţăranul semănătorist e, de fapt, un erou de baladă acomodat actualităţii. El bea cât zece, face dragoste cât zece, tâlhăreşte ca haiducii şi are aface cu cai de furat şi crâşmăriţe durdulii pe la hanuri de drumul mare. Voind să demonstreze vitalitatea rasei, literatura semănătoristă e o apologie a instinctelor primare deSlănţuite după tehnica baladelor populare. Fireşte, tradiţionalismul acesta, 6 © BCU Cluj simplificat în vederea unui scop unic, înfăţişa numai un aspect al vieţii populare şi, sub acest râ-port, cei cari obiectează că ţăranul ca subiect literar, este epuizat, au dreptate. Apologia epică a instinctelor populare a fost excesivă. Un mare aport, al literaturii semănătoriste e descrierea naturii, a codrului şi a câmpului, în orgii de colori pentru a face decorul instinctelor în desfăşurare. Adeseori omul e numai un pretext pitoresc în vigurosul tablou al. naturii. Un duh al pământului ţâşneşte păgân şi frenetic în aceste descrieri autohtone şi, sub puterea lui, omul însuş nu e decât, o făptură telurică printre alte făpturi telurice. Concepţia aceasta a omului instinctelor apare astăzi în toată insuficienţa ei. Se poate reduce poporul românesc la o viaţă de instincte primare în sânul naturii? E sufletul românesc o totalitate de instincte în care n’a intervenit lupta dramatică a conştiinţei morale şi, deci, a conştiinţei religioase? Dacă fenomenul acestei conştiinţe nu apare în literatura semănătoristă, care ne-a precedat, înseamnă că el nu există în realitatea românească? Dar poporul nostru trăieşte de aproape două mii de ani în credinţa ortodoxismului şi în practica lui. Deaceea, unghiul sub care l-au privit scriitorii precedenţi şi odată cu ei. intelectualii formaţi în ideologia ştiinţistă a veacului al XlX-lea, ni se pare greşit. In orice caz, insuficient, S'a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s'a ignorat caracterul lui religios. Dacă admitem că preocuparea' religioasă a fost absentă în sufletul lui, atunci cum se explică vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă? Cum se explică aproape singurele monumente arhitectonice ridicate de el, mănăstirile şi bisericile? Cum se explică diferitele coaliţii războinice la care a participat împotriva Turcului, adică împotriva „păgânului”? Cum se explică imensele danii din care s’au făcut spitalele, danii pornite din gând religios? Cum se explică şi mai imensele danii de moşii făcute mănăstirilor din ţară, mănăstirilor din Muntele Athos şi din tot Răsăritul ortodox? Cum se explică sacrificiile băneşti ale voievozilor români pentru a întreţine Patriarhiile Răsăritului, căzute în restrişte sub dominaţia turcească? Cum se explică respingerea categorică a tuturor încercărilor de catolicizare şi de protestantism făcute dealungul istoriei noastre»? Cum se explică diferitele apologii teologice scrise de ierarhi români împotriva catolicismului şi protestantismului, pentru apărarea credinţei ortodoxe? Dar însăşi unirea cu Roma a unei părţi de ardeleni e o dovadă a ortodoxismului înrădăcinat în firea acestui popor. Unirea s'a făcut pe câteva puncte dogmatice pe care le ştiau preoţii, dar poporul upit astfel a fost lăsat mai departe în cadrele văzute ale bisericii tradiţionale prin ritualul răsăritean care nu e altceva decât dogma ortodoxă poetizată. Prin acest ritual, şi fragmentul uniţilor se încorporează în unitatea naţională a credinţei, româneşti. Fără această condiţie unirea cu Roma n’ar fi isbutit. Prin ea triumfă, într’un fel, ortodoxia populară -a sufletului românesc. Astfel că, în complexul polietnic al României de azi, ritualul răsăritean al celor două biserici naţionale e formula de conservare a blocului românesc majoritar. Iată deci o serie de fapte care dau caracterul istoriei noastre şi al culturii noastre istorice şi care nu se pot lămuri fără puternica prezenţă ortodoxă în sufletul românesc. Acelui care va scrie o filosofie a istoriei noastre, ortodoxia îi va da cheia înţelesului acestei istorii. In neamul acesta, care n'a purtat niciodată războaie ofensive pentru cucerirea altor neamuri, ci numai războaie de apărare a patrimoniului etnic şi religios, a dominat totdeauna o conştiinţă religioasă ortodoxă. Intraţi în orice biserică şi contemplaţi peretele din fund al ctitorilor : voievozii, boierii, negustorii şi ţăranii, cu familiile lor împrejur, sunt zugrăviţi în ţinuta extatică a evlaviei, oferind nevăzutului Dumnezeu, pe palma întinsă, chivotul credinţei. Au clădit lăcaşul din truda lor, dar chipurile smerite şi le-au aşezat sfios abia la intrare, după cel din urmă sfânt zugrăvit, — aceasta din conştiinţa păcătoşeniei lor şi din respect pentru ierarhia consacrată a Bisericii. Gestul lor e gestul dărniciei întregului popor care s’a dăruit în ce-a avut mai bun — suflet şi pământ, — Marei Biserici a Răsăritului. Este acesta un popor posedat de instinctele telurice, cum îl înfăţişează literatura noastră modernă, sau un popor ateu cum îl batjocoresc intelectualii europenizând? Teluric, — adică primitiv, popor în stare de natură, trăind bestial şi sub teroarea închipuirilor simbolizate în fiecare lucru văzut. După atitudinea în faţa naturii se poate judeca gradul d? 7 © BCU Cluj desvoltare a untii popor. Popoarele primitive trăesc ca nişte anexe ale naturii, trăiesc în subordinea naturii. Decaednţa sau primitivismul lor se manifestă în confuzia pe care o fac între creatură şi Creator. Ele adoră creatura în locul Creatorului, natura în locul lui Dumnezeu. Popoarele primitive sunt popoare păgâne. Un popor creştin, oricât de rudimentare ar fi condiţiile lui materiale> nu poate fi un popor primitiv de vreme ce, încadrat în Biserică, el are concepţia despre lume pe care i-o dă creştinismul. Care e atitudinea românească în faţa naturii? Iată o chestiune care ar merita amploarea unui studiu ce n’ar putea fi decât demonstraţia creştinismului nostru popular. Deocamdată să ne mărginim a observa că natura, departe de a ne fi supraordonată, ea e sora noastră bună. Nu e codrul fratele românului? Iar zorile nu ne sunt surorile? Iar floarea-soarelui nu e sora-soarelui? Iar căprioarele nu sunt deasemenea surioarele? Astrele şi florile, copacii şi oamenii, animalele şi oamenii, — totul e legat prin sentimentul iubirii frăţeşti. Natura e creatură, Universul întreg e creatură ca şi omul, şi toate sunt zămislite din nimic de Tatăl nevăzut al tuturor. Ce măreaţă apare această concepţie în vasta poezie rituală a Sfeştaniei pentru ploaie! Una din cele mai adânci şi mai semnificative ceremonii religioase din viaţa românească. In rugăciunile acelea ce se rostesc în mijlocul câmpului, sub cerul de arşiţă albă, pe iarba scorojită de dogoarea secetei, se dă glas întregei vietăţi, dela firul de grâu până la păsărele, dela dobitoace până la nenorocitul om, — întreaga făptură înfrăţită în durere se ridică în tragica implorare a milelor cereşti. Sensul acestei rugăciuni s’a adâncit în popor conturându-i concepţia creştină despre natura în mijlocul căreia trăieşte. Cele mai nobile roade ale pământului nostru sunt strugurii şi grâul —■ vinul şi pâinea care, în Taina împărtăşaniei, se transformă miraculos în sângele şi trupul Domnului. Deaceea, şi în viaţa de toate zilele, vinul e „sângele Domnului”, iar pâinea e „faţa lui Dumnezeu” sau „faţa Domnului Hristos”, precum grâul înspicat şi blond e „barba Domnului Hristos”. Toate aceste lucruri — câteva din mii — pe care noi, cărturarii, le-am uitat de când am pierdut contactul cu viaţa populară, dovedesc la orice pas cât element creştin s’a dizolvat din conţinutul Bisericii în adâncul poporului încreştinându-1 pe el, uneltele şi vitele cu care lucrează, pământul pe care trăieşte. Precum, ignorând Biserica, pierdem sensul mai înalt al istoriei noastre, tot astfel sensul vieţii populare şi al artei populare ni-ar rămâne pecetluit dacă am ignora incomensurabila influienţă exercitată de Biserică. „Cultura — zice Nicolae Berdiaiew — e legată de cult; ea se desvoltă pornind din cultul religios; ea e rezultatul diferenţierii şi a extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cunoaşterea ştiinţifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzica, poezia şi morala, — totul e cuprins în cultul Bisericii, organic şi integral, sub o formă încă nediferenţiată. Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru; ea poartă în sine semnele şi imaginile unei realităţi de ordin spiritual”. (Destinul culturii, în Chroniques, II, Le roşeau d’or). Cultura noastră istorică s'a desvoltat din Biserică, — aceasta se ştie. Dar însăşi cultura populară — folklorul, arta plastică, muzica, înţelepciunea proverbului, moravurile — e străbătută de duhul creator al cultului ortodox şi al concepţiei bizantine. Bizantinismul îşi dizolvă elementele caracteristice până în structura intimă a creaţiei populare. Ţarigradul, oraşul împărătesc, de pomină, e mirajul baladelor noastre şi termenul de comparaţie al oricărei măreţii. Strălucirea lui imperială străbate până în basme şi în poveşti. D. N. Iorga descopere influienţă lui în portul naţional din Argeş şi Muscel, a cărui origine e în costumele domneşti purtate la Curtea-de-Argeş după modele bizantine. De aci pompoasa lui asemănare cu odăjdiile bisericeşti. Mai departe, în plastica populară, descoperim o strânsă corespondenţă între caracterele ei fundamentale şi stilul bizantin. Cunoscător adânc al chestiunii, d. Francisc Şirato defineşte astfel sensul artei plastice româneşti: „Arta ţăranului român e de invenţiune, de concentrare, pătrunzând prin sentiment-până la esenţialul formei. El nu copiază şi nu imită natura. Natura o spiritualizează prin purificare şi o exprimă printr’un echivalent geometric: forma eliberată de existenţa corporală. Pe covoare şi scoarţe, linia, pătratul şi alte forme geometrice, sunt organizate şi proporţionale dimensional, în colori primare ce sunt gustate cu puterea unui spiritualism estetic. Formă 8 © BCU Cluj ■ apare lângă formă, floare lângă floare in raporturi şi legaturi formale. între forme, In distanţa suprafeţei se întinde liniştea spirituală a adâncimii: spaţiul din natură se află transpus în suprafaţă. Excesiv şi auster, sentimentul poporului respinge graţia ritmului liniar şerpuit; nu are atracţie decât pentru repeţirea şi alternarea ordonată a unui motiv formal. Totul devine tipic, supus unei legi de sublimă mecanică”. Prin urmare, viziunea plastică a poporului e determinată nu de natură considerată ca supraordonată, ci de spiritul care îşi subordonează natura. De aci caracterul de spiritualitate al acestei arte care îşi găseşte corespondenţa în arta cultică a Bisericii. Principiul de bază al artei bisericeşti, zice d. Şirato, e credinţa în veşnicia esenţialului formal. „Sufletul creştinesc se avântă depe acest pământ plin de păcate, —• de care îl legase antichitatea clasică, — spre lumea unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”. In artă desprinderea de natură devine complectă. Ochiul artistului nu se mai încântă de paradisul terestru şi orice atitudine individualistă e comprimată. In locul naturalismului păgân, trece o artă a fantaziei ce despoaie creaţiunea de orice aspect natural ridicând-o la sublima „abstracţiune” ce a, făcut pe om „după chipul şi asemănarea ei „prin sintetizarea formelor naturale”. „Această concepţie formală se suprapune minunat simţului artistic al poporului românesc. Simţ ce acum găseşte corespondenţe în arta cultă. Nu se datoreşte numai întâmplărilor istorice faptul că exprimarea artistică de pe frescele mănăstirilor este adoptată de popor, fără stingherire sufletească. Adoptarea formelor de artă bizantină se datoreşte unui simţimânt formal .dinainte adunat. Ca şi arta poporului, arta bizantină, prin concentrarea formală, ce defineşte cu preciziune, exprimă acelaş sentiment auster. Capacitatea poporului de a crea din nou, de-a inventa forme ce nu au decât pin esenţa lor raporturi cu formele naturii, găseşte în arta bizantină o corespondenţă naturală, lipsită de constrângere”. (Francisc Şirato : Arta plastică românească, „Gândirea”, IV, i). înrudirea spiritualismului estetic al poporului cu spiritualismul religios al Bisericii o găsim, aceeaşi, în ordinea muzicală. Cântecul nostru popular e organic legat de cântarea bisericească. Cât este de aparte, cât este de autohton acest cântec popular, se poate vedea din dificultăţile pe care le întâmpinăm atunci când vrem să-l transcriem în sistemul de notaţie al muzicei occidentale. Am zice că acest cântec, expresie melodică a personalităţii noastre etnice, refuză să intre în tipare occidentale. In schimb, el se poate transcrie fără nicio dificultate în notaţia orientală a psaltichiei. Fiindcă structura lui tehnică este aceeaşi ca structura tehnică a muzicei noastre bisericeşti. De aceea, fără luminile psaltichiei, muzica populară nu se poate studia suficient în intimitatea particularismelor ei. Şi cum cântecul popular a devenit azi izvorul de inspiraţie a tinerei pleiade de compozitori, eliberaţi, în sfârşit, de tutela estetismului abstract şi europenizam a maestrului George Enescu, studiul muzicei bisericeşti, atât de ignorată până ieri, a devenit o necesitate. Posibilităţile de desvoltare ale unei muzici culte româneşti, zice d. G. Breazul, sunt date în cântecul popular, în danţurile populare şi în muzica bisericească. Şi acelaş luminat critic muzical, analizând surprinzătoarea revelaţie pe care ne-a dat-o Sabin Drăgoi în opera sa Năpasta, găseşte că temele melodice ale compozitorului bănăţean sunt teme populare şi tehnica pe care şi-a alcătuit-o e o elaborare întemeiată pe structura cântecului popular şi în special pe colinde. La baza operei Năpasta e o inspiraţie de natură popular-religioasă. Şi dacă această operă a stârnit atât entusiasm, e fiindcă, prin structura ei autohtonă, desfundă din adâncul sufletului nostru sedimentele ignorate a ceeace este propriu şi nobil-româ-nesc în noi. Drumul Năpastei e drumul oricărei creaţii de artă nouă întemeiată pe vitalitatea, pe veşnica tinereţe a tradiţiei noastre spirituale, tăgăduită cu superbă impertinenţă de intelectualii-anexe. , Am insistat asupra acestor lucruri —- despre care vor trebui să se scrie cărţi întregi, — pentru a arăta ce ne deosebeşte de Semănătorul pe care îl continuăm în ordinea tradiţionalismului autohton şi pentru a indica, măcar cât de sumar, izvoarele şi posibilităţile unei noui spiritualităţi în cultura românească. Literatura semănătoristă a înfăţişat un om al pământului, un om al instinctului te' . 2 . ' © BCU Cluj furie, fiindcă doctrina care o însufleţea era fascinată de un ideal politic determinat. Afară de aceasta, realizarea; autohtonismului semănătorist e unilaterală întrucât s’a manifestat numai în ordine literară. Noi voim să-i dăm amploare prin năzuinţa de a îmbrăţişa toate ramurile creatoare ale spiritului românesc. In paginile Gândirii, Vasile Băncilă a putut vorbi despre o autohtonizare a filosofiei, iar Petre Marcu-Balş despre o autohtonizare a ordinei juridice. Semănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n’a văzut cerul spiritualităţii româneşti. Nu-mi amintesc să fi întâlnit o preocupare de Biserică în paginile Semănătorului nici dacă lumina ei a străbătut vreo creaţie semănătoristă. Deaceea omul semănătorist e omul pământului şi omul naturii. Sensul acestei literaturi e local cu cât e mai apropiat de pământ şi subordonat ideii politice. Peste pământul, pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanţa acestei Biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică. Pentru noi şi pentru cei cari vor veni după noi, sensul istoriei noastre şi al vieţii şi artei populare rămâne pecetluit dacă nu ţinem seamă de factorul creştin. El e tradiţia eternă a Spiritului care, în ordinea omenească, se suprapune tradiţiei autohtone. Precum prin harurile Tainelor ei, Biserica sfinţeşte viaţa omenească şi întreaga făptură, tot astfel caracterele ei cultice s'au adâncit în zămislirile poporului, împrumutându-le un înţeles spiritualist mai presus de natura înconjurătoare, Tendinţa spre abstractizare a acestor zămisliri este o tendinţă de eliberare din materie şi de universalizare a particularului. Regula teologică a tradiţiei este că această tradiţie e valabilă pretutindeni, totdeauna şi pentru toţi. Ea e regula adevărului universal al Duhului. Tradiţia etnică, permanentă şi vie în limitele autohtonismului, se eliberează şi se spiritualizează, odată absorbită în puterea tradiţiei eterne a Bisericii, Biserica e comunitatea universală întemeiată pe legătura de credinţă, de speranţă şi de dragoste a tuturor credincioşilor şi, totdeodată, comunitatea eternă a celor vii cu cei morţi şi cu cei cari se vor naşte, — sub semnul învierii lui Hristos. Bazată pe aceeaşi credinţă, pe aceeaşi speranţă şi pe aceeaşi dragoste, comunitatea naţională se regă seşte transfigurată în comunitatea Bisericii. Ordinea ei locală şi temporală se transpune în ordinea universală şi veşnică. Ce perspective adânci capătă, bunăoară, cultul strămoşilor prin cultul sfinţilor, cultul solidarităţii naţionale prin cultul dragostei creştine, credinţa în vitalitatea noastră prin credinţa în înviere şi nemurire, sensul culturii prin sensul spiritualist al cultului! Dacă Biserica este -- precum este — indistructibil legată de popor, autohtonismul nostru creator, întemeiat pe adevărurile vii ale poporului, cuprinde în sine posibilitatea unei transfigurări şi spiritualizări. Directivele viitorului nostru n'avem să le căutăm aiurea; ele sunt date — ca nişte fragmente de infinit — în substanţa intraistorică a tradiţiei noastre. De aceea metoda artei şi a culturii noastre nu poate fi lepădarea de popor pe care o predică tânărul nihilism inconştient, ci demofilia creştină prin care vom ajunge la înţelegerea adâncului misterios al poporului. Un gânditor care şi-a plimbat în jurul planetei o extraordinară intuiţie filosofică şi care descopere la baza fiecărei culturi spiritul autohton, Hermann Keyserling, vizitându-ne acum doi ani, ne-a închinat în noua sa carte Das Spektrum Europas câteva pagini (405—412) de reală înţelegere. Keyserling crede că dacă românii au o misiune europeană de îndeplinit, această misiune stă în „a redeştepta la o viaţă nouă bizantinismul”. „Şi, fireşte, zice dânsul, acest popor şi această ţară pot să aibă un mare viitor”. Pe ce se poate întemeia acest viitor? In rândul întâiu pe inteligenţa noastră, pe spiritul viu ce ne caracterizează şi pe care noi îl atribuim latinităţii, dar Keyserling ni-1 vede moştenit dela Bizanţ. „Dacă astăzi dintre toţi ne-francezii, românii posedă în deosebi esprit în sens francez, aceasta vine de acolo că, înainte de Paris, acest esprit se găsea în deosebi nu la Roma, ci la Atena şi apoi la Constantinopol”. Prestigiul pe care îl exercită asupra noastră Parisul amăgeşte clasa intelectualilor noştri sa creadă că acest spirit l-am împrumutat dela francezi. Această categorie de intelectuali europenizând Keyserling o vede, după fosta noastră aristocraţie, osândită la fel nimicniciei: *,Bucureştiul aduce fantastic cu Rusia ţaristă; el e un St. Petersbrug în minia- 10 ' © BCU Cluj tură. Precum acesta s'a prăbuşit fiindcă îi lipsia puterea lăuntrică, tot astfel se stinge românismul care n'a cunoscut până acum decât străinătatea”. Şi după această condamnare la moarte spirituală p e care intelectualii noştri europenizând o primesc din partea unui european adevărat, Keyserling constată această „forţă lăuntrică”, fără care nu se poate crea o cultură proprie, în popor şi în Biserică. Ţărănimea e „substanţial sănătoasă şi substanţial conservativă ca toate rasele foarte vechi”. La rândul ei „Biserica românească e, fără îndoială, vie. Numai aici elementul greco-ortodox n'a încremenit. Şi astfel bizantinicul numai în România ar putea trăi o renaştere în sfera religioasă,1 întrucât religiozitatea necesară există. In alte sfere, absolut sigur numai aici. Potrivit legii unicităţii, renaşterile isbutesc numai în corpuri noui. Astfel se reîntoarse vechea Eladă ca artă în Renaştere, ca spirit în clasicismul francez şi, în sfârşit, ca filosofie în corpul idealismului german. In Grecia sigur E lada nu va reînvia niciodată. Nici Bizanţul însă, această nouă monadă culturală faţă de vechea Eladă. Pe acesta eu îl socot predestinat la o nouă întrupare în slavism. Pretutindeni unde ş’a întâmplat aceasta, în Bulgaria, Serbia şi Rusia medievală, fenomenul a apărut autentic. Dar totuşi pe înălţimi culturale neînsemnate, fiindcă contrastul cultural între aceste popoare şi Bizanţ era prea mare. In România, dimpotrivă, bizantinismul ar putea să renască în cea mai înaltă expresie a lui”. Iată deci ideile noastre confirmate şi de! un european incontestabil. ' ■ © BCU Cluj DE-O FI SĂ FIE RAIUL... D E ION PILLAT D:o fi să fie raiul, să fie un zăvoi e^u sălciile 'n muguri şi ierburile moi, Cu miei priori — tot îngeri albi, plăpânzi şi goi — ' Şi apa pe sub ramuri să cânte ca un roi ' . ; De-albine nevăzute ce cată miere ’n flori. ' De-o fi. să fie raiul, să fie-un lan de grâu, . > In vânturi dimineţii să mişte ca un râu, ■ In soarele de-amiază să ardă aur greu, . Să intre "n el arhangheli cu secera în brâu Şi umbra lor albastră să dăinue târziu. De-o fi să fie raiul, să fie-un deal cu vii, \ , - Cu prune cum e bruma şi mere arămii. . De-asupra lui să sboare cu frunza cea dintâi^ ^ Un stol de păsări albe vâslind prin zări pustii, Ţipând a.toamnă lungă. câ< dorul meu să’l ştii. De-o fi săifie raiul, să fie-un câmp de nea, , Să scânteie zăpada aprinsă stea cu stea Şi zurgălăi de sănii să sune cufn suna ; In ţara mea, pe vremuri, copilăria mea ; ;Când toată-tinereţea, iubire, te-aşte|>ţa. © BCU Cluj ULTIMA AUZIRE A UNUI CUVIOS PE NĂSĂLIE GATA INTRU ADORMIRFA SUB GLIE, DE SANDUTUDOR Omul vorbind cu sine prin glasul minţii lui. Aud în bănuială de umbră pământească , paşii străvezii, zvonire de unde de lumină, pe domnul meu mergându-şi sunarea lor cerească, vestirea Dimineţii ce ’n veacuri va să vină, . * ■ • ■ , . . . Glasul întâiului străin purtător de pală de foc ; Mihail In clipe mici răsună a voastră zi de humă de n'auziţi tăişul de limpezimi de spadă , ce peste voi ridică Pronia ce mă 'ndrumă când Cartea Tainei lasă şapte peceţi să-i cadă. Eu suflu cea din urmă scânteie de pe vatră în flăcărări de aripi să baţi în vântul Morţii şi spulberat cu trupul spre baştina de piatră s’aştepţi sub . talpa Crucii sunând deschisul Porţii; Alt glas de străin cu mâini aducătoare de har; Rafail. Cu palme desfăcute, liturgică strigare, • din Inima Troiţii cer har să-ţi izvorască prin oase cuvioase bine mirositoare, © BCU Cluj oioi'prea sfâht din care să se tămăduiască; ■ sub jeluiri de clopot, prohod de toacă ’n lemne, lunatecii tristeţii, fecioarele nebune, , cei ce mai au credinţă în visuri şi în semne într’o năstrapă de-aur în mir să mi te-adune. Glasul străinului mezin ce ţine floarea de crin: Gavril, A treia zi voi merge întru Bună-Vestire, , la ceia ce turna-vor spre tine greu pământ voi duce crinul proaspăt cu lujerul; subţire din pieptu-ţi de călugăr crescut prin giulgiul sfânt. ' Mirozna lui din rtioarte suind din floarea 'naltă, peste simţiri va trece, spre dincolo de viaţă, pre cei rămaşi în urmă sub zarea ceastălaltă nădăjduind Ajunul sfintei Schimbări la faţă. Omul dohdăneşte iar cu glasul minţii lui Ce ochi.au cei trei îngeri ce-i ţine ’n foc făclia! Oglinzi de veşnicie prin cari strevăd deplin. Aş vrea să ţip. Văd umeri purtându-mi năsălia. Daţi Paloşul! Năstrapa! Daţi lujerul de crin! Scobor la fund. Vin bulgări. Pe piept simt toată glia. © BCU Cluj I SIMFONIA FANTASTICĂ DL CEZAR PETRESCU doi vecini, nu-şi mai găseau astâmpăr. ■ ' • ' Se răsuceau în fotolii; aruncau sfruntate ochiade femeilor. în largi decolteuri pudrate; îşi împărtăşeau indiscret păreri ghiduşe asupra sânilor, umerilor şi spinările expuse goale la vedere; făceau aluzii deşănţate la peripeţii care-i legau dintr'un trecut, de bună seamă nu se prea îndepărtat . şi în orice caz, besmetic. : Grigore Stolnicu, era silit să-i asculte. Martir fără voie, încarcerat între braţele fotoliului - roşu, la început se amuzase. Sfârşea, prin a-i urî cu înverşunare. ... Ii fusese uşor să înţeleagă, cum dintre cei doi gureşi şi măscăroşi tovarăşi de bancă ; unul era bucureştean de baştină, celălalt provincial de curând debarcat în Gara de Nord, pentru un desmăţ de câteva nopţi. Vorbeau despre o dansatoare de cabaret, cu care petrecuseră până dimineaţa la patru,aştep-tându-i şi la acest miez de noapte, cu o fidelitate profesională. Şi-o cedau unul altuia, înduioşător de mărinimoşi. Pe urmă, trecură în revistă,: toate însuşirile şi metehnele cântăreţelor, dansatoarelor şi acrobatelor din diferite varieteuri, pomenind despre crupa, coapsele şi temperamentul fiecăreia, cu recea competenţă a unor arbitri, într’un-grajd de curse. Şi iarăşi râdeau. - Erau tineri şi erau porniţi să se înveselească de tot, să muşte din toate poftele cu dinţii plini, să nu cruţe nici o cuviincioasă pudoare şi să nu piardă nici un prilej de desfăt. Mai ales pentru această tinereţe provocatoare şi sgomotoasă, Grigore Stolnicu, om grav şi ursuz, profesor universitar respectat şi temut, îi ura cu toată răceala onestităţii ofensate. | După schimbul de suveniruri comune, care le-au deslănţuit alte chicotiri de râs,- pricepu că | „indivizii”— aşa îi numea în gând — au făcut oştirea împreună şi că acolo; au legat prieteşug. | Provincialul, căuta să dovedească fostului camarad- că nu l-a acoperit sgura- mediocrităţii de = tnocnită urbe periferică, ' - - ■ .' ■ ' : iş ■ © BCU Cluj De aceia se întrecea încă în reflecţii mai neruşinate, se chinuia să privească mai impertinent prin monoclul încrustat cu mare suferinţă sub arcada sprincenei drepte şi rotea, cu aroganţă de irezistibil Don-Juan, un obraz învineţit de gulerul prea strâmt, punctat cu coşuri roşii, pe care amidonul pudrei albăstrii le scopsese mai desgustător. Numai grija stăruitoare, cu care îşi pipăia din minut în minut funta îngustă, de smocking şi coşcovă prea scrobită a cămăşii, trăda o ireparabilă stângăcie, de târgoveţ înduminicat. Un semnal, întâi sfios, de aplauze, pe urmă contagionat din bancă în bancă, dinspre fund spre rândurile din faţă şi susţinut de tropăieturile călcâielor, răcori nerăbdarea publicului. Grigore Stolnicu, se bucură că odată cu începutul concertului, vecinii vor fi constrânşi la tăcere. Dar nu-i era dat să scape atât de uşor. In loja dealături, intrase un grup, întâmpinat de plecăciunile vânzătorului de programe. Un domn cu superbă şi majestoasă barbă revărsată pe piept; o doamnă bătrână şi puţină la trup, cu ochelari de guvernantă; o alta, tânără, de o absentă şi extraterestră înfăţişare ; un june sclivisit şi surâzător, care îndată schimbă cu prietenul provincialului din bancă, un imperceptibil semn din pleoape, ca o dinainte hotărîtă complicitate de masoni. Toate privirile năclăiete în marasmul aşteptării, se întoarseră cu o înviorată curiozitate la femeia în vestmânt verde-auriu, de stil, care era într’adevăr cel mai nobil şi mai pur exemplar de frumuseţe femeiască, din această sală. Lornioanele şi binoclurile celorlalte femei, ca întotdeauna s'au.ţintuit să scormonească lacom şi pizmăreţ, fiecare boabă de perlă a colierului, fiecare cută a rochiei, fiecare buclă a părului. Femeia în haină verde, primea cu simplitate şi nepăsare acest omagiu, cu care desigur fusese dintotdeauna deprinsă. Surâzând elegiac vidului, fără să privească la nimic, juca distrat şiragul perlelor între degetele lungi, subţiri şi afinizate, ca toate mâinele care n'au făcut niciodată nimic. Spuma aurie a părului, sburlit într’o savantă neorânduială, punea luminoasă aureolă în jurul obrazului cu ovalul pur, deasupra ochilor de culoarea palidă a violetei. . Junele din provincie, rămase o clipă cu toată obrăznicia înecată în gâtlej. Dezarmat, nu găsi nici un rânjet cu duh, să spurce nepământeasca făptură. Era ceva nou şi de-o gingaşe fragilitate, cum nu se vedea în capitala lui judeţeană, unde femeile au sâni lăptoşi de doică şi mâini noduroase de spălătoriţă, cu toate rochiile mai scurte de genunchi şi cu toate pălăriile comandate direct din Rue de la Paix. îşi rosti, sincera şi spontana minunare, într’un : Aaaal bleg şi prelung. Pe urmă, cu nevinovată curiositate, vru să afle cum se numeşte şi din ce eterice spaţii interastrale, a descins în această lume grosolană şi hâdă. Era acum rândul prietenului să-l uimească. Şi-l uimi într'adevăr într'atât, încât uitând rolul de cinic şi feroce fante venit în Capitală să calce pe inimi sfâşiate, scăpă monoclul din arcada asprincenii, îl prinse în palmă şi nu-şi aminti să-l încrusteze la loc, ascultând cu cea mai prostită şi totală renunţare la sine. Celălalt, cu programul concertului făcut paravan gurei, îi povestea întrerupt, în grăbit rezumat stenografie: — „...Ăla cu barbă : Ghiojdeanu, consilier la Casaţie... Soţul. Eternul încornorat... Baba: un fel de rudă de departe... Damă de companie. Şi ea?„. O podoabă! Cât o vezi de sfântă e la al şaselea sau la al şaptelea amant... Asupra cifrei exacte, există încă o controversă... Pe trei, îi cunosc eu, sunt amic... Actualul, e tipul din spatele ei, Gicu, prieten bun. Durează mai mult decât toţi ceilalţi... Tip tare... II admir. Parol!... Nelipsit în casă, nelipsit la masă, indispensabil seara, la teatru şi la concerte. Va.ra în vilegiatură. Iarna în străinătate. Fumează ţigările soţului, comandă mâncările care-i plac, dă ordin servitorilor. Trio perfect! Şi-a pus în gând să-l facă pe Ghiojdeanu să-şi radă barba. Aşa, numai din sadism. Zece, din Club, am prins pariu cu el că n’are să isbu- - j6 © BCU Cluj tească. Ghiojdeanu e identificat cu barba.,. E ca să zic aşa : o barbă cu om, nu un om cu barbă... O barbă celebră cu om. Cea mai frumoasă barbă din Capitală... Fără barbă, nici nu şi-l închipuie nimeni. Ar fi ca o sinucidere... Un capitis diminutio! Şi mă tem acum, că o să pierdem cu toţii: Ghiojdeanu, barba, iar noi, pariul... Gicu, şi-a asigurat concursul femeii. Iar când vrea femeia!... Ce nu face, când vrea, femeia? Ţi-am spus,că e teribil, tipul! — Exagerezi şi tu! spuse fostul camarad, fără convingere, săltând pe dos şi pe faţă, lentila monoclului în palmă, caşicum ar fi jucat banul sau pajura să vadă dacă sunt de crezut ori nu, asemenea infamii şi dacă nu cumva prietenul, vrea să-l pună la încercare şi să-şi râdă de credulitatea lui provincială. ; — Exagerez? Păcat că pleci peste două zile! Până la sfârşitul săptămânei, ai vedea minunea minunelor, de care au să se crucească toţi Bucureştii... Duminecă la zece seara, expiră termenul' pariului, şi Gicu ne-a jurat că are să se prezinte cu el, la Operă, tuns, ras şi frezat... Priveşte şi tu!... Spunând, se uită spre lojă, cum se uită şi camaradul din provincie, cum se uită fără voie şi Grigore Stolnicu, profesorul grav şi posac. ■ Femeia în verde privea serafic, în nevăzut. Domnul cu barbă, îşi desmierda drăgostos şi melancolic, podoaba celebră în toată Capitala. Iar de la spatele femeii, Gicu clipind mehenghiu şi triumfător din ochi, făcu un semn prietenului, cu dosul mâinei dealungul obrazului, plimbând un briciu invizibil. — Ai văzut? E sigur pe el, tipul! - — Şi ălălalt?... Consilierul... Ce imbecil!... Cum poate suporta? se indignă amicul din provincie. — De ce, imbecil?... O iubeşte şi atâta tot... O iubeşte şi trebuie să suporte. Se face că nu vede, sau poate că nici nu vede... Toţi soţii sunt imbecili, prin definiţie. „Canaliile! Ce canalii, de luat în palme!” — se frământă pe loc, prizonier între braţele fotoliului, Grigore Stolnicu, solidar cu soarta soţilor fiindcă şi eh era însurat; mâhnit pentru soarta consilierului cu barbă celebră, fiindcă îl cunoştea vag, de la băi, de acum doi ani, când se arătase un cărturar subţire şi un om de lume, cu deosebire ; fabil. - Un murmur în toată sala şi un foşnet de programe,'anunţă însfârşir începutul. Strunele vioarelor suspinară gâtuite acorduri,* contrabasul gemu ca un bondar aterizând, o piculină chicoti gâdilată. Intră cu paşi svelţi de menuet '„Maistrul" —alintată-odraslă a Capitalei, primit cu sonorele aplauze ale tuturor palmelor subţuTde fem'ee.* Surâse, salutând şi-mulţumind cu graţie de elastic paj năpârlit de bucle; porunci cu bagheta cucernică tăcere şi' răsiicindu-se în călcâie, îndoliat greer cu plastron alb, crucifică brusc braţele în aer deslănţuind toate alămurile. Grigore Stolnicu răsuflă uşurat. Efluviul sunetelor îl legănă îndată, într'o lume odihnitoare, după jumătatea de ceas, cât îndurase supliciul vecinătăţii care-i scrâşnise pe nervi. • Ascultă atent şi grav, cum săvârşea cele mai neînsemnate acte ale vieţii. Cu toată încordarea de fost elev sârguincios şi de dascăl care îşi prepară fiecare lecţie, metodic şi savant, cu un impunător dosar de fişe. Nu iubea muzica şi nici nu o înţelegea. Dar tocmai de aceia, ca să-şi combată o nevrednică infirmitate, îşi poruncise să nu lipsească toată iarna, de la niciun concert. Şi la acesta, dintâi, venise pregătit, după două ceasuri de conştiincioasă iniţiere, citind într'o enciclopedie muzicală viaţa şi opera fiecărui compozitor din program, interpretarea bucăţilor şi comentariile criticilor cu autoritate mondială. Nu pricepea şi nu simţea — dar de cea dintâi simfonie, fu deplin mulţumit. Corespundea întru totul, prescripţiilor din enciclopedie. ' Urmărise pe rând : cum adoarme pădure;, cu ultimile triluri de păsări, cum susură somnoroase isvoarele, cum apar amanţii îmbrăţişaţi şi cum răsare luna: toată ascensiunea crescândă a pasiunei, jurămintele, apariţia înşelatului care a pândit, lupta din codru, moartea amantului, bocetul © BCU Cluj despletit al femeii la care participă deşteptate toate acordurile vii ale pădurei, acalmia dinainte de Zori şi răsăritul triumfal, în cântecul cristalin gâlgâit al ciocârliei... Fără enciclopedia deacasă, i s'ar fi părut o înşiruire incoherentă de sunete. Prevenit, participă la toată desfăşurarea orchestrală şi aplaudă cu însufleţirea recunoscătoare, a omului care a mai descoperit încă un prilej, să-şi dovedească o superioritate necunoscută. Când Maestrul mulţumi cabotin, la necurmata detunare a aplauzelor, înclinându-şi alintat mijlocul subţire, Grigore Stolnicu se răsuci şi el să privească sala, în urmă, cu sentimentul că ceva din aceste aplauze i se adresau şi lui, ca unuia care se identificase atât de miraculos, de la prima dată, cu toate instrumentele de coarde şi de vânt, ale Filarmonicei. Cu întărită încredere, de auditor acum bine încercat şi predestinat unei apropiate şi totale competinţe, se instala mai vârtos în jâlţ, să asculte partea a doua. Cunoştea din textul enciclopediei, legenda pe care se afla brodat poemul simfonic. „Către sfârşitul tinereţii sale, magii spunându-i că steaua-i apune, Iskender străbate Iranul căutând floarea nemuririi...”. Grigore Stolnicu surâse satisfăcut, cu o dinainte aprobare. Se încruntă însă îndată, îndreptându-se de mijloc, contrariat. Nu regăsea nimic. După lunga melodie a vioarelor, başii au rămas singuri ca în marşul funebru, din Eroica lui Beethoven. Cercetă programul. Scria negru pe alb : Paul Dukas — Peri. Nu el, aşa dar, şi nu programul, se înşelau, ci întreaga orchestră. Tânărul din provincie, cu gâtul sufocat în gulerul prea înalt şi strâmt, îi ghici nedumerirea şi se plecă binevoitor, să-i şoptească, eliptic: — ...S'a schimbat, eri... repetiţia generală „Simfonia fantastică'”... Cererea publicului... A fost anunţat în ziare... Grigore Stolnicu, căută să mulţumească, neplăcut surprins că un individ atât de antipatic îi ghicise nedumerirea şi era mai informat decât el. Mai mult: fu ofensat că amândoi vecinii, cu toate deşănţatele lor chicote şi reflexii din pauză, ascultau atât de atent, păreau că înţeleg şi simt cu atâta convingere, introducerea Simfoniei despre care el nu ştia nimic şi nici nu auzise vreodată. „Desigur se prefac. Snobi desgustători!” . Tinerii, ascultau însă cu sinceră participare, fiindcă toată flecăreala lor necuviincioasă de adineori, nu-i împiedica să simtă cu toată fiinţa, ceiace Grigore Stolnicu nu apucase să înveţe dj|n enciclopedia lui nou-nouţă, în două volume. îşi adună toată luarea aminte. Vioarele îi vorbeau însă într'o limbă cu desăvârşire streină, înăbuşi un căscat. închise o clipă ochii şi îi deschise îndată, amintindu-şi ce-ar putea să creadă şi să spună cei din sală, care l-ar recunoaşte, pe el, Grigore Stolnicu, profesor grav şi respectat, moţăind de somn, la concerte. Deschise ochii. Flautul anunţa apariţia iubitei, în ceiace Berlioz numise „ideia fixă” a Simfoniei. Grigore Stolnicu văzu altceva. înaintea privirei, îi căzu pricina tuturor întâmplărilor care aveau să-i cutremure şi să-i răstoarne viaţa. In jâlţul din faţă, se afla un domn chel, scurt şi gras. Una din acele chelii totale, perfecte şi lucioase, care oglindesc lumina candelabrelor ca globurile poleite din grădini. Iar pe chelie, se plimba o muscă... O muscă la sfârşitul lui Noembrie, aceasta dovedea o vitalitate excepţională 1 Desigur o muscă desmorţită de căldura încropită a caloriferului. Musca se plimba pe luciul cheliei, parcurgând-o în linie dreaptă şi în diagonale, descriind cercuri şi traversând-o grăbit, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată, că a uitat ceva în celălalt capăt. S'ar fi spus că se încăpăţinează să descopere un cât de invizibil cusur acestei sfere perfecte: o imperceptibilă neregularitate ori un fir de păr. Sau poate că dresează un plan parcelat al acestei suprafeţe desăvârşit netede, o măsurătoare, după o metodă inedită şi proprie, de arpentaj. Domnul gras, încercă de câteva ori, să curme lipicioasa promenadă, ridicând braţul scurt să alunge insecta. Apărarea fu stângace şi fără efect. Mâna nu ajungea până la destinaţie: musca se ridica în linie dreaptă, descria câteva evoluţii de sbor planat, pe urmă revenea descinzând direct pe chelie, hipnotizată de oglinda sferică. 18 © BCU Cluj Posesorul cheliei renunţă la ’ neisbutitele tentative» Dar Grigore Stolnicu, el, nu putea renunţa. . . . Se simţi fascinat de chelia roză şi de minuţioasele explorări ale muştei, străbătând în toate direcţiile acest deşert sticlos, fără oaza unui smoc de păr. Cu absurd şi concentrat interes, urmări zigzacurile capricioase, aşteptă neliniştit, de câte ori musca se oprea. Nesimţirea domnului din faţă, îl jignea personal, ca o inferioară nesimţire a întregei speţe umane. Cum de poate îndura? O muscă parcurgând cu mersul ei aderent o chelie, trebue să fie cea mai iritantă senzaţie... Şi ălălalt, ascultă, fără nici un semn de impacienţă. El nu mai ascultă nimic : orchestra cu toate cele şaizeci de instrumente şi cu Maestrul gesticulând din baghetă, nici nu mai există. E cu totul, adunat aci, la chelia hipnotică şi la excursia muştei. , . Un îndemn rău, absurd şi bolnav, pe care îl cunoaşte şi de altădată, şi-a pus stăpânire pe dânsul... Dacă celălalt nu simte, trebuie să alunge el musca, fiindcă nu circulă numai pe bila luciu-trandafirie a necunoscutului din faţă, ci îi pare că îl gâdilă cu mersul ei mărunt, aci, direct, pe meningea lui Grigore Stolnicu. Orchestra cânta scena câmpenească : cei doi păstori dialogând din cornul englez şi oboi, în susurul arborilor legănaţi de vânt. Grigore Stolnicu, începu să sufle şi el, uşor, printre buze, aplecându-se şi slobozind asupra dezerticului peisagiu lipsit de vegetaţie din chelia domnului, o boare abia simţită, ca un austru primăvăratec. Musca alarmată de acest anormal fenomen atmosferic, se opri, cercetând parcă să vadă dacă nu e o simplă părere. îşi şterse cu două labe mustăţile inviz bile. Inaintă câţiva paşi, să constate dacă vântul e de caracter general, sau numai local. Se ridică în sbor planat, să verifice până la ce înălţime au putere curenţii, şi ateriză imediat, lămurită că are deaface numai cu un fenomen parţial. Celii şi başii orchestrei, anunţau apariţia iubitei în mintea îndrăgostitului. Inima i s*a oprit, o presimţire dureroasă i-a sfredelit gândul; — „Dacă iubita îl înşeală?” Grigore Stolnicu şi-a înteţit şi el suflarea, care transformă austrul în început furtunos de crivăţ, păstrând în acelaş timp aerul cel mai nepăsător din lume, cu ochii întredeschişi şi cu totul absorbit la melodia păstorului, rămasă fără răspuns. . .., . . . •. Domnul chel din faţă, se mişcă strângând gulerul hainei mai înalt, pe ceafă. Desigur ,pro-testa lăuntric împptriva-acestui_ Ateneu atât de prost gospodărit, încâţ lasă curentul uşilor deschise să nenorocească lumea năduşită. ; Musca fixase însfârşit un punct, care îi părea din cine ştie ce tainică pricină demn de deosebită atenţie. . Sondă cu trompa, pipăind terenul intact, cum fac căutătorii de isvoare, cu varga, când descoperă după magnetismul planetei, şuvoaele subterane de apă. Poate căuta porii nevăzuţi, pe unde broboneşte sudoarea. Făcea câţiva paşi deandaratelea, descria un cerc, se înălţa plutind suspendată, să privească terenul din ansamblu, şi revenea, încăpăţânându-se să ciocănească în acelaş şi acelaş punct. ■ - Posesorul cheliei, asculta cu absorbită luare, aminte de meloman. Câteodată numai, mişca toată chelia pe oasele craniului, ca o perucă de boscar trasă cu o nevăzută sfoară. Musca nu simţea, cum nu simt pământenii mişcările de rotaţie şi de translaţie ale planetei. Intrepidă, ciocănea înainte. Grigore Stolnicu, îşi şterse un rând de sudori. . Căută cu desnădejde să gândească la altceva, ignorând existenţa muştei şi existenţa cheliei. Se uită în plafonul roşu şi circular, înflorit în greoaie ornamente ca sala de sudaţie a unei băi turceşti. Numără becurile, făcând proba numărătorii de la dreapta la stânga şi invers. Citi cu luare . aminte, data de deasupra scenei: 1888, şi inscripţiile rememorând artele şi ştiinţele umane : Fizica, matematica, geografia, muzica, pictura. . • , 19 © BCU Cluj Cu ochii închişi, căută să-şi imagineze cum ar înţelege el, episoadele zugrăvite în locul rezervat pentru marea frescă... Pe urmă, îşi recapitulă toate clădirile antice cu dom circular, după a căror chip şi asemănare a fost clădit Ateneul: Panteonul lui Agrippa, Castel Sant-Angelo, Mausoleul lui Frederic cel Mare, Biserica Sfânta—Constanţa din Roma. Cugetul îi rătăcea în cele mai depărtate şi diverse domenii: adânc în timp, şi departe, la capătul lumei, dar ochii reveneau încăpăţânat la musca drăceşte danţându-i sub privire ; iar îndemnul rău şi tiranic, îl împingea să încerce cele mai nevrednice mijloace, pentru a o alunga să-şi caute altă chelie în sala, slavă domnului, populată cu îndestule chelii, cu a dirijorului, în frunte. ' „Marche au supplice”, allegreto non troppo, cântă acum orchestra. Artistul visează că şi-a omorât iubita. E osândit la moarte şi târât la locul execuţiei. Paşi mărunţi, ca ai muştei, însoţesc convoiul. Neaşteptat, cu o şiretenie lipsită de premeditare, Grigore Stolnicu se prefăcu că strănută. Musca sbufă o singură clipă şi reveni, cu promptitudinea unei santinele care nu-şi părăseşte postul până la moartea. Domnul, absorbit, nici nu luă seamă la aceste peripeţii. Grigore Stolnicu îşi aminti o scurtă şi amară povestire a lui Cehov, unde un copist e dat afară din slujbă şi moare, fiindcă a strănutaţ într'o seară, ireverenţios, la un spectacol, în spatele unui personagiu important. Se acăţă de această nădejde, silindu-se să-şi aducă aminte unde a citit istoria, când, cum era cartea şi cum se numeau personagiile... Mintea îi refuză orice lumină într’un negru neant: ochii reveneau fascinaţi la obsedanta insectă, care trăgea pe globul de fildeş roz, nevăzute meridiane, transversale paralele şi poate liniile unor himerice curse de vapoare, cum se văd punctate drumurile transatlanticelor, pe sferele pământeşti din vitrina companiilor de navigaţie. întoarse capul, să-şi distreze privirea în altă parte, în sală. Văzu loja, în care se afla femeia în haină verde ascultând cu bărbia în pumn şi cu ochi angelici ; la spatele ei, Gicu, tipul tare; alături consilierul cu barbă celebră, desmierdându-şi gânditor somptuoasa podoabă a virilităţii... Vru să reconstituie romanul sau drama sau comedia acestui grup conjugal: ochii se întoarseră alarmaţi la dansul muştei pe chelie, caşicum s'ar fi îngrijorat ca nu cumva să sfârşească înainte de a prinde de veste. Oftând, se aşternu încruntat, cu toată încordarea voinţei, să asculte... „Visul unei nopţi de sabat”, cânta acum orchestra. Artistul se crede într'o horă de strigoi, înconjurat de năluci înfiorătoare şi de monştri hidoşi, adunaţi să dănţuiască la înmormântarea lui. Instrumentele se întreceau în bizare sunete stridente ţ la ţipete îndepărtate răspund alte ţipete de aproape. Grigore Stolnicu îşi alese din toată estrada, un personagiu şi un instrument, care să-i ţinuiască toată obsesia, sub-stituindu-se infamei gâze şi hipnoticei chelii. O clipă crezu că a găsit. In stânga şi în fundul scenei, contrabasul îi păru demn de toată atenţiunea. II ţinea de gât, un personagiu înalt, grav şi cu barbă, mândru de instrument şi mândru de rolul său. Când nu cânta, părea tot atât de fălos ca un australian din ţinuturile hiperboreene, pozând înaintea unui aparat fotografic, alături de un instrument bizar şi monstruos: poate armă de vânătoare, poate instrument muzical, poate cutie misterioasă de vrăji, poate un idol... Deodată se apropia un pas. Strângea gâtul cutiei sonore de lemn, s'o asfixieze. Trăgea cu arcuşul câteva mârâituri joase, ca o borboroseală de înecat, reteza un sunet înăbuşindu-1 pe strună, şi imediat, după ce sfârşea, rezemat într'un picior, în neclintire de statuie, privea triumfător sala cu o superbie demnă de un mai nobil rol. Ochii lui Grigore Stolnicu, însă, reci la acest vesel şi atrăgător spectacol, se întorceau irezistibil la muscă şi la chelie. Strigoii dănţuiau urlând mai desfrânat. Iubita apare la orgie valpurgică şi e întâmpinată cu chiote desmăţate; melodia ei şi-a pierdut nobleţea timidă, e acum un joc trivial şi grotesc. Toată orchestra pare molipsită de frenezia rea şi deşănţată, toate instrumentele urlă şi chicotesc infernal, ao © BCU Cluj iar musca de chelie, caşicum ar întrupa în minuscula ei făptură tot clocotul acesta nebunesc* sare, horeşte, se învârte, ţupăie şi bate din pinteni pe luciul sticlos. > Grigore Stolnicu simte un gând stupid invadându-1: „Să ridice palma uşor, uite aşa> uşor, şi plisc! să turtească musca jucăuşă, curmându-i besmeticul danţ”. îşi şterse fruntea, cu batista mototolită de sudoare. Ca din greşeală, cercă un vicleşug: miş-cându-se din loc, atinse cu programul chelia, alungând musca o clipă şi cerându-şi politicos, iertare, Domnul se răsuci pe jumătate, plescăind un „ţîţî”! impacientat. Tânărul vecin, cu obrazul punctat de coşuri îl privi curios şi nedumerit. Gulerul lui Grigore Stolnicu, deveni leoarcă de năduşeai ă, să-l storci. . Ştia acum, că nu va mai scăpa, decât fugind. îşi încleştă amândouă mâinele de braţele fotoliului, cu ochii lărgiţi la sabatul muştei, cu toată voinţa desnădăjduit încordată, să nu dea ascultare îndemnului perfid ; „Uite aşa! Uşor, ridic palma uşor de tot, uşurel şi pe urmă fulgerător : plişchi!” Nebuneasca orgie a orchestrei şi năucul danţ al muştei atingeau paroxismul: în stridentă întrecere de chiote se amestecau dângăte funebre de clopot, parodia de Diesirae, se împletea cu hora de strigoi, toate alămurile, coardele, clapele, tobele, deslănţuite, umpleau sala de toate răcnetele iadului şi se concentrau în măruntul joc pe loc, al gâzei demonice* In ignoranţa lui totală de muzică, Grigore Stolnicu nu ştia măcar când va sfârşi simfonia, să-i sfârşească şi lui supliciul. încă zece minute? Cinci? O! De-ar rezista, să nu ridice palma uşor, uite aşa, uşurel-uşurel, şi repede, plişchi! să curme chindia muştei. Nu aşteptă nici zece minute, nici cinci. Cu înfăţişare suferindă, şi neţinând seamă de toate ţîş-tîiturile scandalizate, îşi făcu loc, ridicând tot şirul publicului din bancă şi fugi spre ieşire, la aer şi la libertate Cu mâna rezemată de perete, încălţându-şi galoşii la garderobă, simţi cum îl scutură frigul culu,oarelor glaciale, prin cămaşa ud lipită de trup. Nu aşteaptă rest, lăsând mărinimos bancnota întreagă, şi călcă duşmănos cu gulerul blănii ridicat, pe scări, în noaptea rece şi pură, ' Ningea* , ' Cea dintâi ninsoare din acest an. Când intrase în sală, abia fulguiau câteva steluţe singuratice şi timide. Acum se aşternuse pe iarnă deplină. Sub picioare, zăpada se strivea moale şi mătăsoasă. In vitrinele luminoase, fulgii jucau festiv>-ca o ninsoare artificială, de teatru. Femeile înfăşurate în blănuri bogate şi calde, chicoteau sonor întinzând mâinele goale să-culeagă stelele cristaline şi albe, îşi ofereau obrajii să simtă acăţându-se fulgii în gene, vorbeau vesel şi bucuros, cum fac întotdeauna orăşenii la prima ninsoare. , Grigore Stolnicu, păşea în această îmbucurare, încruntat şi desnădăjduit. Fi ştia ce înseamnă aceasta, iar sufletul îi era amar, Porni spre Şosea. Mişcare — îi trebuia mişcare! Şi grăbind paşii — fugea de el, „A treia oară! Aceasta mi se întâmplă a treia oară!" — îşi repetă, scuturat de frigul care-i îngheţa cămaşa udă, sub blană. Intr'adevăr, aceasta i se întâmpla a treia oară, în doi ani. Ceva necunoscut, insinuant, rău şi inexplicabil, se strecura în viaţa lui simplă, rectilină şi lipsită până atunci, de orice mister şi orice surprize. Era om tare, stăpân pe el, măsurat în fiecare act, când o imperceptibilă sminteală a mecanismului precis, îl alarma acum pentru a treia oară, făcându-1 să se aplece Cu spaimă deasupra unei genune — atras afund, irezistibil. Nu se recunoştea* Nu-şi explica. El, care' îşi explică totul şi n# întâolpittase în viaţă-i, nici o turburare şi nici un obstacol. Căci era un rar şi mândru exemplar omenesc, Grigore Stolnicu — „acest fiu al operei sale, glorie a învăţământului şi ştiinţei româneşti”, cum îl numea cu drept cuvânt, un anuar universitar, sub fotografia în ţapănă ţinută de gală, cu tot şiragul de decoraţii făcând zaimf multicolor deasupra inimei. ' - ' ' 2.1 . © BCU Cluj Totul fusese în existenţa lui socotit; totul prevenea înlăturând cu ani înainte, cea mai neînsemnată stavilă care i-ar fi întârziat înălţarea metodică. Grigore Ionescu, sunase actul de naştere. Grigore Ionescu-Stolniceni, fusese semnătura lui de student, sub primele articole de filologie. Grigore Ionescu-Stolnicu, devenise semnătura mai târziu, ca pe urmă să se prefacă în Grigore Ion-Stolnicu, şi în sfârşit, în decretul catedrei definitive, să rămână Grigore Stolnicu, simplu, spre a se deosibi pentru totdeauna de liota Ioneştilor anonimi, mediocri şi obscuri, din această ţară, abundând în prea mulţi Ioneşti, Dar, chiar numai banal şi comun Grigore Ionescu de-ar fi rămas, şi s'ar fi aflat astăzi înaintea tuturor, distanţându-i de o poştă, într'o carieră care i-ar fi înobilat numele, cum a onorat Universitatea şi ştiinţa românească. Studiile lui sunt citate în toate cursurile savanţilor străini; lecţiile lui sunt populate întotdeauna până la ultimul loc; autoritatea lui a crescut cu fiecare an, şi deodată, neaşteptat, în calea deschizându-se neted întinsă până la sfârşitul vieţii şi carierei, firul acesta subţire şi roşu, care-i joacă năluciri pe dinaintea ochilor şi îl atrage în cele mai besmetice ispite... ' * ' * * întâia oară, a fost acum doi ani, când mutându-se în casa cea nouă, (încăpătoare şi monumentală ca să corespundă înaltei sale situaţii), a schimbat mobila, salonului. Era o mobilă minunată, sobră, într'un stil unitar şi sever, cum comandase după îndelungă chibzuială, din catalogul Exposiţiei decorative, din acel an, la Paris. Alesese în cea mai bună înţelegere cu nevasta; aveau amândoi drept să se simtă deopotrivă de orgolioşi, că atât de repede şi iscusit ştiuseră să se acomodeze cu ritmul veacului, în vreme ce la ceilalţi colegi de Facultate, interiorul caselor dovedeşte o jalnică lipsă de bun gust şi o atât de sărăcăcioasă fantezie. Ca la Decan bunăoară, unde camera de primire e mai uricioasă ca o cancelarie de arendaş. Iar în mijlocul acestei desăvârşite înţelegeri, nemotivat, Amelia, cu toate discuţiile şi argumentele lui, se încăpăţânase să păstreze oglinda veneţiană, moştenită de la bunici. E drept, una din cele mai frumoase oglinzi ve-neţiene, care-au ieşit vreodată din fabrica de la Murano. Uriaşă, ornată cu împletituri străvezii de sticlă, şi cu albastre, verzi şi purpurii caboşoane; împodobită cu trei mănunchiuri de sfeşnice de câte trei braţe fiecare — dar cu desăvârşire nelalocul ei, în armonia strictă şi simplu geometrică, a întregei orânduieli. Discuţia s'a înveninat până la cele mai grele cuvinte. II surprindea mai cu seamă, încăpăţânarea ne justificată, orbească şi neclintită a Ameliei, îndeobşte docilă şi cu voinţa molatecă; Trei zile nu şi-au vorbit, aşezându-se muţi şi ostili, unul în faţa altuia, la masă, ocolindu-şi privirile. Dar la sfârşit, tot voinţa femeii a biruit. Oglinda a rămas, pretenţioasă şi întortochiată, să anuleze stilul net şi atât de modern al salonului de primire, tronând în mijlocul peretelui, demodată, agresivă şi ridicolă. Grigore Stolnicu, evita să mai intre în salon. Ii părea că oglinda rânjeşte, făcându-i în ciudă şi că tustrele sfeşnicile de sticlă, cu ale lor trei braţe, încep drăceşte să-i dea cu tifla. Se silea să n’o vadă când trecea din întâmplare; dar abia păşea pragul, că nu-şi mai putea desprinde ochii. Până când, într’o după amiază, la birou, în mijlocul lucrului, prezenţa oglinzei din încăperea de-alături i s’a părut deodată atât de monstruoasă şi de imposibilă, încât n'a rezistat îndemnului să meargă în prag, şi să o mai privească încăcdată. Era o mare linişte în toată casa. După amiază de Duminecă. Amelia lipsea ; lipsea, şi fata din casă. In tăcerea nefirească, cglinda se lăfăia arogantă pe întreg jumătatele de perete, iar cele trei sfeşnice cu câte trei braţe, îi trimiteau de trei ori câte trei tifle neruşinate. Ca şi adineaori, fruntea i s'a scăldat în sudoare. înaintea ochilor, jucau numai cele trei sfeşnice de sticlă răsucită, gesticulând scălâmbăiat. A luat bastonul, s'a apropiat ocolit, ca la o pândă şi a lovit de două ori, în plin, drept în mijlocul lacului argintiu de lumină. La întâia lovitură, oglinda a rezistat. Eră doar, de cel mai bun sta © BCU Cluj şi durabil cristal! Dar la a doua izbitură, o stea neagră a plesnit raze inegale, de la mijloc spre lături şi o ţandără i-a sburat la picioare. Liniştit şi eliberat a închis uşa, a pus bastonul la loc şi a lucrat cu spor, până ce s'a făcut întuneric în birou. Pe urmă a ieşit la plimbare ; era ca niciodată vesel şi bine dispus; s'a trezit fredonând, el, care n’avusese niciodată ureche muzicală şi nu isbutise să înveţe până la sfârşit, o cât de banală arie. Când s'a întors acasă scandalul era în toiu. Toată vina cădea fireşte pe fata din casă, care făcuse dimineaţa curăţenie. Desigur a scăpat peria de măturat păiajenii, ori altceva. Nici o clipă, Amelia nu şi-a închipuit că adevăratul vinovat, ar putea fi el, care fuma atât de calm şi tăcut, ţigarea. Pe fata din casă, au dat-o afară, mai ales că în desvinovăţirile ei desnădăj-duite, năpăstuita ajunsese la ameninţări neobrăzate şi fără sens. * * A doua oară, a fost întâmplarea cu telefonul. Tot atât de absurdă şi înfigându-se neaşteptat, să-l tortureze până ce s'a eliberat. Lua masa la restaurant, cu un fost coleg de şcoală, acum inginer pe undeva,pe Valea Prahovei. Inginerul nu era singur; îşi adusese încă trei prietini, mai tineri. Către sfârşitul mesei, încălziţi de vin, aceştia începuseră să povestească diferite farse/ cu mai mult ori mai puţin duh, din anii de studenţie. El, asculta distrat şi oarecum dispreţuitor. Nici nu şi-ar aduce aminte ce-au povestit, în afară de ceia ce numiau ei: „teroarea telefonului". . Era o născocire prostească şi de-o condamnabilă lipsă de gust. Alegeau din cartea de telefon, un personagiu ; de obiceiu, unul antipatic, grav şi cât mai ocupat. Chemau numărul; dacă la telefon răspundea servitoarea ori secretarul, rugau politicos să se prezinte chiar victima, fiindcă aveau o comunicare personală; pe urmă, când glasul întreba cu nevinovăţie, se năpusteau cu o ploaie de cuvinte injurioase, frânturi de versuri, nume înşirate in-coherent, ca un monolog de nebun. Până când victima, trântea telefonul. A doua zi, începea altul, din altă parte. In mijlocul mesei, la restaurant ori la cafenea, unul din cei trei, se ridica amintindu-şi că şi-au cam neglijat în ziua aceia victima; dădea fuga la cabina telefonică, îşi debita repertoriul şi se întorcea pe urmă să-şi vadă liniştit de treburi. Teroarea aceasta, scosese din sărite, câţiva nenorociţi. Cu deosebire un dentist, faimos pe vremuri. II chemau: „Allo! D-rul Fucs? Domnule doctor v'aş ruga..." Omul aştepta atent, crezând că e un client care cere o oră de consultaţie. Şi atunci începea monologul dobitocesc, înşirând tot soiul de absurdităţi, ca deopildă : „Cinci căţei de usturoi turbaţi m'au muşcat aseară de măseaua de minte, însă Ghiţă Berbecu a fugit pe sârma de telefon strigând : Săriţi, oameni buni, că briciului meu i-a crescut barbă! Dar ce barbă bărbărie, care stă în colivie, pe o stâncă neagră, într'un vechiu castel, te-am aşteptat, tu însă nu, tu însă nuu-uu!.»." Toate rostite volubil, ca să nu îngăduie nici o întrerupere. Celălalt, trântea telefonul, înjurând. Şi îşi înjura acum, şi clienţii cei adevăraţi, care-1 chemau nevinovaţi la telefon, sigur fiind că toată introducerea, nu era decât un vicleşug al misterioşilor conspiratori, ca să-l reţină cu pâlnia la ureche, până ce începe ţicnită lor persecuţie. Lumea scornise că dentistul a înebunit; clienţii au început să-l părăsească; bietul om slăbise, nu-şi mai rădea barba, îi tremurau mâinele; când auzia clopoţelul telefonului, strângea pumnii ameninţând şi spumegând. 33 © BCU Cluj Acestea toate, ie povesteau cei trei tineri, cu o mare şi neruşinată inveselire ; deşi întâmplările erau vechi acum, de şapte-opt ani, când îşi făceau studiile. Grigore Stolnicu, ascultase cu scârbă, cum ascultase adineori, cei doi vecini flecari, de bancă. La masa de alături, un individ mânca hulpav şi clefăind, o cojcogea farfurie cu varză. Mirosul gras şi sleit de varză, îi mărise desgustul acelei seri pierdute în atât de nefolositoare companie. Până a doua zi, uitase. Pe fostul coleg nu l-a mai întâlnit niciodată. ' . Dar după o lună, într'o dimineaţă, când lucra la birou şi orânduia o casetă de fişe, deodată, fără pricină, s'a simţit neliniştit şi a ridicat ochii. Telefonul îi atrăgea privirea, parcă atunci îi observa întâia oară, prezenţa. . Telefonul şi amintirea neobrăzatei născociri; Prin fereastra deschisă, de la subsolul casei din faţă, năvălea un miros triumfal de varză prăjită. Un miros care trebuie să fie inundat toată strada. A închis fereastra, a vrut să lucreze înainte şi n’a mai fost în stare. S'a mutat în altă cameră să citească. A revenit. Mirosul verzei stăruia, cum stăruia şi gândul nebunesc şi rău... „Ce-ar fi dacă şi el?... Ce absurd! El, om serios, profesor universitar, savantul cu reputaţie trecută de frontieră!" ’ A ieşit din casă. S'a plimbat. După amiază la cursuri, era indispus. A vorbit de mântuială, fără convingere, preocupat... Seara, când s'a aşezat înaintea biroului, telefonul i-a ţintuit din nou privirea, imperios... O săptămână a luptat. Până când, ca să se alibereze, a deschis cartea telefonică şi a ales un număr. A chemat politicos şi i-a răspuns un glas amabil: „Da! Aci!... Vă rog, ce poftiţi?" Grigore Stolnicu nu avea pregătirea, experienţa şi imaginaţia, celor trei născocitori ai „te-roarei telefonice". De aceia în primul moment, luat din scurt, n'a ştiut ce să spună şi s'a bâlbâit. Pe urmă, repede, într’o subita inspiraţie şi-a aruncat ochii pe manualul care se afla deschis în faţă, şi a citit pe.nerăsuflate, un aliniat: ( „Rom. urdă, cum se vede din termenii romanici şi din sensurile de zer, jintiţă, cu care a pătruns în unele limbi slave, duce la un prototip în sensul primitiv de materie zeroasă. Derivatul ar corespunde ca sens lui seraceum. Din punct de vedere formal, trebuie să vedem sau un schimb de sufix, cu lat. idus, întrucât în lat. vulg. nu exista ceva analog, sau şi cu păstrarea sufixului grecesc, dar cu schimbare de accent...” — Ce voiţi, domnule! Ce înseamnă?... îşi pierdu răbdarea, omul de la celălalt capăt al sârmei. Aţi greşit, aci e numărul... Receptorul se trânti, şi Grigore Stolnicu rămase cb pâlnia de ebonită, sfârâind în urechi, ca o tavă cu varză călită la foc. Dar nu mai voia nimic, nici nu greşise numărul. Se răcorise de chinuitoarea prigoană. Insă cu ce umilitor şi degustător preţ! A doua zi, a trecut prin faţa casei cu adresa din cartea telefonică. A aşteptat, pândind ca un poliţist stângaciu, până ce a ieşit un domn bătrân, mic la Statură, îngrijit îmbrăcat, miop şi purtând o umbrelă neagră, subsuoară. Mergea mărunt, pe lângă ziduri, se opri să se uite cu desapro-bare, la doi copii care întărâtau un câine-lup printre zăbrele. La colţul străzii, strecură discret, o pomană orbului cu ochii de albuş coagulat. Ghici, astfel, fără să-l cunoască, după simpla înfăţişare, că trebuie să fie un moşnegel simpatic, politicos şi detreabă. Un rentier ori un pensionar, care face bucuria nepoţilor sau îşi Va lăsa averea unei instituţii filantropice. Acesta era „victima lui" — şi fu încă mai umilit. Dar a lucrat după aceia cu spor. In toamnă a tipărit al doilea şi ultimul tom, din studiul său capital: „Verbele derivate cu sufixul in INJJRE şi postverbalele lor”. După care a fost ales cu unanim entuziasm, membru al Academiei. 24 © BCU Cluj De atunci, nimic tiu-i mai sdruncinase existenţa cuminte orânduită, sârguînciOasă şi respectabilă. Trecea prin salon, fără nici o tresărire. Peretele văduv de oglinda veneţiană, urcată în pod, nu-i aducea nici o mustrare. Telefonul nu-1 ispitea cu nici o nebunească iscodirea. Totul era tinhit ca în viaţa prosperă şi fericită a unei ţări fără istorie. Şi crac! întâmplarea din astăseară! Nu mai are nici o îndoială, că dacă mai întârzia un singur minut, nu şi-ar fi putut stăpâni pornirea să ridice palma uşor, uite aşa, uşurel, şi plisc!... Grigore Stolnicu, simţi în palma făcută pumn în fundul buzunarului, furnicarea îndemnului rău. îşi deschee blana, şi abia acum îşi dădu seamă unde se află. Ajunsese aproape de capătul Şoselei, dincolo de Arcul de triumf. Ninsoarea era aci, de-o puritate mai nepământeană. Teii întindeau braţe albe, de uriaşi madrepori cristalizaţi. Maşini singuratice, săgetau mute pe şoseaua capitonată; în evantailul de lumină cretoasă a farurilor, fulgii se învolburau potopind nesfârşit. , Şi totul era alb, alb, alb. Nefiresc de odihnitor, pur şi alb. Altă dată, această primă ninsoare îl smulgea şi pe dânsul, din gravitatea de totdeauna* Acum rătăcea ca un tâlhar, fără adăpost, urmărit de toate poliţiile din lume şi halucinat de înfiorătoare remuşcări ale cugetului. îşi scoase pălăria, lăsându-şi fruntea rece sărutată de fulgi. Câţiva cristali i se topiră răcoros, pe obraz, pe gene, în mustăţi. Avu senzaţie de copil, când fugea din casă, să strângă în pumn cea dintâi granată de zăpadă. Această amintire a vârstei fără de grijă, îi aduse un început de liniştire* „Am să văd zilele acestea un medic!...” — îşi spuse, şi îndată, cântări în minte, calităţile medicilor pe care ar putea să-i consulte, hotărându-se pentru cel mai ilustru. Căută un taximetru să-l ducă acasă. Nici unul nu era liber. Glasurile răspundeau sonore şi bucuroase în cernerea albă; în dosul ferestrelor luminate, pasagerii priveau plecaţi spectacolul înviorător de afară. Se urcă în tramvaiul de la Bufet. Un tramvaiu nou, proaspăt văpsit, mirosind a uleiu şi purtând pe geamuri placarde colorate de reclame : un automobil pe un vârf de munte cu şosea în serpantină, o spălătoreasă care întrebuinţează un săpun faimos, încât surâde încântată ca şi cum cu acest săpun îndeletnicirea de spălătoreasă ar fi devenit magic, cea mai graţioasă meserie din lume ; tocuri de cauciuc; „Fi frumoasă, prin săpunul Elidal” Tramvaiul era gol, numai conductorul, o bătrână ghemuită într'un şal negru* un copil cu nasul roşu, cât un sfârc. Şi o muscă amorţită, abia mişcând muribundă, aripile, târân-du-se pe spătarul scaunului de papură împletită. Grigore Stolnicu, avea toată libertatea acum, să-şi descarce neobservat, înciudarea. Să ridice mâna încet, uşor, uşurel, şi plisc!... Dar agonia muştei amorţite îl scârbi; privi pe fereastră afară, perindarea străzilor care în vestmântul teatral şi alb* luau înfăţişări necunoscute şi ireale, de streină Capitală septentrională. Acasă, intră în vârful picioarelor, lipind uşa cu luare aminte; trecând mai întâi, în cameră fetiţei. • ■ Copila dormea în căruciorul cu leagăn, cu mâinele grăsulii ridicate deasupra capului. Când se plecă să o sărute, zâmbi prin somn, desvelind gingiile roze, fără dinţi. Doica somnoroasă, se ridică într'un cot şi căzu la loc, toropită de căldura greoaie. Cum putea fi oare turburată atâta linişte, această viaţă care-i încununa munca lui eroică — numai fiindcă-i mijeau din când în când, nişte îndemnuri necugetate, absurde, dar oricum, inofensive ? „Mâine mă duc la medic!” — hotărî Grigore Stolnicu. Amelia nu dormea. II aştepta citind, cu lampa învelită în capuşon albastru* la căpătâiu. Ii depuse pe frunte, sărutul conjugal. — A fost interesant, concertul? întrebă, lăsând cartea pe piept şi privindu-1 cu braţul răsfrânt sub cap. ' ' 25 • © BCU Cluj — Mdma!,.. Un program foarte variat... răspunse de mântuială, Grigore Stolnicu, începând să se desbrace. Amelia îi văzu blana, de pe care se topeau picurând, fulgii. — Ninge? Ce bucuroasă sunt!... Mâine o să ies din casă... îmi ajunge o săptămână... De-o săptămână nu călcase pragul afară, deşertând tot soiul de sticle cu siropuri, elicsire şi tot soiul de prafuri. Doctorul îi recomandase încă de anul trecut să petreacă iarna în Italia; dar au fost nevoiţi să renunţe. Nici Grigore Stolnicu nu putea lăsa cursurile ; nici fetiţa de leagăn, nu puteau s’o târâie după dânşii. . — Ţi-a fost mai bine? vorbi Grigore Stolnicu, desbumbiindu-şi bretelele şi punându-i mâna pe frunte. „Tot ai febră!" constată, nemulţumirea şi cum femeia era de vină. — O! foarte puţină... treizeci şi şapte şi două linii... Cu trei linii, mai jos.decât ieri... Amelia îşi dădu părul despletit de pe frunte : părul ei care era bogat şi blond, poate singura frumuseţe în făptura decolorată, anemică şi bolnăvicioasă. Avea poftă de vorbă, după atâtea zile de schimnicie, — Am cetit adineaori, în Rampa! spuse. S'a schimbat programul concertului... Acum îmi pare rău că n'am mers... De când voiam să aud „Simfonia Fantastică”!... Ţi-a plăcut, Grigorel? Grigore Stolnicu se oţărî, amintindu-şi cum a ascultat el „Simfonia fantastică”. — Un fleac! O stupizenie! decise, descălţându-şi ghetele şi aruncându-le pe covor. — Cum, o stupizenie?... Poate au cântat-o prost... N’a fost repetată destul? se miră Amelia, cu mare interes. Grigore Stolnicu, nu ţinu să explice de ce nu i-a plăcut „Simfonia fantastică”. Se vârî în aşternut, se întoarse cu spatele la lumină, şi înfundându-şi capul în perne, închise ochii, mormâind : — Scuză-mă, Amelia... Mă doare capul. Noapte bună!.. Femeia mai vru să spună ceva. Se răsgândi. Deschise cartea cu un oftat uşor şi reluă lectura întreruptă. * XI * Doctorul depuse cartea de vizită pe călimară. Se ridică în picioare, să primească aşa cum se cuvine, cu toate onorurile, un client excepţional. Grigore Stolnicu, fu mirat că un savant cu atâta faimă, arată atât de puţin la trup : o adevărată stârpitură, . — Luaţi loc! îl pofti medicul, oferindu-i un fotoliu american, imens, elastic şi confortabil, ca un jâlţ de bancher. Apoi, ca să arate că nu-1 socoate ca pe-un oricine, se aşeză şi el, în faţă, scufundându-se în alt fotoliu, cum s’ar afla doi prieteni, în vizită. — Nu întreb, cărui fapt îi datoresc plăcerea acestei vizite! rosti piţigăiat şi surâzând cu o desagreabilă sclipire de ironie, în ochii mici şi vioi, care şi începuseră să-l cântărească pe Grigore Stolnicu. Din nefericire, nimeni nu mă vizitează de plăcere. . — Exact! aprobă Grigore Stolnicu, privindu-1 de sus în jos, cât rămânea de înalt şi voinic, chiar între braţele jâlţului care-1 înghiţise. Şi povesti metodic, toate întâmplările din ultima vreme, stăruind asupra celei deaseară. Medicul pitic, asculta cu acelaş surâs de aprobare, dând din cap la fiecare episod, de s'ar fi spus că ştia dinainte tot ce trebuia să se întâmple şi că s'ar fi mirat grozav, să se fi petrecut lucrurile altfel. împreunase palmele, cum fac copiii la rugăciunea de seară. Dar se vedea îndată că nu pune nici o cucernicie în acest gest, îşi juca degetele ascultând, împreunându-le şi despărţindu-le pe © BCU Cluj rând, privindu-şi unghiile şi suflând asupra lor, părând foarte preocupat numai de acest tic agasant, ca deodată, pe furiş, să arunce o uitătură piezişă şi ironică, pe sub sprincene, povestitorului. Grigore Stolnicu, observă că medicul are ochii mici, cenuşii, foarte mobili şi foarte apropiaţi de rădăcina nasului, ca ochii de maimuţă. Uitătura era neomenesc de crudă, scormonitoare şi vicleană. ' — Aveţi ultimul buletin de analiză? întrebă brusc şi autoritar, când Grigore Stolnicu sfârşi. — Ce buletin? Nu înţeleg... • — Analiza sângelui. Orice om civilizat, trebuie să-şi facă odată pe an, analiza sângelui şi a urinei! declară sever medicul, stăpânindu-se încă să fie îndestul de politicos, fiindcă faţă de alţi clienţi, de rând, această observaţie era poruncită mai agresiv. . Grigore Stolnicu, mărturisi că nu s’a gândit niciodată să-şi facă asemenea analiză. A fost întotdeauna sănătos, nu s’a plâns de nimic, n'a stat în pat nici o singură zi, de când era în şcoală. — Am un copil... O fetiţă. E sănătoasă şi robustă... —■ Aceasta nu înseamnă nimic! hotărî enigmatic, medicul. Câţi ani are copila? — Abia a împlinit un an... Un an, două luni şi trei zile, exact. — Şi de câţi ani sunteţi însurat? — De doisprezece ani... E primul copil. Adevărat, un fruct cam târziu al căsniciei! surâse, aproape scuzându-se, Grigore Stolnicu. Medicul ridică din sprincene, părând cu totul satisfăcut că amănuntele clientului, îi confirmă o părere dinainte făcută, — Tocmai, ceiace spuneam. Pentru tată, existenţa unui copil nu înseamnă nici un indiciu. Pentru mamă, e cu totul altceva... , Grigore Stolnicu, nu căuta să pătrundă sensul enigmatic al acestor observaţii. Aştepta îngrijorat, continuarea interogatorului. . Medicul se uita în vârful degetelor, apropiindu-le de buze în gest de rugăciune, şi întrebă, fără să ridice ochii. — De ce-au suferit şi de ce-au murit, părinţii d-tale? Grigore Stolnicu, arată că şi părinţii lui au fost sănătoşi, până la sfârşitul vieţii. Mama i-a murit, la cincizeci de ani de pneumonie. Tatăl, mai târziu, acum trei ani... N’ar şti să spună de ce, exact. Era bătrân, peste şaptezeci de ani. Niciodată, nici unul n’au dat semne de vre-o curiozitate, de nervozitate. — Şi bunicii?... Unchii? Sora ori fratele, tatălui şi mamei ? Ereditatea nu merge întotdeauna în linie directă... Grigore Stolnicu, îşi aduse într'adevăr aminte, acum întâia dată, că unchii şi mătuşele, atât cei după tată cât şi cei după mamă, au arătat oarecare ciudăţenii şi au dus o viaţă îndestul de de-sordonată. O mătuşă a fugit la cincisprezece ani, fără urmă. Un unchiu era alcoolic şi a murit în azil. Altă mătuşă a fost trei ani nebună : se dezbrăca în piele şi se arăta la fereastră, făcând gesturi obscene trecătorilor. Un unchiu s'a născut orb.... Şi unul era cam sărac cu duhul; n'a fost capabil să înveţe alfabetul. Nici odată nu s’a gândit şi nu şi-a dat socoteală că familia lui are un cazier atât de încărcat. De altfel, de familia lui s'a desprins de mic. Erau oameni modeşti. Neam de funcţionari. El s’a ridicat numai prin el... — Munciţi şi astăzi mult, nu este aşa? întrebă medicul, ridicându-se şi deschizând un dulap, din care scoase mai mult instrumente misterioase. — Evident!... Cursurile... Studii în specialitatea mea. Ccmunicări la Academie... Am o carte sub tipar... Cinci-şase, conferinţe pe an. Piticul făcu un gest copleşit cu mâinele duse capac la urechi: ajunge! II invită să desbrace haina. II ciocăni şi îl ascultă, ridicându-se în vârful picioarelor, să ajungă la pieptul bolnavului, înalt şi voinic. Ii încinse mâna cu un aparat ca un ceasornic, înre- 37 © BCU Cluj gîstrându-î tensiunea arterială. îl duse la fereastră, să-l privească la lumină, în pupile. II rugă sa se uite fix, la mai multe obiecte, la o oglindă, pe care o purta repede de, colo-colo. II aşeză jos şi-l ciocăni deasupra genunchiului, să-i verifice reflexele. Mic şi agil, fugea învârtindu-se în jurul clientului, înălţându-se în vârful ghetelor, pipăindu-1, ciocănindu-1, măsurându-1 şi stropşindu-1, ca un copil neastâmpărat, împrejurul unui elefant captiv şi docil. • Grigore Stolnicu se supunea acestei expertize, cu un vag surâs de dispreţ. Ii părea nefiresc şi ridicol, ca dintre ei doi, cel bolnav să fie el, spătos, rumen şi cu pumni să dărâme un taur; iar leacul să i-1 dicteze o asemenea stârpitură. Medicul îşi strânse toate uneltele în dulapul de sticlă. îşi spălă mâinele la robinet, se uită cu atenţie în palme şi suflă un praf nevăzut, ca o ultimă îndoială. Părea acum foarte voios. Crăcănat, cu pumnii înfundaţi în buzunarele pantalonilor, se uită în sus, la Grigore Stolnicu, , cum se uită escursioniştii la un turn celebru. Şi aşa, câte odată, nU te surprinzi şi cu alte curiozităţi? întrebă cu cel mai amabil aer din lume... Curiozităţi inofensive, dar inexplicabile pentru un om de o mare cultură, ca d-ta?... De exemplu, să nu calci pragul cu piciorul stâng... Sau înainte de a începe să lucrezi, să-ţi aşezi cărţile într’un anumit fel... Să nu poţi dormi dacă nu ţi-ai întors perna odată cu faţa în jos... Nu te surprinde bunăoară, fără nici un motiv, pe stradă, teama că acasă s’a întâmplat o nenorocire: un început de incendiu ori că a căzut copila din leagăn?... Foarte surprins de această demonică devinaţiune, Grigore Stolnicu, mărturisi că într'adevăr i s’au întâmplat şi i se întâmplă asemenea curiozităţi. Se miră că nici nu le-a observat. Acum şi le aminteşte întâia oară şi-şi dă socoteală de ele. Piticul îşi frecă mâinile bucuros, parcă făcuse cine ştie ce grozavă afacere. Dădea din cap la fiecare confirmare şi-l iscodea să-i mai stoarcă o spovedanie. Deodată făcu semn cu palma, că e complect luminat şi că orice lămurire e de prisos. Ocoli biroul să-şi ocupe locul, pe scaunul înalt, depe care, Grigore Stolnicu, observă că nu ajunge cu picioarele la pământ. Trase un bloc de hârtie şi începu sa se scrie cu un stilo enorm, litere enorme. Medita tur-tindu-şi nasul cu capătul tocului, se încrunta, făcea o pauză, privindu-şi clientul cu desaprobare, ca pe-un acuzat, apoi surâdea, propriilor sale cuvinte scrise. Rupse foaia cu luare aminte, pe marginea punctată de găurele şi o flutură, ţinând-o cu două degete de-o ureche, *•- Domnule coleg, spuse, deocamdată nu-mi pare ceva prea grav. Surmenaj. Ereditate cam încărcată... Urmaţi prescripţia de aci. Două luni de hidroterapie... Plimbări, în fiecare zi în aer liber. Cât mai puţin lucru, în birou şi în bibliotecă... Şi când se mai iveşte o impulsie, bine înţeles inofensivă, satisfaceţi-o imediat, înainte de a lua proporţii... Comprimarea impulsiilor inofensive, degenerează în obsesii mai puţin inofensive! încă odată : plimbare şi mişcare cât mai multă, în aer liber! Dacă se poate, să schimbaţi mediul şi preocupările pentru un timp... Un voiaj în strei-nătate, e recomandabil. Iar peste trei luni, îmi mai faceţi onoarea... O! nu! Te rog!.,. Suntem între colegi. Colegi de catedră. Poate mâine colegi la Academie! făcu medicul pitic, aluzie îa candidatura Sa apropiată, respingând indignat onorariul şi însoţindu-'şi clientul cu o politicoasă atenţie, până la uşă. Pe urmă, când Celălalt dispăru, se întoarse şi puse în sertar, hârtia de 0 mie, împăturită, cum rămăsese pe marginea biroului CU toate protestările înfocate, îşi frecă mâinile sfrijite şi mici, cu o răutăcioasă satisfacţie : „Ăsta, în doi ani cel mai târziu, prinde musca de-al binelea!... N'o mai scapă!” ' 28 © BCU Cluj Puţin la trup, bolnăvicios, ipohondru, agresiv şi avar, ilustrul medic nu simţea în viaţă o plăcere mai desăvârşită, decât atunci când descoperea unui client voinic, arătos şi prosper, semnele unei condamnări fără scăpare, ' ' * ' • m * ■ , Grigore Stolnicu, păşise în stradă cu hotărîrea nestrămutată, să nu urmeze decât o foarte mică parte din prescripţiile medicului. Cele care-i stinghereau mai puţin, îndeletnicirile variate şi urgente. ■ . Ba, chiar şi atât, îi păru prea mult. Mai degrabă tot atâtea concesii îngâmfatului pitic, decât un regim absolut trebuincios, sănătăţii lui în care îşi căpătă îndată toată încrederea. Aşa, nu renunţă la lucru, la conferinţe şi la tipărirea cărţii în curs; la comunicările Academiei şi la colaborarea revistelor de specialitate. Dar merse conştiincios, în fiecare dimineaţă, la hidroterapie şi făcu două ceasuri de plimbare zilnică, pe jos, împărţindu-şi planul Capitalei în zone. pe care le străbătu metodic, ca un neostenit inspector al municipiului. La baie, sub împroşcarea pe rând, îngheţată şi încropită a duşului, îşi admira în fiecare dimineaţă, cu sinceră vanitate, corpul robust, musculos şi încă elastic, cu toată vârsta şi viaţa de bibliotecă. Ceilalţi, expuneau o jalnică anatomie. Picioarele strâmbe, păroase şi ciotoroase; piepţi înguşti şi coşcoviţi; umeri căzând în jos; burţi spânzurând lăbărţate; spinări de cocoşaţi: adevărată galerie de monştri. Şi nenorociţii, mai puteau râde, ţupăi şi chicoti, cu desgustătoarea lor înfăţişare! Printre dânşii, când trecea, înfăşurat în halatul spongios, Grigore Stolnicu îşi sumeţea pieptul bombat, fără să vrea, înviorat de masagiul răcoritor şi fălos ca un gladiator, între mizere jivine omeneşti. Cum putea dormita oare, o cât de neînsemnată meteahnă, într'un asemenea trup, voinic şi intact? De câte ori pleca de la duşuri, ager şi cu paşii sprinteni, Grigore Stolnicu îşi repeta că medicul la care a nimerit, este desigur cel mai desăvârşit imbecil pe care i-a fost dat- să-l întâlnească vreodată. Gerul tăios îi îmbujora obrajii. Aspira cu nesaţ, aerul aspru şi acidulat. Un ceas, ştrăbătea cartiere necunoscute, unde nu călcase în cei douăzeci de ani, cât trăise în Capitală; Se întorcea dispus; cu poftă barbară, de mâncare şi de lucru. După amiază, altă oră de expediţie, în mahalale şi străzi despre care nici nu auzise vorbindu-se, până atunci. Şi iar poftă sălbatecă, de muncă şi de mâncare. Niciodată nfa lucrat mai cu spor. Nu s'a simţit mai în deplinătatea puterilor. Creerul şi nervii biciuiţi, îşi desmorţeau a doua tinereţe. Mai fecundă şi mai triumfătoare decât cea adevărată, dintâi. In acest timp, a rezolvat el definitiv, cu o strălucită fineţe de inteligenţă şi de erudiţie, câteva etimologii, pentru care de un sfert de veac se încăieraseră fără ieşire, toţi filologii ţării, ajungând adesea până la injurii şi ameninţări de represiuni corporale; după cum ştiut este, că nu există o breaslă de savanţi mai iritabili, ca neamul filologilor. Grigore Stolnicu îi reduse la muţenie pe toţi, Autoritatea sa se afirmă fulgerător, chiar pentru cei care cu o lună în urmă încă mai mârâiau. Se simţea crescut, era voios — tct ce-i clătinase fiinţa, cu absurde nălueiri şi exagerate temeri, nu fusese în urmă, decât un vis rău şi din fericire, scurt. In ajunul Crăciunului, se hotărî să-şi dăruiască o vacanţă de trei săptămâni, peste graniţă. Nu pentru a da cumva vreo satisfacţie medicului pitic, când îl sfătuise atât de stăruitor să călătorească. Ci mai mult, pentru a folosi acest prilej, să cunoască personal câţiva savanţi din Germania, Italia şi Elveţia, prieteni până acum, prin epistole. La Agenţia vagoanelor de dormit, aşteptă până să-i vină rândul. Era o nemaipomenită înghesuială, O doamnă, foarte văpsită şi grăind în toate idiomele Europei deopotrivă de stricat, se © BCU Cluj instalase cu coatele pe pragul de lemn şi după ce vârîse capul pe ghilotina ghişeului, cerea funcţionarului o îndelungă şi complicată consultaţie, asupra liniilor mai avantajoase de călătorie, orelor de oprire, preţurile şi staţiilor de încrucişare. Plictisit, Grigore Stolnicu se silea să-şi omoare timpul şi nerăbdarea, privind prospectele colorate din pereţi. Un tânăr cu şky, în flanelă albă şi cu braţele cruce, plutind deasupra unui peisagiu nins: St. Moritz. Alături o plajă, cu marea de un albastru ca esenţa de sineală: Cannes. O gondolă, din care se vede spatele unei perechi îmbrăţişate şi gondolierul ciupind strunele unei mandoline cât un jambon: Veneţia. . Grigore Stolnicu îşi calcula împărţeala vacanţei, aşa ca să îndestuleze cât mai inteligent, în aceiaşi vreme utilul şi agreabilul. Pentru o zi de întâlnire, cu unul din iluştrii colegi de peste graniţă, îşi rezerva trei zile de hoinăreală fără scop. Stătea la îndoială tocmai, dacă să se abată ori nu, pe la St. Moritz, celebru pentru sporturile de iarnă, când un domn necunoscut, cu obrazul complect ras, îl salută foarte amical. Răspunse nedumerit. Cu un surâs de politeţe, îndestul de rece şi cu jena omului care se crede luat drept altul. Nu-1 mai văzuse niciodată. Şi nu-1 recunoscu, decât după glas, când se apropie şi îi vorbi, cu bucuria nervoasă a călătorilor în preziua unei plecări: . — Şi dumneata, vrasăzică, domnule Profesor?... Se goleşte ţara!... E o adevărată epidemie de plecări... Ghiojdeanu, consilierul dela Casaţie, (căci el era) îi scutură mâna, cercetându-1 când pleacă şi unde pleacă. Grigore Stolnicu, nu-şi putea desprinde ochii de la figura golaşă, plină de cute şi lipsită de orice relief, a omului care posedase cea mai frumoasă barbă din Capitală. Niciodată nu-şi închipuise, că foarfecele şi briciul, pot schimba atât de catastrofal o fizionomie. Acum Ghiojdeanu era un oricine, un anonim, redat marei mediocrităţi. Iar nenorocitul râdea foarte vesel şi cu cea mai inconştientă seninătate, ducând fără voie, din când în când, mâna la barba absentă, să o desmierde cu gestul de-o viaţă întreagă, . i „Canalia! Canaliile!” — îşi spuse Grigore Stolnicu, gândind la fantele pomădat din fundul lojei, care aşadar câştigase pariul, şi la femeia în verde, complicea cu ochi serafici. - : — Pleci singur? întrebă, consilierul deposedat de barbă. . ...... — Da, singur. Nu e un voiaj de plăcere. Mai mult ca să mă întâlnesc cu nişte colegi, profesori la Lipsea, la Roma... — O! nu te invidiez de loc, atunci! spuse Ghiojdeanu, ducând mâna spre bărbie şi retezând gestul inutil, la jumătatea drumului, când îşi dădu seamă că nu mai are ce alinta. Eu nu mă pot despărţi un pas de nevastă; nici o plăcere nu-mi tihneşte fără dânsa... Nu este defel modern menajul nostru, cum se văd acum în fiecare zi: bărbatul într'o parte, femeia în alta. Noi după zece ani de mariaj, reîncepem la fiecare douăsprezece luni, voiajul de nuntă. Apoi, întrerupându-şi confesiunea, făcu semn amploiatului de la ghişeu: > — Mă rog, biletele mele... Am reţinut eri, prin telefon trei bilete... Trei, la Simplon! Luă biletele, le împături în punga de piele şi strângând mâna lui Grigore Stolnicu, se depărtă voios, cu obrazul lui golaş şi fără de nici un haz. „Nenorocitul!” — îl compătimi Grigore Stolnicu. „Nenorocitul şi canaliile!” — adăogă, gândindu-se că pleacă aşa dar tustrei, trio perfect: soţul, soţia şi amantul. Cum de nu simte ? De nu-şi dă socoteală? E doar un om inteligent, cultivat... Şi e cu toate acestea, bătaia de joc a unui individ oarecare şi a unei femei fără ruşine. „Toţi soţii sunt prin definiţie imbecili!” — îi ţâşni în minte reflecţia vecinului antipatic din bancă, în seara concertului de la Ateneu. „Toţi soţii sunt prin definiţie imbecili. Toţi soţii sunt prin definiţie imbecili...” 30 © BCU Cluj Grigore Stolnicii a lăsat să-i treacă' rândul la ghişeul de bilete. I-a luat înainte un tip roşu, făcându-şi loc obraznic, cu coatele şi ţinând în mână, un vraf de bacnote. In mâna stângă, unde inelarul poartă o verighetă: aşa dar un om însurat, un soţ, deci un imbecil! In loc să protesteze că domnul cel roşu i-a uzurpat locul, Grigore Stolnicu se înveseleşte în sinea sa, că toată obrăznicia individului, nu-1 împiedică să poarte stigmatul infamant: imbecil prin definiţie. . Gândeşte aceasta, surâzându-şi lăuntric şi privind pe fereastră, afară, ca vecinii să nu-i vadă zâmbetul. Iar zâmbetul i s’a stins deodată. Pe trotuoarul din faţă, trece Amelia, alături cu Nerone Creţeanu, asistentul lui de la Universitate. ' Amelia e cu blana cea nouă, de vison, şi merge afectat, cum păşeşte ea întotdeauna pe stradă. Asistentul lui, de obiceiu timid şi tăcut, spune ceva gesticulând foarte aprins şi desigur spune ceva foarte vesel, fiindcă râd amândoi. Ce-şi pot spune? ' De bună seamă: „Toţi soţii sunt imbecili, prin definiţie!” Şi râd amândoi, şi râd şi râd! Grigore Stolnicu a uitat de bilet. S'a lăsat împins de la ghişeu, la fereastră, de unde i-a ur-.. mărit cu ochii, până ce-au dispărut la colţul străzii. îşi aminteşte precis că Amelia s'a plâns astăzi dimineaţă că nu va ieşi din casă, fiindcă nu se simţea bine. îşi aminteşte tot atât de precis, că Nerone Creţeanu, care e invitat de două ori pe săptămână, Joia şi Duminica, la dânşii, la dejun, s'a scuzat că săptămâna aceasta va lipsi, fiindcă odată cu vacanţa trebuie să plece în familie, în Prahova. Iar amândoi, cu toate acestea sunt pe stradă şi râd, cu o familiaritate şi o bunăvoie, pe cafe n'au arătat-o niciodată în faţa lui. „Toţi soţii, sunt prin definiţie....” Grigore Stolnicu, a rămas cu ochii ţintiţi la junele-reclamă în sweater, sărind cu skyurile peste peisagiul nins din St. Moritz. Priveşte, dar nu-1 vede. El vede în locul schiorului cu obraz trandafiriu şi capuşon alb, vede hohotindu-i, asistentul cel timid şi tăcut. Nerone Creţeanu, care nu are nimic sportiv în înfăţişare şi în port; băieţandrul modest, pe care l-a ales între toţi, să-l împingă în cariera universitară, să-l îndrumeze şi să-l ajutore, ca pe-un frate mai mic. Râsul acela a crescut, ciudat de clar şi de neplăcut, cum râde într'adevăr Nerone Creţeanu, în momentele lui rare, desvelind un şirag de dinţi neregulaţi, verzui ca boabele de cafea crudă şi atât de laţi, încât s'ar părea ca toată gura îi e plină de dinţi şi că dacă va mai icni încă într'un hohot, ar împroşca în toate părţile cu dânşii. Aidoma, râsul acesta dezagreabil, îi rânjeşte acum înaintea ochilor, acoperind peisagiul elpestru al placardei, peretele, sala, tot publicul înghesuit la ghişeu. Şi un picur de ghiaţă se rostogoleşte prelingându-se pe şira spinării, până când Grigore Stolnicu a ieşit afară, în stradă, fără să mai cumpere bilet. Era o zi de moină, cu burniţa înstelată ici-colo de fulgi topiţi, înainte de a descinde pe tro-tuoarele cu glodul vâscos. O încâlceală de trăsuri şi automobile, întrecând tot ce văzuse Grigore Stolnicu până atunci. Vânzoleala Capitalei, din ajunul tuturor sărbătorilor. Copiii, gonind cocoţaţi pe piramidele de bagaje, spre gară. Trecători încărcaţi de pachete, strecurându-se pe sub oişti, printre maşini, izbindu-se pieptiş, împingându-se unul pe altul, jos de pe trotuare, strigându-se, ghiontindu-se, chicotind. Traversând calea Victoriei, Grigore Stolnicu se opri cu botul unui automobil proptit în piept, încă un pas şi ar fi fost jos, în noroiu. Conducătorul, cu toate frânele încleştate, scoase capul pe portieră, strigându-i înfuriat: — N'auzi când sun?... Imbecil! " Trânti portiera şi dădu drumul motorului, trecându-i pe sub nas. Grigore Stolnicu nu e deloc, dar deloc indignat, de injuria grosolană. I-a spus imbecil, şi a gândit îndată, complectând: „Toţi soţii sunt imbecili, prin definiţie!” 3i © BCU Cluj Acasă, a găsit în sofragerie, trei tacâmuri întinse. Amelia n'a sosit încă, dat a vorbit la telefon fetei din casă, să pună trei tacâmuri, fiindcă e invitat şi domnul Nerone Creţeanu. Nimic mai firesc. Astăzi e Joi, ziua când asistentul lui Grigore Stolnicu de doi ani e reţinut fără excepţie, la dejun. Amelia l-a întâlnit de bună seamă pe stradă. Nerone Creţeanu se răsgân-dise; amânase înadins, fiindcă nu voia să lipsească de la ultima masă, înainte de plecarea profesorului în străinătate. Acestea le gândea foarte judicios Grigore Stolnicu, şi era totuşi foarte iritat, fără astâmpăr, trecând din birou în salon, din salon în sofragerie, şi de aci în camera fetiţei. Copila, ji întinse din căruciorul-leagăn, mânuşiţele grăsulii, cerându-se luată în braţe, ca întotdeauna. Grigore Stolnicu o privi încruntat, cu mâinele la spate, aplecându-se deasupra leagănului fără nici o dragoste, ca un vizitator când se uită la piesele anatomice din borcanele cu spirt ale muzeelor. Doica aştepta alături, în picioare, respectuoasă şi mândră în acelaş timp, de odrasla care pros-piciaşe atât de rumenă, din laptele ei. —• Acuma s'a liniştit Cocuţa! vorbi, grăbindu-se să-i desvelească buzele, ca să arate noutatea cea mare: două puncte albe străbătând gingiile roze. S'a liniştit 5 i-au ieşit dinţii!... Deacum putem loade cu dinţişolii nostli şi fliptulă, nu e aşa Coca-mică? adaogă la plural, pentru amândouă, şchimonosindu-şi limba, ca să vorbească aşa cum ar face copila. . Grigore Stolnicu îşi continua examenul posomorit, fără să arate nici un entuziasm, la această poutate CU proporţii de mare eveniment pentru un părinte. Are să-i crească dinţi laţi şi neregulaţi, verzi ca boabele de cafea crudă — sau dinţi regulaţi şi mărunţi, ca ai lui şi ca ai Ameliei? Clo-clo, întinde mânuşiţele de gânganie omenească, cerându-se în braţe şi neînţelegând această disgraţie. Are ochii apoşi, de-un albastru decolorat, cum nu sunt nici ochii lui, nici ai Ameliei. „Aceasta nu înseamnă nimic!” — i-a spus medicul. „Pentru tată, existenţa unui copil, nu înseamnă nici un indiciu! Pentru mamă, e altceva!..." Acrim înţelege sensul enigmatic şi impertinent, al- acestor cuvinte. Mârşava bănuială. Intr'adevăr, pentru tată, sănătatea unui copil nu înseamnă nimic, fiindcă un tată, poate să fie înscris ca atare numai în actele de stare civilă, pe când în realitate..-, -Nu sunt pare, toţi soţii, imbecili prin definiţie? ' • • . • - . . Clo-Clo, a început să scâncească, desfigurându-şi obrazul care-a devenit deodată vânăt şi respingător. Cei doi dinţişori albi, răsăriţi în gingiile moi, o sluţesc încă mai mult, Grigore Stolnicu i-a întors spatele, trântind uşa. Doica, solidară cu pruncul în această inexplicabilă disgraţie, a luat copila în braţe, o împacă legănând-o şi ameninţând cu degetul, spre uşa închisă: — Tăticu e un ulât!... Lasă că-1 învăţăm noi, cum să se poalte cu o plincipesă aşa de muntoasă ca Coca-mică! Clo-clo, mânioasă şi ofensată, vânătă ca un ficat şi arătându-şi cei doi dinţi mici şi laţi, înfipţi în gingiile de cauciuc roşu, se uită şi ea încruntat la uşa pe unde a ieşit, imbecilul prin definiţie. (Sfârşitul în numărul viitor). © BCU Cluj COPILUL PĂDURARULUI DE V. V O I C U L E S C U SOMNUL LA MARGINE DE CODRU închid ochii şi mă gâdilă aevea pe gene Toată vraja nopţilor codrene. • Dormiam pe pajişti la marginea pădurii, afară... , Codrii aromiau uşor în poala cerului de vară. Seara, cu ochi galbeni închişi pe jumătate, Ca o ibovnică arzue. întârzia pe culmi înoptate; Cerul de fildeş vechi îl scrijileau lăstunii, Până ce se albăstrea lin ca bruma prunii. Trântit pe-un polog de fân, cu ochii în stele, Le priviam până se amestecau cu gândurile mele, . Răsăriau ca nişte flori prinse 'n al cerului plaur : Neaşteptată primăvară a văzduhului, în care Aerul tremurat îmbăta ca un vin tare. Din apele nopţii îngerii scoteau căuşul lunii de ?nr Să adape nevăzutele păsări din rai. Gândurile mi-erau de stele Numai lumină, fără grai... ’ Uluit ţinteam miezul scânteios din ele, Până ce simţeam cum, de sus, din adâncuri line Se scutură neagra floare a Somnului pe mine... Prin păienjenişul genelor umbre se torceau aţe-aţe... Şi ne treziam cu rouă pe visuri şi flori în braţe, Prinzând dimineaţa, ca pe fata din dafin, goală Cum întindea mâna şi culegea stelele 'n poală. Jos pe plaiuri unduia o fâneaţă de ceaţă, Pe care soarele o cosea cu o rază, O strângea pale-pale, cu pază, Şi o înălţa, căpiţe, de-asupra pământului, Hrană pentru telegarii vântului. 33 8 © BCU Cluj LA SCHIT IN MUNTE De Rusalii suiam o zi 'ntreagă, pe poteci mărunte, La hramul Sfintei Treimi, sus la Schit, în munte, Ocoliam văgăuni, urcam în piept dihamuri, Prin codri grei numai vălmăşag de umbre şi ramuri. In fund de chiojduri clocotiau fierbători în furii, Din trunchiuri înţesate se zideau întunecimile pădurii, Aburi se târau din ascunzişuri să facă vrăjile pământului, Frunzele jucau ca ielele pe funiile vântului, Spiriduşii săpau în măruntae hrube de sobol, Muntele sub picior suna găunos a gol; Cu răcori de teamă ne strecuram prin gâtlejuri Unde şerpii curpenilor sălbateci aţineau cârcei de vrejuri,... Noroc că înaintea noastră cu aur pe pene şi creastă Sălta din copac în copac, călăuză, pasărea măiastră... Apoi începeau să sticlească uşor zările săgetate, Şi de-odată scăpăm în raiuri de poeni luminate : Micşunea lângă micşunea, cicoare lângă cicoare, Ochii pământului se deschideau limpezi, de floare, Şi ne priviau cum trecem, căprioare. Nu se clintia nimic şi totuşi simţiam o adiere, Oare gândurile noastre miroseau a miere Sau din sufletul florilor, unde se plămădea ascunsă, Răzbătea mireazma mierei nenăscute încă? De-acuma, bucuroase că văd făpturi noi, Pajiştile se ţineau tot drumul după noi... ....In vâtf încremenii... Urcate de nevăzute puteri Pietre uriaşe atârnau în cer, Prin norii, strânşi pe furcile colţilor caer, , . Stânci despletite pluţiau în aer, Culmi spânzurau de-un fir de ceaţă, Albe stane, ca sloi năprasnici de ghiaţă Prelinşi din straşinele tăriei albastre Se desprindeau aeriene peste genunile lumii noastre. Nămestii de ţancuri se sprijineau pe vânt, încât muntele ţinea mai mult de cer decât de pământ Şi ’n nemărginirea tăriei cel primia în inima ei, Muntele, tot, sta în sbor oprit, cu aripi de stei — — Vârtej de piatră cotropind văzduhul plin, Despărţit de lume cu prăpăstii de senin. . Ca Moisi, desculţ călcam cu evlavie pietrele cereşti, Prin spărturi priviam în jos ca prin fereşti Departe sub noi, cum cu fulgere fără bubuituri O furtună neagră crăpa pe păduri. Graiul se sfia de muţeniile străvechi, Numai tăcerea amiezei ne ţiuia în urechi. ,...Pe pajiştea din poarta Schitului se ţinea hramul 34 © BCU Cluj Ici un moş îşi lepăda traista, colo un cal hamul Şi pe curătura cu câţiva meri întingând frunzare Repede se înfiripa un sobor pestriţat cu ştergare. Doi coropcari îşi desfăceau tolbele pline de cordele, De fluturi, de arnici, bricege şi mărgele, ' Intr'un raft aveau cărţi cu cântece de stea şi vicleim, Un călugăr vindea icoane de la Ierusalim. Oamenii scoteau merindele din legătură, . Sticle cu ţuică treceau din gură în gură,... Dar minunea cea mare era tabla cu alviţe . Un roi de copii cu plete plăviţe • Ne strângeam împrejur gata să ne prindem de ele Bâzâind împreună cu muştele pe lângă acadele. Atunci m’am dumirit ce erau pietrele scumpe, Verzi, roşii, galbene, sclipind în basme tot aşa cum pe Scândurica de brad sticlea aevea în soare Comoara caramelelor nălucitoare — Seara ne apuca acolo şi potolia poiana Un amurg sărbătoresc ca la Nunta din Cana îşi pleca peste petrecerea lumească chiupu-i de zamfir Cu apele preschimbate în iezere de vin profir, ' tiu © BCU Cluj MAICA DOMNULUI DE LA MARE DE EMA NOIL BUCUTA In mijlocul pieţei şedea pe o bancă de piatră Maica Domnului dela Mare. Privea nemişcată înainte, cu mâinile în poală. Singure maramele subţiri îi tremurau pe la urechi de vântul din larg. Aştepta. Alături, în picioare, lăsat puţin pe măgăruş, Iosif căuta ceva cu toiagul pe jos. Poate numai o stăpânire de sine care-i lipsea sub atâţia ochi. Tovarăşa lui îi vorbea uneori, fără să se uite la el sau să se audă până dincoace de cerc. Buzele ei se mişcau atunci la fel cu borangicul spumos al maramelor, ca încă o trăsătură de legendă. Nimeni n'ar fi bănuit un înţeles. Aduceau şi ele ceva din cotloane de lume, care nu era cea de-acum. . E Paştele Evreilor. Suim Pe străzi cu trepte în Ierusalim. Bălâşa se furişase între cutele perdelei şi recita de-acolo nevăzută. , Mie versurile nu-mi plac decât dacă sânt bune, suflă Puiu Vulpescu în urechea lui Ion 6ahta. , . , , — De proză nu zici nimic, pentrucă nu mai laşi pe altul să facă. — Bălaşa-i fată subţire şi putea să rămâe la tablou, fără text. Dacă era aici specialistul ei în lacuri ■ chinezeşti, fii sigur că tăcea. . — Bine, Puiule, nu vrei să mă laşi s’ascult? ' — Ce, te supără specialistul? Am auzit eu o vorbă! Parcă-ţi cer altceva decât s'asculţi! Dar nu versurile dumneaei. , E Paştele Evreilor. Suim. Pe străzi cu trepte în Ierusalim. Şi ne apar, când facem faţa 'ntoarsă, ' Grădina cu măslini, vreo vale arsă, ‘ Iar dedesupt, pe piaţa cu finici, Părinţii pruncului pierdut aici Şi lumea care fierbe, creşte, chiamă Cătându-1 tot pe el şi nu-şi dă seamă. Eu l-am văzut odată în Ejript Cum se ducea pe-un mal de soare fript Şi-alăturea, umblând şi ea, o cracă 36 © BCU Cluj ' Lupta să-i facă umbră şi să-i placă, Lăsându-1 să apuce, când s’a 'ntins, . O pasăre venită dinadins. Acum suim, deşi mă bate gândul, Că s'ar putea să nu-1 cunosc, văzându-1, . Căci singurul lui semn, de care ştiu Şi-am fost ca fulgerată în pustiu, Era ceva ce ’n lume nu se 'ntâmplă : . Un cerc de raze-aprins din tâmplă ’n tâmplă. Umbra din cortina roşie, de sub felinarul cel mare cu pereţii de sticlă îmbrăcaţi în sârmă, se clătină din loc şi se depărtă, crescând, rupându-se şi slăbind. Pe scenă nu mai vorbi decât vântul. Aplauze tinereşti râpâiră din fundul terasei. Oamenii ceilalţi se întoarseră uimiţi şi apoi, din cuviinţă, îşi loviră şi ei de două, trei ori palmele. De-acolo se uitau şi ascultau cu aprindere, nu mai puţin de douăzeci de băeţi şi fete, care făceau grup şi reacţionau totdeauna împreună, ca un cor de operă. Erau locuitorii şi oaspeţii universitari ai Balcicului. Poporul arăta amestecat, studenţi şi studente dela litere, alături de elevi ai şcoalei de arhitectură sau de arte frumoase şi de politehnicieni, dar niciunul nu trecuse decât cel mult cu un an peste douăzeci şi rămâneau unitari prin vârstă, ca întinşi dealungul unei funii. Izbucnirile lor erau nestăpânite şi vesele. Fără grija se deschidea în noaptea de petrecere ca o ploae de artificii. — Ştii că-mi placi, juneţe, le strigă Puiu Vulpescu, care venise până în faţa lor şi-i privea cu ochiu de cunoscător. — Noi fiind mai mulţi, părerile în ce vă priveşte e fatal să fie împărţite, îi răspunse pedant Mioara Lascar, potrivindu-şi părul sub şapca cu făclia de lampadofor a facultăţii. — Trebuia să spui: noi fiind mai multe, pentrucă deocamdată părerea congenerilor mei, a bărbaţilor, nu mă interesează. Va să zică, nu numai că aveţi păreri, dar ele sânt şi împărţite ? Paris era numai unul, iar zeiţele.... Câte erau zeiţele? Parcă trei? Treceţi la rând ca şi ele, desve-lindu-vă farmecele, şi nu judecaţi, ci lăsaţi-vă judecate, frumoaselor. Două, trei fete pufniră. . . — Domnule Vulpescu, lasă academismul şi zorzoanele. Ne pari deadreptul pompier. — Dragă domnule Ghenea, eram acum douăzeci de ani cu Debussy la o masă, într’o cafenea de_ lângă grădina Luxembourg. Ne povestea la câţiva scriitori şi mie, motivul unei sonate inspirate de nişte versuri ale lui Verlaine. Eram fascinaţi. Atunci un tânăr ca dumneata, cu lavalieră, se ridică de pe un scaun dela geam, azvârli cu zgomot preţul cafelei pe marmură şi ieşi strigând lui Debussy cuvântul pe care mi l-ai spus dumneata mie. Ne-am uitat unul la altul şi am râs cu o poftă, pe care o uitasem. Iţi mulţumesc de aducere aminte. " — Deosebirea dintre noi, se băgă în vorbă alt băiat, mirat parcă şi el de îndrăsneală şi aşteptând lovitura, e că dumneata ai de ce să râzi din douăzeci în douăzeci de ani, iar noi râdem din minut în minut. — Ei, tinere, vrei să-ţi spuiu o poveste? Nu e dela Adam Babadam, sau cum îi zice întâiului pompier; fii pe pace. S’a întâmplat numai acum cinci zile. Cunoşti pe Ion Ceacâru, vătaful de hamali din Olteniţa? Nu-1 cunoşti? Şi ar trebui, pentrucă a păţit exact ce-ai păţit dumneata adineauri, când ai vrut să sări în ajutorul tovarăşului. Ştii că acolo automobilele, ca să treacă, intră pe şlep. Ceacâru le supraveghează. Merge deandaratele, pas cu pas, cu faţa la şofeur, până le duce la apă şi le îmbarcă. Acum cinci zile, când am venit eu, eram cu Calomfir. Am ajuns în port, ne-am scuturat puţin de praf în dosul căpităniei, subt plopii ăi mari, şi am început pregătirile trecerii. Ceacâru, după obiceiul lui, s'a înfiinţat înaintea noastră, strigându-ne când să ţinem drept şi când la dreapta sau la stânga. La doi paşi de buza cheiului, Calomfir tot schimbând la frâne şi ambreiaje, ' 37 ‘ '.. © BCU Cluj pune din greşală piciorul pe accelerator şi dintr’un salt maşina se aruncă spre gol. Vătaful face ochii mari, o şi simte luându-1 în piept şi se lasă lat pe spate în Dunăre. Se duce până în fund şi stă sub apă cât îl ţin şi cât nu-1 ţin plămânii, aşteptând să-i vie automobilul în cap. Când a ieşit cât colo, cu ochii ca cepele, noi eram toţi pe margine, îngrijaţi şi pândindu-1 de unde avea să se ivească. El nu putea să creadă nici atunci că automobilul rămăsese sus, oprit brusc în ultimul moment, şi făcea alt rând de ochi, mai albi, cât conopidele. Nu te speria, prietene. Maşina a stopat la timp. Ieşi liniştit la mal. — Puiule, nu te mai cheltui degeaba. Cu noi n'o isprăveşti aşa de lesne, zise râzând Leanţa Suditu. Şi începi să nu fii destul de politicos întârziind prea mult aici. Atâţia îţi mai aşteaptă cuvântul. II luă de braţ şi îl întoarse spre alte puncte cardinale. — Stai, Leanţo dragă, făcea Puiu Vulpescu, împotrivindu-se în glumă, eu credeam că tinerii cu cari vorbeam sânt numai costumaţi în studioşi ai vreunei universităţi din Alexandria şi au fost aduşi „clacă” de Bălaşa, Dar te pomeneşti că sânt studenţi adevăraţi! Atunci se schimbă vorba. Crezi că aşa mă dădeam eu la oameni de două ori mai bătrâni decât mine, când învăţam la Paris? Dar Leanţa Suditu îl ducea râzând şi grupul rămase fără vergeaua lui. — Ce căutai între bobocii-ăia, Leanţo? — Era între ei şi Vera, care abia a sosit dela Praga. Vream să aflu dacă a vorbit cu Merej-covschi. Ştii ce focoasă pravoslavnică e şi cât o supără heterodoxii. — Mica principesă bizantină, furată de Sviatoslav, e aici? De ce nu mi-ai arătat-o? -• O să avem timp s'o mai întâlnim astănoapte. Deocamdată n’o lasă studenţii creştini, — Ce lighioni mai sunt şi astea? S'au născut acuma, generaţie spontană. Pe vremea mea . nu erau. — Multe nu erau pe vremea ta şi sânt astăzi. Nu e un cuvânt să le afuriseşti. — Ia uită-te la mine, Leanţo? Vorbeşti de vremea mea parcă n'ar fi puţin şi-a ta. — — Tocmai. Şi eu viu de-atunci şi ştii că până astăzi nu m’am schimbat. — Bine, dar nici eu nu zic altceva. Mişcarea voastră, oridecât aparat tebaid şi constantino-politan s’ar înconjura, e de origină protestantă. E raţionalistă şi laică. Tu ne-ai venit aşa din oraşul lui Calvin. — Iţi place paradoxul. Nu-i exact. ■ — îmi place numai să zic lucrurilor pe nume. Cum erai înainte să pleci în Elveţia? — Eram o fată muncită de îndoeli. Mă rugam şi căutam. Acolo am găsit liniştea. — Ştiu dela Sultana, pe care ai ajutat-o în spitalele ei de campanie pe vremea holerei din 913. După munca sălbatică a zilei, în care vă pândea moartea, seara citeai câte un verset din Biblie. Erai întoarsă de curând. Ea, care-i o creştină ca mine şi ca noi toţi, fără misticism şi zgomot, te vedea şi tăcea. Ii erai prea dragă şi te înţelegea, ca să-ţi zică ceva. Calvineto, n'ai să mă convingi! — Nici nu caut. Dar chiar dacă unii din noi am fi ajuns la Isus pe această cale, nu suntem singurii. Şi ne întâlnim numai din ce în ce mai mulţi, veniţi tot din alte experienţe sufleteşti sau din alte şcoli, în acelaş loc. Ştii că adevărata bătrâneţe începe când nu-ţi mai înţelegi vremea. Teme-te! — Atâta timp cât mintea îmi funcţionează normal şi mă ascultă, n’am de ce să mă tem. — Ah, mintea veacului! Ea n'a fost în stare decât să ne ducă la criza de acum. ■— Dar care minte o vrei tu? A bisericii sau a Scripturii? La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul sau la început a fost cuvântul? Visurile Sfinţilor Părinţi, Summa Aquinatului, Jansenismul lui Pascal, Maritain, Berdiaev? Crezi că nu-i citesc şi nu-i urmăresc? Ei şi? De câte ori se uită deschise mormintele cele mai frumoase, aerul se umple de miasme, ori din ce corpuri ar ieşi, fie şi dintr’al lui Wagner, mai religios, după mine, decât tot veacul care l-a născut, V'aţi trezit de câţiva ani cu Vera ta, domniţa bizantină furată de Sviatoslav, urmând cu supunere pe Ruşi, iar cu băeţii călătoriţi la Paris, ca într'un nou hagialâc, ucenici ai catolicismului militant. Dumnezeu să mai înţeleagă, cum zăpăceala asta pornită dela Apus şi dela Răsărit, se poate întâlni înaintea lui Isus, ca să dea ortodoxie, 38 © BCU Cluj *— Uiţi cuvântul, care e tot al Scripturii: minunate sânt căile tale, Doamne ? —- Calvineto, vrei să fii spirituală cu mine? Ai putea cel mult să mă învinueşti, că vă privesc din afară, dar n'ai avea dreptate. Ştii cât m'am luptat şi eu, şi mă lupt, să ajung la desluşire. De n’ar fi decât că sânt aşa de legat de Helene! — Noul curent religios nici nu e nou decât prin spiritualizarea lui dela toate izvoarele vea cului, filozofice şi bisericeşti. Credinţa păstrată totdeauna de femei, pe când dumneavoastră, băeţii lor, vă pozitivaţi prin oraşele Apusului, a dat într’o zi pe dinafară şi, ca în vremea veche, se întinde treptat peste toată viaţa. Bărbaţii ne-au adus cu pozitivismul, răsboiul şi haosul. E rândul femeilor să scoată din sfinţenie, iubirea şi cerul. — Ştii că miroase a amvon şi a iubire abstractă din scrisoarea lui Pavel? „Dacă aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m’am aramă sunătoare şi chimval răsunător”. Unde vi-e iubirea voastră? Sânteţi un rând de femei care nu ştiţi ce-i iubirea, iar desfrâul clasic, bucuriile oarbe ale cărnei, nu vă interesează destul. Pe unele din voi vă bănuiu de izbucniri scurte în ascuns, dar fără patimă. Privirea voastră puţin veştedă, de-a doua zi, se face rea, dacă o întrebi. Ea a trecut mai departe şi nu vrea să-şi mai aducă aminte sau să întârzie în lenea de după îmbrăţişare, care e ca un somn al Mării şi ca o umbră între flori. Sânteţi într'adevăr călugăriţele unei noui credinţe. Mă îndoesc însă că ea are vreo legătură cil biserica de demult sau cu ceva de noi cunoscut. Sânteţi învăţate, frumoase, lumeţe, dârze. Ce urmăriţi? Ce vă mână şi vă falsifică? Numai din societatea noastră atâtea aţi rămas deabinelea nemăritate sau sânteţi candidate la celibat. Helene, Sultana, tu, Bălaşa, Smaranda. — Dragă Puiule, de ce te-ascunzi? De mine, care-ţi sânt aşa de prietenă? Tu eşti tot îndrăgostit de Helene. — Lasă-mă să-mi urmez gândul. Voi cari v’aţi închis de bunăvoe oricărei iubiri — n'ai nevoe să baţi mai des din genele tale lungi, pentrucă te ştiu cât de curată eşti, chiar dacă ai ascultat şi tu vreodată, cu ochii închişi, şoapta şarpelui — vă faceţi acum mari dăscăliţe şi organizatoare de iubire! Aţi descoperit colectivitatea, ca să vă cheltuiţi pentru ea, şi nu mai aveţi pentru noi, bieţi inşi cari o alcătuim şi o lăsăm să ne macine, decât zâmbet şi bunăvoinţă impersonală. Ne Zbatem alături, vă cerem uitarea de sine în care ne pierdem noi, ca să repetăm împreună şi nu cu altcineva, încântătoarea experienţă de nebunie a lumii, şi voi vă cufundaţi în politică socială sau în teozofie, în practica miilor fără o faţă precisă sau în teoria cerurilor expropriate tocmai de Dumnezeu, — Puiule, de ce-ţi cerţi dragostea, şi de dorul ei loveşti şi în noi? — Că m'aş ascunde? Poate că m’ascund şi eu, deşi ce spui tu, Leanţă, e o răutate. Toţi ne ascundem. Câte ar fi altfel dacă am îndrăsni să le privim în faţă? Uite nenorociţii dimprejurul nostru, care chinuesc noaptea dumnezeiască de astăzi! De ce nu se duc unul la altul şi nu-şi spun curat ce simte fiecare? In cinci minute tot jocul ăsta de-a v'aţi ascunselea s’ar încheia, ei s'ar potoli şi noi ne-am vedea de treabă. Se zăvorăşte omul în el şi-l pândeşte pe vecin. Când se uită unul, ălâlalt se fereşte, şi, când îşi vorbesc, vorbesc despre expediţia lui Cook în mările australe sau despre Societatea Naţiunilor. Să ştii că mă fac astăzi ucenicul vostru. Am să uit de mine şi să mă consacru binelui public. Cel puţin trei perechi au să iasă din peţitul meu. Să ne trăiască! Ce e toată noaptea asta, plină de şoaptele şi de mirosul Mării, decât o mare peţitoare? Plec. E un gând năstruşnic. — Cum sari dela una la alta, sofistule cu noi şi cu tine! Ce-ai de gând să faci, Puiule? — O, ceva nefăcut, te-asigur. Ce-avem în faţa noastră? Trei acte la jocul sfânt şi trei cazuri în piaţă. Or fi ele şi mai multe, dar mă opresc la ale de ne sânt mai aproape. Să băgăm în actul întâiu, pe autoare. Pedeapsă pentru versurile ei. Dumnealui aud că a plecat iară în lumea largă. Bine, bine, lasă că pot fi şi discret, când vreau. Am să-i fiu eu ginere de mână, ca în Francesca da Rimini, minus desnodământul. Toţi se uită, adulmecă ceva, aşteaptă, dar nu zic nimic. Şi timpul 39 © BCU Cluj trece. Am să zic eu! Oamenii sânt de aceeaş vârstă, din aceeaş lume, de aceleaşi gusturi. Piedici nu se află, care să nu-i lase să se măsoare, să se privească pe toate părţile, să se înveţe destul unul cu altul, pentruca într'o zi să-şi întindă mâna. Sânt două psihologii şi două funcţii sociale, ca făcute să se potenţeze prin asociere, şi, printr’un joc de muşchi şi de inele colorate şi păroase de omidă, să-i ajute omenirii să se mişte mai departe pe traiectoria ei înstelată. Ce mai vor? Mă vor pe mine? Glasul care să le-o spue, lumina care să ia ceaţa,, unde le place să bâjbâie şi să se rătăcească până şi-or frânge gâtul în vre-o râpă? lată-mă şi pe mine! — Ce e vorbăria asta de Cyrano pe tine, Puiule? De ce-o desfăşori, de ce mă convingi că am izbit bine. Sper că ai să rămâi la atât şi că oricât de îngrozitor de indiscret şi de năvalnic ai fi, n'ai să faci o asemenea greşală. Da, greşală, dă-mi voe să-ţi spuiu, nu numai de creştere, dar de înţelegere, Trebue să-mi dai voe să-ţi spuiu, pentrucă eu sânt pricina negândită a paroxismului tău. Dacă ai încerca acest lucru smintit, ai ajuta numai să se rupă sau să se ascundă şi mai adânc toate legăturile care sânt făcute. Adu-ţi aminte de Sganarelle şi de amestecul de-afară în orice gospodărie, chiar când membrii ei se iau de păr. Sau uită-te la tine, care te frămânţi aşa, numai pentrucă mi-a scăpat o vorbă, recunosc, fără noimă, de slăbiciunea ta pentru H£l£ne. Te vezi luat de cineva de mână şi dus în faţa ei, ca să i se propue serios un lucru care o amuză puţin, dar nu l-a drămuit niciodată în cumpăna inimii, pentrucă atunci poate l-ar fi smuls şi aruncat? Glumeşti, Puiule, şi te laşi, tu, o minte atât de limpede, cu ştiinţă dus de îndemnul la încurcături de mascaradă al nopţii, pentru altceva pregătită de biata Bălaşa. Şi de unde ştii, apoi, că legăturile de care vorbeşti există într’adevăr ori că au înţelesul pe care li-1 dai tu? Vorbeau la o parte de oameni, înghesuiţi într’un colţ, Puiu Vulpescu în felul lui repezit, iar Leanţa Suditu zâmbitoare şi serafică. Erau vechi cunoscuţi, şi puţin rude, cum încep să fie toţi membrii unei clase în scădere, atunci când se găseşte în starea de oprire, după care urmează încercările de împrospătare şi de amestec. Nu-i asculta nimeni, pentrucă era o adevărată deslănţuire de vorbă şi de râs. Uitaseră cu toţii de grija mamei de pe scenă şi intrau tocmai prin această uitare mai adânc, în spiritul jocului. Păgânii din umbra templului înoit al lui Solomon n’aveau de unde să presimtă minunea la care erau martori. Viaţa sfântă rămânea în măreţia ei tot aşa de tainică, precum erau vieţile celelalte mărunte şi de astăzi, mişcate pe cercurile proprii de puteri acoperite ochilor străini. Smaranda putea vorbi şi ea încet cu Sabin, fără să-şi schimbe vreunul din ei locul sau să se privească. — O vezi pe Zorea, ce ochi mari de copil face? Nu vorbeşte cu nimeni. I-ajunge să se uite la noi. — Mi-e frică dela o vreme să-i mai întâlnesc privirea. Are ceva în ea, o întrebare sau o do-jană. Mă simt vinovat, fără să mă dumiresc de ce. — Nu ştii ce spui. Am vorbit chiar adineauri cu ea. N'am băgat nimic de seamă. . — Tocmai de-aici vine grija mea. Se fereşte. Are gânduri. ' — Şi ce gânduri ar putea să aibă? — Ştiu eu? Poate că părinţii şi neamul ei sânt mai tari decât îmi închipuiam. Azi începe şă mă judece, aşa cum trăesc între ai mei, la o parte de ea. Ce poate să însemne altceva privirea ei care mă urmăreşte? Mâine s’ar putea să mă urască. — Prostii, prostii. Zorea ţine la dumneata cu tot sufletul ei nou, de fată care a descoperit lumea abia când i-ai deschis într’o zi fereastra şi aţi stat amândoi cot la cot pe cercevea, sorbind-o lacom...E încă ameţită. Nu-i vine să creadă. îşi zice că s’ar putea să fie o părere. Uite-o numai ce ochi face! Nu sânt ochi cari se uită la oameni aevea. Parcă a strecurat capul într’un basm, în care întâmplările minunate se deşiră mai departe, fără să prindă de veste că au martori. Basmul o iâ cu el şi o încadrează, ca Rafael cei doi îngeri dela picioarele Sixtinei, cari au fost la obârşie doi copii de pe drum, opriţi să se'uite cum zugrăveşte meşterul. E destul să te uiţi la marele zugrav ca sa înceapă să-ţi crească aripi. 40 © BCU Cluj — Dar e chiar povestea noastră, ce spui! Sântem şi noi un basm sfânt, prin voia sorei du-mitale. Ai putea zice că Zorea e singura care crede în ce se petrece aici. — Crede pentrucă iubeşte. Iubirea e o minune şi are nevoe de minuni ca să trăiască. — Iartă-mă că te întreb. Eşti mişcată. Nu te gândeşti şi la altcineva când spui aşa de frumoase cuvinte? — Nu mă gândesc decât la dumneavoastră. Cine iubeşte cu adevărat, iubeşte pentru toţi şi de aceea toţi se grăbesc, fără să se fi învoit dinainte, să-i sară în ajutor. E puţin complicitatea care se face dela sine în jurul unei iubiri, ca s’o urnească din loc. Toţi câţi ştiu de ea, se înţeleg prin semne, au ceva vinovat şi se împărtăşesc din aceeaş mare fericire. — Iubeşti şi dumneata. Sânt sigur. Nu ştii cât mă bucur. , — Ţi se pare că mi se potriveşte?... Să rămânem mai bine la dumneata. Lasă-mă să fac parte şi eu din acea conjuraţie, care vă vrea folosul. îmi recunosc de altminteri şi destulă răspundere. Fără cercul nostru v'aţi fi văzut mai greu. — Fără el am fi întârziat în acelaş romantism de dor şi de suspine. Aci ne-am cunoscut întâiu. Abia astăzi ştim că n’am putea să trăim unul fără altul, dar şi că între noi sunt piedici. — Vorbeşti de împotrivirea părinţilor? Cu ea aţi început; n’aţi descoperit-o la noi. — Mă gândesc la altceva mai greu şi care pândeşte şi îndărătul acelei împotriviri. — Nu pricep. — Ura naţională. — Uită-te, dar uită-te odată, omule, la ochii mari de copil ai Zorchii! Sânt aşa de albaştri şi de senini, că parcă ar fi înconjuraţi de cearcăne, care sânt numai umbra lor pe obraz. Unde ar avea loc în ei ura dumitale naţională? Ochii ăştia sunt prea plini de iubire. Nu vedea lucruri care nu sânt şi nu-ţi ridica singur piedici. — Singur ? Caută-1 puţin pe Radev, cum stă duşmănos între ai lui — mai la dreapta, între grupul pictorilor şi Lascaride. Capul Smarandei se întoarse puţin într'acolo. Lascaride o privea. Simţi uitătura lui ca un fior de frig şi se strânse abia văzut în pânzele şi vălurile ei. Radev şedea mai la o parte, în picioare, crunt şi mut. Avea o îmbrăcăminte grea de Pomac balcanic şi ieşea din noapte, ca un haiduc fără milă al trecutului. — II vezi cum nu slăbeşte din ochi pe Zorea decât ca să scotocească şi iară să scotocească adunarea şi întunericul? Nu ştie că sânt aici şi-l privesc. Sânt pentru el un lup care dă târcoale stânei; ca să fure mioara cea mai albă, şi stă gata să mă lovească. —- -Ţi se pare. Ţi se pa-re! Ursuzenia lor e mai mult nedeprindere cu viaţa de lume, a gospodarului ahtiat după câştig. Singurătatea e totdeauna aşa. Muntele şi stepa trebue să aibă căutătura lui Radev. De câte ori am vorbit cu el, în schimb, am văzut că e un tată foarte iubitor şi un om întreg. Nu trebue să te înşele unele ciocniri trecătoare, de ţinuturi de margine. — Ciocnirile pe care le botezi dumneata trecătoare, sânt pe viaţă şi pe moarte. Ele ţin de Zece, de cincisprezece ani, fără întrerupere, ziua şi noaptea, şi mai ales noaptea. Din păduri au intrat în suflete şi le-aii înveninat. Radev e unul din capi. Mă tem că, la o mai de aproape cercetare, ar trebui să fie închis sau azvârlit peste graniţă. Toţi se bucură de dreptul îndoitei cetăţenii. Şi mă mai tem ca veninul lui să nu fi pătruns mai departe. — Nu te ştiam până într'atâta om de partid. Eu viu de cinci ani aici şi am prieteni între vânzătoarele mele de brăţări şi de chilimuri din mahalaua tătărască, precum am şi între ciorbagiii din oraş, dar n'am văzut încă ce spui dumneata că ar împuia locul. Lasă, ştiu ce vrei să zici! Nici nu vreau să stăruiu prea mult că am dreptate. Dar fie că e aşa, fie că nu e, singurul lucru care îţi rămâne atunci de făcut, dacă eşti într'adevăr hotărît să-ţi scapi iubirea, e să pleci. Şi să pleci cât mai repede, şi fireşte nu singur. Nici nu visam în ce îndoeli te zbaţi, dumneata, omul atât de sigur de sine şi firea de luptător pe care o‘cunoaştem. Acum înţeleg şi ce înseamnă întrebarea şi 4i © BCU Cluj dojana din ochii Zorchii. „De ce ai venit să mă cauţi în liniştea mea de fata cu vestea cea mare a vieţii, dacă simţeai că nu eşti gata? Şi cum de mă laşi mai departe într'un mediu duşman iubirii noastre şi care, ca o apă la piatră, în fiecare zi roade la ea?” Crezi că ar putea Zorea să gândească aşa? Atunci vina mea ar fi fără iertare. — Fără iertare poate înaintea unui îndrăgostit luat de toate vânturile, dar nu înaintea unei fete care iartă orice îşi ia izvorul din iubire. Atât că n'ai dreptul să laşi să mai ţie asemenea durere. Amânarea de un an de zile a unui pas bărbătesc, numai pentrucă părinţii nu vor să-şi dea binecuvântarea, dintr'o încăpăţânare fără noimă şi osândită de toţi, chiar la ei în casă, nu mai poate fi prelungită. Albeaţa Zorchii mă pune uneori pe gânduri. Ea ar putea să ducă la ftizie. — Taci, te rog. Numai o bănuială să fie şi m'aş arunca în Mare. Dar nu-i adevărat, nu se poate, Zorea mea să sufere pentru mine şi să se piardă! —■ Fii liniştit. Ne vede lumea. N’am zis că e vorba de vreo boală chiar acum, ci că trebue să-ţi deschizi ochii şi să faci la nevoe şi saltul în gol, pe care oamenii te silesc să-l faci; înainte să fie prea târziu. — Saltul în gol nu mă sperie. Sânt gata să-l fac oricând. — Fă-1 chiar astăzi. — Cum chiar astăzi? —. Da, astăzi, Duminică în atâtea August din anul o mie noua sute douăzeci şi câte sânt, aproape de miezul nopţii. -— Cred că-ţi baţi joc de mine! — Nici nu-mi dă prin minte! Ai să afli poate altădată cât de făcut spre bătae de joc e ceasul de-acum pentru mine. Ştiam din gura Zorchii că nu ţie-e străin planul. Sau poate că el ia o simplă formă de interjecţie, fără alt sângeros adevăr lăuntric, la fel cu ameninţarea de adineauri, că la o adică te-ai arunca în Mare? Nu e glumă. O auzi cum bubue jos!... Aş vrea s’o ştiu. Şi te rog să mi-o spui deschis. N’am de loc de gând să îndemn şi să ajut la un furt obişnuit de minoră. — Domnişoară Filipescu... I-adevărat... Vream... Sânt gata... Ah, ce putere ai astăseară! Ce s’a întâmplat? — Iartă-mă că m’amestec prea mult într'o treabă care nu-i a mea. Dar Zorea m'a strigat pe când veneam încoace, fără s'o bag de seamă, şi i-am privit în faţa dornică şi speriată. Era singură, fără nimeni lângă ea care s’o scape, dupăce a fost scoasă în răspântiile lumii. Fără nimeni decât ochii urmăririi. Mi-a fost milă, m’am simţit prietena ei şi am suferit împreună de soarta fetelor în ajunul marei hotărîri. Asta s'a întâmplat, şi altele care n’are rost să ţi le povestesc. — Ah, de ce nu pot să-ţi sărut mâna bună! Eşti într’adevăr Maica Domnului dela Mare, care, unde te arăţi, împaci şi ridici. — Tinereţea, deschisa şi mirată la orice se petrece, caşi cum s’ar petrece pentru întâia şi cea din urmă oară pe pământ, întâlneşte altă tinereţe şi se avântă plină de încredere şi cu desnădejde. Greutăţile cele mai neînchipuite se aleg atunci din toate părţile, de-afară şi din sine, ca să dărâme ceeace s’a zidit. Greutăţi de-acuma şi greutăţi din veacuri, ca nişte troene care astupă zarea şi pun depărare între fiinţele însfârşit găsite. Şi de atâtea ori nu le rămâne decât desnădejdea! De ce te chinueşti? Iţi sânt recunoscător că mi-ai deschis ochii. Vedeam că nu-i altă cale, dar nu ştiam când s'o calc, şi de-azi~pe-mâinele începuse să însemne niciodată. Ai fost ca un glas al cugetului. Plecăm chiar în noaptea asta. Zorea are să se învoiască. Deocamdată nu ştiu unde mi-e capul, dar am să mă limpezesc. Biata Zorcă! Ce dreptate aveai, că o lăsam fără sprijin, dupăce-o rupsesem de-ai ei şi nu mă îndemnam să-i întind mâna pe care o aştepta! Orb am fost şi rău. — Linişteşte-te. Dacă te frămânţi aşa, ca să-ţi creezi tot felul de dovezi de inimă bună, ai să te dai de gol şi n'ajungi nici până la Bazargic. O hotărîre mare spală de toate păcatele care n'o lăsau să se nască. Fii de-acum cu gândul numai aici. Fuga trebue organizată cel puţin cât o excursie în ţara fericirii. E o călătorie în străinătate, cum vezi. ,, 4» © BCU Cluj poţi să priveşti lucrurile altfel. — Am să-ţi spuiu numaidecât ce mi se pare că e de făcut. Lasă-mi mie regia. Dar mai întâiu să chemăm pe Suleica în pauză. Acum adu-ţi aminte că eşti Iosif. Se apropie tot felul de lume rea. Uite şi pe iconoclastul de Puiu Vulpescu. Stinghereala dela început, a unei lumi strânse la un teatru unde nu se vorbea şi la un bal costumat unde nu se juca, se risipise curând. Fiecare îşi găsise rolul, în piesa mai mare în care nimeni nu rămânea simplu privitor, şi îl împlinea fără să se mai aştepte îmbiat. Bălaşa nu mai avea nevoe să lege prin trecerea şi cuvântul ei grupurile tăcute. Ea se putea duce fără grijă în unghiul de cheiu unde ştia pe Sultana. Avea încă cel puţin un sfert de ceas liber. Nu-i era însă dat să ajungă. Un glas chema pe Mare. Chema departe şi slab, un nume. Ce întârziaţi veneau la petrecere? Şi nu era numele ei? Se dădu mai aproape, ca să nu mai audă zgomotul vorbei şi ca să înţeleagă. Chemarea tăcu şi ea. Parcă cineva de-acolo, din adâncul în care ochiul nu putea răsbate, o urmărea. Era un om de Mare şi putea s'o ţie în sticla unui binoclu de noapte. Lumina scenei râura de pe ea şi o făcea văzută cine ştie de unde. Stătu locului, aşteptând. O flacără licări în mijlocul întunericului, dând un miez hăului şi despărţind încă odată tăria de ape. Alerga o barcă drept spre ei, aplecată mult de pânză. Feştila dela belciug răsfrângea în ea la răstimpuri văpăi de lună. Pe urmă se stingea cu totul şi Marea se amesteca iară cu văzduhul. Valurile care se băteau jos aduceau dea-valma lespezi de apă şi lespezi de cer. © BCU Cluj ÎNCHEIERE DE ION MARIN SADOVEANU Gi i pâinea şi'cu apa, roabă, veche Ce n’are inimă şi totuşi e plecată, "şi-i pereche Cu aerul ce n'are început, Prin lungul şir de-zile am trecut Şi-am înţeles că Smalţul putrezeşte Şi steaua lui de raze, amăgeşte! Cu pâinea şi cu apa şi cu focul, Am înţeles că se sfinţeşte locul ’ , ■ , Prin care fragedul pământ ţi se închină,.. Pe creştet cu o pată de lumină, Iţi îngrădeşti cu nevăzute braţe locul, ' Cu pâinea şi cu apa şi cu focul !j © BCU Cluj N Ă L U N, DE ZAHAR1A STANCU u mai am sânge; sânt ca o nălucă Ce umblă, peste câmpuri moarte, vie. Nici umbra crudă nu mă mai îmbie, Nici drumul talpa nu , mi-o mai usucă. Fluieră sturzu 'n codrii şi n'aud. Fulgeră 'n plopii negri şi riu văd. Mă svârl în flăcări, nu-mi găsesc prăpăd. M’afund în ape repezi, nu mă ud. Şi dacă dă un mugur orb îl rup Să nu mai cheme -zumzet creanga mea. De-mi mai aprinde visul câte-o stea O smulg din slavă şi mi-o sting în trup. Şi când îmi cade un hulub pe mână Ii smulg aripa şi-l ucid cu piatra Iar ca să nu-mi mai fie caldă vatra Am aruncat jărâtecu 'n fântână. ' ‘ ' Şi nu pot doar cununa de lumină Ce-mi strânge fruntea s’o arunc îri praf, S'o calc şi să sugrum pe-acest seraf Ce creşte 'n mine nou, ca o grădină. ' © BCU Cluj TICHII DE MĂRGĂRITAR DE . SORIN PAVEL Către tichiile de mărgăritar : Confidimus autem de vobis meliora. Tichiile de mărgăritar trebuesc apărate. Sunt fel de fel de oameni răi, dar cei mai cu deosebire grosolani şi obrasnici, nu ştim dece, s'au găsit să fie în toate vremile şi în toate colţurile pământului istoric, tocmai duşmanii tichiilor de mărgăritar. O cruzime urîtă şi aproximativ asiatică a găsit poarta deschisă larg împotriva acestor mici, inofensive şi scumpe minuni între minunile scumpe speciei umane. Sărmane tichii de mărgăritar! Ce mângâiere mare sau suplimentară vă datorează omenirea, care a suportat în sânul ei duşmani de-ai voştri? Duşmanii tichiilor de mărgăritar, doar sunt singurii dintre muritorii cu păcate, care îndrăs-nesc să afirme că nu s'ar află tichii de mărgăritar şi chiar dacă ar exista undeva (observaţi culanţa!) nu le-au văzut niciodată, ceiace nu-i împiedecă (criminalii sunt ţipi activi) să scornească (la ocazii) neobrăzate calomnii. Lăsaţi netoţilor ce-i al lor şi mai ales soarta individuală. Netoţii pricep orice, dacă le arăţi ce, numai totalitatea nu. Aceasta este, dealtfel, o categorie epistemologică aristocrată, pe care omenirea o are în dar dela marii ei inspiraţi. Sociologia de şcoală franceza ne învaţă geneza categoriilor şi a cadrelor logice pe un drum plebeu. E drept că multe din ele miros încă (în secolul 20) a şiretenie populară şi tind să satisfacă cruzimea impervertibilă şi inextinquibilă a omului în genere şi a claselor de jos în special. Vestitele cadre ale experienţii ştiinţifice din logica lui Iohn Stuart Mill nu sunt decât suprastructura celor 4 principii logice şi e clară manevra lor de a înşela natura ca să-i smulgă secretele. Filosofia şi ştiinţa nu sunt altceva decât şiretenia celor ce călătoresc cu clasa IlI-a, organizată, înarmată şi emancipată de prevederile codului penal. E cazul lui Huxley, care în 1776 a omorît 1000 de căprioare ca să studieze circulaţia sângelui. E cazul Alraunei din romanul lui Ewers, copilul (prin metode ştiinţifice) prostituatei şi al spânzuratului, sau, modern de tot, ocazia oferită de ştiinţă unui element natural, — radiul — de a provoca sterilitatea celor care se ocupă cu el, adică degradarea eternului uman în numele ştiinţei. La origina ştiinţei şi a filosofiei rânjeşte banditismul lui Prometeu. Cu o singură excepţie : totali- 46 © BCU Cluj tatea, care nefiind vulgară, nu este tovarăşă în această uriaşă imoralitate. Totalitatea nu a ieşit din şcoala mizeriilor cotidiane (ca geometria la Egipteni). Totalitatea, adică contururile ireale în care îmbrăcăm în Nicăeri expansiunea gigantică şi interminabilă a Totului, a fost creată de un poet şi cărpănoşii filosofează în mijlocul ei fără s'o fi înţeles vreodată. Totalitatea n'are nimic meschin în ea. Originea ei selectă şi poate extraordinară, o dovedesc vorbe ca umanitate, conştiinţă cosmică, panteism, monadă, care n’ar fi fost posibile fără conştiinţa totalităţii. Produsele ei sunt distilate şi mizeria isgonită. Duşmanii tichiilor de mărgăritar ar trebui să se întrebe : Cum ar fi posibil, pe ce altă cale ar trebui să se îndrepte lumea ca să rămână mai departe totală, eternă, limpede, integră şi atotcuprinzătoare, dacă n'ar exista sau dacă ar dispărea tichiile de mărgăritar? A trăit pe lumea aceasta, şi dacă a trăit unde? şi când?, cineva, care să nu fi dorit, odată cel puţin, tichia de mărgăritar? Chiar oamenii, care între toţi şi toate ar trebui să aibă cele mai reduse pretenţii — urîţii de ambele sexe sau încuiaţii şi simpluţii, şi tot şi-au hărăzit, nu numai în visuri, tichia de scumpe şi mici mărgăritare. E permis să te îndoeşti de orice pe lume, dar nu se cade sub nici-un cuvânt să pui în cumpănă, o clipă măcar, realitatea obiectului unei dorinţe prosteşti. Cei slăbuţi la minte şi slabi de înger nu pot, prin definiţie, să dorească altceva decât apropiatul, pozitivul şi indubitabilul. In jurul tichiilor de mărgăritar se întâlnesc deavalma mari şi umili, rejunificaţi şi juni veritabili, sim-pluţi şi străluciţi. . Chezăşia existenţii tichiilor de mărgăritar stă în această solicitare unanimă. Oamenii care concep imposibilul şi se împacă cu contradicţia implicită din vorba ireal, s'ar putea înşela, li s’ar putea năzări şi nu trebuesc crezuţi pe cuvânt când afirmă ceva despre tichiile de mărgăritar. Aici vine rostul proştilor şi încăpăţânaţilor : să confirme. Ei nu se avântă nici în imposibil (ceiace se chiamă perspicacitate), nici în ireal (ceiace se chiamă prudenţă) fiindcă s’ar putea să se încurce mai rău decât la ei acasă. Deaceia numai lucrurile, care găsesc crezare în aceste cercuri, intră în patrimoniul umanităţii. Cazul tichiilor de mărgăritar. O nenorocire congenitală apasă tichiile de mărgăritar, dacă se poate numi nenorocire întâmplarea să semeni cu cineva, care nu-ţi place şi în care nu se ştie unde-i vinovatul. Tichiile de mărgăritar se poartă, dacă cineva isbuteşte să capete un exemplar, numai şi numai în" buzunar, unde poartă (aici este asemănarea) filosofii raţionalişti cei doi ochi, câteodată cu tot cu ochelari şi în acest caz extrem în buzunarul dela spate. , Ce este un filosof raţionalist??! E un fel de om sau mai degrabă homunculus ambiţios, întratâta cufundat în minunile sale interioare, încât ochii i se preling şi curg în buzunare, lumea exterioară dispare cu un fel de vâjâit asemenea apei pătrunse în urechi şi singurul lucru care mai dă semne de viaţă, vede, simte şi câteodată judecă (în acest om) este raţiunea. Semnalmentele lui poliţieneşti: s Un tiran, intolerant şi despotic, se poartă ca un satrap cu ceiace el numeşte viaţa vegetativă, animală sau voinţă periferică în om. E colonelul imperativelor raţionale ; Un fricos : Dă şi primeşte, la marea Bursă a vieţii, cu ochii închişi. Un veşnic candidat la tichia de mărgăritar, cu şanse extraordinare s'o capete, întrucât toată lumea e de acord că numai aceasta îi lipseşte. ' Tichia de mărgăritar se poartă prinurmare în buzunar întocmai ca ochii filosofilor raţionalişti. Curiozitatea acestei regretabile asemănări apare în problema motivelor. Raţionaliştii sunt con- 47 ■ ' \ © BCU Cluj secvenţi până la un punct în privinţa scopului şi definitiv consecvenţi ca directivă. Ochii nu vet să accepte tutela raţiunii şi se postează în adversitate pe toată linia. Raţiunea vrea să extragă profiluri, adică să schematizeze lumea, vrea monotonie, pace şi schivnicie. Ochii vor conţinuturi, culoare, variaţie, beţie de întrezăriri şi surprinderi, tempo nebun şi furtunatec. Ochii sunt ai Sultanului, să vadă ştofe şi dansuri, să vadă cadâne în şiruri de curgătoare mărgăritare ca 'n basme, prinse la gât în legănarea plutei pe valul parfumurilor arabe. Raţiunea a lăsat-o la uşă şi Eunucul se joacă cu ea, ca un copil întârziat la minte, până va ieşi marele Stăpân să i-o ia fără să se uite la el. Tichiile de mărgăritar îşi rezervă intimitatea fericiţilor posesori. Nu se arborează niciodată în public şi nu ştim niciodată, care şi ce fel de tichie de mărgăritar are. Cel mult isbutim să aflăm ce tichie de mărgăritar ar dori lumea cuiva, dar foarte cu greu, fiindcă aceasta s'ar chema clevetire şi nu-i nici frumos, nici prudent să fie spusă tare. Niciodată nu sunt supărările mai cu foc şi rupturile mai ireconciliabile, decât în cazul când scăpăm o vorbă şi ne trădăm preocupările relative la tichia de mărgăritare a concetăţenilor noştri. Altruismul nu mai are niciun rost şi duş-< mănia obişnueşte să facă din când în când, când e maximum otrăvită şi virulentă, acest temut cadou. Nici prietenii noştri cei mai apropiaţi, deşi cunoscându-ne bine, ar putea să ne spună, care ne stă mai bine, nu pot să afle cu ce infinite precauţii ne izolăm pentru efectuarea solemnităţii, plină de nebănuite delicii intime, când ne aşezăm pe cap tichia de mărgăritar, tichia noastră şi numai a noastră, căutată de noi, dorită de noi, găsită de noi — însfârşit! într'o supremă încordare a tuturor fibrelor de ideal, nenumărate fire reale şi invizibile, prin care sorbim speranţa ca oxigenul prin capilare. La parade, recepţii, baluri, edituri, întruniri sau teatru, doamnele ca şi domnii nu scapă ocazia să-şi arate odoarele. Numai tichia de mărgăritar nu. Şi e o mare durere în această imperioarsă stăpânire de sine. Poate că nu există dorinţă mai constantă dealungul unei întregi vieţi, mai prezentă în fiecare moment al zilei şi nopţii, decât arzătoarea impulsie de a ieşi în lume, acolo unde e tnai multă şi mai cunoscută, cu această comoară secretă şi nepreţuită, tichia de mărgăritar. Sunt în adevăr puţine proprietăţile omenirii, care să fi adunat în ele atâtea tendinţe contrarii, atâtea însuşiri care se neagă una pe alta că în tichiile de mărgăritar. Tichiile de mărgăritar întrunesc cele două calităţi ale comorii: să ia ochii şi să fie neînfrânt dorite. Şi totuşi... Oriunde s'ar găsi oameni, mai mulţi sau mai puţini este indiferent, deoarece cu teoria masselor, a sufletului colectiv şi celelalte teorii sociologice, tichia de mărgăritar n'are nimic dera face (A scăpat de sociologie, dar nu de sociologi), văd fără excepţie unul la altul, ca un fel de raze apostolice, tichia de mărgăritar, fără să le ia ochii şi fără s'o dorească. E curioasă această regiune a tichiilor de mărgăritar. Fără tichie de mărgăritar (aceasta e numai o presupunere absurdă), oamenii se găsesc laolaltă într’o baie de nimicuri, certuri şi invidii, imitaţii şi contraimitaţii. Cu tichia de mărgăritar, se ridică cu creştetul şi ajung, ca un fel de Lungilă în basme, în sfere de ideală rezervă şi dispariţie desăvârşită a lăcomiei şi altor instincte reprobabile şi incomode din punct de vedere social. Nu atentăm la tichia nimănui şi cel mult ne umflă râsul, prin urmare o reacţiune cu totul estetică, debarasată complect de orice aluzii cuceritoare. In acelaşi timp însă suntem furibund de mândri cu tichia noastră de mărgăritar, respingem orice ofertă străină, dar ne păzim ca de foc s'o arătăm în lume. E o podoabă acceptată cu plăcere din mâna unui sol interior, dar cu condiţii, care nimicesc tocmai esenţa şi rostul unei podoabe. Deaceia fericitul posesor al unei mici, inofensive şi scumpe tichii de mărgăritar, ajunge, ca să scape din primejdia de a înebuni în lupta dintre dor şi neputinţă, să formuleze încă o dorinţă — absurdă, dar singura în stare să-l poată 48 © BCU Cluj menţine în posesia unei comori, care nu e comoară ca celelalte, dar mai preţioasă decât toate : dorinţa ca toţi să-i recunoască tichia în toată splendoarea ei, toţi să simtă că el e posesorul ei de drept şi fapt, dar totuşi nimeni să nu ştie. Există un asemenea act de cunoaştere — să ştii fără să ştii? Există. Comerţul tichiilor de mărgăritar are la bază cele două feluri de industrii: în casă şi în fabrică. înainte de a lucra tichii de mărgăritar pentru uzul propriu, există o perioadă de exerciţiu, de ucenicie în această profesiune universală. Primele tichii de mărgăritar se fac în camera copiilor, aceşti consumatori de marţipan şi jucării, stăpâniţi de mania prosperităţii. Tichiile de mărgăritar ieşite din mâna lor dolofană şi cu gropiţe la încheieturi le aşează, cu cea mai candidă bunăcredinţă, pe capul propriului tată, deseori neputincios şi amărât ca dezolarea unei perechi de ghete descălţate, ornat totuşi cu acest prinos al pietăţii infantile. Tichia de mărgăritar este primul act de recunoştinţă şi orice gratitudine viitoare aduce â tichie de mărgăritar, ca o pedeapsă terestră pentru abuzul comis în situaţia de părinte sau protector, funcţii declarat naturale şi deci rebele oricărei siluiri etice. Recunoştinţa e o categorie etică şi natura e dincolo de etică şi moralizare. Primul dar al copiilor noştri — tichia de mărgăritar, oferită din convingerea că nu suntem nici ignoranţi, nici debili, este indicaţia divină pentru crima de a creiâ, fără să vrem, un miraj, o minciună, în preajma lor. Tot în camera copiilor, camera basmelor şi a energiei elementare, trebuesc căutate rădăcinele ţmor lucruri socotite foarte serioase. Ideologiile de clasă sau ideologiile naţionale, miturile sociale şi filosofice, filosofia istoriei, sistemele de etică individuală sau socială îşi au toate obârşia în acest miragiu infantil. Copleşiţi de grandoarea dimensională, în spaţiu şi timp, a acestor realităţi, sunt unii oameni, care orbesc cu totul şi nu mai disting adevăratul caracter al lucrurilor. Copii bătrâni şi incorigibili, ei văd uriaşe marşuri către idealuri conştiente acolo unde nu-i decât oroarea unui mers deabuşeiea sau o biată existenţă hărţuită de neştiinţă şi necazuri. Ce-au făcut oare Plato, Toma Aquinatul, Spinoza, Kant şi Condorcet, decât migăloase, mici şi inofensive tichii de mărgăritar pentru uzul Cosmosului sau al Umanităţii milenare? Teoria ideilor platonice ca şi Paradisul religiilor se bazează în realitate pe faptul natural, fatal şi universal al Renunţării. Renunţarea este conştiinţa propriei limitări, conştiinţa insuficienţei umane. Am dori să fim în comunicare cu întreg Universul, să-i trăim viaţa şi soarta în necurmată şi indisolubilă relaţie. Un „tot, sau nimic” ibsenian este marea dorinţă umană, paralizată de faptul că suntem prinşi în graniţe fixe şi că orice acţiune a noastră este o alegere, este un drum, unul singur dintr'o infinitate, şi deci la fiecare pas suntem victima unei renunţări. Teoria ideilor ca şi Paradisul nu sunt decât ocoluri ale acestui obstacol. IŞfe place şă ne închipuim că există altă lume, unde, odată ajunşi, vom scutură condiţiile sclaviei terestre. Ne creiăm, prin urmare, o soartă specială, o poziţie deosebită în Univers. Renunţarea devine provizorie şi împăunaţi cu tichia de mărgăritar, nu observăm că ne-a fost adusă din camera copiilor ideologi. — Ce sunt misiunile istorice ale marilor naţiuni?;Ce este iluminismul? Ce este credinţa că putem face bine altora? Ce sunt idealurile morale? ■ — Tichii de mărgăritar, care nu ne încântă ca cele lucrate de npi înşine, dar nu ne supără, fiind produse ale inocenţii ,şi gdpiiraţiei filiale. . Definiţia personalităţii: un individ plus tichia de mărgăritar. Nu e, desigur, cel mai lesne lucru să ajungi la om. Omenirea în genere, epocile istorice, naţiunile şi indivizii au fiecare tichia lor 4e mărgăritar, ceiace constitue în total tot atâtea nenumărate baricade inexpugnabile, în dosul cărora se ascunde gol-goluţ, nenorocit şi ieften — Omul. 49 4 © BCU Cluj Tichiile de mărgăritar resping orice clasificaţie. Deaceia primul caracter de recunoaştere al unui asemenea obiect este inclasificabilul. Sunt produse ale unei realităţi cu care nu seamănă deloc. Create de oameni, ele plutesc în aer şi exprimă cu toată vehemenţa tocmai disparitatea, tocmai prăpastia dintre ele şi creator. Distanţa aceasta nu scade niciodată, deşi biografia fiecărui om rezidă fără resturi în această goană eternă după tichia sa respectivă, întocmai ca Schlemihl, eroul lui Chamisso, pribegind să-şi regăsească umbra. Ca ocupaţie auxiliară ne ocupăm de stadiul operaţiilor altora în căutarea tichiei mult dorite şi ne găurim cu gloanţe reciproce tichiile de mărgăritar, ca Tarasconezii caschetele. închipuind Cele Trei Graţii, Dante Alighieri a dat adevăratul exemplu clasic al tichiei de mărgăritar pentru neamul înclinat spre gâlceavă sau sporovăială al femeilor, — frumoase sau urîte, n'are importanţă. întrebarea, cu care se cere sau se oferă, în chipul cel mai nimerit, tichia de mărgăritar, este aceasta : — Aveţi nevoie de ceva inutil? Tichiile de mărgăritar, delicate lampioane interioare, ele luminează în incognito minuscule baluri cordiale, la care fiecare e propriul şi singurul său invitat. Sărmane tichii de mărgăritar! voi vreţi să cuceriţi lumea şi nu suportaţi lumina arenii! Voi vreţi să fiţi suprema mândrie şi voi trebue să staţi din eternitate până în eternitate în subterane! Lumina vă ofileşte. Sunteţi floarea Intunerecului şi orice adiere, care aminteşte lumii existenţa voastră, e infernală, dogoritoare şi cotropitoare ca Simunul. . Richard Wagner v’ar spune : • VEnivrant Superflu. Către tichiile de mărgăritar : Confidimus autem de vobis meliora. © BCU Cluj B I S E R I C Â DE G. L E S N E A . I De şase veacuri stă printre morminte, Cu turlele înfipte în văzduh, Păstrând întreg arhaicul ei duh Şi tot misterul lucrurilor sfinte. Ii privegheată numele divin . . Ghirlănzi de sfinţi, pe bolţile ei scunde — Şi *n chipul Maicii Domnului s'ascunde Iubita unui pictor bizantin... II Aşteaptă credincioşii în zădar — Şi ’n singurătatea ei deplină, . Citeşte Evanghelia creştină, Bătrânul preot singur la altar. I Şi cum un suflet să-l audă nu-i, De sus, din zugrăvită ctitorie, Ascultă numai sfânta liturghie, ' Un Voevod cu neamurile lui... © BCU Cluj C R O N 1 CI IDEI, OAMENI & FAPTE SPIRITUL CRITIC ŞI MISTICA STATULUI ISTORIC V. Cap. „Domnia In cultura românească a ultimilor două veacuri se pot deosebi două curtnte: a) curentul raţionalist de jmportaţie franceză şi b) curentul istoric-tradiţicnalist cu reflexe din romantica germană. Primul e inspirat de progresismul şi iluminismul Marei Revoluţii dela 1789, al doilea are o tendinţă accentuată de desfundare a izvoarelor autohtone, conform indicaţiilor filo-sofiei istorismului, reprezentată cu o rară strălucire şi durabilă influenţă de către Friedrich-Karl von Sa-vigny (1779—1861). La eliminarea elementelor reacţionare din atmosfera Principatelor iluminismul a avut o misiune salutară. Izvoare neomogene sufletului românesc pătrunseseră în cantităţi considerabile, ameninţându-i puritatea şi perspectivele iniţiale. Ritmul civilizaţiei occidentale care se făcea simţit şi pe câmpiile dunărene găsea obstacole în influenţa şi rezidurile turco-fanariote, iar elanul tinerilor bonjurişti însufleţiţi de nobil patriotism se lovea de inerţia vechilor aşezăminte. In cele din urmă, valul dizolvant al iluminismului francez, reprezentat ardent de proaspeţi cărturari occidentalizaţi şi ajutat de importante transformări economice, a reuşit să dărâme zidurile chinezeşti. O febră de înnoire cuprinse sufletele anchilozate în nemişcare de veacuri. In această dramă a Munteniei şi Moldovei din secolul al XlX-lea, progresismul francez a jucat un rol hotărîtor. Argumentele lui ideologice au fost împrumutate în total şi în parte, servind ca arme de luptă contra vechiului spirit. Mirajul intrinsec şi concordanţa cu ritmul vremii a cucerit la un moment dat capetele cele mai luminate, toate speranţele şi toate valorile româneşti dela acea oră. Rezistenţa era puţin şi greşit organizată. Interese reale au avut apărători mediocri, uitându-se eterna fascinaţie a spiritului şi prinytul lui, pentru a se mulţumi cu o pasivitate ve- Legii" cină cu indolenţa, sau cu o acţiune anarhică şi pur materială. (De pildă, activitatea antiunioniştilor dela 1850—1859). Bătălia era definitiv pierdută, iar rezistenţa ar fi putut-.numai să întârzie duhul reformator şi să-d accentueze tendinţele prin contrazicere. .0 Reformă este însoţită întotdeauna şi de o Rezistenţă. Oricât de evidentă ar fi cerinţa ei de noutate, starea lucrurilor intrată în forme definitive nu acceptă uşor violentarea. Aspectul de veşnicie pe care-1 capătă în lenta modelare a timpului, încremenirea statuară, refuză jnobilismul pe care-1 îmbracă teoretic şi aparent-abiectiv Reforma. Cei doi termeni: Devenirea şi Eternul, luptă pur dialectică, au acum infrastructură precisă. In Reforma efectuată de Luther în Germania — ca să luăm un exemplu — aveam reflexul spiritual a două lumi situate în complexuri diferite. Circumstanţe istorice îngăduiseră infiltrarea lentă, apoi, predominarea românismului catolic într’un peisagiu nordic. Alianţa feudală cu dreptul roman pentru organizarea instituţiilor ce consfinţeau o supremaţie socială în interior întăreşte influenţa din afară. Aspiraţia împăraţilor germani de a fi continuatori ai Romei — pe lângă a doua Romă în Bizanţ, a treia la Moscova, ar fi fost a patra în regiunile teutonice, — a, deschis larg porţile inva-ziunii catolice. Codificarea lui Justinian îşi aflase citadele puternice în Biserică. In faţa acestor fapte ce contraziceau profund esenţa germanismului se organizează cea mai grandioasă şi cea mai completă apărare : alianţa deplină dintre materie şi duh. Viziunea lumii se conturează nu în relaţie cu dogma şi exerciţiul religios, ci prin contrast şi frondă. Astfel ia naştere protestantismul. Intre elementul reformator şi elementul static a învins ca totdeauna Reforma, atunci când a găsit aderenţe organice. . © BCU Cluj In morfologia româneasca a secolului al XlX-lea intră mulţi fermenţi inovatori de origină iluministă, propagaţi de © strălucită pleiadă, Dinamica socială avea în armele sale de luptă generozitatea, abnegaţia, creaţia şi avântul. Statica era formată din vechi instituţii juridice importate din Orient sau dela Slavi, o concepţie perimată asupra Societăţii şi asupra Statului, ce îngloba interese referitoare numai la o parcelă din comunitatea membrilor. Lupta era inevitabilă. Urmărirea acestei lupte> în deosebi a arsenalului ideologic, arată transformări surprinzătoare, uneori devieri dela mişcarea iniţială. Astfel, ideea iluministă şi progresistă menită să descătuşeze forţele puternice, devine la un moment dat oprimantă, Ideea care conţinea absolutul în sine nu a îmbrăcat relativitatea fenomenologiei curente, depăşind ţelul său eliberatoriu. Problematica răspândită de Revoluţia franceză a fost folosită la definirea unei clase sociale — cea de mijloc — şi sub lozinca ci s'au început totdeodată şi. luptele de independenţă naţională» Există un antagonism în modul de. aplicare al ideii şi realitatea, componentelor sale. Naşterea şi desvoltarea ideii se făcuse în leagănul clasei de mijloc, care prin funcţia ei socială — comerţul — şi prin aspiraţiile ei nu punea, accentul pe specificul naţional, emblema din ce în ce mai generalizată a tendinţelor sufletului european. Forţa şi prestigiul ideii, datorite învingerii operate de clasa în ascensiune sunt împrumutate neadecvat şi pentru alte scopuri. Pentru .atingerea ţelurilor nu ,s’a luat în consideraţie incompatibilitatea de substanţă : ideea a servit de două ori. Dar, menirea ei nu se putea deturna. Câştigarea conştiinţei caracterelor naţionale sub egida iluminismului încetează, conţinutul ideii purificându-se şi p.ăstrându-şi structura ei adevărată. Intre iluminism şi caracter specific autohton nu este nici o relaţie, ci antinomie. (Una din antinomiile doctrinare ale „Vieţii Româneşti"),. O alianţă temporară nu poate înşela asupra formaţiei lor felurite şi a varietăţii de sensuri pe care le reprezintă. -Către sfârşitul veacului al XlX-lea şi începutul lui XX,, forţele se grupează in alt mod. Progresismul ameninţă să sugrume autohtonia şi să înăbuşe elementele primordiale ale sufletului şi ideologiei româneşti. Ca o c.ontra-pondere se înfiripează istorismul şi organicismul filosofic în România cu inspiraţii germane, în ■deosebi -din .Savigny. Iluminismul progresist însemnase un punct culminant al influenţei franceze în România. Organicismul şi istorismul sunt reflexe germanice. La desvoltarea lor au prezidat câteva motive favorabile. In primul rând, domnia unui prinţ de Ho-henzoîlern care a organizat administrativ şi militar Principatele, unificându-le politiceşte şi sufleteşte—tendinţele regionaliste dăinuiau, încă — şi tidicându-le la rangul de Regat. Istoria influenţei germane în România însemnează o mai deplină cunoaştere si conturare în sens românesc, spre deosebire de influenţa franceză, care este sinonimă — în afară de vremea bonjuriştilor — cu diformate sufletească şi dezaxate. Cauzele sunt felurite. Poate,. în primul rând, faimoasele caractere latine, care apropiind, influenţează până la vasalitate. Discrepanţa dintre spiritul germanic şi spiritul latin fiind prea mare, în loc de interpenetrare sau simplă penetraţiune fără afinitate electivă, se lovesc de obstacole de netrecut, rămânând exclusiv metodele şi suggestiile. Paralel cu aceste două linii de influenţe s’ău elaborat şi două doctrine antagonice în ceeace priveşte explicarea şi' poziţia faţă de fenomenul Stat. Avem doctrina Statului juridic (cu ecouri din Contractul Social al lui Rousseau şi din ideologia Marei Revoluţii Franceze de la 1789) şi doctrina Statului istoric a lui Mihail Kogălniceanu, a lui Simeon Bărnuţiu, a Regelui Carol (îmbibat cu fiiosofie de Stat prusiana, preocupat de Istorie naţională şi de filologie — filolo-gismul este o ramură a direcţiei savignyene —), a lui Vasile Pârvan, a lui N. Iorga, etc. etc. Junimismul nu a avut în problema politico-juridică comprehensiunea fenomenelor istorice, iar elaborarea ad-hoc a unui constituţionalism bazat pe principiile unui pact fundamental pe care îl negau teoretic şi pe care îl admiteau fără reticenţe în practica parlamentară, este una din numeroasele discrepanţe ale acestui grup. Din discursurile lui Petre Carp şi ale lui Titu Maiorescu reiese o doctrină în spiritul Constituţiei dela 1866, ca suprem ideal de atins în configuraţia politică a epocii. Aceasta a fost faza ultimă a grupului, adică înscrierea într'un curent iluminist şi părăsirea vechilor poziţii. Dacă prin ramura Lambrior-Eminescu-Creangă principiile vitale ale autohtonismului şi istorismului au rămas intacte şi fecunde în desvoltarea ulterioară a culturii noastre, nu se poate spune acelaş lucru despre constituţionaliştii grupului. Legalismul junimist (reluat de poporanismul cri-ticist prin reprezentanţii săi eminenţi, ca d-nii C. Stere şi I. Botez) nu poate pretinde nici măcar prioritatea în ordine cronologică. Au existat alţi teoreticiani în care se găsesc exprimate aceste idei nu în germene, ci clar şi solid argumentate cu tot arsenalul necesar. Este anume ardeleanul 'Simeon Bărnuţiu, profesor de „de-reptulu naturale, de dereptulu genţilor, de dreptuîu public alu Românilor” la Universitatea din Iaşi (1856— 1863), care în Manifestul dela 25/13 Februarie 1842 aduce o serie de argumente (i° de drept natural, 2° de morală, 30 de înţelepciune etatistă — Staatsweisheit. — şi 40 de prudenţă) unde se anticipează cu o rară intuiţie toată seria de obiecţii ce a format patrimoniul legalismului român. (V. studiul nostru : Izvoarele doctrinei Ini Bărnuţiu în „Revista de Drept Public”, April-Iunie, 1928, pp. 370—400). Tot Bărnuţiu este şi primul român care a folosit „Vom Beruf unserer Zeit fiir Ge-setzgebung und Rechtswissenschaft” a lui Savigny, carte epocală apărută la 1815 din care Bărnuţiu citează în Manifestul dela 25/13 Februarie 1842 împotriva Ungurilor. 53 © BCU Cluj Teoria statului juridic în România nu începe, deci, cronologic cu junimismul, ci a fost anexat neorganic doctrinei grupului. Prin vicisitudinile vremii şi contingenţelor politice dela elanul creiator cu date concrete al primei faze, s'a trecut (prin directa suggesie a lui Maiorescu) la ‘un criticism acut până la dizolvare, continuat cu o rară dezinvoltură de neocriticismul poporanist. Dacă în problemele culturale au fost ciocniri între tânărul G. Ibrăileanu şi deja îmbătrânitul Titu Maiorescu (pentru ca primul să ajungă, apoi, la metode şi poziţii înrudite), în problema constituţională concepţia Statului pur juridic a fost continuată fără nicio corectare apreciabilă. „Statul de Drept” (cu împărţirea tripartită a puterilor — inspiraţie Montesquieu şi engleză —) continuă a fi ţel ultim, fără luarea în consideraţie a unei infrastructuri diferite şi a unei teleologii etatiste variate, determinate de un anumit stadiu evolutiv. Conştiinţa realităţilor incluse în noţiunea de Stat istoric şi autoritar este recentă în cultura românească. Smulgerea ţării noastre din complexul agrar şi îndrumarea spre capitalism a adus — odată cu formarea clasei de mijloc — noui orientări şi noui aspiraţii. Forţa organizatoare şi unificatoare a noţiunei e menită să dea rode bogate şi să modernizeze o structură ju-ridico-politică încă în afara ritmului european. Dintre oamenii noştri politici primul care a avut o limpede vedere a acestei necesităţi a fost Mihail Ko-gălniceanu. Tot el a înţeles corelaţia dintre fenomenul Stat în evul modern şi clasa de mijloc, („burghezie, adică starea de mijloc, puterea cea mai de căpetenie a unui Stat, nu avem”, Gazeta de Moldavia, 1850, Martie- 9, apud R. Dragnea, Mihail Kogălniceanu ed. II, 1936, pg. 209), inaugurând sistemul. protec-ţionist şi preocupările de formare a unui capital naţional. Suprastructura doctrinară era cea adecvată, în-depărtându-se dela principiul lui laissez-faire şi inspi-rându-se dela Savigny, al cărui elev a fost la Berlin, pentru a fundamenta noua direcţie nu prin Raţiunea absolută, ci prin concretul istoric şi limitativ. ■ Kogălniceanu a fost la un punct de intersecţie: îndepărtându-se dela junimismul reacţionar (excelent caracterizat de R. Dragnea: „organizarea în şcoală şi teoretizarea filosofică a îndătinatului reacţionarism moldovenesc, expresia teoretică a rezistenţei regimului vechiu în faţa alcătuirii noului Stat”, op. cit. pp. 301— 202) şi neadmiţând importul iluminist. Poziţia lui. a fost cea mai fecundă în analele culturii româneşti. Sug-gestiile sunt până astăzi valabile. De-acolo s'au inspirat N. Iorga, Pârvan, R. Dragnea şi formează osatura pe care se clădeşte „Mistica Statului”. Valabilitatea în ultimele decenii a acestei doctrine a fost întărită prin două noui considerente: 1) unirea eu Ardealul şi Bucovina unde influenţa germanică a Filosofiei Statului — disciplină eminamente germanică — a adus o înţelegere mai deplină asupra acestor idei, 2) problema minorităţilor, aflată, încă, în stare acută şi ferment de desunificare. In cadrele de Stat. pot găsi un punct-de raliere şi conlucrare. Finalităţile Statului le-a văzut d-1 C. Stere într’o organizare juridică unde „domnia legii” să fie a-tot-puternică. Această concepţie se află la marea majoritate a constituţionaliştilor moderni şi nu poate fi de nimeni contestată, fiindcă altfel s’ar întrona arbitrarul administrativ şi judecătoresc. Punctul de vedere li-bertar din care se pune d-1 Stere, aduce, însă, o modificare în sensul că raporturile dintre Drept şi Stat sunt reduse la o simplă relaţie juridică, aşa cum s'a văzut dealtminteri de un întreg curent de Filosofia Statului, începând cu Jean-Jacques Rousseau şi sfârşind cu anarhismul deghizat al lui Leon Duguit, al cărui elev s'a declarat odată d-1 Stere. (Apoi, întreaga sa şcoală : Mihai D. Ralea, D. I. Suchianu, etc.). O variantă a acestei teze e aceia kelseniană unde Statul e un simplu suport al Dreptului, aşa după cum în Evul mediu filosofia era ancilla theologiae, Anarhismul deghizat al lui Duguit care neagă realitatea Statului (instrument al uzurpatorilor împotriva uzurpaţilor—guvernanţi şi guvernaţi —) a fost corectat şi lărgit prin constituţionalismul lui A. V. Dicey, introdus la noi pentru întâia oară de d-1 Stere, plus contribuţiile totdeauna interesante din cultura engleză aduse de d-1 I. Botez. In acest mod s'a dat o anumită coloratură poporanismului criticist, răspândită prin toate colţurile organului central „Viaţa Românească”. Aşa de pildă în Miscellanea, Aprilie, 1913, pg. 124 acest pasagiu semnificativ: „cheia de boltă a societăţii engleze e justiţia şi menirea ei supremă e să asigure libertatea personală a cetăţeanului, — acea personal freedom, pe care Englezul o pune mai presus de existenţa Statului însuşi” (v. şi studiul citat despre „Supremaţia Legii” al d-lui C. Stere; de acelaş: Anteproectul de Constituţie; Mihai D. Ralea; Democraţie şi creaţie; D. I. Suchianu în discuţia actuală a Tinereţei — V. R. Martie, 1928 — spune : „căci acum, vechilor idealuri religioase, le substituim pe acele, mai laice, ale solidarităţii’’ x), pg. 432). In această atitudine teoretică a grupului cu resfrângeri din cele mai variate subsistă mereu punctul de vedere libertar, făcând din individ şi drepturile lui alfa şi omega activităţii publice. Alte interese nu au fost văzute, reducându-se aspectele aşa de bogate ale problemei raporturilor dintre individ şi Stat la o luptă în care armele au fost date primei părţi, neglijându-se cu desăvârşire realităţile aşa de adânci pe care le reprezintă în însăşi structura psihologică a individului acele interese ale Trecutului şi *) Autorul care este o Ie cută amator de paradoxe, de frondă mică şl dispunând de mici posibilităţi, comentează „asupratinereiei”, despre „Sa Majeste-l’Enfant — după cum spunea acum câ)iva ani o publicistă nordică" (loc. cil). S’a mutat Franţa în Scandinava ? Textul publicistei nordice ne este dat neapărat în franţuzeşte. In aceleaş pagini â propos de seriozitate: „este oare seriozitatea o chestie de atitudine, ori de rezultate ? Eşti serios fiindcă reuşeşti, sau pentru că te porţi înfr’un anumit fel, chiar dacă nu reuşeşti?" (loc. cit. pg. 453). Dar de ce oare d-1 D. 1. Suchianu nu poate fi ' luat în serios? „Gramatical, a lua în tregic e forma superlativă a luării în serios" (pg. 453). Ce caută aici gramatical? Şi ce legătură gramaticală este între tragic şi serios? 54 © BCU Cluj chezăşii ale Viitorului, concretizate în noţiunea de Stat. Aici este rădăcina eroarei: s'a uitat împletirea dintre colectiv şi individual pentru a se da prioritate individualului. Când se proclamă „domnia legilor" se are în vedere nu numai combaterea arbitrarului administrativ — făptuitorii arbitrarului fiind educaţi în acelaş subiectivism sunt necesarmente incapabili în a discerne superioritatea colectivului —, ci o tehnică cât mai perfectă unde principiile sacrosante ale Marei Revoluţii pentru garantarea drepturilor cetăţeneşti să fie aduse la îndeplinire. Avem în această doctrină un cerc vicios. Ţintind la libertate — bunul suprem al omenirii — asigurarea ei în loc să se facă printr’o zăgăzuire. a personalismului exagerat se închide calea realizării prin apologia şi desvoltarea fermenţilor dizolvanţi. E un cerc din care nu se poate ieşi. In acest complex se plasează cele trei contradicţii din doctrina „Vieţii Româneşti”, care nu s’au rezolvat şi care nu sunt posibile de îngemănat: a) antipozitivismul şi democraţia, (antipozitivismul e al generaţiei ultime Ralea-Ştefan George, iar democraţia e comună tuturor), b) problema eului şi garantarea libertăţilor, c) raţionalismul antiistoric şi teoria specificului naţional. . In epoca antebelică, de fapt, reprezentanţii caracteristici ai poporanismului criticist au fost pozitivişti. Elevi ai lui Gherea şi Taine, în domeniul metafizic, au admis rezultatele le care ajunsese Auguste Comte. Iată, însă, că odată cu schimbarea atmosferei din lumea gândirii europene, grupul îşi revizueşte convingerile filosofice: „generaţia noastră îşi manifestă crezul în două revendicări principale : antipozitivismul şi ideea de ordine. Pretutindeni unde luptă o tinereţă, ea combate pentru .aceste credinţe. Să le examinăm pe rând în rostul şi valoarea lor, şi, pe cât posibil în cadrul şi posibilităţile ţării noastre” (M. Ralea, V. R., 1928, Ianuar, Misiunea unei generaţii, pg.: 121). „Dacă generaţia pozitivistă era serioasă şi echilibrată la culme, generaţia noastră a devenit mai svăpăiată şi mai liberă" (loc. cit. pg. 122). Găsim şi o definiţie amuzantă a lui „D-zeu” : „recunoaşterea complexităţii aduce implicit recunoaşterea ■hazardului, care e celălalt nume al lui D-zeu” (loc. cit. pg. 122). In acest „D-zeu” noi vedem toată an-goissa metafizică a autorului, acea teamă şi mirare în faţa spaţiilor înstelate, care umplea de spaimă pe Pascal .şi de tragică bucurie sufletul solitarului din Konigs-’berg. Să mai insistăm cât de falş sună convertirea •bruscă la ideea de ordine şi lâ elanuri antipozitiviste a iunui înveterat'jemanfişism, cât de goale de sens sunt declamaţiile pe care le reproducem? „Şă ne stimulăm forţele şi idealul. Să nu credem numai în critică şi raţiune, mai ales, fiindcă poporul nostru, decepţionat de seculare iluzii, tinde către scepticism, către şiretenie, către pehlivănie” (pg. 124). Dar ce e jemanfişismul, decât copilul din flori al scepticismului? Şi nu se coboară în linie directă din criticism? Nu există cores- pondenţe între fenomenele vieţii sufleţeşti şi între manifestările gândirii? „Generaţia noastră, dacă îşi simte vreo chemare va trebui să dea lupta pe terenul etic. Va trebui să combată cu disperare bizantinismul, fanariotismul, şiretenia, pehlivănia, scepticismul trivial şi jovialitatea zeflemistă cu care Românul nostru trece uşor peste cele mai tragice situaţii. Revendicăm pentru onoarea acestui popor puţin sentiment tragic, al existenţei şi puţină amărăciune conştientă, în locul operetei sinistre, care ne macină energiile cu o veselă indiferenţă şi nesimţită inconştienţă. Cu alte cuvinte să creiem o etică românească” (pg. 125). Dar se creiază o etică românească cu jemanfişismul, remarcat cu supărare şi acreală până şi de d. Zarifopol? Cum se poate vorbi de o etică în sensul militant pe care îl indică, fără valori religioase şi în speţă fără ortodoxie? Etica germană îşi are fundamentele ei în protestantism, după cum catolicismul a dat o categorie de valori, criterii şi axe precise credinciosului în comportarea zilnică. „In domeniul moral, aplicaţi toate, învăţăturile antipozitiviste, mistice, afectiviste” (pag. 124). Dar nu există relaţii şi punţi de trecere între metafizica, morala şi comportarea individului? Nu se compune eul dintr’un grup de sentimente, afinităţi şi criterii unitare? Pe aceiaşi pagină unde se recomandă antipozitivismul, misticismul şi afectivismul în ordinea morală, îşi aminteşte de trinitatea scumpă: „raţiunea, luciditatea, spiritul critic” (pg. 124). Atâta haos era greu de imaginat. Punctul de vedere iluminist-libertar din problema politică a fost în domeniul filosofic kantianism pur. împletirea iluminism-kantianism nu o găsim la toţi reprezentanţii curentului criticist. Ramura Stere-Ibrăi-leanu, deşi cu concluzii analoge, a fost adânc influenţată de pozitivismul vremii, de un Auguste Conte, de H. Taine sau de materialismul istoric marxist. Cealaltă ramură a criticismului moldovenesc actual în frunte cu I. Petrovici (Ralea, Andrei, Octav Botez, Ştefan George, Ioan Gherea, Dan Bădărău) îşi revendică fi-liaţiunea în filosofia kantiană. • Două lucruri sunt de discutat: a) dacă concluziile sistemului kantian sunt iluministe (teză negată de d-1 Ştefan George), b) dacă aceste concluzii pot avea valoare de îndreptar în cultura şi problemele româneşti, aşa cum se pretinde. „In privinţa misterului, sau mai exact vorbind asupra sensului metafizic al existenţei, misticii se referă la raţionaliştii reci şi pozitivişti din secolul al XVIII-lea, la acea falangă de literaţi şi gânditori care a pus bazele Enciclopediei, predicând o filosofie iluministă. Dacă aceşti: raţionalişti erau convinşi că raţiunea a istovit vasul de probleme al realităţii încât nu mai rămâne nimic neexplicat şi .neexplicabil, nu rezultă de aici că urmaşii lor în filosofie, tot raţionalişti, împărtăşesc concepţia lor îngustă”. (Ştefan George, Misticism şi Spirit critic, V. R. August, 1928, pg. 66). „Şi apoi, când raţionalismul, începând cu Thales şi trecând prin Platon, 55 © BCU Cluj Bescâ'rtes, Kant, He'gef şi şiolile cohlimpcfâhtf H8S-eritice, reprezintă criteriul maximului de metafizică atins de tin curent, e riscat şi lipsit de spirit filosofic Să aduci în discuţie şi să-i dai Cinstea întâietăţii tocmai cazului excepţional din secolul al XVIII-lea” (loc. cit. pg. 66)’. Nu discutăm, însă, vechiul criticism filosofic, nici neocriticismul din fiiosofia germană contimporană, valoarea şcoalei dela Marburg (Hermann Cohen şi continuatorii săi Paiil Natorp, Ernst Cassirer) şi nici problemă neokântiahilor din Fiiosofia Dreptului şi Statului, reprezentată de Rudblf Stammler. Cadrele noastre sunt mai restrânse. Sunt deja date. Un curent filosofic din România', care se reclamă dela Kant, aduce un îndreptar pentru realităţile noastre specifice. Ma'iorescU-Petrovici îl recomandă îh problemele de cultură. Ră-dUlescU-Motru îh etică şi politică. (Atitudinea în aceste două probleme nu are aderenţe organice cu personalismul energetic şi nici cu silueta sa spirituală). Dar âeeşti străluciţi profesori sunt bătrâni. Iată, că şi elevii lor docili Ra'.eâ-Ştefan George continuă vechea direcţie : kantianismul şi „spiritul critic, prohodit de mistici, e încă tânăr şi 'n deplină vigoare : el nu şi-a spus până azi Ultimul cuvânt în cultura românească” (loc. cit. pg. 73). In argumentarea pentru demonstrarea raţionalismului kantian fără iluminism se comite o confuzie pe care nb'i o relevăm cu deosebită plăcere. Această confuzie fâte parte din seria de contradicţii, de idei luate din eompîexuri' antinomice cu care obişnuesc a se apîovi-ziona corifeii acestei doctrine lipsite de unitate, in-feeurid'ă şi heconstruetivă. Dacă se ia Kant fără iluminism nu mai este Raht, ei fliaiorescianism. Maiorescu — orator admirabil şi excelent profesor de filosofie fără vocaţie filosofică, precum sunt atâţia „filosofi” pe dare suntem nevoiţi să-i comentăm aici — găsise secretul unei mixturi ingenioase: aliase raţionalismul kantian cu evoluţionismul spehcerian, şcoala istorică a lui Savigny cu Plato, Constituţia libertară dela 1866 cu teoria reacţionarismului român. (Singura vocaţie autentică în fiiosofia de-atunei, profesorul de drept civil dela Universitatea din Iaşi, Vasile Conta, care eră unitar şi se încadra în ritmul vremii^ a fost ridiculizat de ilustrul mandarin, cu voce muzicală de sirenă). Execrabila mixtură maioreseiană a fost ceva mai distilată de urmaşi. Insă, fără prea mare succes. Când se admite kantianismul fără iluminism, înlocuindu-1 cu alte elemente, găsim lipsă de omogenitate şi spărturi îh sistemul introdus. Dacă se admite cu iluminism, atunci concluziile politic-cultu'rale sunt perimate şi inaplicabile în actuala configuraţie. A treia soluţie pe care o întâlnim — contestarea raporturilor kantianism-ilu-minism — se bazează pe lipsa aprofundării lui Kant, în deosebi a următoarelor opere: 1. Wâs ist Aufklărung? (1784). 3. Uber den Geiheinspruch : das mag in der Theorie riehtig sein, tâugt aber iiicht fiir die Praxis (1793). 3. Metaphysische Anfangsgrflnde der Rechtslehre (1797)- 4. Zur ewigeti Friede (1795). Kant este puternic influenţat de jeari-jacques Roiis-seau în ceeace priveşte teoria Statului; Concepţia kantiană asupra acestui fenomeh 6st6' 6 reducere la jocul unor norme : normele de drept conduc aspectele generale şi particulare ale Statului, care e creiat pentru siguranţa individului, pentru libertatea morală şi pentru justiţie. Funcţia dreptului este Statul. Imnurile aduse legii sunt printre cele mai impresionante din istoria doctrinelor juridice. Maiestatea legii se Concretizează îh Stat şi e apărată de către Stat. In Vestitul paragraf 45 din „Metaphysische Anfangsgrunde der Rechtslehre" se defineşte astfel: „der Stâat ist die Vereihiguiig' einer Menge von Menschcn Unter Rechtsgesetzen’ Statul este creiat nu pentru fericire sau folosinţă — ex— cluzându-se eudemonismul —, ci pentru libertate mt>— rală. Drepturile individului şi respectul personalităţii morale stint apărate de citadela puternică a Statuluî-In norma juridică îşi are, deci, obârşia coerciţiUneă reprezentată de funcţia etatistă. „Was ist Atifklărun'g” ? — ce este iluminismul? — fundamentează teoretic a'— ceastă atitudine. In „Idee zu eirier allgemeinen Geschichte in weltbiirgerlicher Absicht” (1784) şi în „Muthrrias— slicher Anfang der Menschengeschichte" (1786) reiese şi mai clar în evidenţă. Neothomismul a atacat, încă, Ia sfârşitul veacului al XlX-lea kantianismul îh germenii săi iluminişti, iar legătura dintre Kant şi protestantism e notorie. In cei trei R pe care îi denunţă Charles Maurras ca factori de infestare ai atmosferei chitarei romano-catolice, Kant se află în Reformă (un R), după cum în Romantism (al doilea R) se află genovezu 1 protestant şi anarhist Rousseah'. Bruno Bdch (Kant in neuer ultramontan-und liberal— katholischer Beleuchtung, Kantstudien, igo8> pp-33—56), Fritz Medicus (Zwei Thomisten contra Kant *■>_, Kantstudien, 1899, pp. 330—333), Eduard Spruriger (Wilhelm von HumbOldt und Kant, Kantstudien, 1968", pp; 57—139) şi mai ales Harald Hoffding (RoUsseaus Einfluss âuf die definitive Form der kantischeh Ethikv Kantstudien, 1898, pp. 11—31) au arătat aceste raporturi. Secularizarea evului mediu îşi găseşte punctul culminant în Kant. Metafizica, etica şi fiiosofia Statului kantiană no pot fi despărţite de atmosfera iluminismului care 3. dus la catastrofa politică şi spirituală din 1789; Desin— tegrarea omului din valorile eterne datează din această epocă. Repercusiunile sunt vaste în timp şi în spâţfcr. Discuţia problemelor lansate atunci sunt de palpitantă actualitate (iar nu perimate cum cred vânătorii ci te noutăţi din România) prin durabila lor influenţă 9 „Schon mcKrfach haben die Kantstudien Gelegenfieil gclrab*. doraut hinzir.vcisen, zvie Tfionul s von Aquino fiir die katholisch« Kirch'e von Shnlicher Bedeuiun ist, wie Kant fur den Protestăntzs— mus, mfd. weil der Katholizismus weiss, wie eng Kant zum Pro— iestantismus steht, richîel er seine Polemik gegen keineii andereain Philosophen mii nur annahrend (ihnlichen Iniensilat wie g* ţjen deara Lehrer der Autonomie des. slhjichen Bewussfseins, dea Lehrer der prdfeslantischen Sihlichkeit" (pg. 320). © BCU Cluj priti înlocuirea pare-se definitivă şi generală a vechilor valori. Criteriile de reintegrare a individului în comunitate, de împăcare a eului cu legile Naturei sunt în curs de formaţie. Dacă în problema politică soluţionarea tinde la revenirea pe vechi poziţii, deşi cu teleologic variată, subordonând individualul colectivului sau divinului (De Civitate Dei a lui Augustin e iarăş modernă) unde găseşte atmosfera cea mai propice- de IO AN MINGU, P B. NICOLAE PETRAŞCU, romancierul, criticul literar şi animatorul revistei Literatură şi Artă Română de odinioară-, a revenit în publicistică după o lungă făfc'âre, cu monografia tipărită acum un an despre ©llănescu-Ascanio-, căreia îi urmează monumentala carte de ârtâ închinată lui Ioan Minai („Cultura Naţională” iţj28> preţul 500 lei). D; N. Petraşcu e‘ la vârsta când priveşte viaţa înnăpoi, rânduită în fagure de leat şi în alveole de ani. Cele două monografii ale sale surit acte de pietate pentru prietenia trăită şi eV’ocată azi într’un scris moşnegesc, adică limpede şi nepretenţios, dozat cu anecdote pline de coloare şi de înţeles. Cele o sută de pagini închinate lui Ioan Mincu nu sunt 6 biografie c'fohologîcă, ci episoade reamintite şi organizate astfel încât personalitatea covârşitoare a arhitectului de geniu se desface treptat şi creşte până la semnificaţia ei ultimă. Din frânturile vieţii de toate zilele, din plimbări în cadrul de artă al mănăstirilor oltene sau al Veneţiei, adunate cu evlavie de autor, se încheagă, până la sfârşit, figura, arta şi ideile marelui precursor al arhitecturii româneşti. Omul care a fost Mincu apare ca un bloc moral, sobru, cast şi ironic, îndulcit şi mlădiat de gustul epocal al farsei nevinovate. „Ochii lui, cari aveau totdeauna înţelesuri deosebite, vorbind orice fără să zică un cuvânt, punându-ţi sute de întrebări şi dându-ţi sute de răspunsuri, acum exprimau o emoţie profundă ca niciodată”. Era în Italia, Ia Veneţia, unde Mincu se dusese să mai vadă odată San Marco şi Palatul Dogilor ; demn de admirat pentiucă e clădit împotriva regulilor arhitectonice. „Regulile sunt făcute pentru cei ce nu pot face decât după reguli. Cine are pe dracul într’însul trece peste ele. Cel care a făcut Palatul Dogilor a trecut peste reguli, fiindcă a putut să-l facă aşa, fără ele, şi nu s'a sinchisit de lipsa lor”. Mincu admira ce e „excepţional şi singular”. In opera lui căuta să fie la fel. îşi făcuse studiile în Franţa şi ar fi putut, cu formulele învăţate acolo, să-şi creeze o carieră strălucită la Bucureşti. Ioan Mincu a vrut însă să creeze un stil românesc. Aceasta era, mai presus de carieră, misiunea lui. Şi-a formulat-o, între altele, fa sfârşitul vieţii când, bolnav de moarte şi izolat, prietenii, admiratorii şi ucenicii lui îl încununară cu un banchet: „Căci, domnilor, eu nu sunt om cu iluzii despre mine şi n’am fost niciodată. Ceeace am făcut e tin lucru mic şi simplu t am văzut în ţara asta, 57 desvoitare şi- împlinire a destinului, problematica valorilor morale şi metafizice prezintă antinomii irezolva-biîe. Pentru discuţia în curs din ţara noastră rămâne definitiv criteriul Statului, ca unificator şi creiator al valorilor culturale. Criticismul individualist- şi centrifugal este în afară de ritmul vremii şi de necesităţile specific româneşti. PETRE MARCU-BALŞ REMERGĂTORUL sămăhâtă ctt lUcrUri- vechi frumoase, o biserică, o câsă un acoperiş, a uşăţ o rozetă, un chenar, cari âveâu ceva original cum nu mai Văzusem în altă parte, şi m-i-âm zic că, adunând pe una de ici, pe alta de dincolo, s’ar putea începe cu ele un stil în ţara noastră ; iată ce am făcut eu”. Un precursor e prin definiţie condamnat suferinţiii El se valorifică în conflict cu contimporanii. $i tragedia lui loaiî Mintii e că ri’a avut posibilitatea Să-şi clădească în piatră marile lui visuri de arhitectură românească. A clădit după modestia bănească a puţinilor înţelegători. Mediul contemporan lui nu era tocmai prielnic unei arte autohtone. „Pedandismul, ignoranţa pretenţioasă şi cosmopolitismul hostfu de modă, stingând orice sentiment de dragoste şi de mândrie naţională, a dat naştere admiraţiunii aproape exclusive şi indiscutate a tot ce ne soseşte de peste hotare” — scrie Mincu în 1897, cu prilejul Expoziţiunii artiştilor în viaţă, deschisă într'o atmosferă de indiferenţă. „Dar tocmai această deosebire (între felul cum sunt consideraţi artiştii în străinătate şi cum ai noştri la noi) deşteaptă în noi un sentiment de nesfârşită admira-ţiune pentru muncitorii modeşti, pentru artiştii noştri aproape necunoscuţi, cari fără nicio nădejde de răsplată continuă a sacrifica artei odihna şi viaţa lor în veşnică luptă cu sărăcia, cu nepăsarea şi adesea cp dispreţul nostru”. Cum Ioan Mincu aprofundase înţelesul Stilului bizantin, (a decorat interiorul Catedralei din Constanţa şi a restaurat biserica Stavropoleos), d. Nicolae Petraşcu crede că visul suprem al marelui arhitect ar fi fost să clădească o nouă Mitropolie. Un proiect pentru palatul primăriei Bucureşti i-a fost zădărnicit. A împodobit în schimb cimitirul Belu cu câteva mousolee în care a întrupat ceva din puterea geniului său. „Aceste mauzolee, zice d. N. PatraşcU, sunt impunătoare prin noutatea formelor prin liniile simple şi calme care ne dau o idee de seninătate şi pace eternă. Mai ales acelea ale lui Ghica şi Cantacuzino au o frumuseţe tristă, o măreţie liniştită, un aspect de neonolite ale naturii, care au lăsat în umbră, ca pe nişte jucării de copii, toate monumentele din cimitirul Belu. In ele, Mincu a fost predominat de ideea veşniciei pe care şi-o însuşeşte omul părăsind viaţa şi trecând în sânul naturii... In liniile lor de un caracter universal se furi- © BCU Cluj şează, ca un leit-motiv al sufletului său, ca un accent de coloare locală, uşile şi ferestruicele cu forme şi fiorituri bizantine”. ' Un înalt sens spiritualist încunună arta lui care devenise, astfel, o confesiune de credinţă în piatră şi bronz. Iată pe Mincu, prieten al cimitirului pe care îl înfrumuseţa cu geniul său : „Cuvintele lui atunci erau mai grave ca venite pe urma unor meditaţiuni singuratice, în lumea aceea a epitafelor, cu care se familiarizase în desele lui vizite. Rotind într’o zi ochii asupra mormintelor dimprejur, Mincu îmi zise : Câte ambiţii!... Viaţa cea mare e aici în vecii veacurilor. Pe ea aş vrea s'o dau în monumentele astea”. Şi dela sensul operei, la izvorul ei, la suflet: — „Crezi că e ceva dincolo de mormintele astea? Eu îl privii zâmbind. — Nu crezi, reluă el, ştiu... teoria dumitale cu mintea noastră „cântar” care nu ţine greutăţi prea mari şi că ne-ar trebui nu minte, nu înţelegere, ci altă facultate să dăm de rostul lumii... Ei bine, eu nu mă sfiesc să zic că cred... — Crezi şi nu cercetezi... — Tocmai. Şi de teama să nu intre în comunul oamenilor credincioşi, îmi desvoltă în câteva cuvinte măreţia filosofiei din formula aceasta bisericească”. D. N. Petraşcu se opreşte aici, dupăce ne-a dat cheia cu care se poate descuia sensul înalt al operei marelui arhitect. Un studiu amănunţit al vieţii lui Ioan LITERA TURA ITA In vreme ce conştiinţa literară a Italiei noi se adânceşte în reculegerea de sine, spre a se întruchipa apoi în opere de artă reprezentative şi pentru momentul politic, nevoia orientării marelui public străin asupra mersului vieţii italiene de azi se face tot mai simţită. Urmare a răsunetului pe care continuă să-l aibă în acest public străin momentul politic trăit de Italia; fără îndoială. Nu mai puţin însă, nevoe de a cunoaşte mişcarea literară contemporană italiană, vrednică de atenţie, în orice caz. Publicul cititor de limbă germană s'a resimţit, din acest punct de vedere, mai puţin ca oricare : în Germania, această mişcare e urmărită aproape cu solicitudinea Italiei însăş. In vreme ce publicul — desigur mai mare — cititor de limbă franceză nu se găsea în aceleaşi condiţiuni prielnice; faptul ne priveşte în de-aproape. ' Drept este că dela războiu încoace nu puţin s'a lucrat în Franţa pentru cunoaşterea literaturii italiene : ajungă să pomenim numele lui De Nolhac, Hauvette, Herelle ori Crâmieux, spre a nu mai fi nevoe de alte dovezi. Ceeace merită însă atenţie, este faptul că interesul culturii franceze faţă de cea italiană s'a intensificat în timpul din urmă. In singur acest an au apărut, ntr'adevăr, o serie de studii închinate Italiei contim- Mincu ne-ar amplifica, fără îndoială, laturea ei religioasă. Dacă ar fi vorba de o convertire mai târzie, ai fi ispitit să crezi că această convertire a venit ca un rezultat al preocupărilor artistului aplecat asupra stilului bizantin. Poate adâncind liniile acestui stil, la început numai cu interes arhitectonic, el le-a prelungit, ideal, în infinit, sfârşind prin a le cufunda în misterul credinţei. In acest caz, liniile artei au fost călăuzele care l-au pus în contact cu puterea religiei din care s'a născut bizantinul. Ioan Mincu a fost un om întreg şi un artist întreg. Fiindcă a iubi bizantinul numai pentru concretul arhitectonic, nu era şi nu e deajuns. A-l practica în artă numai pentru aceasta, înseamnă a-l parodia. Bizantinul e o formă plastică a unui sens revelat. Valoarea întreagă a acestei arte o dă lumina supranaturală care o luminează. Ea e ca Iisus în clipa botezului, deasupra cu Porumbelul Duhului plutind peste văzduhuri. Ioan Mincu a fost un credincios, şi taina aceasta. îi luminează opera. In ordinea plastică, marele precursor al unui stil. românesc, care îşi aşteaptă încă geniul creator, el a fost o înnaltă sinteză de suflet autohton şi spirit religios. Cartea d-lui N. Petraşcu, reîmprospătându-i figura, tipărită într'o. monumentală ediţie cu. un adaus de -65 de ilustraţii din opera arhitectului, ne obligă la recunoştinţă. ’ NICHIFOR CRAINIC LIANĂ IN FRANŢA porane şi literaturii sale, din care — alături de Panorama de la littirature italienne a lui B. Cremieux — se impun atenţiei noastre cel puţin două : Sur la nouvetle Italie a lui Maurice Vaussard (Paris, Libr. Valois,, 15 fr.) şi Anthologie de la poeşie italienne contemporaine, compilată de italianul Lionello Fiumi şi de francezul A. Henneuse (Paris, Ecrivains Reunis, 21 fr.). Cartea lui Vaussard — de aci şi preferinţa noastră în a o semnală aci — îşi propune să urmărească unul din aspectele mai bine înfiripate ale culturii italiene de azi: curentul spiritualist (catolic) şi misticizant. Restrângând cercul preocupărilor sale la informaţia strict-literară (informaţie totdeauna sigură şi autentică), Vaussard ne înfăţişează, drept este, şi scriitori neimplicaţi în acest curent (Pirandello, Panzini, Borgese, Ferrero, etc.); accentul interesului său cade însă pe ceilalţi, pe opera Şi personalitatea scriitorilor „catolici” (Gallarati-Scotti, P. Ârcari, Tozzi, Giuliotti, Papini), ori „neo-mistici" (Guido Manacorda, A. Garsia, P. Zanfrognini, A. S. Novaro şi alţii, nu puţini). Mărturisesc Că această împărţire în „catolici” şi „neo-mistici" nu mă convinge prin schematismul ei şi aş fi preferat-o înlocuită prin segmentarea în „teoreticieni ai neo-misticismului italian" (Manacorda şi Zanfrognini, în prima linie) şi „poeţi neo-mistici” (ceilalţi). Precum nici omisiunea unui capitol închinat „neo-idealismului 58 © BCU Cluj italian” (Croce, dar mai ales Gentile) — simbiozat, indiscutabil, cu celălalt curent spiritualist — nu mi se pare oportună. In orice caz, constatările lui Vaussard. cu privire la starea sufletească ce prezidează astăzi destinele culturii italiene (reculegere, nelinişte, frământare, suferinţă, nostalgie şi — totuş : elan mistic,' evadări metafizice), merită a fi reţinute de cei ce au rămas (dacă au ajuns !) într'o Italie dannunziană; şi — ce e mai rău, dar mai probabil — în Italia romanelor şi tragediilor lui Gabriele D'Annunzio. Pe de-oparte. Pe de alta, în Italia lui Marinetti şi a Futurismului' său, cu care — în cel mai bun caz — se confundă încă, pentru mulţi dintre .noi, lirica italiană contemporană. Confuzia aceasta dăinuise câţiva ani şi în Italia: până a venit s'o înlăture teoretic critica, iar aplicat I Poeţi d’oggi a lui Papini şi Pancrazi, Ori alte antologii ale prozei şi liricei contemporane. O precizare în plus — de data aceasta cu mult mai instructivă pentru producţia lirică — ne vine acum din Franţa şi se datoreşte în primul rând poetului Lionello Fiumi, compilatorul, amintitei Anthologie de la poşsie italienne contemporaine (alături de Henneuse, De Nolhac şi alţi şapte traducători francezi). Promotor al mişcării „avangardiste” (ceeace nu înseamnă totuş decât împăcarea Futurismului cu tradiţionalismul autohton); poet afirmat şi bine apreciat încă din 1913 („,..Nu-i pagină în cartea sa, în care să nu găseşti unul-două versuri demne de ţinut minte... Am pus-o deci printre cele douăzeci de cărţi de poezie europeană”, mărturisea Gozzano, din capul locului), Lionello Fiumi nu putea face abstracţie de acest considerent personal atunci când a procedat la fixarea cadrului antologiei sale, la eliminarea unora, la insinuarea altora, la dozarea paginelor de acordat fiecărui poet în parte. Sunt patruzeci şi trei: dela Aleramo la Villaroel, prin Bontempelli, Borgese, Corazzini, Folgore, Govoni, Gozzano, Jahier, Cardarelli, Marinetti, Moscardelii, Negri, Palazzeschi, Ungaretti şi ceilalţi. CRON IC A L O LEGENDĂ SIMFONICA! De n’ar oferi decât prilejul familiarizării cu aceste . nume, şi încă rostul antologiei acesteia n'ar putea fi contestat. Mai ales că prefaţa-conspect este o succintă dar lineară călăuză în mişcarea literară italiană modernă (D'Annunzio ; Carducci; Pascoli; Crepuscularii ; Futuriştii; La Voce; La Ronda); mai ales că fiecare autor este viu şi precis prezentat prin mici portretizări critice, în sprijinul cărora este în deosebi solicitată critica franceză, presupusă mai puţin părtinitoare în adjectivări superlative. Deşi reprezentate toate curentele mai bine definite în lirica italiană a ultimelor două decenii, nota dominantă rămâne cea „crepusculară”, spintecată pe alo-curea de rachetele pirotehniei futuriste, din fosforescenţa cărora ia lumină mai toată această producţie lirică, cu rare incandescenţe proprii. Antologia lui Lionello Fiumi, judecată în sine, rămâne un model pentru cei ce se îndeletnicesc cu atari opere de eliminare şi punere în valoare. De aci nebănuitul succes cu care a fost primită de critică şi de public. De aci recunoştinţa culturii italiene contimporane. De aci pretenţia de a-i cere întregirea încercării de azi printr'o antologie a prozei. De aci ispita de-a ascultă de îndemnul lui Lionello Fiumi întru a-1 ajută la înjghebarea unei antologii a liricei româneşti contemporane. Dar la scrisoarea lui din urmă (,,...la lingua francese e veramente un veicolo ideale! A quando un' antologia dei poeţi rumeni?...”) nu mi-am luat îndemnul să răspund. Sarcina — deloc . uşoară — aş trece-o bucuros mai departe, odată cu înştiinţarea că editura Ecrivains Reunis din Paris a publicat şi va publică în curând : o antologie a poeziei contemporane ungare; o antologie a poeziei contemporane ruse; o antologie a poeziei contemporane belgiene; , o antologie a poeziei contemporane germane; .0 antologie...... . ALEXANDRU MARCU 1TERARĂ TURNUL MILENEI Nu ştiu în ce măsură, editorul mai mult sau autorul, au înscris subtitlul „roman”, pe coperta celui din urmă volum al lui Ionel Teodoreanu : Turnul Mileneu ' Cred mai degrabă că dorinţa expresă (şi comercială) a fost a editorului. Trăim în zodiacul romanului. E eticheta cea mai sclipitoare pentru vitrina librăriei. Iar succesul fără precedent, al trilogiei „Medelenilor”, a condamnat pe Ionel Teodoreanu să accepte îndoita tiranie, a publicului-cititor şi a patronului-editor. Am jura însă, că în franşa sa căutare de sine, pe prima foaie a manuscrisului, Ionel Teodoreanu a adăogat un semn de interogaţie în locul subtitlului, că nu a apelat la o mai conformă etichetare, ca — : legendă, legendă simfonică sau poem simfonic — numai de teama de a. nu ridica asupră-şi învinuire de manierism şi suspiciune de voită căutare a ineditului. Desorientarea cronicarului a pornit de aci. Şi-a pus ochelarii didactici, să citească volumul lui Ionel Teo-doreanu, cu cotul rezemat pe codul adnotat al romanului — iar contextul, capricios şi sglobiu, a refuzat să se supună strictelor şi tradiţionalelor orândueli prestabilite. . © BCU Cluj iSlfci mai mult decât roman, Turmi-Mitenei, e o legendă, O legendă construită după legi muzicale» Prima parte, „Cei trei”, e o introducere bufonă, scrisă în tempo alegra şi cântată de fligoarne, oboaie şi tromboane. Partea â doua „ÎSoura”, cântată de viori şi violoncele, cU câteva arcuşe posomorâte de contrabas. Iar a treia, „i Septembrie 1880”, amestec de orgă, de harfă — şi însfârşit clamor'i de trâmbiţă, în focul „Bourei”. Epilogul, suspină pe un singur arcuş de violoncel. Astfel, legendă îmbinată din elemente tradiţionaliste şi moderniste, Turnul Milenei, nu poate fi supus la liîci 0 confruntare cu legile romanului. Nu încape în riîci un sertăraş al subdiviziunilor. Personagiile sunt figuri de vitraliu, prin care trece din afară lumina, colorându-le şi colorându-se. N’au profunzime psicologieă-, după cum actele lor, n’au justificare psicologieă şi, după cum, conturul lor stilizat, nu se pierde în amănunt realist. Aceste detalii ar fi actualizat, deformând, legenda, ar fi umanizat-o—-iar personagiile legendei nu trebue să fie ca mine şi ca d-ta cititor, după cum mobilul actelor lor, stă în afară de mecanismul înlănţuirilor curente dintre cauză şi efect, întâia pafte, în tempo alegro şi bufon, prezintă un aspect al laşului bohem, dinainte de, războiu, cu 0 abia indicată caricaturizare, duioasă şi complice. Ion Ion, Clonţ şi Petru Diacu, se pregătesc pentru aventura cea mare a legendei, cu seninătatea lipsită de presentimente a muritorilor de rând, care nu bănuiesc din ce fir luminos, de aur şi negru, de moarte, le-au tors undeva ursitoarele, destinul. Arcul triumfal, al acestei expediţii spre necunoscut, e ornat cu un vulgar şi ascuţit mirositor colier de ţâri, pe sub care braşoveanca trasă de cei doi cai sdraveni, porneşte micşorându-se în zarea împâclită de colb a legendei. Drumul e lung, întortochiat, cu popasuri, pitoresc şi încă hălăduind pe tărâmurile lumei reale. Trivialul chefului pantagruelic, cu jandarm şi cu călugărul Ghe-deon, pregăteşte prin contrast, cealaltă lume, de umbră şi de lumini, a Bourei. Iar pe tărâmul Bourei şi în lumea neamului Bour, păşim deodată, alături de eroi, în grava înfiorare de ritm a baladelor. Scrisul şi-a schimbat brusc, alt tempo şi altă orchestraţie. Din toate părţile se înalţă înaintând, asaltul presentimentelor. Suntem în ţara neguroasă, de dincolo de realitate, decor sumbru, cu ziduri funerare, cu împrejmuiri tari de piatră, cu morminte de kneghine, de mândri 'castelani şi de becisniee odrasle degenerate. Un neam, un turn şi un conac, mistuindu-se într’un blestem. Fatalitatea cântă prin glasul cucuvaelor cu ochi fos-fortei în Turnul Milenei: stăpânii trăesc baricadaţi într’o atmosferă misterioasă şi asfixiantă de coşmar; la poalele curţii viermuiesc ca în gravurile lui Gailot, urmaşii ţiganilor robi, mătăhăloşi, afumaţi şi sdrenţăroşi. Cele câteva pagini care zugrăvesc acest decor şi care nu-şi au pereche în literatura românească decât în poemele în proză din „Paharul de otravă” al lui Adrian Maniu, transmută eroii şi lectorul, pe celălalt ţărm ireal, unde totul deacum va fi justificat, nu după legile psicologiei, ci după orânduelile fatalităţii. Inutilă o resumare a legendei. Ar echivala cu o trădare. Âci tot lirismul colorat şi tot imagismul sugestiv al lui Ionel Teodoreanu, piruetează, scântee, palpită cu aripi catifelate de polen, într’un domeniu înadins creiat pentru această dinamică a lirismului şi a imagismului. ’ Un personagiu spectral: Gheorghieş Bour, cu tot egoismul savantului cărturar al . dementului rupt de lumea aevea, prin ochii orbi şi prin nălucirile minţii. O fantomatică martiră : Sultana Bour. O melodioasă făptură ca numele-i melodic i Milena, înadins presin-tată în linii şi culori stilizate de vitraliu, numai în două dimensiuni — fără densitate şi fără profunzimea psi-cologică. Şi cele două odrasle, s bârcite şi vlăguite din naştere: Petru şi Pavel Bour — Coca Gâga şi Coca Bâca. Va rămâne acest Coca-Bâca, mut, nevolnic şi cu divine mâini care sculptează lumina, una din cele mai durabile şi mai inedite şi mai dramatice, creiaţii ale literaturii româneşti. Ionel Teodoreanu, şi-a ales doi eroi ai legendei sale, din lumea zugravilor şi caricaturei: Petru Diacu şi Ion Ion; dar cel mai viu şi supravieţuind în amintire ca o obsesie e paraliticul-sculptor, care vede, cugetă, se bucură, desmiardă volumul vieţii, cu mâini animând materia, mulând gândul, suferind, trăind şi exprimându-se tactil, va rămâne, Coca Bâca, în faţa cerului de toamnă, pe mormântul întregului neam Bour, cu mâinele căzute pe genunchi — singur trăind dincolo de timp şi dincolo de legendă, căci numai el singur ar fi fost destul, pentru a da o parcelă de eternitate celei din urmă cărţi a lui Ionel Teodoreanu, Dar pentru docta şi nedumerita critică, încurcată în lanţurile clasificărilor, am indica pentru o mai grabnică orientare cardinală, acest simplu paralelism : Transfertul personagiilor şi episoadelor din Turnul Milenei, în lumea basmelor româneşti şi de oriunde, din eposul popular. Milena rămâne domniţa captivă, ţinută de smeu ori de dragon ori de blestem. Petru Diacu, este eternul prinţ şarmant, sau Făt-Frumos, sau oricare erou al basmului, purces să deslege blestemul, să deştepte principesa adormită, să Teteze capetele balaurului, să înfigă suliţa în inima dragonului. Iar toate celelalte personagii, de vitraliu, Oricând şi oricum, devin pe acest plan inter.şanjabile cu eroii bazmelor populare, care sunt în aceiaşi măsură romane ale simbolurilor şi ale miturilor solare şi orfice, in care Turnul Milenei, este un roman stilizat al simbolurilor literare. ION DARIE 6o © BCU Cluj CRONICA PLASTICA EXPOZIŢIILE Tineret nu înseamnă, în .sensul nostru, căutare şi rătăcire fără de bază, fără de adâncire intensificată în centrul creaţiei, nu înseamnă superficialitate cu pretenţii de desluşire lăuntrică. Sunt destui aceia, care obosesc pereţii sălilor de expoziţii, crezând în prostia lor tenace — căci despre talent nici nu poate fi vorba, când totul rămâne umbrit de stupiditate şi analfabetism — şi fiind susţinuţi de pseudp-critica plastică a marilor cotidiane. Aceste cotidiane sunt, în multe privinţe, ..isvoarele râului, mulţumind pe cei neştiutori cu idioţii înflorite, cu lirisme dintre cele mai abjecte, cu câte o comparaţie, care nu poate provoca decât deso-larea celor câţiva oameni ce ştiu ce e arta plastică şi evoluţia ei. Ar trebui să existe şi în craniul celor .mai proşti „cronicari” măcar puţină evlavie pentru aureola unui nume mare. Dacă se laudă cele mai gro.asnice grosolănii din domeniul pseudo-picturii româneşti, s’ar putea evita totuşi câte o comparaţie cu pictura unui Rembrandt. Căci asemenea informaţiuni, care desorien-tează complect părerile bieţilor cetitori, nu trebuesc considerate numai ca năzbâtii superlativiste, ci nu mai puţin ca obrăsniciile unor naivi, care 'şi închipuie că anii trec, fără a lăsa vre-o urmă în structura spirituală a generaţiilor noui. Dar şi pacienţa are,margini, când mocirlele inconştienţilor cearcă să înece glia rodnică a tineretului valoros. Pentru tineretul acesta ţrebue să creăm .un loc de cinste în haosul opiniei publice. Un fapt cu adevărat îmbucurător : între o sută de expoziţii proaste şi cu desăvârşire indiscutabile — orice exagerare e departe de noi — am găsit .cinci manifestări, care.luminează adânc perspectiva evoluţiei contemporane. Unele mai puţin, altele într'o măsură ce ne face să uităm pentru moment, cu desăvârşire tenacitatea inconştienţilor. Tinerii artişti, ale căror ..expoziţii ne preocupă, sunt Lucian Grigorescu, Letiţia Nichifor, Lucia Demetriade-Bălăcescu, Henri H. Catargi şi — last not.least — Margareta Cossăceanu. După ani de muncă fanatică, ilustrată pentru noi numai prin câteva lucrări răsleţe, văzute la Saloanele Oficiale, domnul Lucian Grigorescu s'a reîntors în ţară, s'a reîntors altul, stăpân pe multe mijloace, pe care altădată nu le cunoştea, deşi virtuozitatea tânărului artist sărea şi pe atunci în ochi, — stăpân pe marele său talent. Alături de domnul H. H. Catargi, .Lucian Grigorescu, stă astăzi în primul rând.al tinerilor pictori români, meritând toată atenţiunea acelora, care urmăresc diagrama evoluţiei plastice de după război. In imaginea acestei diagrame, expoziţia recentă a domnului Lucian Grigorescu, deschisă într'una dintre sălile Academiei de artă decorativă din .Strada Câmpineanu, marchează una dintre, culmile cele mai proeminente şi cele mai dârz .înălţate. Căci tânărul artist n’a fost TINERETULUI accesibil —ne gândim la o fază trecută l— numai la înrâuri de stil, dar şi la foarte .multe taine şi cunoştiinţe, ce par a rămâne dincolo de orizontul prea îngust -al atâtor pictori înzestraţi şi, fără îndoială, nu mai puţin sinceri .în realizările lor. Domnul Grigorescu, p ştim, n'a cunoscut niciodată stângăcia şi indiscutabilele ei farmece şi a ştiut mai mult decât alţii, când ne-a părăsit acum câţiva ani. Pretarea la înrâuri ca şi facilitatea în funcţiunea realizărilor ar fi putut să-i devină pericole dintre cele mai radicale, dacă artistul nu şi-ar fi dublat facilitatea prinţr’o înţelegere neobişnuită în domeniul culorilor, dacă prin înrâuriri n'ar fi învăţat să se găsească pe sine, într’un înţeles mai adânc şi mai cuprinzător. Expoziţia recentă e deci o mărturie, care des-vălue linia unui drum anevoios spre căutarea propriei individualităţi, spre creaţii, care vor $ă cuprindă o rază lungă şi care socotesc cu toate greutăţile unui meşteşug dintre cele mai diferenţiate. Alţii văd şi vor să cuprindă mai puţin sau exploatează vre-o atitudine mai naivă ce, în fond, nu rezultă decât din stângăcii şi din puritatea substratului lor. Domnul Lucian Grigorescu caută parcă toate greutăţile pentru a le învinge. Arta d-sale, dură până şi în luminile şi seninătăţile ei, e antinaivă, într’o măsură rareori întâlnită la noi şi e protivnică oricărei turburări, ce ar -proveni dintr’o lipsă de desluşire intuitivă şi formală a creatorului ei. O conştienţă rară se îmbină astfel cu o înţelegere înăseută pentru compoziţia peisagiului, pentru ponderea firească dintre cantităţile plastice ale suprafeţelor şi desfăşurarea valorilor de culoare. Construcţiile cele mai diferenţiate şi meşteşugit încheiate devin astfel realităţi, pe care le priveşti ca nişte fragmente din întregul real al naturii, cu toate că persistenţa veşnic vie a eonştienţei nu.se lasă mai niciodată uitată. Nu e deci vorba numai de cunoştiinţe şi de talent, ci de un foarte pronunţat echilibru de cultură artistică, de un echilibru, care nu permite inegalităţi. Calităţile tablourilor sunt totuşi diferite. Dar atunci însuşi substanţa de viaţă cristalizată diferă, nu mijloacele exterioare, nu din atenţia dată realizării formale sau . coloristice. Intenţionat .numărul culorilor de pe paletă a fost redus pe cât cu .putinţă, deşi peisagiile din Sudul Franţei ar fi tentat la adevărate orgii multicolore. Reducerea aceasta înseamnă -şi .ea educaţie a .ţinutei propri, reclamă fără îndoială, o îndârjită stăpânire de sine şi foarte multă siguranţă în gustul pentru alegerea motivului. Artistul nostru a ajuns şi în această privinţă, la o izbândă demnă de toată lauda. Din fiece amănunt se desprinde distincţia culturii sufleteşti, nici o părticică nu rupe anorganic închegarea cadrului ales. Sudul cristalin şi .străveziu, cu nuanţe de sticlă şi de porţelan în înfăţişarea .curată a marinelor, cu nuanţe nespus de calde în .vegetaţia Si © BCU Cluj drumurilor de ţară, cu nuanţe preţioase de alb, cenuşiu şi albstru în petele delicate ale zidurilor, se desfată şi creşte din culorile pictorului, devenind privelişte ideală de pretutindeni, apropiată nouă de vraja cea mai subtilă, cea mai omenească. Cred că mai mult bine nu se poate spune despre pictura unui tânăr artist, care, din fericire, mai are timp destul de a păşi înainte pe calea desăvârşirii. Nu ne gândim la promisiuni în înţelesul obişnuit al cuvântului. Domnul Grigorescu trebue să-şi continue numai opera, cu prisosinţă înfăptuită şi până azi. Căci e cel mai tânăr dintre meşterii noştri. Există, de sigur, multe afinităţi între pictura doamnei Letiţia Nichifor şi aceea a junelui meşter, alături de care expune în aceeaş sală. Trecerile de la lucrările domnului Grigorescu la acelea ale artistei, care se manifestă pentru întâia oare ca un element de netăgăduită valoare, se fac par'că pe nesimţite. Totuşi apar şi împotriviri faţă de elementele predominante în picturile domnului Grigorescu ; apare, înainte de toate, o atitudine mai primitivistă, mai nepăsătoare în strângerea substanţei formale, se arată chiar o oarecare stângăcie simpatică, ce se complace în propriile ei neajunsuri. E deci şi în această privinţă o pictură mai femenină, cu toate că, nu odată, ne convinge printr'o ţinută foarte fermă, prin înfăţişarea unor valori bine armonizate, deşi culorile nu se feresc nici de oarecari asprimi. (Contrastul faţă de armonia senină a picturii domnului Grigorescu se desluşeşte poate cel mai uşor, când comparăm cele două mari naturi moarte ale celor doi artişti). Ceva din spiritul vameşului Rousseau stăpâneşte atmosfera întreagă. Peisagiul sudic e mai moale în structura lui şi mai puţin transparent, mai uşurel compus. Toate astea le observăm poate din pricina comparaţiei cu vecinul. Doamna Nichifor ne-a convins, însă, de rara sinceritate a picturei ei, de o puritate preţioasă, care înseamnă un important aport nou în pictura noastră tânără. Forţe proaspete se transmit privitorului, care se lasă prins de frumuseţile atâtor detalii fragede. Cine nu s’ar încrede în asemenea calităţi destul de rare?. O lume desparte pictura aceasta de ilustraţiile mai mult sau mai puţin stridente, de jucăriile pastelate, de portretele şi de scenele parafrazate dintr’o atmosferă voit erotică, astfel precum ne întâmpină în expoziţia doamnei Lucia Demetriade-Bălăcescu, Din câteva portrete şi compoziţii mai simple se desprind tonurile catifelate ale unor valori preţioase, care reprezintă şi aci evoluţia în linia progresului. Fără îndoială, trebue să constatăm un vădit progres, faţă de atâtea lucrări din trecut, ce voiau să dea numai senzaţia de artificiu sclipitor, fără a se sprijini pe o echilibrare mai generalizată, pe valori de culoare, pe un desen mai * îngrijit. (Fie-ne îngăduit să nu credem că toate greşelile de desen au fost „intenţionate", pentru ca înfăţişarea „jucăriilor” să pară şi mai nevoită, în degajarea lor). Mai toate lucrările vor să fie ilustraţii şi nici nu sunt altceva. Stilizarea în înţelesul modei din trecut' cu accente foarte moderne, e acum mai firească. Iar meşteşugului solid şi sănătos i»se atribue mai multă atenţiune, astfel că toată expoziţia, care ne convinge de intensitatea unei munci neobişnuite, dă din prima clipă impresia unei mai rodnice maturităţi. Nu mai e vorba, aşadar, numai de un joc superficial, ci de variaţiuni mai semnificative împrejurul unor teme amuzante. Nu e Mozart, nu e nici Rameau sau Ccuperin, dar e cel puţin ceva înrudit de departe cu Rossini. Câteva culori calde şi totuşi distinse din compoziţiile multicolore ale doamnei Lucia Demetriade-Bălăcescu ne-au amintit muzica meşterilor dintr'alfe vremi. E şi aceasta un certificat bun pentru ilustraţiile artistei, pline de straniu, haz, grotesc. Până la umorul adevărat mai e, fireşte, un pas de şeapte mile. Nu fiecare îl poate face. Dar doamna Demetriade-Bălăcescu nu merită din cauza aceasta mai puţină. atenţie, decât atâtea alte colege într'ale picturii, care nu riscă atât de mult, realizând, mai puţin. Nu cred nici eu atât în imaginaţia artistei, cât în calităţile ei de culoare, care de doi ani încoace, se impun privirii. Aşteptăm ca pseudo-jocul să devie joc destins şi suveran. Domnul H. H. Catargi, în care âm recunoscut şi altădată cel mai cuprinzător talent din rândul tinerei generaţii, expune actualmente în „Sala Ileana” a „Cărţii Româneşti”. Tendinţe multilaterale iau astăzi locul acelei precizări hotărîte în static şi sculptural, care a indicat în ultima expoziţie personală şi în bucăţile răsleţe expuse la Saloane, apariţia unui nou. Clasicism. Nicolas Poussin şi „peisagiul eroic” însemnaseră centre de plecare spre un domeniu foarte propriu şi individual. Noua expoziţie ne înfăţişează, pe lângă această ' pornire spre densitatea sculpturală şi totuşi colorată, altele, care se îndreaptă conştient spre un cult nobil al picturalului. Acum gamele de factură se desvoltă între plasticul cel mai rece până la un pictural uşor, până la o frăgezime de fulg, ce ne aduce aminte de minunatele realizări ale meşterului Theodor Pallady, Domnul Catargi ne dovedeşte astfel că are foarte multe posibilităţi de expresie, îndreptându-se spre sfere spirituale protivnice. Când îi privim lucrările, printre care găsim câteva realizări cu adevărat desăvârşite — natura moartă cu evantaiul negru, vederile din porturile franceze, şoseaua printre dealuri, ţiganca şi altele — ne apropiem involuntar şi de lumea de expresie a Barocului, a unui Romantism trist şi a Impresionismului. Barocul ne vorbeşte din portretele noui ale ţigăncilor, Romantismul prin întunecatele ruine din împrejurimile Bucureştilor, Impresionismul prin câteva vederi pa-risierie. Iar Clasicismul, străveziu şi liniştit, dur şi static rămâne totuşi fundarul întregei manifestări. Tendinţele multilaterale înseamnă deci etape pe un drum, înseamnă căutări nespus de adâncite în sensul viitorului, care va trebui să îndreptăţească toate faţetele acestor faze diferite. Faptul că potecile acestor căutări au fost într'adevăr adâncite prin forţa unui rar fana- © BCU Cluj tism creator, printr’o seriozitate neduplecată, printr'o veşnic vie cercetare de sine, ni se dovedeşte limpede de realizarea minunată a diferitelor genuri într’un număr întreg de bucăţi. Nici una dintre tendinţele atât de variate nu rămâne astfel neglijată, nici una n’a fost deci numai oglindirea unei încercări sau a unui joc mai superficial. In general, superficialitatea n’are ce căuta aci, fiecare peticei de culoare denotă o continuitate interioară, se leagă strâns de organismul întregului pictural. Iar compoziţia şi trăsăturile ei principale rămân puternic definite, chiar dacă tristeţea unui fluid romantic se .revarsă peste depărtări negre sau peste disperarea tăcută a unui trunchi de copac, ce suferă sub povara înălţimii văzduhului. Dar acestei tristeţi se împotriveşte, în alte bucăţi, o limpezime suprapă-mântească, supracristalizată, aproape rece. Sudul Franţei şi porturile lui devin un port al imaginaţiei, care duce spre clarităţi nespus de ordonate, sintetic organizate în toată structura lor constructivă. Un colţ de orăşel, apa, frunzişul şi vaporaşele se apropie unele de altele, se leagă într’un singur aspect: seninătate, care vrea să treacă spre abstract şi care trece chiar într’acolo, ca orice volum şlefuit, radiând spiritualitate, care depăşeşte grănitarea volumui. De la o asemenea şlefuire perfectă a suprafeţelor până la picturalul fraged al florilor domnului Catargi, distanţa e, fără îndoială, mare. Tânărul artist a parcurs-o, ajungând la izbânzi neaşteptate, nebănuite. Cei care au crezut în forţa fecundă a domnului Catargi, nu s'au înşelat. Anii viitori vor dovedi, de sigur, şi altora îndreptăţirea afirma-ţiunilor noastre. Pentru noi, Catargi rămâne exponentul cel mai serios al generaţiei lui, în domeniul picturii. Alături de tablourile domnului Catargi, întâlnim un număr întreg de sculpturi, care pe alocurea domină înfăţişarea sălii prin prestanţa severă a structurii lor. Sunt lucrările doamnei Margareta Cossăceanu, o elevă a marelui Bonrdelle, nicidecum însă o simplă elevă. în- râurirea şcoalei şi metodei, care propagă sculptura statică şi architectonică, bazată pe construcţia volumului, pe greutatea şi pe ritmul cantităţilor, se recunoaşte, fireşte lesne într’o „Pieta”, în modelarea câtorva capete ca şi în compoziţia câtorva bronzuri mici. Faptul acesta indiscutabil nu ne-a împedicat, însă a recunoaşte în rarile aptitudini sculpturale ale doamnei Cossăceanu realizările unui talent, care, de azi înainte, va juca un rol dintre cele mai însemnate în evoluţia sculpturii noui româneşti. Expoziţia e deci o revelaţie dintre cele mai importante. Căci chiar atunci când ne dăm seama de înrâuririle transpuse aci din sâmburele de raze al lui Bourdelle, putem constata un simţ cu totul neobişnuit pentru plastica suprafeţelor, pentru creşterea stilului din sintetizarea sobră a amănuntelor şi pentru clădirea cantităţilor de volum, ce se împotrivesc spaţiului dimprejur. In câteva capete mai întârzie elemente veriste. In cele mai multe, însă realitatea e ridicată până la nivelul unei lumi cu adevărat statuare, unde trăsătura individuală devine simbol văzut constructiv şi impunător. Orice suprafaţă măruntă e văzută mare, astfel că o compoziţie înaltă de 20 centimetri are întâietatea necesară de a deveni monument. Vre-o două sau trei capete în teracotă şi un nud femenin cu calităţi foarte preţioase, în ţinută şi în modelarea suprafeţelor simple, marchează nivelul cel mai înalt al expoziţiei, trecut dincolo de tendinţele înrâuririlor, care, după cum am observat, nu umbresc într’o măsură prea mare, rarele valori originale ale doamnei Cossăceanu. Nu suntem prea bogaţi în sculptură bună. Tânăra artistă va avea deci o misiune bine definită, nu numai în ce priveşte desvoltarea propriilor însuşiri, dar şi evoluţia sculpturii româneşti în drumul ei spre o monumentalitate simplă, bazată pe legături architectonice. Expoziţia merită deci atenţia şi laudele cunoscătorilor cei mai prevăzători şi conştienţi de desvoltarea sculpturii noastre. , J, EISENSCHER ERNO TIBOR şi După o întrerupere de cinci ani, petrecuţi prin străinătăţi şi mai ales în Franţa, domnul Erno Tibor, vigurosul pictor transilvănian, ne-a arătat un număr destul de însemnat de pânze în expoziţia din „Sala Mozart”. Pictura artistului, care evoluiază încet, se află acum într’un stadiu de tranziţie, de la tendinţe impresioniste la altele, ce ar dori să prindă chipul realităţii în planuri simple şi puternice de culoare. Domnul Tibor e puţin stângaci şi nu şi-a găsit încă drumul. Calitatea lui cea mai valoroasă e transpunerea foarte proaspătă şi directă a culorilor pe pânză, o prospaţiune apropiată de pământ şi niciodată pervertită. Prospăţimea aceasta poate ajunge chiar până la faza unei forţe, care se confundă cu brutalitatea şi ne aduce aminte de Lovis Co-rînth, deşi nu ne gândim la hiciun fel de înrâuriri. Domnul Tibor e transilvănean neaoş. Nu odată penelul său se complace în exteriorizarea repezită a unor simţăminte elementare, astfel că motivul rămâne numai un pretext minor. E vorba de o artă foarte bărbătească. Indiferent dacă motivele vor să rie îndepărteze în Franţa, într’o staţiune balneară din Transilvania, pe întinderea unei mări îndepărtate sau în intimitatea aproape îngustă a unui interior. Pictorul nu neagă niciodată simţămintele elementare ce'l stăpânesc. Pădurile umede ale Transilvaniei ceracă să ne vorbească din fiece bucată. De aceea credem că domnul Erno Tibor s’a apropiat şi mai mult de substanţă firii d-sale, călătorind prin alte ţări. Două sau trei bucăţi ale expoziţiei ne-au amintit seria tablourilor „Walchensee” ale lui Corinth. Adevărate erupţii de culoare se încheagă în planuri primăvăratice, care tremură deasupra sevei primitive a pământului. Aci e centrul de creaţie al 63 © BCU Cluj dgiţinjilui Erad Tibcţf, aci mai odihnesc forţele d-saje, aşteptând să fie trezite. Şi de aceea expoziţia pictorului minoritar a fost o revelaţie. Cu totul alte simţăminte se desprind din lucrările domnului J. Eisenscher, din grafica şi din picturile expuse în sala librăriei „Hasefer” din Sţrada Kara-ghiorghevici. Nimic primitiv, nimic prea pur în pros-păţimea valorilor. Bucovineanul posedă meşteşugul într'p măsură mai largă şi e, fără îndoială, unul dintre cei mai de seamă înţelegători ai xilografii din ţară. Mai ales ca artist grafic, ca mânuitor virtuoz al dălţilor pe plăcile de lemn, domnul J. Eişenscher îmbogăţeşte câmpul plasticei noasţre. O lume întreagă cu toate trăsăturile ei deosebite, lumea evreiască din Bucovina, trepe în faţa ochilor noşţri, legându-se, pe un nivel înalt şi spiritualizat, cu imaginea unui Tolsţoi sau ppstoievski. Suprafeţe .sigure, uşor adâncite în construcţia perspectivei, strâng chipul unor simbolizări. Câteva peisagii cu gradări diferenţiate îţi marcarea meşteşugită a adâncimii cresc din economia rigidă şi totuşi nespus de atrăgătoare, ce se înfăptueşte număi între alb şi negru. Dispunem de prea puţină xilografie valoroasă pentru a nu da frumoaselor lucrări ale, domnului Eisenscher locuri de cinste în evoluţia pouă a graficei noastre. Pictura d-sale suferă însă uneori prinţr'o interpretare prea grafică, rămânând rigidă în uscăţinţea aspectelor ei. Culoarea nu reuşeşte să şe impună îndestul de curată, nu se leagă în valori hotărîţe, care decid ferm vjaţa strânsă în cadrul motivelor. Expoziţia domnului J. Eisenscher ne-a convins îţisă de existenţa unei neobişnuiţe şi rare forţe noui în domeniul graficei din cuprinsul României. Asţfel arţisţul, de „abia apărut în Capitala noastră, de abia cunoscut, rămâne definitiv clasat printre cei mai de seamă creatori ai graficei noastre. OSCAR WALTER CISEK DRAMA ŞI TEATR „S O C I E T A T E“, d e JOHN GALS WORTHY iRaS, direeţie de teatru, la noi, care să aibă viziunea -.unui spectacol, după text. De aceea niciodată nu vom •putea vedea un repertoriu îmbogăţit de urmărirea atentă a .evoluţiei dramei contimporane. In general, împrumuturile se fac din lucruri văzute sau vestite ■mai întâi, încercate pe scenă.şi realizate aiurea. Centrala .aceasta de control, pentru literaturile dramatice mai .îndepărtate de noi, e teatrul de limbă germană şi în •Special cel vienez. Socotelile „de multe ori însă nu .se rpotrivesc. Se adoptă un text răsunător de succes, în speranţa că „şi la noi va fi la fel răsplătit. Se uită însă, în majoritatea cazurilor că, ceeace a făcut calitatea excepţională a spectacolului mult lăudat, este tocmai aportul rar al celor cari l-au alcătuit, dând astfel o viaţă cu totul deosebită urmi text, de multe ori, mediocru. Marea personalitate artistică şi creatoare în •epică, mu velă. şi roman mai ales, a lui John Galsworthy, una dintre cele mai autentice glorii .engleze de astăzi, este simţitor scăzută, când este vorba de dramă. Deşi „cu o. bogată activitate de poet dramatic — Galsworthy rămâne, în „această direcţiune, de un mediocru interes, ajutându-se în desăvârşirea unei tehnici, în care nu .„aduce nimic nou,. de un senzaţional pentru suşţi-ne rea vie a interesului publicului său —care îi diminuează chiar materialul propriu zis, din care con-strueşte. ;La noi, cred, că Galsworthy apare pentru prima oară pe afiş. Drumul pe care l-a străbătut este tocmai acela schiţat mai .sus-: „Societate" a fost acum <şâtva timp linul din marile succese ale lui Reinchardt. *egisorul german .a .ştiut din puţinul pe care îl prezintă piesa, să facă un spectacol într’adevăr strălucit şi ca „ţinută şi ca rit». Mirajul unui succes de împrumut, a hotărît fără îndoială ca şi un teatru românesc să imite. Nu judecăm niciodată prin comparaţie, ci .dorim să relevăm opera realizată fie ea numai parţial chiar — cu tot entuziasmul. Trebuie totuş să arătăm încă de la început, că tocmai ce ar fi putut face singura şi sigura condiţiune de işbândă, a lipsit, şi anume : stilul. „Societate":—traducerea titlului „Loyalties” din limba engleză, aproximativă în conţinutul ei de sugestie iar . nu de noţiune t- frământă destul de palid, [întrucât priveşte marea creaţiune de personagii, lumea bună londoneză. Unui prinţ al bancnotelor, evreu de origină, acceptat în cercurile strălucite engleze, graţie banilor săi, fireşte, i şe fură la un castel unde e ifivjtat, o sumă importantă. Păgubaşul reclamă gazdei — un foarte autentic lor d. Acesta deplânge şi se supune investigaţilor ..poliţiei, cu o acră şi supărată îngăduinţă dat fiind, că nu înţelege să bănuiască pe nimeni, în casa sa, nici tnosafiri, nici servitori. Amănuntele pe care le dă păgubaşul, de Levis, .asupra împrejurărilor, sunt fără îndoială de o mare precizie şi puternică sugestie, în conturarea personagiilor, ba ceva mai mult în ruperea a două lumi, între cari de altfel se va porni conflictul. Galsworthy se dovedeşte astfel un mare meşter „în caracterizări, pe care în dramă însă nu le adânceşte ci, folosindu-se numai de icoanele lor vii aruncate în mintea spectatorului, le • lasă schematizate, prinzându-le în . ruajul tăios şi iute al- unui senzaţional, care să ţină permanent atenţia încordată. Astfel acest evreu, foarte bogat şi foarte stilat, găzduit într'un castel de'lord, nu se fereşte de a mărturisi, 6.4 © BCU Cluj numai să se găsească, cum că banii i-a ascuns într’un pantof pe care la rândul său, l-a ascuns într'un dulap, când a părăsit odaia; Amintesc, toate acestea,' de o veche basma vărgată, care cu multe decenii în urmă, ascundea întRun fund de ghetto, peculiul modest al unui ancestral de Levis!... In afară de alte multe lumini, una importantă în viaţă, pentru clasificarea oamenilor rămâne şi banul; şi nu gândindu-ne la sprijinul social şi economic pe care îl da, ci la legătura directă şi aş spune sentimentală dintre el şi om. Sunt diferenţieri de sexe, de vârste, de rase cu cari se încarcă sentimentul acesta atât de interesant în analiza lui — diferenţe de civilizaţii chiar. Lucrul acesta este subliniat cu mare artă şi făcut sensibil de Galsworthy, alcătuind, poate una din trăsăturile cele mai importante ale piesei. Hoţul fireşte nu se găseşte — e numai bănuit de de Levis într’unul din aristocraţii găzduiţi la castel. Bănuiala evreului scandalizează întreaga castă de-alungul piesei. Alte bănueli însă cresc chiar dintre lorzi, alături de a păgubaşului, până ce un fap. divers — o bancnotă numerotată, din cele furate, adusă de un om cinstit — vine să confirme bănuelile. Vinovatul se omoară, de Levis are vagi mărinimii. Fără îndoială, o temă socială alcătueşte nucleul piesei.'Importanţa ei e'mereu prezentă'în mintea autorului; şi totuş nu-pe ea cade accentul. El e. pus pe un fel de senzaţional, de rapid schimb de situaţii, de goană unită —; actori şi spectatori — după vinovaţi Cadrul acesta ridică mult din ■ gravitatea -şi adâncimea pe care le-ar fi putut , avea lucrarea, într’o săpare mai urmată a caracterelor. - '• - • Strălucirea spectacolului vienez venea din acei unic ritm, pe care a ştiut să-l dea Reinchardt. Un fel de ciudată feudalitate în frac şi în cluburi, se ciocnea şi mai violent cu trivialitatea de fond a lui de Levis. La noi textul a fost prea puţin ajutat. In afară de d-1 Tony Bulandra, singurul care a ţinut rolul mereu în eleganta sobrietate, cu tot sbttciumul, a lumii sale, şi în oarecare măsură Groner, restul lorzilor erau mai mult decât de. c dubioasă calitate. Dar ceeace a fost deadreptul îngrozitor de văzut a ’ fost interpretarea feminină. O pastă inarmonică do câteva interprete stângace în gest şi intonaţie, a făcut din lady-urile sentimentale sau excentrice, nişte exemplare deabia desgroşate dintr'un trunchiu de primitivă feminitate. 7 Totuş piesa a plăcut, prin drămuirea abilă a' lui John Galsworthy. : FANTOMA CELEI CARE VA VENI de d-1 VICTOR EFTIMIU La noi, unde publicul faţă de lucrările care îi plac e orişicând dispus să creeze o atmosferă de miraculos dupăcum trece cu o totală indiferenţă pe lângă cele cari îi strică felul de a simţi sau gândi, iar scriitorii se mai lasă încă, cea mai mare parte a lor cel puţin, în voia unui romantism fără continuitate întrucât priveşte „inspiraţia”, fără îndoială că d. Victor Eftimiu nfăţişează un caz rar de aplicaţiune profesională în înţelesul bun al cuvântului. , . D-1 Eftimiu este un scriitor organizat. Pe baza unor calităţi cari i-au fost întotdeauna recunoscute şi a căror conştiinţă o are, sprijinindu-se şi pe o suplă şi bogată cunoaştere a tehnicei sale, d-sa în fiecare an „forţează muza” şi ea îi aduce câte o operă în care, uşor, poate fi recunoscut. Puţină răbdare, şi o pasiune a cizelării -— cari îi lipsesc — asociate acestui stăruitor plan de lucru realizat, ar da operei d-lui Eftimiu o privelişte şi mai bine conturată şi mai puţin trecătoare. Cu ultima sa lucrare, ultimă numai în ordinea reprezentării, se vădeşte trăsătură de mai sus, cu adăogirea specială a unei frământări şi preocupări continue în alegerea materialului, ceeace aduce o problemă din cele mai interesante atât cu privire la realizarea lucrării, în sine, cât şi la evoluţia personalităţii autorului. „Fantoma celei care va veni”... e un poem dramatic, şi nu numai poem ca subtitlu dar şi ca organizare. Cu bună ştiinţă d-1 Eftimiu a rupt zăgazurile lirice din însăşi inspiraţia sa, lăsând inima să bată ritmul, să rupă materialul de creaţie şi să-l împartă. Tablourile sale sunt strofe dramatice, cu leitmotive„ cu versuri cari cântă la fel, versuri cari sunt proectate în afară, ca pentru scenă, tăiate într’un personagiu — Fantoma — şi urmărite de un reflector. O predestinare şi o presimţire puternică, ce se opun. şi înfrâng toate legăturile din viaţa unui Poet iată. subiectul, punctat la urmă cu realizarea acestei presimţiri şi mai ales cu explicaţia ei, oarecum ştiinţifică^, mai mult sau mai puţin arbitrar înlănţuită. Ceeace trebuie admirat la d-1 Eftimiu este netăgăduita sforţare de a şf reînoi. Contimporan cu atâtea încercări şi curente în dramă, cumpănindu-le cu intuiţia sa de teatru, negându-le aproape fără voie prin-tr’un temperament opus, d-sa nu se poate însă abţine, în adâncul sincerilor mărturisiri de a recunoaşte aportul parţial al fiecărei formule noui, fie chiar înfrântă sau întrecută. Inteligenţa sa practică şi în permanentă acţiune a d-lui Eftimiu, nu se poate opri de a nu face la un moment dat o involuntară operaţie de sinteză, neclar văzută fireşte, fără afirmări sau negări categorice, de vreme ce nu talentul critic este trăsătura fundamentală, a temperamentului său. Şi autorul „Fantomei” îmbrăţişează mai întâi ritmul* :— un anumit ritm nou în felul de a se sili să gândească,, poate să simtă, sigur, să scrie! Şi astfel, cu semnul poate bizar dar nou, cu care scriitorul modern se încearcă să tragă urma adâncă pe care să o încarce cu tragismul experienţei sale ine- *r © BCU Cluj dite, d-i Eftimiu descrie numai ur. arabesc, ale cărui goluri rămân să fie umplute mai în urmă cu materialul de minte şi suflet, cu care se clădeşte. Şi analiza acestui material, desminte şi aplicaţiunea şi bunele .intenţii de urmărire a vremurilor astfel croite, şi arabescul descris la început cu atât curaj. Urmăriţi; figurile episodice cele mai importante, agăţate dealungul vieţii Poetului, ca ispite, sunt Mor-finomana şi Maestrul (un ratat tuberculos şi paradoxal). , Deşi ţinute amândouă, în denumirea lor generali-zantă în gustul formulelor nouă, s’ar fi putut preta fiecare din ele, în total sau în parte, la tratări deosebite. Erau două căi deschise : tipizare sau realism. Niciuna nu se realizează subt mâna d-lui Eftimiu ; niciuna nu poate rotunji puterea sa de creaţie, ceeace face ca amândouă personagiile să apară petecite, strânse din amintirile unor glorioase personagii realizate în tiparele lor, din opere străine sau poate chiar române. D-l Eftimiu care şi-a creat altădată chiar personagiile sale tragice din gesturi iar nu din substanţă, astăzi rămâne inoperant de prin temperament în faţa problemelor pe care şi le pune. : Iarăş o noutate pe care o încearcă este o categorie încă puţin cunoscută la d-sa şi anume grotescul. („Fantoma''.... rămâne, cred, pentru aceste stăruitoare încercări, una dintre cele mai interesante lucrări, pentru istoricul literar). Materie primă pentru crearea acestui grotesc e nebunia. Ei bine, nebunii din „Fan- CRONICA C/AND am vorbit acum vreo opt ani despre Papini, în întâiul ciclu de conferinţe al „Ideei Europene”, dă-râmătorul de idoli al Italiei era între noi un necunoscuţi Mi-aduc aminte chiar de o contestaţie zgomotoasă a unui coleg, ajuns mai târziu pe la şcoala română dela Tîdmâ, unde a putut să afle singur că Papini există lntr'adevăr. Fireşte că s'a ferit să-mi spue la întoarcere, care din noi doi fusese cu dreptatea. De-atunci Papini a mers. Două din scrierile lui de Căpetenie au apărut în româneşte. întâia „Un om sfârşit”, e de acum câtva timp, din anii de eroism ai „Culturii Naţionale”; a doua a aruncat-o pe piaţa cărţii în ajunul Crăciunului „Cartea Românească”. O fereastră cu frumoase vitralii s'a luminat peste ieslea hoastră sfântă de anul acesta. Ea se chiamă Viata lui bus. D-l Alexandru Marcu ne-a dat o traducere cum nu Văd pe altul la noi în stare s'o fi făcut, şi aşa de repede şi aşa de cursivă. N'ajimgea traducătorului să fie un .italianizant oarecare sau' ttn „roman” cu ani de studii de Şedere în oraşulîmpărătesc. Era nevoe în întâiul -îând de un „toscan”. Limba aceasta de Savonârola citi Se ceartă cu veacul, în toate satele Toscane1 şi pe totna...” sună a gol, şi sunt cei mai falşi din întreaga piesă. E suficient să amintesc de nebunii lui Ibsen din „Peer Gynţ” sau chiar, în altă tonalitate lucrat, de Ion al lui Caragiale, din „Năpasta”. Câtă diferenţă. In poezia obiectivă, indiferent de formulă, nebunia este una dintre cele mai grele probleme de izbutit. Există o linie de expresivitate, în incoerenţă, care trebuie găsită, fără de care totul pare un joc naiv de imitaţie, neinteresant. Cred iarăş că d-l Eftimiu a încercat un lucru, care temperamental îi este opus.. Şi iată cum se afânează materialul care trebuia să umple golurile liniei noui, trase cu atât curaj, demn de toată lauda, de d-l Eftimiu, In afară de aceste observaţii, fireşte, pretutindeni prezente calităţile binecunoscute şi netăgăduite ale autorului: fantazia sa, inventi vitatea sa, şi abilitatea sa tehnică. In regisarea acestui spectacol a reapărut, cu succes, un director de scenă de mult lăsat în umbră : Victor Bumbeşti. D-sa împreună cu pictorul Feodoroff, a ştiut să dea o linie de artă simplă şi expresivă celor şapte tablouri în care se desfăşoară acţiunea. In special frumos realizat, şi mai ales din efecte de lumină, interiorul poetului, precum şi tabloul logodnei, aerat şi larg spaţiat. ; Tabloul portului deşi agreabil, de o factură mult mai curentă. „Fantoma...” rămâne totuş, un interesant spectacol. ION MARIN SADOVEANU MĂRUNTĂ ; la răspântiile verzi ale Florenţei, nusteşte de viaţă populară. Sunt în ea şi cuvinte pe care dicţionarul nu le' cunoaşte. Sunt izbucniri de profetism furios, care nu se înţeleg rupte din brazda lor. Anii florentini ai traducătorului erau o chezăşie. Ea n’a înşelat. Am urmărit cu luare aminte şi cu iubire textul românesc alături de scrisul de pârjol şi de plesnete de biciu al autorului. Puţine ar fi de zis în amănunt. Peste tot însă, se simte că e vorba de o potrivire cu un alt spirit, care e poate şi literar dar e mai cu seamă ortodox. Atâtea expresii ies îmblânzite, propoziţia frântă şi întoarsă e îndreptată, tonul, scăzut cu o terţă. Cartea se depărtează puţin de Papini şi se apropie de noi. Chiar titlul aduce aminte de împerecherea zâmbitoare cunoscută din franţuzeşte : La vie de Jesus, şi pierde noutatea explosivă şi provocatoare â titlului italian : Storia di Cristo. Unde mai e în româneşte strigătul de-aici? Nu e propriu zis altceva, fără să se poată zice nici că e acelaş lucru. Cam de aceiaş fel sunt îndreptările şi cioplirea dela fiecare rând. Gel mai aspru judecător n’ar putea găsi o vină. E contribuţia personală, negândită a traducătorului, care, împotriva lui Papini. e un sensitiv, un disefef şi uft liric. Ai de multe ori © BCU Cluj impresia că s'a speriat de strălucirea de fulger a unei expresii papiniane şi i-a pus un mic abat-jour roz. Papini îşi duce mai departe, acum de sub gluga de călugăr, luptele pe căre i le cunoaştem. Duşmanii lui âe ieri sunt duşmanii lui Cristos. Preocupările tinereşti, care erau mai mult filologice, şi întârziau cu îndârjire asupra Bibliei, ies din „Omul sfârşit" şi se închiagă în turnuri de catedrală. E ceva ridicat în calea soarelui, care să se vadă dela marginea lumii, fără nimic din duioşia şi mărturisirile Credinţei. Biserica Sfântului Petru e nesfârşită şi poate încăpea pe orice trecător care intră. Papini în acest Hronic al lui Cristos nu convinge. Cristoforul iubeşte pe prunc, dar e încă păgân. întârzie în mijlocul apelor, ca să-şi vadă alături făptura răsfrântă şi fugătoare. NU ŞTIU de ce, cartea cea mai nouă a d-lui Marcu Beza, Romana! englez contimporan (Cultura Naţională), mi-aduce aminte de o masă a P. E. N.-Clubului dela Londra. Poate pentrucă prezentarea se face discret, fără stăruinţă de vreun fel, nici asupra biografiei, nici asupra operei. O trăsătură de ici, două de dincolo, şi portretul e fixat. N'ai un autor întreg, sau un curent, ăiar ai bănuiala unei existenţe foarte bogate, de-alături de tine, şi treci mai departe, mulţumit. D-l Beza îţi e ca un vecin de masă la o cină în Piccadilly, a scriitorilor englezi. Uluit de atâtea feţe noui, între care te -Simţi cfe două ori străin, întrebi în şoaptă, în limba dela Dunăre, pentrucă e mai puţin necuviincios sa întrebuinţezi alt mijloc de înţelegere decât să ţi se afle, în acela al locului, obiectul curiozităţii: — Cine e insul roşcat, cu ochi albaştri şi răguşit, dela stânga doamnei cu floarea roşie? — Ce nu ştiai? E Wells, Ii ve'zi cum se ceartă glumeţ, cu grosul din faţă, de peste masă. Ăla e Chesterton. „îmi spunea într’o zi Wells de mulţimea scrisorilor primite dela admiratorii continentali, cărora de s'ar pune a le răspunde, nu i-ar fi’ai rămâne decât puţină vreme pentru altceva". Fără să-mi dau bine seama, începusem să citez din începutul studiului despre H. G. Wells din „Romanul englez contimporan”. '— Dar în capul mesei cine e? Parcă il cunosc, dar fiu t/ăd bine de-aici. — In cap? Cine vrei să fie decât ’preşedintele? John Galsworthy. Scrisul lui e tot aşa de cpyiincios şi de lustruit, ca plastronul perfect al fracului. „Intr’uri fef sau altul, Samuel Butler, Henry James şi George Moore au influenţat pe scriitorii de mai târziu. Romanul dintâiu al lui Galsworthy e pătruns de o ironie asemuitoare cu aceea a lui Butler, precum vădeşte însuş titlul: The Island Pharisees — Fariseii Insulei”. Din nou m’am prins copiind introducerea Ia portretul lui John Galsworthy. Trecerile se fac dela sine. Stă • în caracterul cărţii să fie o călăuză vie, de om care trăeşte de mulţi ani nu numai între operele rezumate şi analizate aici, dar chiar între scriitorii lor. Cea mai de seamă greutate a înţelegerii, care alcă-tueşte în acelaş timp ciudăţenia acestor pagini frumos tipărite, e starea noastră faţă de literatura engleză. Există vreo legătură de intercirculaţie, între noi? Nu e vorba de traducei fragmentare, din Tennyson sau Dickens, din Shakespeare sau Swift, ci de schimbul între valorile de azi, care oglindesc sufletul englez contimporan. Ce ne spun toate numele, zece, cincisprezece, de paladini ai romanului englez, pe dinaintea cărora Marcu Beza îşi plimbă cititorul român distrat? Aproape nimic. Wells avea un răsunet mai vechi în urechile noastre, Conrad. aşişderea, de când a fost descoperit de librăria franceză. Dar încolo? Samuel Butler, Henry James, George Moore, Arnold Bennett, Frank Swinnerton, Compton Mackenzie, Sheila Kaye-Smith, Rebecca West însăş, Clemence Dane, atât de puţin May Sinclair, Dorothy Richardson şi Virginia. Woolf? In locul niciunuia cititorul obişnuit român nu poate pune un nume de operă sau o aureolă de luptător al spiritului. Parcă simt iară nedumerirea din sala Fundaţiei, unde acest volum a fost făcut, sub ochii noştri, în prelegeri de doi ani la rând, când Marcu Beza, conştiincios şi neiertător cum îl ştim, scria regulat cu creta scârţiitoare pe tablă numele, uneori pentru întâia oară chiar auzite, ale scriitorilor şi operelor, care străbat oceanele şi sunt la îndemâna a sute de milioane de cititori posibili. Era ca un scrâşnet de râs alb, aruncat ascultătorilor, cari prindeau cu greu cuvintele, dar deloc problema. Problema aceea, lucrarea de faţă o ţine mai mult în lumină, fără să-şi dea seama, decât însuş subiectul propriu zis, pe cari, ca pe un arac, s’au împletit strugurii atâtor talente. UNA din cele mai frumoase secţii la expoziţiile internaţionale ale cărţii e de obiceiu literatura copiilor'. Nu pot să uit mai ales sala rotundă dela Augusteum din Lipsea, de acum doi ani. Era o adevărată întrecere, a desenatorilor şi a artiştilor grafici, ca să scoată 1 din ea ceva nou şi fermecător. Cărţile adulţilor nu cunosc o asemenea bucurie de înoire şi îndrăsneală de factură. Sala rotundă, aşezată la intrare, cu vitrinele diferitelor ţări participătoare, semăna cu o curte zglobie de joc, de unde copiii, de după coperte colorate şi text încondeiat, făceau onorurile primirii. Treceai mai departe, după întârzierea neapărată de acolo, cu zâmbetul pe care vrând nevrând ştrengarii ajutaţi de cei mai isteţi meşteri ai cărţii, îl puneau pe feţe ca o mască. Mi-aduc aminte de-atunci de o observaţie, pe care am făcut-o singur şi o făceau şi atâţia din ceilalţi o.aspeţi localnici sau internaţionali. Ar fi ieftin să se spue că ea fusese prevăzută. şi că se lucrase numai ca să fie 67 © BCU Cluj Stârnita. Vreau să vorbesc de cartea copiilor din Rusia sovietică. Era fără îndoială cea mai vioae, cea mai felurită, cea mai numeroasă, cea mai plină de prospeţimea şi de veselia hohotitoare a vieţii. Nu ne săturam privind-o. Ea dovedea de cea parte a graniţei Europei o înţelegere şi o iubire de lumea nouă care se ridică, mult mai activă decât dincoace de acea gra-iniţă* Era un element de propagandă, în acelaş timp, şi nu- numai de informaţie. Dar minunea nu era această intenţie, firească, ci existenţa vădită şi vrednică de respectul celor mai năzuroşi Cunoscători, a datelor unei astfel de propagande. Găsesc astăzi în La cooperation intellectuelle, revista lunară pe care a început s’o scoată din Ianuarie anul acesta Institutul Internaţional de cooperare intelec-■ ttlâlă, o ştire despre o hotărîre a Biuroului internaţional de educaţie dela Geneva, care ne pune deodată în faţa Unei mari neputinţe a noastră. Se pregăteşte, adică, pentru luna lui Iulie 1939, la Geneva, o expoziţie a cărţilor pentru copii. Ea are să fie înzestrată cu un catalog analitic şi cu un raport, în franţuzeşte şi englezeşte, care să arate editorilor starea problemei litera- • turii copiilor. Cu ce vom putea merge noi între popoâ- ■ fele care se vor grăbi să aşeze la Geneva adevărate alei încântate de cărţi de poveşti şi de întâmplări minUnate cu dobitoace şi cu ’ oameni, desenate, Vopsite, suflate în aur şi bătute cu stele? Iată, pentru răspuns, cele cinci categorii din care se cer cele mai bune lucrări -publicate : 1. cărţi scrise ca să trezească în copii spiritul de colaborare internaţională ; a. cărţi cU deosebire răspândite între copii şi oglindind viaţa tinerimii din fiecare ţară; 3. Clasici ai tinerimii în diferite ţări, alcătuind oarecum zestrea obştească a copiilor Unui neant; 4. cărţi cu imagini având acelaş" caracter ; 5. cărţi scrise de copii. Poate sunt alţi Români,, mult mai cunoscători decât mine, însă eu cred că în nicio categorie n’avem o carte ca lumea pe care s'o putem trimete la o întrecere internaţională. Cele câteva încercări, şi nu pentru fiecare Categorie, nu pot fi lăsate să treacă hotarul. Intre aceste încercări, cele propriu zis editoriale, fără un autor precis, l-au trecut odată, din afară înăuntru. Ele aU fost confecţionate la Vienâ sau în alte Ofaşe germane, cU imagini făcute pe loc şi numai cu textul român, foarte aproximativ prelucrat sau tradus. Atât ar trebui, Să le lăsăm să ia drumul expoziţiei, unde s'ar întâlni CU originalele! Ar însemna o confruntare, care mă tem • Că nu ne-ar fi spre cinste» DIN cartea preotului Dimitrie Ţopa, Românismul ia regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, vin până la noi mai mult ecourile versurilor lui Eminescu decât ale lui Alecsandri. Omida care a umplut cornii, din Boian la Vatra Dornii nu era un răspuns îndurerat la vasta grădină a bardului veşnic tânăr şi ferice? Latura de miazănoapte a pământului împărătesc terezian. stă înaintea noastră aşa cum a ieşit de subt apele înecului rutean. Oriunde împăraţii s'au aşezat între noi, locul a rămas la fel, vărgat şi pestriţ, ca un covor etnografic, Ce este Banatul, un adevărat muzeu de noroade, cum se înfăţişază Basarabia, şi ce s’a ales din biata. Bucovină îrisăş? Formula, cunoscută din izvoarele în. legătură cu Traian şi din care vrem să scoatem nu ştiu ce mândrie de obârşie, ex toto orbe romano, s'a aplicat şi aici. La o poruncă împărătească noroadele s'au pus în mişcare şi la toate colţurile cele noui ale ţării s'au înălţat turnuri de pază, care au fost nişte turnuri ale lui Babei, de amestecarea limbilor. Astăzi rămânem, nedumeriţi înaintea lor. Ce e de făcut? Părintele Dimitrie Ţopa luptă prea mult pentru un punct de vedere’ istoric, ca să nu se simtă care i-ar fi propunerile. Ele nu se potrivesc însă nici cu vremurile, nici cu prisosul de populaţie şi cu puterea noastră de mişcare pe linii interioare. Vetrele de colonizare ale neamului românesc îi arată destoinic să cucerească noui teritorii şi să le însuşească naţional. Drumul până la ele are însă ceva din itinerarul păsărilor călătoare. El rămâne acelaş, cu caractere multiseculare. Nimic nu-1 poate abate, nici prăbuşirea de continente în cursul evilor, nici vreo schimbare îh fiinţa cârdului înaripat. Avem şi astăzi cotloane mari în cuprinsul ţării spre care, mai mult poate decât din stângăcie administrativă, diiţtr’un asemenea refuz organic valurile migratorii întârzie să se îndrepte. Acele cotloane se păstrează cu deceniile amestecate şi hibride. Cartea e plină de amănunte de preţ. O sută cincizeci de ani, de viaţă bătută zi de zi de multe valuri, se aleg încet, cu biserici de piatră, cu dascăli vechi, cu boeţii îh vesminte de demult, dintre documentele CU o neîntrecută osârdie puse ia un loc. Sat de sat şi familie de familie încropesc împreună cronica îndurerată a âcestui pământ de margine, de unde, pe vremuri, limba noastră, în chip de strigăt de păzitor de graniţe, care uneori se chema Ştefan-cel-Mare, străbatea până în fundul Poloniei şi făcea să-şi plece urechea cazacul dela pîâgurile Nistrului. . EMANOIL BUCtjfÂ. © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj UKNO TIBOR TÂRG LA O RADI A MARE © BCU Cluj © BCU Cluj ■ A. A PĂRU T : ; NICHIFOR CRAINIC DARURILE PĂMÂNTULUI - VERSURI . : Ediţia III. j Editura „Cartea Românească" Preţul 60 lej A A P A R U T : • ION PILLAT L I M P E Z I M I ...'... V '.........VERSURI ........ . . ... Editura „Scrisul Româneasc" Preţul 60 lei A Apărut; A Apărut: . - AL. O. TEODOREANU DAMIAN STĂNOIU HRONICUL MĂSCĂRICIULUI NECAZURILE PĂRINTELUI . ; VĂL Ă T U C G H E DE O N i . . • • .t Nuvele , , „Cartea Românească" Preţul 60 lei „Cartea Românească" Preţul 75 lei © BCU Cluj .EXEM- PLARUL Iei 40. — ..fi X E 3V PLARU LEI 40. A PA RE ODATĂ PE' LUNĂ : lîRUPAREA REVISTEI: AL. BĂDĂUŢĂ^ VASILE BĂNCILĂ, LUCIAN PLAGA, G, BREAZUL,. 4MANOIL, BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, G. CĂL'lNESCU, V. CIOCAlTEU, OS&AE' WALTŞ-R ClSEK, ' N. M. CONDIESCU, DEMIAN, RADU DRAGNEA, ‘ MIRCEA^ElIÂDE, O. HAN,'NAK K3NESCU, ADRIAN MAN1U, ALEXANDRU MARCU, PETRE MARCU-BĂLŞ. GIB, I. MIHĂESCfa; ţORIN ‘PAVEL, CEZAR PETRESCU, ION PILLAŢ, DRA.GQŞ PROTOPOPESUUikIONa MARIN Ş.ADOVEANU, ZAHARIA STANCU, SANDU TUDOR, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRA'», T. VIANU, V. VOICULEŞCU | REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No, 38,-^UCURE^fl 1 iiniiniiiiiimimimmiiiniimiimiiiiiiiiiiiiiiimimiiimmiiiiiiiiiiiiiimiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiniiiiiiiiiimHimiHinjiiiiiimiiiiiiiaiMiiiiiiiiiiniHwws No. 1—2 IANUARIE — FEBRUARIE CUPRINSUL: NICHIFOR CRAINIC: Sensul Tradiiei................... . t ION jPil.LAT : De-o fi să fie Raiul ia,, SANDU TUDOR : Ultima Auzire 13 CEZAR PETRESCU : Simfonia “ Fanta'sticâ................15 V. VOICULEŞCU: Cocilul Pădurarului ........ 33 EMANOIL BUCUŢA: Maica Domnului de la Mare .... 36 ION MARIN SADOVEANU : încheiere.................4 4 ZAHARIA: STAN,CU : Nălucă . 45 SORIN PA VEL : Tichii de....... Mă- găritar..................46 G. LESNEA: Biserici .... 51 {DEI, OAMENI,_ & FAPTE PETRE MARCU-BALŞ : Spiritul Critic si Mistica Statului Istoric 52 NICHIFOR CRAINIC ; Ioan Mincu, Premerg tor, 1.........• • 57 ALEXANDRU MARCU -Literatura Italiană în Fr nţa............5$ CRONICA LITERARA ION DARIE : O Lrgo. dx Simfonică!. Turnul Mikr.ti ..............5.9 CRONICA PLASTICA 0. W. CISHX : Expoziţia Tineretului, Erno Ti or şi J, Eise .sche: . . 63 DRAMA SI TEATRUL 1. M. SADOVEANU : „Socie atea", de John Galsw rthy şi „Fantoma ce ei ca e va veri’' de d 1 Vie or Efirniu ... . , 65- CRONICA MĂRUNTĂ EMANOIL BUCUŢA j ILUSTRAŢII ! 1 COPERTA: 1. Mir.cu de I. Gecrgescu. DESENE IN INTERIOR: Demian. REPRODUCERI IN INTERIOR : Erno Tibor, H. H, Cata.rgi, Luci a GrigorescU/Lefiţia- Nichifor. J. Eiseusche?. iiiii(iiiiinniiuiiiiiiiiiiniumiiiiiiiiiuuniiiiMiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiniiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiininiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiui»»iiiiinniiiiiiiiiiiiiiiw»iii : ABONAMENTE: ! AN 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI PENTRU ÎNSTITUŢIUNI • • ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 1003 LEI ANUAL • 4DMINISTRAŢIA : GR. TEODOSSIU, STRADA LATINĂ'No. f# E X E Ivi -PLARUL EEi 40. — GÂNDIREA e x e sr. PLARUL LEî 40. FONDARĂ CULTURALĂ REGELE MIHAI î, UiJPRIMEIUA © BCU Cluj