ANUL VIII No. 12 © BCU Cluj GÂNDIREA DE APPARITIONE ANGELORUM DE G. CÂLINESCU * J.' oamna intrase în pădure ca un fum. In ceaţă spaţiul este sfărâmat iar ulmii tremură în aerul gros ca propria lor umbră răsturnată în apă. Mergeam pe fund de lacuri, călcând cu piciorul în rugina putregaiurilor, cu ochii spre unda de sus a cerului, pe care pluteau câteva păsări cu aripi încete şi albe de vis. Şi frunzele se învârteau în cercuri largi, prin zone de apă şi se trăgeau spre inima desişurilor în lente şi îndelungi maree. Tulburarea liniilor strecoară în suflet un sentiment de nelinişte şi aşteptare. Pădurea dinainte-mi nu era repetarea la nesfârşit a aceluiaş copac. Nu era o mortăciune străină de sufletul meu, care e nimic fără mine şi vine totdeauna, neschimbată, după legea umbrelor. O astfel de pădure e un joc al gândului. Iei o salcie şi o repeţi circular în jurul unui lac, un plop şi-l risipeşti pe-o paragină, un jep şi-l laşi să se târască în sus, pe stâncă, până se pierde dincolo de creste. In acest univers în serie te cuprinde urâtul. Nu există decât negură inertă şi un ochiu uniform ca o pecete. Alergi într’un parc urmărit de râsul unui faun şi în toate statuile râde acelaş faun. Treci în goană prin sălile unui palat şi cea de a doua sală e mereu cea dintâi. Baţi la o sută de uşi şi-ţi deschide acelaş om şi acel om eşti mereu tu. Crezi că ai în faţa ta un popor care te priveşte cu zâmbet şi eşti tu între patru oglinzi. Voiam aşadar să sparg oglinda şi să văd ce este dincolo, în negură, să fug de acelaş copac ce alerga neobosit înainte-mi, universalizându-se, când deodată toamna intră în pădure ca un fum şi ulmii începură să tremure ca pe un fund de lac. ' Laşitatea pădurilor cuminţi m'a scârbit întotdeauna. Asemenea păduri aşteaptă securile şi topoarele, rânduindu-se în serii clare după tăria flăcării pe care o ascund virtual sub scoarţă. Sălciile nu fug peste noapte, lăsând bălţile austere ca ochiurile de apă sulfurică din străvechile cratere stinse. Stejarii nu se strâng tăcuţi în jurul oraşelor pentru a înăbuşi viaţa şi a aboli focul. Nici nu s'au văzut vreodată ierburile târându-se spre cisterne pentru a scăpa de ochiul de aur al secetei. Buruienile sunt încă în sfera lui Lucifer, stăpânul umbrei moarte, ostile mişcării. Umbra aleargă după tine, târându-se, dar nu ţi-e tovarăş. Ar trebui să poată să se ridice şi să se smulgă de tine, să te aştepte de departe pe o margine de cale şi să ţi se alăture plină de pulberea altui drum, ca un nou prieten. In lumea lui Lucifer tot ce te atinge este mort. Scoarţa copacului e rece şi pământie, apele sunt greoaie şi stinse ca vinurile veştede iar ploaia nu vine din cer, ci dintr'o zonă de cenuşă terestră. Cum să nu ţipi de povara nimicului, osândit să priveşti somnul fără nădejde al negurei? Cum să nu te cuprindă somnul în grădina împietrită în care statuile se lasă orbite de muschiu şi nu-şi smulg mâinile din iederă? Sunt şi oameni cari intră înainte de moarte în lumea inerţiei, căpătând în ochi opacitatea granitului şi în gesturi uniformităţi de bust. - 47i © BCU Cluj Când am intrat în pădure, şuerul lăuntric, ceaţa luminoasă şi surda frământare a crengilor m'au umplut de nădejde. Era să se întâmple poate ceeace doream. Două aripi fulgerătoare de înger nevăzut aveau să incendieze margina din fund a pădurii. însufleţiţi de aterizarea neaşteptată a luminii, copacii şi-ar fi recăpătat liberul lor arbitru. Ii şi vedeam, în ceaţă, cutremurându-se. Aci un pâlc de mesteceni albi se răsfirau în pripă, lăsând imensitatea câmpurilor să se desfacă. Şesu-rile alergau înainte, netede şi luminoase, pierzându-se în cer, dincolo de orice măsură. Stejarul bătrân scotea picioarele putrede din mal şi răsucindu-se în chipul unei omizi uriaşe cu coama verde se lăsa spre luminişuri, în vreme ce tufele mărunte asfixiate de aciditatea putregaiurilor se ridicau, umflate, în sus. Peisagiul, eliberat circula în jurul meu, lungind sau apropiind orizonturile. Şesuri fără sfârşit roteau în perspective nelimitate o vegetaţie uniformă de copaci rotunzi, pierzându-se dincolo de Zări cu o claritate de miniatură. Uneori lucid ca o pictură pe lemn, câmpul se rupea în smârcuri mişcătoare de buruieni sau se lumina asemeni pajiştelor cu fire de iarbă aurie, din icoane. Păşunile apropiate erau arse de soare, cele din fund se pierdeau în albăstrimi oceanice, unindu-se cu cerul. Copacii veneau în goană, aci şuerători şi sălbatici, fugărindu-se şi culcându-şi coamele la pământ, aci diafani şi idilici, lunecând singurateci într’o rouă luminoasă. Uneori întinderile rămâneau multă vreme într’o singurătate ascetică de ierburi scurte, roşcate. Apoi tufele ţâşneau fumurii din toate părţile, în stoluri răzleţe sau în turme, continui, pentruca să se risipească în sbor planat spre zare sau invadate de unanimitatea furtunatecă a pădurilor. încetul cu încetul şesurile se surpau ca pâlniile spre mijloc, tumefiindu-se pe margini, colinele şi râpile rupeau tot mai mult talerul drept al solului, iar tărâmurile scufundate mă lăsau pe margini ameţitoare de mări secate ori mă coborau între ziduri înalte de stâncă, răpindu-mi cerul. Poenile se aprinseră pe margini. Uriaşe aripi albe se zbătură în sus şi în jos şi o panglică argintie de apă alergă gonită de sălcii pe fundul crăpat de arşiţă al unei albii largi, nămoloase. Nu era decât vis, dar un vis plin de înţeles. Pentruca lumea să nu se strângă în juru-ne ca un zid de stânci sure înalte până la cer, trebue să-i deducem esenţa din însăşi spiritul nostru, care este liber arbitru. Nevoia de miracol este o reacţiune împotriva monotoniei şi goliciunii Naturii. Raţiunea şi Experienţa, două mantii ale ace-luiaş Lucifer, ne înfăşură şi ne sting. Cum cu fiecare bolovan aruncat, apa unui lac se risipeşte şi se tulbură, astfel spiritul nostru se vede micşorat cu fiecare umbră din afară. Experienţa este limi-- tarea spiritului prin elementul mort al Naturii, descoperirea inerţiei, spargerea luciului apei cu nămol. . Ar trebui să vedem în natură nu un prilej pentru spirit ci un efect al acestui spirit pentru ca zidurile singurătăţii să se macine şi să cadă. . . Adevărata realitate consolatoare pentru conştiinţă este, aşadar, Divinitatea universală. Universul nu e decât înfăţişarea sa sensibilă. Experienţa nu mai înseamnă restrângerea ci descoperirea spiritului dincolo de propria noastră flacără. Fenomenul fiind individual, raţiunea extrage din el numai universalul. Dimpotrivă, Divinul este universal, dar ni se înfăţişează întrupat. A crede că eşti mai aproape de Dumnezeu cu cât materializarea este mai nedesăvârşită este a cădea din nou în neguri. Erezia nu este de a primi materia ca aparenţă a Divinităţii, ci de a crede că este o realitate în sine, străină de spirit. Lucifer vede în fenomene nămoluri moarte reductibile la aceeaş uniformitate, iar credinciosul caută un înger în fiecare fapt. îngerii sunt împărţiţi pe cete după apropierea lor de Dumnezeu şi tot astfel fenomenele urmează o scară de ierarhie în virtutea puterii de reprezentare a gândului divin. Un bloc de marmură mă lasă singur şi egal cu mine, ca şi mai înainte. Spiritul meu este îngrădit printr'o nouă negură albă căci fiecare cunoaştere e nu victorie asupra lumii ci înfrângere prin mai multă materie. Un chip săpat în aceeaş marmură îmi dă cu atât mai mare sentimentul libertăţii mele, cu cât e mai plin de viaţă. Căci între spirit şi materie, lupta (numită cunoaştere) este ireductibilitate, înstrăinare prin continua verificare a uniformităţii. : 472 © BCU Cluj Intre spirit şi spirit lupta se dă însă de elemente înrudite şi efectul este o scară de perfectibilitate. Dacă chipul din marmură e turbure şi trist de prea multă piatră, eu simt superioritatea mea spirituală, în căutarea de a desluşi aripa îngerului care bate înăuntru. Dar se poate ca piatra să strălucească deodată de mai mult gând decât mine . şi atunci înfrângerea mea se cheamă adoraţie şi este de fapt o izbândă, căci subordonarea spiritelor nu înseamnă mărginire ci solidaritate. E o rătăcire să crezi că năvala îngerilor cere o amestecare a fenomenelor şi o turburare a puterii de a măsura întinderea materiei. Credinţa nu alungă cunoaşterea oarbă, dar o socoteşte numai ca o treaptă utilă spre angelizarea a tot ce apare. Lucifer e înegurat căci prevede totul şi-i este inteligibil tot, ceeace înseamnă că Universul lui merge fără de el şi dincolo de aparenţă nu mai e nimic. Tristeţea nu e a credinciosului care aşteaptă mereu, ca duhul ascuns să se manifeste. Eul lui nu este inutil şi nu se neagă în experienţă. Prevederea e aci profeţie iar ştiinţa vieţii eroică. Şi în vreme ce cunoaşterea aparenţei pure duce la pierderea personalităţii în uniformitatea tipică a omului-fenomen, mistica dărâmă turnul lui Babei şi în chilia singuratecă urzeşte pe profet. . Lucifer.. porneşte dela nimicul-concret la relativ. Misticul se coboară de la absolutul divin la concretul simbolizator de spirit. Universul este pentru Lucifer uniformitatea elementului inert. Pentru mistic este aspectul secular al Spiritului. Ştiam acum ce înseamnă lumina aripilor îngerului din pădure. Ochiul păgân vede numai relativul, tipicul. Peisagiul ce se răsfrânge în pupila acestuia e o problemă generală de linii şi culori. Ţara mea îşi avea însă îngerii săi, trimişi de divinitate s'o întrupeze pe diferite trepte, îngerii nevăzuţi până atunci de mine. • Dar şi neamul meu trebuia să fie în sfera umană, un concret divin. Omul dincolo de rase este o relaţie. Pentru a fi o încarnare a absolutului, trebuia să mă cobor la forma cea mai plină de înţeles, deci şi cea mai concretă. De unde am tras încheerea că dacă raţiunea duce la internaţionalism, credinţa implică idea de naţiune ca representanţă parţială a divinităţii. Drumul popoarelor nu putea fi dedus dintr'o generalitate ci tot din organicitatea lui de esenţă divină. Gândului unei culturi universale, sincronice îi făcu loc convingerea în legitimitatea tradiţiei. Această tradiţie trebuia aplicată în chiar domeniul credinţei, O religie universală este o ispită a lui Lucifer, ieşită din aplicarea relativului la spiritual. Absolutul operează prin revelaţie şi simbol dar în chip individual. Dumnezeu egal pentru toţi, devine idee generală, distrugătoare de absolut, cu putinţa la o umanitate abstractă, mecanică. In ţara mea singura credinţă legitimă era ortodoxismul. . . . . Domniţa stă: fără gânduri într'o floră de mătăsuri. In somptuozitatea stofelor trupul izbeşte încordat ca un simulacru de marmură. Ar trebui să întinzi pe cer un lung brocart bătut cu fluturi şi crini de aur, în chipul icoanelor învechite şi în vasta perspectivă a câmpurilor să risipeşti o vegetaţie subţire de argint şi email. Atunci zâmbetul suav ar părea mai mândru şi ochii ar sclipi de şiretenie ca lumânările unui candelabru de cristal. Privind-o cu ochii lui Lucifer aurul se stingea şi trupul rămânea gol. Domniţa nu era nimeni ci o umbră abstractă la fel cu toate umbrele ce umflă faldurii velurului. Simţeam o răscolire a simţurilor dar era cea de totdeauna, fără aşteptare, şi fiinţa dinainte-mi putea fi orişicine, după cum şi era. Şedea zâmbind străin şi uniform şi nu puteam trece cu sufletul dincolo de ochii reci şi nestatornici fiindcă nu era decât o copie de simulacru fără duh propriu. De ce oare domniţa n'ar fi o întrupare unică a Spiritului universal? Atunci nu m'ar cuprinde urâtul în faţa uniformităţii fără miez, care dezolează ca şi copiile .de Veneră reci de aceeaşi marmură opacă pe dinăuntru. Ar fi asemeni mie când închizând ochii refuz să primesc umbrele din afară, adică un miracol neîntrerupt. Aş simţi esenţa mea însăşi întrupată mai desăvârşit şi această ierarhie m’ar umple de turburare şi spaimă. Sentimentul propriei inferiorităţi este dulce şi neconstrângător, când puterea biruitoare nu este întunericul orb şi străin ci spiritul universal căruia aparţin, ' ■ ■ -473 ■ © BCU Cluj într’o ipostază mai liberă de materie decât propria conştiinţă. Domniţa este dela sine mai sus pe scara valorilor spirituale, înfăţişând un simbol mai pur şi în faţa ei orgoliul şi îndrăzneala fac loc rugăciunii şi adoraţiei. Lucifer dă îndrăzneala fără bucurie, fiindcă mecanica umbrelor se poate cunoaşte şi inevitabilul se poate prevedea. Domniţa stă iarăşi într’o floră de mătăsuri pe fundul unui brocart lung bătut cu aur, dar ochii lucesc umed ca luminile unui candelabru răsfrânt în apă şi în juru-i încep să se strângă fulgerătoare vârfurile de aripi ale îngerilor erotici nevăzuţi. Caşi pădurea, mulţimea este pentru Lucifer umbra unui individ repetată la infinit. O astfel de multitudine nu e o realitate nici cât o adunare de nori. O poţi purta dela munte la vale, depe un continent pe altul şi dintr’un secol într’alt secol, fără ca să-şi piardă natura sa pur abstractă, numerică. Realităţile sunt concrete nu relative. Pentru a deveni forţe ale universului trebue să descoperim în ele proporţia divinităţii scoborîte în secol. Popoarele sunt deasemeni concrete divine şi ca atare în mijlocul lor stă adormit un înger. Sunt îngeri cari dorm încă şi alţii care s’au deşteptat şi sboară spre cer. Intre popoare este aşadar o ierarhie după proporţia de realizare a intenţiei divine. Popoarele lui Lucifer se conduc nu prin presimţământul absolutului care se revelă în moduri deosebite, ci după legile de relaţie dintre aparenţe, adică dintre inerţii. Instituţiile lor sunt raţionale, valabile într'un cuvânt dincolo de timp şi spaţiu şi punctuale în mecanismul lor ca aripa unei mori de vânt. Lucifer este internaţional şi democrat, fiindcă aceste două cuvinte reprezintă cea mai largă cunoaştere a relaţiilor dintre aparenţele oarbe, numite popoare. Mulţimea strânge pietricele multicolore şi ridică un monument hibrid căruia i se închină. Dar acest produs al contribuţiei de pietre a tuturor nu este o realitate în sine, fiindcă nu participă la spiritul divin ci la legile materiei. Instituţiile popoarelor cu substrat spiritual sunt organice, deci autohtone şi urmând, însuşi chipul revelaţiei spiritului în secol, sunt ierarhice. Domnia lor este dictatura spirituală a predestinatului, nu ales după legile profane ale cunoaşterii relative, ci impus de sus prin puterea lui de a Se desvălui ca o realizare mai înaltă a divinităţii. Poporul luciferian caută să se conducă după o relaţie cât mai largă şi observă în acest scop contingenţele cu servilitate. El este progresist şi liberal adică îndrumat dela concret la abstract, dela etnic la internaţional, dela iniţiativă personală la imitaţie. Poporul mistic crede în misiunea lui, în asistenţa divină şi în minune. Forma acţiunei lui nu este supunerea la legea oarbă a materiei, ci eroismul, forţarea de a se smulge din tipic şi de a deveni emblemă sensibilă a spiritului universal Intre arta profană şi cea religioasă este aceeaş deosebire ca între o groapă şi un monument. Una bate pe drumurile cunoaşterii şi are un substrat documentar, cealaltă e o formă de adoraţie a misterului şi o încercare de a găsi monumentul cel mai semnificativ care să-l revele. Poesia vulgară trăeşte din senzaţie sau intelect. Senzaţia este sguduirea sterilă a conştiinţei năpădite de negurile Nimicului. Mistica este însăşi definiţia poeziei: adică suprimarea necesităţii şi aşteptarea miracolului. Fiind o formă a cunoaşterii proza profană e un arsenal de raporturi între forţele oarbe. Ea nu înfăţşează pe oameni ca aspecte ireductibile ale spiritualităţii universului ci pe omul abstract, fiindcă a cunoaşte un om înseamnă a-1 desbrăca de elementele personale. Drama devine o luptă între conşt'iiţă şi non-eu sau între instincte inconciliabile, deoarece sunt materie în vreme ce ar trebui să fie ciocnirea dintre două credinţe şi două misiuni, rezolvabilă prin supunerea conştiinţei mai puţin clare de originea sa spirituală. Arta mistică este elogiul personalităţei, de neînţeles prin legile materiei. De aceea istoria oamenilor mari în profan dă naştere romanului-biografie, în spiritual mitologiei. Mitologia sacră este cronica viitorului iar arta până acum diversiune va deveni cult» Noul univers sclipeşte în faţa mea ca o imensă icoană bizantină învăluită în fum. Trupurile subţiate şi absurde, se înşirue grele de veştminte preţioase, într’o aşteptare pioasă. Ochiul în mig- 474 © BCU Cluj dală are în marginea pleoapei o bură de aur, iar deasupra capetelor se strâng în cercuri, aureolele îngerilor care năvălesc din fund. E o lume materială şi patetică dar de o materialitate, limită, formă sensibilă a duhului intern. . Străvechea Veneră duce gândul spre pământul orb şi germinaţie. Icoana o reînsufleţeşte subţiindu-i coapsele şi îngheţându-i sânii în fructe inocente. Blânda libelulă erotică nu mai poate sta pe pământ fără două aripi mari de lumină îndărătul umerilor subţiri. Toată violenţa cărnii s'a strâns în chipul unei sclipiri nestatornice în ochi. Flora şi fauna nu sunt elemente ostile spiritului ci fulguraţii ale aceluiaş duh pe o treaptă mai joasă. Icoana le restabileşte conturul spiritual, purificându-le de materia goală şi reducându-le la simplicităţi de simbol. Negrul chiparos se clatină alături de îngerul care plânge între aripi, pe capacul unui sarcofag. Stejarul stă între fulgere şi stăpâneşte cerul ca un dom bătrân. Salcia plânge scurgerea apelor şi este pentru sufletul trecător cel mai bun cenobit. Mesteacănul luceşte alb ca un dominican, iar plopul stă sărac printre pasările cerului ca un Sfânt Francisc. Din crângurile de ceaţă ale icoanei vin vietăţile fără bestialitate, reduse la un gând precum în apocalips: leul grav ca o dogmă, căprioara sveltă a luminişurilor, stolul claustrai al porum-bieilor, păunul cu coada imperială, sprintenul ogar alb caşi credinţa vigilentă. Asceza nu suprimă materia ci încearcă spiritualizarea ei. Lucifer pândeşte sufletele slabe cu ispita flagelantismului. Creştinismul este însă religia divinităţii întrupate, a naturei cu sens, a idilei pastorale între două întunecimi. Flagelantismul falşilor ortodoxi, spiritualitatea cu bici în mână, erezia carnală a fiinţelor învinse de explozia materiei, trebue repudiată ca o primejdie a sufletului. Lucifer e nelinişte şi revoltă. Isus e aşteptare şi turburare blândă, Lucifer îşi vâră unghiile în carne de voluptatea urii, Isus vindecă rănile. Trepidaţiunea şi chiotul sunt semne de posedare şi indivizii chinuiţi de asemenea contorsiuni trebuesc exorcizaţi. © BCU Cluj COPILUL PĂ DE V. VOICULESCU SOSESC CODRII. Se scutură anii frunză cu frunză, ■ •oi vine o toamnă obositoare Cu cer spălăcit ca o pânză . Purtată 'ndelung şi eşită de soare. Oraşul, trezit din lâncede linişti, , Se umple de care cu lemne şi verze... Şi spun cărăuşii mâhniţi, că din mirişti ■ S'au "smuls, spulberate, cele din urmă berze. Lemnele aruncate cad pe caldarâmuri Şi sgomotele mă isbesc mustrătoare: Vin codrii la mine de pe alte tărâmuri, Sosesc păduri doborâte de topoare. . Privind din geam trunchiurile sparte, ■ Clădite la zid stive de stive, Gândurile întoarse 'mi-aleargă departe, I Peste spinări de codri şi plaiuri grive. Amintiri scăpate de mult din cuşca-minţii Şi-ascunse ’n codrii putrezi ai uitării, Vin înapoi, momite de holdele căinţii, Şi-abia răzbat prin sita de zile-a 'nstrăinării... 476 DURARULUI © BCU Cluj Le ’ntâmpină cu braţe chircite, fără vine, Un suflet mic şi galben, uscat ca nişte moaşte. Cu ochi holbaţi trecutul se uită la mine, Uimit mă cercetează şi nu mă mai cunoaşte. PRIN SITA ZILELOR. Eram copilul pădurarului din Valea Mătăcinii... Viaţa nu mă desfăşase din scutecele umbrei şi luminii... Toată zarea amintirii de copil ridicat copăcel Mi-o umple un om mare cu copoii după el, Cu puşca în mână şi murgul gata... E tata : ' Când pleca în scăpăratul zorilor de aur Lua cu el Noaptea şi o ducea pe coclaur. Altfel nu s’ar fi făcut ziuă în tot satul. Când, seara, se ’ntorcea pe mână cu o secure, Ştiam că tot el aduce Noaptea din pădure In adins, ca să mă culce pe mine neastâmpăratul. -Uneori Noaptea intra în sat şi ’n ogrăzile mele Pitulată ’n carele ’nfoiate cu crăci şi nuele, Ce coborau legănat prin amurgurile ’nvineţite.............. Cu iarbă şi frunzare pentru vite. ■ • .. O mâncau făr’ să ştie plăvanii cu coarne ca luna, De aceea aveau botul negru şi umed totdeauna. Curând am aflat că noaptea nu este Roabă la tata, ca ’n poveste. M’am mângâiat învăţând lucruri şi mai minunate... Cum a prefăcut Sfântul Petru piatra ’n azimă . Pentru copiii vădanei, când trecea cu traista ’n spate Spre „cetatea ’ntr’un pai sprijină şi ’ntr’un fir razimă”. Mai ştiam că fântâna din deal e gâtlejul pământului, Cui se pleacă, — îi fac vânt în ea ştimele mâniate ; Cunoşteam toate feţele vântului: - Vântul ernei era alb şi des ca un fuior, Vântul toamnei galben şi tuşea uşor, Vântul verei când albastru, când volburos ca focul, Dar cel mai drag, vântul de primăvară Era un vânt verde, vânt sprinten, cu el îmi făceam jocul... Mă chema şuerând să ne luăm la trântă afară; Când ostenia, se culca pe-o cracă ’nflorită Suflând dulce şi uşor ca surioara ’mi mezină-adormită. PISICA POPII. Eram un ghindoc şi mergeam cu tata în codri odată.,. Eu îi duceam cornul cu care chema la judecată, Ca îngerii din cer, pe furii de lemne, . Păşiam aţintiţi la dâre şi semne. 477 © BCU Cluj Dacă speriam hulubii se deşteptau gorunii,.. Copacii toţi stau smirna, căci noi li-eram stăpânii. Pe pulpeşele trunchiuri cu vine încordate Urcau, cruciş, nojiţe de edere 'nodate. Când,... ce giuvaer mi-a sclipit jos în iarbă?! O sculă grea, de aur, bătută ’n nestemate! Astă noapte, jucându-se de-a baba oarbă, Zânele au pierdut-o din pletele inelate, Sau s'a desprins din descopciatele lor rochii? Ah, e cu boabe de smarand de ’ţi ia ochii Şi 'n piezi cu două şiruri mărunte de rubine... Stai, n’o fi căzut când şi-a frecat coarnele de tulpine, Un ciont din stema 'ncrengată a cerbului vrăjit? Nu!.,. Spunea bunicul, că ’n loc tăinuit, Ies la mari răstimpuri şerpii să se bată, . Când vor să-şi aleagă împăratul singuri: . Şerpii din dudae cu pielea vărgată, Şerpii şui de apă, negri, cu urechi, Şerpii groşi cât butea, aţinuţi prin crânguri, ' De sub talpa casei, de sub poduri vechi, Şerpi ce dorm cu anii, descântaţi prin bozi, Şerpi bătrâni cât lumea, şerpi puendri, plozi, Aţâţaţi de slavă, vin plesnind din cozi, Şuerând din scorburi, lunecând din găuri, Unduind din mlaştini, şerpuind din tăuri. Furişaţi din bâlciuri unde zac în cuşcă, . Vin şi ’ncing cumplită, mută ’ncăerare, Se ’mpletesc în funii, spumegând se muşcă, Gâtuiţi se 'noadă, strânşii într'o 'ncleştare, Se isbesc mai ţepeni ca drugii de fier, Şi se bat ca orbii, până ’n zori când pier, Mistuiţi în găuri, înapoi în tăuri... ...Dar din cruntul sânge vânzolit în iarbă Cu venin şi bale verzi amestecat, Intr'un chiag de aur strălucit se 'nchiârbă Luminos, un tainic, mândru nestemat. Cine îl găseşte — asta-i isteţimea — Se face 'mpăratul a toată şerpimea. ...Tăticule, tăticule! şi ’n gene 'mi tremură stropii... — „Las'o copile, e o omidă : pisica popii... „Din ea ese un flutur ca o nestemată, când i-o veni sorocul", Am văzut cum mi-a căzut din cer zodia cu norocul!... IARNA DE ALTĂ DATĂ M'am jucat o vreme lângă două cruci... Aud plângând pe mama: „aoleu, unde te duci”... Şi văd cum au băgat pe bieţii bunici 478 © BCU Cluj Sub două moşoroae uriaşe de furnici. Anul s'a veştejit apoi încet şi s’a scuturat peste gropi... Vara tânjea în şesuri culcată peste snopi, Apoi toată zestrea Toamnei a risipit-o 'ngrabă, Crivăţul sturloibat, ginere rău, fără de treabă. Şi noaptea norilor umplu cerul cu nomol... Codrul tot mai zdrenţăros se despoia domol Şi prin răvăşeala copacilor sgribuliţi de frig Soarele se prevedea ca un inel, luna ca un cârlig. Doar brazii răsculaţi băteau cu vârfurile norii Şi făceau semn lung încotro s’alungau cocorii. Peste tot pregătiri ascunse, tremur şi şoapte, ■ Cerul toamnei îşi scutură stelele coapte, Până ce m'am trezit de-odată cu o dimineaţă bălană, Şi toţi codrii îmbrăcaţi într’o albă blană, Mai frumoasă ca sarica tatii din cui. Fruntea pământului era plină de troene, cucui, lângă cucui, Şi pădurile nămeţite dormeau nepătrunse, Doar lupii desflorau alba lor taină. Tata îşi ardea în lulea gândurile ascunse, îngânând o veche doină : „Codrule, straele-ţi grele, ţi le smulge vânturi rele „Şi le-asvârle prin vâlcele, zace zăpada pe ele... „Şi de părăsit ce eşti, iarna te călugăreşti, „Iarna te călugăreşti.,.’' Şi vedeam aevea un uriaş călugăr culcat pe spate, Cu plete albe peste rasa neagră de crengi uscate. Când cerul aspru se, tăia cărări — cărări — limpezişuri, Eşiam cu tata sus în grui pe-o pârtie cât palma, Croită de lupi, de epuri şi vulpi, cu câinii de-a valma Şi priveam în sat peste răzoarele de acoperişuri... , Din hornul nostru, ca din o glastră, Pe tulpina-i mlădioasă înflorea învoaltă peste casă Floarea fumului, albastră. Alte ori când vântul bătea peste ogeaguri Fâlfâiau fumurile ca nişte steaguri. Jur împrejur se semeţeau prin zările line, înălţaţi peste norodul de muncele şi coline, In caftane de zăpadă, Munţii strânşi ca la divan; Penteleul ca un vodă purta soarele gugiuman. La coborâş alunecam pe dărdăuşuri lustruite, Peste ape tari şi lucii ca pietrele sclivisite. Prin negurile ici-colo sparte Lumea pădurilor înţelenite se ivea departe, • Cu namile de codri suitori Sub cerurile pecetluite cu nori... . Şi, din vrăjmăşia albă de afară, intram la vatră Cu inimile grele de piatră. 479 © BCU Cluj CHEIA DE AUR. Pe vremea aceea mă 'nchinam mereu, La masă, la culcare, la sculare : Rugăciunea era cheia de aur cu care întorceam ornicul sufletului meu Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu, Seara, dimineaţa şi la tot pasul, Cum îşi îndrepta tata după soare ceasul. Domnul mă asculta şi puteam orice să-i cer. Dar aveam cunoscuţi şi prieteni toţi sfinţii din cer, Isus mi-era ca frate-miu ce dormia 'n copae, II născuse mama în tinda de lângă odae, Culcată ca Maica Domnului pe-o mână de pae; Acolo mai erau adăpostite două oi bolnave, Un viţeluş cu picioarele slabe, O cloşcă sub pat şi-o pisică cu pisoi, .Care s’au bucurat la .naştere împreună cu noi. Intr’o noapte ne-au cântat îngerii la prag, . Am sărit din somn să-i apăr de câini: Duceau, doinind, o lumină mare, ca un steag Şi purtau steble de stele 'n mâni. Glasurile lor cădelniţau în vânt, „Hai Ier, leroi, Doamne Sfânt...” Multă vreme le-am auzit până au sburat din sat,,. Cheia de aur s'a pierdut şi sufletul a stat. VARA IN MIEZUL CODRILOR. Faţa pământului nu mai era goală şi spealbă... Soarele păscuse iarba cea albă, înverzea peste tot cocleala ierbii adevărate, Pajiştele se făceau ca ouăle încondeiate, Bubuiau bolovanii tunetului rostogoliţi în slavă, Lumina agăţa pe dâmburi un puf, o pleavă, Scuturată din lâna turmelor de nori călătoare; Pădurile se umpleau de umbră turburătoare, Sufletul se umbrea de dor şi jind, Trupul verii se zărea mijind Prin cămăşi de frunze în carnea cireşelor pârguite, , Sus, între coapsele pomilor atârnând- ispite... Ştiam un cotlon zăvorit în inima bungetului, unde Un brad pustnic se 'nchina frânt de jumătate, In faţa unui stejar ce-şi rotunjea biserica-i de crengi plecate Până 'n ocolniţa cerurilor. afunde. Intram ziua 'n amiază ca ’ntr'un amurg aicea Unde nu străbăteau decât mierla şi pitulicea, Ţârâind fugărite de ereţi, ' ' Ruji şi curpeni împleteau o colibă cu pereţi, 480 © BCU Cluj Şi m'afundam cu gândurile într'un vis fără nume. Lumina de amurg verde era de pe altă lume Şi ’n inima-mi aprinsă simţeam, printre bătăi, Cum gâlgâe tăcerea vărsată peste văi. Când mi se ura să mă uit în zările sufletului Mă suiam uşor în foişorul de foi al stejarului, într'un cuib uriaş de vultur părăsit, Unde vedenia lumii mă ţinea aiurit: Munţi voinici, de gât cu cerul, se 'nălţau cutezători, Cu pieptare verzi de codri şi căciuli albe de nor*, Albastre sihăstrii de plaiuri şi coame negre de păduri... De-asupra mărilor de frunză, stropindu-le cu picături, La nunta 'mpărătească' a firii, pe 'ntinsul drumului de cer Alerga soarele de vară ca un năvalnic colăcer... Ades se abăteau furtunile. Apucat de furii Vântul se umfla ca o foală şi ţipau cimpoaiele pădurii, Nori focoşi treceau ca nişte îngeri atletici, Codrii huiau şi se vânzoleau besmetici. Când se potolea urgia, din fund de lumi, duruitori, încărcaţi cu ploi mănoase porniau chervane mari de noroi. După ce negura îşi împrăştia scama puzderii, Dumnezeu anina luceafărul cercel în urechea serii. Pe albe lespezi de nori rămaşi culcaţi în trepte Urcam, cu gândul, la el scările drepte. , © BCU Cluj P I S I C A DE G 1 B. I. M I H Â E S C U IWLnunica s’a trezit din aţipeală şi acum îşi urmează aievea visul început. Ochii ei enormi pe figura cât o farfurioară privesc uimiţi imaginea vieţei de afară, reflectată în geamurile deschise. Şi odată cu aerul tare al ogrăzii înverzite năpădeşte înzdrăvenitoare bucuria că poate însfârşit să revadă mare parte din curte, după trei săptămâni, de când a căzut la pat; atât timp cât ferestrele au fost închise n'a avut dinaintea ochilor decât cenuşiul aspru şi zgronţuros al zidului vecin. Acum însă, geamul deschis înăuntru este cu adevărat un mare tablou. In rama cercevelelor se resfiră uşor la slabele adieri ale verii, tot frunzişul de dealungul gardului din fund ; dela măceşii mărunţi din faţă şi până la salcâmul gârbov, care păzeşte curtea înspre miazănoapte. E o beţie de verde şi de albastru ceresc în geamul deschis înăuntru. Dar în rama geamului deschis în afară, pe-un fond transparent, acelaş peisagiu complicat şi mişcător se desfăşură negru ca tras numai în cărbune ; nici cea mai neînsemnată undă de albastru, nici cea mai uşoară plăzmuire de verde. Tot frunzetul acela, ce mişcă în rama geamului deschis în afară, sunt numai urechi negre de draci, care se ciulesc la adierele sufletelor în treacăt. Minunica acum s'a lămurit cu prisosinţă; aşa trebue să fie drumul, pe care a mers acum un an Ecaterina, surioara ei mai mare, şi acum doi ani, frăţiorul ei mai mic Nistoraş — iar, cine ştie, astăzi, mâine, drumul pe care va apuca ea agale, cu pisica. Iată, acum din nou îşi aminteşte de Ecaterina. Erau de faţă mama şi mama bătrână şi domnul sufirog. Doctorul cel mare tocmai plecase, lăsând în urmă-i foarte nesigure nădejdi. Ecaterina stătea palidă şi întinsă, întocmai ca ea acum. De mult nu se mai putea mişca, neajutată, nici pe partea cealaltă. Dar atunci a sărit deodată pe şezut şi Minunica par'că o vede.... cămăşuţa decoltată i s'a lăsat în jos şi pieptişorul i-a ieşit deodată atât de îngust şi de lung, de par'că era al unei păsări jumulite la bucătărie. Domnul sufirog şi mama şi mama mare s'au aplecat înfioraţi deasupră-i: — Mamă, pisica! a îngăimat Ecaterina... pisica! — Unde e pisica, fata mamei? Şi toţi au clătinat din cap cu tristeţe. Numai Minunica s'a uitat speriată la uşa care a rămas închisă. Unde vede ea o pisică? s'a întrebat nedumerită şi chiar s'a aplecat să se uite pe sub pat, dar pisica nicăeri. Şi cu toate astea ceilalţi aprobau cu înclinări din cap şi plângeau. — Pisica, mamă, pis, pis, pis... Abia se mai auzea Ecaterina. Şi capul i s'a lăsat uşor pe perină, iar mâna de-abea putea să 48a © BCU Cluj se mai ridice cu stinse mişcări mângâetoare... Pis, pis... Şi sufletul ei s'a dus cu pisica. Aşa au întărit, când Minunica s'a ridicat de sub pat şi mama cu ochii îmbujoraţi şi mama mare, care vrând să-şi şteargă lăcrămile nimerise cu batista în ochelari, şi domnul sufirog, care par’că atâta aşteptase, ca să-şi strângă grăbit uneltele lucioase în dăsaga de piele, clătinând cu mâhnire din cap. Iar Minunica, seara, în pătucul ei şi-a închipuit întâia dată cum trebue să fi fost drumul, pe care a apucat Ecaterina. El nu putea fi altfel, decât drumul spre Olt. Fără nici o casă, doar ici şi colo câte un copac imens sau vre-o salcie pletoasă, veghind ca o lumânare încovoiată de căldură, din care se scurge toată ceara, la căpătâiul unei bălţi. Numai că nici un om, pe nicăeri. Ecaterina se opreşte iarăşi după câţiva paşi cu teamă mare, dinaintea liniştii adânci. Şi se întoarce fricoasă spre pisica ei. Din două sărituri pisica o ajunge şi apoi o ia înainte. Pis... pis... chiamă Ecaterina, căci pisica a luat-o prea repede acum. Şi pasul mic al fetiţei şi paşii nenumăraţi ai pisicii, îndeamnă astfel spre ţara tăcută a lui Dumnezeu. Când a îngropat pe Ecaterina, Minunica s’a ţinut tot timpul de familia ei. N'a mai fugit spre cârdul de copii din urmă, ca la înmormântarea lui Nistoraş. Dar ochii — oricât s'a silit să-i reţină *— de geaba; în nenumărate rânduri ei au scăpat pe furiş în ceata smerită a copiilor. Smerenia asta, abia reţinută pe figurile mici şi caraghioase, ar fi făcut-o desigur să pufnească în râs, dacă acum n'ar fi fost cu adevărat pătrunsă de gravitatea momentului. Ea plângea cu mare zbucium, ori de câte ori restul familiei începea de asemenea să plângă, la răspântii şi la biserica din drum. Iar, întrucât priveşte la cimitir, părinţii ei se întrebau cu groază, dacă nu o mai leşina, ca acum un an, când bulgării au început să bubue în tronul lui Nistoraş. Minunica nu se întreba însă ce va face la cimitir. Căci o singură preocupare o muncea pe ea de trei zile : unde aputut ajunge Ecaterina cu pisica? A mai stat pe lângă casă, cum pretindea Mihai vizitiul şi abia după îngropare porneşte pe drumul cel tăcut; sau — după cum pretindeau ceilalţi şi s'ar părea şi mai firesc — s'a şi scoborît de pe cântarul sufletelor şi acum priveşte din poarta cerului, cum se prăpădesc cu firea, peste trupul ei, cei rămaşi pe lume. Asta chiar o face să fie mai atentă cu conduita ei de faţă. Numai că, din când în când... ochii ăştia... dacă ei fug înapoi, ea ce poate să le facă? • ' Mai ales îi place tare mult mutra de iepure sperios a lui Chelaru Constantin. Căci Chelaru e cu adevărat irezistibil, cum observă el de atent priveliştea cu marii lui ochi uimiţi şi umezi; dar numaidecât după aceea, instinctiv, capul lui fricos se întoarce bănuitor spre vecinul, care prea se vâră în. el, prefăcându-se că urmăreşte cine ştie ce în convoi, în realitate punând la cale vre-o păcăleală. Chelaru era râsul şcoalei. De aceea Minunica prevăzuse chiar ce are să i-se întâmple, când tocmai ferindu-se de vecinul suspect şi presant, Chelaru se şi poticni şi încă zdravăn de tot; ca de obicei, un altul, înţeles cu cel dintâi, îi şi vârâse piedica între picioare din partea opusă. Chelaru îşi întoarse groaznic spre vinovat expresia nemai iertătoare a feţei lui de omuleţ exasperat, pentru care cupa necazurilor a atins, în fine, fundul; dar în întreaga grămadă de figuri redevenite brusc candide şi grave, mai puteai ghici pe nemernic?... Minunica nu mai putu să privească mai departe şi-şi sorbi repede unda de haz, care i se ridicase între buze, cătând îngrijorată la cei mai apropiaţi din cortegiu. Minunica îşi aduce perfect de bine aminte şi de înmormântarea lui Nistoraş. Atunci părinţii o lăsaseră în grupul copiilor de şcoală. Până la cimitir s’a amuzat straşnic: câte piedici n'a suferit Chelaru până acolo!... Dar mulţumirea ei cea mare era că acum copiii o respectau cu toţii şi că . glumele lor erau numai pentru ea. Era centrul tuturor atenţiunilor micii gloate. Şi asta o îngâmfa nespus şi o făcea să plângă cu şi mai mult spor, când dricul se oprea. Atunci copiii plecau capul şi ascultau cu un fel de solemnitate suspinele fetei, pornind din m'jlccul Ier să se amestece cu văicărelile părinţilor de mai dedeparte şi cu cântecele întămâiate ale pcpilcr. Numai când dricul cu gea- 483 © BCU Cluj muri se urnea, zgâlţâindu-se din încheeturile lemnoase, numai atunci glumele lor începeau. Şi la prima poticneală a lui Chelaru, lacrămile încete ale fetei săreau deodată toate din ochi, îmbrâncite brusc de aspra şi neaşteptata toană a veseliei. Atunci, la cimitir, Minunica a plâns cu toată râvna, mulţumită de însemnătatea ei din ziua aceea, ea slăbănoaga şi nebăgata în seamă din zilele celelalte toate. A plâns cu atâta convingere, că a leşinat. Iar acum ferestrele dinăuntru şi din afară s’au închis din nou pentru totdeauna. Minunica aşteaptă întinsă, palidă şi calmă. Aşteaptă pisica. La fel cu Ecaterina, ea nu se mai poate întoarce pe-o parte sau pe alta, de mai bine de trei zile. Alături stă necontenit mama mare şi o priveşte prin ochelarii cari se aburesc necontenit. Din când în când vin şi mama şi tata; se apropie de ea, cu un fel de stânjeneală, pe care vreau de geaba s’o acopere — şi vorbesc pe şoptite între dânşii, de par'că s'ar simţi vinovaţi cu ceva. Fata îi priveşte cu blândeţe, mai ales pe tată-său, care totdeauna pleacă fruntea sub privirea ei exagerat de iertătoaree. Căci tatăl a urechiat-o cu o săptămână înainte de a cădea bolnavă. Şi săptămâna cât mai fu sănătoasă, drept completare a pedepsei, nu-i adresase nici un cuvânt. Aşa că boala venea ca o adevărată mană cerească pentru Minunica. Tatăl nu mai ştia cum să-şi îndrepte fapta lui de tiran. Nu venea din oraş fără jucării şi nu-i adresa cuvânt, fără să fie o glumă bine ticluită. Dar fata, drept răspuns, îl privea cu ochi prea înţelegători şi prea blânzi, ca el să nu şi-i plece pe ai lui, îndată, ruşinaţi. Şi fata, atunci, par’că găsea putere în boala ei să pună şi mai multă blândeţe în priviri; iar tatăl ieşea ruşinat şi zdrobit. — Tată, de ce-mi iei atâtea jucării, nu vezi că acum, nu mai am ce să mai fac cu ele? Când i-a spus astfel, tatăl, care tocmai desfăcea din hârtii şi sforicele, un căluţ murg şi crâncen, pe rotiţe gata de ducă, a ridicat fruntea pălită şi câteva clipe, cu gura căscată şi gândul în aer, n’a ştiut ce să răspundă. Iar mama mare s'a minunat, privind uimită pe deasupra ochelarilor legaţi pe după ureche. — De ce, draga tatii, n’o să fii tu sănătoasă peste câteva zile? O clipă fata simţi răspunsul zburând prin cutia minţii, rău, ca o păsărică neagră : „Peste câteva zile, ştii bine unde am să fiu.... e he, eu aştept acum o pisică, nu un căluţ... Dar tatăl par'că îi ghicise gândul; o privea cu atâta teamă să nu spue astfel, că ea se îri-duioşă şi zise tare : — Frumos căluţ, dragă tată... Şi crezând că n’a spus deajuns, pentru a-i arăta la rându-i grijă de dânsul adăugă.: — Păcat de el şi de banii tăi... pe urmă cui o să rămâe ? Iar ochii tatălui, plesniţi de lovitura inocentă, se topiră în lăcrămi. Neîntârziat astăzi trebue să vie pisica. Cineva i-o spune lămurit Minunicăi din chiar adâncul ei. Ş'apoi domnul doftor a schimbat o astfel de privire cu domnul sufirog, că nu mai încape nici o îndoială. Minunica a rugat pe mama mare să-i ardice perina, astfel ca uşa să-i stea întreagă sub priviri. Domnul doftor a plecat cu domnul sufirog. Tatăl şi mama s'au luat după ei şi au rămas afară. Chiar întârzie să revină. Bunicuţa şi-a ridicat ochii după ciorap şi priveşte pe deasupra ochelarilor cu cârlige. Dar ea nu vede nimic, că de fapt şi-a întins urechia ei surdă să prindă orice svon ar veni de afară, S'a auzit atunci trântindu-se uşa cea grea a antreului. Şi pe urmă ceva ca un suspin sau ca un început de plâns sau poate de cântec — şi atâta: un început numai! Dar care n’a scăpat timpanului surd al bătrânei. Căci buzele au început să-i joace repede neîmpinse de nici o şoaptă şi nasul i s’a înroşit. Deodată uşa : Minunica şi-a ridicat ochii. Oare a şi venit pisica? Nu, sunt părinţii ei. I-a privit rând pe rând, cum intră cu nasul în pământ, ca şcolarii pe care domnul i-a scos la judecată. Minunica a zâmbit şi a închis ochii. . 484 © BCU Cluj Şi ’n dosul pleoapelor drumul spre Olt s'a întins deodată aşa cum se ştie, cu aceiaşi plopi bătrâni şi dârzi, cu aceleaşi sălcii încovoiate de durere. Numai că — iarăşi — ţipenie de om sau de fiinţă ; e o tăcere de moarte pretutindeni, cu cât mai ales priveşti prin adâncimile zăvoaielor, la ochiurile de apă, peste care cerul se uneşte cu pământul. Minunica l-a mai văzut numai odată aşa ca acum, prin geamul deschis în afară : negru, drumul negru. Toţi plopii şi toate sălciile astea sunt de-un negru aspru de cărbune, par'că un pârjol uriaş le-a cuprins din voia lui Dumnezeu, fără să le ardă. Iar pe sub frunzişul întunecat, ochiurile de apă ale Oltului care străjuesc hotarul lui Dumnezeu sunt stătute şi sticloase, ca ochii bunicii, când îşi scoate ochelarii. Dealtminteri e limpede că nu pot fi toate acolo ca pe pământ; Minunica nu e de loc mirată de lucrul acesta. Numai ceva nu vrea să pătrundă ca lumea, încă, în căpşorul ei atât de lucid în clipele acestea atât de târzii. Cum va fi acolo, unde cerul se uneşte cu pământul? Cum se va fi schimbând pământul şi se va face, din ce în ce mai sus, cer... Dar pe Minunica n'o mai roade ca setea curiozitatea ei nepotolită de toate zilele; căci peste puţin, peste foarte puţin, se vor lămuri în sfârşit toate. Şi ea priveşte iarăşi dealungul drumului spre Olt. Nimic, nici o ţipenie de om. Numai ceva mişcă de departe, ceva minuscul sub plopii uriaşi şi dârzi... E o pisică... e o pisică. Se vede bine : albă şi cu petre negre. O pisică bălţată, care vine cuminte şi nu se grăbeşte la mers. Acum chiar s’a oprit în mijlocul peisagiului negru. Nu, nu e albă de loc : e sură şi cu pete negre ; ba nici atât. E, ca întreg peisagiul acesta numai pete de umbră şi pete de lumină vânătă, ca în zilele cu nor. Iat'o, acum a pornit iarăşi. Acelaşi mers încet ca omul la drum lung. Din vreme în vreme se mai abate pe-o margine, mai miroase ceva, se mai uită îndărăt, pe urmă iar mai face câţiva paşi, de par'că nici n'ar atinge pământul. Iar urechile i se ciulesc ca frunzele în geamul deschis în afară. Acum e încă departe, cam la mijlocul drumului, unde se desface pluta aceea pe care n’o pot cuprinde trei oameni în braţe. La asemenea distanţă o pisică nu s’ar putea zări desigur. Dar pe aceasta o vezi de minune, ca şi cum ar fi la doi paşi. O-ho, poate că nici n’ajung să iasă copii dela şcoală şi ea ar putea să fie încă aici... Acum, în locul pisicii, în mintea ei, care singură mai trăeşte, se despică şi se desfac zidurile şcoalei. Sala cea mare e goală şi umedă, cu miros tare de cerneală violetă. Deodată, în tăcerea de mormânt, răsună un clopoţel şi numaidecâţ mormântul se aprinde de huet, de tropot, de chiote. Copiii sunt în recraţia a doua. Când li se va da drumul, larma lor ascuţită şi fără-contenire, tăiată de ţipete repezi şi uimite, se va curma brusc, dinaintea porţilor îmbrăcate în alb ale Minunicăi. O clipă iarăşi chipul ei palid şi osos va domni peste minţile pline de zbeg, chipul ei nebăgat în seamă decât în zilele de înmormântare. Dricul alb s’a oprit zgâlţâindu-şi geamurile la crucişul din colţul pieţei. Convoiul e cel ştiut. După dric tatăl, de astădată singur, fără nici un copil. Pe urmă prietenii, pe urmă trăsurile, în cea dintâi mama cu bunica, înfăşurată în voal negru, în celelalte cocoanele. Preoţii cântă cu toţii deodată. Fratele mamei mari, unchiul Nicolae, înconjurat de ţigănuşi, apucă în buzunar un pumn zdravăn de gologani, ca să-l arunce la pornire. Copiii de şcoală urmăresc cu multă luare aminte şi înghiţând în sec aceste preparative. S'ar arunca şi ei în înghesuială, dacă printre capetele cortegiului, ochii „domnului” n'ar săgeta în toate părţile luminile lor verzui şi neiertătoare de uliu. Dar acum nu mai plânge nimeni în mijlocul lor, ca ei să păstreze cuviinţa răspântiilor. Râsete înfundate bufnesc, şi Chelaru Constantin-, care a încremenit cu privirea lui de rătăcit spre dric, căutând să distingă printre flori şi panglici profilul moartei, se poticneşte deodată şi cade cu nasul în spinarea celui, dinainte, care-1 repede înapoi, cu o talpă aplicată prompt şi unde trebue. Minunica 485 © BCU Cluj îşi opreşte repede râsul închipuirii stârnit de năprasnica mişcare. O duioşie dulce o cuprinde penţru bietul Chelaru, singurul care mai are curiozitatea să-i desluşească profilul de ceară în mormanul de flori. Ceilalţi se burduşesc pe înfundate sau privesc cu invidie la ţigănuşii din jurul unchiului Nicolae. O, la înmormântarea Caterinei, ea a avut mult mai multă însemnătate decât acuma la propria ei înmormântare! La gândul acesta, Minunica simţi cald în gropiţele scobite adânc ale ochilor ; totuşi gândul ei îi învălui iertător pe aceşti copii răi — şi porni pe drumul Oltului, spre pisica ei... ce însemnau ei cu toţii, faţă de pisica asta minunată! O ho, şi 'n timpul cât a gândit la atâtea, ea trebue să se fi apropiat mult, poate chiar urcă pe coastă în oraş. Dumnezeule, dar unde e pisica? Pisica nicăeri... iar drumul Oltului e plin de soare, plutele au înverzit... printre zăvoaie, ochiurile de apă lucesc ca oglinzile, iar cerul se vede bine, cum se desparte şi cât se lasă hăt în urmă, de dealurile orizontului. Asta nu se poate... trebue să fie o glumă... o nălucire. — Mamă, ce să fie? Unde e pisica? Asta se zbate zadarnic să întrebe Minunica. Dar buzele ei nu mai pot să articuleze şi bolborosesc doar ceva neînţeles, iar bolborul ăsta o înspăimântă teribil. Cum, fără pisică? Unde, pe • unde o s’o apuce ea fără pisică? încotro e drumul cel tainic cu umbre şi lumini numai?... Unde s’a ascuns acum, tocmai acum?... când a început să se facă întunerec... tot mai mult... Şi Minunica se zbate să deschidă în fundul gropilor adânci ale orbitelor ochii, cari însă refuză să se mai deschidă. Trebue să mai vadă odată... o singură dată... lumina... Şi ea nu mai are decât această unică voinţă, care s'a concentrat atât de puternic aci, în această cea din urmă sforţare a ei, încât însfârşit, cleiul uscat al îngheţului â trebuit să cedeze... ochii s'au lărgit... dar par’că , în smucitura lor bruscă, pleoapele au târît cu ele irisele, lăsând între genele lungi şi încovoiate în afară doar albuşele sinistre ale morţii. • • - Şi ultima bolboroseală, care i-a mai venit pe buze cu ultima picătură de sânge, a fost a aceleeaşi - nedumeriri, a aceleeaşi unice; şi umile nădejdi înfrânte... ultima limbă de; cuget care a mai bătut în fundul căpşorului de păpuşă, nedomolitul clopot al vieţii: Oare să Uu fie de loc... ?. Cu cea din urmă undă de groază, o mână enormă şi neagră s'a abătut asupră-i şi i-a apucat gâtul.... a apăsat numai.... uşor... foarte uşor... până şi ea cu milă par’că... şi totul s'a dus.... nimica -toată. -— De ce-o fi deschis aşa repede ochii? a întrebat într'un târziu mama. , — A văzut pisica! a răspuns atotştiutoare bunica. ; Şi bunica se închină: ; ' — Doamne, iartă-mă, mari sunt minunile tale. Vezi, la amândouă, s'a arătat la fel. Şi când tace, s’aude acum clar şi răspicat în odaie, tic-tacul ceasornicului de faianţă din părete. © BCU Cluj î â SCRISOARE . DE ION PILLAT Măriei Pillat Se lasă iar amurgul pe parcul din Miorcani Şi sgomotul pe care l-am auzit de ani, Cu pulberea luminii soseşte pân* la mine : E mugetul cirezii ce 'ncet cu seara vine, ' ’ Sunt scârţâiri de care pe drumul greu de rod, E tunetul căruţii ce trece peste pod, Sunt chiote de oameni... Ce stranie prelungire Le face să se piardă deodată 'n amintire! O toacă bate tainic, un clopot sună lung — Sântă Măria mică e tpâine; să te-ajung Nu pot decât cu scrisul, cu gândul şi cu dorul. Pe chipul tău, pe timpul ce fuge, trag zăvorul Să mi te prind aicea, tu, cea de eri, de azi, Tu, pururea aceeaş la cuget, la obraz. , In parcul vechi şi unde nimica nu se schimbă, Ci numai anotimpul cu pas pustiu se plimbă, Cum vrei să măsor ziua cu bietul nostru ceas!.. De ce apuc condeiul să-ţi scriu, când mi-ai rămas! întâia frunză-cade, întâia barză pleacă. 487 © BCU Cluj Vor da alţi muguri mâine şi păsări noi pe cracă S’or legăna. Tu singură vei sta când ele s'or fi dus. In juru-mi înserarea pe ţarini a apus, Cenuşa înoptării pe mâna mea se lasă, O lampă c’o privire a luminat în casă, Ca sufletul tău darnic, deschis şi liniştit. In drumul vieţii mele Miorcanii m'au oprit... Am fost bolnav de setea de-a fi şi eu om mare, Am sângerat zadarnic svâilindu-mă ’n vâltoare, M'au vindecat copacii. Acuma sunt în stare Cu frunza cea mai mică să mă anin de cer. A înoptat: oraşul şi-aprinde cafeneaua; Aici la câmp sting lampa să se apropie steaua Ce-a licărit stingheră la margine de sat. Pe-aleea nevăzută se-aude apăsat Unitul pas al tatii şi-al mamii mele; pasul Ce '1 auzeam pe vremuri, copil, când suna ceasul Culcării, aşteptându-i să mă sărute 'n pat... O rază albă ramul din geam l’a desgropat: Din umbră mii de ramuri misterios se lasă Cu crengi catifelate pe pajişti de mătasă ‘ Şi bolţi de întuneric se farmă şi se frâng. Ce-a fost adânc în noapte, se face mai adânc Sub arcuri nesfârşite ce tremură ’n lumină, Când se revarsă luna ca o fântână plină... Deschid fereastra : pace, părere şi pustiu — Doar inima mi-o roade ceva ca un burghiu Şi o fărâmiţează cu fie-care clipă. Pe iarbă cade-o poamă, prin frunză-o aripă. Şi mă gândesc departe, la tine, la copii, • La moartea tuturora ce vine când nu ştii, La viaţa care curge, cu murmure de apă... © BCU Cluj P O E Z I I DE R. H A N DE SFANŢUL HARALAMBIE. In crângul la drum oprit ca o căprioară, Ghioceii pe frunzele de-odinioarâ Puneau, ca de Ziua Morţilor, semn de lumânare. O pasăre sărea mărunt în prima rază de soare . Şi-un glas cânta: „de-aşi avea aripi!” Eu gândeam : de-aşi avea aripi, Aşi mângâia toporaşii în turme Şi pe ţărâna moale n'aşi lăsa^urme, Azi când tresare inima firavei firi ' Şi tremură mieii pe picioare subţiri! . / SCRISOARE LA SFÂRŞIT DE TOAMNĂ. Să scriu pentru inima frântă: , - O ceangă se ’ndoaie, Cerul se 'nlacrimă de ploaie, , . Un greer mai cântă. Tăceri lăsate pe înserat, In amintiri mirezme de crin, Un fluture mort pe scrin : E uşor în Toamnă să fii îndurerat! ,, Strigă negustorii belşugul ' Şi trec căruţe cu lemne ; ! : Aceste sunt singurele-semne Aici unde nu vezi plugul!" ' 489 - © BCU Cluj Din odae simt cum cad iară Frunze prin păduri — departe —' Prin piatra care desparte M’ajunge un somn de fiară. BISERICĂ DOMNEASCĂ. In zale odihneau ctitori cu mir pe fruftle Adânc, sub lespezi învelite în catifea.. Afară, nemăsurata viaţă înalt creşea Vrând albul orb al soarelui să ’nfrunte. Ca un milog dormea biserica domnească. Fierbinţi amiezi în zumzet o 'nveleau In zid, bondarii ca ’ntr'un stup intrau Şi-un tei bătând din frunză cerca s’o trezească, Mut, lăuntrul negru în sine se chircise De volburi înstelate bine ocrotit. Şi turlele solemne cu zidul scorojit Tot mai duhneau tămâia care în cânt suise. Pe streşini pândeau pasări în lumină Săgetând, scurt, cu fluiere, prin boare. Dar uşa grea, închisă sub zăvoare, Oprea orice zvon viu pân' la altar să vină. © BCU Cluj MAICA DOMNULUI DE LA MARE DE EMANOIL BUCUŢA Smaranda pusese neauzit uşa în clanţă şi se oprise pe prag. Piaţa era acum plină. Recunoştea prieteni în cele mai gândite ascunzători de costum. Pe piatră, jos, şedeau turceşte cadâne şi fumau încet, cu ochii mici la stele, cu capul pe spate. Marginea înaltă a malului se vedea luminată, ca o streaşină a cerului, fără să se vadă şi izvorul luminii, lămpile cu gaz sub presiune ale lui Las-caride, acoperite de pomi sau de case. Era ca un foc de rampă al unei scene tainice. Minaretul se desfăcea din toate alb şi plutitor. Era singurul personagiu, cu turbanul de piatră al balconaşului de rugăciune, care stătea drept, în calea întunericului. Se uitau la el sau la.basmele de o mie şi una de nopţi ale fumului de ţigafe? Erau departe de toată lumea dimprejur şi, în şalvarii şi feregeaua lor întunecată, ca nişte bucăţi de noapte. Poate erau costumate, dar poate erau şi turcoaice adevărate venite din casele cu tizic de sus. Asta mică, din stânga, nu era ţeşătoarea de covoare de lângă cişmeaua cu migdali? Mâna ei se mişca fără să vrea, parcă ar fi trecut prin coardele de bumbac ale gherghefului şi ar fi bătut dedesupt urzeala de lână colorată. Dar când frumuseţea de pe lespezi se întoarse puţin, văzând-o, şi-şi ridică la (a sprânceana făcută, abia se ţinu să nu strige pe nume pe Olga Crivăţ. îşi puseseră bine mintea la teasc prietenii, ca să-şi iasă câteva ceasuri din fire şi să nască dulcea amăgeală! Era în trebuinţa asta de minciună ceva din beţia persană a poeţilor mistici. Căutau, cu hainele de împrumut, intrarea într’o lume unde fac de pază îngerii dela începutul Bibliei, Nici vinurile din burduf legănate pe cămile, nu s'au dovedit, pe vremuri, mai de ajutor. Avea să uite şi ea, şi să facă pe alţii să uite. Aşa şi-aşa, ziua de mâine tot avea să-şi aibă răsăritul ■de adevăr. întunericul avea să fie cules, cu toate şoaptele lui de fiinţe din peşteri şi din ape care se apropie şi se retrag nevăzute. Colţul cu ruine de pământ, făcute parcă de cutremure sau de arsura vetrelor de jăratic din scoarţă, care închide- golful cu înălţimile dela Caraghiol, avea să se subţie şi să se depărteze pe un fund trandafiriu. Marea avea să se ivească pe negândite, ca într’o revărsare de flux de după el, de un albastru topit şi tot mai gros, până la scufundătura aburoasă a Văei-fără-iarnă şi până la munticelul napoletan dela Ecrene. Toată prăpastia aceea goală, din care ieşeau astăseară bărcile fără fiinţă, avea să se umple de culori şi de mângâere. Viaţa avea să înceapă nouă ca a doua zi după Facere^ cu femei călcând după o măsură de cântec, pe care nu-1 cântă niciun fel de măestrite unelte ale mâinii omeneşti, ci îl cântă pământul şi îl cântă Marea la atingerea Soarelui zvăpăiat de Miazăzi. Iar ea trebuia să plece! Zorile n'aveau s'o mai apuce aipi, Şe coborî înţre oameni, aeriană, cu fâlfâit de văluri. Plecarea ei începuse. .491 . © BCU Cluj Lumea se scula puţin sau se apleca, lăsând-o să treacă în tăcere.'Tocmai la capătul pieţei, , pe chenarul cheiului, stătea cu totul şi cu totul la o parte o mogâldeaţă albă. Pâlpâitul felinarelor, ! care scăpa câteodată ca o apă roşie de după pânze şi se .vărsa peste oaspeţi, o făcea sa se întoarcă spre adânc, într'o silă neînţeleasă de lumină. Părea atunci, în hainele străine, cU brâurile pestriţe, mânecile largi şi fesul cu canaf, o pasăre puternică de no'apte, agăţată într’o aşezare nesigură de mll şi gata să-şi ia zborul, cu un fâlfâit de aripi care ar fi răsturnat pe toţi oamenii aceia adunaţi cerc s’o vadă. Câte un val rar, trimis'din larg, se spărgea într’o înălţare zadarnică de spume. Mogâldeaţa se apuca atunci cu o mână de încheetura pietrelor şi se îndoia deasupra apei, ascultând. Când se făcea iară linişte, un fâşiit neîntrerupt, ca un clipocit în laturile unei bărci legate acolo,. • departe de nisip şi cu oamenii la lopeţi, o îndrepta pe locul ei, împăcată. Nu era primejdie de hulă. Pe urmă rămânea în vechea nemişcare. Era aşezată turceşte cu un singur picior băgat dedesubt, iar cu celălalt, întins înainte, clătinat la răstimpuri pe neaşteptate, ca să clatine tot odată şi ciucurele dela imineu, într'un joc fără martori. Un zâmbet fugar, unui gând nespus şi repede alungat, lumina un obraz care Se deosebea să fie al lui Lascaride. Spre el venea acum fără grabă Smaranda. Se apropie până la trei paşi, îşi scutură maramele ca o coamă, potrivindu-le, şi se opri. Ţinea buzele lipite fără nicio încordare. Pentru ce-ar fi avut de spus, cuvintele nu erau bune. Stătea în faţa chemării pe care nu putea s’o asculte. Ca în marile rugăciuni, cu tot sufletul ridicat alb din dureri şi desnădejde, tăcea. Braţele îi cădeau pe lângă trup şi se pierdeau în cutele multe ale veşmântului. Ochii negri, împotriva luminii şi arzând fără altă sclipire decât- a lor şi a stelelor, se uitau cu milă înainte. Era o milă de celălalt şi o milă şi de ea, pentrucă în acest popas, în văzul oamenilcr, unirea dintre ei se închegase, ascunsă şi pieritoare. Şi arăta într’adevăr dumnezeiască, plină de o dulceaţă şi de o măreţie care-i veneau din alt izvor decât al rolului de astăseară. Lascaride se sculase de jos, o văzuse numai ca în scăpărarea unui fulger şi se încovoiase, fără să-şi dea seama, cu mâinile până la pământ, ca în Răsăritul de unde porniseră strămoşii lui. Smaranda îl privea fără să clipească. ' Acesta era aşa dar omul care îndrăsnise în sfârşit să-i ceară să fugă şi aştepta aici, cu toate pregătirile făcute, ca să-i înlesnească desfacerea pentru totdeauna de-ai ei şi de visurile de fată! II judeca liniştit. Numai un fior, care-i suia ca pe un scripete părerile, o străbătea dela sânul stâng peste amândoi umerii şi până deasupra sprâncene! din dreapta, care se bătea aşa de tare că se temea să nu se vadă, şi apoi îndărăt, pe acelaş drum, într'un cerc neîntrerupt. Ceva subţire şi strepezit, ca un cântec meşteşugit pe o muche de sticlă, o umplea întreagă, şi-l asculta fără s'o doară, parcă n’o privea. Era o despărţire,întâlnirea asta! Toate organele cântau ca un ison de prohod. Se îmbrăcase într’adevăr în straele de greculeţ, care negustorise în rada Balcicului pe vasele franceze ale răsboiului Crimeei, ancorate aici la locul cu ape bune! Nu mai era el, ci era neamul lui din insule, de jos dela mările cele calde, în care a fiert marmura templelor şi a statuilor clasice. Voia să arate poate aşa că se lepăda de tot şi că o lua dela capăt, într’o nouă viaţă, la fel cu începătorul de demult al averii. Nu mai avea nimic decât hainele astea, care nu erau ale lui. Ea, la • rându-i, nu se putea rupe de trecut, iar acel trecut nu-i îngăduia să aleagă. îşi aducea aminte de cula din vii, de pe malul Argeşului. De-acolo, de sus, se uitaseră bătrânii lor, aprinzând masalale, în calea lui Tudor. II aşteptau pe Domnul ţăranilor, pe sluger, dar îmbrăcaţi cu grije şi cu işlicurile de întâi dregători ai ţării. II cunoscuseră la Glogoveni şi la Viena, ca un bun purtător de socoteli şi om cu durere de popor. Cula era plină de cărţi franţuzeşti, care se mai păstrează şi astăzi, din scriitorii de istorii şi, de visuri politice ai veacului. De-acolo, din foişor, obişnuiau să se uite şi ele, să se uite nu numai peste lunca tăcută, dar să se uite şi peste viaţă, şi să aştepte. Ea n’avea altceva decât adăpostul ăsta de înălţime, care-i venea dela strămoşi şi care o apăra şi-i era şi temniţă în acelaş timp. Venea de departe şi trebuia dus mai departe. Lascaride nu putea să intre înăuntru. Băeţii, dacă ar fi trăit, şi-ar fi luat ei sarcina cea grea, jugul bătut cu pietre scumpe al istoriei, pe grumaz. Unde era Alecu, în toate aidoma bunicului numai flacără, care, dela Paris şi , 492 . © BCU Cluj din toată Europa, lucrase deavalma cu emigranţii dela 1848, bine şi cu Bălcescu, bine şi cu Eliade, ca să unească Principatele şi să le dea un Prinţ străin, când el însuş era turnat din aurul vechilor Voevozi? Un glonţ în cap la Olt, în văzul culei unde într’un puţ părăsit Tudor fusese aruncat bucăţi de eterişti, îl smulsese dintre ei. Nicu îl urma curând, plin de răni căpătate pe Sabar. Se stinsese în parcul lor din Bucureşti, cu foile galbene căzute până acoperiseră tot, alei şi răzoare, • pentrucă nimănui nu-i mai stătuse gândul să le măture. Nu se învoise să fie dus într’un spital, unde ar fi trăit sub ochii armatei de ocupaţie. Ea era în acele zile o fetică de treisprezece ani. Se mişca de ici, colo, purtând o faşă sau un medicament de zădarnică uşurare. Nu plânsese. Nu plângea nici cu mâna fierbinte a fratelui într'ale ei. I-o săruta din când în când şi simţea atunci prin buze, cum viaţa din ea se ducea. Iar acum ar fi trebuit să plece cu Lascaride, pe; drumurile, pe care ai ei le bătuseră pe vremuri după domnie şi să cadă cu încă o bucată a casei lor, cum căzuseră ceilalţi, cel puţin bărbăteşte, ca strămoşii, cu faţa la duşman? îşi dădea el seama că întârzierea de-acum, înaintea lui, era un rămas bun? Că venise aici ca să plângă scurt, peste tot ce nu se putuse întâmpla şi să piară, ca după o cotitură, în altă viaţă, unde nu-1 putea lua, pentrucă vameşi încoifaţi şi cu săbii, ca pe ziduri de biserici, nu l-ar fi lăsat să intre? Nu, nu ştia! El îşi avea încrederea tânără, de cm de faptă, care se trezise deodată stângaciu numai pentrucă nu putuse să ia ceeace era convins că i se cuvine, într’un chiot de bucurie. Biletul lui arăta o casnă de peltic, încurcat în singurele două cuvinte pe care vrea şi nu e în stare să le strige. Cum o văzuse urcând scările Băncii Naţionale din Varna, ca să încaseze cele o sută de mii de leve ale întâelor cheltueli? Uite-1 frânt, aici, cu toată vitejia întreprinzătoare la pământ. El era încredinţat că, afară de vitejia asta, nu mai e nimic. Lumea e a oamenilor de azi, cari o plămădesc de fiecare dată din nou. Fierberea, fără altă lege decât voinţa, iuţeala şi încântarea proprie, ea are toate drepturile. Poartă cu sine ce-a fost, sporindu-i puterile, şi-i dă o viaţă pe care altminteri a pierdut-o. Ce înşelare sângeroasă! Dovada o avea în faţă şi n’o vedea. Desmeticit a doua zi, era să urle şi să scrâşnească, dar împotriva cui îl înfrânsese, nimic nu putea. Nu era decât un glas din adâncuri de vremi, pe care şi cine-1 asculta, îl asculta cu spaimă. Ii era necaz că se prindea privindu-1 cu ochii Bălaşei şi judecându-1 cu mintea ei. Nu semănau. Bălaşa se oprea înaintea vieţii şi o măsura cu neîncredere, pusă mai curând pe găsire de cusur şi pe luare în râs. Era o unealtă ascuţită care despica fără greş orice întâmpina. Stătuse prea mult la şcoala raţionaliştilor din toate timpurile. Ea în schimb se dădea cu patimă şi se topea, ca într’o dragoste, în orice gând bun care o câştiga. Mintea îi odihnea atunci în loc. Era uşoară şi se călăuzea fără simţuri, călătoare prin spaţiul dintre lucruri. Astăzi se abătuse însă dela mijloc de cale. O apăsa prisosul de putere de zbor pe care-1 avea în aripile închise. De ce nu făcuse omul nebunia din urmă, să n’o întrebe şi s’o pue să hotărască, ci s’o fure? S’o arunce ca într'o moarte, din care nu mai vii, într’o barcă sau pe un cal, şi s'o ducă? Nu mai era cu putinţă lucrul ăsta? Ce pirat de oameni îşi arăta numai creştetul, sub care cine ştie ce gânduri mocneau? Ar fi fost al treilea din neamul lor care se poticnea în lupta cu veacul. Cum l-ar fi lăsat atunci să-şi aşeze capul cel fără odihnă pe umărul ei! Cum l-ar fi luat de mijlocul încins numai de munci ale lui Hercule! Cum ar fi uitat de tot ce rămăsese îndărăt! Cum ar fi iubit, cum ar fi iubit, cum ar fi iubit! Ştia el acum că oprirea ei de-aici era de rămas bun? Că ar fi trebuit o minune, să se mai întâlnească? Ochii i se umplură de o mai adâncă milă. Numai de nu şi i-ar fi ridicat şi el pe-ai lui! Era aproape ca o binecuvântare şi se întoarse. Lipită de a doua uşă a casei, dinspre boiangeria pe care doamna Filipescu era supărată peh-trucă-i păta apa, o fată o urmărea cu evlavie. Era îmbrăcată în bulgarcă, cu pieptar strâns şi pestelca înflorată. Părea mai gingaşă şi mai tânără decât cei optsprezece ani ai ei. — Smarando! Smarando! şopti speriată când o văzu în dreptul ei, trecând fără să se uite. Smaranda îi întinse braţele şi o prinse în ele cu dragoste. ... 493 © BCU Cluj — Ai venit, Zorco? Ce bine-mi pare! . — Sânt aici, cu mama, cu tata şi cu Radco. Mă păzesc bine. — Ce-i cu Sabin? L-ai văzut? , — Nu, şi mi-e frică. — Nu-ţi fie nicio frică. El trebui^ să aibă şi grija măgăruşului. Cine ştie pe unde îl întinde necăjit de frâu! Să vedem dacă ai să-l cunoşti. Chiar Bălaşa i-a potrivit barba şi peruca. — E cu barbă? Ce grozăvie! Sigur că n’am să-l cunosc. Dacă e pe undeva pe lângă mine şi nu-1 ghicesc? E atâta lume, care de care mai îmbrobodită şi mai încondeiată. — Fii fără teamă, că-ţi dă"el de veste. Ce zic ai tăi? Tot nu s'e îrivoesc? — Nici nu vor s’audă. Tata strigă la mine că mă desmoşteneşte. Mama plânge şi mă încue. Mi-a aruncat şi astăzi florile de pe geam. ' — Florile pe care ţi le-aşează Sabin pe furiş, în fiecare zi când deschizi? ■ — Da. Spune-mi ce să fac? ' — Ce spune Sabin ? • ■ Zorea Radeva se uită cu băgare de seamă împrejur : ' — El vrea să fugim, să mă ia fără voe, dacă nu se poate cu voe, să mă fure. — Şi tu?. ' — Nu ştiu. Ştiu numai atât, ca fără el nu pot să traesc. — Se vede. Ai slăbit, .dragă fată! Dar astăzi bucură-te cu noi. Nu uita că mă gândesc şi eu la tine, — Tu eşti bună. Nu văd ce m’aş fi făcut vara asta fără voi. Sânteţi singurele în care ai mei se încred. — Poate că nu fac bine. • . . • . — Cum poţi să zici asta? — Uite o zic. Şi, mă tem, cu multă dreptate. Intre ai tăi şi tine te-am ales pe tine, dragă Zorco. — Cât te iubesc! După Sabin numaidecât, să ştii că vii tu. Dar ai să-l ţii tot timpul lângă tine? Eu când îi mai vorbesc? • • — Lasă-1 astăzi să fie un losif cu credinţă. Am eu grijă şi de tine. Dacă ţi s'ar întâmpla să pleci, adu-ţi câteodată aminte şi de prietena ta Smaranda. Iar dacă aţi avea vreo nevoe, trime-te-ţi-mi numai un cuvânt. . Zise şi se smulse aproape de lângă ea. Se strecură printre oameni fără să mai spue vreo vorbă cuiva, şi pieri după perdele. - • - . ... Locul forfotea de oameni. Unii treceau dela un capăt la altul, dornici să-şi arate costumele sau să vadă cine-venise. Cei mai mulţi se aşezaseră şi tăinuiau, urmărind în acelaş timp fierberea colorată şi vorbăreaţă a plimbătorilor. Nu lipsea aproape niciunul din obişnuiţii plajei, poposiţi de-o vară, dar erau şi destui localnici. Aceştia se simţeau străini şi rămâneau deoparte. Nu înţelegeau veselia fără grijă a celorlalţi şi n’aveau încredere. Mai închişi decât toţi păreau Radevii. Ei nu erau Balcangii, ca Bulgarii cei mulţi de-aici şi. din alte părţi, ci veniseră prin părinţii lor tocmai dela Adrianopol. Şedeau la răspântia cea mare a drumurilor la port şi spre biserică, într’o curte întinsă cât un câmp. Ziduri cu streaşină de olane o despărţeau de stradă. Dacă nu fusese casă turcească, luase din fereala ei de lume. Puţini pătrundeau înăuntru. Pătrunsese şi Sabin Opreanu, care cunoscuse pe băiatul cel mare, astăzi inginer, la Charlottenburg, în anii studenţiei. Se intra pe subt o boltă de viţă, la vremea de-acum cu ciorchini mari deasupra capului, parcă numai aşa de sus ca să poată fi muşcaţi din mers. Uşa cu prispă era în fund, mică de depărtare şi de covorul până acolo, făcut din bucăţi felurite şi mişcătoare de umbră şi de soare scăpat prin verdeaţă. Peste acel covor o văzuse Sabin pe fata casei venindu-i în întâmpinare, cu întunericul şi . cu luminile de pe jos urcate pe ea, îmbrăcând-o şi iară părăsind-o, cu cât înainta, ca o zeitate plăpândă a mării şi a viţei de vie. Dela fiorul de-atunci începuse dragostea lui, întâiu nelămurită 494 © BCU Cluj şi- cu alt nume, şi din ce în ce mai răscolitoare şi mai dureroasă. Părinţii băgaseră de seamă ceva din întâile zile şi încercaseră să-i despartă. Casa din răspântie nu i se mai deschidea decât greu, şi, când i se deschidea, găsea oameni încruntaţi, cari doar nu-i spuneau că n'are ce să caute. Rămâneau martori muţi pe bănci la scurtele convorbiri cu Zorea. Trânteau poarta şi trăgeau zăvoaiele ca să se audă, când pleca. Cu ei nu se putea înţelege decât prin semne şi câteva vorbe ale uliţei, jumătate turceşti, jumătate bulgăreşti. Cu copiii vorbea limbi străine. Fata făcuse doi ani o şcoală de gospodărie în Elveţia, de unde venise cu ştiinţa bucătăriei, a creşterii de copii, dar şi a pianului. Era o fiinţă ridicată peste mediul ei orăşenesc şi părintesc, puţin înstrăinată, mirată între atâţia oacheşi ursuzi, cu ochii negândit de albaştri, sub o singură sprânceană îmbinată, şi cu pielea albă străvezie. Mamă-sa se uitase, pesemne, înainte s'o aibă, la vreo Cercheză atunci coborîtâ din munţii cu flori reci sau la vreo grecoaică din neamurile cele vechi bălae. Tatăl era un negustor de grâne pus pe îmbogăţire, cu câteva sute de hectare spre Teke şi cu magazii în port. Pierduse bani în moara cea mare, când o luase din mâinile foştilor acţionari o bancă din Bucureşti. Lascaride împrumutase mereu bani pe gestionari, cari erau tot mai la strimtoare după criza celui de-al doilea războiu, iar Opreanu avusese grijă să înştiinţeze pe prietenii lui dela Banca Naţională de planul de scăpare dela Varna şi dela Sofia. Sumele subscrise în Bulgaria nu putuseră intra la vreme în ţară prin filialele unor bănci străine cu capital mixt, şi moara căzuse. Căzuse ca într’un foc, în mâinile Românilor, şi scânteile căderii ei, care era numai o cădere financiară, fuseseră văzute până departe în Balcani şi făcuseră să se frângă multe mâini şi mult păr să se smulgă. Bătrânul Radev avea şi această pricină de pică pe tânăr. Dar nu era singura, nici cea mai de seamă. Opreanu lupta din răsputeri să aducă în micul orăşel de apă capitala judeţului. Afară de legăturile pe care le avea dincolo de Dunăre şi de acţiunea de ordin politic, muncea mult pe loc. Din magazia de grâne de odinioară, Balcicul ajunsese un adăpost de frumuseţe şi de artă. Pictorii cari îşi ridicaseră vilele cu pridvoare şi cu porţi de piatră în smochinii dinspre Pârâul Alb, scriitorii şi oamenii de studiu veniţi vara pentru băi, îşi dăduseră deopotrivă mâna ca să aştearnă o poleială de gând, pe lângă poleiala fără asemănare a Soarelui, peste acest colţ fermecat. Opreanu era sufletul lor. Fapta lui însă plictisea pe mulţi. Radev avea în perete, deasupra pianului, pe Caragea, mucenicul dela Tulcea care trecuse din Ţara Românească în 1867 Dunărea şi fusese spârcuit de Turci. Alături de el era Botev poetul, care bătuse acelaş drum şi găsise aceeaş moarte la Vraţa în 1876. Treimea se încheia cu Racovschi cel dintâi. Casa păstra amintiri pe care înţelegea să le dea mai departe. Nouii stăpâni erau priviţi ca nişte pripăşiţi vremelnici. Radev ocolea să aibă legături cu ei sau să le deprindă limba. Poate av;a pe seară convorbiri cu oameni ascunşi, cari veneau şi piereau pe cărări de margine, dela graniţă. Fusese ca frate şi tovarăş de întreprindere cu Ivan Cilinghirov, care trăia acum la Varna cu cele şapte milioane luate Centralei Cooperativelor şi cârmuia de-acolo o întreagă mişcare. Nimeni din ai lui nu-1 socotea necinstit. Patriotismul, amestecat cu oarecare destrămare balcanică a noţiunilor, sfinţea totul. Radev fusese la început, împreună cu ceilalţi conaţionali, printre cei mai fierbinţi părtaşi ai schimbării Balcicului în reşedinţă de prefectură. Orăşelul şi locuitorii lui n'aveau decât de câştigat. Şi deodată se făcuseră toţi, fără nicio deosebire, de altă părere! Se vedea cât de colo că ascultau de un cuvânt dat. El venise, într’una din acele seri tainice şi pe drumuri unde pândea glonţul, dela Cilinghirov. Prin noua prefacere administrativă Balcicul s'ar fi românizat într’o lună, iar Bazargicul ar fi căzut în neînsemnătatea şi sărăcia dinainte de răsboiu. Oraşul acesta puternic, unde se înodau toate firele care porneau dela Miazăzi, trebuia scăpat cu orice preţ. Balcicul bulgar, adică aproape jumătate din populaţie, se jertfea fără să se plângă. Relele, de stricăciune şi de scumpete, pe care le puneau înainte cu spaimă prefăcută, ca urmări de neînlăturat ale faptului, erau tertipuri. : Peste toate aceste potriveli, legături şi aşteptări nemărturisite, Sabin Opreanu trecea ca o vijelie. Conferenţiarii chemaţi aici, scriitorii, artiştii, publicaţiile de tot felul, dela călăuze până la 495 © BCU Cluj riare, teatrul în aer liber prin stâncăria de cretă a terasei, pregătirile de săpături după vechile civilizaţii, planurile de parcuri naturale, clubul nautic, expoziţiile şi premiile înviorau îngrijitor un colţ de lume care ar fi trebuit să cadă o vreme în uitare. Numele lui spus şi răspus începea să deştepte dor. La orizont se cuibăreau ca într'un asediu, coloniile militare. Gorganele podişului şi ale stepei îndreptau acum încoace alte cete decât călăreţii pestriţi ai semilunii. Veneau încet de peste Dunăre, dupăce toată casa încărcată în căruţe se legănase cu copii şi vite, în caice mari pe apă, sau veneau de pe Mare, ca în zilele Grecilor. Numai de dincolo, dinspre Balcani, nu mai sosea nimeni, ci se tot ducea. Azi unul tare, care nu putea răbda noua aşezare, mâine altul slab, pe care ea îl dobora. Oricum ar fi fost oamenii şi orice ar fi făcut, pierdeau. Cetatea bulgară a Cadrilate -rului, la care lucraseră treizeci de ani, mâncată pe dedesupt, se surpa singură. Tânărul acesta era printre întâii lucrători ai schimbării. Vorbea câteodată cu el, pentrucă nu putea altfel, dar orice întâlnire a lor sfârşea rău. Cine şl ie ce s’ar fi întâmplat dacă nu s’ar fi găsit totdeauna de faţă, Zorea. Făcea pe tălmaciul şi cât putea, dar nu putea mult pentrucă amândoi înţelegeau puţin ce spunea celălalt, slăbea răspunsurile repezite : — Cu fiecare zi calicim mai rău, ofta încruntat Radev tatăl. Magaziile sunt goale şi, dacă n’ar veni câte o corabie cu lemne din Varna, portul ar sta pustiu cu săptămânile. ; >— Caliciţi aici, dar vă îmbogăţiţi în altă parte. In căldarea lui nesănătoasă, fără aer şi fără apă, Bazargicul se umflă ca.un bostan pe câmp. Toate se usucă împrejur, ca să crească el. O vreţi. N'aveţi dreptul să vă văetaţi. —- Cine câştigă 'în Dobrici ? Băncile, şi băncile sânt toate ale voastre. E mai bine să nu voibim de bănci, — Ba să. vorbim! De ce să nu vorbim? • — Ştii tot aşa de bine ca şi mine că banii tuturor ciorbagiilor iau drumul Varnei, unde aveţi depozite la toate băncile. D da noi numai împrumutaţi şi Cilinghirov, care a călcat cu dreptul, vă trimete vorbă că la cine ştie cc întoarcere a lucrurilor, v'aţi trezi cu o îndoită avere. Una strânsă din bugetul ţării care varsă zeci de milioane numai salarii în Bazargic şi pusă la păstrare dincolo, iar alta, datoria dela băncile româneşti pe care atunci n’aţi mai plăti-o. — Dacă ar fi aşa ce spui, n'ar însemna decât că avem două calicii: una la voi şi alta la noi. Şi asta dela 19x3 încoace. ' — Te-auzi cum vorbeşti? In orice altă ţară dumneata ai fi trimes acolo de unde singur spui că: ţii încă. — Să fie în mâna ta m’ai trimete, precum să fie în mâna mea n'am mai sta de vorbă aici, în gospodăria pe care o am dela tata. Zorea încerca să-i abată şi nu izbutea. Orice plecare era o despărţire. Băiatul casei îl aducea însă îndărăt. Şi nu numai băiatul! Se sfia să se întrebe de ce, anume pe seară, când îi ştia pe toţi acasă şi puţea fi primit, lua acek.ş drum, în fundul căruia nu vedea decât o fiinţă. Avea lupte cu el. I se părea’ că se înstrăinează. Căuta o ciocnire năpraznică, numai ca să rupă. Pe urmă îşi dădea amânări. Trei zile avea să fie ca până atunci, şi după trei zile să nu mai dea nici pe strada lor. Dupăce trecea sorocul, fără să fi împlinit ce făgăduise, se certa de slăbiciune, şi se certa mai târziu şi de neîncrederea că ar putea fi destul de tare ca să mai aibă nevoe de asemenea ruşinoase ho-tărîri. Era să se mai ducă la Radevi, cât vrea, iar într’o zi, când n’avea să mai vrea, era să nu se mai ducă, şi gata! La ce atâta sbucium? ' Zorea privea lumea cu aceiaşi ochi albaştri pe cari neamul lor îi adusese dela mări mai calde, şi nu părea că-i opreşte mai mult: pe ceva sau cineva. Cei optsprezece ani ai ei nu se deşteptaseră la viaţă sau avea să rămână o frumuseţe rece. Cu Sabin vorbea mai adesea aruncându-i vorbele grele ale lui tată-său, într’o franţuzească elveţiană. El le-asculta şi după aceea, pe drumuri sau pe malul Mării pe unde se plimba cu luna, şi nu le mai auzea, ci le vedea numai, în faţa uimită şi albă, cu încetineli, mici de căutare a expresiei sau de şovăială înaintea unei grosolănii. Era ca o . ■ 496 ’ ' ‘ • © BCU Cluj