ANUL VIII No. 6 — 7 © BCU Cluj ARTA MUZICALĂ ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ de G. BREAZUL Fenomenele de artă muzicală, de orice natură, sunt manifestări felurite ale unui organism ce poate fi considerat aparte, un organism cu proprii legi şi conexe de reacţiuni, funcţiuni şi procese, acţionând permanent într’un mediu social. Putem deci desprinde şx schiţa o existenţă aparte a sonorului muzical, o realitate vitală, o viaţă muzicală. Ea nu este de fapt decât una din înfăţişările culturii, un fragment caracteristic, un nunţiu, o mărturie pe latura frumosului a întreitei lumi: biologice, sociale şi spirituale în care trăim. Am adăuga atributul „muşical" la acel „stream of cons-cionsness” — asupra căruia stărue James în psihologia sa — pentru a întregi imaginea dinamică; şi conştientă a vieţii muzicale, aşa cum trebue s’o concepem în expansiunea elanului său. Iar ca substrat păstrător, purtător şi susţinător al acestui torent de conştiinţă muzicală vom considera un grup etnic şi naţional: poporul român. • . Viaţa muzicală — .menţinându-ne în acelaş cadru biologic, dar evitând terminologia — îşi descrie aşadar linia evoluţiei potrivit propriilor sale legi organice, care o hotărăsc fie la propăşire, fie la stagnare şi disoluţie. Curentele de idei, raporturile economice, transformările politice şi sociale nu rămân însă fără repercusiuni asupra mersului vieţii muzicale. Ci, modificându-i real cursul istoric, stimulându-i ori paralizându-i elanul, imprimă ritmului activităţii muzicale modificări pe care orice formă de viaţă le încearcă prin influenţa mediului natural, spiritual şi material, al tim-, pului şi locului. Pentru punerea problemelor vieţii noastre muzicale, pentru discuţiunea lor temeinică, pentru stabilirea relaţiunilor dintre viaţa muzicală şi complexul împrejurărilor culturale, economice şi sociale, pentru cercetarea posibilităţilor şi propunerea mijloacelor de perfecţionare a vieţii muzicale, este, fireşte, necesar să fim cât mai clar orientaţi, cât mai lămuriţi asupra condiţiunilor vieţii muzicale şi asupra agenţilor ce hotărăsc afirmarea ei. Dar tocmai în această privinţă — va să constatăm din capul locului — noţiunea de viaţă muzicală este cu totul neprecisă şi parţială. Mai ales în co-, prinderea românească, ea este îndeobşte restrânsă şi mărginită, fie la una din cele două forme — socotite mai caracteristice — ale exerciţiului artei muzicale : creaţiunea şi interpretarea, fie numai la o latură sau un aspect al celor două feluri de activitate. Eroarea aceasta circulă frecvent în preocupările asupra mişcării muzicale româneşti şi este fatal ca în asemenea împrejurări cunoaşterea să fie incompletă, insuficientă şi parţială. Căci creaţiunea şi interpretarea sunt într’o strictă dependenţă de capacitatea receptivă, de puterea de înţelegere, împărtăşire şi asimilare a frumosului muzical de care dispune poporul — consumatorul, în terminologia economiei politice, — mediul so- 241 © BCU Cluj cial în care se produce actul muzical. In acest chip se şi demonstrează, de altfel, caracterul eminamente social al artei muzicale. Prin urmare, însuşirile de apercepţie muzicală ale poporului sunt de integrat în acelaş puls general al vieţii muzicale. Şi bine'nţeles, tot printre factorii determinanţi ai ei, trebue considerată puterea judecăţii artistice muzicale, cunoaşterea, lămurirea, demonstrarea şi clasificarea raţională a valorilor artistice muzicale. Iată dar, patru categorii de fenomene — evident, privind lucrurile numai prin prisma unei sistematici pedagogice — sub care apare viaţa muzicală : creaţiunea, interpretarea sau reproducţiunea, capacitatea de percepţie sau gustul muzical şi judecata artistică muzicală. Considerarea noţiunii de viaţă muzicală ca acoperindu-se cu oricare din aceste aspecte parţiale este tot atât de greşită, cum ar fi, bunăoară, judecarea operei de artă numai din punctul de vedere strict tehnic sau formal. Dacă pentru discuţiunea şi cercetarea ştiinţifică este necesară o cât mai precisă şi cuprinzătoare înţelegere a noţiunii de viaţă muzicală şi a factorilor ce o determină, apoi cu atât mai necesară este această înţelegere când este vorba de perfecţionarea şi înobilarea vieţii muzicale printr'o conştientă şi sistematică activitate educativă. Asigurarea posibilităţilor de afirmare liberă şi spontană, muzica şi-o obţine prin necurmate străduinţi educative în şcoală şi popor, stimulând avântul pentru toate laturile sub care poate fi înfăţişată arta muzicii, echilibrând şi armonizând forţele de expansiune, ţinând necontenit în atenţiune idealul cultural către care ţintim. Muzica din învăţământul de toate gradele şi felurile, muzica profană, patriotică, bisericească şi milita fă, instifuţiunile speciale de Stat şi particulare pentru studii tehnice şi pedagogice muzicale, arta muzicală populară şi compoziţiile de artă cultă, interpretarea muzicală şi repertoriul orchestrelor, operelor de Stat, societăţilor corale, grupărilor de muzică de cameră şi ale soliştilor vocali şi instrumentali, concerte şi audiţiuni în săli publice sau particulare, biblioteci muzicale, presa muzicală, critica muzicală, cercetări 'muzicologice, iată atâtea aspecte ale vieţii muzicale. Apoi, funcţiunea socială a practicianului muzical, muzica în serviciul unei idei sau instituţiuni şi muzica liberă, construcţia instrumentelor, instrumente muzicale populare şi jucării muzicale, tiparul muzical, agenţiile de concerte şi comerţul muzical, fac parte din viaţa muzicală a poporului. Orice serios gând de cultură muzicală nu scapă din vedere aceste diverse aspecte ale manifestării muzicale. Altfel, orice tendinţă de ameliorare a condiţiunilor de viaţă muzicală este zadarnică. Perspectivele de organizare sunt deformate şi îngustate, încât cele mai bune vreri de progres devin inoperante. Mărginirea interesului pentru unul singur din factori sau afirmarea unuia în detrimentul celorlalţi, dă loc la stăruinţi inutile, sau chiar la vătămătoare consecinţe pentru progresul muzical ce râvnim. Este doar stabilit astăzi — istoria muzicii stă mărturie — că orice important product muzical nu a putut lua fiinţă decât într’un puternic şi armonic avânt de viaţă muzicală, susţinut şi intensificat din toate părţile, după cum epocile de decadenţă apar din pricina desechilibrării factorilor componenţi. Aceasta nu însemnează, fireşte, că toate aceste manifestări muzicale nu pot fi studiate într'o ierarhie a valorilor — ceeace de altfel nu intră în preocupările noastre de-acum —, ci ţinem numai să precizăm că mersul vieţii muzicale trebue considerat, atât în discuţiunile la care se pretează, cât şi în tendinţele culturale ce urmărim, avându-se în vedere întregul organism, în desvoltarea sa normală. ■ In cadrul acesta de idei, al unei biologii a muzicii româneşti, desigur foarte sumar şi, poate, vag schiţat, vom cerceta realităţile noastre muzicale, desluşindu-le, pe cât posibil, în rostul lor social şi cultural. Iar dintre fapte vom alege numai pe cele mai tipice, mai reprezentative, pentru a putea să stabilim ceeace este şi să întrezărim ceeace trebue. * * * ’ In istoria culturii româneşti arta muzicii, în sensul de şcoală naţională, verifică şi confirmă în spiritul caracteristic începuturilor culturale, aceeaş tardivitate de expansiune şi afirmare pe care această artă o dovedeşte faţă de celelalte arte în istoria generală a culturii. Mult îndărăt faţă de pro-ducţiunea poetică şi plastică, muzica românească înfăţişează dibuirile înfrigurate ale primei faze 242 © BCU Cluj de formaţiune şi de fixare a unui propriu ritm de viaţă conştientă, de întemeiere a unei şcoli muzicale româneşti. I s'ar putea tăgădui ca exagerat de făloasă comparaţia pe care Feruccio Busoni o făcea, numind arta muzicală faţă de celelalte arte : „un copil care, ce-i drept, a învăţat să meargă în picioare, dar care mai trebue dus de mână”. Şi fotuş, urmărind comparaţia, acest copil dă dovada unei cerebralităţi primejdios de precoce. Un raţionalism distinct, — e drept, cam lipsit de adâncime şi sistem, — un caracter criticist clar precizat la toate productele artistice din ţara românească postbelică, nu a ocolit nici muzica şi muzicanţii români. Alături de reînvierea misticismului întrevăzută de filosofia idealistă şi predicată de ortodoxismul nostru ce-şi reîmprospătează forţele de viaţă, acest puternic spirit de raţionalitate, de gândire şi cunoaştere, este precis imprimat manifestaţiunilor noastre culturale din decada post-belică. Un viguros „nosce te ipsum”, cu largă priză filozofică cuprinde astfel şi activitatea artistică. Niciodată ca pân’ acum — fenomenul este, de altfel, universal şi propriu, în parte, curentului expresionist — creatorii noştri de valori artistice nu au fost mai munciţi de cerebralitate şi mai lccvaci. Ultimii ani de apariţie a revistelor de artă sunt străbătuţi de interesantele contribuţii critice : „De vorbă cu...”, în care întreg instrumentalul logicii şi teoriei cunoaşterii este cu generozitate pus la dispoziţiunea artiştilor, deveniţi astfel cercetători şi cugetători întrepizi. Nu cunoaştem nume proeminent în arta şi cultura noastră contimporană care să nu fi cedat curentului criticist al vremei, să nu fi „acordat” — termenul consacrat — cel puţin o convorbire şi, deci, să nu fi avut cel puţin odată prilej de a se lăsa pradă impulsului critic general. Artiştii au covârşit în aşa grad pe criticul de artă, încât abia de se mai pot distinge personalităţi culturale cu această particulară funcţiune critică în istoria artei noastre moderne. Atitudinea critică este cumulată şi confundată în cea artistică. Creatorul îşi însuşeşte, cum nici nu bănuia romantismul, judecarea valorilor de artă. Asupra obiectivitătii acestei judecăţi a artistului, nu avem să ne oprim. Contribuţiile critice ale artiştilor aduc un bogat şi original material documentar pentru determinarea psihologiei creatorului operii de artă. Ceeace însă este mai interesant pentru critica şi istoria artei, este atmosfera ideologică creiată de intervenţia artiştilor în rezolvarea problemelor culturale; atmosferă în care se întreţin discuţiunile şi se desbat chestiunile ce se impun atenţiunii generale. Preocuparea dominantă, nelipsită din orice mărturisire sinceră a artiştilor, se concentrează în jurul caracteristicului românesc în opera de artă. Această chestiune întâmpină deci şi pe reprezentanţii tinerei şcoli muzicale româneşti. Muzicienii, mai surprinşi ca ceilalţi artişti, dar nu intimidaţi de importanţa problemei, nu se sfiesc a-şi descoperi adevărul şi a căuta prin mijloace extra-artistice, soluţiuni pentru înlăturarea lipsurilor. Adevărul este următorul: deoparte, o muzică populară, anonimă, expresivă — muzica naturală, cum zice învăţatul spaniol Felipe Pedrell, reflexul poporului sau rasei din care este isvorîtă, neaservită regulelor, capabilă să exprime cu o emoţiune mai mult sau mai puţin vehementă, mai precis sau mai vag, durerile şi bucuriile poporului, această muzică naturală fiind — urmând să fie — celula generatoare a celeilalte muzici, muzica artificială care evoluiază şi se transformă neîncetat sub influenţa muzicii naturale ; de altă parte, un număr restrâns de compoziţiuni, aşa zisa muzică cultă, artificială, cum îi zice Pedrell, de fapt ramificaţiuni sau extensiuni ale şcolilor muzicale din Apus în ţara noastră. Intre muzica populară şi cea cultă, cum se vede, o prăpastie, producţiunile bastarde, hibride de muzică cultă, neaderând nicidecum la firea noastră şi la ceeace ar urma să fie stilul muzicii noastre. Aşadar, ceeace numim creaţiune muzicală românească se vădeşte a fi — lăsând evident laoparte excepţiile — numai excrescenţe pe trupul culturii noastre a unor procedeie tehnice împrumutate de-aiurea. Decişicore-laţiunile, circulaţiunea liberă a fecundei energii etnice şi corespondenţele între arta muzicală — concepută ca expresie a voinţei unei comunităţi culturale — şi între comunitatea culturală în care ia naştere productul artistic muzical, sunt reduse. Lipseşte creaţiunii muzicale româneşti — vorbim într’una de muzica cultă — sensibilitatea necesară, acea impresionabilitate sismografică de a înregistra pulsaţiunile vieţii noastre culturale. Ca consecinţă, îi lipseşte capacitatea de a absorbi seva organică din substratul etnic, îi lipseşte virtutea de a lămuri şi de a abstrage un ideal cultural din 243 © BCU Cluj complexul structural al mediului nostru spiritual; pe care ideal să aibă puterea de a:l purtă şi reprezenta. Fără această virtute culturală, ca şi fără caracterul de a fi o trăsătură proeminentă pe faţa timpului, arta muzicală n’ar deveni decât un exerciţiu factice, poate „agreable passe-temps”, dar product efemer, destinat să piară fără urme. Ca mijloc de exteriorizare şi de comunicare dela om la om — una din funcţiunile ei sociale — arta muzicală nu se poate afirma şi nu-şi poate asigura trăinicia decât din articulaţiunea organică a creaţiunii cu mediul cultural, a cărui emanaţiune productul -muzical cată a fi. Arta muzicală populară a Românilor, păstrată până astăzi în forma monodică a cântecului popular, a dansului ţărănesc şi a melodiei bisericeşti, este desigur concludentă şi tipică pentru demonstrarea corelaţiunilor dintre productul artistic şi colectivitatea etnică consumatoare. Iar ca exemple, pentru interesul şi caracterul pronunţat social al acestor producte de muzică populară, naturală, este deajuns să reamintim : Mugur, mugurel; Toate plugurile umblă... Să trag brazda dracului, la uşa spurcatului; Pe drum pe la Dorohoi, trece-un car cu patru boi, în care ciocoiul bătut şi alungat, dar nu deposedat încă de moşie, este poftit... să înjuge cocoanele, să-şi are pogoanele, etc. ; alături de acestea ar putea sta „Deşteaptă-te Române”. In arta noastră muzicală cultă este absentă tocmai articulaţiunea organică de care vorbim. Creaţiunea muzicală cultă, încătuşată de interesul experienţelor tehnice de-aiurea, nu avea cum fi ispitită de modestele şi rudimentarele procedeie tehnice ale melosului popular românesc, care mărgineşte toată pompa fastuoasă a. orchestraţiei la umilul zumzet de cobză şi tot eşafodagiul polifonic la isonul psaltichiei. Alăturând motivul acesta de natură tehnică muzicală, la felurimea condiţiilor noastre istorice, politice şi culturale — care dau naştere chiar la straturi sociale distincte — înţelegem dece muzica noastră cultă se află într’o stare de gravă discrepanţă faţă de muzica neaoşe a poporului, de ce, prin urmare, este stânjenită libera afirmaţiune a sufletului rasei noastre în creaţiunea muzicală a şcolii româneşti. Raporturile aproape inexistente între muzica cultă românească şi muzica populară, sunt tot atât de reduse între artistul nostru creator şi mediul cultural. Astfel, artistul creator român este smuls din ambianţa sa firească şi izolat de ceeace s’a numit atât de frumos „duhul pământului”. Dar acest fapt paralizează şi nimiceşte însăşi capacitatea să creatoare. In mod imperativ creatorul este chemat să dea o formă artistică năzuinţelor mediului său social, dacă nu vrea ca productul său artistic să dispară ca un zadarnic joc de fantasme. Necesitatea instinctivă de a se apropia de sufletul autohton, pe care o simte personalitatea creatoare, dă loc în prima fază a tendinţelor de întemeiere a şcolii muzicale româneşti, la un fel de orbecăire în jurul procedeelor tehnice inventate sau adoptate de şcolile muzicale streine. Rezultatul a fost că în compoziţia muzicală românească a pătruns un hibrid formalism tehnic, gol de spirit autohton, manierismul searbăd ce secătueşte până la marasm vrerile de creaţiune originală. Formulele tehnice nu sunt suficiente mijloace de creaţiune, iar în ţările de provenienţă ele sunt produse ca material de exprimare, corespunzând unui anumit cuprins spiritual. Adaptabile într'un grad mai mult sau mai puţin scăzut voinţei creatoare româneşti, ele cer să fie modificate şi contopite în spiritul creator, spre a exprima un sens, a comunica o fărâmă de viaţă, un aspect caracteristic din sufletul neamului. Numai contopite ca energii organice în spiritul creator ele nu vătămă spontaneitatea şi sinceritatea producţiunii artistice şi numai astfel capătă justificarea şi calitatea de a înfăţişa specificul sufletesc naţional. Aceiaş necesitate instinctivă a mediului social ce dă creatorului sugestii asupra formei operii de artă, a mânat pe compozitor să-l caute. Diferenţa de straturi sociale nu a fost însă simţită şi străbătută de compozitor. In juru-i n’a aflat decât mahalaua sau cârciuma orăşenească în care-şi „face meseria” lăutarul ţigan. Legătura cu adevăratul mediu muzical etnic nu putea fi astfel înfăptuită. Iar productele realizate pe această cale, cu motive „din gura lăutarilor” şi procedeie tehnice împrumutate de-aiurea, nu puteau nici ele fi socotite ca împlinind cerinţele unui stil de muzică românească. Cu atât mai puţin, cu cât lucrările de acest gen sunt datorite calculului de care vorbiam, de a reda negreşit în opera.de artă muzicală caracteristicul-firesc autohton. Atât a fost de generalizat acest principiu al afirmării specificului naţional, încât 244 © BCU Cluj ameninţă să devină modă şi mijloc de mascare a impotenţii creatoare. Aceiaş tendinţă ce s'a manifestat în literatura postsemănătoristă — înşiruirea de termeni şi expresii populare, de provincia-lisme şi idiotisme, considerată drept poezie — se arată acum şi în muzică. Pentrucă, în aceste com-poziţiuni, actul de voinţă creatoare nu este limitat de compozitor la exprimarea quasiinconştientă a imponderabilului atmosferei ambiante, ci artistul muzician operează aci după toate procedeiele logicei, la compararea, conjugarea şi selectarea elementelor ce corespund mai direct scopului propus, finalităţei artei naţionale. Şi astfel compozitorul este atât de absorbit — raţional — de interesul politic, etnic şi social al activităţii creatoare, încât producţiunile sale învederează cele mai autentice tendinţe de desluşire şi exprimare a caracteristicului psihic autohton. Dar, să nu zăbovim a constata, în detrimentul factorului estetic, el produce operă mai de grabă de experienţă şi speculaţiune ştiinţifică şi politică, decât operă de artă. Actul de voinţă creatoare, în chipul expus aci, este exterior şi fără efect, dacă nu porneşte dela o intuiţie şi o trăire definitivă a specificului sufletesc, a interio-rităţii psihice a poporului. Puntea pe care creatorul de frumos muzical românesc poate ajunge la sufletul neamului său . este sprijinită pe întreitul masiv al realităţei noastre muzicale : cântecul popular, dansul ţărănesc şi muzica bisericească. Drumul acesta nu a fost, aşadar, bătătorit. Din muzica poporului, cu tot interesul pentru cunoaştere provocat de curentul criticist despre care vorbiam, compozitorii români n'au cunoscut decât ceeace lăutarul ţigan reproducea ca muzică naţională în cârciuma orăşenească. Cei mai mulţi din puţinii noştri compozitori au ocolit cântecul şi s’au ţinut laoparte de interesul estetic sau folkloristic ce el prezintă. Este probabil că împrejurările culturale în care ei s'au des-voltat nu le-au desvăluit niciun fel de afinităţi cu mediul sonor al poporului din care fac parte. Alţii, buimăciţi de formulele tehnice deprinse aiurea şi desorientaţi până la ignoranţă asupra autenticităţii cântecului popular, — numai în lucrările lor mai de pe urmă par a fi zărit calea cea adevărată spre care se îndreaptă acum. Oricum, târziu este aflată această cale! Impulsul romantismului către desluşirea şi relevarea caracterului naţional în muzică şi către întemeierea şcolilor muzicale naţionale, abia după un veac isbuteşte să trezească interes deosebit în muzica românească. Cu tot excesul raţionalist, propriu curentului criticist al vremei, în virtutea căruia compozitorii însumează motive populare „tale-quale” în lucrările lor, şcoala românească îşi fixează în acest stadiu, legăturile organice cu mediul social şi cultural ambiant. Puterea creatoare românească experimentează şi-şi făureşte din rudimentele tehnice ale idiomului muzical naţional, formule de exprimare a melosului popular şi caracteristic al firii noastre. ' ■ ■ . ■ * * * Am stăruit asupra creaţiunii muzicale, pentrucă ea reprezintă cea mai caracteristică activitate în afirmarea vieţii muzicale. Anomaliile constatate sunt de generalizat, doar poate gradual diferite, la toate celelalte manifestări muzicale. Instreinarea de sufletul muzical al poporului, de aspi-raţiunile culturale ce mijesc în spiritul neamului, este apoi quasilegiferată în învăţământul public, de Stat şi particular. întotdeauna a fost trecută cu vederea şi nesocotită psihologia muzicală a poporului. Dacă creaţiunea muzicală nu-şi poate manifesta liber avântul decât pe baza datelor spirituale ale geniului rasei, cu atât mai mult nu putem râvni la o educaţiune muzicală, în şcoală şi popor, fără acest temei psihologic. Orice tendinţă de îndrumare şi promovare conştientă a culturii muzicale naţionale, cată să pornească dela această realitate : conştiinţa muzicală a poporului. In direcţiunea creaţiunii ca şi a educaţiunii muzicale, criteriile de apreciere a valorilor urmează a ţine necurmat în seamă conştiinţa estetică sonoră a poporului. Pedagogia muzicală ca şi creaţiunea artistică mu-• zicală nu-şi pot defini şi fixa finalităţi sau stabili rosturi ale activităţii lor fără cunoaşterea structurii psihice sonore a poporului pe care urmăresc să-l educe prin pedagogia muzicală ; să-l reprezinte prin creaţiunea muzicală. 245 © BCU Cluj Concret în afirmarea conştiinţei muzicale a neamului nostru este, cum spuneam, cântecul şi dansul popular şi muzica bisericească. In melodia religioasă, care nu e product direct al poporului, ci este de origină bizantină, factorul estetic muzical este covârşit de cel religios. Dovadă de natură tehnică este acea nazalizare, reminiscenţă de interpretare magică a cântecelor, produsă spre a deosebi melopeia hieratică de sonoritatea comună, naturală. Modul adaptării şi transformării melodiei bisericeşti conform firei poporului, deşi apare periferic, este mai central pentru stabilirea • conştiinţei muzicale, decât însăşi melodia. Pentrucă, lăsându-se inconştient pradă instinctului creator, preoţii şi cântăreţii au operat asupra melopeiei bizantine modificări numeroase şi puternice, diferite „faceri” — cum se numesc, care îndepărtează considerabil cântarea bisericească în uz, de cea autentică, însemnată în cărţile de ritual, alterând uneori până la nimicire „ifosul” bisericesc, „pro-foraua” — cum zice Macarie —, stilul tradiţional. Pe câtă vreme, în cântecul şi jocul popular, atât elementul sonor, cât şi cel ritmic şi formal constructiv şi, în definitiv, ca şi conţinutul ideologic şi poetic, îşi au isvorul în realitatea sufletească, socială şi culturală, a poporului. De aceia un fragment de melodie este un document totdeauna preţios, nu numai pentru muzicologie, ci şi pentru istorie, pentru etnografie, pentru sociologie, pentru psihologie şi estetică, şi indispensabil deci pentru determinarea conştiinţei muzicale a poporului. Ţinând seama dela ce adâncimi isvorăşte cântecul din inima poporului şi cât de sugestiv îi relevă fondul său sufletesc dealungul diferitelor etape ale desvoltării istorice, nu e greu de întrevăzut cât de importante date pot fi obţinute studiind un cântec din punct de vedere al stilului, melodiei, tonalităţii, timbrului, polifoniei, ambitus-ului, ritmului, modului împerecherii viersului cu versul, al variantelor comparate, după localităţi, condiţiuni geografice etc,; date care se întregesc tocmai în studiul psihologic asupra conştiinţei muzicale a poporului. Sensul cuvintelor lui Russo şi porunca ce decurge din ele : „Datinele, poveştile, muzica şi. poezia sunt arhivele popoarelor” sunt, socotim, tot atât de indispensabile nu numai pentru reconstituirea trecutului întunecat — cum zicea el, — ci mai ales pentru cercetarea şi determinarea conştiinţei muzicale a poporului. * ■ * * . Poate fi socotit, cum spuneam, la aproximativ un veac timpul de când, — trezire a conştiinţii naţionale sau ecou al romantismului occidental — orice pornire de manifestare sau demonstrare a conştiinţii muzicale româneşti, atât în domeniul creaţiunii şi educaţiunii, cât şi în acel al specu- , laţiunii ştiinţifice, simte necurmat nevoie de cântecul popular românesc. Dar niciodată melosul , popular n'a fost privit cu atât interes de compozitori şi cercetători ca în vremea din urmă. Şi oricât de semnificative ne-ar apărea versurile lui Anton Pann : „Cântă, măi frate Române, Pe graiul şi limba ta Şi lasă cele streine Ei de a şi-le cânta!” niciodată, nici în acel ardent suflu de romantism muzical, nici în activitatea deschisă de Alecsandri pentru culegerea şi cultivarea poeziei populare, nici în semănătorism, în niciunul din curentele de idei trecute prin sufletul neamului nostru sau isvorâte din el, nu se poate stabili o mai vie chemare şi mai puternică atracţie, ca în anii din urmă, către cântecul poporului. Necesitatea de a-1 cunoaşte este deci actuală şi categorică pentru compozitor, educator şi cercetător. . Insă, oridecâteori s’a manifestat trebuinţa de a cunoaşte, studia sau utiliza cântecele populare, ea n'a putut fi împlinită din pricină că n'avem decât foarte restrânse culegeri de melodii. Iar cele pe care le avem nu le putem utiliza ca material sigur, cules obiectiv din realitatea melosului popular. Nu doar că a lipsit înţelegerea pentru frumuseţea caracteristică a cântecului popular românesc. Cei ce s'au gândit la originalitatea darurilor artistice ale poporului nostru, nu arareori, în bănuiala că aceste daruri se vădesc şi în cântec, au determinat îndemnuri bune, tragere de inimă, hărnicie şi ajutor 246 © BCU Cluj care a prisosit din diferite părţi, hotărînd şi susţinând încercări de strângere a melodiilor populare* Iasă, atât amatorii, cât şi compozitorii cari au întreprins asemenea activitate de culegere, nu au ţinut seama de obiectivitatea pe care trebuia s'o aibă în vedere tocmai la ridicarea şi aducerea cântecelor dela sursa de producţie — poporul —, înaintea cercetătorului; şi nu au avut grije pentruca nicio deformare să nu altereze originalitatea cântecelor. Au fost prea absorbiţi de personalitatea lor artistică aceşti culegători, prea subiectivi, prea mult artişti pentru a păstra respect obiectivităţii ştiinţifice ; apoi prea aud occidental, diatonic, major sau minor, şi adeseaori sunt prea puţin cunoscători ai muzicii, ca să nu săvârşească inevitabile greşeli în lucrările lor. Nici simplificate, nici înflorite, nici adaptate, potrivite, aranjate sau prelucrate şi nici armonizate sau orchestrate nu trebuesc melodiile populare spre a fi folosite ca material de studiu. Ci, aşa cum se cântă în popor, cu toată bogăţia de elemente melodice (caracteristică libertăţii de expansiune melodică nestânjenită de rigorile legilor armonice ale diatonismului modern), în simplitatea lor homofonică şi polifonica (după părerea noastră semne de heterofonia vechilor Eleni), în timbrul lor specific (potrivit construcţiei sau acordării instrumentelor pentru a produce anume sonorităţi), la înălţimea diapazonului, în tempo şi ritmul lor, cu particularităţile de practică muzicală cu care sunt executate şi de raport între vers şi viers (ca în trecerile dela cântare la recitare — parlando şi parlato — şi viceversa în baladă), fără lipsuri sau adăogiri, în deplina lor realitate fonică şi metrică, — numai astfel sunt cântecele de luat în consideraţie ca material de cercetare şi speculaţiune ştiinţifică tinzând la studierea firei noastre, la aflarea şi demonstrarea conştiinţei muzicale a poporului. Şi numai astfel, materialul folkloristic muzical poate fi folosit la cercetări comparative cu muzica altor popoare. O asemenea culegere ideală este deci înregistrarea cât de credincioasă obiectivă şi cât mai ' apropiată de originalul sonor şi ritmic; ea nu poate fi realizată decât prin metode fonografice. Graţie stabilirii vibraţiunii ca dedesupt material al sunetului, arta muzicală capătă legătură cu ştiinţele fizico-naturale, ale căror metode de cercetare nu întârzie de a smulge universul sonor din zădărnicia speculaţiunilor metafizice de odinioară, fundamentându-se astfel cercetării muzicale solide baze ştiinţifice. Acustica fizică, fiziologică şi psihologică adâncesc posibilităţile de cunoaştere a fenomenului muzical, iar studiul vibraţiunilor sonore conduce la problema indispensabilă cercetărilor, a metodelor grafice, care este, de fapt, a însăşi metodelor fonografice de care ne ocupăm. Fonograful asigură şi obiectivitatea şi repeziciunea culegerilor. Căci pier cântecele, piere ethosul lor specific/ pier modurile antice care formează cadrul lor de desfăşurare melodică şi ornamentală, piere întreg caracterul monodie al cântecului românesc sub silnicia armonică cu care zeloşii noştri amatori de muzică, apucaţi de un fel de polifoniomanie, au năpădit şcoala, biserica, oştirea şi orice pornire de cultivare în ramura muzicii; iar soldaţii duc cu ei la sate, după isprăvirea stagiului de miliţie, nu numai ecouri de major şi minor, ci şi monstruozităţile şansonetelor de suburbie parisiană transformate în marşuri patriotice şi ostăşeşti, româneşti. — înregistrarea deci, cât mai grabnică a cântecelor pe cilindre fonografice se impune imperios, pentru a putea culege ce ne-a mai rămas. Dacă, după cum am văzut, încercările de culegeri făcute de artişti, de muzicanţi amatori sau practicieni nu au dat şi nici nu pot da rezultate mulţumitoare, înregistrări de cântece cu ajutorul fonografului pe cilindre fonografice ca în camera fotografică, se pot face cu multă uşurinţă. Vom înregistra cât de piuite cântece pe această cale, depozitând cilindrele în Arhiva fonogramică, fundată anul trecut de Ministerul Artelor. Vom isbuti astfel să avem un depozit fonogramic al realităţii sonore româneşti, rămânând să lucrăm la transcrierea în note muzicale, la măsurătoarea vibraţiunilor, la fixarea metronomică şi la celelalte studii ştiinţifice. Aşadar, în incoherenţa vieţii muzicale româneşti, oricât de sceptici am fi, Arhiva fonogramică nu mai este un deziderat, ci înfăptuire, o realitate. Depinde de vrednicia noastră pentru ca această instituţie să însemneze, ceeace am râvnit stăruind pentru fundarea ei, zidirea de temelie pentru' nouile orientări ale vieţii noastre muzicale. Desigur, pentru a căpăta complete date asupra psihologiei muzicale a poporului, urmează ca alături de arhiva fono-gramică, să fundăm un muzeu de instrumente şi jucării muzicale populare, în care se reflectă colo- 247 ' © BCU Cluj ritul specific al sonorului românesc. Iar apoi să republicăm, într’o ediţie definitivă „Monumentele artei muzicale româneşti”, compoziţiile profane şi religioase, psaltice şi lineare, aflate astăzi răspândite, rău tipărite sau chiar netipărite de loc. Astfel vom putea afla ceeace ş'ar numi bazele psihologice pe care urmează să întemeiem cultura noastră muzicală, sau şi mai clar, bunurile naturale tradiţionale din care va să răsară cele istorice, valorile muzicale etern umane, ce pot fi rânduite alături de celelalte producţii culturale româneşti. * * * In hipertrofia educaţiei intelectualiste de azi, în pornirile brutal materialiste, în triumful ma-şinismului şi al mecanizării vieţii, nu e de mirare că — mai ales în fragedele noastre înfiripări culturale — potenţele iraţionale, afectivul, emoţionalitatea şi fantezia, în care se proectează imaginele artei sonorului, nu sunt convenabil preţuite, măcar ca mijloace de echilibrare, de armonizare, pentru sănătatea sufletului, cum zicea Plato. Şi ca consecinţă, nici în sirie ca valori culturale, nici ca elemente de educaţiune, productele artistice muzicale nu au fost pân’ acum suficient probate în puterea lor de înrâurire, de perfecţionare şi înnobilare. Din care pricină, muzica a şi fost lăsată în păragină, atât în şcoală cât şi în popor. Neajunsurile numeroase, dificultăţile pe care le are de învins mişcarea noastră culturală, în general, şi anomaliile proprii începuturilor de înjghebare muzicală conştientă, pedagogic concepută, oricât de puternice ar fi, nu vor putea împiedica împlinirea necesităţilor de reorganizare vădite de aspiraţiunile noastre culturale. Datorim un bun început de reali- . Zare bisericii. Este vorba dt Academia de muzică religioasă, fundată estimp de Arhiepiscopia Bucureştilor. Până astăzi, cel puţin ca spiritualitate religioasă românească şi ca alcătuire de program de studii, este tot ce cunoaştem mai temeinic şi mai complet în învăţământul muzical. Disciplinele de învăţământ sunt grupate aci în două părţi: artistice şi ştiinţifice, după cum urmează : . A. Partea artistică Psaltica, scrierea, ortografia, interpretarea, studiul autorilor clasici; Compoziţia psaltică ; Teoria muzicii, solfegiul, dictare muzicală ; Metrica; Ritmica; Armonie ; Contrapunct; Forme t muzicale ; Analiza muzicală; Compoziţia corală bisericească; Dirigenţia de cor ; Cântul coral; Canto, mecanismul vocal, igiena vocii, exerciţii de supleţă, interpretarea religioasă; Dicţiune, mecanică expresivă şi cu aplicaţie la textele religioase ; Cântul gregorian şi coralul protestant; Piano ; Orga; Violina. B. Partea ştiinţifică > Istoria muzicii; Istoria muzicii religioase; Folklorul muzical religios; Acustica muzicală ; Psihologia muzicală ; Estetica muzicală ; Pedagogia muzicală ; Practică pedagogică ; Liturgica, practica oficiilor, tipicul bisericesc ; Imnologia ; Compararea textelor ; Ritmul şi rima textelor religioase ; Clopote ; Toaca. , Dar cum spuneam, abia acum se trezeşte şi se înviorează conştiinţa noastră muzicală şi, pe încetul, apar şi mai pronunţate lipsurile şi mai categorice măsurile de regenerarea vieţii muzicale româneşti. Iată, nesistematic enumerate, o seamă de propuneri, fugar notate : Reforma radicală a învăţământului muzical din şcolile primare şi secundare, teoretice, profesionale şi industriale; Naţionalizarea Conservatoarelor de muzică; Creiarea de clase speciale sau transformarea actualelor clase de teorie şi solfegii de pe lângă Conservatoarele de muzică în clase de cultură generală muzicală, care alături de învăţământul particular muzical să ne formeze amatorii, diletantismul muzical român; înfiinţarea de societăţi corale, bărbăteşti şi mixte, comunale; 248 © BCU Cluj Organizarea de şezători muzicale,.în care poporul să-şi.poată exprima şi; să se poată distinge înclinaţiunile sale muzicale; Orchestre comunale sau judeţene ; ‘ Reînvierea cântecului'muncii, în şcoli şi popoj; Cultivarea cântecelor regionale ; Introducerea muzicii instrumentale în învăţământul public, aşa cum e în liceele militare ; Reorganizarea actualelor şcoli de cântăreţi în seminarii sau gimnazii muzicale ; Predarea de studii muzicologice în Universităţi, pentru pregătirea cercetătorilor, profesorilor şi criticilor; . . ■ . . ■ Coruri universitare „Collegium musicum” şi înjghebări instrumentale universitare ; Corurile bisericeşti, nucleie de societăţi corale; Muzicile militare, organizate în aşa chip, ca ostaşul să regăsească idealizată atmosfera spirituală din care a pornit; • Cărţi de cântece pentru popor, biserică, şcoală şi armată ; Institut de cercetări muzicologice ; Muzeu de instrumente şi jucării muzicale româneşti; Gimnastica ritmică, pe baza datelor coregrafice populare româneşti ; Protejarea Conservatoarelor comunale ; Determinarea compozitorilor de a nu scrie numai pentru un auditor abstract, ci pentru un public român, pentru şcoală, armată şi biserică; Reorganizarea corurilor şcolare, în legătură cu societăţile corale şi cu familiile elevilor; Asigurarea educaţiunii şi pregătirii muzicale, chiar din timpul şi vârsta şcolarităţii a elementelor cu dispoziţii muzicale; Ansambluri corale şi orchestrale la festivităţi, acele extaze mistice sub înrâurirea muzicii, preludiu al fraternităţii, solidarităţii şi unităţii naţionale ; Biblioteci muzicale, — şi aşa mai departe. Dar, pentru aducerea la îndeplinire a unor asemenea deziderate de pedagogie muzicală în şcoală şi popor, este nevoie de personal. Politica muzicală pe care trebue şi poate s’o facă Statul, este o politică de persoane — nu de club politic, ne 'nţelegem —, este o politică a personalităţilor culturale. încredinţaţi că am putut arunca o lumină cât de palidă asupra realităţilor culturii noastre muzicale, că am putut schiţă cadrul de idei în care urmează să întreprindem o reorganizare a veţii muzicale româneşti, încrezători în misiunea culturală a artei noastre, nădăjduim ca prin farmecul frumosului muzical să contribuim la sporirea, purificarea şi înobilarea spiritualităţii româneşti, la-redeşteptarea puterilor creatoare ale poporului şi la realizarea aspiraţiilor sale culturale. © BCU Cluj Ş ERPOAICA DE ADRIAN MANIU Fiară cu trup inelat şi stemă în frunte Din adânc de codru strecurată la fântână, Te-au văzut păstorii cari mână 1 In primăvară oile spre munte. Peste pietre încremenită în unduiri înghieţate Ca un izvor coborît din văgăună, Un cap mic fecioresc pironeşte priviri încruntate. Numai pe grumaz tremură un strop de lună. Scoborîtă din mii de ani de poveste Carne de vis împodobită cu solzi de aur, Jumătate femeie, jumătate balaur, Jumătate tot ce-a fost — jumătate tot ce încă nu este. Paznică la zidurile de stânci trăznite Fără de ură şi fără de milă, Săgetând întrebări ce nu trebuiesc ghicite Pentruca în prăpastie să crească ţestele movilă. Ochii plâng omeneşte, şi lucesc de fiară, Umbra creşte de moarte o viaţă nouă. Şi pentru drumeţul menit să piară • Roşie înfloreşte limba crestată în două. © BCU Cluj PACOSTEA CALENDARULUI DE DAMIAN STĂNOIU T raiul boeresc pe care îl ducea ieromonahul Ghedeon, ca paroh în satul Scaeţi, reavând alte supărări decât cele pricinuite de neînţelegerea lelii Smaranda, care-1 slujea, cu motanul şi cu căţelul, adăugă încă o porţie de grăsime la trupul cuvioşiei sale. Astfel că, pe la mijlocul lui Septembrie — cam şapte luni dela venirea sa în parohie, purta pe picioare, fără puţin lucru ioo de kilograme. Acuma nu-şi mai ridica picioarele pe pereţi, cum îi era obiceiul, şi le urca pe capul patului, lăsându-le să atârne dela genunchi în jos, mirat că nu i-a venit mai de mult această ideie. Ca să mai slăbească o ţâră, începu cu plimbările ; dar luă seama că, cu cât umblă mai mult, cu atâta îi creşte şi pofta de mâncare şi se hrăneşte şi mai vârtos. Văzându-1 că gâfâie când se scoală de jos, lea Smaranda îi zicea dela inimă : — Părinte, eu cred că magaroanele alea te’ngraşă, că prea mănânci fără socoteală. Doamne fereşte să faci osânză la inimă, că te-ai dus pă copcă... O să mori dă încurcătură dă maţe. Cuviosul îi răspundea nepăsător : ' — Mă rog, dacă vrea Dumnezeu să mă îngraş, de ce să mă 'mpotrivesc eu, nevrednicul şi păcătosul? Că o să vie ca mâine vremea să mă întorc iar la ciorbă de cartofi necurăţaţi şi de ştevie bătrână... şi atunci să am de unde slăbi. Dar baba sărea 'n sus. — Te mai duci sfinţia ta la mănăstire?! Mă prinz că nici cu şase boi nu te mai scoate din Scaeţi!... — Cu şase boi n'or să mă scoaţă... dar c’o hârtie dela Mitropolie — pă fugă! — Da parcă Mitropolitu să gândeşte numai la Scaeţi şi la popa Ghedeon, că altă treabă n'o fi având! — răspundea baba sbârcind din nas. Iar cuviosul îi da înainte cu macaroane, cu ouă proaspete prăjite, cu pui fripţi şi tăvăliţi prin usturoi şi cu mâncări gătite numai în unt. Grija slăbirei o lăsa în seama Celui de sus, care, după cum l-a scăpat de uscăciunea în care se găsea până a nu fi preot la sat, îl va ajuta şi acuma să nu treacă prea mult măsura potrivită. E drept că nu făcea rugăciuni pentru aceasta; dar avea încredere în judecăţile Domnului. Şi nu s’a înşelat deloc părintele Ghedeon. Căci necazuri mari şi neaşteptate au venit să-i turbure viaţa tihnită pe care. o ducea în gospodărioara lui. Aceste necazuri nu i-au venit nici dela Dumnezeu, nici dela enoriaşi, nici dela baba Smaranda şi nici dela lighionile 251 •’Jfkv-’ ^44 © BCU Cluj pe care le ţinea la uşa casei, — ci tocmai dela capii cei mari ai religiei. Aceştia, băgând ei de seamă, sau le-o fi spus cineva, — cam târziu sau cam de vreme, bine nu se ştie — că a rămas calendarul în urmă şi deci e nevoie să-i mai facă puţin vânt dela spate, au dat poruncă straşnică şi cu temei: că după 30 Septembrie nu vine 1 Octombrie, ci 14 Octombrie! Cuviosul Ghedeon a rămas nedumerit în faţa unei astfel de porunci. Dacă e întâi cum o să fie 14?! — se întreba el. Baba Smaranda la fel. A citit cuviosul şi a răscitit porunca Mitropoliei, de nenumărate ori, şi în gând şi tare ca să audă şi baba, dar nu-i intra în cap cu niciun chip ; nici lui şi nici babei. Scria acolo că se 'nvârteşte pământul împrejurul soarelui, că din această învârteală au mai rămas nişte minute şi nişte secunde nepuse la socoteală de învăţatul care a născocit calendarul, şi că din această pricină a rămas cu 14 zile în urmă. In faţa acestor temeiuri pe care se sprijinea porunca Mitropoliei, Ghedeon venea cu ale lui. Mai întâi şi mai întâi, zicea el, acel învăţat, dacă ştia că nu se pricepe bine, nu trebuia să facă el calendarul, ci să fi lăsat p'altul cu mai multă ştiinţă să-l facă. Al doilea — ce-i dacă a rămas în urmă ? Şi dacă într’adevăr a rămas — pe ce se cunoaşte ? Iar unde nedumerirea creştea mai mult era acolo când îşi punea această întrebare : — Dacă greşeala a fost descoperită mai de mult, pentru ce n’au îndreptat-o atunci, şi şi-au găsit tocmai acum să turbure lumea?.... — Să ştii dăla mine, părinte, că nu e lucru curat la mijloc!... zicea lea Smaranda, fiind şi ea de aceeaşi părere. Bănuiala ei încolţea o clipă şi în sufletul călugărului; dar numai o clipă, căci n’ar fi fost el în stare să creadă svonurile care spuneau că vlădicii ţării au fost muiaţi de catolici... să schimbe religia. Totuşi nu putea pricepe lămurit ce anume i-a făcut să zăpăcească poporul „pentru nimica toată?” Şi lucrul ăsta îl chinuia aşa de mult... încât simţia c’a început să slăbească. Dar porunca mai spunea că preoţii sunt datori să lămurească pe creştini pentru care pricină se dă calendarul înainte, şi cum el nu ştia în ce chip, căci însuşi era în neştiinţă, s'a gândit, ca un om înţelept, că nu strică să mai întrebe şi pe alţii. Cel mai în măsură să ştie îl socotea părintele Ghedeon pe preotul Victor dela Vadu-Racilor. Dar când să plece spre el, îi sosi vestea că s’a împlinit prcorocialui moş Ghiţă Fundulea... adică plecase ca să nu-1 apuce ploile de toamnă. Cuviosul n’avu încotro şi se duce în Cioceni, la popa Niţă, Acesta tocmai venise dela un adălmaş şi era foarte voios să stea de vorbă. — Ce zici, cinstite părinte? — Moşule, eu am credinţa că — chiar dacă e lucru curat ca basmaua, vre-o încurcătură tot trebuie să fie la mijloc... Acuma să zicem ca ăi mari, ai noştri, că se 'nvârteşte pământu... fiindcă dă lucru ăsta am auzit eu şi în şcoala primară şi în siminar — că am p’ăl cu 4 clase —, dar, mă rog, ce are aface învârteala pământului cu hârtia aia pe care o lipeşti în perete?... Mă rog : pământu cu treaba lui, călindaru cu a lui!... Spun ei acolo cum dăvine amestecătura asta... dar eu nu ’nţeleg să-mi tai gâtu! Am să iau într’o zi, poate chiar mâine, hârtia dela Mitropolie, ş'am să mă duc cu ea la învăţător, să vedem el cum o descurcă... Că eu toate le-oiu mai înţelege, dar un lucru nu-mi intră ’n cap : cum să rămâie călindaru în urmă cu 13 zile?! Pă ce să cunoaşte, mă rog?... S'au luat şi arhiereii noştri după astronomii ăia care citesc în stele... da rău au făcut... că ăia sânt nişte . mincinoşi şi jumătate! Să crează ei că sânt în stare să ştie în câtă vreme să 'nvârteşte pământu... dacă s’o fi învârtind! Că astfel de lucruri, după cum spune evanghelia, sunt la oameni cu neputinţă, şi numai la Dumnezeu cu putinţă... Ş'apăi, auzi neruşinaţii — să mai puie la socoteală şi minutele... ba încă şi secundele! Şi asta — să ştii dela mine — c'o fac ei numai şi numai ca să crează lumea că sânt tari în socoteală... şi că ţin lucrurile din scurt... Că altceva, mă rog, ce i-ar face să turbure mii şi milioane dă oameni pentru minutele şi pentru secundele lor? La urma urmei eu judec lucrurile după mine... şi le judec bine... că niciodată nu-mi bat capu cu mărunţişurile. Am să dau 19 lei şi 50? Poftim, Domnule, ori nene, ori frate — cum i-oiu zice, — hârtia d'un pol, ş'am isprăvit daravera! Am de primit 50 de bani peste un pol—ori peste doi? Dă-mi, tată, hârtia şi nu mai umbla cu fleacurile! Ce trebue să-ţi mai baţi capul cu gologănaşii, mai ales acuma când n’au nici o valoare! Ascultă-mă, cuvioase : eu, să am o putere, aş prinde pă toţi hoţii ăia dă astronomi şi aş 2b2 . © BCU Cluj da poruncă să-i bage lâ răcoare!... Şi, ca să venim la vorba noastră, nici nu s’a dat porunca bine! De, mă rog, cum şi-or fi închipuit ăi mai mari ai noştri, că am să fac eu pă Stan ori pă Bran să creadă că la i Octombrie e 14 — adică cuvioasa Paraschiva; iar la 13 Octombrie e 26 adică Sfântu Dumitru? Păi orbi or fi ei să m’asculte? C’or să-mi arate cu deştiu pă calendar ş'or să zică : uite, părinte, aicea spune întâi, nu paişpe!.,. Da ştii cum mi-am făcut eu planu ca să ies din încurcătură? Când m’or întreba enoriaşii mei ce s’aude cu călendaru, am să le spui că până acuma sânt numai vorbe... iar la x şi la 14 ale lui Octombrie, am să mă fac bolnav... ca să nu slujesc nici pe stilu vechi, nici p’ăl nou... facă-mi sfânta Paraschiva ce-o vrea... că eu nu sunt cu nimic vinovat. Şi numai după ce-or auzi şi ei ce s’a făcut în alte părţi, şi s'or mai da lucrurile pă brazdă, am să ies şi eu în drum ş’am să le spui: aşa e, tată! Cuviosul Ghedeon n’auzi dela popa Niţă mai mult decât ştia şi el, iar planul acestuia nu-1 găsea bun de urmat; aşa că se duse la părintele Mitrache. Parohul din Vălureni îi spuse c'a citit porunca Mitropoliei şi‘a înţeles d’acolo că s'a hotărît să se dea calendarul cu 13 zile înainte. Dacă e bine sau rău •; dece s’a făcut această schimbare acum şi nu mai de mult, el n’are să-şi bată nici capul lui, nici p’al credincioşilor săi. Că pentru preoţi şi pentru poporul binecredincios porunca Mitropolitului sau a Episcopului e mai sfântă decât ordinul generalului pentru armată. Ţi-a spus că-i aşa? Aşa este! Ţi-a poruncit să faci aşa? Aşa să faci! Cârmeală în dreapta ori în stânga nu încape. „Astfel că eu, pe ziua dei Octombrie, rup 13 foi din calendar şi fac slujba cuvioasei Paraschiva. Dacă m’or întreba enoriaşii pentru ce fac aşa, am să le spui că aşa e poruncă de sus. Cine m'o asculta — bine ; cine nu — urle până s’o lua şi el după ceilalţi, că altceva n’are ce face. Ca să te apuci să lămureşti pe nişte oameni simpli, cum spune porunca, mai rău încurci lucrurile”. — Aşa am să fac şi eu! — zise Ghedeon mulţămind părintelui Mitrache pentru bunăvoinţă. Dar nu se depărtă mult de gospodăria acestuia şi găsi că planul părintelui din Matiţa-Vălureni o fi bun pentru această parohie ; pentru Scaeţi însă, nu. Popa Mitrache slujea în acelaş sat de 35 de ani în şir, barba şi părul îi încărunţiseră acolo unde era cinstit şi ascultat de toţi, astfel că-i da mâna să zică : aşa e porunca, aşa fac! Dar el Ghedeon, care n’avea decât şapte luni în Scaeţi, necunoscut bine de enoriaşi fiindcă n’avusese mare atingere cu ei, — cum ar putea să facă la fel? Cine o să-l asculte? Enoriaşii au să-i ceară lămuriri şi el e dator să le dea. Tot gândind astfel, părintele Ghedeon ajunse în Ghiocei şi se duse deadreptul la popa Mişu. întâmplător acesta era acasă şi foarte bucuros să stea cu el de vorbă. Cuviosul îi spuse necazul ce-1 poartă pe drum şi părintele Mihai om cu şcoli înalte, îi lămuri, una câte una, toate pricinile pentru care Sf. Sinod, în înţelegere cu capii altor Biserici Ortodoxe, a hotărît să dea calendarul cu 13 zile înainte. Ieromonahul înţelese tot şi mulţumi preotului din Ghiocei din toată inima, iertându-i, în gândul său, toate faptele de care, pe drept sau pe nedrept, era învinuit de lume. Apoi se întoarse la Scaeţi cu mai mult curaj de cum plecase. - * • - * * • • Cu ajutorul desluşirilor primite la Ghiocei, cuviosul încercă mai întâi să schimbe părerea lelii Smaranda ,* dar baba se uită urît la el şi-şi făcu cruce. încercă şi cu dascălii — la fel; cu epitropii — tot atât. De ceilalţi săteni se feri să aducă vorba, lăsându-i pentru ziua de 1 Octombrie, când avea să le citească şi porunca Mitropoliei. . In această zi (r Octombrie stil vechi) nu făcură cinste cuvioasei Paraschiva decât el şi cu dascălii. Tot satul se adunase în răscrucea dela domnu Nae Băcanu şi cârtea care mai de care împotriva Mitropolitului şi a preotului „că s’a găsit, tocmai el, călugăr, să le strice religia”. După ce isprăvi slujba la biserică, ieromonahul îşi luă curajul şi se duse în răscruci. Scaeţenii ascultară hârtia Sf. Mitropolii, ascultară şi lămuririle pe care preotul li-le dădu, aşa cum înţelesese el dela popa Mişu, dar nu pricepură mai nimic. Unii din ei se închinau într’una, minunându-se ca de yn 253 © BCU Cluj lucru grozav de primejdios ; iar alţii strigau în gura mare că „popii au luat bani dela catolnici ca să ne strice religia...”. — Pot să fac jurământ într’o mie de biserici, că n’am pus mâna în viaţa mea pe vreun ban catolicesc! — răspunse cuviosul, amărît peste fire. ‘ . — Sânţia ta n’ăi fi luat, da s'au învârtit alţii mai cu putere, şi ăia îţi dă poruncă să faci cum zic ei, — da nu trebuie să te iai după porunca lor şi să ne strici legea, că zici că eşti călugăr dăla sfânta mănăstire! — săreau ei cu gura. Ghedeon îşi aduse aminte de cuvintele popii Mitrache Şi vru să le mai spună că la preoţi e ca şi la militari: a primit poruncă, trebuie să i se supună — chiar dacă în judecata lui ar găsi că nu e bună ; văzându-i însă atât de porniţi, nu mai stărui. Şi nu mică-i fu mirarea, ba era cât p'aci să râdă> când auzi oameni care n'au trecut pragul bisericii dela botez, spunând în gura mare că la 14 Octombrie, pe stil vechi, au să se ducă la biserică... „şi să poftească popa să nu facă slujbă, dacă-i dă mâna!” Dându-şi seama de neputinţa lui de-ai face să înţeleagă măsura celor mari şi să se potolească, ieromonahul plecă mâhnit dintre ei, pismuind învăţătura şi darul de a vorbi al părintelui Mişu. Pe seară însă, când primi vestea că acesta nu numai că n'a fost înţeles şi ascultat de enoriaşii lui, dar era cât pe aci să fie şi bătut dacă nu săreau jandarmii, — judecata i se opri în loc şi nu ştiu ce să mai creadă. . — A venit vremea d'apoi, lea Smarando! — zise el oftând şi mângâind cotoşmanul. — Asta era să ţi-o spui eu dă cum am auzit că să schimbă călindaru! —- răspunse baba moţăind pe prispă. Din ziua aceea cuviosul Ghedeon nu s’a mai arătat în răspântii. Numai când venea cineva pe la el şi aducea vorba de calendar, încerca să-l lămurească. In zadar însă. Nimeni nu-i da crezare. In ziua de 13 Octombrie stil vechi a slujit, pentru Sf. Dumitru, numai cu dascălii; iar în ziua următoare, fiind cuvioasa Paraschiva, a ascultat pe lea Smaranda şi a trimis pe dascăli să deschidă biserica, să toace şi chiar să citească utrenia singuri... căci el se îmbolnăvise de „boala” părintelui Niţă dela Cioceni. Faptă cugetată, căci a venit mulţime de scaeţeni şi negreşit că ar fi făcut gălăgie, ba poate şi mai mult, dacă găseau biserica încuiată. Lucrurile au mers o vreme aşa încurcate. Scaeţenii bârfeau în răspântie, iar cuviosul urma cu slujba după stilul cel nou. N'a încercat nimeni să-l împiedice, aşa cum s'a întâmplat în alte sate, deşi glasuri n'au lipsit nici aci să se ridice. L’a păscut însă nenorocul pe bietul ieromonah, căci a găsit cu cale să asculte tocmai acum, în fierberea asta, de îndemnurile călugărilor dela Mitropolie, şi să se tundă franţuzeşte, aşa cum şi ei se tunseseră din poruncă înaltă. Când îl văzură Scaeţenii cu părul scurtat, cu barba „potrivită” şi cu pălărie tare în cap, căci acum nu mai mergea potcapiul,—• la un gând se găsiră cu toţii: popa s'a dat cu catolicii! Căci altfel — îşi ziceau ei — ce l-a făcut să să se ferchezuiască aşa şi să-şi puie gioben în cap?! Şi supăraţi peste măsură, se duseră grămadă la el acasă. — Părinte Ghidioane, zise fostul epitrop, una şi cu una face două : nouă popă catolnic nu ne trebuie în satu nostru. Ieromonahului îi veni ameţeală. — Ce vorbă mai e şi asta? — întrebă el rezemându-se de peretele casei. — Cum ce vorbă e?! Prea ne crezi proşti, părinte Ghidioane! Ce-ţi închipui sânţîia ta că noi sântem orbi şi nu vedem ce faci! Ai venit aicea priot după legea veche adevărată... ş'acuma te-ai tuns şi ţi-ai pus gioben, aşa cum au catolnicii... Ghedeon nu-şi putu stăpâni râsul, din care pricină îi şi auziră urechile : — Râde hoţu... că-i vine... ’ ' — Păi bine, oameni buni, dumneavoastră n'aţi mai văzut preoţi d'ai noştri tunşi şi cli pă-lăţie tare 'n cap? 254 . © BCU Cluj — Foarte bine, am văzut, şi nu unu ori zece; sute am văzut! Da ăia s’au tuns mai înainte, pă câtă vreme sânţâia ta ai stat toată vara, cât a fost lipăru dă zăduf, cu păru mare ^i cu potcap... ş’ai găsit să te tunzi şi să-ţi pui pălărie taman acuma când vine iarna, şi în zoru ăsta cu stilu, în care fierbe lumea... . — Aşa e, aşa ci— ziseră şi alţii. Dându-şi seama cum stau lucrurile, Ghedeon nici nu mai râse şi nici nu mai încearcă să-i scoată din păreri, ci le răspunse resemnat: — Bine, dacă Dumneavoastră credeţi aşa, — aşa să fie. Eu, mi-oiu strânge buclucurile şi mâine la ziuă nu mă mai vedeţi în Scaeţi. Atunci le mai veni judecată la câţiva, şi aceştia încercară să împăciuiască lucrurile ; dar nu fu chip din pricina gălăgioşilor cari n’aveau nici în clin nici în mânecă cu biserica. Aceştia strigau fără oprire : „Ducă-se la catolnicii lui, că nouă nu ne mai trebuie!” Când rămase numai cu baba, Ghedeon oftă dela inimă şi s'aşeză pe pat, cu mâna la falcă. Lea Smaranda, de supărată ce era, nu-şi mai găsea astâmpăr. — Părinţăle, părinţăle, cin’ te-a pus la cale, măiculiţă, să te tunzi şi să-ţi cumperi gioben? Că dac’ai fi stat aşa ca până acuma, n'ar fi avut nebunii ce să zică... De, cum o să pleci sânţâia ta la mănăstire şi să laşi sătişoru fără priot?.... Că ne ’nvăţasem amândoi, că tot eram şi eu amărîtă p'astă lume... şi trăgeam nădejde să mă ’ngropi şi pă mine şi să-mi faci soroacele, că nepoţii mei nu să gândesc ei la mine, cât mă târăesc pă picioare... da după ce-oiu murii — Lasă, lea Smarandă, — îi răspunse monahul, cu mi ă, — că rostul meu adevărat e la , mănăstire, nu e aicea, la sat. Nu veţi dumneata că e vrerea lui Dumnezeu, la mijloc, ca eu să mă duc unde mi-a fost scris? Dumneata ai să stai cum ai stat şi până a nu fi la mine, iar eu am să te pomenesc — şi cât ăi mai trăi şi după ce-i muri... — Da ce-ai să faci, măiculiţă, la atâtea orătănii? Cum o să le duci după sânţâia ta?... — Am să le vând pe toate, lea Smarandă — chiar până’n seară, că la mâstărire dacă le-oiu duce mi le înhaţă părintele stareţ... O să iau cu mine numai pe Nistor şi pe Costică. Baba tresări. — Ba să faci bine să iei numai javra, şi pă dracu dă cotoi să-l laşi aci... că nu e bine să treci peste apă cu pisica. Uite, îmi calc pă inimă şi fac treaba asta numai pentru bunătatea sânţâiei tăie... că dac’aş ţine samă dă cât necaz mi-a făcut spurcăciunea necuratului, mai bine 1-aş strânge de gât să moară, dăcât să-l duc în casă la mine... Dar părintele Ghedeon s’apucase să-şi cureţe cufărul, ca să aşeze bagajul, şi nu mai asculta la ale babei. Aceasta privea la el cu ochii înlăcrămaţi, şi când monahul s’aplecă cu capul în jos şi-i văzu ceafa rasă, nu se putu ţine să nu-1 întrebe : — Da când te-or vedea la mănăstire aşa chel, ce-o să zică părinţii d'acolo? ■ Cuviosul îşi scoase capul din cufăr şi făcu ochii cât ceapa. Apoi îşi dete o palmă peste frunte şi se aşeză oftând pe scaun. — Ai dreptate, lea Smarando, zise el clătinând trist din cap. Când m’or vedea aşa tuns, or să zică ş’ăi din mănăstire tot ca Scaeţenii că mi-am schimbat legea... Că de câte ori nu i-am auzit făcându-i p’ăi dela Mitropolie eretici... fiindcă au ascultat de poruncă şi s'au tuns. Afară d'asta, să-ţi spun drept, că şi mie îmi crapă obrajii de ruşine — numai când mă gândesc cu ce ochi o să mă privească părintele stareţ şi cu dohovnicii. Parcă i-aş auzi: „Astfel de isprăvi ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-ai bătut joc de haină, păcătosule!”... Şi decât să ascult aşa mustrări, mai bine rămâi în Scaeţi —■ barim până mi-o creşte părul s’ajungă la guler. Că Scaeţenii — nici nu m’au adus, nici nu-mi plătesc ei leafă şi nici nu pot să mă gonească. M'a trimis aici Mitropolia, şi tot cu porunca ei se cade să mă întorc la mănăstire. Nu judec eu bine, lea Smarandă? — Aşa e, părinte! Lasă-i pă nebuni să-şi verse fierea, că-şi vin ei în minţi... şi tot lor o să le pară rău de prostia pă care au făcut-o. 255 © BCU Cluj După ce s’âu certat cu preotul şi l-au poftit să plece, scaeţenii s’au întors în răscruce, la domnul Nae Băcanu, şi s’au luat la ceartă. Cei cari rămăseseră în drum învinuiau pe cei cari se duseseră că au împins lucrurile până acolo încât. să. facă pe călugăr să părăsească satul; Şi, ca să vorbim drept; lor nu le era de Ghedeon că rămân fără el; ci le era că nu vor mai găsi unul la fel, care să le facă slujbele mai mult de pomană, şi să fie în toată vremea acasă, gata: să sară la orice nevoie de creştin. Apoi, mai intră în sufletul multora şi îndoiala că l-or fi învinuit pe nedrept că s’a' făcut catolic, şi n’o fi chiar aşa cum s’aude nici cu cei mai de sus ai Bisericii, astfel că s’ar putea să fie pedepsiţi să stea multă vreme fără preot. Puşi în faţa acestei stări de lucruri, unii îşi deteră cu părerea că e bine să se ducă vre-o câţiva la preot înapoi, să-l roage să rămâie pe loc. Dar nimeni-n’avu curajul. Atunci, Ionică delegatul, care, ca autoritate ce era, nu Se răsvrătise împotriva schim-bărei calendarului, găsi mijlocul cel mai bun pentru a împiedica pe Ghedeon să plece.: îşi aduse aminte că popa a luat porumbul şi puii de găină pe un an ; aşa că e dator să stea până ş'o împlini -termenul, şi pe urmă — „ducă-să”! Ca drept urmare şi cu încuviinţarea tuturor, nea Ionică .rândui oameni să stea de pază, toată noaptea, la ieşirile satului şi ameninţă cu bătaia şi cu altenăpăşti p’ăl care o îndrăzni să încarce bagajul popei. . . • Părintele Ghedeon află vestea din gura dascălilor, seara târziu, şi-şi făcu cruce la icoanele' din perete, grăind din toată inima: „Iartă-i, Doamne!". . : ; * * De când cu această întâmplare, ieromonahul s’a ferit să mai întâlnească grupuri de enoriaşi şi n'a mai încercat nimic ca să-i înduplece să primească schimbarea ce se orânduise de către Sf. Sinod. Şi nici sătenii n’au mai făcut nici o mişcare ca să-l mai supere, Numai între ei, când se'în-1 tâlneau, aduceau vorba despre calendar, mai bârfeau, mai făceau planuri şi se mai îndoiau că „poate n’o fi aşa cum cred ei". Truda cuviosului se mărginea acuma în a încredinţa pe babă, pe dascăli... şi mai ales pe el însuş - lucru ce nu i-a isbutit decât într’o foarte mică măsură. Căci dacă el nu se îndoia că un întreg sobor de arhierei nu se poate înşela şi nici nu ar cuteza să amăgească o naţie întreagă; cântăreţii rămâneau mereu în dubiu : — De, părinţele, să zicem şi noi că-i aşa.;, odată ce-au zis şi ăi mari. - Baba la fel: ■ — Cum o fi, cum n’o fi, că s’a zăpăcit biata lume dă nu mai ştie. rostu sărbătorilor şi p’al postului... > încercarea cea mare avea să fie însă cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii: şi Botezului Mântuitorului. Cuviosul Ghedeon le aştepta c’o teamă din ce în ce mai mare, Din care pricină în- ■ cepu cu rugăciunile... că mătănii nu mai putea face. . ' ; In seara Ajunului popa s’a sfătuit cu Stan Piţigoi, care urma să umble a doua zi cu icoana Naşterii, ce trebuie să vorbească atunci când s’o găsi vreunul mai colţat să-i ceară socoteală. Dimineaţa însă, după ce vorbi îndelung cu domnul Andronache, dascălul Stan îşi luă seama şi-spuse preotului cu nu pleacă „mort-tăiat" cu „crăciunul" prin sat, căutând pricină. Părintele Ghedeon se supără foc : . — Trebuie să te duci, omule, c’aşa cântă porunca! — Poate să cânte cât o vrea, că eu nu mă duc. Ce, vrei să mă vezi cu coastele rupte ? Ş’apăi, zi sfinţia ta: ce-o să le spui eu la oameni când m’or vedea că umblu, cu icoana pă stilu nou? • • ' ' — Dar nu ne-am înţeles, creştine, aseară, amândoi? Insă gândul dascălului era în altă parte. ' — Aşa e... da o să umblu dă pomană... că n’a tăiat nimeni porcu dă Crăciun. Ai să vezi că nu viu diseară nici măcar c’un şold! - : ’ ' . 256: © BCU Cluj Ieromonahul îi găsi dreptate ; însă porunca spunea altfel. Cu greu îl făcu să asculte, căci în judecata dascălului atârnau mai greu şoldurile de porc ce obişnuiau creştinii de prin acele părţi să-i dea cu acest prilej, decât toate poruncile Mitropoliei. Numai când văzu că n’are încotro, luă icoana şi dăsagii, doar aşa ca să fie cu ei la spinare, şi plecă în sat, oftând. Şi oftatul lui nu era numai de paguba şoldurilor, ci şi de teama d'a nu lua altfel de ...daruri dela enoriaşi. Intră la cea dintâi casă din strada Mihai Viteazul, la o bătrână văduvă. Baba, surprinsă, sărută icoana. Dar până să iasă dascălul care se grăbea ca să scape de vreo întrebare, o tăie prin cap şi-l iscodi: — Ce fuse asta, Stane? , — Nu vezi că e o sfântă dă icoană? Ce mă mai întrebi? — Ce fel dă icoană, mă, maică?... — Icoana Crăciunului, care să fie! — Care Crăciun, Stane? ăl nemţesc, mă? — Niciun nemţesc! Crăciunu nostru ăl rumânesc. — Tii! mă spurcaşi, Stane, ai? Nu te-ar mai răbda Dumnezeu, măiculiţă, şi pă tine şi pă popă, măăă, să nu vă mai rabde Dumnezeu! Că mă spurcaşi taman acu când să mă grijesc şi eu, că am ţinut tot postuleţu. Să nu vă mai rabde Dumnezeu, măăă! Dascălul se făcu că n'aude blestemele babei şi vru să intre în altă curte. Aci însă poarta legată şi doi dulăi de câini lătrau furioşi căţărându-se pe ulucă. Bătu el în poartă, strigă de câteva ori, dar cei din casă râdeau în batjocură, la fereastră. Tocmai când să plece, ieşi un băeţaş pe prispă şi începu să strige : — Să mai mănânci şolduri dă porc când ţi-or da nemţii, băă nea Stane.... Piţigoi înghiţi şi intră la văru-său Ion Cociobei: — Naşterea ta, Hristoase Dumnezeul noostruuu...” Da ce „naştere” te găsi mă, vere Stane? Ce, ai căpiat, mă? — Păi... nu e mâine Crăciunu mă, vere Ioane? — Ce Crăciun e ăla, mă, d'acuma?? Nu cade, mă, dă azi în două, mă? — Păi ce, mă, nu ştii că s'a schimbat călindaru, mă? Cum o să se schimbe călindaru, mă? L-au schimbat popii, c’au luat bani dăla nemţi... — L-a schimbat Mitropolitu, bă, vere Ioane. — Şi voi trebuia să vă luaţi după el, mă? — Păi trebuia, mă, să-l schimbe, că rămăsese cu treisprezece zile în urmă... — Da ce, mă, călindaru merge, mă? — Nu merge mă, călindaru... da merge pământu... că, să ’nvârteşte împrejurul soarelui... Tu n’ai auzit cum a spus popa, atuncea în drum, mă? — Da ce pământu e roată să se 'nvârtească, mă? — Roată, neroatâ... să 'nvârteşte, c’aşa a dat Mitropolitu ordin,.. — Şi dac’a dat Mitropolitu ordin, voi trebuia să vă luaţi după ordinu lui, mă? — Păi nu e el capu Bisericii, mă? — Da ce mă el e Dumnezeu ca să ştie toate, mă? Du-mi-te, vere, acasă şi te odihneşte, că dai peste unu care nu prea ştie multe şi te satură să umbli cu Crăciunu nemţilor... Dascălul ieşi plouat dela văru-său. La poartă stătu mult şi se gândi dacă să mai încerce şi la Badea Matei, care făcuse multă gălăgie împotriva schimbării calendarului. Să intre — se temea de vre-o... turburare; să nu intre — Badea o să caute pricină că l-a trecut şi n’a fost şi la el. In cele din urmă găsi că e mai bine să încerce. Dar nu făcu patru paşi dela poartă, că zări pe Badea ieşind din saiaua vitelor c'un resteu în mână, gata pe bătae. — Ori eşti prost, mă Badeo? 257 © BCU Cluj . — Păi... da, da! Noi sântem proşti, şi numai tu cu popa sânteţi dăştepţi... Să'nvârteşte pământu, ai?... Stai să te fac eu să-l vezi învârtindu-se... Şi Badea ridică resteul să dea. Dar Stan Piţigoi puse mâna pe el. Fiind amândoi cam de aceeaş vârstă şi putere, nu-şi puteau smulge resteul şi tră-geau.de el, înjurându-se de toate neamurile — şi vii şi moarte. Făcându-se gură mare, auzi lumea şi începu să se adune din toate părţile. Cei doi învrăjbiţi nu se lăsau de fel; iar oamenii, în lo’c să sară să-i despartă, făceau haz. ' ' ■ • ' — Ia să vedem care e-mai tare?—ziceau unii, : ‘ • — Pune-1 jos pe catolnic, Badeo! —- îndemnau alţii, în zeflemea. — Ce să-l puie, mă, că hoţu dă Piţigoi s’a îngrăşat cu banii nemţilor... In cele din urmă, după mare trudă, dascălul isbuti să sniulgă'ffesteul şi ameninţa pe Badea, la rândul lui, să-i arate... cum să’nvârteşte pământul, — când 'zări pe cuviosul Ghedeon, venind într’un suflet, cu pluşpănile rasei umflate de vânt, — şi lăsă mâna în jos. Badea găsi că e mai nimerit să nu dea ochi cu preotul şi se trase binişor îndărăt, până intră la loc, în saiaua vitelor. Sătenii îşi potoliră hazul şi tăcură. Ieromonahul se opri, fără să dea „bună ziua” şi întrebă pe dascăl ce s’a întâmplat. Acesta aruncă resteul şi răspunse, ştergându-se cu şervetul de năduşeala ce-i curgea pe faţă : — Ce să să'ntâmple! Uite, a sărit ciapcânul ăsta dă Badea, la mine... Ti-am spus eu că nu e bine să plec cu icoana.,, că pă unde am fost nu m’a primit nimeni... ba şi blesteme mi-am auzit! Ghedeon îşi întoarse privirea-i blândă spre săteni, şi ochii îi erau gata să lase lacrămi la vale.;. — Dece vă purtaţi aşa, creştinii lui Dumnezeu? Nu v’am spus eu că schimbarea calendarului s’a hotărît de către cei mari ai Bisericii, iar noi, ca mai mici, trebuie să ne supunem lor? Spuneţi: frumos e ce faceţi dumneavoastră? Asta se chiamă faptă de creştini? Vizând pe preot atât de mâhnit şi gata să plângă, oamenii se simţiră ruşinaţi. După o scurtă tăcere, se găsi un unchiaş, care mai dădea şi pe la biserică, să răspundă cuviosului. — Părinţele — zise el cu sfială — ăi fi având dreptate să te superi pă noi, da să ne ierţi sânţâia ta, că sântem sempli şi nu ne intră'n cap nicidăcum : pentru ce să ne schimbe călindaru? — Pentru că se’nvechise şi el, ca orice lucru, şi mai trebuia înoit, — răspunse Ghedeon, scurt. — Păi bine, da nu-1 scoate ’n toţi anii? Cum dă să’nvechise?!.,. . . — Rămăsese cu treisprezece zile 'n urmă, -r că v’am mai spus, dar n'aţi vrut să ascultaţi... — Vezi că taman asta n'o 'nţălegem noi, părinţele : cum dă să rămâie călindaru în urmă cu atâtea zile? Că eu ştiu bine că niciodată, dă când sânt, n'a venit sfântu Vasile pânănus'au isprăvit zilele din călindar. E drept c'ai ieşit odată 'n drum şi ne-ai cetit dup'o hârtie ...alte bazaconii: că să’nvârteşte pământu după soare, şi că ar mai fi rămas nişte minuturi nespuse la socoteală... Iacă, braşoave d’astea ne-ai spus, nu lucru lamură... — Mai spune-ne odată, părinte Ghidioane, că nu strică de două ori! — zise delegatul, sosit atunci în grabă. — Mai spune-ne, taică părinte! — se rugară şi alţii. Ghedeon stătu puţin pe gânduri, apoi tuşi să-şi dreagă glasul şi le zise împăciuitor : § — Ei bine, iacă am să vă mai spui odată, că chiar sânt dator să vă mai spui. Dar şi dum- neavoastră sânteţi datori să înţelegeţi... Că dacă eu vă spui şi d-voastră nu înţelegeţi, degeaba-mi mai răcesc gura... Călindaru nu e altceva decât măsurătoarea unui an. Şi nu e făcut pe brodeală, ci are şi el socotelile lui. Ascultaţi! Intr’un an sunt 365 de zile, — aşa e, moş Dumitre? — Aşa e, părinte. . — Să ştiţi însă că afară de aceste 365 de zile, anul mai are şi 5 ceasuri, 48 de minute şi 46 secunde. S'a întâmplat însă că învăţatul ăla care a născocit calendarul, acum vre-o două mii de ani, n’a mai ţinut seamă de minute şi de secunde şi a socotit şase ceasuri întregi. Şi fiindcă ceasurile n'au cum fi puse în calendar, s’a mai adăugat câte o zi la patru ani odată. Ştiţi că din patru în patru ani avem un an de 366 de zile şi-i zicem bisect, — aşa e, nea Ionică? 258 • © BCU Cluj — Aşa e, părinte, — răspunse delegatul. — Şi fiindcă acel învăţat a făcut anul mai mare decât este el, cu ii minute şi 14 secunde, d'atunci până acum aceste minute şi secunde adunate la un loc, fac tocmai 13 zile, acum aţi înţeles de ce s’a dat calendarul mai înainte? Oamenii se priviră nedumeriţi. — Părinţele, luă vorba delegatul, să zicem că e aşa cum spui, sânţâia ta, că a rămas călindaru cu atâtea zile în urmă. Da nu-mi intră în cap, să mă tai: pă ce să cunoaşte c’a rămas? A spus Dumnezeu la cineva treaba asta? Ieromonahul tuşi de câteva ori şi după ce mai sări cu gândul la porunca Mitropoliei, răspunse : — E adevărat că Dumnezeu n'a spus la nimeni, dar sunt unii oameni învăţaţi cari citesc în stele, şi ăştia au băgat de seamă, cu ochianele lor, că pământul se învârteşte împrejurul soarelui în timp de un an întreg. Şi dacă noi mai mergeam aşa fără să punem la socoteală cele treisprezece zile care s’au adunat până acum şi câte s'ar fi mai adunat şi d’aici înainte, am fi ajuns cu vremea să cază Crăciunu tocmai vara, când vine pământu cu burta la soare... — Păi dacă e la 25 Dechembrie, — îşi dete cu părarea un sătean — cum o să cază Crăciunu vara, taică părinte? Numai dacă l-ar muta dăla ziua lui— atuncea da! Şi fiindcă s’au pornit..... or face-o şi p'asta! — Nu să poate, bă, vere Enache, — zise altul — că dă când e lumea s’a pomenit să se taie porcii pă zăpadă... — Părinţele, — intră în vorbă iar moş Dumitru — este drept că după răsboiu ăsta marele, au fost fo doi ani, dacă nu trei, că dai în ţenchi şi nu găseai în ziua dă Ignat un pic dă zăpadă să arunci sub coada porcului, când crapă de foc. Şi m'am tot mirat: dă ce să fie aşa? Că înainte vreme erau zăpezile dă Crăciun dă nu puteai să ieşi din casă... Da vezi că nu pot eu să pricep ce e cu învârteala asta dă care vorbeşti sânţâia ta... Că iacă, sânt om bătrân, c’un picior în groapă, şi n'am văzut şi nici n’am auzit până acuma că să’nvârteşte pământu... şi încă după soare... — Păi nu se poate vedea, moşule, că e mare... — ...Că dacă s’ar învârti, am ameţi şi am cădea jos... iac’aşa nebăuţi niciun pic dă rachiu... s’ar răsturna nămeţii ăia dă palaturi din Bucureşti... s’ar vărsa apele... am cădea din pat... Ieromonahul vru să zică ceva, dar înghiţi în sec... — Şi cum să să’nvârtească pământu, părinţele? Ce, nu-i aşezat pă furci?— întrebă unul. — Pământul nu stă pe furci, cum credeţi d-voastră, ci pluteşte în aer, — răspunse cuviosul. — Păi că n’o fi balon! se miră delegatul: — O fi ţipilig d’ălea nemţăştile... glumi domnu Nae Băcanu. — Nu e balon, — căută preotul să-i lămurească — dar vedeţi că aşa l-a rânduit Dumnezeu — şi pe el şi soarele şi stelele, să stea în aer la depărtări mari unele de altele şi să se’nvârtească mereu fără să se ciocnească... — Păi bine, părinţele, stelele nu sânt pă cer? Că chiar în cărţile dăla biserică spune! — Negreşit că pe cer... dar tot în aer vin... — răspunse cuviosul cu gura pe jumătate. — Şi cum să să'nvârtească pământu după soare, părinţele? Că noi vedem bine, în toate zilele, — că numai soarele merge... Că iese dimineaţa dă după deal şi să tot suie, — până la ziua jumătate, Atuncea începe iar să se scoboare, — haida, haida, până scapătă dă nu să mai vede. Unde o fi intrând el atuncea — nu ştiu, şi iese dimineaţa, iar dăla răsărit... — Nu intră nicăieri, mă cuscre Gheorghe, că atunci când să ’nserează, soarele ci-că trece în America... Aşa cetea băiatu meu p’o carte. — Fiindcă aşa n’o scoatem la cale, să vă lămuresc altfel, — zise Ghedeon descurajat. Când vezi, d'o pildă, că ceasu rămâne în urmă, nu-i aşa că-1 dai mai înainte? — Aşa el . 259 © BCU Cluj — Astfel şi cu calendarul, care măsoară şi el timpul, ca şi ceasul: dovedindu-se că a rămas în urmă, a fost dat mai înainte, acolo unde trebuia. Acuma înţelegeţi? — Acuma mai pricepem, — zise moş Dumitru, — da dă ce să-l îndrepteze tocmai dup'al nemţilor? — Pentru că s’a dovedit al lor mai bun! Când nu-ţi merge ceasul cum trebuie, nu-i aşa că-1 îndreptezi după unu care merge mai bine, fără să mai întrebi ce fel de naţie e stăpânu-său? Sătenii nu mai suflară nimic, deşi erau tot nedumeriţi. După ce-i privi un răstimp, ieromonahul vru să-i roage să primească icoana Naşterii Domnului, că pe stilul vechi nu le-o trimete, dar îi luă înainte un unchiaş, care nu scosese o vorbă până atunci, şi-i zise moţăind din cap şi pri-vindu-1 cu milă: — Părinţele, părinţele, cum îţi mai baţi joc dă noi, părinţele!,,. Parc'am fi nişte copii să ne spui la basmuri şi la ghicitori... Păi cine e nebun să crează că să 'nvârteşte pământu după soare? Iii, părinţele, pân'acuma ai fost al nostru, dă ne făleam cu sânţâia ta, că erai om al lui Dumnezeu... da d'o vreme vedem că ţii cu orice preţ să ne stricăm legea... Banii nemţilor, părinţele... Cuviosul văzu ceaţă înaintea ochilor, şi simţi picioarele că i se moaie din genunchi. Aceasta fu numai o clipă, căci repede îşi veni în fire şi vorbi enoriaşilor cu glasul înecat, dar hotărît. — Oameni buni, v’am lămurit cum nu se poate mai bine, dar văz că nu pricepeţi nimic, fiindcă a intrat duhul Satanei în sufletele voastre, după cum spune la Psaltire. Ba încă mă bănuiţi pe mine, călugăr crescut şi trăit atâţia ani în mănăstire, că m'aş fi dat cu catolicii... şi aşi fi luat chiar şi bani dela ei! Treaba dumneavoastră să credeţi cum v’o tăia capul, că eu nu vă mai spui decât atâta: să primiţi icoana Naşterii în casele dumneavoastră, că de unde nu, am să-i scriu părintelui stareţ, la mănăstire, să vă puie la blestem, ca pe nişte, „păgâni” şi „vameşi”, ce sânteţi. Ameninţarea preotului făcu minuni. După plecarea lui Scaeţenii, începură, ca de obicei, să arunce vina unii p'alţii, şi puţin a lipsit să nu umfle cojoacă unchiaşului care învinuise pe popa c’a luat bani dela nemţi. Şi de frica blestemului, mai ales că era să fie dela mănăstire, puseră pe delegat să umble cu Stan Piţigoi, iar parte din ei o luară înainte să vestească lumea că vine dascălul cu „crăciunul”, şi să nu-1 refuze că-i blesteamă stareţul dela mănăstire... Stan Piţigoi s'a întors seara, târziu, obosit şi c’un coş plin de ouă... — Niciun şold, nea Stane? Nici dă poftă, Părinte! Dar au zis oamenii că dacă mă duc şi cu Crăciunu nostru ăl rumânesc, 4Jk , o să iasă şi şolduri, că până atuncea să taie porcii... — Asta nu se poate, nea Stane, chiar dă ne-or da porcii întregi! — zise părintele Ghedeon. Apoi dete slavă lui Dumnezeu că a trecut acest hop mare. © BCU Cluj UN NOR DE ION P I L L A T Tot cerul în amurg îşi limpezise Albastrul ud, acuma mai adânc. Se liniştise vântul; era pace Pe ţărmul dintre ape şi câmpii; Iar ploaia cu o mie de picioare, Foşnindu-şi fuga peste lanuri verzi, Lăsase doar să tremure departe Ţesut dintr’o urzeală de lumină Un curcubeu târziu care murea.... Pe drumul strâmt ce duce pe nisipuri , Tăceam mergând spre casă cu copiii, Când cel mai mic mi-1 arătă cu spaimă — Şi ne-am oprit miraţi cum nu se poate, Căci zborul lui puternic îl purta Pe mare şi cu aripe tivite De soare roş, venea vâslind văzduhul. Ce dor nespus l-aduse până-aicea? Din ce stihii, din care cuib năprasnic De sus înfipt pe-o stâncă neatinsă De oameni, părăsit de vremi, venea? „Un nor” am spus „e doar un nor” — dar sigur Nu sunt nici azi, căci vântul era mort. Zbura greoi şi parcă da din aripi Rotindu-se domol în cercuri rare, Şi i-am văzut atunci sub piept o rană Prin care raze roşii se scurgeau, 261 © BCU Cluj Prelinse ’ncet ca picături de sânge... Deodată se opri stingher şi mare. Atât de singur că părea un zeu Străin de viaţă şi ursit să piară — Un zeu păgân cu aripi de durere Străfulgerat în ceruri de-un blestem. Apoi lăsându-şi gâtul alb pe spate, Cu capul moale aplecat în moarte, Alunecă învolburat pe mare — Şi spuma mării se făcu de purpur Când aripa lui frântă o atinse, Şi valul se făcu de aur vânăt Strălucitorul trup când se topi... Iar noi înmărmuriţi priveam apusul, Albastrul sfânt al cerului adânc. Se liniştise totul. Era pace. Din pleoapa zării luneca pe ape O lacrimă de-argint — întâia stea. © BCU Cluj AUTOHTONIA ORDINEI JURIDICE (Concepţia raţionalistă şi concepţia istorică a codificărilor) DE ; PETRE MARCU-BALŞ In cercurile conducătoare şi în lumea juriştilor români se agită de multă vreme unificarea legislativă. O serie de coduri sunt în pregătire. Diverse comisiuni şi în special Consiliul legislativ pregătesc materialul necesar pe baza căruia se vor face desbaterile în parlamentele viitoare. In revistele de specialitate puţinii doctrinari pe cari îi avem discută principiile de care trebuesc însufleţite nouile legiuiri, arătând insuficienţele actuale şi propunând îndreptări. Febrilitatea din preajma marilor schimbări de Drept din România ne duce cu gândul peste XV veacuri în urmă. La 13 Februarie 1928 a fost o aniversare neluată în seamă, dar simbolică pentru starea actuală a lumii juridice româneşti. Justinian, împăratul Bizanţului şi una din figurile cele mai interesante ale Istoriei universale, luând frânele conducerei în anul 527 d. Chr, s'a gândit la o sintetizare a instituţiilor şi a normelor de drept roman. Geniul Romei lăsase urme nemuritoare mai ales în lege şi organizare. Justinian a hotărît, atunci, printr'un decret imperial din 13 Februarie 528 (corist: Haec quae necessario) întocmirea unei comisii condusă de Tribonian pentru a coordona şi sistematiza imensul material juridic adunat în cursul vremei. Declinul Romei avea să primească o nouă strălucire, luminând prin veacuri neamuri barbare venite s’o cotropească prin tinereţe, energie şi arme, dăruindu-şi generoasă ultimele podoabe năvălitorilor şi încredinţându-le tezaurele ei scumpe. Dreptul roman are parcă proprietăţi miraculoase de radiu. De două milenii împrăştie forţele lui multiple în toate colţurile lumii şi rămâne intact. Toate seminţiile au primit lumină din focul lui etern, păzit de vestale invizibile. Barbarii Nordului cari au dat lovitura decisivă imperiului roman de Apus, îmbătrânit de vreme şi de prea multă civilizaţie, n'au putut rezista forţei binefăcătoare a instituţiilor de drept ce aparţineau învinşilor şi le-au adoptat. Simplă imitaţie la început, au fost încetul cu încetul încorporate în substanţă proprie. Dreptul german şi al popoarelor nordice are temelii romane. : Dar sub influenţa dreptului natural şi a şcoalei istorice din secolul XVIII şi XIX, această re- cepţiune a dreptului latin — în literă şi uneori în spirit — a fost înlocuită cu codificări independente în Prusia la 1794 ; în provinciile din stânga Rinului intră în vigoare codul Napoleon pe data de 1804, renunţându-se la vechile texte ale lui Justinian ; 1809 în Baden; 1811 în provinciile germane moştenitoare ale monarhiei habsburgice ; 1863 în regatul Saxoniei; şi tocmai târziu prin codul civil al Reichului dela 1 Ianuarie 1900 (Biirgerlich.es Gesetzbuch fur das deutsche Reich — nebst Einfu- 263 © BCU Cluj hrungsgesetz) s*â abolit dreptul roman cu valabilitate generală sau parţială din Schleswig-Holsteim Heşsen-Nassau, Riigen, Hannover, Hohenzollern, Neuvorpommern ; în marile ducate Mecklenburg, Oldenburg, Sachsen-Weimar, în regatele din Bavaria şi Wurtenburg, precum şi în toate ducatele, principatele şi în cele trei oraşe libere hanseatice. Influenţa dreptului roman asupra celui german a fost aşa de puternică, încât adusese cu sine o isgonire în unele provincii aproape totală a vechiului drept germanic. Tot ceeace forma originalitatea şi specificul în instituţiile juridice ale poporului a fost îndepărtat pentru a se face loc unei terminologii şi organizări ce aparţineau altădată Imperiului roman. Autohtonia era dispreţuită şi se căutau, cu insistenţă în Digestele lui Justinian texte pentru a fi aplicate unui fond străin. Universalismul Romei părea aşa de evident, încât ceeace era noutate şi particularism datorit unor fatalităţi istorice se îmbrăca în formule vechi de secole. O explicaţie a acestui fapt se poate găsi în afară de prestigiul exercitat de perfecţiunea intrinsecă a dreptului roman, în orgoliul împăraţilor germani, cari se considerau continuatori ai sacrului Imperiu roman şi în sărăcia însăşi a dreptului autohton. Desvoltarea virtualităţilor închise în sâmburele concepţiei populare era neglijată, fiind dispreţuită principial. Corectarea şi transformarea cutumelor prin legiferări din partea autorităţei centrale nu avea loc. In modul acesta recepţiunea dreptului roman a adus cu sine eliminarea temporară a celui de obârşie, pentru ca la sfârşitul veacului al XIX, odată cu marea mişcare romantică şi naţionalistă să se revie nu atât la vechile instituţii, cât la folosirea virtualităţilor şi la creiarea dreptului din spiritul general autohton. Astăzi, Germania, ca şi Anglia sau Franţa, are legislaţia ei proprie, însufleţită de un spirit identic, cu o metodică originală şi cu interpretări adecvate vieţii de-acolo. * . * * Se pot deosebi două concepţii în felul cum se privesc fenomenele juridice : concepţia raţiona-listă — rest al iluminismului filosofic şi al direcţiei dreptului natural — şi concepţia istorică, după care aceste fenomene sunt în relaţie cu stilul specific al popoarelor. Din motive de luptă politică şi anume de eliberare a burgheziei, de sub dominaţia aristocraţiei, în Vestul european s'a dus o luptă acerbă pe teren ideologic, creindu-se un arsenal formidabil de mituri şi argumente ad hoc pentru a o îndreptăţi. Lupta s’a terminat prin luarea în stăpânire a supremaţiei economice, politice si sociale, Organizarea statelor şi momentul istoric sunt astăzi diferite, dar balastul ideologic din acea vreme printr’o supărătoare inerţie continuă a circula. In Sud-Estul european stările sunt prin natura lor, ce ţine socoteală de mediu şi istorie, altfel ordonate. Statul românesc are altă menire de îndeplinit şi aplicaţia concepţiei raţionaliste la codificarea care se plănueşte e complet absurdă. Ideile Revoluţiei dela 1789 sintetizate mai ales în Codul Napoleon, deşi socotite de Bigot-Preameneu „comme l’expression des sentiments mis par Dieu meme dans le coeur des hommes” (Expunerea de motive a legei din 3 Septembrie 1807) corespundeau în fond unei evoluţii şi unui stadiu istoric. Sub crusta de universalism se surprinde ecoul local şi temporalitatea. Această direcţie de drept natural considera elementele juridice ca date ale raţiunei. In natura însăşi a omului sunt definite normele care trebue să conducă comportarea socială. Sediul lor fiind în raţiunea omului, aceeaş în toate timpurile şi toate locurile, normele trebue să aibă o valabilitate generală. Dacă există deosebiri, ele sunt datorite imperfecţiunei inerente naturei omului. Şcoala catolică a dreptului natural — una din ramurile marei direcţii antiistorice — o pune în legătură cu păcatul originar, iar filosofia laică a iluminismului cu apăsarea tiranilor sau. cu conruperea bunătăţei omului natural prin societate (Rousseau). Dar pe când una aşteaptă mântuirea în viaţa viitoare unde se va realiza „civitas Dei” (Augustin), filosofia juridică a iluminismului nădăjdueşte în „civitas terrena” fundarea pe pământ a unei comunităţi condusă de principii raţionale şi justiţie omenească, unde divinul şi religia se vor despărţi de organizarea lumească. 264 © BCU Cluj Şcoala dreptului natural a pus bazele dreptului ginţilor, a contribuit la renaşterea filosofici Statului, a îmbunătăţit dreptul penal animat până atunci de o ideologie strâmtă şi de legea talionului, îndrumându-1 spre utilitatea larg-socială, spre solidarism şi spre o înţelegere pe latura psihologică a delicventului. Ea a dus la o unificare a lumii civilizate, iar prin direcţia catolică la o ordine şi la o erarhie în structura gândirei europene. Conceptul apusean al dreptului este un bun general prin principiile lui de organizare, metodă şi unitate. Egoismul statelor moderne porunceşte astăzi — în urma interdependenţelor economice şi prin facilitarea acestei ideologii — strânse legături reciproce. In alte vremuri ideea de Stat independent excludea un raport pe picior de absolută egalitate şi de mai lungă durată cu alt Stat analog. închise în cochilia orgoliului propriu nu puteau întinde punţile unei recunoaşteri amicale. Autarhia greacă şi exclusivitatea romană sunt caracteristicile noţiunei de Stat antic. Numai cu apariţia creştinismului în istorie se încheie perioada aceasta şi îşi face loc posibilitatea unei coexistenţe paşnice. In această privinţă, creştinismul pe lângă rolul unei transformări fundamentale a individului şi a vieţii lui interioare, a influenţat adânc structura Statelor, creindu-le alte necesităţi şi dându-le orientări noui. Teleologia etatistă îndreptată spre o protejare sălbatecă a membrilor săi capătă o coloratură religioasă. Smulsă din narcisism, i se dau îndatoriri de etică generală şi ţeluri extranaţionale. Uneori e o sărăcire a specificului, dar prin comparaţie sau descoperire a noui peisagii spirituale şi criterii variate, s’a delimitat mai precis partea prin raportare la tot. Nuanţa dificilă de sesizat a fost scoasă în evidenţă prin fundalul grandios al umanităţei comparate. Particularul confundat în mulţimea amănuntelor devine vizibil dintr'o perspectivă convenabilă şi e adus într'o lumină adecvată, iar valorificarea lui e mai precisă. Din motive de comoditate particulară se obligă, astfel, la o cooperaţie internaţională; o ieşire din concertul popoarelor echivalând cu o quasisinucidere. Trecerea dela treapta inferioară a autarhiei la consensus mondial şi transformarea egoismului în otravă proprie este unul dintre cele mai interesante spectacole ale istoriei, iar accentuarea diferenţelor prin dărâmarea zidurilor menite ca să le apere, una din minunile ei. Ideea care stă la baza dreptului natural e o recunoaştere apologetică a valorei supreme a individului. Deosebit de ramura catolică, cu cârd nu are comun decât universalismul şi de care se desparte pe teren metafizic şi religios, iluminismul dreptului natural dovedeşte o recunoaştere robustă şi nelimitată a puterilor Eului. Tăindu-i rădăcinile cu divinul şi etnicul, îl ridică la o înălţime de dogmă, exaltându-i funcţiunile raţionale şi satisfăcându-se cu elementele de cunoaştere pură. Bunurile esenţiale sunt, atunci, respectarea libertăţei de gândire, a libertăţilor publice, desvoltarea individualismului, toleranţa absolută şi desfacerea din real şi particular pentru a se încadra în universal. Concretul este părăsit pentru abstract şi specificul pentru general. In Drept regalitatea persoanei şi a libertăţei contractuale sunt înconjurate de toate onorurile. Suveranitatea populară conferă putere fiecăruia în parte, dându-i posibilitatea de a lua o parte activă la conducerea treburilor obşteşti în afară şi la hotărîrile lăuntrice ale comunităţei. In sistemul realisto-istoric se observă, că titularul suveranităţei fiind fiecare în parte în mod nemărginit, această prerogativă vine în luptă cu alte prerogative analoge — anulându-se reciproc în luptă — şi mai ales cu puterea şi interesele generale, sintetizate în noţiunea compactă de Stat. Pentru susţinerea unei ordini juridice în societatea organizată limitarea suveranităţilor subiective e binevenită, prin subordonarea Eului faţă de Stat, sacrificând individul colectivităţei, după cum totul trece înaintea părţei. Individualismul iluminismului juridic nu e peremptoriu, fiindcă vine în conflict cu drepturile colectivităţilor organizate din viaţa modernă sub diverse şi multiple forme, adică cu sine însăşi, de vreme ce organismele colective sunt adiţionări de interese individuale sublimate, şi nici de ale Statului: clauze testamentare de executat lăsate de înaintaşi şi creanţe ale viitorului urmaşilor. La baza dreptului colectiv este dreptul individual. Această lege elementară e străină iluminismului ce suferă de exagerare a priorităţii Eului. Forţa câştigată de colectivism e 265 © BCU Cluj sursă de justiţie individuală prin asigurările muncitoreşti, prin decretarea proprietăţei ca funcţie socială de invaliditate şi vârstă şi prin atâtea mijloace de îndreptare pe cale autoritară a nedreptăţilor private. Dar până la începutul secolului al XIX filosofia şi problematica Dreptului era o filosofie şi o problematică a dreptului natural. Doctrina lui 1789, încorporându-1 în armele sale de apărare ideologică, i-a dat circulaţie, prestigiu şi influenţă. Teoretic eşte de natură ideală şi produs logic. In realitate e circumstanţiat şi în funcţiune nu de eternitatea raţională, ci de împrejurări istorice şi de complexuri de forţă socială. Idealitatea lui s’a pozitivat prin favoarea vremii şi prin forţa categoriei care îl luase ca lozincă. Se dovedeşte încă odată regula absolută a istoricităţei Dreptului într'un caz de renegare şi de definire contrarie. Dreptul nu este produs logic şi raţional, ci produs istoric sistematizat. ^ * * * Străduinţele pentru unificarea dreptului românesc sunt de-o utilitate evidentă. In urma tratatelor de pace dela Versailles, Trianon şi Saint-Germain-en-Laye care au încheiat — în forme discutabile şi imperfecte, atât pentru noi, cât şi pentru adversari — marele sbucium mondial, situaţia ţării noastre s'a modificat fundamental şi ordinea juridică nu poate să rămâie neschimbată. Relaţia armonică dintre infrastructura economico-politică şi suprastructura juridică este necesară, iar în statele moderne influenţa ei asupra organismului static este imensă. Formând centre şi autohtonii bazate pe ideea naţională — mitul formidabil al secolului XX — morfologia Statului trebue turnată în forme noui, violentând tiparele economico-juridice de până acum. Orientarea budapestană a Transilvaniei, vieneză a Bucovinei şi moscovită a Basarabiei — în ceeace priveşte viaţa şi organizarea lor publică — trebue să urmeze poruncile instinctului naţional, ca împreună cu vechiul Regat să formeze o unitate vie, armonică şi completă. In ceeace priveşte legile, avem patru moduri deosebite de a judeca : legiuirile ruseşti în Basarabia, cele austriace în Bucovina, maghiare în Transilvania şi cele de structură neolatină (franco-italo-belgiene) din vechiul Regat. Nu e, însă, posibilă activitate economică şi relaţii normale între indivizii unui Stat cu patru legiuiri, decât sub grave inconveniente. Exemplul elveţian care are drept cantonai şi exemplul german cu dreptul particular al provinciilor — fiecare locuitor are cetăţenia provinciei pe lângă a Republicei, alege şi poate fi ales în Landtag şi Reichstag, are în sfârşit două categorii de drepturi şi îndatoriri — nu poate fi valabil pentru noi. Rădăcina ramurilor cantonale în ceeace priveşte organizarea juridică este identică. Iar în Germania lupta pentru „Einheitsstaat”, împotriva formei de „Reich und Lânder” este dintre cele mai acute. Ceva mai mult: o serie de legi importante îşi întind puterea de câteva decenii în tot cuprinsul Reichului şi tendinţele separatiste postbelice cu centrul în Bavaria — (sub instigaţie franceză şi papală cari doresc din motive deosebite formarea unui Stat catolic independent, împreună cu Austria şi Tirolul, desmembrându-se astfel Germania bismarckiană) — au un succes din ce în ce mai mic. Ne arată în aceeaş vreme înrudirea dintre separatism şi opunerea la unificarea ordinei juridice. Necesitatea unei noui legiuiri în România este şi în legătură cu faptul că avem un nou pact fundamental, o nouă Constituţie din 29 Martie 1923, modificare a vechei Constituţii din 1866 — cu îndreptările făcute în 1879, 1884 şi mai ales în 1917 — care cere imperios punerea în concordanţă a celorlalte legi cu prescripţiile ei. Pe lângă o stare de fapt creiată de urmările războiului se adaogă o stare de drept. Această discrepanţă nu mai poate dura. Modul cum se va înlănţui suprastructura juridică de infrastructură este hotărîtor şi va avea influenţă precumpănitoare în transformarea ulterioară. Extinderea legilor din vechiul Regat în provinciile alipite, aşa după cum s’a susţinut (Take Ionescu, Prof. Andrei Rădulescu, C, Xeni) nu ţine socoteală de modificarea constituţională din 29 Martie 1923 şi dacă ar fi pusă în practică ar arunca sâmburele anarhiei juridice printr'o dublă reformă : actuală şi viitoare. Prima î din motive de grabă neîntemeiată. A doua : din inevitabile ce- 266 © BCU Cluj rinţe de punere în concordanţă cu pactul fundamental. Reformele de aceasta natură nu pot fi făcute fără temeinice pregătiri prealabile şi nici la termene prea scurte. 0„nouă legiuire este sintetizarea unui Trecut, organizarea Prezentului şi reglementarea Viitorului, însufleţită de un spirit unitar, care nu poate fi decât spiritul autohton, Intr'o lege se oglindeşte structura sufletească a făuritorilor şi a celor cărora se aplică. In ea se găsesc urme din istoria naţională, din evenimentele principale, din aspiraţiile spre ideal ale neamului respectiv şi din realizările obţinute. Termenul de tradiţionalism juridic ar fi poate impropriu, fiindcă implică acceptarea unor date ale istoriei naţionale care în cazul nostru nu există decât sporadic şi absolut nesistematizate, iar legiuirile propriu zise, aflătoare de-alungul veacurilor sunt de sursă bizantino-slavonă. Cu mult mai exactă este expresia de „autohtonie a ordinei juridice”, care cuprinde pe lângă rezultate ale trecutului cu aderenţă în psihologia naţională (iar nu simple împrumuturi) şi acele virtualităţi creiatoare ce sălăşluesc în spiritul şi structura unui neam. Prin însăşi existenţa sa deosebită de alte seminţii, un popor exprimă în sunete, culori, joc, legi, altă vedere asupra lumei, alte impresii asupra universului. Nu e necesară o legiuire ideală, ci una adecvată împrejurărilor şi stadiului evolutiv. Summum jus, summa injuria. Dacă se introduc instituţii perfecte din punct de vedere teoretic şi în curent cu evoluţia şi trebuinţele de ultimă oră ale statelor din Vest, se face o proastă legislaţie. Noua reformă pare a fi însufleţită de un spirit exclusiv formal, neţinându-se seamă de realităţi adânci pe care trebue să le modeleze şi după care să se modeleze aparatul juridic. Trebue insistat că noua reformă va trebui să aibă două atribute : a) să ajute prin elementul coercitiv al normelor juridice la închegarea Statului românesc, b) să isvorască din structura spirituală a neamului nostru. Prima condiţie e în aceeaş vreme o frână la o arhaizare zadarnică şi pur decorativă a Dreptului, cău-tându-se dimpotrivă a-1 împlânta în viaţa modernă, ţinând socoteală de raporturile ţării noastre cu civilizaţia contimporană în ceeace priveşte anumite capitole. Dar, deşi în aceeaş epocă şi aproximativ în acelaş ritm tehnico-economic, melodia sufletului e specifică şi diversă. Naţiile formează regiuni independente, cicluri de viaţă proprii, sunete adiţionate în simfonia universală. La noua reformă există însă pericolul unei accentuări exagerate a spiritului formal, deci uniform, datorită necolaborării juriştilor cu alte categorii de ocupaţie şi viaţă socială, agravat de faptul că autorii sunt mai mult magistraţi, cari prin misiunea lor interpretativă sunt cu deosebire aplecaţi spre text şi formă. Dacă din punctul de vedere al tehnicei vor fi cât mai apropiate de perfecţiune, de vreme ce cunosc ca nimeni alţii din aplicaţii constante şi zilnice insuficienţele, contradicţiile şi asperităţile vechilor codificări, nu tot astfel se poate spune despre conţinutul lor viitor. Una din nostalgiile care străbat lucrările de drept românesc este şi nostalgia după vechile instituţii indigene pe care neprevederea şi superficialitatea legiuitorilor le-au desfiinţat. Unde sunt frumoasele zile, când femeia adulteră era plimbată pe un măgar, spate în spate cu complicele—ambii goi — şi expuşi râsului din cătun? Dar pedepsele savuroase pentru sodomie din legiuirile vechi? Regretele sentimentale şi cultivarea arhaismelor pot fi gusturi individuale onorabile. Ridicarea lor la rangul de dogmă e neîngăduită. De-altminteri păstrarea dreptului indigen era o imposibilitate. Din anul 1839, când prin art., 5 al tratatului dela Adrianopol s’a lăsat completa libertate comercială a Principatelor Române cu negustorii Apusului, dreptul vechiu devenea un obstacol şi deservea interesele economice. Infrastructura economică schimbându-se cu o repeziciune vertiginoasă dela 1839 până acum, prefăcându-se din economie naturală în economie de schimb, era fatal ca şi suprastructura juridică să-i urmeze pasul. De-aici provine şi cantitatea considerabilă a legilor româneşti într'o aceeaş problemă, căutând a urma curba schimbărilor. Din an în an economia românească făcea salturi. Dela feudalismul agrar din 1830 avem în al treilea deceniu al veacului nostru un capitalism bancaro-industrial destul de desvoltat. Legislaţia nu trebuia să fie numai în strânsă corelaţie cu infrastructura sa, ci ţara venind în contact cu civilizaţia apuseană, încheia tratate şi contracte de natură politico-economică, trebuind în modul acesta ca legea să anticipeze şi să se puie la acelaş nivel cu cele moderne pentru a inspira încredere. Legăturile juridice presupun 267 © BCU Cluj unitate, siguranţă şi afinităţi structurale. Din tendinţa de unitate şi siguranţă se explică codificarea într’o ţară a materiilor de drept. Secolul al XIX a făcut, apoi, din toate naţiunile o imensă familie, Deci afinitatea e axiomatică şi neînduplecabilă. Interdependenţa aceasta e vizibilă mai ales în Drept. Codul Napoleon este în liniamente generale codul Europei. Păstrarea dreptului primitiv autohton era o aberaţie. încheierile de afaceri dintre un negustor din portul Brăilei cu altul dela Birmingam necesită cam acelaş tip de contract. Romantismul juridic ar fi fost, deci, o stavilă unor nevoi prozaice —• convenim —, dar imperioase. (Reminiscenţe inocente din acest romantism găsim în stilul multor jurişti cari-şi agrementează scrisul cu cuvinte arhaice, când se ştie că preciziunea şi proprietatea termenilor e datoria primă a stilului juridic). ' ' Obiecţia, că prin părăsirea obiceiului pământului am deformat ceva din „sufletul naţional” nu rezistă unei analiza. Dreptul e expresia unui fond sufletesc. Acest fond de un veac încoace e într'o continuă prefacere. Din copilăria culturei am trecut spre maturitate. Dacă nu se putea păstra obiceiul pământului cu instituţiile lui primitive, vom păstra esenţa lui. Ieşind din aceeaş atmosferă a pământului românesc, trebue să ne simţim solidaritatea cu Trecutul şi să facem conştientă deosebirea de structură a neamului nostru în comparaţie cu alte neamuri. Ordinea juridică trebue să exprime caracterele originale şi specifice într’o tehnică adecvată cu economia naţională şi solidaritatea internaţională. E o operaţie grea şi delicată care nu se împacă cu traducerea scandaloasă a altor legiuiri străine şi cu siluirea constantă prin imperativul normei juridice a formelor româneşti. Disonanţele din viaţa publică sunt urmări ale acestei practici nefaste. Spiritul provincial este, în deosebi, împotriva unificărilor legislative. Când în 1814 s’a propus în Germania sintetizarea instituţiiior şi a normelor de drept într’un cod unitar, principii şi miniştrii stătuleţelor feudale au fost, fireşte, împotriva. Teama îndreptăţită de a li se răpi privilegiile de castă a împiedecat încercările de uniformizare şi întărire a Germaniei moderne până în pragul veacului XX. Filistinismul şi orizontul mărginit al prinţişorilor, ducilor şi potentaţilor provinciali nu pot vedea interesele generale. Şi trebue accentuat că „interes general” nu e simpla adiţionare de voturi pe capete de sută. In acest mod egoismul unei generaţii ar pregăti catastrofa viitoare. Comoditatea actuală e duşmanul feroce pentru adevăratul bărbat de Stat şi pentru juristul-legiuitor, cari nu se gândesc exclusiv la interesele şi buna-starea generaţiei lor, ci au în vedere perspectivele şi ţelurile indicate în viitor de istoria şi compoziţia Statului respectiv. * * * Să facem o analiză a termenului de „unificare”. Poate avea în cazul nostru sensul unei reglementări în mod identic a legilor ce există pe tot teritoriul României-Mari. S’ar pune atunci la contribuţie principiile şi dispoziţiile aflate în legislaţia vechiului Regat de origină neolatină, cele ruseşti din Basarabia şi austro-maghiare din Bucovina şi Ardeal. Patru izvoare contopite pentru a da o presupusă unitate. O asemenea metodă nici nu poate fi pusă serios în discuţie, fiindcă deosebirile sunt prea adânci, esenţa lor prea disparată pentru a putea să formeze un tot organic şi armonios. Un amestec al lor ar da la iveală ceva hibrid, contradictoriu în tendinţele fundamentale şi lipsit de posibilitatea unei lungi viabilităţi. Din şapte porţii de fasole nu se poate alcătui un menu, definea cineva cele şapte vieţi din „Adam şi Eva”, romanul — (dealtminteri interesant) — al domnului Liviu Rebreanu. Plastica şi neuitata caracterizare se poate aplica tot aşa de bine acestor curioase încercări de „amestec legislativ”, iar nicidecum de „unificare legislativă”. Trebue să eliminăm termenul de „unificare”? D-l E. Cristoforeanu dintr'o grijă lăudabilă pentru proprietatea limbajului spune : „...a fost consacrată expresia: unificare legislativă, într'un sens însă, care socotesc că nu corespunde exact noţiunii de unificare” (Dreptul, 25 Martie 1928, pg. 89), aducând argumentul că „mai toţi autorii prin unificare legislativă înţeleg extinderea le-gislaţiunii din vechiul regat în noile provincii, realizându-se astfel unitatea legislativă de care vor- 268 © BCU Cluj biam”, dar „a extinde nu însemnează a unifica, ci a întinde aplicaţiunea unei legi; a unifica este sinonim cu a contopi, a împreuna, ceeace e cu totul altceva; când s’a extins codul nostru comercial în Basarabia, nu s'a făcut o unificare legislativă cum s’a susţinut, ci s'a eliminat codul comercial rus, fiind înlocuit cu acela din vechiul regat” (loc. cit. pg. 90). Eliminarea legislaţiei unei provincii se face de-obiceiu pe baza dreptului de anexiune în urma cucerirei unui teritoriu străin. Aici nu poate fi cazul. Problema se pune, deci, greşit. Nu poate fi vorba de o predominare sau extindere a legiuirii imperfecte din Vechiul Regat şi nici de amestecul hibrid a patru feluri de legi ci de o nouă codificare care să ajute la unificarea sufletească, economică şi politică a Statului român. Despre urmările începuturilor de unificare grăbită s'au spus lucruri grele : „poporul român este preocupat de dezastrul acestei unificări, care i-a distrus întreaga lui justiţie. Nu mai avem legi, nu mai avem tribunale, nu mai avem justiţie, fiindcă nepriceperea şi pripeala noastră în această operă mare, a făcut din unificarea legislativă, un ghem de aţă fină cu care s'au jucat o legiune de pisici” (Dem. I. Dobrescu, Curierul Judiciar, 1 Ianuarie 1928, pg. 1). Iar d. C, Hamangiu : „lipsa de unificare, duce în mod fatal la lipsa de armonie, la conflict între diversele legi existente în diferitele provincii, la creaţiunea sporadică şi fără nici o justificare reală a unui drept interpro-vincial. Dar nu numai atât: lipsa de unitate a legislaţiei, duce în mod fatal, la lipsa se unitate a , Statului şi mai ales la neîncrederea pe care o au guvernanţii faţă de autoritatea Statului” (Pandectele Române, caetul 1, 1928, pg. VI). ' Ar exista următoarele trei soluţii pentru a curma această stare de provizorat: 1. Extinderea legilor de origină franco-italo-belgiană cu unele capitole germanice — din vechiul Regat în provinciile alipite. Constituţia din 28 Martie 1923 continuă pe cea din 1866 care s'a inspirat— destul de literal — din Constituţia belgiană dela 25 Februarie 1835. Codul civil dela 1 Decembrie 1865 e traducerea destul de inexactă a Codului Napoleon, condensându-i cele 2281 de articole în 1914 articole, provocând astfel nedumeriri, contradicţii şi lipsuri. Textul traducerei a fost tipărit defectuos şi într’o limbă paşoptistă. Modificările suferite sunt din 15 Martie 1906 şi privesc formalităţile — simplificând — la căsătorie, divorţ, adopţiune şi legitimare, apoi legea din 24 Februarie 1924 s'a ocupat de modurile cum se pierde şi cum se dobândeşte naţionalitatea în România, abrogând 15 articole (6—29). In mod indirect faimosul art. 7 al Constituţiei îi modificase deja art. 8, 9 şi 16, iar procedura civilă din 1900, art. 13 („cautio judicatum solvi” a străinilor). Codul Comercial din 10 Maiu 1887 a fost aplicat cu începere dela 1 Septembrie 1887. Are trei feluri de isvoare : italieneşti, germane şi belgiene. Anume : a) codul comercial italian din 31 Octombrie 1882 şi decretul dela 14 Decembrie 1882; b) dispoziţiunile legei germane a poliţilor din 25 Noembrie 1848, codul comercial german din 1869 şi legea germană din Iunie 1872; c) legea belgiană din 5 Maiu 1872 ce tratează asupra contractului de comision şi despre gajul comercial. Codul penal pus în aplicare la 1 Maiu 1865 se inspiră din codul penal francez, precum şi din codul penal prusian dela 1851. După cum vedem origina legislaţiei Regatului este destul de disparată şi aleasă cam la voia întâmplărei, fără plan prealabil, fără unitate organică. 2. Amestecul legilor ungureşti ,austriace, ruseşti şi regăţene este o altă soluţie inadecvată şi hibridă. 3. Creiaţia mei noui legiuiri în conformitate cu marile evenimente, cu ţelurile Statului nou şi cu sufletul românesc e singura soluţie cu adevărat salutară. Cu ce metodă şi în ce spirit s’ar putea face noua legiuire? D-l C. Hamangiu se ridică împo-( triva comisiilor şi cere ca fiecare cod să fie creiaţia unei singure personalităţi: „după noi, unificarea nu se poate face cu comisii, instituite ad hoc sau cu caracter de perpetuitate (Consiliul Legislativ). Unificarea nu poate fi decât opera unui singur om, în fiecare ramură de drept, a celui mai ales spirit juridic ce-1 are epoca noastră. O singură excepţie s'ar putea face pentru Codul civil; din cauza nevoii imperioase de a-1 avea gata cât mai curând, ar putea lucra două sau trei persoane, strict înrudite din punct de vedere al concepţiilor, împărţindu-şi materia. Lucrarea va trebui să 269 © BCU Cluj aibă la urmă pecetea revederii unui singur om. Astfel s'au înfăptuit marile codice şi legile de seamă în alte ţări; codul civil elveţian este opera unuia singur, a profesorului Huber dela Berna, adus înadins dela lena; aceasta-i de altfel şi tradiţia ţării noastre în materie de legiferare. Luaţi toate codurile şi legiuirile Munteniei şi Moldovei şi veţi vedea că ele au drept autor o singură persoană, un jurist de seamă sau un mare cărturar. Ideea comisiilor este o idee nenorocită, pentrucă omul, lucrând în adunare, îşi pierde individualitatea, caută să scape de răspundere şi devine mediocru, adaptându-se mediului. Comisiile au apărut la noi mai mult ca un mijloc de a compensa salariile scăzute ale funcţionarilor şi de a constitui, în mâna guvernului, o mreajă pentru cei ce erau necesari de a fi atraşi. Ne ridicăm hotărît împotriva comisiilor datorită cărora legislaţia ţării nu s'a unificat nici până astăzi; cerem ca opera de pregătire a unificării legislaţiei să fie, după diferitele ramuri ale dreptului, opera unui singur om, cu pricepere, suflet şi răspundere. Unificarea Codului civil nu va putea fi opera unei comisii, ci va trebui să fie opera unui singur om, al cărui spirit să domine întreaga lucrare” (In preajma viitorului Cod civil, Pand. Române, caetul i, 1928, pg. IX). O părere analogă este şi a d-lui Consilier la Casaţie, Andrei Rădulescu (Unificarea legislativă, Cultura Naţională, ed. 1927, pp. 38—39), Despre inconvenientele consiliilor se plângea VodăCaragea în modul următor, dând ordin să se sfârşească odată cu lucrările începute : „fiindcă dela dumnealui vel Logofătul de Ţara de Sus, am luat Domnia Mea pliroforie că teoria pravilelor s’au săvârşit, rămânând a se mai face chibzuire la vreo câteva însemnări de adausuri, ce osebit aţi mai făcut Prea Sfinţia Voastră şi d-voastră, şi fiindcă în porunca Domniei Mele, ce este dată prin pi-tacul de mai înainte, se cuprinde cu cât mai în grabă să se dea sfârşit teoria pravilelor, ca unui folositor obştei, şi împotrivă vedem că s'au făcut prea multă întârziere până acum, deaceea poruncim ca negreşit să începeţi a vă aduna cu toţi Marţea sau Sâmbăta, la două ceasuri din zi, la Domneasca Noastră Curte şi puind toată silinţa, fără mai multă zăbavă, să daţi sfârşit şi chibzuiri ce este să mai faceţi asupra acelor însemnări de adausuri, căci îndestulă vreme este de când se prelungeşte” (cit. în Hamangiu, loc. cit. pg. IX). Neajunsurile comisiunilor de legiferare sunt fără îndoială destul de mari, cu deosebire în ţara noastră unde conştiinciozitatea şi împlinirea punctuală a datoriei este o floare rară dela Vodă Ca-ragea până azi. Neîncrederea nu trebue, însă, exagerată până la pesimism. Vom contesta cu deosebire afirmaţia, că în alte ţări legiuirea a fost o operă personală. Ea e în cele mai multe cazuri colectivă prin vastitate şi obiect. Ceeace e supărător la comisiuni în ochii doctrinarilor citaţi se referă la tardivitatea cu care se lucrează. Dar, dacă luăm experienţa germană, care are cele mai noui şi mai perfecte legi din punct de vedere al tehnicei, vom observa greutatea şi durata cu care s'au elaborat. La 1 Ianuarie 1900 s’a terminat unificarea prin marele cod civil, iar Corning (Uber die Notwendigkeit eines allgemeinen biirgerlichen Rechts fur Deutschland, 1643) a fost cel dintâiu care a arătat nevoia strângerei în coduri unitare a materiilor de drept pentru Germania, aflată în fărâmiţare deplină nu numai juridică, ci şi politic-culturală. Ca şi opiniile lui Leibnitz în acelaş sens, Conring a rămas fără ecou. Thomasius, interesantă figură de filosof al dreptului natural şi Chri-stian Gottlob Biener în „Bedenklichkeiten bei Verbannung der ursprunglich fremden Rechte aus Deutschland und Einfiihrung eines allgemeinen deutschen National-Gesetzbuches” (1781) actualizează problema pentru epoca lor, tot fără un rezultat prea apreciabil. Marea luptă pentru unificare începe de-abia la 1814 odată cu apariţia în arenă a lui Anton Friedrich Justus Thibaut, profesor de drept în Heidelberg. Cartea lui „Uber die Notwendigkeit eines allgemeinen biirgerlichen Rechts fur Deutschland” — nu s’a sfiit să reia titlul lui Conring din 1643 — a dat naştere la o polemică vestită cu Savigny, punând în discuţie largă — în lumea politicianilor, a juriştilor şi a oamenilor de cultură — codificarea şi principiile după care trebue să se facă. Thibaut înţelege prin necesitatea unui cod civil general pentru Germania strângerea într’un mănunchiu unitar a dreptului privat, penal şi a procedurei. Astăzi cele trei discipline s’au separat având obiectul lor propriu de cercetare. Dar în înţelesul lui Thibaut s’a întrebuinţat multă vreme 270 ’ © BCU Cluj în Germania. Chiar în noua Constituţie republicană delaWeimar din ii August 1919 în art. 7al. 1 se înţelege prin drept civil tot dreptul privat. Fiindcă limbajul acesta e menit să aducă confuzii se întrebuinţează acum expresia numai pentru Codul. civil propriu zis („Biirgerliches Gesetzbuch” din 1 Ianuarie 1900), precum şi pentru legile speciale care îl întregesc, celelalte formând teritorii şi discipline separate. Polemica Thibaut-Savigny are loc în plină epocă romantică şi ca orice produs al spiritului pe lângă aportul individualităţii creiatoare conţine elementele vremei şi ale mediului. In epoca romantică se născuse un nou simţământ al vieţii, o altă înţelegere a lumii. O nostalgie cuprinse brusc sufitele tiranizate de „despotismul luminat”. Din empirismul englez şi clasicismul raţionalist francez, concepţii şi explicări ale universului, lipsite de mister, de poezie şi de generozitate, gândirea europeană face saltul în idealismul şi romantica germană. Dela elenism şi Renaştere nu se cunoscuse un elan mai pur. Kant, Fichte, Schelling, Hegel şi Schopenhauer sunt momente strălucite, egale cu ale vechilor gânditori elini şi cu figurile înfăşurate cu o aureolă plină de patos din Renaşterea italiană. Ei au repus la locul cuvenit filosofia idealismului şi conştiinţa că lumea exterioară şi vizibilă exprimă numai o parcelă din marea şi tainica realitate. In artă se întâmplase aceeaş transformare. Dela canoanele clasiciste de origină şi imitaţie ra-ţionalistă franceză are loc înflorirea fără precedent a romantismului în toată Europa. Shakespeare e zeul liberator în numele căruia se galvanizeatză forţele primăvăratice. Floarea albastră e simbolul înduioşător şi nostalgic al acestei mişcări, după cum crinul alb fusese simbolul misticismului medieval şi al misticismului, în genere. Drama revoluţionată de Goethe prin „Gotz von Berlichingen” părăseşte cele trei legi de timp, loc şi acţiune pentru a se dărui extazului, fanteziei şi libertăţei nemărginite. „Hoţii” lui Schiller arată că sentimentele adânci şi nobile nu sunt apanajul exclusiv al regilor şi prinţilor din tragedia franceză, ci într’o inimă de bandit sau de burghez (ca în „Kabale und Liebe”) se pot deslănţui drame şi aventuri tot aşa de complicate şi de-o egală înălţime spirituală. Stinsa armonie de culori a clasicismului face loc reliefului, violenţei picturale şi crudităţei romantice. Intuiţia e opusă reflexiei şi instinctul naţiunei. Astfel se întemeiă „Sturm und Drâng”. Herder şi Savigny demonstrează peremptoriu inexactitatea identităţilor umane. Dela regula simplicatoare a Raţiunei unitare ascunsă egal în fiecare individ se scot în evidenţă caracteristicile naţionale. Dela spiritul universal ajungem la spiritul popoarelor. Culturile se încheagă organic bazate pe autohtonii, însufleţite de un acelaş ideal şi concretizate în forme înrudite. Dreptul nu mai este creaţia artificială a unui foarte înţelept legiuitor, ci sistematizarea unor date istorice. In urma unei lungi transformări sociale se cristalizează idei şi concepte, norme şi tendinţe normative, pe care juristul le scoate la iveală şi le ridică la rangul de legi. Coercivitatea lor îşi are, astfel, rădăcinile într’un consensus al grupărei din care au ieşt — tacit la cutume sau exprimat în texte la legiferări —, iar nu în absolutul unor fantomatice imperative ale Raţiunei umane. - Pentru o îndepărtare dela formalismul dreptului roman şi neolatin introdus în ţara noastră s’a recomandat recent în revistele juridice româneşti, de doctori parizieni, imitarea dreptului german. Nu ca tehnică, care e perfectă — cu toată acuza neîntemeiată franceză de filosofare, balast şi abstractizare —, ci ca spirit, care ar fi solidarist, umanitarist şi socializant. (Unde-i Bismarck? unde-i Wilhelm II?). Să surâdem puţin. Exemplul german arată tocmai, dimpotrivă, prin evoluţia lui, specificitatea ordinei juridice. In legiuirile germane curba este dela universalism la autohtonism. Universalismul este reprezentat de dreptul roman, favorizat de împăraţii germani ce se considerau urmaşii marei împărăţii romano-bizantine, arogându-şi titlurile şi prerogativele Cezarilor. La acest fapt istoric, care a adus cu sine preferinţe pentru limba latină considerată cu entuziasm limbă univer- 271 © BCU Cluj sală în regiuni teutonice puţin şi aparent catolicizate, se adaogă alte două nu de mai puţină însemnătate şi în relaţie directă cu fascinaţia,, exercitată de cultura Romei: fundarea universităţilor din Bologna şi Paris, focare de humanism şi drept justinianeu, unde veneau — şiruri, şiruri — tineri blonzi din Nord, grupaţi după obiceiul lor în asociaţii şi ascultând prelegeri la dascăli vestiţi ce vorbeau latineşte; apoi, fundarea universităţilor germane unde dreptul roman şi-a găsit puternice ce-tăţui de apărare şi difuzie. împăraţii germani în mândria lor de presupuşi succesori ai Romei îşi botezaseră ţara „Sfântul Imperiu roman de naţiune germană" (Heiliges romisches Reich deutscher Nation). Astfel, influenţa latinităţei în Germania duce până la o eliminare a dreptului indigen cu caracterele lui originale. In secolul XIX şi XX condiţiile istorice s’au schimbat luând fiinţă mai întâiu sentimentul romantic al vieţii, apoi conştiinţa diferenţelor autohtone şi mândria naţională. Declaraţia Drepturilor Omului e înlocuită cu Declaraţia Dreptului Popoarelor. Trecerea se face dela Robespierre la Wilson, iar în Drept dela Grotius la Savigny. Direcţia filosofiei dreptului natural şi raţionalist cu tendinţe de universalizare face loc dreptului istoric unde se pun în evidenţă caracterele indigene. Codificarea românească care se plănueşte nu poate ţine seamă, decât de Istorie, autohtonie şi imperativele noului Stat întemeiat, © BCU Cluj DIN CRUGUL VREMEI *' DE y ' ■ ■ V. CIOCÂLTEU V ARĂ I JPe cer nori albi rea haine vechi atârnă , Duhnesc a putred bălţile verzui, * ' ' Cu ochii bulbucaţi cât un cucui - % Se ceartă brotăceii strânşi pe-o bârnă. . \ . De secetă işvoarele-au secat " . * Şi au crăpat gândacii .'n muşuî'oâe,,. ’ Doar guşterii suflând din guşi se zbat Prin şanţurile lacome de ploae. ' Acum să cadă o scântee 'n iarbă' Ar fi de-ajuns, — stau lângă tine ’nfrânt, > ' ’ începe apa lacului să fiarbă - p - . . Tot mai adânc fug şoarecii ’n pământ. întinzi spre mine braţul moleşit } Ca însetată să’mi arăţi pârâul: , E moartă matca'i arsă de granit / Şi fără spic pe mal răscopt e grâul. ; 273 ' © BCU Cluj II S’a topit pe străzi astfaltul de căldură De sub schele salahorii goi răsar, Statui în caftan birjarii dorm pe capră în trăsură Şi mârţoagele răsuflă ca o foaie de fierar. Pe acoperişul casei arde tinicheaua; Câinii tolăniţi la umbră par’că-s înpăiaţi de vii ţi asmut dar nu se mişcă, — şi când vreau să’mi fierb cafeaua Pun ibricul în ogradă fără pirostrii. Stau cu zodiacu 'n mână şi la fila treia Aflu că 'n curând pământul va pieri în foc, Repede mă 'nchid în cramă, rup în uşe cheia Scot slăvina şi fricos m'ascund sub boloboc, N ' ' 274 © BCU Cluj G R O A Z A . DE AURELIU CORNEA La un colţ păşi pe coajă de harbuz şi cum fugea era să se prăbuşească pe asfalt dacă n’ar fi ştiut să-şi ţină echilibrul pe ea ca pe-o patină. înjură gâfâind şi stingherindu-1 o fasciculă de roman senzaţional din buzunarul sacoului — pe coperta căreia avea gravat un erou fugărit de cine ştie ce straşnic pericol, — strânse mâinile în sus îndoite de o parte şi de alta a peptului, aşa cum le ţinea şi eroul de pe copertă. Mişcarea aceasta o făcu aproape fără să-şi dea seama, căci toată atenţia lui era să găsească pe aceea după , care fugea, care mergea la braţul altuia nepăsătOare şi căreia-i pierduse urma. - Se opri în faţa unei cârciume şi căutând aprins, cu ochii injectaţi, îşi luă pălăria, îşi şterse fruntea de sudoare şi-şi orândui părul înfigând degetele tremurătoare în el. înăuntru era multă lume şi fiind obosit se hotărî să mai zăbovească şi să observe mai minuţios pentru a putea face o ispravă. . . : Fără să ştie, se trezi cutabacherea în mână, pregătindu-se să răsucească o ţigară cu mâinile transpirate şi tremurătoare, tot astfel precum se trezi alergând cu mâinile strânse în sus, de o parte şi de alta a pieptului ca eroul de pe coperta fasciculei din buzunar. îşi auzea inima izbindu-i pieptul sub ceasornic şi răsuflarea-i agitată îi mişca tutunul din foiţă. Mesuţele dinnăuntru erau toate ocupate de bărbaţi cu femei încălecate pe picioarele lor. O caterinică hodorogită fonfăia dezacordată şi tot atât de desgustător ca duhoarea ce plutea îmbâcsită acolo. Cântecele femeeşti şi bărbăteşti semănau cu behăitul din sala unui abator, unde se tae şi miei şi viţei, Erau beţi şi urlau aproape toţi. Cu ochii umflaţi şi roşii, ori căzuţi în cap ca la morţi, săltau femeile pe genunchi în mod ritmic, strigau, ori loveau cu pumnii în mesele ude, zvârlind paharele prin colţuri, înproşcându-se cu vin şi turnând cu sticla în stomahurile lor ca în nişte damigene, înjurăturile şi certurile făceau să fileze mereu lampa spânzurată de mijlocul tavanului afumat, care parcă clipea speriată, • I ; , ! O femeie observându-1, se îndreptă spre un beţiv care cu' mânile ca moarte spânzurate în jos, sforăia întins pe speteaza' scaunului; îi zbârli amândouă vârfurile mustăţilor odată, se sui pe genunchii lui ş’apoi se uită râzând la tânărul apărut în uşă. - Obrajii plini şi bruni ai femeii se ridicară bombaţi de râs spre ochii mari şi verzi, micşorându-i. Deveniră oblici ca la chinezoaice şi căpătară strălucirea aceea ciudată care te pătrunde şi dă 275 © BCU Cluj înviorare. Cele două cute pornite în jos de la nările vibrătoare şi roze, se adânciră senzual, întin-zându-i gura, subţiindu-i buzele mici şi roşii şi arătându-i. dinţii albi, Ochii lui însă erau răi. Strălucirea ciudată lui îi dădu zbucium moleşitor, nu înviorare. De aceea râsul femeii avea o umbră de oboseală, de plictiseală. Ii trimise totuşi o „bezea” şi-i făcu semn cu mâna şi cu capul să vie înăuntru. El aproape nici n’o văzu, căci făcându-i-se silă de ea, privirea lui scotocea viu în toate părţile — deja de mult — în timp ce degetele în mod reflex răsuceau ţigara. Nu izbutea însă s'o facă şi cu faţa strâmbată de ciudă, scoborî smuncir.d capul în jos să vadă cum răsuceşte. . Femeea descălecă de pe genunchii „adoratului” şi cu buzele şi mai subţiate, obrajii văpsiţi şi mai bcmbaţi, ochii şi mai afundaţi şi strălucitori de zâmbetul senzual, porni spre el. Lipind ţigara şi în acelaş timp revizuind grăbit încă odată interiorul cărciumei — gata de fugă — el se făcea că n’o vede. Pentrucă în mişcările trupului ei, grăsuţ, rotunjor, era o moliciune atât de femeiască încât îl necăjea. II tulbura mai cu seamă mijlocul ei acoperit de -o bluză roşie de mătasă. Nu pricepea pentruce. . • Vedea doar că în jos se mişcă şoldurile într’o fustă neagră întinsă pe ele, în sus, bustul cu sânii şi că la mijloc bluza făcea cute în diferite forme. ' ' Dar cu cât îi plăcea mai mult, cu atât rana din suflet făcută de femeea pe care o pierduse din vedere, sângera mai usturător. Oftă aproape gemând, puse ţigara în gură şi, când o aprinse, văzu că femeea e în faţa lui. Capul îi era dat pe spate, iar buzele formate ca pentru sărut. Simţi tăeturi dulci în inimă şi ’n pântece şi-i veni s’o apuce de umeri şi s’o scuture sălbatec, strigându-i cuvinte urîte şi insultătoare, cum ar fi strigat urmăritei lui, dac’ar fi găsit-o, şi tuturor femeilor. Ar fi pierdut însă prea mult timp şi ar fi râs lumea, de aceea zvârli fulgerător chibritul dintre degete, a cărui flacără se zbătu ca un fluture galbăn, o pălmui brutal peste obrajii bombaţi încă de surâs, şi-şi reluă iarăşi fuga, cercetând înaintea lui şi năpustindu-se într’o bandă gălăgioasă de golani rufoşi şi răi, cari treceau pe hudiţa îngustă, în preajma femeilor de noapte. In urmă o auzi blestemând şi înjurând, cu’n glas gros, schimbat, de parcă nu era al ei. Trecu prin acea bandă şi dădu de o alta care venea din partea opusă împrăştiind miros de rachiu. Se plimbau ţinându-se de braţ, sprijiniţi unii de alţii, ori răzleţiţi, mânând vre-o tinichea cu piciorul şi făcând haz; asvâr-lind câte o pălărie în sus ori de pământ, chiuind, izbindu-se unii de alţii în şagă, cântând versuri obscene şi înjurând. Graba, îmbrâncelele, mutra lui hursuză şi tristă, în hudiţa ceea în care nimeni nu venea să plângă, li-1 arătară strein şi duşman şi unul dintre ei, de undeva, îi strigă ca unui amant de prostituată : — Hei mă — tu de colo — azi ţi-a vărsat fata prea puţine lighene? Ha?... Toate gâtlejurile dimprejurul lui clocotiră în râs. El nici nu-i auzi măcar. Cu sprâncenele ridicate, cu ochii întrebători şi miraţi, cerceta din ce în ce mai înciudat, căci hudiţa înaintea lui era tot mai animată şi mai întunecoasă; nu primea lumină decât dela uşile şi ferestrele cârciumelor, ori dela felinerele roşii, cu numere pe sticlă. Se pregăti să isbească într’o parte un beţiv lung şi deşirat ca cel pe care-1 zărise însoţindu-i amanta. încurca drumul şi se vedea ca ceva negru care se mişcă în zigzag. Umfla şi desumfla o armonică apăsând numai pe clapele basurilor. Parcă hârâia la el şi-i aţinea calea. Dar un alt beţiv se apropie şi-o izbi cu piciorul. Armonica zbură forfotind răguşită pe sus ca o nemaivăzută pasăre monstru. Căzând de pământ, scoase un ţipăt atât de ascuţit, strident şi dureros, încât scrâşni din dinţi şi prinse iar să alerge, zvârlind fascicula care-i stingherea mişcarea mânii. Umezeala rece a vremii de sfârşit de toamnă, îi răcise mâinile până la coate, iar în spate îi trimetea fioruri dese. îşi strânsese hainele pe el arătându-şi subţirimea. Lumina felinarelor roşii 276 © BCU Cluj parca pentru a-i învenina mai mult, arăta răutăcioasa că burează cu sânge... Prinse-a tuşi sec şi des ca înecat de fum. Se repezi la o fereastră de subsol, cu gratii, luminată, a unei clădiri cu două etaje, din care sbură un râs, cu acelaş zgomot cu care zvâcneşte în aer un porumbel speriat; şi rămase lipit pe geam, fără viaţă, ca o buccea. Dacă n’ ar fi fost observat dinnăuntru şi nu ar fi fost blendit şi udat cu apă, ar fi stat şi ani întregi, cât i-ar fi ordonat împrejurarea, Nu voia să facă scandal. Se retrase de frică să nu-1 afle urmărită pe care o descoperise la o masă, cu deşiratul cela, mai bătrân şi mai prost îmbrăcat decât el. Mai târziu, furişându-se pentru a se apropia de fereastră neobservat, el nu putea pricepe pentruce ea îi strigase odată că nu-1 place că e tapiţer. Lunganul părea să fie de o meserie mult mai rea şi mai murdară. Se întreba : cu câţi bani o plăteşte de-1 uită şi-l înşeală? îşi aminti că ieşise din fabrică pentrucă era bolnavă de piept şi făcea clandestin prostituţie. Când îi propuse căsătoria, ea nu-i dădu niciun răspuns, dar primea bani, cadouri şi scrisori de la el şi nu mai umbla noaptea. Se făcuse cuminte. - — Deci mizerabilul, suspină el lipindu-se de peretele ud de bură şi rece —, nu mai e urt cumpărător al trupului ei, ci un amant — poate viitorul soţ!... Uite cine!... Răvaşele lui scrise cu cerneală roşie, poeziile şi banii trimişi nu avură nici o putere deci?! Ce mai vrea de la el?.,. Zilele?!... Care e cauza că preferă pe cineva mai bătrân, mai urît şi chiar mai sărac?! Tot gândind astfel, răzimat de păretele de pe care-i curgea nisip în ghete, deodată îngălbeni, apoi se întrebă aproape cu glas tare, de spaimă : — Nu cumva o fi aflat de boala mea?!... Numai aceasta poate fi cauza. Amintirea nenorocirii îi aduse călduri vii, vâjâituri în urechi şi-l împietri, îl turti pe zid» Pacostea venise pe capul lui într’o Duminică luminoasă de vară. împreună cu alţi doi ucenici din atelierul unde învăţa, au pornit în haimanalâc spre o pădure pe linia ferată. Niciunul dintre ei nu întrecea vârsta de 15 ani. Zvârlind cu pietre după păsărele, amăgindu-se între ei cu câte o cimilitură, ori cântând crâmpee de melodii, fiecare aşa cum le-a prins de prin cârciume, ori de la ca-terincele din trăsuri, cu care veneau în mahala beţivanii făloşi, se treziră în faţa unui tunel la o cotitură. De o parte şi de alta a liniei se înălţau maluri înalte şi, ca să te acaţări pe ele, era cu neputinţă ; de aceea el le propuse să meargă prin tunel, căci pentrucă să-l treacă pe deasupra, trebuiau să se întoarcă înapoi pe linie până unde malurile erau joase şi li-ar fi luat prea mult timp. Unul dintre ei cu haina scoasă nu numai din cauza căldurii, dar şi pentru a-şi arăta cămaşa nouă, cumpărată atunci, se opri, măsură cu privirile filozofic gura neagră, în formă de potcoavă a tunelului şi aninându-şi degetele de pacheştele albastre, zise : — Eu unul mă las păgubaş —. Apoi, scoţând ceasornicul de nichel, făcut cadou de către tată-su, când absolvi şcoala primară, pe care nu şi-l anina la piept decât Duminica, strâmbă din nas şi privind minutarele negre prin carapacea galbenă de cauciuc, adăugă: — E timpul când trebue să treacă expresul. Deodată, celălalt tovarăş, un bălănel cu faţa rotundă şi roză, zgâriiat pe obraz de o nuia pe care o tot agita în mână, scoase un răcnet de spaimă, arătând cu mâna spre gura tunelului care se vedea ca o căciulă neagră de uriaş, apoi se svârli îngrozit pe un mal căţărându-se. Ceilalţi îl imitară electric şi numai râsul farsorului satisfăcut îi domoli şi le potoli părul pe cap. Astfel la o a doua îmbiere a lui ca să-l urmeze în tunel fu mai cu hotărîre refuzat. El îi po: recii domnişoare fricoase şi ca să-şi arăte bărbăţia porni singur, spunându-le că-i va aştepta la celălalt capăt. In răcoarea şi întunericul tunelului, cum ţâra o mână pe părete pentru a nu se împiedica de şini şi lovi, simţi că face o cotitură şi se uită îndărăt, dar nu mai văzu gura luminoasă, în forma unei copite, pe care intrase. Atunci auzi un zgomot fâşâitor aşa cum vine o furtună năpraznică şi învârtit de un vârtej al groazei, se întoarse viu spre partea de unde venea zgomotul» Şi rămase îm- 277 © BCU Cluj pietrit de spaimă, lipit de păretele ud, căci văzu în întuneric doi ochi roşii care se măreau şi se apropiau înfricoşetor. Fâsâitul acela furios de furtună năvălea şi el tot mai năprasnic, străpungându-1 cu privirile-i roşii care i se păru că se măresc, fiecare cât un soare. Era absent, aproape mort şi chiar dacă n'ar mai fi auzit fâsâitul şi n'ar mai fi văsuţ lanternele roşii, s'ar fi stins, s’ar fi prăbuşit. Vedenia aceea i-ar fi luat viaţa odată cu dispariţia ei. Dar ochii ceia persistau a-1 strivi în perete şi, cu o mişcare instinctivă de a fugi îndărăt, se smuci, punându-şi ultimele puteri. Se împiedecă de şinele reci şi căsu între ele. Insă cu aceeaşi iuţeală, convulsiv, membrele lui îl asvârliră automat în sus cu pumnii plini de pietriş, isbindu-1 înapoi de perete. Repesi mânile să se ţie, aruncându-şi pietrişul din pumni în cap şi cu credinţa că încă se sbate între sini, se întoarse cu faţa la părete înfigând degetele tremurătoare între pietrele mari, acoperite de muşchi moi, usi şi reci ca broaştele. Un miros de fum îl isbi înecându-1. Parcă acel fâşâit de presiune, huruit şi trăncănit de vagoane nu ar fi fost decât sgomotul fumului gros scuipat forfotitor de o uriaşă şi monstruoasă gură. înăbuşit, duse mânile la gât rupându-şi cămaşa care-1 strangula, deslipindu-se de perete. Lanternele roşii se măriră într'atâta încât se uniră una cu alta, formând o baltă de pară. Uriaşa gură îl asurzi cu sforăitul ei de monstru, împroşcându-1 cu balele ei fierbinţi; apoi un vânt puternic îi şterse picioarele şi i se păru că a alunecat de pe pământ şi vine vâjâitor în soare, că a ajuns între flăcările lui roşii, cu care se lupta să scape, încârligându-se şi tresărind repede ca şi trăncănitul vagoanelor. Flăcările prinseră a-i arde inima. Muţenia lui de mai înainte se sparse în nişte răcnete neomeneşti ca ale celor arşi pe rug. îndoia şi asvârlea membrele tot mai tare, zbătându-se ca o găină căreia i-ai tăiat capul. Apoi nu mai ştiu ce se întâmplă cu el... Când se trezi, se văzu în acelaş întuneric în care se pierduse. Crezu că a murit şi că se află în iad ; însă amintindu-şi de tunel şi de trenul care-1 surprinsese înăuntru, se sculă şi alergă unde crezu el că e eşirea. Dar iarăş acel vâjâit aşa cum vine o furtună mare i se păru că-1 aude la spatele lui. începu să răcnească alergând fără să se mai uite îndărăt, de unde venea zgomotul. Deodată însă se opri brusc, uluit. Răcnetele-i amuţiră căci văzu plin de nedumerire cei doi ochi roşii înaintea lui. Gândi că e locomotiva de care fugea, fără să ştie că aleargă spre ea. îngrozit se întoarse îndărăt crezând că se zăpăcise; dar alte două lanterne roşii văzu apropiindu-se iute şi din celălalt capăt. Neştiind ce să priceapă, cu inima sfâşiată de spaimă, gâfâind, se întoarse mut — ca şi la prima groază — voind să alerge în direcţia în care alergase înainte ; dar înlemni locului cu respiraţia smulsă precum i se smulseseră şi răcnetele, dând iarăşi peste lanternele locomotivei de care fugise — de astădată, mult mai apropiate, mai mari şi mai roşii. Nemişcat, întorcea iute capul când la lanternele care veneau spre el din dreapta, când la cele care alergau spre el din stânga. Cu limba şi picioarele legate, aştepta să fie strivit între tampoanele celor două locomotive asurzitoare. Curând din amândouă părţile ochii roşii îl ajunseră. Măriţi fiecare cât nişte sori se şi împreunară unul cu altul, într'o pălălae de flăcări ca de explozie, care-1 încolătăciră şi-l înecară într’o clipă. Acelaş vânt ca întâi îi şterse picioarele, două guri de astă dată îl asurziră cu sforăitul lor, împroş-cându-l cu balele-i ferbinţi, înecându-1 cu fum şi numaidecât scoase un răcnet sfâşietor simţindu-se strivit de cele două locomotive. Apoi se rostogoli în balta de flăcări roşii, frământat de astădată de un adevărat acces de epilepsie... L-au căutat cu lumânări şi au dat peste el între şini dormind ; însă atacul nici n'avea de gând să se termine. L-a ţinut 31 de ceasuri, în care a avut încă opt accese, adică încă opt spaime asemănătoare... •• ' II Amintindu-şi toate acestea, strânse cu mâinile un burlan de la spatele lui, de pe peretele de care era răzimatşi încrutând sprâncenele-i negre şi lucioase ca două pene, suspină: 278 © BCU Cluj — Aceasta, — aceasta e cauza că mă ocoleşte. Burlanul zbârnâia ca o sonerie dogită şi-l simţea vibrând rece şi ud în paimeie lui. Zbârnâitui celorlalte burlane ruginite era monoton, trist şi nesfârşit, ca şi udeala şi frigul ce se cerneau fără încetare din cerul negru nepăsător şi crud ca destinul. Bura îşi îndesise colbul ei de apă şi s'ar fi putut spune că era tot ce mai rămăsese din lumină; senin şi căldură, din speranţă, zâmbet şi bucurie pe care vremea urâtă parcă le prinsese şi le suise sus, întunericului, să le macine, să le pulverizeze... Era sgomot ca într’o fabrică. Trecătorii pe sub felinarele roşii păreau casapi; iar bălţile de sub ele păreau de sânge. Se ferea să le privească pentrucă-i aduceau aminte de cele ale locomotivei şi simţea înfigându-se în el ghiarele accesului. Insă de ce nu-mi spune, gândi, după cum mi-a făcut atâtea necazuri, ar fi putut să mi-1 facă şi pe acesta... Deslipi palmele de pe burlan şi-şi ridică gulerul sacoului pe care bura stătea ca o rouă fină; apoi începu să se furişeze pe lângă părete — din care curgea nisip la cea mai mică atingere — spre fereastra subsolului, cu băgare de seamă căci bănuia că în uşă este cineva care-1 pândeşte cu o cană de apă. Ii tremura piciorul ca varga dacă-1 lua din glod să înainteze şi nisipul scurs de pe perete în ghete îl supăra la talpă. Când începu să vadă printr'o latură â ferestrei un părete al subsolului îngălbenit de lumină, se mişcă mai repede şi privirile-i scoborîră în jos până dădură de o masă dreptunghiulară, la care un muncitor şi un ţăran, aşezaţi pe scaune, se tot îndesau într'o femee cu busturile. Faţa ei nu se vedea din cauza unei pălării mari de stofă albă pe care avea o pasăre albastră răstignită. Nici pe cei doi însoţitori nu-i vedea bine la faţă de sus de unde privea, cu toate că erau cu capetele descoperite. Părul ţăranului era roşu şi nu i se vedea afară de acesta decât gâtul gros arămiu şi spinarea puternică şi lată, îmbrăcată într’tin cojoc alb cum e creta. Lucrătorul, mai ne-astmâpărat, arăta din când în când profilul. Avea nasul cârn, o musteaţă lungă şi neagră, o fundă mare la gât; părul negru, lung şi dat pe spate, lucea de pomadă. Fuma o ţigară de frunză şi câte odată îi învăluia pe toţi într'un nour cenuşiu, nevăzându-se decât câte o bucată din corpurile lor. îşi aminti de acest grup de la masă. ? Acuma ştia că tot dealungul acestui părete mai este o masă, la care trei indivizi fără gulere joacă poker; pe când o femeie frumoasă, umblă pe la spatele lor, fumând şi râzând, cu capul dat pe spate ; acelaş râs gâjâit care-1 atrăsese şi care semăna cu zgomotul unui porumbel ce zvâcneşte în aer speriat. La masa a treia se afla ea cu deşiratul. Se aplecă mai în jos şi se puse în genunchi. Astfel ar fi putut să vadă tot interiorul localului subsol dacă masa unde se afla ea nu i-ar fi astras toată vederea. / I se atinse pălăria cu borul de gratii şi se rostogoli lângă el. Nu o ridică; nici măcar nu se uită la ea, poate nici nu simţise că i-a căzut... Era destul de frumoasă. Vorbea însoţitorului, tot deschizând o gură mică şi roşie în chip alintat; învârtind nişte ochi naivi, căprii şi mici, dar frumoşi. Albul lor arăta ceva dulce şi nu te lăsa să-i treci eu vederea. Puternica viaţă din ei, felul cum se mişcau, cum îşi arătau albul, cum străluceau, te atrăgea nespus de mult. Mai cu seamă când aveau tristeţe erau frumoşi. Numai când erau plictisiţi se făceau mai urâţi şi observai că-s mici. Dacă mântuia de vorbit, pentru a asculta, i se lăsa buza inferioară deslipită de cea de sus, făcând gura întredeschisă graţios. Uitându-se la mimica de pe faţa ei, la sprâncenele subţiri, negre şi puţin încruntate, la. ochii melancolici şi umezi, la nările nasului, puţin adus în sus, dilatate hervos, la obrajii curaţi şi albi ca laptele, năuci de gelozie. Pentrucă nu avea pălăria pe cap, se putea vedea că are un păr castaniu şi bogat, care armoniza frumos cu faţa fără sânge., J?arta o bluză portocalie fără mâneci, din care ieşeau braţele albe, plinuţe şi goale până la umeri încât se zărea din când în când părul din subsuori. 279 © BCU Cluj Cu una ţinea o pălărie roşie, iar cu alta un pahar de bere pe masă. însoţitorul, cu o pălărie neagră pe cap, nu-i arăta decât spatele îmbrăcat cu un palton câfeniu în forma unui contrabas. La uri'mbment dat, acesta se aplecă sprea ea şi întinse o mână butucănoasă, apucând'-o de bluza sub-ţire”pbrtocalie; Ea, ferindu-se, scăpă' jos pălăria de pe genunchi şi se aplecă s’o ridice. Atunci însoţitorul îşi răsturnă „contrabasul” peste ea şi de sus de la fereastră se vedea cât se poate.de bine, cufrr'o săruta de " lacom şi pătimaş pe gâtul alb cu pufuşor blond. Voia'să lovească cu pumnii în geam', să sfarme gratiile şi să se prăbuşească peste ei. Aciim când deşiratul era răsturnat peste ea, se putea vedea pe masă două sticle mari de bere şi două pahare, care însă nu mai stătură mult, căci o mână a „contrabasului” întinsă fulgerător pe ea le răstoarnă pe duşumele. Aceasta nu ajută decât să aibă ea putinţa de a-şi ridica bustul apăsat în jos ; căci mânile însoţitorului o încleştară destul de bine, iar pălăria lui neagră, se îndrepta şi mai pripită spre gâtul ei decoltat, spre gura roşie, — acum strânsă — spre sânul ei desvoltat în bluza portocalie, spre subsuorile negre. ' Nu mai putu răbda şi se sculă din genunchi, Cu îndemnul de a fugi în neştire... Felinarele roşii ale străzii începură a se mări şi a se urni toate spre el, zgomotul se prefăcu în fâsâitul furtunos al mâi multor locomotive care se apropie, iar cerul se întunecă "şi mai mult. ' — Hai, hai, gemu el,'veniţi din toate părţile... Striviţi-mă... striviţi-mă... " ' înfiorat, duse o mână la frunte şi se rez'iiiiă de părete să nu cadă. In amândouă oasele nâZale simţi*o apăsare gâdilitoare1; saliva din gură i se înmulţi şi se cerea înghiţită; ochii i se împovărară de o greutate dulce* şi fierbinte... Trase palma de la frunte, în jos pe obraz, lăsă capul pe e'â şi podidit de "plâns îngână iară, gemând lung şi duios: ' - Striviţi-mă.;.' ' Nu-i era frică de accesul care părea că începuse să-şi arate colţii, cât se temea să n'o piardă din ochi. Evita iarăş să mai privească felinarele şi cu degetele'n urechi să n'audă fâşâitul, se aplecă spre fereastră;;1 Ea, tocmai lua paltonul aflat pe speteaza scaunului (eră nou, negru, cumpărat de el) şi "începu să-l îmbrace. ' V ' Fugi de la fereastră, — mereu cu degetele 'n urechi — odată cu un râs gros şi răguşit de beţiv care se uita la ea curbat pe spate. Se ascunse după colţul casei aşteptând-o să iasă. Când fricos se uită la felinare, văzu că nu se mai mişcă, nu se mai măresc, nu mai vin înspre el. înseninat scoase1.degetele din urechi şi ascultă atent zgomotul străzii să vadă dacă se mai aseamănă cu acel al locomotivelor. Urechile lui îl auziră ca ale tuturor oamenilor sănătoşi şi îi veni să-şi facă cruce, recunoscător. . , , ’ ..încleştând pumnii în buzunare, strigă şoptit pe Dumnezeu, cu ochii umezi. ' — Ce-mi pisă mie, tu ai să-mi plăteşti armonica, auzi pe aproape, un glas răguşit şi subţire. — N'am vrut, Vasilică, iartă-mă, zbârnâi o altă voce groasă ca hârâitul armonicei care zburase pe' sus. " ‘ — Cum n'ai vrut?! să spui altuia, protestă iar vocea subţire ca a unui scapeţ. In dreptuHuminei ferestrei subsolului, dungată parâlel de umbrele gratiilor, care cu cât traversă drumul" se lăţea; văzu pe cei cari stricaseră armonica, apropiindu-se şi despărtându-se unul de" altul. * ' ....... - 1 1 ' ' " .... ' ’ ’ ' '' Cel cu'vodeâ 'de'sciăpe’ţ o ţinea într'o mână deşirată şi lungă, ca o mortăciune, bălăbănind-o. '•' ‘'^ 'Ei ce-are; afâce, — iartă-mă, Vasilică, zbărnâi iarăş cel cu vocea groasă, bărbos şi" legat c’o sfoară la mijloc peste surtuc.' . ' ■ ' ■ ■T' —" Cum *ce are' aface?! şihieşir-ă amânctoi din banda de lumină, înghiţiţi de întuneric. După câteva minute, văzu 6 Clipă prin-ace'eâşi lumină dungată a subsolului—pe lângă părete— luminaţi' de la ghetele pline de glod şi jââriăTa brâu, un bărbat şi o femeie. Restul în"'sus nu se ' vede'âu ş'f senjăhâu cu două' jumătăţi de corpuri de lâ brâu în jos, care nu se ştie prin ce minune umblă şi' trăiesc........ " 1 . Apoi în întuneric, aproape de el, bărbatul spuse : . 280 © BCU Cluj — Când i-am descoperit sânii pe care-i ştiam frumoşi, să-i mai văd odată, erau verzi curii e cocleala... Atunci am priceput că Dumnezeu vrea să mă desguste şi că trebue să o uit. — Da — desigur 1 Ne uitaţi voi şi fără să murim, auzi vocea femeii şi tresări ca muşcat de inimă, căci' recunoscu vocea ei. — Nu găseşti uri singur bărbat bun pe pământul ista ticălos, continuă eâ. — Tacă-ţi gura, strigă el. Pământul nu e ticălos. El e un alinător stomah. Să-l pui la icoană, îngeraşule. Ne hrăneşte pe toţi... Ea începu să râdă şi să strige : — Şăgalnic mai eşti— pământul un stomah!? Ha, ha, ha, auzi chiar lângă urechea lui. Sus, pe semne în gura bărbatului, un muc de ţigară se roşi ca un cărbune în care sufli şi lumină cărămiziu o jumătate de gură, o bucată de obraz şi un vârf de nas lung; apoi primi un fum în faţă. Ii venea să-l apuce de gât. II durea inima şi o simţea atârnând în pieptul lui discordată şi moartă, bălăbănindu-se desor-donat ca şi armonica din mâna beţivanului cu glasul de scapeţ. Mai încolo, departe, nevăzuţi, în întunericul hudiţei, o auzi iar râzând mai puternic, aşa cum râd cele legănate cu voltă prea mare într’un scrânciob. Se repezi pe urma lor şi-i găsi într'o dâră de lumină. Se ţinea aproape de ei să nu-i piardă. Trecură printr’o ceată de haimanale ce le venea în faţă şi auzi pe unul atât de aproape încât îi simţi răsuflarea caldă izbindu-1 cu un miros urît de dinţi stricaţi şi nespălaţi: — Uite măăă — bobleticul de adineaori şi-a pierdut şi pălăria. îşi duse repede mâinile la cap şi se convinse că are dreptate. Totuşi îi veni să lovească gura. ceea greu mirositoare. Nici nu se gândi să se întoarcă îndărăt la fereastră să şi-o ia. — S’au lungit rău nopţile, turturico, continuă deşiratul cuprinzând-o de mijloc. — Cum vrei să le scurtez dacă sunt lungi? răspunse ea râzând. — Taie-le cu toporul, replică el tare, izbind cu mâna în aer şi prefăcându-se înfuriat. Fiecare „ha” din râsul ei de copil se furişa ca o mână fluidă prin urechile lui, îi gâdila cu degetele supărător vertebrele, apoi tot corpul, şi se oprea la inimă, apucând-o cât mai bine şi strângând-o crud, nemilos, ca o mână care mulge, zvârlindu-i tot sângele afară şi nelăsând-o să mai primească. Dacă n'ar fi vrut să vadă ce vor mai fâce, ar fi răcnit ca un spintecat şi i-ar fi sărit în spate. Ca să nu-i mai audă, se lăsă mai în urmă. După câtva timp, cotiră pe o hudiţă mai îngustă şi neagră, cu miros uiît ca al gurei celui care îi strigase că şi-a pierdut pălăria şi chiar a treia clădire, un hotel cu trei etaje, îi înghiţi. Se postă la uşă cu o răbdare de ţărancă, aşteptându-i să iasă. Nu mai bura, dar vântul îl pişcă de spate ca nişte bice care-1 horopsesc. După o aşteptare îndelungată, îngheţat de frig, puse mânile roşii pe mânerul galben al uşii de la intrare şi dădu într'o săliţă strâmtă cu păreţii jupuiţi, luminată de un bec mare şi puternic. Intr’un colţ se afla un scaun numai cu trei picioare pentru cei ce au dorinţa să aştepte. Se uită prin gaura pătrată a ghişeului de scânduri ca o carceră şi văzu un tânăr din cale afară de fălcos, cu faţa plină de coşuri. , — Domnule, a intrat aci acum un ceas unul şi cu una; după ei nu a mai venit nimeni. Poţi să-mi spui dacă au închiriat cameră cu noaptea? Portarul se uită o clipă la el, apoi cu o mimică de mare om, întoarse foile unei condici uriaşe şi spuse cu gândurile în altă parte, cam pe nas, deabia auzit: — A luat-o cu ora. — Da? Bine. Mulţumesc. Şi ieşi iar în vântul subţirel de afară. Pe acea stradă nu erau felinare roşii şi îi plăcu mult; nu se mai simţea atât de apăsat. îşi aminti cu bucurie că boala lui e înspre vindecare, căci atacurile i se răriseră şi conţineau numai un singur acces. Alteori nici acela nu era acces propriu zis. Aşa de pildă, acum o lună îi era gura încărcată şi răsufla ca un alergat, cu toate că stătea întins pe pat. Pe nesimţite se pierdu într’un somn. 281 , ' © BCU Cluj Deodată îl trezi un zgomot ca ai unui candeiabru care s'a prăbuşit. Uimit, se trezi în faţa unei maşini de gătit şi când întrebă pe mamă-sa care fuma liniştită pe un scăunaş : ce s’a întâmplat, de abia atunci ea se nelinişti. Svârli ţigara şi, sculându-se, îl întrebă de ce este aşa de palid. — Nu ştiu, îi răspunse dar cum de mă aflu înaintea plitei? şi ce a răsunat aşa?... — Ai adus lemne de afară, zise ea mirată şi le-ai asvârlit adineaori pe tabla asta, nu le vezi? In adevăr ,1a picioarele lui erau bucăţi de lemne, iar pe braţe avea coji de pe ele. — Mamă, dar n'am ştiut ce-am făcut, îi răspunse. Pe faţa mamei sale, apăru mirarea plină de durere, pe care o văzuse de atâtea ori de când era bolnav. — Dragul mamei, zise ea, te-ai sculat de pe pat ca tot omul teafăr, ai ieşit afară şi ai venit cu braţul de lemne... Doctorul i-a spus că aceasta e o probă că se îndreaptă căci în loc să aibă accesul îngrozitor, a scăpat numai cu atât. înviorat, îngână mişcând din picioare pe loc : — Dacă ştie de nenorocirea mea, am să-i spun că sunt aproape vindecat... III Se retrase mai în întuneric, căci o văzu ieşind cu pălăria roşie în mână, izbind furioasă uşa în urma ei, care nu răsună fiind oprită de deşirat. Acesta o lăsă deschisă şi fugi după ea, apucând-o de palton şi ţinând-o pe loc. Ea îi ţipă plângător şi îl blendi cu amândouă mâinile odată. Buzele — din deprindere — i se mişcau tot alintat. O ţinea bine şi o întreba mereu ; nu înţelegea ce. Fugi tiptil spre ei, să audă. Fata se zmuci să scape din mâinile lui. — Stai, nu mă supăra că te plesnesc, auzi mârâind pe lungan. Am eu mutră să fiu un client de-al tău? ' Şi el arătă o faţă spână şi bătrână, cu un nas mare şi ascuţit, de sub care cădea în jos o buză groasă. Cealaltă, mai mică, parcă fricoasă, se sfârşea cu o bărbie foarte puţin ieşită în afară, ştearsă aşa cum o au porcii. Slab şi deşirat, oricine-şi putea închipui că numai grosimea hainelor îi rotunjea spatele în forma unui contrabas. — Gogonico, mă crezi fraer? îi mai zise vârându-se cu faţa spre ea, zguduind-o. — Uite, mi-ai stricat şi pălăria, mi-ai desprins şi mânica paltonului, ţipă fata plângând, ui-tându-se peste umăr la încheietura mânicii, apoi înciudată îl lovi peste faţă. Lunganul o luă în pumni. Atunci nu-i mai văzu câteva clipe. Se făcu întuneric înaintea ochilor lui ca în tunel; chiar simţi că se înăbuşă ca de fum. O droae de flăcări i se suiră din toate părţile spre cap, atât de aţâţător şi dureros că nu se putu stăpâni să nu scoată un răcnet lung de fiară şi să nu se repeadă în spatele lunganului. Nu era puterea unui singur răcnet ci şi a aceluia pe care-1 înăbuşise când îl văzuse de sus de la fereastră, cum o săruta de lacom pe gât şi în subsuori, ori a aceluia când, îndărătul lor, îi auzea râzând mulţumiţi şi când fiecare „ha” îi mulgea inima usturător şi îi venea să urle ca un ars de viu. Puse mânile pe gâtul lui subţire şi cald şi, simţind sub degete beregata din inele ca un tel, apăsă cu toată mânia care-i fierbea în suflet de când începuse să-l urmărească, scrâşnind din dinţi şi zmun-cindu-1 spre el. — Grigore, Grigore, tu eşti? Grigore al meu, o auzi ţipând aproape de urechea lui. Cuvintele din urmă : „Grigore al meu” fură ca o mână de fioruri dulci zvârlite în trup, care parcă îl topiră nespus de plăcut. De bucurie, îi venea să plângă şi mânia pentru cel din mâinile lui se înzeci. Fiorurile îi dădură o putere atât de mare, încât avea credinţa că poate să-l zvârle şi pe coperişul hotelului. Voia să-l zdrobească — şi pentru a o mulţumi pe ea şi pentru a se răcori pe el însuşi. In acelaş timp îi 282 © BCU Cluj Venea nu numai să plângă ci să şî râdă, răcnind : „Grigore al meu” cu bucuria deliranta a naufragiaţilor cari strigă : „pământ” când, după săptămâni de sete şi foame, zăresc uscatul şi nu le vine să creadă. Ardea cu aceaş pălălae mânia şi bucuria în sufletul lui... Infigându-i râzând degetele 'n beregată, îl izbi cu putere de pământ. . — Haimana, ştii pe cine ai lovit? Spune-mi, Tinuţo, ce să-i fac. — Loveşte-1, loveşte-1, Grigcre vrea să-mi fie amant, mi-a furat toţi banii, ţipă ea plângând. — Ţi-a furat banii? răcni; apoi sări cu genunchii pe el. Faptul că-i batjocorise atât de urît tot ce avea mai scump îl înebunea. Cu pumnii ca două pietre, prinse a-1 lovi orbeşte în nasul lung, în gura care se deschidea neagră urlând, în ochii holbaţi de groază, cu atâta forţă, ca să-şi lepede din trup furnicile nepotolite. — Pe cine, hoţule, — pe cine, câine, ai îndrăznit să batjocoreşti? Lunganul svârlea din picioare lovindu-1 cu genunchii ascuţiţi în spate, iar cu mânile, care în umbră semănau cu doi paianjăni fantastic de mari, căuta să-l apuce de cap. — Scoate banii — scoate banii, gâfâi. . — Ii dau, îl auzi de abea înţeles printre răcnete. 1 Sări de pe el înarmat cu un cuţitaş de ascuţit creioanele. Jefuitorul se sculă cu faţa plină de sânge, scuipând şi văicărindu-se că i-a strivit limba. — Hai repede, strigă Grigore tot numai sudoare Tinuţa stătea triumfătoare, uitându-se la haimanaua năucită care se căuta în buzunări şi care scoase trei hârtii de câte 20 lei, mânjindu-le cu câteva picături de sânge căzute din nasul lui lung şi ascuţit. — Trebue să-i miroasă „borşul” a ploşniţă strivită, strigă ea. Deşiratul le dădu lui Grigore mârâind : — Muiere, am să te capăt eu odată fără să-ţi ai peştele ’n coastă. Intr'o ploaie de lovituri în cap şi 'n spate, lunganul scăpă alergând din toate puterile. Lui Grigore îi tremurau mânile şi nu le putea stăpâni. Le băgă în buzunările pantalonilor şi ruşinat înaintă spre ea; îl aştepta în lumina uşii hotelului. Gândul că îi spusese „Grigore al meu” îl intimida până 'ntr’atât, încât nu mai simţea uşurarea bucuriei. Albul cela al ochilor ei care se arăta atât de dulce, mişcarea şi lucirea lor tristă dar zâmbitoare, care te făcea să uiţi să-s mici, chiar îi roşiră obrajii. — Unde erai?! Cum de te-ai aflat tocmai la timp pe-aici?! Treceai întâmplător? — Nu, zise el ca un vinovat, cu privirile pe mijlocul ei. Te urmăresc de câteva ceasuri. La aceste cuvinte, ea se uită iute cu interes prefăcut la vârfurile ascuţite ale pantofilor ei de lac, plini de glod, care eşeau de sub o rochie gri; apoi ridică capul brusc să spueceva, dar se reţinu. Mijlocul ei, lui Grigore îi aminti de cel al prostituatei care împotriva dorinţelor lui îi plăcea, pe care ar fi zguduit-o de umeri şi pe care a pălmuit-o cu durere şi ură. Insă mereu cu gândul la felul drăgălaş cu care-1 numise, mijlocul Ţinuţii îl îndemna să înbrăţişeze, să sărute, să se pue în genunchi aşa cum citise că se pusese eroul din romanul senzaţional în faţa miresei, şi să-i spue sincer că vrea să moară, să fie călcat de picioarele ei, decât să-l mai înşele. Uitându-i-se în faţă, văzu că ea recunoaşte că e vinovată. — Tinuţa, reluă el mulţumit, ai primit scrisoarea mea scrisă cu cerneală roşie şi iscălită cu albastră, în care îţi puneam şi o poezie? — Da, răspunse ea cu capul în jos, mişcând vârfurile pantofilor. — Şi de ce nu mi-ai răspuns? —■ Haidem, zise ridicând deodată capul şi privindu-1 în faţă îndrăsneaţă. Haidem sus în cameră, vreau să-ţi vorbesc mai mult. Grigore roşi iar. El nu fusese cu ea niciodată la hotel. 283 © BCU Cluj Socotea aceasta ceva necurat şi ruşinos şi nu îndrăznise până atunci decât doar să o sărute cti sfinţenie. Dar ea puse deja mâna pe mânerul uşii şi el o urmă supus. In treacăt, Tina spuse portarului că ia cameră cu noaptea. Acesta, storcându-şi un coş de lângă ochi, vârît cu capul într'o oglindă de buzunar şi trăgând aer printre buze ca şi cum s’ar frige, îngăimă : — Bine — fff — veţi plăti dimineaţă, dar să ştiţi — fff — eu n’am fost de faţă şi n'am văzut nimic.... Tinuţa bufni în râs şi ca să n’o observe portarul, prinse a urca iute scările, nespălate şi roase, aproape verticale, ca cele de la vapor, ori de la tramvaele cu două etaje din oraşele mari. Grhore în urma ei, moleşit, fără respiraţie, cu gust de sânge în gură, ridica picioarele tremurând, ferindu-se să nu fie lovit în barbă de călcâile pantofilor, care se ascundeau repede, ca speriaţi, în fusta cenuşie. Camera era la ultimul etaj. In mijlocul ei se afla o masă pe care ardea o lumânare de birjă. Intrând, îl izbi un fum ca acel din tunel. Gustul de sânge din gură îl simţi mai puternic. Se gândi la felinarele roşii de pe stradă care veniră spre el mărindu-se şf la zgomotul străzii transformat în acela al mai multor locomotive. Era convins că accesul e la spatele lui şi că e destulă vreme de când îl încearcă. Fugi la fereastră şi o deschise. Apoi se răzimă de rama ferestrei, căutând să-şi alunge spaima de pe faţă şi să zâmbească. Tina puse pălăria pe noptiera slinoasă şi se sprijini şi ea de perete uitându-se la el cu gura întredeschisă graţios, cu ochii melancolici şi nările nasului cam adus în sus, dilatate. — Ce ai, Grigore? Eşti aşa de palid, zise, legănând un picior în ritmul unei melodii cântate > vag numai în capul ei. El tresări şi strânse mânile puternic, impunându-şi stăpânire, ca să înlăture accesul prin voinţă cum mai izbutise de două ori: odată pe când sta la masă cu toţi ai lui şi altădată în atelier. Dar mirosul de fum îl înăduşea şi i se întuneca tot mai mult înaintea ochilor. . Cu sforţări mari, zise de la inimă, fără stânjeneală, ca cineva care trebue să moară peste câteva clipe : — Tinuţa — scumpa mea — mult am mai suferit fără tine. Nu credea că-i va putea spune vreodată aceasta. Ea nu era una din acelea care se stânjenesc prea mult. Insă timiditatea şi purtarea lui cu totul deosebită de a celorlalţi îi lua din îndrăzneală şi ei. Tonul şi căldura cu care spusese aceste cuvinte îi topi uşurinţa cu care asculta toate, îi merse drept la inimă şi plecă iarăş capul în jos cu toate că nu prea avea obicei. El, mereu obsedat de ropotele cuvintelor amoroase ale eroului din romanul în fascicule pe care le cumpăra în fiecare zi cu lăcomie, reluă jalnic, tuşind înecat de fum : , — Cât de crude sunteţi voi femeile. Mai mult îţi place să înduri traiul înjositor şi ruşinos pe care-1 duci, scandaluri ca acel de adiniaori, hâ, hâ, hâ, decât să ai milă de mine, care te iubesc şi te chem în faţa altarului; să legăm înaintea lui Dumnezeu jurământ, că vom trăi cinstit, iubindu-ne până. dincolo de moarte. — A! că ai bună guriţă, zise ea .neridicând capul şi frământând vârfurile pantofilor, — Dacă am spus vreun cuvânt neadevărat, să mă ia dracul pe loc. Urechile începură să-i ţiue. Ştia că nu mai este mult şi se va preface în zgomot de locomotivă. Scutură capul şi prinse a se plimba, tuşind şi alungând cu mâna fumul, călcând apăsat să se scuture de chinurile care-1 încolţeau tot mai ameninţător. — Nu, ştiu că nu, răspunse ea privindu-1 cu bunătate în faţă. El se opri pe loc şi continuă: — Atunci de ce taci când te cer de soţie? Câştig destul, hâ hâ, hâ, — apoi slut şi bătrân nu m'-a spus nimeni că sunt, până acum, şi 'n nici o oglindă, oricât de proastă, nu m’am văzut aşa. Ei i se făcu milă. Mai ales mişcările şi faţa lui schimbată o neliniştiră şi încetă de a-şi mai 284 © BCU Cluj ■ ■ ■ j ' ' ■ I ■ . i cânta în cap melodia ceea şi de a-şi mai legăna picioruldupă ritmul ei. Aşezându-se mai bine cu spatele de părete, replică: • ..... — Ştiu. Tu crezi că-mi eşti urît? Dar să dau într’un trai nenorocit... Grigare, închipuindu-şi că face aluzie la boala lui, o întrerupse'aproape răcnind : — Nenorocit?! şi înaintă spre ea prin nouri negri de fum, cu ţiuitul din urechi prefăcut însfârşit în vâjâitul locomotivei, strângând îngrozit degetele de la o mână în care simţi înţepăturile accesului. — Da, mai nenorocit, gemu Tinuţa cu lacrămi în ochi şi observându-i mai bine faţa de mort şi. ochii holbaţi de groază, îl întrebă fricoasă, lipită de părete : . — Iţi vine boala? Ţi-i rău? . . Grigore înţelese că ea ştie totul şi desamăgit, descurajat, pierdut, lăsă mbale braţul înţepat în care pe loc tot sângele se prefăcu în ace, care i se suiau spre faţă nesuferit, usturător. Ochii Ti-nuţei se prefăcură pe loc în lanternele roşii ale locomotivei şi se apropiară mărindu-se ; întunericul din tunel se prăbuşi brusc peste el; fumul gros îl asfixia într’atât încât îşi rupse gulerul; mânile i se umeziră ca atunci când înfipsese degetele între pietrele acoperite cu muşchi ale tunelului. — Tinuţa, nu te speria, strigă lanternelor roşii care alergau spre el. L-am mai oprit de două ori, hâ, hâ. . Primi înţepături în ochi şi un colţ al gurii îi fu tras dureros în jos. Scoase un geamăt, schimonosind faţa de durere, iar când înţepăturile îi veniră şi în picioare—strâmbându-i-le ca ale cerşetorilor de prin iarmaroace — el iarăşi îi strigă să nu-i fie frică şi cu toate puterile căuta să le îndrepte, învârtindu-se împrejurul lui inconştient, — ca un fus, — cu o mână ridicată în sus, cum ar juca pe loc bătuta, din care simţi că-i cade pietriş. • Pricepând că nu-1 va putea înlătura, el strigă cu gura strâmbă, cepeleag, rotocoalelor de pălălae ■ roşie care începură să se împreuneze : — Să nu mă părăseşti... Tinuţa — să mă, hâ hâ, — să nu... să mă primeşti servitorul tău, hâ, hâ, hâ, — să nu mă, hâ, hâ, hâ... Dar nu mântui, căci vântul puternic îi reteză picioarele şi căzu vâjâitor în balta de pară; fioroasa maşină îl împroşcă cu balele şi-l asurzi cu sforăitul ei; flăcările prinseră a-1 arde şi începu să se zbată. In cădere atinse masa din mijlocul odăei, care se răsturnă şj lumânarea aprinsă îi veni drept lângă ochii lui deschişi cu pupilele mărite şi sticloşi. La flacăra lumânării nu se închiseră, cum nu s'ar închide ochii unui mort. Ea alergă ţipând şi luă lumânarea. 1 ■ ' Faţa înfiorătoare, trupul schimonosit şi gâfâitor, felul cum îşi mişca picioarele şi mânile, cum îşi zguduia capul înainte şi înapoi, frecându-şi obrazul de duşumelele murdare şi aşchiate, cum îşi sfărâma limba în arcadele dentare, întinzând spuma sanguinolentă, o făcu să urle îngrozită ajutor, cu lumânarea aprinsă în mână, pe pragul uşii deschise de ea cu groază. întâi apăru pe uşă un bărbat din cale afară de gras, numai în cămaşă şi în pantaloni de noapte gâfâind ca un şampion după o luptă îndârjită, apoi o mulţime de femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi în grabă, unii numai cu vre-o buleandră asvârlită pe ei, printre care şi un copil cu picioarele curbe, într’o că-măşuţă albă şi cu capul descoperit ca acei ce se văd brodaţi pe unele perdele. La urmă de tot veni după multe stăruinţi şi portarul fălcos. — Nu e nimic, îngână el lenevos, cam pe nas, tot ştergându-se cu o batistă de sângele care-i curgea din coşul stors. Are boala copiilor. Are să-i treacă. Desbrăcaţi-1 şi suiţi-1 în pat. . Omul gras, pe faţa căruia se vedea o mirare şi o milă copilărească, udă repede un şervet pe care-1 smulse din spatele unei femei, lăsând-o cu sânii storşi descoperiţi şi-i şterse cu atenţie faţa palidă şi zgâriată de aşchiile duşumelelor, dar liniştită şi senină. Ii introduse o mână binişor pe sub cap şi alta pe sub picioare, îl ridică încet în braţe şi-l puse gâfâind astmatic pe pat. . • 285 © BCU Cluj — Trebue trezit, n’aveţi cineva eter? întrebă apoi dureros cu o voce subţire ca de băeţel. — De ce? întrebă portarul cu ochii în oglindă, Lasă-1 liniştit. Aşa dorm ei după ce le trece furia. — Da?! se miră omul gras ; apoi se repezi şi ridică masa suspinând : săracii. După aceasta eşi afară aproape alergând şi se întoarse cu un borcănel de vasilină. Găsi camera goală. Nici măcar Tinuţa nu mai era. Omul îi unse oftând zgârieturile de pe faţă şi buzele muşcate, îi aşeză perna mai bine, îl înveli clătinând din cap mirat ca o femeie şi plecă uitând să stângă lumânarea care de altfel nu mai avea mult de ars... Era târziu. Prin fereastra deschisă, se auzea că plouă şi intră un frig umed. Din când în când creanga unui vârf de copac zbuciumat de vânt aproape se vâra în odae şi-l stropea. Oraşul murat amuţise. Doar huruitul vreunui tramvai care aleargă nebuneşte probabil spre uzină tăea tăcerea, arătând că e miezul nopţii. Flacăra lumânării, care se ferea speriată de orice suflare uşoară de vânt pe fereastră, arăta că Tinuţa nu-şi uitase nimic... Somnul lui era liniştit ca al unui fericit... Mai târziu când mucul ei roşu se culcă pe o parte şi se stinse, întunericul năvăli peste el, fugărit parcă de prin toate pivniţele, temniţele şi închisorile.,. 286 © BCU Cluj De jos, te-ai ridicat drept, pietros, fioros, pentru moţi, pentru cei săraci şi goi, pentru toţi... şi-ai despicat în două istoria, — ţăran de cremene cum n'a fost altul să-ţi semene, Horia! — Te-ai desprins aspru din gloată, cu-obraji supţi, cu ochi crunţi, să lupţi, să 'nfrunţi din sălbaticii-ţi munţi: oştile craiului, temniţă, roată... Ai vrut să spinteci pe munţi, pe văi, largi, netede, slobode căi, pentru ai tăi cei mîncaţi de străini, despuiaţi de biruri, de sbiri, de rele-orânduiri... şi uitaţi ' de regi şi ’mpăraţi... 287 © BCU Cluj Pân’ la Bălgrad, pe roată, — . — uimind călăi, nemeşi, gloată, ţi-a bătut neschimbat, sub ţundra săracă aceeaşi ne’nfricată inimă romano-dacă... Duhul tău trăeşte încă treaz în munţi şi va trăi dârz pân’ vor domni peste moţi — sbiri crunţi ' şi mişelnici despoţi... , Uriaş domn pe-al adâncurilor noastre sfâşiat somn, pe-al răsmiriţelor roşu prasnic, — mai roşi-vei oare vreodat’, năprasnic, acestui neam — viaţa şi istoria, tu, munte al vrerilor noastre celor mai crunte, — - Horia?!,,, 288 © BCU Cluj PLUMB RĂTĂCIT DE N. M. CONDIESCU C .. . k-Joldatul, — mărunt la trup, cu ochii de viezure şi buze cărnoase, — a plecat în resbel. La început, era voios şi pus pe glumă; mai apoi, s'a întunecat, — dar tot dârz, cu răbdare câinească şi-o neclintită credinţă în scrisa lui. Zile şi nopţi, şi luni după luni, au hăuit văile şi s’au clătinat munţii de răsbufniturile tunului. Ghiulelele săpau gropi pe clipă, svârlind pâlnii de noroi în spre cenuşiul prohodic al cerului. Gloanţele se jucau piuind. Pe nimereală, miruiau trupuri necăjite, aducându-le binecuvântarea adormirii de totdeauna. Soldatul cel îndesat la trup, îi vedea căzând, înfloriţi cu sânge, înspumaţi pe buze, cu sticliri. sperioase în ochii rămaşi holbaţi, ochi de păpuşi pentru jocul nepătrunselor puteri. Şrcredea, tot mai temeinic, în scrisa lui. . S’a răsboit o toamnă, lungă cât o sută de vieţi. Şi-a lâncezit iarna grea în forfoteala păduchilor din bordeie. Când au înmugurit pomii, s’a înălţat, mai plin de vlagă, sub mângâerile încropite ale soarelui primăvăratec. Şi iarăşi l-a chemat glasul tunului. Prins în viforniţa cumplită care scuipa cu fier şi foc, soldatul cel mic s’a simţit fiară încolţită şi, orbeşte, s’a năpustit cu prăpăd, crunt şi turbat, nimicind tot ce i-a stat împotrivă. .. 1 Soldatul, cu ochi de viezure şi buze cărnoase, poartă acum pe piept, crucea vitejilor. Au ruginit codrii. Din coclaurile Văilor pornesc aburi, ceţoşi, iar pe crestele munţilor a dat Zăpada. . .. ■ V ,289'' . . . . © BCU Cluj Luptele s'au domolit. Linişte, împunctată slab cu sagetări rare de ghiulele. Peste tranşeele tencuite cu noroi cleios, cade burniţă măruntă. Soldatul cel mic, se află acum înapoia frontului, la adăpost de orice primejdie. A fost vărsat la căruţe să se odihnească şi el după atâtea isprăvi înfăptuite. Voios şi limpezit la cuget, mulţămeşte cu smerenie ursitoarei şi crede tot mai mult în scrisa lui cea bună. In miez de noapte păcuroasă, s'a trezit din somn adânc,—tors din amurg, — în paele calde de sub coviltirul căruţii. Cu ochii cârpiţi şi urduroşi a cercetat besna grea din juru-i şi’n căscături de om mulţămit a coborît lenevos şi cu păreri de rău, să-şi facă nevoile. Şi cum se deschiotora, o ţiuitură ascuţită i-a plesnit auzul şi-o isbitură de ciocan l-a făcut grămadă. G'onţul rătăcit, tras în joacă de mâna însemnată în scrisa,lui, l-a dovedit. Şi soldatul mărunt, — zace acum ţeapăn, cu mâna dreaptă împietrită pe pulpă, cu nasturii nădragilor descuiaţi, cu ochii sticloşi de păpuşă. . A plouat mult. Apa a desfundat pământul şi i-a scormonit tainiţele ; de sub cortul de frunze al unui fag, un hoit umflat, năclăit de noroi, şi-a scos faţa vânătă şi picioarele, la lumină. E soldatul cel mic. Un camarad, — din treacăt, i-a zărit bocancii, cu talpa negăurită. Şi liniştit, săvârşeşte pe ’ndelete, dreptul consfinţit al deposedării. • - Două picioare, cu falangele noduroase şi murdare, stau ţepene sub burniţă. Stropi diamantaţi le picură. In bezna neguroasă a vreunui sat, se torc gânduri bune pentru cel dus. © BCU Cluj P O E Z I I de PAUL STERIAN Părerea de rău a asinului ce purtă la Florii pe Domnul nostru Iisus Hristos, ' Vai, dece nu mi-aţi spus, dece nu mi-aţi spus Că pe spatele meu adineaori călărea chiar Lsus? Aş fi mers mai ţanţoş, ridicând copita ’n sus Şi ce lin, fără să săr, L-aş fi dus! De unde era eu să ştiu . , Că port în spate asemenea vizitiu? Tare m'am mirat văzând haine ’ntinse să le trec, Bănuiam că-s pentru mine, pentru falnice urechi! Vai mie, nemernic ce-am fost şi sec! Fala mă făcu să nu simt coapsele Cui mă petrec. Ah, dece nu mi-aţi spus, dece nu mi-aţi spus Că purtai sfântă povară adineaori pe Iisus? Cât de lin şi uşurel, fără salturi, L-aş fi dus! Cântarea pământului ce purtă vreme de treizeci şi trei de ani pe Mântuitorul nostru De când îmi învârtesc în gol rSpinarea mea de lut . Tot pasul, repede sau domol, Tot pasul omului m'a durut. 291 © BCU Cluj Unde calcă picior de om firul de iarbă n'a mai zâmbit, Unde calcă picior de om sânt strivit, Unde calcă picior de om sânt rănit, Unde calcă picior de om sângele a ţâşnit, Simţit-am numai într’o zi minune fără pomină de pas, La fiece pas mă simţeam ca un vas ales ; un pas ca un sărut, Un pas ce mângâia spinarea mea de lut. Unde călca pasul Aceluia simţeam ca un descântec, Unde călca pasul Aceluia zvonea minunat cântec, Unde călca pasul Aceluia rănile mi se 'nchideau ca prim minune, Unde călca pasul Aceluia creşteau numai ierburi bune. Glasul Crucii care L — a purtat pe Mântuitorul spre Dumnezeu, Cu toţii aţi fost răi, cu toţii L-aţi împuns Pe împăratul cel din Ceruri uns. Numai Saducheii L-au pârît? Numai Fariseii L-au ocărit? Numai călăii cuie ’n trup i-au vârît? Şi prietenii L-au urît, Petru însuş s’a lepădat, Toţi ucenicii bir cu fugiţii au dat. Rămas-am eu singură cu El sub al cerului cort Pe braţele mele ca o maică să-L port, Pe lemnul meu de chiparos întins în cele patru puncte cardinale Eu singură să-I fiu tovarăşă în clipele de jale. Ah, cât m'a durut destinul meu de lemn, Cât aş fi vrut să nu fiu mută, să-I arăt prin vreun semn. Că nu e părăsit, să pot să-mi frâng braţele de lemn la piept să-L strâng, să-I arăt că nu e singur, că prietenă şi maică-I sânt îndureratului sfânt . Eu crucea, eu canonul Eu lemnul mai mult ca omul. \ © BCU Cluj C R O N I C I © ■ fX £3 IDEI, OAMENI & FAPTE R Ă S P U In TRE comentariile din jurul cercetării noastre 7 recerea între generaţii e unul, al d-lui Nae Ionescu, Muntenia care unifică în Cuvântul, care prin proeminenţa publicistică a autorului ne impune un răspuns întregitor. D-l Nae Ionescu a descoperit în istorie un raport de forţe între nord-sud şi aduce destule fapte ca să ne convingă de puterea, oarecum mistică, a nordului care a cucerit sudul în istoria diferitelor popoare. Nu e de mirare că d-sa a făcut această descoperire : d-l Nae Ionescu e un controversist de forţă. Dar, cum se întâmplă cu controversiştii, teza d-sale nu e lege nedes-minţibilă, dimpotrivă ; lasă putinţa unei discuţii cu cazuri istorice contrarii. Căci să fie Muntenia singurul caz istoric când sudul cucereşte nordul, sau cum zicem noi, când nordul este unificat de sud? Roma a fost la sud, şi şi-a întins imperiul până în nordul dacic; Bizanţul a fost la sud, şi şi-a întins dominaţia spirituală în lumea creştină de sub atârnarea lui; Moscova n’a fost la nord, n'a fost nici Petrogradul, şi totuşi a dat unitate principatelor ruseşti. Istoria e atât de complexă încât scapă unei simetrii logice. D-l Nae Ionescu recunoaşte funcţia unificatoare a Munteniei, dar o atribue unei mentalităţi raţionaliste, ca să ajungă la o soluţie politică. Las d-lui Nae Ionescu întreaga compctinţă în problemele politice actuale, unde nu-1 pot urma de-aici, şi voiu poposi puţin numai la Muntenia care unifică. Muntenia care unifică o punem în legătură cu Bizanţul care trăeşte. Bizanţul nu trăeşte numai în Muntenia. In tot locul unde se slujeşte sfânta liturghie, unde se botează, se cunună şi se înmormântează, româneşte, Bizanţul e viu. Dintre toate culturile care s’au perindat pe pământul nostru — Vasile Pârvan a dresat odată un tablou, — niciuna nu s’a bucurat de o mai mare răspândire şi de atâta trăinicie ca cea bizantină. N’am putea-o numi mai exact, în raport cu densitatea ei teritorială şi cu neîntrerupta ei continuitate în timp, decât zicându-i cultura compactă. Alte culturi au dispă- N S U R I rut fără să lase urme, au suferit întreruperi, prezintă goluri spaţiale : numai cultura bizantină urmează dela sat la sat şi dela veac la veac, şi rămâne solidară cu viitorul culturii româneşti. Ea s’a răspândit mai întâiu şi mai adânc în Muntenia. De-aici a trecut în Moldova. Acest fapt e' un loc comun în istoriografia română, şi de rolul Munteniei ca transmiţătoare a culturii slavo-bizantine am vorbit şi eu, în concluzii la Mihail Kogâlniceanu. Ca şi Moscova care după căderea Bizanţului s'a găsit urmaşa lui în istorie (Roma a treia), Muntenia a fost şi este moştenitoarea credincioasă a Romei noui. Nu întrebaţi de supravieţuirea Bizanţului pe ultimul academician român care, luând colectarea documentelor drept ştiinţă istorică, a fost tocmai bun ca să intre recent în Academie pe căi extra-ştiinţifice; întrebaţi ştiinţa franceză şi germană, căci sursele bizantinismului nostru sunt tradiţia românească, filosofia religioasă rusă şi ştiinţa europeană, y compris Iorga. Ar fi hazardat să punem legături cauzale, şi rămânând la evidenţa corelaţiilor dintre Bizanţ şi Ţara Românească, să amintim numai faptele de sine stătătoare din istoria Munteniei, care eşalonează etapele ei spre unificare. Istoriografia română, cu mici variaţiuni dela un istoric la altul, stabileşte patru ere în istoria Românilor. Lăsând la o parte era antică, iată ce găsim la începutul fiecărei ere : era voevodală se inaugurează cu întemeierea principatului muntean, croit să-şi întindă dominaţia în cuprinsul graniţelor fireşti ale poporului român; era modernă se deschide cu Mihai Viteazul; era contemporană cu Tudor, care se îndrepta către toţi Românii. Istoria Munteniei la începutul celor trei ere este istoria tentativei de realizare a unităţii politice naţionale. Ca să nu mai vorbim şi de momentele pregătitoare ale unirii principatelor şi de România mare (am vorbit în Trecerea între generaţii). Are temeiu Muntenia să nu lase pe vogori2ii provinciilor ca să strice ordinea istorică actuală. Are temeiu Muntenia să facă din ortodoxie principiul regulator * 293 © BCU Cluj al vieţei spirituale la Români, să revendice, spre onoarea acestui neam, o cultură descătuşată de ceea ce este vremelnic, particular şi imediat în cultura europenească a societăţii noastre de astăzi. Moştenirea Bizanţului e înălţarea la uman, la universal, la etern. In ordinea culturală, Biblia dela 1688 unifică în graiul muntenesc încercările provinciale de până atunci ale traducerilor de cărţi religioase, şi lasă urmaşilor o limbă literară unitară. Cărturarii munteni, folosind textele din toate regiunile, curăţind, cum zice d-1 Iorga, pieptănând graiul, au făcut o operă literară analogă cu aceea a Academiei franceze din acelaş veac. Când, în Trecerea Intre generaţii, am atribuit veacului al XVII-lea trăsături clasiciste, am avut mai mult decât raţiuni de ordinea inimei: am avut raţiuni literare. Opera Sămănătorului e analogă cu opera linguistică a Bibliei dela 1688. După cum Biblia e concluzia unificatoare a încercărilor locale de a da o limbă literară unică, la fel Sămănălorul trage concluzia încercărilor precedente de a creea o literatură naţională. Momentul kogălnicenist şi momentul junimist ar fi rămas tentative neisbutite fără momentul sămănătorist, care le-a desăvârşit. Numai după Sămănătorul s’a ridicat la primat poporul ca: isvor de originalizare literară; numai după Sămănătorul au încetat separaţiunile provinciale ; numai după Sămănătorul s’a stins, cel puţin la suprafaţă, străinismul claselor de sus, combătut şi de Kogălniceanu şi de junimişti. Iată ce am înţeles prin capacitatea unificatoare a Munteniei, şi n'am invocat decât faptele epocale. Scoţând aceste constatări şi din realitatea istorică, să nu se creadă, după cum am prevenit şi în Trecerea între generaţii, că dintr’un fatalism istoric atribuim unele aptitudini morale numai celor născuţi în Muntenia. Domnia determinismului riguros apune... Psihologia diferenţelor regionale e cea mai puţin fondată, şi când ajunge să dogmatizeze e deadreptul arbitrară, ca şi critica literară „ştiinţifică”. (: raţionalism—misticism, cerebralitate—sentimentalitate!) Când ea nu purcede din învechitul procedeu de clasare compartimentară, care a împărţit la noi pe oamenii de dincolo de Milcov în contemplativi, pe cei de dincoace de Milcov în activi, pleacă dintr’un romantism regionalist. Căci ce faci cu contemplativii Grigore Alexandrescu (cel mai absent scriitor din revoluţia de la 1848, începută de Moldoveni), cu Filimon, Odobescu, Caragiale, Dela-vrancea, Brătescu-Voineşti, Gala Galaction, — iar pe de altă parte cu impetuoşii oameni de acţiune Kogălniceanu, Alecsandri, Iorga? Pentru aceeaş raţiune, „spirit critic” în Moldova şi voinţă în Muntenia sunt simple invenţiuni cărturăreşti, care nu rezistă verificării în fapte. Căci, ce faci cu Franţuzitele lui Facca dinainte de C. Negruţi, care şi-a atras dela d-1 Iorga calificativul de muntenizat, datorită influenţei din jurul lui Eliade; ce faci cu Eliade, recunoscut de Kogălniceanu ca iniţiator al spiritului nou în principate; ce faci cu Băicescu, Ghica şi Odo- bescu ? Cărturărism,—-slăbiciunea intelectualului român. Deci recunoscând Munteniei capacitatea de a unifica, nu ne conducem nici de psihologia compartimentară (ce vechitură!), şi nici de superstiţia regionalistă. înţelegem că Muntenia face suma năzuinţelor seculare, cu colaborarea tuturor regiunilor, dând chiar pas de predomnire uneia din ele, însă în spiritul unitar imprimat iniţial de Muntenia evoluţiei naţionale. Orice abatere dela acest spirit e împotriva evoluţiei fireşti, şi Muntenia are căderea să intervină. DeaceeaMuntenia care unifică n’a terminat: opera ei este mereu în curs, iar în România Mare este chemată‘să prezideze unificarea integrală, în sensul organic al veacului al XVII-lea, bizantin, ortodox şi latin. * * * Dacă D-1 Nae Ionescu, pun absenţa personală din teza d-sale, ne-a impus un răspuns de complectare, d-1 G. Ibrăileanu e atât de implicat în „rectificarea” ce adresează Gândirii încât face imposibilă o discuţie obiectivă. D-1 Ibrăileanu, atât de preţios în analizele literare, cade în părteniri în istoria literară. D-sa, în Viaţa românească, căutând să convingă de receptivitate faţă de poezia generaţiei noui cu faptul că „a publicat” poezii de d-nii Nichifor Crainic şi Lucian Blaga, încearcă să sdruncine afirmaţia din Trecerea între generaţii că Viaţa românească e un ecou al Sămănătorului. Dovada? Ideologia revistei se formase într’o foae, „Evenimentul literar” din 1893, iar Sămănătorul a apărut în 1901. Şi d-1 Ibrăileanu face o mare concesie revistei bucureştene, când scrie : „Nu vom pretinde, desigur, că sămănătorismul de mai târziu este un ecou al poporanismului". Bine că sămănătorismul nu este ecoul unei foi socialiste! E posibilă discuţia ? Viaţa românească va susţine că poporanismul e altceva decât sămănătorismul, în afară de comuna şi banala idee că literatura exprimă spiritul „naţional” după cum ne rectifică d-1 Ibrăileanu; noi am putea proba că tocmai această idee banală n’a constituit crezul mişcării socialiste, cum era şi firesc, al cărei ecou a fost „Evenimentul literar”. Viaţa Românească va susţine că e pregătită de această foae, şi ar broda o polemică în jurul ei, ca să creeze impresia astăzi că a fost ceva atunci; noi am putea spune că o foaie insignifiantă nu constitue un document literar şi că Viaţa românească e din 1906, iar Sămănătorul dăduse până la această, dată tot ce trebuise să dea ca să fie o revoluţie literară, ca să nască şi Viaţa românească, o revoluţie ca şi a generaţiei dela 1840, ca şi a junimiştilor, deşi între junimişti şi sămănătorişti fusese foaea socialistă dela 1893. Sau această foae a însemnat o revoluţie literară? Şi iată pentru ce nu putem desbate cu d-1 Ibrăileanu pretinsa distincţie ideologică literară a poporanismului de sămănătorism, cu toate că angajându-ne, noi am fi garantaţi de obiectivitate, nefiind propriii noştri justiţiari. 294 © BCU Cluj Gândirea nu e Sămănătorul, pe când Viaţa Românească vrea să fie altceva decât Sămănătorul. * , , * .* Mă folosesc de larga îngăduire. a coloanelor Gândirii ca să răspund d-lui I. Minea pe scurt la un mărunţiş istoric, în legătură cu un studiu al meu apărut în Scrisul românesc. ■ După aprecierile d-lor AL Busuioceanu, Nichifor Crainic, M. Ralea şi N. lorga, — cărora le aduc aici mulţumirile mele — d-1 Minea a ţinut să-şi dea şi benedicţiunea sa asupra studiului Cantemir şi filosofia istoriei! Dar, specialist în Cantemir, crezând că mă corijează, d-sa scrie în valoroasa publicaţie Cercetări istorice: „Cantemir a cetit, a apreciat cronica lui Chal-condil". Eu n’am spus că Dimitrie Cantemir n’a cetit pe istoricul bizantin Chalcondil (e citat de el, între autorii folosiţi, în Hronicul moldovalah. Nu i se pare d-lui Minea că abuzează puţin?). Am spus, după ce l-am cetit şi eu în arhaica traducere Histoire de la decadence de Vempire grec et establissement de celuy des Turcs, aleasă anume în legătură cu precedenţele lui Montes-quieu, că nu de la Chalcondil a luat Cantemir ideea de declin din Istoria pentru creşterea şi descreşterea curţii aliosmâneşti, D-1 Minea crezuse aceasta în urma unei asociaţii verbale. Asociaţia verbală, perzistă şi după ce am analizat geneza ideei. Să recitească d-1 Minea studiul meu, din punct de vedere genetic, al formării ideei de evoluţie regresivă în gândirea lui Cantemir, şi nu va mai da atâta importanţă pasâgiului ce-mi citează din Chalcondil. Eu nu apăr o prioritate iluzorie — ideea de evoluţie este decând lumea; ci caut să văd cât mai exact în psihologia autorului. D-1 Minea, ca mulţi istorici, e robul conglăsuirii sau simetriei de texte; eu sânt pentru puţină inteligenţă liberă în faţa lor, care este însăş libertatea spiritului critic. . RADU DRAGNEA O VIZITĂ LA PANTALONE DE BISOGNOSI La orele 5 fără un sfert păşesc în sala de marmoră a nouei Universităţi. Este o încăpere răcoroasă şi demnă. Ea înalţă ziduri reci în faţa zădufului stradal şi cred, că în comparaţie cu o salină, ar eşi în cele din urmă victorioasă. Căci sarea de pe înalţii pereţi a suferit ornamentaţii în chipul unui baroc fără flacără iar lucidele mensole au îngheţat în mausolee militare. Con-cavaţia nu e grandioasă şi nu e familiară. In catacombele sfântului Callist cea dintâiu dulce cutremurare de frigiditate se preface într’un fior prelung. Atunci simţi nevoia să ieşi spre cer prin una din înaltele răsuflători. Mă strecor şi eu pe pâlnia rece a răsuflătorii — vreau să zic a scării — ce duce la etaje. Mi-aduc aminte că în vechea Facultate — în prima dibuire a intrării — înlăturam aproape fără îndoieli calea cea bună. Vâscoasa putrefiere a scării de lemn pe care ierburile cele mai înverşunate şi mai acide ar fi ţâşnit de n'ar fi fost stinse de perpetua apăsare a piciorului, exalaţia irecusabilă de amoniac şi expresia tipică de tristeţe şi uşurare a persoanelor înainte şi după iniţiere, păreau să acuze un loc de reculegere. Ceeace într'adevăr era. Dar mai era totuş şi Facultatea de litere. Judecând după multipla şi variata distribuţie a sălilor, se depune aci o activitate febrilă. Caut urmărind tăbliţele de la uşi, sala în care se va ţine şedinţa. Dar o găsesc goală. Tinerele grupuri animate de studenţi staţionează preocupate în faţa unei anticamere. Privesc sus. Literatura română şi estetica literară. Foarte frumos! O încăpere proprie, o bibliotecă pentru aceste nobile specialităţi, iată un lucru în stare să mă entuziasmeze. Dar şi mai măgulit mă simt la constatarea că estetica a devenit o ramură a literaturii române. Secţiunii filosofice nu-i mai rămâne, vai, să se ocupe decât de bunul simţ. Dar, iată, rămân şi mai uimit. Nu e tot. O altă inscripţie ; Institutul de literatură mă umple de admiraţie. Ce ordine! Ce activitate! Prin uşa întredeschisă zăresc persoane cu priviri autorizate stând în colocvii cu grupuri dense de studenţi, în cea mai severă concentrare academică. Sunt şi dulapuri, chiar şi cărţi! Acum zece ani toate aceste operaţiuni se petreceau în monastica sală a XVIII-a şi numai variata aşezare a scaunelor arăta o varietate de funcţiuni. Acolo se făceau elecţiunile în prezenţa întregului corp electoral, acolo conciliile, acolo prelegerile, acolo examenele. Trecerea de 1ţi un act la altul era insensibilă, ca şi întoarcerea de pe o parte pe alta, în somn. Pentru mulţi aceasta nu era o simplă imagine. , Dar ce privesc aceste tinere studente cu atât de îngrijorat interes? Ce notificare solemnă le inspiră o atât de admirativă temere? Un anunţ imperativ, dacă e să judecăm după locul în care este expus, oferă cu preţuri modeste Primăveri scuturate şi Cântece pentru madona mică de d. Georges Dumitrescq. Concep o mare opinie despre aceste două opere, dar autorul, ca poet, mi-este cu desăvârşire necunoscut., Hotărît, trebue să-mi refac cultura din temelii. Numeroase alte anunţuri invită la lucrări cu o admirabilă sistemă. Personalul este numeros. Aşa spre pildă D-rele şi d-nii, al căror nume încep (sic) cu iniţialele L. M. N. vor lucra , cu d-l asistent Napoleon Crispus. Iată un nume impunător. Cum economia spaţiului nu-mi permite evocări de câmpuri şi armate, reduc sugestia la proporţiile unui bust de gips pe un dulap. Uşa se deschide. Arunc ochii înăuntru şi, o! întâmplare, L’empereur etait lâ, debout, qui regardait. , In sala de prelegeri în care mă refugiez, au început,. 295 © BCU Cluj .să se strângă combatanţii. Un coleg ia cu un aparat fotografic diferite scene de solidaritate pentru ca să oprească ceva din măreţia nobilei şedinţe care este —pare-se,—printre ultimele din această sesiune. Ordinea de zi este bogată iar scaunele incomode. Nu voi depune prea multe silinţe pentru a nu dormita. Sala dispusă în amfiteatru permite fiecăruia priveliştea integrală a persoanelor expuse pe catedră. Intr’adevăr trebue să fie numeroase, judecând după locurile rezervate. Tribuna formează un unghiu drept pe laturile căruia se aşează oficialităţile. La orele cinci apare un tânăr care ia loc la capătul din dreapta al unghiului. Pregătirile harnice pe care le face prevestesc o probabilă ocupaţie manuală. Mi se spune că este stenograful. Aceasta îmi dă o idee şi mai înaltă despre activitatea Institutului. După scaunul stenografului urmează fotoliul încăpător al Directorului şi apoi locul conferenţiarului. La orele cinci şi zece soseşte o. doamnă relativ matură care se aşează pe cealaltă latură a unghiului. Priveşte amabil, chiar casnic şi numai asigurările unui vecin mă liniştesc că nu e venită să controleze buna stare a imobilului pe care pare să-l ocrotească. Este una din domnişoarele referente căreia asiduitatea i-a atras privilegiul unei consideraţiuni aproape legale. Remarc cu melancolie (Souvenir, souvenir, que me veux-tu ?) lipsa ireparabilă a d-nei Constanţa Mari-nescu, care, prin obligativitatea cursului ne constrângea la un somn nemeritat. Dar băncile erau lungi şi apărate prin pupitre, de priviri, şi odihna nu devenea oţiu. Căci şopteam lucruri inutile Englantinei sau Elvirei care mă răsplăteau — una cu smulgerea nasturilor dela haină, cealaltă cu un râs sonor şi trădător. D-na Marinescu se achita de îndatorirea matinală a cursului (ora 8) cu aceeaş maternitate monotonă de cantilenă cu care ar fi împins leagănul sau prevedere casnică cu care ar fi şters mobilele. Citind, dânsa privea în sală pentru a simula improvizaţia, iar improvizând arunca ochii pe însemnări, pentru a simula documentarea. In realitate nu rămânea decât impresia de improvizaţie premeditată şi de îngânat binefăcător. Prietenul meu Alex. CI. a făcut atunci o epigramă, devenită anonimă şi universală, ca toate lucrurile mari: La cursul doamnei Marinescu Atenţia nu e prea mare Căci cele spuse pe catedră Se ştiu din clasele primare. Amicul meu Alex. CI. calomnia şcoala primară! Un murmur care este aproape o ovaţie îmi duce privirile spre uşa în chenarul căreia apar siluetele melancolice ale d-nilor Georges Dumitrescu şi Raoul Theo-dorescu. Cel din urmă are ca şi pe vremuri aceeaş înfăţişare de timidă distincţie, aceeaş figură care fuge delicat de orice expresie ca de vulgaritate subt ochelarii ai căror sticle opresc cu fermitate razele mai dure ale ochilor săi blânzi. Totul în ţinuta sa colaborează spre a-i da acea planare deasupra patimilor violente, care este semnul sufletelor, aristocratice. O chelie incipientă pare mai mult o tonsură ascetică, iar prematura caniţie îi înobilează tâmplele cu arcadică pudră. Şi glasul său flautin desăvârşeşte această imagine pastorală. II văd parcă păşind cu graţia unui arcad al lui Watteau în urma oilor sau a unui bou enorm cu coarne înalte şi ochii marini. (M'au îngrijorat privirile pastorale pe care tot timpul şedinţei d. Raoul T. le arunca înspre d. Mihail Dra-gomirescu şi asistenţii săi). Sălcii desfăşurate pe malul heleştaelor, ridicaţi-vă flamurile peste pulberele aprinse, peste apele în lentă ebuliţiune şi evaporare, căci în fumul ţărmurilor roşii am să evoc o mare viziune cu boi! Văd boul normand cu pieptul poderos rumegând cu demnitate sârmele de argint ale eterului răscopt; văd taurul Durham cu bust dinamic, cu coarne scurte, cu ochiu sângeros, gata să deslănţuiască o furtună de nămoluri împotriva unei musculiţe verzi. Văd negrul taur limuzin intrând în noroiul verde cu un răget oceanic şi nări păcuroase, văd însfârşit monumentalul bou toscan urcând pe un ostrov ca pe un soclu şi izbind cu cornul lunar propria frunte în apă. Şi mai văd în peştera mişcătoare a sălciilor un tânăr arcad cu graţii de Watteau ocrotind ciclonul în care se răstoarnă bălos un bou enorm cu coarnele înalte şi ochii marini. Privind duioasa demonstraţie de iubire a d-lui Raoul Th. am recitat în gând pe Carducci. T’amo, o pio bove; e mite un sentimento Di vigore e di pace al cor m'infondi, O che solenne come un monumento Tu guardi i campi liberi e fecondi, O che al giogo inchinandoti content», L’agil opra de l’uom grave secondi: în vreme ce imaginaţia mi se cutremura de cirezi vesperale . Les troupeaux descendaient, par des chemins pen- chants Vaches â pas trâs lents, chevaux menes â l'amble, Et les boeufs noirs et roux qui souvent, tous ensemble Beuglaient, le cou tendu, vers les soleils couchants. La orele cinci şi jumătate apare în fine şi Pantalone de Bisognosi. In sală este un murmur de uşurare. Se aştepta cu înfrigurare trecerea acestei jumătăţi de oră academice, de altfel pentru a avea certitudinea că plecarea n’ar fi fost prematură. Examinez pe Pantalone de'Bisognosi cu sinceră simpatie. Ce .prefacere aducătoare de melancolie! Ochii captaţi de carnosităţi aprinse, privesc osteniţi în propria lor cămaşă. Sacul epidermii s'a inflamat într’o senilă pinguitudine, iar ligamentele scăpate de sub controlul centrilor, tremură între somn şi perpetuu râs. Nasul uşor tumefiat şi o pierdere a unora din organele mastica-ţiunii cauzează vocii o şuerare nasală. Această suferinţă îl face să pronunţe pe o gamă redusă (al saselea, si voi faţe si mai mut, vom vonbi denpe Copenia lu Otecu etc.), dar mai cu seamă să tacă. E o însuşire recentă pe care am preţuit-o cum se cuvenia. 296 © BCU Cluj Când l-am cunoscut înţâi pe Pantalone, ochiul îi era ager iar ciuful şi barba acută îi dădeau un aer ferin. Glasul său avea stridenţe rapace iar pumnul lovit în masă, stârnea procesiuni de copite. Spiritul său sburda însă pe păşuni prea vaste spre a putea interzice rume-garea lentă în parfumul ierburilor dese şi calde. Atunci însă orele de literatură ne erau lungiv întinderi la umbra mestecenilor, iar glasul lui Pantalone behăit şi cimpoiu. Şi acum să intrăm in ondinea de dzi. Un tânăr purcede visător spre tribună şi se aşează lângă Director. Pantalone are scurte mestecări de satisfacţie. Această serbare campestră îl umple de sentimentul vesel al propriei realităţi. Râde, aprobă cu capul, se scutură de insecte lacustre, se mişcă, se răstoarnă în fânul unor şesuri îndepărtate, caută o poziţie comodă, râde, apoi adoarme. Ochii rămân obturaţi într'o beatitudine galbenă, iar gura zâmbeşte la infinit. Trecerile dela vis la stare de veghe şi viceversa sunt imperceptibile căci Pantalone duce zâmbetul din starea lucidă în vis şi vine din vis cu ape nămoloase. Conferenţiarul referă despre Meşterul Manole al d-lui Lucian Blaga. Din triumful anticipat al ochilor referentului am înţeles că prietenul nostru era pierdut. In timp ce Pantalone de’Bisognosi zâmbeşte idilic, cu rumegări uniforme şi reflexe nebunii digitale, vorbitorul repudiază cu vehemenţă sus citata operă ca fiind aportul gongorismului. Lovitură formidabilă de corn în catedră, strigăte extravagante. Ochii lui Pantalone se înviorează subit, iar gura lasă în chip reflex să scape o dulce aprobare : aşa este! Scurta bâzâire a unei muşte prin plasa unui păianjen, atrage fulgerător pe arachnid în centrul tremurător. De data aceasta musca este d. Blaga. Privesc în jurul meu. Niciun aer de milă, nicio indignare, nicio obiecţie. Soare, câmpuri, dormitări idilice. Referentul continuă cu o bură fină de ironii. Meşterul Manole e primejdios pentru femei parc’ar fi Bâjescu-Oardă. Se. aude un lătrat din ferme oculte : E păcat de hârtie. O domnişoară îndrăzneşte pudic : Să nu ne agăţăm de autor. Am preţuit mult spiritul de conciliaţie al acelei domnişoare. In urmare conferenţiarul deplânge contradicţia operei cu documentele. După tradiţie, soţia meşterului Manole are un copil. Ţâţâşoara-mi strânge, copilaşu-mi plânge. Or, copilul nenăscut nu plânge în... unde zice referentul cu multă cruditate. S’au cerut informaţii unui obstetrieian. Ergo. Pantalone de'Bisognosi tresare, muşcat de tăuni. E inadmisibil, zice, introducerea criteriului adevărului istoric în judecarea capodoperei geniale. Copilaşul plânge în mod figurat. Sau mai bine zis nu plânge... fluerâ. Acest verb spus cu impetuozitate şi pulverizări de salivă produce ilaritate. Când organele de control ale minţii obosesc, imaginile tind să se repete, la nesfârşit sau se adună prin cele mai superficiale asociaţiuni. E ceea ce s’a îmtâmplat. Ideea de plâns şi de strigăt se propagă în închipuirea aromită a lui Pantalone în toate posibilităţile sonice. Lacuri lângă lacuri până la un smârc incomensurabil, coline lângă coline, în perspective infinite ca la Pier della Francesca. Pantalone zâmbeşte deci absent. Aude piculine cu picur scurt, ocarine guturale, cimpoaie idilice, castagnete pocnitoare, cimbale bachice, cavaluri grave, plâns de prunci aerieni, fluerat în frunză. Copilaşul plânge? Nu, copilaşul... flueră! Cum trece vremea! Privesc în sală şi văd figuri străine în faţa unui Pantalone tot aşa de blând şi generos, dar îmbătrânit. Dar unde este Arlechin care stârnea lui Pantalone prin împerecheri ciudate de cuvinte lungi şi nedomolite râsete paterne ? Unde-i Pulcinella cu profilul livid şi încovoiat într'o rapacitate stridentă care isca interminabile discordii ca o musculiţă verde şi rea? Unde este Scaramoccio sentenţios şi important, debitând cu râs de suficienţă locuri comune, spre bucuria Florindei sau a Rosaliei care şi-l disputau cu ochii? Commedia dell’arte s'a risipit. A rămas, mai bine zis, Pantalone şi comedia, dar fără artă. In faţa mea am o reproducere după tabloul lui Watteau: Le depart des Comediens Italiens. Porţile teatrului italian au fost închise din ordinul regelui, pe care un ins îl lipeşte pe zid. Pierrot îngenuchiat sărută treptele, Arlecchino face o reverenţă tristă, femeile plâng sincer, Polichinelle, fratele francez al lui Pulcinella are invocaţii dramatice, căpitanul Mata-moro fuge ca să nu plângă. Acest tablou mi se pare simbolic. Comunicarea sfârşindu-se, Pantalone decretează că : Blaga este un om lipsit de sentiment, că nu ajunge până la inimă, că însfărşit voinţa lui e de natură mistică, iar mijloacele sale este de natură intelectuală. Sentiment general de comiseraţie şi solidaritate critică. Se urcă la tribună d. Georges Dumitrescu ca să refere despre La Grandiflora a lui Gib. Mihăescu. E un tânăr fragil, cu cavităţi în obraji, şi aer de salcie plânsă pe care-1 strică nuanţa roşcată a feţei, ca ochiul epu-rilor de casă. Citeşte cu voce lemnoasă, de ceramică vidă sau de paşi apăsaţi pe vreascuri, cu uşoară îngâmfare nasală şi vehemenţă opacă de nuci surpate pe duşumea. După ce constată că în volum este cinci bucăţi, neagă autorului orice merit şi închee cu această lapidară definiţie : La Gib Mihăescu emoţiunea se transformă în comoţie. Pantalone aprobă cu vioiciune. Delir în sală. Se votează afişarea definiţiei. Domnişoare legală declară că oricine a citit aceste bucăţi nu-i lasă nicio amintire şi prezice autorului confecţionarea a o serie de romane senzaţionale. Pantalone de’Bisognosi comentează formula referentului. „Când citeşti pe Gib. Mihăescu, nu ai o emoţie, cum foarte bine a zis d. G. Dumitrescu (gest de modestie severă din partea conferenţiarului). Când citeşti pe Gib. Mihăescu ai o comc-ţie (îngrijorare în sală) te ia fiori (turburare) te apucă groaza (teroare) simţi că ai deaface cu monştri (panică). Pe ferestre intră un fum vesperal eu reflexe de solzi şi sala se umple de o diihoare de păcură şi pucioasă. Profit de panica generală spre a mă strecura pe pâlnia rece a scării în sala de marmoră a nouei Universităţi care în comparaţie cu o salină, cred că ar ieşi în cele din urmă victorioasă. . . G. CĂLINESCU 297 © BCU Cluj Vita mortuorum ...In memoria posita est vivorum. Iar morţii au fost mulţi, în acest început de primăvară florentină. Mulţi şi de cei cu drept la aduceri aminte. Unii, prin numele lor; alţii, şi prin ceeace au putut împărtăşi, gând şi graiu, necrologistului. Ziarele şi revistele italiene şi-au îndoliat pagina, în decursul lunilor din urmă, când mai discret, când mai stăruitor, la răstimpuri scurte. A murit mareşalul Diaz, duce al Victoriei dela Vit-torio Veneto. A murit istoricul şi dantologul florentin Isidoro Del Lungo, octogenarul din Piazza Torino, din ştiinţa căruia mi-a fost dat să mă împărtăşesc într'o după amiază de înfrigurare scormonitoare. Dus la el de Giovanni Papini. Sus, la Torino, a murit piemontezul Schiaparelli, patriarh al Egiptologiei italiene. Dar la Florenţa a murit Flaminio Pellegrini, cel cu chip de Cervantes istovit în trudă, pentru mulţi zadarnică, a sacilor de fişe măcinaţi la „Crusca”, rămasă şi ea fără apă, la ,,jumătatea secularei inactivităţi”. Acolo, într'o odăiţă a Palatului Riccardi, sediu al Academiei „della Crusca” (Academia „Tărâţei”, pe care întemeetorii s’au hotărît, încă din 1582, s’o vânture de „făina” vorbirii toscane, dar anii nu le-au ajuns nici până azi), acolo şi într’o sală dosnică a Universităţii florentine, m’a învăţat Flaminio Pellegrini să preţuesc mărunţişul filologic, să migălesc amănuntul istoric : atunci când e pus în slujba cunoaşterii Evului Mediu italian, a vremilor lui Dante, Guittone d'Arezzo ori Petrarca. După moartea lui E. G. Parodi, lui Pellegrini i se încredinţase îngrijirea ediţiei critice a „Con-viviului” dantesc : cea mai mare bucurie din câte a putut avea în viaţă. Şi a murit fără să se bucure de ea, întreagă. A mutrit Cesare De Lollis şi Raffaello Romanelli; şi Ferdinando Martini şi Ferdinando Paolieri: un abruzzes ; alţi trei florentini. II cunoscusem pe Romanelli într’un atelier; mi-au spus că a murit într'o sală de expoziţie. Pe De Lollis, în uşa odăii de lucru; vestea morţii lui mi-a dat-o un student. A lui Martini, drapelul negru de pe Palazzo Vecchio. Cunoscuţi într’o redacţie, am citit moartea lui Paolieri în colţul de gazetă a unui tovarăş de tren. Primăvară florentină, de răzleţire printre defuncţi: . a îmbătrânit în suflet Florenţa anilor buni? * * . , Romanelli şi putinţele artei lui, nu ne sunt străine : Monumentul Independenţii, din marginea de parc cra-iovean; Monumentul lui Vodă Cuza dela Iaşi; alte lucrări mai mărunte, au ieşit din atelierul lui, găzduit într’o sacrestie părăsită a Bisericii Santo Spirito, peste Arno. Romanelli a rămas mulţi ani, de pe vremea Regelui Carol, până la urmă, sculptorul „oficial” al ofi- cialităţii noastre. A murit lucrând la Monumentul Medicului Român căzut în războiu. Fiu al unui sculptor romantic, neoclasic şi canovian, tatăl unuia din cei mai răsăriţi sculptori ai Florenţei de astăzi, prin ceea ce a luat şi a transmis, Romanelli s'a dovedit un pătimaş cultivator al „artigianatului”, luat în înţelesul cel mai propriu. Exuberanţa, vioiciunea, semeţia şi stăruinţa florentinului, i s’au transpus în artă prin cult, tradiţie, întreprindere şi fecunditate. Nu e piaţă din Italia care să nu arăte un bronz de-al său. Nenumărate sunt cele din Europa şi America, pe care le-a împodobit, deopotrivă. , Căci Romanelli era făcut să convină unor solicitări „oficiale”, sau cel puţin „oficioase” : verismul său meticulos, respectând portretul, şi coloarea locală, fără preocupări de interpretare, ostil oricărei veleităţi de modernism, era susţinut de suficientă măestrie virtuozistă şi de gustul prudent al întregului arhitectonic, spre a convinge exigenţele unei hotărîri de comitet. In orice caz a ştiut să rămână unul din rarii maeştri ai compoziţiei equestre. Dovada stă în „Garibaldi” al său din Siena, în „Carlo Alberto” din grădinile Quirinalului. încolo, avânt în construcţiile prismatice; impresionism pictural în basoreliefuri; concizie în conturarea protagoniştilor. Cel puţin, aşa l-am înţeles în ziua când am stăruit mai mult printre mulajele dela Santo Spirito. * ■ * * Din generaţia lui Romanelli, a fost şi Ferdinando Martini, „patriarhul” dela Monsumano. Autor de „proverbe” şi „farse”, celebru către 1870. (Timpurile lui Pailleronl), Povestitor. • Critic dramatic. Ziarist. „Raisonneur”. Istoric. Om politic. Ministru. Organizator de colonii: o „personalitate”. O „figură culturală”, cu merite, de netăgăduit întru perpetuarea bunelor tradiţii regionaliste, toscane. Prin ceeace înfăţişă ca om : bonomie sceptică, ironică, umoristică; ascuţime aristocratică a spiritului, nobleţe generoasă şi dreaptă ; dibăcie polemică; discreţie la timp ; familiaritate cordială; frăgezime şi spontaneitate; claritate esenţială şi gust pentru concret; judecată precisă ; calm, măsură; atracţie — mai presus de orice. Prin ceea ce înfăţişă ca îndeletniciri literare : experienţa unui „hcmme d'esprit”, pusă în slujba unei versatile „causerii”; cultul umanistic şi autentic clasic, în slujba bunelor tradiţii; talent de-neîntrecut „cronicar” ; un bun simţ critic, respectat de alţii, prin respectul de sine; o sigură îndrumare, mai mult instructivă, în ale artei dramatice. Un „maestru”, nimbat de strălucite succese politice (rolul pe care l-a jucat Martini în momentul intrării Italiei în războiul mondial, nu se va putea negă vreodată); măgulit de prestigiul consacratorului de talente (este, în parte, cazul lui D'Annunzio adolescent). Un om fericit, (născut în 1841!), care moare lăsând în urmă-i o singură capo- 298 © BCU Cluj d’opera de afmome desăvârşită : viaţa iui. Sfârşită la ţară, într’o biserică de sat. In Toscana străbunilor. Deşi Ministru de Stat, Senator, fost Guvernator al Eritreei, şi Ministru al Coloniilor, şi Ministru al Instrucţiei, şi sfetnic regesc. In cătuna Monsumano. * * * De câte ori nu va fi trecut pe-acolo Ferdinando Paolieri, în vagabondările-i cinegetice! Căci îndeletnicirea sa de povestitor, autor dramatic, ziarist, cronicar, de păstrător — mai ales — al tradiţiilor toscane, îl îndreptau către locurile lui Ferdinando Martini, care erau, totodată, şi ale lui Renato Fucini. Toscan ca puţini alţii (un toscan mai „rural" decât Martini); diletant din pasiunea datinilor „artigiane” ca şi Soffici (pictor, ziarist, critic, poet, comediograf, romancier, vânător); povestitor în deosebi, Paolieri va intră — atunci când se va pune la cale — în Antologia scriitorilor toscani din sec. XX. Prin ceea ce e în povestirea lui simţ al vieţii rustice; nuanţare paesistă; siluetizare de tipuri autentice; farmec „burlone" pe cât de „chiaccherone”; frăgezime primitivă; pasiune pentru pământ, mare, . vite, stele, soare, lună şi ţărani; prin „Naţio borgo selvaggio”. Cu tot verismul său provincial, fucinian, verghian, epigonic; cu tot pitorescu-i, adesea oleografie; cu tot romantismul inspiraţiei sale, abundent în alegerea protagoniştilor şi în înjghebarea mobilelor sufleteşti care-i susţin povestirile. De altfel Paolieri s'a desvoltat târziu şi arta lui dădea, în timpul din urmă, dovezi de hotărîtă perfecţionare. Şi în această privinţă, moartea l-a nedreptăţit. * * * S'ar fi salvat oare Paolini, mai puţin Romanelli, fie chiar şi Ferdinando Martini, într’o discuţie cu Ce-sare De Lollis ? O ştim prea bine, noi, cei ce l-am cunoscut : leal, semeţ, impulsiv, necruţător, personal, cu atitudini de „maestru”, inteligent, tăios de inteligent, contaminat de-o singură prejudecată: cavalerismul grandilocvent şi egonian ai „Romancerului". Căci 6e-sare De Lollis — profesor de literaturi neolatine la Universitatea Romei, unul din romaniştii de seamă ce-i mai rămâneau Italiei — a cultivat cu deosebită predilecţie literatura şi cultura iberică; dela cea mai veche, până la vremurile genovezului Cristofor Columb, al cărui biograf ilustrator rămâne. Ceea ce nu înseamnă că ar fi cultivat cu mai puţină sagacitate şi precoce stăruinţă literatura italiană, germană, engleză, franceză, veche şi nouă. Elev al „şcoalei” medievalistului Ernesto j Monaci, dar mai ales auto-şcolar prin îndelungate călătorii de studii, De Lollis a fost pe cât învăţat, pe atâta receptiv al curentelor filosofico- estetice ale timpurilor din urmă. Alături de Galletti, poate cel mai „filocrocian” dintre universitarii italieni. Cu toate discuţiile polemice şi aparenţele contradictorii. Adăogându-i un bine cultivat rafinament critic; o claritate rectilină pe cât de elegantă în expunerea părerilor; o autonomie împinsă până la necru-ţare; o precizare constantă a ceea ce ar fi vrut să-i fie „doctrina estetică”; prestigiul unei activiţăţi închinate bibliotecii şi sălii de curs — numai şi numai lor —, ne vom da seama de taina orgolioasei dragoste cu care l-au înconjurat, mulţi, destoinici şi devotaţi, elevii. In tovărăşia cărora, a condus timp de douăzeci de ani una din cele mai atracţioase şi substanţiale reviste de cultură italiană : „La Coltura”. Acolo, în Via Fontanella Borghese, în odăiţa dosnică a anticăriei .Olsky, profilându-şi masca bronzată de ţăran abruzzes pe rafturi de cărţi, între o corectură vociferată de articol şi o tiradă necruţătoare împotriva unui colaborator postulant, acolo — şi în Via Giovanni Lanza No. iii, t. p,, (unde i-am tulburat întâia oară singurătatea casei), poate mai mult decât în sălile de curs, am simţit bucuria de-a preţui în Cesare De Lollis, un îndrumător. Nici văd cine i-ar lua, în pripă, locul. Nimeni, în amintirea noastră. ALEXANDRU MARCU CUVINTE DESPRE O FILOSOF IE KlRILOFF, în „Posedaţii”, mărturisea că oamenii au născocit pe Dumneziu ca să poată trăi fără să ucidă. In creerul său bolnav de tortura voinţei absolute — sinuciderea eră cel mai vorbitor act de autoafirmare metafizică; aşa dar, de creiare a lui Dumnezeu. Uci-gându-se, Kiriloff nu-i dovedea existenţa; ci se postulă pe sine ca un Dumnezeu. Poate, oamenii au creiat filosofia ca să nu se sinucidă, Pentrucă nu există decât trei drumuri, şi trei mijloace de supravieţuire: abrutizare, magia şi mistica. La abrutizare conduce orice activitate ce suprimă elanul duhului către lumile sale proprii. Aşa dar, valorificarea vieţii sexuale, dogmatizarea mediocrităţii asociate, limitarea spiritului la jalnice „idealuri” familiare, sociale. Abrutizarea spirituală — suprimând neliniştile — dăruieşte un sens existenţii şi păstrează proaspătă in trup dorinţa de ataşare la viaţă. Abrutizarea ce odihneşte nu numai creiere şi suflete sterpe, seci, neputincioase ; ci chiar spirite de elită, lipsite de curajul auto-creierii magice (aşa dar : de construcţia unei filosofii personale; pentrucă magia — după cum se va vedea — a fost redusă la filosofie) sau al subordonării într’o economie spirituală de obârşie mistică. Poate am greşit socotind trei căile de mântuire. Abrutizarea e ea însăşi o sinucidere. Renunţând conştient şi voluntar la funcţiunea supremă, omul se sinucide. Crizele nu sunt decât spasmele ultime ale unei agonii inevitabile. Dintr’o agonie pornesc, întotdeauna, eforturile de autocreiare sau de subordonare virilă unui transcendent. Agonia spirituală e izvorul filosofiei şi tot prin ea s’a pogorît în conştiinţă posibilităţile de echilibru 299 © BCU Cluj prin comuniune. cu numinosul. Aserţiunea poate fţ verificată pe două căi: i) prin cercetarea filosofiei indiene şi presocratice, faze de descompunere a unei mentalităţi magice şi de reconstrucţie pe plan raţional; a) prin istoria crizelor religioase. Dar, notele acestea năzuiesc să dovedească necesitatea de a apucă unul din cele două drumuri, afirmând astfel un sens existenţii. Drumul experienţii religioase se recunoaşte după câteva puncte de orientare : dualism şi transcendentalism, echilibrarea economiei spirituale printr’un punct de sprijin In afară; sensul existenţii: asimilarea virtuţilor divine şi realizarea omului-lui-Dumnezeu. Atitudinea şi itinerariul magic se pot rezumă astfel: monism, imanentism, autocreaţie şi creaţie a Lumii prin efort personal, absenţă a funcţiunii etice, punctul de sprijin în sine, negarea existenţelor efectiv obiective (dacă nu sunt eu — nu am motive să cred că e altcineva ; dacă eu nu sunt cauza, de ce să deduc o cauză streină şi opusă mie?), cosmosul înţeles ca o învrăjbire de forţe impersonale, iar sensul existenţii ca o realizare magică, o actualizare a potenţelor lăuntrice şi posibilităţilor cosmice disciplinate şi conduse printr’un travaliu ce sfârşeşte a mă afirmă Dumnezeu. Niciodată oamenii n'au păşit drumul până la capăt. Pentrucă, atunci, oamenii ar fi ajuns Dumnezei. Magicianul absolut, ca şi sfântul perfect — sunt Dumnezei, oricât ne-am înspăimânta de pluralul acesta şi de sacrilegiul afirmaţiei. Sfinţi, însă, au fost şi sunt. Magi autentici (în înţelesul just al cuvântului) — tot mai puţini. Atitudinea magică se mediocrizează odată cu mediocrizarea curajului — ajungând atitudine filosofică. Să ne înţelegem asupra noţiunii de filosofie. Manualele, profesorii şi potentaţii o confundă adesea cu ştiinţa. Filosofia nu e stabilire de raporturi (dacă se poate cauzale; lucrul fiind imposibil, ne mulţumim cu raporturi dg corespondenţă, de variaţii concomitente), nici organizare a cunoştinţelor, nici discutarea valorii cunoştinţii. Acestea sunt funcţiunile ştiinţei — care trebuie să fie universală şi lucidă. Filosofia cercetează (mai bine zis, creiază) raportul dintre eu şi cunoaştere, şi echilibrează datele pe care funcţiunile spirituale le coboară vii în conştiinţă. Când filosofia pleacă dela datul sensorial, izbuteşte să-şi rateze menirea. Filosofia e constructivă, iar o construcţie justă trăieşte prin ea însăşi mii de ani, ca orişicare alt organism spiritual. Idealismul întreg e o atitudine magică. Dar surprindem magia — ca necesitate de a creiă din noi şi pentru noi, lumea — în toată istoria filosofiei. De unde, însă, magia creiâ şi interveniâ direct, cu efecte imediate, concrete, în cosmos—filosofia se mulţumeşte că construiască ideologic. E un catharsis al spiritului, o descărcare a potenţelor latente. ■ Insăş construcţia ideologică a sistemellor filosofice poate fi socotită o construcţie efectivă. Un sistem filosofic trebuie să fie, înainte de toate, un sens dat existenţii. Pe temeiul lui — quiditate inexprimabilă, răsărit din viaţa lăuntrică, decantat prin experienţe sau dăruit printr’un dumnezeesc Har — se înalţă eşafodajul de raporturi. Fiecare vede şi circulă în Lumea raporturilor sale. Dar aceste raporturi — când nu sunt date prin dogmă, prin familie, prin cultură didactică; ci sunt câştigate, asimilate, prin voinţa şi necesităţile organismului său spiritual — sunt crescute din carnea lui, din sufletul lui; sunt el însuşi. Sensul dat lumii e puntea de unire între eu şi Lume. Dar sens, înseamnă valorificare. Nu ştiu cum e Lumea; sau dacă ştiu, nu mă interesează. Mă interesează numai Lumea care mă împiedică să mă sinucid; adică, Lumea în care sufletul mi-e echilibrat, crizele sunt depăşite, existenţa îşi are un rost, durerea o valoare, creaţia un imbold. Iată filosofia creatoare de sensuri. Travaliul filosofic, aşa dar, nu poate fi înţelegerea şi sistematizarea datelor. Filosofia porneşte dintr'un obiectiv, dar obiectivul nu e decât limitarea ideologică, cristalizarea impulsurilor subiective. Ni se pare netă deosebirea dintre obiectiv şi subiectiv prin diversitatea procesului, dinamic şi static. întrebarea nu se pune : dacă această filosofie e adevărată sau falsă? Ci : dacă această filosofie nu prezintă insuficienţe de construcţie, sau contraziceri în economia sa intimă? Totuş, atâtea sisteme filosofice, pe care le înţelegem, ni rămân indiferente. Orientarea lor nu e cea a noastră. Avem alt sens, ceea ce înseamnă că acele sisteme filosofice rămân simple date istorice, şi nu ne antrenează într’un proces spiritual. Procesul spiritual e o luare de atitudini. Sunt atâtea sisteme filosofice — în faţa cărora nu ne simţim datori să luăm atitudini. Filosofia sensului; aşa dar filosofia experimentată, sistematizarea rezultatelor crizelor noastre, valorificarea simpatiilor sau antipatiilor personale, creaţia spirituală a Lumii; mântuirea, fără de care ne sinucidem sau ne abrutizăm. Cei cari spun : pragmatism, să recitească paginile acestea. Iar pe cei ce nu cred în personalitatea Weltanschauung-ului din istoria filosofiei —îi putem ajuta noi. . Se înţelege acum de ce tinerii nu se mulţumesc să înveţe filosofia. învăţătura e ştiinţă, iar ştiinţa e nesfârşită şi — mai ales — indiferentă crizelor noastre. Crizele — singurul fapt ce contează; pentrucă, existenţa e singurul lucru ce contează, nu? O filosofie se cere experimentată. Cei dinaintea noastră â’au avut experienţe profunde şi de aceea au scris cărţile de filosofie pe care le cunoaştem; simple rezumate şi contribuţii personale. Nu ne interesează. Pe fiecare an, apar şi dispar mii de asemenea cărţi. Va trebui să facem filosofie eficace. Să ne gândim cum ajungem la ea, purtând moştenirea neamului, creerul şi sufletul fiindu-ne vehicule prin care străbat în lume valorile universale. Să ne gândim la poziţiile noastre, dispuse de trecut şi de experienţele veacului. Nu sunt decât două drumuri : filosofia (magia) şi mistica. Dacă magia strămoşilor noştri a trecut prea repede în faza religioasă (proiectând în spaţiu potenţele personale), pregătind astfel — prin sensul tragic al vieţii — creştinismul?... MIRCEA ELIADE 300 © BCU Cluj CRONICA LITERARA CU DATINI O CARTE C.ISE cunoaşte literatura lui Marcu Beza şi îl cunoaşte însuş, n'are să se mire când are să găsească scris că ne aflăm înaintea unui scriitor al amintirii. Cartea lui din urmă e încă o dovadă. Ea urmăreşte rădăcinile păgâne ale folklorului român şi trebuia să fie o contribuţie curat ştiinţifică. A ieşit din cursuri ţinute la Universitatea din Londra unde dragostea de limba şi de viaţa românească, în ce au ele mai adânc, e păstrată ca un foc antic, în faţa unor ascultători răsleţi, de aceşti doi oficianţi ciudaţi, Moses Gaster şi Marcu Beza. Unul, scos cu sila din ţară, iar celălalt plecat de ani, cu rosturi diplomatice, parcă au căutat să rămână laoparte de frământările noastre zilnice; anume ca să se cufunde în ce-a fost sau cum a fost odată, limbă, literatură şi datini populare. O curăţenie şi o statornicie de preocupări ca aceasta nici nu merg fără oarecare înstrăinare. Şi oamenii par într’adevăr aşa, oricât ar fi de deosebiţi. Desfacerea aceasta de ziua de azi, care zi pe noi ne acopere ca un val, are pentru amândoi oamenii lămuriri şi taine. Moses Gaster a întârziat în cercetările lui dela început. Ieşirea din ţară nu l-a despărţit de ele. Ceeace te minunează însă e să descoperi, acolo la Londra, pe acest mare rabin, predicator englez dintre cei vestiţi pentru coreligionari, amestecat aşa dar cu viaţa şi nevoile ei,1 urmăritor atent a tot ce se petrece la noi şi i-ar jicni pe ai lui, o batjocură mai mult sau mai puţin nevinovată într'un târguleţ pierdut moldovenesc sau un articol într’un ziar antisemit; şi în acelaş timp un folklorist român fără asemănare. Parcă mă văd în odaia lui de studiu, cu cărţi până în tavan, printre care mi-arătase atâtea neavute şi râvnite de Academia română, întrebat dacă e adevărat că în Pueşti Iţic Ne-greanu fusese scuipat chiar în uşa dughenei lui sau că la Dărmăneşti se spărseseră câteva geamuri ale drept-credincioşilor. Nu puteam răspunde, nu numai pentru că nu ştiam, dar n’aş fi putut răspunde nici altminteri, de uimire. Contrastul între omul acesta aproape orb, vechiu de ani şi plin încă de amintirea de-acasă şi între cronicarul neiertător, de fapte mici, comunicate confidenţial şi regulat, de o poştă specială, era prea uluitor. Marcu Beza e prin îndeletniciri legat de ce e mai nou şi mai grăbit în societate. Consul General al României în cel mai mare oraş al Europei, membru nelipsit al P. E. N. Clubului, călător sezonal prin centrele şi regiunile de zgomotoasă mondanitate, iată-1 cu Doda, romanul unei vieţi, publicat şi în englezeşte, cu Amintirile din copilărie, şi iată-1 cu acest Paganism în Ron-manian Folklore, în plin patriarhalism. E ca şi cum ai vedea pe acest om mic, în smoking şi în pantofi de lac foarte scobiţi, jucând sălbatec danţul hangerelor sau mulgând oile în strungă deasupra Clisurei lui mace- donene. Deslegarea tainei, faptul contrastului, stau însă tocmai în macedonismul lui Marcu Beza. Pentru Aromâni, dragostea de tot ce e macedonean, de la familie, la amintiri şi până la pământul de mult şi pentru totdeauna părăsit, e o stare obişnuită. într’un scriitor un asemenea tradiţionalism apare potenţat, iar între scriitorii români de obârşii macedonene, la Marcu Beza, el e potenţă de potenţă. Cu aşa suflet, pentru om şi pentru scriitor,amintirea e altceva decât pentru noi ceilalţi, un criteriu şi un rost de viaţă, e aproape o metafizică. Literatura lui Marcu Beza e o liteartură a amintirii, în care firul istoric se împleteşte pe cel geografic. Lucrul n’ar fi decât firesc! Iată însă că şi ştiinţa lui Marcu Beza, e o ştiinţă a amintirilor. In Păgănismul In folklorul român (Londra şi Toronto, J. M. Dent a. Sons ltd.) cercetătorul urmăreşte în cele mai de seamă obiceiuri ale noastre, de Crăciun şi de Anul Nou, în Căluşari şi Paparude, despre Facere şi Potop, răsunetele păgâne. Adevărul acestui fapt e subînţeles şi nu e greu de primit; el e ceva mai greu de luminat şi de documentat. Viaţa populară a suferit o schimbare datorită creştinismului, dar ea era mai veche decât el şi a păstrat tot ce-a putut, îmbrăcându-1 numai într’o nouă haină. In această haină, cu stele ba-bilonene sau cu păr de cămilă din pustiul Iudeei, osatura puternică tracă, balcanică şi greacă, se deosebeşte uşor, la o mai ageră privire. Răsar atunci şi flori din alte credinţe, sau unelte şi cuvinte de vrajă ale vremii de închinare la idoli şi la puterile pământului şi ale soarelui. Marcu Beza ne împrumută şi nouă această mai ageră privire, şi o împrumută mai ales cititorului de limbă engleză, pentru care cartea a fost scrisă. Atâtea din tălmăcirile lui nu sunt şi nu puteau fi proprii ; unele întregesc însă păreri ale unor oameni de ştiinţă ca J, G. Frazer şi altele sunt ingenioase sau trase deodată din jumătate-întunericul lor într’o lumină neaşteptată. Nu acest preţ, de bulgăre de aur, le face, cu toate acestea, în ochii noştri, şi nu numai în ai noştri, marea vază. Lucrul de migală şi de artă, apropierile negândite, priceperea aşezării în epizoade dramatice de mistere sfinte, clasice sau medievale, fiorul personal din tot acest material colectiv şi anonim, ele atrag în deosebi. Ştiinţa se umanizează şi se subţie într’o povestire cu minuni, în care povestitorul, din când în când, ca şi cum răscolind cu toiagul într'un foc de noapte, ar arăta că-1 mişcă printre stele, ar spune şi tâlcurile mai grele şi nevăzute. Rădăcinile acestui păgânism îl duc de cele mai multe ori pe Marcu Beza la Sudul Dunării. Atunci zeii Şi zeiţele elineşti ies din trecut şi trec pe dinaintea noastră în toată strălucirea şi încântarea lor de vreme care nu despărţise încă sufletul de trup. Colţurile de idilică aoi © BCU Cluj faima aie Macedoniei se ridică în amfiteatru la orizont. Scriitorul e la el acasă, aşa cum aceasta a fost odată, şi se simte apoi la el acasă, aşa cum în serile copilăriei mama îl ducea înaintea lunii, ca să i se închine cu cântări de laudă şi cu flori reci. Fiecare capitol capătă acest fund sudic şi clocoteşte de amintiri. Ştiinţa se ............CONU ENAKE de DARURILEde scriitor, din jurnalul său de călătorie ale domnului N. M. Condiescu — poposit în plină maturitate într’o îndeletnicire artistică, limpede şi îmbelşugată — apar şi mai precise în noul său volum : . Conu Enake. Meşteşugul s’a ales, apele s’au despărţit, şi în faptă, în gând şi în carte, lucrul acesta se poate vedea lămurit. însemnarea atentă, surprinderea evenimentelor se desparte de atitudinea lirică şi prima bucată cât mai obiectiv realizată, este însuş „Conu Enake” : largă frescă, dealungul căreia, tăiat violent, se desprinde eroul, reprezentativ pentru o întreagă epocă a socie-, tăţii româneşti. Conu Enake — personagiul, sufleteşte şi social schiţat,—este un mozaic alcătuit, în primul rând, din observaţie personală şi apoi din pitorescul ce înconjura, oarecum popular, prin tradiţie, câteva nume strălucite . din vremi apuse, Ceeace interesează însă, în primul . rând, în această lucrare este înfăţişarea însăş a autorului, saltul său şi în artă, dar mai ales, în atitudine. . Temperamental, d-1 Condiescu e un liric şi socot că realismul „Conului Enake” nu e altceva decât noaptea, înegurarea, partea opusă acestui lirism, isvorîtă totuş din el. Depărtarea permanentă pe care un artist obiectiv o păstrează între el şi subiectul său, pensula lungă, . ţinută de extremitate, cu care lucrează de dincolo de un cerc personal, sunt necunoscute autorului lui Conu Enache. D-sa, permanent, dealungul nuvelei se apropie şi de depărtează înfriguraţ de tabloul său. De multe ori se încaeră cu personagiul, intervine, şi nu e greu să-l găseşti mai ales în părţile de satiră, — revoltă abil ascunsă în culori „de din afară”. Mişcarea aceasta, lupta care vrea să stabilească un echilibru între obiectiv şi subiectiv, variază intensitatea luminei, neunitar distribuită dealungul lucrării, subt care rămâne o singură unitate: aceea a unui limbaj robust şi expresiv. Din această variaţie nasc o mulţime de tonuri — cari ar fi fost un procedeu pe- îmbina, pe nebăgate de seamă, dîn întâmplări personale. Casa din bătrâni se alege dintre celelalte cioplită din timp cu raze palide de aducere aminte. Lucrarea se face, cu fiecare foae întoarsă, ca şi cum în vântul ei s’ar trezi mirezme scumpe de demult, o carte de amintiri. EMANOIL BUCUŢA N. M. CONDIESCU riculos — de n'ar fi fost susţinute de inventivitatea d-lui Condiescu. Această bogată suită de „intermezzo” creează lucrarea. De multe ori ea urcă până la grotesc — în amănunt, dacă nu în întreaga scenă : ‘ „Zările se pierd în negurile nopţii. ■ — Aprinde felinarul, vreau să citesc! Dănăilă îşi priveşte plin de umilinţă stăpânul şi, — alungând îngrijorat surâsul plin de o răutăcioasă compătimire care-i supără faţa, — se mişcă greoiu dar pripit să-i îndeplinească porunca. Printre luminile dum-nezeirei licăreşte acum şi flacăra lumânării prinsă între patru geamuri. Conu Enake citeşte: „Trăite sur Ies punaises”. Altădată se pierde într'o răvăşită şi impresionantă viziune de Sabat romantic, după cum se înceţoşează în faţa noastră scena de noapte a halucinărilor lui Enake. Totdeauna însă susţinută de aceeaş armătură solidă a stilului, care cu o remarcabilă preciziune mai uneşte încă o calitate : un dramatism, o rotunjime a replicei, născătoare de viaţă şi de mişcare în întreaga bucată. Adausă primei părţi, de viziune reală, a volumului (Conu Enake, Truică Şeju şi Subiect de nuvelă) partea a doua : Inscripţii pe cristalul de gheaţă, mărturiseşte direct înclinarea fundamentală a autorului. „într’o noapte de toamnă,” închinarea adusă liric lui Delavrancea, înfrăţită cu trecutul şi cu melancolia anotimpului, rămâne o bucată care, isvorîtă dintr'o inspiraţie adâncă, caracterizează genul. Noul volum al domnului N. M. Condiescu conturează, prin urmare, precis şi complect personalitatea autorului său, ca pe una dintre cele mai înzestrate ale literaturii, de proză, de azi. ION MARIN SADOVEANU 302 © BCU Cluj C R O NI CA PLASTICA SAL O N U L O F I C I A L - Dfi când troglodiţii au rămas în „Grotă”, perspecti- ' cbaste adevărate de dihănii, au coaste de ceară, care vele pentru saloanele noastre oficiale s'au mai îmbună- s'ar topi, dacă soarele tablourilor domnului Neylies tăţit. Am ajuns în fine la realizarea devizei: fiecare ' ar fi mai puternic. In acest Salon Oficial se găsesc şi la locul lui. Troglodiţii în „Grotă”, urşii în grotă. contraste destule faţă de lumina romanţioasă de altă Nimeni nu va mai reuşi să-i deştepte din somnul lor dată. Contrastele în manieră nu sunt întotdeauna con-de iarnă, somn prelungit până la nesfârşire. Domnul traste calitative. Astfel „Satul” domnului Catul Bogdan ' Kimon Loghi pleacă la Paris cu scopul de a sta câţiva nu ne pare mult mai încântător decât dihaniile bunului ■ ani în Franţa. In sfârşit. Drum bun, maestro! Aşadar, Neylies, iar „Leda" lui ÂSam Bălţatti, despre care, Salonul Oficial din anul acesta ar fi putut să însŞftine cu altă ocazie, am avut de scris şi lucruri bune, pro-mai mult decât altădată. Dar n'a fost cazul. Cauzele 1 voacă pur şi simplu greaţă. Aurel Kessler e puţin cam nu trebuesc ghicite, căci sar în ochi. ' greoi, tânărul Zin Lazăr foarte sincer, dar sec în por- Mulţi dintre artiştii - noştri cei mâi valorişi lipsesc. ' tretul „Minerului”, cu amănunte grafice care intervin ■ Nici o lucrare de Pallady, Tonitza, Şirato, Dărăscu, anorganic în ţesătura picturală şi cu prea multă migală • Henri Catargi, Brâncuş, Han, Medrea şi Milita Pătraşcu. ' anecdotică în motiv. 'Iar Demian, valorosul ilustrator al Te întrebi ce a determinat această lipsă generalizată. „Gândirei”, e pe drumul cel bun, care-1 va învăţa Regulamentul sever al „Salonului” ? Regulamentul,însă cum să se desbrace de grafic, atunci când trebue să fie nu se respectă şi faptul acesta scade în măsură şi mai vorba numai de pictural. (Căci portretul expus la „Arta evidentă interesul pentru marea noastră expoziţie anu- română” nu era pictat, ci desenat cu culoare!) Plină de ală. Căci dacă Pallady, Han şi alţii lipsesc, artişti maturi lumini destul de preţioase, o natură moartă de Ştefan . ca Iser, Teodorescu-Sion, Cuţescu-Storck, Steriade şi Constantinescu, amuzantă ca mai toate bucăţile noui de alţii se mândresc cu lucrări cunoscute din alte expo- . Lucia Demetriade-Bălăcescn, „Doamna şi pictorul său”. Ziţii, cu lucrări mai vechi, pe care publicul le-a văzut Surpriza Salonului Oficial din anul acesta a fost şi altădată. Calitatea lucrărilor nu e un argument îm- fără îndoială „Nudul” pictat cu inegală măesţrie de potriva faptului că juriul Salonului Oficial nu-şi. în- . domnul. Camil Ressu. Catalogul Salonului îl numeşte deplineşte întocmai datoria, când e vorba de selecţia pe. drept „Studiu nud”. Păcat că cuvântul „Studiu” bazată pe articolele regulamentului. In felul acesta, înseamnă în cazul acesta „neterminat”. Căci lucrarea nu numai artişti consacraţi, dar şi pictori şi sculptori aceasta rară, plină de căldură vie şi totuşi foarte apro-' tineri ca domnii Iorgulescu- Yor şi Mihai Onofrei ne:-au , piaţă de Jngres e plină de inegalităţi, care pot fi însă arătat lucrări cunoscute. Fireşte că aspectul întreg al îndepărtate. Dacă domnul Ressu (va şti să aducă unui Salon pierde însă mult din acea prospăţime ine- tot restul tabloului la nivelul părţii superioare a nu-dită, ce ar trebui să rămână caracteristic, unei asemenea . dului, lucrarea va fi. .una dintre cele . mai valoroase expoziţii. Şi dacă luăm în consideraţie aceste lipsuri, ale picturii noui româneşti din ultimii ani. Deocamdată dacă ne gândim că mulţi dintre pictori şi sculptori, tot fundarul, precum şi partea de jos a nudului sunt care altă dată duceau pe umerii artei lor înfăţişarea . . încă departe de a fi. terminate. Domnul Ressu ne-a întregului Salon Oficial, n'au apărut acum cu lucrări dovedit însă cu prisosinţă că nu. s'a îndepărtat de artă noui, ne mirăm de progresele făcute de atâţia artişti . şi că izbuteşte să-şi întregească chiar domeniile-expre-tineri, progrese, care înseamnă nivelul expoziţiei noa- . sivităţii lui prin ţinute foarte diferenţiate. Căci nici stre. Tineretul se orientează, se cultivă, astfel că bar- în cazul d-sale nu poate fi vorba despre o simplă în-bâriile de altădată nu mai reapar decât rareori. Pseudo- . râurire, despre un. împrumut de valori. Cine mai poate ’ geniile â la maniere de Bordehache nu se mai întâlnesc . rişca astăzi o apropiere demnă de marele Ingres, trans-prea des, romanţioşi cu lavaliere murdare şi pălării punând într’o. atitudine nobilă atâta . căldură vitală, uriaşe nu mai infectează atmosfera cu „clasicismul” nw, e un epigon, ci un continuator, care îmbogăţeşte lor de iaurt. Doar bivoliţele lui Jean Neylies se mai evoluţia.. scaldă ori pasc într'o sală, care nu mai vrea să ştie de Domnul Steriadi rămâne şi în această expoziţie acelaş ele. — O, voi „Bivoliţe” de Neylies, ce aţi apărut iar din. trecut, Peţe şi luminiţe impresioniste se alătură şi iar de ani de zile, voi sunteţi mărturiile copilăriei, cu delicateţă în bucăţile d-sale, fără Ca totul de amănunte în ce priveşte creşterea nivelului, plasticei noastre. , să.devină un întreg. Progrese mari a făcut iar Lucian Gri-Nu Va iubesc, dar monotonia apariţiei voastre e un gorescu, care stăpâneşte meşteşugul ca nici un alt pictor simbol, pe care l-am recunoscut de mult, din generaţia d-sale. Câtă. cultură şi cât rafinament Dar să lăsăm sentimentalităţile.Bivolii aceştia ro- pentru subtilitatea gradărilor, de planuri în peisagiul mantiei, aprinşi'de lampioanele vreunui amurg, n'au expus, deşi conţinutul intuitiv pare. întotdeauna luat 303 © BCU Cluj de la alţii. Tocmai acestui artist virtuoz îi lipseşte în multe cazuri forţa proprie. E mai întotdeauna un sedus, nu un învingător. Ce exemplu opus tablourilor lui Mărim Bunescu, pictorul care, chiar atunci când nu reuşeşte pe deplin cu calitatea facturei picturale, reuşeşte şi convinge cu simţământul. Un avânt demn de toată lauda mai înseamnă „Cămaşa mauve” a domnului Ionescu-Sin, care munceşte cu preget. Ca de obiceiu, George Petraşcu şi Ion Theodorescu-Sion domnesc. Câţiva centimetri pătraţi dintr’o lucrare a d-lor ne împacă deseori cu aspectul întregului „Salon Oficial”. Un capitol aparte, capitol de admiraţie, evlavie şi durere : cele şase lucrări ale lui Sabin Popp. Desigur, că mult regretatul artist le-a considerat neterminate, căci pun, prin picturalul lor cam fugitiv, prea multă greutate pe romantismul concret, văzut în natură. Sabin Popp căuta să răsbească pe o platformă mai limpezită şi mai abstractizantă, căuta să întărească, să privească mai mult prin prisma omenescului. Pitorescul acestor peisagii nu e încă îndestul de purificat. Nădejdea lui Sabin Popp se avânta spre ţinuturi mai îndepărtate. Nici un drum de ocol nu-i părea de prisos. (De aceea nu ştiu dacă alegerea celor câteva lucrări pentru Salon a fost tocmai fericită). Sculptura mai săracă de cât oricând. Un portret sincer, şi nobil în simplicitatea lui, ferm, concis, datorit domnului Fritz Storck şi un bust puternic conceput de Boris Contzevitsch-Rakin, care promite să devină unul dintre scolptorii noştri cei mai reprezentativi ai tinerei generaţii. (E un caz aparte ce merită toată atenţia cunoscătorilor noştri). Privit astfel, Salonul Oficial a fost şi de data aceasta o secţiune oarecum normativă, tăiată prin nivelul artei plastice româneşti. Valoarea unei asemenea secţiuni constă în faptul că pătrunde până la substanţă, până la conţinut. Desfăşurarea nivelului presupune astfel şi o limpezire a privirilor spre adâncimi. Individualitatea se subor-donă comunităţii. Când învinge, distanţează totdeauna. Constatarea acestor distanţări e, în mare parte, meritul Saloanelor Oficiale. GEORGE PETRAŞCU IN dialectica artiştilor noştri contimporani, adevărata evoluţie picturală poartă de multe ori nemeritata şi negativa titulatură de „stagnare”, pe când săriturile şi jocurile de carnaval ale altora sunt forţiş interpretate ca „evoluţie organică”. Schimbări repezi şi deseori neprevăzute se întâmplă, fireşte, şi în pictura celor mai serioşi artişti. A face însă, din aceste treceri subite, un obiceiu care cochetează mai mult cu preferinţele şi modelele zilei, decât cu propria conştiinţă, — rar preocuparea artistului de propria lui subiectivitate cre-eatoare depăşeşte cadrul cochetărilor mai mult sau mai puţin interesante — înseamnă aţâţarea unei necontenite maladii sufleteşti, care, într’o bună zi, îl apropie de prăpăstiile conştiinţii sau de o sterilitate somnolentă. Când un artist de formatul marelui nostru pictor Petraşcu se desvoltă relativ încet, privind mereu înapoi şi clădind pe temeliile trecutului său demn de admiraţia tuturora, lumea care pretinde că ar fi cunoscătoare şi specialistă într'ale picturii, spune că acest colorist de seamă se repetă iar şi iar. Desigur, nu poate fi vorba despre noutatea unor subiecte epatante şi nici despre scamatorii de tehnică. Domnul George Petraşcu nu e un lăutar care ştie să redea orice melodie auzită; dar nici nu vrea să fie, nici nu râvneşte la această fală. Meşterul colorist nu trage cu urechia şi nici cu ochiul când alţii îşi destăinuese abilităţile picturale. Privindu-i lucrările, ne-am adus mai întotdeauna aminte de Delacroix, de Cezanne, de Veiasquez, iar uneori chiar de Goya. Şi alături de aceste înrudiri, mai mult sufleteşti decât exteriorizate în factura culorilor, am recunoscut umbra lui Nicolae Grigorescu ce binecuvântează străduinţele sincere şi încoronate de izbândă ale unui vrednic urmaş al său. Cine se încumetează să dea din umeri, când e vorba de o profundă şi cu adevărat neobişnuită conştiinţă artistică? Nici Roma meşteiului nostru n’a fost clădită într’o singură zi. (Dar par’că cetăţile interioare de lumină ale altor pictori şi mai mari au fost ridicate prin câteva gesturi cochete ? Numai adevărul e creator. Minciuna se spulberă curând peste propria ei goliciune. Curteanul Veiasquez, grand-seigneurul Delacroix şi întunecatul Gericault sunt de-o potrivă servitori smeriţi, când au paleta şi penelul în mâini şi nu-şi degradează conştiinţa, făcând din ea o improvizare de carnaval. Cezanne stă ani întregi în faţa aceluiaş motiv, munceşte şapte ani la nuanţarea unui alb, iar Rembrandt nu oboseşte trecând de nenumărate ori pe pânză ascunzişurile, văgăunile, iadurile şi cerurile întinse de lumină sufletească ale feţei lui). Numai cei mărunţi cred că repetarea unui motiv trebue să însemne sărăcie intuitivă, care, fără îndoială, se poate recunoaşte poate şi mai lesne în exhibiţiile acelor vânători de motive, ce uită că un divertisment de motive nu trebue niciodată confundat cu diversitatea şi bogăţia emotivă. De aceea preferăm „unilateralitatea” rodnică a meşterului George Petraşcu. Expoziţia recentă din cele trei săli ale Căminului artelor „Regina Maria" aduce totuşi ca vădit şi însemnat aport nou o întinerire, o tendinţă mai destinsă, în ce priveşte tratarea dinamismului pictural, o pornire nouă în gruparea şi structura coloristă a compoziţiilor mari, o descătuşare în alăturare a valorilor, totuşi nicidecum mai puţin preţioasă ca în trecut. Toate aceste calităţi 304 © BCU Cluj noui se bazează însă pe întreaga evoluţie de până acum, ceeace reese şi mai evident prin faptul că domnul Petraşcu a ţinut să expună şi câteva lucrări mai vechi, care ilustrează câteva momente de seamă în drumul străbătut spre faza actuală. Astfel eforturile noui se reliefează minunat pe fundarul trecutului înbelşugat, astfel se pot distinge şi mai lesne deosebirile între tehnica mai densă de acum câţiva ani, care nu cuprindea intensitatea şi tinereţea sufletească de astăzi, şi degajarea actuală, care nu reprezintă nici mai mult nici mai puţin, decât o puternică creştere a conţinutului artistic, al fondului de viaţă. Chiar tendinţa de a cuceri formatele mari şi compoziţiile cu grupări destul de dificile presupune nu numai o reîmprospătare a aptitudinilor cunoscute şi până acum, dar chiar o lărgire a domeniului, pe care artistul nostru se simte stăpân. Căci preţiozitatea coloristă a meşterului era până acum strânsă în cadre mai mici, era parcă hotărîtă de dimensiunile mai mici. Jocurile de alb şi negru, apărute mai ales de acum trei ani, strălucirea emailurilor şi susţinerea reciprocă a valorilor păreau de multe ori urmări fireşti ale rezumărilor la formate mici. Suprafeţele mari au alte pretenţii faţă de acela, care încearcă şi reuşeşte să realizeze ţesătura lor din străluciri atât de rare. Formatul mărit pretinde chiar o altă aptitudine optică, o transpunere mai fermă şi de multe ori mai liberă a vizualităţii reale faţă de închegarea suprareală în cadrul pictural âl tabloului. Meşterul Petraşcu a izbutit în câteva cazuri de a păstra aceleaşi calităţi artistice, deşi tehnica a devenit mai spontană şi mai largă. Acordurile ce se îmbină între alb şi negru, albastru şi verde, verde şi roşu, susţin toată structura constructivă a tablourilor, din care răsună de multe ori muzicalitatea caldă a unui galben de Veronese. Tablourile veneţiene de acum trei ani erau mult mai pedante în privinţa tratării amănuntelor, din a căror poantare luminoasă se desprindeau efectele principale. Acum plastica florilor roşii şi albe se desfată din structura unei paste mai năvalnice şi mai grele, ceeace nu împiedică însă întru nimic transparenţa planurilor, nu împiedică reliefarea mai puternică a contururilor hotărîtoare şi a masselor rotunde. Alături de nouile naturi moarte, alătuii de florile roşii înfăţişate în recenta expoziţie, pictura lui Nicolae Grigorescu e o dulceaţă, nu odată îndepărtată de vigoare. Grigorescu transpune şi preface în tablourile lui seninătatea, pe care o găseşte în jurul său, în natură. Seninătatea lui Petraşcu isvorăşte încetul cu încetul pe urma unei lupte cu întunericul, îşi face loc prin ţinuturile pietroase ale unui suflet de învingător. Astfel şi expoziţia actuală a meşterului George Petraşcu nu e o nouă faţă a unei „unilateralităţi”, ci un popas spre desăvârşirea acelui viitor, care va şti să vadă în totalitatea operii acestui meşter o comoaiă a poporului român. OSCAR WALTER CISEK CRONICA MĂRUNTĂ Cei trei iezi cucueţi ai lui Creangă au sărit pârleazul în pajiştea îngrijită a literaturii germane. N'avern însă de ce ne teme. N'au să ne dea de nicio ruşine. Ştrengăria lor a trecut pe la şcoală. Traducătoarea, d-na Aniţa Dimo-Pavelescu, i-a pieptănat întâiu şi le-a dat oarecare purtări de circumstanţă. Dacă la noi au rămas Cei trei iezi cucueţi zvâcniţi şi behăitori, din plaiurile moldoveneşti, cărora încep adică să li se vadă sau să li se simtă sub palmă „cucuele” — şi corniţele trebue să-i mănânce ca dinţii noui şi să le dea tot neastâmpărul săritor — la Viena, în numărul 128 din colecţia Sesam, ei sunt : Drei lockige Zicklein, „Trei iezi creţi” sau chiar „buclaţi”; şi dacă la, noi li se aduce Mălăeş în călcâeş, Smoc de flori pe subsuori, ceeace arată o toaletă destul de neglij.ată, dincolo- tot ce ar fi putut lăsa urme pe parchet sau miros de sudoare în aer, se pierde în = Mehl und Mais Gelb und Weiss, Blumenstrauss fur das Haus, sau „Făină şi Mălai, Galben şi Alb, Chită de flori pentru casă”. Recunoaştem că versurile populare, pline de mireazma ţarinei, iar, ca formă, numai rime interioare şi greutăţi, nu erau o sarcină de oricine. Traducerea e de altminteri din cele bune. Trebue să cerem şi altele din aceeaş pană. Dar nici bucăţile alese. Puiul lui Brătescu-Voi-neşti şi basmul Humuleşteanului membru al Junimei, nici felul cum au fost puse în altă limbă sau cele câteva desene de Brătescu-Voineşti—fiul, nu ne-ar opri atât. Biblioteca însăşi, apoi, e abea o colecţie miniatură. Ceeace ne opreşte e tocmai gândul din care a ieşit. Colecţia Sesam trebue să cuprindă cărţi pentru tinerime din toate literaturile lumii, deocamdată în trei din limbile cele mai vorbite : franceza, engleza şi germana. E vorba de cărticele, cam de 32 de pagini, cât mai frumos tipărite, fără să coste mult. Copiii primesc la o zi- de premii sau la o zi de dar, câte o serie de zece. In felul acesta se ajunge un scop literar pedagogic şi altul social politic. închipuirea fragedă găseşte hrană bună, şi încă de-atuncr începe să iubească toate popoarele, de unde, fără deosebire, i s’a cules această miere. Viena, după ce, în mărirea ei, a vrut să fie o capitală a Europei centrale, caută, în zilele scăderii, © BCU Cluj să fie o capitală a întregei Europe. Nu e b mirare că din ea a plecat formula Pan Europei a lui Cotiderihove Kalergi şi Uniunea intelectuală a Prinţului Rohan. Colecţia1 Sesam a doamnei Helene Scheu-Riesz e o Pan Europă şi o Uniune intelectuală a copiilor. Ea" bate' cu floarea minunată a basmelor arabe lă poarta inimii popoarelor: „Sesam,- deschide-te!" Aşteptăm toţi să vedem dacă vorbele de vrajă surit cele bune. Casa Şcoalelor a lucrat cuminte sprijinind întreprinderea. Cu un Sesam însă nu se face primăvară. Să continue! ' ' ' EMANOJL BUCUŢA " NOUA c'arte a lui Benjamin 'Creiriieux Panorama de la liiterature iialienne contemporaine est’i în sine o lucrare strălucită, dar o primejdie' pentru intelectualitatea română snobă, care ştie atât despre literatura italiană cât găseşte răsfrânt în cea franceză. Deşi excelent informată şi senină, cartea este totuş foarte personală şi'nu scuteşte de documentare directă. Din nefericire pentru noi citatele surit traduse în franţuzeşte, ceea ce răpind impresia directă nu va obliga-totuş pe’cititor să caute izvorul original. Ea va stârni la noi aere de suficienţă, nu şi dorinţa sinceră de a se apropia de. Italia. . In Franţa însă, concursul pe care-1 dă autorul promovării cunoştinţelor despre Italia este considerabil. Rar mi s’a întâmplat să citesc o istorie literară mai cursivă, mai bogat informată şi totuş aşa de simplă/ mai obiectivă şi totuş aşa de fină în observaţii personale. Nu este o istorie a literaturii, este un tablou al sufletului italian schiţat cu o rară luciditate şi o mare putere de sinteză. Sunt observaţii înăuntru, ce par banale într'atât inedita lor formulare este de verosimilă şi surit altele care, dacă întâmpină dificultăţi, au totuşi -meritul de a izola nota italiană în mijlocul Europei intelectuale. Consideraţiile asupra regionalismului, literar ; sunt pline de fineţe, deşi pentru specialist ele nu sunt o nouţate, mai ales în caracterizarea temperamentelor dialectale. După o scurtă preparaţie-ottoeentescă, au- ■ torul îficepe cu Carducci asupra căruia dă definiţiuni ascuţite, dar discutabile, când proza se preţueşte mai presus de lirică. Vorbeşte apoi de verismul sicilian (Capuana şi Verga), de cel toscan al lui Renato Fucini, ‘ de Fogazzaro şi Oriani, cu ajutorul căreia formulează temperamentul venet şi romagnol, de literatura dia- : lectală meneghină, romanescă, siciliana, 'napoletană, etc., de arguziâ toscană şi sentimentalismul partenopic, de riltima defivaţie . carducciană (d'Annunzio, Pascoli PanZîni), unde are prilejul să facă observaţii pătrunză- ■ toare şi- noui asupra lui D'Annunzio, de Benedetto Croce şi cureritul dela „La Voce”, de poezia crepusculară, futuristă, şi fragmentaristă,- pentru a sfârşi cu umorismul piran.dellian şi cu consideraţii asupra tendinţelor actuale. Afară de unele scăpări de vedere (necitarea lui Giovanni Gentile în legătură cu frag-mentarismul este deadreptul ciudată), Benjamin Cre-mieux dovedeşte o cunoaştere temeinică a Italiei atât sociale cât şi literare, un gust aproape totdeauna fericit şi măsurat, o mare perspicacitate şi însfârşit o simpatie care îi îngădue să priceapă Italia cu suflet italian, fără ca prin aceasta şă abdice le ceva din fineţea sa franceză, . Dar adevăratul merit actual al cărţii este. de a corecta , opinia europeană asupra unor scriitori italieni, ca An-nunzio spre pildă, prin situarea lor înăuntrul graniţelor spirituale italiene. Mai lipseşte acestei admirabile cărţi un apendice literar, pe care l-ar oferi pentru cunoscătorii de 1. italiană, în parte, Antologia lui Papini şi Pancrazi, larg utilizată de autor. N'aş putea da o cali-ficaţie mai bună cărţii de. cât adăogând că autorul . a scris o lucrare ce nu-şi atinge finalitatea; aceea adică, de a populariza. Cartea sa e personală şi plină de vederi. surprinzătoare şi numai specialistul se poate bucura de toate satisfacţiile intelectuale ce le oferă. ' G. CĂLINESCU ANUL acesta se ţine la Pragâ, Sub auspiciile Comisiei internaţionale de Cooperaţie intelectuală a Societăţii Naţiunilor, cel dintâi congres internaţional al artelor populare. Un program vast menit să facă din această manifestare, nii1 -numai o întrecere între diferitele naţiuni, dar şi o serioasă desbatere ştiinţifică, îmbrăţişează toate ramurile posibile ale artei populare, de la plastică şi decorativă, până la muzică, dans şi reprezentaţii dramatice, extinzând interesul specialiştilof-a-supra celor mai variate domenii etnografice şi -punând pentru prima oară în aceeaş ordine de cercetări arta de- ' supravieţuire preistorică a ţăranilor din Europa cu produsele de-magie şi fetişism ale semenilor lor din alte continente. Marea întâlnire de etnografi şi specialişti în' tainele acestor arte prin care se măsoară vechimea şi calitatea civilizaţiilor populare, va fi însfârşit urmată şi de o manifestare' încă şi mai expresivă, în care trium- • ful unora sau altora va- atârna mult de isteţimea şi priceperea de organizatori ale fiecăruia : O expoziţie internaţională a artelor populare, care va avea loc în anul următor la Berna/ unde lucrul mâinilor şi al gândului anonimilor artişti va vorbi singur în colori tari, -.şi în curioase armonii1 instinctive/ demonstrând ori complectând pentru cercetări noi observaţiile şi concluziile specialiştilor şi atrăgând totodată atenţia publicului mare asupra frumuseţilor inedite ale geniului popular. ' Congresul acesta, ca şi expoziţia, trebuiau să aibă loc,-după un prim,proect, la Bucureşti. Cel care scrie 306 © BCU Cluj aceste rânduri ştie bine cum comitetul iniţiator de la Geneva şi Paris n’ar fi avut altă dorinţă decât să încredinţeze această importantă demonstraţie ştiinţifică şi artistică României. Aveam în acel comitet, care înfăţişa însăşi Societatea Naţiunilor, şi reprezentanţi ai noştri destul de ascultaţi — d-ra Elena Văcărescu şi d-1 G. Oprescu — şi prieteni străini în deajuns de călduroşi — d-1 H. Focillon şi d-1 J. Luchaire — pen-truca orice dificultate să fi fost înlăturată. România n’ar fi avut^ decât de câştigat de pe urma unei asemenea manifestări pe care alte state se întreceau să o revendice. Congresul a rămas totuşi să se ţină în Cehoslovacia, iar expoziţia în Elveţia, — pentru că s'a găsit cineva care să se entuziasmeze mai puţin de ideea unei astfel de întâlniri la Bucureşti. Era guvernul român, speriat de perspectiva unor cheltueli care nu îşi puteau arăta roadele materiale imediate şi urmând ca de obiceiu aceeaşi politică puţin glorioasă de eclipsare în întreceri internaţionale în care ar trebui să punem cea mai mare ambiţie. Lucrurile acestea sunt însă destul de vechi, mai vechi poate decât actualul ministru de arte. Ele n’ar mai fi fost nici de amintit, dacă măcar pentru Praga, . în calitate de simpli participanţi, şi pentru expoziţia de la Berna, ne-am grăbi să reparăm pe cât se mai poate lipsa de interes dovedită în trecut. N'am aflat însă nimic până acum de vre-o organizaţie înjghebată din vreme pentru participarea noastră la congresul de care e vorba. Nu ştim dacă va fi luat fiinţă vreun comitet organizator nici dacă vreo publicaţie specială s’a pus la cale pentru înfăţişarea noastră cât mai cuviincioasă în această împrejurare. In vremea aceasta desigur, ţări care ne înconjoară şi care vor avea de demonstrat virtuţi artistice proprii poate nu mai însemnate de cât ale noastre, se pregătesc cu grijă pentru avan-tagii şi succese pe care noi aproape ni le refuzăm anticipat. Şi de rândul acesta n'ar mai fi vorba nici măcar de vreo cheltuială excesivă pentru bugetele noastre. Ar.... ajunge chiar puţina bunăvoinţă a cuiva,—a Ministerului de Arte, să zicem, sau a Comisiei naţionale de Cooperaţie intelectuală, mai ales — pentru a asigura participarea noastră demnă într’un loc unde suntem aşteptaţi printre cei dintâi. Se va hotărî oare cineva să facă cea dintâi mişcare pentru această faptă pe care nu e dhip s’o ocolim? Ni s’ar părea absurd să ne îndoim. Dar pentru cei de la care o aşteptăm, trebuie adăugat, că şi de vor face-o oricât de grabnic, de vor mcepe-o chiar de-acum, nu mai e nici o teamă că se ostenesc prea de vreme. O conferinţă recentă ţinută de profesorul Al. Tzi-gara-Samurcaş la Institutul social şi o luxoasă publicaţie a aceluiaş autor în tovărăşie cu d. O. Roguski (favoare fa crestături ale ţăranului român, cu 115 de- senuri în text şi un album de 50 de planşe. Bucureşti, Socec, 1928), au atras în două feluri atenţia publică asupra acelei fantomatice instituţii care se chiamă Muzeul de artă naţională. Publicaţia a putut dovedi cât sunt de preţioase invizibilele colecţii ce se ascund acum în încăperi provizorii şi improprii cu desăvârşire pentru un muzeu; iar conferinţa a chemat din nou luarea aminte asupra tristei clădiri fără uşi şi fără ferestre, care de mai mult de zece ani stă pustie ca o casa a buhelor şi liliecilor de la Şosea. Clădirea era făcută pentru a adăposti înfloritele colecţii adunate de profesorul Tzigara-Samurcaş. Ea trebuia să fie ceh dintâi muzeu în care un strein venit la noi avea să fie condus. Intr'o ţară de folklor şi artă populară o asemenea instituţie e tot atât de firească şi de necesară, cum e necesară şcoala în care se învaţă alfabetul. Şi gândul dintâiu al celor care au pornit clădirea a fost gândul cel bun. Din nenorocire însă el n’avea să fie şi gândul lor de pe urmă. In anul când Bucureştii ar fi trebuit să adăpostească cel dintâi congres internaţional al artelor populare, Muzeul nostru naţional e o paragină ' sinistră prin care aue vântul şi se încrucişează păsările văzduhului.,Un blestem răutăcios a fost pus în temelia acestei clădiri care pare destinată a nu mai fi isprăvită niciodată. Oficialitatea a ocolit-o întotdeauna superstiţios, gândul tuturor a înconjurat-o. ca pe un lucru de care nu e bine să te atingi. Şi între muzeele mai norocoase de Istorie naturală şi de Geologie, cel care ar fi trebuit să întregească cu vitrine înflorite de gânduri, imaginea sintetică a pământului românesc, rămâne mereu absent. Profesorul Tzigara-Samurcaş pare hotărît să încerce a risipi superstiţia care înconjoară casa părăsită de la Sosea. El anunţă înjghebarea unei eforii care să ia asupră-şi sarcina refuzată de Stat. Gândul său e îndreptăţit şi încurajarea i s’ar cuveni de la oricine. Se vor găsi însă donatorii generoşi care să aducă la îndeplinire măcar acuma ceea ce treuuia făcut de mult şi fără ajutorul lor ? LIBRĂRIA engleză ne trimite într’un luxos vestmânt cea din urmă lucrare a arheologului şi bizanti-nistului rus Nikodim Pavlovici Kondakov, tipărită postum de arheologul şi prietenul englez al lumii slave, Ellis H. Minns : The russian icon (Oxford. Clarendon Press.). E o carte a cărei valoare întrece cu mult obişnuitele studii asupra aceloraşi probleme, nu numai prin erudiţia nelimitată şi prin spiritul sintetic în care e prezentată, dar mai ales prin concluziile noi care modifică multe din ideile curente asupra vechii picturi ruseşti. Kondakov reface în întregime istoria acestei picturi. Descoperirile recente, foarte importante, făcute cu ocazia spălării şi restaurării vechilor icoane, de către administraţia bolşevică, îi vin în ajutor. Entuziasmul stârnit în critica rusească de descoperirile acestea a 307 © BCU Cluj dat naştere unei întregi literaturi admirative, îndreptăţită de bună seamă, dar pornită către interpretări nu întru totul justificate. Campionii cei mai intransigenţi ai „rusismului” văd în eflorescenţa de un suav idealism al acestei arte în secolii al XlV-lea şi al XV-lea încă o formă a purităţii sufletului slav, creeator şi original de la început, fără a avea nevoe de atingerea cu spiritul european, „Cristosul rus”, imaginea-idee întreţesută din miracol şi contemplaţie, care face orgoliul artei ruseşti, ar fi astfel de pe atunci creeată şi ea ar fi răsărit din insondabilele adâncimi asiatice ale acelui suflet slav în permanentă contradicţie cu spiritul european. Cartea lui Kondakov, care nu poate fi bănuit de atitudini paradoxale sau de nepricepere a sufletului slav, se aşează însă hotărît deacurmezişul entuziasmului compatrioţilor săi. Cu scrupulele omului de ştiinţă, el respinge romantismul acestei atitudini care poate forma o doctrină naţionalistă, nu însă şi una ştiinţifică. Şi spre consternarea multora din criticii ruşi, el se îndârjeşte a analiza operele vechilor iconari ruşi până la neîndoelnica descoperire în arta lor a celor mai complexe şi mai hotărîtoare influenţe streine. Puritatea geniului slav iese însă foarte subţiată din aceste analize. Arta atât de celebrată a meşterilor de la Novgorod, de la Suzdal sau de la Moscova, apare ca un reflex îndepărtat şi resfrânt în oglindiri orientale a Renaşterii italiene din secolul al XlV-lea, la care infiltraţii stăruitoare ale curentelor artistice venite din Balcani s’au adăogat lăsând şi ele urme adânci.--Pentru noi mai e destul de interesantă de notat şi părerea lui Kondakov asupra influenţelor moldoveneşti în pictura rusească. Amănunte de iconografie caracteristică picturii noastre sunt găsite de el până în colţuri îndepărtate ale Rusiei, şi Kondakov n’are nici o îndoială că breslele de iconari moldoveni rătăcitori trebue să fi dat mulţi meşteri şi compilatori de manuale de pictură care au circulat în Rusia în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. E o noutate pe care istoria artei noastre nu o înregistrase până acum şi asupra ei interesul nostru va trebui de aici înainte să sporească. Pictura românească veche, e dealtfel domeniul în care surprize variate ne vor îmtâmpina când. ne vom decide să începem mai stăruitor explorarea ei. AL. BUSUIOCEANU NUMĂRUL VIITOR AL „GÂNDIRII“ VA FI, DEASEMENI, DUBLU (AUGUST — SEPTEMVRIE) ŞI VA APĂREA IN PRIMELE ZILE ALE LUI SEPTEMVRIE. Secretar* de Redacţie i XI. Bddăuţă © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj LAZAR ZIN MINERUL GÂNDIREA © BCU Cluj fl flPARUT: GIB. I. MIHĂESCQ LA „G R A N D I F L O R A“ EDITURA „SCRISUL ROMÂNESC". PREŢUL 100 LEI A APĂRUT: CON U E N A K E DE N. M. CONDIESCU EDITURII SCRISUL ROMÂNESC PREŢUL 70 LEI A APĂRUT: EMANOIL BUCUŢA CRESCĂTORUL DE ŞOIMI COLECŢIA ,,CARTEA VREMII" A APĂRUT: L O R I L F NOTE ŞI IMPRESII E DE PREŢUL ao LEI GH. D. MUGUR A A P Ă R U T : ' CARNET DE VARĂ DE CEZAR PETRES CU DESENE DE DEMIAN.. EDITURA „RAMURI A APĂRUT: ' AL. BĂDĂUŢĂ NOTE LITERARE ■ Preţul 30 lei Colecţia „Cartea Vremii” . A APĂRUT: ZAHARIA STANCU POEME SIMPLE Preţul 30 lei Colecţia „Cartea Vremii” i î © BCU Cluj GÂNDIREA ” APARE ODATĂ PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: AL. BĂDĂUŢĂ, VASILE BĂNCILĂ, LUCIAN BLAGA, G. BREAZUL, EMANOIL BUCUŢĂ, AL. BUSUIOCEANU, G. CĂLINESCU, V. CIOCĂLTEU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, D E M I A N, RADU DRAGNEA, MIRCEA ELIADE, O. HAN, NAE IONESCU, ALEXANDRU MARCU, PETRE MARCU-BALŞ, GIB. I. MIHĂESCU, SORIN PA VEL, CEZAR PETRESCU, ION PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, ION MARIN SADOVEANU, ZAHARIA STANCU, SANDU TUDOR, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO. T. VIANU, V. VOICULESCU REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, BUCUREŞTI. niiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiimiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiHininiiiiiiiiiiiniiiiiniiiiiniiiiiiiiiiiiMiiiiiiiiHJ NUMĂR DUBLU No. 6 — 7 IUNIE - IULIE 1928 CUPRINSUL: C. BREAZUL : Arta muzicală în AL. MACU : Vita Mortuorum. . . 298 cultura românească . ....241 MIRCEA ELIADE : Cuvinte despre^, ADRIAN MANIU: Şerpoaica . . . 250 o Filozofie. . ........... DAM IAN STĂNOIU: Pacostea - “ Calendarului.............251 CRONICA LITERARĂ ION PILLAT : Un nor (versuri) . 261 EM> BUCUŢA : O carte cu datini. 301 PETRE MARCU-BALŞ : Autohto- E m. SADOVEANU : Conu Enake nia ordinei juridice..... 263 de N. M. Condiescu........302 V. CIOCĂLTEU : Vară (versuri). 273 AURELIU CORNEA : Groaza. . . 273 CRONICA PLASTICĂ îr' ÎT" h”*-»-’ IZ OSCAR WALTER CISEK : Salonul N. M. CONDIESCU: Plumb rătăcit 289 ^ PAUL STERI AN , Po«»l.....291 G'°’" ......303 IDE., OAMENI SI FAPTE CEOKICA «Ae™TA RADU DRAGNEA : Răspunsuri . 293 EM. BUCUŢA, G. CĂLINESCU G. CĂLINESCU : O vizită la Pan- şi AL. BUSUIOCEANU. .... 305 talone de Bisognosi ........ 295 . ILUSTRAŢII COPERTA: D. Ghiaţă DESENE : Demian. . REPRODUCERI IN INTERIOR : Ressu, Lazăr Zin, Ştefan Constantinescu, Laura Cocea Steriade şi Maria Pillat. ...ii.umili.......................................................iiiiiiiiiiiiiihi...ii ABONAMENTE: 1 AN‘350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 50D LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 500 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: GR. THEODOSSIU, STRADA LATINĂ No. 10- E X E M - |k Ţ W W^ A E X E M - L.r G AN DlKfcA phT 9705. - TIPARUL IMPRIMERIEI FUNDAŢIEI CULTURALE REGELE MIHAI I © BCU Cluj