> \ V
                                 ANUL VIII No. 5
t*
© BCU Cluj
                       AS C E N SI U N E
                                                     DE
                                            G. CĂLINESCU
                                * ■
    IEram de tot tânăr când am simţit chemarea de a face judecăţi literare. Zi nefastă şi purtătoare de neguri! Gorgona mi-a împietrit inima şi pasul, lăsându-mi forma nu şi putinţa mişcării. Eu nu aveam nicio îndreptăţire să fac aceasta. Dar am simţit că autoritatea de a judeca vine din hotărîrea fără motivare de a judeca. Aşa puterea etică se impune prin simpla exercitare şi însăşi împrejurarea de a discerne nedeterminat este un principiu suficient. Eu am văzut că oricâtă demnitate se leagă de acţiunea critică, puţini o îmbrăţişau. Căci omul simte mai multă bucurie să fie judecat decât să judece. Părerea altuia stârneşte mulţumirea de sine sau mânia ; şi mânia şi mulţumirea de sine sunt afecţiuni active ale sufletului care dau laolaltă o percepţie înaltă a Eului. Judecata este însă generoasă sau indignată, reducând astfel proporţiile Eului prin dăruire sau prin prăbuşirea afecţiunilor sociale. Mulţi scriu în chip de opinii literare. Dar puţini mărturisesc că fac aceasta numai pentru a-şi afirma criteriul propriu. Ei scriu ca să semneze, ca să aduleze, ca să se promoveze, ca să se facă lor înşişi punte pentru preocupări asemeni celor judecate. In sfârşit scriu ca să simuleze părerea asupra lui Antinou sau a lui Pantalone de’Bisognosi cari, neputându-se cântări singuri, transmit temporar facultăţile lor critice noilor Zoili.
     Dar oricât de necesară mi s’a părut această hotărîre dogmatică, n’am putut să nu observ că singura voinţă de a pricepe nu aducea o utilitate apreciabilă spiritului.
     Atunci m'am ridicat mai sus.
     E cu putinţă oare ca un critic să preţuiască în intima ei vibrare sonoritatea unei coarde a cărei undă n'a stârnit-o? Oare înţelegere nu înseamnă tacită recunoaştere că în împrejurări de spirit asemănătoare ne-am fi exprimat la fel? Din tremurarea sterilă a degetelor unui violonist care audia pe un alt violonist am dedus că cel dintâi asculta cu degetele. De câte ori căutăm să preţuim un lucru, îl aducem mental în starea de a părea o virtualitate a puterei noastre creatoare. Când judec creez. Când am ajuns la această convingere, am devenit poet. Am devenit nu din simplă hotărîre a spiritului, ci fiindcă orice Eu îşi caută o expresie, în chip firesc. Trebuia aşa dar s’o caut în fantasia mea, pentru ca negăsind-o, aşa cum intimul meu simţ de frumos o cerea, s’o recunosc apoi în fantasia altora. Trebuia să fiu poet rău, ca să devin un critic drept.
     Am cântat atunci primăvara şi dragostea, deprimarea decorativă şi desorganîzarea simulată, am cântat în metri variaţi ierburile uriaşe şi pădurile în convulsiuni, apariţiile în eclipse, şi tropotul centaurilor, indiferenţa astrală şi rugina avuzurilor, am cântat tot ce venea dela mine sau mi se impunea din afară, cu sinceritate sau cu pură iscusinţă, după cum eram rănit în suflet sau în orgoliu. Am văzut însă că dacă exercitarea poeziei îmi aducea facultatea de a primi cu mai multă înfiorare arta altora, nu-mi da însă puterea etică pe deoparte şi critică pe de alta, pentru a nu emula, judecând, cu artistul şi a preţui şi situa cu măsuri mai largi şi libere de mine.
     Atunci m'am ridicat şi mai sus.                                           "
                                      193                              .
© BCU Cluj
       Adesea mi s’a întâmplat să observ că ceeace mă mişca prin raport la nevoile mele sufleteşti, devenea, esteticeşte, inoperant atunci când cunoştinţele mele despre frumos în genere desveleau în actul creaţiei prea multă luciditate. Dar fiecă frumosul este în parte artificiu, tehnică, fiecă judecata se face mai îndemânatecă şi sufletul mai ascuţit prin experienţă, am simţit nevoia de a căpăta acele cunoştinţe despre artă în genere, care să mă facă mai prudent asupra fraudei şi mai întărit prin vămile vreniilor asupra calităţii frumosului. Eu aş fi dorit să cunosc multe şi de pretutindeni, dar scurtimea vremii, incapacitatea spiritului meu de tot normal de a cuprinde prea multe lucruri cum şi constatarea că acei tineri cari din orgoliu sau din nobilă năzuinţă citesc fără ordine şi fără măsură capătă un fel de turburare, un fel de împânzire a minţii, tot atât de primejdioasă ca şi desăvârşita ignoranţă, — m'au făcut să caut numai ceeace era esenţial şi să citesc temeinic şi de trei ori o carte bună decât odată trei cărţi trecătoare. Fireşte eu am deseori ruşinea să mă dovedesc neştiutor de multe lucruri prezente, dar mai ştiu că nu cantitatea ci calitatea alimentelor hrăneşte şi că cine nu reciteşte nu ştie să citească. Dar deşi, pe cât mi-a fost cu putinţă, am încercat să-mi apropii cât mai mult din tot ce se socoteşte mai trainic în cultura universală, spre a-mi face ochiul mai vigilent şi gustul mai statornic, am văzut totuş că îmi lipsea încă puterea de a-mi rezuma experienţa în chip de principii, de a constata multiplele legături dintre lucruri şi de a le formula în propoziţii cât mai generale, operaţie care, deşi nu este preţuire în sine, ajută considerabil la sugerarea impresiei.
       Atunci m'am ridicat şi mai sus.
       Ca să pot convinge şi pe alţii de temeinicia judecăţii mele, eu nu mă pot bizui pe simpla comunicare a impresiei. Trebue pentru aceasta un principiu iar principiul cere o abilitate învederată a minţii la dovedirea şi respingerea argumentelor.-Nu există critică fără estetică. Văzând deci câtă pagubă aducea unui critic matura nepricepere — dealtfel congenitală — în domeniul speculaţiei intelectuale, m'am hotărît să-mi însuşesc şi o cultură ideologică, nu atât pentru documentare cât pentru folosul pe care avea să-l tragă mintea în direcţia clarităţii.
       Cu toate acestea mulţi dintre confraţii mei posedă o nemăsurată cultură literară şi filozofică fără ca prin aceasta autoritatea şi puterea lor de discernământ să crească. Mintea lor pare un ghem mirific de fire de mătase, din nefericire însă, inextricabil încurcate. A pricepe mult nu înseamnă încă a putea lămuri. .
       Atunci m’am ridicat şi mai sus.
       Aristarc ştie puţine, află pe fugite şi e ajutat de o inteligenţă vie este în stare să învingă pe cei cu pregătire îndelungă şi solidă. Alţii sperie, el convinge. Are nu ştiu ce amabilitate, nu ştiu ce limpiditate în înfăţişarea lucrurilor, nu ştiu ce zâmbet care înseninează cele mai grave probleme. El are o minte lucidă care merge mereu la ţintă, îndrăzneala de a considera obiectul din unghiul de vedere cel mai simplu, o căldură a verbului' care captivează şi impune. Intr’un cuvânt are talent. Vasăzică nu puteam fi critic fără însuşirea de a expune. Critica este şi ea nu simplă atitudine ci şi expresie. Am încercat să ispitesc dacă eram dotat într’adevăr cu acest dar fie pentru a-1 desăvârşi, fie pentru a-1 căpăta măcar în parte prin exerciţiu.
       Dar nici talentul singur nu dă autoritatea căci cum altfel mi-aş putea explica lipsa de prestigiu a lui Antinou care totuş are talent.
       Atunci m’am ridicat şi mai sus.
       O prea multă circumspecţie, o prea mare indiferenţă, o rigiditate masivă a sufletului în actul de a judeca nu sunt totdeauna capabile de a ridica spiritul la acea frecvenţă vijelioasă care giganti-zează obiectul pentru a-1 surpa mai de sus şi mai sgomotos. Trebue ură, trebue indignare, trebue mânie clamoroasă şi neîmblânzită pentruca judecata suficientă pentru sine să sgudue pe omul în genere indiferent. Cine nu este temut nu este respectat şi numai respectul trage după sine convingerea.
       Dar aţâţi tineri nu-şi fac oare un principiu din a dărâma fără cruţare orice autoritate? N’au ei impetuozitatea, lipsa de scrupul, libertatea? Ei devin dimpotrivă ridiculi, Nimeni nu se.tem? de o soartă comună cu a tuturor şi injuria sistematică devine promovare,
                                                                    394 '
© BCU Cluj
       Atunci m'am -ridicat şi mai sus.
       Să mă pot entusiasma, să mă pot învinge în slăbiciunile mele, să mă înfrăţesc cu opera de artă şi s’o comunic apoi cu toate mijloacele, cu gestul sau cu vorba, pe calea ideilor sau a imaginilor, acesta este darul esenţial. Critica nu distruge ci numai întunecă. Cine nucrează emoţia mediată a artei nu este critic.
       Nici aci n’am găsit însă desăvârşita gravitate a criticei. Căci am observat cum persoane care păreau să aibă această însuşire, o anulau printr’o nefericită contradicţie a Eurilor lor istorice.
       Atunci m'am ridicat şi mai sus.
       La această nouă treaptă am găsit că fără statornicie a principiilor, fără demnitate critică, fără însfârşit acea chezăşie că judecata multiplelor obiecte se face cu o măsură comună ci nu în legătură cu vicisitudinile istorice sau nutritive, nu poate fi autoritate. Activitatea critică este fireşte şi impresie dar nu arbitrarietate. Atât afirmi cât explici.
       Cugetând însă mai bine la această problemă, m'am încredinţat că toate aceste însuşiri exclusiv ale spiritului nu isbutesc să dea autoritate acelei persoane care nu a ajuns la aceasta şi prin alte căi.
       Atunci m'am ridicat şi mai sus.                                   ,
       Critica este artă activă. In preţuirea unui tablou nu te leagă amintirea mizeriei etice a autorului. Dar criticul este judecător şi ca atare persoană morală. Eu urăsc lauda estetică a cui nu inspiră destulă stimă. Să ai aşadar demnitatea etică, tactul omului politic, arta de a respinge fără a jigni, de a chema fără a exalta şi de a pune pe toţi alături având aerul că dai tuturor o preţuire particulară, aceasta este condiţiunea unei inaltarabile autorităţi. Artiştii sunt eroi, criticul trebue să fie rege.
       Dar îndeplinind toate acestea te înalţi la onoarea unei demnităţi nu şi la cultul ei.
       Atunci m’am ridicat şi mai sus.                                                _
       Numai o concepţie înaltă despre artă îmi poate da mie ardoarea şi statornicia ei. Iar arta este sentiment al micşorării Eului în faţa propriului obiect. Lirism vrea să zică conştiinţa caducităţii conştiinţii şi a permanenţii obiectului ei. Eu nu pot avea deci emoţia critică a operei de artă dacă solidaritatea cu propriul meu Eu mă face să caut în ea nu lucrul de judecat ci orgoliul de a judeca, îmi rămânea dar să mă înfrâng în râvna de a mă statornici prin creaţia altuia şi de a-mi face din suflet cameră sonoră pentru coarde străine.
       Insă nici aci nu este cea din urmă treaptă fiindcă conduita etică nu înlocueşte revelaţia.
       Atunci m'am ridicat şi mai sus.
       Oridecâteori m'am aflat în faţa unei adânci inspiraţii, am găsit că era de natură religioasă, că se trăgea cu alte cuvinte, din umilinţă faţă de Non-eu. Dacă nu' pot avea această intuire a deplinei abandonări a spiritului creator în existenţă, dacă nu pot înlătura orgoliul, încrederea de sine, luciditatea, eu nu am despre artă decât o înţelegere empirică. Arta este acolo unde mă răneşte desăvârşita libertate a lumii faţă de conştiinţă, desăvârşita minune fără prevedere. Iar cine nu se poate ridica cu spiritul până la nevăzut, neprevestit şi rugăciune, nu ştie preţui.               .
       Am deschis atunci ferestrele, cuprins de o tainică fericire a gândului şi am respirat larg aerul de seară cu parfum de liliac. Şi mi se părea că aripi eterice se clatină în aer cu oarbă lucire şi vârfuri de foc.
© BCU Cluj
                                  Z A P I S
                                                     DE
                                            V. CIOCÂLTEU
                      Eu ca răsplată iscăksc cu sânge Că mijlocul în două mi-1 voi frânge Servindu-te, — că niciodată ’n viaţă Nu mai descânt mosoarele de aţă Pe fir de sârmă fiartă ’n căldăruşe Ca să le-aseund sub grinda dela uşe, ■
                      Că ’n veci, aşa cum zapisul prevede La orice crimă îţi voi fi părtaş Dar îţi pretind la rândul meu să-mi laşi Copilul, ca să-l cresc eu cum voi crede. —
                      Din aer strânge fulgerul şi vântul    v
                      Şi 'nprospătează-mi vraciule cuvântul, întinde-mi plumb topit cu lingura De socoteşti că-aceasta-i singura Scăpare, — din cătuşe mă desleagă Să nu mai simt ce greu îmi e călcâiul Cu ace căptuşeşte-mi căpătâiul Şi ’nchide 'n mine forţa ta întreagă. —
                                                      196
© BCU Cluj
                             Ajută-mi să trag punte peste veacuri Dă-mi liniştea nămolului din lacuri, Invălue-mă 'n fermecata lână Cărbuni aprinşi să pot să ţin în mână, Să fiu stăpânul duhurilor rele Să răscolesc în vatra lumii focul Să nu-mi mai fie 'n viitor norocul Cuprins în zodii şi legat de stele.
                             Sub mistica baghetă de magie Stropeşte-mă cu mir şi apă vie,
                             Ca renăscut să pot vedea, misterul Ce ’nvălue planetele şi cerul Să uit că sunt legat de caldarâm,
                             In două coji să pot să crap pământul Să ’nchid în miezu-i ploile şi vântul Iar munţii peste şesuri să-i dărâm.
                             Să nu-mi mai fie dragostea blestem,
                             Şi gândul, pasăre în colivie,
                             Bucată mâzgălită de hârtie Ascunsă 'n profunzimea unui ghem,
                             Cei suferinzi la uşa mea să bată ■
                             Ca să culeagă roadele-mi răscoapte Şi să vorbească 'n fiecare noapte Cu oamenii din steaua 'ndepărtată.
                             Privirea mea de fier sfruntând oceanul Să tae o cărare printre valuri,
                             Ca toţi să vadă în adânc mărgeanul Şi năvile ce n’au ajuns la maluri. —
© BCU Cluj
                             L I T A N I I
                                                             DE
                                               ION MARIN SADOVEANU I
                 F*rate, de curând coborît în mormânt, îmbunat cu lacrimi, adormit cu un cânt,
                 Tu, care ţii ca spade de-alungu-ţi tăiaţii crini Şi-asculţi ospăţul de pământ Al atâtor mii de rădăcini,
                 Frate mut, stins în stele, ce ’ntunecatul chip ai aflat Al tuturor celor ce nu se lămuresc în mine,
                 Şi ca otrăvitoare albine Mă mint,
                 Frate, cu faţa-acoperită cu-o foaie de argint,
                 Fii bun, tu al tuturor şi nevăzutelor împărat,
                 Şi frânge-mi din lumina în care ai intrat!
                                                            198
© BCU Cluj
II
                 Când iar mă voi frânge în două, cu’n zâmbet sau cu un suspin, Când iarăş cleştarul din creştet pleca-va înaltul lui crin,
                 Şi când, ca o plută, pe apa luminii, porni-voi iar, lin,
                 Când haina căzută din mine, şi-uitată într'un mormânt,
                 Ca vrejuri tăiate de şarpe se va răsuci plângând ;
                 Străpunsă de-un cui, în ţărână— de-un gând—,
                 Când calda logcdnă din mine, sfârşită, dormi-voi cu bulgării grei, Dormi-voi cu fluturi pe ploape şi şoimi peste umerii mei,
                 Şi Sufletul, ca mii de isvoare Sări-va din mine, din trista închisoare,
                 De vrei,                                                    .
                 Fă cruce pe mine, o frate, şi închide-mă ’n braţele ei!
                 — Priveşte-1, mi-au spus!... Şi am stat şi-am privit
                 Prin geamul înalt şi subţire şi adânc şi cernit!                  .
                 Era un grumaz ca de fluviu, ce din negru în negru trecea...
                 Peste el, cerul nostru trăia
                 Adormia
                 Se trezia
                 Intre zi şi 'ntre noapte, cu dcuă praguri de foc —
                 Şi pentruca să văd timpul, stătui prima oară pe loc!
                 Eram' o fântână de Viaţă... Rărfrânt peste lume treceam,
                 Şi toate, cu cchiul, cu mâna, cu pasul le sărutam...
                 Un înger dormise în mine... şi nou eram pentru toţi...
                 Azi, sufletul meu e o hrubă, şi ochi-mi sunt gazde de hoţi! Am stat atunci doar o clipă,,, şi-acum mi-amintesc c’am privit Prin geamul înalt şi subţire şi adânc şi cernit!...
              PEISAJ
© BCU Cluj
CAPRA NEAGRĂ
                                    DE
                           EMANOIL BUCUŢA
   iecaseră dela Glăjărie de două ceasuri. Frunzele de fag îşi picau rar ploaia, care pe locurile acestea din munte nu cade niciodată deadreptul. Pe povârnişuri bătaia apei fremăta nesfârşit. Aerul stătea nemişcat şi rece. Iarna se simţea în văzduh, cu braţele pline de nămeţii nevăzuţi ai înălţimilor. Se uita după ei cum urcau. Cine ştie dacă la o răspântie, cu marginea de stâncă ruptă până în fundul fundurilor, unde s’adună alb un izvor prăbuşit de sus, n’avea să fluere pe neaşteptate şi să le zăvorască de pretutindeni zarea? Erau şase. înaintau tăcuţi, fără să le pese.
   Caii mergeau pe stânga şi ţineau ca de obiceiu marginea. Râpa subt ei se pierdea în ceaţă. Colţul mantalelor din acea parte atârna în gol. Zahei, călăuza din satul de pe Olt, venea încet la urmă, cu iapa de frâu, care ducea dăsagii legănaţi şi merindea boerilor.
   —    Uitaţi-vă colo, zise el deodată. Şirul se opri ca la poruncă. Erau pe grohotişul unei săritori. Caii îşi mai potriviră copita în pietre şi tăcerea se aşeză netulburată. Deasupra văii, dincolo de brâul întunecat al brazilor, licăreau singuri nişte colţi pleşuvi. Departe nespus şi atât de prăpăstioşi că drumeţul, privindu-i, se trage fără să vrea îndărăţ şi se rezeamă de peretele din spate. Intre ei stăteau nemişcate două capre negre.
   —    Trebue să fie caprele lui Găvrilă, făcu Zahei, şi se închină. Calul de povară tras din nebăgare de seamă de frâu, se opinti speriat. In acelaş timp cele două vietăţi zburdară a joacă, lovin-du-se în coarne, şi pieriră. Nu fusese nici o legătură între ambele fapte, dar calul nu primi mai puţin o nuia peste piept.
               . , 200
© BCU Cluj
      —   Cine e Găvrilă, şi cum de sânt caprele lui? întrebă întorcând ochii la călăuză, capul micii
caravane.                                                        *
      —        Nu ştiţi pe Găvrilă, cu mustaţa galbenă lăsată pe oală? „Domnul” care zicea că strămoşii i-au venit aici în valea Porumbacului, rugaţi de Maria Tereza?
      —        E vorba de Gabriel Kutler dela casa din Bârcaciu, zise cineva din rând de sub gluga trasă pe frunte.
      —        Kutler? Pe Kutler îl cunosc foarte bine. Acum doi ani am fost împreună la vânătoare pe valea Laitei. Ce-i cu el?
      —   Apoi tot din pustia de vânătoare i s'a tras lui răul.
      —        Ia spune, Zahei drăguţule, care rău? Ne-i mai povesti şi-om mai uita de apă, zise al doilea din şir, lăsându-şi locul şi rămânând mai îndărăt.
      —   Rău-ăl mare, domnule, oftă Zahei ţinându-şi puţin calul, ca să-i dea rând. Ia, când e
să-l ajungă necazul pe om!...                                                <
      —   Da’ necazul n’are cum să-l ajungă pe om, Zahei, că omul îl duce cu el în traistă.
      —        Samnitule, ţine-ţi o ţâr’ gura şi lasă-1 mai bine pe Zahei. Că de nu, acu te punem să ne păzeşti liniile de retragere, la o sută de paşi depărtare.
      „Samnitul” era un om de drept din ţara Moţilor, cari, pentrucă au gâtul lung, mai întâiu poartă la cămăşile lor ţărăneşti un guler mult mai înalt decât aiurea şi apoi au un dar de vorbă nesecat. Ii ziceau „Samnitul” după o slăbiciune de care pătimea. El, despre orice s'ar fi vorbit, făcea ce făcea şi amintea de sfatul ţinut de Samniţi după înfrângerea Romanilor, că ori să-i distrugă ori să-i lase să plece neumiliţi. A răzbit însă părerea să fie trecuţi pe sub furcile caudine. Fiecare cap care se pleca, jura răzbunare.
      -v- Şi dela Samniţi n’a rămas decât numele, făcea el pentru a mia oară, cu aceeaş convingere.
      —        Şi tu, ca să nu ne dai pace, zicea al treilea drumeţ, cel care voia să asculte pe Zahei şi care era o femee.
      Acum ieşeau la luminiş. Ceaţa se întindea sub ei liniştită şi rămânea în urmă cu pădurile, începeau să se vadă ţuguele de piatră dinspre scufundătura cu tău a Avriguiui şi dinspre Vânătoarea lui Butean. Vântul se făcea mai ascuţit şi mai tainic. Şuera cu întreruperi, lua o cădere de apă şi o despletea peste muşchi şi lespezi lustruite, sau se repezea năpraznic în cai, de-i silea să se priponească şovăitori o clipă, pe muchia râpilor. Apoi nu se mai simţea un timp deloc. Numai câte o pală de nor care trecea înnebunită, era ruptă de colţi şi suflată pulbere pe vreo văgăună, îl dădea de gol. Zahei povestea.
      Călăreţii se duceau înainte, fără să arate prin ceva că ascultă. Fiecare putea să creadă că e o amintire a locurilor, pe- care i-o spune singurătatea, şi e numai de el auzită. Tăceau. Tăcea şi „Samnitul”.
      Casa lui Găvrilă o cunoaşte oricine. In gura podului are un băţ cu şomoiog de pae. Drumeţii se dau jos în gara de lângă Olt, iau căruţa, trec prin satul din vale, tae tot câmpul cu piatră măruntă aşezată pe gârla care dă pe dinafară cel puţin de două ori pe an, când se topeşte zăpada şi când se coace cucuruzul, şi se opresc aici. Ei n'o cunosc după băţul cu şomoiog de pae, ci după o tablă pe care sciie nemţeşte : Om de încredere al Societăţii, sau după o oarbă ştiinţă a locurilor, pentrucă de multe ori au tras la ea în ceasuri de noapte. Dacă e Găvrilă acasă, iese el în poartă ; dacă e numai Mali, nevastă-sa, deschide fereastra să vadă cine e; iar dacă nu sunt decât câinii, latră amândoi, muşcându-se, dindărătul gardului. Vecinii ştiu că a doua zi „domni” au să se sue în munte.
      Astăzi Găvrilă a pus în sac nişte drobi de sare. Sacul şi l-a aruncat pe umărul stâng. Pe cel drept are puşca, aplecată puţin în curea, cu cocoaşele în jos şi cu patul apucat în mână, vânătoreşte. E un om de treizeci şi cinci de ani, legat şi sprinten, E alb de bălan, şi arată între oamenii pă-
                                                                    201
© BCU Cluj
mântului ca o scoarţă de mesteacăn între scoarţe vechi de fag. Zahei e în Curte, lângă uşa grajdului. Se aude scurmând şi chelălăind dindărătul ei.
   '  — Vezi, Zahei, să nu cumva să scape câinii. Mă duc să le dau de mâncare la capre.
       —        Mânca-le-ar lupii de spurcăciuni. Atâta răucâtmi-aş mai rupe eu opincile până la poenele văzduhului, unde vin dumnealor după iarbă ne’ncepută!
       —        Tu nu eşti vânător, Zahei, asta e! Stai pe-aproape, să nu pice cineva. Mali e singură. Să ne vedem cu bine, Mali.
       Femeia stătea în fereastră, cu mâinile pe cercevele, aplecată mult afară.
       —  Cu bine, Gabriel. Numai fii cu ochii în patru, la păcătosu' de Murgu, să nu-ţi facă vreun rău.
       —  Fii fără grijă. De când nu i-a dat judecata dreptate, mă cam lasă în pace.
       —  Eu de-atunci mă tem mai tare. Nu te 'ncrede.
       —        E judecata, când ai dus calu' la Făgăraş? se amestecă şi Zahei? De primejdie gând îţi mai veni şi ţie atunci, bade Găvrilă! Aş fi vrut să văd ochii judecătorilor.
       —        Spune-mi, puteam să fac altceva? Nu-mi ştiam nicio vină. Incărcasem pe Cerchez cu merinde pentru casa din Bârcaciu. Câinii îi aveam legaţi unul de altul; puşca, cu oţelele scoase. Pe la jumătate drum îmi iese înainte Murgu. Se dădea jos din munte. Cum mă vede se repede şi mă ia de piept: „Ai ieşit la vânat, hoţule! Lasă că te ’nvăţ eu minte! Acu nu-mi mai scapi”. Ii spuiu eu că n’am ieşit la niciun fel de vânat, să se uite la puşcă şi la câini; de geaba. El o ţine una, şi că am să răspund la judecată. „Bine, să răspund şi la judecată. N'au să fie toţi judecătorii orbi şi zăcaşi ca tine”. Peste câteva zile am primit hârtie dela Făgăraş. Am întrebat pe unul, pe altul, ce mi se poate întâmpla? Toţi, parcă se învoiseră : nu şi nu, că trebue să aduc martori. Altfel era rău de mine. De unde să scot eu martori, la o treabă unde nu se găsea martor decât frunza de fag?
       —        E bună şi frunza de fag, până nu se îngroaşă, că poţi să cânţi din ea să răsune pădurea, zise Zahei.
       —        Frunza de fag e şi ea a silvicului şi n’ar fi cântat pentru mine. M'am tot gândit ce să fac. îmi venea să crăp de ciudă. Cum? Ştie o lume că omul ăsta nu poate să mă sufere. Dacă aş aduce chiar Cârţişoara lui, şi nu i-ar fi frică s’o tae dela pădure, să-i globească vitele pe nedrept, sau câte mai poate născoci un om cu maţe pestriţe şi cu putere, ca să facă rău, ea ar pune în-tr'un glas mărturie pentru mine şi împotriva lui. Şi-am plecat în ziua înfăţişerii, călare pe Cerchez, tot fără să mă fi luminat, cu gândul că avea să mă lumineze el Dumnezeu acolo.
       La judecată Murgu a arătat cum m'a prins asupra faptului şi m'a pârât ca pe un hoţ de vânat nărăvaş. Vorbea şi se uita mai mult la mine, cu ochii mici şi plini de scântei. Judecătorii, vedeam eu, dădeau crezământ omului stăpânirii. Ce eram eu faţă de un inginer silvic? Şi de unde să bănue ei ce-1 mănâncă pe dumnealui şi de când mă paşte? Dupăce l-au ascultat, s'au întors la mine : „Ce-ai de spus, Gabriel Kutler?” „Am de spus numai atât, domnilor judecători, că vreau să-mi iau lumea 'n cap de răul şefului de ocol”. Ei dădeau să mă oprească, dar năduful îngrămădit în mine a izbucnit odată şi     n’a mai fost chip să-l ţie nimeni.
       Eu de când mă ştiu pe    locurile astea, am trăit pe munte,  cu ciobanii şi cu vânătorii. Cunosc
toate  potecile. Când a venit războiul şi pe-aici, am fost dat pe  lângă alpini călăuză. Nu  s'a trecut
pe la  noi, spre Cumpăna. In     schimb am făcut scăpaţi pe atâţia Români rămaşi de trupă    sau ţărani
din sat bănuiţi de vânzare. Mi-era milă de toţi, iar cu unii trăisem totdeauna ca fraţii. La pace am desbrăcat frumos hainele militare şi mi-am văzut de treabă. Societatea m’a pus paznic la casă; cu Mali, cu care copilărisem, ne-am luat cam tot în vremea aia şi nu erau mulţi în valea Porumba-cului mulţumiţi ca noi. Până într’o zi, când ne-a fost numit domn peste păduri, Murgu. Venea din Câmpie, cu şcoală, dar fără inimă pentru munte. Dupăce şi-a luat ocolul în primire, a pus ochii pe mine, să-l învăţ la vânatul subţire şi să-i arăt strungile cele bune. Eu aveam alte gânduri sau poveri, şi-l ocoleam. S'a mai întâmplat tot atunci şi necazul cu căpitanul venit de pe frontul dela
                                                                      202
© BCU Cluj
Tisa. II trimisese generalul, să-i aducă de unde-o şti două capre negre, pentru un ospăţ. Era ardelean şi mă cunoştea din faimă, de mai de mult dela Sibiu, şi a tras drept la mine. Eu l-am primit, l-am omenit, dar la vânătoare n’am vrut să mă duc. „Ascultă, Kutler, nu glumi. E poruncă de general. Ţara e în stare de războiu. Ce-mi pasă mie de silvicul tău? Să poftească şi să sufle ceva. Pe răspunderea mea. Haide!” N'am avut încotro şi m’am dus. Şi m'au pus păcatele să trec în pădurea Statului, dela valea de jos, la stânga, pentrucă dincoace se rărise vânatul. Am ajuns la locul ştiut, am făcut goana şi am doborît trei bucăţi, pe toate trei eu. Căpitanul mi-a şchiopătat numai un câine, cu o descărcătură greşită. Chiar aşa nu se întâmpla nimic, dacă nu ne abăteam, din voia tovarăşului meu, cu sania pe la cârciumă. Crăcile alunecaseră la o parte. Se opreau oamenii să se uite la pulpele subţiri de dedesupt. Nu era greu să audă Murgu şi nu m’a iertat, cu toate că atunci s'a făcut că nu ştie nimic. Numai odată, când m’a întâlnit în poiana de deasupra, mi-a strigat de departe : „Ai început să intri cu puşca în averea Statului? Să ştii că te curăţ!” „Ţi-a ajuns foarte bine Ia ureche, ce-a fost. De ce-mi bagi vină, când n’am avut?” „Bine, bine”, a mai mormăit cu mânie şi a pierit în brazi.
      La vre-o trei luni după aia m’au luat jandarmii şi m’au dus la Sibiu. Aveam două dosare, aşa de umflate, că trebuiau .să le ducă dela un loc la altul pe un cal de mitralieră. Când mi s’a citit dinăuntru am rămas trăsnit. Era acolo toată viaţa mea, dela naştere, şi mai dinainte, de la strămoşii aduşi de Maria Tereza. Aveam şi eu o istorie a mea ca un grof cu castele! Mi-o făceau din nou, bucăţică cu bucăţică, până la războiu. Şi mă trezeam eu, care numai de dragostea honvezilor n’am asudat, că fusesem în serviciul de spionaj al fostei armate şi că mulţi oameni din satele româneşti, urcaseră în spânzurătoare, trimişi de mine şi de minciunile mele. Mai târziu călăuzisem pe alpini, pe cărări de mine singur ştiute, în spatele liniilor româneşti, şi numai din răutate, fără să mă fi silit nimeni. Eram chiar acum un ins primejdios, lăsat îndărăt cu anumite însărcinări. Mă întâlneam cu oameni deochiaţi sus la casă, unde duceam hârtii din vale, şi alte solii tainice. Plângerea şi dovezile le înaintau funcţionari de încredere din ţinut. Ţi 'nchipui cine era acel singur funcţionar de încredere, care se răsbunase că nu-1 duceam la capre, cu vina că mă născusem şi trăisem sas. Tribunalul marţial m’a osândit fără mult vorbă la expulzare. Abia când m’au pus în vagonul de vite pentru Oradea, cu sentinelă alături, a aflat Mali ce s’a ales de mine şi-a alergat cu rufărie de schimb, cu merinde şi cu lacrimi. Mă temeam de copilul din ea, care începuse să-i înfoeze rochiile, şi mă ţineam să nu urlu. La Oradea, Ungurii n'au vrut să mă primească şi dupăce am zăcut pe-acolo vreo trei luni, în care timp s’au mai dres lucrurile în ţară şi cunoscuţii dela Sibiu au putut să alerge pe la tot felul de uşi, am fost lăsat acasă.
      Acum, după un an, doi de linişte, se încerca pe altă cale să fiu scos din rândul oamenilor. Eram hoţ de vânat, precum şi tot cum fusesem trădător de ţară. Duşmanul meu se mulţumea cu mai puţin, dar nu se lăsa. Dacă însă armata văzuse şi se întorsese, ea care n’are atâta timp să vadă şi se întoarce mai greu, judecătorii trebuiau să-şi dea seama ce era aici şi să mă lase să-mi caut ■treaba. Suntem o mână de Saşi acolo, cunoscuţi ca oameni ai legii. De ce să fim loviţi tocmai noi şi slăbiţi în supunerea faţă de ea, cu care ne naştem în sânge? Ştii care a fost vorba dela urmă a judecătorilor, dupăce mă zdrobisem eu atâta să le dovedesc nedreptatea care mi se face şi des-nădejdea de atâtea necuvenite prigoniri? Tot vorba oamenilor întrebaţi de mine mai înainte. Unde mi-erau martorii că nu vânasem hoţeşte în pădurile Statului? Aşa mi-a venit atunci un val de sânge în cap, că n’am mai gândit nimic, am îngânat nu ştiu ce şi am ieşit afară. Cerchez era în piaţă, legat la stâlp. N’avusesem când să mai trec pe la han, să-l las la iesle cu un braţ de fân şi o găleată de apă, A ridicat deodată vesel capul, când m’a văzut, şi a întins de frâu. Parcă nu mai era plin de praful şi de sudoarea drumului, uitat în soare. Mă privea cu ochii mari şi schimba picioarele.
      Plecasem cu gândul ăsta din sala de şedinţă, sau mi-a venit atunci? L-am luat de-acolo şi am intrat înăuntru, în judecătorie. Aud numai loviturile lui de potcoave în podele. Sunau curat şi puternic. Mă simţeam tare alături de el, ca un arhanghel pornit să dea de veste lumii a doua venire,
                                                                    203
© BCU Cluj
a judecăţii celei drepte. Au sărit oamenii să ne ţie, au ieşit şi judecătorii. Le-am spus că aduceam singurul martor pe care-1 aveam. Numai el fusese faţă şi cunoştea adevărul. Să pue acum în cumpănă şi să osândească. Ce obraz aveam, nu mi-a povestit nimeni, dar mi'nchipuiu, dacă nebunia asta i-a încredinţat şi m'a întors acasă pe Cerchez ca om cinstit şi liber, cum nu mai credea fiinţă, să mă întorc.                              <
       — Vezi că Murgu nu uită şi fii tot gata, zise iară Mali din fereastră. De câte ori mă gândesc la ce-am păţit până acu, mă ia groaza. Mai bine-am vinde ce-avem şi ne-am duce să ne aşezăm în altă parte. Societatea ne-ar găsi un loc la Păltiniş.
       —  Ba mai bine să-şi strângă zdrenţele veneticul de silvic şi să se cam ducă el de unde-a
venit, doamnă, o îmbună Zahei.                  1
       Kutler râse. El mai dădu odată grija casei lai Zahei, aruncă o vorbă bună nevestei şi plecă prin fund, peste pârleaz, pe drumul muntelui.                                                      ■
       Ceilalţi doi se uitau după el. Din grajd se ridică'un chelălăit mare, pe două glasuri. Kutler se mai opri odată, chiar pe gard, la acea chemare de tovarăşi nedespărţiţi cari-1 simţiseră depăr-tându-se şi nu se puteau învoi să rămâe.                        ■
       —   Le cade greu, săracii! vorbi de-acolo stăpânul. Ţine-i până mai târziu, că altfel îmi iau urma.
       Când să iasă şi să se piardă în sfârşit dincolo, nu ştiu ce gând îi veni, îşi scoase puşca de pe
umăr şi chemă pe Zahei.
       —         Pune-o în cuiu. Şi-aşa nu-mi trebue astăzi. Mai rău m’ar încurca şi pe la casă tot nu dau. Mă întorc sub seară cu bureţi de cei tomnatici. Vezi de copilă, Mali, Eu de-acu mă duc.
       Parcă nu se putea deslipi din loc. Şi dus a fost. Fără nimic din ce era al lui, decât drobii de sare ai sălbăticiunilor.                '
       Din margine dela ei şi până la poalele pădurii tot să fie o jumătate de ceas, cu opriri cu tot. Intâiu trec băeţii cu ciurda de vaci. Trebue să-i întrebi ceva. Câte-o fătată de curând întârzie şi muge după viţică. Ciomagul o ajunge şi o mână iară în grămadă, Iţi faci loc bătând pe pătata lui Moş Scorei pe şold. Apoi întâlneşti pe surlar cu porţii, necăjiţi totdeauna, grohăind şi alergători. Câte un car se duce la lemne şi trece deadreptul pâraele. Dacă vrei să nu ocoleşti sau să nu te uzi, îi sari pe butucul roţii şi schimbi o vorbă cu omul. O fată se vede pe departe, parcă ferindu-se de lume. „Ce, Marino, ţi-ai încălţat cişmele? De-acum curând vine şi zăpada”.'Fata se roşeşte toată şi umblă repede, înodându-şi mai strâns cârpa subt bărbie.
       Un drum la fel a făcut şi Găvrilă atunci. Numai că el care ştia semnele vremii şi trebuia să ajungă în locuri pustii, se mai uita şi după soare şi după aburi. Munţii erau curaţi. Lumina îi bătea pieziş, din dreapta, şi le aprindea feţele umede ca nişte pereţi de cleştar. Se muta de pe unul pe altul, cobora în adânc pe văi, zugrăvea fiecare râpă, îi desfăcea de cer, până înălţa întreg şirul Făgăraşului cu Negoiul în mijloc, într’o pulbere argintie şi tremurată, pe măsură ce soarele se ridica mai sus. O- văpae rumenă, ca o dogoreală ieşită din piatră, zimţuia puţin crestele. Vremea avea să se păstreze frumoasă, dar cu vânt mare de seară. Pe dedesubt pădurile roşii ardeau liniştit. Pălălaia lor se întindea în linie dreaptă cât bătea ochiul, de jos din câmp şi până în întunericul albastru, al brazilor. Un Octomvrie uscat şi fără îngheţuri pregeta să le scuture frunza.
       Găvrilă intrase pe drumul bătucit al casei şi urca încet. Cerceta semnele de vopsea colorată de pe pietre şi copaci. Poate că ar fi fost bună încă o placă jos, cu arătarea kilometrilor, câţi sunt cu toţii până la adăpost şi până la vârfuri, iar la locul lui însemnat fiecare cu un număr. Şi-aducea aminte că o uşă dela pod pierduse o balama în furtuna din urmă. N'avea destule lemne. La grajd mai trebuia podit în fund, unde cam pica prin acoperiş. Ii veneau toate gândurile la rând, ca oricărui gospodar,' şi se bucura că până ajunge la mal se ridică întâia rouă şi poate să se aşeze, ca să guste ceva, chiar între jnepeni. Simbria Societăţii nu era mare, dar îi mai ieşea ceva dela mâncări şi băuturi, şi vara asta fusese muntele tot plin. începeau să vie şi Români, cari erau mai fudui . şi mai darnici. In întâii ani profesori de pe la Cluj sau studenţi cu ciocănaşe şi cutii, scotocind
                                                                     204
© BCU Cluj
măruntaele muntelui, dar din ce în ce mai mult şi lume de cealaltă. Negoiul nu mai vorbea nemţeşte ca înainte. Domnii dela Sibiu se uitau în condicile de semnături şi rămâneau pe gânduri.
      Şi sărind aşa dela una la alta, lăsase tocmai drumul şi apucase pe vale, la dreapta, când se auzi strigat pe nume :
   .  — Kutler! Hei, Kutler!                                                               '
      Altădată s’ar fi oprit şi s’ar fi întors, să vadă cine-i şi ce vrea dela el. Acum mergea înainte, ca şi cum nu-1 privea, înegurat deodată. Parcă se pusese un nor rece peste Soare. Pentrucă acum cunoscuse glasul care-1 chema. Fără să-şi dea seama, făcuse mişcarea să-şi ia puşca, dar puşca nu era la locul ei şi nici nu ştia la ce i-ar fi fost bună, să fi fost.
      —   Hei, Gabriei Kutler!                                                                  •
      Dacă stătea şi se întorcea se găsea faţă în faţă cu şeful de ocol. De ce-1 striga? N'avea niciun
drept s’o facă. Nu era argatul lui. Dacă avea de făcut vreo certare pentru casă, ştia unde să se îndrepte şi avea oameni. La vreo douăzeci de paşi odihnea răsturnat din perete în perete de vale, bradul cel mare, cu toată perdeaua crăcilor căzută la pământ. Odată dincolo, în răspântia cu trei ieşiri, i se pierdea urma şi scăpa de o atât de urâtă întâlnire. Dar mai putea să ajungă până la el? Murgu nu mai striga, ci urca repede. Se cunoştea că era hotărît numaidecât să-i vorbească. Ar fi trebuit sau să fugă sau să se lase apucat de haină. Se opri singur şi făcu faţă omului de sub el, care se grăbea dărâmând ca ursul bolovani şi cioturi,
      —   Ce este? zise fără chef.                                                                ,
      —   Este că strig şi nu răspunzi.
      —   N’am auzit. Mă gândeam la altele.
      —   Poţi să-mi spui şi mie la ce gândeai?
.     — Ia la nişte cleiu de prins cocoşii de munte.
      —   Ascultă, Kutler. Lasă batjocura. Poate că am şi eu o vină, dar nici tu nu eşti aşa de curat
cum te crezi.                    ’                '
      —   Ce vină aş putea să am eu? Că nu m’am lăsat aruncat peste graniţă sau în puşcărie?
      —         Să nu mai vorbim de ce-a fost, că nu duce nicăeri. Eu nu-ţi cer decât atât: să mergi de câteva ori cu mine la vânat.
      —   Iară!
      —         Iară şi iară. Munţii ăştia sunt ai mei. Ii bat acum de doi, trei ani şi nu-i cunosc. Fiarele se feresc de mine. Şi când viu îndărăt, cu isprăvi mici, te miros pe tine departe, ieşind sub seară şi înţorcându-te pe cărări pe care nu le ştiu, înainte să răsară soarele, cu mistreţul pe săniuţă de crăci sau cu cocoşul de munte în plasă. Mi-e necaz pe ştiinţa şi norocul tău, nu mai înţelegi? Dă-mi ceva din ele şi nu te mai văd.
      —         înţeleg, dar sunt daruri care nu se pot da. Lasă-mă. Eu sunt născut aici. Dumneata eşti om din Câmpie.
      —   Dacă te încăpăţânezi mereu, să ştii că tot te desfiinţez.
      —   Ai mai vrut! încearcă.                                           .
      —         Ştii că la casă v’am dat buşteni; pentru drum am împrumutat şi eu braţe. Societatea nu se poate plânge că am ceva cu ea. Dar dacă trimet vorbă că nu te vreau şi că dacă te mai ţine, are să-i fie rău de rosturile şi dela Bârcaciu şi dela Negoiu şi dela Bâlea, poate că are să aleagă între câştigul ei şi între tine. Gândeşte-te! Se poate să dobândesc mai mult cu binele decât n’am fost în stare cu răul.
      —. Şi asta numeşti dumneata bine?
      —   Dar tu de ce mă fierbi? Acuma unde te duceai?
      —   Ce-ar.fi dacă ai veni odată cu mine, ca să simţi singur, mai mult cu picioarele, care e
ştiinţa şi care norocul meu la vânat? Mă duc în poiana caprelor, cu nişte .drobi de sare. Să le dau să lingă şi eh, că mult îi mai duc dorul.                               .        \         ; .
                                                                    205
© BCU Cluj
       —         Viu. Şi nu te teme, că picioarele mele nu sunt mai şubrede decât ale tale. Dar unde-i poiana caprelor? Şi de unde-o,ştii tu?
       —   Iară întrebi lucruri la care nu pot să răspund.
       —         Eu nu înţeleg ce căutaţi voi Saşii în munte. Voi sunteţi negustori şi evanghelici. V’aţi făcut cetăţi, târguri şi biserici, jos. Pe înălţimi au şezut totdeauna Românii. Toate numirile sunt vechi şi ale noastre. Dacă aţi încercat să puneţi şi voi câte una, acuma, de curând, de când v’aţi descoperit dragostea urcuşului, nu s’a lipit şi cei dintâi oamenii voştri de bun simţ au osândit-o. Aici trebue oameni tari şi păgâni cari se închină la stele şi nu ştiu de predică. Saşii au plecat din şes şi la noi s’au aşezat pe râuri sau devale, la ieşirea din trecători. In zadar v’aţi pus în cap să vă faceţi munteni.
       —   Şi cu toate astea eu îţi sunt călăuză şi dumneata te ţii după mine.
       —         Tocmai ăsta e lucrul sucit care mă supără. Voi când vă puneţi ceva în cap, o porniţi cu cişmele voastre ale lungi şi cu ochii spălăciţi, până acolo unde se potriveşte ce v’aţi pus în cap cu ce-a vrut Dumnezeu. Staţi de când aţi venit, închişi ca într'o tabără de căruţe duşmane — căruţele voastre dela Rin, cu ţoale şi cu datini, ca în zilele dela început — şi puşcaţi în oricine se apropie, chiar băştinaş şi gazdă al acestui pământ. Asta de opt veacuri. Astăzi vi s'au cam isprăvit focurile.
       —   Nu crede! Ne-ascundem numai puşca de nevoe.
       —         Aşa? Bine! Aşteptaţi! Vă înşală firea noastră petrecăreaţă şi haihue? Noi trăim în dorul lelei, azi dorind şi mâine uitând. Ce n'avem timpul să isprăvim azi, isprăvim în alte sute de ani şi poate nu mai isprăvim niciodată. Trecem pe lângă întăritura voastră de căruţe râzând şi uneori ne oprim şi argăţim chiar, ca să-i dregem vreo spărtură de vreme şi să ne-o facem mai vrăşmaşe. Dar să nu ne umflăm odată ca apele tinere! Numai un muşuroiu de pământ cleios, poate cu un vârf dintr'o clopotniţă de biserică deasupra şi cu un notar sas înfipt în el şi ţinând la piept cronicul venirii voastre, ar mai rămâne de voi.
       —         V'aţi duce la Rin, să aduceţi alţi Saşi, dar n’aţi mai găsi proşti ca ăi vechi. Cum, voi n’aţi folosit nimic dela întăritura noastră de căruţe, în toate cele opt veacuri? Dacă n’am fi văzut pe ţăranii de dincolo în timpul răsboiului! Nu semănau cu Românii noştri. Iar cu ce-i întreceţi, e dela noi.
       —         Ii întrecem în cizme şi în gospodărie. încolo, nu ştiu. Dar să lăsăm asta. Aveţi şi voi ceva bun, dela care nu ne dăm îndărăt. Muerile.
       —   Dacă e ceva care a rămas în întăritura de căruţe sunt femeile. La ele n’ajungeţi.
       —         Ei taci! Nici nu trebue să ajungem. Se dau ele săracele singure jos. Mai ales noaptea, când le dorm bărbaţii, evanghelici şi spelbi.
       —         Vorbeşti parcă ar fi de nişte căruţe de crăci pe care le dai din pădurea Statului fără să le treci nicăeri.
       —         De ce căruţe de crăci ştii tu? Te-apuci să stai de bârfeli cu hoţii de ţărani? Ştii că pentru asta pot să te chem în judecată?
       — Eu tot mi-am găsit un martor când tăbărîseşi asupra mea cu nedreptatea. Dacă ai aduce şi dumneata un căruţ de-acelea de crăci înaintea judecătorilor, mă tem că ar vorbi altfel decât căluţul meu.
       —         Ia ascultă Kutler? De ce te superi când spuiu şi eu o vorbă de credinţa femeilor voastre săsoaice? N’o fi călcat cu stângu’ şi Amalia, nevastă-ta?
      —         Ticălosule! Iţi zdrobesc ţeasta cu dăsaga asta de sare! Ce te-a găsit să-mi murdăreşti femeia! Nu-ţi sunt destule câte mi-ai făcut? îmi aţii acum drumurile ca să mă bagi drăceşte în alte ispite?
      —         Linişteşte-te, dragă, şi lasă-mă să-mi puiu puşca la loc. Dar ştiu că te repezi! Nici nu mă aşteptam dela sângele tău alb. E bine că am aflat-o, pentru mai târziu. Dar astăzi nu uita că avem pace şi că mergem împreună la poiana caprelor negre. Treaba cu femeile uite cum stă. Am fost şi
                                                                      206
© BCU Cluj
eu prin atâtea sate de pe Târnave şi mai încoace spre Olt, pe la Ştena şi Ticuş. Sunt case întregi cu oameni bălai şi ochi albaştri, ciolănoşi la mădulare şi albi la piele. Români din neam în neam, între Români puţintei şi negricioşi. N’ai să zici că Saşii s'au dat la femeile oamenilor, când ei nu-şi pct face copii nici lor şi stau mai mult pe loc, fără spor de odrasle, de când se pomeneşte.
       —        Dar de ce ocărăşti aşa, de florile mărului, pe bieţii oamenii voştri din acele sate? Lucrurile s'au putut petrece şi altfel, pe căi cinstite. Dacă erau să se strecoare Românii în case săseşti, ai vedea Saşi oacheşi şi nu Români albi.
       —        Ascultă colea, Kutler. Mediaşul e o cetate săsească, nu-i aşa? Nu numai cu fabrică de salamă, cu vinuri şi cu şcoli, dar şi cu oameni cari vă dau îndreptări. Ei uite, dintre acei oameni cari vă dau îndreptări, mi-am ales eu o femee, care mi-a plăcut! mândră, învăţată, cu măntăluţă neagră de mătase şi cu tichie albă scrobită de soră, fată nedusă încă la bărbat. Ageră şi ascuţită la treburile ei, ascultată de o întreagă lume, se înmuia pierdută lângă mine. O duceam prin pădure, către uliţa românească, cu case sărace, în care intra să dea un sfat sau să-şi însemne un nume şi să trimeată medic, sau alte ajutoare. O duceam acolo anume, ca s’o umilesc în mândria ei de sasă care se dăduse unui om din neamul cel prost al Ardealului, într'o legătură oprită. Când vream, o chemam la Sibiu, unde se putea feri mai bine de ochii alor voştri şi o puneam să-mi dea din toate bunătăţile unei cărni tinere şi neîncepute.
       —        Şi-acum o spui! Mă mir că nu-i strigi în stradă şi numele. A fost destul de pedepsită că te-a găsit tocmai pe dumneata, nu pentrucă erai Român, ci pentrucă eşti ce te arăţi să fii. Săraca fată!
       —        Dulce fată! Acum s'a închis ca într’o mănăstire într’o şcoală de surori de ocrotire. Prin ea vream să cunosc pe colonelul Lindehurst. Spune.-mi ce-i adevărat din faima lui?
       —  Tot, şi încă pe deasupra.
       —        De ce să fie el capul vânătorilor regale, aici, în muntele şi sub nasul nostru? Numai pentrucă e un pensionar, dupăce a făcut aceeaş treabă Habsburgilor ?
       —        Nu de-aia, ci pentrucă nu e un al doilea în tot ţinutul, mai iscusit decât el, şi pentrucă are sânge de prinţ în vine.
       —        Dacă m’ai lua tu numai o lună la şcoala ta, ai vedea ce sânge de prinţ ar începe să-mi curgă şi mie în vine!
       —        La asta visezi? Ia-ţi gândul. Lindehurst e tare şi la urs şi la sitari şi în lume. L-am însoţit de-atâtea ori. El n’are nevoie să-i arăt poiana caprelor.
       —  Vânatul e al meu prin lege. Şi-am să vă taiu în curând pe toţi dela el.
       —  Bine. începe însă cu Lindehurst. Şi acum taci, că ne-apropiem.
       Muntele se sălbăticise. Scursura de zăpezi în care umblau, pe trepte de bolovani, înceta scurt, înaintea lor se ridica un perete drept, până la cer. Sus, pe muchia albă, un smoc de iarbă tremura la un vânt, care în adăpostul de dedesupt nu se simţea. Parcă numai pasărea putea să ajungă până acolo. Dar o brână pierdută, mai mult o poliţă de oi, şerpuia abia văzută, înconjurând deasupra prăpastiei, cu o potecuţă de ameţeală cetatea închisă în sine. In acea potecuţă intrară la rând, Gă-vrilă întâiu şi silvicul după el, siguri pe genunchii lor de căţărători de înălţimi. Urcau băgători de seamă, cu o mână proptită de piatră şi cu cealaltă în gol, ţinând cumpăna. La întâia cotitură, omul din cap încercă vântul. Curgea dela Miază-noapte şi fu mulţumit. La a doua se opri şi aşteptă tovarăşul. Ii făcu semn să rămâe liniştit şi-i arătă un loc între două stânci, de unde uşor puteau să se salte pe pântece şi să se strecoare dincolo.
       O poiană mai mult lungă decât lată li se arătă. Murgu se silea să-şi aducă aminte dacă n’o mai văzuse, venind din partea cealaltă, şi nu ştia nimic. Iarba era verde, cu toată vremea târzie. In scobitura de şea se adunau ape şiroite de pe creste şi o păstrau crudă. Câţiva copăcei, mai mult nişte vrejuri cu ace verzi închise, puneau pete de culoare şi de umbră pe ruina goală a colţilor mărginaşi, Intre ţi strălucea un tău mie, Vântul îl încreţea mereu fi-i purta un fel de zgribulite vă-
                                                                   207
© BCU Cluj
nătă încoace. Seninul era aşa de tare şi aşa de deasă lumina cuibărită acolo că lăcrămau cehii. Iar prin lăcrămătură lucrurile tremurau, se îndoiau, şi se întreiau, şi-şi schimbau făptura.
       Găvrilă se târî dela lecui lui în genunchi şi pe mâini, desfăcu din spate sacul, pe care-1 aruncă mai întâiu, ca să se uşureze, şi apoi îl urmă şi el. Toate se petrecură repede şi neauzit. Murgu îl privea nemişcat. II privea cum se duce şi cruţă fâneaţa, în care-şi afundau botul caprele, punând deodată fruntea cu corniţe şi ochi fără grijă, în bătaia puştii. Cum stă şi ascultă, ca şi când aproape, după desişul şi pietrele din faţă, ar fi fost cineva care nu trebuia să prindă de veste. Cum scoate întâiul drob de sare, îl scoate pe al doilea, şi le lasă pe unul la malul' tăului, şi pe altul la intrarea strungii, căutând mereu cu obrazul mersul vântulti, ca să nu otrăvească văzduhul pentru adul-mecătorii ascuţiţi ai râpilor, la pândă în toate părţile, după miros de vietate, şi mai ales de om. Umbla ca într’o curte a lui grijind de vite, numai că tainic şi cu cea mai mare pază. La urmă se propti în coate între doi colţi, se aplecă şi se uită dedesubt, de jur împrejur, adulmecând şi el ca o fiară.
       Seninul şi lumina lăcrămau tot mai rău ochii. Lucrurile se mişcau, se lungeau şi se scurtau sau se scufundau leneş ca ceara la foc. Nimic nu se simţea, decât vântul care cânta pe mai multe ţevi. Omul din fund, care-şi împlinea slujba singurătăţii, aparte de lume şi uitător de martori, era o fiinţă a muntelui. Nimeni nu-1 putea ajunge. Nebun cine credea să-i calce pe urme. Cu copite despicate ar fi gonit peste pietre şi ar fi scăpărat la o răspântie din blana plină de rouă, pierind.
       Fără să ştie bine ce face Murgu ridică puşca.
       O rezemă de o zburătură, o aşeză bine la umăr şi culcă încet capul în lungul ţevii. Alunecând peste podeţul de oţel de după cocoaşe şi peste creasta dela buză, ochiul rămânea lipit de spatele acela, cu coatele azvârlite înapoi, din hotarul poenei. O clipă, două, trei. Dar de vraja locului sau numai de încordarea muşchilor, lumea îngustă de-acolo începea din nou să se clatine. Şi, ca de frică să nu scape o ţintă, Murgu apăsă pe trăgaciu.
       Un bubuit înfundat sună parcă îndărătul lui şi îl făcu mic, zgârcit între umeri, fără alt gând decât să se ferească de o lovitură care avea să-l zdrobească. La capătul ţevei spatele cu braţele as-vârlite mult înapoi, se întoarse fără grabă. O faţă mirată căută locul unde se găsea el. Era Găvrilă, era Lindehurst sau un om-cerb, care nu se îndemna să-şi scoată crăcile coarnelor dintre ţancuri? Murgu ochi repede, în miezul frunţii de departe, şi trase, trase de câteva ori la rând singurul glonţ pe care-1 mai avea, cu degetul bolnav de spaimă. Omul, care pornise spre el, se opri deodată, şovăi, ridică o mână ca să se apuce de ceva, se frânse întâiu pe genunchi şi se rostogoli apoi pe-o parte, în iarba pe care o cruţase adineauri.
       Poiana rămase ca înainte, pustie, cu tăul încreţit de adiere şi cu albastrul dureros. Pietrele se buburoşeau şi creşteau de dogoare. Murgu şi-ar fi lepădat sumanul scurt de blană. Ii era cald. Simţea şi o sfârşeală în deşert, de foame. Dela şase nu luase nimic în gură şi umblase necontenit. Avea nişte steri de lemne devale, la care trebuiau să vie la amiază ţăranii, cu carele. N'aveau decât să aştepte! Nu ştia bine cum pătrunsese şi de ce întârzia pe-aici, dar nu se putea hotărî să plece. O piroteală de somn îl făcea să-i scape capul. Se trezea speriat şi se uita împrejur, fără să înţeleagă. Parcă venise cu Găvrilă? Unde era Găvrilă? II luă un fel de fior. Ar fi chemat şi nu putea.
       Paznicul din Bârcaciu era, oricât s’ar fi apărat el, un hoţ de vânat. Intr'un fel sau altul, tot rări trebuia să sfârşească. El, silvicul, mai dăduse cu puşca în om, pe măgurile cele de var ale Italienilor. Trăgeau toţi în acelaş timp sau cu întreruperi, din ascunzători. Găvrilă se umpluse deodată de sânge, dela tâmplă până pe haine, în jos, parcă l-ar fi împroşcat cineva din tăul cu ape înroşite. Apoi se prăbuşise privindu-1, fără să zică nimic.
       Ce erau însă ochii aceia bulbucaţi şi mari, cari îl ţineau în căutătura lor lungă? Se sculase căzutul într’un cot? Venise de undeva Lindehurst, să-l ajute? Dădea să fugă, dar numai în gând, pentrucă trupul n’asculta. Ochii tot mai calzi, în lacrămi şi fără să clipească, se apropiau. Era o capră răsărită prin strungă. Bănuia ceva. N'avea încredere, dar înainta dusă de obiceiu şi atrasa
                                                                     208
© BCU Cluj
  de chemarea sării. îndărătul ei se îmbulzea o întreagă turmă. Toamna era încă la început. Nu se alesese căpriorul şi capra de ceilalţi. Când solul se oprea, cu coarnele pe ceafă şi cu urechile ciulite, ascultând suflarea aerului şi întrebând mirezmele, caprele care-1 urmau se izbeau în şolduri şi se scuturau ca din juguri, s’o rupă la mal. Picioarele subţiri le dârdâiau. Câte una scotea o limbă mică şi sorbea din tău. Altele se strânseseră la drobii de sare. Lingeau aspru, îşi căutau loc, îl pierdeau, se îngrămădeau una în alta, râpâiau mărunt încolo, când îşi făceau spaimă, până la marginea poenei, şi se întorceau iară. O pereche şedea nemişcată pe colţul cel mai înalt. Drumeţii din vale o vedeau, când treceau la Negoiu.
        Ieşeau de pretutindeni, stăpânele muntelui, mai vechi decât omul, şi-l luau în stăpânire la acest ceas al întâei răcori. Numai capra din frunte înainta încet, sfredelindu-1 cu aceiaşi ochi. Ce vrea? Nu-1 simţea, chiar aşa, ascuns cum era, şi dincoace de vânt? N'a stat pe locul unde căzuse Găvrilă, nu şi-a adâncit botul la căpătâiul lui şi, când l-a ridicat, n’avea o faţă de om a paznicului sau a regescului vânător cu sânge de prinţ în vine, sau a altcuiva, pe care îl iubise de mult şi îl făcuse adineauri de batjocură. Venea mereu, cu acea faţă de om spre el, pe când alte capre negre, nenumărate, îi dădeau ocol şi năvăleau toată poiana. Ieşeau din seară şi aduceau seara.
        Căzu din bârlogul lui ca o uscătură, alergă pe brână fără să-şi dea seama de primejdie şi se înfundă înebunit în pădure. Caprele ridicaseră toate capul şi-l ascultau cum fuge, fără să se mai sperie. Capra cea mare dinainte, oprită chiar pe muchia de după care stătuse pitulat, îl privea dela marginea cerului, neclintită.
im
© BCU Cluj
N O A P T E
                                                       DE
                                           V. VOJCULESCU
  ■ Din negrul munte-al nopţii pe pieptul lumii pus Au isbucnit obârşii de slăvi cotropitoare Şi s'au vărsat deodată cernitele isvoare Rotindu-se, acolo, în mările de sus.      '
     Izvod al morţii, somnul pe toate le-a supus, împresurat de umbre şi stele veghetoare Şi legănat în poala tăcerii robitoare Ca un copil în faşă pământul doarme dus.
     Un fir nu se prelinge din marele mister-:
     Căci noaptea stând de pază nimica să nu-i scape Cu mâinile-apăsate pe naltul zodier,
     Dospind întunecimea în care să ne 'ngroape,
     Cu grije îşi strecoară posacele ei ape Prin vastul ciur de aur al veşnicului cer.
© BCU Cluj
OSPĂŢUL LUI PAN
                                              DE
                                    A. POP MARŢIAN
        I3eau însetat din unda bunătăţii tale Precum s'adapă mielul din isvor ;
        Şi râul bun, de lapte, al mâinii tale,
        îmi spală tâmplele — cum spală vântul, cerul orb, de nor.
        Stau lângă tine trunchi: mă 'nşerpueşte, mladă,
        Vrej darnic, cu ciorchină plină,
        Să te ridic spre cer, — şi el să-mi vadă Povara dulce cu ciorchine de umbră şi lumină!
        întind spre mierea vorbii tale stupii goi, —
        Şi torni în mine frumuseţea ta,
        Ca vinul tare în urcioare noi.
        La masa sufletului, pâine caldă pururi tu-mi vei sta.
211
© BCU Cluj
           K R I N O N I S
                    SAU
       TREPTELE SINGURĂTĂŢII
                     DE
                 SORIN PAVEL
                                                                                                                     Allcs funktionlert, nur cler Mensch telber nichi mehr,
                                                                                                                                            Hugo Ball,
               Goethe spusese că Orientul şi Occidentul sunt un tot inseparabil. Şi totuşi aceste două lumi prezintă deosebiri fundamentale. In antichitate se călătorea puţin, mai ales pentru studii, — şi deaceia mulţi curioşi au rămas la jumătate de drum sau numai cu dorul să cunoască Orientul. Plotin voia să vadă nodul gordian şi Metodorus să cunoască India, Dar până la francezul Tavernier şi la Anquetil-Duperron, în traducerea căruia a cunscut Schopenhauer Upanişadele, Orientul a rămas cu porţile zăvorite pentru cunoştinţa precis ştiinţifică. De atunci au început să sosească ştirile exacte şi Europa a început să bănuiască viaţa veritabilă a Indiei din Scrisorile indiene ale lui Ernest Haeckel şi din călătoria împrejurul lumii întreprinsă de Hermann Keyserling.
               China, ţara brocartului galben şi India, imperiul diamantelor şi spicelor albe, constituesc o civilizaţie aparte pentrucă au apucat drumul către solitudine pe o răspântie direct opusă Europei. Ambele au înţeles să realizeze singurătatea prin acordarea preponderenţii percepţiei interioare în complexul vieţii umane. In cartea lui Nan-hua tsen King se spune că Tao însuşi nu se strădueşte pentru un loc mai înalt în ochii omenirii şi prin urmare nici omenirea n’are motive să se ridice prin acti-
212
© BCU Cluj
         vitate către Tao. Deaceia sfântul, chiar dacă nu Iocueşte în peşteri, îşi ascunde totuşi faptele. Taoîştii rămâneau de predilecţie în umbră, nu-şi puneau în evidenţă personalitatea, „...Nu şi-au ascuns înţelepciunea, dar nici n’au scos-o în vitrină". Prin această oroare de acţiune, oroare de exteriorizare, se explică că sute de milioane de oameni au întors spatele legăturilor cu lumea externă şi au rămas încremeniţi în paralizie aistorică. Drumul solitudinei chineze duce aşadar prin regiunea liniştii, învăluit de linişte, izolat de oameni, înţeleptul va căuta să se scape şi de trup, care în realitate, e un rest de exterior urmărindu-1 în singurătate. Prin urmare asceză. Purificarea vine treptat prin nemişcare şi atitudine fixă. Mişcările trebuesc încetinite, căci cine „îşi împarte fazele unei acţiuni într'o lungă perioadă de timp, îşi încetineşte în acelaş timp viaţa". Aşa fuge sihastrul chinez de sine însuşi şi cine fuge de sine însuşi nu mai are dorinţa să se deştepte la acţiune. Pierzând conştiinţa că lumea exterioară există, uitând curgerea timpului, taoistul cade în uitare de sine. Lumea sensibilă nu-1 mai impresionează, simţurile sunt cloroformizate. Nici mort, nici viu, şi-a atins ţinta liniştii desăvârşite. Astfel se realizează voluntar încorporarea în solitudinea universală, aşa cum a găsit cu cale tehnica chineză. Solitarul rămâne înstrăinat în lume şi deslipit de sine însuşi.
               India a pronunţat şi mai mult această preponderenţă a interiorizării. Vedele laudă studiul, adică cercetarea prin analiza înţeleaptă de sine. Adâncirea în sine însuşi este fericirea supremă pe pământ. Aşa se liberează omul de toate câte îl domină cu forţa lor de atracţie şi-l fac să le urmărească că un sclav ca să le dobândească. Interiorizarea îmblânzeşte-simţurile şi aduce bucuria singurătăţii. Budismul se întemeiază pe singurătate. Treptele înţelepciunii se nasc pe rând în singurătate şi prima este meditaţia „o stare de seninătate şi bucurie voluptoasă”. A patra treaptă a medi-tâţiunii aduce tocmai lipsa de durere, lipsa de bucurie, indiferenţa totală. Budismul însemnează concentrarea voluntară în sine însuşi, ignorarea lumii exterioare, cufundarea în analiză, examinatoare până când îşi face loc definitiv convingerea intelectuală despre nimicnicia a tot ce nu e NirVana. Doctrina Yoga, despre irealitatea eului, împinge în ultimele consecinţe tehnica orientală a singurătăţii. Nirvana este cufundarea în singurătatea originară şi începutul predicilor budiste devine caracteristic:
               Explicabilă prin condiţiunile de climă şi mediu fizic, prin condiţiile sociologice ale organizării sociale, — castele fixe — şi prin curentele de idei specifice, — singurătatea orientală oferă preponderenţa percepţiei interioare ca prim caracter principal al acelor civilizaţii.
               Tot Orientul, dar în marginile sale europene, a creat a doua condiţie pentru singurătate : scepticismul. Adevăratul scepticism pornit dintr’o convingere sinceră este creaţiune arabă. Nicăeri nu străbate un scepticism metafizic mai pătrunzător şi mai ameţitor, decât în această filosofie.
               Ceux qui sont des Oceans de Science et d'erudition, spune Hassan Kheyâm, et que. leur perfections ont rendu des lumieres pour leurs contemporains, n’ont pas fait un pas en dehors de cette nuit sombre; ils ont conte une fable et sont alles dor mir.
               Fatalismul oriental este filosofia espectativei. Nu poate acţiona decât cel care are o credinţă, o siguranţă. Inacţiunea, lenea orientală, rezultă din scepticismul caracteristic rassei şi nimic nu exprimă mai bine aşteptarea arabă, decât acel bătrân Mokrani din Georges Duhamel: „Bătrânul Mokrani întreprinde ceva numai după ce s’a gândit cel puţin patru sau cinci veacuri”.
               Occidentul e tot pe drumul solitudinei şi cei mai bine cunoscuţi dintre vechii europeni, Elinii, au cunoscut şi ei, începând poate cu acel Abaris sau Epimenides din Creta, încă din secolul al şaptelea înainte de Christos, profeţii şi catarţii singurateci. Afară de Heraclit şi de Empedocle, pe care • legenda i-a volatilizat aproape cu totul, Socrates se pare să fi fost un mare singuratic. După câţiva ani desordonaţi în compania unor libertini, filosoful cu cap de satir a simţit pătrunzându-i în suflet un fel de teamă, în care se ascunde poate originea demonului socratic. De atunci au început acele stranii comportări, când, cu privirile întoarse cercetătoare asupra sa însuşi, Socrates s’a dedublat, ascunzându-şi singurătatea sub masca socială a unei aparente credulităţi-naive. Dacă despre Voltaire se spune că niciodată nu se va termina definitiv cu publicarea scrisorilor sale răspândite
                                                                       213
© BCU Cluj
           in toată Europa, despre Socrates se poate spune că niciodată nu se vor epuisa portretiştii săi. E de mirat totuşi că în portrete celebre, ca cel al lui Gomperz sau Boutroux, nu este semnalată singurăr tatea sa. Ernest Forneron sesizează acest lucru şi scoate cu justeţă în evidenţă această veritabilă axă a unei mari tragedii: „grija extremă a distanţelor şi solitudinea în comerţul cu oamenii”. Cu siguranţă că puţini oameni au fost aşa de sociabili, ca acest grec pasionat de conversaţie, puţine personalităţi istorice mai intim şi prin urmare mai indiscret amestecate în viaţa concetăţenilor, decât acest nemilos denunţător al infatuităţii. Totuşi, cine reciteşte Apologia simte că Socrates a rămas o enigmă pentru Platon ca şi pentru ceilalţi discipoli. Există un secret socratic şi cu dreptate Forgeron spune că dintre toţi sociabilii, Socrate este acela care „s'a trădat” cel mai puţin.
                Stoicismul, această mândră cerbice încovoiată de greutatea destinului, urmaşii autentici ai marilor tragedieni, s’au simţit tot aşa de singuri ca şi eroii lui Euripide sau Antigona lui Sophocle. Zeii elini n'aveau înclinări paterne. Deşi Zeus era tatăl zeilor şi al oamenilor, nimic moral în conduita sa nu justifică epitetul. Comprimat între legea cetăţii şi legea divină, între inexorabilul ananke şi neputinţa firei sale omeneşti, eroul din tragedie nu învinge şi nu luptă căci adversarul său este invizibil şi pretutindeni ca atmosfera. In tragedie este o simplă atitudine de revoltă, urmată de-o profundă singurătate. Raţiunea stoică universală e un gheţar. Nimic din căldura şi slăbiciunea omenească nu ajunge la ea şi atunci resemnarea închisă, mândră, în convenţionalele turnuri de fildeş, se oferă ca singura posibilitate de viaţă stoicului ajuns prisonier al solitudinei. Stoicul nu luptă, stoicul se supune naturii. Problema durerii devine caracteristică în soluţia stoică. Zenon, Epictet, sclavul şchiop pentrucă nu şi-a retras piciorul din năvala loviturilor, ci l-a considerat sub punctul de vedere al legii naturale în vestita frază : „nu da, că se rupe”, — încorporează durerea în natură, îi răpeşte o calitate prin înscrierea ei sub un concept mai general şi deci mai sărac, Durerea poate fi în ordinea naturii şi prin urmare e de prisos revolta împotriva unei asemenea ordini, dar în acelaşi timp durerea e morală şi nesuferită. Acest caracter îl trec cu vederea şi astfel durerea este ignorată. Durerea nu pierde însă nimic din realitatea sa. Prin ignorarea realităţii, stoicii îşi demonstrează definitiv singurătatea.
                Epicureismul se declară direct pentru singurătate, deşi s'ar părea că Epicur a plasat amiciţia în locul de onoare al plăcerilor distinse. Epicureii au fundat fericirea umană isgonind zeii. Tocmai contrar unui pamfletar catolic de mare talent între contimporani, copilul teribil al perfidului al-bion, care spune că dacă n’ar fi Dumnezeu, n'ar fi loc pentru un singur om pe pământ, Epicur s’a simţit stingherit de aleşii oaspeţi ai Olimpului. Formula de evacuare, demonstrând că zeii nu există, pentrucă dacă ar exista ar trebui să se ocupe de oameni. O asemenea ocupaţie neplăcută şi iritantă , ca o sală de tribunal sau o încăpere infernală, contrazice însă flagrant presupoziţia axiomatică că Zeii sunt fericiţi. Cele două propoziţii „zeii se ocupă de oameni” şi „zeii sunt fericiţi” se contrazic. O noţiune cu caractere intern contradictorii, sau o realitate cu acelaşi caracter, — îşi pierde existenţa. Prin urmare, tragem concluzia că fericirea presupune indiferenţa pentru lucruri străine, lipsa de grijă pentru tot ceeace nu este eul nostru. Un pas către singurătate. — Idealul vieţii epi-curiene era liberarea de problemele lumeşti şi petrecerea anilor în cercuri închise, liniştit, senin şi nobil. Al doilea pas către solitudine prin distanţarea de plebe. S’a observat deasemenea că epicureul nu savurează însăşi lucrurile, ci personalitatea proprie în devenirea sa costructivă, ceiace întăreşte impresia că epicureul este un singuratec, bucurându-se de propria sa societate. In sfârşit— Epicur plasează fericirea supremă în căpătarea unei bune păreri despre lucruri, ceeace duce la un fel de contemplativism caracteristic singurătăţii. Din raportul între doctrina epicureiană şi Stat, care consiliază ignorarea afacerilor publice şi evitarea comerţului strâns cu semenii,. întocmai ca şi şcoala zenoniană, conchidem că epicureii au căutat cărarea fericirii tot în singurătate.
                Epicurei tardivi, ca Petronius, seducătorul arbiter elegantiarum dela curtea împărătească a lui Nerone, deschizându-şi vinele pe coasta albastră a mării Adriatice, Oscar Wilde nefericitul epigon impertinent din veacul al XlX-lea, dovedesc aceiaşi singurătate în mijlocul celui mai for.                                                214
© BCU Cluj
        mîdăbil lux de latifundiari romani sau de lorzi englezi. Petronius, contemplativul realist din Sa-tyricon, a fost un singuratec. Un decor artistic şi un gest estetic l-au întovărăşit în viaţă şi până la urmă s’a simţit părăsit şi de iluzia aceasta, ca să moară cu simţământul grozav al înstrăinării de tot şi toate. „Distanţa psihică” acesta este cuvântul de ordine al solitudinei petroniene. După moarte, distanţa nefiinţei.
             Stoici şi epicurei mărunţi, caractere mai puţin hotărîte, îngrozite de ineleganţa soluţiunilor extreme, au descoperit, prin umanizarea doctrinelor supraumane edificate de marii iniţiatori, un fel de solitudine-compromis, cu imperative modeste şi potrivite unui suflet iubitor de nuanţe şi al drumului de mijloc. E solitudinea agrestă. Către ea se simt chemaţi oportuniştii cu orizont mai larg şi obosiţii marilor civilizaţii. Oportunismul galeriilor de cârtiţă oarbă este teluric. Singură lumea de aici o văd şi o simt oportuniştii vulgari şi în ea se acomodează cu graţii de scamator. Oportuniştii cu perspective au auzit ca prin vis bătând două inimi: a pământului şi a cerurilor. Dar cuvântul definitiv n'a fost încă scos din gură omeneaccă şi siguranţa n’o are nimeni, Nehotărîţi la răscruce, terorizaţi de prudenţă, improvizează un adăpost în preajma răspântiei. Acolo au să cânte munţi albiţi de nea şi copacii îmbrobodiţi în zăpadă, acolo au să desfunde Falernul, la gura caldă a focului prieten. Horaţiu se retrage la o parte de milionul de locuitori ai Romii antice şi călătoreşte pe asin, bunduc şi humoristic, către locuinţa sa de ţară. Luiz Gonjaz del Gongoras sau Se-rafino Estebanez Calderon, vor scrie scene câmpeneşti, cu animale şi păsări domestice, — toate „por el solitario”. Socoteala acestor avizaţi timoraţi se nuanţează filosofic. Numai acţiunea capătă efecte, numai fapta poate fi rea sau bună, încoronată de succes sau de eroare. Acţiunea antrenează răspunderea şi riscul, inacţiunea însă se păstrează inocentă şi virtuală. In credinţa lor prudentă inacţiunea nu creiază obligaţii, prin urmare atâta timp cât o viaţă activă nu-şi probează eficacitatea metafizică, înţelepciunea rezidă în cantonare provizoriu comodă. Lasă regii şi împăraţii să cucerească, poeţii să-şi asigure nemurirea declamând poeme la terme, sportsmanii să ridice colbul în arene şi mirarea nu va putea niciodată să le înţeleagă curajul de a se decide aşa de prompt. Neposedând nici suficienţa muritorilor de rând ca să plutească ca amfibiile în divin şi profan, nici bronzul caracterului ascet ca să păşească în sfere celeste, nici epicurei îndeajuns ca să nege divinul şi să aprecieze cu selecţiune bunurile lumeşti, solitarii agreşti adoră simplicitatea rustico-bucolică. Simplicitatea e sâmburele filosofiei morale a virtualităţii, pentrucă nu angajează în nici-o direcţie, lăsând teren fecund deciziunii însoţită de siguranţă. Aşa se izolează solitudinea agrestă în aşteptare durând uneori un veac de om sau întreruptă de o iluminaţie subită, care-i aduce iarăşi în mijlocul oamenilor, profeţi vestitori ai unui adevăr nou.
             O solitudine interesantă îşi trage primele începuturi din sofistica greacă şi din pironism. Protagoras sau Gorgias din Leontinum, învăţând că orice afirmare poate fi susţinută şi pro şi contra, că nu există niciun adevăr şi chiar dacă ar exista nu l-am putea comunica, pun bazele unei solitudini filosofice. Nici adevărul nu ne uneşte, căci fiecare rămânem închişi în noi înşine. Suhtem singuri. Nesinceră în sofismele eline, solitudinea aceasta se întemeiază mai puternic în scepticism, îndoiala sceptică e adeseori potoul inteligenţelor mari, a monştrilor umani în care inteligenţa a . omorît inima şi credinţa. Raţiunea epuizează uşor realitatea, dar fără credinţă intrarea în imperiul numenal e barată. Din tinereţe, încă, precocitatea sângelui evreo-toledan şi îngrijarea educativă a lui Pierre Eyquem de Montaigne, făcuse din filosoful sceptic de mai târziu, un şcolar care se juca cu greutăţile studiului, erijându-1 de timpuriu în spectator al vieţii. Spectatorul se înstrăinează însă de plebea care munceşte şi asudă. Nu-1 mai unesc nici speranţele ştiinţei şi filosofiei, pentrucă le ştie zadarnice, nici străduinţele practice, non-sensuri absurde. Scepticul devine un castelan singuratec. Solitudinea filosofică veghează în scepticismul metodologic cartesian. Dubito, ergo cogito pleacă dela un fenomen de interiorizare individuală, întemeiază solitudinea şi deaceia pe de-o parte morala socială întâmpină greutăţi în cartesianism, iar pe de altă parte Descartes indică ca maximă de conducere. în viaţă, vestita, — bene vixit qui bene latuit, elogiu al singurătăţii. — In idealismul
                                                                    215
© BCU Cluj
            subiectivist ai lui Berkiey solitudinea se dă învinsă numai de intervenţia divină, iar în individualismul monadelor leibnitziene, fără uşi şi fără ferestre, singurătatea cedează tot unei intervenţii gratuite din punctul de vedere al raţiunii — prestabilismul armonic.
                 Se crede obişnuit, că omagiul creştinismului ar fi veritabila descoperire a sufletului omenesc. Iisus a deschis orizonturi în lumea interioară, a exaltat valoarea inimei şi făcând admisibilă preponderenţa percepţiei interioare, Nazarineanul ar fi creat singurătatea în lumea europeană. Singurătatea lui Iisus pe Golgotâ, singurătatea lui Iisus în grădina Ghetsimani... „Doamne, ia dela mine paharul acesta”. Singurătatea nopţii veghiate înainte de sărutul lui Iuda... Singurătatea cinei celei de taină... Singurătatea întreitei lepădări a pescarului Petru..,. Singurătatea cruciii... „Doamne, ia dela mine paharul acesta”.
                 Iisus a fost singur în lume, singur între oameni, singur între apostoli. Prea oameni ca să-l înţeleagă, prea omeneşte oameni ca să se apropie de El, apostolii au fost în jurul lui, dar mai înstrăinaţi decât străinii. N’au bănuit măcar inima aceluia care a spus „Lăsaţi copiii să vie la mine” pentrucă copiii îi mângâiau înstrăinarea. Numai Iuda. Numai Iuda s'a înfiorat de taina lui Iisus. Numai Iuda a simţit suprafirescul aureolându-i fruntea şi noul Testament îi păstrează amintirea de apostol, veşnic în preajma lui Iisus, veşnic şi fără rezerve devotat şi emoţionat... A căutat să-l înţeleagă, a vroit să suie drumul către suprafirescul deschizătorului de Evanghelii... Iuda n’a în-genunchiât în ţărână ca fiii oamenilor cu capul plecat. A privit şi a ridicat mâinile să înţeleagă Dumnezeirea. N'a rămas pe pământ, s’a ridicat spre ceruri şi a căzut în veşnica rostogolire şi scrâş-nire a dinţilor. Iuda a vrut să pătrundă în solitudinea lui Iisus, a vrut să-i priceapă taina şi l-a vândut în ultima seară din grădina măslinilor ca să-i smulgă secretul singurătăţii. Singurătatea lui Iisus a presimţit-o numai Iuda şi a căzut, fiindcă spus a fost: „crede şi nu cercetă”. Iuda a siluit singurătatea fiului lui Dumnezeu, şi s'a spânzurat în miezul otrăvit al nopţii ca să se împlinească cuvântul Scripturii.
                 încercările de reîntoarcere la creştinismul originar, protestantismul lutheran şi calvinismul, introduc în lume singurătatea. Protestantismul cu formula sa individualistă a mântuirii, ispăşirea şi mântuirea individuală şi nu prin comunitatea catolică, izolează pe fiecare lutheran în interiori-tatea inimii sale. „Geh’ in deinem Zimmer und bete” repetat dela Reformă şi până astăzi, a creat acea atmosferă de individualism mulţumit în sine şi lipsit de grijă, de compătimire şi curiozitate, care a preformat sufletul din centrul Europei. Calvinismul, prin concepţia sa extraordinară despre iubirea creştinului pentru Dumnezeul său, a tonificat la extrem individualismul şi solitudinea protestantă. Toată iubirea sufletului tău aparţine lui Dumnezeu. Orice urmă de iubire omenească, pentru copil sau prieten, este ceva răpit Aceluia căruia îi datoreşti toată dragostea şi tot sufletul tău. Pe aceste fundamente se ridică între om şi om cortine până la cer. Solitudinea lor pământească, desăvârşită şi uriaşă, se întâlneşte în ceruri, în dragostea omenirii creştine către Dumnezeul ei.
                 Pe aceste motive se încearcă, dela Troeltsch la Max Weber, o explicare a succesului capitalist în Apus. Individualismul protestant şi calvin, raţionalist practic şi auster, înţelegând să cânte un Gloriam Dei prin creaţia mâinilor sale, lămureşte eforturile imense şi continui care au ridicat opera capitalistă la aceste proporţii gigantice.
                 Lepădarea de cele lumeşti, în porunca Domnului ca să părăseşti pe tatăl şi pe mama ta, să-ţi împărţi averea la săraci şi să-L urmezi, apolitia creştină originară din „daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”, singurătatea lui Iisus în rugăciune, au reînviat în Reformă şi au readus solitudinea din grădina Ghetsemani în lumea europeană.
                 Solitudinea a fost poate pentru prima oară recunoscută în romantism.
                 Romantismul filosofic sau literar, a răsărit dintr’o antinomie: dragostea imensă de viaţă şi filosofia efemerităţii. Până la romantism omenirea cunoscuse un elan tot aşa de puternic, însă în direcţia opusă a morţii. Antichitatea cunoscuse seninătatea sinuciderii stoice, creştinismul dăduse
                                                                      216
© BCU Cluj
      bucuria nefiinţei ca o cufundare în Dumnezeu, Celţii nu ezitau să se sinucidă în masă, punând în mirare chiar pe un reprezentant al lumii greco-latine, poetul Silicus Italicus :
                             Prodiga gens animae et properare facillima mortem, dar istoria nu înregistrase încă o dragoste de viaţă aşa de grozavă ca aceea a romanticilor. Nemai pomenită dragoste de viaţă, de viaţa atotcuprinzătoare şi etern ă, s'a întâlnit în acelaşi suflet cu dezolanta filb-sofie a efemerităţii tuturor făpturilor, a planetelor şi a sistemelor solare. Teama de moarte şi regretul vieţii au scos acorduri de nespusă melancolie din lira romantică. Părăsiţi şi trişti ca primul om pe lume, romanticii au căutat să înfrângă fragilul şi efemerul hărăzit omului, dând eului rezonanţa cristalului şi îmbogăţindu-se cu tot trecutul istoric al umanităţii. Au vrut să-şi pregătească nemurirea renunţând la proporţiile infime ale individului, înrădăcinându-se în trecut şi în rassă. „Dar, când sorii se sting şi stelele pică”, romanticii au renunţat la expansiunea cosmică, au făcut drumul înapoi la melancolie şi dor de moarte, pentrucă dragostea prea mare de viaţă, omoară viaţa însăşi. La reîntoarcere îi aştepta singurătatea. Au sperat încăodată să descopere eternul, negăsit nicăeri în lumea largă, în interioritatea propriului suflet. Cântând o clipă melodiile unui suflet cu aripile plecate, după un sbor zadarnic către veşnicia nehărăzită argilei, s'au trezit singuri, mai singuri ca niciodată, depărtaţi ca cerul de pământ de ceilalţi oameni. Moi'se al lui Vigny se roagă pe muntele Sinai:
                             Vous m'avez fait, Seigneur, puissant et solitaire,
                 .           Laissez moi m’endormir du sommeil de la terre.
            Individualismul s’a născut în era noastră din singularizarea pitorească a oamenilor Renaşterii, în cascada ei neptunică, şi germenii de atunci s'au deschis câte unul în secolele următoare : raţiunea individualistă cu liberul examen, evanghelia sentimentului cu precursori în Francisc d'Assisi şi Rousseau, culminând în romantism şi curentele voluntariste din secolul al XlX-lea. Toate au la bază un individ cu putere de expansiune metafizică până la coinciderea cu Cosmosul. Toate îşi văd obârşia în figura puternică şi solitară, cu ochii în altă lume, pe care Michelangelo a aşezat-o la mormântul Medicişilor : Moise. Stendhal spunea cu dreptate că Grecii vechi s'ar mira să vadă lucruri aşa de noui şi aşa de puternice apăsând sufletul omenesc.
            Grefată pe sensibilitatea romantică şi pe anonimatul contemporan, singurătatea baudelairiană reţine gustul cenuşii şi al răului, amestecându-1 cu delirul creerelor saturate de tutun şi alcool. In-firipându-se între două epoci, uneşte tendinţa de singularizare cu abrutizarea. Baudelaire a găsit cheia pierdută de romantici: destinul nostru efemer şi trist a fost condiţionat de un păcat originar, Remuşcarea păcatului iremisibil provoacă insomnia lumii din decadele postromantice şi anii pregătitori ai secolului nostru oferă panaceul, cel mai bun între cele rele, — abrutizarea : Pierre Louis spunea că singura voluptate nouă creată de moderni este fumatul, completând înfrăţirea baudelairiană între păcat şi voluptate. Revolta împotriva anonimatului a înscris în faţa paşilor vieţii sale nefericite plăcerea aristocratică de a displace. „Când voi fi inspirat, spune Byron, desgustul şi oroarea universală, atunci voi fi cucerit solitudinea”. Butadele pentru epatarea burghezului, bizareriile, pa-radoxele ciudate se înalţă la rangul de sistem al izolării, îndreptăţind convingerea că Baudelaire şi-a petrecut viaţa în autocalomniare. Pe lângă singularizare, tehnica acestei singurătăţi înscrie cufundarea în lanţul păcat-remuşcare-voluptate. Păcatul ancestral ravagiază conştiinţa sa catolică şi totuşi, copleşit de spiritul ateu al vremii, omul, care spusese că dacă Dumnezeu n’ar exista, religia n'ar fi mai puţin divină, omul, care cunoscuse trei fiinţe superioare — soldatul, sacrificându-şi viaţa, poetul, care cântă şi preotul în rugăciune, — nu îngenunche în credinţă mistică, ci fuge de sine însuşi cu fruntea îngropată în voluptatea paradisurilor artificiale. Guillaume Apollinaire îl considera un sceptic întristat de propria sa inteligenţă, care făcuse prea curând şi prea uşor „le tour des choses” şi singurul mijloc ca să evite sensaţia supraomenească a hotarelor neantului eră ţristeţea dublată de dandysm. Tristeţea umanizează, coboară la dimensiuni muritoare suprafirescul plasat dincolo de bine şi de rău. In poezia lui Baudelaire este un vestigiu de interiorizare salvat de restul de tristeţe,
                                                                   217
© BCU Cluj
         Calfe a răsunat încă în sufletul sau, — deşi Barres crede că ÎBaudelaire a izgonit ambele lumi, externă şi internă, inspiraţia sa mişcându-se „în abstract şi fără intervenţia lumii externe”. Gautier, Benjamin Constant, Sainte-Beuve, ating divinul prin iubirea femeilor tinere sau prin frumuseţea naturii. In Baudelaire lumea externă a murit, trecutul poetic a fost învins de primul element al singurătăţii sale ; voluptatea a înăbuşit conştiinţa — al doilea element. Acel rest de tristeţe opreşte pe Baudelaire să fie cel mai contemporan poet european, — căci posteritatea a învins şi tristeţea. Interiorizarea nu mai are sens. Suntem dincolo de om şi dincolo de tristeţe. Tristeţe metafizică sau morală, bucurie senină şi paşnică, nu mai cunoaşte omul actual. Dincolo de regrete şi dincolo de speranţe, solitudinea desăvârşită e în mâinele noastre. O spune Max Brod :
            .                         „Geliebte! Kind! wie ist es schon
                                      dass wir einander nicht verstehn”.
               Hotărît deosebită de solitudinea orientală egotistă şi spirituală, singurătatea apuseană apărând în condiţiile unei culturi îndreptată spre exterior, nu se caracterizează prin dogma predominării percepţiei interioare, ci dimpotrivă prin dogma absenţii sufletului. Drumul solitudinii orientale duce la interiorizare. Prin închiderea în sine şi aplicarea către analiză introspectivă se desăvârşeşte idealul singurătăţii. Apusul a căutat însă să nimicească sufletul proectându-1 în afară, punând tot spiritualul în lucruri, înstrăinându-şi-1 prin epuisare exterioară. întreaga istorie apuseană probează această tendinţă către creaţia externă, în care omenirea contemporană a isbutit să lepede şi ultimul rest de suflet. Sufletul nu mai este în noi, sufletul a fost evacuat şi rezidă în lucruri. Tot ce este în afară; toate rezultatele civilizaţiei apusene trăesc şi funcţionează însufleţite de ceeace am pus noi în ele, numai omul contemporan a rămas gol. „Alles funktioniert nur der Mensch selber nicht mehr”.
               Ca în dragostea gângăniilor de-o zi, moarte după prima şi ultima fecundare, ca în iubirea păianjenilor, când femela fecundată suge viaţa masculului prisoselnic de-aci înainte, sau ca în alte cazuri în care ne plimbă egzema lui Remy de Gourmont sau răbdarea lui Fabre, umanitatea a plămădit din sângele şi carnea ei o nouă lume exterioară — civilizaţia — şi i-a insuflat duhul vieţii — cultura—. Spiritul omenesc a creat, dar şi-a pregătit implicit moartea. Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece.
               Umanitatea a trăit în secole nenumărate povestea privighetorii lui Oscar Wilde : şi-a înfipt ghimpele ascuţit de măcieş în inimă ca să crească trandafiri roşii peste noapte. Sângele a îmbujorat rozele, dar anemia a împlinit sacrificiul. Cu roze la mânerul spadei luptau cavalerii cruciaţi la sfântul mormânt şi trandafirii stropiţi de sânge se numeau Keff Mariam; cu roza la cingătoare, în viaţă şi pe rug, s'a trecut fecioara dela Orleans. Nutrite cu sânge omenesc, rozele civilizaţiei şi culturii umane au asasinat spiritul uman. Creatorul e o ruină înflorită de propria sa creaţie. „Das Alte sturzt, es aendert sich die Zeit, Und neues Leben bliiht aus den Ruinen”. Ieşit din mâinile creatorului, omul i-a păstrat o vreme amintirea, dar a devenit curând desinestătător şi a clădit lumea sa proprie pe ruina Dumnezeirii, Pe ruinele spiritului uman, a căruia amintire mai persistă încă, se va ridica o lume nouă. Care este acea lume şi cum va fi — rămâne taina viitorului. Ca şi Dumnezeu altădată, lumea spiritului în agonia morţii, mai trimite profeţi să oprească omenirea în mersul ei fatal către acea treaptă a unei lumi noui — lumea solitudinei desăvârşite.
               Solitudine totală şi iremediabilă prezic omenirii profeţii contemporani, care vor s'o întâr-zieze prin altoirea orientală a Occidentului agonic. In realitate totul e zadarnic şi copilăresc, pen-trucă pe căi diferite, Orientul şi Occidentul păşesc spre solitudinea inevitabilă. „Ducunt fata volentem, nolentem trahunt”, spunea dăunăzi Spengler.                                                   ,
             ‘ Motivele profeţiei se culeg din observarea atentă a fundamentelor culturii apusene : creştinismul şi elenismul.                                                                 .
                                                  218
© BCU Cluj
             Creştinismul n’a descoperit în realitate interiorizarea. Interiorizarea este un element străin şi accesoriu în faţa lui Christos. E o influenţă orientală. Esenţa creştinismului — veritabila sa noutate ■ stă în cufundarea mistică în Dumnezeu. Când raporturile cu lumea externă s’au deslegat, când însăşi individualitatea s'a desbărat de intimitatea sa, când uitarea totală a cuprins fiinţa omenească, atunci misticul e singur cu Dumnezeu, singur în marea solitudine. Distrugerea oricărei relaţii creiază extazul mistic şi cufundă în solitudine, împlinind idealul religiozităţii creştine: „Inquietum est cor meum, donec requiescat, Domine, in Te”.                                                   •
             Profeţia că Occidentul apune a îndemnat la analize serioase şi unele rezultate par să confirme melancolia unei civilizaţii, al căreia viitor s'ar rezolva într’o apropiată cretinizare universală, cum a spus Anatole France. Din toate acuzaţiile formulate împotriva civilizaţiei contemporane, transpiră una şi aceeaşi clamare : de-spiritualizarea culturii apusene, absenţa treptată a spiritului, a sufletului din viaţa omenirii născute în jurul mării Mediterane,
             Din toate păcatele reproşate : maşinism, raţionalism excesiv, capitalism, diviziunea muncii, specializare, individualism ateu, democratism şi multe altele răspândite în publicistica mondială, se poate trage concluzia că civilizaţia actuală moare prin gigantotanasie. Toate aceste tare îşi au germenii în cultura elină ai cărei moştenitori sunt Occidentalii. Cultura şi civilizaţia occidentală nu trebuesc înţelese în legătură cu expresia geografică, ci în raport cu un anumit „spirit occidental” răspândit pe toată întinderea planetei. Nu mai este prin urmare vorba de cazuri izolate de Singurătate, ci de solitarizarea în masă a unei întregi culturi, prin desvoltarea fabuloasă a unor germeni impliciţi în fiinţa ei. Civilizaţia actuală se sufocă : creaţiile proprii o copleşesc.
             Metodica sociologiei culturale se găseşte încă în faza-de indecizie, deaceea ca să se evite acuzaţia de materialism marxist sau de ideologism, s’a apelat la soluţia tranzitorie a clasificării fenomenelor sociale în categorii, deobiceiu patru, presupuse în reciprocă şi continuă dependenţă: fenomenele economice şi psihologice (înglobate în categoria constitutivă), fenomenele juridice şi politice (înglobate în categoria regulativă). Toate patru schematizează întreaga viaţă socială şi-i dau ritm, aspect şi permanenţă.
             In prima categorie ar conta prin urmare pentru alcătuirea unui tablou al vieţii moderne decadente, capitalismul şi maşinismul cu diviziunea muncii în seria economică, raţionalismul, individualismul ateu, dizolvarea familiei morale şi specializarea ştiinţifică în seria psihologică; iar în seria politico-juridică, democraţia cu tehnica parlamentară, ideea majorităţii şi a votului obştesc, individualismul contractualist, suveranitatea populară şi concepţia anarhică a raporturilor dintre individ şi Stat.
             Tinerimea contemporană a fost aleasă de soartă să trăiască o stare sufletească pe care tineretul altor generaţii n'a bănuit-o nici măcar ca posibilitate existenţială. E vorba de impresia de înstrăinare faţă de foştii camarazi, trăită după un an sau doi de specializare, căci proporţiile enorme ale fiecărui domeniu de cercetare teoretică cere o exagerare nebănuită în tendinţa de specializare. Fiecare se restrânge în ţinutul său, preocupat de problemele sale în aşa mod, încât nu mai poate procura materialul de general omenesc, pe care se întâlnesc inteligenţele şi inimile omeneşti. Specializarea amputează sau înăbuşă valenţele general-umane, împiedecând astfel comunicarea dela om la om. Tânărul trăeşte cu strângere de inimă înstrăinarea prieteniilor de care altădată l-a legat posibilitatea de a se mişca liber pe acelaş teren de idei şi simţăminte. Acum fiecare se mişcă pe planuri deosebite, încarcerat în lumea sa. O să vie vremea — şi poate o trăim în începuturile ei — când numai diletanţii vor mai reţine în pragul dispariţiei, prietenia. Castor şi Pollux vor deveni legenda unui fenomen consumat de lumea veche. Prietenia moare şi cu ea apune o mare şi frumoasă legătură socială, în locul ei păşind negura opacă a solitudinei. In zadar se organizează mişcări de cooperare intelectuală şi congrese ştiinţifice : primele nu vor avea rost decât în scopul de plebeizare a ştiinţei, iar cele din.urmă vor vedea că numărul de membri descreşte treptat şi vertiginos, până când anunţurile vor chema în congres de specialitate pe cutare profesor universitar cu asistentul
                                                                      219
© BCU Cluj
            său. Savantul contemporan, cu capul plin de fişe şi autori, a înlocuit pe înţeleptul din alte vremuri, înţelepţii erau de obiceiu ignoranţi sau cel puţin nu ştiau lucruri de speriat în comparaţie cu clientela sfaturilor lor, dar ceeace îi distingea de mulţime era instrumentul perfecţionat al gândirii, perspicacitatea capabilă să se descurce prin însăşi forţa sa, plus prestigiul moral al experienţelor trăite. Definind pe filosof, Simmel vizează pe înţelept, când spune că acela e filosof, care spune ceeace toată lumea ştie, cu mica deosebire, că ştie ce spune. înţeleptul reprezintă potenţe psihice, savantul reprezintă utilitatea unei biblioteci, căci cunoscând o sumedenie de lucruri, ignorate de specialişti şi perfect utile în munca sa ştiinţifică, a uitat o mulţime de lucruri pe care toată lumea ar trebui să le ştie. Avem savanţi, dar nu mai avem înţelepţi, avem muncitori, dar au dispărut conducătorii. Specializarea a specializat totul, fecundând activitatea omenească, dar n'a putut crea „specialitatea înţelepţilor" şi deaceea i-a distrus.
                  Odată cu savantul a apărut în lume un fenomen nou — istorismul — din care Koîgen a tras toate consecinţele pentru solitudine, cu singura eroare regretabilă că astfel confundă epocile istorice. Ceeace spune Koîgen şi anume că istorismul ar provoca, prin proectarea individului pe fondul fără margini al trecutului şi prin compararea spontană a unei biete fiinţe omeneşti cu statura uriaşă a neamurilor, rasselor şi civilizaţilor, — o sensaţie profundă de nimicnicie şi efemeritate. In realitate, istorismul aşa înţeles l-am considerat condiţie ideologică a unei trepte de singurătate din trecut: singurătatea romantică, care înţelegând istorismul pe un plan practic, a găsit în el o iluzie la început şi o deziluzie mai pe urmă. Romanticii au creat simţul istoric, dar contemporanii l-au mutat pe planul teoretic. Teoretizat, istorismul a devenit sistem filosofic de explicare a lumii sau cel puţin metodă ştiinţifică. In ambele cazuri însă, istorismul şi-a legat soarta de raţionalitatea ştiinţei, pier-zându-şi influenţele exercitate în romantism.
                  Mentalitatea contemporană, chiar în curentele aparent lăturalnice, este rezultatul unui puternic impuls ideologic modern : raţionalismul. Descartes rămâne înadevăr părintele culturii moderne, pentrucă dacă raţionalismul a fost negat ca o concepţie de viaţă, n'a rămas mai puţin normă de conducere în viaţă. Ştiinţa a absorbit în sine empirismul transformându-1 în metodă, misticismul, istorismul, sociologismul, însuşindu-le scopurilor ei raţionale. Raţionalismul în filosofie şi ştiinţă a devenit scientism, iar în viaţa cotidiană a înlocuit orice altă normă inspiratoare, unindu-se sau cu credinţa religioasă protestanto-calvină ca să creieze capitalismul prin calcul, prudenţă şi supraumană stăruinţă, —- sau cu individualismul ateu, liber-penseur. In ambele cazuri, raţionalismul a produs aceleaşi rezultate : a distrus misterul vieţii şi a mumificat pe Dumnezeu. Omul a pierdut contactul cu cerul şi pământul şi a început să se usuce ca o plantă desrădăcinată. Raţionalismul e uscat şi steril, viaţa e umedă şi fecundă.                                       .
                  Gloria raţionalismului rămâne pentru istoricul viitorului în mâna de ajutor dată capitalismului. Austeritatea raţionalistă a rupt legăturile afective dintre oameni, dar a creat în loc cea mai gigantică colaborare solidarist-contractuală a muncii şi a inteligenţii. Capitalismul a introdus maşina, care pe de-o parte a necesitat exagerarea în diviziunea muncii, iar pe de altă parte a creat mii de necesităţi noui. Diviziunea muncii a strâmtat orizontul omenirii muncitoare, înăbuşind prin inactivitate fondul de general omenesc. Şi oamenii s'au înstrăinat unii de alţii. Multiplicarea necesităţilor a îmbrăcat în oţel omenirea şi a silit-o cu vremea să trăiască numai şi numai pentru ele. Nu mai lucra maşina pentru om, ci acesta pentru maşină. O rotiţă într'un imens mecanism, omul a pierdut legătura organică cu totul şi s'a mutilat restrângându-şi proporţiile, meritele şi dorinţele la acelea de instrument în laboratorul sau specialitatea sa.
                  In termeni filosofici, rezultatele raţionalismului se pot rezuma în exteriorizarea tuturor fenomenelor. Faptele psihice însăşi s'au văzut expropriate şi aruncate în afară. Interioritatea şi dimensiunea sa — timpul — a fost spaţializată, iar spaţiul însuşi omorît de viteză s'a relativizat enorm. Ceeace mai rămăsese din data imediată a timpului, din durata bergsoniană a trebuit să se evaporeze
                                                                        220
© BCU Cluj
       în faţa metodei istorice, care juca aci acelaşi rol ca tehnica şi viteza în intuiţia spaţială. In concluzie omul contemporan s’a simţit la un moment dat deposedat şi tiranizat în slăbiciunea sa de creaţiunile proprii.
             Efortul de muncă prestat în cantităţi încă necunoscute în istorie şi programul de lucru fără respectarea curgerii noapte-zi cerute de nevoia capitalistă de a produce în cantităţi, care nu cunosc o limită maximă şi de necesitatea impusă de maşină a continuităţii în muncă, a impus familiilor muncitoreşti o viaţă ciudată încoronată de anihilarea valorii morale a relaţiilor dintre soţ şi femee, tată şi copii. Aceste relaţii s’au redus la satisfacerea nevoilor fizice — tatăl rămânând înstrăinat de familia sa. Munca a copleşit forţa de resistenţă, mobilisând-o pentru sine în întregime. Fără suport moral, înstrăinaţi unii de alţii şi singuri cu desăvârşire, — raţiunea de existenţă comună a membrilor unei familii a dispărut. David Koigen remarcă just că roata istoriei a schimbat soarta sexelor : femeia, care a trăit o singurătate de zeci de secole fie în haremurile orientale, fie în gine-ceul greco-roman sau cu centura de castitate a sălilor din castelele feudale, s’a trezit la viaţă socială, în timp ce bărbatul a devenit prin muncă prizonierul solitudinei.
             In acelaşi complex se înserează democraţia, consfinţind idolatria modernă a numărului şi a majorităţii. Consecinţele sistemului democratic s’au .concentrat în anonimatul valorilor şi în crearea oraşelor goliatice moderne. Individul a devenit abstract şi solitar ca un număr sau o literă algebrică, material amorf pentru o anumită funcţiune în maşina democratică a vieţii sociale moderne. Statistica cu omul mijlociu al raţionalistului Quetelet este veritabila creaţie ştiinţifică a democraţiei. In zadar însă se vor căuta în democratism relaţii umane. Totul e în raport de relaţie funcţională, caracteristic mecanică. In zadar va încerca ingeniozitatea lui Max Scheler să împace democraţia raţionalistă şi simpatia umană — exclusiv afectivă. Simpatia se stabileşte dela om la om, dela concret la concret şi niciodată un concret nesuferit nu va- ajunge susceptibil de iubire prin absorbirea lui într'un concept general, care se bucură de simpatia noastră. întotdeauna se vor găsi valori individuale, imposibil de comprimat în omogeneitatea democratică şi în anonimatul oraşelor mari, urmaşi ai lui de Saint-George, care să protesteze când chelnerul îl numea „Domnul dela masa No. i". Democraţia şi anonimatul au despuiat omul contemporan de însuşi numele său şi devine caracteristică plângerea unui personagiu parizian dintr’un roman modern, că nimeni nu-1 cheamă „par son petit-nom”. Intimitatea a dispărut dintre oameni şi contemporanul rămâne din ce în ce mai izolat, mai nemângâiat, mai lipsit de suport moral: din ce în ce mai singur.
            Aceste condiţii, coroborate de nenumărate alte subcondiţii apărând în anumite circumstanţe speciale, determină solitarizarea în massă a Occidentului prin evacuarea sufletului din om şi translaţia lui în lucruri: Ultima treaptă a singurătăţii, pe care umanitatea păşeşte ca un gigant, ieşit din singurătatea originară dela începutul lumii şi'dispărând în singurătatea neantului dela sfârşitul ei:
                                    Din haos, Doamne-am apărut Şi m'aş întoarce 'n haos Şi din repaos m’am născut Mi-e sete de repaos.
            Ecoul psihic al fiecărei trepte de singurătate a fost diferit.
            Stoicul s’a simţit învins şi resemnat cum l-a reînviat Vigny în „Moartea lupului". Epicureul s'a simţit comod în gospodăreasca retragere horaţiană, iar Christos şi colomba creştină au fost cuprinşi de beatitudinea celestă a dăruirii în Dumnezeu. Romanticul s’a simţit părăsit, melancolic şi abătut,
                                                                221
© BCU Cluj
          chemând privighetoarea să-şi spuie trilurile apelative în tufişuri nocturne, pe când Baudelaire auzia ronronul pisicei aristocratice şi enigmatice ca un sfinx. Orientalul a perceput Nirvana şi închis în pagoda sufletului său a trăit imaginea şarpelui încolăcit şi înghiţindu-se pe sine-însuşi, cum arată filigrana supremei înţelepciuni orientale. Occidentalul, contemporan a simţit căzând toate relaţiile între sine şi oameni, lucruri şi Dumnezeu : izolat şi singur ca într'o fotografie. Pictura reţinea relaţia între personagii, câteodată aşa de uman-elocvent ca în „Cina cea de taină”. Deaceia pictura nu mai este actuală şi lasă loc fotografiei, care reproducând un grup, respectă solitudinea fiecăruia, orice urmă de legătură umană între ei devenind imperceptibilă. Fotografia rămâne simbolul unei epoci şi al singurătăţii contemporane: nici-o legătură cu lumea, sau cu oamenii. înstrăinare acosmică şi aumană — indiferenţă.                              '
                                                                                                            (sfârşit)
© BCU Cluj
        N E L I N I Ş T I
                                                            DE
                                               ZAHARIA STÂNCU
                               Doamne,
                               Sunt prea flămând pentru-a putea rămâne Pe piscuri, printre vulturi, fără pâne,
                               Prea trist, prea gol şi prea mânjit de tină Spre-a nu mă vrea pe-o culme de lumină...
                               Aripele mi-s şubrede. Mă dor.              .
                               De prea mult timp nu le-am deschis în zbor.
                               Vechi buciume şi gonguri de aramă In codrii cu stejari străbuni mă chiamă, Cuptoare şi izvoare 'n drum mă ’mbie Cu azimi calde şi cu apă vie.
                               Dar eu
                               îmi părăsesc livezile cu rod Pentru meleaguri cu frunzişuri sterpe,
                               Ucid o mierlă şi mângâi un şerpe
                               Şi ’mi svârl cununa 'naltă-a frunţii ’n glod,
                               Mi-am spart cu-o piatră fluierul de-alint Ca viersul lui să nu mă mai înşele Şi-am frânt-o spada cu mâner de stele In coapsa roibului cu şea de-argint.
                               Doamne,
                               Ce bici mă fugăre din loc în loc,
                               Ce mâni sub tălpi mi-aruncă ghimpi de foc Şi cin' mă silueşte ceas cu ceas Ca să-ţi păstrez în hârbul unui vas, '
                               Intre nămoale, deapururi pur,
                               Nufărul alb cu gene de azur?...
                                                            223
© BCU Cluj
                        RUGĂ PENTRU CÂNTECUL ÎNTÂRZIAT
                                                DE
                                CICERONE THEODORESCU
                             In nopţile cereşte înfrunzite,
                             In toamna-acestor întristate ore,
                             Albastrul, printre stele ruginite, întinde pretutindeni crengi sonore.
                             Cu gândul Tău mă ’mpodobesc aci Ca pasărea cu pene aurii Ca luna, care-şi cântă neatins Pe ram albastru, cântecul aprins.
                             Nu am prieten nici un om.
                             Te-ascunzi, prietenia Ta o caut.   •
                             Din crengile înaltului Tău pom Ajută-mă să tai un flaut.
224
© BCU Cluj
CRONIC
 IDEI, OAMENI & FAPTE
          SITUAŢIA LUI H. TAINE
  CENTENARUL lui Taine e un pretext excelent pentru a examina cursul actual al valorilor lui; Incincita suveranitate intelctuală, în iozofie, psihologie, critică, estetică şi istorie, timp de trei sau patru decenii aproape, apare după alte două sau trei decenii încă impunătoare, deşi revolută. Civilizaţia, neîntreruptă iiiutatoare de valori, consolidează în fiecare generaţie concepte nouii cu reziduul generaţiilor trecute. Un bilanţ al ideilor agitate de Taine dă un rezultat, în definiiv, prestigios.
   Căci Taine, creator sau inventator mediocru dar admirabil reg’sor al ideilor în germen a ştiut ca nimeni altul să dea forţă şi relief ideilor „în aer” şi în mers. Astfel, în ceasul al unsprezecelea aplică lovitura de moarte eclectismului spiritualist şi instaurează metodele pozitive in toate domeniile vieţii spirituale. Mai norocos decât genialul A. Comte, Taine este o-iniul timpului său, care oferă urnei epoci filozofia ei. Taine în adevăr este capul gânditor al generaţiei sale : o rezumă complet şi o exprimă desăvârşit, o conduce urmând-o. Cu maturitate precoce îşi susţine djintr’un început rolul. Apare şi puternicii zilei se pleacă. Sâinte-Beuve îl încununează fără a stecura nici un ghimpe în cununa de lauri. Coulfat, principala lui victimă, tace, ‘iar prepuşii1 săi trâmbiţează ridicol ..renaşterea spiritualismului în Franţa” în momentul înscăunării pozitivismului pentru aproape o jumătate de veac. Cu ambiţii poate mai presus de puterile lui, Taine clădeşte un sistem filozofic, materialist şi mecanist, masiv şi în aparentă solid. Hărţuit de tendinţe de spirit diverse, poate de un dualism latent, de influente eterogene, încearcă o conciliere a pozitivismului cu idealismul hegelian. Unii spiritualişti, un Caro, un Paul Ja.net, ridică obiecţii serioase, dar opinia! publică e de partea lui Tain©; alţii, un Ravaisson şi un Lachei ie r , întind ramura de măslin, în speranţa convertirii luă. Taine exprimă încrederea generaţiei sale în şfiintă, în termeni absoluţi de oracol; crezul epocii sale va fi neşdxuncinat scientist. Cu relative cunoş-
tinţe natural,^introduce în toate domeniile în care s’a întronat ştiinţa, o terminologie naturalistă imediat acceptată. El este creatorul metaforei. ştiinfifice de confuzie a metodelor întrei ele (la noi vezi metodologia d-lui. Drago-mirescu). Taine forţează metoda ştiinţifică în critică, explică scriitorul • şi opera în funcţie de rasă biolog1',că, mediu social, moment cultural şi simplificat la o singură calitate. In a-celaş an în care Tli. Riboţt popularizează în Franţa metoda paralelismului _ asociaţionist, Taine o prezintă pe cont propriu în dificilul său tratai „despre Inteligentă’, şi iniţiază psihologia fiziologică sau experimentală. Aci ca pretutindeni, metoda lui e statică, riguroasă şi strâmtă.                                '
   Ea apare mai tiranică în încercarea lui. de a enunţa .Filozofia Artei’, prin aceiaşi iluzie a ştiinţelor naturale. Suggerăm o impresie aproape exactă a acestui op1 oare a fermecat contimporanii, prin comparaţia cu poezia glacială a lui Leconte de Lîslc, care tenta potrivit aceloraşi erezii, alianţa dintre ştiinţă şi poezie.
   In momentul răsboiului dela 70. Taine dictează incomitestat în filozofie, psihologie, critică şi estetică, în ciuda filistinilor şi a autorităţii, şi spre mai marea bucurie, a spiritelor libere şi amorale, care i-au încredinţat integral exerciţiul facultăţilor gânditoare.
   Dar răsboiul ş'i Comuna transformă acest spirit ştiinţific şi fără pasiuni, cu excepţia pasiunii absolute a adevărului şi a ştiinţei, îu-tr’un doctor social, istoric improvizat, insuficient documientat, pătimaş adversar al Revoluţiei franceze şi al Republ'cei aderent utilitar şi pragmatic al dreptului istoric, al descentralizării, al Bisericii, al Monarhie'. Ultimii săi ani sunt întunecaţi de defecţiunea elevilor săi Bourget, promotorul romanului psihologic după reţefa tainiană şi Brunetiere militantul unei critici, ştiinţifice, prin _ punerea în d’scufie a valorii morale a determinismului.
   Teza „Discipolului ’, actuală la apariţie, veche în argumente pragmatice, o găsim expri-
225
© BCU Cluj
mată ineficace în contra lui Taine do Gustavo PI ari eh e, criticul arţăgos dela „Revuc des Deux Mondesi'1, în 1857. Cităm ca titlu de curiozitate: I). Taine mi-ar răspunde în zadar că nu s’a gândit niciodată să suprime moralitatea din acţiunile umane. Fie că a prevăzut, fie că a ignorat cousecinjele doctrinei lui Spinoza, datoria noastră este să i le' semnalăm şi să-i imputăm responsabilitatea lor’.
   In anul fatidic 1889, odată cu „Discipolul “ care însemnă prima ruptură a pragmaticilor cu determinismul tainian, apare „,Essai sur Ies Donnees Immcdiates de la Consciencc”, începutul roacţiunii filozofiei spiritualiste. Taine a suferit de ruptura morală a lui Bourget şi Bru-netiere, dar n’a citit probabil cealaltă operă (el credea că un fapt psihic bine experimentat valorează mai mult decât un studiu metafizic despre substanţa eului) şi n’a presimţit bătaia ei lungă. A murit la .timp ca să nu asiste la iconoclastele diatribe împotriva Ştiinţei declarată în stare de faliment de Brunetiere. A murit la timpi De fapt, opera lui monumentală se clătina prin deplasarea terenului. Veacul era obosit şi decepţionat de efortul ştiinţific, cu toate realizările extraordinare. Un Taine, un Renan, un Berthelot declarau că în concepţia ştiinţifică a lucrurilor s’ar afla o artă, o morală, o politică, o religie nouă. O artă naturalistă şi parnasiană? o morală fatalistă? o religie a ştiin-
ţei ? Arta sfârşitului de veac e idealista ; morala spiritualistă ; religia creştină.
   Veacul pivotează în jurul materialismului şi revine de unde plecase Filozofia şi morala, lui Taine sunt repudiate, după 1889, de reprezentanţii literari ai generaţiilor următoare, un Bourget, un Barres, un Massis, ca principii de imoralitate, de descurajare, de renunţare, de numanitate.
   Centenarul lui Taine întruneşte în jurul platanului de pe Square des Invalides, simbolicul arbore al maestrului, doar pe elevii săi politici, care au tras din „Originile Franţei Contimporane’ concluzii de reacţiune împotriva Republicii: un Bourget,, un Maurras un Gaxotte.
   Contimporanii judecă oarecum aspru sau sumar activităţile sale: estetică (Cruce), critica (Lainsoni), istorică (Mathiez) şi chiar filozofică (Meyeirson) sau psihologică (Dumas). _      .   ..
   E o nedreptate, dar şi un semn al vitalităţii operiji tain.iane.                    ...
   Ne-ar plăcea, ca, în absenţa Republicii a treia, vindicative, tineretul suficient, individualist, partizan al intuiţiei şi ăl libertăţii marale şi pre-ţuitor al frumosului, să aclame dintr’un sentiment estetic, paradoxul unei vieţi de sfânt în slujba unor idei materialiste, transcendate prin altitudinea ţelurilor zadarnic urmărite.
                                                                                                                         ŞERBAN C10CULESCU
O ALTĂ FAŢĂ A PROBLEMEI CĂRŢII I EDUCAŢIA ADULŢILOR
   Mişcarea pentru întregirea cunoştinţelor sau păstrarea lor la curent cu mersul ştiinţei, între oamenii cari nu mai merg la şcoli, e veche în România,, .Statul, legat de aplicarea legilor învăţământului obligator sau. special şi superior de tot felul, a făcut mai puţin în această direcţie. C'u atât mai mult însă, iniţiativa libeiră reprezentată de societăţi, culturale sau de personalităţi ^îndrăgite de cultura populară. In-tr o vreme când universităţile libere sau organizaţiile de cultură ale sindicatelor muncitoreşti îşi aveau marele răsunet în Europa, România, a cunoscut, -mai cu seamă, în oraşele ei, acelaş en.-tusiasm de cursuri şi conferinţe serale, pentru orice public sau pentru publicul mali special înscris într’un partid ' politic. In acelaş timp ţara de ţărani găsea, în diferiţi intelectuali sari societăţi, pe întemeietorii caselor de sfat şt de citire. Statul însuş, prin activitatea, zisă extrapolară, încredinţată membrilor corpului didactic, lucra în întindere, dacă nu în adâncime, pentru nouJi îndreptări economice şi sociale. Starea de astăzi, de după răsboi, se arată insă atât do deosebită faţă de ce se încercase înainte, încât e chiar mai prevăzător pentru înţelegeica fenomenului, să fie cercetată în sine, fără legă. tură de continuitate cu trecutul.
Ţa o lămurire de începui e nevoie să fie spus că la noii noţiunea de „educaţie a adulţilor” ara un înţeles peiorativ şi special. Ea face parte in,ai mult din temiilnoloigiâ 1 oficială), pentrucă a fost întrebuinţată ca nume al unei instituţii încă în funcţiune. Statul a înfiinţat şi aa-e astăzi numeroase şcoli de adulţi, care sunt şcolile a-
nalfabeţilor. Caracterul agrar al ţării, cu sata risipite, precum şi trebuinţele de multe feluri ale unui Stat nou care îşi urmărea întregirea cu mari părţi din .popor rămase în afară de hotare au adus la o aplicare numai parţială a obligativităţii învăţământului elementar, destul de veche, de altminteri ca dată. Ministerul Instrucţiei Publice a, căutat să îndrepte, ooeace nu făcea la timpul şi locul potrivit, în şcolile de copii, prin şcolile de adulţi.                    . _
   România de astăzi seamănă foarte puţin cu România dinainte de 1918, atât ca; întindere şi populaţie1, cât şi: ca. tendinţe. O reorganizare a tuturor ramurilor de preocupări materiale sau spirituale e în curs. Şcoala elementară e tratată, cu o grija depsebttă şi trebuie, după calculele şi mărturia oficialităţii, să desfiinţeze analfabetismul într’o perioadă de patru ani! E vorba, cel puţin, de cunoaşterea, de caute a vârstelor fragede. Pentru rămăşiţele de întuneric ale trecutului rămân , şcolile de adulţi.
   Dela concepţia maii strâmtă, a învăţământului pentru mulţime ca datorie de căpetenie sau singură datorie a Statului, oficialitatea a înaintat până la concepţia culturii generale, care nu se maii opreşte înaintea unei anumite vârste şi însur şiţre de cunoştinţe elementare programatica Aceste cunoştinţe au fost privite, insfarşii, numai ca o pregătire pentru, starea adevărată de pricepere a bunurilor spirituale şi de înţelegere a lu mii, oare trebuie ajunsă prin osteneli mai târzii şi mai statornice.                                ,
   înflorirea neaşteptată a tot felul de iniţiative particulare şi entusiasmul popular pentru ceeace înseamnă în Apus educaţia adulţilor a tras lua-
226
© BCU Cluj
rea aminte a acelei oficialităţi. Ea s’a trezit in-tr’o năvală de creaţii care începeau să o depăşească. Astfel a ajuns Ministerul Instrucţiei, ca, pe lângă nouile legi de organizare a învăţământului elementar, secundar şi superior, să se gândească şi la o lege, care să ajute şi să reglementeze cultura _ în întdesul^ de educaţiei a adulţilor.. O comisie de specialişti, sociologi, pedagogi, fruntaşi de societăţi libere culturale, a fost însărcinată să lucreze la, un anteproect, care n’aş-teaptă decât formele obişnuite preparlamentare ca să se apropie de realizare. Mişcarea s’a născut şi _se desvoltă singură. Statul a descoperit-o în plină putere.
   Activitatea bogată de educaţie a adulţilor iu România se mişcă în două regimuri deosebite: unul de Stat şi altul de iniţiativă liberă.
   Patra ministere au un program şi un personal special pentru tratarea acestei probleme: al In: strucţiei Publice, al Răsboiului, al Agriculturii şi al Muncii,
   Am amintit despre şcolile de adulţi. Ele au sute de cursuri în toată tar a. şi1 mai mult de J 00.000 dei elevi, O literatură didactică specială, de cunoştinţe generale şi cetăţeneşti , le stă la dispoziţie. Ca să se înţeleagă rostul lor şi paşi, bilităţile adevăratei educaţii a adulţilor treime să se ştie că in Vechiul Regat mai sunt 40 la sută din populaţie fără cunoştinţă de carte; m Bucovina], întoarsă dela Austria, 54 la sută (1910); iar în Basarabia fostă provincie rusească,, Românii, cori reprezintă majoritatea absolută, abia aveau (1907) 6,1 Ia sută ştiutori da carte! E ,nevoe de o adevărată cruciată a alfa,beatului, pentru înlăturarea unei asemenea stări. Împărăţiile care mărgineau Românişi şi anexaseră în cursul secolelor părţi din ea ca să Ie fericească, erau nişte împărăţii ale întunericului. Armatele de analfabeţi, mult mai numeroase decât în fără mamă, săracă şi trăind sub spaima acelor puternici vecinii, sunt dovadă.          _
   Tot pe lângă Ministerul Instrucţiei # funcţionează Casa Şcoalelor, care are o direcţie aparte, a culturii poporului. Ea patronează tot felul de cercuri culturalo la sate si oraşe, organizează conferinţe de popularizare sau cicluri de conferinţe cu subiect pedagogic sau general cultural pentru marele public, are o secţie de cinematograf şi un serviciu de biblioteci, cu 1.304.506 volume, care, deşi alipite şcolilor, au titlul şi menirea de biblioteci populare. Ea are pentru tipări re şi cumpărare de cărţi o prevedere bugetară în 1928 de 21.500.000 lei. E organul care aplică în România politica bibliotecii şi a cărţii.
   Ministerul de Răsboiu are o întreagă organizaţie, pentru armata de uscat şi de apă, cu scop să_ prindă ş; să desăvârşească oeieace a scăpat Ministerul Instrucţie'. Fiecare regiment îşi are în acest plan şcoala lui de adulţi'- Pe lângă manualele tipărite anume s’au descoperit şi mijloace tehnice, adevărate maşini de învăfat repede, proprii până astăzi cazărmii şi care n’au ieşit din curtea ei.
   Ministerul Agriculturii, întFo tară de ţărani, cum e România a înjghebat adevărate universităţi populare ambulante, care străbat fiecare sat ca să dea cunoştinţe mai ales în legătură cu îndeletnicirea oamenilor. Direcţia îndrumărilor agricole a publicat într’un puternic volum de sute de pagini planul cursurilor populare de agricultură, apicultura, sericicultură, viticultură
şi creşterea vitelor. Subiectele sunt tratate în câte 6 până la 22 de lecţii teoretice, urmate totdeauna de lecţii practice. Corpul de profesori şi de conferenţiari e alcătuit din profesori ai şcoa-lelor de agricultură, din consilieri, agricoli, funcţionari specialişti ai Ministerului sau arendaşi .ai loturilor demonstrative. Pentru cursuri, iată de pildă, cine sunt auditorii şi cari sunt condiţiile, la Turda. Se primesc 30 del interni găzdu-iti la şcoala do agricultură şi 30 de externi în oraş. Zece locuri de interni sunt rezervate personalului Ministerului Agriculturii, zece locuri pentru învăţători şi preoţi şi 10 locuri de interni şi toate locurile de externi pentru orice doritor ,să se înscrie. Lai această şcoală se va organiza o popotă pentru, toţi cur^iştii, în care scop Ministerul dă un ajutor de 25 lei zilnic de fiecare cursist. Conferinţele, care se fac în afară de cursuri şi în toate comunele mai însemnate ale tării au un cetrc mult mai larg de ascultători.
   Zeci şi sute de mii de oamtenil într’un an p,înmiesc pe această îndoită, oalei, în forma mai strictă a cursurilor d!e vară sau în aceea mai liberă a, conferinţei, cunoştinţele de care satele cu holde! de grâne şi păşuni pline de vite, aui nevoie.
   Ministerul Muncii se îndreaptă către cealaltă pătură a populaţiei mai mult orăşăniească, a meseriaşilor şi muncitorilor industriali. In afară de şcolile de ucenici toit mai numeroase, dar intrând mai mult în rubrica învăţământului propriu zis, direcţia meseriilor şi a învăţământului muncitoresc are uin, program de lucru bogat, în legătură cu întrebuinţarea timpului liber a,l lucrătorilor. Din ceteaee s?a realizat trebuie amintită la locul întâiu Universitatea muncii, cu conferinţe ciclice din tot câmpul cunoştinţelor omeneşti şi al celor profesionale. Profesori universitari, ingineri, medici, intelectuali de toate categoriile au alcătuit corpul de conferenţiari. • Ascultători au fost muncitorii din foarte multe oraşe ale României. Căminele de ucenici,, prin educaţia morală pe care o dau internilor lor şi prin bibliotecile nelipsite din niciunul, lucrează în acelaş sens. Reprezentaţii de teatru; anume pentru muncitor', tabere şi colonii de vară, serbări. şi congrese! muncitoreşti^ publicaţii speciale întregesc imaginea. Ea e plină de variaţie şi de îndrăsneaţă iniţiativă.              -
   Alături de această activitate oficială se des-voltă de nenumărate asociaţii o activitate liberă, caracterizată prinţi- un mare avânt cultural. Născută mai ales după întregirea tării, ea urmăreşte în acelaş timp două scopuri: să unifice o, conştiinţă cetăţenească adunată din patru izvoare deosebite, şi s’o ridice, prin mijloace de înrâurire concentrate, până la nivelul vremurilor. întâiul scop e mai mult local naţional; al doilea, general omenesc. Societăţi culturale, universităţi populare : şi libere, atenee, case naţionale şi case ale poporului, cu statute Şi organizaţii complicate, îşi urmăresc zi de zi acţiunea lor pe tot teritoriul României, în oraşele mari ca şi în cele mai răslete cătune. Dări de seamă şi Congrese pun sub toti ochii rezultatele ajunse.               ,
   Cea mai veche societate românească de cultură, care a concentrat în ea singură tot ce se putea face pentru mai mult de două milioane de oameni, în materie de educaţie a adulţilor, nu
227
© BCU Cluj
e din România liberă până la răsboiu, ei din Transilvania. Ea s’a putut naşte pe vremea, absolutismului austriac, atunci când între 1849 şi 1867, popoarele fostei împărăţii, care aveau de suferit de pe urma naţionalismului desnădăj-duit al Ungurilor, puteau găsi ascultare la Vie-na, Societatea sc cliiamă „Astra”, întemeiată în 1861 şi e o prescurtare a numelui ei) întreg Asociatiu nea pentru literatura română şi cultura: poporului român”. Sediul e gj astăzi la Sibiu.'Transilvania întreagă e împărţită în secţii, caro nu lasă niciun sat în afară de acţiunea c ulturală a societăţii. După unire en a trecut în Basarabia şi acum de curând în Dobrogea unde îşi aplică programul cu minunate rezultate. Adunările ei generale anuale, ţinute tot în alt oraş al tării', sunt adevărate, congrese culturale ale unui întreg popor. Mii de delegaţi şi de intelectuali se adună atunci din toate coifurile fălii în preajma vestitului aşezământ. Bugetul central al Astrci e de *4 milioane, dar secţiile locale îşi au bugetele lor speciale, care se apropie uneori de al centralei. Aşa e, de pildă, secţia dela Braşov, una dintre cele mai vii, mai bine organizate şi mai bogatei Ea! ştie să aplice în folosul ei acel articol din noua regulamentare a cinematografelor, care dă cu preferinţă concesii noni societăţilor culturalo. Cea mai veche revistei de literatură şi cultură generală din Roj mânia, e buletinul acestei societăţi şi se cliiamă , Transilvania’’: cel mai vecliiu şi mai vizitat muzeu etnografic tot al ei. ,,Astra” a înfiinţat în m3. 594 biblioteci, în 1914 626, în 1921, după marca întrerupere a răsboiului. care a adus însă unirea, tuturor Românilor. 1594, ,în 1922 şi 1923 .2207, în 1924 şi 1925, 2771. In ultimele trei decenii s’an început şi s’an sprijinit^ de societate 3149 biblioteci, atât în Transilvania cât şi în vechiul Regat şi în Basarabia. In 1925—1926 c-rau 188 biblioteci populare în 153 de „cercuri culturale” şi 35 d!e şcoli, spitale, închisori Bibliotecile sunt în cea mai mare parte alcătuite di" cărţi editate de societate însăş.
    In afară de cursurile de analfabeţi -Astra’' lucrează deadreptul asupra mulţimii dela, sate prim şezători si conferinţe. In 191.1. se socoteşte numărul ascultătorilor la 150.000 în 775 de prelegeri. In 1913 s’au ţinut 1459 de prelegeri ş;, 47 de şezători. In 1926 au fost 608 cercuri culturale reorganizate, cu rapoarte trimise la centru, şi 772 de prelegeri pentru popor. In 1925 au fost 450 de conferinţe Ia oraş. iar în 1926, 272. Propaganda şi organizarea ştiinţifică eugenic-ă dela Cluj. nusă la cale de profesori universitari şi de specialişti, prin conferinţe, publicaţi' şi institute, c, una din marile speranţe ale zilei de mâine.
    Am stăruit mai mult asupra „Astrei” pentrupă ea a tras oarecum şi cadrele în care se mişcă activitatea culturală a iniţiativei libere din România veche. Desvoftată alături <în timp sau venită mai târziu, aceasta â folosit pe cât a putut marea şi simbolica pildă ardeleană. O regăsim îini diferite dozare, şi fireşte şi cu părt] noui în organizaţia tuturor societăţilor mflii culturale din tară: dela „Liga pentru unitatea culturală a tuturor Românilor”. înfiinţată în 1891. cu nenumărate secţii în sate si! oraşe, cu biblioteci,, conferinţe şi o mare acţiune directă populară, condusă şi însufleţită de unul din cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă şi oameni <le inimă români nu numai în hotarele tării,
  profesorul Nicolae l’orga; până la societăţile înfiinţate după răsboiu, îhtr’un entusiasm unanim pentru cultură, dar şi din simţul de răspundere care apasă mai cu seamă asupra intelectualilor în însemnatele schimbări din urmă:
  ,Casele Naţionale” şi „Fundaţia Culturală: Principele Carol".
    „Fundaţia Culturală Principele Carol” a lucrat în acciaş timp pentru răspândirea culturii în popor şi pentru formele ei superioare. La sat ea a înfiinţat peste 600 de cămine culturale. Căminul cultura] e gândit şi în unele locuri fericite chiar realizat, ca o organizaţie care cuprinde toate posibilităţile de viată culturală a unui sat românesc. Dela’ sala de conferinţe, la sala de lectură şi bibliotecă, depozit de medicamente, până la terenul de experienţe agricole, totul e prevăzut. Bibliotecile căminelor culturale reprezintă cel puţin 100.000 de cărţi şi,numărul conferinţelor şi şezătorilor într’un an, cel puţin 3000. Bugetul Fundat'11' e de peste 4.000.000 lei, dar fiecare dini cele 600 de cămine îşi arc bugetul propriu, care variază dela câteva sute de lei în satele sărace până la câteva sute de mii, în altele. O publicaţie periodică, ieşind lunar, „Căminul cultural”, face legătura cu . căminele şi le fine la curent cu tot ceea.ce e menit să le ajute activitatea. Pentru desvoltarea culturii populare, Fundaţia, care are o mare tipografie proprie, publică revistele cu cel mai mare tiraj din România, „Lamura” în 25.000 de exemplare, şi „Albina”, aceasta' din urmă anume pentru săteni. In ce priveşte cultura superioară. Fundaţia are cicluri de conferinţe, care alcătuiesc adevărate cursuri, de universitate liberă, organizează expoziţii de artă şi de cultură, scoate buletine de informaţii» în limbi străine pentru străinătate, administrează şi conduce cea mai puternică orhestră din România, ţi-nc la dispoziţia publicului o bogată bibliotecă, editează reviste de literatură, publică colecţii' de litere si ştiinţă popularizată, îngrijeşte do educaţia fizică a tineretului. Una din secţiile ei de lucru cuprinde cercetăşia, alta lucrează pentru răspândirea cinematografului.
    O societate de /caracter popular, care, se întinde repede şi a cuprins aproape toate oraşele e Ateneul. Cea1 mai veche organizaţie e din Bucureşti şi urcă până aproape la jumătatea secolului trecut. Ateneul din Capitală are o clădire proprie ridicată; prin subscripţie publică încă din 1888 cn cele mai mari, mai cunoscute şi mai folosite săli de concerte si de conferinţe, saloane de expoziţii plastice, săli de bibliotecă publică si' de cinematograf din Bucureşti. Pinacoteca Statului e adăpostită tot aici. Conferinţele ciclice ale Ateneului au acum o tradipe de. multe decenii şi oricine ar vrea să facă istoria culturală a României, n'ar avea voie să le ignoreze. De vre-O’ doi ani, pe lângă aceste: conferinţe săptămânale. s’a organizat o_ Universitate populară, cu tot felul de cursuri din întreg domeniul cunoştinţelor omeneşti. Ele sunt publice, gratuite si ţinute de profesori universitari si de specialişti. Biblioteca Ateneului, pusă la dispoziţia, publicului, are 40.000 de volume.
    După chipul şi asemănarea Ateneului din Bucureşti sau în variante mult mai libere s’au înfiinţai în toată ţara, şi se înfiinţează mereu un număr de Atenee populare, care tocmai de aceea nu poate fi prins deocamdată în cifre. E destul
228
© BCU Cluj
să spun că numai în Bucureşti de au trecut de 60. Primăria Capitalei, care le înfiinţează şi îndrumă; printr’un serviciu special, le dă şi toate posibilităţile de mare _ înrâurire. Săli anume, încăpătoare, cu scenă, biblioteci şi alte înlesniri de acţiune, li s’au pus la îndemână, fie pe lângă şcoli, fie independent. Publicul sa alăturat la fapta comunei, şi, atât prin subscriere de fonduri cât şi prin participare la organizare şi împlinirea programelor, a dat viată acestor instituţii, care sunt în plină desvoltare. Din centrul oraşului până în cele mai depărtate periferii, peste 60 de săli, cu conferenţiari uneori! de întâia mână şi cu serbări culturale, în care intră teatrul muzica şi cinematograful, primesc în fiecare Duminică, timp de opt, nouă luni pe an până la 25.000 de ascultători. O doctrină aplicată cu tot atâta discreţie câtă grije, aceea a emotivităţii, şi o îndreptare generală spre descoperirea isv oarei o r lăuntrice şi creştine, dă o înfăţişare aparte acestei mişcări, dela, car-a, după corectările trebuincioase, se aşteaptă mult bine.
   Universităţi populare propriu zise întregesc mijloacele de educaţie a adulţilor la oraş. Deşi n'au un program unitar nici frecventa, obligatoriei, ele nu înseamnă inai puţin, prin cursurile Serale sau' conferinţele duminicala, o mare şcoală liberă, pusă la îndemâna comunităţii. O amintire deosebită menită poate. ,Extensiunea uni versitară” dela Cluj, înfiinţată de profesorii n celei universităţi şi care lucrează mai cu seamă în Transilvania. Celelalte trei universităţi fac şi ele, într’o formă sau alta, în afară de lucrul lor ştiinţific, aceeaş acţiune paralelă, de răspând.re a cunoştinţelor în mulţime. _ _     _
   O alcătuire aparte are ,,Universitatea Liberă ' din Bucureşti, care intră acum în al Il-lea an şi care tine două feluri de conferinţe anuale ci-
                                                                          O ŞCOALĂ IN
D ACA cineva ar face mărturisirea că simte o nedefinită atracţie pentru cărţile semnate de autori necunoscută, m’aş grăbi să-l aprob şi să stărui asupra ciudatei lui slăbiciuni. Cărţile necunoscuţilor, ale diletanţilor, ale celor cari nu se ştiu scriitori, nu se vor scriitori, nu s’au pregătit în acest sens şi sunt, cele mai adesea, la ultima carte când sunt la întâia, au un farmec de viafă specifică, exalând anonim o poezie oaie sugerează ceva1 din chinuitoarea poveste fără cuvinte a soartei şii vieţii generale. Chiar când aceste icăiţi sunt meisbutite, ele interesează ca experienţă; oeeace la scriitori caracterizaţi ar fi simple greşeli supărătoare, la ceilalţi devine adesea o serie de calităţi şi de momeli. De câte ori greşelile copiilor nu-s mai frumoase decât virtuozităţile adulţilor? Iar dacă sub un nume necunoscut descoperi un talent în adevăr impunător, deşi ,niu ştie die sine în măsura excelentei lui, ai bucuria surprinderii. Oricum ar fi, aceste cărţi, de cari ne ocupăm acum, au două calităţi, pe cari cu greu le pot avea cărţile însemnate' cu marca profesională. E, pe deoparte), o ingenuitate în a privi viata, ce e însuş ecoul nedumeririi dintâiu a spiritului ajuns în anotimpul eflorescentei- In această inge-
clice: unele în Capitală şi altele în provincie. Iată, de pildă, conferinţele bueureştene din primăvara anului 1927; S’a,u ţinui: un ciclu de conferinţe despre Filozofia ştiinţelor şi arteloi: un ciclu literar despre Motivele creaţiei populare, ambele în câte şase conferinţe, şi al 3-lea despre Răsboiul Independenţei României m *2 conferinţe. In toamna aceluiaş an: un ciclu filozofic despre Spiiioza, un ciclu istoric şi economic despre Dunăre şi un ciclu ştiinţific despre creatorii de ştiinţă, toate dini câte şase conferinţe. Intre 15 şi 20.000 de ascultători iau parte la aceste cursuri,.
   Unele iniţiative internaţionale împământenite în România, cum e „Asociaţia creştină a (.merilor Y. M. C. A.” ţin cursuri, conferinţe, fac tabere de vară ,,Asociaţia creştină a femeilor" Y. W. C. A., între ale cărei membre se deosebeşte prin râvnă neobosită, inimă buna lajă de cei piuiţi şi talent de vorbă şi de scris, Principesa Ileana,—desvoltând mai departe nişte principii generale de funcţionare—a ajuns un aşezământ de mare îndrumare morală şi de pregătire socială a fetelor, precum şi de organizare de desăvârşite serbări, biblioteci, cantine si colonii de vară muncitoreştii.              -
   Acesta este materialul de informaţie, numai adunat şi grupat, fără aprecieri, în legătură cu educaţia mulţimii la noi. El deschide perspective,-. atât spre formarea curentelor de. opinie, cât şi spre probleme cum e aceea a, participării scriitorilor, deadreptul şi nu prin rândul scris, la crearea culturii populare, sau chiar prin acid rând scris într'un regim reglementat al bibliotecii populare. Perspectivele există, cum există şi stelele. Mai trebuie descoperit drumul până la ele.
                                                                                                                       EMAN01L BUCUŢA
   A E R L I B E R
unitate se irizează atâtea vibraţii şi viziuni personale încât, oricât de cunoscută ar fi ideia exprimată, ea1 devine nouă prin însuş privilegiul vieţii tinere, care o actualizează şi, prin aceasta, oferă un motiv de sugerări proaspete, Ceeace într’o producţie profesională ar fi vexatoriu prin banalitate ajici e nou şi sugestiv. Aici ideia se trăieşte caşi cum ar fi gândită întâia, oară acum de cineva. Câtă deosebire de profesioniştii, cari vânează citate până şi pentru ideile, pei _ cari le-au gândit eli. . . Pe de altă parte, întâlnim la aceste cărji o- vedere integrală asupra existenţei, pe care şi-o interzice scriitorul specialist ori nici nu mai e capabil de ea. Aceşti autori qua-şianonimi sunt suflete întregi şi se emoţionează de viaţa-ca atare. Aceasta le produce o- modestă simfonie de ecouri ideologice şi afective, ce e însuş cântecul vieţii. Ei nu împart viata pe probleme, cari ajung cu vremea să se decupeze din realitate şi să, trăiască pentru sine, şi cu atât mai puţin în domenii. Ei nu-şi interzic să înţeleagă şi să simtă,' fiindcă o vibraţie a: vieţii ar aparţine unui anume domeniu. Sufletul omenesc nefalsificat e ca un ghioc, ce adăposteşte muzical mişcarea întregei realităţi E un ghioc mai fin, mai tulburător şi mai integral decât sufletul —
229
© BCU Cluj
sufletul neidnstriulizat? Şi, saturaţi ele ereiaţie cu structură industrială, am ne bucurăm de fiorul nemijlocit, sintetic al vieţii, pe cure ni-1 dau nişte anonimi, al căror nume însuş le măreşte anonimatul, atunci când pentru a se închina vieţii, îi transcriu pulsaţide?
   La aceste lucruri ne-am gândit ccitind paginile înhorboiate ingenuu şi ilumiilniate lăuntric de religiozitate faţă da toată viata din „O şcoală în aer liber” a lui Dan Alecu.
   Dacă cele de mai sus nu an fost îndestulătoare, prevenim cititorul, care ar putea să se alarmeze auzind cuvântul de „şcoală”, că nu e vorba de o carte cu caracter propriu zis didactic, oi de
0  confesiune care tine în acelaş timp de istorie,
de roman şi de educaţie. Cum spune modest autorul:     . .o simplă înşirare de fapte, petrecute
acum un deceniu, în timpul manilor suferinţe şi victorii ale războiului nostru, de o mână de copii, strânşi din toate colturile tării ocupate în-tr’o şcoală ad-lioc, im aer liberaşi în mijlocul naturii creiatoarq, departe de orice încercare de metod’izare a vieţii lor”. Un grup de cercetaşi plecă din Bucureşti, în vremea: do apocalips a Retragerii, spre Moldova ospitalieră a renunţărilor şi speranţelor. S’au aciuat întâiu la Soleşti, nu departe de Vaslui, unde au, întemeiat o colonie eroică, au petrecut iarna au ajuns dintr’o-dată la culmile martiriului: colonia se transforma uneori într’un- lazaret de roman halucinant, actele de voinţă depăşeau puterea trupului, devotamentul cunoştea sublimul complectei refulări a egoismului Când s’a împrimăvărat au por. nit-oi să se gospodărească — tânără armată de Robinsoni Crusoo — la Sculerii, pa Prut, în dreptul Iaşilor, hotărîti să cultive 28 de pogoane do pământ, să se întreţină singuri, să muncească şi să înveţe, unind eroicul bărbătesc cu înţelepciunea ş'i cu, idila. Aici s’a realizat şcoala în aer liber, despre care se vorbea în Moldova spiritualităţii de atunci ca de o nouă victorie, căreia
1  se dusese repede faima constituind imaginea e-„ducaţiei pe care ne-o doream după marea încercară Au fost conduşi do domnii Mugur şi Ne-delcu ca de un dublu noroc. Cel dintâiu a trecut curând la o comandă mai înaltă, rămânând ca celălalt să-şi amestece viată cu a acestor copil închinându-le marele lui devotament, a cărui Singură imagine e unul din cele mai mari trofee, cu cari ucenicii săi s’au întors din războiri.
   Povesteai, înduioşată de ea. însuş, pe care o schifează, colorată de curcubeul amintirii, Dan Alecu, atrage atenţia ca dramă a vieţii în Sine; ca istorie a războiului nostru în urnele din resorturile lui cele mai intime şi mai fragile; ca revelaţie a eroismului şcoalei în aceeaş vreme; ca epopee a sufletului tânăr şi mai. ales a cercetă-şiei: istoria acestor adolescenţi în acei ani, în cahi s’au înnodat din nou firele de evoluţie ale neamului nostru nu s’a scris încă. Documente autentice sunt aceste pagini sfioase şi devote. Şi fiindcă documentul nu e sugestiv decât când ■ e pus sub ochi, aici citatele sunt de rigoare.
   Plecarea: „In după amiaza zilei de 13 Noem-brie 1916 o mână de 60 de cercetaşi părăseau Capitala, luând drumul pribegiei. Dealungul şoselei Kiselef, convoiul înainta anevoie sub greutatea raniţelor încărcate cu două rânduri de schimburi, un rând de tacâmuri), o pereche de ghete de rezervă (cine avea) şi mâncarea pe două zile.
Vrfem.ea eia posomorâtă, cerul de plumb. Pe margini, ■ pe aleele pietonilor, câţiva părinţi lăcrămau. Şi înainte de a ajunge Ia rondul al doilea, convoiul obosise. Dar cum apoi s’a dovedit cu prisosinţă, mai -tare decât forţa fi zică a acelor copii, era influenta morală a comandanţilor. . . Târziu, în noapte — după un drum dm cele mai jalnice, luminat de farurile automobilelor cari fugeau spre Moldova, însoţii de strigătele „dreapta, dreapta", cari izbeau automat timpanele amorţite de oboseală, după o- dureroasă defilare dealungul turnurilor mari din forturi, acum trase de boi spre Şiret — convoiul a poposit, pentru câteva ceasuri, într’un grajd din Tân-căbeşti. . . Cei odihnă grozavă! Vite cari se speriau şi săreau peste trupurile frânte de oboseală comandanţi cari nedormiţi vegheau la somnul copiilor, strigăte de necaz şi învălmăşeală afară şi-o ploaie subţire şi deasă. Iar a doua zi până la Ploeşt», în acelaş marş chinuitor şi apoi cit un tren de marfă zde întregi şi nopţi întregi până la Vaslui”. Un aspect din gospodăria de hipnotizaţi ai muncii, ai efortului, dela So-leşti: „Pentru tăiatul lemnelor era aproape în permanenţă o echipă de băieţi mai voinici. . . Rămâne imaginaţiei. . . să urmărească pe aceşti copii prin, troienele de zăpadă şi viscolele acelei- ierlîi grozavei doborând copacii şi transformâhdu-i apoi în lemne de foc. Elevii din internatele de astăzi, dela gazde, sau cei prea fericiţi de acasă, să-şi oprească o clipă'mintea, atunci când crivăţul ridică troienele şi urlă înspăimântător pe la ferestre, iar pietrele crapă de ger şi să vadă echipa de eroi cercetaşi, fără glugi, unii fără căciuli, fără mănuşi, cu topoarele la’ subţioară şt capul în piept, urcând spre pădure, la muncă. Şi totuş, cel mai greu serviciu era bucătăria. Camera de bucătărie mm avea sobă de gătit,! ci numai o prispă,, pe care- se puneau pirostriile cu cazanul. Ferestrele nu aveau geamuri şi nici nu trebuia să aibă, pentrucă fumul, pe care îl făceau lemnele ude umplea camera, umfla şi lăcrăma ochii şi! ieşia -numai pe fereastră. In momentele de disperare, cercetaşi! dela acest ser-riciu, cari stăteau tot timpul în genunchi sau pe rilne, pentrucă, să fie sub fum, deschideau şi cele două uşi şi astfel fumul se mai rărea. Dar căldura de lângă foc şi curentul de aer! rece, care intra pe fereastră sau circula atunci când se deschideau uşile, îi îmbolnăvea. Fiecare echipă de serviciu la bucătărie, seara cădea, la pat. De aceea, înainte do culcare, când d. Nede-lcu făcea lista de servicii, pe a doua zi şi ajungea la bucătărie, niciodată nu numea pe cei de râind, d întreba, cine se o-feră. Şi iaraş niciodată serviciul n’a fost lipsit de cercetaşi. - Conştienţi că merg la suferinţa copiii se ofereau de bunăvoie să-şi facă rândul. Cel mai mic din colonie era de 12 ani, cel mai mare de 17 ani”.
. Pentru atmosfera de lazaret - şi eroică durere, la cari ne-am, referit, sunt mărturie aceste rânduri: „In Februarie 1917, pe un ger cumplit, se spălaseră rufele. Iar pentru a fi uscate, .s’au îs-tins îin dormitoare. In acelaş timp, .o gripă molipsitoare îmbolnăvise 19 din cei 22 de cercetaşi, cari locuiau ’ în „dormitorul” No. 2 al coloniei. Pe pa;e, jos, se chinuiau nouăsprezece trupuri tinere, cu aierul mereu neprimenit. Rufele exalau vapori grei, cari viciau complet atmosfera. Căl-d urile arseseră buzele supte ale copiilor. Ochii sticleau. In mijlocul acestui grup, oare repare»
230
© BCU Cluj
   zenta, superlativul mizeriei, sta un om cu mâinile împreunate pe mânerul bastonului, cu bărbia sprijinită pe mâini, cu ochii închişi, şi fruntea încruntată. Nu se auziau decât respiraţiile . grele ale bolnavilor şi, rar, câte un foşnet surd -de pae umeda Gândurile se opriseră spânzurate între rufele încă negre. Timpul sta pe loc sau curgea, — asta nu o pricepea nimeni şi nici nu era nevoie. Ce-a fost mai înainte? O problemă-.inexistentă pentru acele suflete. Ce va, urma? Indiferent. Cele nouăsprezece perechi de ochi sticloşi, şi mari, pe feteie slăbite, priveau cu des-nădejde spre comandantul acela, care ,tăcea, tăcea şi suferea, copleşit de durere, de căutăturile bolnave şi> . . cine ştie încă de câte frământări. Intr’un timp, şi-a coborît fruntea pe mâini. A oftat prelung. Nimeni »u-i vedea ochii. Apoi, ca desprinsă de undeva, din camera îmbâcsită de aburi, o voce stinsă, rară a făcut: să se oprească foşnetele si respiraţiile grele. D. Const. Nedelcu vorbea despre suferinţă. Vorbea cs pentru is'ine. Căuta o- motivare pentru copii. Şi, în disperarea de atunci, s’a adresat Bibliei, l-a invocat pe Iov. Dar suferinţele sunt nesfârşite în varietate. Şi ai trecut la Românii din Ardeal, la dilema de a fi în arm-atai austriacă împotriva noastră, la suferinţele lor dealungul veacurilor, la Gh. Şincai,, la Şaguna, Memorandum Lucaci, „Tribuna", . . a invocat cele mai de seamă figuri de peste munţi şi când, odată cu noaptea care se cobora prea curând, a trebuit să termine, ca să facă lista de servicii, în dormitor erau nu. mai suferinzi, bolnav nu mai era nichm cerce-taş. O linişte înălţătoare se aşternuse peste sufletele copiilor, cari vedeau că trecătoarea lot suferinţă era uni bob de mei lângă nesfârşitele suferinţe ce-au fost închinate acestui (neam. Sufletul lor palpita iai-ăş. învăţaseră o mare lecţie de viată şi o neuitată. lecţie de| istorie”.
      O introducere la; episodul pedagogico-agricol dela Sculeni: „Astăzi, când închid ochii şi văd în amintire câmpul acela întinsa pe care cercetaşi! lucrau fără şovăire, în costumul lor sumar: pantaloni scurţi, eămaşe şi pălărie (în picioarele goale), aproape nu-mi explic izvorul energiei lor. Au fost zile când s’a suspendat şcoala şi întreaga cohortă a plecat la grădină s’o cureţe de ierburile, cari o năpădiseră. Din mâinele mici-şi bătătorite a1 picat atunci sânge copilăresc, pe legumele, care îi hrăneau”. Aici, la Sculeni, s'a scris o splendidă pagină de devotament pedagogic: ,Seara târziu, după ce toată lumea adormea;, în cadenţa paşilor, planton nel or, d. Const'. Nedelcu se retrăgea în cort, îşi punea „masa” pe genunchi, un caet pei „masă” şi scria lecţii pentru a dona zi, la obiectele sale. Lecţiile de latină cuprindeau bucăţi de cetire, cuvintele necunoscute „scoase” şi învăţămintele gramaticale. Lecţiile de română cuprindeau exerciţii gramaticale pentru clasele inferioare, caracterizări pentru cele superioare sau biografii; cele • de franceză, materia clasei corespunzătoare. Şi munca se făcea pentru fiecare, obiect iu parte şi pentru fiecare clasă în parte. Numai plan-toanele ştiau la ce oră se stingea lumina în cort. De-multe ori, obosit de n.tâta scris, d.'Const. Nedelcu ieşia pentru o clipă să se odihnească. Şi dacă plantoanele se nimereau prin preajmă, apoi, - acolo, sub sclipirea stelelor, cine ştie ce lecţie nouă se preda, peste ora de schimb şi în n-
  fară de orice program! Alte ori d. Const. î*-delcu trecea din cercetaş în cerceluş, pe unul îl învelea, ne altul îl trezea, dacă dormea agitat, sau pe al treilea îl mângâia,, dacă suspina în somn. De câte ori părinteasca sa mână, n’a însemnat prin somn, mâna mamei rămasă departe. A doua zi dimineaţă, Şt. Creţii, şeful serviciului de tăiat lemnele, cure îşi avea „atelierul” (capia, butucul, toporul şi jagurul) lângă , tipografic”, lua cae.tele scrise peste noapte şi începea sa strige prin curte: „Ediţie specială, limba franceză, clasa lV-a. . .” L!n elev din clasa respectivă îşi asuma răspunderea, copia lecţia, da eaetul şi la alţii, iar scara îl ducea singur înapoi la tipografie, pentruca să se , tipărească ’ (cu câtă trudă!) şi lecţia următoare. ,,Tipografia” din Sculeni, pe seama căreia cercel aşii făceau atâtea glume frumoase, a însemnat, desigur, ccl puţin jumătate din exemplele cari au fost daje şi mare parte din învăţătura oficială, pe cire au căpătat-o acolo. Re pereţii ci de pânză, pâlpâirile lumânării aruncau umbra mişcat-..:; re a unui m plecat peste genunchii să! şi peste gândurile tale, chilnuindu-şe să aştearnă limpede pe hârtie ceeace avea mai preţios- în bogăţia sai intelectuală. O muncă istovitoare, de mucenic. Şi nimeni pe atunci, nu-şi dădea seama cât sacrificiu se făcea. Imaginea d-lui Const. Nedelcu, care va rămâne, va fi umbra sa pe mişcătorii pereţi ai ,,tipografiei”.
   Dar puterea emotivă a rândurilor ce urmează?: „După masa de seară, cercetaşii erau liberi o oră, în care fie că citeau ziarele dela Iaşi, fie că treceau îln mica loir bibliotecă sau sfătuiau încet prin curte. Aştelptauţ astfel rugăciunea; care se făcea în curtea: din dos, în-ţr’un patrulater strâns. Erai un moment de -reculegem De obicedu d. Const. Nedelcu la această rugăciuni®, comunica noutăţile zilei, co-mentându-le în complexul evenimentelor, ai căror infimi actori erau) _şî cei 147 de cercetaşi. La una clin aceste rugăciuni, în cuvinte simple dar tragice, s’a anunţat plecarea coloniei la Taganrog, în,1 Rusia. Era preludiul ma.re|i despărţiri. Aceia cairi îşi părăsiseră leagănul copilăriei lor şi familia; aveau să piardă şi cea din urmă legătură cu rostul lor pe lume : pământul ţării. Glasul comandantului, care anunţa, evenimentul şi făgăduia drept echipa,inein-t o pterecha de opinci şi una de ciorapi era sugrumat. Vibra în el (revolta împotriva spartei nedrepte şi grija de o răspundere prea mare. • Se da lupta dela Mărăşeştii. Mintea coloniştilor se oprise în loc. Cuvintele loviau timpanul fără să-l impresioneze. Se făcuse un gol imens în jurul acelui grup de pribegi, care îi despărţea de restul lumii. Rămâneau ei singuri înfrăţiţi de suferinţă, în voia unor întâmplări mai tari decât inimile lor tinere şi mai capricioase decât vânturile mlăi'ilor atunci când îm mijlocul valurilor rup pânzele corăbiei, prinzând-o în satanica lor operă de distrugere. Singură, ca un ochiu deştept a,l lui Dumnezeu, steaua polară clipea deasupra capetelor, arătând drumul Miază-nopţii. Până unde iii va duce ea?. . . De mult tăcuse comandantul. Şi, împlinind ritul, Is-tra.ti a început şă cânte dini flue-r „Ave Maria”. Cei mai mari lăcrămau; cei mai mici plângeau cu hohote. A fost atunci cea mai sfâşietoare rugăciune. Poate şi Florea, câinele ciobănesc al
231
© BCU Cluj
cohortei, care îşi avea locul rn dreapta; careului, poate şi el cel mai drag prieten al cereetaşilor, a plâns-. Şi apoi un, glas stins a spus rugăciunea:
              Rugăinu-ne ’ndurărilor Luceafărului mărilor:          .
              D^n valul ce ne bântue,
              Inalţă-ne, ine mântue ■—
              Priyirea-ti adorată Asupră-ne coboară,
              O, maică prea curată Şi pururea fecioară Mărie!
. — Noapte bună.
• Fără o vorbă, fără un gest, copiii cari începeau să fie ai nimănui, au plecat la culcare”.
    Iată acum, mărturia ,până şi din partea unor copii, a providenţei ce vorbea, îin fiecare^ zi, pi-intr'o tiparniţă miraculoasă: „Iar pe lângă a-cesitea. . . mai era încă, ceva,: ziarul acela mic, de .multe ori tipărit pe hârtie colorată, „Neamul Românesc” al d-lui profesor N. Iorga, în care vibra încrederea. Cu o regularitate nedezminţită, în fiecare seară, la, lumina focului dini dormitoarele dala Soleşti unul cdea cu glas, tare tot ziarul. Şi parcă n’ajungea. Fiecare cercetaş căuta apoi să vadă singur rândurile tipărite, să simtă toată acea, forţă naţională, care se pulveriza în canştiinţele tuturor, germinând voinţele. Nu ştui — şi nici nu mă interesează acuin — aportul pe care l-a, adus „Neamul Românesc” în organizarea rezistentei,, dar dacă a avut tăria să înalte copiii, abia pricepuţi în treburile lumeşti, vădit este că mult îi datoreşte sufletul din Moldova”. Efectul sfintitoir al nenorocirii şi al ne-vo-iei se vede în aceste rânduri, ce picură sfios cu o- evlavioasă simplitate, definitive ca o emblemă: „Nevoia e cel mai mare meşter. Iaa: cercetaşi! s’au deprins cu toatei Şi jm lipsa, şi- cu, sărăcia completă şi cu munca fără preget. S’au deprins să fie şi croitori, şi cizmari, şi bucătari, şi gospodari, şi chiar agricultori.. Dai-, jnad presus de orice;, au înţeles ce înseamnă să fii. om, şi — s’au deprins să fie oameni”. Şi melancolia discretă, ce evadează uşor în însăş tristeţea, tulburătoare a fenomenului vieţii, cu care autorul îşi încheie confesiunea: „Din momentele unei vieţi intens trăite ce teorie se mai poate deduce, decât aceea care reiese din fapte? Iar faptele, descoperite şi culese fără nici o metodă mai dinainte stabilită au zbucnit djn sufletul unui co-lonist, care, după zece ani,, s’a. dus în pios pele-rinagiu pe malul Prutului. Şi a _ văzut colonia transformată într’un spital „rece”, a văzut grădina lucrată acum de militari şi pojiana, frumoasa poiană din luncă, — dar nu a mai văzut nici un cercetaş; cohorta, care umplea de chiote pădurile, plecase de mult. . . Şj dacă lipseau oamenii, a găsit totuş sufletul coloniei, plutind deasupra oamenilor şi, a alinilor trecători — sufletul despre cate nu se poate povesti, pentrucă el a fost numai al acelor copii, s’a desvoltat cu ei, le a împrumut,at o undă din- el şi s’a păstrat întocmai, aşteptând pe cei plecaţi, pentru a le mai dezvălui odată tainele puterii lui. Şi ei nu se vor mai întoiarce. . .”
    In adevăr, ce altă teorie decât aceia care rezultă din fapte? E alta mai bună? Dar aceasta trebuie totuş extrasă. Cel puţin aceea propriu zis pedagogică, şcolară. Căci deşi „O şcoală în aer
iber” nu e o carte de pedagogie, dar ea e şi o apologie concretă şi aproape mistică a educaţiei jeroice. O carte fără experienţă nu e nimic. O experienţă, © mult. Iar o carte cu experienţă, e tot ,fce poate fi mai bun. In cazul de faţă, se aplică ultima alternativă. Atelrnativa experienţeor mlădioase şi curagioase, relevând tocmai de aceea un sens local, consemnate într’un memoriu. Vorbele autorului vor fi reuş’h acum să biruiască fereala unora pentru chestiuni de educaţie. Şi iei vor vedea atunci că la Sculeni s’a experimentat un mănunchiu bogat de idei pe cari le recomandă pedagogii cei, mai înaintaţi şi ,în acelaş (timp cei mai înţelepţi astăzi,. Fiecare din aceste dei ar puteai fi _ urmărită, în desvoltări speciale, n istoria, So,Ieştilor şi mai ales a Sculenilor. Nu e locul s’o facem aci. Dar nu. se găseşte un pedagog, din mulţimea celor cari pujesc acum la, noi, să studieze acest aspect întineritor şi aproape necunoscut din istoria pedagogiei, şi a şcoalei în ţara inioasţră? După cât se pare, ceeaoa s’a făcut la Sculeni, ca experienţă autohtonă de educaţie, de educaţie în adevăr etnică deşi fără demonstraţie, e mpi important decât ceeaoe fac apostolii cu grad ierarhic ai şcoalei noastre de azi. Pedagogii, noştri decât şi-ar irosi energia masti- > când, adeseori una şi aceeaş iască pedagogică, mai mult ar dobândi, dacă s’ar îndrepta către subiecte proaspete şi experienţe efective. Episodul dela ^ Sculenii războiului se îmbie printre cele di.nitâiu, ademenitor în cadru-i de sugestii grave. Iar izvoare de informaţii s’ar găsi.
   Unul, ce ar servi ca punct de plecare e chiar cartea de care inie ocupăm aici. Informaţia nu e cantitativ prea bogată, dar devine bogată fiindcă e semnificativă. Tocmai firele deJLumjină şi de caracteristic, aşa cum au stăruit ele în ezotericul idealizat al amintirii, s’au adunat în iz-vodul acestor pagini. Atitudinea faţă de obiectul redat,, sublimată de absoluturi adolescente ce supravieţuiesc disore^ şi stilul, mu metaforic, dar eu toată animarea lăuntrică, pe oare poate s’o dea^ 0' pietate fragedă, înfiorată şi înflorind în perioade dozate de emoţie obiectivă, depersonalizată oarecum, precum şi unele găselniţe de iară cuviiinifă, deloc căutate, în fuga condeiului ca un fulg de nea care se aşează ondulând pe patu-i alb,, căci adevărata experienţă sufletească are stil, iar sinceritatea duce la poezie—. lac fondul acestei cărţi evocator si emoţionant: uneori luciri de fragmente de roman, alteori accente muzicale de rugă. Pentru oricine, fie că se interesează sau nu de istoria războiului ori da educaţie, această lectură ei înviorătoare, fiindcă pune în contact- direct cu viat», cu emoţia, fără nici o alamb'icare. Şi dacă. se adaogă că aceste lucruri nu se ta,c,_ ele aparţinând zestrei obşteşti a vieţii şi a naţiei şi că _ oricine1 ştie ceva, trebuie să le facă publice, nu, din vanitate de memorialist ce-şi autoflatează duioşiile ori din datorie mecanică, ci din .sentiment de închinare fată de ce e preţios în viaţă—vedem că bine a făcut autorul nostru ! că _ şi,-a însemnat gândurile şi. pentru alţii. A mărit pentru noi mănunchiul imaginilor de repaos sufletesc şi de nădejde.
   Dar am lăsat în urmă un gând, care ne chiamă înapoi. E, vorba, tot de cărţile necunoscuţilor. O aniume fatalitate interioară le face aproape în totdeauna să rămână mai mult sau mai puţin necunoscute, deşi pat să1 aibă calităţi ori aspecte ispititoare. Ele sunt,, prin urmare, o categorie su-
232
© BCU Cluj
fletească aparte în producţia culturii. Deci nu ar fi de o particulară savoare si alteori chiar de o precisă utilitate, o cronică a cărţilor cu nume necunoscute? O cronică oarecum stranie, şi amabilă, şi cu rezultate foarte variabile. . . Dar de unde să ştii aceste cărţi, necunoscute ca şi autorii lor? Le întâlneşti întâmplător — ca pe un răzor de albăstrife într’o poiană ascunsă. Şi, totuş, câte din ideile autorilor celebri nu se da-toresc cărţilor aşa zicând necunoscute! După cum, pe de altă parte, s’ar putea face oare abstracţie de partea diletanţilor în progresul ideilor? Pe lângă aceasta, cârjile în chestiune pot avea o poezie de floare de câmp, de frunze de pădurie, de gând anonim—de vibraţie integrală şi sfioasă ori îndrăzneaţă şi candidă. Pe când atâtea din
cărţile cotate la bursa comercializării cuiturii sunt uscate, pedante şi, în oeeace au bun, miros prea mult a^ meserie, a meşteşug: ce le-ar rămâne dacă li s’ar lua aportul acestuia? Orice cititor sârguimcios e saturat de aceste cărţi produse de meserie, de o industrie ca oricare alta, în cari conţinuturile grave se etalează imperialist ambalate în paragrafe şi capitole, într’un stil de farmacişti masivi. După astfel de lecturi, rămâi cu un gust de cenuşă. Fată de acestea, căr-tde necunoscuţilor sunt ca nişte flori de gura-leului, zâmbind încă din bobul de rouă adus ?xL,eie luminişul crângului. Cărţile cele mai înălţătoare nu sunt şi cele mai bine făcute şi mei chiar, întotdeauna, cele mai talentate.
                                                                                                                     VASILE BĂNCILĂ
CRONICA LITERARA
         AU MURIT TREI SCRIITORI
   Pentru gătelile ei, primăverii acestui an nu i-au ajuns, singure, mărămile fragile şi albe. ale pomilor: ele prelungiau, probabil, prea în adâncul ei sau în sensibilitatea cântăreţilor săi, hotarele şl imaginea reînprospătată a unei ierni, ...are se continua! floral.
   Fără îndoială că, din nevoia unei diferenţieri, primăvara cere contraste: lângă borangi-cul alb şi proaspăt tal pomilor, crepul fâlfâind şi neliniştit al morţii.
. Sunt boli, parcă anume făcute pentru a alimenta această tragică învrâstare de două idei pirofirnd contradictorii: viată şi moarte, al căror capăt se termină necesar în primăvară; ca^-şi cum pământul ar avea nevoie de acest regenerator îngrăşământ uman,, pentru semănăturile şi hrana subterană a pomilor săi.
   Căci, niciodată, nu s’aa înfipt atâtea cruci, în breasla noastră, ca în această primăvară: I. Dragoslav, George Raneti şi Artur Stavri1, plus câţiva mai tinerii care trimiseră din spitale, de curând spre cer, priini pământeştile hornuri măcinate ale trupurilor, fumul subţire al sufletului! lor. . .
între sine şi oamenii sau locurile în mijlocul cărora trăise.                              '
    Dăruit cu un atent şi ascuţit spirit de observat1^ I. Dragoslav a fixat în cărţile sale cu multă ştiinţă a desenului literar; tipuri, şi întâmplări, extrem de autentice şi firesc povestite;.
    Deaceia, Dragoslav rămâne printre puţinii noştri prozatori buni, între altele şi pentmcă a speculat cu deosebită pricepere materialul folcloric al ţinutului său: fie păstrând integral anecdota şi, construind pe temele unor legende, parţial cunoscute, fie împregând creaţia sa personală cu spiritul lor.
    „Firimiturile lui Dalib“ sau „Banul la Trei Ulcele’ cuprind, mai ales, câteva admirabile nuvele, de judicioase notaţii şi adâncă omenie; ele singure capabile să păstreze, deasupra oricărei ameninţări a vremii, numele lui Dragoslav:         a-
cest vrednic descendent din rădăcina adânc românească de mare şi universal povestitor al lui Creangă, alături de care el a mers de atâtea ori cu cinste.
                                                                           •
                           *
                         * *
   Pentru generaţia noastră, a acelora care am venit literatură după război,, Dragoslav ne ara dintre ej cel mai aproape. Ceilalţi doi se opriseră cu scrisul, în ultimi ani, dincolo de hotarele noastre; dar fără ca, prin aceasta, să ne fie streini.
   întârziat reprezentant al unei pitoreşti boeme literare româneşti, Dragoslav purta pretutindeni; cu sine zâmbetul nesilit al unei robuste şi naturale iubiri pentru profesia sa.
   Mereu drumeţ, după două-trei. săptămâni petrecute în târgul său moldovenesc, Dragoslav revenea în oraş, cu ghiozdanul doldora de lucruri scrise cu migală şi pasiune.
   Şi aceasta este întâia trăsătură caracteristică a literaturii sale: permanenta şi neştirbita legătură pe care a păstrat-o totdeauna Dragoslav
   Mai puţin norocos decât Dragoslav, dar prin firea lucrurilor, George Raneti nu a uvu.t nici, măcar şansa de a lăsa, adunate în volum definitiv, toate sonorele seminţe de veselie pe care el le aruncase, rele seminţe de veselie pe care el Ie aruncase, generos şi indiferent, în paginile tuturor publicaţiilor care i-au fost contemporane: de la Veselia până la Viata Românească.
   Intre aceste două nume, dealtminteri, se cuprinde, întreagă, glorioasa scară pe care izbutise s’o, urce — şi multă vreme s’o păstreze — umorul necruţător şi fecund al lui George Raneti.
   Mai presus de orice, temperament combativ de gazetar, Raneti a purces totdeauna dela realitate, cunoscând din plin toate triumfurile dar înfruntând, egal, şi inevitabilele ei riscuri: apli-cându-se acid: asupra faptei imediate, el şi-a făcut verva pe cât de temută pe atât de utilă,
233
© BCU Cluj
    Legate strâns de evenimente peste care vremea         şi Artur  Stavri: el a vrut, probabil, şi a izbii-
   s’a prăbuşit demult, unele din versurile sale vor    tit, să se   desfacă de contemporani în   clipa când
   trebui să urmeze destinul neîndurat al artico-         a intuit  clar că o despărţire se impunea; cetelor de gazetă.                                                 dând pasul altora; Stavri »-a mchL în Lumi-
    Alăiuri) şi sub ochiul lui C'aragiale, Raneti a    ni şurile sale, rămânând acolo până la sfârşit,
scris şi ne-a lăsat însă câteva fabule, cu adevă-         Â fost  totuş un poet gingaş eu          o simţire
   rat preţioase şi; desăvârşite: cu mult meşteşug       curată şi  nealterată de nici un,a din   tentaţiile
construite, pointa lor finală este un sfichiu îm- poetice noui, care căpătau glas şi preferinţă , pletit din usturătoare fire de umor şi morală.       încă din vremea sa: riscând dezactualizarea a
. Pe lângă volumul editat da Carte a liomâneas-        rămas credincios lângă steagul sub cuiele' cucă, chiar în clipa îmbarcării sufletului său pen- ruia plecase dela început.             ; .   .       .
tru eternitate, în ultimul timp obosit şi urmărit înrudit prin timp şi unele afinităţi de atitu-deaproape de necazuri, retipărirea acestor Fa- dine cu marele nostru poet al fărănămii, Artur bule ar putea foarte bine constitui         începutul  Stavri a emis   o poezie minoră şi limpede       uşor
unei trebuitoare opere de fixare      şi    sănătoasă  colorată idilic său în pasţel grigorescian.
cunoaştere a lui George Raneti.                        Purtând însă aşezată pe sensibilitate povara
    Căcţ nimic nu este mai penibil     ca sfârşitul,,   grea a, umbrei   eminesciene, Stavri a reuşit totuş,
nemeritat trist, al unei inteligenţi  care a seină-    de câteva ori,  să se realizeze intr’o poezie    per-
nat printre oameni, toată viaţa, râsul reconfor- sonală şi discretă, din care nici accentele mari tant şi liberator. . .                ...              n’au lipsit; cum, de pildă, acele adirdra-
                 .                            ;        bile strofe din Seară şi Departe: bucăţi care vor
         .       .      .  **                 -        trebui negreşit să figureze într’o eventuală, an-
                                               _       tologie a poeţilor de seamă,, dintre Emiinescu şi
    Anatole France arăta undeva cum ar visa el Coşbuc. ca„ ot'ce poet care i-a fermecat. sufletul, să -                      ,
moară, astfel ca dispariţia lui să nu tulbure do                              * * *
loc imaterialitatea poeziei: iluzia fiinţării ei ca
un fenomen dincolo şi cu totul detaşat de obiş- In acest chip, din trei glastre de trup pă-nuitele legi ale existenţei noastre.                   mâutesc, au crescut cu ireale lujere pentru a
    Deaceia, în ceasul când erou] său simte că înflori definitiv în cer, în primăvara aceasta, su-şi-a spus ultimul cuvânt al artei lui, părăseşte flotele a trei scriitori români. . . oraşul şi se izolează anonim într un sat, în a-                                                .
fără de orice putinţă a vreunei reîntâlniri.                                             AL. BADAUŢA
    Aceiaşi tărie de renunţare trebue s’o fi avut
C Ă R Ţ I L E
      ULTIMA CARTE A D-LUI D. DRĂGH1CESCU *)
  D. DRAGIIICESCU s’a definit cândva „un om, căruia nu ţ se va fi cunoscut o altă profesie mai precisă decât aceia ,a. gândirii". Aşa este. Cu adaosul că este omul unei singure idei, fixe ş‘i absoluta Timp de un pătrar de veac, a depănat firul de mătase al unei idei unice, intransigente. Născut la viaţă intelectuală sub semnul lui Dnrkheim, incarnează profetic misiunea sociologică fără compromis;Prim?® sociologi, fundatori energici,, dar circumspecţi, de disciplină nouă cu ambiţii de ştiinţă, aprig contestate, i-au transmis zelul, multiplicat, dar nu şi grăuntele spiritului de îndoială care este semnul structurii cerebrale ştiinţifica D.. Dră-giiicescu reprezintă misticismiiL sociologic în forma sa cea mai excesivă. Credinţa sociologică a d-sale atinge absolutul, dacă se. poate spune De altfel, fiecare din afirmaţiile şi negaţiile d-sale are un caracter de absolut.
  D -sa debutează prin afirmarea determinismului social, pe tipul determinismului biologic şi împotriva lui; prin tăgăduirea paralelismului psiho-fiz'ic. (Un împrumut care nu este probabil decât o restituţie). Afirmaţia sociolo-
    La ReaKte de l’Espnt, Paris, F, Alean, 1928,
                                                                            2‘î4
gieă a d-lui Drăgliicescu are acel ceva din n-fi-rmaţia voinţei de viaţă. Nu cumva este un a,ct subiectiv şi o logică afectivă ?Zelul socmlo-gic, impacienţa sociologică se manifestă din prima lucrare (Le Probleme du Deierminisme Social, Paris 1903). D-sa reproşa lui Durklieim că întârzie în căutarea legilor naturale ale sociologiei şi preconiza decretarea imediată de legi sociologice, potrivit unei metode active şi volun-. tare, de legislaţie, iu sens democrat sau socialist. Una din axiomele d-sale originare era aceia că fenomenele psihice sunt un produs istoric şi social iar nu fiziologic., A sustrage; primatul psihologiei experimentale, ,în folosul sociologiei, devine o chestiune personală a tinereţii înflorite. Ceil dintâi, maeştrii d-sale Roberty, Espi-nas, Durklieim şi Tarele sunt învinovăţiţi că au văzut'numeroasele_puncte de contact dintre psihologie şi sociologie, interdependenţa lor, însă nu. ăi subordonarea psihologiei. D-sa, dresa dosarul chestiunei (Le Probleme de la. Conscience, Etude Psycho-Sociologique 1907, Paris), şi stabilea drepturile sociologiei de ,a se substitui, psihologiei în studiul spiritului şi al conştiinţei Cuvântul final exprima speranţa într o eră nouă de profeţi etico-sooiali ai veacului al NX
© BCU Cluj
lea. Dar la cotitura veacului, întâmpinând rezistenta operii bergsonieue, scrise „l'Ideal Crea-teur“ (Essai psycho-sociologique sur 1‘evolution sociale, Paris 1914), ca o contrapondere a „Evoluţiei Creatoare” în balanţa spiritului contimporan. D-sa nega caracterul creator al evoluţiei: „în lumea morală evoluţia, m;u creiază nimic, spiritul creiază totul”. Deci, idealismul va' lua locul evoliiţionismidui,. Aci sociologismul se numeşte idealism, după axioma şcoalii, care identifică spiritualul cu socialul şi raţionalitatea cit sociialitâtea, Cităm ultimul cuvânt:       .Ştiinţa
viitorului treime să-ll reabiliteze şi să-l realizeze pe D-zeu, dogmele şi Utopia, precum fizica şi chimia din zilele noastre reiau, 'reabilitează şi realizează,, cel puţin în parte, visurile magicienilor şi alchimiştilor'’.
    Iată dar că problematica sociologiei, principala preocupare a d-lui Drăgliicescu, are drept apendice, înaripat, chestiunea politică şi probleme lui Dumnezeu. Se înţelege că pasiunea politică şi a divinităţii, în spiritul d-sale sunt afecte logică Tratând despre „Le Renouveau Re-ligieux et la Guerre Mondiale” (Bucarest, 1916), avertiza că „oferă rezultatul unor meditaţii şi cercetări anxioase de 20 de ani”, dar anxietă-t'le şi meditaţiile drsa,le erau pur conceptuale. Omul de studiu prea puţin om, nu vedea în renaşterea (religioasă un misticism modeţrn, ima-nenti,sinul:, religia personală şi interioară, ci o necesitate permanentă şi identică a spiritului.
: uman, vrednică de considerat. Raţionalist impe-JPtent, dar suplu, descoperea în dogmele creştine un paralelism social şi biologic. Aşa fiind, credinţa în îngeri, împărăţia, lui Dumnezeu, nemurirea, învierea, judecata de apoi, păcatul originar,, concepţia, imaculată, traduse în limbaj socio-biologic (concepţia imaculată devenea generaţia spontanee!) îi apăreau „moralmente logice”, acceptabile, şi. dacă nu verificabile, cel puţin , raţionale” şi „practic realizabile în viitor". Conflictul dintre ştiinţă şi religie, îl rezolva după d. llădulescu-Mot™ („Puterea sufletească”) prin aserţia că ştiinţa raţională şi experimentală este produsul religiei creştine. _ Religia _ viitorului, pentru d-sa, este un mesianism al ştiinţei,, misionara lui Isus, şi credinţa! înjtr’o umanitate superioară, atotputernică şi atotştiutoare, .socialistă sau comunistă.                                  .
/.Faţă de înaltele ambiţii precedente, ultima carto a d-salet, cuprinzând câte un studiu social,, psihologic şi metafizic, reprezintă un „relâche” studios, în care regăsim acelaş program: paraleli,1sinul psihosociologic primatul .speioJogieil, profeţia finală. Ultimul capitol „Idealismul” fixează poziţia d-sale medie, dualistă între monismul materialist şi cel idealist. Conştiinţa nu, ar fi nici fenomen, idei epifenomen, ci realitate concretă,., „sinteză materială”': „realitatea spiritului este efectul interferenţei dintre social şi biologic”.
    Al doilea capitol, studiu de psiho-sociologie aplicată, sau de sociologie subiectivă, stabileşte identitatea dintre abstract şi social.      .
                                                                                            Primul capitol afirmă „falimentul” psihologiei experimentale, rolul religiei şi al sclavajului în producerea primelor fenomene de conştiinţă, eitc. . Aci semnalăm o altă lăture interesanta . a sensibilităţii intelectuale a autorului, de obiceiu disimulată în încordarea rigidă. Şi
anume un pesimism creştini, augustinian, utl masochism şi ichiar un sadism, ridicat la rangul dei explicator al cauzalismului social.
   Proverbul'spune că toate drumurile duc la Roma. Adevărul este că mai toate drumurile gândirii moderne duc spre credinţă. Sociologia comtîană avea la capăt religia Umanităţii.
   Sociologia d-lui 'Drăgliicescu,, ca uni Moloh, devorase toate ştiinţele morale, cu excepţia teologiei. Astăzi autorul profetizează că sociologia va deveni O teologie raţională. Căci intră ' în. procedeele d-sale de a-şi lîncheia sonor fiecare operă cu. O' profeţie.                          .
   Suntem. în măsură să ştim că d. Drăgliicescu prepară o operă de sinteză, jalonată de scrierile anterioara, despre „La Nouvelle Gite de Dieu”. „Noua, Cetate a lui D-zeu" este organizaţia socială viitoare, Utopia d-lui Drăgliicescu, consecinţă riguroasă a premizelor d-sale sociale. Este încă prematur,, înainte de „Suma” aceasta sodo: teologică să ne pronunţăm asupra operii d-lu'i Drăgliicescu.
   Deocamdată, dimensiunile ei), reductibile Ia una singură, îi conferă un caracter linear: este ca o săgeată, care arată o direcţie. Ca orice direcţie, contestabilă. Sociologia, disciplină cu. drept, de cetăţenie în ştiinţă, sau chiar ştiinţă printre alte ştiinţe, până la un punct, devine conjecturală, de îndată ce părăseşte terenul realist al statisticei şi al economiei; se cade în-tâiu să-şi delimiteze bine obiectul,, să elvite confuzia cu alte. discipline sau ştiinţe, să nu tindă prematur la pansociologism; însfârşit mesianismul poate fi o expresie a unui temperament poetic, dar nu al unei ştiinţe. Se poate iarăşi să nu fim de acord în condamnarea peremptorie a psihologi,oi experimentale, tehnică ce ,a dat rezultate remarcabile; nici în proclamarea axiomatică, încă nedovedită, a paralelismului psihosociologic.                         .
   Mai ales nu suntem convinşi de superioritatea morală a paralelismului psilio-sociologic asu-i pra paralelismului) psiho-fizic. Acesta este marele argument al d-lui, Drăgh'icescn. Psihologia experimentală a.furat şi înşelat pe om. „Ştiinţa i-a răpit conştiinţa". O! cât de sonor! „Şi totuşi conştiinţa este tot binele omului. Ea singură poate spune împreună cu Iehova al vechilor Is-raeliţi: „Eu sunt cel ce sunt, şii tot eeeace este
nu. există decât prin mine”. D-sa lafirmă, răzleţit, ca un vrednic spiritualist; , conştiinţa este liberă", „de natură nemuritoare, infinită”, religia „instituţie stranie, providenţială” dar aees-tca-s simple metafore şi scăpări. In sistemul d-sale, „soeialiitatea este cauza esenţială, raţiunea suficientă a fenomenelor conştiinţă şi abstracţie” iar misticul şi religia, „aparţib" sociologiei. Paralelismul psilio-sociologic implică un determinism social absolut. Spiritualiştii şi idealiştii vor înţelege că D-zeu, sufletul şi, libertatea lipsesc din acest determinism, exact ca din determinismul biologic. „Un determinisme eu vaut un antre", pot conchide dânşii. Personal, preferăm, un determinism; în parte dovedit, ca acela biologic, determinismului social mai puţin dovedit.                   _              w J
   însfârşit, exprimăm satisfacţia noastră intelec- . tuală pentru poziţia intelectualistă a d-lui) Dră-ghicescu la| egală distanţă de intuiţionismul bergsonian şi de pragmatismul jamist; dar sun-
235
© BCU Cluj
tem nedumeriţi de afecţiunea d-sale pentru idealismul dualist. Credeam că un sociolog, prin definiţie, ţrebue să fie pozitivist şi materialist. D. Drăghicescu nu ne-a disuadat de materialismul inerent determinismului social. Dar d-sa
DRAMA ŞI TEATRU
                            BAVA AFRICANUL, patru acte de d-1 BERNARD ZIMMER
   Nu vi se pare că Africa seamănă cu o inimă?!        naiv care-şi chema, ca o sirenă, eroul spre Ca-
spune la un sfârşit de act un personagiu din       nada, sau, mai recent,. amintiţi-vă dhi , Societa-
Bava. . . E o încheiere în gustul şi poeibUită-    tea Atleţilor Spirituali1 a lui Georges Duhamel,
ţi le, mai mult lirice, ale d-iui itfnuner, şi un  vagabondarea cu gândul şi apoi cu fapta, plcca-
cristal care închide în el „sufletele' pornite în- rea.hu Demis şi Amede spre acea PatagoiUe Uu-
tr’o aceeaş evadare cn un conducător şi un cân-    zor!l® veB vedea ca Africa d-1 m /minier u
tnreţ: Bava însuş. Africa apare aci ca un pa-      rupta din acelaş. atlas de iluzii, modeme, de ro-
   nânt al făgăduinţei pentru inimile franceze şi    mantica umila şi citadină.
peste întreaga ţesătură a piesei, care acoperă .Pava e funcţionar lai. un înota,- în Ir un sătuc oamenii şi sentimentele lor, ar pluti un fel de           a.^ de Drzeu. De douăzeci de am vorbeşte de
refren de entuziasm al unei expansiuni colo-           Africa de Congo, de.o expediţie la care a luat
n'iale de n’ar fi măsura şi discreţia, cunoscute     parte. In Africa el n a fost. L niiinaj im imto-
şi d-lui Zimmer ca şi înţregei familii de scrii- man cu o puternica intuiţie, un imaginativ, un tori din care face parte. Subt vătuirea aceasta constructiv.                      ,             ,
galică, faptul rămâne totuş ^şi transpunerea lui; luterea sugestiei sale e atat.de mare. meat literatura exotică, construită lk un moment dat    fni'a pie toţi ceilalţi cu el şi ajunge cu încetul
nu numai cu impresii lirice şi personale, sau cu   sa creeze un: trib airicoman din tot satul acesta,
gând de smălţuită înregistrare de peisagii, ci fă- După cum era fatal şi mai ales frumos, victima
cută prin deplasarea unor mici nuclee sociale      cea mai convinsa a acestui monstru imaginativ,
puse subt reactivul acesta exotic prin legături    Ya P ° *eme^; d-na Soin„.proprietara unui debit,
politice, a trecut pe nesimţite, după răsboiu dela iemee aşezata, văduvă, insa cu un demon ne-
"■erman' 'a francezi                               cunoscut şi neclasat m ea — inconştient da tar* Epoca din preajma anilor 905—910 când subt       coaie unor modeste gânduri, metafizice de comu-
imboldul violent al politicei wilhelminienp, poli-  iscare cil lumea de dincolo şi „r lorilor râului
tica de expansiune germană, colonială, se afir-     'llj, Baudelatre.           „         „ .       ,
ma, ea a creat o răsfrângere în literatura ger-     J d-na Soui o iubeşte insa şi d. Caille, şbfiu
mană contimporană, pe care o însemnăm cu           gării care refuzat de femeea aceasta prinsa cii
două nume caracteristice: Hans Heinz Evers şi       totul în mrejele lui .Bava, se hotărăşte sa se ras-
Max Dautliendey. Astăzi Franţa se bate pentru       )1un.e’ rasvratmd" tribul împotriva mincinosului,
locul acesta. Şi subt întreaga literatură a cală-   Lovitura clei graţie va fi un acar, care a. fost a-
toriloir se simte pulsând mai mult decât o sim-     devarat in Congo, un biet beţiv     însărcinat cu
plă vagabondare. Bava africanul interesează injişiunea sa-1 înfurie pe Bava^                     a
mica burghezie franceză pentru colonii şi o in- Am fi putut vedea o scena mare, sub mana teresează complet, subt toate aspectele:     dela   unui mare scriitor. In realizarea drliii /■mniei’,
entuziasmul tânărului Emile Soin pentru ,,tureos“   realizarea luptei acesteia, nu am                   văzut decât o
îu rândurile cărora vrea să intre ca voluntar,      schiţa aproape                    nesugestiva. Singurul lumi1 .ce
pâiiăla învestirea economiilor în, acţiunile între- ţi sa comunicaţie ganclul,    ideea. De altfel                 m-
prinderilor din Congo. Mişcarea aceasta de er treaga piesa laşa aceasta impresie de necopt, vadare exotică vrea să cuprinză subt mâna           necrescut, nedospit.
d-lui. Zimmer toate nuanţele—lucrai acesta creia- Iei pretutindeni contact numai cu, probleme /ă interesul de felul cum este pusă chestiunea interesante, cu aspecte nouă descoperite, cu iude către autor —■ logodindu-se minunat cu încă      tenţii din cele mai fericite, Jn acest Bava, alri-
o altă trăsătură a sufletului modern, iarăş foar-   canul. Nicăeri însă nu întâlneşti realizarea,
le des întrebuinţată de poezia dramatică fran- Bava, surprins de amănunte, la început se. ela-ceză, contimporană. E vorba de o anumită ro-        ţină; e însă mult prea* abil şi prea inteligent
mantica a oraşelor mari, o romantică a celor        pentru a nti eşi din,     încurcătură. La al doilea
umilii, care se dospeşte între ziduri negre şi tic- atac al acarului, Bava    îşi pierde însă busola şi
site şi murdare, la olaltă cu entuziasmele spor- ej trădat ca impostor. Un câştig ele premiu.— t'ive. Prin .ţinerile generaţii, cari au o tendinţă premiu: un bilet .de călătorie în Congo — îl îm-
cle omogenizare ea circulă, dusă de foile ieftine   pinge pe fanitazist spre realitate. în preajma
şi populare, cu veşti miraculoase despre ştiinţă    plecării sale reapar vechile legături şi regretele
sau ţări vrăjite, sau subt mâna unui mare ani- cu ele. Acarul nu poate lua locul lui Bava mator-poet cum ar fi spre pildă, Bava.            . fiindcă nu are fanta/.ie şi nu ştie să povestească.
   Amintiţi-vă „Paquebotul Tenacity" al         lui Tribul mărturiseşte că    preferă un mincinos ta-
Charles Vildrac, cu acel cântec permanent şi lentat (ee e oare altceva talentul?) unui martor
ne convinge mai puţin decât ne smulge admiraţia estetică. faţă de contradicţiile fundamentale ale. unui metafizician prin vocaţie, cantonat în sociologie.
                                                                                                                  ŞERBAN C10CULESCU
236
© BCU Cluj
cinstit, netalentat. Lui Bava i se vătueşte iarăş viaţa în sat şi rămâne ca soţ al d-nei Soin marea lui admiratoare.
   Chiar personajul central, Bava mi e unitar şi suficient construit. Materialul acesta delicat sufletesc e notat şi risipit ceea ce împiedică redarea uncii singure impresii. Apoi,, povestea e mult prea diluată de-alungul celor patru acte. O mână sigură, care ar fi ştiut şi putut concentra, în- cât mail puţin neîndoios şi minunatele amănunte, şi intenţiile ar fi dat o lucrare care să conteze. In faţa piesei d-lui Zi minier nu putem
CRONICA
  GeORGE COŞBUC a murit acum zece ani iu luna Maiu, în Bucureştiul ocupat de armatele cesaro-crăieşti de care fugise în tinereţe şi a fost înmormântat simplu şi trist, pe o zi ploioasă, de câţiva prieteni prinşi sub năvala vrăjmaşului. Cântăreţul care a glorificat chiotul vesel al vieţiil nu s’a bucurat, cât a trăit, decât de atenţia ce se dă unui şef de biurou în lumea noastră stăpânită de obraznici cu suflet de subterană şi eleganţă parisiană. Nu era greu de observat cum s’ai şi observat: George Coşbuc a fost un inadaptabil. S’a spus însă ea' un regret ceea-ce trebuie spus ca un omagiu. Inadaptabilitatea lui se ţinea de structura intimă, robustă şi vastă, a personalităţii poetului. Rar exemplar al rasei personalitatea lui întrupa tot ce e mai înalt şi mai; aristocrat în ruralismul milenar al vieţii româneşti. Yeac după veac lucrează, încet şi neobservat, spiritul rural care, tocmai de aceea, pare 'imobil şi identic cu sine: ca o piatră rotunjită în râu de lunecarea miilor de valuri consecutive şj care te face s’o> crezi din totdeauna rotundă. Cu acest ruralism milenar adâncit în structura lui sufletească, 'George Coşbuc poale numai după o viată matusalemică s’ar fi adaptat oraşului. A rămas cum era în vorbă şi ’n, fel de a fii ca fata aceea imobilizată într’o credin fă de dragoste pe care a cântat-o în „Ideal“. Oraşul nostru era caragialesc: omul brusc adaptai se transforma într’o caricatură. Lui Coşbuc trebuie să-i fi făcut silă. Şi refugiul lui spiritual era în elementele de statornicie eternă: în ruralismul din propriu-i sânge, .în primitivul Omer în agrestul Virgibu, în creştinul Dante. Tipul urban al lui Goethe. oricât de clasicizant ar fi fost, nu l-a atras. însăşi cultura lai' literara e determinată de structura lui sufletească: a.ce-laş ruralism amplificat în spfiu ş| în timpuri. Pentru acest rustieism inaUe-abi1. Oswald Sr>e gler l-ar nunii contemporanul lui Omer şi al lui Virgiliu. Inadaptabilitatea lui Coşbuc e astfel un omagiu adus: personalităţii lui puternice şi biruitoare.                                    ,
  , N’a cucerit oraşul care l-a cinstit ca pe un simplu şef de biurou? In orice caz i-a. stat dârz, faţă ’n faţă, egal în puteri Eminescu purtase un suflet dizolvat de urbanism. Nestatornicia formelor, transformările caleidoscopice, vârtejurile efemere ale vieţii urbane, care provocau gluma prudă şi neumană a lui Caragiale
avea decât regretul unui foarte frumos material necristalizat suficient.     _
  In interpretarea Teatrului Naţional, defectele piesei au apărut şi ma.i mari. Subţirimea şi preţiosul. amănuntului s’a şters sau s’a tocat. S’a lucrat (în mare, pe când aci se cereai tocmai, tehnica opusă a punctului bine rotunjit.
  Limba curgătoare şi curată, precum şi justeţea expresiilor' româneşti, pentru foarte grelele fraze franceze fac din traducerea d-lui Iosif Nădejde o lucrare de multă laudă.
                                                                                                                  ION MARIN SADOVEANU
MĂRUNT A
trezeau desnădejdea satirică o lui Eminescu. Se poate ca pesimismul său să fie expresia unei dezorganizări interne de natură morbidă, cum s’a zis, deşi în apţogeul geniului său Eminescu era sănătos; în orice caz el este expresia unei psihologii urbane ce nu-şi putea găsi echilibrul în jucăuşul şi veşnicul provizorat al mediului de oraş. Trăind în acest mediu, purtându-1 _ în sânge, spectacolul existenţei îţi apare fărâmiţai petecit cu, mizerii, deşert de sens si fără noimă. El te determină la negarea existenţii ■ sau cel puţin la dispreţul ei. Nu e semnificativ că des-gustul de mobilitatea urbană împingea pe Eminescu la prietenia şăgalnicului Ion Creangă, iar pe Caragiale la ritmul robust al poeziei lui Coşbuc? Preferinţele literare contrastând cu firea celor doi orăşeni nu par nişte refugii de yi-legiaturiştj în mijlocul naturii1, suflete obosite de sdruncinul urban ee-şi caută razim în veşnica statornicie rurală?                            ^
   Sufletul rustic nu cunoaşte această amară dezagregare zilnică. El e prib natură optimist. lncadra,t în formula unei înţelepciuni milenare, in ritmul tipic al datinai moştenite, înfăşurat în aceiaşi vastă circumferinţă a cerului albastru (pc care orăşeanul nu-1 vede decât arar printre spărturile acoperişurilor), omul de tară are o soliditate psihologică incomparabilă, o voie bună întemeiată pe o statornicie înnăscută, o dispoziţie de a privi tot ce se întâmplă sub unghiul eternităţii şi de a se simţi astfel deasupra a: tot ce sel întâmplă. El n_u e terorizat de amănuntul zilnic (care pentru orăşan ia proporţii catastrofale), şi, deci nu e expus dezagregării. Din perspectiva] lui nesfârşită, ei vede oraşul redus la un biet furnicar sub vastul cer şi râde de marile frământării clocotitoare unrle sp zămisleşte '„progresul modern”. Spectacolul existenţii pentru el nu se înfăţişează fragmentat şi desfigurat de mizerii ci integral, măreţ şi statornic. Dacă orăşanul tră'eşte în efemer, ţăranul trăieşte în eternitate. Ea îi impune regule de viaţă şi, prin urmare, viaţa lui e tipică, netrecându-se în formule de mai înainte ştiute. Rob al efemerului', orăşanul e_ provocat la continuă invenţie a formulei de existenţă. _ El e individualist.
   In arta lui, Coşbuc ridică la' expresie înaltă ,a-eest suflet colectiv, modelat de ruralismul milenar. Nic;o notă subiectivă nu pătează. imensa orhestraţie a acestei colectivităţi contopite în tip şi ridicate parcă deadreptul din natură în apo-
237
© BCU Cluj
tcozii artei. Egocentrismului romantic al iui E-ininescu i se opune dintr’odută şi masiv coleetir vişinul realist al lui George Coşbue. E singurul poet care, dela Eminescu a creat o ordine nouă în poezia _ românească, opusă în conţinut, egailă în expresia artistică. Ordine nouă şti stil nou. Un stil crescut pe rusticitatea inspiraţiei ca portul ţărănesc potrivit pe trupul ţărănesc. Fireşte, un stil de sărbătoare, ca. un port de sărbătoare. Ioni Slavici şi Ion Creangă l-au creat în! proză; George Coşbue l-a desăvârşit îm poezie: stilul rural care stă la baza culturii româneşti întregi ca; expresie a sufletului colectiv şi permanent de unde ne sorbim energiile creatoare şi pe care ne răzimăm ca pe un fundament statornic al siguranţei dc noi înşine.
   EMINESCU continuă să rămână încă o problemă nedos,legată. N’avern o biografie complectă a Ini (nici nu no 'trece prin gând un roman al lui, o literarizare a vieţii lui, care, n-tâta vreme cât uni există un documentat studiul biografic ar însemna o falsificare); n’avem de-asemenea o lucrare de analiză şi de interpretare a operei şi a geniulu® său. Avem numai încercări şi fragmente. ' Se dovedeşte încă odată, în fafa problemei Eminescu, cât de sterilă şi zadarnică e critica noastră oficială, crifica „raţionali,stă şi estetică**1 cu „cele trei. aripii ale originalităţii lui Eminescu”, sau critica impresionistă care, fără să ne demonstreze ce este Eminescu, se^ strădueşte ridicai neprovocată de nimeni, să ne demonstreze că Eminescu n’a ■fost un filosof fiindcă n’are un sistem de filosofi© în versurile sale! Fireşte, p mult mai uşor să treci drept critic ocupându-te de ,.aripile* oi în loc să tel ocupi da (însăşi -pasărea măiastră,, sau în cellalt caz, de piratul Cărnii Bnltazar.
   In ultimii ani. multc-ştiutorul istoric literar d. G. Bogdan-Duică ne-a dat, prin Viaţa Românească, o serie de amănunte biografice noi în perspectiva unei -viitoare biografii ni Ini Eminescu. De-o vreme publicarea, lor a încetat: şi-a părăsit d. C. Bogdan-Duieă proectul? Recent şi tot prin Viaţa românească, în care creşte parcă tot mai mult un cult neutru Eminescu, d. G. Ibrăileauu reia, adâncindu-le şi amplifilcân-du-Ie, vecbi preocupări ale sale; în legătură cu opera poetului.
   Care sânt poeziile şi care textele ce-ar putea alcătuit o ediţie naţională a lui Mi ha ii Etnines-eu? E şi aceasta o problemă încă nedeslegaltă. Ediţiile de până acum diferă una de altal şi ’n text şi îmi cuprins. Nichma nu poate fi socotită definitivă. Toate sânt încercări ce nu pot' mulţumi pe nimeni,, cu atât' mai, puţin pe d. C. Ibrăţleanu. Criticul ieşean şi-a luat sarcina să elucideze aceste dificile chestiuni. Rezultatei!» ,a doi and de intense cercetări încep să iasă la lumină prin lungul studiu din caro au apărut primele-capitole în numerele dbl April şi Mart ale revistei. E o muncă meticuloasă din cnle-a-fară, condusă de spiritul ager şi de gustul ireproşabil pe care îl cunoaştem. Deocamdată problema caro îl preocupă pe d, Ibrăilenuu e aceea a' poeziilor postume. N’am cetit încă ceva mai judicios şi mai luxos documentat în aceasiă chestiune atât de controversată şi nelămurită
până acum. La siguranţa judecăţii şi a informaţiei, d. G. Ibrăileanu adaugă un infinit sentiment do religios'itate pentru marele poet. E o muncă de alexandrin sau de benedictin, umilă dacă vreţi, dar cu atât mai necesară cu cât nimeni n’a avut curajul s’o, facă până acum. O-data problema postumelor lămurită va urma, sperăm, aceea a stabilirii textului şi ortografiei definitive, lucruri şi mai meticuloase. Ediţia naţională, e, însfârşit, pe drum, . ,
   PREMIILE S. S. R. s’au dat şi anul acosta prin vot. Comitetul propune adunarea generată deliberează şi votează. Comitetul a propus la a-celaş premiu pe Tudor Argliezi şi Alfred Moşoiu; adunarea a deliberat asupra _ celor doi poeţi adversari fără voia lui Argliezi şi, după o minuţioasă cântărire a valorilor, a premiat pe Alfred Moşoiu. Comitetul a propus la ^ acel aş premiu de proză pe romancierii Ionel Teodo-reanu şi Ion Foţi; adunarea a deliberat asupra celor doi, adversari' fără voia lui Ionel Teodo-reanu» şi după o minuţioasă cântărire a valorilor,, a premiat, pe Ion Foţi.
   Precum în mediielină cei mai competenţi oa: meni sâimt medicii, precum în inginerie cei mul competenţi oameni sunt inginerii, tot astfel în literatură cei mai competenţi oameni sânt scriitorii înşişi. Votul lor, expresie a gustului fără greş şi! a entusiasmului nedomolit pentru adevăratele creaţii de artă, e o consacrare definitivă. Premiatul e deci un ales între aleşi. Pentru mulţimea informă a' cititorilor, actul acesta de judecată al supremei competenţi trebuie să fie un criteriu normativ, o indicaţie de proector luminos, aproape o poruncă scoborîtă în sunete de liră apolinică depe, Muntele Muzelor:          Iată
poetul ales; pe-acesta să-l învăţaţi pe dinafară! Iată romancierul demiurg; dună eroii lui mo-delaţ'i-vă sufletul! Astfel^ după criteriul democraţiei olimpice a scriitorilor» zeci de mii dc e-xempln.re se vor trage dPi operele poetice ale ci-] 11 i Alfred Moşoiu» So vor" citi» se vor i-pune pe dinafară se vor traduce îţni felurite buiŢi ducând până la marginile _ pământului vraja versului românesc şi; prestigiul autoritar al judecăţii scriitorilor români. Tiraje de sute de măi din romanele d-lui Ion Fot'i. (proza e mia,} citită decât poezia) voi" inunda' piaţa şi. până şi, agenţii de siguranţă din întreaga lume (în uite mul timp se ocupă şi ei cu literatura) vor dormi sub căpătâiul, cu superbele paginii premiate de scriitorii, români.                     _         ,
   Votul dela S. S. R. este, în dezorientarea actuală, un act dc moralitate artistică. El face o demarcaţie categorică între bun şi între rău. El încunună pe cei chemaţi şi, poate fără să vrea* osândeşte pe cei nechemaţi. In curând veţi auzi: — Iţi place poezia lui Tudor Argliezi? — Eu nu citesc decât pe .Alfred Moşoiu! — Iţi plac romanele lui, loacil Tcodoreanu? — Eu nu citesc ■decât pe Ion Foţi! ,
   Votul dela S. S. R. e; categoric.
    DE TMITATIONE CHRISTI. cartea cea mai citită şi cea mai răspândită, după Biblie, în
238
© BCU Cluj
creştinătate* îşi are în lunga şi variata-i istorie un capital aparte în legătură cu cultura românească. 1-1 închină cunoscutul fo-lklorist şi isjtor. ric bisericesc:, părintele D. Furtună într’o1 -broşură recentă: „De imitatione Christi” în româneşte. Sânt cercetata cronologic tălmăcirile ei cu multă contribuţie nouă,                       .
   Cartea exista la noi în slavoneşte» tipărită la 1647 în mănăstirea Dealului, pe cheltuiala Doam-. nei Elena! al lui Maieiu Basiarab şi cu îngrijirea lui Uclrişte Năsturel. Braşoveanul Ion Duma o traduce întâia oară în româneşte (din greceşte) la 1774. A doua traducere părintele Furtună o atribuie lui Iosif, cărturarul episcop al Argeşului (1794), însoţită de o> interesantă prefaţă. Versiunea lui Sa.miui.1 Clain dela 1803, socotită. până acum întâia în româneşte vine cronologic în rândul al treilea. Prezenta celebrei cărţi de spiritualitate creştină în limba! noastră se datoraşte deci unui impuls ortodox iar nu unit cum s’a crezut până acum, A patra! şi cea mai cunoscută e buna traducere dela 1845 a lui Ga.vriil Mun-teanu, profesor la seminariull din Buzău şi fundatorul întâiului ziar religios la noi, Vestitorul bisericesc, ce-şi propunea „de a hrăni duhul religios şil moral ce a caracterizat totdeauna pe naţia românească”, împotriva curentului vol-tairian din veacul său. Canonicul blăjea.n Ga-vri'il Pop dă a cincea versiune la 1893. Mitropolitul Iosif Gheiorghian adaugă la textul lui G. Munţeanu reflexiunile franceza ale lui Lamen-nalis (nti ale lui, Lemanie, fireşte!) Astfel complectată. cartea a fost tipărită de piosul creştin lorgu Duniiitrescu, ediţia cea maii larg răspândită ;pe cât ştim. _
   După războiu se retipăreşte la Neamfu versiunea lui Iosif Gheorghiaun Arhimandritul Ga-laciSon Cordun carq nu cunoaşte nimic din celelalte, dă o stupidă ediţie vrând să ne facă a crede că e din latineşte tradusă. Ultima traducere, aceasta limpede, e a preotului D.. C. Vişan. N’axn avut-o1 în mână, dar judecând după fragmentul reprodus în broşura părintelui D. Furtună,, găsesc totuşi că versiunea cea ijmt frumoasă de până acum e tot a lui Ga.vriil Munte® nu.
   Iată deci o serie de preocupări româneşti, pirin veacuri, îui Ijegă tu ră cu a,coastă mare carte,1— una dintre cele, mai fecunde ale umanităţii. Nî-colaie Iorga însuşi s’a oprit asupra ei întro neuitată prelegere din seria , Cărţilor reprezentative în istoria: omenirii’’. Cei ce contestă preocupările de adâncire religioasă ale sufletului nostru au prilej de reflexii corective asupra, acestui capitol românesc dini istoria unei cărţi fundamentale, a misticismului european.
                            NICHIFOR CRAINIC
   NE mulţii m'iam,, înainte dejăsboi, cu trecerea nrintre noi, a cărţii modeste — faimoasa 3.50 franceză — ne oare generaţii întregi am învăţat după curiozitate şi temperament si cântecul şi ideia_ franceză, de-alungui. veacurilor. Astăzi cardinalii preţioşi ai librăriei se întâlnesc somptuos? pretutindeni, şi nouă sau vechi, ca text, cărţile de artă chiamă înspre ele mai nmlt de o ispită,.....■_......... ,              ,
   Librăria .Jlascfer” a inaugurat dc curând cit discursuri şi oficialitate, expoziţia cărţii de artă franceză. Expoziţia, desfăşoară în faţa ochilor, ca pasări Jra;re cu. aripile întinse, volume minunate fiecă ar fii semnate Piazzu, fie Kra, fie Fefroud, fie Kieffer!                           •
   Şi fiecare carte aduce cu ea, nu numai o lamură de text asupra căruia s’a aplicat fantazia. unui ilustrator — surpriza lectorului care îşi poate astfel controla propria sa, fantazie! — dar şi oi culoare, un stil, o haină materială a gândirii, care dă şi lasă o1 amintire mai mult, despre cele ce sunt strânsa în ea. _
   Serie eroică de mituri şi legende din Occident până în Orientul îndepărtat strânge de, pildă Piazza, cu horbote de piele aurită şi cu-, lori translucide şi. fragede; Kra,, prezintă un Don Quichotţe complet, petecit de violenta culoare pătată a lui Gus, Bofa, care urmăreşte cu desemnul tremurat dar expresiv siluetele epo-peei lui Cervantes. Pe Anntole France şi-l împart Ferroiid şi ,cu Kieffer: cel din.tâiu desprinzând câte o poveste din voluminoasa, operă, poveste pe care o împodobeşte subţire cu O1 peniiţă plină de umbre: subtile cel de-al doilea, preferind romanul substanţial. în paginile dense ale căruia sparge miraculoase ferestre de lumină şli culoare. . . Şi aşa din tiparniţele unei Franţe harnice şi aristocrate răsar traduse sau numai desprinse din literatura mai veche şi mai nouă, minuni de cărţi, tovarăşi preţioşi şi rari de seri de veghe catifelate, gânduri răsfrânte de--îndată în imagini. . . Expoziţia cărţii de artă franceză la noi, e o atenţie şi, un imbold şi, vătuit, am scrie o umbră o vagă aripă de melancolie. De îndată gândul apropie de cartea franceză — care oricât ne-a,r fi de dragă, rămâne puţin în afară de frământările noastre — cartea românească care:, câteodată, e tare vrednică în gânduri, simţi- o strângere de inimă., Umilă, _ sdrenţuită, cenuşie abia de a început puţin, ici colea să prindă şi ea aripii decente. Şi nimeni nu se îngrijeşte de ea; cei mari-au alte gândurii, cei mici sunt bucuroşi că o au — câţi o vor;, şi câţi o au!
   Expoziţia căiţii de lux franceze, de ne-* a-ducte după ca„ din imboldul ei. cartea frumoasă de toate zilele [românească, ne-ar fţ făcut • un nemăsurat bine. Până atunci luxul acesta, total, no întristează.
                                                                                                                   ION MARIN SADOVEANU
   EUROPA a trăit pe rând, în hipnoza Romei, a florenţei, a Parisului; trăeşte -acum în hipnoza Moscovei. Oricât am vrea să întoarcem ochii în altă. parte, sânt atraşi spre această lume, baiv bară_ şi futuristă arhaică şi ultramodernistă, mistică şi avortată de materialismul istoric marxist.
   Călătorii se întorc cu dosarele cele mai contradictorii: Unde a,u plecat să. descopere paradisul alu găsit infern şi unde aşteptau infernul, au întâlnit paracUsiaca miracole.
   Dar literatura, arta, cugetarea, mai mult decât revendicările sociale, poartă acum pecetea Rusiei. Dela baletul de operă, până la cel mai nou film de. cinematograf, pătruns de umanitate, şi
239
© BCU Cluj
până la romanul analizei sufleteşti, care dacă' n’a fost ucenicit de la Dostoievschi, e de la Rcmizov; pretutindeni descoperi, în orice fesătură, oricât de grosieră şi oricât de diafană, firul roş al Moscovei. Există, nu-1 putem ignora, cum ne spunea paradoxal la o masă prietenească, Coradini, re-comandându-ne ca singur remediu. .,să refuzăm a ne interesa de ce se peti-ece în Rusia, ce pregăteşte ea viitorului11. Tragi obloane groase, refuză să ştii când se înaltă şi apune soarelei. Răsăritul şi apusul se alternează totuşi fără tine, şi chiar de după obloane, îl bănui dacă nu-1 vezi.
   Printre cele mai proaspete şi mai încărcate dc observaţii cărţi apărute de curând. Ihisie 192? de Alfred Fnbre-Luce (Grasset) a dat de lucru cronicarilor, fiindcă apărea îndată după cartea tui Duhamel, şi se deschidea cu o violentă şarjă împotriva spiritului mediator, propus de autorul ..Confesiunilor lui Sala vin”.
   O Rusie, văzufă de un om de acţiune, nu de un filosof împăciuitor. De un occidental, cure la fiecare pas a fost lovit în (radifia sa, spiritul său, idealul său omenesc. Nu combate principii; vede fapte, oameni, peisagii. Respiră atmosfera neliniştitoare, cu nările goale. De aci, în pagini, un accent profund omenesc. Fie că e meditaţiu-nea sub zidurile Kremlinului, fie că e acea minunată călătorie dealungul Volga', până la Marea Neagră, într’o1 atmosferă vastă şi epică, asemeni unei balade de stepă; occidentalul se re-bifează în fata unei lumi carc-i rămâne incomprehensibilă în mecanismul interior, ca un mister trăit de populaţia altei planete.
   E semnificativă îndârjirea cu care 1 abre-Luce. vrea să se scuture de orice influentă a acestei lumi, şi totuşi îşi descopere sufletul invadat, pe furiş, de întrebări, care fără Rusia nu s»|ar fi deschis în universul său spiritual, precis limiiat.
   Nu neagă aceasta, dar luptă cu aceasta.
   E de aceia una din cărţile cele mai sincere scrise despre Rusia. Fabre-Luee a mers să vada, dar s’a întors cu obligaţia unui examen de conştiinţă. După spectacolul ■ exterior, lichidarea conflictului interior: dialogul între eul occidentalului şi Moscova, dispută caire există acum în fiecare dintre noi şi care e poate drama spirituală a epocei noastre.
                                                                                                                                 CEZAR PETRESCU
. In vreme ce ziarele franţuzeştii ne aduc vestea întârziatei întoarceri către noi a Anei Brăncor veanu (filosofică melancolie a, regăsirilor târzii!) librăria franceză ne trimite un volum de
poezii, abia remarcat de presa dela noi deşi mireasma tării noastre se desprinde din el cu suavităţi. pe care limbai străină ni le face şi mai de preţ: In aurul serii, de Elena Yăcărescu. (,,Les cahiers feminins". — Bloud et Gay. Paris).
   E mănunchiul fraged încă al acelor calde şi elocvente iuspi rafii lirice pe care scriitoarea de la Paris, împărţită atâtor griji de politică şi societate, de ani de z.le uită să le adune împreună. Versuri femenine, adânc străbătute de o neliniştită sentimentalitate, isvorând uşor din bo-gafia ţinui temperament exuberant şi elocvent, şi^ colorate fără afectare de reflexele unui îndepărtat romantism pe care nu-1 aştepji dar îji place a-1 găsi în versurile acestea. închinate mai cu seamă amintirii. Cu Shelley şi cu Kea.ts treci printre ele într’o argintată alunecare pe. sub „Punţile ftră suspine1 patetic evocate şi nu vet fi_ surprins când aproape la fiecare pas te vei găsi sub poleiul clarului de lună înfiorat de nostalgice reverii .şi întovărăşit de trilul filomele-lor. Uneori melancolice umbre te vor întâmpina ca în medita fia întinerită a îndrăgostiţilor din alte vremuri. _                      .
   Chateubriand. Vigny, îji vor trece prin preajmă eu palide frunţi visătoare, iar poezia te va învălui în reverii diafane încărcate de parfumul amintirii:
   Le dernier feu du long soleil d'out s’eteignit Au parc ou je iraţais lai fine otnbre, o Vigny, FA soudain, me seniant comtne Eoa menacee Sons l’amour simple et fort qui btulM ma
                                     pensee,
   Je ne respirai plus î’air lourd d intenses pleurs, Ni Ies rameaur meurtris des nocturne» paleurs. Şi în acelaşi cadru do romantică inspiraţie sunt întreţesute şi cela mai frumoase din fţucă-file acestui volum, acele idilice evocări întretăiate de suspine, pe care scriitoarea le-a intitulat .Ţarini negre”. Sunt amintiri şi privelişti dela noi, văzute ca printr'un păinginiş de lacrimi şi vibrând de nostalgia, nesfârşită a depărtării. Unele din ele, cum e bucata intitulată „Idilă moldovenească” ar fi singure în stare să justifice existenfa acestui volum. Ele se adaugă cu frum,usefi noi la imaginea multiplă a tării noastre în opera apeisitei scriitoare. Pentru noi cei de aici ar fi de ajuns ca orice carte nouă a Elenei Văcărescu să fie o bucurie nouă. Talentul scriitoarei isbuteşte însă a da şi mai mult decât cere acest egoism' al'nostru de compatrioţi. E un noroc mai mult cu care îi suntem d atori1. Şi spu-nând-O1, nu avem nici măcar temerea că un orgo’ liu jignit ne va, întâmpina cu nesincera lepădare de noi — lepădarea care uneori împinge la târzii şi melancol'ce întoarcerii
                                                                                                                        AL. BUSUIOCEANU
z
                                                       Secretai* ţie Redacţie s TU. BttţfăuţJS
© BCU Cluj
© BCU Cluj
© BCU Cluj
© BCU Cluj
BĂEŞU
PRIVELIŞTE
© BCU Cluj
     R APĂRUT:  :
                  GIB. I. MIHAESCU
          LA „GRANDIFLOR A“
EDITORA „SCRISUL ROMANESC8. PREŢUL 100 LEI
A APĂRUT:                                               
                     CON U            E N A K E         
                            DE                          
                         N. M. CONDIESCÎI               
EDITURA SCRISUL ROMANESC                  PREŢUL 70 LEI 
A APĂRUT:
                       EMHNOIL BUCUŢA
              CRESCĂTORUL DE ŞOIMI
                    COLECŢIA „CARTEA VREMII»
R APĂRUT:                                
        F L O R I L        E             
          NOTE ŞI IMPRESII               
                 DE                      
            GH. D. MUGUR   PREJQL 40 LEI 
R APARUT:
                          RAINER MARIA RILKE POVESTIRI DESPRE BUNUL DUMNEZEU
                          în româneşte de NICHIFOR CRHINIC Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 Iei.
A APĂRUT:
                                   AL. BĂDĂUŢĂ NOTE LIT ERARE
                                                                                          Preţul 30 lei
Colecţia „Cartea Vremii“
                                             A APĂRUT:
                                     ION MARIN SADOVEANU
                                  ANNO DOMINI, METAMORFOZE
                                             TEATRU
                                                                   Preţul 30 Lei
                                             Colecţia „Cartea Vremii"
                                                    A APĂRUT:.......
                                          ZAHARIA STANCU POEME SIMPLE
                                                                             Preţul 30 lei
                                                    Colecţia „Cartea Vremii"
© BCU Cluj
E X E M-PLARUL LEI 30.—
GÂNDIREA
EXEJft-PLARUL LEI 30.—
                                   APARE ODATĂ PE LUNĂ
GRUPAREA REVISTEI: AL. BADAUŢA, VASILE BANCILA, LUCIAN BLAGA, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, v. ciocAlteu, oscar walter cisek, n m. condiescu, demian, r. dragnea,
O. HAN, NAE IONESCU, ADRIAN MANIU, TIBERIU MOŞOIU, ALEXANDRU MARCU, P. MARCU-BALŞ,
GIB. I. mihAescu, cezar petrescu,ion pillat, dragoş protopopescu, ion marin sado-
                    VEHNU, ZAHARIA STANCU, SANDU TUDOR. PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO,
                                      TUDOR VIANU, V. VOICULESCU
RE.DACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, BUCUREŞTI.
iiimiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiHiimiimiiiiniiiiiimmiimMimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiniHiiiiiiiiiiniiiniiiiitmiiiiiiiiiiiiiiimiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiinuiiiimimiiii
                                No. 5
                              MAI, 1928
                            CUPRINSUL:
EMANOIL BUCUŢA: Capra Neagră. 200 V. VOICULESCU: Noaptea . . .210
A. POP-MARŢ1AN: Ospăţul . . . 211 SORIN PAVEL: Krinonis sau Treptele Singurătăţii........212
ZAHARIA STANCU: Nelinişti . . 223 C. THEODORESCU : Pentru cântecul întârziat............224
  IDEI, OAMENI şi FAPTE
ŞERBAN CIOCULESCU: Situaţia
  Iui H. Taine ........  225
EMANOIL BUCUŢA: 0 altă faţă
  a problemei cărţii......226
VASILE BANCILA: O şcoală in aer liber...............229
  scriitori
                                               CĂRŢILE:
ŞERBAN CIOCULESCU: Ultima carte a d-lui D. Drăgljicescu . 234
                                            DRAMA şi TEATRU
ION MARIN SADOVEANU: Bava africanul, patru acte de D-l Bernard Zimmer..........236
                                           CRONICA MĂRUNTĂ
NICHIFOR CRAINIC, ION MARIN SADOVEANU, C. PETRESCU şi AL. BUSUIOCEANU .... 238
G. CALINESCU: Ascensiune .. .193    CRONICA LITERARA
V. CIOCALTEU: Zapis ..,.196                   „
ION MARIN SADOVEANU: Litanii 198 RL- BADAUŢA : Au murit trei
                                                                                                             .233
                                             ILUSTRAŢII
         COPERTA: Băeşu            DESENE IN INTERIOR : Demian.
         REPRODUCERI IN INTERIOR: Petraşcu, Maria Pillat, Băeşu şi Demian.
                                   .              (clişeele Marvan)
iiiiiiiiiiiiiiiMiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiniiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiMiiiiimiiiiiiimiiuiiimiiiiiiiiiiiiimimiiiiHiimiiiiiiMHiiiiiiriiiiiiMiiimiiiiiiiiimiiimiiMiiiiiiiiiiii!
      ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 500 LEI ANUAL
RDMINISTRHŢIĂ: GR. T E O D O S SIU, STRHDfl L R T I N Ă No. IO
EXEMPLARUL L EI 30.—
GÂNDIREA
EXEMPLARUL LEI 30.—
                                                                                     ©014, — Impr. Regele Mihai I Latina, 14)
© BCU Cluj