© BCU Cluj PÂR VAN ŞI FILOSOFIA STATULUI0 DE PETRE MARCU-BALŞ „..măreţ concept al Statului-Zeua. (Pârvan, Memoriale) In ultimele vremuri, cu deosebire în timpul războiului şi în epoca turbure de după războiu, ideea de Stat a avut parte de toate : dela sacrificiile cele mai mişcătoare ale eului până la cele mai îndrăzneţe şi nedrepte molestări. Din această furtună s'a îndepărtat însă, probabil definitiv, indiferenţa faţă de realităţile vii pe care le reprezintă conceptul de Stat, nu numai în lumea din afară, ci şi în viaţa interioară a individului. Această idee face apel la mecanismul intim al sufletului, la sentimente, la instincte (instinctul de conservare şi de apărare al familiei, precum şi al grupărei din care e o părticică indisolubilă), la subconştientul şi iraţionalul care formează structura primară şi dă direcţiile fundamentale ale eului. Fenomenele conştientului sunt dirijate de viaţa obscură şi formidabilă a subteranelor interne unde zac experienţele ancestrale, memoria speciei, afinităţile şi repulsiile fără motivare conştientă acum, dar care se bazează pe evenimente anterioare. Aceste realităţi secrete sunt, în fond, singurele orientări ale activităţii individuale şi îi formează comorile ascunse pe care o lampă a lui Aladin din povestea arabă a celor „O mie şi una de nopţi” i le poate da oricând la iveală. Viaţa individuală se desvoltă şi trăeşte determinată de conceptul de Stat. După o frumoasă comparaţie a lui Paul Harms, tot aşa după cum inima bate înfăşurată de coastele pieptului, iar creierul poate funcţiona numai în oasele craniene. Legătura dintre Eu şi Stat nu este dela adversar la adversar şi nici dela prieten la prieten, ci dela organ viu la organ viu ale căror relaţii sunt o condiţie subînţeleasă de reciprocă existenţă. Dacă facem analiza eului vedem că e compus în cea mai mare parte din elemente sociale, iar componentele exclusiv individuale sunt excepţii la regulă. Familia, şcoala, biserica, armata, politica, meseria, cutumele, aruncă rând pe rând săminţele lor în grădina eului. Elementele sociale covârşesc viaţa individuală, hrănindu-i conştiinţa şi dându-i directivele. Cultul Statului în ultimă substanţă nu face decât să întroneze o regulă normală şi sănătoasă a colectivităţilor organizate. Intre gânditorii român’, Vasile Pârvan ocupă un loc strălucit în această serie. Chinuit de îndoeli şi de conştiinţa tragică a singurătăţei totale *) — un echilibru sau harul credinţei i-au fost până la sfârşit necunoscute —, autorul „Memorialelor” a avut totuşi luciditatea necesară pentru a zări lanţurile binefăcătoare care leagă pe individ de societate, pe singuratec de semenii luii) 2 3), Naivul orgoliu al izolărei definitive şi ignorarea mândră a fratelui strivit de i) „...Dar eu văd toată întristarea vieţei în neputinţa noastră de a sfărâma zidul de singurătate care se ridică împrejurul fiecăruia din noi până la cer. (ţdei.-şLforme istorice, pg. 198); „...şi totuşi, de câte ori, cu unghiile noastre sângerânde, am făcut o spărtură în zidul închisorii noastre şi privim la alţi prizonieri, în alte tur- nuri, nu semne de iubire, ci priviri de ură se întâlnesc cu ale noastre” (Idei şi forme istorice, pg. 198). 3) „...şj totuş ceva din noi nu dispare, nu poate muri; nimicnicia omenească e fără îndoială legea supremă vieţii noastre singuratice, dar în viaţa neamului omenesc întreg sunt şi lucruri nemuritoare” (I^_memonarn. —BS-tantini Erbiceanu, Discurs de recepţie la Academie în 1914, pg. 4). . 145 © BCU Cluj > ■ - • ' . ■. ■ .. durere sau transfigurat de bucurie n’a intrat în incinta- sufletului august a acestui Scit’ drapat cu mantii greceşti şi întunecate vestminte de pastor protestant. Din studiile lui istorice a căpătat obişnuinţa. perspectivelor, valorificarea evenimentelor şi a indivizilor sub unghiul veacurilor,- iar nu al clipei'fugare'.,,, In formele lor străvechi, familia, Statul şi dreptul sunt simple prelungiri ale vieţii biologice”, spune Pârvan (Idei şi forme istorice, pg. 91), pentru ca aceste instituţii să ajungă mai târziu entităţi în sine, personalităţi cu atribute- de sine stătătoare. Această evoluţie spirituală „tllcă-tueşte pentru cercetătorul istoriei universale, un obiect în sine, o devenire totală, care valorifică total fenomenele de viaţă conexe ei şi poate constitui un punct de vedere superior de regrupare a tuturor faptelor de aspect istoric împrejurul acestei axe, astfel încât să se poată, căpăta o linie de devenire complectă al cărei capăt anterior să se piardă în viaţa animalică, iar cel posterior în taina viitorului” (Idei şi forme istorice, pg. 92). Nu există, deci, în concepţia lui Pârvan, rupturi sau salturi, ci lente deveniri înlăuntrul ace-luiaş ■ complex însufleţit de un spirit identic. O astfel de concepţie e realistă, istorică şi organică. Recunoaşterea permanenţelor din viaţa socială şi individuală duce la conştiinţa Statului istoric. Intre .cultul exagerat al eului — cum se practică în cultura românească contimporană — cu pericolele aferente : anarhism, egotism, criticism dizolvant, dezorganizare metafizică şi între cultul desfiinţăm Statului este totdeauna prietenie. Apologia suveranităţei populare şi a libertăţei individuale duce la desfrâul normelor (implicit la nerespectarea legilor). Lege şi Stat sunt armonice. Libertate şi Lege (adică normă restrictivă) sunt antinomice. Poziţia lui Vasile Pârvan se deosebeşte în această privinţă de constituţionalismul d-lui C. Stere, care se reclamă dela constituţionalismul englez (în particular de la Dicey). Se deosebeşte şi de legalismul junimist, care a luat în braţe — ciudat! — constituţia „importată” la 1866 şi „copiată” după pactul fundamental belgian din 25 Februarie 1835. Concepţia lui Vasile Pârvan derivă din tradiţia românească asupra Statului şi , pune accentul asupra elementelor istorice din viaţa unui popor. După această concepţie, Statul este anterior şi deasupra noţiunilor şi ordinei juridice, care pot fi schimbătoare, pe când organismul static are o durată lungă şi cu perspective infinite. Dreptul este creiat de Stat ca un instrument pentru organizarea sa interioară, schimbat după contingenţele istorice şi stadiul evolutiv. Se poate ca acest instrument, precum şi conducerea să cadă în mâna unei seminţii străine (epoca fanariotă, drept bizantin), sau să fie sub conducere şi indicaţie din afară (Poarta păgână). Ideea de Stat, care se împleteşte în tradiţia românească în primul rând cu „Legea” creştină (Turcul era duşmanul secular, fiind păgân, fiind de altă „lege”) rămâne intactă, un patrimoniu neînstrăinabil, ascuns ca o comoară în zicători, în balade, în poveşti, în moravuri, în concepţia generală asupra vieţii şi vizibil, mai ales, în comportarea din vremuri grele şi dela mari răspântii. Moştenirea romană a lăsat în această privinţă urme indelebile, O analiză subtilă a instituţiilor şi obiceiurilor juridice romane, transmise în vechiul drept româneasc şi în folklorul naţional se poate găsi în C. Stoicescu (La magie dans l’ancien droit roumain — Rapprochements avec le droit romain, Paris, 1926), unde se demonstrează încă 6 continuitate pe lângă cea linguistică : continuitatea cutumelor juridice romane în Dacia, până în vremurile noi. Tradiţia instituţiilor şi a ordinei juridice lăsate de Roma se oglindesc în vechi obiceiuri de drept românesc, în magia şi poetica populară. Savigny, care a‘avut numeroşi elevi în România (Kogălniceanu, Simeon Bărnuţiu, în unele privinţe Junimea), vorbea de un anumit „Volksgeist” de un spirit particular al popoarelor. Acest spirit specific este creiator al Dreptului şi al normelor sociale.'înlănţuirea şi desvoltarea elementelor componente se fac organic şi pe baze istorice. Această concepţie organicistă, istorică şi realistă, împărtăşită şi de Pârvan, se deosebeşte profund de doctrina libertară şi paşoptistă, cu rădăcini în filosofia iluminismului şi în ideologia Revoluţiei dela 1789. După o asemenea doctrină, Statul nu creiază Dreptul, ci-1 constată, sau cum spune Kdsen, este un suport al Dreptului, iar nu creiatorul său. , Plecând dela faimoasa afirmaţie înscrisă şi pe steagul marxist, că Statul este un raport de 146 © BCU Cluj forte, un efect al echilibrului temporar dintre grupările sociale, doctrina libertara, care vede sub unghiul efemerului, iar nu sub specie aeternitatis, face disjuncţie între Stat (aflat în mâna guvernanţilor uzurpatori) şi Drept, o realitate suprasensibilă, solidaritatea în sensul etic-social, care este deasupra ideii de Stat. Disjuncţia operată este făcută în vederea purificărei conceptului juridic, pentru a-1 ţine departe de influenţe secundare şi a-i da independenţa necesară. Principiul se duce până la ultimile lui consecinţe, combătându-se actele zise de guvernământ, doctrina dreptului de conservare a Statului, ca un privilegiu luat asupra dreptului pozitiv şi ideal, opunându-se principiul juridic pur. Cu toate avantagiile teoretice incontestabile, încălcarea realităţei e frapantă şi confuzia metodelor semnificativă. Disjuncţia între Drept şi Stat nu e posibilă, fiindcă ambele formează o unitate, un organ indivizibil, Statul creiând Dreptul pentru reglementarea sa interioară şi modifi-cându-1 după legile proprii de creştere, după necesităţile sale ca organism independent, aflat în vecinătate amicală sau inamicală cu alte organisme analoge. Chiar în gospodăria proprie a Statului există elemente care sunt predestinate sacrificiului într'o anumită fază a istoriei naţionale sau la o răspântie decisivă. Injustiţia pentru acele categorii sociale poate fi strigătoare şi favorizarea,altora . suspectă. (Un exemplu obişnuit în exproprierile de toate nuanţele, începând cu cele agrare făcute în stil mare şi sfârşind cu cele citadine de simplă utilitate locală). Legiuitorul şi guvernantul s’ar afla în mare încurcătură, dacă ar ţine cont de interese antinomice şi nu ar avea criteriul decisiv al intereselor permanente sintetizate în noţiunea de Stat. Pentru problema specific românească, circumstanţa închegărei de-acum înainte în forme stabile şi a unificărei politico-juridice agravează pericolul tendinţelor centrifugale şi luminează calea spre un cult exclusiv al organismului static în defavoarea individului şi a claselor. Concepţia istorică asupra Statului a lui Vasile Pârvan este în concordanţă cu necesităţile vremei şi formează un îndreptar adecvat. Statului istoric se opune concepţia raţională a Statului (reprezentată la noi cu tot aparatul ştiinţific de d. Stere), teoretizată de enciclopedişti, răspândită de Revoluţie şi cristalizată în teoria kantiană asupra Statului î „der Staât ist die Vereinigung einer Menge von Menschen unter Rechtsgesetzen” (Kant, Metaphysische Anfangşgriinde der Rechts-lehre, ş 45). Urmaşii lui Kant cu accentuat şi mai mult corelaţia intimă şi definitivă dintre ideea de Stat şi ideea de Drept. Neokantianul Felix Somlo — ultimul din serie, în ordine cronologică — , după ce defineşte Statul „als eine Gesellschaft, die durch die Befolgung der Normen einer Rechts-macht gebildet ist” (Juristische Grundlehre, 1927, pg. 251), adaogă : „der Staatsbegriff fiihrt also auf den Rechtsbegriff zuriick und lăsst sich ohne ihn gar nicht erfasseti” (op. cit. pg. 251), deşi au existat şi există mereu State, care într’o elocventă quasiunanimitate n’au ţinut niciodată socoteală de principii juridice derivate dintr’o filosofie a raţionalismului, ci de substanţiale interese ale co-lectivităţei, considerată ca unitate de sine stătătoare în timp şi în spaţiu. Prin concepţia sa asupra Statului, Vasile Pârvan ia poziţie împotriva spiritului raţionalist şi critic din cultura vremei şi în special din ţara românească (Junimea kantiană cu Titu Maiorescu-Caragiale-Carp, poporanismul cu ideologie democrată şi progresistă, sau reprezentantul de ultima oră, d. Paul Zarifopol), pentru a se inseria în curentul mistic şi tradiţionalist, care încearcă desfundarea izvoarelor vitale ale sufletului românesc mai ales pe latura religioasă şi valorificarea potenţelor primare şi specifice, (Curentul are astăzi reprezentanţii cei mai caracteristici în grupul „Gândirea”). Pârvan a avut compre- -hensiune şi intimă aderenţă cu mistica religioasă a Răsăritului, precum şi intuiţia relaţiilor ei cu sufletul şi fenomenul românesc, S’a gândit cândva la o Istorie a Bisericei româneşti „pornită în spirit larg, cu luarea în considerare a tuturor fenomenelor de viaţă creştin-ortodoxă din părţile noastre, care cere nu numai o cultură bogată de erudit multilateral, dar şi un anume dar de divinaţie şi de ' reconstrucţie” ; această „istorie a bisericei noastre e până în amănuntele ei dependentă de istoria generală a bisericei răsăritene”; „în sfârşit mai toată cultura noastră veche, literatura, ştiinţa şi arta, e o formă, de viaţă a bisericii noastre : a scrie istoria bisericii înseamnă, în bună parte, a scrie istoria culturii noastre” (Memoriale, pg. 73 et passim în panegiricul lui C. Erbiceanu). 147 © BCU Cluj ' Din gândul fundamental despre inexorabilul Statului istoric, Pârvan a tras toate consecinţele şi concluziile inevitabile. Dispreţul lui pentru regimul, stilul de viaţă şi mentalitatea libertară era imens. „Oameni de sută” era o expresie favorită pentru prea obişnuita duzină, iar pentru „sistemul de industrializare şi multiplicare mecanică a ideilor nouă şi de dresaj filosofic — în masă — al animalului uman” (Idei şi forme istorice, pg. 12), nu găsea — după cum se vede — decât ironii şi sarcasme. „Democraţiile internaţionale : elenistică, imperial-romană, actuală, au încercat, toate, posibilitatea de înmulţire pe cale mecanică a sufletelor superioare” (op. cit. pg. 12). Metoda îmbrăţişată de „democraţia contemporană, fie burgheză, fie socialistă, stăpânită de ideea răspândirei culturei în massele largi ale muncitorimei” (op. cit. pg. 13) se dovedeşte greşită : „încep să recunoască monumentalii şefi de scoale, filosofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al reglementării creării, ci datoria mult mai modestă a desanimalizării capetelor de sută şi al procurărei repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale” (op. cit. pg. 13). Rolul educaţiei în viaţa unui Stat a fost just văzut de Vasile Pârvan şi aici e, desigur, motivul secret al grijei lui continue pentru echipele de elevi, care l-au înconjurat cu o pasiune şi un devotament fără egal în analele şcoalei româneşti. Nu educaţia-şablon inevitabilă regimului lui Egalite, ci educaţia-nuanţă, schimbată dela individ la individ, după conformaţia lui specifică şi după posibilităţile închise în rezervoriile de energie iniţială. Prima lecţie inaugurală din cele patru (1. Datoria vieţii noastre 1), 2. Despre valorile istorice, 3. Despre ritmul istoric, 4 Anaxandros), care formează „Idei şi forme istorice”, se ocupă îndeosebi cu problema învăţământului superior, conceput ca un laboratoriu de metode creiatoare. In îndrumarea vieţii publice româneşti postbelice, şcoala are rolul esenţial. Pârvan a pus accentul pe Creaţie. In orientarea spre o generală nivelare a regimului contimporan, personalităţile de elită, precursorii, cei agitaţi de demonul neliniştei lăuntrice şi creiatoare sunt stingheriţi în mod constant, Principiul selectiv fiind înlocuit cu cel electiv, numărul amorf domină şi înăbuşă valoarea pură : „ca Diogenes din Sinope, profesorul contimporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni: oameni întregi, noui, în care pâlpâe flacăra ideei” (Idei şi forme istorice, pg. 13). Nu o schematică egalitate a indivizilor este legea de căpetenie, ci inegalitatea fun-' ciară structurală, pe care colectivitatea trebue s’o discearnă prin reprezentanţii ei eminenţi şi s’o îndemne la desfăşurarea şi înflorirea maximă a minunatelor însuşiri. Cerinţa inevitabilă a echipelor de conducători în viaţa unui Stat (un teoretician democrat ca Alain îi numeşte „Les Importants”, iar Jean de Pierrefeu „La Confrerie des Puissants”, deşi se află pe versantul opus al baricadei) întâmpină dificultăţi inutile din pricina superstiţiei „numărului” hotărîtor. Disciplina colectivităţei şi a vieţei interioare se bazează pe diferenţele calităţilor ierarhic organizate şi pe aptitudinile naturale, neglijate în democraţiile moderne şi în societatea românească în folosul unei iluzorii şi imposibile afirmaţii a voinţii populare. Pârvan a scăpat de această generală superstiţie . . Este interesant de analizat contrastul care există în această privinţă între marele istoric şi di- feriţi teoreticieni progresisto-marxişti. (Cel mai strălucit şi mai reprezentativ din serie, d-1 C. Stere). Primul, familiarizat cu legile fundamentale ale desvoltării neamului nostru în trecut, cu atmosfera specifică a poporului în concertul european şi având intuiţia exactă a nevoilor sale în perioada prezentă, determinată şi aflată în legătură cauzală directă cu evenimentele anterioare, nu are niciun respect pentru ideologia iluminismului. Al doilea, purtând în inimă şi minte un decalog ideal caută să aranjeze realitatea românească după şabloane date. Nu interesează discuţia asupra valoarei în 1) Gândul despre „datoria vieţii noastre” a fost obsedant pentru Pârvan. încă din 1914 în discursul de recepţie la Academia Română se găseşte expresia, care va fi mai târziu titlul unei lecţii inaugurale ţinută la Universitatea din Cluj pe ziua de 3 Noembrie 1919 : „alături cu fiecare din noi creşte încă de când suntem în leagăn datoria vieţii noastre”. (In memoriam Constantini Erbiceanu, Bucureşti 1914, pg. 23). Această obsesie este caracteristică pentru unitatea preocupărilor şi pentru însemnătatea acordată de Pârvan problemelor de etică socială. Ţelurile colectivităţei au fost grija continuă şi magnifică a acestui pasionat amant al singurătăţii şi izolărei. 148 © BCU Cluj sine a decalogului, ci întrucât regulile lui sunt extrase din aspiraţiile spre ideal ale poporului respectiv şi-i pot forma îndreptarul. Această ideologie neglijează elemente esenţiale din viaţa unui popor tânăr. In primul rând, elementul religios. Intr'o ţară rurală, plină de biserici, cu troiţe la toate răscruciurile şi la toate fântânile, cu un popor evlavios şi crescut în frica lui Dumnezeu se proclamă zeificarea d-lui de Voltaire. Pentru a se legitima această fenomenală şi exotică adorare se vorbeşte timid de un presupus „ateism naţional” (formula e a unui elev al d-lui Stere), făcându-se o subtilă distincţie : ţăranul român nu e credincios, ci superstiţios. Dar ce este superstiţia, decât fondul religios popular, presimţirea misterului şi desminţirea brutală a ateismului naţional? Sunt, evident, forme deocamdată primitive ale religiozităţii. Dar dela constatarea acestui fond bogat în elemente mistice nu se poate trage concluzia ateismului naţional, ci a credinţei funciare a ţăranului nostru, a evlaviei lui în faţa lui Dumnezeu. ' Nu trebue uitată, din nefericire, o împărţire a lui Eminescu : pătura suprapusă orăşenească si Românul dela ţară. Sunt două neamuri deosebite, uneori, în cele mai mici amănunte. Definirea tipului românesc prin orăşean — după cum se face — e o greşeală iniţială, aproape o calomnie. Orăşeanul român scânteiază de inteligenţă şireată, de spirit şi panglicarism. Nu-1 interesează . în niciun fel problema credinţei. Din această lipsă — religia constituie şi o frână în comportarea socială —provine desmăţul clasei noastre diriguitoare. Scandalul şi infamiile de tot soiul sunt corolare ale acestui indiferentism. O morală cu influenţe palpabile în actele zilnice ale individului nu poate avea decât rădăcini religioase. Nostalgia după o etică românească fără fundament ortodox e o contradicţie de termeni şi o imposibilitate. Ţăranul în exemplarele de elită din opera lui Creangă sau Sadoveanu nu are scânteierea unui erou al lui Caragiale, Ionel Teodoreanu sau Papadat-Bengescu. E, însă, de-o egală fineţe şi posedă un echilibru, un ax central, o măsură, care nu se găseşte la tipul orăşenesc. ’ In Parentalia se găseşte o splendidă şi exactă descripţie pe care o face Pârvan despre ţăranul român : „ţăranul: cu boiul drept, cu figura rezervată, cu ochii sfredelitori, cu glasul crescut ca pentru vorba dela distanţă mare, cu mişcările rare, potolite, pentru a ţine mult la oboseală, cu sufletul senin întru aşteptarea ca ceva firesc nu numai a binelui, ci mai ales a răului, cu legea cuvântului dat, cu legătură până dincolo de moarte, cu delicata ascundere a durerii ori bucuriei prea mari, cu domneasca ospitalitate dela egal la egal, cu bunacuviinţă distinsă faţă de feţele luminate, dar şi cu adânca ironie şi nobila încredere în sine, pentru cei ce nu-i simt cuviinţa lui” (Memoriale, pg. 185), Intelectualul cu atitudine „Caragiale” iubeşte fronda iresponsabilă, paradoxul ieftin, ires-pectul valorilor absolute, o stearpă logică, o presupusă claritate ce mutilează realitatea, un criticism până la absurd şi nu are conştiinţa responsabilităţii scrisului şi a activităţei publice x). (In publicistica actuală, de pildă, grupul cu valori inegale, dar perfect unitar, Zarifopol-Aderca-Menicovici-Ralea-Branişte-Suchianu). Un Pârvan-Motru-Iorga-Creangă-Eminescu sunt neguroşi, instinctivi, autohtoni şi mistici. Tipul prim e familiar până la insuportabil şi dizolvant până la anarhie. Un Vasile Pârvan e grav, profetic şi orgolios. Un poporanist l-a definit odată : instincte de hoţ de cai, drapate cu mantie de cardinal; definiţie caracteristică pentru incomprehensiunea organică şi oroarea nemărturisită care le-o insufla. Un curent apriţic: junimism, caragialism, poporanism, zarifopolio-manie. Altul e ereiator : Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuţiu, Iorga, Pârvan, Motru, „Gândirea”. Unul e ateu, uscat iTzâmbitor, celălalt curent poartă blestemul neliniştei lăuntrice şi fiorul religios. Cele două linii comparative pot fi continuate şi numai rareori se întâlnesc. 1) Despre o atare psihologie profund vătămătoare societăţei, Pârvan scria : „căci mulţi sunt muritorii cei înţelepţi, buni meşteri în a cuvânta ori în a turna chipuri de lut, meşteri în a duce după ei mulţimile. Dar puţini sunt muritorii cuminţi" (Memoriale, pg. 86). 149 © BCU Cluj Deosebirile sunt în primul rând de atitudine în faţa misterului religios, (Pârvan chinuit de necredinţă, accentua totuşi, că a scrie istoria religiei noastre ortodoxe înseamnează [a scrie istoria culturei româneşti) ţ apoi de concepţie asupra lumei; asupra vieţii; asupra sensului Istoriei j asupra rostului popoarelor şi a ţelurilor pe care le urmăresc. * * * La rezolvirea problemei individ — mediul înconjurător se ţin în socoteală în mod firesc antecedentele istorice şi momentul în care se găseşte societatea respectivă. Pârvan spunea : „oamenii noui, înflorind în marea lumină a vieţii, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noui, ca florile nouă din pulberea florilor vechi”. (Memoriale, pg. 164). Soluţia acestei probleme individ-mediu (în speţă individ-Stat) variază după stadiul evolutiv al naţiunei şi după tendinţele centrale din cultura şi economia vremii.- In epoca de naţionalism ridicat la o înţelegere filosofică a lumei şi la o metodă de cunoaştere a realului şi spiritualului, antinomia precedentă poartă o altă coloratură. Cei doi termeni se confundă în noţiunea mai precisă şi mai puternică de Stat pentru închegarea şi stabilirea normelor şi a albiilor definitive. Din două realităţi înguste şi informe se organizează armonic în jurul unui ax central, forme şi gânduri, ritmuri şi permanenţe, care se transformă ulterior sub punctul de vedere al Istoriei — definită de Pârvan ca o atitudine în faţa vieţei, ca şi alte discipline înrudite (Idei şi forme istorice, pg. 47) — în valori pur istorice. • Pârvan împarte valorile istorice în trei categorii: biologic-utilitare, ritmic-vitale şi spirituale. In ultima categorie de valori sau deveniri istorice, intră : a) naşterea şi devenirea atitudinei filosofice şi istorice, cuprinzând evoluţia metafizicei, artei comemorative, a tradiţiilor familiare, sociale şi politice; b) perfecţionarea ritmului vital până la conştiinţa de sine creiatoare a artei de conţinut (deosebită de arta intuiţiei simple) c) atitudinea cercetătoare, care se aplică pe două direcţiuni: teoria cunoştinţei şi ştiinţa luând critic înţelegere şi posesiune de fenomenologia exterioară; d) introducerea controlului în viaţa religioasă ducând la o sistematizare logică, etică şi metafizică ; e) eti-cizarea vieţei sociale prin creiarea unor drepturi şi datorii ideale; f) existenţa lumei idealismului şi a ideilor pure. „Astfel se spiritualizează conceptele despre familie, drept şi Stat; se creiază idealismul social-politic, robindu-se atât individul cât şi colectivitatea unor idei supra-utilitare, individuale sau sociale : se nasc ideile demnităţei, onoarei, consecvenţei istorice, se deplasează spre ideal cauzele luptelor între oameni”. (Idei şi forme istorice, pg. 87). Această spiritualizare a conceptelor de drept şi Stat în sistemul lui Pârvan nu mai este concepţia Statului-jandarm şi ospiciul claselor marxiste împărtăşită de poporanism; ci Statul e o unitate organică în care sunt sintetizate generaţiile trecute, prezente şi aspiraţiile unei armonice continuări şi înfloriri în viitor. In recunoaşterea acestei comunităţi nu se poate vedea o aservire a individului, ci adevărata împlinire a personalităţii omeneşti, cum spune democratul Wilhelm Mommsen. (Individuum und demokratischer Staat, Berlin, 1922, pg. 31). Pentru momentul istoric în care se află neamul nostru criticismul şi concepţia iluministă asupra Statului constituie un pericol. La întemeierea unei culturi a existat totdeauna un „Sturm und Drang’% o deslănţuire a energiilor şi posibilităţilor, un entuziasm religios, o încredere aproape nemărginită în darurile poporului respectiv. Exagerarea criticistă e acid aruncat la rădăcina unui pom de curând plantat. Ideologia raţionalistă şi progresistă nu favorizează închegarea în forme unitare a Statului. Acordarea unor libertăţi fără margini şi apologia individualismului anarhic sunt menite să împiedece fundarea unui organism static românesc în toată întinderea şi splendoarea pe care drepturile sacre istorice, supremaţia etnică şi politică o pretind. Avem o moştenire într’adevăr grea în sânul culturei noastre, pe lângă aceia a dificultăţilor din afară. Junimismul a lăsat nefastul dispreţ faţă de realităţile româneşti, analizate cu lupa di-formantă a scepticismului, iar nu cu dragostea şi înţelegerea pentru dureri scumpe. Caragiale a dat ' 150 © BCU Cluj arme noui zeflemiselei şi zâmbetului facil din arsenalul unui formidabil, talent -* 1). Junimismul prin câţiva din membrii săi importanţi poartă, deci, marea vină. Strânşi, în club de înăcriţi şi nenorociţi că sunt aruncaţi în ţara Papuaşilor, în loc să facă politică la Londra, cum ar fi dorit dictatorul Pe-trache Carp, egoişti şi spirituali gen Pogor, convinşi că „nu rezistă celula românească” ca Titu Maiorescu — ciudată figură de poliţist cultural —, lipsiţi de generozitate şi curiozitate pentru pei-sagiile natale, acest club formează cel mai trist capitol din istoria culturei şi moralei româneşti. Strălucirea talentului nu diminuează întru nimic responsabilitatea în faţa istoriei şi a urmaşilor care trebue să ducă o acerbă luptă de eliberare din cătuşele pregătite şi care au de înduraţ nenumăratele obstacole puse în, calea unei normale desvoltări a geniului românesc. - ; . Această critică, deşi continuată cil relativ succes până în zilele noastre se va stinge treptat, treptat, reducându-se la o supraveghere necesară a instituţiilor şi vieţii publice, O altă concepţie istorică, realiştică şi creiatoare, totdeodată un imn adus destinelor regale care aşteaptă Statul român şi cu conştiinţa marginilor în cari se poate desvolta, normal, individul, se află în opera lui Vasile Pârvan. * * # • Comparând în „Gânduri despre lume şi viaţă la Greco-Romanii din Pontul stâng*’ stela funerară a lui Anaxandros cu scenele depe friza Partenonului, Pârvan găseşte „aceeaş deplină linişte, venind din aceeaş armonie între lupta vieţii şi scopul vieţii: consacrată toată Statului; aceeaş împăcare întru odihna de veci după o viaţă de jertfă şi de glorie întru binele public” (Memoriale, pg. 13), Din această cauză şi „reprezentarea celui mort, pe monumentul funerar, n'are de ce să fie amărâtă; dimpotrivă cu cât e mai senină, cu atât răspunde mai deplin sentimentului de mulţumire de sine, cu care cel răposat e pus să vorbească despre viaţa sa armonios sfârşită: viaţa lui e doară un dar al zeilor cari ocrotesc Statul; şi întrucât Statul continuă a înflori, moartea nu e pentru cetăţean, decât o senină odihnă binemeritată”. (Memoriale, pp. 13—14). Taina extraordinarei desvoltări şi a puterei Romei este după Pârvan în faptul, că „se creă acel măreţ concept al Statului-Zeu, cu teribila voinţă a unei divinităţi abstracte, Roma, căreia împăratul însuş nu-i ,era decât un acolyt divin şi dela care proceda toată maestatea, toată puterea, toată gloria, — acea religie politică, în care fiece credincios admis la mysterii era un membru cetăţean cu depline drepturi egale, chiar celor ale împăratului-zeu, asemenea căruia era în dreptul său de a deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultului Zânei-Mame” (Memoriale, pg. 186). Acest măreţ concept al Statului-Zeu era ,tun nou fel de religiune" (op. cit, pg, 186). Şi „dacă cultul religios al Statului-Zeu, Roma, cu templele, preoţii şi colegiile ei de slujitori atrăgea fără putinţă de opunere pe toţi cei ce-i veneau aproape, fă-cându-i credincioşi ai nouei religii, apoi viaţa romană, în formele ei concrete, era o unică clădire de piatră, un templu unic, cât însuş imperiul de mare” (op. cit. pg, 187). Acest „imperiu al Romei era o răbdătoare, simetrică, armonioasă, uriaşă construcţie a.unui singur, divin arhitect: cu drumuri, oraşe, graniţe, poduri, cetăţi, apeducte, băi, amfiteatre, zidite ca pentru vecie, zidite deolaltă, legate între ele, ca o singură neasemănată reţea, din care nu scăpau marei strângeri, între firele ei nesfârşite, nici naţiunile, nici indivizii odată cuceriţi” (op. cit. pg. 188). Nu forţa era, deci, secretul Romei, ci noua religie a Statului pe care au instituit-o. Rândurile de mai sus ale „Memorialelor” fac parte din activitatea de după războiu, când haosul era la culme în ţara noastră. Anume „în 1919, la pomenirea împăratului Traian de către Academia Română, profesorul Pârvan ţine cuvântarea festivă, care începe cu ...sunt Parentalia (Parentalia, Analele Academiei Române, 1922) şi cuprinde pagini de adânc impresionantă poezie, E un imn închinat naturei şi puterilor omului, Daciei,, lumii, 1) Pârvan spunea la mormântul lui Dimitrie Onciul: „sclipitor lucru e să dărâmi cu glume Olympul. Minunat lucru e să sari în spirit vioiu.şi sburdalnic peste premise încete, direct, la concluzii. Iar a lua toate uşor, e elegant şi încântător. Dar toate sunt lucruri nesigure” (Memoriale, pg, 88). ' . • 151 . " $ 1 © BCU Cluj soarelui, Romei, Statului-Zeu, împăratului, lui Decebal, — cu multe reflecţii lăturalnice, pline de adevăr şi de concentrată simţire, plastic redată" (7. Andrieşescu, Vasile Pârvan, 1927, pg. 14). In aceste imnuri şi elegii (Parentalia, Rosalia, Anaxandros, Alegenor, In memoriam) în care iese la iveală talentul unui mare poet religios, Pârvan apare în ipostaza unui vates, a unui herold inspirat, cuvântând poporului în nenorocire şi dând glas bucuriei victoriei. Poate fi asemănat cu Fichte, căci a avut în România rolul hotărîtor pe care marele filosof l-a jucat în conştiinţa tinerimei germane din epoca postnapoleoniană. Cine a avut fericirea să trăiască emoţiile şi tragedia cumplită a generaţiei imediat următoare războiului îşi aminteşte fascinaţia extraordinară pe care o exercita autorul „Memorialelor”, chemarea profetică întru spiritual şi religios a acestui sever pastor şi blând îndrumător. Torturat şi grav, cu încântaţii de vechi balade în stil, cu presimţirea misterului pe care opacitatea sufletească a altora o lăsase în uitare, opera lui Pârvan a fost fântâna cu apă vie a unei generaţii. Dialogul platonic, Parentalia, Datoria vieţii noastre, erau recitate de inimi noui, de minţi proaspete, incapabile de a mai primi trista învăţătură a scepticilor, şi pozitiviştilor. * * * In prima lecţie inaugurală din „Idei şi forme istorice” ţinută la 3 Noembrie 1919 în Universitatea Clujului aflat de curând sub conducere românească, Vasile Pârvan înţelege rostul popoarelor şi al Statelor ca pe un rost de cultură. E un gând care apare de nenumărate ori sub condeiul lui şi poate nu-i străin de curentul german de Filosofie a Statului şi Dreptului care vede în bunurile culturale supremele valori şi criterii. (Cpr. Kohler, Moderne Rechtsprobleme, 1907 ; Radbruch, Grundziige der Rechtsphilosophie, 1914; Fritz Munch, Kultur und Recht, 1918 ; Sauer, Grund-lagen des Strafrechts, 1921 ; şi mai ales Max Ernst Mayer : „...unser ganzes System darauf ange-legt ist, den hochsten Kulturwert als soziales Ideal zu begreifen” (Rechtsphilosophie, pg. 48). Influenţa lui Kohler, ca şi a lui Fichte, este indubitabilă. Pârvan n'a fost un simplu istoric, lipsit de posibilitatea unei viziuni generale asupra fenomenelor de viaţă ale trecutului, ceeace presupune o largă pregătire şi serioasă vocaţie filosofică — în România îşi găseşte perechea numai în marele A. D. Xenopol —, ci şi un cugetător de mâna întâia cu o sistematică pregătire. Câteva date biografice din broşura d-lui I. Andrieşescu sunt extrem de semnificative în această privinţă. După anii obişnuiţi de pregătire în ţară — a avut ca profesori pe Dimitrie Onciul, N. Iorga, Ion Bogdan, Mehedinţi, D. Evolceanu, Grigore Tocilescu —, Pârvan a plecat în Germania la lena, cinci semestre la Berlin şi a trecut doctoratul la Breslau cu C. Cichorius, tratând despre „Die Nationalitât der Kaufleute im romischen Kaiserreiche (Eine historisch-epigraphische Untersuchung, 1909, 132 p. in 8°). In studiul din 1909 asupra împăratului-filosof Marc Aureliu („Marcus Aurelius Verus şi L. Aurelius Commodus” A. D. 138—161, 239 p. în 8°) are „o amănunţită parte introductivă de tălmăcire şi istoric al stoicismului, rod al preocupărilor sale filosofice, din vremea cât a studiat la Berlin, paralele cu acelea de economie politică, ce se reflectează în teza sa de doctorat”. (I. Andrieşescu, op. cit. pg. 10). Deci, la Berlin a avut, desigur, ocazia în cele cinci semestre să studieze pe Joseph Kohler, vestit comparatist al facultăţii juridice berlineze, centru de atracţie al întregei tinerimi studioase din acea vreme. Dintre Români, profesorul de Enciclopedia şi Filosofia Dreptului dela Cernăuţi, George Drăgănescu, e unul din elevii lui Kohler (v. în „Zeitschrift f. vergi. Rechtswissenschaft”, condusă de Kohler, „Rumanische Hochzeitsgebrâuche”, Bd. 23 şi „Quellen des rumanischen Rechts”, Bd. 24, 1910), în afară de Pârvan, aflat cam în aceiaş epocă la Berlin. Se poate vorbi la problema scopurilor Statului de : a) scop de cultură (Pârvan), b) scop de putere, c) scop de drept (Stere). Să însemnăm că întrebarea despre ţelurile Statului primeşte răspunsuri felurite, după cum problema discutată este „Sollproblem” sau „Seinsproblem”, adică o problemă despre ceeace ţrebue 152 © BCU Cluj să fie Statul şi despre ceeace este într'adevăr. In prima categorie despre ceeace trebuie să fie Statul, ţelurile sunt nenumărate şi subiective. Fiecare concepţie generală asupra lumei şi asupra Istoriei, aproape fiecare individ în parte, are pregătită o soluţie specială, care nu concordă cu alta. In a doua categorie, problema Statului este privită dintr'un punct de vedere descriptiv. E un fel de topografie a mecanismului şi a posibilităţilor pe care le închide. Acest mod de a defini problema e sub unghiul obiectivităţei, sub unghiul neamestecului dintre fapt şi ideal. Atât Statul-cultură cât şi Statul-putere nu pot fi realizate, decât în marginile unor anumite norme, după ce în prealabil şi-au stabilit o ordine interioară în liniile sale principale de natură ju-ridico-administrativă. Formele sociale inferioare sau pe treaptă înaltă de desvoltare sunt obligate pentru o bună funcţionare să se supună la reguli precise şi prestabilite. Organizarea pe bază de legi este indispensabilă mersului normal al societăţei. Componentele ordinei juridice modelează la rândul lor datele primare. Dar aceste componente nu pot fi pentru o sănătoasă îndrumare şi armonioasă conlucrare esenţial deosebite de materialul modelat, ci trebue să fie în concordanţă cu direcţiile virtuale şi cu proprietăţile lui particulare. Introducerea unei instituţii juridice într'o atmosferă ne-propice nu va da rezultatele aşteptate. Poate fi chiar periculoasă. Tot astfel este inexactă asumarea unei misiuni exclusive, fie de cultură, fie de finanţe, fie de războiu, fie de dreptate. (Altceva e ordinea juridică şi altceva misiunea de echitate, — de dorit ca regulă în distribuţia interioară, dar care nu poate fi luată în seamă, când interesele de conservare şi mărire o cer —). Aici e una din erorile lui Pârvan, care a optat pentru Statul-Cultură, după cum d-1 Stere a preferat Statul-Dreptate. Statul nu are nicio misiune în afară de aceia de a trăi şi a da membrilor săi posibilitatea unei desvoltări maxime. Instrumentul juridic, cultural, financiar, războinic, sunt rând pe rând întrebuinţate şi la momente oportune pentru apărare, putere şi propăşire. Ordinea juridică a unui Stat e decretată uneori ca o valoare absolută, un ideal în sine, în loc să i se recunoască — aşa cum sunt faptele — calitatea-i principală de regulator al relaţiilor dintre individ şi comunitate, dintre individ şi individ. Temeiuri protivnice se găsesc în facila sacrificare a acestei ordini din deceniu în deceniu, deoarece mobilitatea e strâns legată de structura sa, apoi în încetarea aproape definitivă în momentele excepţionale, de ex. războiul. Aşa numitele „drepturi” de necesitate sunt mijloace formale comode pentru îndeplinirea datoriilor supreme de apărare prin orice mijloace permise de posibilităţi şi de orgoliul naţional. * * * „Ideea naţională fiind o stare de conştiinţă, înainte de toate culturală, iar geografia umană demonstrând nîi după oameni, ci după pământul pe care se aşează, adevărate autohtonii culturale nu ajungem oare la marea realitate istorică, aşa de neînţeleasă atâta vreme, aşa de combătută şi de contestată, a autohtoniilor naţionale?" (Memoriale, pg. 173). Ideea autohtonismului — principiul de bază în doctrina „Gândirei” — e o idee scumpă şi lui Pârvan. Ea apare sub diverse forme mai ales în acele imnuri pentru cei căzuţi pentru libertate (Rosalia) sau în închinarea împăratului Traian la XVIII veacuri după moarte (Parentalia). „Popoarele modelate de pământul pe care prind rădăcini, se supun legilor lui. Şi nu va fi putere pe lume să le împiedice a tinde mereu să împlinească, veac după veac şi mileniu după mileniu, poruncile legilor pământului lor”. (Memoriale, pg. 173). La baza noţiunei de Stat e naţiunea, iar conştiinţa autohtoniei naţionale e elementul unificator, identic în concepţia lui Pârvan cu conştiinţa culturală. Să notăm, că mistica naţionalisto-etatistă, aflată în opera lui Vasile Pârvan, e proprie tuturor neamurilor în ascensiune. A cunoscut-o şi o cunoaşte poporul britanic, precum şi Germania cu mitul populsiv al pangermanismului. De curând a reînoit Italia. Ea va închega regatul românesc în forme unitare şi definitive. © BCU Cluj MIC CANON PENTRU MAICA DOMNULUI DE SANDU TUDOR Olum spăimântaţi cocoşii strigă prin neguri îndelungi de iarnă, la dunga nopţii să se spargă şi Zorul Albei să se cearnă, îmi ţip spre Tine desnădejdea pe buze cu cocleli de laur, Tu sfântă Precistă-Fecioară, chip lung tivit în cerc de aur. Scoboară zugrăveala veche prin jocul umbrii din făclie, • şi îmi atinge hârca scundă uşor cu dreapta străvezie. Cum spune slova fui asemeni, cel după chip, Dumnezeirii. Un pumn cu ţărnă şi-o legendă sunt azi eu hârbul amintirii. . Plutesc pe mări sau caţăr munţii, gonesc peste’ntinsoare şeasă, aceiaş zare uriaşe mă 'nchide 'n roata-i mincinoasă. . Dar dacă, Maică, stau dincoace, Tu poţi s'ajuţi şi peste moarte şi-a Ta aducere aminte spre Rodul vieţii să mă poarte. Eu nu mai ştiu să râd din suflet. S'au vlăguit oasele mele. O pâslă neagră port pe cuget. Mi-e mintea grea de fapte rele. ’ Cu mâini de dar Iţi aduc însă : pământ şi apă, ulei şi foc. Din toate candelă lucra-voi să-Ţi lumineze la un loc cu rouă luminiţii, chipul, Blândeţe ce-ai născut Hristosul. Te-aştept cu fruntea 'n praf, Minune, tămădueşte păcătosul. Deasupra cercurilor lumii, peste fântâni de ceruri sfinte, • ajungi în ochiul de lumină al sborurilor împlinite. Tot ce-au cărturărit sub frunte cei şapte străvechi visători şi bănuiala din legenda rătăcitorilor păstori acolo 'n inima Iubirii se ’nbină aevea în minune într'un inel de logodire pe luminiş de ’nţelepciune, 154 © BCU Cluj Părerea de inel de ape se tulbură şi'n cerul roată în fâlfâiri de aripi blânde Te vezi Tu Maică Preacurată. . Scobori Apărătoare sfântă, răpire ce întrece visul, ’ să iei aminte 'n clipa ceasta din buchii negre paraclisul cum pentru mine păcătosul îşi creşte ’n stihuri de mărire sfioasa vorbă omenească ce - Ţi strigă taina peste fire. Cum se brumează-argintul lunii pe dealurile şterse ’n ceaţă, -j aşa în ţesătura rugii prin lacrămi îmi mijeşti în faţă, | Mărie Sfântă Doamnă-a lumii cu numele mai viu ca zorii ,| din care 'ntâiu se zămisliră prin hruba de ’ntuneric sorii. Şi ’n clipa aceasta a răpirii când peste zvoanele stihiei . pot sta de cântec cu tăcerea din sfântul Pisc al Bucuriei, încep din tainice lăute toţi îngerii din preajma Ta o laudă ’n vâslire lină cu dor de Dumnezeu în ea. Şi din ivirea Ta la care din nouă cercuri slava tace se - aud cohorte serafimii cum nasc din gestul alb de pace ocolul rugii care urcă sus în Urechea nevăzută ce aţintită ’n patru laturi tot Universul îşi ascultă. Slavă Celui Prea înalt, Tatălui nostru ceresc, , Domnul ce s’a arătat sub stiharul omenesc, Sfânt Duh, Nume-întreit, Cei trei magi Te-au dăruit: ' Aur de Biruitor, Tămâie de Jertfitor, Smirnă pentru Prooroc, . Cel ce lumea a zidit, Cel pe cruce pironit, Paraclet în limbi de foc. © BCU Cluj O V I D I U DE I O N P I L L A T întâia stea clipi în zare. Vântul Porni prin stuf cu aripă de păsări, Apoi stătu. Se auzi deodată Rostogolirea valului, departe, Urcând mereu din partea din spre mare — Când l-am zărit venind încet şi singur, Cu capul aplecat puţin ca unul Ce stă de mult de vorbă cu pustiul... . Prin bălţi, în care triste păpurişuri Oftează lung cu şoaptă omenească, Vânasem toată ziua şi cu puşca Pe umăr, mă ’ntorceam în spre cetatea Ce-a fost odată Tomis şi-azi e alta. Pe câmpul ars de toamnă al Dobrogii, . Ştiam că va veni mult aşteptatul Poet, ce-şi plânge peste morţi durerea. Dar ochii lui bătrâni de zeci de veacuri, Nu m’au văzut. Sub albele lor gene Priveau adânc spre ţărmul unde 'n noapte Se desluşia neptunic glasul mării. 156 © BCU Cluj Atunci din stuful ghiolului o albă Aripă şi a 'nălţat, străină, zborul Şi lebăda sălbatică, în taina Acestui cer, prin stelele de toamnă S'a legănat o clipă ca ţinută De tremurate fire de ’ntuneric; Apoi s'a dus ţipând atât de jalnic Că vântul speriat s’a strâns în baltă Şi sufletul în mine, când pe zare A lunecat cu aripe întinse In noapte, spre o ţară de lumină Cu soare cald sub care cresc coloane, Ce'şi înfloresc zăpada cu acantă... Pierise sborul alb în umbră. Pasul Meu singur stânjenea singurătatea. Un far clipi departe. Din spre mare Sirena unui vas mugi să plece. In gara din Palâs locomotive Rar pufăiau. Un tren trecOi în goană — Pe stepa înoptată uruirea Vagoanelor se stinse. Numai marea Rămase să-şi ridice glasul antic ; Sub zodiile toamnei, numai marea... © BCU Cluj I C O A N A DE GIB, MIHĂIESCU Eji se sărutau pierduţi, cu ochii în rătăcire. Mâinile li se înlănţuiau, vârându-se necontenit una pe sub alta ca şerpii, ce se încolăcesc în neştire; neodihnită şi totuşi prevenitoare, delicată întrecere de a stăpâni cât mai deasupra spaţiul ucigător de cald dintre braţul şi coasta trupului iubit. Pe urmă mişcările asidui cedau una, alteia; ritmul lor obosea în amplitudini largi, tot mai largi... Urechia le era totuşi dincolo de ziduri şi de uşi. In rătăcirile îmbrăţişărilor supreme, grăbite şi sălbatece, teama se topea. Sfârâia calcinată în lumina orbitoare a spasmului... Avea miros de tămâie şi de mirodenii nemaicunoscute. Iar afară domnea într'una liniştea uniformă şi impunătoare. Vuetul depărtat al străzilor, era ea, liniştea aceasta, care se zbătea ca marea în propria ei imensitate. Era numai un vuet liniştea aceasta şi nimic altceva deosebit. Ei înşişi o măreau la neînchipuit cu tăcerea lor agitată. Dar pendula cea grea bătu despărţirea şi ei ascultară cuminţi această sfătuitoare bătrână, care niciodată nu dăduse greş. Se ridicară aproape instinctiv, iar ea râse puţin cât de mecanică fusese această mişcare. Insă în râsul ei era mai mult siguranţa, era bucuria sigură, de împlinirea punct cu punct, a ceiace ea numea în derâdere „programul” ei şi care se desfăşura cu regularitate de maşinărie. Dacă el ar mai fi zăbovit chiar puţin, peste tot ce trebuia făcut şi zis ca bunul rămas să fie deplin şi nici searbăd, ea nu s’ar fi supărat de bună seamă; dar o undă pătrunzătoare de tristeţe ar fi încercat-o, căci ar fi ghicit atunci apropierea sfârşitului. Dar îi'plăcea la amantul ei, la acest vlăjgan solid, puţin cam trecut, dar destul de zdravăn, cum ştia de bine să măsoare totul, să prevadă şi să sfârşească la vreme, să umple timpul, când devine gol şi desgustător, să scurteze pauzele lungi şi umilitoare. Iar bunul lui rămas era un cap de opera de precizie şi tact; un financiar genial care tae în câteva minute cea mai grea şi mai delicată operaţie. O grabă prea mare, prea vădită, ar fi fost cu adevărat o jignire; o retragere stângace, poticnită, întârziată, i-ar fi produs nelinişte şi milă. Dar el punea în cele cinci minute, cât mai stăteau după bătaia ceasului, alte ceasuri întregi; aci era marea lui artă. Era ceva fatal, şi cabotin în toată atitudinea lui din aceste cinci minute; ea-şi da seama perfect de 158 © BCU Cluj întreaga mascaradă, dar îl plăcea pentru siguranţa şi aplombul cu care jocul era condus. Şi nu arare se îndoia, dacă era numai un joc. Propriu zis, îndoiala aceasta o cam neliniştea pe ea în răstimpuri; dar o necăjea mai mult pentru că, pur şi simplu, îşi făcea loc în capul ei. N'avea nevoe de nici o sinceritate şi de nici o credinţă. ' Şi acum, când trupul ei se sfârşea subtilizându-se între mâinile bărbate ce îndeplineau jocul savant, ochii i se opriră pe fecioara cea mare de deasupra divanului iubirei lor. Şi ochii spuseră : „nu-mi trebuie nici o credinţă, nici o credinţă... căci şi astfel el e atât de cald”. Şi izbucni acum în râs şi mai aprig. Iar fecioara şi pruncul dela sân, cu figurile lor de ulei plesnit de vechime, par'că acoperite de o plasă de păianjen, rămaseră nemişcaţi în cadrul greu de bronz. — Dece râzi? o întrebă el, tresărind brusc, şi cu o figură atât de uluită, că par'că i-ar fi zmuls cineva o mască de pe obraz... Dar ea râse şi mai grozav şi pe urmă îi spuse : — Cât eşti de actor.... . El se desfăcu deodată de dânsa, făcu câţiva paşi înapoi şi puse mâna pe inimă. Ei îi displăcu mişcarea, dar observă aşa cum fruntea lui se încreţise acuma, că sprâncenele-i negre se îmbinau atât de puternic în cât par’că formau una, iar ochii-i erau oblici ca de Mefisto. Şi alunecă domol spre el. Numai că el păstra încă postura aceea caraghioasă, cu mâna pe inimă, lipsită de orice legătură cu gesturile fine de până acum; iar când se apropie mai mult de dânsul, el făcu câţiva paşi înapoi. „Hai, sfârşeşte !”îi strigă şi păru atât de nedumerită, de par’că el ar fi înebunit subit. Dar atunci unul din picioarele lui se învârti în jurul celuilalt, ca un compas şi el căzu deodată pe-o rână, greu şi înfundat. Şi dintre buzele lui scăpă răguşit şi bolborosit, numele ei, pe care până acuma îl pronunţa ca pe-un nume de sfântă: Anişoara! Anişoara! Anişoara! Atât. Pe urmă mai bolborosi ceva indistinct şi tăcu de tot. Iar ea se uită înfiorată la fecioară, singura de faţă la această nemaipomenită întâmplare. Şi fecioara o privi la rându-i, de sub plasa de păianjen, ca de departe, de foarte departe, atât de departe că se înspăimântă. Se repezi la trupul întins şi începu să-l zgâlţâie. — Scoală, scoală-te... haide scoală-te.„ Mir-cea trebuie să sosească. Vocea ei poruncitoare, devenea tot mai rugătoare; căzuse în genunchi şi se ruga : — Haideţi Sandule, înţelege te rog... Ii şoptea la ureche şi mâinile ei se plimbau pe corpul inert. „Căldură! Căldură!” strigă deodată aşa cum corăbierii rătăciţi, ar striga: „pământ!” — Haide Sandule! revino-ţi..„ căci trăeşti dreagul meu, eşti cald,.,., iată, eşti tot cald,... Şi atâta ea credea că e de ajuns, ca el să trăiască şi să înţeleagă. De aceea se abătu cu noui puteri asupră-i, plină de nădejde şi de îndârjire. . Corpul de jos stătea însă nemişcat şi era greu ca o buturugă; şi mâinile erau grele. Un magnet puternic parcă le lega de restul corpului. Ea privi aiurită pendula de stejar vechi, asemeni unui turn de castel medieval, spart de vechime. Discul de alamă apărea necontenit prin spărtură, lucios ca un disc lunar printre ruine. Şi timpul curgea cu fiecare smucitură şi tic-tacul cădea dulceag şi armonios peste stupoarea de moarte. Mircea trebue de-acum să vie. A doua oară ideea aceasta se prăvăli în gându-i cu greutate de poruncă. Şi instinctiv mâinile ei apucară mâinile zgârcite, care rezistau; căutară punct de reazim între subţiorile, unde căutaseră voluptatea. Se opinti şi trase. Şi corpul de plumb începu să se târască cu greutate pe parchet. Observă că pe covoare mergea mai anevoie şi-l ocoli doar pe scândurile lucioase. Izbi cu spatele uşile care se deschiseră larg. (Atât de regulat se succedaseră până acum punctele programului, că siguranţa n'o lăsa nici măcar să încuie). In antreul puţin încărcat de mobile fu ceva mai uşor. 159 © BCU Cluj Când îl aduse însfârşit la uşă, îşi îndreptă şalele frânte şi respiră de mai multe ori larg şi şuerător; reveni în iatac să aşeze preşurile deranjate, se întoarse lângă cel căzut să-l potrivească, cu . creştetul spre uşa cea mare a antreului, ca şi cum ar fi căzut pe spate, abia ce intrase şi făcuse un păs, doi. Se repezi la telefon, ca să dea alarma, dar o idee şi mai luminoasă, o făcu să nu mai aştepte legătura cerută. .Se repezi să deschidă uşa şi să'aşeze pe căzut, jumătate de trup dincolo jumătate dincoace de prag. — Mircea, Mircea! Dumnezeule! Ah, ai venit însfârşit.... Şi astupă cu degetele tremurătoare sticla de eter pătrunzător. — Mircea.... este Sandu.... A sunat, am venit să-i deschid, şi el s'a prăbuşit deodată peste prag.... . — A venit de mult? de abia se auzi, parcă zugrumată vocea lui Mircea.... — O, nu cred să fie un sfert-de ceas înainte de a veni tu.,.. Doamne, ce vorbesc, poate şi mai puţin..,. . ' . , . . — Cum, şi de ce n'ai chemat slugile? izbucni el parcă într'un fel de ciudă şi ea stătu la îndoială dacă necazul acesta subit este pentru prietenul străfulgerat sau pentru întrebarea cea nouă şi-cea mare, care, se deschisese poate'în gândul lui.... . — Nu-i nici o slugă.... Le-am învoit pe toate,.,, • ' , — A-ha... ............... . Ea-1 priveşte încordată, printre genele, lăsate alene peste luminile scormonitoare ale ochilor: i se păru chiar curios că-o întrebare aşa de grea şi de importantă, atât de târziu începe să încolţească într'un creier omenesc. Şi privi cu Compătimire şi curiozitate tidva atât de solid construită a soţului său. . -A Doamne, bietul Sandu! şopti Mircea, parcă răspunzând gândurilor ei. — Frate, dar nu putem să-l lăsăm aici.... : - — Desigur, desigur, încuviinţă şi ea,. iar prisosul de suflet, care i se oprise un moment în gâtul supraîncărcat, îşi luă zborul, ca o uşurare. • , .71 -.Ajută-mi' tuf Anişoara,,,, Apucă-i ţu picioare.... . Iar Mircea îl apucă voiniceşte de subţiori. — Bietul Sandu, şopti şi ea. Şi i se păru curios că până acum un moment nu găsise să-l compătimească. Deci nu-1 iubea şi îndoielile ei trecute cădeau dela sine. Surâse voioasă acestei constatări, ca şi când şi-ar fi descoperit puteri uriaşe, pe care până acum şi le ignorase. Şi acum ajungeau în iatacul unde se iubiseră, ochii-i fugiră şireţi spre sfânta fecioară, care stătuse ca de obicei moartă îndrăgostirei lor de astăzi, mai grozavă ca niciodată. — Ce vei fi crezând tu, oare, bună femee ? o întrebă cu clipişul ochilor, contemplându-i marama albastră, de-o culoare limpede şi curată, ca un suflet îngeresc. — Ce-ai crezut, când ai văzut atâta pasiune adineauri. . Şi-apoi ca o complectare, după ce îl aşezară pe divanul bucuriilor de moarte, de până acum un ceas: — La noi nu mai merge credinţa, madame.... Ea spunea toate acestea dintr'o pornire spontană de înveselire lăuntrică, subită, că lucrurile se limpeziseră mai repede, decât se aştepta. Totuşi îndrăzneala acestui „madame" o sperie şi o făcu să-şi plece ochii. Roz-albul pal, vechi şi liniştit al obrazului dumnezeesc o ului mai ales. Rămăsese atât de calm după insulta cuvântului lumesc şi nepotrivit, că parcă se întorsese să aştepte şi palma cealaltă. Un clopot se porni la biserica din capul străzei şi ea se cutremură, de sus până jos. 160 © BCU Cluj — Nu e bine să glumeşti cu lucrurile sfinte, se sfătui singură... Şi fără de voia ei, gândul pe care se sili să-l oprească aci, continuă :.... „cel puţin acum"..... îşi scutură nervos pletele tăiate şi negre-lucii şi abia acum văzu figura schimbată a lui Mircea şi auzi răgetul lui... — Unde ţi-s gândurile! N'auzi ce-ţi spun?... Sticluţa de eter... — La ce te gândeai, spune... urlă el, şi era atât de înfiorător cu ochii aceia, care scânteiau ca nişte cărbuni. — La sfânta fecioară... mă uit... — Acum e timp de sfânta fecioară?... — Acum, cred... mai ales... El tăcu şi văzând că nările lovitului de soartă nu tresar sub înţepăturile licoarei pătrunzătoare, dădu sticla la o parte şi începu să-i ridice şi să-i lase rând pe rând braţele ţepene... In curând obosi. — Ia tu, braţul ăsta... Vru să-i facă loc, alături, dar chiar atunci, amândouă braţele moarte, îi scăpară din mână... — Dar cine a doborît scaunul ăsta? — Eu... probabil... când a sunat... m’am ridicat repede... — Tu te-ai ridicat aşa de repede?... Curios... Şi cum probabil... probabil... — Ei da... în împreju... Se opri brusc. Dar el îi smulse restul cuvântului din gură: — ... în împrejurările astea, ai vrut să spui... dar împrejurările nu se iviseră încă, atunci când el a sunat. Ea asculta întrebările şi argumentele lui, mirată că mintea lui târzielnică le poate formula atât de repede şi precise. Şi se înălţase din talie, gata să le prijoane cu racheta iscusinţei ei, amuzată ca un jucător de tenis. — Nu înţeleg ce vrei să spui cu asta..., îi replică acum, cu aer de jignire. M’am ridicat şi a căzut scaunul... Şi pe urmă, cred că se poate înţelege, fără mari sforţări, că n’am avut timp ca să-l ridic..... Şi mai pe urmă, te rog, n’am nevoe să dau explicaţii... Iar după o pauză, văzând că el şi-a isprăvit muniţiile prea repede: — Pardon, te rog acum să-mi explici dumneata.... De ce mă întrebi toate acestea?.... Şi ce sunt aerele acestea de inchizitor. Dar el nici nu o asculta. Privea cu luare aminte toate lucrurile din cameră, ochii lui fugeau necontenit, dela scaun la scaun, aluneca pe dunga preşurilor, se întorcea la divan şi iarăşi porneau înapoi, crescuţi, disperaţi, din ce în ce mai disperaţi ca ochii acelui care a pierdut o piatră preţioasă. Simţea că e 'n apropierea pietrei scumpe şi totuşi era un făcut ca să n’o găsească; un fir de iarbă o acoperea poate, sau poate nimic n’o acoperea; oricare altul dintr’o singură aruncătură de ochi avea s'o găsească desigur; o vrajă ascunsă însă îl împiedeca anume, el s’o poată singur descoperi. Şi atunci zdrobiţi şi umiliţi, dintr'un îndemn atavic, de bună seamă, sau poate numai în mod reflex, ochii aceştia se ridicară şi ei acuma, pe vestmântul albastru al sfintei fecioare. Anişoara, care-i pândea mişcările cu luare-aminte ferită, de pisică, tresări deodată şi 'n ochi i se înrouară brusc ceaţa nesigură a temerei. Dar fu ceva trecător, de care îi veni să zâmbească. In-tr’adevăr, ce ar mai fi putut născoci şi icoana asta, oricât ar fi de sfântă? Intr’adevăr ce-ar mai fi putut să născocească pentru a mai veni în ajutorul nedumerirei lui ? E o margine şi ’n puterea lucrurilor sfinte, cum e o margine în toate!... Ea-şi dădea seama destul de bine că e un drăcuşor mic în căpşorul acela neastâmpărat şi palid, din marea oglindă a păretelui din contra; şi el o aţâţa spre chipul sfânt, cum se îndeamnă copiii la joacă în preajma focului uriaş şi viclean din noaptea câmpului şi sar deasupra-i şi se îm- 161 © BCU Cluj brâncesc într’însul, păcălindu-se. Ea vrea să-l alunge din minte, dar în oglindă, sprâncenele ei erau atât de negre şi îmbinate, că-i păreau o depărtată pasăre în zbor, care atinge slăvile şi cade şi se ridică iarăş ;■ iar în sânge-i fierbea năvalnic dorul zburdălniciei. Intr’adevăr, ce-ar mai putea face acum sfânta fecioară... zău că ar fi curioasă să afle. — Cum, Anişoara,tu găseşti acuma timp să te contempli în oglindă? răsună deodată vocea uimită a lui Mircea... Doamne! voi femeile...... Şi ’n cuvintele lui mustrătoare era atâta bucurie şi atâta siguranţă, că ea văzu limpede, cum se înseninase acum de orice îndoială, tidva lui atât de bine construită. Şi-i răspunse râzând : — Observam că intenţionai să te rogi la icoană şi vream să-ţi respect... Şi el, în prada celei mai mari fericiri, o întrerupse uimit şi el totuşi, că pot vorbi şi râde astfel lângă icoane şi muribunzi: ' — Să lăsăm astea, Anişoară... înţelege, e prietenul meu cel mai bun.... Doamne, trebuie să vestim pe cineva... Dar slugile alea nu s'au mai întors, frate?.... Şi eşi, păşind atât de uşor şi atât de fericit, cu toată nemulţumirea vădită contra servitorilor şi trânti cu atâta nepăsare uşa, care nici nu se închise, că ea simţi cum râd toate organele dintr'însa şi asculta fermecată, ca un ecou plăcut ce se repetă într’una, uşile celelalte trântindu-se rând pe rând, tot mai departe şi mai încet.... Atunci apucându-şi deoparte şi alta cutele rochiei scurte, cu vârful degetelor şi petrecându-şi graţios un picior după altul, făcu o reverenţă adâncă sfintei fecioare din cui, pe care o încheie cu cuvintele obişnuite dansatoarelor şi acrobatelor : — Et voila madame! Dar tot atunci, decdaîă şi de bună seamă, din pură întâmplare, omul cel ţeapăn prinse glas. El borborosi la început ceva neînţeles, apoi cuvinte articulate, însă fără şir... Anişoara se apropie mirată de dânsul. Şi dădu plictisită din umeri, căci lucrurile deabia se aranjaseră... acum cine ştie ce încurcătură se mai putea ivi... cel puţin de-or trece momentele cele grele ale trezirei, până nu vine bărbatu-său...' Dar în gâtlejul acela gâlgâiau întâi sunete vagi, silabe greoaie, fărâmituri de vorbe. Se amestecau toate ca un hârâit de ornic ruginit, care se pregăteşte să bată orele. Ş'apoi câteun cuvânt distinct şi clar ieşea izolat şi fără rost, ca din beregata mecanică a unei păpuşi. Atunci ea simţi cum tremurul iresistibil al fricei celei mai groaznice, începe s’o zgâlţâie din nevăzut. Se apropie de adormit şi-l zgudui la rându-i cu putere. — Sandule... deşteaptă-te Sandule... Iar drept răspuns gâlgâitul lui Sandu lăsă să se audă : , — A-ni-şoara.... A-ni-şoara.... —- Sandule, trezeşte-te, îl ruga ea grăbită privind aiurită uşa rămasă întredeschisă; şi-l zguduia necontenit în răstimpuri. Iar vocea îi lua Intonări plângătoare şi triste. — El este aici, înţelegi... a voit... îi şopti înfiorată la ureche, privindu-1 cu încredinţare, că aceste cuvinte, îşi vor face îndată efectul, ca un descântec.... Dar omul întins pe canapea stătea nemişcat înainte şi cuvânta într’una printre gâlgâituri. Bolborosea vorbe fără rost, ca un muribund în agonie, dar din când în când, cuvintele lui aveau înţelesuri care o zguduiau. — Braţele... braţele tale... Ea aştepta îngrozită trântiturile uşilor prin care ieşise bărbatu-său. Dar ele întârziau. Şi muribundul cuvânta necontenit, alcătuia fraze, clama adevăruri groaznice, inconştient, ca oracolii epileptici, turburaţi de fumurile subterane ale peşterilor. 162 \ . © BCU Cluj — Ce moi — sunt — braţele — tale.... Atunci ea băgă de seamă cât de hidos rânjeşte de întunerec căscătura uşei prin care ieşise bărbatii-său ; vroi să fugă într’acolo, să suprime dintr'o îmbrâncitură această gură sinistră a în-tunerecului şi a îndoelei, dar se opri dela primul pas, căci în urmă-i răsunau acum ştiutele vorbe : — A-ni-şoara.... imbecilul n’a început încă să bănue...,. ’ — Taci, îi strigă, ne mai ştiind ce să facă şi bătând cu piciorul în podea. Dar părtaşul ceasurilor trecute de fericire, boscodorea înainte, palid ca moartea şi cu ochii închişi, când sugrumat şi deabia inteligibil, când răspicat şi clar... — O .... imbecilul n’a început să bănue.,.. n'a început să bănue... — Taci, şueră ea şi degetele îi şi apucară buzele trădătoare, strângându-le una într'alta cu desnădejdă, aiurită, însălbătăcită... Dar vorbele lui îşi făceau necontenit loc, scăpau parcă printre degete, ca apa printre steii stâncilor şi o înecau de furie şi spaimă. Sau parcă vorbea cu nasul. — Anişoara, Anişoara... imbecilul cu tidva pa.... Atunci îi apucă şi nasul şi strânse cu toată furia, cu, toată disperarea de care era capabilă, până când însfârşit vorbele acelea care o ucideau, încetară, topite în hârâituri surde, în suspine vagi, în nimic.... Şi numai când văzu că ochii lui se deschiseseră enormi, ficşi, sticloşi, numai atunci dădu un ţipăt şi se dădu câţiva paşi înapoi. Şi tot atunci rânjetul de întunerec al uşei vecine se căscă şi mai mare şi Mircea eşi din besnă, vesel, radios : . — Ai terminat cred... îi spuse. Numai atât. Şi traversă cu paşi largi, majestuoşi iatacul plin de lumină, trecând printre ea şi mort. ’ Ceasurile trecură. Luna discului de alamă străbătea necontenit pendulul în chip de ruină. Şi afară domnea necontenit liniştea, care acum se biruise pe sine însăşi. Era acum pură şi desăvârşită, ca liniştea fundului de ocean. Zadarnic Anişoara mai trăgea cu urechea la ferestrele pline de întunerec fără margini de afară. Zadarnic ochii ei spionau cea mai mică mişcare, cea mai neînsemnată iluzie de mişcare a corpului inert, întins pe divanul celei mai neînfrânate deslănţuiri de patimă, pe care o trăise. Nimic. Nimicul domnea pretutindeni. Şi ochii obosiţi de nimic şi aşteptare, se ridicau învinşi şi înfricoşaţi, pe chipul sfânt zugrăvit pe lemn, cu pruncul în braţe şi cu maramă albastră. Acolo, în dosul ochilor limpezi şi bruni, se hotăra desigur ultimul destin.... Care putea fi acesta? O iertase oare? Dar fecioara, din dosul plasei de văpsea crăpată privea tot acest zbucium şi toate aceste grozăvii, de departe, de foarte departe. ' © BCU Cluj POEZII DE R. H A N N 0 L L/arg unduia Oltul devale, departe, Apele-i se învolburau în albii late, Podul tremura pe bârne împerechiate, Lutul cădea din malurile sparte. . Fete voinice în vad, cântau pentru 'ndemn Rotind mănunchiuri de cânepă măruntă, Vergi de oţel plesneau spuma căruntă, Apa juca silită în cercuri fără semn. Trupuri ca pâinea în coajă castanie Se aplecau învoalte 'n cămeşoaie, Roiuri de-argint topeau beteală în şivoae Murind spumos în râul greu de glie. Venea furiş o seară cu păr roşcovan Sub cortul cerului — mătase înroşită — Pe pod o turmă trecea grămădită, Fetele din vad strigau către cioban. Trifoiuri schimbau miresmele în răcoare, Oltul pe vânăt drum pierdea lumini, Jocuri de peşti presimţeau noaptea din arini, Vadul tăcuse deşirând gheme de vâltoare. 164 © BCU Cluj PLOAIE DE MAI Cerul se simte aproape şi plin şi sună vioara aceluiaş vecin. Deasupra, vântul scutură salcâmul înflorit tivind cu podoabe trotuarul cotit. Plouă în sunete înalte de vioară, • când coboară nu se-aud. ......... ....... Pe asfaltul ud Trec trăsuri cu sgomot de moară. Nici o umbră; noaptea ca fumul printre picături. Fiecare gândeşte rural: „trebuia ploaie la semănături!” In astă seară poeţii vor scrie despre moarte Sau despre suflete ce nu pot să se 'mpace... Cine iubeşte se 'nfioară şi tace. , PLOAIE îmi simt sufletul scit în ploaie cum tresaltă. Cine mi-a dat un adăpost? Aud pădurea 'naltă Cum sună din fiece frunză ca din cimbale Parc'am lăsat fugarul scund cu spumă ’n zăbale S’aştepte, şi leg o creangă de alun de-o ghindă. Săgeţi scăpate din puterea coardelor colindă, Eu am solie grea şi apa-i otrăvită toată. Fără să plec urechea prind zvonul de roată Semn că departe care coperite cu piei Duc în noapte spre piatră copii şi femei , Şi sufletul barbar în ploaie creşte iar să 'nfrunte O soartă aspră scrisă între şes şi munte. In cenuşiile încrucişeri mai cântă neînţeles Până ce zorile ca focul codrilor se 'ntind pe şes. © BCU Cluj K R I N O N I S SAU ' «TREPTELE SINGURĂTĂŢII DE SORIN PAVEL L'heure amire des pottes , Qui se senlent iristement Poriis sur Văile inquiete Du desordre et du tourment. Francis Carco. Rămânând mai departe în aceiaşi ordine de idei, observăm că profesiunea singurătăţii îşi are deasemenea orele de predilecţie. Ora asfinţitului de soare, când cirezile se ’ntoc agale dela păşune, este ora poetului. Cumpenile fântânilor scârţâie pentru ultima oară în zi, sgomotele şi lătratul câinilor se lasă parcă din văzduh odată cu umbrele nopţii deasupra satelor potolite. Universala pace obosită pătrunde invincibilă în suflete. Este ceasul dorurilor nelămurite şi triste, ceasul îndepărtărilor apropiate şi al' marei împărtăşanii din misterul lumii: . ' L’heure amere des poetes Qui se sentent tristement Portes sur l’aile inquiete ■ Du desordre et du tourment. . Şi aici trebue să fie o reminiscenţă din alte vremuri şi din alte locuri, rămăşiţă confuză a te-' rorilor puternice, care cuprindeau altădată sufletele străbunilor din ţara unde răsare soarele. Le-au trăit aşa de intens acele clipe de înfiorare, încât generaţii după generaţii au moştenit impresiona-bilitatea momentului când lumina începe să cedeze întunerecului. Lupta între zi şi noapte, ridicată în podişul Iranului cu clară boltă cerească la rangul de explicare dualistă a cosmosului şi a vieţii morale, nu poate să mai aibă astăzi aceiaşi gravitate. Şi totuşi credinţa populară păstrează încă un fel de neîncredere bănuitoare faţă de ceasul amurgului şi considerându-1 ca ceva esenţial deosebit de celelalte momente ale zilei, face din el răstimpul singurătăţii. Singuratecii ei înşişi nu se pot sustrage educaţiei şi influenţei publice şi manifestă predilecţie' inconştientă pentru sfârşitul 166 © BCU Cluj zilei. In felul acesta amurgul capătă înfăţişarea specială, întrucât cu vremea se examinează ce stări sufleteşti îi convin, ce haină se armonizează, ce ocupaţii sunt potrivite şi care anume ar sună strident într'o asemenea vreme. Amurgul capătă individualitate precis conturată şi astfel, fără să ştie, credinţa populară a creat o operă de artă pusă la îndemâna poeţilor. Asfinţitului îi repugnă, de pildă, orice muzică puternică, răsboinică sau lumească. Sunetele de bucium sau de caval, prelung înăbuşite, rotunzimea vocii de violoncel, se acordă dimpotrivă minunat cu neclaritatea pânzelor crepusculare. In aceste clipe de vecernie, când pietatea clapelor de orgă ridică cerului îmbălsămate imnuri, aude Verlaine sunete duioase de vioară, venind de după dealuri, cum spune celebrul vers — un adevărat non-sens plin de adevăr psihologic. Ştefan George şi Francis Jammes pleacă capul în dangătul clopotelor. Sonoritatea lor caldă împânzeşte întreaga boltă cerească şi muzica lor este înfiorarea lumii creştine umilită şi rugătoare în amurg. Aşa de naiv uman şi aşa de paşnic câmpenesc cântă clopotele. Parcă ar fi: L'armonieux grelot du jeune agneau qui bele.... Neştiut, pătrunzător, îndeamnă clopotele la reculegere. Cine a auzit odată clopotele dela mănăstirea Văratec, cine a auzit vreodată toaca, isbindu-şi răsunetul în nucul dela arhondaric şi apoi în fiecare brad din pădure, acela nu le mai uită niciodată şi a înţeles pentru totdeauna fiorul amurgurilor. Va fi înţeles dece numai acesta este ceasul hainelor lungi şi negre, negre ca noaptea ca să n'o turbure cu foşnetul strident al culorilor ţipătoare, ca să se poată întrupa în tăcerea ei obscură şi misterioasă. Numai hainele negre ştiu să tacă. E ceasul trupurilor mândre înclinate în faţa temutului nepătruns, este ceasul religiei, legând cerurile cu pământul, este amurgul pios al cenobiţilor solitari. Acelaşi amurg aduce stingerea soarelui după culme, pe când amintirea strămoşilor, vraci şi alhimişti singurateci ai magiei negre, cheamă pe filosofi la întrunirea solitudinei. Luna, astrul solitar al nopţilor, este doamna singuratecilor. Amenajând cu văpaia ei misterioasă, savant gradată, colţuri sigure pentru acei cari isbutesc să rămână singuri pe lume, luna „plutind pe întinsa mărilor singurătate” scoate pe singurateci din vizuina lor. Aleea solitară, străjuită de rânduri de plopi. In lumina ei blândă şi estompată, păşesc cu aerul înstrăinat şi ritmând parcă în fiinţa lor toată restriştea metafizică a lumii, un poet, un filosof şi un monah : Per amica silentia lunae. In această imagine a singuratecului noctambul şi crepuscular, este cu desăvârşire imposibil să recunoaştem pe solitarul contemporan. Ea ne aminteşte lumea de mult apusă a răsboirii eterne dintre Ormuz şi Ahriman şi melancolia perimată a romanticilor. Nimic nu este mai departe de adevăr decât asimilarea solitarilor noştri cu seriozitatea înţepenită a Orientului afganistan sau cu suprasensibilitatea lui Novalis. Poetul Imnurilor nopţii şi epoca sa au desăvârşit un simţ nou pentru poezia pădurii, pentru lumina de lună şi pentru devenirea istorică. Veacul nostru este sătul de ceeace a făcut deliciul veacului lor, se îndreaptă către alte limanuri, are alte fericiri şi alte gânduri. Dece să le confundăm cu caractere ale unor oameni de mult îngropaţi, dece să-i silim pe singurateci să simuleze valori poetice şi suferinţi metafizice de mult asfinţite? "' Qui n’a pas Vesprit de son ăge De son ăge a tont le malheur. . . Voltaire ă M-me de Chatelet. ' Dealungul unei vieţi se întâmplă arareori să nu fie dealuri şi văi, să nu remarcăm sinuozităţi surprinzătoare. Viaţa omenească este o călătorie prin ţinuturi deosebite, printr’o serie de peisagii distincte. Câteodată trecerea dela unul la altul se întâmplă să fie aşa de bruscă, încât ne îndoim dacă la un loc constituesc viaţa aceluiaşi individ. Poalele nordice acoperite de zăpadă ale Alpilor şi cele sudice pierzându-se în grădini de trandafiri şi lanuri de orez, par străine unele de altele. Aşa se întâmplă cu singurătatea, dominând arareori o întreagă existenţă şi sosind la o cotitură, autoritară ca orice surpriză. Din singurătatea nefiinţei, copilul se trezeşte deodată în viaţa socială şi în perioada receptivă 167 © BCU Cluj a vârstei trăeşte cu intensitate în afară. Prima tinereţe, adolescenţa elogiată de Spranger şi ridicată la rangul de categorie filosofică de Moritz Schlick, se întoarce asupra sa însăşi. Adolescentul ridică bariere între el şi ceilalţi şi nu se mai arată în lumina adevărată, disimulându-şi preocupările. Curioşii sunt purtaţi pe drumuri rătăcitoare, căci adolescentul se ascunde de ochii altora. Pudoarea psihică şi fizică se naşte acum, concomitent cu oroarea de confesiuni publice, antipatia pentru cercuri largi şi dorinţa de restrângere la sufletul prieten al colegului de bancă. Solitudinea adolescenţii e trecătoare. Adevăratul cămin şi statornica ancorare a singurătăţii este sensibilitatea. Propedeutica bătrâneţii normale, încărcată de ani şi încovoiată de eforturi, este cea timpurie, stigmatizată de vitregia împrejurărilor grave şi extraordinare prin care a trecut. Un mare scriitor şi totodată un mare bolnav contemporan citează cuvintele doamnei de Sevigne, care spuneâ că tinereţea n’are preocupări morale, n’are dispoziţii şi nu se complace în analiza interioară, pentrucă sângele clocoteşte şi astupă glasurile lăuntrice în vuetul său de torent. Când tinereţea are neşansa să se desvolte în condiţii nefavorabile, este lipsită nu numai de suflet, de preocupări interioare, ci pierde şi elanul fizic, frumuseţea caldă a sănătăţii. împrejurările adverse diminuiază vitalitatea şi atrag după sine economia crescândă în manifestările exterioare, inaugurând încui-barea egotistă. închiderea în sine observată la acei, luaţi de vârtejul vieţii de timpuriu, impresionează profund. Toţi avem de altfel o teamă instinctivă de seriozitatea vieţii şi dacă prelungim câteodată perioada de pregătire e pentru a întârzia cu o clipă această fatală angajare. In pragul vieţii adevărate, desinestătătoare, întoarcem privirile către seninătatea negrijulivă a copilăriei, neîndrăsnind să ne decidem să sfârşim cu încercarea temperaturii apei, ale cărei valuri trebue să ne poarte odată şi odată. Imbătrâniţii înainte de vreme n'au putut să procedeze treptat. Copiii din flori, de pildă, ascund sub denumirea lor idilico-romantică această precoce senilizare. Feţe sbârcite şi suflete pipernicite înainte de vreme, copiii din flori nu vor cunoaşte niciodată exuberanţa vieţii sufleteşti, revărsându-se în hohote peste maluri. Nimeni nu şi-a pus credinţa şi speranţa în ei, cum tatăl lui Origene se scula noaptea şi se aplecă pe pieptul micuţ al copilului, adorând, spune Barres, Graţia ascunsă, germenele divin al recoltelor frumoase. Nevoia de a-şi însuşi de timpuriu preocupări rezervate altor vârste, înăbuşă elanurile sociale şi veştejeşte delicateţa mugurelui tânăr, cum suge viciul sângele din obraz. Orfelinatele trimit în lume condamnaţi pentru saline sau indivizi iremediabil închişi în sine, insociabili şi destinaţi să rămână singuri dealungul vieţii. Contactul brusc cu brutalitatea căleşte, dă tenacitate şi sânge rece, dar călirea şi calmul frizează anestezia psihică. Cu capul ţeapăn, siguri pe linia dreaptă, aceşti singurateci păşesc neturburaţi în viaţă, fără veselie şi fără tristeţe. Siliţi să se dedubleze în şcolar şi pedagog, în părinte şi copil, au rămas definitiv aplecaţi către lumea lor interioară, preocupaţi parcă de-o gravă şi insolubilă problemă, ca o mlădiţă de alun prea îndelung încovoiată. Atonia şi meschina economisire a mizerelor forţe vitale planează ca un blestem dela prima la ultima pagină din cartea vieţii lor. Deaceia rămân singuri printre oameni, veşnic neînţeleşi şi nesimpatizaţi, fără să iubească şi fără să înţeleagă ; Qui n’as pas l'esprit de son âge De son âge a tout le malheur. ^ Comme son esprit connait le vide da monde, son cceur connait le vide de l’amour. Francis de Miomandre. Singurătatea îşi schimbă înfăţişarea şi motivele determinante odată cu trecerea anilor. Transformarea se produce lent şi neîntrerupt, devenind perceptibilă numai în punctele unde o fază şi-a atins culmea de desvoltare. Singurătatea adolescentului eră o aşteptare plină de optimismul iluziilor, o perioadă de pregătire, când izolarea nu însemnă însuşi punctul principal, ci eră doar consecinţa unei preocupări egocentrice, care mobilizâ pentru sine toate resursele sufleteşti. Adolescentul dă 168 © BCU Cluj impresia cuiva absorbit în deslegarea unei probleme grave, deaceea nici nu-şi dă seama de ceeace se petrece în jurul său şi singurătatea sa este observată de alţii, nu de sine însuşi. Singurătatea capătă însă mai târziu conştiinţa de sine şi prima dată când atenţia se îndreaptă, autonom solicitată, în această direcţie, sguduirea sufletească e asemenea marilor comoţii produse de pierderea credinţii religioase. Nu se aud vaiete şi nici dări în spectacol public nu cunoaşte singurătatea quadragenarului. Austeritatea reţinută a vârstei contemplă doar cu nespusă strângere de inimă, închircirea şi comprimarea înfrigurată a propriului eu în contact cu imensitatea străină a vidului în care ne balansăm inconştient. Goethe, al căruia clasicism în expresie şi a cărui frunte olimpian senină, a înşelat până mai dăunăzi, ascundea în realitate în dosul cortinei aceeaşi nesiguranţă şi lunecare de convingeri, care pulsează în inima diminuată de înfiorare a quadragenarului cântat de Baudelaire. Numai aşa se explică că a înţeles să scrie în Faust, acele versuri pline de sens, care exprimă în definitiv tocmai tragedia omului ajuns pe povârnişul existenţii. Bătrân, destul de bătrân, spune Goethe, ca să cunoască non-sensul şi vidul scurtei noastre treceri pe pământ, dar în acelaşi timp destul de tânăr încă să mai aibă ardoarea dorinţilor, aceasta este dualitatea rebelă, care sfâşie singurătatea unui quadragenar. Lipsa oricărei certitudini intelectuale, precedată de alternative speranţe şi desamăgiri, se aliază cu recunoaşterea fixă a zădărniciei iubirii. Credinţa a părăsit cu totul acest suflet. Singurătate. Nimic nu mai atrage, nimic nu mai provoacă curiozitatea. Faptul că basmele în care flori parfumate cheamă pe trecător să le culeagă, fac din acest trecător un copilandru, este semnificativ. Copilul aleargă către orice cu braţele larg deschise, să prindă fluturi sau să rupă flori, ori alte iluzii colorate. Mai târziu copilandrul devenit închis adolescent, este atât de preocupat de fericirea unui ideal, încât nu mai dă atenţie la nici-o momire împrejur. Fixarea unui ideal poate deveni astfel cel mai primejdios act în viaţa unui om, pentrucă idealul are acelaşi rezultat ca şi ochelarii puşi cailor sperioşi. îngustează orizontul şi sărăceşte viaţa şi destinul. Prin viaţă trebue să rătăceşti şi cu siguranţă că numai desorientaţii, morţi la azil sau la garduri de spital, au trăit un destin regesc. La vârsta de patruzeci de ani, însă, vidul şi înstrăinarea pătrund ca negura în sufletul ajuns ca un burete poros. Baudelaire a cunoscut mai bine decât oricine această singurătate a quadragenarului voluptos şi trist. Impărechierea aceasta între voluptate şi tristeţe, înfrăţeşte pe fericitul Goethe cu miserabilul parizian, care îşi văpseâ părul în verde. Baudelaire a şi găsit la această vârstă cea mai potrivită imagine: orbul. Gesturi sacadate de manechin, Terribles, singuliers comme Ies somnambules, , Dardant on ne sait oii leurs globes tenebreux. Ne mai privind zadarnic pământul pe care calcă, întorc globurile dezolante către cer. Dece? Dece mai privesc cerul aceşti nenorociţi? Cu siguranţă însă că nu aşteaptă de acolo de sus, unde privirea lor n'a pătruns niciodată altceva, decât quadragenarul cu surâsul acru încrustat în colţul gurii şi cu privirea cenuşie. Voluptate şi tristeţe. Voluptatea lor devine savantă, gradată şi prelungită, tristeţea lor înfăşură în luciditate de industriaş o plăcere, ştiută dinainte epuisabilă şi înşelătoare. Femeile superioare, sau mai degrabă sensibile la superioritatea sufletească a bărbatului, nu isbutesc nici ele să mai umple un gol fatalmente definitiv. La vârsta aceasta omul ajunge să aibă însfârşit inimă. Francis de Miomandre a înţeles că inima nu apare odată cu intrarea noastră în viaţă, că multă vreme suntem prin urmare „oameni fără inimă”. Surâsul înţelegător de tată şi tolerant sceptic este produsul îmmii, care creşte odată cu anii şi furtunile. „Nu se naşte cu noi, ci se creiază; nu este vasul durerilor noastre, ci ansamblul durerilor noastre înseşi”. Inima aduce singurătatea în viaţa unui om. încă un pas şi încă o treaptă, poate cea din urmă, pe scara singurătăţii: Bătrâneţea normală. Când fluidul roşu cedează anemiei cuceritoare şi fluxul albit curge leneş prin artere, fără să mai pătrundă îndestulător în capilare ca să coloreze obrazul, atunci îşi face loc moşnegeşte în viaţa umană, concluzia naşterii cu numele de bătrâneţe. Ea este vârsta fatală a singurătăţii totale şi când soseşte, bătrânii sunt scoşi şi părăsiţi la mal ca sfărămăturile unei flote înnecate, Chinejii sunt un 169 © BCU Cluj popor fără inimă. Ca toate celelalte dealtfel. Simbolismul numerelor spune că numărul opt stăpâneşte viaţa bărbatului. La 8 luni capătă dinţii de lapte, la 8 ani îi schimbă, la 2X8=16 începe adolescenţa, la 8x8=64 de ani vine îmbătrânirea şi bărbatul nu mai poate deveni martor. Nedelicată cruzime să spui unui bătrân în faţă că este o epavă, că nimeni nu mai are încredere în el, că rugina i-a mâncat mădularele şi l-a însemnat cu pecetia morţii. Simţurile s'au uzat pierzându-şi vioiciunea de altădată. Bătrânii sunt desabuzaţi şi plictisiţi. Ar încremeni ca Niobe în stană de piatră, dacă nu i-ar sgudui aşteptarea sfârşitului inevitabil şi groaza necunoscutului de dincolo. Singurul semn de viaţă îl provoacă teroarea morţii. Cu tristeţe cumplită,- bătrânii noştri simt cum îi considerăm morţi şi cum vălul de neînţelegere îşi îndeseşte pânza între ei şi noi. Unul câte unul s'au petrecut cei din generaţia lor, răpindu-le confesorii. De morţi îi desparte lespedea depe morminte, de cei vii moartea treptată a simţurilor. Maurice Barres falsifică bătrâneţa, contemplând câinele îmbătrânind în credinţă, tolănit pe covorul dela gura sobii. Inchipuindu-şi că toate primblările de altădată, dragostele de tinereţă sau cinele abundente, ţin tovărăşie bătrâneţii, îmbătrânind fiind „riche des plus hautes emotions de sa race”, Barres cade victimă teoriei plasmei germinative sau ignoranţei fiziologice a învăţăturilor epicuriene, care plasează fericirea la sfârşitul existenţii, în leagănul amintirilor. Drumul către bătrâneţe nu este calea către îmbogăţire, nu adunăm, ci dăm, nu strângem, ci irosim. Fiecare pas înainte însemnează sărăcire, consumare, până când ruina desăvârşită surpă ultimul rest de faţadă. Sângele se scurge şi face urmă pe drum. La fel, anemia paralizează creerul şi tragedia capătă proporţii înfiorătoare, când bătrânii încep să nu se mai înţeleagă pe ei înşişi — înstrăinaţi de propriul lor trecut. Cel mai păgân dintre oameni simte pătrunzându-i în suflet o tristeţe de plumb şi o gravă desnădejde, citind povestea ultimelor zile ale marelui Newton. Bătrânul nu-şi mai înţelegea calculele din tinereţe şi plângea pe paginile Principii arithmeticae universalis. Şi cortina cade cu desnădăjduitoare încetineală — desăvârşind treptat singurătatea ruinelor calcinate. ■ Je connais mon ptche et je ne le cUIesle pas Peladan. ’ Luptele discurale sau sângeroase împotriva tiraniei ne-au deprins să credem că toată istoria este povestea homerică a ruinării ei şi a întronării libertăţii. In acelaş timp însă tirania n’a încetat un moment să se exercite asupra noastră, cum nu poate înceta să ne apese cu o anumită presiune azurul învelişului atmosferic. Rezultatul acestor două fapte a fost acela că am acceptat o contrazicere flagrantă: perpetuarea reală a tiraniei şi negarea ei crescând accentuată în lumea gândurilor. Din această deprindere înveterată cu scânteia contradicţiei nu isbuteşte să ne mişte nici constatarea cercetătorilor de viaţă socială, care afirmă un marş crescendo în istoria tiraniei. Tirania nu tinde deloc să dispară şi istoria nu este lupta umanităţii ca s’o ruineze, ci tirania se extinde mereu şi istoria însăşi creiază zi cu zi tirania. Pe când în antichitate, de pildă, afară de anumite îndatoriri răsboinice sau ceremonii religioase, individul rămânea stăpân suveran pe restul vieţii sale, în timpurile noastre societatea se introduce cu tirania legiferantă din ce în ce mai adânc în viaţa intimă a cetăţenilor săi. Cu vremea i se va răpi cu totul individului facultatea de a dispune de sine însuşi şi gusturile sale şi totul va trebui să se întâmple după formular şi după lege, care în fond exprimă doar o voinţă eterogenă, chiar dacă se numeşte socială. . Solitarul suportă ca toată lumea această tiranie făţişă, dar ceiace nu se întâmplă oricui este faptul că tirania manifestă faţă de el un exces de zel. Dacă până acum tirania se dovedea cu deosebire asupritoare, în cazul său ne aflam doar în faţa unei injuste excepţii şi solitarul nu se supăra prea tare, amintind cu purtarea sa supusă o frază a lui Max Jacob. „...Orgolios în solitudinea sa, se înclina însă în faţa oricui îndrăsnia să i-o turbure”. Dar iată că lucrurile nu se opresc aici, ci afară de tirania brutală şi nepregetată, se arată alta. Tirania aceasta nu mai loveşte la lumina zilei şi deaceia nimeni n’o vede. Este tirania bănuelii, a virtualităţii, ţinând lucrurile în indecizie, legă' 170 © BCU Cluj nându-se între „da şi nu” ca o sabie a lui Damocles, ameninţând să cadă în fiecare clipă. Deaceiâ singuratecii se simt ca cei mai bănuiţi,' ca cei mai suspectaţi locuitori ai planetei. Retragerea lor centrifugală, pare suspectă, ca orice strecurare pe lângă gard, ca orice predilecţie pentru umbră. Predispoziţia către tăcere şi antipatia pentru publicitate sgândără curiozitatea noastră. Nu admitem vidul nicăeri, nici în cea mai sdrobită viaţă omenească, şi bănuim îndată un mister. Ne stăpâneşte superstiţia tăcerii şi ne suflă insinuant la ureche că taciturnii ascund ceva grav. Imaginaţia se în-. sărci'nează cu primele investigaţii şi ochi întrebători, clipind de curiozitate, pândesc ca o hidră viaţa sihastrilor. Admitem aprioric că drumul sihăstriei este consecinţa unor circumstanţe extraordinare şi bănuim pe solitari de patimi aprinse şi neomeneşti, de crime monstruoase, de planuri meschine şi conspiraţii macabre. Curiozitatea vulgară le pradă trecutul, îl descoasă vandalic şi-l împlineşte, transfigurând umile singurătăţi în drame şi romane sensaţionale. „Vieţile sfinţilor mint toate în ce priveşte perioada anterioară vocaţiei”, spunea Peladan, ca un ecou al plebei. Prezentul solitarilor circulă din gură în gură „pe banca minciunilor” la mănăstiri, iar viitorul e pus la index, v Aşa se nasc catilinarele. Prima catilinară acuză solitudinea de imoralitate. Nu se inspiră din echivocul stagiritului, care lasă lucrurile în suspensie : homo solitarius aut Deus aut bestia. Nu face uz nici de determinările filosofilor asupra virtuţii şi viciilor pentrucă sunt încurcate şi contradictorii, ci omul monden, improvizat în apărător al moralei sociale, acuză pe solitari de practicare a tuturor viciilor depe lume. Ignorându-şi momentan propria sa viaţă, care se târăşte meschin şi gustă mediocru din viciu ca şi din virtute, întinde arătătorul către solitari ca înspre cutia faimosului Epimeteu. Din solitudine isvorăsc toate viciile. „Bleib nicht allein, denn in derWiiste trat der Satanengel selbst zum Herrn des Himmels”, scrie Schiller în stil biblic ameninţător. Dacă am face din sinceritate virtutea cardinală şi atotcuprinzătoare, viciile s'ar refugia la polul simetric în coloana nesincerităţii. Ori sinceritate însemnează acţiune şi gând deschis, absenţa cugetului ascuns; sinceritate însemnează anihilarea supremă a distanţei dintre oameni prin ignorarea deosebirilor şi evidenţierea asemănărilor. Sinceritatea o simţim ca pe o mişcare de translaţie a două suflete omeneşti. Coincidarea perfectă este sinceritatea definitivă. Nesinceritatea se manifestă negativ ca o sabotare a elanurilor, e ridicarea de gânduri nemărturisite, este păstrarea atitudinei rezervate. Individul nesincer ocoleşte ca o fiară şi se leagănă ca o sălbăticiune înainte de salt — pe labele elastice. In nesinceritatea aceasta recunoaştem pe solitar. El reprezintă primejdia publică prin excelenţă pentrucă întrupează imoralitatea. Prin definiţie solitarul dezertează dela îndatoririle sociale, dând alarma insubordonării şi anarhismului. Luând poteca codrului, solitarul nu delapidează numai o mână de lucru, ci mai sustrage câteva menite să-l suplinească şi să-l întreţie în refugiul condamnabilului său parazitism. Luând fără să dea, solitarul încalcă pactul solidarist, dovedindu-se un cinic sensibil, lipsit de simţul dreptăţii, copleşit de rea credinţă şi de laşitate în faţa baricadelor vieţii. Imorală prin nume şi prin definiţia sincerităţii, singurătatea întrece marginile suportabilului în intimitatea sa sinistră, Suberificare idioată, împietrire nesimţitoare, dublată de practici perverse, Voltaire acuza pe sfântul Antoniu că s'a dus în pustie pentrucă preţuia pervers voluptăţile ispitei, staţionarea savantă şi durabilă la mijlocul drumului normal. Intre narcisism şi „voyeur”, solitarii se sbat într’un demonic sabat neomenesc şi somnambulic, decăderi macabre, îngrozitoare şi pline de amărăciunea fierii. Dacă singurătatea unei singure nopţi aduce sfaturi bune, singurătatea prelungită aduce gânduri rele, infamii şi conspiraţii. Deasupra solitarilor cufundaţi în gânduri, plebea lasă să planeze aceiaşi neliniştitoare bănuială. Socrate, spune Forneron, n'a aşteptat ceasul cucutei ca să vadă că visătorii, iluminaţii şi naivii sunt victimele umanităţii. După ce i-a singularizat cu perfidie şi i-a gonit cu biciul în singurătate, mulţimea începe să se teamă de însăşi făptura imaginaţiei sale. Confundând 171 © BCU Cluj oroarea practicelor rousseauiste cu aplecarea pe pagini de carte sau eprubete de laborator, mulţimea spionează, II vede în întuneric, se teme instinctiv de necunoscut şi de neînţeles. Spectrul morţii dă târcoale. Mulţimea loveşte şi cariera singuratecilor, creatori de* gânduri şi simfonii, sfârşeşte cu moarte de jivină sau pe rugul mângâiat de flăcări. Frica aprinde focul. Umili sau mândri, Gior-dano Bruno sau Niculăiţă Minciună, plebea îi singularizează, îi urăşte şi îi ucide. * * * . Rlen n'est plus commun que ce nom Rien n’est plus rare que la chose La Fontaine, Nu găsim în adevăr multe cuvinte mai des întrebuinţate decât singurătatea şi corespunzând totuşi unor mai rarissime realităţi. Nu găsim deasemenea multe noţiuni mai fundamentale şi mai implicate în explicarea genezii celor mai serioase şi mai durabile construcţii practice şi ideologice ale umanităţii, care să fie mai mult neglijate de cercetarea ştiinţifico-filosofică decât singurătatea. S'a spus — şi vom vedea în ce măsură poate să fie exactă afirmarea, că singurătatea ar fi un produs modern. Şi totuşi solitudine şi eremiţi au fost de când lumea, lăsând loc mirării că n'a atras în cuvenită măsură atenţia, deşi singurătatea a produs minunate documente de desvăluire sufletească : scrisoarea şi confesiunile. Toată lumea admite că în ele sufletul uman apare în goliciunea sa desăvârşită, că intimitatea poate fi direct sesizată numai în ele. Masca socială, conştient sau nu, compusă în oglindă, are în ele o uşă secretă. Pe acolo străbate indiscreţia posterităţii şi desgroapă cu unghii de hienă, tainele exemplarelor mari ale umanităţii. In viaţă s’au străduit să le ascundă şi vor să le ducă cu ele în mormânt. Confesiunile şi scrisorile erau în vremurile mai vechi indicate să atragă curiozitatea cercetătoare şi să o îndrumeze pe căile către înţelegerea singurătăţii. Antichitatea şi Renaşterea posedă numai câte un elogiu însemnat al vieţii solitare — scrise de-un filosof şi de-un poet. Seneca în De odo zeifică răgazul şi liniştea singurătăţii, Petrarca o cântă în De vita solitaria. Şi totuşi individualitatea şi individualismul, care pot împinge la justificarea izolării, s’au născut în ultimele pâlpâiri ale evului antic şi au renăscut în primele secole ale Renaşterii. In timpurile mai noui neglijarea pare şi mai ciudată pentrucă, dacă mai înainte pornirile individualiste de descătuşare socială şi de liberă manifestare a acelui unu, care este individul, erau doar fenomene contemporane trăite şi necercetate, acum se pune însăşi problema opoziţiei individ-comunitate. Acum se verifică drepturile individului, ale societăţii şi ale Statului. N’ar fi fost prin-urmare nimic mai firesc decât îndreptarea privirilor către singurătate. Prin locul pe care-1 ocupă în punerea problemei solitudinea ar fi oferit cercetărilor avantajele oricărui fapt exagerat. In domeniile unde experimentarea nu este cu putinţă, exagerările o pot doar suplini cu succes. Totuş nici modernii nu par să cuprindă adevărata importanţă a fenomenului şi spusele lor nu întrec arbitrariul aprecierii. Iohan Georg Zimmermann scrie la 1756 prolixele sale „Betrachtungen iiber die Einsamkeit” Schopenhauer îl acuză de plagiat în dauna lui Petrarca şi totuşi rezumatul celor patru volume trece în alte limbi şi în enciclopedie ; bolnavul Christian Garve, preopinentul lui Im-manuel Kant, tipăreşte la Breslau în 1797 două volume „Uber Gesellschaft und Einsamkeit", eri-jându-se doar în detractori sau apologeţi ai singurătăţii. Rămânând cu toţi la periferia sa întrucât însuşi obiectul preocupărilor lor este să îndrituiască ierarhia între individ şi societate, căutând să facă bilanţul avantajelor fiecăruia din cele două moduri de viaţă. Aproape contemporan, Emerson îşi centralizează preocupările asupra acestei probleme, dar cartea sa „Gesellschaft und Einsamkeit”, rămâne tot pe drumul vechiu. Filosofia istoriei şi sociologia contemporană discută cu aprindere problema individ-societate, dar nu se lasă antrenate în cercetarea problemei până acolo unde încep profunzimile şi se zăresc datele imediate. Sporadic totuşi în filosofia contemporană a culturii, Her-man Schmalenbach şi David Koigen presimt modul just de cercetare. Primul aruncă însă lumini completamente falşe asupra singurătăţii; Koigen rămâne unilateral. Edouard Estaunie pune tema 172 © BCU Cluj solitudinii în romane, iar Hermann Hesse le însoţeşte de originalul „Tractat vom Steppenwolf”. E în adevăr de mirat, spune Simmel, cât de puţine din durerile umanităţii au trecut în filosofia ei. Puţine, dar preţioase descoperiri ale singurătăţii. Pentru mentalitatea noastră democrată, bazată pe pilonul majorităţii şi plebiscitului ca eminent criteriu al Adevărului, n’ar fi suficient; pentru cealaltă înclinare a spiritului din veacul al XlX-lea însă, cultul faptului împins până la exagerare şi căzând în prejudecata faptului, este destul să fie pronunţat un cuvânt pentruca să devie un fenomen desinestătător, cu realitate fixă, cu istorie şi viitor. Iluziile şi halucinaţiile însăşi sunt fapte, cauzate şi producătoare de efecte. Constatăm existenţa unui fapt: singurătatea. Un loc părăsit, un ariniş pustiu, un colţ de natură sălbatecă, unde n’a pătruns picior de om, se deosebeşte isbitor de oricare ale peisagiu. Neviolată de mâna lucrătoare, natura se desfigurează îndată ce-a suprins-o un ochiu omenesc. Peisagiul are ochi şi o sensibilitate nebănuită. întocmai ca mimoza sensitivă, închizându-şi proteguitor petalele la cea mai uşoară adiere, peisagiul îşi pleacă pleoapele ofensate la vederea omului. Aşa de lesne îşi pierde natura inocenţa: ca florile din poveste, veştejindu-se îndată ce un pas de muritor a răsunat în apropierea grădinilor fermecate din împărăţia zânelor. Peisagiul singuratec este încremenit ca eternitatea, neîngrijit ca o pădure virgină şi impresionant ca tăcerea. Singuratecii la rândul lor, nu sunt desigur oameni ca toţi oamenii. In biografia lor mişună întâmplări şi anecdote, circulă din gură în gură şi arată distincţia între viaţă, de care se bucură toată lumea şi între biografie, hărăzită numai unora dintre sute şi mii. Solitarii se deosebesc de restul oamenilor, fiziceşte, dela creştet, deseori pletos, şi până la talpa, prea puţin protejată; iar psihiceşte, dela prima vorbă, sosind greoi din lipsa de exerciţiu, până la ultima, care din aceiaşi neantrenare socială, vine repede şi cade greu şi fără tact. Singurătatea ca fapt însemnează negarea traiului laolaltă. Singurătate şi multitudine consti-tuesc prima pereche dintr’un sistem de opoziţii. In stabilirea acestei opoziţii, repetată în nenumărate cazuri individuale, rolul predominant îl joacă societatea. Nu individul se izolează, ci colectivitatea ostraciază, fie luând brutal o iniţiativă nedreaptă şi crudă, fie pecetluind o realitate. Naufragiaţii vieţii, victimele isbânzii altora, nu-s singurateci de carieră, ci ocazionali; idioţii, nebunii şi geniile au predispoziţii către izolare şi solitudinea lor rămâne o simplă chestiune de formalitate, de recunoaştere. In ambele cazuri însă cuvântul hotărîtor e de partea societăţii. Ea alege indivizii indezirabili, îi îndepărtează din mixtura sa şi cu exces de bunăvoinţă continuă să se preocupe de ei, ca un director de închisoare de mizerabilii săi deţinuţi. Prima etapă a solitudinei e prin urmare gestul social de aruncare peste bord; a doua pierde în violenţă, dar câştigă în satiră, căci solitarul e silit de rumoare publică să capete înfăţişarea lui Brahmaputra. Teribila voinţă socială decapitează orice înălţime individuală, nu suferă ruperea nivelului comun şi nealinierea în front. Singuratecul, deşi a dezertat din comunitate, a lăsat în urmă un suplinitor : amintirea. Aceasta va fi prelucrată în absenţă după capriciile celor rămaşi în urmă şi aci începe a treia etapă în realizarea imaginei noastre despre solitudine. Societatea continuă să-i observe pe solitari şi aceşti detractori sinceri şi îndârjiţi ai convieţuirii umane nu pot să-i evite enorma influenţă. Nici fuga nu-i scapă de tirania socială şi nesupuşii anarhişti ascultă în exil legile Leviathanului, cum acul busolei ascultă magnetismul terestru. Societatea capătă aspect de forţă sau lege naturală, asemenea gravitaţiei universale, care ne stăpâneşte pe toţi, mare sau mic, solitar sau monden. Pierzând în satiric, câştigă în infamie şi cruzime. Singurătatea fiind o creaţie socială şi mişcându-se, prin paradox, în afară de cadrele sociale, solitarul rămâne oarecum distanţat de ea. Nefiind în ritmul mersului general, orice mişcare a sa este lesne observată, pentrucă caracteristica văzului popular este prezbitismul. Optica aceasta specială explică tolerări scandaloase înlăuntrul comunităţii şi severităţii straşnice faţă de solitari. Orice veleitate de independenţă, de variaţie, este înăbuşită şi imaginea despre solitari rămâne veşnic cea tradiţională. © BCU Cluj După ce a silit câteva exemplare umane să ia calea pustiilor şi singurătăţii, după ce i-a diferenţiat până la monstruozitate de restul umanităţii, aruncând o perdea între ei şi lume, -- mulţimea incendiază şi ultimul pod de peste abisul despărţitor. Cum Chinejii mutilează piciorul copilelor tinere în încălţăminte strâmtă, la fel siluirea individului prin societate modelează tipul omului singuratec. Dar să adăogăm la aceasta şi purtarea societăţii, asemănătoare cu aceia a unui tată denaturat, care şi-ar creşte în aşa fel copilul, încât scos în lume să ajungă râsul şi batjocura tuturora, cum era Gargantua, ieşit din şcoala primului său maestru. Este o cruzime în adevăr rafinată — în fiecare farsă : să te ocupi de cineva ca să-l faci caraghios şi să te distrezi de nenorocirea lui bruscă şi perplexă, când prea târziu i se deschid ochii c’a fost victima unei nevinovate petreceri. Procedeul denotă în acelaşi timp spirit rafinat şi bestialitate primară. Modelul micilor noastre farse răutăcioase, ni-1 oferă mulţimea în conduita faţă de solitari. După ce i-a modelat după gustul său, după ce i-a înstrăinat complet, după ce i-a învăluit în umbră şi a tăiat orice posibilitate de comunicare şi deci de cunoaştere reciprocă reală între ei şi ceilalţi oameni, — imaginaţia populară desfăşură o bogăţie impresionantă de inspiraţie în inventarea mijloacelor de tortură. Mai întâi societatea uită ea însăşi configuraţia creaturii sale, fiindcă nu mai comunică cu ea. Şi atunci îşi crează un obiect nou. In locul solitarului real se subplantează cel imaginar. Dincolo de cortină clădeşte ca în basme o lume nouă şi bizară, pentrucă imaginaţia colectivă nu cunoaşte contradicţia logică şi scrupulul moral. Deaceia raportul care se stabileşte între societate şi solitar nu e raportul între, două realităţi, ci raportul între două fantome. Mişcându-se liberă de orice control, fantezia populară imaginează, atribue, elogiază şi învinovăţeşte — lăsând să se profileze pe fondul marelui tablou al istoriei universale, simbolul celei mai rafinate, mai absurde şi mai respectabile duelări: solitar şi societate, felină şi pradă, cu iluzii de libertate între ghiare retractile. * ■ . * * , Audacter calumniare semper aliquid ' haeret. . Francis Bacon Fără să stimăm proverbele, trebue să recunoaştem că uneori pregnează scurt şi distractiv, unele banalităţi, redându-le astfel frăgezimea pierdută. Teoria şi etica adaptării la mediu este de pildă rezumată în proverbe ca : „să te faci frate cu dracu, până treci puntea” sau „să te dai după păr”, cum strălucit a demonstrat Valentin Bude, Solitarul recurge la această tactică, deseori încoronată de succes în lupta şcolarilor ca să-şi demonetizeze poreclele neplăcute. Această tactică constă în a nu da atenţie, a simula calmul indiferent şi nestingherit, pentru a produce impresia că porecla nu-şi împlineşte scopul de iritare şi deci autorul să renunţe la ea ca la o armă fără tăiuş. E primul punct din programul strategic. Dacă adversarul dovedeşte inepuisabile rezerve de energie morală, cu alte cuvinte precoce încăpăţânare, atunci intră în vigoare a doua tentativă, constând în intensificarea calmului aparent prin metoda „lăsării după păr”. Este o metodă dulce, pacifică, plină de perfidă diplomaţie şi bazată pe anume divinări psihologice preţioase. In loc de a înfrunta făţiş invincibilul pentru a-1 aţâţa şi mai tare, se procedează şiret, căutând a-şi aplica singur porecla, cu nemărturisită, dar finalistă neplăcere. Solitarul apelează la această reminiscenţă din strategia copilărească. Odinioară se putea înregistra în unele cazuri câte-o victorie. Indus în eroare asupra eficacităţii invenţiei sale, adversarul obosia şi înceta tachinăria. In lumea celor maturi însă, îmbătrâniţi în rele şi dârzenie, resistenţa e incomparabil mai mare şi fortificată de greutatea multisecularei tradiţii. Tenacitatea sa devine inebran-labilă. Solitarul încearcă totuşi marea cu degetul. Tolerează poreclele, le repetă chiar, cu intenţia să le demonetizeze. Zadarnic. Un singur om să lupte cu o lume întreagă, la care se adaugă şi morţii din morminte. încăpăţânarea contemporanilor, dublată de puterea conservatoare a tradiţiei, dă peste cap întreg planul solitarului. Conform heterogoniei scopurilor sociale. In loc să distrugă far- ■ 174 © BCU Cluj mecul poreclei şi calomniei, îl întăreşte prin asentimentul său simulat şi impregnează cu un caracter de autoritate, confirmat de chiar cel în cauză. Dacă la rezultatele acestor două faze ale metodei întrebuinţate de solitari, se mai adaogă concursul dat de unii singurateci, fie că sunt indiferenţi, fie că simt plăcere de mazochism să urmărească din ochi evoluţia fabuloasă a ştirilor inexacte, având satisfacţia autoflagelării. Autoflagelarea, autoponegrirea gratuită merge în pas cu intervenţia falşilor solitari, care împrumută şi afirmă semnalmentelor convenţionale ale solitudinii ca să vâneze în voie prestigiul corespunzător. Audacter calumniare, semper aliquid haeret. ■ ' * ' ' . * $ , II veulent d’un oeil bigle Ces pucerons chetifs. Lire Ies divins sigles ' Qae nous tenons captifs ' ' Ullenspiegel. Ca mulţi alţii, spune prinţul Dschaffar, am crezut vreme îndelungată că Dumnezeu, înainte de a fi început să lucreze, a elaborat un plan al lumii şi programul celor şase zile lucrătoare îl aşezase inginereşte în faţa sa pe masă. Semenii prinţului, ajunşi sub penelul maestrului Georges Du-hamel, s’au desbărat prin adâncă şi clasică cugetare, de iluzia unei lumi construite de o idee ordonatoare. Ordinea şi ideia, idealul şi prevederea, distrug frumuseţea cosmică, înlăturând fantezia şi închizând porţile aventurii. Fără imaginaţie şi fără hazard, lumea ar rămâne săracă din cale afară şi plictiseala ar deveni universală, înăbuşind sistemele planetare. Capriciul şi hazardul sunt atot-cuprunzătoare. Speranţa, viaţa în dolce farniente, aşteptând cu răbdare seculară să fie invitată.la banchet, viaţa de înfăptuire, înserându-se dela sine în dansul extravagant al umanităţii, toate posibilităţile şi toate dorinţele încap sub egida lor, ale cărei margini coincid cu graniţele universului. Istoria oamenilor este o parte din această lume, care rămâne pentru noi muritorii fără plan şi fără ideal. Privind-o totuşi în urmă, o imensă perspectivă se deschide. Omenirea contemporană aruncă o umbră uriaşă, care este însuşi trecutul ei. Ca un copil, aplecându-se să culeagă umbra în buzunar, istoria se strădueşte să găsească în viaţa trecutului intenţii, scopuri, germeni ordonatori. \ Tot ceeace isbuteşte să facă însă, nu poate fi o pipăire a esenţelor adevărate, ci simple ordonări umane. Savanţii germani fac o justă distincţie între devenirea istorică şi disciplinele istorice. Devenirea istorică reală este operă divină sau naturală, filosofia istoriei sau ştiinţele istorice sunt lucruri omeneşti, comentarii muritoare şi modeste ale unei taine. Ştiinţa noastră istorică pluteşte ca un fragment între două necunoscuturi: acel din care s’a născut şi acel în care va dispare. începutul şi sfârşitul istoriei nu vor fi scrise niciodată, căci n’au fost şi nu vor fi „ochi, care s’o vadă şi nici minte s’o cunoască”. ' Pentru ochiul nostru omenesc istoria umanităţii a apărut când în ipoteza de curgere evolutivă • sau transformistă, când stagnând împietrită în nemişcare, când ca un marş în linie dreaptă sau în vârtejuri circulare, constituind cicluri închise şi independente de civilizaţie. Toate ipotezele acestea, fie progresiste ca secolul al XVIII-lea, fie pesimiste ca legenda epocii de aur, decăzând în epoca de aramă sau fier, sau ca filosofia eminesciană, aureolând trecutul, — toate n’au puterea să cuprindă întreaga realitate istorică. Faptele se preling pe delături sau sparg planurile ridicate posterior devenirii istorice. In realitate, devenirea istorică procedează ca o apă, care depune aluviuni. Aluviunile se aranjează în coarde de cerc concentrice, apa îşi consumă din propriul ei spaţiu, din propria ei albie, se strâmtorează, dar în acelaş timp măreşte cantitatea de uscat litoral. Epocile umanităţii istorice se înşiră ca dungile eliptice şi concentrice depe crusta calcaroasă a scoicilor şi se încalecă ca degetarele îmbucate unul în altul. In felul acesta epocile istorice se suprapun, dar nu se cauzează, alcătuesc un tot, dar îşi păstrează independenţa. Nenumăratele secţiuni, pe care le-am putea face în acest' turn de degetare, reprezintă mentalitatea unei epoci. Când secţiunea tae două sau mai multe din . 175 ' © BCU Cluj cercurile scoicii, — însemnează că avem a face cu epoci de transiţie; când nu taie decât una singură, avem o dovadă că epoca s’a desvoltat până la complectă independenţă şi toate caracterele întâlnite reprezintă mentalitatea ei specifică, clarificată şi purificată de reminiscenţe, constituind astfel un inedit sub soare. In acelaşi timp, dungile apărând din imensitatea unui ocean necunoscut înaintează ca aluviunile în continent. Privite retrospectiv ne dau impresia unor trepte pornind din adâncuri necercetate şi pierzându-se .în azur. Ipoteza omului etern se împacă cu credinţa în omul schimbător cu vremea, căci păstrându-şi individualitatea şi ineditul, epocile de civilizaţie răsar toate din acelaşi misterios început. Din solitudinea totală a nefiinţei, omenirea se îndreaptă poate iarăşi către solitudinea re-paosului desăvârşit şi astfel sfârşitul va fi asemenea începutului. Din marea fără de maluri, în care Zac toate începuturile, apar în lumea istorică civilizaţiile umane. Fiecare aduce ceva nou sub soarele nostru. Fiecare ascunde un germene nou, caracteristic şi are o înfăţişare de ansamblu, deosebită de toate celelalte, care au fost sau puteau să fie. In fiecare din aceste civilizaţii solitudinea s'a concretizat în alt mod, în alt veşmânt, în alte împrejurări şi cu alt conţinut spiritual. Dar fiecare solitudine devine o treaptă, o dungă pe casa scoicii sau o aluviune, pe care păşeşte mereu mai sus sau numai mereu mai departe, ceeace însemna umanitate în fiecare din acele civilizaţii. Evident că civilizaţiile se ating şi vin în legătură unele cu altele. Se presupune că înaintea celor mai vechi civilizaţii, ale cărora vestigii le desgropăm noi astăzi, ar mai fi fost şi altele, încă mai vechi, sucombate odată cu continentele locuite, în apele oceanurilor cu şapte mii de metri adâncime. înainte de a asfinţi au venit însă desigur în contact cu cele menite să perpetuieze omenirea, întocmai cum civilizaţiile de astăzi se întâlnesc şi încearcă să se cunoască unele pe altele. Ca şi cunoaşterea istorică a timpurilor vechi însă, — încercarea aceasta rămâne iluzionară. Epocile istorice nu se înţeleg unele pe altele şi civilizaţiile, cu toate aparenţele de înrudire treptată, de schimburi spirituale, rămân veşnic străine. Schimburi spirituale, altoiri de clasicism, cum doresc umaniştii sau altoiri cu alte civilizaţii, cum propovăduia Hermann Keyserling, conducătorul şcoalei de înţelepciune, dela Darmstadt, — nu sunt posibile. înstrăinarea este un fenomen de aparenţă. Ceeace luăm dela alţii este transfigurat şi apoi făcut asimilabil. „So musst du sein, dir kannst du nicht entfliehen”, spunea Goethe, Civilizaţiile, ca şi epocile istorice au individualitatea lor specifică, în faţa căreia s'a înclinat învins Iulian Apostatul. Epocile istorice rămân prin urmare străine una de alta în cadrul larg al umanităţii, mari singurateci, imenşi Poliphemi străini şi solitari. încercările istorice de a înrudi epocile, ajutate de osmoza prilejuită de relaţiile între popoare, — isbutesc totuşi să creieze aparenţa unor asemănări. In realitate conţinuturile spirituale rămân hermetic închise în ele înşile şi înrudirea e numai superficială Un exemplu constitue însăşi genealogia singurătăţii. Au existat mai multe singurătăţi perfect distincte, totuşi în concepţia actuală a singurătăţii, în aparenţa ei sunt îngrămădite o serie de note care nu-i aparţin. Solitudinea contemporană, datorită acestor maimuţăreli, care ating numai suprafaţa, — este o entitate de sine stătătoare şi totuşi veşmântul rezultă dintr'o pitorească adunare de elemente eterogene. Dacă se înlătură însă aceste decorative, se regăseşte adevărata solitudine contemporană. Cazul singurătăţii e analog cu al muzicii şi al dansurilor negre din oraşele mari din apus. O anecdotă spunea că un negru ascultând un jazz la Paris, ar fi declarat că-1 irită aceste nesuferite dansuri sălbatice. Şi avea dreptate, pentrucă jazzul parisian a răsărit din precise nevoi ale sufletului apusean postbelic. Jazzul este european, nu african. Deaceia nu se poate vorbi de genealogia singurătăţii, ci de treptele ei. Mitologia asiatică spunea că legătura între cer şi pământ, legătura între cele două lumi, una în care am venit şi cea în care ne vom duce este curcubeul, ştergarul vărgat întins pe cer să se usuce după ploaie. Adevărata le' gătură însă, între nefiinţa eternă, care domneşte la un capăt al vieţii şi ne aşteaptă la celălalt, — este solitudinea. Geneza e deslipire din singurătate, viaţa călătorie prin singurătate şi moartea cufundarea în oceanul de singurătate din care am pornit. „Căci care e viaţa noastră?” spune Biblia dela 1688; „Că abur este carele puţin se arată şi apoi piere”. (Urmează) © BCU Cluj STROFE ÎNCHINATE DE ADRIAN MANIU Marioarei Ventura. Sânt toate sufletele ’n tine, sau niciunul — cine ştie? Eşti aceeaşi — întotdeauna alta — în gânduri înflorite După planul unei vieţi închipuite, Plâns şi cântec până la moarte şi până la veşnicie. Care e taina prin care Cuvântul din slove negre măsurate şi mincinoase II prefaci în adevăruri viitoare, Prin ce minune preschimbi chiar răul în simţiri frumoase? Rămâi singură taină când ne-ai luminat Aplaudări te urmăresc în suferinţă, Mască e toată carnea ta de floare pentru nefiinţă, ' Joc blestemat şi gând curat. Dar oare mai recunoşti chinul tău sub cununa de laur Sau pentru tine totul se schimbă în joc Ca pentru regele din basm prea fericit de nenoroc Căruia fiece mişcare i se făcea aur ? © BCU Cluj Purtată în alai de mulţimile pământului, Tu ne propovădueşti învăţătura cea mare Ca o pasăre albă deschizând drum stolurilor urmăritoare In cerul unde nu rămâne urma zborului. Ai dat glas şi făptură la tot ce a vrut să trăiască, Ai tălmăcit înţelesul înţelepciunei cu o lacrimă sau un cântec Şi pentru veacurile ce au să crească Din trupul tău se înfiripă gândul vrăjit în descântec. Tu ne-ai arătat că adevărul nu poate fi spus decât minţind Şi că cea mai frumoasă privelişte e cea închipuită, Ţi-ai dăruit zâmbetul, cum ai sătura mulţimi cu pâine sfinţită Amăgirea cea mare— trăind. © BCU Cluj I C I IDE], OAMENI i FAPTE ÎNTREGIRI'3 Cetind articolul d-lui Mihai D. Ralea, Misiunea unei generaţii, din Viaţa romanească de pe luna Ianuarie, am regretat că Inu l-am putut folosi în articolul nostru, Trecerea între generaţii, publicat după D-sa dar .scris mai înainte. Am fi clarificat unele chestiunii asupra, cărora suntem nevoiţi să revenim acum, D. Ralea observă ca şi noi, cai toti care vor să observe la generaţia actuală două revendicări principale: antipositivismul şi ideea de ordine şi după ce in termeni îndreptăţiţi denunţă: „O barbarie odioasă se ridică de pretutindeni în tineret. Tot ce conţine preţul civilizaţiei: blândeţe, obiectivitate, politeţă, cuviinţa, reflecţie,, e denunţat ori ca învechit ori ca impotent”—. d-s,a află remediul înf ordinea intelectuală Dacă autorul acestor rânduri, scriind monografia lui Kogălni'Ceanu, niar fi trecut prin proba de foc a informafiei şi a spiritului de obiectivitate], poate n’ar preţui după merit această recomani1-daţip tineretului: „să nu urâm informaţia şi spiritul de obiectivitate pe catre-l dă ştiinţa mult necesară nouă”. Dar d. Ralea, din exces de critică la_ adresa tineretului împricinat, mai scrie: „Snobii generaţiei noastre in’au mai vorbit decât de teoso-fîte, mataphisică, teologia mistică, etc. Au renunţat de bună voe,_ fără, să fie siliţi de nimic, Ia toate bunurile mintii. Imploră toată ziua o teologie românească care nu există. E o nenorocire că nil suntem prea religioşi dar e uni fapt. Au încetat subit să judece ca să complacă cui. platitudine timpului. Au delirat toată ziua fără motiv, chiar când li se întâmpla să fie robuste şi lucide creeTe de simpli posirivişti. Dacă nu suntem, nu vom deveni religioşi într’o singură zi, fiindcă o cere moda” etc. Din această prezentare la un loc a unor lucruri cu totul deosebite între ele, distingând, să reţinem: snobismul sau şarlatanismul, legătura dintre teologie şi ortodoxie, şi poporul român sub raportul religios, — căci teosofii şi cei cu metapisihica fiind importatori, ar trebui să-i luăm de la locul de îmbarcare, Că să nu uităm originalul străin sub care slujeşte copia naţdo4 mala. _ In ce priveşte mistica fără religie, religia fără Dumnezeu şi1 Dumnezeu fără Christos, — fie siir gur_ d-1 Ralea că, revenind generaţiei noastre misiunea de a le încondia,, d-sa n’are să se obosească : ne-am luat-o asupra noastră. Iar cât despre cei care ,.imploră toată ziua o teologie românească”, nu ştiu ce vorbesc, căci dacă ea „nu există”, e pentru simplul motiv că n’a existat în ortodoxie, care. distinctiv de confesiunile apusene, n’a fost teologică. Teolog'smul aparţine Occidentului, — Orientul este pământul simbolului de credinţă niceo-constantinopo-l'itan. El, Occidentul a strivit Evanghelia sub silogistica teologilor, el a făcut din învăţătura lui Christois o desbâtera judecătorească, — pe când Orientul s’a mulţumit să se mărturisească în simbolul de Credinţă. _ Uina d'in cele mai mari figuri ale ortodoxiei, care a fost Petru Movilă, feu ce este „mare” dacă nu cu impunerea simbolulu de credinţă Mărturisirea ortodoxă împotriva erezilor catolice şi protestante, pentru a menţine unitatea de tradiţie niceo-constantinopolitană îlnl lumea răsăriteană ? Şi când noi incidental, în articole literare, ami egalat pe fiul MarghStei şi al lui SimJion Movilă dela Iaşi cu tnarii fruntaşi şi cu capii de reformaţiund, — nu ne-am lăsat impresionaţi de criticele în surdină ale teologilor care-şi văd desgolită congenitala: lor lipsă de intelectualitate în urma încercării unor laici de a restaura tradiţia noastră ortodoxă pe bază de cercetări istorice literare; — nu. ne-am lăsat 179 © BCU Cluj impresionaţi nici de tăcerea criticei care, struţ ipocrit, făcându-se a nu şti de Sainte-Beuve din Port-Royal (întâia istorie liţetrară religioasă, cum _ spune Bellesort), dei Taine (puritanismul în literatura engleză), de tot Bruneriere, Bour-get Victor Giraud, Bremond, Massis, are aerul să acrediteze că gândirea şi simţirea religioasă nu intră cai obiect special în critica noastră li-, terară în care însă pot intra coarnele caprelor, legile cererii şi ofertei, vântul, ploaia şi zăduful, pansexuafomu], inu ştim ce „ştiinţă” şi ce „legi” sociologice; — nu, ştind foima că în ortodoxie, cea mai înaltă treaptă a istoriei este aceea atinsă de Petru Movilă, adică nu conducând armate ori State şi reformând teologia, ci asigurând prin vicisitudinile istoriei intangibilitaiea simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan. Lipsită de istorie terestră şi luptând _ veşnic să so salveze dela contigenţele vremelnice o figură clericală ortodoxă apare mai vizibil în istorie dispărând sub tradiţie» ştargându-se de sub ochii. spectatorilor în cutele evenimentelor vieţii ei supra- ^terestre, şi astfel satisface sensul tragic al destinului ei pământean. _ Când o figură bisericească atinge perfecţiunea idealului ortodox •— cloar nu ne-ajn pus să idealizăm o religie la temelia căreia! se afl,ă ideea de imperfecţiune eu reversul perfectibilitatea; făpturei omeneşti, — şi atunci se cheamă la figurat Zosima şi lai propriu Movilă, e ca Un vârf de munte care cu cât aspiră la înălţare în văzduh, cu atât e mai pierdut vederii noastre, luând înfăţişări ireale. Intri această pierdere inefabilă a conturilor ei pământene împrumutând pe aceele alei unei alte lumi, stă realizarea ei ■ istorică, adică renunţând, lepădându-se de pământ pentru gloria lui Dumnezeu, — pe când în Occident figura clericală e părtaşă la facerea istoriei politice, sooialie şi culturale în rând cu laicii. A fi (teolog înseamnă a fi autor,, a râvni deci la gloria pământeană, durată frahison des, eleres, şj deaceea mai curând în ortodoxie ajunge un laic ca Solovieff sau Cliomjakow cât Bossuat, decât uin călugăr ca Petru Movilă. El rămâne gardianul dogmei, al tradiţiei- Intre catolicism şi protestanism, ortodoxia este comme un sommet enire deux oallees, de unde poziţia lui Movilă peste papi şi capi de reforma-ţiuni pe care-i judecă şi-i condamnă în virtutea adevărului dintre două erori Şi rămâne inepuizabilă pentru înţelegerea noastră remarca lui Ca o te mir din Descrierea Moldovei, în unele privinţe premergătoare filosof'iei ortodoxiei a lui Chomjacow : „Vre-un eretic ori vre-o erezie n’a apărut niciodată în Moldova, cu atât mai puţin s'a putut1 ea desvolta poate unde poporul ria vrut să primească teologia, scolastică .şi doctrinele sofistice ale dialecticilor şi a crezuit ca simplitatea Evanghelică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi 'ajunge şi fără şco'ală pentru mântuirea sufletului’. i Cliomjakow, zisul întemeietor al scolasticei ruseşti, aproape peste un veac şi jumătate după Cantemir, fade o-bservaţia pătrunzătoare că pro-testanismul după oe a rupt papalităţii aproape jumătaie dintrfe credincioşi, s’a oprit, iniu s’a întins paste graniţele ortodoxieli nu din cauza ca-racteristicelor naţionale, căci a cucerit în lumea -boemă, polonă, lituană şi maghiară, ci datorită unei alte credinţe. El a prins acolo unde dogma fusese pusă la. îndoială, unde s’a negat dogma ca tradiţie vie, pe întinderea catolicismului care a fost protestant dela originea sa, căci originile raţionalismului protestant se află în raţionalismul catolic (Einige Worte eânes orthodoxen. Christen, în Osiliches Christentum Dokumente, I, Munchen 1925 ; conf. şi Masaryk, Russland und Europa, I, p. 227). Şi fie zis în treacăt, pen-trucă ar merita o> dasbatera amănunţită, aceia care vor să probeze neexistenţaj spiritului ortodox la Români sau! să scoată inferioritatea culturală a ortodoxiei d!in lipsa, unor „monumente culturale’’ ca cele scolastice, ignorează caracterele esenţiale ale i ortodoxiei!!, acelea de care vorbeşte Cliomjakow şi implicit Cantemir. Dealtfel este un _ spectacol dintre cele mai edificatoare în privinţa stării noastre culturale de după răsboiu să vezi pe cel mai proaspăt critic modernist şi pe toţi cacografii literari cum se pronunţă în materie de ortodoxie, unde nu sunt întrebaţi de nimeni, ca şi cum n’ar fi o ştiinţă die control, adevăruri şi fapte stabilite definitiv. Să revenim. Ş!i atunci, când poporul român, şi nu altul, a dat pe Petru Movilă, mai putem aruncai'în discuţie dacă poporul acesta e sa,u nu religios, e sau nu ortodox ? Luther ilustrează poporul german, Boesuet şi toţi cu el poporul francez, Hus poporul ceh, etc. — numai Movilă nu spune poporul său! Dar pot trăda uitării _ pe Movilă acei „eleres”. cu sediul între profesioniştii teologiei şţ budget ivorii laici ai ortodoxiei care poartă toată vina de lipsa unei literaturi accesibile unui intelectual ca d-1 Ralea, — uu însă noi cari din pasiunea adevărului ne aşezăm din punctul de vedere al realităţilor istorice, singure ele şi numai ele chemate să decidă între noi şi antiteza noastră. Intr’adevăr, afirmaţii ca acelea că poporul român nu e religios şi că i-a rămas străin spiritul ortodox ne duc la astfel de mărunte şicane de logică : Un popor născut în religia creştină ş'i să nu fie religios, rămas ortodox cu toate asalturile tuturor la convertire; şi să nu fie ortodox iar religia ortodoxă să n’aibă nici-un amestec în cultura lui, pe când în toate culturile religia şi confesiunea în parte intră cu părţi constitutive în artă sau explică pe cale ştinţifieă fenomene, altfel neînţelese Am fi, cu adevărat, un caz unic pe harta umanităţii, am rezerva omenirii surpriza ineditului mai mult: am fi buni de expus într’un muzeu zoologic, întru satisfacerea curiozităţii celor cinci continente! D-1 Ralea;, iarăşi dini exces de critică la adresa tineretului constată: „Aşa dar s’a inventat die câtâva vreme aici, la noi, un nou dualism.: civilizaţie şi cultură1’. Domnia sa ştie foarte bine că acest „dualism” nu ei, spre regretul nostru naţional, o faptă românească, că despicarea civilizaţiei de cultură este o- operaţie de aiurea şii ca să ne referim la; ol autoritate, având şi b ti-nul obicei ele a face istoricul conceptelor, ea se se găseşte în Rudolf Encken,[ Geistige StromungCn der Gegenroart. Şi dacă nu ne este luat sub titlul de. • . îşi dă aere mai puteva aminti că rusul, N. T. Danilewsky, în Russland und Europa (traducerea din T920), deosebise mai dinainte civilizaţia de cultură, ca nefiind identice. Pentru noi este o distingere, nu o separaţiune, cu atât maj. puţin o opoziţie: cultură şi civilizaţie pentru noi, nu sunt două substanţe, ci ' 180 © BCU Cluj două principii complimentare ale unui şi a-ce)Lliaşi obiect, spiritul. Dor cum în istorie el nu se realizează decât pe porţiuni de spaţiu şi în împrejurări specifice, procedăm asupra realităţii istorice cu judecăţi de fapt şi judecăţi de valoare, de unde în bună logică, dacă o ţară, într’o epocă dată, este lipsită de civilizaţie, nu urmează că este lipsită şil de cultură. E la mijloc o chestiune de nuanţe şi o treabă i de comparaţie dela o cultură la alta care, dacă sunt şi când sunt independent de gradul de civilizaţie, îndeplinind aceleaşi proprietăţii substantivale, se pot compara ca şi obiectele între ele cu caractere comune. Civilizaţia e ceva devenit, cul.tui'a e î'1 devenire,—când cultura numai dispune de posibilităţi să devină, atunci numai este nici cultură, şi poate atunci, în acel moment crepuscular, se indentifică civilizaţia cu cultura, se şterge nuanţa dintre ele ca dintre cer şl pământ pe înserate], după ce umbrele întunericului au gonit deabinele ultimile pâlpâiri ale zilei în agonie sau ca şi moneda: care-şi toceşte efigiile de prea multă întrebuinţare până ese dion. Virtuozitatea poate deveni întotdeauna un mic pericol, ceace, fireşte, nu înseamnă că ignoranţa în materie de meşteşug trebue să fie neapărat un plus în expresia sufletească. Pe de altă parte, eminentele cunoştinţe ale artistului i-au făcut posibilă o înaintare fermă în domeniul oompozL ţied şi al peisagisticei, faţă de care are pretenţii cu totul deosebite. Acum patru ani, Teodorescu-Sion era un propagator fanatic al culorilor de pământ şi al greutăţii sculpturale, care era totuşi susţinută de im sentiment subtil pentru curăţenia culoarea. Am relevat şi atunci, că substanţa compoziţiilor lui sau ni se par pământeşti, fiindcă motivele încheagă uneori şi amănunte etnografice, ci fiindcă toată organizarea formală şi coloristică e de aproape înrudită cu legile artei noastre populare, cu aspectele ritmice ale motivelor, ce se întâlnesc în vechea ceramică din Ardeal, cu smalţurile acestei ceramici. (Am subliniat faptul acesta înaitea altora, care repetă acela,ş lucru, făcând publicul cetitor să creadă că nair i vităţile lor sunt şi ale mele). Tocmai de aceea, ’ Teodorescu-Sion a pictat — precum am afirmat : şi altădată — primele compoziţii cu adevărat i româneşti. Dar pictorul nostru era încă foarte i legat de expresia unui, peisagiu, pe caro-1 interpreta cu mai puţină libertate decât astăzi, când toate amănuntele sunt parcă numai o transpunere a expresiei trupului omenesc, în structura şi în ritmul peisagiuliii. Fireşte că şi în trecut se putea observa o unitate între grupurile figurilor şi peisagiu. Astăzi însă peisagiu 1 o şi mai umanizat. Înfăţişarea omului se proiec-lează şi asupra trăsăturilor lui. Mai- muft decât până acum, izvorul devine reflexul transparentei sufleteşti, stânca expresia forţei, iar lunca oglinda unei atmosfere de basm, în care trăeşte omul crescut din pământul idealizat al Ţării româneşti. Dela ,.Pastorala" expusă acum treii alni, duce o potecă desluşită spre această libertate în interpretarea, peisagiuliii. Astăzi imaginea pământului e mai puţin scorţoasă, ;n,ai puţin bolovănoasă, iar fragmentele de peisgaiu îndepărtate în adâncime sunt tratate iuti o nouă tehnică foarte picturală, de care artistul nu dispunea în anii trecuţi. Deschiderea paletei întregi a pictorului şi prepondeiania dată armoniilor de alb, verde şi roz .şi cenuşiu, evidentă şi în; compoziţia cea mare expusă în anal trecut la „Salonul Oficial” îndepărtează arta pictorului de mentalitatea aceea, care cerea să prindă întotdeauna expresia, solidităţii şi a grăniţarii în organizarea suprafeţelor principale a compoziţiilor. Astăzi culorile ajung să dea până şi efecte de vitra,-Liuri. _ Peisagiiile şi naturile moarte din ultima expo- / ziţie a pictorului, înjghebată în „Sala Ileana" a „Curţii Româneşti” se iinpim iar prin rara bogăţie a motivelor şi pentru izbânda unei ten-; d’inţe, care subliniază caracterul seninităţii celei ' mai străvezii Nici o greutate sufletească nu mai apasă intuiţia, ce se complace în variantele uşoare ale atâtor motive de flori, fructe, ulcioare şi reviste. Pictorul nu Caută motivul îl găseşte la fiece pas ş-i nu face din expunerea lui picta-rulă o problemă filosofică. Optimismul învinge şi de data aceasta, chiar dacă bucuria cântă în ; surdina unor nuanţe nmi pale, chiar dacă ritmul ] liniar al unei erăculeţe nu îndrăsneşte să dis-tragă priinitr’un mai larg subtilitate valorilor de culoare, cp se împletesc, cu o nespus de firească uşurinţă. Frăgezimea rămâne totuşi clară, întotdeauna îndepărtată de ncbulositate, îndepărtată de cântările vagi ale nesiguranţei. Culorile pri-măvâratice şi transparente ajung astfel la profunzimii foarte diferenţiate. O atenţie cu totul deosebită merită câteva peiscagii mari din Balcic, în construcţia cărora preţioasele valori del culoare, ţesute mai ales din gamele de alia, verde şi arginti-.rri, sunt şi mai bine scoase în relief de capriciile perspectivei. Se ştie că Teodorescu-Sion e poate ce] mai matur înţelegător al perspectivei picturale în întregul cuprins a] artelor plastice româneşti, Peisagiile noui din Balcic ne-au întărit mai mult această păreire. Lumina sudică a Cadrilaterului nu destramă, în aceste peisagii, înfăţişarea materiei ce strânge parcă densitatea ei, până ce devine transparentă. Cerurile acestui Sud, văzut şi redat de Teodorescu-Sion, nu obosesc, nu moleşesc. Realitatea, materiei se desfată cu o impetuositate, încât depăşeşte cu expresia ei cadrai peisagiului autentic, trecând dincolo^ spre domeniul unei împărăţii magice, spre domeniul idealizării, care nu polen ţiază elementele estetic-formale în sensul artei greceşti, cli esenţa lăuntrică ce şi-a găsit chipul firesc în aceste fragmente ale naturii sudice. fiecare culoare luminează parcă din interiorul ei. Soarele nu mai scaldă suprafeţele, dar înfloreşte din centrul de forţe, din grăniţarea sigura a planurilor. Pitorescul nu primeşte aşadar niciodată un sens impresionist, şi tocmai faptul acesta denotă că arta lui Teodorescu-Sion altădată chiar hotărât impresionantă sau înrâurită de severitatea lui Paul Cezanne, nu mai priveşte înapoi. Faza nouă a picturii artistului, care nu, odată ne-a dovedit fanatismul clar al optimismului său, înseamnă aşadar baza pentru un complex mai mare de înfăptuiri, ce vor lumina şi mai mult orizonturile cele mai cuprinzătoare ale plasticei noastre. .... 188 © BCU Cluj „ARTA ROMÂNĂ» Din dărâmăturile intrigilor ce se ascut iar şi iar printre pictorii şi sculptorii noştri, din tratative prelungite şi caracteristice pentru lipsa unui simţământ mai obiectiv faţă de necesităţile sociale ale artei noastre plastice, societatea care de la 1917 încoace a devenit reprezentativă prin cele mai de seamă eforturi pe tărîmul creaţiei adevărate, a reînviat. Astfel „Arta româna’ nu mai aparţine trecutului. E un eveirmeut, a o faptă, datorită în cea mai mare pane preşedintelui societăţii loan Ţheodorescii-Sioii Pentru impunerea valorilor sincerei, pentru izgonirea pseudo-artiştilor din cercul d,0 raze ai culturii noui româneşti, refacerea societăţii înseamnă mai mult -decât manifestările răsleţe ale artişti!, r noştri reprezentativi. Căci ,Arta română va trebui să fie şi de acum înainte un bloc, o stâncă ce va opri pătrunderea atâtor erori şi orori în mentalitatea -şi’n imaginea spirituală a tinerilor generaţii. Destule nimicuri au fost înălţate la rangul de idol, destule mituri ri-dicule şii mincinoase au fost propagate de analfabeţi îndârjiţi ! Situaţia rămâne deocamdată turbure. E ne-voe de un front unic al tuturor forţelor serioase. Nepăsarea ş!i pasivitatea sunit in situaţia de astăzii, păcate cari trdbuesc înlăturate prin trezirea sociabilităţii, în orice chip-. Cline e cu Ti-tus Alexandrescu, Costi-n Petrescu, Artur Yerona şi Kimon Loglii e, fireşte, împotriva noastră. Nimic măi vătămător pentru faza unei culturi decât echivocul, nimic mai turburător! decât veşnicile compromisuri. A opta expoziţiei a societăţii „Artă română", a avut. _ înainte de toate, menirea de a sdruncina conştiinţa celor indiferenţi. In fruntea ei, apar din! nou şapte artişti consacraţi; pictorii Theodor Pallady, Iser, Theo-dorescu-Sion şi Mărimi Bunescu; sculptorii Constantin Brâncuş. Ion Jalea şi Corneliu Medrea. Cel mai în vârstă din! rândul membrilor societăţii ,,Arta. română” şi’n acelaş timp cel mai degajat prin pulsaţia veşnic reîlnoită a unei tinereţi interioare, e marele nostru colorist Theodor Pallady, care expune de data aceasta câteva bucăţi foarte semnificative pentru pornirea artistului spre o «ouă direcţie. Nu e fireşte, vorba rle un salt mortal şi nici de o excursie riscată. Vasta cultură artistică şi atitudinea _ stilistică a acestui pictor adevărat, nui permit /nici o şarjă. Pallady rămâne stenograful nespus de sensibil a.1 vibraţiilor lui. lăuntrice, care se deşteaptă la privirea motivului cel mai simplu, rămâne un vrac în ce priveşte alăturarea culorilor celor mai diferenţiate. Şi astăzi un verde_ deschis reuşeşte să deştepte rezonanţele unui mic amănunt roşu; cenuşiuri şi. rozur'i subliniază expresia alburii or, a căror calitate e incomparabilă. Dar o oarecare tendinţă grafică îşi face acum loc printre suprafeţele plane alp. culorilor. Rotunjimile sculpturale ale unui obraz de fernee sunt desenate cu coloare. Subtilitatea coloristică nu suferă câtuşi de puţin din; pricină aceasta, dar aspectul întregului tablou diferă de celelalte, convingându-ne ca Pallady aşterne acum şi mai repede impresiile pe carton. Aceleaş elemente grafice au mai apărut şi în autoportretul artistului, expus, în anul trecut. Reproducerea neagră a acestui autoportret ne-a! făcut să ne gândim o clipă chiar la Vicent van Cogh, (coace. desigur, nu;. înseamnă că artistul nostru român ar fi împrumutat c.eva din culorile aprinse sau brutale ale vizionarului olandez). O apropiere există aşadar număi între felul cum linia intervine în înfăţişarea suprafeţelor plane cu caracter de pastel. Pictura d-lu.i Pallady se desvoltă în sensul unei, descătuşeri şi mai! evidente dc picturalul artei noui din Framţa. (Altminteri şi Henri Matisse a pus, în anii d'in urmă, o greutate deosebită pe ornamentalul grafic). Iser e acelaş ca în expoziţia din iarna trecută. Un „interior oriental’1’ se complace în game şi mai îlnchise de uleiuri şi ne arată trăsături cu adevărat monumentale, deşi dimensiunile lui sunt foarte reduse, iar două acuarele cu motive tătăreşti — adevărate minuni în nuanţarea ritmică a culorilor — proclamă, cu prisosinţă inepuizabilele calităţi ale coloristului Iser, despre caire s’a spus cândva că ini’ar fi altceva decât nn bun desenator şi un caricaturist extraordinar. Theodorescu-Sion întregeşte cu câteva naturi moarte şi compoziţii aspectul propriei lui expoziţii, lărgeşte aci şi mai mult posibilităţile tehnice!. O compoziţiile mare cu un nespus de preţios peisagiu pictor al ca fundai*, domină expoziţia alături bucăţile amintite de Pallady şi Iser, alături de vre-o două său trei peisagii urbane de Marius Bunescu. Uimitoare rămâne extraordinara bogăţie a detahririlor pitoreşti, care totuşi nu fărâmiţează unitatea lucrărilor. Nuanţe cât se poate de subtilizate se menţin alături de culori pline şi răsunătoare. Câte un amănunt străluceşte fără a pune în umbră înaltul nivel al tuturor bucăţilor semnate de meşterul, nostru. Marius Bunescu şi-a înjghebat un mic stat artistic in statul „Artei române”. Tablourile ce. ne arată acest mare peisagist urban, deşteaptă interesul pentru recenta lui expoziţie personală, care amplifică mult impresiile primite aci. Iernile buculreştene şi peisagiile din Bal-cic, ne înfăţişează motive de. predilecţie ale artistului. îmbrăcate într’o pastă de culoare, prin care transpiră o cât se poate de atrăgătoare prospeţime sufletească. Ţablourile. lui Bunescu ne dovedesc şi aci că artistul dispune de resurse bogate, care şi vor căuta şi pe viitor o puternică expresie adecuată în peisagiile lui. __ Jean Al. Steriadi. impresionistul, care ca şi Nicolae Dărăscu înfăţişează o fază, depăşită de societatea „Arta română” chiar la înfiinţarea eij în anul 1917, n’a evoluat de când i-am văzut tablourile la „Salonul Oficial,” din anul trecut. Valoarea artei lui, compusă din amănunte picturale, din cioburi şi puncte strălucitoare şi puţin legată de o atmosferă agreabilă, constă întrk) sensibilitate pronunţată faţă de nuanţă, care însă nu rezistă; alături, de culorile hotărât şl; delns aşeterniite ale colegilor din expoziţie. Formatul lucrărilor e ales prea mare astfel că planurile de culoare nu sel leagă îndestul. Fiece decimetru pătrat are fineţele lui, dar a-oeste calităţi pălesc, când avem întregul pictural al lucrărilor în' faţa noastră. Leoii Biju e un membru nou al societăţii, posedă netăgăduite calităţi în precizarea atmos- 189 © BCU Cluj feiei din peisagiile lui, dar se contrazice, singur nud urilor reuşeşte să suporte volumul culoarea, cu acele culori nespus do grele şi opace din care nu se mai mulţumeşte cu nuanţele rnor- naturilc moarte. Aceste culori sunt parcă ames- bide din trecut. Evenimentul principal rămâne tecate cu plumb şi nu deşteaptă iniei o vibraţie însă plinătatea sufletească, ce ne vorbeşte din In schimb un peisagiu din Balete, oarecum gra- peisagiu! paiisian, caro are inegalităţi în trafic în indicaţiile repezi şi simple ale culorilor, tare, dar ş'i, o viziune concisă, înrudită de de- răsplăteşto ochiul printr'o rară autenticitate, parte cu frăgezimea lui Utrillo şi cu asprimea întărită de frumoase calităţi de perspectivă; scorţoasă a primelor tablouri de van Gogii. Inegalitatea domnului Biju nu e aşadar numai Amestecul e straniu. Forin acestui straniu ne un minusi, caro coboară nivelul. Pictura lui e o determină să credem în viitorul artistului, artă a nervilor şi de aceea reacţionează îhî. mo- Domnul Corneliu Mihăilescu .începe ura capti- dari atât de diferite. toi deosebit în desvoltarea societăţii „Arta ro: In tablourile expuse de Henri1 Catargi se ob- mână”, acela al unei abstractizări vehemente şi servă o destindere a ţinutei neo-clasice diln tre- acidulate a realităţei._ Lumina gradează rupe şi cat, provocată poate şi de motivele luate din spintecă pentru a reliefa sau pentru a cristaliza domeniul peisagiului românesc, care nu se mai tăeturi de S'luete, ce vor să potenţeze natura cu pretează atât de bine la1 o eroizare, ca acelea din zece, abstractîzându-i sensul în simţăminte foar-sudul Franţei. Forma e acum mai puţin înclie- te palpabile. Toate astea cu ajutorul mior mij-gată, mai putini precizată ini sculpturalul ei, pa- loace serioase, ce nu trebuesc trecute cu vede-leta. cât se poate de redusă în culori, dar înlio- rea. Căci culoarea din tablourile construite ale gătită în ce priveşte nuanţarea. Şi e de admi- domnului Mihcădescu înseamnă maţ mult decât rat cât de repede d-1 Catargi a ştiut să concreţi- părţi do ornament ce sar putea găsi _ şi pe un zeze în lucrările lui. atmosfera caracteristică tapet modern şi complicat în pretenţiile lui. Ră-a peisagiului şi a satului românesc Unele ele- mâne însă întrebarea, dacă domnul Michăilescu, mente par acum grafic indicate ceeace (lă acestor o’ar putea da şi mai mult, întorcându-se iar la uleiuri noui o trăsătură mai modernă, iar a- sânul naturii, veşnicii! isvor de motive, care de-lături de o deosebită organizare în cc priveşte vin artă, când închid în-sine fluidul tainic al punerea în cadru a peisagiului se reliefează abstractizări. . . minunatele treceri dela alburi la cenuşiuri şi ca- Societatea expune câteva lucrări __ mai vechi feniiuPt. Nu mai domină nici acea atmosferă j ale marelui sculptor Constantin Brâncuş, dintre de răceală clasicistă din trecut. Aerul vibrează, j care „Coapsa” de marmură albă merită să fie toată ilnlteroetarea! e mai picturală şi deci mai ; numită o minuinie dintre cele mai preţioase. Mo-dinamică. D. Henri Catargi se realizează con- i dul cum buia severă întăreşte şi deşteaptă vraja secvent. Neobişnuitul său talent nu va întârzia . câtorva detalii plastice îmi pare unic. E o bu-astfel să 1 ducă la o izbândă demnă de efortu- cată ce ar trebui să treacă neapărat în^ colec-rile d-sale, de fanatismul, pe care nu odată îl fiile statului Brâncuş ni se înfăţişează şi în a-arată îln îndeplinirea misiunii de artist. _ ceasta bucată micuţă ca unul dintre cei mai de D. Aurel. Kessler a muncit mult şi e în plin seamă sculptori ai timpului. ^ ^ progres, chiar dacă acest progres se exprimă mai Sculptorul Ion Jalea marchează în această ex-muJt în ridicarea nivelului general al picturii poziţie o altă latură a sculpturii: compoziţia d-sale, decât în calitatea artistică a unor lu- clădită din cantităţi mari şi monumentale. In crăiri, oare ne-ar uimi prin strângerea forţelor privinţa organizării cantităţilor.' .Arcaşul* înfor-individuale. Pictura acestui tânăr artist, ca şi a- ma lui nouă e o realizare definitivă, care aşteap-ceoa a d-lui Papatriaindafil, posedă o calitaite tă însă să fie artisticeşte întregit şi de latura rar întâlnită Ia noi; e un meşteşug conştiincios plastică. Lucrarea e tacă noterminaţă şi va puşi nespus de cinstit, care. în multe cazuri, se tea să ne transmită întregul eii conţinut ele abia ridică la rangul artei adevărate.Naturi moarte când va fi săpată din piatră. Staticul t’quţei o-şi un peisagiu din Balcic care posedă pe-alo- dihaitoare a arcaşului va fi atunci subliniat şi eunea prea puţine gradări şi prea multă uni- de_ structura materialului întrebuinţai. Comno-formitaie în prinderea suprafeţelor _ se impun ziţia însă ne^ convinge de maturitatea artistului, cu prestanţă pentru acest talentat pictor. promiţând că si terminarea aceiste1 opere capi- Domnul Tache Papatrîandafil oscilează între tale sculpturii româneşti se va face în sensul Renaştere şi pictural moderni, fără a fi îndestul desăvârşiriţ Domnul Jelea ne-a probat astfel că de priceput într’ale meşteşugului pentru a are îndatoriri mari fată de. sine, şţ nu ne îndoim strânge la olalfă polurile extreme. Tempera- ea se va ţine de cuvântul dait prin conceperea mentul riscă multe, dar nu. întotdeauna vi- Arcaşului’' ziunea artistică se înfăptueşte sub înrâurirea Domnul Corneliu Medrea. rin sculptor născut, unor norme preconcepute. Domnul Papa- care dispune de marţ calităţi plastice, expune triandafil se controlează astăzi mai mult fde câteva lucrări mai mici, calre conţin amănunte cât în, trecut si aceasta înseamnă incontestabil nes mi s de preţioase jn ce priveşte modelajul uit progres. Controlul însă a'r trebui, să se sculptural. Un simţământ deosebit pentru sen-araite şi. atunci, când artistul cochetează cu ex- sul artisticul rotim bunilor celor mai diferenţiate, presia altor epoci, uitându-se pe sine. pentru tact'ţul suprafeţelor, face din domnul Me- Domnul lonescu-Siu a făcut progrese mari drea un artist, care_ va însemna mult în evoluţia în desen şi ne-a convins cu un ” Pont-Neuf”, sculpturii româneşti. Cred că alături de Brân-care îndeasă prin planuri bine gradate îu adâiiv cuş. d-sa dispune de resursele cele mai bogate în cimea perspectivei o viziune puternică şi ade- exprimarea ..plasticului’^ pronriu zis. (Domnul menitoaire. Existenta atât de elementară a LIan a, fireşte, mai organizat în concepţie şi în acestei viziuni valorează mn:i mult decât toate construcţia masselor de volum în spaţiu), eforturile manieriste, de care pictorul acesta OSCAR WALTER CISEK dotat nu se poate dispensa. Acum însă desenul 190 © BCU Cluj CRONICA MĂRUNTĂ In fiecare an Marioara Ventura ne dărueşte bucuria de a o revedea pe prima noastră scenă. In cursul niarei stagiuni teatrale, o stagiune mai mică 'îi este rezervată ea şi ficcaire vrea să-şi aibă partea sa din această jertfă de frumuseţe şi artă. Lumea vrea deci s’o vadă pe Marioara Ventura, cu acel interes concentrat, cu acea fervoare pe care o trezeşte făgăduinţa unei încântări şi care imprimă timpului una din trăsăturile lui. Se va vorbi despre aceşti ani frământaţi şi ca despre anii Marioarei Ventura, Adeseori epocele, chiar cele mai furtunoase ne-au oferit exemplul unei astfel de senine poposiri în jurul gloriei unui mare actor De numele lui Napoleon nu este oare legat şi acela al lui Tăinui şi când o nouă aşezare a lumii se plănuia la Erfurt, nu-i place oare istoriei să-şi amintească do vestitul tragedian jucând în fata unui ,parter de regi? Aşa, în această vreme de prefaceri, Marioara Ventura vine cu rolul copt al unei arte, hrănite din tinereţea, pământului nostru, în lunga pregătire a uniţi studiu adâncit, sub soarele maici tradiţii a clasicismului fri icez. Căci acesta este ' felul şi aş sprine, , originalitatea1” Venturei, dacă acest cuvânt n’ar trezi reprezentarea unei creşteri marcate înti-’o singură direcţie, pe când ceeace trebue să admirăm mai mult aci este plinătatea şi armonia. Oricine poate să înţeleagă văzând-o pe Ventura jucând în repertoriul clasic şi modern, ce înseamnă un adevărat temperament del actor. Dajr oricine va înţelege deasemcni că temperamentul nu alcătueşte întregul conţinut al artei'. Căci nu ne întâmpină aici numai căldura unei pasiuni care ştie să pară adevărată dar şi stăpânirea care o fa.’e ar istieâ. Marioara Ventura îşi spulne rolul său îl mimează, îl dansează, îl cântă, îl sculptează în aer şi ne dovedeşte pe scenă că artele se pot în adevăr întruni. Priviţi-o pe regina Feriră, în marile voaluri ale doliului alb, zăcând de marea boală a iubirea. Acele mâni, acele bra te care se întind către năluca fcricirei. care resping onoarea păcatului şi se frământă şi în lupta dintre ele!.. Ea merge sprijinindu-se de femeile casei sau umblă singură şi cu fiecare pas al ei, ritmul poeziei se îndoeşte şi devine vizibil Oricine îşi poate schimba atunci unghiul diin care priveşte şi ar tunci aceste teribile scene tragice nu devin nimic mai mult, dar şi nimic mai pur, decât poate fi un ornament, o mare floare de 1 umilă albă care se desface şi îşi părăseşte una câte una petalele T. VIANU ELENA FARAGO a suit panta unei jumătăţi de veac. Tinerii scriitori dela „Viata literara’ Ş'-au adus aminte de poată şi de opera ei. Astfel ideea^ pornită din cercul Gândirii se dovedeşte cu rădăcini şi cu sămânţă. Elena Farago e dintre cei vrednici de recunoştinţă, — de acea^ recunoştinţă cu care eşti dator florilor şi păsării ciripitoare pe o creanga. In poezia noastră e o apariţie de singularitate femenină şli de specific femenin, Singula- ritatea ei nu i-o poate disputa decât acea sălbatică şi misterioasă Alice Călugării de a cărei urmă nimerii astăzi nu mai ştie. _ A început să scrie acum aproape treizeci de ani, în zorile epoeei de renaştere a curentului autohton în literatură care a fost sămănătorismul. A participat la el fără să-şi „plece genunchii” sub autoritatea unei doctrine, ci adăugându-i-scs cu un plus care, dacă ar fi fost mai puternic accentuat, poezia epoeei s’ar fi resimfit Căci personalitatea literară a Lienei Farago o o încercare, de sinteză între autohtonism şi europenism. Europe nisniul se chema pe atunci simbolism şi Ia Bucureşti se repercuta ca o imitaţie după Paul Vei urine. Henri de Re-gnier, Emil Verhaeren, în cazul cel mai bun. Poeta n’a deliberat între cele două curente. Le-a îmbrăţişat pe amândouă cercând să facă un singur parfum din asfodele şi din busuioc. Dar încercarea aceasta, îintr’o vreme când cele două tabere se duşmăneau de moarte, e remarcabilă şi, la Elena Farago1 nu era rezultatul unei nehotărâţi ci al unei necesităţi intelectuale. Cât a izbutit această încercare nu e locul să judecăm în rândurile de fată care vor să fie un simplu omagiu. Să tne mulţumim a recunoaşte!, situată în timp, această originalitate cu atât mai îndrăzneaţă cu cât venea din partea unei femei al cărei vers se ridica dela început la o infinită distantă fată de ceeace fusc.-r Mu tilda Cugler-Poni a ,,Convorbirilor literare”. Elena Farago e, fără greş, întâia noastră poetă. Ce decenfă fără egal, ce cuviinţă aristocratică în versul adumbrit, de suspin al acestei femei! Poezia ei de iubire are fa ţa pală a părerii de rău ce abia îşi ascunde lacrima în poarta grădinii înflorite, privind depui te unde dispare călătorul ,,ce şi-a văzut de drumul lui”. Şi| drumul acela pentru cine a rămas privindu-1, se desfăşură nesfârşit ca regretul unei! vieţi întregi neisbutite şi mistuite între aşteptări şi amintiri. E o discreţie împrăştiată în nuanţe vagi ca ’n unele poezii ale lui Henri rle Regnier şi desfăşurată în cadenţe largii, nosta.lg:ce, uneori de o sonoritate minuleseiană, dar interiorizată. E ciudat că această discreţie în expresie, care e uln, efect al pudoam femenine, dispare tot mai mult din paginile scriitoarelor noastre. Precum în mişcarea noastră plastică femeile pictoriţe şi sculptoiife a.par ca1 mult mai „avansate” în acceptarea formulelor moderniste, nebănuind măcar rid icului maimuţăresc al .artei” lor, la fel în poezie fenomenul de convertire a decentei în contrariul ej a devenit curent El e simultan cu scurtarea rochiei până mai sus de genunchi şi cu practica ritmică a charlestonului. O feinee poetă nu se va mai simţi ruşinată să scrie în vers: Ah cât sânt de perversă! închipuindu-ş1 prin aceasta că e de-o intelectualitate liberă şi diabolică. E acel aş fenomen de despersonalizare sau de linsă de personalitate îmbrăcând cri aceeaşi uşurinţă ultima formulă de artă caşi ultima rochie afişată de capriciul modei. Discreţia femenină a poeziei sale o singularizează aristocratic pe Elena) Farago fată de exhibiţionismul indecent de care vorbim. Ea e timbrul personalităţii- artistice a acestei femei. 191 © BCU Cluj Credincioasă feminităţii sale, ea şi-a cântat sentimentele în acea serie de simboluri, uneori cu contururi atât de neprecise încât li se pierde tâlcul imediat, alteori vivificate şi îmbujorate de mo tivul popular, stilizat — poate cele mai frumoase dintre versurile ei.. Conformă cu sine, poezia Elenei Farago s’a desvoltai cu experienţa vieţii şi, lat un moment dat, am avut revelaţia acelor neuitate cântece „Dilm preajma leagănului” care nu erau decât o a'ltă fată, de maturitate, a aceleiaşi feminităţi brice. Imaginea poeteli ne apare de-atunci profilată matern deasupra leagănului în apoteoza,rea religioasă a pruncului. Ceva din adorarea şi sfinţenia vieţii eterne şi-a coborât şi şi-a suflat poleiul de stele peste aceste cântece ale maternităţii. Literatura noastră s’a îmbogăţit astfel cu un. capitol oare e în rândul întâiu a,l Elenei Fa-rago precum e iarăşi al lui St. O. Iosif şi al lui Emanoil Bucuţa. Dacă aş fi fost pictor, aş fi zugrăvit pe Elena Fa.rago ca „Mama cu Pruncul” ca să-i fac un dar potrivit pentru cei cincizeci de arii ai ei. ACEEAŞ foaie literară care 110 semnalează jubileul Elenei Farago vrea să ne pună pe urmele unei1 organizaţii de ciudate moravuri literarei. Scriitori mai în vârstă, adică mai fără succes şi scriitori mali tineri, adică mai nerăbdători să ajungă. la inioţorietate, au alcătuit un fel de conspiraţie critică împotriva confraţilor cu succes şi a celor cari nu S-au recunoscut sau nu-i recunosc încă pe bravii conspiratori. Ni se dă şi o dovadă pe două coloane, care nu e lipsită de amuzament. Şi anume: lom Pillat şi-a scos volumul întoarcere, care e o antologie din tot ce-a scris poetul între anii 1908—1918. Conspiratorii f'oroşi au luat atitudine de front comun şi, fireşte, negativ. Doi d'ilnitre ei —■ unul mai bătrân şi mai fără succes, cellalt mai tânăr şi mai agitat după succes, — s’au improvizat în detractori şi sunt de comun acord: Ion Pillat n’are nicîun talent! Ion Pillat mu e poet! . Aceiaşi detractori însă — unul mai bătrân şi mai fără succes, cellalt mai tânăr şi mai agitat după succes, — cu un am mai înainte se exprimau despre aceleaşi poezii cuprinse îm volumul întoarcere şi erau de comun acord, în sens invers: Ion Pillat are un mare talent! Ion Pillat e lin mare poet! . Viata Literară” a făcut imn amuzant serviciu de poteră ,ii-a prins, şi i-a demascat pe două coloane. N’a fost ni ci o surpriză. Ti cunoşteam de mult oe fioroşii conspiratori. .Şi pe aceştia şi ne ceilalţi. E o deprindere mali- veche clocită în trândăvia! cafenelei şi prevăzută cu mirosul morii! al. clocituri!. Se practică de ani de ziie, dar bietul rezultat e acelaş. Tn fond sânt băieţi 'simţitori. Dacă le făgădue.şti. un bacşiş, scriu cum zici tu, Dacă nu le dai bacşişul, scriu la dimpotrivă. Si tot aşa, dacă bacşişul nu i-a mulţumit no deplin. Au şi ei dreptate Omul trebuie să trăiască chialr Vlacă nu munceşte E greu să te hrăneşti sugându-ţi unghiile oricât de delicioase ar fi. Şi e greu să-ti recunoască lumea geniul i numai fiindcă, to-ai declarat prin fraudă invalid . \ die războiu. . . . j Vorba o: cu cât scade Ion Pillat sau Gib. Mi- j liăescu înl urma acestei operaţii a isteţilor conspi- j rajtori ştiu ţi de toată lumea, şi cu cât .se înaltă i dumnealor? Dacă vreţi să petreceri puţin, daţi-le un bacşiş, declai-aţi-va admiratori ai ursului i ce-şi suge graţios labele, spuneţi că „invalidul de războiu” e om genial, şi veţi vedea că jude- , cata lor „critică" se ’ntoarce imediat pe dos ca ’■ o sarică pe vreme bună sau pe vreme rea. j Asta e tot. RAMURI vechea revistă craioveaină, după tă-răgănelile nehotărîte ale anilor postbelici, a reînviat prin râvna tenace a lui C. S. Făgotel care, dela Ianuarie încoace, a găsit în cl. Radu Dragarea spiritul cu perspective noi şi îndrumătoare. Prieten de convingeri încă dela începuturile noastre literare, nonl ei redactor, care a[ evoluat împreună cu noi adâncind aceeaşi linie a crezului iniţial, /încorporează.'revista, mişcării actuale de spiritualizare a 'inspiraţiei adăpate, la izvoa- ' rele multă vreme ignoratului ortodoxism cultural. Fiecare număr lunar se deschide cu un articol al lui Radu Dragnea,, vertebră cu vertebră adăugate unei coloane, de doctrină în creştere. „Geeace aşteptăm dela o revistă activă, •— zice d-sa în articolul-program — într’o vreme când criteriul tradiţionalist e asimilat (de către criticii lui) cu staţionarul, e să ajute mersul literaturii româneşti mai departe, dela Semănătorul prin semănătorism, făcând apel la sursele spiritualităţii native. Semănătorul şi. ajutoarele lui au tras cadrele; urmaşilor le revine să mobileze edificiul, şi nu vedem posibilităţile efective ale creşterii culturii româneşti decât în fondul istoric al sufletului românesc prelucrat de creştinismul milenar” Ideea aceasta, fundamentală pentru noua orientare, Radu Dragnea a desvoltat-o cu amploarea.-! caracteristică de documentări istorice şi reflexii critice, în studiul Trecerea între generaţii dilm numărul trecui al Gândirii, arătând diferentele dintre sămănătorismul vechiu şi tradiţionalismul nostru. In numărul 3 al Ramurilor, ocupându-se ‘ de personalitatea lui Liviu Rebrcanu cu prilejul Ciuleandra', găseşte în romancierul lui Ian şi al Pădurii Spânzuraţilor ‘ un caz elocvent, pentru a ilustra această trecere între generaţii; prin Ion, romanul naturalist, aparţine generaţiei sein, anatomiste, prin Pădurea Spânzuraţilor, romanul realismului integral, care sensibilizează în artă .,ac|:iumea graţiei divine”, aparţine generaţiei de după războiu. Judecând astfel, Radu Dragnea se întâlneşte încăodată în aceleaşi convingeri cu noi, cari am recunoscut îe Apostol Bologa, eroul convertit prin suferinţă, un simbol * al generaţiei nostre. . • Cu vechi, tovarăşi, drumurile noi1 se desluşesc tot mai clare. NICHIFOR CRAINIC z Secretai* fie Redacţie t Ml. Bădăaţă © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj © BCU Cluj fl flPfiROT: • ' GIB. I. MIHĂESCU L A „G RANDIFLOR A“ ÎNTÂIUL 'ŞI MULT AŞTEPTATUL VOLUM DE NUVELE AL COLABORATORULUI NOSTRU EDITURA „SCRISUL ROMÂNESC". . PREŢUL 100 LEI R APĂRUT: CON U E N A K E DE N. M. CONDIESCU EDITURA SCRISUL ROMÂNESC PREŢUL 70 LEI A APĂRUT: ' EMflNOIL BUCUŢH CRESCĂTORUL DE ŞOIMI COLECŢIA „CARTEA VREMII" . R APĂRUT: . F L O R I L E NOTE ŞI IMPRESII DE GH. D. MUGUR PREŢUL 40 LEI A APĂRUT: • AL. BĂDĂUŢĂ NOTE LITERARE ' Preţul 30 lei Colecţia „Cartea Vremii" A APĂRUT: ION MARIN SADOVEANU ANNO DOMINI, METAMORFOZE TEATRU Preţul 30 Lei Colecţia „Cartea Vremii" A APĂRUT: RHINER MRRIK RILKE POVESTIRI DESPRE BUNUL DUMNEZEU în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Colecţia «Cartea Vremii'). Preţul 30 lei. © BCU Cluj E X E M-PLHRUL LEI 30.— GÂNDIREA E X EM- ‘ PLARUL LEI 30. - APARE ODATĂ PE LUNĂ ' GRUPAREA REVISTEI: AL. BAdAOŢĂ, VASILE BANCILA, LUCIAN BLAGA, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, v. ciocAlteu, oscar walter CISEK, n m. CONDIESCU, DEMIAN, r. DRAGNEA, O. HAN, NAE IONESCU, ADRIAN MANIU, TIBERIU MOŞOIU, ALEXANDRU MARCO, P. MARCO-BALŞ, GIB. I. MIHAESCa, CEZAR PETRESCU, ION PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, ION MARIN SADO-VEHNO, ZAHARIA STANCO, SANDEI TODOR, PAMFIL ŞEICARO, FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, BUCUREŞTI- No. 4 APRILIE, 1928 CUPRINSUL: CRONICA LITERARĂ PETRE MARCO-BALŞ: Pârvan şi Filozofia Statului............141 SANDU TODOR: Mic Canon (versuri).....................154 ION PILLAT: Ovidiu (versuri) . 156 GIB MIHflESCU: Icoana .... 158 R. HAN: Poezii...................164 SORIN PAVEL: Krinonis sau Treptele Singurătăţii.............166 ADRIAN MANIU: Strofe închinate (versuri)................177 IDEI, OAMENI şi FAPTE RADO DRAGNEA: Întregiri ... 177 M1RCEA ELIADE: Tâlcuri noui lui Martin Lutber ...............182 AL. BĂDAU {'A: „Călugări şi Ispite" de Damian Stănoiu, „Crescătorul de Şoimi" de Emanoil Bucuţa şi „Ceaur" de N. Plopşor . . 184 DRAMA şi TEATRU ION MARIN SADOVEANU: Note cu prilejul unui centenar ... 186 CRONICA PLASTICA OSCAR WALCER CiSEK : Ion Cijeodorescu-Sion şi „Arta Română" .... .... 187 TODOR VIANU şi NICHIFOR CRAINIC: Cronica Măruntă . . 191 ILUSTRAŢII COPERTA : Tl)eodorescu-Sion DESENE IN INTERIOR : Demian. REPRODUCERI IN INTERIOR: Tljeodorescu-Sion, Ionescu-Siri, C. Brâncuş şi Leon Biju iiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiînniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiHiuiiiiuui ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL, IN STRĂINĂTATE: 500 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S SIU, STRADA L A T I N Ă No. IO EXEMPLARUL LEI 30.— EXEMPLARUL LEI 30.— GÂNDIREA 9238. — Impi. Regele Mihai l Latina, 10 © BCU Cluj