o © BCU Cluj GÂNDIREA TRECEREA INTRE GENERAŢII DE RUDU DRAGNEA Spuneam aiurea, într'un articol din „Societatea de mâine”, că literatura românească de după răsboiu n'a avut o generaţie cu o fisionomie istorică distinctă, pe care să i-o dea unele trăsături comune la un grup de scriitori, aşa cum a avut generaţia dela 1840, generaţia lui Kogălniceanu şi Băl-cescu, generaţia junimistă, şi ultima, care a fost cea sămănătoristă. „După răsboiu”, e un fel de a vorbi delimitativ în istorie, căci marele eveniment n'a purtat în sine cauzele binefăcătoare a diferite transformări încât ca desamăgirile ce auzim din atâtea locuri să fie justificate de neîmpli-nirea rezultatelor care ar fi trebuit să se producă. Nimic mai naiv retoric decât pesimismul că „nici răsboiul european nu ne-a schimbat”. Schimbarea, cel puţin în domeniul cultural, vine dintr’o activare a factorilor predispuşi pentru o faptă obştească, şi tocmai apelul colectiv la aceleaşi mijloace de înaintare conturează o generaţie. Generaţiile sunt apariţii istorice, şi ele sufăr soarta organismelor, cu întreaga fatalitate a vârstelor, dar după scăpătarea uneia, nu urmează trebuitor naşterea celei următoare, care s'o înlocuiască. Şi astfel vedem cum între generaţii rămân goluri, iar mişcarea literară o dau personalităţi răsleţe, nefuzionate în acelaş ideal. Pe timpul unirii principatelor însemnăm un hiatus, când generaţia eroică depusese armele literaturei, pentru a încinge pe cele politice, mai înainte ca generaţia junimistă să-i fi urmat; iar mai târziu, între 1890 şi 1900, mişcarea literară trece prin criză, după săcătuirea acţiunii junimiste. In ambele epoci nu lipsesc sciitori, şi, totuşi, se poate vorbi de seceta literară din vremea unirii şi din ajunul apariţiei sămănătoriştilor. Cine, aruncând o privire asupra mişcării literare de după răsboiu, nu găseşte un caz asemănător, că deşi având o abundentă producţie literară, totuşi s’a vorbit repetat de „seceta literară”? Aceste analogii vin din felul nostru de a judecă deosebit operele de o parte, iar de alta scriitorii care formează la un loc o generaţie, o deosebire pe care o fac con- 97 © BCU Cluj temporanii, ca şi judecătorii în perspectivă istorică. Căci judecăţile noastre în literatură, ca şi în-tr’alte judecăţi de valoare, se poartă mai întâiu asupra caracteristicelor generale, cu suma unor trăsături comune distingem epocile şi ceeace a rămas de ceeace s’a invalidat în istorie. Grupul Macedonschi a vrut să fie o generaţie, şi n’a rămas decât un nume, fiindcă întreprinsese o acţiune factice, provocată de o personalitate, nefiind rezultanta unor trebuinţe sufleteşti, care să se organizeze spontan într’o generaţie istorică. Kogălniceanu şi Bălcescu au însemnat, după 1840, o astfel de generaţie, pentrucă opera lor de naţionalizare a literaturei răspundea unei nevoi mai generale a culturei româneşti, intrată mai dinainte în acelaş proces ; generaţia junimistă a corespuns vârstei de maturizare a societăţii; iar generaţia sămănătoristă se confundă cu istoria pregătirii răsboiului de întregire. într’o literatură ca a noastră, încă pe cale de formaţie naţională, criteriul generaţiilor e cu atât mai mult chemat să ne ajute la limpezirea problemelor actuale, cu cât noi nu avem o lungă evoluţie artistică, după care să clasificăm în şcoli estetice trecutul, ci întrebăm pe cei cari l-au parcurs cu cât au contribuit ei în grup sau în parte la formarea unei literaturi naţionale, care şi cu ce a ajutat la punerea în valoare a fondului nostru istoric. Dacă n’am procedă astfel, n'am şti cum să judecăm mişcarea socialistă care, întrunind atributele unui grup intelectual, şi cu toată agitaţia ei printre scriitori, nu e o generaţie literară fiindcă nu-i aflăm aportul la desgroparea originalităţii noastre naţionale. Dar acest criteriu are şi neajunsurile lui : pe lângă aceea că într'o judecată literară de totalitate intră părţi care tocmai prin calitatea fiecăreia — „diferenţele individuale” : talentele — nu pot fi înfăţişate laolaltă fără a face greşeli, mai găseşti că fiecare este reprezentantul autorizat al epocei sale. Câte reviste, câte şcoli şi câţi scriitori, tot pe atâtea firme de generaţii! înlăturând, aşa dar, pe cât se poate subiectivismul ce ne urmăreşte la fiecare pas în judecăţile litarare, să recurgem la un mod de judecată istorică, scoasă din experienţa celor trei generaţii, şi care nu e numai o necesitate a spiritului, dar şi o trebuinţă culturală mai ales astăzi, când principiile sunt răsturnate în folosul faptelor particulare. De unde nevoea, tot pe atât de grabnică, să vindecăm anarhia valorilor cu restabilirea ierarhiei spiritualităţilor. * ■ * * Criza sau seceta literară s'a resimţit odată cu trecerea sămănătoriştilor în istorie, care aproape coincide cu sfârşitul răsboiului, când în locul simbolismului am avut de înregistrat apariţia modernistă. Intre ultimele manifestări sămănătoriste în proză, menite mai mult să consolideze trecutul, şi agitaţiile poetice moderniste, se desemnau liniile unei noui generaţii, fără netezime, încă în căutarea formulei care s’o îmbrace. Diferenţierea ei de înaintaşi se face greu, căci dacă scriitorii cari compun o generaţie nu au aceeaş vârstă şi nu descind dela aceeaş formaţie literară, nu e mai puţin adevărat că, răspunzând aceloraşi trebuinţe sufleteşti ale societăţii, simt nevoia să fie o prelungire a predecesorilor : după cum generaţia nouă purcede dela sămănătorişti, moderniştii descind dela simbolişti. Simbolismul a fost transplantat la noi ca opoziţie faţă de sămănătorism, şi în aceeaş poziţie negativă a stat şi cu formula de „artă pentru artă” care, în loc să tindă la un spor de creaţie, a avut mai mult un caracter prohibitiv : artă nu cu tendinţe morale, nu cu însuşiri etnice, etc. Negaţiunea implicită a acestei formule e cuprinsă în definiţia ei, căci dacă arta nu poate fi în afară de valoarea estetică, e clar că formula nu afirmă, ci este exclusivă de celelalte atribute ale artei. La moştenirea simbolistă, moderniştii au adăogat dorinţa de a introduce şi la noi rezultatele experienţei din partea „poesiei noui”, care se satisface sau cu muzicalitate interioară, sau cu notaţii, sau cu imagini pure, nealterate de gândire, alungată sub titlul didactismului ca apoetică. Această tentativă de uniformizare a materialului şi spiritului poetic care să-l prelucreze, vrea să înlăture distincţia tradiţională dintre naşterea sufletească a poesiei şi organizarea ei cerebrală, după care 98 © BCU Cluj actul poetic este actul sintetic de unificare. Şi ostilităţile faţă de tradiţia noastră poetică, peste care putem crea nou numai potrivit evoluţiei sensibilităţii artistice, care ca să-şi înoiască mijloacele de expresie, s’au angajat împotriva intelectului şi în folosul psichologicului, a acelui sensaţionism care asaltează literatura şi ne cere şi nouă, degustătorilor poesiei, să renunţăm de a o mai privi ca împărăţia ideilor. Pe lângă cultul „artei pentru artă”, trecut dela simbolişti la modernişti, literatura românească de după răsboiu a mai moştenit dela predecesori tendinţa naturalistă, care s’a realizat sporadic în proza „Sămănătorului”, cu toată direcţia lui realistă. Găsim cele două estetice, realistă şi naturalistă, la prozatorii reprezentativi ai acestei epoce, dintre cari puţini şi cil totul inconsecvent nu le-au confundat în nuvela sămănătoristă, mai întâiu pentrucă derivă una dintr’alta în chiar locul lor de plecare Franţa, apoi magistrul nuveliştilor noştri eră Maupassant, a cărui influenţă la noi este egală cu a lui Zola asupra literaturilor cu roman. Şi când şi literatura românească a avut un roman în Ion, influenţa străină de care s'a resimţit am găsit-o în /teoreticianul naturalismului. Dar cu al doilea roman, Pădurea spânzuraţilor, autorul s'a emancipat şi, sub presiunea atmosferei morale din răsboiu şi poate sub înrâurirea criticei, a lepădat procedeele naturaliste, făcând cu Pădurea spânzuraţilor tranziţia dela generaţia veche la generaţia nouă. Acele procedee se amestică şi în romanul chemat să demarcheze graniţa dintre cele două generaţii, în partea a doua din La Medeleni, Apariţia lui recentă nu-1 scoate de sub învechitul zolism, şi cu atât mai puţin îl absolvă de naturalism vârsta personagiilor, când Le diable au corps, de Ray-mond Radiguet, este romanul adulterismului adolescent, dar care se salvează de naturalism cu ceeace-i lipseşte romanului românesc al adolescenţei: configurarea naturei de concepţia realistă creştină, în care zugrăvirea realităţii în toată goliciunea coincide cu adevărul învăţăturii asupra ei, fără ca moralistul s’o denatureze în folosul unei teze apriorice, nici artistul să creeze nesocotind sensul metafizic al realităţii, ci în chip nevăzut să se împreune concepţia cu arta. Nu sexualitatea din partea a doua a romanului La Medeleni poate fi obiect de vină, care i-a fost adusă de o critică excesiv de pudică, ci constatăm absenţa atitudinală a autorului faţă cu materialul pe care imaginaţia sa fecundă şi talentul său neşovăitor sunt libere să-l aducă în scenă de oriunde, dar nu şi oricum. Prozatorul care suprapune naturei umanitatea, nu alungă din artă acel material în care naturaliştii se complac, staţionând la prima lui înfăţişare ca şi cum n’ar mai fi o trecere dela fizic la metafizic. Ce altceva ne descoperă romanul lui Dostoievschi şi Bourget, dacă nu realismul integral, după care romancierul explorează făptura umană căzută, o urmăreşte pe toate pantele pe care ea se duce la fund, dar romanul ţinând eroii în dependenţa realului imediat, romancierul să se simtă în atârnare de realul celuilalt simţ? Romanul păşeşte dela realitate la realizare, dela înfăţişare la configurare, dela depunerea naturei la transpunerea artistică, dela natural la însufleţitor, „imită” ceeace naturaliştii îşi propun să fotografieze, şi astfel romancierul nu trece natura printr'pn temperament înainte de a fi trecut temperamentul printr’o concepţie, menită să creeze autorului libertatea de a duce el acţiunea, de unde naturaliştii sunt ei duşi necesar de roman. Romancierul naturalist lipsindu-se de norma destinului sau a dumnezeirii, care colabora în literatura clasică, se identifică eroilor „supunându-se obiecttilui”, personalitatea lui morală se di-solvă în determinaţiuni, el nu pune mediul în funcţie de om, ci pe om în funcţie de mediu, şi odată cu fragmentarea lui redă o umanitate în fragmente, de unde dublarea şi chiar triplarea acţiunii romanului naturalist. Critica franceză a observat că în romanele lui Zola lipseşte adesea unitatea de acţiune. ‘ In Ion sunt două romane, pe când în Pădurea spânzuraţilor avem o strictă respectare a unităţii de acţiune, care se încheagă din unitatea de personalitate a eroului principal Apostol Bologa ţ iar în partea a doua din La Medeleni, scăparea acţiunii de sub unitate stă în raport necesar cu elasfi citatea psichologică materială a eroilor, cari sunt lipsiţi de rezistenţa centrală ce aşteptam dela autor. Romanul, în loc să se centreze se desaxează, în loc să se desfăşure se îngrămădeşte, în loc să 99 © BCU Cluj curgă se revarsă, şi nu în urma relaxării voite a acţiunii, acea înoire tehnică a romanului apusean în care excelează Mauriac, şi care la noi s’a ivit la nuveliştii Gib. I. Mihăescu şi Cezar Petrescu. Se poate face o observaţie marginală, fără pretenţie de dogmatism: cu cât un roman e mai naturalist, cu atât mai mult calcă unitatea de acţiune, care a supravieţuit celorlalte unităţi, de timp şi loc, ca o condiţie necesară pentru reuşita artistică a genului. Dacă această călcare nu este o consecinţă inevitabilă în compoziţia fiecărui roman naturalist, îi e fatală în urma abdicării lui dela unitatea personalităţii eroului şi a concepţiei clasice a autorului asupra vieţei şi lumii. Literatura naturalistă lasă vaste tablouri sociale, un imens material de moravuri, o admirabilă anchetă asupra mediului, dar prea puţini oameni, „persoane”, ca în literatura clasică. Şi dacă în această literatură au lipsit copiii, cari populează scena recentei literaturi romanciere cu ecou în La Medeleni, e că ei fiind lipsiţi de alcătuirea unică a omului format — copilul nu e o astfel de persoană, — nu satisfac ca subiect literar regula unităţii de acţiune. Am relevat în Ion şi în La Medeleni imixtiunea naturalistă dela generaţia precedentă în proza românească de după răsboiu care, în frunte cu Pădurea spânzuraţilor, cu nuvelele d-lor Gib. I. Mihăescu ,Cezar Petrescu şi Em. Bucuţa ne autorizează să vorbim de realismul tot mai mult purificat al prozatorilor nouei generaţii. Maiadăogând că simpatia unora dintre ei merge spre Dostoievschi, semn de adâncă schimbare după sămănătorişti, şi că unii înţeleg, ca în Pădurea spânzuraţilor, să facă loc de intrare în roman şi realităţilor spiritului, am putea nădăjdui într’o revoluţie a prozei româneşti, care să corespundă poesiei acestei generaţii, îndreptată spre spiritualizare, după cum vom arătă îndată. Realismul integral e ultimul pas ce mai are de făcut proza noastră, după evoluţia de până acum, ţinând să sue etapele altor literaturi, şi ca să scape sterilizării în descripţii, acelei preocupări voite de a prinde mai mult naţionalul, care a fost gloria sămănătoriştilor. Căci nu numai arta pentru artă şi literatura naturalistă au fost orientări din afară şi în spre afară, dar aproape toată nuvela sămănătoristă s’a oprit mai mult la exterior, a fost o literatură a decorului, o literatură pitorească, în care preocuparea naţională de a inventaria ţara în forme literare a stânjenit depunerea în forme artistice a fondului nostru uman. Am îndrăsni să-i căutăm o explicaţie obiectivă, nu atât pentru a reconstitui determinismul literaturei dinainte de răsboiu, căci neputinţa de a stabili cauzele în domeniul spiritului creşte şi mai mult în artă, ci ca să ne apropiem de definiţia generaţiei precedente. Acea generaţie e părtaşă la pregătirea răsboiului şi reformelor sociale şi politice, ea a fost generaţia acţiunii. Generaţia următoare numai este solicitată de istorie, şi cu toate că nu poate rămânea surdă la chemarea interesului naţional de a perpetua câştigul din răsboiu, ea poate trăi o mai intensă viaţă lăuntrică, ea este ajutată de împrejurări să fie generaţia contemplaţiunii. Generaţia precedentă a desăvârşit opera în curs a generaţiilor înaintaşe, a celei dela Dacia literară şi a celei dela Convorbiri literare, a împlinit naţionalizarea, poporalizarea literaturei, de unde îndreptarul ei pentru zugrăvirea ţării, a ţăranului, cultul peisagiului, evocarea trecutului,—orânduirea ritmului literar în ritmul sufletesc al unui neam în ajunul liberării naţionale. Astfel apare acţiunea Sămănătorului necesar organică sufletului colectiv, ea este spontană în istoria culturei, dacă ni se îngădue o asemănare, ca şi marşul la atac al unei unităţi militare în răsboiul de întregire. In sămănătorişti s’a consumat curentul eroic de care este străbătută istoria noastră dealungul veacului trecut, concepţia şi estetica lor sunt configurate, dacă nu de directiva naţionalistă, de cea naţională. Dar a trebuit să se înfăptuiască idealul naţional, aducând desgolirea fondului nostru sufletesc, şi care după răsboiu s’a răsfrâns în diversele crize, pentruca să se vadă insuficienţa alimentării vieţei noastre morale cu un ideal transpus extern în istorie. Deabiâ acum ne-am putut da seama de urmările europenizării României care a mers mână în mână cu descreştinarea pe dinăuntru a Românilor, al căror conţinut sufletesc fusese veacuri dearândul unul şi acelaş. 100 © BCU Cluj Religia, privită chiar numai din punct de vedere istoric, faţă de naţionalul, particular, are pre-căderea de a lărgi unui popor conştiinţa până la universalitate, legându-i soarta de soarta umanităţii, şi a află forma permanentului care constitue identitatea sufletului uman. Prinsă în particularism, generaţia precedentă nu s’a ridicat la universalitate ; ancorată în naţional, a sacrificat umanul, cultivând etnicul a ignorat religia, şi ceeace lipseşte literaturei sămănătoriste, de îi paralizează marşul dincolo de graniţe, sunt tocmai acele însuşiri comune literaturilor cu circulaţie generală: universalitatea, umanitatea, religia. Suprapunerea naţionalului religiei, care e opera veacului precedent, a produs această îngustare a conţinutului sufletesc şi ruptura dintre veacuri, fără a fi crescut naţionalul cu mai mult decât atunci când se subordona religiei. Când Petru Movilă s'a făcut purtătorul de cuvânt al universalităţii ortodoxiei, definind prin el poporul român sub raportul religiei, opera lui s'a îndreptat către umanitate şi, aparţinând culturei universale, nu e numai naţională, dar urmările ei în principate sunt un mare capitol în istoria naţionalismului românesc. Cine, dintre cei cari au produs ruptura dintre veacuri, mai vrea să ştie de acest adevăr istoric? Şi, totuşi, originile istorice ale naţionalismului la Români sunt în veacul al XVII-lea, pe când din cetatea Târgoviştei şi a laşului, sub influenţa Mărturisirii ortodoxe, dându-se luptă împotriva calvinizării ardelenilor, s’a afirmat unitatea naţională pe baza unităţii dogmatice. Şi era mai tare unitatea în neamul românesc, cu tot romantismul ce riscă această afirmaţie, luând corp în forma vieţii religioase şi decurgând din credinţa în revelaţie, decât acum când ea se încorporează în ideia politică naţională cu varietăţile ei: liberală, civilizatoare, democratică, autodeterministă şi care se supralicitează între ele într'un vârtej de ameţitoare nestatornicie. . Occidentaliştii noştri de Stat au asimilat, după metoda protestantă etatistă, structura spirituală deosebită a Statului istoric românesc cu a Statului occidental, care pentru aeşi la luminişul modern din starea medievală a trebuit să se scuture de internaţionalitatea bisericii catolice, când la noi posibilităţile naţionalismului erau date în ortodoxie, care separa esenţial puterea divină bisericească de puterea vremelnică politică. De aici urma comandamentul pentru Stat — sanctificat în persoana Neamului-Dumnezeu, Domnitorului ministru al lui Christos, — să armonizeze instituţiile moderne cu învăţătura bisericei noastre, care nu avea nimic asemănător cu imixtiunea papală în treburile lumeşti, produsă în Apus „nu pentruca să mărească vălfa bisericei, că aceasta o batjocoresc, supuind-o toată sub picioarele papei, ci ca să înalţe pe papa”. (Petru Maior Procanon: Despre hotarele puterei bisericeşti şi împărăteşti). Vina occidentalistă a veacului al XlX-lea e de a fi desrădăcinat ideea românească, aşa cum se desprinde din tradiţie, punându-i în loc transplantata de „idee naţională”, în definitiv fără patrie, mefiind emanaţia unui pământ încercuit de un suflet, tot pe atât de internaţională pe cât o împrumută oricine din vocabularul politic.Ea a descreş-tinat Statul şi a îngustat conţinutul culturei, a restrâns conştiinţa la datele sensibile ale naţionalismului şi a înlocuit neamul transcendat de divin cu o naţiune concepută impermeabil, purtătoare în conştiinţa ei însăşi de dreptatea naţională imanentă. Generaţiilor viitoare le revine sarcina să restaureze metafizica străbunilor, să redea culturei româneşti permanentul şi absolutul, „isvor de viaţă, în veci nescăzut şi nesfârşit” (Pravile împărăteşti, Iaşi, 1646). Şi sunt destule semne de revenire din rândul intelectualilor noştri (scriitori, publicişti, profesori) cari, după'răsboiu, au prins a da expresie de eliberare fondului istoric de sub oprimarea modernizării recente. Dacă nu am judecă decât după poeţii selectaţi, şi am fi îndrumaţi să constatăm că dela generaţia naţionalului ne-am îndreptat spre generaţia spiritualului. Dar vestitorii ei întâmpină împotrivirea bătrânilor, căci noi nu avem bătrânii cari, ca Taine la ivirea generaţiei lui Bourget, să facă loc de trecere celor cari, urmându-i în istorie, nu înţeleg să le fie şi urmaşi. Deci, dar, ce am putea noi vedea în lipsa de receptivitate din partea d-lui G. Ibrăi-leanu faţă de poesia d-lor Nichifor Crainic şi Lucian Blaga sau în lipsa de comprehensiune a d-lui G. Bogdan-Duică de faţă poezia d-lui Tudor Arghezi, dacă nu divorţul între generaţii ? Această poesie spiritualizată, a d-lui Arghezi bizantină prin imaterialitatea care se poate lipsi de forma artistă, a 101 . : ■ t • © BCU Cluj d-lui Blaga străbătută de fiorul existenţei şi pipăind pe urma metafizicei dacismului, iar a d-lui Crainic filtrată prin bogăţia de surse ale creştinismului oriental, această poesie nu putea să âibe ecou într'o critică mărturisită materialistă. Metoda acestei critice vrea să verifice inspiraţia cu realh tatea controlabilă, şi cum de pe urma lui Zalmoxe n'a rămas un itinerariu al vieţii zilnice a zeului, poetul riscă din partea criticului să fie găsit neveridic. Positivismul, care după Brunetiere şi Bourget, rămâne un bun câştigat pentru metodă, a devenit la criticii români o concepţie exclusivistă, lipsită de solicitudine faţă cu problematica morală religioasă a unor prozatori ca Agârbiceanu, Galaction, Rebreanu (Pădurea spânzuraţilor). Şi rădăcina erorii materialiste a criticei noastre se prelungeşte la aceia cari au întreprins să scoată pe Români din întunericul oriental în care-i ţinuse cultura religioasă. Junimiştii au alungat religia din cultură, socialiştii au distrus metafizica, spre a o înlocui cu a lor lipsită de credinţă în adevărul transcendent, iar urmaşii, reprezentanţii generaţiei care se duce, au crescut moştenirea până la acea neîncredinţare de tot ce nu e materialmente măsurabil, pipăibil, şi empirismul imediat de care se învredniceşte cugetarea noastră e urmarea positivismului junimist socialist. Pe deasupra adversităţilor de doctrină laică în politică şi în estetică, junimiştii purcezând dela fenomenismul absolut al filosofiei lucrului în sine, socialiştii dela filosofia fatalei succesiuni a celor trei stări, şi-au întins mâna în hora morţii la îngroparea ontologismului ortodoxiei, căci nu fără un înţeles şi în cultura românească se stabileşte ca şi aiurea însoţirea Kant-Comte — criticism versus positivism. Şi nu e destul de semnificativ pentru ruperea acelor generaţii cu trecutul că, având o estetică, o politică şi o teorie a cunoştinţei, nu avem şi o etică Maiorescu, aşa cum avem o morală Iorga? D-l N. Iorga, acest ascet lumesc şi profet fără Dumnezeu, care a transpus în ordinea naţională mistica „sufletului” românesc, identificat la străbuni cu religia, şi care a secularizat pe seama naţionalismului misticismul nostru religios, a pus accentul vieţei numai pe morală. Generaţia viitoare va trebui să repună axa vieţei morale în religie, pentruca, complectându-1, dela d-l N. Iorga să facă pasul. ei de înaintare. De mizeria criticei suferă şi istoria literaturei. Originile religioase ale culturei româneşti sunt tratate vitreg : istoria literară sau reţine faptele de cultură fără a le căută semnificaţia lor sufletească adâncă, sau valorifică în trecut cu ideile prezentului. Eminescu a fost supus unei autopsii de clinică literară, mereu în numele ştiinţei şi mereu denaturând fenomenul literar, şi am văzut o invazie a freudismului în studierea autorului Rugăciunii unui dac, cerându-se intervenţia unui specialist în studiul sexelor care să ne explice geniul eminescian. Cruţăm cetitorul de reproducerea unui text ce avem în faţă din partea criticei şi istoriei literare oficiale, mai mult academiste decât academice. Şi nu e un caz izolat, încât privind aerisirea atmosferei noastre literare, a venit timpul să veghem la delimitarea graniţelor literaturei şi păzirea domeniului ei de incursiunile străine. Dar racila istoriei literare, când identifică obiectivitatea cu inventarierea trecutului facsimilat, se află în starea actuală a istoriografiei însăşi. Acum două sute de ani, Cantemir revoluţiona istoriografia cu critica originilor înainte de latinii occidentali, şi introducea, înainte de Montesquieu cu ale sale Considerations sur Ies Causes de la grandeur des Romains et de leur decadence, ideea de declin în istorie : Istoria pentru creşterea şi descreşterea curţii aliosmăneşti, contribuind alături de scriitorul francez la formarea filosofiei istoriei, care se încunună cu Der Untergang des Abandlandes. Istoricii recenţi, de teama de a nu cădea în „romantism”, au detronat spiritul de pe soclul unde-1 ridicase Cantemir, cugetarea a fost proscrisă în faţa faptelor istorice şi muţenia materialului şi-a proclamat imperiul sub autoritatea exactitudinii ştiinţifice, confundându-se adevărul cu exactitatea documentului. Pe când d-l N. Iorga îşi încoronează opera cu Sinteza istoriei universale, istoriografia din Ardeal, patria de odinioară a istoriei naţionale, se îngustează în cadrul regionalist, şi învechirea ei, lipsa ei de mişcare, îmbătrânirea ei timpurie, s’au văzut cu prilejul comemorării lui Avram Iancu când, dacă tânărul N. Buta nu-i dedică o monografie, figura legendarului erou trecea numai prin 102 © BCU Cluj jurnale. Alături de nouii istorici, unul specializat în studiul tracic, d-1 G. G. Mateescu, altul care s'a impus cu monografii culturale, d-1 P. P. Panaitescu, Ardealul deabeâ poate fi amintit cu d-1 Ştefan Meteş, care tratează istoria Românilor ardeleni în desvoltarea unitară a neamului românesc. A lua, în locul regionalismului, „localismul viu care e la baza naţiei noastre” (N. Iorga, Vechile organizări politice ale Românilor din Ardeal), e o altă problemă a generaţiei noui, de a cărei ) rezolvare în sensul studierii istoriei româneşti din punct de vedere organic, depinde şi remedierea | crizei de unitate naţională. Această criză, să nu ascundem, este, şi cum eternizarea unităţii politice | trebue să fie porunca fiecărei conştiinţe, să confruntăm titlurile regiunilor la înfăptuirea ei, spre ; a vedea dacă Muntenia se legitimează din trecut la locul său de paratrăsnet al descărcărilor regionaliste. , • Urmăriţi momentele ideologice în favoarea unirii principatelor dinainte de unire, care au dus la mucenicia lui Bălcescu şi acţiunea de trezire a revoluţionarilor munteni la Paris ; adăogaţi că oraşul devenit capitală a servit de sediu iridentei româneşti; apoi înseraţi la istoria daco-românis-mului activ numele lui Delavrancea, Filipescu, Tache Ionescu şi Brătianu în timpul răsboiului de întregire, şi veţi vedea că Muntenia, departe de a deţine între celelalte provincii o întietate dată de ele pe urma actelor de unire sau din necesitatea centralizării, şi-a cucerit dela idee la faptă primatul politic. Ceeace a fost L'Ile-de-France pentru Francezi şi Prusia pentru Germani, a fost Muntenia pentru Români, pentru toată România, mică şi mare. In programul „Daciei literare”, Kogălniceanu învinueşte, la 1840, presa din Moldova şi Transilvania de regionalism, dar nu şi presa lui Eliade, căci Muntenia, în deosebire de celelalte provincii care s'au simţit „provincii”, a lucrat c’o „Domnie a toată Ţara Românească”. Dela acei „descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”, dela Ba-sarabi începând, acest principat, ca Românie populară medievală, a cuprins în titulatura Voevo-dului tot teritoriul românesc în limitele condiţiunilor geografice, acesta fiind la origini sensul Statului de Dominatio totuis terrae romanae (Iorga). Tu regere imperio,,. Primatul politic, după consolidarea regatului, a dus la prioritatea culturală a Munteniei, şi dacă Luceafărul şi Viaţa românească sunt ecourile provinciale ale Sămânătorului, e că o acţiune . creatoare, capabilă să dea impusluri de viaţă nouă în celelalte regiuni, eră menită să iasă dintr’un colţ de ţară care depozită energia morală trebuitoare, şi acest colţ de ţară a fost Bucureştii cu caracteristica sa muntenească. In compoziţia muntenismului au intrat bizantinismul (religiozitatea), ţărănismul literar-politic şi daco-românismul care s'au cerut cheltuite într’un neastâmpărat spirit creator, asistat de spiritul critic. Intre febra iridentei din Muntenia şi fapta culturală sămănătoristă e o strânsă legătură, care ne complectează sub alt aspect fisionomia generaţiei precedente. Şi când vorbim de caracteristica muntenească, nu înţelegem să atribuim, dintr’un fatalism istoric, unele aptitudini numai celor născuţi în această provincie, ci înţelegem să relevăm capacitatea ei de a unifică, vorbim în sensul în care d-1 N. Iorga vorbeşte de C. Negruţi „munterdzat”, Ardeleni, Moldoveni şi Munteni sufăr muntenizarea, a cărei imprimare este evidentă în literatură, ca şi în politică. Poate că mâine, prioritatea literară să fie în Ardeal, care a avut-o la începutul veacului, trecut, sau în Moldova, unde a fost la mijlocul acestui veac ; astăzi, după sămănătorism, după latinismul „Vieţei Noui” şi după şcoala critică a d-lui C. Rădulescu-Motru, prioritatea literară o are Muntenia. ■ * , * * . Pentru generaţia care apune, trecutul nostru cultural nu eră vrednic să orienteze actualitatea literară. După unii dintre reprezentanţii ei, cari priveau cultura românească dela înălţimea occidentală junimistă şi socialistă, Românii, neavând o cultură originală, trebue să se resemneze la soarta de asimilatori după alte culturi şi după indicaţia căpeteniilor culturale, căci rare istorii în care fiece nou venit să fie un creator de cultură, ca la noi. Generaţia nouă găseşte că prezentul se poate solidariza cu trecutul, pe care-1 pune la con- . tribuţie când cheamă ortodoxia să se rostească în procesul organizării tipului de cultură româ- 103 © BCU Cluj nească. Şi în această privinţă, ea este ţinută să se întoarcă cu înţelegere la secolul al XVII-lea, secolul lui Movilă, când s'au fixat ortodoxia şi latinitatea ca posibilităţi permanente la formarea unei culturi naţionale. Dacă prin clasicism înţelegem caracterizarea sumară a unui spirit naţional pe baza categoriilor statornice dintr'o cultură, epoca noastră clasică se află în acest veac, veacul revelaţiei româneşti, adecă între Movilă, şi reprezentanţii săi din principate Udrişte Năsturel şi Var-laam de o parte, iar de alta, stolnicul Cantacuzino şi Cantemir. Noi suntem poporul chemat de realităţile noastre spirituale să turnăm în formele limpezi ale Occidentului latin turburea adâncime umană a Orientului ortodox. Posibilităţile de creaţie ale cul-turei româneşti se găsesc între moştenirea Romei antice, aşa cum a transmis-o lumii spiritul laic francez, şi moştenirea sufletească a Bizanţului creştin. ' Poporul român se integrează în umanitate prin creştinism, cu larga toleranţă a ortodoxiei faţă de celelalte confesiuni şi religii, care i-a fost lui isvorul personalităţii şi al culturei. Când istoria lumii, în faţa primejdiei de a fi sfâşiată corporalitatea Domnului Nostru Isus Hristos de cătrepăgân ătate, i-a cerut să fie holocaustul trupesc pe altarul unităţii creştine,, apelul ei n’a rămas fără rezonanţă în Carpaţi. Fiu al Romei vechi şi îndumnezeit de Roma nouă, el a ispăşit pe cruce în umbra semilunii păcatul ruperii dintre Occidentul latin şi Orientul ortodox. Fiecare popor are căile lui de isbăvirea păcatului originar. Căile noastre sunt să expiem desunirea celor două biserici. Tragicul nostru este de a aparţine cu religia şi rasa istorică celor două lumi în vrăjmăşie, neputând împărtăşi adversitatea uneia faţă de cealaltă, ca prin iubire, suferinţă şi ertare să le uşurăm păcatele. Ureche, vorbind de cele două biserici în luptă, a zis : „una pre alta huleşte şi defaimă, una pre alta va să pogoare şi să o calce ; Răsăritul este începătoriu, Apusul va să se înalţe, şi aşa una altiia nu va să dea cale, cum Răsăritul cu Apusul n’ar fi fost logodna lui Hristos”. Şi atâta vreme cât aspiraţia spre unirea Occidentului şi Orientului va cercetă creştinătatea, poporul român îndură tragicul său „pentru reînălţarea lui şi redobândirea chipului şi asemănării Sale, schimonosite prin păcat”, şi rămâne punte de unire între cele două lumi despărţite, oricâte jertfe ar aduce, din partea Occidentului de pe urma religiei, din partea Orientului de pe urma rasei. Eri am suferit martiragiul stăpânirilor străine : din partea islamismului care s’a isbit de noi la răscrucea dintre Occident şi Orient, din partea regelui apostolic ungar venit în numele papei să extirpeze pe schismatici, apoi din partea ţarului mesianic, — şi ce altă mărturie, decât România unită, că Tatăl prin purcederea Sfântului Duh la opera spiritualului nu îngădue pe cei cari ca biblicul Ozia ar voi să întrunească în persoana lor puterea lumească şi puterea divină; iar astăzi purtăm calvarul rămânerii în urmă de celelalte popoare, căci noi nu ne-am putut folosi la vreme de binefacerile culturei în ordinea ei externă. Veacul al XVII-lea, „îndoctrinând” ortodoxia totdeodată cu descoperirea originilor noastre latine, ne-a lăsat cheia de boltă a culturei româneşti. E o raţiune naţională a ne orienta dela tradiţia acelui veac — care e grandios nu atât prin ceeace a înfăptuit, cât prin indicaţiile lui pentru viitor — acum când variate culturi au intrat între hotarele noului Stat, acum când provinciile foste subjugate aduc atâtea influenţe, atâtea directive culturale cu centrul peste graniţe, şi cărora numai tradiţia ortodoxă şi latină le poate opune un punct de reazem stabilizat. Aceste culturi naţionale, inofensive în starea lor minoritară, pot deveni un factor de internă desagregare pe măsură ce au putinţa să se altoiască pe erori vechi şi erori noui româneşti, găsind la noi „corespondenţe” bolnave în care. Les parfums, Ies couleurs et Ies sons se repondent. Germanismul, care bate la porţile de intrare ale culturei autohtone prin trecătoarea bucovineană şi Ardeal, face sudura în acel curent protestant tăinuit, al cărui teren e defrişat de raţionalismul încetăţenit dealungul veacului al XlX-lea. Maghiarismul care, ca să arate transplantarea po- 104 © BCU Cluj porului ungar pe pământul european l-a pulverizat în confesiunile ce au urmat Reformei în Ardeal şi ca să vadă cât de străină i-a rămas acestui popor asiatic cultura latină catolică — „cultura identităţii, continuităţii şi statorniciei”, — maghiarismul chiar, ca negaţie a principiului roman, găseşte afinitate în impulsiunea regionalismului excentric. Rusismul, intrat în ţară pela vadurile ni-striene, odinioară păzite de pârcălabi, se altoeşte pe romantismul cultural al unor scriitori cari, ca d-1 Lucian Blaga, simt în ei „revolta fondului nostru nelatin ”,sau fuzionează cu eroarea acelor reprezentanţi ai bisericei române ortodoxe cari ignorează că fiind o cultură bizantină comună lumii răsăritene în forma slavonă, n'a fost propriu zis şi o cultură slavonă în trecutul românesc şi, prin-urmare, ortodoxia nu conjugă slavismul cu românismul. Ideea românească, după cum prin ortodoxie disociază latinitatea noastră de ideea romană, la fel prin latinitate disociază ortodoxia de ideea slavă. S'a zis de către unii că cultura românească merge spre „sintetizarea tuturor culturilor din România...” Dacă mai avem o urmă de respect pentru proprietatea cuvintelor — acum, când din grija de a nu scrie cum vorbim, scriem ca să nu fim înţeleşi, — sub sinteză în cultură nu putem înţelege decât contopirea unor elemente organic asimilabile, care s'au căutat în timp, ca să se apropie unele de altele, sub presiunea istoriei. Că într'o cultură naţională intră variate influenţe străine, e necesar, e şi oportun pentru a preîntâmpină separatismele naţionale ; dar întrebarea e care sunt acele elemente omogene menite să facă recepţia celor invitate sau celor intruse. Ştim de sinteza eleno-latină a lumii occidentale, iar acum, în urmă, de sinteza ruso-asiatică (eurasianismul). Sinteza noastră nu poate fi decât bizantino-latină. © BCU Cluj PESCUITORUL DE GÂNDURI DE V. VOICULESCU In sufletul cu ape când turburi când domoale Necontenit svârli mreje de vorbe împletite, Ca să le scoţi deapururi netrebnice şi goale, Sau ciuruind de mâluri amare şi clocite... . Şi totuşi, jos acolo, afund, unde ascunse Simţirile ’n ghioace rodesc mărgăritare, . Stau aţintite gânduri de aur, neajunse, . . Ce line prin amurgul adâncului fac zare. Amăgitor răsfrânte de recile lor ape ■ Ies uneori părelnic şi-ating la ţărm ţărâna, -Jucând aşa de blânde şi-atâta de aproape Cât să te pleci pe suflet şi le prinzi cu mâna... Arar doar câte unul, ca ’n vis, se aridică Sfios pân' la năvodul cuvintelor viclene Şi săgetând genuna s'apropie cu frică... încremenit, nu sufli, sloit nu baţi din gene... Şi iată-1, viu, se sbate sălbatec, prins în fire : Se 'nmoaie ’n aur meaja urcând nălucitoare, Dar gândul ager sparge reţeaua ta subţire, Ce-ţi cade, sfori de vorbe ’ncâlcite, la picioare. Cufundătorul numai s'aruncă şi se lasă Cu ochiu deschis prin hăuri vuind întunecate : Strivit de greutatea ce ’n adâncimi apasă Şi .podidit de sânge, la ele-abia străbate. 106 © BCU Cluj DIMINEAŢĂ DUNĂREANĂ , DE • V. VOICULESCU I3ate vântul Dunărea, o scoală Şi-i aruncă pâclele pe maluri. Apele rămase ’n pielea goală Tremură şi se ’nvelesc cu valuri... . Muţi, pescarii 'şi spală grabnic'faţă Şi smeriţi se 'ntorc de se închină Unde 'n cer anină dimineaţa Albele-i icoane de lumină. Plescăind din labe de lopată Stol de lotci acopăr răsăritul Şi-aplecaţi pe unda 'nvolburată Oameni cătrăniţi iau pescuitul. Unul singur mrejile nu-şi sue Nici cârlige, nici voloc, nici plasă, Ci sărind în şaica lui cea şue Drept pe sforul apelor se lasă. Fără preget năzue la vale, Tae, ’n lung şuvoaele năuce Şerpii Dunării să-i iasă toţi în cale Ar răzbi prin ei şi tot s'ar duce. La ostroave jos, îşi mână şaica Unde 'n sălcii, albă-subţirică II aşteaptă Crina bulgăroaica, Cu ochi mari şi umezi de viţică. Bate vântul Dunărea în faţă, Cârd de lotci adâncurile-i scurmă, Numai şaica, pasăre răzleaţă, Dup’un cot s’a şters fără de urmă, 107 © BCU Cluj P A L A C E DE CEZAR PETRESCU Paraclisul din peştera schimnicului e scobit în stâncă şi cu pereţii lăcrimând de umezeală. Acolo e întotdeauna întuneric şi frig. Din besnă puhoeşte vânt glacial. Se spune că în adânc de tot, unde nu se poate străbate decât târâş, pe brânci, se cască un găvan de ghiaţă, netezită, poleită şi vânătă ca drobul de sare, rămăşiţă din veacul când planeta rătăcea prin spaţii, vast şi nins frigorifer. Ghiaţa era mai bătrână decât oamenii, decât ţara şi decât codrii. In cristalul ei, ca în boaba de chihlibar, conservă după mii de milenii, congelate şi moarte, ca de ieri, mărunte vietăţi şi fire ciudate de muşchiu, despre care savanţii scriu în cărţi şi manualele de şcoală, pomenesc cu pietate, ca despre cei dintâi germeni ai vieţii. Escursioniştii ajung leoarcă de apă, gălăgioşi şi cu obrajii dogoriţi. S'au căţărat pe poteci înguste de-o palmă, cu zidul drept deoparte şi prăpastia fără fund, de cealaltă. Au chiuit la o cotitură, după cum vrea tradiţia şi povăţuesc călăuzele, fiindcă de acolo, ecoul împătrit se îngână de patru ori din sihle. Glasurile sunt atât de neliniştitoare şi atât de limpezi, încât nu mai păreau un joc capricios al acusticei. S'ar fi spus că-şi trimet chemări aevea, misterioase vietăţi ale codrilor şi munţilor, foştii stăpâni ascunşi în văgăuni, divinităţile păgâne isgonite de oameni şi răsbunându-se cu aceste îngânări batjocoritoare. Pe urmă, ceata escursioniştilor a trecut mai departe, peste punţi de mesteacăn şi în tuneluri de umbră. Au băut din şipotul rece care plesneşte smalţul dinţilor. Au îndreptat aparatele fotografice, spre văile despicate de o aţă subţire de râu, care se văd în lentila bombată a Kodackului, 108 © BCU Cluj iIlgnKiDannCTriLtiinsJonit'n,'irTftmiicingT minuscule şi răsturnate peisagii, ireale ca o lume de vrajă închisă în picătura de rouă. Au cules ierburi şi flori aromate. Au speriat o pereche de veveriţe, dispărând în salturi acrobatice pe nevăzutele trapeze aeriane. Când au ajuns sus, dau busna la intrarea întunecată a grotei. Atunci, călăuzele se rânduesc santinelă şi protector, astupă gura hrubei, subpământene : — Aşa e ordin! Ne dă afară Direcţia... Nimeni n'are voie să intre, decât după un sfert de ceas... întâi uscaţi-vă!.,. Nerăbdători, drumeţii vociferează împotriva acestei tutele, care-i proteguieşte autoritar, de junghiuri şi pneumonii. Cei săraci, din cartierul plebeu al băilor, veniţi fără călăuze, în triburi sgomotoase, cu prunci cârpiţi şi căţei cu coada bârligată, se aud înlăuntru, chemându-se şi hohotind în hârjoane. Grija lor nu le-a purtat-o nimeni: au intrat cu cămaşa ud lipită de şira spinării, au scotocit toate cotloanele, s'au iscălit pe stânci, cu menţiunea datei şi a localităţii de naştere, au mâncat cârnaţi reci şi usturoiaţi, înveliţi în jurnal, şi ouă răscoapte, care-au semănat intrarea cu coji. Acum ies din peşteră la lumină, şi când dau ochi cu cei de afară, tac intimidaţi, cu priviri furişe. Copiii cu ghete scâlciate şi haine de doc, se scobesc în nas, contemplând doamnele în pul-lovere de mătase vărgată, domnii cu atât de superbe costume sportive, coconii protipendadei cu haine aidoma celor din jurnalele ilustrate, sub rubrica La Mode des petits. Un căţel, bastard al mai multor rase vulgare, flocos şi slut, latră agresiv, cu o. proletară ostilitate, repezindu-se cu dinţi rânjiţi. Odraselele de la Palace, ţipă şi plâng speriate, ascunzându-se în fuste. Odraslele plebei râd şi întărâtă ofensiva câinilor. Se încrucişează astfel, chemări, mângâieri, aţâţări şi ameninţări; presimţirea şi pregătirea răsboiului civil viitor. ' Numai Toto, care are un prieten de-o şchioapă în câmpul advers, se apropie de băieţelul cu părul mai deschis decât fuiorul de cânepă şi cu obrazul pistruiat. II desmiardă pe creştet, II întreabă ce-i mai face cuibul din pădure, cu cele patru ouă vinete şi îi strecoară o hârtie mototolită, din care să-şi facă provizii de bomboane sticloase şi crănţănitoare, pentru o săptămână. Copilul cu păr de cânepă, se retrage demn, strângând în pumnul asudat banul de hârtie. A devenit deodată un personagiu printre ceilalţi, ca unul cu relaţii atât de distinse. Poate unii tovarăşi de joacă, îl privesc chiar cu desaprobare, ca pe un preatimpuriu trădător al castei, vândut fără eroism, pentru un blid de acadele. — Cum poţi, dumneata, suporta contactul cu această vermină? întreabă Mira Zăuceanu, actriţă cu înfăţişare de arhiducesă fatală şi ofensată. Toto, îşi aruncă cu un bobârnac un fir nevăzut de praf de pe genuchiul pantalonilor şi strânge vinovat din umeri. ■ E prea complicat să povestească. Şi pentru Mira Zăuceanu, ar fi inutil. Cum a surprins copilul acela, într’o dimineaţă, departe, în fundul pădurei, privind în vârful picioarelor într’un cuib-miniatură, cu interiorul capitonat de puf. Cum i-a făcut semn, cu degetul la buze, să meargă încet şi ci^tn l-a chemat băeţelul bălan şi rufos, să-i arate minunea: cele patru ouă cât patru bomboane. Miracol emoţionant pentru un copil de târgoveţ, crescut la mansarda de deasupra celui de al cincilea etaj, într'o stradă strâmbă, unde zidurile sunt lipite de alte ziduri, ochii nu văd decât acoperişurile tăbluite de zinc, coşurile negre şi pisicile alungându-se pe uluce. Prietenia lor datează de atunci. Toto care nu are pe nimeni, nici prieteni, nici rude, s'a ho-tărît chiar, odată, când va avea o passă bună la cărţi, să-i plătească pensiunea la şcoală, să-l ia sub ocrotire. Dar passa cea bună întârzie şi deocamdată se achită de intenţiile generoase, aprovizionân-du-şi favoritul cu bomboane englezeşti, care se lipesc cleioase şi asudate de fundul buzunărilor şi strică stomahul. Călăuzele au întins pledurile pe iarbă, au desfăcut şervetele. Totul se desfăşoară după program, Doamna Senator, cu îndemânare de expertă gospodină distribue bunătăţile din pachetele 109 © BCU Cluj cu hârtie ceruită; întinerită se multiplică; autoritară nu îngăduie nimănui să se îndepărteze; prevenitoare până la ipocrizie, poartă grije ca de pe umerii copilei blonde cu buzele decolorate, să nu lunece fişiul de mătase şi-i oferă bucăţile cele dintâi şi cele mai alese, paharul dintâi pe care l-a • încălzit puţin în pumni, să nu fie băutura prea rece şi tăioasă. . O ameninţă cu arătătorul, fiindcă mănâncă puţin şi în silă : — Altădată nu te mai luăm cu noi... Nu ne trebuiesc copii alintaţi, Alina! - Obrajii Alinei roşesc nenatural, ca laptele în care a picurat un strop de sânge. Nu se simte la îndemână, în mijlocul fărădegrijei generale, copleşită de bunăvoia maternă a acestei doamne pe care n'o cunoştea până eri şi astăzi a luat-o sub atât de îndărătnică protecţie. Poate ghiceşte instinctiv cât de silită e filantropia doamnei Senator, poate o umileşte gândul că e socotită ca o bolnavă ; păzită ca o firavă făptură, fără apărare şi fără răspundere. Noroc că ceilalţi nu iau prea mult seama la ea. Mănâncă zdravăn, cu dinţi tari şi cu poftă sănătoasă, ciocnesc paharele, încrucişează glume şi hohote de râs. Niciodată n'a văzut o petrecere de câmp mai isbutită, o tovărăţie mai veselă — ea care atâtea şi atâtea ceasuri somnolează în nemişcare, în leagănul de paiu, ca o pasăre în tor-poare, sub privirea reptilei. — Aceasta-mi aminteşte partidele de camping, dinaintea răsboiului! mărturiseşte Toto, aşezat pe pledul de lână, cu un savant calcul să nu-şi primejduiască o singură cută a pantalonilor. — Dumneata crezi, că numai atunci se petrecea inteligent? întrebă Mira Zăuceanu, tachi-nându-1 a zecea oară în această dimineaţă, imprudent, pe chestia anilor. — O! nu, doamnă. Ştiu că n'aveţi de unde să cunoaşteţi cum se trăia înaintea răsboiului. Eraţi atunci un copil nevinovat. Ce putea cunoaşte despre viaţă, o elevă de pension? stăruie cu răutăcioasă intenţie,* Toto, surâzând cu cel mai afabil şi inocent aer din lume. Mira Zăuceanu se preface că n’a înţeles, cu toată atenţia absorbită la cartonul de fragi presărate cu zahăr, din care ciuguleşte una câte una cu scobitoarea. Toto rostise câteva cuvinte, tot atâtea maliţioase aluzii: înainte de răsboiu, ea nu eră o copilă. Juca încă de atunci pe scenă şi nu se numără printre cele mai tinere stele ale Teatrului Naţional. Nu era la pension — fiindcă n’a fost niciodată. Avea de unde să cunoască „viaţa”, fiindcă se despărţise în vremea aceea cu un dramatic scandal, de cel de al treilea prieten, în ordine cronologică, după ce-i plătise cei dintâi cai de curse. Fusese aşa dar pedepsită, pe unde a păcătuit. Toto îşi savura victoria şi o caisă cu pieliţa aurie. Când au dispărut? Au aprins ţigările şi s’au risipit în poiana de la intrarea peşterii, în perechi care s'au ales singure, exact după cum se regăsesc odată cu seara înstelată, în „Poiana suspinelor”. _ . Alina s'a ridicat. A aprins şi ea o ţigare subţire, să facă la fel cu toţi. Fumul o îneacă. Tu- şeşte. Ar arunca-o, dar îi e teamă de ceilalţi ochi. Nu ştie ce să facă cu timpul, ce să facă cu ea. II caută — şi nu e nicăiri. Toată vremea l-a urmărit, s’au înţeles din privire, se simţiau numai ei singuri, cu toată lărmuiala din jurul lor — şi deodată i-a scăpat. Glasurile se aud chicotind în umbrare, în peşteră — numai Toto a rămas, cu bărbia în pumn, cu obrazul foarte ostenit, privind-o cu o mare tristeţă. Şi el, ar vrea să-i spună ceva foarte blând. Şi, ea ar vrea să-i spună ceva foarte blând. Dar tac amândoi: bătrânul cu nume vechiu din hronici gândind numai pentru el, copila care nu va trece peste două toamne, suferind numai pentru ea. ' In peştera din stâncă, unde schimnicul de acum câteva veacuri şi-a durat paraclisul, demonii zugrăviţi scot limbi roşii, de flăcări, la escursionişti. înspăimântători, prind în furci negre păcătoşii aruncaţi în fundul Iadului, îi îmbăiază în cazane cu smoală, rânjind, îi răsucesc în frigare deasupra flăcărilor. Tot ce-a închipuit mintea schimnicului, mai crunt ca ispăşire a cărnei şi tot ce-a putut zugrăvi din aceste visuri rele, mâna lui stângace, se află aci, păstrat pe peretele şuroind de umezeală, sub cuiburi de cucuvaie. 110 © BCU Cluj Braţul Doamnei Senator tremură sub braţul puternic şi tânăr, al celui care e numit regele charlestonului, al înotului şi al tenisului. Lumina lanternei, albăstruie şi crudă, se plimbă pe zid, trecând de la un episod la altul, la şiragul sfinţilor, la ispita şarpelui şi la isgonirea din Raiu. Părul Doamnei Senator miroase umed şi cald, a fân cosit în amiezile cu arşiţă, aşa cum îşi apleacă alintat creştetul sub nările lacome. A dus singură mâna la butonul lanternei şi 1-â stins. E o mare tăcere şi un întuneric material — s’ar spune că îl poţi pipăi cu mâna, dacă ai îndrăzni să o avânţi înainte, în besnă. Nu se aude nimic. Un fâlfâit moale de aripi — poate o pasăre a întunerecului ori poate numai o amăgire a închipuirei. Acum şi tăcerea e materială. Opacă şi densă. Cu un strigăt s’ar sparge ca o fereastră neagră în care ar isbi un pumn. Numai de această spaimă desigur, a întunerecului şi a tăcerii compacte, Doamna Senator şi-a încleştat unghiile în braţul cel tare, s’a strâns ca o plantă acăţătoare de trupul tânăr şi svelt, a căutat gura, cu buzele ei umede şi vorace, ca acele corole de flori carnivore despre care povestesc călătorii ţărilor sudice. Sunt încleştaţi acolo, lângă zidul cu draci scoţând limba întunerecului, ca păcatul să fie mai ameţitor şi mai adânc, în locul de închinare şi de caznă a pustnicului de acum patru veacuri. ' , — De ce mă torturezi de atâtea zile, cu copila aceasta, cu Alina aceasta? suspină şuerător femeia, strecurându-i cuvintele de pe buze, pe buze... De ce m’ai chinuit? Tu! Tu! Tu... E o stranie voluptate să-i spună tu. Celalalt, îi striveşte sânii de piept, încolăcindu-i braţul pe după mijloc şi legănând-o ca pe-un copil, s’o adoarmă : — N’ai priceput? minte. A fost numai ca să suferi puţin... Acum, când ştiu ; când ea te-a adus la mine, nu mă mai interesează... — Spui drept? — Puah! Alina? Dar sunt eu făcut pentru romanţe clorotice şi sentimentale? — Tu!... Ce tare eşti, tu! Cum strivesc dinţii tăi! Cum mă simt alta, lângă tine! ‘ A râs cineva? . ■ Dacă n’a râs, merge cineva... Femeia se strânge, instinctiv răsucindu-şi spatele spre bărbat şi întinzând mâinile întunerecului, să se apere de nevăzut. — Este cineva... Aprinde! " — Ce copilă eşti!... Nu poate fi nimeni. Nimeni nu poate ajunge până aci, fără lumină. — Iţi spun : aprinde! Mi-e frică. — Spuneai că lângă mine nu-ţi mai este frică de nimic! vorbeşte batjocoritor, tânărul care se simte tare şi ştie că nimic pe lume nu poate să-l ameninţe cu nici un mister. . — Uf! Te rog! Te implor! aprinde! Iţi spun că am auzit paşi... , ‘ — Desigur au ieşit sfinţii de pe pereţi şi au început să se plimble, în peşteră... — Sfârşeşte, te rog... cu aceste glume stupide. Dacă nu aprinzi, nu-ţi mai vorbesc niciodată!... — Poftim! îi întinde prin întunerec, lanterna. Aprinde, tu. Ca să te convingi de câtă prostie e capabilă o femee... Femeia ia lampa de metal, dar înainte de a apăsă butonul, se lipeşte cu totul, de trupul care-i face pavăză... • ’ Aprinde. Lumina tremurătoare taie cu săbii albastre întunerecul, până în bolţile de sus de unde lăcrimează picurii. Nu e nimeni. Nu e nimic. Zidurile ude şi alt nimic. Diavolii scoţând limbi roşii şi alt nimic. O salamandră, lucioasă şi vărgată, cu pete negre şi galbene, se ascunde într’o crăpătură. Aceleaşi urme de fum pe stânca udă — aceiaşi vatră de foc, cu cenuşă şi cărbuni stinşi, încolo, deoparte şi de alta, întunerecul fără fund. — Ei? întreabă omul tânăr, sunieţindu-şi pieptul robust în haina de sport, piciorul cu pulpă musculoasă în ciorapii de lână. Unde e personagiul misterios, care vede prin întuneric şi dispare în stâncă, dacă aprinzi lumina? 11 © BCU Cluj Femeia apleacă ochii în pământ umilită. • — Totuşi, sunt sigură că a fost cineva... se încăpăţânează să stăruie. Am auzit paşii. Sau i-am simţit.... Bărbatul strânge din umeri. Acum şi lui îi este indiferent, dacă a fost nălucire sau nu. Ameţeala dulce şi ucigaşe a trecut. Dorinţa s'a răcit brusc, când îi încorda braţele mai lacom, pe trupul mlădiat. Acum femeia îi apare la fel cu toate. Mai neînsemnată ca toate. Şi îi e ruşine de ce-a rostit câteva clipe înainte. De cruda şi mincinoasa răceală, cu care s'a lepădat de cealaltă. — Eşti supărat? se atârnă femeia, cu amândouă braţele de umerii lui, căutându-i rugătoare în ochi. Bărbatul îi desprinde braţele cu mâna liberă, cu cealaltă balansează lumina, spre ieşirea de . unde vin glasuri şi se văd fulgerând alte lumini. — Eşti supărat? — Fii cuminte! porunceşte autoritar bărbatul. Ne găsesc ceilalţi aci şi cred că n’ai poftă să te compromiţi! In acelaş timp, gândeşte : „Trebuie să scap de ea, mai repede... Să mă duc la Alina şi să-i cer iertare. Biata Alina!” La gura peşterii, după mersul întortochiat dealungul hrubelor, au găsit ceata întreagă. Ochii Alinei îl privesc mustrător şi trist. Rezemată de zidul rece, cu fişiul pe jumătate atârnând în pământ, se vede că şi-a adunat toate puterile ei slabe, să-şi înăbuşe năvala de lacrimi din ochi. Toţi râd, îi înconjură, vociferează, întreabă, împingându-se unul pe altul, la o parte : — Aţi văzut dracii? Nu v’aţi temut? Nu v’aţi rătăcit? Nu v’a speriat strigoiul acela?... Vorbind, îndreaptă ochii spre bradul din mijlocul poenii, unde omul cel negru, cu cap şi cu privire de mort, e cu spatele întors spi;e peşteră şi priveşte foarte atent, peste văi, în depărtările neguroase. — Iţi spun drept că m’am temut! se dădu aproape, vorbind însufleţit şi emoţionat, elevul cel mai sârguicios al adevăratului rege al charlestonului, tenisului şi înotului. M'am temut pentru voi, de spectrul acesta!... Când l-am văzut că iese din peşteră, mi-a fost teamă că ţi-a stricat toate socotelile. Dracul să-l ştie, când a venit!... Eu unul, nu înţeleg pe unde a intrat. îmi amintesc bine că l-am lăsat pe terasă la Palace, luându-şi cafeaua, când am plecat. Chiar îi spuneam lui Gigi, că are să ne meargă prost, fiindcă ni-a eşit de cu dimineaţă, piaza rea în cale... înaintea noastră n’a putut trece. Nu este un alt drum, s’o taie deadreptul. Cât am stat la masă, nu l-a văzut nimeni venind... înţelegi? Nu putea intra în peşteră fără să-l vedem noi. Şi cu toate acestea, deodată, iese din peştera unde n'a intrat, cu mersul lui de strigoiu... E idiot şi absurd — şi totuşi aşa e. M'am şters la ochi. Mi s'a părut că visez. Parcă e un făcut. Apare unde nu te aştepţi şi când nu te-aştepţi. S’ar spune că găseşte o plăcere să ne strice toate combinaţiile. Explică tu aceasta!... Dar celălalt n'ascultă şi n'are ce explica, ' Se apropie de Alina şi-i cuprinde mâinele subţiri şi uşoare, care se lasă ridicate spre buze. — M'ai iertat?,.. Am fost înainte, să văd... Nu e pentru tine, Alina! E frig şi umed... Calci pe salamandre... Te sperie bufniţele... Lasă-i pe ceilalţi să meargă, noi rămânem aci. Vorbeşte repede, simte că vorbeşte prea repede, dar nu se poate opri. Ii aşează fişiul subţire pe umeri. Ii priveşte în ochii albaştri şi umezi. — M’ai iertat?... — N'am ce-ţi ierta! Nu pot fi niciodată supărată pe tine... — Alina... Alina mea, ce bună eşti tu! Ochii Doamnei Senator, de pe trunchiul de brad răsturnat, unde fumează cu prefăcută nepăsare, picior peste picior, fulgeră, de culoarea oceanului în furtună. E deodată îmbătrânită şi devastată — oglinda ar speria-o. Şi ochii Mirei Zăuceanu, privesc încruntaţi şi fosforescenţi. S'au 112 © BCU Cluj ridicat amândouă, întorcând spatele celor doi. Să se joace cu ele, o copilă care abia mai respiră, o pisică smiorcăită^ ca aceasta! Se simt împrietenite : Mira Zăuceanu a trecut braţul sub braţul Doamnei Senator şi amândouă chicotesc de ceva foarte vesel. . Ceata a dispărut înghiţită de peşteră. E o mare tăcere. Cerul e circular şi imens. Sus roteşte lin un şoim fără batere de aripi. Sunt singuri de tot — chiar omul cel negru, cu cap şi privire de mort, nu mai este sub brad. Nimeni nu l-a văzut plecând — dar nu mai este. — Alina!... Alina mea... Ochii copilei s’au luminat ca cerul, obrazul palid s’a învăpăiat. îşi apasă cu mâna mică, pieptul unde se sbate inima mică. Iar surâsul e trist, ca pentru o fericire de dincolo de moarte. Afişe mari, roşii şi verzi, anunţă pentru Sâmbătă seara ; „Un grandios bal cu tombolă, surprize, postă americană, Regina frumuseţii şi Regina dansului, în beneficiul coloniei sărace, sub pa-tronagiul unui înalt comitet de Doamne". înaltul comitet de Doamne, în frunte cu Principesa Zoe, Mira Zăuceanu şi Doamna Senator, a săvârşit adevărate miracole de energie şi de abnegaţie. Au renunţat la plimbări, la escursii, la ceaiul de la ora cinci, numai şi numai pentru a îmblânzi soarta viermuitoarei plebe, din cartierul împrejmuit cu sârmă ghimpată. Buikul Doamnei Senator, a făput de trei ori drumul până la capitala judeţului, de unde s’a întors încărcat ca o camionetă, cu tot soiul de tipărituri, de pachete, de surprize şi fragile nimicuri. Doamna Senator şi Toto, au plasat bilete la toţi vilegiaturiştii dela Palace şi de la vilele băilor, au executat şi drumeţii trecători de o singură zi, au isbutit să constrângă direcţia Cazinoului, ca să cedeze caniota din trei nopţi. In excesul de însufleţire, au apelat la Prefectul ţinutului, care a poruncit organelor sublaterne, primăriilor şi subprefecturilor din tot judeţul, să împartă cinci carnete a câte o sută de bilete, la negustori şi la birnici; după cum din acelaş exces filantropic, poliţia băilor a mers din cameră în cameră, în hangarele cartierului periferic, silind ciungii, şchiopii şi reumaticii să cumpere restul biletelor cu tarif redus şi să contribue astfel la propria lor ajutorare, după cum sună povaţa creştină: „Ajută-te şi te voi ajuta!”. In fiecare seară, comitetul de iniţiativă se adună în cele două camere ale Principesei Zoe, pentru a încheia bilanţul zilei expirate şi a pregăti campania de a doua zi. Principesa Zoe, crepusculară făptură, care nu apare la lumina soarelui, cu obrazul devorat de migrene şi cu ochii cerniţi violet, ca două pansele imense, nu se mişcă din fundul jilţului, înfăşurată în somptuoase mantii foşnitoare, suspinând cu accente de muribundă, făcându-şi vânt necurmat cu evantaiul pufos de pene de struţ. întotdeauna are de cerut cuiva un obiect rătăcit: lorg-nonul, cutia de pudră comprimată, batonul mentolat pentru răcoritul tâmplelor, agenda cu însemnări, creionul cu toc de argint, o scrisoare pe care o avea adineaori în mână şi a dispărut. Printre suspine, exclamă începuturi de fraze în toate idiomele Europei, confundă numele şi se exprimă în laconice şarade. Toţi, precipitându-se să-i execute dorinţele capricioase, scotocesc în sertare, printre inele şi ciorapi purtaţi, cămăşi de mătase şi jartiere desperechiate, scrisori nedeschise şi cutii goale de prafuri medicinale, prospecte ale companiilor de navigaţie şi batiste mototolite. In fiecare seară, Principesa Zoe, ia cu jurământ hotărîrea să pună a doua zi ordine în acest haos, iar a doua zi, haosul a mai crescut. Deocamdată, are o netăgăduită scuză : toată energia o sacrifică pentru izbânda faptei filantropice. : — Mes amis! Destul. Assez de paroles!... Des actes!... Ce spuneam? Ah! migrena aceasta».. Nu vă imaginaţi... C'est morire a poco a poco,..Cum vă invidiez că nu cunoaşteţi acest supliciu! Ţhe world wel lost!... Nu asta! Ce spuneam? C’est degoutant!,,, N'aţi văzut batista mea?... O aveam 113 , © BCU Cluj acum în mână. Os tempos que ja la vao. Un instant! A l’ouvrage! M'ssieu Negresco, în numele tuturor, ce n’est pas vrai, mes amis? în numele tuturor, îţi mulţumesc pentru concursul dumitale... Ingenios şi admirabil... Mais oui! . D. Negresco-Import-export, surâde cu modestie, ca o elevă de pension, aplaudată la o festivitate şcolară, după ce-a recitat o fabulă de La Fontaine. S’a oferit să aplice biletelor de bal o serie de numere pentru loterie, după sistem propriu, cu premiu maşina de scris Remington pe care a cumpărat-o în rate şi o motocicletă cu ataşă, care i s’a oferit de către un ofiţer cu devenă la Cazino, pe jumătate preţ. Astfel, balul filantropic va sluji deocamdată să-i achite pensiunea la Palace.în întârziere, iar d. Negresco-Import-export, înscrie în cariera sa de bussinesman, până acum lipsită de noroc, cea dintâi afacere care s’a realizat. Principesa Zoe, e atât de încântată de geniul inventiv al pipernicitului anglo-saxon şi de temerarele sale proecte, încât şi-a exprimat dorinţa să-i încredinţeze exploatarea întregei sale averi, grevate de poliţe şi de ipoteci, cu veniturile înghiţite de dobânzi şi de popriri, cu gospodăria lăsată pe mâna vechililor şi a misiţilor. Până atunci, d. Negresco-Import-export, a devenit secretarul comitetului. Cu o testea de foi liniate vărgat înainte, înşiră cifre, totalizează, scade şi împarte, recapitulează şi consemnă toate rezultatele şi observaţiile — se întrerupe, pentru a nota în agenda cu foi minuscule o tresăltare de geniu, care nu se cuvine să rămână pierdută ; e plin de optimism şi după ce sfârşeşte, în camera cu tavanul oblic, lucrează până după miezul nopţii la un proect pentru alcătuirea unui trust al tuturor serbărilor de binefacere din ţară, sub conducerea tehnică şi sub preşedinţia de onoare a Principesei Zoe. Balul rămâne — după cum s’a pronunţat cronicarul monden al Băilor —- cântecul de lebădă al sezonului. Până la şase dimineaţa, orchestra, muzica militară şi jazzul, s'au întrecut, desfătând urechile şi cutremurând ferestrele. Sălile restaurantului, cafeneaua, terasa şi micile încăperi anexe unde se află tenisul liliputan pe-o masă, cofetăria în miniatură a copiilor ; toate pavoazate şi supraîncălzite, n’au fost destul de încăpătoare pentru a adăposti filantropicul desfăt. Un războiu decisiv s’a lichidat între frageda şi debutanta generaţie de dănţuitoare şi între doamnele cu mai experte şi mai mature arme ale eternului femeesc : — „L’eternel femenin, mon-cher, tout ce qu’il y a de plus eternei, fiindcă nu cedează vârstei, mon gosse!” după cum se dădea cu părerea Oncle Toto, răsucindu-şi pe arătător, înainte şi îndărăt, panglica neagră şi lată a mo-noclului. Războiul durase surd, dintotdeauna. O subterană îndârjire, mânase copilele abia ucenicind primele flirturi, să declare neîndurată duşmănie, doamnelor, văduvelor şi divorţatelor, care le concurau cu arme atât de neloaiale. Coaliţia se înfăptuise instinctiv, prin unanim consimţimânt — iar pe la miezul nopţii, în gingaşele surâsuri şi în languroasele priviri ale vrăjmaşului pus în minoritate, apărură cele dintâi încruntări şi semne de impacienţă. Neînchipuit câte ravagii înscriseră într’un singur ceas migrena şi căldura sufocantă ; cum soţii şi prietenii fideli până la sfârşit, fură nevoiţi să urce şi să coboare în cutia de lemn a ascensorului, pentru a descoperi în sertare, buline şi comprimate antinevralgice, pe al căror înveliş se vedea un martir primind în creştet lovitura unui ciocan ucigaş sau un cap de femee strângându-şi tâmplele în cleştele palmelor. Deplin stăpâne pe teren, copilele au obrazul învăpăiat, cu roşul şters de pe buze şi cu părul tinereşte lăsat în sburlire sălbatecă, muşcau lacom şi crud din cel dintâi fruct al victoriei, sub privirea agresivă şi întunecată de indignată desaprobare, a doamnelor înşiruite pe scaune în scumpele toalete inutile, cu grele coliere de perle atârnând pe vitrina sânilor larg decoltaţi, dar'mult osteniţi. — Ce lume! Ce lipsă de decenţă! Ce moravuri! Nici n’au ieşit de pe băncile şcolii, şi ce maniere de cabaret!... C’est efreyant, ma chere! Figurile patinate de cute fine la colţul ochilor şi al buzelor, se întorc una spre alta, într’o comună consternare, pentru ca în aceeaşi clipă, descoperind pe obrazul din faţă un indiciu alar-ţnant: pudră topită, negrul lungit peste măsură, roşul şters, să consulte oglinda roţundă şi să pro' . 1H ' © BCU Cluj cedeze la renovarea propriei picturi. Fiecare se găseşte mai tânără şi cu neasemuit mai mult farmec de cât cealaltă; fiecare se bucură lăuntric şi tainic, de această evidentă inferioritate a celeilalte. Ţot astfel marile bătălii ale Istoriei au fost irevocabil pierdute, din pricina invidiei şi duşmăniilor dintre generalii ajunşi la declinul carierei. In zorii verzui, când rouă atârna cercei frunzelor crestate de arţar şi de platan, terasa de deasupra hotelului Palace, fu invadată de amatorii priveliştilor rare, consfinţite de paginţle antologiilor : Răsăritul la munte. Perechile, cu pardesie şi cape pe umeri, cu etole de gingaşe blănuri în jurul gâturilor, sorbind băuturile calde şi reconfortante, aşteptau în scaunele albe de paiu împletit şi ripolinat. Glasurile sunau puţin alterate de frigul dimineţei. Dar obrajii erau tineri şi focoşi. Câteva doamne din tabăra capitulată, încercaseră să înfrunte lumina crudă. Temeritatea fusese crunt pedepsită. Feţele apăruseră de sugativă muiată, sub ochi atârnau pungi de gutapercă încreţită, părul oxigenat părea fări-miţos, de mort; în dimineaţa lividă confruntarea luă proporţiile unei catastrofe şi toate se strecura-seră pe nesimţite, fidel urmate de pajii decrepiţi, soţi şi amici cu chelie şi genunchii gutoşi. Cele dintâi însuliţări metalice de raze, fură întâmpinate astfel numai de exclamaţii tinereşti. Stâncile cu înfăţişare de giganţi monahi, poposiţi să privească agitarea miscoscopicelor furnici din vale, îşi puseră nimburi scânteetoare pe creştet. Binecuvântau sau blestemau, cu gesturile lor hieratice, de piatră? — Te-am confiscat toată noaptea... Mă ierţi? Tu iubeşti veselia şi mişcarea, iar eu atât de egoistă, te-am ţinut gardian de bolnavă, prizonier, aci... Alina, îşi apasă cu mâinile subţiri haina de blană, mai strâns în jurul gâtului, şi se sileşte să-şi înăbuşe începutul de tuset, în aerul rece şi umed. In ochii ei cu albastrul decolorat, e rugăminte şi recunoştinţă. Fostul rege al charlestonului, tenisului şi înotului, îi pune deget de cuminţenie pe buze. Niciodată o noapte n’a trecut mai repede şi o dimineaţă nu l’a găsit mai fericit. Ii pare, sau într'adevăr, omul cel negru, cu haina de cioclu încheiată până sub bărbie şi cu faţa de mort, îl priveşte cu binevoitoare protecţie, din celălalt capăt al terasei, rezemat cu spatele de stâlpul granitic? Dacă n'ar fi Alina, ar merge la el, să-l întrebe. — E atât de târziul... Tu te poţi întoarce la prieteni. Tuturor le sunt acum duşmană, fiindcă i-ai părăsit pentru... — Alina! o mustră numai cu atât, cel care n'a dansat şi o sprijină cu braţul musculos. Trec printre mesele unde toţi tac o clipă, încărcaţi de şorţurile de la tombolă ; hârtii pestriţe, coifuri cu pene, muzici de carton şi căni văpsite ; iar tăcerea e în aceeaşi vreme desaprobare şi compătimire. Nimeni nu şi-a închipuit o atât de repede cădere, a celui mai vrednic, mai neostenit şi mai cutezător dintre toţi. In saluturile exagerat politicoase, e compasiunea pentru "un tânăr şi glorios monarh, abdicat fără pricină, jertfindu-şi regatul prosper şi tronul, pentru un inocent capriciu. Ziua bună nu se cunoaşte întotdeauna de dimineaţă, la munte. După cele mai scânteetoare şi cristaline răsărituri, un nor ce-a pândit ascuns, învălue cerul şi ploaia se deslănţuie în cataracte. Pe urmă bura se aşterne mărunt şi muced. Presimţirea toamnei. In culuoarele de la Palace, s'a făcut deodată umbră şi frig. Au apărut înaintea uşilor cele dintâi valize de plecare. Goarnele maşinilor, sună afară, cobitor şi mat. Foşnesc pardesiele de ploaie. Se aud ciocane bătând ţinte în cutie de lemn, ca în sicrie de copii. A dispărut jazzul. La masă, clavirul şi o singură vioară, tânguesc funerar. Toţi vorbesc încet; au rămas puţini, se simt stângaci. Sala e deodată prea mare, un tacâm lovit de farfurie face să tresară toţi ochii, ca un hohot inuman de râs, într’o cameră unde de pe catafalc n’a fost încă ridicat mortul. Doamna Senator a lăsat farfuria neatinsă şi priveşte în gol. Domnul Senator, rămas fără tutor, de când a plecat Toto, îşi toarnă maioneză din abundenţă peste cega rasol şi comandă un copios © BCU Cluj muşchiu în sânge. Gâfâie şi mestecă sgomotos. Citeşte ziarul rezemat de sticla de vin. Totul s’a întors la normal. Doamna Senator, reia cu o zi înainte, încă de aci, firul rupt al vieţii la care se întoarce mâine, pentru încă unsprezece luni. Privirea sură a ochilor cutreeră mesele goale, pereţii deveniţi deodată ostili şi pustii, O tristeţă îi gâtue respiraţia. Totul e cenuşiu şi deşert. Când au plecat, înfăşuraţi în haine groase, ploaia a contenit un răstimp. Vânt şuerător scutură stropii, fâlfâie foi de ziar smulse, afişe ude, o tablă care sună monoton. O frunză s’a lipit de geam. De geamul fumuriu şi aburit. - Unde sânt toţi? Unde s'au întors toţi? La ce viaţă? Ce-i aşteaptă? Toto? Bunicuţa copiilor? Mira Zăuceanu, arhiducesa fatală? Principesa Zoe? Alina şi regele abdicat al charlestonului, tenisului şi al înotului? Domnul Negresco-Import-export? Mic univers împrăştiat în cele patru vânturi.... Acestea ar voi să le întrebe sentimental şi elegiac, ca o eliberare, Doamna Senator şi n'are cui le spune. Fiindcă Domnul Senator, cu gulerul mantălii ridicat, a aţipit şi a început să sforăie. In creştetul muntelui, femeia s’a răsucit să privească îndărăt. Valea e scufundată în vânătă pâclă, care topeşte ireal contururile. Numai Palace, cu cele cinci etaje, uriaş şi cubic, domină ca un arogant mausoleu, măruntele morminte din cimitirul verii, până la celălalt an, părăsit. Apoi maşina a virat. Priveliştea s’a şters. înaintează într’un nor opac, aproape de cer, în culuoarele negre ale codrilor. Şofeurul, cu obrazul neclintit şi ras sub corecta cascheta englezească, s'a întors numai pe jumătate, să spună laconic : ' , ■ — Aci! Doamna Senator a înţeles. Aci s’a petrecut întâmplarea desigur născocită, despre care ultimii vilegiaturişti au discutat cu ultimile rămăşiţi ale aprinderii şi curiozităţii, toate aceste din urmă trei zile. Omul cel negru, cu privire înceţoşată de mort, dispărut fără urme din vehiculul care îl ducea spre gară. Când şofeurul a vrut să-l întrebe ceva şi a întors capul, locul era gol. Numai pălăria neagră şi haina neagră, împăturite ca vestmintele unui înecat. De bună seamă o născocire, ca altele, atâtea, o sută... Muntele e înalt. Brazii neclintiţi şi uzi. Nori scămoşi se târâe pe şosea — a traversat drumul o vietate sgribulită şi sperioasă, mică sălbătăciune, rămasă de acum singură stăpână a pustietăţilor. Doamna Senator ar fi vrut să o prindă, să o încălzească şi să o mângâie. Domnul Senator strănută prin somn şi mormăie, adresându-se unui partener de ecarte, nevăzut. Drumul înainte e gol şi înoptarea vine dimpotrivă, cu paşi negri, neauziţi, de pâslă. © BCU Cluj PE HARTA EUROPEI de ION MINULESCU Aa noapte-am stat de vorbă cu plopii . Şi cu vântul... Mă cunoştea şi vântul, Mă cunoşteau şi plopii — ' ' Mă cunoşteau din vremea, când colindam pământul _ Cu gândul . Şi cu ochii pe harta Europei... Şi mi-am adus aminte de nopţile de vară ' ' Când o porneam de-acasă (abia eşit pe poartă, Mă şi vedeam departe ' Prin nu mai ştiu ce ţară, . Dar mă trezeam spre ziuă, cu ochii tot pe hartă... Şi mi-am adus aminte de ce-aş fi vrut să fiu — Un plop ce se ridică spre cer Şi-un vânt grăbit Ce 'nconjură pământul mereu... • Şi 'ntr'un târziu . M'am căutat pe hartă, dar nu m'am mai găsit. . © BCU Cluj K R I N O N I S SAU TREPTELE SINGURĂTĂŢII DE ' SORIN PAVEL Le silence est pem-etre ane voix qiti sait toni Comme un dieu taciturne en son marbre debout. Rtgnier. Dj epoca noastră nu-şi va alege numai persoanele dedicate singurătăţii, ci, întrebuinţând aceleaşi criterii, care se dovedesc ca resturi ale altor vremuri, va indică cu neînlăturabilă hotărîre şi locurile unde vrea să le ştie singure, întocmai cum în trecutul nostru istoric domnul surghiunea indezirabilii la mănăstiri, ca să se reculeagă în pacea locaşurilor sfinte, la fel sunt rezervate singuraticilor anumite locuri de reşedinţă legală. Procesul pare să fie analog cu superstiţia populară, care face distincţie între locurile sfinte şi cele blestemate, vizitate de necuratul şi de strigoi. Fiecare din aceste locuri au băştinaşii lor, fie între oameni cu credinţă în Dumnezeu şi cu viaţă morală nepătată, fie între furi şi ucigaşi. Puţin măgulitoare opinia populară a înţeles să păstreze tocmai aceste din urmă locuri pentru filosofi, poeţi şi monahi. Nu trebue, desigur, să ne închipuim că filosofii înşişi şi-au ales emblema bufniţei, pasăre sinistră a întunerecului şi a caselor părăsite. Se ştie de asemenea că sfânta biserică şi locuinţele cinstitelor feţe bisericeşti reprezintă un număr de atracţie pentru dibăcia răufăcătoare a spiritelor infernale. Aşa cel puţin se aude în popor şi foarte adeseaori vieţile sfinţilor sau confesiunile mrrilor prinţi ai credinţii religioase povestesc, în mii de chipuri, necazurile cu iscodirile ispititorului Satan. Obiceiul singuratecilor să se retragă în pustietăţi şi în locuri neumblate de picior omenesc, are începuturi străvechi, Taoiştii chineji fugeau de lume şi rămâneau cu zecile de ani ascunşi în fundături de munţi sau pe maluri sălbatice şi râpoase de ape curgătoare, urmând în ultimul caz o 118 © BCU Cluj predilecţie specială foarte rară la alte popoare. Vorba Sien, denumind în limba imperiului galben pe solitar, este compusă din alte două însemnând una om şi alta munte. Prin urmare legătura între viaţa solitară şi între pustietăţi s’a făcut într’o vreme când zorii umanităţii abia începeau să se desluşească în istorie şi a durat dealungul anilor dela un popor la altul, dela Chineji la Indieni, dela închinătorii lui Zoroastru la profeţii vechiului Testament. In acest considerabil răstimp desigur că de multe ori solitarii au continuat tradiţia lui Laotse, dar s'au introdus deasemenea şi noui obiceiuri. Totuşi vechea asociaţie a rămas neclintită, mai trainică decât arama, înfruntând cu succes asalturile conţinuturilor sufleteşti ulterioare consacrate în alte moravuri. Deaceia astăzi ideia de solitudine trezeşte imediat gândul pustietăţii şi astfel o întâmplare aşa de veche legiferează încă şi astăzi conştiinţa noastră socială. Ca şi pe vremea aceia a basmelor, singurătatea contemporană trăeşte în surghiun. Singuratecii trebue să rătăcească şi astăzi în închipuirea noastră numai pe uliţe singuratece, dosnice şi strâmte, cu triste caldarâmuri, sau mai cu seamă printre ruini istorice, cu viaţă prelungită în legende enigmatice, în preajma caselor părăsite, a locurilor virane sau a morilor unde o crimă a însângerat pământul. Copacul unde un nenorocit şi-a aninat zilele, intrările peşterilor cu pereţii înverziţi şi umezi, oazele pustiurilor sau malurile mării, iată o sumă de adrese pe care societatea le are aprioric în registru. Vinovaţi că au aceste reşedinţe nesănătoase şi propice pentru încolţirea bănuelilor de tot soiul, sunt desigur unii dintre singuratecii din timpuri de mult răposate, cari au găsit pe plac asemenea locuinţi. Aici se amestecă fireşte influenţa deseori fatală a curentelor de idei în viaţa reală. Alegerea grotelor, disputate concurenţii jivinilor silvice, face parte dintr’un imens program de realizare a singurătăţii, la care orientul îndepărtat lucrează cu răbdare de mii de ani, Există anume o tehnică a singurătăţii şi adăpostul incomod este recomandat de chiar primul punct al reţetei. Ca şi astăzi, de altfel, vechii locuitori din jurul râului galben, acordau un credit neobişnuit . singurătăţii. Singurătatea apropie de marele mister, care pulsează în Cosmos, dela firul de iarbă la steaua fixă depe bolta cerească. Sforţarea canalizată în direcţia aceasta a realizării singurătăţii desăvârşite a sustras vieţii active şi exterioare nu numai indivizi de elită sau generaţii, dar şi popoare întregi. Evident că străduinţele repetate au fixat cu vremea anumite norme devenind un fel de program tehnic, care diferă nu prea mult dela o sectă la alta. Adepţii lui Laotse, Confucius sau Gautama păstrează dela acei înţelepţi strămoşi astfel de regule, care interzic sau sfătuesc anumite lucruri. Intre diversele prescripţiuni, vegetarianism, cum de pildă prescrie Coranul, automor-tificare, cum învaţă severa doctrină mahyăna din budism, primul loc şi cu valabilitate generală îl are sălăşluirea în astfel de ţinuturi. La această acceptare şi alegere voluntară de către solitari ei înşişi, se mai adaogă un serviciu necerut, pe care falşii solitari l-au prestat celor veritabili. Anticii n'au avut sentimentul frumuseţilor naturale, deaceia să deschidă cineva paginele unde pseudoso-litarul Petrarca cântă frumuseţile ţării sale. Pitorescul însorit al incomparabilei Riviera di Levante —-aduce în fraza lui Petrarca cuvântul singurătate. Valea dela Vaucluse îi trezeşte gânduri şi doruri de solitudine idilică, cu muget de vite, cântece de pasări şi murmur de cascade îndepărtate. Falşii solitari de soiul poetului filosof nu-şi pot înfrâna entuziasmul debordant pentru aspectele extraordinare ale naturii. După efemere şi prescurtate izolări ridică imnuri singurătăţii şi neglijând inconvenientele bietelor schivnicii pun în lumină feerică numai frumuseţile. Ceeace pentru solitarul în-veterat a devenit banal, încât monotonia spectaculosului de altădată mimează monotonia gândurilor şi a boabelor de metanii, pentru singuratecul improvizat înseamnă surpriza extraordinarului. Extraordinarul este excitant pentrucă forţează uşa simţurilor şi măreţia spectacolelor, ciudăţenia şi diversitatea lor nebună impresionează mai violent, provoacă reflexiuni nefamiliare vieţei celei de toate zilele, trezeşte frăgezimea atenţiei şi intensifică sensibilitatea. In ţara extremului orient, pe malurile Gangelui, sentimentul naturii pulsează de mai îndelungă vreme decât în Europa şi deaceia grupe de escursionişti se dirijează anual către mănăstirile în care petrec sihastrii în post şi rugăciune — şi laudă ca şi noi alegerea minunată a ctitorului. Cu totul alte gânduri însă i-au mânat pe acei adumbriţi solitari să pună piatra unghiulară a colibei lor. Gânduri de deslipire de huma trupului şi-a 119 © BCU Cluj globului terestru, de adunare a eului risipit în privirile ochiului, în auzul urechilor şi în- simţirile epidermii. Dar indiscreţiile pseudosolitarilor n'au rămas rostite în pustiu, au început să le creadă singuratecii ei înşişi şi mai ales lumea cealaltă să le atribue din ce în ce mai încăpăţânat o intenţie selectă de hedonism pervers, în alegerea miserelor reşedinţe. Cât de înrădăcinată în mentalitatea tradiţională şi cu câtă dârzenie îşi supravieţueşte sie însăşi această asociere între singuratec şi singurătatea naturală, ne-o dovedesc încorporările ei în artă. In muzica lui Beethoven ascultătorul simte deseori o puternică singurătate şi abandonare, o sensaţie, care exasperează nervii, de lentă şi fatală înstrăinare. Puşi, într'o experienţă psihologică recentă, să redeie în desemn ceeace au simţit la audiţia muzicală, mai toate subiectele experienţii au reprezentat singurătăţi de piscuri înconjurate de haotice învolburări de nouri. In acelaşi sens pledează toate tablourile vestite sau descrierile solitudinei, deoarece au alergat la aceleaşi mijloace de reprezentare. Un tablou înfăţişează, de pildă, o luntre plutind nemişcată pe faţa de cristal a unui lac adormit în amurg. O fiinţă omenească îşi ascunde faţa în palmele din care lopeţile au lunecat pe nesimţite, treptat-treptat. Pictura e minunată şi ascunde în ea o adevărată lume. Asistăm parcă la această treptată cufundare în noaptea fără stele a singurătăţii desăvârşite, tot mai desăvârşite. Deşi liniile sunt trase şi ficsate pentru totdeauna şi prin o singură clipă, încorporează totuşi întreaga serie de momente, care au preludat în trecut şi vor încheia în viitor, mişcarea continuă şi de-o infinită delicateţă a înstrăinării treptate de lumea exterioară. Cu fiecare urmă de penel, cu fiecare nuanţă de culoare, artistul a trăit o descreştere de personalitate, o eterizare imperceptibilă, o delăsare din ce în ce mai pronunţată analoagă cu virusul otrăvii care înlemneşte celulă cu celulă. Simţi în sufletul sdrenţuit al femeii din luntre gravitatea teribilă şi sortită în cercuri din ce în ce mai mici, din ce în ce mai strânse către acel punct interior — inefabil şi terifiant, care este singurătatea. S’a imaginat deasemenea tot pentru singurătate tabloul remarcabil unde o gură de peşteră respiră toată dezolarea întunerecului şi acopere trăsăturile destinse ca strunile unei viori sfărâmate ale omului căzut şi frânt pe bolovanul de lângă peretele ei de piatră cu toată restriştea imaginabilă. Se spune că Ruisdael a atins culmile artei peisagiste pictând singurătatea. Tabloul dela muzeul Ermitage din Petrograd reprezintă un vârf de munte. înălţimea ameţitoare a oprit ascensiunea vegetaţiei şi nouri alburii încununează culmea desgolită. Piciorul muntelui pleacă din valea unei ape liniştite. Enoch Arden, străin de femeia şi copiii săi deschide uşa colibii să plece în lume asupra unei mări în talazuri, iar „Femeia pe malul mării”, cu ochii pierduţi în largurile turburi, care îngroapă sub spumă de talazuri marinarii, cu faţa pătată de palidităţi nenaturale la tâmple este imaginea sguduitoare a desnădejdii. Dar desnădejdea însăşi, pierde văzând cu ochii roşeaţa primei emoţii, comprimându-şi bătăile inimii şi oprind fluturarea părului în vânt, nu poate să devie maximă, dacă nu insinuiază şi conştiinţa singurătăţii. In faţa deslănţuirii elementelor mâna omenească cade neputincioasă şi zadarnică şi în intervalul de timp infim, până când apare Dumnezeu în inimă şi gând, — ce inserează o clipă fugară singurătatea desăvârşită în faţa urgiei sublime. Momentul acesta trebue să-l surprindă artistul singurătăţii. „Femeia pe malul mării” nu ilustrează decât indirect şi umbrit de intenţia principală singurătatea. Redă prea multă mişcare, în timp ce singurătăţii în adevărata sa esenţă îi repugnă mişcarea. Orice artă tinzând s'o redeie, trebue să elimineze cât mai mult svâr-colirea şi mişcarea, această frângere de linii vulgară şi odioasă. Trebue să aspire către înmărmurire, căci împietrită ca o marmură şi plină de ecou sufletesc ca o mantie de negură este singurătatea în tăcerea sa augustă : Le silence est peut-etre une voix qui sait tout Comme un dieu taciturne en son marbre debout. Justificarea acestei asociaţii între solitar şi pustie este astăzi şi mai ales în cultura apuseană cu desăvârşire perimată. Alte condiţii antropologice, alte doctrine şi alte împrejurări sociale au determinat conţinutul spiritual al solitudinei de atunci şi de acolo. Altceva cereau eremiţii chineji dela singurătate şi deaceea solitudinea lor se realiză în condiţii adequate. înţelepciune prin contactul 120 © BCU Cluj imediat cu miezul lumii, autoruinare totală a individualităţii, detaşare de trup şi prelungirea vieţii spirituale — urmăreau taoiştii în singurătate. Civilizaţia şi cultura noastră ostracizează în mod deosebit. Ea face compatibilă cea mai autentică singurătate cu însuşi traiul în mijlocul societăţii prin anonimatul oferit de cetăţile babilonice ale oraşelor mari din Apus. Singuratecul de până mai ieri eră un fugar sălbăticit în păduri sau în agreste împrejurimi de capitale, un înţelept cercetat de necăjiţi în ceasurile grele ale sfaturilor, iar singuratecul contemporan un anonim, pe care chelnerul îl numeşte la restaurant domnul dela masa No, i sau 2, iar portăreasa casei cu şapte etaje, domnul dela catul al patrulea. Intre singurătatea antică silvestră sau aquatică şi între solitarismul prin anonimat este o deosebire tranşantă şi confuziile au consecinţe neplăcute. * * * ■ Dein ganzes Lebtn war nur ein Traum Und diese Stunde ein Traum im Traum Heine. Megalomani sau timoraţi, singuratecii vin în conflict cu mediul înconjurător. Desbinarea continuă nu poate însă să se împace până la sfârşit cu viaţa, pentrucă reprezintă numai un singur moment unilateral din eterna mişcare universală. Momentul acesta negativ cere contraponderea pozitivului hegelian şi numai astfel se readuc lucrurile într’un echilibru trecător. Drumul cătfe acest moment indispensabil pentru traiul ambelor tabere combatante, nu este acelaşi pentru toată lumea. Firile regeşti aleg calea mândră care duce la ţintă prin ştergerea obstacolelor, fie că le vor dispreţui fie că le vor luă în serios în piept şi le vor combate făţiş. Firile în care creatorul a adunat ca în barca lui Noe un reprezentant din neamul miop al şerpilor sau din cel viclean al vulpilor roşii, se hotărăsc să ocolească cu discreţiune piedicile, reducându-şi proporţiile prelinse ca să se poată strecură fără alte dificultăţi decât cele morale. E lesne de prevăzut că solitarul nu va imită dintre aceste exemple pe niciunul din semenii săi, ci va luă calea din urmă, cea mai comodă, cea mai neobositoare, lină ca apele curgătoare, fără hopuri şi fără democratică pulbere. Negarea fără reverenţe a realului sau subpreţuirea acestui real care în definitiv, fără să-şi probeze suficient existenţa veritabilă, face atât necaz celor mai nefericiţi dintre muritori, cum spune Homer despre neamul omenesc, negarea realului sau subpreţuirea lui se numeşte soluţia solitarului de marcă. Nodul gordian nu va fi pus nici la umezeala şireteniei ca să putrezească lent, nici tăiat cu ascuţişul săbiei. Nici viclenie, nici forţa încrederii în sine, ci sincer şi simplu, ignorare. Arma aceasta divină, armă spirituală, dreaptă ca însăşi Dreptatea şi pacifică asemeni Păcei, — se numeşte reverie. Reveria este cea mai comodă şi cea mai autentică evadare din real. Aruncând lestul de materie greoaie şi trivială, care ancorează omenirea în grădina de zarzavaturi şi în universala masticaţiune de adversari, reveria proclamă triumful eului lăuntric, lărgirea lui până la expansiune cosmică. La capătul reveriei înfloreşte adevărata conştiinţă cosmică. Faptul că umanitatea â inventat reveria dovedeşte că apariţia oamenilor superiori n’ar trebui să mai mire pe nimeni şi că prin urmare adevărata calitate aristocratică este înclinarea către visare, iar nu mândria de care vorbeşte Montesquieu. Max Jacob spunea că reveria, meditaţia, ruşinea şi disperarea âu acelaşi gest: să pună mâna la ochi. Ceeace arată încă odată sărăcia mişcărilor noastre expresive şi determină atâtea confuzii. Reveria închide sau îşi acopere ochii, dar pe când ruşinea sau disperarea rămân mute, încremenite şi neînţelegătoare, în reverie „ochiul închis afară înlăuntru se deşteaptă”. înclinarea solitarilor către reverie este răsbunarea lor. Fiind oameni de imaginaţie caldă şi avântată, ceiace creiază ei în închipuirea lor fierbinte, lasă în urmă toate cioplirile neîndemânatice ale mânii omeneşti. Cum ar putea un braţ de argilă să mulţumească nobleţă unui suflet? Deaceia, aristocratic sustraşi din curentul plebeu, solitarii lasă frâu liber jocurilor spirituale. Moîse pour l’autel cherchait un statuaire. Dieu dit: „il en faut deux” et dans le sanctuaire m © BCU Cluj ' Conduisit Oliab avec Beliseel !" ' ' ■ L'un sculptait l'ideal et l'autre le reel, - Reveria, în atitudine de regină nonchalantă, clădeşte din himere palate somptuoase şi din trei mii de visuri puse unul peste altul clădeşte piedestalul, pe care solitarul ajunge la-cer. ■ Albert Samain, suflet naiv şi modest, a găsit imaginea fastuoasă a bogăţiei unui suflet, împodobit de visuri: ; Aux pieds de son fauteuil, allonges noblement Deux levriers d’Ecosse aux jeux melancoliques Chassent, quand'il lui plaît, Ies betes symboliques Dans la foret du Rzve et de l’Enchantement. Abandonarea în braţele visului are în scara plăcerilor umane renumele de supremă voluptate. Desigur că este un indiciu plin de înţeles în faptul că stările de fericire sufletească înaltă, aduc pe buze vorbe care vor să denumească irealul, imaterialul, eteratul. Vis, extaz,, plutire sunt ex-presiile-marcă pentru etapele câştigate în drumul care suie către noroc şi fericire. Soarta refuză multe din cele dorite, dar soarta poate fi învinsă, căci omul e mai mare decât propria sa soartă. întrebuinţarea stupefiantelor suplineşte sgârceniile destinului. Opiul strânge pupila, o diminuează la dimensiunile unui punct de cerneală, ca şi cum ar vrea să anunţe că o graniţă s’a interpus între eu şi non-eu. Provocând „paradisurile artificiale”, de care vorbea cu măestrie Baudelaire, desfăşoară din caerul intemporalului reverii bogate ca dantelurile secolului al XVIII-lea şi destăinuesc profanilor îngroziţi — preţul comorii, sădită de Dumnezeu într'un piept de nefericit solitar. înfrânţilor vieţii, reveria le spune povestea unei lumi, unde li-i dat şi lor norocul să înfrângă adversităţile. Ca în visurile metafizice ale lui Nicolaus Cusanus, în reverie se clădeşte o altă lume în care contrastele dispar, armonizându-se în unitatea universală. Omul visând cu ochii deschişi este un generos, un vizionar, un profet. Reveria a înlocuit bagheta magică. Timp şi spaţiu nu mai însemnează puncte înşirate unul după altul, momente urmărindu-se într'o curbă cu capetele înfipte în cele două infinituri, trecutul şi viitorul. îndepărtat. Zidurile închisorii epistemologice dispar în faţa visului. Utilizând o admirabilă comparaţie din Chesterton, putem să ne închipuim pe singuratec şi pe omul de societate, angrenat şi acaparat de rulajul social, în faţa unei arcade monumentale. Comilitonul social este miop din cauză că lipsa de distanţă, lipsa de perspectivă, nu-i lasă posibilitatea să vadă întreaga construcţie. Deaceia i se va părea că fiecare picior al arcadei se ridică ca un monument aparte. Solitarul însă este vizionarul, care îmbrăţişează cu privirea orizonturi colosale şi vede cum ambele picioare se înalţă cu semeţie în sus şi îşi întind braţe d,e piatră ca şă formeze arcada. Marele singuratec, Baruch Spinoza, a văzut la fel lumea în vraja contemplării eterne. Sub specie aeternitatis — cauza se identifică cu efectul, coincidând cu Dumnezeirea atotcuprinzătoare. Solitarul păşeşte puţin şi neauzit prin lume, dar paşii lui au ecouri istorice nesfârşite. Paşi de profet pe cristalul sufletului umanităţii. Parafrazând pe Monseignorul de Beauvais, celebru prin eiocinţa lui Mirabeau, se cuvine să spunem acestor „visători de vise” : . Le silence des solitaires, est la leţon des peuples. . Copii ai reveriei — solitarii sunt răsfăţaţii aripilor ei şi visul îi cheamă la lumina zilei în împărăţia sa, mângâindu-le fruntea cu desmierdări de mamă. Reveria devine caracteristica acelor oa-. meni buni, blânzi şi creştineşte solitari, care aprind o luminiţă în inima lor şi pentru fiul lui Dumnezeu şi pentru etern neîmpăcatul Satan, Pentru ei, pentru acei creştini mai rari decât pietrele nestimate, a scris, Francis Jammes : . Bien sur que le pauvre diable n'as pas de mere , Pour le consoler doucement de sa misere. . Oamenii sociabili, ca şi oamenii răi, au acelaşi înger păzitor : Satan, îngerul căzut, pentrucă n’a cunoscut elixirul reveriei cu înduioşări materne. Căci numai în reverie ne iertăm cei mai aprigi duşmani. Acolo nu mai există graniţe, nu mai există abisuri, nu mai există limite. Ceeace nu poate 122 © BCU Cluj face raţiunea, pentrucă reflecţiuniie metafizice se vor opri întotdeauna la problema antinomiilor, reveria desleagă într’o clipă de exaltare sufletească. Bunătatea poate deveni supremă şi atotcuprinzătoare. Duhul răutăţii dispare şi discordiile cad dela sine. Reverie, stupefiante, alcool, Baudelaire a simţit cum se cheamă între ele şi cum răspund strigătului de suferinţă. Căci singuratecul ■ este lacrima lumii, o singură lacrimă, care alunecă şi picură greu şi rotund. Reverie, stupefiante, alcool. Incremenitul începe să tremure nesigur, fixităţile clare devin nedesluşite, împărţind în această lume de vis, ca semănătorul cu mâna darnică şi plină însăşi dărnicia inimei sale, visătorul singuratec este un generos : . II prete des serments, diete des lois sublimes Terasse Ies mechants, releve Ies victimes. ‘ In fiecare solitar bate inima unui nou Icar. Dintre ei au pornit împăciuitorii, inima lor au avut-o utopiştii, inima lor trebue să bată sub steagul marei dreptăţi sociale. Deslegătorii de visuri au fost mari singurateci şi semănătorii de vise aduc poveşti din ţara lor : Dein ganzes Leben war nur ein Traum ■ Und diese Stunde ein Traum im Traum. Victor Hugo se pare să fi avut dreptate în prefaţa lui .Cromvell. Fiecare epocă istorică se specializează în cultivarea unei predispoziţii din sufletul omenesc. Una a creat epopeia, alta drama, precum epoca romantică a ridicat reliefuri înalte divinei reverii. Individualitatea în romantism însemnează fenomenul originar şi deaceia creaţia eului devine suverană. Revoluţia romantică a vrut să răstoarne totul, dar domeniul reveriei a fost acela unde n’a întâmpinat duritatea niciunei rezistenţe. Lumea a început să oscileze din temelii. Materia şi formele s'au învălmăşit, graniţele au dispărut şi evadată din proza cotidiană, reveria s’a mutat în alt regat de farmec şi minuni. Visul este minciună, în adevăr, dar minciuna şi libertatea sunt surori. „...Ins Weite und Fremde..." reveria solitarilor s'a nutrit cu basme şi poezii, cu figuri1 crepusculare, cu lux de imagini şi aventuri închipuite. Reversul reveriei, întors cu faţa în afară, este distrarea, care apare aşa de distinctă în expresia figurii solitare, încât de multe ori a fost considerată ca un sigiliu caracteristic. Distrarea a slujit să explice o sumă de nedumeriri provocate de singurateci, pentrucă ea presupune un anumit raport anormal între individ şi realitate. Distratul se trădează printr'o anumită comportare în care se vădeşte anormalitatea inserării sale în real. Figurile impozante din istoria culturii au fost trecute prin verificarea acestei metode, constând în observarea modului cum se comportă cineva, încă dinainte de a se face behaviorism în psihologia americană. S'a observat că filosofii, singurateci prin natura preocupărilor lor contemplative, se acomodează anevoie, se mlădie cu exces de rigiditate în ritm cu împrejurările, comit inoportunităţi şi cu minime excepţii n'au succes în antreprize sociale şi în mânuire de bani. Deaceia marii filosofi au fost mai întotdeauna tutelaţi la vre-o curte regală, de vre-un Mecena sau de prieteni şi admiratori. Sunt oameni din lună singuratecii, deaceia pe pământ şi în cele pământeşti au un aer străin şi trebuesc să fie conduşi de mână. Formule ca aceasta sau ca „a pluti cu capul în nouri", „în ceruri albastre”, par să fie definitiv consacrate şi fac pandant just poveştii din mitologia nordică, după care lumea a luat naştere dintr'o crimă. Uriaşul Imyr a fost asasinat şi din sângele lui s'a născut marea, din oase munţii, iar din creeri nourii. Apropierea naivă între nouri şi organul cerebral a simţit una din funcţiunile lui specifice de a se ridică deasupra realităţii, de a o depăşi, cum nourii umbresc şesurile. In adevăr distrarea seamănă cu evaporarea şi distratul ia o înfăţişare de inconsistenţă aburoasă. Solitarii sunt obişnuiţii distrării, veşnic neatenţi la cele ce se petrec în jurul lor. Dar aceasta nu miră pe nimeni pentrucă împrejurările, în care se desfăşoară lenta viaţa solitară, oferă concludente explicaţii. Solitudine însemnează a ieşi din raza în care sensaţiile de tot soiul vâjâe ca gloanţele de mitralieră, a ieşi din cercul de' excitaţii, care ne 123 © BCU Cluj asediata în orice clipă din toate direcţiile. Impresia primară în singurătate, după câteva zile de şedere la mănăstire, frapează ca o sărăcie de excitaţii, succede apoi monotonia aceloraşi întâmplări şi*totul se rezolvă în cele din urmă în impresia stranie că orice relaţie cu exteriorul a stagnat. Ne-gativitatea acestor impresii este reabilitată de pozitivitatea altora, care urmează. Comparând solitudinea cu viaţa socială — constatăm că tema lor diferită provoacă un rezultat simetric. Uniformitatea solitarismului toceşte sau mai degrabă cloroformizează sensibilitatea, pe când viaţa socială activă e dinamică prin excelenţă. Un perpetuum mobile de înregistrare şi de răspunsuri, de acte şi pasiuni (cu înţeles aristotelic), un wirwar de variaţii, care cer adaptarea rapidă la real, descurcarea urgentă în complicatele raporturi din care este ţesută viaţa socială. Dacă dintr'un punct de vedere distracţia însemnează atracţie, ajungem la rezultatul că individul social per excellentiam este acela, care se va lăsă mai facil atras de lucrurile exterioare, deci, cu alt cuvânt, mai lesne distras din egotismul său firesc. Spunem „egotism firesc” pentrucă în adevăr aşa se pare să fie. „Se suffire â soi-meme” exprimă idealul de perfecţie omenească. Dumnezeu este închis în sine însuşi, nu are nevoie de nimeni şi de nimic, pentrucă aceasta ar fi o degradare şi un semn al lipsei de independenţă ; iar Parmenide a reprezintat perfecţia în forma geometrică a sferii. Prin urmare solitarul a rămas în postura normală, distrat de lumea sa interioară şi somnambulic în comportarea socială. Adormit, cu gesturi de manechin, singuratecul are răgazul să se întoarcă asupra sa, să se contemple nesfârşit ca imaginile din două oglinzi paralele. Se pierde în convorbiri infinite cu propriul său spirit, îşi pliveşte cu minuţiositate grădina interioară şi în momentele de bonomie recunoaştem în acest inutilizabil „distrat”, în acest neatent şi neprevenitor lipsit de elementară dibăcie mondenă, un minunat lucrător în filigrană. Să privim numai o zi din viaţa unui umil funcţionar de percepţie, îritr'un pierdut târg de graniţă. Ziua se trece tihnit între orele de serviciu şi casă, dându-ne impresia că suntem dintr'odată transportaţi în acea regiune terestră unde vânturile nu bat şi mişcarea aerului este imperceptibilă şi verticală. Şi totuşi ziua aceia a fost o îngrozitoare furtună. Mărunte evenimente, dar multe şi asidui se prefiră prin descusături ca nisipul, invadează ca furnicile când te-ai culcat pe muşunoi şi simţi mii de ace deodată deslănţuindu-ţi furtuna în simţuri. Ne imaginăm ce trebue să fie ziua unui individ social prin excelenţă, a unui furnisor cutreierând Parisul întreg într’o oră. O primblare de seară pe marele bulevarde e un uragan, care smulge gândurile pornite să se înfiripeze, rupe ramurile pornite să se ridice către coroana unui gând mai vechiu, frunzele şi rodul se sbat disperate şi cad prematur în învolburarea colbului depe drum. Distrugând egotismul, viaţa socială distruge viaţa interioară, deaceia mondenii sunt seci, sarbezi ca un copac desfrunzit şi cu crăcite rupte atârnând elegiac, după ce furtuna l-a şuerat amarnic o noapte întreagă. Egocentrismul înţeles ca un contact permanent cu sine însuşi scade sau creşte proporţional cu numărul cercurilor sociale întretăiat de activitatea noastră. Mondenii devin în felul acesta oamenii gândului de o clipă, scrimeuri cu premii în relaţiile sociale. Pentru ei s'a rezervat termenul „deşteptăciune” în deosebire de „înţelepciune”. Una este exterioară, rapidă, uşuratecă, cealaltă e lentă şi profund înrădăcinată în interioritate. Gândurile lor sunt străfulgerări de-o clipă, creaţii ale împrejurărilor de momentană actualitate şi cu modestie de gângănii efemeride, cer să fi ascultate o clipă, numai o clipă şi apoi să fie date uitării. Mitologia antică a plasat nenimerit apa Lethei, râul din care beau morţii uitarea, în adâncimile infernului. In realitate eternul râu trece prin viaţa socială şi după fiecare gând muiem buzele în apele sale. Acest lucru îl simbolizează credinţa populară zicând că bând din paharul altuia îi aflăm gândurile. Ne lăsăm gândurile acolo —- spune superstiţia. Sufletul singuratecului ni se va înfăţişă dimpotrivă asemenea acelor ţinuturi, care încing pământul în banda umedă şi fecundă a pădurilor tropicale. Copacii cresc acolo uriaşi şi îşi reazemă coroana de azurul cerului. Dimensiunile colosale asigură vârsta matusalemică, iar în umbra mamutică a cocotierilor agitaţia cea mai exuberantă defplante acăţătoare se strădue către lumină. Gângănii, fiare, şerpi şi pasări colorate. Iată imaginea rechemată de sufletul singuratecilor. Sau, solitudinea mai face impresia apelor liniştite şi adânci, a apelor stătătoare. Liniştea aparentă ascunde 124 © BCU Cluj sub nuferi molateci sau în pete largi şi vierzui, în nămolul fin depe maluri şi depe fund, o furnicare de vieţi, de mii de existenţe. Plante de apă se încrucişează în mii de chipuri şi alcătuesc adăposturi de pânze inextricabile. Fără teamă de freamătul Crivăţului şi fără grijă de secura orbului, lumea interioară a solitudinii trăeşte ca o pădure virgină. înconjurând pământul, Hermann Key-serling a văzut ţinuturi unde creşterea fabuloasă a plantelor devine parcă ocular vizibilă. Dacă s'ar întâmplă ca un eremit să devie personagiu într’o nuvelă din Hans Heinz Ewers, continuare la Globul negru, am avea aceiaşi impresie. Gândurile solitarilor se încolăcesc ca şerpii şi inima lui e lada cu vipere, aleasă de fata cea rea din poveşti. Şuerând cu discreţia perfidiei, vipera îl atrage către magnetismul ochilor miopi şi-l face să treacă printre oameni neatent, inutil, distrat. Bogăţia vieţii interioare cauzează aparenţa fadă, aerul distrat şi timid. S'a presupus logic a con-trario că singurătatea e creatoare. Credinţa aceasta că singurătatea este rodnică are trecut lung şi deaceia multă vreme a putut fi socotită ca inebranlabilă. Totuşi acest adevăr în aparenţă definitiv câştigat a început să se clatine odată cu surparea condiţiilor sociologic culturale, care l-au produs. Oraşele „tentaculare” au creat o mentalitate nouă, devenită spre sfârşitul secolului al XlX-lea perfect sesisabilă. Mentalitatea modernă este pozitivistă şi empiristă. Cultul febril al faptului exterior şi pipăibil şi-a atras sufragiile unanime şi către creaţiunea externă s’au dirijat forţele cele mai imense din istoria lumii. Convins că lumea exterioară există şi subevaluând psihicul, considerându-1 numai un aparat receptor, fără iniţiativă şi lipsit de independenţă, era firesc ca homo faber să preţuiască agitaţia. Secolul al XlX-lea este în adevăr veacul psihologiei fără suflet. De aci până la elogiul oraşelor titanice, oraşelor unde oamenii trăesc în oxigen, eră un singur pas până la afirmaţia că viaţa socială însemnează creaţie. Numai în mijlocul oamenilor există imbold, întrecere, risc, punând în joc toate forţele psihofizice. Numai societatea inspiră, dă teme de lucru şi răsplăteşte. Democraţia a bătătorit pista unui gigantic stadion. Şi este curios, că deşi elogiază unanim colaborarea solidară, foarte mulţi ajung să acorde valoare în această întrecere chiar calităţilor antisociale. Invidia, lăcomia, şiretenia, lipsa de loialitate au rostul lor în contribuţia socială. Poftele şi pornirile antisociale se sbat în pieptul unui individ, îi procură tenacitate şi multiplicare de forţe, dar realizează tot scopuri sociale. E cursa istoriei. Singurătatea nu se poate compară cu viaţa socială, pentrucă forţa se manifestă numai în faţa obstacolului. Singurătatea este o anomalie, o lâncezeală maladivă şi Orice ar face rămâne veşnic un marş pe loc. E o maşină care trepidează de enervare, e un motor lipsit de roţile dinţate sau de curelele de transmisiune. Trenurile de munte ridică panta îmbucându-şi dinţii roatelor în dinţarea şinelor. Aşa se produce şi progresul vieţii sociale, pe când solitudinea rămâne la poale, într'o sforţare inoperantă, într'o glisare stearpă. Vechea credinţă în superioritatea singurătăţii trebue corectată. Trebue să scăpăm de miraj, să tăiem creditul acordat singurătăţii, să ne desbărăm în ceasul al unsprezecelea. Că ar obiectă cineva că singurătatea educă obiectivitatea şi neutralitatea, neaflându-se amestecată în necazurile omeneşti, că ar predispune la stăpânirea de sine şi evită pripeala exagerărilor, nu înseamnă că se exclude inutilitatea creatoare a solitudinei. Ea rămâne mai departe un coş de moară fără grăunţe, lucrând în gol şi devorându-se ca pelicanul lui Musset. Solitudinea doarme somnul tăcerii, pentrucă păpurişul bălţilor nu freamătă decât tălăzuit de vântul serii. Prin urmare, două păreri contradictorii: singurătatea valoare absolută şi singurătatea rău absolut, între care încearcă să facă împăcarea considerarea singurătăţii ca mijloc. Singurătatea este higiena sufletului şi teoria ei devine dietetica psihică. Pedagogia solitarismului, prescrie alternarea efervescenţii sociale cu liniştea eremiţilor. Singurătatea devine momentul conturilor proprii, când se deschide registrul negustoriei sufleteşti, cu totaluri în josul paginei şi cu reporturi în susul celei următoare. Caută din când în când singurătatea celor trei ore prescrise de Guillaume Appolinaire, Reţine-ţi bucuria de a eşi la câmp în soarele de vară şi stăpâneşte-ţi dorinţa de a te risipi. Concen-trează-te în singurătate. Reţetele alcătuite, pline de optimismul titlului acelei cărţi din anul 1795, „care arată cum se perfecţionează darurile naturale şi se provoacă apariţia celor ce nu sunt date dela natură”, —.nu 125 © BCU Cluj aşteaptă în realitate altceva, decât să deie greş. Căci totul rămâne ineficace, dacă nu.se sprijină pe o sămânţă dăruită de natură. Binefacere creiatoare — aceasta este reputaţia singurătăţii. Credinţa fiind prea veche nu lasă loc celorlalte şi fundamentează mai departe prestigiul solitarilor în faţa plebei: Mon âme est une infante en robe de Parade . ' , • . Dont l’exile se reflete, eternei et royal, • Aux grands miroirs deserts d’un vieil Escurial j Ainsi qu'une galere oubliee dans la rade. - & . . # * Ochii mei înălţăm visători la steaua singurătăţii. Eminescu. In credinţa populară singurătatea este o profesiune. Această asimilare între profesiune şi singurătatea a fost spontană şi a rămas definitivă. Consecinţele ei s’au manifestat imediat în faptul că singurătatea a fost considerată în acelaşi fel ca şi orice altă profesiune, atribuindu-i-se nu numai un domeniu aparte de exploatare în activitatea omenească generală, dar fixându-i-se în acelaş timp un program şi un orar de lucru. Prin urmare consecinţa fundamentală a acestei asimilări a avut tendinţa logică să lege soarta singurătăţii de aceia a profesiunilor, în care se încadrează nevoia de a munci şi neastâmpărul activ şi inventiv al umanităţii. Şi totuşi ceeace în chip logic eră necesar, în domeniul realităţilor istorice'supuse hasardului nu s’a întâmplat decât incomplect. Istoria profesiunilor, ceeace însemnează istoria muncii generale şi universale, înregistrează în linii mari etape evolutive. Să semnalăm aci două dintre ele necesare discuţiei noastre. Este vorba de perioada pre-capitalistă şi de aceia capitalistă. In prima epocă scopul muncii profesionale eră producţia bună şi proporţională cu nevoile, cu trebuinţele existente. Nu se producea mai mult decât se cerea. In perioada următoare — capitalistă, şi industrială a început producţia în serie cu scopul de a produce maximum posibil. Producţia aceasta maximă eră un rezultat logic al introducerii maşinilor alăturea de mâna omenească şi la rândul ei a determinat imperialismul economic în căutare de debuşeuri şi în tentativa de a crea forţat noui trebuinţe alăturea de cele vechi. O altă consecinţă şi anume aceia care ne interesează aci, a fost completa independenţă faţă de cadrul cosmic şi natural căpătată de anumite ramuri de muncă. Mai înainte activitatea omenească eră cu mult mai mult în dependinţă de forţele naturale. Epocile anului şi alternarea zi-noapte, sărbătoare şi zi de lucru, aveau o influenţă considerabilă asupra ritmului vieţii umane. Calendarul nu eră altceva decât ritmarea instituţionalizată a activităţii anuale, iar diversele faze ale zilei, dimineaţă, miezul zilei, seara, aveau deasemenea forţă ordonatoare. Condiţiile tehnice în care se desfăşură viaţa modernă au anihilat această dependenţă. Evident că cu toate sforţările de a „raţionaliza” agricultura, (expresia este caracteristică pentru raţionalismul capitalisto-industrial), prin irigaţiuni şi prin alungarea cu bombe a norilor aducători de potop, această ocupaţie omenească n’a putut scutură încă jugul elementelor naturale. Deasemenea zidarul sau zugravul, ca şi homarul, au anotimpuri când lucrul lipseşte sau prisoseşte. Rămâne totuşi sigur că industrialismul şi capitalismul uriaş au sunat alarma independenţii profesiunilor de tirania solstiţiilor şi a fazelor lunii. Singurătatea, deşi considerată profesiune, a fost neglijată şi a rămas în urma marşului de independenţă victorioasă a suratelor ei. Calendarul păstrează încă în toată plenitudinea amestecul său în solitarism, indicând anumite luni ale anului pentru această ocupaţie. Credinţa populară a stabilit o relaţie insolubilă între toamnă şi iarnă şi între singurătate. Am ajuns să nu ne putem imagină că primăvara şi vara, trezind în suflet doruri de ducă, de veselie comunicativă şi sglobie cu natura înverzită sau cu oamenii reiluminaţi, ar puteâ să fie a altcuiva decât a vagabondului Pierde-vară cântat de Eichendorff şi Coşbuc. Toamna şi iarna în schimb le acordăm ca de la sine înţeles singurătăţii. Lunile de Noembrie, desfrunzite, umede şi ursuze strâng, mai pe fiecare acasă, cum 126 © BCU Cluj vântul strânge frunzele căzute în muşuroi la rădăcina arborilor. Streşinile plâng şi îndeamnă la somn ca stelele lui Virgiliu. începe hibernarea solitară. Iarna adoarme seva în natura întreagă, desăvârşeşte sgribulirea şi singurătatea. Peste tot se observă o retragere universală: 4ela melcul, care se turteşte ca un joben-clac în căsuţa sa, până la epicureul Horaţiu, care-şi argumentează repaosul cu diatermia diabolică a căminului şi cu generos Falern antic. In această epocă a anului ne simţim de altfel cu toţii mai singuri, mai izolaţi decât în vară, ca şi cum am trăi mereu şi alternativ lupta lui Anteu cu Hercule. In vară pământul ne cuprinde pe toţi în respiraţia sa caldă şi ne face fraţi; în iarnă rămânem suspendaţi în aer ca Anteu şi ne stingem ca un bec electric când diminuează curentul sau se pierde contactul. Deaceia toamnei şi iernii le dărueşte singuratecul serii® sale la gura sobii, cu jărătecul ţiuind în vatră. Aici intervine pe lângă influenţa socială a calendarului profesiunii şi influenţa unui curent de idei — a romantismului. Romantismul a arătat deosebită afecţiune pentru catastrofal, pentru uriaş, teribil şi grozav, determinând astfel şi predilecţia solitarului pentru nopţile viforoase, când duhurile rele şi Furiile despletite plâng şi se vaită sinistru în sabatul vântos şi noctambul. Diminuat ca o planetă în învârtirea prin spaţiile astrale, singuratecul se pierde în gânduri, care îi lasă în gură gustul cenuşii, iarăşi o reminiscenţă romantică. Căci romantismul a inventat savoarea cenuşie şi acrie a scrumului, spre deosebire de orientul basmelor cu Cenuşăreasa, care a înţeles cenuşa naiv şi optimist. Romanticii au dat un nou sens, un nou conţinut mitului antic al • pasării Phoenix. Astfel, datorită acestei împărechieri de cauze, una socială, adică rămânerea în urmă a singurătăţii faţă de progresul celorlalte profesiuni, — şi alta ideală, înrâurirea romantică,' — solitarului de astăzi, deşi are un alt conţinut sufletesc, ise impun predilecţia pentru semestrul de toamnă şi iarnă şi gustul pentru cenuşă. Vrând-nevrând solitarul contemporan recheamă imaginea unui cer de iarnă, noapte luminată de întinderea zăpezii pe o câmpie siberică şi steaua crepusculului sclipind de ger : Ochii mei înălţăm visători către steaua singurătăţii. (Urmează) © BCU Cluj CRONIC! IDEI, OAMENI & FAPTE TRADUCERI IN UNGUREŞTE 3 TRADUCĂTORII în ungureşte ni s’au sporit după î'ăsboi. înainte de răsbo'i cunoşteam putini. Era un preot care iscălea Brun Lorincz, împreună cu un funcţionar dela minele din Baia-Mare: Revai Kâroly. Dânşii au tradus, dai' mai ales, cel din urmă, a isbutit să dea „transfusiuni ale spiritului butiin în ideologia de castă şî feduală a turanicilor”. Era grea încercarea Iui Revai, de a arăta Budapestei, valoarea operei lui Coşbuc, Emiuescu, Vlaliuţă—dar Revai a fost artist. El îusuş un poet de mult talent, a tălmăcit în ungureşte versul românesc, cu artă şi eleganţă. Poate de aceasta i s’a epuisat cartea: „Traduceri”,, iax- retipărirea întârzie. La Casa Şeoalelor se imprimă alte lucrări, nu operele lui Revai... Ne amintim şi de traducerile lui Sroes Geza făcute cu elan de profesor corect, cu oareşcare preciziune matematică, uneori antipatică, Sroes n’a fost artist, cum nu era artist nici Kacziuny Gezai, ori inspectorul şcolar din Făgăraş Sze-remley Akos, ori ceilalţi traducători din româneşte:" Tbro Endre, Palffy Mârton, Papp lânos şi ejusdem farinae, * s[! # Traducătorii ni s’au sporit după răsboiu. Şi este firesc, că dacă din „terra ineognita” de o-d'inioară ne-arn făcut România Mare, şi dacă ni s au sporit isvoarele nu numai de petrol şi cele de inspiraţie, osmoza a făcut minuni: limbai persecutată de lluiifaloy deveni de-odată neaoş latină, prevăzută cu cele 14 carate necesare ,,Bursei intelectuale” din Oxford. . . Nou est omiiis pictum. . . Este natural, că dintre atâţia traducători din româneşte (profesori, a-grieultori, antisemiţi şi filosemiţi, foşti procurori, profesoare, ziarişti, bancheri) să se găsească unii, care merită salonul de caporal. Unor cocoane, care nu au prea mult de lucru, dar se simt îndreptăţite a răsturna verbul cald al lui Em'inescu, în loc de galoane ale Hotelului Pimodan, le-am oferit bucuros cele patruzeci de nu ele ale lui Ximenes. Altora,, le putem o- feri câte-o floare a recunoştinţei, că au avut pacienţă, să ucidă vremea cu măsurarea .iambilor săltăreţi. ❖ * Ne vom opri însă la o Antologie a poeţilor români, pe care o tipăreşte Societatea Literară Ardeleană (Krdelyi Irodalmi Tarsasag) din Cluj. Este o curajoasă şi prietenoasă manifestaţie a unor literaţi unguri din România, şi oricari ar fi defectele tehnice ale acestei Antologii (căci şi de-aceste se vor găsi. . .), efectul nu este nici artificial, nici ipocrit. Antologia este alcătuită în aşa fel, în cât nu poate supăra nicio susceptibilitate. Profesorul Arpad Bitay, care a adunat scriitorii şi materia, este un intelectual maghiar serios, care neapărat, a vrut să folosească mărci cauze a apropierei culturale între noi şi minorităţi. După cum ştim, doctorul Bitay este un self-made-man. Ungur neaoş, dârz. membru al tuturor societăţilor de activitate ungurească şi- • • canto. . .elev al lui Iorga la Vălenii de Munte. A învăţat româneşte şi scrie mai frumos româneşte, decât mulţi dintre corifeii politici, care se laudă cu apărarea naţională. Şi dacă doctorul Bitay face ceva, acest ,,ceva” nu poaite fi decât omeneşte făcut. Bitay a tipărit până, acum o serie de cărţi asupra culturii româneşti, şi are o istorie literară roinâ ivească scrisă ’n ungureşte, mai bine decât a acelor vexatori ai limbei româneşti, care adună săptămânal şaptezeci de studenţi, ca să se convingă cât de teribil este omul, dacă îl învinge marasmul înainte de vreme. Antologie publicată în ungureşte, este nu numai o operă de propagandă, ci şi una, de real serviciu pentru studenţii unguri din România, care vor să cunoască evoluţia scrisului remâ-, nesc. ❖ Antologia este introdusă de prefaţa d-lui dr. G. Kristof, profesor de literatura maghiară la Universitatea din Cluj. Prefaţa sp scuză, pen- ■ 12§ © BCU Cluj Irli ceia.ce hii este - vina1 Antalogiei: că nu s’a.ii, tipărit biografiile scriitorilor. „N u credem că Antologiile nn au acest scop. Dimpotrivă: dualismul nu are ce căuta intr’o operă serioasă. Artistul este in opera lui, în vi a [a lui este om. Gustul şi priceperea lui Bitay se observă şi în simetria operei. Antologia începe cu balada Mioriţa tradusă cie Kâdăr Imre. Alături ele aceste celelalte , „perle” ale geniului poporal: soarele şi luna, Voichiţa, . . Ion Văcărescu, Alexandri (Latina gintă în traducerea poetului român Iosif Vulcan), sonetul Primăverii în traducerea ungurească;a lui Petru Dulfu. . . Eminescu, (sonetul în traducerea minunată a lui Franyo Zoltan). Vlahufă, Coşbuc, (traducerile frumoase şi artistice ale lui Revai Karoly). . . Carmen Sylva, Iosif, Iorga, ca să urmeze Goga (cu două poezii), Crainic (cu .două poezii) Blaga (tradus de eminentul poet ardelean Ludovic Aprily) şi ceilalţi din generaţia nouă: MacedonschMinulescu, Arghezi, Petică, Co-dreariu, Maniu, Botez etc. Traducătorii nu sânt de egală forţă. Traducerile pentru exemplu ale lui Palffy Marton sânt corecte/ dar 'chinuitor de corecte. . . Ai vrea parcă să-l apuci de mânecă pe acest servitor al Muzelor, şi să-l îndemni: curaj, curaj, domnule profesor. . . Mai multă independentă, căci prea e multă sintaxa şi s.la de-a aproba dicţionarul. . . O domnişoară (ori doamnă?) Kiss Piroska chiar dimpotrivă, adaogă prea mult din individualitatea proprie. Şi când această individualitate se adaogă versului eminescian !. . . Traducerile cele mai frumoase le fac artiştii şi între aceştia: Aprily, care a tălmăcit pe Blaga cu o rară sensibilitate. Poate numai un poet francez ax fi putut spune atât de frumos în ungureşte, beli ace spunea Blaga în româneşte. . . Franyo excelează şi acum ca virtuos al formei, iar poeta Berde Maria a tradus în ungureşte Luceafărul lui Eminescu, pentru care traducere ar merita, să fie aleasă membră de onoare a Societăţii Scriitorilor Români. . . Fekete, Keresstury, au tradus şi dânşii cu inteligentă artistică, iar pe Kadar îl apreciam de mult, ca pe-un propagator al literelor româneşti, T H O M AS N întoarcerea în finutul natal‘ — 1878, eroul e un obiect, neînsufleţit ca şi destinul: 'landă Egdon, a cărei descriere, cea mai frumoasă din Hardy deschide şi scaldă întreg romanul într’un acompaniament necruţător de orgă joasă. ,,Faţa‘‘ aceasta sbârcită şi neschimbată de veacuri, alo cărei cute sinistre,. din era carboniferă au înghiţit mineral, plantă şi vietate, omoară sub arşiţă viată bravă a d-nei Yeobright, mama lui Clym,, tânărul de mari speranţe care a căzut însă după Eustacia Vye, femeia de olimpiană ambiţie şi frumuseţe, pentruca dela uşa . lu,i, odată despărţit de mamă-sa, aceasta să fie respinsă după ce a străbătut pe nerăsuflate întreaga landă pe jos la vestea că fiul ei e bolnav şi trudit. Acelaşi landă omoară în noapte pe Eustacia când vrea să fugă, să scape de ea, la' remuşcă-rile care cuprind pe Clym; după cum înghi- ăşa încât, şi în Antologia aceasta, apare ca ilfi bun cunoscător al verbului românesc. ‘ * ■ r . # * Dacă unele defecte de ordin estetic şi artistic, au împiedecat realizarea perfectă a operei, nu este o deformare a valoarei textuale a Antologicii. Pentru întâia oară ni se'dă de căfre o societate 1-terară maghiară o Antologie a scrib toriloir români. Este un gest, care nu a fost provocat de situaţia politică actuală, căci nu era obligator. Şi este frumos gestul, căci a încercat, să se apropie de idealul nostru cultural, cu ajutorul artiştilor. Cunoaştem valoarea hter.uâa unor poeţi de talia lui Apnly, Berde, Franyo, şi ştim, că traducerile din poeţii români le-au făcut pentru gustul lor estet.c, pentru valoarea ce aceste opere înseamnă. Şi oricât de sumare ar fi constatările, găsim că la un astfel de gest va trebui să răspundem şi no.. . Căci dacă scriitorii români au putut fi traduşi. în nemţeşte de Bengescu, în franţuzeşte de Andre de Lorde, în italieneşte de De Guber-natis. . . (şi vai, c:ne va ierta masacrarea ce s’a făcut?. . .), dacă aceste traduceri în diferite limbi streine, au însemnat periculoase incursiuni ale amatorismului în apele poeziei pure, de te, ori când se observă o serioasă selecţionare a valorilor, noastre .literare, să nu ne gândim şi la o radicală,revizuire a problemei traducerilor? ’ • * . • * * ' _ . Şi problema eşje importantă, o dovedeşte şi apariţia unei Antologii a scriitorilor români traduşi în ungureşte. Antolog’a care, cu toate defectele ce le are. . . (şi accentuăm nu este fără defecte!. . .), este un omag u adus bteraturei româneşti de către o societate-literară maghiară, care oficial documentează existenţa unei literaturi puternice, ignorată mai demult de către chiar acei, cărora li se adresează. . . .Şi dacă a pornit raza de soare, unde, se va opri? Am cita şi de astădată pe inepuisabilul englez cu horbotă de dantele la gât. EMIL ISAC HARDY 9 ■ ' ■ te pe Wildeve, îndrăgostit de Eustacia, când pleacă pe ploae în căutarea dispărutei. Dintr’o familie de oameni bravi, rămâne un scurt timp numai Clym, ajuns clin floarea de altă dată, predicator ambulant, vorbind însă peste landa implacabilă, mai mult cu mormintele decât cu locaşurile vii, şi amestecând învăţăturile Apostolilor cu aiurările şi remuşcările trecutului. Sfâşietoarea poveste trece drept unul clin romanele lui Hardy care termină optimist. Primarul din Casterbridge — 1886, în care mulţi văd capod’opera. sa, sfârşeşte mai trist. Suntem în plin marş hârdyan. Henchard poate — cel maţ puternic caracter al autorului — e un lucrător, de mari ambiţii şi posibilităţi. O căsătorie nenorocită însă îl ţine de picioare. Violent şi arbitrar, după alte maltratări, îşi pune femeia la mezat într’o seară 1?9 © BCU Cluj de beţie. Nevasta dispare cu copil cu toi. Încep remuşeările. llenchaord, bărbat de inimă, blestemă seara aceia, jură să nti mai pună picătură de vin în gură, devine om cum se cade, primar în oraşul lui. împăcat cu soţiai şi faţa lui, el c însă gelos pe scoţianul Farfrae, care îi curtează fata şi mai e şi rivalul lui de afaceri. Sofia moare, Henchard se ruinează şt mai află că Eh-sabeth Jane nu e fiaita lui. Nenorocirea. îl copleşeşte. Omul care .a ajuns să ceara de lucru dela Farfrae cade iar la beţie şi scandaluri. Certat cu lumea şi cu D-zeu, vrea, să se înece şi nu poate. Mai încearcă o revenire sub acoperişul Elisabe-teL Dar respins, îşi ia liaina şi sculele de lucrător şi gol ca un câine se pierde în landa Eg-don, lăsând o fărâmă de testament agăţat de aşternutul lui d'n urmă, prin care cere să nu fie îngropat pe loc sfinţit şi nimeni, nici chiar Eli-sabeta, să nu-i mai pomenească numele. Frederic Mo>reau e şi el un om care scăpată. Dar ceiace la, Flaubert — atât de influenţat totuşi de pesimismul Iui Schopenhauer—e „lecou-lement d’un caractere” la, liardy devine grozav de frumoasa tragedie a niinicirei. . fată acum un roman pe care l-a scris, în atmosferă de eglogă şi George Eliot. Tess D'Urberville — 1891 e o fată pierdută ca şii Ilencliard, diar de pe urma. prejudecăţilor şi rigorilor sociale. Părintele ei ambiţios o tnmete în serviciu la castelul neamurilor, unde cine ştie dacă nu va face şi vreo căsătorie în familie. Dar Alee d’Urberville îşi seduce numai îndepărtata şi umila vară, rupând-o de flăcăul de teapa ei, bunul şi bravul Angtel Clare care o iubeştq cu adevărat. Tess are şi un copil cu Alee. Copilul murind, Tess se reîntoarce la Angel Clare. Dar când să se căsătorească, ea îşi destăinue trecutul. Logodnicul, deslarnăgit, o părăseşte şi pleacă în lume pentru ca Tess să cadă din nou în mrejele lui Alee. Dar Clare se reîntoarce, nepu-tâinid trăi fără Tess,. O găseşte însă în lux şi plăceri. Tess îşi dă seama ce moment a scăpat. Toaţă ura ei se îndreaptă asupra vinovatului prim. înfige cuţitul în pieptul lui Alee şi. fuge în lume cu Clare. Legile însă o urmăresc. Aţipită de oboseală pe lespedea unei ruini de templu celt, sub ochii lui Clare, în visul ei de fericire, Tess e prinsă de oamenii legea şi dusă să-şi ispăşească crima cu propria-i viaţă. In sfârşit, după romanul cel mai popular al lui Hardy, romanul lui cel mai impopular: Năpăstuitul Jude — 1895, e un copil orfan care trăieşte cu şase bani, pe zi câştigaţi . din speriatul pasărilor pe ogorul unui fermier. Dar jude aspiră. Vrea să fie cărturar mare» preot. Pleacă la oraş, după un fost dascăl din sat, care îi dădea cărţi şi-l îndrăgise. Până una alta însă cade după Arabelfa'. fata, brună şi pătimaşe a unui biet crescător de porci. Căsătoria e nenorocoasă. Bine că se despăxţesc. Liberat. Jude vine la oraş; dar odată cu învăţătorul Philletson dă acolo şi de o vară a sa* Sue după care se aprinde pătimaş. Norocul vrea însă ca până ce Jude să-şi spună gândul Sue —care visa să se facă profesoară—să se căsătorească de nevoe cu Philletson. Greşala apare curând, căci Sue începe să trăiască cu Jude, la care fuge. îndrăgostiţii n’apucă să se căsă- torească şi iată pc Arabeila întoarsa ctt uli copil din căsătoria sa cu Jude, pe care i-1 laisă pe cap. încă doi copii survin. Mizeria lui Jude e mare. Planurile lui se duc unul după altul; ajunge să trăiască la un han, despărţit de familia lui care abia încape într’o mansardă, jude cel mic, copil degenerat, cu faţa sbârcită şi mintea coaptă dle mizerie, înţelege totul. Intr’o zi de sărbătoare studenţească, la care părinţii se dusese în amintirea viselor lor de odinioară, Jude îşi agaţă frăţiorii cei doi de câte un cui şi se spânzură şi el de al treilea, lăsând pe măsuţă o fiţuică pe care stă scris: „Făcut lucrul, fiindcă eram priea mulţi”. Mai departe de acest nihilism Hardy nu putea ajunge. Publicul englez s’a ridicat în picioare. Revolta concura desgustul. Pe pagini din romanele sale, în bibliotecile ambulante, câte o mână femenină a fost descoperită scriind: „Ah, cum urăsc pe Hardy ăsta!” Iar scriitorul care de-când cu Tess se plânsese de aceşti „descurajatori juraţi”, criticii, a înţeles să se plece. Dela 1895 — de când, în cuvintele lui Wdson Follett din The Modern Novei: „nu mâi exista, de fapt, om care să urască bine în proza engleză” — Hardy n’a mai scris niciun roman. Şi ar mai fi putut? Nu-şi spusese ultimul cuvânt? Nu-şi ştorsese victimele? Ce ar mâi fi putut scoate de sub spiţele destinului? * De fapt Hardy a mai scris 58 de ani! Dar versuri, prin care, cum am mai spus, revenea asupra motivelor din romane, cu noi tânguiri, ironii sau revolte. Era colcăitul apelor după înnec. . . Dar atât în versurile de tinereţe, cât şi în Poveştile Wessexului ■— 1888, şi Micile Ironii ale Viefpi — 1894 — cu vreun călău ce întâlneşte victima sa de a donai zi la o colibă, vreun predicator convertit la contrabandă de femeia de care e îndrăgostit sau fraţi ambiţioşi ce nu văd cum ar 'ajunge mari preoţi decât contribuind la înnecarea părintelui lor decăzut şi ameninţându-î cu scandalul — atât în romanele matur.ităţei cât şi în versurile de bătrâneţe culminând în acele Satire de Circumstanţă — 1914, care contrazic afirmarea profesorului Phelps că autorul n'a ajuns pânăla cinism - Hardy e acalaş. Rar s’a văzut un om care să evolueze mai puţin, care să rămână atât de aidoma sieşi, într’o operă ce înghite to-tuş epoci atât de mari şi felurite, dela naturalismul lui Zola şi Gissing, la simboliştii dela 1896 şi de aici la expresioniştii şi suprarealiştii vremei noastre. In opera sa liardy a rămas închis ca fiul de răzeş în glia dela, care nu - s’a mişcat din 1874, când s’a căsătorit întâia oară. Aceiaşi, monotonie şi de creaţie. Aceleaşi scene, aceiaşi eroi rupţi în două de veleităţi şi patimi, aceleaşi spânzurători gli înnecuri. E tocmai genialitatea lui Hardy. O splendidă variaţie pe aceiaşi temă, cu un preludiu, tratare şi final. Unitatea creaţiei lui Hardy aminteşte numai pe a lui Wagner. Şi, e bine să no întrebăm, la luminai operei, sale astfel văzutei, oare e tema Har-dvană. Ca şi Wâgner, Hardy care se bucura de o personalitate implacabilă, a râvnit la ceeace sin- 130 © BCU Cluj gui' numeşte, cu un cuvânt făurit Sculsui, şi mai încolo, în stepă, unde se pierde cu acelaş cântec. J1 învăţase însă aici, la noi. Dela aceste griji, care sunt în legătură cu lucrul literar şi cu! purtarea în lume. Tolsţoi se ridică la preocupări mai adânci. Ele i-au însoţit dela cincisprezece ani, sau mai de timpuriu, iar marea întoarcere din a doua parte ai vieţii, care era să-l schimbe aproape într’un irberneetor de credinţă, n’a însemnat, pentru cine-1 putea urmări în mărturisirile ascunse, decât o punere în farda a unor vechi; şi. de totdeauna păreri. Autoflagelările, nu de mistic visător şi extatic, ai’ de raţionalist, fără mângâere, care ţinea toate sub aceeaş privire ascuţită şi cenuşie, erau la el o slujbă da fitece zi. La fel şi aici. Intre vaetele lipsei de bani, ale situaţiei militare tulburi, ale pierderilor la, joc de cărţi, ale izbucnirilor de mânie împotriva semenilor, ale căderilor în greşală de toată clipa., se alege, ea o icoană suflată ou argint într’un colt de odae, rugăciunea dela 13 Iulie. E o, trăsătură rusească şi tolstoiană, din cele deosebitoare. Să se bage mereu de seamă la ea lătur ea de voinţă şi de cugetare: . „Rugăciunea mea: Cred într’un singur Dumnezeu, atotputernic şi bun. în. nemurirea sufletului şi in pedeapsa sau răsplata veşnică a făp~ 134 © BCU Cluj ' teii»' mele: vreau să cred în religia strămoşilor şi so preamăresc, i .„Pater nostei” etc. Pentru odiliua veşnică şi mântuirea părinţilor med: Iţi mulţumesc, Doamne, pentru bunătăţile tale, pentru aceasta, pentru cealaltă şi pentru ceastălaltă (să-mi amintesc de toate întâmplările care mi-au fost prielnice). Insuflă-mi, rogu-te, fapte bune şi bune gânduri, $ fă să ajung să le plinesc norocos. A» jută-mă să-mi îndrept greşelile, scuteşte-mă de boale, suferinţe, certuri, datorii şi umiliri. Fă să trăeisc şi să mor în bu'nă credinţă şi nădejde, folositor daaproiaipelui, iubind pe ceilalţi şi iubit de ei. Ajută-mă să fac binele să ocolesc răul, iar cât despre cunoştinţa mea dacă are să mă ajungă sau nu binele sau răul. plinească-se sfânta ta voe. Dă-mi bunurile cele adevărţaţte. Doamne, fie-ti milă de mine; Doamne, fie-ti milă de mine; Doamne, fie-ti milă de mine”! Tânărul, care începuse fără să poată duce la niciun! capăt, studii de limbi orientale şi de drept, în 1844, la universitatea dini Kazan, care îşi prăpădise la cărţi jumătate din averea moştenită, trăise traiul de ofiţeraşi ai campaniilor caucaziene, se dovedea deodată tot copilul cu ochiul la gaura cheii, ca să vadă cum îşi face rugăciunile ciudate, săracul-cu-duhul de drumuri mari, oprit la casa lor şi descris cu atâta; fior în „Copilărie”. Firea lui se păstra, în toate valurile, religioasă. Mândria, cea mai vulcanică se încovoia în şoapta de umiliinţă:_ „Doamne, fie-ji milă de mine: Doamne, fie-ti milă de mine; Doamne, fie-ti milă de mine”, şi rămânea tot mândrie, pentrucă avea conştiinţa că nimeni nu s’ar fi putut înfrânge până acolo. Rugăciunea nu mai îndestula, şi sufletul se biciuia din nou, cu aceeiaş spaimă şi desfătare, în ajunul altor căutări, de mai nefăţărită sfinţenie. Ele erau să-l ducă până lângă Mocrih Gorah, podişul în neguri al .iMuntelui umed”, unde Duho-borfii voiau să întemeeze împărăţia Sionului, „Duhoboria” lor. Din când în când Bucureştiul văratic îşi deschide în paginile iurnalului zările de ispită. In aceeaş zi când Tolsţtoi îngână rugăoiunaal, el se duce cu prieteni la locul de petrecere, de pe vremuri; al lumii bune dela. noi,, la Herăstrău şi stă de vorbă până în miez de noapte. Altădată pleacă pe seară, cu intenţii asemănătoare, la ,,Mora-Domianska” (sic — Moara Domnească), unde rămâne o zi întreagă fii era poate un loc de o faimă la fel cu a celuilalt. Delr coltul acesta de idilă, cu un cadru în care, chiar după mai bine de şaptezeci de ani, parcă ne regăsim? „DimJ’neaţa am _ scris pagina aceasta şi. am răsfoit pe Ludovic-Filip. Foarte târziu după cină m’am pus să lucrez hai „Jurnalul unui jucător de biliard”: am scris mult până seara, cu toată prezenţa lui Olchin şi Andronov. Apoi m’am rezemat în coate pe balcon, ca să mă uit la felinarul care-mi era aşa de drag şi licăreşte aşa de frumos prin frunziş. Din norii cari au tre- cut azi stropind pământul mai rămâne uiniul mare, care pune o maramă pe toată partea de Miazăzi a cerului; o plăcută uşurare se răspândeşte în aerul umed. „Frumoasa fată a proprietarului e ca şi mine sprijinită în cot l:ai fereastră. Pe stradă trece o flaşnetă şi când sunetele unui vals de demult se sting, fetica suspină adânc, se scoală şi pleacă repede dela geam. O părere de dulce mâhnire mă năvăleşte, zâmbesc fără voe şi rămân încă multă vreme să mă uit la felinarul meu, a cărui lumină se ascunde îndărătul crăcilor bătute de vânt, la pomul însuş, Ia gardul de verdeaţă, la cer — şi toate mi se arată mai bune decât înainte”. Era un an care avea să însemne mult pentru Rusia, ţara visătorului, dar mal mult pentru ţara noastră. Eram duşmanii lui Tolstoi, atunci, fără ca el să fie duşmanul nostru, şi în lupta cane începuse noi am biruit. Marşurile lui cu etape prin Buzău, Focşani, Bârlad, Vaslui, Iaşi, Sculeni, însemnau o retragere cu înţeles mai greu decât îşi puteau da seama făptuitorii sau contimporanii ei Atâţia din deputaţii viitoarelor Divanuri ad hoc o priveau de pe străzi sau de pe brazdă, eu o înduioşare fără gând. Rusiei i se trăgeau hotarele de către noi, peste care a mai şovăit înainte sau înapoi, dar n’a putut să se miaif mute statornic. Unul din acei stâlpi aduşli până la Bucureşti şi până la Dunăre, în aşteptare să pătrundă până la Strâmtori, îl întorcea acasă şi Tolstoi, fără să ştie ce încărcătură dată de Dumnezeu mai purta calul cara-1 duceai la Se vast o pol şi la întâia glorie. Numai că el mai începuse un marş cu altfel de etape în alt războiu, mult mai greu decât celălalt, cu „veacul”, şi din care a scuturat deodată peste capetele; noastre merele cele dela, începutul lu-rniiii, ale cunoaşterii bucuriei şi durerii drumului îndărăt la Raiu. _ Şi mă ’ntr.eb, pentru toate aceste pricini şi altele, care m’ar duce prea departe, să le înşir, dacă nu trebuia să aşez lozincă şi motto cuvintelor de amintire a şederii Iui Tolstoi între no', pasagiul următor: , După convorbirea mea cu mledicul; m’am lepădat de părerea prostească si imodreaptă, pe care o aveam despre. Valahi, părere care e împărtăşită de toată armata şi care mi-a fost băgată în cap de tâmpiţii pe cari i-arn întâlnit până astăzi. Soarta acestui popor e făcută din farmec şi mâhnire”. * Dar m’am gândit că e mai bine să ne înălţăm cu evlavie până la Tolstoi, fără îndemnul omenesc, al preţuirii pe care ne-o dă, ca un vers de baladă şi care va. licări totdeauna cu focuri de pietre scumpe în autobiografia lui. Era în nişte zile şi dintr’o- parte de unde nu fuseserăm răsfăţaţi cu asemenea preţuiri. Fiorul însă, înaintea amintirii lui de o sută de ani, se putea menţine astfel cu atât mai curat. EMAN01L BUCUŢA 135 © BCU Cluj CRONIC A PLASTICA GRUPUL CELOR PATRU Temperamentul şi preocupările plastice ale artiştilor cei mai serioşi oscilează câteodală dela' un pol la altul, delinl o extremitate die gând la alta, dela o convingere superlativistă la alta. E firesc să fie astfel, cât timp dorurile de creaţie clocotesc în om, cât timp creatorii artei nu se socotesc înv'nşi. Exemple destule din istoria artelor ne înfăţ’şează aceste treceri, dună care se ascund nenumărate răsvrăt'ri interioare. In cel cUn urmă an al vieţii iui, Tizian devine deodată altul când nictează ..Coroana de spini”. Tintoretfo reeunvoaşte pentru, întâia oară tragedia anti-barocă, ant'-deeorat'vă a, existentei. când lucrează la autoportretul săli, iar Fravcpsco Zurboran. înfrânt de succesele lui Murillo. decade într’o bună zi cu desăvârşire, pierzându-se într’o maiveră dulceagă._ care putea concura cu dulcegărie celui mai superficial dintre faimoşii meşteri ai Soarbei catolice. Astăzi ritmul vremii pulsează mai repede, părerile nu mai angarează pe un timo îndelungat, iar schimbul valorilor şi al modelor se desfăşoară cu iuţeala precisă a tehnieei moderne. Ar-t’şt’i noştri români îşi schimbă de multe ori părerile cai îmbrăcămintea. (Mai ales când dispun de haine întotdeauna nouţe, de păreri şi mai nou', aflate dela alţii cu un minut înaintea punerii lor în aplicaţie). P'ctorii ..Grupului celor patru’, . cin,re ne-au arătat prin recenta exnoz'ţ’e că ştiu să oscileze într’o măsură maii exagerată decât am fi presupus în anul ri-ecut, nu sunt de felul acesta. Sub expresia culorii lor se ascund păreri consecvent plămădite şi traHe, reluate şi încuie de zeci şi sute de ori. pentm ca rezsitenta lor să se aratei iar şi iar demnă de o încredere superioară. Figura cea mai problematică din această grupare de prieteni', care n’au decât foarte puţin comun în arta lor. — exceotându-se s’mpat'a comună pentru tot ce se numeşte pe drept problemă — e fără îndoială Francisc Şirato, pictorul muncit de ipttâtea, preocupări intelectuale. In anul trecut Sirato ne-a ir’mit prin aititud'nea nespus de fanatică a obiectivităţi; lut. printr’un meşteşug oarecum rece ce ne-a determinat să ne amintim de Verm.eer rian Del fi şi de Velascruez. . Culorile avem transparenta sticlei, aveau calităţi caracteristice andinei totul era echilibrat şi liniştit de un rar smiţăniânt neutru pondere, pentru o greutate, care transformă mm-ginea vieţii într’o abstractizare, din înfăf'sarea căreia nu se mai putea ceti constelaţia clipei, din care a tâsnit. S’ar rnitea spune că aceasta e caracteristic oricărei arte clpsxe. Pra la domnul Şirato atitud'nea aîunsese într’adevăr In un extremism, care împ'cdira desvoltarea acpistej picturi în sensul artistic. Fireşte că fam't'smul acestui artist mlaltur avea ş; părţile lui foarte posiiive şi cât se poate de importante din punctul de vedere al meşteşugului. In expoziţia recentă, situaţia e alta. Căci deşi simtimânful pentru pondere persistă şi acum, toată pictura domnului Şirato oscilează spre domeniul unui pictural foarte pro- nunţat. In anul trecut tablourile d-sale ne în-făţ şau un stil foarte unitar, excesiv chiar în ce priveşte unitatea. Acum artistul e inegal, ne arată lucrări ce ilustrează întreaga linie ,a osci-laţjiunii spre pictural. S’ar putea spune că a,-ceastă inegalitate ne e chezaş'a cea mai valoroasă pentru faptul că artistul Şirato nu se lasă subjugat de intelectualitate, de o formulă artistică, ce într’un moment d it ar fi putut oe-veni un pericol pentru exprimarea substanţei artistice. Sîar face totuşi o mare greşeală, dacă lucrările atât de picturale şi transparente ale pictorului nostru ar fi confundate cu altele impresioniste. _ Căci Impresionismul pictural e numai dinamism, e iindicaţiune vagă, ce vrela1 să închege un aspect al naturii într’un întreg coloriste. Pictura domnului Şirato porneşte însă de la, aceeaiş stare interioară ca şi în trecut:, de la un puternic simţământ pentru linişte, pelmtru pondere, organizare. Nimic fugitiv nimic nechibzuit nu trăeşte în această ţinută primordială. In cele mai recente tablouri ale pictorului faţa exterioară a acestei ponderi şi-a îmbrăcat însă o haină mai uşoară, mai puţin strânsă, dar şi miai suverană decât acea prea formalistă din trecut. Temperamentul artistului s’a răzbunat, ţesând un văl mai uşor peste greutatea, care se află în centrul preocupărilor sale intelectuale. Până şi transparenţal a fost turburată pe-alocurea de câteva lovituri de penel mai nepăsătoare. In felul cum se realizează această pictură, vieţueşte un centru eroic şi totodată tragic, care ajunge la un grad de gravitate neîntâlnit altminteri nicăeri în pictura .românească. E vorba de o adevărată luptă cu posibilităţile plasţice. de o încăeraire. care va trebui să ducă la o lămurire definitivă, — definitivă în înţelesul artistic, nu formal — la o izbândă ce Va trebui să fie minunată, pentru a fi admisă de cel mai problematic dintre pictorii noştri. Expoziţia recenta de la Căminul Artelor „Regina Maria” primeşte astfel o însemnătate deosebită, când ne gândim la marile posibilităţi de desvoltare în viitor. Când privim, însă fiecare lucrare în palrte, când transparenta nuanţelor de verde, portocaliu, roşu sau violet ne opteşte privirile, ne dăm seama că un număr însemnat dintre ele reuşesc să închege unităţi de simţământ, exprimate prin unităţi formale. Câteva peisagii din Dobrogea uimesc prin siguranţa legăturilor de planuri, prim calitatea subtilă a culorilor străvezii. Un peisagiu mare. înfăţişând o şosea ce trece peste o apă cu reflexuri dintre cele mai preţioase, dovedeşte ce ar fi cercat să înfăptuiască setea de culoare transparentă a Impresionismului, dacă nu şi-ar fi p’erdut echilibrul în valurile prea fluşturatice ale unui dinamism prea indiferent. Tocmai în direcţia schiţată aci numai în câteva cuvinte, domnul Şirato ar puteja deveni, nu numai centru pictura românească, un deschizător de drumuri noui. Calea anevoioasă, străbătută de pictura d-sale ne prezintă o reală siguranţă pentru incontestabila seriozitate a acestei voinţe artistice. 136 © BCU Cluj Domnul Ştefan Dimitrescu, care în ultimii doi ani a făcut mari progrese în ce priveşte desvol-tarea coloristică a picturii lui, e mai puţin frământat de probleme cu tendinţe abstracte sau abstractizante. Problema principală rămâne pentru d-sa valoarea culorii şi reliefarea ei în-tr’un conţinut cât mai apropiat de viaţă. E o artă mult mai caldă $ iuai concretă decât aceea a domnului Fratucisc Şirato, o artă care, în timpul din urmă, nu vrea să se apropie de construcţie, decât prin greutatea aproape sensuală a culorilor. încă în anul trecut am observat că domnul Dimitrescu, care e incontestabil unul dintre ceti maj chemaţi desenatori români şi un artist adevărat care cunoaşte de aproape rostul liniei, n’o precizează întotdeauna îndestul în uleiurile d-sale, în compoziţiile cu tătăroaice şi în nuduri, iar structura materiei rămâne din pricina aceasta oarecum moale sau lipsită de o precisă tendinţă ritmică. Culorile se revarsă parcă uneori dincolo de contururi, iar ţinuta întregului pictura] sufetră. Lacuna aceasta, care în recenta expoziţie e mai puţin frapantă decât în cea din unul trecut, nu spune nimic împotriva artei propriu zise ai domnului Dimitres-cu. E numai un minus neînsemnat, care. de sigur, va dispărea pe viitor. Munca încordată, depusă de acest piictor născut şj profund înţelegător al atmosferei româneşti, ne va aduce roadele, ce le aşteptăm. Evoluţ'a artei domnului Dimitrescu s’a desfăşurat altminteri foarte repede, spre cele mai serioase calităţi picturale, care nu se feresc de un drum de ocol, pentru a ajunge mai târziu la ţinta menirii lor. Pictorul a ştiut să se instruiască aşijderea oricărui artist adevărat, în care întârzie mereu curiozitatea candidă . a unui copil faţă de tainele lumii din jurul său. Şi meşteşugul sever prins de acest artist veşnic însetat, a trebuit să se supună. La o mai strictă întrebuinţare a meşteşugului de colorist, oictorul s’a reîntors chiar în cele mai recente bucăţi ale expoziţiei. Autoportretul artistului şi nudul cel mare sunf dovezi, ce nu pot fi contestate. (Nu cred ca meseria de profesor la Şcoala de Arte frumoase din Iad! să fi determinat a,-ceastă accentuare, care nu se identif'că în nici un caz cu Academismul altora). îmbucurătoare e şi evidenta înbogăţire a paletei domnului Dimitrescu. Gamele tipic repetate — mă gândesc mai ales la cele legate din alb, roşu şi verde, simpatizate atât de mult în trecut — sunt acum evitate ca şi orice tendinţă de a varia o formulă preconcepută, lesne adaptabilă. Bogăţia paletei nu e decât o urmare foarte firească a unei îmbogăţiri intu'tive, care simte că expansiunea va duce mai târziu la o aprofundare, la o intensificare a reacţ'unii proprii faţă de amănuntul egl mai lăturalnic. Pictorul posedă siguranţa firească oricărui ârt’st, care nu şi-m închinat viaţa artei, fiindcă dispuinea de o d'băcie oarecare în redarea formelor sau culorilor găsite în natură, ci fiindcă era dela început condus de un simţimânt ce as'gură drumul spre culmile stilului. Domnul Ştefan Dimitrescu nu s’a înşelat. Multe dintre realizările d-sale ne înfăţişează nu numai un înalt nivel de pictură, dar şi o desăvârşire sufletească, întâlnită altminteri întotdeauna la artişti, cari nu despart conştiinciozitatea bunului meşteşug de aceea a adevărului lăuntric. Despre al treilea pictor al grupării, domnul Toniiza, am vorbit pe larg în numărul trecut al revistei noastre. Sculptorul O. Han persistă şi acum în com-structiv, subordonând expresia plastică materialului întrebuinţat Şi clădind greutatea! principală a intenţiilor d-sale pe legăturile arhitectonice. Ne-o dovedesc în recenta expoziţie, cele două busturi mari Şi idealizate, înfăţişând _ pe Omer şi pe Socrate, ne-o dovedeşte cu prisosinţă ,.Elegia”, pe care o socot cea mai vaio-roasă lucrare dintre cele şase expuse, tocmai fiindcă greutatea cantităţilor şi ritmul blocului sculptural în spaţiu n’a pus în umbră deosebi; tele calităţi ualstice, care vor însemna şi^ mai mult, când figura acestui nud va fi1 săpată clin asprimea nespus de atrăgătoare a pietrii. S’ar putea spune că piatra /air deveni atunci o valoare artistică în plus. Sublinierile structurii ci ar fi un aport dintre cele mai preţioase.^ ,,E-legia” aceasta e poaţe sculptura cea mai închegată a d-lui Ban, intre cele terminate de doi ani încoace. Şi e închegată, fără a porni dela geometria abstractă a construcţiei. Atitudinea nudului se identifică în întregime intenţiilor, iar nota arhitectonică, elementele pur constructive, ce lucrează numai cu echilibrul şi cu ritmul greu al cantităţilor, nu sunt nicidecum exagerate. Dife.rcnţiarea elastică e. ^udi-tă din .greutatea mjaiterialului, fără a fi periclitată în mlădierile ei subtile de această greutate. Busturile lui Omer şi Socrate atacă, fireşte, o problemă aproape opusă. Plastica lor trebue să corespunda Şi faptului că vor fi şi mai îndepărtate de o realitate concretă. Cred însă că domnul LIan ar trebui să-şi găsească tocmai acum alte motive, pentru a putea insista şi mai mult asupra suorafeţelor plastice. Ar fi o îmbogăţire a posL bilităţilor d-sale. Căci deocamdată arta acestui sculptor înzestrat, care înseamnă un exemplu de nivel înalt în mişcarea noaitră plastică, e mai avansată, în ce priveşte construcţia, decât desăvârşirea suprafeţelor sculpturale. Lipsa intenţiilor constructive au fost maladia sculpturii impresioniste, care a nega! însuşi sensul sculptural al sculpturii. De aceea sculptura domnului Han, bazioftă ne greutatea cantităţilor, a însemnat şi înseamnă atât de mult în evoUitm plasticei româneşti. In construcţie, domnul Han dispune de o rară siguranţă. Sensibilitatea plastică îi mai opune greutăţi. Nivelul atetual al scuipăturii d-sale ne convinge, însă că. în multe cazuri o stâncă de granit are o expresie mai puternică decât focul cel mai strălucitor al unui ciob de diamant. Dar nici strălucirea acestuia nu va fi de prisos. Ea poate fi viaţă vie şi sclipitoare ca şi stânca, ce se rostogoleşte spre adâncimi. 137 © BCU Cluj M A R I U S UNpictor, care n’a adaptat niciodată ui au-a uniformă a manierei, un peisagisl nespus de înţelegător şi1 de sincer, care nu vrea să ştie de trucurile meşteşugului, întâlnite la atâţia alţi artişti inegali, un sol al nepervertitei purităţi sufleteşti e Marius Bunescu. De ani de zile îl urmărim cu aceeaş pasiune, căci sinceritatea lui de peisagist născut e mereu alta, iar metamorfoza vibrândă, ce preface un coif al Capitalei noastre într’o limpezită melodie de culoare, îşi cucereşte tărâmuri noui pentru desvoltaraa unei sensibilităţi mereu însetate de pitoresc. Dar acest pitoresc, prins deseori în realizări inegale, n’are nimic comun cu panorama romantică a altora sau cu obişnuita atitudine impresionistă, ce n’ar vrea, să fie altceva decât un , filtru1 sensibil, prin care ar trece imaginea lumii exterioare, prefăcându-se în culoare curată, de sine stătătoarei Am observat şi altădată că inegalitatea lui Bunescu înseamnă în acelaş timpun dispreţ profund pentru punţile virtuozităţilor care în operile altor pictori, conduce privirile peste golurile de multe ori inevitabile. Bunescu nu ştie şi nu vrea să voaleze aceste goluri, care sunt compensate de multe preţiozităţi în amănunt, dar mai ales de incomparabila apropiere intuitivă faţă de culorile esenţiale şi ritmul intensificai al pe:gagiului. Bunescu evită chiar formula fiindcă se poate baza iar şi iar pe stî- . Iul interior al fiecărei clipe şi un e întotdeauna pictor adâncit în legile picturale, fiindcă e artist, (ceeiace, fireşte, nu înseamnă că forţa lui artistică nu s’ar lăsa prinsă în vraja culorilor). Expoziţia recentă, deschisă în atelierul pictorului din curtea Muzeului Simţi, ne înfăţişează în aproape patruzeci de lucrări, desvoltarea vădită a fazei din trecut, precum şi o nouă latură, care, pornind Iu început dela aceeaş atitudine largă faţă de picturalul intensificat al peisagiilor, reuşeşte să ajungă acum la o expresie independentă. Mă gândesc laţ unul dintre cele mat realizate peisagii urbane de iarnă din actuala expoziţie, care atinge o fază nouă, susţinută de calităţi cât se poate de expresive, pe care nu le-am întâlnit până astăzi în priveliştile redate de sufletul primăvăratec al lui Bunescu. E tot odată un mare progres în mânuirea mijloacelor de exprimare, căci o iarnă urbană, ce ne transmite atmosfera ei din înfăţişarea unor ziduri atât de grele şi capricios aşezate în spaţiul lucrării, prin gesturile câtorva arbori scorţoşi şi bătrâni, acoperiţi eu zăpadă, nu ne-air convinge îndestul, dacă stabilitatea construcţiei şi adâncirea perspectivei n’ar fi roadele unei incontestabile maturităţi. Dar surplusul principal e altceva: misiunea oarecum grafică a culorei şi rostul ei în funcţiunea luminii. O greutate statică, cu muchii expresive, ce ne aduc aminte de zidurile peisagiilor lui Varocquier — fără casă ne gândim la o înrudire eftină — nu rămâne aşa dar la expresia absolutistă a culoarei, ci se complace .întrun joc semnificativ între tonuri deschise şi închise, între lumină şi umbră. Astfel culoarea nu se mai rezumă ca în celelalte lucrări ale expoziţiei, la expresia ei elementară, ci trece dincolo, spre domeniul celălalt unde luptă decisivă are loc între umbră şi lumină. BUNESCU Celelalte peisagii din Balele, Constanţa şi din Capitala noastră ilustrează continuarea drumului, pe oare Bunescu îl descoperise pentru sine acum câţiva ani, când critica românească nu-şi dăduse încă bine seama de faptul ea peisagistul acesta născut e unul dintre puţinii noştri artişti chemaţi. Acum preţioasele calităţi de culoare au devenit elemente generalizate, fără de care nu ne-am mai putea închipui priveliştile, prinse de Bunescu în nuanţe pe cât de intense, pe atât de curate. Transperente de aquarelă se desprind clin suprafeţele calde ale marinelor, minunate calităţi de verde stau alături de o u-devarată bogăţie de alburi. Zidurile Teatrului Naţional din Bucureşti devin un fel de pretext pentru nesfârşite variaţiuni de galben. Uneori vocea culorii creşte din indicaţiuni fugitive ce se leagă totuşi de unitatea structurii în perspectivă. Ca şi în trecut, priveliştea trăeşte pentru a exprima vibraţia largă şi hotărâtoare a atmosferei. Cine mai e în stare să privească colţurile Bucureştilor cu ochi atât de îndrăgostiţi ? Cine preface ca acest rar artist, motivele, care în realitate ne-au obosit de atâtea ori privirile, în adevărate focare noui de viaţă ce ne povestesc .soarta lor în culori fragede sau grele, pline de străluci-reial copilăriei inepuizabile? Copilăria care trăeşte parcă veşnică în sufletul lui Bunescu, desbaxă orice motiv de oboseala banalităţii. Uneori linia contururilor nu concentrează îndestul densitatea suprafeţelor mai apropiate, altădată cerurile nu se leagă în destul de armonic cu structura colorată a peisagiilor. Dar semisiibilitiaitea cristalină a lui Bunescu îşi găseşte totuşi loc destul în lucrările recente, strânge elementele de compoziţie ale peisa-gffilor din Balcic, care ne par totuşi cât se poate de autentice, cât se poate de fidele, faţă de atmosfera caracteristică a coastei Cadrilaterului; albastrul văzduhului arde deasupra cetăţilor prăbuşite de calcar iar şalvarii tătăroaicelor întrerup cu culori de pastel monotorini drumurilor, ce poposesc la cişmelele vechi de piatră. Rar se poate întâlni atâta autenticitate în făpturile uiieli asemenea libertăţi artistice. Arta atât de pură ,ai lui Bunescu se desvoltă aşadar cu persistenta organică a oricărei vieţi puternice, care nu se lasă indusă în eroare de nici o exteriorizare săracă in substanţă sufletească. Culorile lui sunt ca gesturile fireşti ale bucuriei, ca tresăririle seninătăţii. Orice mască rămâne, ca întotdeauna, dispreţuită. Talentul cel mai preţios al acestui rar peisagist e sinceritatea, pe care 0 căutăm de prisos în maniera altora. Nicăieri n’am putea găsi o mărturie mai sigură pentru viitorul rodnic al unui . artist. Alţii se complac în virtuozităţi mai mult sau mai puţin inteligente. Arta matură a lui Marius Bunescu e numai sevă sufletească, ţâşnită din isvorul cel mai tainic al vieţii. Când mă gândesc la calităţile inimitabile ale pictorului nostru îmi aduc aminte şi de Vincent van Gogh, de Henri Rousseau şi Utrillo, căci1 Bunescu e un frate îndepărtat al acestora1. _ Când sinceritatea râde sau sângerează, viaţa nu poate deveni deşartă, J38 © BCU Cluj VAS ILE POPESCU Aiaturi de Henri Catargi şi de Lucian Gri-gorescu, care plămădeşte însă prea multe înrâuriri în sine, Va sile Popescu e, fără .îndoială, cel mai serios şi muncitor pictor al tinerei generaţii. De câţiva ani, toţi cunoscătorii noştri de airtă serioasă îl urmăresc cu un deosebit interes. De la prima expoziţie dintr’o sală a Ateneului Român şi până la recenta expoziţie de la Academia de arte decorative, arta tânărului pictor a străbătut câteva faze, care, nu sunt insă altceva de cât diferitele feţe ale aceleiaş substanţe formale, proiectată de a cel as nucleu sufletesc. Vasile Popescu se realizează cu o rară siguranţă, fără iai nega o părticică din trecutul lui. Fondul interior al picturii lui a rămas aşadar acelaş, numai felul cum au fost întrebuinţate mijloacele de exprimare diferă, fiaţă de stadiile cunoscute din anii trecuţi. Singurele elemente rămase de prisos sunt transparenţa şi intensificarea exagerată a culorilor întrebuinţate într’un timp când artistul nostru se apropiase mult de maniera domnului lorgulescu-Yor. Altminteri, tontul s’a desvpltat unitar şi firesc in pictura lui Vasile Popescu, totul s’a încordat în direcţia ţintei fixate de lai început. Fără de superlati-visme formale şi fără de experimente şarjate pictorul a reuşit aşa dar să se apropie de un pitoresc solid şi liniştit, de precizarea sigură şi generoasă a unei sensibilităţi, ce nu s’a ferit niciodată de asprimi, apropiind până şi umbrele cele mai transparente ale seninătăţii — mă gândesc mai ales la interioarele expuse in trecut ca şi în recenta manifestare de lai Academia] de artă decorativă — de o netăgăduită siguranţă sufletească cerşi găseşte întruchiparea cea m.ai adecuată în culori grele, cu reiaţi uni puternice în întregul coloristic al tablourilor. Ceoace îi lipseşte câteodată picturii domnului Vasile Popescu e aşezarea ponderată a planurilor principale în peisagiile lui urbane. Tot în înfăţişarea lor se observă că desenul nu strânge îndestul de incisiv culoarea, astfel că unele suprafeţe apropiate de ochi rămân moi şi prea picturale, faţă de altele îndepărtate. (Constatarea aceasta s’a putut face şi la acel peisagiu urban, expus lai Salonul Oficial din primăvara anului trecut). Lacunele sunt însă cu prisosinţă compensate de calităţi destul de_ rai'e, ce nu se găsesc în fiecare zi prim expoziţiile, bucureştene. Calitatea, cea mai deosebită rămâne fără îndoială o duritate puternică, ce nu pune nici odată în umbră sensibilitatea culorilor. Căci în pictura domnului Popescu e vorba de o sensibilitate, ce nu trebueşte confundată cu fineţea anemică a altora. Mai ales cele câteva naturi moarte de format mare se impun pentru luarea în consideraţie a acestei durităţi sensibile. Orice lucru îşi arată tăria încăpăţânată; tăvi roşii de metal, cojoace, coceni de porumb, linguri de lemn şi străchini ţărăneşti' se alătură pentru a căuta imnul forţei apropiate de pământ. Mireasma elementară a humei se împotriveşte aci oricărui parfum impor,tat. Atitudinea pictorului Vasile Popescu se apropie, în această privinţă, de aceeai a vechilor meşteri flamanzi, cari nu! trecuseră încă prin atmosfera de perversităţi vizuale din prima jumătate a; secolului al XVlII-lea. Faţă do alte naturi moarte care nu cer să fie decât muziealizare coloristică, cele semnate de tânărul nostru pictor subliniază cu multă înţelegere expresia brută a materiei, fără ca valorile de culoaire să fie neglijate. S’ar putea, spune că în aceste naturi moarte se ridică încă odată vocea materiei brutale şi barbare — într’un înţeles posiriv şi rodnic. Din această duritate aspră şi apăsată caracterul uneori prea esoteric al color i.smuluî contimporan ar putea învăţa ceva. Peisagiile expuse de tânărul artist au o atitudine mai puţin radicală şi consecventă. Unele dintre ele le cunoaştem din alte expoziţii. Motive dini Balete şi din Mangalia predomină, susţin prin elementele lor de culoare clar luminată, prin contururi larg legate posibilităţile artistice ale. pictorului. (Iu multe cazuri peisagiile duc o adevărată luptă destrucrivă împotriva pictorilor, cari nu ştiu să se ferească de ele, iar de cele mai multe ori „panorama” prea, pitorească omoară pictura, intimidând putinţa de dezvoltare a picturalului absolut, care nu trăeşte în privelişte, c'i în intuiţia constructivă a oricărui pictor adevărat). Domnul Vasile Popescu şLa ales întodeauna peisagii, care permit o întregire sufletească, o complectaire lăuntrică ce se identifică tendinţei stilistice. Desfătarea stilului, prins într’o liniştită imagine a lumii, prelucrează astfel amănuntul, subordonându-1 întregului pictural, care nu se mulţumeşte numai cu dife-reinţiarea nuanţelor, dar cearcă să redea, chiar in cel mai uşor strat de culoare, echilibrul materiei grele. Uneori plastica intens colorată a, u-mii ritm de deal e întreruptă de acoperişurile prea monotone şi grafice ale unor şiruri de case şi colibi, altădată unitatea pastei e distrusă de o nuanţare prea voit interesantă, care uită de unitate, visând de frumuseţile sclipitoare ale detaliului. In general, însă pictura domnului Vasile Popescu nu mai e preia îndepărtată de un stadiu de maturitate, care va aduce un aport dintre cele mai, deosebite picturii contiporane româneşti. O importanţă mai lăturalnicii, mai periferică au interioarele,’ caire contrazic în unde privinţe — mă gândesc la curentele umbrelor şi luminilor pe zidurile albe — stabilitatea peisa-giilor, în care ritmul major al contururilor niari' e oarecum parafrazat de cel minor al planurilor ritmic luminate. Toate aceste calităţi fac din pictorul nostru o personalitate marcantă a generaţiei tinere. Viitorul va dovedi îndreptăţirea constatărilor noastre, căci sperăm că talentul şi inteligenţa artistică a domnului Vasile Popescu se vor ţine de ciivân.t, ca şi până acum. OSCAR WALTER CISEK 139 © BCU Cluj DRAMA ŞI TEATRU „MEŞTERUL MANOLE“ de d-1 OCTAVIAN GOGA i SţMBOLUL e valabil pretutindeni unde întâlneşte inteligenţă şi sensibilitate. Simbolul marilor mituri, folkloristiea, circulă retopit în tipa-1 re de artă, şi fiecare spectator sau cititor îndepărtat şi târziu, poate citi în afară de idiogra-nnu aceasta şi comentarul personalităţii celei norii, ca pe O' carte veche, cu literă nouă. T.a noii ,Meşterul Manole”, simbolul jertfei totale a dragostei, estuarul acesta de moarte în-tr’o viaţă transubstanţializafă de artă, a fost de multe ori întrebuinţat, în forma lui simplă, materială, tragică. Pe o urzeală atât de frumoasă, însă se putea supraconstrui. Şi gândul şi mâna în destul de uşoare în această minunată înfăptuire le-a avut d-1 Goga. Trebuia un scriitor de mare talent şi de o mare inteligenţă, cu simţul robust al măsurii, dar mai ales cu o completă şi autentică sensibilitate românească. Căci dacă simbolul, înveşmântat în orice operă de artă, e revalorificat pentru oricine, care ia contact cu el tocmaii prin, acea artă, şi e lesne înţeles, lamura lui de lumină, de ascunsă viaţă etnică, de va fi sa fie întrebuinţată în-tr’o nouă şi neaşteptată asociere, cere tocmai acea sensibilitate a pământului,, rotundul şi completul cuprinsului său, care să-i dea şi sensul şi înălţimea 'frumuseţii, sale, şi cadrul sufletesc adevărat, nefalşificat, în care se integrează. Numai astfel se poate coborî cineva până în inima inimei sale, descoperind acolo bogăţii nouă izvcxrîte îngemănat şi din tezaurul subpă-mântaain . al magicelor imagini folklortstice şi din personalitatea artistică a noului meşter. Andrei Galea, sculptor mare, nu crede că viaţa şi arta sunt legate înt-e ele prin misterioase artere, prin care circulă fluidul creator al energiilor. Pentru trunchierea aceasta el cunoaşte, ca pilduîre, o minunată poveste de viaţă, simplă fără ecouri si rumenă ca o zi de vară ruptă clin calendar, fără legătură cu celelalte zile— ooveste de dragoste — minunată — a popii din Meştecăniş. Criticul Iancu Balteş e de alte părere: cl crede — şi astfel va sfârşi să trăiască, în faţa noastră Galea — în legătura aceea dintre viaţă şi artă prin care puterea creatoare trece şi" luminează în minunatele făptuiri ale frumuseţii. O dragoste mare, a lui Galea cu Ana Bră-neanu, dragoste surprinsa şi brutalizată de soţ dar mai ales rănită, după cum Galea a fost rănit în duel, de ineîncred crea Anei care nu sa hotărăşte să-l urmeze pe Andrei, concentrează mai târziu, după convalescenţă, toată puterea acestuia într’o statuie de mult visată, astăzi realizată: Atlantida,. - După ce Andrei s’a eliberat de demonul forţelor lăuntrice, hărţnitoare, absurde în dragoste, organizate sub biciul personalităţii sale, salaho-i'ie sufletească de lucrătorii de piramide, în artă, după ce Andrei a creiat .Atlantida”, Ana alăturată în fiinţa ei fizică de noua făptură de marmoră e moartă pentru sculptor. Povestea genială, de primitivă alchimie su- fletească a Meşterului Manole, se reeditează de către Meşterul Galea: Viaţa vie şi eternă a ar- tdi se hrăneşte cu moarte. Gândul subtil al d-lui Goga schimbă însă registrul înălţându-1. In el va înflori simbolul acesta mai nou, mai pur, mai diafan decât cel vechiu. Moartea aci, marea tristeţe din care se vai hrăni noua izbândă şi bucurie, nu mai e moartea materială — ca aceea a: adevăratei soţii a lui Manole din poveste, soţie iubită, bună şi supusă care adoarme pentru totdeauna în grosimea zidurilor sfintei episcopii1 a Argeşului, ci numai moartea sufletului, moartea dorului şi dorinţelor lui Andrei,, cu care o întâmpina pe Ana. Stăvilită brutal apa aceasta de putere interioară-şi creatoare a, luli Andrei, se'retrage din texaltă fiinţa Anei, ca sângele din chipul palid al unui mort. La orice muritor de rând ea s’ar fi aburit poate, sub soarele unor bucurii mărunte şli mediocre; la artist sângele acesta în-cărclait de viaţă sapă materia amorfă şi în linii mani de izbândă cotropitoare, acolo unde era indiferenţă şi inerţie taie o viaţă nouă armonică. cizelată. Subţiat ca idee, dematerializat. Meşterul Manole al d-lui, Gog'a stă mult mai, aproape nu, nu-ma,j de psihologia creatorului, dar desface cu fineţe şi iimaginea amantului în liniile ei cele mai pure. Astfel dragostea generoasă şi creatoare, apare din această piesă c,a o ideală proiecţiune în afara propriei noastre fiinţe, o fântână înaltă, ca o pană de spumă, care colorează şi nu se lasă colorată... Cned că „Meşterul Manole” al d-lui Goga trebuie considerat cai unul dintre cele mai interesante evenimente literare din ultimii ani. Şi nu mă gândesc numai la literatura dramatică, ci la literatura românească, în general. Domnul Octavian Gogai a izbutit să dea cu noua sa lucrare, o dramă de maturitate, prima operă dm seria mult aşteptată: sinfeza specificului nos-stru românesc cu sensibilitata şi ideologia modernă — în toată generalitatea ei- — ca.re ne frământă. Nu exisţă, replică în cele trei acta în care vârtejul de oţel al înfăptuirii de azi să nu se răsucească în însăş carnea noastră cea, mai veche, chemând la viaţă afundate ecouri. Frumuseţea! şi fluiditatea limbii purtând gândurile cele mai ascuţite, problematicele cele m,ai subţiri miraculos .înmuiate în peisagii sufleteşti şi în colţuri din ţara; aceasta, dau vrăjita impresie a unei largi perspective aerate îmbătată do toate mirezinele noastre, şi acoperită cu norii cei mai înalţi ai gândurilor ce trec în cejalsul acesta pe sus. . Actele şerpuitoare prin dialogul! lungi, so închid dramatic, în special cel dintâi şi al doilea, şi poate ar fi prea lungi dacă frumuseţea cuvintelor puţin dramatice dealtfel, nu ar avea un farmec pe care îl răspândesc până la completa: câştigare, 140 © BCU Cluj .D-şoara Marinar a Ventura, a trecut tot temperamentul său Aneţ făcâncl-o înfrigurată şi tristă, înfrântă, neîncrezătoare, tenace toţuş, după cum. personagiul se aplejaeă sau fie ridică, . în ritmul fortunei pe carie O' poartă cu el, Galea. Aceşta, întruchipat de G. Storin, maestrul marilor blocuri! sufleteşti. D-na Marioara Zimniceahu şi d, Pop Marţian, actori de seamă în roluri episodice pe care ie rotunjesc, spre justa echilibrare a spectacolului. O minunată seară, de bună şi subţire artă românească. „PAVILIONUL CU UMBRE“ 3 acte de GIB. M1HĂESCU Cu arfa sa de meşter al despicărilor de suflet, Gib. Mjhăeseu a trecut şi în dramă. A încercat, şi încercarea i-a isbutit, ca dela prima sa lucrare să urce pe scenă, firul care face cât un fior, cu care foiaîrce şi răstoarce sufletele eroilor săi, nelăsând neatins nici cel mai mic colţ. Şi tot din încleştarea şi dospirea faptelor sufleteşti creşte şi cel mai important eveniment al piesei: blestemul lui Geo de a se casatori cu loara şi tot de lafci, ceva mai mult, încheaUira nelămurită dintre cele două lumi: reală şi ireală! Boemi Ilarie; acum douăzeci şi doi de ani, a prins-o pe soţia sa Angela în pavilion la ţară, cu Miti şi l-a împuşcat. Fatal lui Ilarie acum e mare: liana. Boerul a făcut tot ce i-a. stat în putinţă ca nimic din mamă să nu treacă în fată, şi de aceea, între doi tineri cari roesc în jurul Lianei, Marius doctorul şi Geo curtezan, boerul are înclinări pentru Marius. , Geo e, cred, unul dintre cele mai originale şi noi personagii create în teatru. Fără o stare civilă precisă, e unia. clin acele grele construcţii care nu reuşesc decât unui autor cu mâna foarte sigură. Prin funcţiunea lui pe lângă eroina, principală, prin atmosfera primelor două acte, prin originele lui nebuloase, are ceva din nelămuritul şi totuş enervantul lui Schigolch al lui Wedekind din „Lulu” — in altă tonalitate, fireşte. Actul al treilea îl conturează în suferinţă, care merge până la suicid, eompletându-l, astfel, şi în omenescul şi în importanţa sa în piesă. Dar tot acest Geo, care de altfel trăeşte ca toate celelalte personagii pe o infinitate de nuanţe sufleteşti, e veriga dintre cele două lumi: a oamenilor şi a umbrelor, lumii, care se întretaie armonios, care nu se exclud, şi către, mai ales, sunt tot atât de valabile pentru spectator, nefiind luate dela început, arbitrar, ci înâlţân-du-se din viaţa şi meandrurile sufleteşti ale personagiilor. - In glumă — îmbrăca ndu-se ca strigoi şi dând noaptea ocol pavilionului —• şi în realitate, a-: vând completă gama tuturor sentimentelor şi senzaţiilor imaginabile precum şi perversitatea lor, şi jocul acesta de planuri e un lucru minunat sub mâna lui Gib. Mihăescu, Geo e reîncarnarea de după douăzeci de ani a lui M iţi. _ Stăruinţa lui de un act întreg, cel de al doilea, pe lângă Liana, .iniţierea ei în toate cutele unor stări sufleteşti cu mai multe ieşiri posibile, construcţia' aceea a adulterului viitor, tratat liric şi apologetic, îmbătarea Lianei care pu-trezeşfe lent, sub ochii noştri şi, influenţa lui Geo, sunt lucruri de-adreptul magistrale. _ Şi adăogaţi la toate acestea viaţa care palpită peste tot, nelăsând niciodată impresia unei combinaţii abstracte, viaţa care încadrează, perso-nagiile, Geo şi Liana, în, timpul tuturor acestor otrăvitoare desfaceri de suflet în frăgezimea, vârstei lor, în naivitatea lor aş serie, ascunsă ca un fir de aur, în vânătă ţesătură. Geo o pregăteşte pe Liana la, o miaire carieră de amantă. îi face ucenicia în vederea viitoarei ei căsătorii cu Marius. Dar în timpul unei sărutării, poate şi necesare fiziologiceşte şi sufleteşte, poate şli. joc, poate şi simplă lecţie, boerul Ila-rie îl surprinde pe tânărul coinirupător. Şi atunci bătrânul, care trăeşte chinuit de douăzeci de ani,, care regăseşte în Geo pe Miti — în fiecare clipă se strâng şi se restrâng resfrângerile din oglinda acetaista Geo-Miti, oglinda celor două lumi, cu ape în sufletul tuturor personagiilor — îl condamnă pe Geo să se căsătorească el cu Liana, blestemâinidu-1 astfel să privească el la nesfârşitul şir de Miti, ce se vor desprinde d;in apele blestematei răsfrângeri, pentru care Geo a pregătit-o pe fată. _ _ Cochetăria femeii nu ştie să se înfrângă. Şi în acellaş pavilion, de acum douăzeci de ani, ea' se întâlneşte; fără gravitate, cu Marius. Geo eade ,pradă propriei sale otrăvi, şi nemai putând rezista, se împuşcă. • Omul este marea pasiune a lui Gib. Mihăescu, omul-caer, împăinjeniţ de instincte. Intr’o singură trăsătură, se topesc mali multe culori, şi tânărul autor dramatic este meşter tocmai în tranziţia aceasta imperceptibilă dinţi*® tonalităţile stărilor de suflet. Intr’o pagină de poezie epică, ele se pot urmări pe îndelete; în teatru riscul cel mlalre e să nu scape nuanţele intermediare. Autorul ^Pavilionului cu umbre” nu scade întru nimic lucrarea, sa* prin această pericuoiasă tehnică, ba dimpotrivă, prin simplul fapt că, oricât s’ar părea de zigzagat drumul sufletesc al eroului, el e simplificat până la o scrie de câteva mişcări, în conţinutul cărora se face însă point 1-lismul acesta psihdogtc Trăsăturile, toate ncnă, sunt convergente, rată, un pas însemnat câştigat, un procedeu ajutător1 pentru acest psihologism dramatic care mei are :nsă şi meritul unei supraconstrucţii. * . Oricât s’ar părea de închisă drama aceasta, fie, dramatic în clişeu, fie, literar, în verism, ,,Pavilionul cu Umbre” rămâne, tocmai prin nesimţita întretăiere a celor două lumi, o construcţie largă, cu perspective deschise, cu O' întreagă concepţie imitar construită într’un fel nou şi inedit de a privi lucrurile şi, oamenii. Şi aci, d-şoara Ventura, a sculptat linie cu linie, cu fineţe pe Liana. Temperamentului său i se suprapuneial minunat personagiul. Domnul Bulfinskt, în bătrânul boer Ilarie şi-a. regăsit masivitatea şi întreaga sa gamă expresivă. De asemeni nu trebuie uitat d. Pop Marţian în Geo. Cu ,,Meşterul Manole” şi „Pavilionul cu Umbre” stagiunea originală, a, /anului acestuia se conturează fericit, fără să uităm şi ,,Omul cu Mâr-ţoaga”. ION MARIN SADOVEANU HI © BCU Cluj CRONICA MĂRUNTĂ In România se poate vorbi până acum mai mult de o psihologie, foarte interesantă în felul ei, a încercărilor de a1 se întemeia o filosofie, decât de o tradiţie propriu zis filosofică. Cuvântul „filosofie” sugerează sau imaginea înţeleptului popular autentic, sau aceea a „firoscosului” ironizat de popor, sau a eruditului blindat în cunoştinţele lui organizate după o structură farmaceutică, sau a esseistului frivol, a snobului academic, de cele mai multe ori voltairian, sau, în sfârşit, a statuiei filosofice inaccesibile a profesorilor de mare prestanţă, sintetizatori ■— am zice, a palmierilor filosofici române. . . Numai în al doilea rând termenul în chestiune îndreaptă atenţia spre unele închegări de filosofie locală ce au ieşit la iveală în ultimul timp. La acestea se adaugă o colaborare a tinerilor, o producţie din ce în ce mai harnică şi mai multiplă, tinzând să împânzească orizontul nostrul cultural, a celor cari acum abea îşi încep cariera. Aceste două fapte cuprind toată speranţa pentru ziua de mâine. De curând a apărut la Iaşi „Minerva”, trădând un substrat de activitate filosofică apreciabilă. Iar acum apare în zale nouă, pregătită pentru o altă tactică, a vieţii gândului, „Revista de Filosofie”. Direcţia de inoire e tocmai în sensul de corelaţie cât mai activă cu mediul dat şi de colaborare a muncii celor tineri cu a celor cari şi-au făcut de mult i,primele arme’,. In acest fapt e şi conştiinţa rolului pe ca,re-l are filosofia, şi dorinţa de a răspunde cerinţelor, rare, dar din ce în ce mai frecvente fată de ce era Înainte, ale unui public ce începe să acorde oarecare credit filosofiei, după cum e şi mâinii festa,rea unui legitim spirit de proprie defensivă. Fostul profesor dela universitatea din Cernăuţi,, Siegel, care unea la noi gândirea filosofică cu gândirea matematică şi la a cărui despărţire, s’au spus cuvinte de înaltă preţuire şi severă duioşie, publică rânduri, în legătură cu estetica, de o armonioasă concentrare. In a-celaş domeniu scrie d. Tudor Vianu, ale cărui paginii se dispensează de multă vreme cu vioaie prestanţă, de orice recomandară Un studiu susţinut de istoria filosofiei recente, tipăreşte. d. Bagdasar. Dintre tinerii cari se semnalează acum lucrând în istoria filosofiei,, cei mai temeinic pregătiţi, sunt domnii Bagdasar ş Roşea, D. Brucăr, cunoscut din activitatea anterioara a Revistei de Filosofie, scrie despre Spinoza cu prilejul comemorării lui, ca şi din.tr’o mai veche pasiune. Iar peste toate se lasă lumina caldă de început de toamnă lungă şi rodnică a spiritului d-lui RădulescurMotru, care, afară de aceasta, scrie despre raportul dintre propaganda culturală şi politică, văzut filosofic. E cunoscut că la noi intelectualii nu au în general aceeaşi îndelungă evoluţie ca în alte părţi. Istoricii şi oamenii dq ştiinţă pozitivă sunt doar mai stăruitori. In filosofie, adesea, nu se urmăreşte decât încropirea unui aplomb intelectual pentru cariere de stat ori chiar pentru politica cea cu multe ispite. D. Mo-tru prezintă exemplul unei vocaţii inconverfi-bile, chiar când ascultă unele sirene, şi al unei evoluţii intelectuale îndelungi. ,,Personalismul energetic” nu e, cum ar crede unii, un „abou-tissement”, ci un plan de austere viragii viitoare. El dă. expresie de catehism activităţii de m,ai înainte şi ordonează pe, aceea pe care o stimulează în viitor. Asistăm la o serie de des-volturi pe tema. Personalismului energetic. Ceea-ce d. Motru scrie azi sunt în acelaş timp introduceri şi aplicaţii la doctrina sa, care se trăieşte acum, multiplicativ şi mai mult practic, cu prilejul fiecărui fapt mai important. lin- România d. Motru are beneficiul judecării tuturor evenimentelor prin prisma unui sistau al său. O mană de recenzii, destul de bogată pentru început, încheie Irevista. Nu putem face decât urarea, care s"a dovedit cea mai oportună pe meleagurile noastre: o apariţie şi regulată şi îndelungă. . DELA anuarele şcolare vii încă iîn amintirea multora, pe care ie făcea d. ttaşcu la Focşanii, n’am mai avut unul aşa de îngrijit ca cel pe care l-a alcătuit Şcoala Normală din Iaşi pentru anul şcolar mântuit. Spre deosebire de cele mai multe şcoli normale întemeiate în epoca romantismului cărămizii ori numai al contractelor de închiriere, şcoala melancolicei capitale a poeziei româneşti este nu numai temeinică, ci şi un monument al culturii didactice din această ţară. Vechimea, norocul ca Ia conducerea ei să se fi perindat oameni de înaltă cultură, cari au luat-o sub aripa lor ocrotitoare după ce au ajuns în situaţii mai mari, iar, acum, faptul că e condusă de un tânăr director de o stringentă competenţă şi de un devotament continuu ca d. Bârsănescu, i-au fost clie-zaşi de prosperitate. Epopeea creiatoare dintre idurile acestei şcoli nu e cunoscută de-adevă-at decât de cei ce o vizitează. Pentru ceilalţi, 'stăruie, obsedant, acest anuar. _ _ Nu are nimic din caracterul biurocraiic şi pur tatistic al obişnuitelor anuare, ci e o carte de viaţă şi o carte de ştiinţă. Iar mai presus^ de oate, o carte de bun simţ şi de evlavie faţă de meserie. Studii de caracter felurit şi formând otuş o unitate, ale directorului şi profesorilor coalei; unul, de bun augur;, al neobositului om de ştiinţă şi, educator d. Simionescu, deschide, patronând, seria studiilor istorice, sociale, de metodologie pedagogică, de programă, despre artă; apoi cronici pedagogice, culturale, economice, după care vine o serie de informaţii concentrate, semnificative, precise, despre viaţa şcoalei, ce sunt, de fapt, tot atâtea documente, care trebuie să intereseze pe cei ce vor să organizeze şcoala în România. Căci avem de-aface cu un adevărat laborator, în care s© experimentează ideile şi programele, se văd lipsurile, se dau sugestii, se subliniază viguros ceeace e bun. Dacă toate şcoalele cu caracter secundar — şi uneori şi ode primare — ar tipări anuare concepute în acest spirit, ele ar da în fiecare an verificarea suverană a reformelor introduse şi 142 © BCU Cluj a metodelor curente, constituind mijlocul cel mai propriu de inspiraţie pedagogică. Prin bogăţia materiei acumulate prin tabloul de ’ roman serios de viaţă şcolară avântată pe care-1 redă, prin sufletul organizator ce-1 străbate, anuarul e sugestiv şi înviorător nu numai pentru oamenii de şcoală, ci pentru orice intelectual. Luxos şli sobru ca tehnică tipografică volumul trebuie să fie notat cu precădere în bibliografia tipăriturilor noastre şcolare şl îu istoria şcoalei normale la moi. ■ Se vorbeşte de la o vreme, în părţile noastre de culturalizare. Erudiţi masivi şi prezum-ţioşi îşi umplu gura cu această vocabulă; politician!, ce au prins idaia din zbor şi vor s’o exploateze cum le e obiceiul pentru orice idee actuală, o declamă cu. ţinută de profet; corul filantropilor şi filantroapelor de profesie o im tonează cu irizări de duioşie suspectă. Cât snobism, câtă trufire de sine şi cât spirit die coţcari ornamentali intră în această modă culturală, s’a indicat de curând. Dar sunt şi oameni serioşi, cari trag la jug, şi încă cu jubilare tăcută fie că pronunţă ori, nu cuvântul de culturalizare. Ei înţeleg să studieze filosofic sensul culturalizării ori să o servească practic, constituind astfel un pendant rodnic la moda ce ameninţă să compromită ideia. Culturalizarea tehnică, serioasă care să lovească în gimnastica culturalizatorilor, ce exploatează ideile în folosul lor, iată o lozincă a momentului, Pentru! aceasta din urmă pledează fapta frumoasă a directorului dela „Vasile Lupu” şi a tovarăşilor săi. ■ S’AR crede că,. în calitatea noastră de entuziaste antropoide occidentalizante, cunoaştem Apusul şi ne mişcăm în problemele lui ca la noi acasă. Ceeace nu e adevărat, tocmai fiindcă imitaţia e aproape întotdeauna un fenomen de sugestie, iar aceasta, nu presupune cunoaşterea reflexivă şi, mai ales, nu se produce decât pentru anume feluri de valori. Acele laborioase, devotate şii îndelungi, anchete în mediurile sociale de aiurea, ce sunt. şi azi o specialitate mai ales germană, ne sunt peste mână nouă, cari, în general, preferăm să ne desfătăm şi să ne came-leonizăm când ne găsim în ţări străine, în loc să întreprindem sondagii răbdătoare conducând la alte rezultate decât paginile de sociologie impresionistă sau amintirile iîn gen anecdotic. Şi dacă. aşa e în ce priveşte viaţa socială în totalitatea ei, aceasta e cu «,tât mai adevărat când e vorba, de viaţa religioasă a Apusului, Intensa mişcare religioasă a acestuia e sau ignorată sau cunoscută prin prisma gazetarilor pătimaşi şi ireverenţioşi sau, la rândul ei, e imitată şi ea mai mult sau mai puţin periferic. Printre puţinii cari au ţinut să facă altfel e şi părintele Anjton Anghelescu al cărui memoriu, „Un an printre protestanţi”, dovedeşte şi sârguinţa sa cât a studiat la facultatea protestantă din Montpell'ier unde a fost trimes, cât şi o gospodărească curiozitate pentru viaţa socială de acolo, dar mai ales pentru semnificaţiile şi ruajul micei lumi protestante îu care s’a găsit. In paginile sale e o informaţie sobră şi îndes- tulătoare asupra unui mănunchxu de probleme în legătură cu mediul protestant; rolul suveran al individualismului; participarea poporului la viaţa bisericii; rolul Bibliei, al rugii, al oratoriei şi al cântărilor în religiozitatea reformată; contrazicerile doctrinei şi lipsei de unitate în colectivitatea socială protestantă; lipsa de precizare: * „totul începe, nimic nu-il hoţărît în lumea protestantă”; inexistenţa sau sărăcia ritului, simbolurilor, dogmelor, tainelor; tactica prozalitistă a protestanţilor, frenezia de activism religios la mulţi protestanţi, spiritualitatea vagă, cu înclinări practice dar tenace, docilitatea poporului şi disciplina în timpul slujbei; apoi informaţii în ce priveşte organizarea şcoalelor protestante, a mărcii intimităţi serioase dintre profesori şi elevi; în sfârşit, discret dar cu demnitate autorul arată şi ceva din acea viguroasă pornire a. protestanţilor contra celorlalte biserici creştine, pornire ce-i fascinează în lupta lor. „Nevoia de adoraţie, de contemplaţie îi mână uneori în bisericile măreţe ale Romano-Catolioilor. Ura, îlnsă, împotriva acestora era atât de mare, încât au păstrat liniştea numaii când cântau corurile şi orga, iar de vestmintele preotului, de închinăciunile, mişcările acestuia, râdeau, ironizând totul. In expunerile cursului de Istoria Dogmelor, abundă expresiunile cele mai caustice şi, ironiile cele miai revoltătoare la adresa doctrinei romano-catolice şi ortodoxe, iar Părinţii noştri bisericeşti sunt declaraţi aci, sărmani „bebes”. Pentru Sfânta Fecioară Mariai nu manifestă nici un respect oricât de elementar. Când profesorul, la curs, pronunţă numele de: cruce, post, episcop, călugăr, icoană, sfinţi, ete., isbucnesc proteste din toate părţile şi alte vociferării calomnioase. Orice rit le repugnă, iar Sf Cruce este socotită ca o imagină grosolană şi respingătoare. Aplauze nesfârşite şi strigăte isbucnesc când este vorba să se afirme doctrina protestantă şi să ise facă apologia acesteia. Nimic nou,^ nimic extraordinar, desigur... Ce altă atmosferă poate domni în cetăţile raţionalismului de aparenţă religioasă! Aş putea să înşir la infinit toate împrejurările, 1® care am fost martor, care mi-au dsait posibilitatea esă le cunosc sufletul. Altceva este să cunoşti diferenţele confesionale din manualele de Simbolică, ce te lasă rece şi altceva să simţi aceste diferenţe trăind în mijlocul lor”. Prin aceste rânduri broşura' autorului capătă o valorificare şi ca tendinţă de desprotestanti-zare a unora din slujitorii bisericii noastre. E o înclinare de protestantizare la noi, încă foarte ■ slabă, ce nu se poate tăgădui, produsă şi de cauze istorice, dar ş'i printr’un fel de generaţie spontanee ce caracterizează viaţa intelectualilor într’un anume moment. O acţiune de luminare critică în acest sens ie deci oportună. Memoriul în chestiune cată să ajute la aceasta fiindcă e informat la izvor; fiindcă, lăsând la o parte combinaţiile de compoziţie şi stil, pune înainte, în chip cinstit, faptul vorbitor prin el însuş; fiindcă e obiectiv, rar îngăduindu-şi accente personale şi atunci cu o 'cuviinţă cerută de gravitatea chestiunii. Izbuteşte astfel să schiţeze un mic compendiu de 1 doctrină presărată în ţesătura faptelor trăite. Iar dacă s’ar fi lepădat de unele neologisme, barbare mai ales când se vorbeşte de credinţă, lucrarea ar fi fost încă' şi mai îmbietoare. 143 © BCU Cluj „Anul petrecut printre protestanţi mi-a dat putinţa să văd mai clar ortodoxismul nostru, eu: care Dumnezeii ne-a binecuvântat”. E un gând recules, pe care sfinţia-sa îl gravează ca în-cheere lucrării. Sub aceeaş inspiraţie şi pentru izbânda în lupta, sa, îi oferim jerba îndemnurilor şi urărilor noastre. VASILE BĂNC1LĂ Sărbătorirea lui Brătescu-Voincşti. iniţiată de scriitorii tineri, a avut un minunat răsunet în spiritul nostru public. Ea poate fi o indicaţie. Mai. ales diaică ţinem .seamă că veacurile istoriei româneşti., bogate în nenorociri şi suferinţe, dar modeste în creaţii superioare, nu ne îngăduie încă să cristalizăm o formulă definitivă de orientare. Sântem în căutarea ei. Dar ne r om putea verifiqai decât printr’o tumultoasă libertate creatoare a spiritului autohton. GERMANIA are cultul scriitorilor şi artiştilor ei. Pentru cei morţi, semicentenarele şi centenarele sânt prilejuri de revenire asuprim personalităţii închise într’o operă, de revizuire a judecăţilor în care i s’a formulat valoarea, de verificare prin actual al viabilităţii ei. Trecutul cit, tezaurul lui spiritual e necontenit şi rodnic amestecat în sbuciumul prezentului. Pentru cei vii, dela 50 de ani în sus fiecare deceniu aduce o întoarcere a spiritului public asupra omului şi operei sale. Cuvintele recun oştii) ţii s’aleg dip inima colectivităţii, ediţii noi lansează editurile, portrete şi studii împodobesc vitrinele, ziarele şi revistele, serbări solemne se oiânduesc. Pentm evenimentul ce s’aşteaptă, scriitorul îşi pregăteşte cu grijă volumul de maturitate sau măcar o antologie alcătuită de gustul şi preferinţele lui. Romanul Zauberberg a ieşit când Thomns Mamj împlinea 50 de ani; epopeea lui Till Eulenspiegel a ieşit anul trecut pentru a sublinia cei 65 de ani ai lui Gerhart Hauptmann. In timpul din urmă s’au sărbătorit 50 de ani din viaţa poeţilor Alfred Mombert, Theodor Dău-bler, Rainer Maria Rilke, iar azi presa germană aduce omagii criticului Alfred Kerr sexagenar. Francezii înţeleg tradiţia în mod abstract, acordând valabilitate permanentă uneia şi ace-leeaş formule de cultură, şi reproşând germanilor soluţia de continuitate în tradiţia abstractă — ca rezultat al individualismului protestant şi romantic. In realitate există şi în Germania o tradiţie culturală. Ea e însă concepută concret şi legată de personalitatea creatoare. Cultul permanent al personalităţii reprezentative, li rănit din elementul afectiv al generaţiilor, e baza tradiţiei culturale germane. Şi dacă în Franţa un Charles Mo uit as e ornat cu epitetul de „tapir” fiindcă refuză să recunoască o anumită formulă, iar la moartea lui Anatole France se cerea ca „licitul lui să .fie aruncat în Sena", explicaţia acestor enormităţi stă în faptul că personalitatea creatoare e judecată în raport cu o formulă abstractă, exterioară şi suprapusă ei. Cultul afectiv al tradiţiei germane se mărgineşte cu lucrul în sine, la personalitatea în sine, la aportul de originalitate pe care ea l-a putut aduce în deplină autonomie spirituală. Astfel se explică iubirea instinctivă a; poporului german pentru poeţii şi artiştii săi. D, C. RADULESCU-MOTRU, făcând să reapară excelenta sa Revista de Filosofic, îş'i publică în primul număr comunicarea academică despre „Propaganda culturală şi Politica”. Ideile exprimate în acelaştă comunicare le regăsim complectate prin articolul „Statul cultural” dm Scrisul Românesc. Prin interesul şi actualitatea lor, ele sânt vrednice de o mai largă discuţie. Deocamdată cităm acest pasagiu în care vederile d-lui Rădulescu-Motru concordă cu definiţia pe care am dat-o noi culturii în raport cu civilizaţia (Gândirea, anul VI, No. :(). „Viaţa culturală nu este supusă la aceleaşi legi la care sânt supuse viaţa politică şi economică. Aceste două din urmă câştigă prin uniformitate, pe când cultura pierde prin uniformitate. Cultura îşi are izvorul în originalitatea! sufletului, pe când organizarea politică şi economică îşi au izvorul în asemănarea dintre suflete. Puterea' culturii nu se măsoară după suprafaţa ei, cum se măsoară puterea organizării politice şi economice, ci după intensitatea ei. Cultura creşte în timp, politica şi industria in spaţiu. Câte şi trele au nevoie1 de un teritoriu şi de un suflet de popor pentruca să existe, dar cultura exprimă chiar particularităţile teritoriului şi sufletului de popor, pe când politica şi industria sânt mijloace pentru a pune în valoare teritoriul şi poporul. Cultura dă vocaţiunea să se înfăptuiască. Nimic mai natural decât ca viaţa politică şi economică să se uniformizeze; şi să se centralizeze, fiindcă ele, consistând in utilizarea^ asemănărilor dintre oiameni, cresc şi prosperă prin tehnică, pe când cultura, consistând în simţire originală, se menţine numai prin creatium repetate' O organizare centrală, un tel de ^notor central, care să facă să se mişte toate roţne mecanismului politic şi economic al unei Jan, de la un cap la altul, este o concepţie îndrăzneşte, dar jtotus nu absurdă; un motor central insa al culturii unei ţări es,te tot ce poateJi mai absurd. Cultura este totdeauna autontona 1jrin rădăcinile sale ruin fructe numai ea poate sa se înstrăineze şi să circule. Dar fructele sânt cata vreme sânt rădăcinile sanatoase . NICHIFOR CRAINIC Secretar de Redacţie z Mt, Băddafă © BCU Cluj MARIUS BUNESCU : CIŞMEAUA VECHE DIN BALCIC GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj VASILE POPESCU: STRADA DIN BUCUREŞTI GÂNDIREA © BCU Cluj © BCU Cluj R A P A R U T : GIB. I. MIHĂESCU LA „G R A N D I F L 0 R A“ intAiul şi mult aşteptatul volum de nuvele al colaboratorului nostru . editura „scrisul ROMANESC11. PREŢUL 100 LEI ORICE INTELECTUAL TREBUIE SĂ CITEASCĂ : NOUL TESTAMENT . , TRADUS : - DE a GHLRCTION EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ORTODOX PREŢUL 80 LEI A APĂRUT: : . EMANOIL BUCUŢA - CRESCĂTORUL DE ŞOIMI COLECŢIA „CARTEA VREMII" A APĂRUT: TUDOR ARGHEZI CUVINTE POTRIVITE POEZII Edit. Fund. Cult. Principele Carol şi Bibliofila. A APĂRUT: ... ZAHARIA STANCU POEME SIMPLE Preţul 30 lei Colecţia „Cartea Vremii“ A APĂRUT: ION GORUN A. VLAHUŢA Preţul 30 Lei Colecţia „Cartea Vremii" ' A APARUT: RAINER MARI A RILKE POVESTIRI DESPRE BUNUL DUMNEZEU în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 lei. A APĂRUT: AL. BĂDĂUŢĂ NOTE LITERARE Preţul 30 Li Colecţia „Cartea Vremii" A APĂRUT : ION MARIN SADOVEANU ANNO DOMINI, METAMORFOZE TEATRU Preţul 30 Lei Colecţia „Cartea Vremii" © BCU Cluj EXEM- PLARUL LEI 30.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.- HPflRE ODATĂ PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: AL BĂDĂUŢĂ, VASILE BĂNCILĂ, LUCIAN BLAGA, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, V. CIOCĂLTEU, OSCAR WALTER CISEK, N M. CONDIESCU, DEMIAN, R. DRAG NEA, O. HAN, NAE IONESCQ, ADRIAN MANIU, TIBERIQ MOŞOIQ. ALEXANDRU MARCO, P. MARCU-BALŞ, GIB. I. MIHĂESCU, CEZAR PETRESCU, ION PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, ION A1ARIN SADQ-VEHNU, ZAHAR1A STANCU, SANDU TODOR, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, BUCUREŞTI- iiiiimNiiiiiimiiimiiiitimiiiiiuiiiimiiiiiiiiiiiimimiiiiimiimiimuiMiiimmmimimMimmimiiiimiiimniiiiiiNiniiiimimmiiimimiiiimiimniiiimui) No. 3 MARTIE, 192S C U P R I NSU.L: RADO DRAGNEA : Trecerea între Generaţii . 97 V. VOICULESCU: Pescuitorul de Gânduri, Dimineaţă Dunăreană (poezii i .................106 CEZAR PECRESCU: Palace . . 109 ION MINULESCU: Pe tarta Europei (poezie)...............117 SORIN PAVEL : Krinonis sau Treptele Singurătăţii..........118 IDEI, OAMENI şi FAPTE EMIL ISAC: Traduceri în ungureşte ..... 128 DRAGOŞ PROCOPOPESCU: C. Hardy .... . . . ■...129 CRONICA LITERARĂ EMANOIL BUCUŢA: Colstoi la Herăstrău....................133 CRONICA PLASTICA OSCAR WALCER ClSEK : Grupul celor patru, Marius Bunescu şi Vasile Popescu..............136 DRAMA şi TEATRU ION MARIN SADOVEANU: „Meşterul Manole1' de Octavian Goga şi „Pavilionul cu Umbre“ de Gib. Mitjăescu . .......... . . 140 VASILE BĂNCILĂ şi NICHIFOR CRAINIC: Cronica Măruntă . . 142 ILUSTRAŢII COPERTA: Şirato DESENE IN INTERIOR REPRODUCERI IN INTERIOR: O. Han, Şt. Dumitrescu, Marius Bunescu şi Vasile Popescu. Demian. ......................................................... ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 500 LEI ANUAL ĂDMINISTRftŢIH: GR. T E O D O S SIU, STRftDĂ L R T I N A No. 10 EXEMPLARUL LEI 30.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.— C. 9186, — Impr. F. C. P. C. Latina, 10 © BCU Cluj