ANUL © BCU Cluj CÂND I REA K R I N O N I S . SAU TREPTELE SINGURĂTĂŢII DE SORIN PAVEL domnului ‘Petre Andrei In vremurile de demult, când mirajul necunoscutului Răsărit îndemna la călătorii pe Herodot şi îmbiâ ţări bogate în aut lui Alexandru Machedon — cuceritorul blond — sau triumvirului An-tonius, în vremea când cele două părţi ale lumii vechi au început să-şi întretae drumurile aventurii, Orientul cu parfum de mirodenii şi fior de misteruri a făcut occidentului tânăr ufl dar bogat: Gândirea simbolică. Gândirea simbolică este cea mai frumoasă creaţiune a imaginaţiei aprinse a ţărilor din Orient. Plină de farmec nedefinit, în ea se ascunde una din încercările primare ale omenirii în drumul ne sfârşit către cunoaşterea absolută. Artă şi idee, ca două mâini rugător întinse către intangibilitatea Zadarnicului, se îmbăiază în valuri aromate de poezie şi trezesc în suflete viaţa ascunsă a presentimentelor, a intuiţiilor noetice, profunde şi vaporoase. Gândirea simbolică orientală împleteşte ideia cu emoţia, lasă frâu liber închipurii şi amintirilor ancestrale şi deşteaptă în adâncuri o viziune muzicală a realităţilor ultime. . Mai târziu Occidentul a dat uitării vechiul dar pornit din însăşi inima întristată a Orientului îmbătrânit. Şi-a părăsit darul ca un copil jucăriile, care i-au bucurat cei mai frumoşi ani ai vieţii: Fără regret, cu ochii atraşi de strălucirea altor iluzii. Dar urme ale gândirii simbolice, vraja fără seamăn a literaturilor şi filosofiei orientale, au mai rămas totuşi în prelungirea apuseană a marelui continent asiatic. Astăzi încă popoarele Europii îşi trimit feciorii să moară sub simbolismul culorilor unui steag sau îşi concretizează mândria caracterelor naţionale în pajura cu sbor senin şi 49 . - © BCU Cluj larg, în zimbrul încăpăţânat sau în majestatea leonină depe marca unei ţări. Case încoronate cu steme celebre şi nobleţe numărându-şi strămoşii în zarea cu veacuri după veacuri în urmă, amintesc contemporanilor , epigoni că au fost odată ca niciodată blazoane, embleme şi herburi. Reprezentantă a unei logici rudimentare încă şi emoţională în inspiraţia fundamentală, gândirea simbolică a născut şi simbolismul florilor. Trandafirii din răsboiul îndelungat al celor două Roze, crisanteniele mortuare, cicoarea şi floarea albastră de liliac îşi împletesc povestea suavă cu istoria cruzimii omeneşti. Dar între flori şi fiori, destinul regal a fost hărăzit florilor de crin alb. Indiana imaginaţie exuberantă a întrevăzut în visuri metafizice minunile lumii lui Brahma. Pe lacuri nesfârşite, în lumi ireale, plutesc insule mici de mari flori de lotus, ascunzând în delicateţa petalelor cuiburi de fericiţi muritori ajunşi în cea mai înaltă sferă a lumii eterne. Floarea de lotus, înnotând pe apele lumii de dincolo de moarte ca şi gândul liniştit al ascetului Gautama, a călătorit mai departe în lumea popoarelor orientale, care o aduceau cu sine spre Apus. Astfel nufărul, ca un serafic Leandru, a trecut Bosforul în haină feciorelnică de crin. In Europa, ca şi în patria tăcută şi nemişcată, crinul a suit scara onorurilor supreme. A împodobit mai întâi fruntea grecească, de-o necrezută albeaţă, a zeităţilor orientale învitate în Olimp. Venus Assyriana purta podoabe de crini albi, iar coroana imperială şi sărbătorească a stăpânitorilor din Bysantion se numea Kri-nonis. întunecat şi creştin, evul mijlociu a consimţit să lase să pătrundă o rază de strălucire în negrele şi masivele bolţi ale catedralelor monumentale. Au pus de-o parte a icoanei Măriei un vas cti'-un singur crin : o floare de lumină. ■ Simbol al purităţii, al eteratului, al neatingerii cu huma vulgară şi omenească, crinul a deschis stânca inimei omeneşti şi a chemat, din adâncuri convoiuri de superstiţii. Intr’un minunat cântec popular francez, în care critica literară istorică nu ştie să decidă dacă e vorba de-un feudal în zale sau de nefericitul Ludovic al XV-lea, regina face un buchet de crini şi parfumul lui omoară frumoasa marchiză de Vintimille în braţele amantului regal: , , La reine a fait faire un bouquet ■ La reine a fait faire un bouquet De belles fleures -de lyse Et la senteur de ce bouquet . A fait mourir marquise. Aceiaşi credinţă populară spune că petale albe de trandafir şi flori de crin presărate în patul primei nopţi, au darul să provoace nerodnicia iubirii, pentfucă sunt flori ale castităţii şi ale depărtării de păcat. Pe frunte imperială bizantină, pe mantia victorioasă a lui Carol cel mare revenind din răsboiul iberic, pe o icoană creştină sau în mâna unei fecioare, — floarea de crin rămâne peste tot simbolul izolării de materie şi de vulgar. Este floarea singurătăţii. Cine îşi poate închipui că ar fi frumos un buchet de crini? Statuile greceşti se înalţă toate dintr'un minimum de bloc de piatră nelucrat, nedefinit ca însuşi apeiron-ul lui Anaximandru din care se nasc toate lucrurile. Statuile greceşti se deslipesc suplu din marele Tot şi păşesc în lume, ca Venus ieşind din valurile mării. . Aşa răsare crinul alb, cu luger lung şi afinat, cu parfum puternic şi bizar, profilat pe fondul întunecat şi imens al singurătăţii totale. - . Un singur crin. ■ * * * Alăturea de „fericire” cuvântul „singurătate” se bucură în faţa oamenilor de un prestigiu deosebit şi de o mare circulaţia scrisă şi vorbită. Favoarea aceasta este lesne de înţeles, dacă consimţim să ne aducem aminte şi să mărturisim două lucruii. Mai întâi, fiecare dintre noi avem în diferite domenii predilecţiile noastre nevinovate şi nejustificate. Nesimţind nevoia să le scoatem 50 r- © BCU Cluj în lumina coriştiinţii şi să ie privim obiectivate, ele scapă de primejdia ascunsă în orice act de cii-noaştere, — primejdia înstrăinării lor de noi înşine. Indivizii aplicaţi către analiza interioară lasă întotdeauna impresia plantelor desrădăcinate din solul natal, suspendaţi între pământ şi cer, nefixaţi nicăeri şi străini pretutindeni, oriunde i-ar purta paşii printre oamenii lumii. Lumina con-ştiinţii este prea orbitoare şi atingerea prea ferbinte, încât îmbrăţişarea ei aduce îngheţarea şi încremenirea morţii ca în povestea luceafărului. Predilecţiile acestea fac parte dintr'o lume de amu rg şi indecizie în contururi. Smulse de acolo se veştejesc şi dispar în nefiinţă, distrugând odată cu sine şi puntea, care ne leagă printr’un interval de penumbră, de acel ţinut misterios, pe care filosofii vor să-l numească Voinţă, Inconştient sau Dumnezeu, In orice caz şi orice nume i-am da, presimţirea că acolo este însăşi esenţa întregii realităţii şi că el este ogorul din care creşte întreaga fenomenalitate, apărând ochilor noştri, — este adânc umană şi deci generală. De acolo ne vin sub forma de efluvii, insesizabile şi totuşi bănuite, acele fire nevăzute, care ne leagă de imensitatea realului şi ne înserează în marea întrunire a vieţii universale. Analiştii dau foc încet-încet, ca şi cum fiecare gând ar fi un vreasc înflăcărat, punţii pe care păşim spre comuniunea împăcată cu marele Tot. Fiecare pas înainte în cunoaşterea de tine însuţi înseamnă un pas către moartea atotadormitoare, LTn om fără mister, nici pentru sine, nici pentru alţii, este un mort întârziat între vii. . Antipatiile acestea, sau predilecţiile noastre pot fi umile şi copilăreşti. Consideraţia particulară acordată formei unei litere, umanizată de imaginaţia noastră în felul lui Creangă, când explica copiilor alfabetul, este un fenomen foarte răspândit. O literă cu neînsemnătâtea ei, un cuvânt cu înţelesul lui şi sonoritatea specifică ne farmecă şi ne revine mereu sub condei, umplându-ni-1 de un suav optimism. Cu siguranţă că nu numai şefii de birou dotează unele exemplare din alfabet cu, decoraţia parafelor îndelung meditate, sau numai copiii — persoane puţin serioase, care îşi mlădie limba după evoluţiile condeiului, cu obrajii înfloriţi de mulţumire caligrafică. Aceste mici preferinţe bântuie oriunde şi îşi păstrează, prin lipsa de justificare, frăgezimea şi căldura vieţii. Intre ele se numără şi cuvântul „singurătate”. II iubim şi îl întrebuinţăm mult, mai ales atunci, când dorim să nu mai avem motive să ni-1 asumăm. Ni-i drag, — fără comentarii — şi deaceia poate, vreme, îndelungată. Notând şi a doua împrejurare favorabilă, contribuind la succesul de circulaţie nemăsurată ă,Cuvântului singurătate, constatăm că enigma se desleagă prin aceia că singurătatea şi-a atras simpatiile tinereţii. Scrisorile şi confesiunile adolescenţii aduc la fiecare pas cuvântul singurătate. Acea perioadă a tuturor frământărilor şi a tuturor iluziilor, divina adolescenţă, cântă un Carmen saecu-lare de tristeţă romantică, de interiorizare şi singularizare, când totul concură să justifice o trecătoare singurătate. Deaceia tinerii manifestă atracţie irezistibilă către farmecul nelămurit ascunâ în singurătate; o singurătate, care nu rămâne mută, ci aşteaptă cu nerăbdare fiinţa înţelegătoare şi plină de dragoste, care s'o sprijine In orice tânăr, însă, veghează un propagandist, lărmuitor şi entuziast, un agent instigator, fără teamă de obstacole şi plin de darul teribil al persuasiunii contaminante. Tinereţea a impus singurătatea şi astfel această creaţie a unei tăcute lumi de ecouri şi prelungiri, se bucură de freamătul celei mai agitate şi active circulaţii. - * * * _ Cuvintelor populare le cad alţi sorţi, decât celor cu lozul impopularităţii. Singurătatea a în-părtăşit soarta primei categorii şi istoria ei. constitue un exemplu-model al tuturor cuvintelor prea des întrebuinţate şi lipsite de clasificarea adusă de cercetarea critică. Haşdeu se ocupase numai de circulaţia cuvintelor într’o limbă, arătând că frequenţa trebue să fie criteriul după care se măsoară caracterul unei limbi. Târziu de tot observaţia sa a fost întregită şi pusă în valoare psihologică, văzându-se anume, că în jurul unor astfel de cuvinte des repetate se creiază cu vremea o atmosferă specială. împrumutăm cuvintele acestea fără să ştim cum 51 © BCU Cluj » şi când, nu le examinăm şi le mânuim mai departe şi fără imaginaţie după vechile şabloane. La un moment dat, însă, se întrerupe hipnoza, indivizii încep să se împotrivească şi procedarea dublă asociativă disociativă începe să plivească în jurul lor. De aci fronda periodică împotriva mezalianţei cuvintelor, împotriva operii anonime şi de o imensă şi continuă presiune a generaţiilor, care dotează cuvintele cu o zestre din ce în ce mai bogată. Vine însă vremea, când aceasta devine aşa de grea, încât ori cuvântul nu mai poate susţine mulţimea înţelesurilor şi le pierde pe drumul istoriei lui, ori face explozie, dat fiind, că diversitatea de caracter atrage oricând divorţul. * ^ & Die Nivelierung ist das Ende der Welt. Hu'go' Bal!. Cu singurătatea s’a întâmplat la fel. Dealungul vremii cuvântul a servit să designeze o realitate care nu era însă împietrită, ci schimbătoare odată cu conţinutul spiritual al epocilor istorice. Astăzi întrebuinţarea cuvântului se poate contura aproximativ sever, dar o peregrinare în avutul său de înţelesuri poate destăinui modul cum se formează noţiunile în societate. Noţiunile pot avea soarte diferite. Unele, deobiceiu cele ştiinţifice şi artistice, sunt luate din gura si întrebuinţarea populară şi rezervate unei elite intelectuale. Aceasta le uzează pentru nevoile creaţiei intelectuale, le examinează critic şi le fixează un înţeles şi o valoare aproape stabilă. Altele rămân mai departe patrimoniu popular şi atunci procesul lor de formare nu mai este logic-critic, ci conţinutul şi sfera - lor se alcătueşte istoric, adică printr’un fel de sedimentare de atribute. In felul acesta prima categorie este privilegiată, deoarece pluteşte invariabilă deasupra vicisitudinilor perioadelor istorice, pe când a doua prezintă o pitorească adunare de înţelesuri, de atribute datorite unor vremuri diferite, câteodată contrazicându-se unele pe altele, aşa cum obiceiul şi hazardul social le-a lipit unele de altele. Singurătatea intră în această ultimă categorie şi dacă putem şti unde şi cum trebue să întrebuinţăm cuvântul, reflexiunea asupra notelor din conţinutul său le descopere originea şi timpul când s'au alipit cuvântului singurătate. E dela sine înţeles, că şi faptul şi cuvântul acesta a existat la toate popoarele istorice, dar este deasemenea sigur că nu toţi au înţeles şi simţit singurătatea la fel. Singurătatea contemporană nu seamănă deloc cu singurătatea chineză de acum patru mii de ani şi totuşi vom descoperi în cuvântul singurătate de astăzi o notă care se datoreşte acelei vremi. Prin urmare deşi astăzi fenomenul solitudinei este într'o formă specifică spiritului vremii, totuşi cuvântul care o designează nu exprimă numai atât, ci închide şi o sumă de alte ingrediente, reminiscenţe a unor realităţi dispărute, S'ar putea spune că astfel de cuvinte au memorie pluri-seculară. Consecinţa acestui amestec între prezentul şi trecutul unui cuvânt este foarte gravă. Cuvântul are valoare socială, ori societatea nu cunoaşte nici individualul, nici nuanţa, ci numai cadrele mari în care se mişcă indivizii. Deaceia cel care s'a remarcat ca solitar, de pildă, este denumit cu acest cuvânt, care conţine o sumă de impurităţi şi de inexactităţi în raport cu fenomenul intenţionat. Denumit cu acest vocabul, individul va trebui să suporte şi acele atribute prisoselnice, pentrucă presiunea socială este enormă şi nu poate fi corectată cu una cu două. Căci nu se comite o simplă violenţă de limbaj, spunându-se că lumea ar fi compusă numai din oameni care nu pot gândi decât în comun şi acţionează numai în bandă. Astfel din cauza unui procedeu rudimentar în formarea logică a noţiunilor, decurge siluirea individului de către societate. Analizând cuvântul singurătate, în inombrabilitatea imaginelor şi asociaţiilor trezite, descoperim ce este actual şi ce este memorie în conţinutul său. Cu această ocaziune ne putem surp-prinde furaţi cu veacuri multe înapoi şi să vedem defilând în faţa ochilor celui de-al 30-lea veac, pietricele de formă, culoare şi provenienţă diferită, care se strâng în mintea noastră ca un mozaic, sau ca pilitura de fer în jurul axului magnetic. ' Aşa dar, cuvântul singurătate are anumite accepţiuni precise. Nimănui nu-i va trece prin gând, chiar unui poet decadent, să cânte singurătatea unui tejghetar aşteptând clienţii la ora ape- 52 © BCU Cluj ritivului sau pânda la sonerie din biroul unui advocat sau medic începător. Nu cadrează. Singurătatea nu aparţine acestor profesiuni şi vrând-nevrând singurătatea le este interzisă şi chiar dreptul de aspiraţie strict tăgăduit. Dimpotrivă, singurătatea este a altor persoane, printre care putem zări dela prima vedere un poeţ, un filosof şi un monah. Lor le este dată de drept singurătatea în monopol ; este. proprietatea lor indiscutabilă şi dreptul de repudiere nu se poate exercita. încât iarăşi vrând-nevrând singurătatea li şe impune, trebue s'o accepte şi li se pune în vedere că abaterile sunt deseori crud pedepsite. Vrând-nevrând poetul făcând politică îşi va tăia creanga de sub picioare în consideraţia publică, tot aşa filosoful şi mai ales monahul. „Săracul călugărul...’', cum începe cel mai caracteristic cântec mănăstiresc, nu va putea rupe niciodată plasa singurătăţii şi va renunţa (vrând-nevrând) să-şi mângâie izolarea. „Mângâie”, „mângâiere”, iarăşi vorbe cu tâlc în tagma claustrală. ' Inoportunitatea brutală a categorisirilor sociale are consecinţi incalculabile. Lipsa de simţ pentru individual atrage lipsa de concesii şi înserarea volens-nolens în coloanele nediferenţiate ale omogenităţii sociale. Aceasta reuşeşte sau să provoace înfrângerea individului şi înăbuşirea oricărei tendinţe de înoire, sau să determine încălcarea obişnuinţelor sociale, cu valoare de regulă, susceptibilă de pedeapsă. In ambele cazuri, alegerea apriorică a indivizilor destinaţi singurătăţii, pune totţil social într’o lumină antipatică de duşman al fericirii individuale. Căci fericirea omenească stă tocmai în posibilitatea acordată fiecăruia de a-şi trăi viaţa sa proprie aşa cum ar rezulta din calităţile psiho-fiziologice dăruite de natură. Lumea a aflat de mult că Dumnezeu nu este chiar aşa de atotputernic şi de neobosit cum se spune, deoarece în miraculoasa creaţie săptămânală a lumii a avut un colaborator : Adam. Dintr’o inadvertenţă a Bibliei, care spune că dumnezeescul creator a lăsat în seama lui Adam grija de a dărui nume vieţuitoarelor şi lucrurilor, s’a tras concluzia că omul a creditat cu ajutorul său pe însuşi autorul lumii. Căci numele desăvârşeşte şi pecetluieşte creaţia. Ceiace n’are nume devine sinonim cu inexistenţa. Numele coincide perfect cu viaţa cuiva şi în el rezidă un întreg program propus desvoltării şi aplicării punctuale, Numindu-se asin, om sau solitar, fiinţa care posedă una din aceste denumiri realizează în existenţa sa tocmai virtuali-tăţile cuprinse în ea. La început urmaşii primului om au continuat împărţirea de nume, dar cu vremea s’a dovedit că este imposibil pentru mintea omenească să reţie toate numele impuse fiecărui element din variţia exagerată a naturii. Astfel s’a născut numele de genuri şi specii, primul material prelucrat, din aceiaşi nevoie de economie, de către ştiinţă. Inconvenientul acestei corijări prohibitive a fost că s’a neglijat individualul şi deci denumirea pe bază de cunoaştere intimă şi migăloasă. Un nume generic, cum ar fi acela de solitar, este în acelaş timp încăpător şi îngust, pen-trucă atributele generale umbresc cu importanţa lor pe cele pur individuale şi feduc astfel solita-rismul la un fel de colivie ferecată : . „Die Nivelierung ist das Ende der welt”. . : . - * . ■ * * Ea ştiu mândria ta şi răutatea inimii tale. Biblia dela 1688 Cruzimea condiţiilor impuse pentru a trece în faţa publicului examenul dând dreptul la titlul de solitar nu se opreşte la jumătate de drum, ci pătrunde adânc în viaţa individuală intimă. Fără să ne dăm seama, din cauza unei inveterate obişnuinţe, toţi. şi pentru orice loc ocupăm în cadrele sociale trecem pe sub aceste furci caudine, analoage ceremoniei medievale pentru recunoaşterea cavalerilor. Norodul vrea şi norodul poate. In felul acesta, solitarul este decretat aprioric insociabil, ursuz şi irascibil. Prin insociabilitate se va înţelege o lipsă din partea solitarului, care în anumite şi rari împrejurări,^când vine cu alţii în contact, se dovedeşte inapt convieţuirii. Societatea nu-şi recunoaşte nici-o vină în această întâmplare şi totul este imputat singuratecului. Nesociabilitatea decurge din misantropia sa, din dispreţul iremediabil adresat celorlalţi semeni. Cu toate acestea © BCU Cluj se vede uşor că raţionamentul mulţimii este simplist, pentrucă misantropia poate fi cauzată şi altfel. Nu-i putem presupune numai motive subiective, căci în bună parte societatea îşi are partea ei de contribuţie. Intre motivele în care nu se poate cu precizie determina aportul individual de cel social, contează asprele dezamăgiri sau nedreptăţi, silind necondiţionat la exil. Romanticii în deosebi, coborîţi din visuri comode în realitatea brutală, recrutează indivizi obosiţi şi lipsiţi de masculinitate, de felul lui Lamartine, care în 1850, scria disgraţiat de plebe la Monoeux : „aveam şapte suflete ; eram soldat, profet care cântă, preot care se roagă, orator expunându-şi pieptul pumnalelor şi secolul meu de şapte ori m'a asasinat”. In al doilea rând se poate număra oboseala sau plictiseala, „etern plâns rostogolindu-se din secol în secol” — învârtindu-se mereu şi zadarnic îri aceleaşi cancanuri sociale. Sufletul acestor solitari a îmbrăcat uniforma de pensionar şi s’a retras în liniştea confidentă a singurătăţii. Motivele pur subiective ale singurătăţii creiază solitudinea veritabilă. Ceilalţi singurateci, naufragiaţii întâmplărilor adverse, sunt ocazional eremiţi. Singurătatea antropologică poartă în definitiv vina individului. Omul mare îşi creiază singur singurătatea, din conştiinţa superiorităţii sale. Abisul între geniu şi plebe, oricât de social ar fi acesta prin opera sa, fie ca erou al acţiunii, al ideii sau al artei, rămâne veşnic deschis şi pe celălalt mal se ridică ca un pisc inaccesibil — singurătatea omului mare. Nu se poate coborî şi nu poate fi ajuns. Drapându-şi surghiunul în togă patriciană şi virilă ca Leconte de Lisle în poza sa clasică sau plângându-şi suferinţa ca un romantic, păstrează distanţa de plebe. Eminescu a înmărmurit în distihul: „ci eu în lumea mea rămân, nemuritor şi rece”, ca şi parnasianul Leconte ţie Lisle descriind surghiunul blândului elefant, răpit codrului cald şi prieten. Uriaşul acceptă cu resemnare înjosirea muncii impuse, dar refuză să-şi perpetuieze specia în sclavie. Nietzsche simte singurătatea în care l-a împins geniul şi boala : Hoch wuchs ich liber Mensch und Tier Und sprech ich — niemand spricht mit mir. , Zu einsam wuchs ich und zu hoch. ' Ich warte ; wcrauf wart' ich doch? Aceştia sunt singuratecii prin vocaţie sau prin predestinaţie, aceştia trebue să se ducă la mănăstire, după exortarea obositului Hamlet către Ofelia. Amorul propriu are deasemenea victime, pentrucă îndeamnă mai degrabă la renunţare, la abţinere, decât la riscul insuportabil de a fi întrecut. Făcându-se mai de mult psihologia cinicului, se spunea că intenţia principală a cinismului ar fi să provoace desgustul celorlalţi pentru anumite lucruri ca să rămână lăcomia sa fără concurenţă. „A scuipa în cina celuilalt”, aşa a fost caracterizat simulatul cinism al indivizilor sufocaţi de amor propriu. In psihiatria modern-recentă, Diogene este considerat un excentric. Ni se pare însă, că o întâmplare povestită de Diogene Laertius dă alte semnalmente psihice ale cinicului cu lanterna şi butoiul. Cinicul Diogene, zice Laertius, s'ar fi dus odată la reunile filosofice făcute de Plato şi ar fi început să calce în picioare covoarele. Le maltrata cu intenţii rele şi spunea că astfel calcă în picioaie mândria lui Plato. Stăpânul casei a ghicit însă, că în această ocazie, în loc să fie original, Dionege s'a arătat rău crescut şi l-a corectat răspunzându-i, că vanitatea lui Diogene maltratează mândria lui Plato, Aşadar vanitatea poate determina atitudinea excentrică ca şi izolarea din prudenţă nesinceră. Oricare i-ar fi multiplele cauze, misantropia lasă să se întrevadă o deosebită aplicaţie către observarea proprie şi a altora, o tendinţă de comparaţie şi de valorificare, găsindu-şi unitatea de măsură în eul propriu. Ar fi solitudinea din calcul aritmetic al plăcerilor. Fiind dela sine înţeles că solitarii sunt nesociabili şi că misantropia este strâns legată de in-sociabilitate, rezultatul firesc duce la întretăierea sferii singurătăţii cu misantropia. In acelaşi timp misantropii se înrudesc cu criminalii şi atunci ridicăm bănuiala asupra singuratecilor. Criminalii, care sugrumă victima fără alt scop decât acela de a-i presta acest serviciu, fac crima pentru crimă, omoară pentru a omorî, adică cum ar spune Kant, consideră pe om scop în sine. Criminalii aceştia . M © BCU Cluj sunt pur şi simplu misantropi sinceri şi declaraţi. Criminalii sunt misantropi, mizantropii sunt solitari, dar concluzia logică nu poate fi trasă din premisele astfel puse, căci singuratecii constituesc numai o anumită specie de mizantropi: acei fără curaj. Singur curajul leagă acţiunea cu gândul, ori inima lor este o biată pasăre rănită, udată în propriul ei sânge şi ascunzându-şi dezastrele în crăpături de stâncă. Solitarul a pierdut energia ofensivă. Nu mai poate lovi în altul şi totuşi în fiecare singuratec se piteşte un duşman al societăţii. Dacă s'ar putea ucide cu gândul, singuratecii ar asasina ; dar nu în detaliu, ci ar svârli c’un gest planeta şi paraziţii ei în spaţiile intrastelare. Căci fiecare singuratec prepară un criminal, dar un criminal anemiat, numit de eufemismul bunătăţii şi inconştienţii populate — nesociabil, ursuz şi irascibil. E drept că solitarul poate ajunge ursuz, irascibil şi insociabil. Pilda lui Feuerbach, trăind retras la ţară treizeci şi cinci de ani, Newton, inconsolabil că descoperirile i-au dat celebritate şi aceasta presupune lărgirea cercului de cunoştinţe, sunt luxos edificatoare. Nietzsche, retras în liniştea dela Sils-Maria, unde pacea generală aminteşte vremea când liniştea se domina pe sine însăşi la începuturile lumii, notează, după una din rarele vizite primite, că nu mai ştie unde să-şi asigure singurătatea şi ameninţă că a doua oară fuge din Europa. Prin urmare ursuzenie pură. ' Isolarea din vanitate a fost ţintuită la stâlpul infamiei, cum a încercat un anume Catulie Mendes cu Tristan Corbiere, când spunea că în realitate acesta nu ignorează nimic din ceiace simulează că nu ştie, invidiază tot ceiace are aerul să dispreţuiască, simplitatea fiind aparentă şi neruşinarea furie vicleană. Aceiaşi infierare aşteaptă şi irascibilitatea. Lipsa de frecare socială conservă solitarilor ascuţimea primitivă a instinctelor şi le dă aparenţa de asperităţi sufleteşti. Solitarii au insticte de hoţi de cai, ca craii din bărăganul nostru şi al lui Sandu-Aldea. Sima-Baltag, v'aduceţi aminte? Uisuzenia şi irascibilitatea trădează, cu o expresie adecvată, absenţa sfincterului moral. In realitate, acuzaţia este nedreaptă : agresivitatea, impulsivitatea, decurg din rezerva de energie necheltuită sau din lipsa de tratament psihanalitic. Intr' adevăr, solitarii stau departe de opera cotidiană de refulare din partea societăţii, continuată apoi de eul nostru social. Ceilalţi, mondenii, sunt dimpotrivă în contact neîntrerupt cu uzajul social. Ca nişte veşnici elevi îi urmează indicaţiile, pe când solitarilor li se poate aplica cuvântul lui Pascal: „ils ont fait la bete, pour avoir voulu faire l’ange” , ■ .; . Viaţa solitară frizează anormalitatea. Firesc, viaţa mondenă curge în diateză, între autoritate şi libertate, între pedeapsă şi răsplată, între regres şi succes. Singurătatea însă durează încremenită, lipsită de înviorarea oricărei bucurii şi de sguduirea oricărei nefericiri. Versul acelui poste-eminescian, dorind să vadă abătându-se asupra sa orice nenorocire, numai să-l scoată din amorţire, desvăluie veninul din care se hrăneşte singurătatea. Ca o rană împuroiată se devorează închis în sine şi nesociabilitatea sa îl înrudeşte cu răutatea. Răutatea hidoasă şi goală creşte în neîngrijirea singurătăţii. Cruzimea singuratecului e crispaţia neputinţii. Nu se apropie de nimeni şi nu iubeşte pe nimeni. Omul rău trezeşte întotdeauna impresia unui străin rătăcit de-un duh rău în lumea noastră. Aceşti străini printre oameni, solitari pestilenţiaţi, au trimis denunţări Inchiziţiei, au spionat ferestrele la vremea când cucuvaia iese la pradă, au adorat ghilotina, numărându-şi în singurătatea miezului de noapte preţul unei trădări. Cine l-a iubit pe Chilon Chilonides sau pe Friderich cel Mare? Au avut prieteni? Carol al Il-lea făcea autodafeuri în copilărie cu maimuţele primite în dar şi ajuns rege n'a găsit o singură femeie, care să-l iubească. N'au avut prieteni, n’au avut amante. Obraze palide şi călărite de riduri, singurătatea i-a crescut cu venin, i-a strâns într’un cordon de porţelan izolator. N'a pătruns la ei nimic din căldura şi simpatia umană, căci... „eu ştiu mândria ta şi răutatea inimii tale”. - * ' 4 * 55 © BCU Cluj . Wir sind Giitter Indiens, die von Ewigkeit waren Jege Bltite in unsern Krănzen ist eine Miltion von Jahren. Agnes Miguel. Există un prag al vizibilului mic şi prin urmare la punctul simetric o limită a vizibilului mare. Enormul este tot aşa de imperceptibil cu ochiul liber, ca şi lumea microbiană fără ajutorul microscopului. Deaceia în desfăşurarea istorică contemporană nu vedem decât micile întâmplări, infi-mile evenimente şi scandaluri cu dimensiuni proporţionale forţei noastre de comprehensiune. Ceiace este neomenesc de mare, trece neobservat în faţa ochilor noştri, ca Isus în faţa lui Pilaf, care după douăzeci de ani dela răstignire nu-şi mai amintea să fi văzut undeva pe marele nazaritean. Cu cât se îndepărtează în trecut, cu atât se micşorează mai mult, şi în chip paradoxal isbutim să le vedem grandoarea. Acest^defect al conformaţiei umane este secretul ştiinţei istorice, care se mândreşte deci pe nedrept cu titlul considerabil de „magistra vitae”. Meritele neînsemnate ca şi greşelile mici vor rămâne veşnic preocuparea contemporană, pe când erorile catastrofale se vor consuma în voie şi vor fi aflate prea târziu, pentruca marea prudenţă umană să mai aibă putere operantă. Aşa s’a întâmplat cu un idol adorat fără rezerve, vreme de o sută şi cincizeci de ani — cu libertatea, tatuată, pe fruntea revoluţiei franceze, de gândirea raţionalistă. Din modesta ţinută a bunului simţ, raţionaliştii, cu temeritatea lor caracteristică, au transfigurat libertatea în regină, au cugetat-o şi au prelucrat-o cu perseverenţă, până când i-au distrus legăturile terestre. Abia târziu posteritatea ispăşitoare şi-a dat’seama de greşala ireparabilă, că libertatea a ajuns o idee abstractă, o fantasmă a minţii omeneşti, care în veci nu se mai poate coborî pe treptele telurice, oricâte mâini rugătoare s’ar stinge de dor şi oricâte trupuri ar sângera pe ghilotină. Singuratecii pot lâncezi în voie aşteptând libertatea visată. Niciodată nu vor trăi o singură clipă în afară de lanţuri şi dincolo de zidurile puşcăriei. Constituţionalismul contemporan neputând primi absurditatea ideii de libertate în majestatea augustă a piedestalului raţionalist, a căutat un compromis între autotritate şi libertate, descoperind faimoasa noţiune a libertăţii legale, a indisci-plinii în marginile legii. Libertate nu există nicăeri în lumea omenească, pentrucă supunerea stăpâneşte neclintită dela ultimul vagabond din stepele lui Gorki, până la frunţile crăeşti. Hugo Ball spunea că filosofia kantiană a înălţat cazarma metafizică în cazarma leală a statului prusian. Cetăţeni ai ambelor cazărmi, solitarii trebue să înscrie pe frontispiciul refugiilor lor cuvântul „supunere”. ■ Păşind fără întârziere pe calea ascultării inebranlabile, solitarul va căuta să se facă plăcut nesolitarilor, mulându-se după imaginea pe care o au aceştia despre dânsul. Chinejii vechi simbolizau minunat relaţia dintre individ şi comunitate. Contemplau bolta cerească, admirând izolarea fiecărui astru şi elogiind totuşi armonia neîntreruptă, care domneşte în mişcarea lor generală. Cerul deveniâ un model menit să împace şi pe solitarul transfug în pustietate şi comunitatea căreia nu poate înceta să-i aparţie. In consecinţă, solitarul nu va contrazice zadarnic pe nimeni şi va face o consumaţie cât mai restrânsă din bunurile materiale, dăruite seminţiei omeneşti, bucurându-se în cea mai parcimonioasă măsură de confortul epocii sale. Interiorţil său trebue să fie sărăcăcios şi mobila de preferinţă din lemn de brad. Căci dacă bradul micuţ şi totuşi semeţ, este arborele copiilor bogaţi şi fericiţi, dacă arborele bătrân şi puternic izolat pe o creastă de stâncă devine simbolul personalităţii mândre şi solitare în conştiinţa superiorităţii, atunci când bradul nu mai are coroana veşnic verde ajunge să fie doar sicriul hodorogit sau mobila uscată a unui om sărac. Mărire şi decadenţă. Dela pomul de Crăciun înconjurat de cântece copilăreşti şi de luminiţile ascunse între ramuri, să fii doar martorul mut al unui pat fără saltea şi al unui singur scaun valid, fiindcă al doilea demonstrează mizantropia stăpânului casei prin lipsa fundului sau fractura unui picior. Demonstraţie subtilă şi politicoasă a unui om nevoiaş. Departe de sgomotele lumeşti, în sihăstrii de munte, în târguri fără legătură de cale ferată sau cel puţin departe de larma străzii, la altitudinea etajului al cincilea deasupra nivelului mării său în profunzimile opuse ale pivniţii, în nevoiaşe mansarde, trebue să se retragă solitarii. ■ -56 © BCU Cluj Ca înfăţişare personală solitarii nu trebue cu nici-un preţ să scape din vedere principiul fundamental al neglijenţii sau al neîngrijirii. In credinţa populară singuratecul este un misomaterialist, urând trupul şi necesităţile sale, un personagiu foarte aferat de enigmatice preocupări interioare. Un solitar nu poate sub nici-un cuvânt să fie un dandy lustruit, ci trebue să poarte o barbă încâlcită ca a barbarilor lui Ovidiu sau cel puţin să candideze la o astfel de masculină podoabă preistorică. In privinţa acestui apendice capilar, toată lumea este aşa de bine de acord, încât este lucru de mirare că se mai găsesc oameni în afară de spiritul vremii, care silesc pe tinerii visători şi solitari depe băncile şcoalelor să-şi prescurteze dezordonarea pletelor şi timiditatea tuleelor. Şi totuşi barba este respectată chiar în cadrele oştirii, unde a isbutit să se impună ca reprezentantă a unor anumite şi grave interese spirituale. Solitarul nu intră în rândul acelor corpuri despre care ştiinţele naturale, spun că sunt inodore, şi incolore, ci revendică proprietatea unei anumite colori şi a parfumului specific. Buduoarele doamnelor răspândesc efluvii de suave parfumuri selecte, chiliile călugăriţelor dela Agapia miros a smeură şi a ceară de albine, odăile de musafiri din Moldova miros a busoic şi a scoartţe de lână. Solitarul are parfumul vetustităţii, iar culoarea sa firească, oricărei rase ar aparţine, trebue să încline către creşterea întunecată. In doliu capilar şi ocular ne închipuim deobiceiu pe marii poeţi şi gânditori singurateci, ceiace demonstrează încăodată inactualitatea unor consideraţii actuale. Căci aci se ascunde în realitate o triplă motivare. Dintre acestea una singură poate să pretindă cu drept cuvânt eternitatea valabilităţii. Singuratecul trebue să fie palid şi să bată chiar în albastru, vrem să spunem că paliditatea figurii se impune ca rezultat al unui nevăzut şi intens consum de idei în vatra interioară a sufletului său. Pentru singuratec ideia nu este un simplu joc ca acela căruia îşi dărueşte din când în când câte-o oră din monotonia sa şi căruia i-a împrumutat propriul său nume. Leibnitz aprecia cu deosebire acest joc, numit „solitar” pentrucă se joacă de unul singur, în deosebire de jocurile de societate. Aşadar nu un joc, nu o glumă, o minge sau o ficţiune utilitară este ideia. Pentru solitar ideia este de foc. 11 chinue, îl sbuciumă, îl fierbe fără apă, îl consumă, îl arde, îl mistue. Sacrul foc lăuntric, întreţinut de vestala solitudinei îl dematerializează şi procesul devine vizibil într’o sfâşietoare decrepitudine fizică şi cadaverică paliditate.* Dungiile viorii se încheie în cercuii albăstrii în jurul ochilor, în timp ce dispreţul exagerat pentru lucrurile gustoase desăvârşeşte spiritualizarea. Şi astfel, stafidit ca o mumie ambulantă, solitarul va purta prin lume figura cavalerului tristei feţe, cum ar spune Cervantes, bătrânul flecar. Motivarea aceasta a culorii solitudinii, oricât de etern valabilă ar fi, n’ar putea determina un acord universal, dacă nu s’ar infiltra prin obişnuinţă, credinţa veche că negrul este culoarea morţii şi a distrugerii. Victor Hugo întrebând pe Ferdussi, un poet persan, dece nu mai poartă culori vii, a primit răspunsul caracteristic : „C'est que je me suis eteint” ; iar teoria, atrăgătoare încă şi astăzi, a corespondenţelor din filosofia cosmogonică a Chinei, are desigur un rol şi mai decisiv. După această cosmogonie totul este dispus simetric în univers. Cauzalitatea nu se manifestă ca un raport dela cauză la efect, cum a crezut întotdeauna, afară de Spinoza, filosofia apuseană ; ci există un simetrism universal, în care culorile, sunetele, vegetalele şi lumina stelară îşi răspund şi se chiamă ca într’o pădure fermecată. Solitarismul ar fi dispus prin urmare simetric cu negrul, pentrucă singurătatea însemnează cufundarea în sine însuşi şi în neant. Confucius sau Wang-Wen sunt deaceia întotdeauna reprezentaţi în culori întunecoase ca un semn al gândurilor de-o extraordinară profunzime. Prima cauză, secundată de cele două reminiscenţe orientale, s'au înrădăcinat adânc în memoria socială şi sunt impuse ca dela sine înţelese solitarilor de astăzi. Astăzi, de pildă, plătim păcatele romantismului. „L’attrait du tricte poitrinaire” eră pe vremea aceia justificat de un curent de idei şi nu revolta pe nimeni ca fiind absurde, nici epidemia de sinucideri, provocată de Werther, nici cantităţile solide de oţet, ingurgitate de fetele de pension în epoca eminesciană. Voiau să fie palide şi violete, cum fusese poetul vremii. Dar astăzi? Deasemenea apare ca admisibilă automor- 57 © BCU Cluj ■ ■ t . ■ tificarea solitaiilor cu-patru ţnii de ani înainte de Christos, în estul Asiei, pentrucă aşa spunea suprema înţelepciune a vieţii: „Aruncaţi trupescul din voi, scuipaţi din voi raţiunea, uitaţi legăturile cu materia,’ deveniţi, asemenea-eterului, liberaţi-vă de sentimente şi disolVaţi sufletul din voi ţ deveniţi Nimic şi ajungeţi la sufletul intemporar”. Aşa poruncia înţelepciunea şi solitarul urma pas cu. pas prescripţiunile. cari promit Totul, dacă se împlineşte deslegarea de materie. Se pare insa, că veacul, nostru nu împinge până acolo dispreţul pentru materie, încât devine direct deplasată tratarea antică a singuratecilor. Ascetism creştin, credinţă chineză în prelungirea vieţii prin încetinirea mişcărilor şi prin. dematerializare, sau convingere indiană că Dumnezeii înfrăţesc eterificarea cu imortalitatea, nu se potrivesc moştenitorilor greci şi ai Dumnezeului-Persoană, asemenea nouă,— devin în condiţiile noastre sociologice şi spirituale-absurde. Indian, spirit indian trebue să scandeze versurile lui Anges Miguel: ■ . . wir sind die G tier Indiens, die von Ewgkeit waren : . jede Bliiţte in unsern Krănzen, ist eine million von Jahren, © BCU Cluj R E î N VIER E ■ UE................ ' ' V. CIOCÂLTEU '■ ' ' „E noipte','— stinge lampa amintirii", ‘ : ' A■ Vlahuţă Pe ruinile. din mine dac' ,aşi vrea , Să 'mi clădesc din cioburi sparte suflet nou,..,..., Mai nebun aşi fi de cât de-aşi încerca Din sfărâmituri de coji să fac, un ou. : . \ Stinge lampa amintirii, — apăsarea '. Vremei duse e ca plumbul unei răniţi, , . . Cercul ei sub tâmpla rece 'mi dă strânsoarea Groapei umede din ţara fără graniţi. , . Cu atât mai fericit cu cât socot .. • Că prin ţnoarte-aşi fi de ţine ,mai aproape , > Nici-un .ţipăt de durere n’am să scot .. . . . Nici-o lacrimă nu-mi va luci sub pleoape,-, . * "" * , ,Am fost cândva ca stânca de pe munte • ■ Trufaş stăpân al pietrelor mărunte, • .■ Ca brazii 'nalţi din mijlocul pădurii Aveam tovarăşi şoimii şi vulturii, . Un semn de-al meu oprea din curs isvoare Zdrobea oştiri şi răsvrătea popoare Şi ’n scorburi viperele .se-aScundeau ■■ Când şueram veninul să li '1 beau. ‘ 59 © BCU Cluj Ursita-mi vitregă" acum e alta - . .; Din mână sfărâmată 'mi cade dalta, In pleoapele 'mi umflate şi răsfrânte ; Asvârle vântul praful la răspânte, . Y , Că port închisă ’n mine ca 'ntr'un cufăr ,,. ... . ■ j Povara timpului trecut, — şi sufăr, T ' j Ca sub un sac umplut mă 'ndoi din umăr . Şi nu mai pot nici'paşii să mi-i număr. , La ce, iubita mea, să spargi oglinda? - • Nu umblă 'n apa-i clară cu colinda Nici duhuri rele şi nici moartea mea ’ Aevea-i chipul tău răsfrânt în ea, Pândarul ne aşteaptă, — ’mbătrânim In ochii tăi văd porţi de ţintirim. Mi-e sufletul jurnal mototolit Cu ştirea că iubita mi-a murit, Iar trupu-mi obosit e ca un ceas Din care doar capacele-au rămas, Sunt ca zdrobit de-un zid dărăpănat ' Sub care zac cu craniul sfărâmat. Am vrut s’arunc un fulger pe pământ Dar gându-mi pai a fost aprins în vânt, Sub clopotul de sticlă uriaş Al cerului, port lanţuri de ocnaş, Tot ce-am făcut sunt osândit să stric Pe pânza vremei nu ’nsemnez nimic. — Şi totuşi amintirile îmi spun C’a fost un timp când fremăta pădurea Sub glasul meu, — când de-apucam securea Şi-o asvârleam în trunchiul de alun II retezam, şi fără gând de preget In două dintr'odată-1 despicam, Pe-atunci râdeam când îmi zdrobeam vre-un deget Şi sângele din rană îl sugeam. Dar nu văzusem încă aiurit ' Nici stelele de-asupra mea, nici cerul, , Nici nu ’ncercasem să desleg misterul ’ Rotirei vecinice din Infinit, Când cioclii petreceau vre-un dric in stradă Nepăsător pe-atunci, nici nu-i priveam, . 60 © BCU Cluj Nu 'nţălegeam că 'n neagra lor grămadă închis în raclă cu cel mort, — eram. M’a sărutat pe semne Iuda Ori coasta poate că mi-i ruptă, De nu mai ştiu ce 'nseamnă ciuda De mă codesc să intru 'n luptă Oţet ca ’n biblie 'n burete -Pot slăbănogii să-mi întindă, Că frânt e arcul din perete Iar tolba zace goală 'n tindă, Şi ’n cărţi prăpăstiile grele Cu ’nsângerate căi, — de cue, Arată gândurilor mele Ce povârnişuri au să sue. Pe nesimţite ros e varul, Şi ’n jocul apei tulburate Cu zgomot cade stăvilarul Pornesc torentele spre sate; Din munţi rostogolite lespezi Dărâmă casele sub valuri Şi clocotind vârtejuri repezi Trimit ştafete peste maluri, — La ce să lupt? — când fără urmă Dispar, — de par’c’am ras cu palma Când boala bântue în turmă Şi oamenii se duc de-avalma! — Ca baionete lungi spre luncă Trec iar cocorii în zigzaguri Şi vestitorii albi aruncă Seminţe noi de grâu din praguri, Albinele în flori anină O dragoste de viaţă oarbă Din zbor de aur când se ’nclină Polenul galben să li-1 soarbă, Şi despletindu-şi păru ’n soare Pe ^câmpuri iarba se revarsă Topiţi curg fulgii de ninsoare Pe fruntea-mi netedă şi arsă. ■ * . • - . ^ - . • Cu aripi de argint în solzi de aur Se redeşteaptă ’n mine vechiul taur, Doar ochii să-i holbez, şi de odată 61 © BCU Cluj , Fug din arenă-şchiopi toreadorii • ' Ca şoarecii din lăzi la piatra morii Când din culcuş pisica se arată, Şi ca arniciu ’n pintenii de curcă Picioarele în săbii li-se 'ncurcă. La ce vor fi purtând pe umăr suliţi Când zac cu toţii Vrâişte prin iiliţi Trântiţi pe brânci în bălţi ori în noroi Ca petecele risipite ’n stradă Sub firele de zarzavat grămadă Şi aruncate 'n droaşca de gunoi. Snopi risipiţi, zac muţi şi 'n nemişcare Ca lacătele de la închisoare Pe care când încearcă să le strice' ■ Cu dalta hoţii sgârie un semn, 1 Şi grei cum sunt ca bârnele de lemn Cad jos trăsniţi când vor . să se ridice In timp ce guarzii 'nalţă macaraua Pun cozi la sape şi ascut casmaua. ‘ © BCU Cluj P A L A C E DE . CEZARPETRESCU (urmare) . , , Unde sunt bolnavii? . . • - - ' Cei ciungi, schilodi, pustuloşi şi urâţi la vedere, au fost isgoniţi undeva, la marginea cartierului aristocratic, să nu ofenseze cu prezenţa mizeriei lor, bunăvoia vilegiaturiştilor care n'au venit pentru asemenea hâde spectacole. ' . • . . . ... , 4 , . Acolo, în barăci improvizate şi iscusit ascunse privirei, viermuieşte o umanitate larvară şi patetică. ... . . . / ’ " ’ Se sprijine în cârji, se târăşte şchiopătând, ca fiarele care şi-au lăsat un picior în dinţii de oţel ai căpcăhilor. Arată obraji scofâlciţi, piele verzuie, ochi sticloşi. Copiii se joacă în praf, cu picioare şi mâini subţiri de paing şi cu burţi, umflate pietros, de malariei. Pe funii sunt întinse rufe de cit colorate şi cârpite grosolan. Căţeii flocoşi se hârjonesc târând în dinţi papuci rupţi şi pălării soioase.. Toţi au descălecat, după drum lung, în vagoane cu duhoare trezită şi în camioane colbăite, atraşi de faima iezerului mântuitor şi a isvoarelor cu apa ruginită, după ce-au înodat jumătate de an, în batistă, economiile crunte ale fiecărei săptămâni sau preţul unui bătrânesc scrin de nuc, vândut la telalul cu bărbiţă roşcată. . Unii s'au închinat la icoane făcătoare de minuni, înainte de a porni într’acoace, să câştige şi îmblânzirea divinităţii, pe lângă puterea miraculoaselor săruri filtrate din rărunchii pământului. Alţii şi-au îndatorat o casă ori au scontat înaintarea de la impiegat cl, IlI-a la impiegat clasa Il-a, făgăduită pe cuvânt de onoare, în ajunul alegerilor, de către părintele sufletesc şi politic al ţinutului. Toţi au fost acceptaţi de ocârmuirea prosperei Societăţi climaterico-balneo-termale, fiindcă şi banul lor e bun, iar hârtiile petecite, feţuite teanc peste teanc, şi prinse cu un ac în manşete albastre, cu cifre urmate de mai multe zerori, au acelaş curs la ghişeul cu grilaj al băncii, ca şi hârtiile noi-nouţe, sonor foşnitoare, mirosind a ceară, şi a cerneală proaspătă, a pasagerilor de 'lâ Palace. Dar li s’a pus sever în vedere, să rămână resignaţi şi cuminţi în barăcile lor periferice, surghiuniţi ca în coloniile de leproşi din insulele Pacificului. Acolo îşi au birturile lor, tarafurile lor de lăutari, petrecaniile şi dramele lor, idilele lor, 6 căsoaie lunguiaţă 'de băi cu preţ redus şi chiar* un cimitir înconjurat cu sârmă ghimpată-şi pavoazat cu flori lânoase de şeaeţi. .." ,■ ".. - ■ ..... ~. / : .. . . . . /• .... ,. ..Aci, în mijlocul stăţiunei, ,în parcul cu aleele rectilinii, periate, pieptănate şi stropite, h’âu libertate să circule decât bolnavii decenţi. 63 © BCU Cluj Trec cu paharul în mână; înaintează cinci paşi, poposesc, strănută, sorb o înghiţitură de apă feruginoasă şi coclită; se gratulează adresându-şi din ochi interogaţii politicoase asupra chipului cum au dormit noaptea şi cum mai lucrează stomacul, dacă a fost însfârşit expulsată piatra şi dacă a cedat cârcelul din splină. .. Toţi sunt de acord. Apele fac minuni. A mers vestea şi peste frontieră. Până acum, au sosit doi' polonezi, o familie austriacă, iar la Palace, a reţinut apartament telegrafic, un fost ministru ' cehoslovac. ; ’ • Fantesiile încinse de apa dogoritoare, croiesc ţării un viitor paradisiac. Un imens parc populat cu acoperişuri de ţiglă roşie, printre boschete; şosele străbătute de repezi automobile, gonind între “o localitate de mare şi una de munte; surse amare, acre şi sălcii în fiecare coastă de stâncă; un vast azil pentru toţi gutoşii, reumaticii, nefriticii şi scrofuloşii Europei, când toate băile mizere dintre Nistru şi Tissa, vor fi monopolizate, militarizate şi occidentalizate, de o societate tot atât de cutezătoare şi meşter gospodăriţă. E ceea ce demonstrează, domnul senator, pe terasa cu umbra plăcut umedă, după ce a golit cafeaua şi. a cetit ziarul, dela ultima oră până la anunţurile mortuare. Tovarăşul său e de aceeaşi părere. Nu-1 contrazice. Dimpotrivă, supralicitează. A meditat mult asupra problemei. Fructul meditaţiilor — un proect minuţios, bătut la maşină şi întărit de devize definitiv convingătoare —va fi prezintar într'o zi direcţiunii băilor sau unei societăţi concurente. Domnul senator ascultă, şi e încântat de această nouă cunoştinţă. Uimitor, câţi oameni inteligenţi şi de concepţii mondiale, trăesc ignoraţi de vulg şi neutilizaţi de întreprinderile vegetând în rutină! Noul prieten e mărunt, cărunt, cu ochii vii şi mici, cu o vădită înfăţişare anglo-americană, pe care i-o accentuiază costumul cafeniu cadrilat cu dungi mari, ca planul unei cetăţi a viitorului parcelat ideal. Poartă un stylo prins cu cârlig de aur în marginea buzunarului, ochelari bombaţi, cu ramă groasă de baga, mustăţi tunse scurt şi dinţi ferecaţi în aur. Un anglo-american în miniatură, rămas pipernicit, fiindcă destinul a voit să-l nască într’o atmosferă nepriincioasă, într’un continent învechit şi uzat departe de sgârie-nori, pampas, Pensylvania şi Hollywood. ' — Eu, domnule Senator, am călătorit mult, şi am văzut multe. Am ajuns la concluzia că suntem un popor superior ca inteligenţă, dar incapabil să realizăm ceva. N'avem spirit de organizaţie, domnule senator. Aceasta e! Ne trebuie o mână de fier să ne execute. Să ne pună la muncă... Ce român adică, n’are măcar totatâtea idei ingenioase ca Edison ? Dar nu e în stare să le treacă în fapt. Se joacă desinteresat cu ele. Iţi vine cu una la cafenea ; e bună, e ingenioasă, e practică, e realizabilă. A doua zi, după ce-ai meditat, când vrei să reiei discuţia, strânge din umeri. A uitat. Nu-1 mai interesează. Are altă ideie, nouă. E înspăimântător cum ne risipim... — Da! Intr'adevăr, e înspăimântător! convine şi domnul senator, căzut pe gânduri şi între-bându-se ce vaste şi prospere întreprinderi, va fi conducând proaspătul cunoscut, care a schimbat o carte de visită laconică : „Em. Negresco. Import-Export. Telefon 397/73. Bucarest”. Em. Negresco, import-export, răsfoeşte o agendă cu scoarţe flexibile şi recapitulează însemnările câtorva foi, de la sfârşit. Loveşte pe urmă, cu un bobârnac al arătătorului, paginile minuscule : — Uite, am aci, scumpe domnule Senator, o listă de asemenea mici idei geniale, încă neaplicate. Să cercetăm numai un capitol. De exemplu : reclama! Ce-ai zice, dumneata bunăoară, de venitul pe care l’ar aduce publicitatea biletelor de tramvaiu? Fantastic! Spun : Fantastic! Pasagerul e nevoit să păstreze biletul la îndemână, se plictiseşte până la staţia de destinaţie, îl întoarce pe o parte, pe alta: îi rămâne înfiptă pentru totdeauna în minte reclama din dosul biletului. Acelaş lucru, pentru cutiile de chibrituri. Cine nu cumpără în ţara românească, în fiecare zi, o cutie de chibrituri ? Bogat, sărac, fumător, gospodină, bucătăreasă; tuturor le trece de câteva ori pe zi, prin mână, o cutie de chibrituri. Ce minunat vehicul de publicitate! Inchipuiţi-vă, un . ' 64 © BCU Cluj produs farmaceutic, lansat pe dosul cutiilor de chibrituri!— S'au o societate de asigurări împotriva incendiului! Un succes formidabil! Spun: Formidabil! Sau altceva... Să trec la alt capitol. Loteriile... Domnule senator îşi ia grăbit ziua bună. Abia acum s'a lămurit cu ce fel de geniu inventiv are aface. Porneşte grăbit, deşi n'are nici o destinaţie. Incetinează pasul, numai când a ajuns printre brazi, punând o apreciabilă distanţă între el şi omul ctr agendă. Em. Negresco, import-export, dă melancolic din cap şi răsfrânge buza de jos, dispreţuitor, încă un om care nu l’a înţeles. De când a deschis biroul, într'o stradă centrală a Capitalei, cu jâlţuri incomode şi delicioase, cu maşină de scris, dactilografă şi telefon nichelat, n’a descoperit încă nici capitalistul, nici omul politic, care să-i preţuiască virtuţile practice şi inventive. Toate întâlnirile de afaceri, s'au rezumat la o apreciabilă consumaţie de şvarţuri şi de ţigări groase. Dar nu disperează. Cu peniţa de aur a tocului, înscrie în pagina pitică a agendei, la capitolul loteriilor, încă o idee ingenioasă : biletele de tramvai-loterle. Tot sunt numerotate, pe serie, de ce n'ar fi transformate într'o uriaşe loterie, săptămânală sau lunară, a Capitalei? S’ar urca preţul fiecărui bilet cu un leu; diferenţa ar constitui fondul loteriei. Nici un călător n'ar protesta şi fiecare cetăţean s'ar îmbulzi să circule cu tramvaiul, ştiind că la capătul liniei îl aşteaptă poate lotul cel mare. Repede, pe marmora mesei, înşiră cifrele. Adună, înmulţeşte, împărţeşte. Sumele iau proporţiile cifrelor astronomice. După o scurtă experienţă, sistemul s’ar putea aplica biletelor de tren, bonurilor de.pensie, numerelor de înregistrare: intrare şi ieşire, la fiecare instituţie publică Un timbru special, timbrul loteriei naţionale, ar însemna un impozit benevol acceptat de orice cetăţean, care circulă cu trenul, cu tramvaiul, depune o cerere, înaintează o plângere, primeşte o citaţie şi trimite o recomandată. Toate afacerile s’ar anima, populaţia ar deveni optimistă, căci orice individ, poate fi mâine câştigătorul unui loz care să-i rezolve problema existenţei. Din venit, statul şi-ar acoperi anuităţile datoriilor. Iată şi problema financiară rezolvată! Em. Negresco, import-export, bate în marmora mesei, plăteşte chelnerului şi arur.că un bacşiş princiar. îşi înfige cârligul tocului în buzunarul de la piept, agenda în buzunarul vestei. In ascensorul de la Palace, se lasă înălţat fericit şi uşor, până la ultimul etaj, unde şi-a adus în camera cu tavanul oblic, maşina de scris. Aruncă haina, îmbracă alta de lustrin negru, şi fluerând întinerit, subpune cinci foi subţiri violete, în sulul maşinei, să bată un amănunţit memoriu în cinci exemplare, pentru cei care mai au ochi de văzut şi urechi de auzit. Doamna Senator ar fi vrut să intre în lac, pipăind apa încet cu piciorul, înainte de a se avânta în necunoscut. Dar atâţia ochi s’au ţintit asupră-i, examinându-i ca unei noatene de vânzare, subţiimea gles-nelor, curba şoldurilor şi linia sânilor sub costumul de mătase aderent ca pielea, încât a simţit că roşeşte până în vârful unghiilor şi strângând pleoapele, şi-a dat drumul cu palmele împreunate, să spintece apa. O jerbă de stropi şi usturime sărată în nări. Innoată. Ea a înnotat întotdeauna minunat şi acum, ştie că o face pentru atâţia ochi! Dar senzaţia e neplăcută. Lacul deasupra e rece, în adânc dogoreşte picioarele; trece printre curenţi încropiţi şi fâşii răcite, ca şervetele pentru comprese. Iar în jurul ei, în nemişcare de broaşte, o privesc, acăţaţi în pătrate de scânduri, cei care nu ştiu să plutească. Privirea lor e neclintită şi stupidă, ca a broscoilor din bălţile cu mătreaţă verde, pe care în copilărie îi sburătăcea cu pietre. S'a întors cu faţa în sus, planşă susţinută numai de o imperceptibilă mişcare a coatelor. Apa e atât de grea şi grasă, încât nici de vâsla aceasta uşoară nu mai are nevoie — o leagănă numai ritmul respiraţiei. 65 2 © BCU Cluj Ce ciudat apare aşa, văzut cu faţa în sus, cerul circular, amfiteatrul brazilor negri! S'ar lăsa balansată de hamacul lichid, un ceas, toată ziua. Să urmărească lupta norilor albi, care nu isbutesc să treacă de marginea stâncilor şi să astupe tot albastrul. Iau înfăţişări de oraşe prăfuite, de turle argintii, pe urmă de fiare fantastice, pe urmă de oşti în asalt. O putere mai tare, îi trage îndărăt. Mai stăruie o trenă de nisip încreţit, ca o plajă'aeriană cu praf de sidef suflată de vânt. S’a topit şi aceea. In albastrul eliberat un singur fulg de nor, se topeşte indecis. De când n’a mai simţit atâta calm nepământesc. ? E cu cincisprezece, cu douăzeci de ani îndărăt, balansată între cer şi pământ, în adolescenţa cu magice fericiri şi nelinişti, când cerul era mai adânc şi apele mai pure. Ii cântă amintiri puerile : o floare presată între foile unui album de versuri, un vals demodat, un bilet cu cerneală decolorată. Domnul Senator era gracil ca un paj şi nu sforăia după masă, adormind în fotoliu, cu picioarele în papuci. Atunci găsea atât de rare şi vii cuvinte, pentru cerul acesta şi pentru isvoarele reci! Acum gâfâie, nu se poate pleca să-şi încheie ghetele. Nici nu mai observă că există un cer, că înfloresc câmpuri. Unde e omul acela? Cum l'a înghiţit acesta de acum, pe acela? Balansul lacului e elegiac. Cineva i-a turburat neaşteptat, apa, alături. Tresare şi se întoarce pe-o coastă. Ii râde cu toată dantura, albă şi puternică, adevăratul rege al charlestonului, care e şi al înotului, ca şi al tenisului. A ţinut să se înfăţişeze cel dintâi ca să-şi arate încântarea pentru minunatul mailot verde şi pentru boneta strângând atât de gentil tâmplele. Şi a venit să-şi mai spună, tot înaintea tuturor, admiraţia pentru supleţea ei de înnotătoare. Altele se torturează de o lună şi dau numai un spectacol grotesc. „Altele” — spunând, întoarce privirea cu o singură sprinceană ridicată, spre pluta pătrată de scânduri, unde Mira Zăuceanu, femeea fatală, s’a cramponat cu desnădejdea naufragiaţilor, holbând ochii de strangulată. Doamna Senator, îi trece pe dinainte, împroşcând-o triumfal cu stropii uleioşi de saramură. îndată, e înconjurată, urmărită, asaltată de toată trupa din holul hotelului. Flirt inedit, cu abisul fără fund sub picioare, isbucnire de hohote, scurte svâcniri de întrecere, sburdăciune de tinere animale redate libertăţii. Doamna senator, risipeşte vertiginos, ca jucătorii disperaţi întreaga avere pe o singură carte, toată frenezia comprimată în douăzeci de ani, de existenţă ternă şi conjugală. I se întâmplă aceasta de un an. Simte că i se întâmplă ceva rău. Braţele goale care bat apa sunt musculoase. Feţele ude şi sărate, sunt tinere şi arămite de de soare. E înconjurată de fauni lacomi de ea şi douăsprezece perechi de mâini s'ar întinde s'o smulgă adâncului, dacă ceva absurd, o ameţeală ori o panică, ar paraliza-o. Au înaintat departe. Punţile de lemn, cabinele cu uşi închise, mulţimea pestriţă a costumelor, au rămas în celălalt capăt. Au ajuns în cotul lacului din stâncă, unde apa e rece, zidul de piatră drept, umbra întunecată şi umedă — şi unde sunt singuri, ca într'un mic fiord. — Aci lacul n'are fund, spune unul apropiindu-se şi înotând în picioare. Am venit săptămâna trecută, cu un ghem de sfoară şi un fier. S’a terminat ghemul şi fierul n'a dat de fund. Innoată toţi în picioare, călcând apa. Par ghilotinaţi; numai capete plutind pe tava lichidă. — Ştiu o treaptă în stâncă, unde ne putem odihni. Am şi ţigări ascunse acolo şi chibrituri. Le-am adus într'o pungă de cauciuc.... Vâslesc în ungherul umbrit. Ceilalţi au dispărut deodată grăbind îndărăt, după cum fusese, înţelegerea tacită. A rămas numai doamna senator şi tânărul cu dinţii tari. El înnoată calm, ca şi cum n’ar fi observat. Ager şi svelt, sare pe treapta de piatră şi îi întinde mâna. Au speriat o şopârlă verde, care-a dispărut în despicătur-a granitului. E într'adevăr o mare tăcere şi un pustiu misterios. Numai pasările mai ajung aci. 66 © BCU Cluj N*o mai priveşte în ochi. Caută, cu mâna vârâtă până în cot, în ascunzişul de stâncă, pâ- : chetul de ţigări şi chibriturile. | Abia, după ce i-a întins să aprindă, a înfruntat-o cu privire, care spunea altceva decât vor- i besc buzele : \ • — Poate fi ceva mai delicios ca o ţigare acum? Aruncă fumul pe nări, o îndeamnă să stea jos, pe treaptă, cu picioarele spânzurate pe unda apei. Doamna senator refuză. întreabă : , — Unde sunt ceilalţi? De ce au plecat? întrebări care nu merită răspuns. Tânărul strânge din umeri. Rezemat cu spatele de zidul muntelui, desenează cu vârful piciorului ud, o iniţială care se svântează îndată. Iniţiala doamnei senator. Pe urmă, ridică ochii din pământ, încet în sus, cuprinzând-o în privire, de la tălpi spre ge-nuchi, spre şolduri, spre sâni, până la gură, ca o apă care creşte şi o posedă. . A svârlit ţigarea să sfârie în lac, şi i-a prins mâinile înainte de a le putea feri. Ii caută buzele şuerător : — Este, cu toate acestea ceva încă mai delicios, decât ţigarea aceasta. Gura ta! Toată noaptea n’am dormit, gândind la gura ta.,.. Doamna senator se smulge din strânsoare. Trupurile lor s'au apropiat în luptă, despărţite numai de haina subţire de baie, care mai mult desbracă decât îmbracă. A isbutit să scape. îşi muşcă buzele. Gura ta? —nimeni n'a tutuit-o până acum, în afară de domnul senator. Se dă cu un pas îndărăt, cu altul, până când e oprită cu spatele în lespedea de piatră. Aşa, e gata să se apere cu toate armele femeeşti, să sgâ.ie şi să-şi înfigă unghiile în globul ochilor. Printr'o ciudată dedublare, se vede, se analizează şi se admiră. Ii scânteesc pupilele de furie : — Eşti laş!... Laş! Cu ce fel de femei ai avut de-aface până acum? Celălalt o priveşte cu mirare batjocoritoare în ochi. E atât de sigur de el, încât îşi plăteşte câteva minute de întârziere. Iar doamna senator nu se poate opri să recunoască, într'un ascunziş, tenebros şi rău al conştiinţei sale, că laşul, e un superb animal, cu piepţi puternici şi sculpturali în tricoul de mătase udă, că îndrăsneala crudă din ochi îl face mai frumos şi că braţul lui trebuie să încleşte delicios, dinţii peste dinţi în sărut, să scrâşnească într'o voluptuoasă durere. E atât de ameţitoare imagina şi gândul o desarmează atât, încât pentru a rupe vraja cea rea, se aruncă în apă şi înoată desnădăjduit spre celălalt capăt, unde e lumină şi lume. — Idiot. Am procedat ca un idiot. gândeşte furios despre el îsuşi, omul rămas singur, pe treapta de piatră. , Nu poate face mai mult de trei paşi, dela o margine la alta. Toată furia e astfel închisă într’o cuşcă fără gratii, în care nu se poate descărca. Aprinde una din ţigările delicioase. E umedă. Şi ce vor spune ceilalţi ? Cum să mărturisească celorlalţi, episodul ridicol? Dă cu pumnul în granit să-şi sdrelească degetele. Doamna senator are sâni înalţi şi rustici, de Diană. Câţi ani să numere ? N'are vârstă. E mai ispititoare ca o copilă de şaptesprezece ani. Idiot. A procedat cum se cuvenia numai cu Mira Zăuceanu, care priveşte din limuzină cu aer de arhiducesă şi între patru ochi, e vulgară ca o cameristă. Cu sânii ei moi, ca două baloane desumflate, de Moşi, când le spargi cu acul şi cu lecţiile ei de înnot, groteşti. Au să râdă, toţi când vor afla succesul „atacului prin surpriză şi al brutalităţii care captivează”. îşi dă drumul în apă, în silă, înnoată leneş, abia mişcând braţele de gumă. Se răsuceşte cu faţa în sus, să ajungă târziu, când toţi vor fi plecaţi. II întâmpină Toto, în pantofi albi, pantaloni albi, ciorapi albi, cravată albă şi mânuşi albe, sprinten şi înfrăgezit după baie. Cât timp se îmbracă în cabină, Ţoto, aşezat pe bara de lemn, legănându-şi picioarele, îl aşteaptă trecând în revistă anatomia înnotătoarelor. Când a ieşit, îi arată cu bastonul, pe puntea . 67 © BCU Cluj de sus de tot, de la jumătatea muntelui, omul în haină neagră, cu titva de mort, plecat să privească în jos, cu obrajii descărnaţi prinşi în pumni de schelet. — Iţi spun drept, că a început să mă ambeteze individul acesta. Ai crede că e un vrăjitor ceva, un om vândut diavolului, aşteptând momentul potrivit să facă un semn şi tot lacul acesta să fie absorbit de gura de vulcan, ca într'o pâlnie, cu oameni cu tot... Celălalt, nici n'a privit în sus. Strânge buzele acru, indiferent la soarta lacului, a tuturor, a universului. — Poate să facă semn. Şi poate să-i înghită pe toţi. Mi-e perfect egal!La urmă, poate nici n’ar fi atât de rău... Toto, îşi contemplă amicul tânăr, cu o sinceră îngrijorare : — Ce e cu tine? Ce se întâmplă cu tine? In broşura-prospect, cu fotografii sepia şi albăstrii, pe hârtie cretată, pajiştea aceasta cu otava catifelată şi cu hora de brazi, e numită „Poiana Cerbului”. Vilegiaturiştii i-au spus „Poiana Suspinelor”. . Despre Cerbul legendei, care-ar fi murit de foame şi de sete prins în capcana propriilor sale coarne, cu fruntea lipită de trunchiul unui brad, nu se ştie nimic cert. Poate a fost o născocire împământenită de aiurea. Pe când suspinele există şi se reînoesc cu fiecare sezon şi cu fiecare noapte înstelată. Ziua, covorul de iarbă scurt retezată e pentru copii, băncile cu spătar curb, pentru mame, surori mai mari şi guvernante, supraveghind încăerările micilor oşti, cu o carte pe genunchi sau cu o cusătură care nu sfârşeşte toată vara. Gălăgia se încinge şi muţeşte cu intermitenţă, după legi misterioase. Un răstimp toţi copiii ţipă, chicotesc, îşi aruncă imprecaţiuni şi plâng, sguduiţi de un contagios paroxism. Pe urmă calmaţi, fără nici o pricină, au transformat jocul mut, l-au redus la şoapte, admonestaţi de un pedagog invizibil şi temut. Există aci, pe o bancă, întotdeauna aceeaşi, o bătrânică în pelerină neagră cu flori de cristal negru, care e bunica tutulor fiindcă n'are nici un nepot. Vine în fiecare dimineaţă, după ce şi-a făcut baia şi priveşte jocul copiilor, ţinând alături de ea o carte pe care n’a deschis-o niciodată. E prietenă cu toate mamele şi guvernantele de pe bănci, dar mai cu seamă e prietenă cu toată ceata gălăgioasă. Le ştie numele, apucăturile bune şi rele, e îngrijorată de viitorul fetiţei bălane şi palide, prea cuminte, ca şi de viitorul băeţelului, încăpăţânat şi violent, care se răsboieşte crâncen cu toate odraslele vilegiaturiştilor. Are pentru fiecare ceva bun, în punga de mătase neagră cu şnur : un pachet de şocolată, o poză decupată, o jucărie minusculă, o şuerătoare sau un domino care încape într’o jumătate de cutie de chibrituri. ; Ea recompensează binele şi răul. E ultima instanţă de judecată în conflictele aprigi dintre două tabere răsboite, şi e ultimul argument, al păiinţilor şi guvernantelor, când toate celelalte au fost epuizate. — Taci, că te spun la bunicuţa! Te aude bunicuţa şi se supără: Copilul îşi înghite lacrimile ciudoase şi priveşte ruşinat spre banca bunicuţei. . Bunicuţa surâde tuturor, cu o tristă blândeţe. Desface şnurul pungei de mătase, şi scoate o nouă provizie reînoită la „Bazarul Băilot” unde e cea mai statornică, dar şi cea mai puţin respectată clientă. — Mimi, ai cerut eri pardon lui Papa? Dolly, ai scris aseară doamnei profesoare? Ninel, te-ai împăcat cu George ? Toţi, ridică nasuri şi ochi limpezi, aşteptându-şi recompensa care e întotdeauna, fără greş, cea lacom dorită. f8 © BCU Cluj Povestea bunicuţei e simplă şi copilăroară. De mult de tot, acum cincizeci de ani, a pierdut într'o singură săptămână dori copii... Ii egăseşte de atunci în fiecare băiat sau fetiţă, cu o tenace metamorfoză pe care anii n’au uzat-o. — Aşa ar fi acum şi Anişoara. Aşa ar fi acum şi Săndel! Imaginaţia nu vrea să admită că Anişoara ar fi acum ea însăşi bătrână, cu părul albit, şi Săndel, un domn chel, cu burtă şi cu ochelari. Mintea bunicuţei refuză această trivială realitate. Ea ii vede mereu copii, păstraţi într’o copilărie eternă, schimbându-şi doar hainele şi tunsă-tura, beretde şi pălăriile, după trecătoarele mode care s'au perindat de cincizeci de ani. Când strigă Nina, sau Mimi, sau Dolly, face o sforţare să nu rostească desmierdător numele Anişoarei, ■ şi când şterge lacrimile lui Ninel, care s'a bătut cu George, nu ştie care din doi, ar fi fost mai mult Săndel. Toate se confundă, îşi pierd realitatea şi vânzătorul de la Bazar, o fură metodic la preţ, fiindcă e o doamnă bătrână zaharisită. Prin Poiana Suspinelor, trec două poteci. Una duce la Peştera Sfântului, alta spre Vârful Negurei. ■ Drumeţii se întâlnesc, în cete înarmate cu beţe lungi cojite, cu saci de pânză impermeabilă, din Care ies gâtul sticlelor, cu aparatele fotografice şi tocul binoclului, prinse în curea, la şold. Pleacă în dimineaţă, sgomotoşi şi cu paşi avântaţi. Se întorc odată cu amurgul, tăcuţi, extenuaţi, cu tristeţea ostenită a celor care au râs prea mult, au vorbit prea mult şi şi-au epuizat o dorinţă. Pe poteca aceasta, a întâlnit doamna Senator, tânărul de pe treapta din stânca lacului, în tovărăşia unei copile subţiri şi palide, în rochie albă şi cu braţul încărcat de flori de câmp. Regele charlestonului, a salutat-o sec, cu o riguroasă politeţă şi s’a apropiat să sprijine braţul tovarăşei plăpânde,, dar atât de tânără, atât de pur tânără! Au trecut, iar doamna Senator s’a întors, întâi prefăcându-se că admiră peisajul, pe urmă, când a văzut că nu mai e nimeni, uitându-se cu o cută între sprincenile subţiri, după dânşii. Ochii de culoarea oceanului sunt turburi şi reci. ' Obrazul omului tânăr s'a plecat spre urechia fecioarei tinere, să şoptească ceva, să râdă cu toţi dinţii aceia albi şi tari. Iar mersul copilei e aerian, nu atinge pământul. „Are să moară tânără, * e desigur ftizică!” — îşi spune cu o crudă satisfacţie, doamna Senator. Şi o vede, pe un balansoar, cu şalul învelit strâns pe umerii mici, tuşind în cea mai apropiată primăvară. Nu se mai zăresc. Au dispărut pe aleea golită. Braţul tânăr e puternic şi sigur, sub braţul fragil al copilei. Se reazemă mai apăsat, fără să vrea. Drumul a fost atât de lung şi ea e atât de ostenită! Iar copila se întreabă ce o a doua fiinţă, impudică şi nebănuită, există în ea, ca să găsească atâta plăcere când e aproape de omul acesta ' tânăr şi tare, când atingerea îi dă o voluptate dureroasă, ca şi cum ar transmite din sângele lui robust, un fluid ameţitor tinereţei sale anemiate, când sunetul glasului numai, e destul, ca să-i înece emoţia în gâtlej. Ridică ochii albaştri, rugători şi recunoscători, spre el care e mai înalt şi trebuie să se aplece, când vrea să-şi apropie tâmpla. Şi privirea lui e bună şi altfel decât privirea cu care cercetează toate celelalte femei. înduioşată şi proteguitoare. Ii potriveşte fişiul de mătase pe gâtul subţire şi diafan, când se apleacă, părul frizat îi desmiardă obrazul şi desmierdarea e nepământească, şi unică, aşa cum nu i-a dat-o nici o femee. • Tot el, e acel de eri, care cu râsul răutăcios vroia să smulgă sărutul de pe buzele celeilalte femei, pe treapta de piatră de deasupra lacului? Buzele acestea n’ar îndrăsni să le atingă, dacă n’ar veni singure spre el. înfricoşate, tremurând, arse de arşiţă, şi atât de umil oferindu-se ! 69 © BCU Cluj La Palace, în camera 37, e un adevărat consiliu. Deasupra cuvetei de porţelan, pe placa de cristal, sunt înşirate flacoane, cutii, perii şi unelte de toaletă, ca la mesuţa cu oglindă a unei femei cochete. In perete, agăţate ustensile de sport rachete de tenis, sacul de mingi. Iar în şifoniera, cu uşa deschisă, se văd cuerele cu haine, rânduite pe gama culorilor, dela negrul smoningului până la costumul alb, de flanelă. Regele charlestonului, desbrăcat până la brâu, îşi termină toaleta, în faţa oglinzei. Are părul prins în plasă, îşi smulge cu un cleşte de argint firele suplimentare din sprinceană, să rămână linia netă, trasă precis. îşi şterge pudra. Se dă cu un pas îndărăt, revine. E satisfăcut. Ceilalţi — sânt trei — îl aşteaptă instalaţi pe divan şi în jâlţ, admirându-1. Toţi au dorinţa secretă să-l imite şi să-l depăşească, E idolul lor, şeful lor. Acest admirabil camarad, care îşi dansa, îşi bea şi îşi risipea în sport, moştenirea. Când a terminat, înfăşurat în pijamaua cubistă, cu mari desene roşii, oranj, verde şi gri, suprapuse, îşi aruncă acrobatic o ţigare pe care prinde în dinţi, aprinde şi distribuie rolurile : — Tu anunţi pe Toto! Tu inviţi pe Doamna Senator, Şi pe domnul, care bine înţeles va refuza, căci nu se deslipeşte dela masa clubului. Tu aranjezi doi oameni să ne ducă proviziile. Am spus să ne frigă puii din astăseatră. Să ne pregătească două torturi. Nu uitaţi, ţuică, mastică, vin alb şi roşu — şampanie. Pahare. Dar nici cuţit, nici furculiţe. Scobitori şi atât. Plecăm la şapte, pe răcoare. Avem două ore de drum. La nouă am ajuns; seara plecăm la şase, la opt-opt-jumătate, sântem îndărăt. Contramandăm numai dacă plouă... Dacă e înourat, nu face nimic. Aci se înourează şi se înseninează de zece ori pe zi. Şi ceva.,.. Invitaţia pentru doamna Senator nu trebuie să pornească dela mine. Am spus! Ca să atenuieze tonul poruncitor cu care a distribuit rolurile, îşi bate camaradereşte prietenii pe umăr, le toarnă lichior în pahare, le pune cutiile de ţigări înainte! Ii reţine, şi totuşi ar vrea să scape mai repede de dânşii. Cineva îl aşteaptă în grădina unei vile, cu şalul subţire peste umeri, cu o carte pe genuchi deschisă fără să o citească; cineva cu înfăţişare de convalescentă fără să fi fost încă bolnavă, cineva care n'a început încă să tuşească dar e atinsă de aripa morţii pentru primăvara viitoare sau pentru cealaltă toamnă. Că îl aşteaptă pe el, n’ar vrea să ştie nimeni. Că se duce acolo, n'ar vrea să ştie nimeni. Ii e atât de nou şi necunoscut ceea ce simte, încât îi e ruşine de camarazi ca de o scădere şi o trădare. El, cel tare, cinic şi brutal, mentorul lor, căzut în sentimentalism de licean! — Şi doamna Senator? întreabă unul,privind lichiorul auriu, cu paharul în zare. De când ai devenit atât de discret, să nu ne spui, cum s'a terminat cu doamna Senator? îşi priveşte prietenul, din picioare, cu mâinile înfundate în buzunarul pijamalei, cu ochii micşoraţi de fumul ţigării. Râde, superior şi strânge din umerii laţi, -- Nu mă mai interesează... Ştiţi că la mine o femee nu durează mult. V'o cedez vouă... Toţi simt admiraţie pentru atâta rapiditate cu care prietenul îşi înoadă şi îşi desnoadă intrigile feminine, şi simt recunoştinţă pentru mărinimia cu care le-a cedat-o lor, cadou. (Sfârşitul în numărul viitor). © BCU Cluj NOCTURNA de ION MARIN SADOVEANU ^Vzima curată-a lunii Vântul, apelor o 'mparte... Valurile de departe Se adună la o cină De lumină. Noaptea-i strânsă într’un boz, Cade-un înăsprit moloz De pe carcerele zării, Ale inimii şi mării... Luna-i caldă ca un soare, Şi 'n stânci valul despicat Bate cu un pom în floare! Totu 'n jur se subţiază — Dumnezeu vrea să ne vază!.... © BCU Cluj V E D E N I E DE N. M. CONDIESCU ]De bună seamă, aceia cari i-au zămislit, au fost munciţi, în clipa însămânţării, de evocative viziuni apocaliptice, căci altfel, nu s’ai putea găsi un tâlc urâţeniei lor hâde, închegată cu o monstruos de rafinată artă, în cele mai neînsemnate amănunte. Amândoi, sunt retezaţi scurt, opriţi par’că din creştere cu lovituri de ciocan. Picioarele cu încheieturi bovine şi pulpe de capră, susţin trunchiurile conturate din linii strâmte, cu sinuozităţi şi proeminente, asemeni himerelor de piatră ale catedralelor gotice, . născociri ale înfriguratului misticism medieval. El: — E cocoşat, cu umărul drept mai săltat şi cu mâna stângă mult mai subţire şi mai scurtă de cât dreapta. Ea: Are şoldurile teşite, şezutul întins până’n spre scobitura genuchilor, mâinile mari, cu închieturile noduroase şi cu buricele degetelor late ca nişte lopeţi. Pe feţele lor măslinii, cu retuşări de albastru cadaveric., stă totdeauna, încremenit un surâs, tăios ca o lamă de briciu. . Vocea lui e subţire, cu ascuţişuri enervant de stridente; ea, glăsueşte în cheie de bas, cu accente de vrăjitoare în descântec. Când vorbesc, întorci instinctiv, capul, în aşteptarea valului de duhoare, care trebue neapărat să năvălească, printre buzele vinete, lipicioase şi îmbăiate la colţuri. Şi ’n aceste stârpituri, — Ziditorul, ruşinat poate de-o milă târzie, a deschis prin luminile ochilor, — de-o frumuseţe serafică, — limpezimi din tărâmurile visului. Ai lui, sunt de cărbune, cu sticliri briliantate, cu străfulgerări de oţel şi ţintuiri satanice de şarpe hipnotizându-şi prada. Ai ei, poartă într’ânşii azurul cerului de miază-zi. Ursita i-a apropiat. Prin împletitura privirilor, s’au dovedit frumoşi şi s’au iubit. - Minune, — ori magie concentrată în fosforescenţa stranie a ochilor lui şi ’n privirea ei leneşe, încărcată de-o setoasă voluptate. Iubirea lor e cântec bachic cu sălbatece refrenuri fauneşti. E o continuă contopire morbidă, cu scrâşniri de dinţi, cu brutalităţi de mascul, eşit biciuit de patimă, din noaptea cavernelor şi cu miorlăituri de pisică şi desmierdări de ghiare lăsând dâre sângerânde. Din oboseala care-i svârle, 72 © BCU Cluj pentru câtva în toropeală, se trezesc mai sadici, cu puteri proaspete şi noui născociri lubrice întru reînoirea ritualului. , . In lume, sunt nedeslipiţi. Un neastâmpăr ciudat îi sileşte la atitudini şi gesturi învăluite într’o duioşenie de un romantism pueril. Gunguresc ca copiii, se ţin de mână ca adolescenţii sub primele înfiorări ale dragostei şi-şi trimet, din buze, fluturări. In călătoriile ce le fac, •— căci au o continuă nevoie de pribegie, ca şi cum dragostea lor trebuie împărtăşită apelor şi pământurilor de pretutindeni, — sunt obiectul unei curiozităţi generale, împletită cu un interes plin de desgust. Toţi ochii se ţintesc asupră-le şi nu se mai pot întoarce de la dânşii ca sub hipnoză. Pătimaşi de dans, — se frâng cu întortochieri monstruoase prin toate dancingurile, retrăind prin atingeri, — în ritm de jazband, — lungile lor momente de frenetică contopire. Lumea face gol în juru-le, urmărindu-i însă în toate gesturile lor. Ei nu văd, nu simt nimic, din ce se petrece. Izolaţi în iubirea lor, — se simt frumoşi şi puternici, cu pulsaţii pline de sevă, cu chemări înspre o continuă şi mistuitoare ardere. Odată, — la Napoli, — urâţii scăldaţi în aurul primăvăratec al unei dimineţi cu aripi albe peste nesfârşitul mării, au clocotit în spasm de dragoste şi sguduiţi de-o tulburătoare nestăpânire şi-au apropiat vineţeala buzelor şi s'au sărutat cu încleştare îndelungă. Lumea care forfotea plină de zâmbet, s’a înfuriat, — nedreaptă contra urâţeniei care-şi cerea dreptul la viaţă, — şi n’a iertat gestul pe care l’ar fi îngăduit frumuseţii. De-abia au scăpat nebătuţi. Intr’o noapte de crâncen războiu sensual, după îndelungi suspine nechezate, după contur -siuni neînchipuit de dureroase în cruda lor voluptate, — ea, încă înfiorată, cetia „Memoriile lui Casanova”. Simţind asupră-i dogoareala stranie a ochilor lui, s’a întors înspre el languroasă, s’a lipit felin de trupu-i diform şi sub imboldul unei porniri de desăvârşită stăpânire, împinsă până ’n trecutul îndepărtat, i-a şoptit, cu sughiţuri lăcrămate : — „Câine, — când mă gândesc că, înainte de-a mă avea pe mine, — poate că şi tu, — ca şi Casanova, ai chinuit atâtea femei'....” . Şi încleştindu-şi dinţii în sânul lui, l-a muşcat crunt, în lupoaică turbată, până ce-a simţit căldura sângelui, umezindu-i gura, © BCU Cluj STIHURI DE PSALT NOU DE SANDU TUDOR I TPu Doamne, Tată! ■ Ca altă dată ■ cu glas înalt pe psalt vreau să Te cânt, fără cuvânt , rotund învăţat, ■ cu suflet curat , vreau să Te cânt. Şi Doamne, Tu Cuvânt! Porneşte roată de vânt să răsune prin lume ' clopot în hău • Numele Tău din cântul meu nou. Şi Doamne, Tu Duh! . Ridică solar pe văzduh hulubul sfinţitului foc cu verdeaţa minunii în cioc, să se lumineze în sine tot muntele de humă din minie. 74 © BCU Cluj II O! Doamne, Tată, Doamne! In mine năpădeşte stufos burianul rău pe inima 'mpietrită darab de stană greu Mă svârcolesc cu gândul în temniţă de fier nu mi-s de-ajuns eu singur, dar nu ştiu ce să cer. Presimt numa ca orbul1 că trupul mi-ai ursit să pice ca o coaje uscată la cojit. Presimt numa ca orbul că 'n lut duh mi-ai suflat durerea să mă rupă din sgură mai curat. Mi-e frică însă, Tată, că’n gândul meu semeţ sub pravila ’mpietririi în cremene să ’ngheţ. Şi dacă nu sunt vrednic de nici un drum ceresc nu mă lăsa 'n uitare pământ să 'nţelenesc. Din arcul bolţii trăznet mă arde scrum de var şi din ţărâna albă mă tipăreşte iar. ■ III Suflet gol, înger cu aripi de lemn, suflet orb, pas de ucigaş îndemn, pentru ce pată pe soare însemn ' ca un vârf de cui, (negrul cui ce-a spart palma răstignitului?) Trup sortit : suliţă cu lemnul frânt, trup dogit, tuşea toacelor în vânt, pentru ce, când auzi grăit: Pământ ţi-este frig? Ai ucis. Cu gură de-aramă-ţi strig : Ai ucis pe Cel de-al treilea din vis. © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE TRADIŢIE ŞI INTERNAŢIONALISM T o a r i i; importantul. articol al domnului Ernst Robert Curtius din Nene 'Rundschau (Ianuarie 1.928). asupra Psihologiei înţelegerii ger-mano-ffanceze, nc-a adus aminte că şi noi am urmărit în paginile Gândirii marea problemă agitată de scriitorii din dreapta şi din stânga Rinului. Emoţionali de nobilele lor silinţă pacifice, scriam în 1923 tot la această rubrică: „S’a zis: problema Rinului e problema Europei .şi de aceea vedenia păcii, continentale pluteşte ca mitica Loreley pe valurile fluviului legendar. Utopie încă, ideea Statei or-Unite ale Europei, — Paneuropa, cum îi zice tânărul filosof Couden-liove-Kalergi, Suprastatul european cum îi zice romancierul Ileinrich Mânu,—va avea poate darul să vestească odată şi odată,—Erdă ţâşnită din măruntaiele pământului,—amurgul zeilor imperialişti cari s'au luptat până la sleire pentru aurul Rinului. Nu odată poeţii au fost profeţi. De aceea ori de câte ori spirite distinse din stânga şi din dreapta fluviului fatal îşi schimbă apelurile, cutremurate de durere şi do speranţă, ele trezesc ecouri calde în sufletele noastre. Aceşti scriitori, fie Rornain Rolland ori Anei rd Gide, fie Heini-ich Mann ori Rene Scliickele, îşi smulg str'gălele din durerile şi din speranţele celor două mari popoare ale lor. Arta şi credinţa încovoaie adesea arcuri de curcubeu din-tr’o parte spre cealaltă'1. Ani au trecut de atunci şi l andurile celor însu-• fleţiţi. de o prietenie franco-germană au sporit. In ajunul morţii. Rilke popos se din nou şi triumfător în Pâiris. S’a urnit până în cetatea lumii însuş Thomas Mann, care şi-a, notat apoi cu solid şi cumpănit entusiasm ,,impresiile parijs’ene" asupra felului cald cum a fost primit de francezi. Iar deunăzi ziarele tipăreau succesele răsunătoare pe care le-au avut la. Berlin câţiva scriitori din grupul dela Nouvelle reoue frun-cuise. Ernst Robert Curtius, admirabilul iniţiator al germanilor în literaturo franceză contimporană, găseşte totuşi că însufleţirea pentru, o îi ţele-gere franco-germană. intensă pe când lucrul părea imposibil, a scăzut de când există un L.ccar- 110 politic. In cercurile intelectuale idtea are şi duşmani şi prieteni. Dogma naţionalismului integral francez se exclude cu dogma naţionalismului german revanşist. Dar în mare parte elita intelectuală a celor două popoare împărtăşeşte ideea apropierii prin cultură. Ernst Robert Cuitius nu tăgăduc.şte această reol'tate, dar e sceptic când îi numără rezultatele practice. Trai sânt, după dânsul, mijloacele ele care s’a servit până acum, cu un rezultat minim, ideea înţelegerii: vizitele reciproce, de care am pomenit, ale scriitorilor; colaborarea, dintre specialiştii ştiinţifici: congresele internaţionale. Scriitorii, n’ur fi însă înclinaţi la o politică culturală sistematică. După o vizită la Berlin sau la Paris, scriitorul uită de misiunea iui de factor al apropierii, furat de nou] subiect al operei pe care o plănnieştc. Specialiştii mai mult sterilizează decât fructifică ideea. [ar congresele n’au curajul unor mari liotărîri obligatorii. (Citează în acest sens Congresul PEN-Clubului ţinut la Bruxelles). Pentru o apropiere reală, prin cunoaştere intelectuală reciprocă, prin înţelegere şi preţuire între cele două popoare, pentru o cunoaştere ctire să depăşească limitele miei elite j«strânse si să pătrundă larg în conştiinţa culturală, Ernst Robert Curtius preconizează o politică culturală urmărită după un program sistematic. ,,0 înţelegere intelectuală în acest sens nu se realizează prin faptul că un Paul Valory la Berlin, un Ştefan George la Paris găseşte zece cititori". Alte mijloace şi alte metode sânt necesare pen-trutin ideea să pătrundă în conştiinţa maselor şi să câştige astfel valoare noUtică. Trebuie găsită aceeaşi temelie valabilă şi pentru Franţa şi pentru Germania. Şi anume: opera aceasta să înceapă tliin copilărie, prin învăţământ. ,,Nu ne putem înţelege dacă nu ne cunoaştem reciproc Fmba“. In Franţa nu se ştie nemţeşte; în Germania nu se ştie franţuzeşte. Pe lângă limbă, Curtius propune o reformă a manualelor de istorie care, cum sânt azi consacrate exclusiv „idolilor şi idealurilor naţionale" numai la formarea viitorilor europeni nu pot năzui. ,,Istoria poate să aducă servicii esenţiale la clădirea, unei © BCU Cluj Europe intelectuale numai dacă sacrifică miturile naţionale şi scoate pe primul plan puterile unificatoare ale trecutului european". Şcoala .poate avea, prin urmare, un rol covârşitor în deşlegarea. problemei. ... . Marile invenţiuni, tehnice - radiodifuziunea, :cinemiatograful — pot fi admirabile instrumente de cunoaştere documentată. Alt mijloc e schimbul ..de student! şi profesori organizat prmtr’o politică de Stat. Ceeaee ar ajuta insă conside-, rabil această operă ar fi :in.'ţi|ativa -particulară , a- • mecenatilor financiari, cari ar clădi institute ..şi ar susţine acţiunii în acest sens. Ceva- în stilul marilor fundaţii americane . Dar drumul către aceste soluţii radicale ale unei politici susţinute programatic nu duce prin ,,aceeaşi propagandă a elitelor intelectuale faţă de , care se arată atât de scepi-c d. Ernst Robert Cnr-tius? Credem că, în fond, nici autorul articolului rezumat -aici nu tăgădu eşte răsunetul ce-1 are ..cuvântul scriitorilor în pregătirea unei atmosfere prielnice înţelegerei. D. Curtius însuş e un eminent propagandist, gi încă nu -trată pentru conţintul ei caracteristic ideologiei poetului. Au dispărut .de asem.oneiai şi poezii scrise miali târziu dar neisbutîte. „Iubind în taină”, „Dalila”, .. „Inviereai", variantele elegiei ,.Mâi am un singur dor*”» şi alte câteva: fără importanţă. S’ar fi putut lăsa eu apelaşi, folos la o parte şi cele mai multe dintre celelalte poezii de tinereţe, aproape toate acele inspiraţii mai mult ocazionale sau de juvenil lirism datând dinaintea, „Epigonilor”, pe care d. Ortiz le-a lăsat să figureze în prea mare număr în ediţia sa. Tn schimb însă, cartea s’asr fi îmbogăţit dacă traducătorul ar fi admis încă două sau trei: din bucăţile lăsate afară, — poemul atât de caracteristic pentru romantismul lui Eminescu înrudit celui german „Strigoii” sau bucăţi de un suav lirism melancolic cum e sonetul începând cu vergii 1 „Stau în ceardacul tău... Noaptea-i senină...” ori cântecul desigur de tinereţe, amintind încă Orientalele lui1 Bolintineanu, intitulat „In fereastra despre mare”. Dar toate acestea pot fi la urma urinei simple preferinfe personale asupra cărora ar fi nepotrivit să insistăm când culegerea d-lui Ortiz cuprinde 'toate elementele prin oare şi temperamentul şi. gândirea lui Eminescu oot fi suficient defin'te. Edifia, aşa cum a fost întocmită, conţine tot ce e esenţial poetului şi e purificată de cea mai malr© parte clin ce putea să-i. umbrească pentru streini personalitatea. Ambiţia cui îşi lua o răspundere atât de mare nici nu se cuvenea să meargă mai departe. N'am putea încheia însă aceste rânduri Jură a sublinia cum se cuvine şi cele aproape şaizeci de. pagini de introducere în cârc autorul traducerilor laee prezentarea biografică a poetului: „Eminescu. poetul roman al pădur’ij şi al pârâu-luiT. In privinţa acelalsta avem şi un termen' de comparaţie care şi_ el se cuvine semnalat, deşi cu totul într’alt chip. Biografic. Eminescu, a. mai fost în adevăr prezentat, destul de larg publicului italian, într’nn studiu publicat acum cinei ani de tânărul filolog bolognez Carlo Tagliavini, în volumul colectiv „Studî sufla Roman ia” tipărit de „Inst'tutul pentru Europa Orientală” din Roma. Şaizeci de pagini mari do cercetare cât se poate de „ştiinţifică”, de sistematică, de „obiectivă”, în care sunt puse l,a contribuţie până şi cercetări medicale şi psihiatrice în eomplec-talrea. abundentei bibliografii p© caro se sprijină autorul. Rezultatul acestei amarnice disecţii e prezentarea unui Eminescu patologic, degenerat mai înainte de a se naşte prin cele mai funeste eredităţi, ros de tuberculoză familiară, pândit de apoplexie şi paralizie, epileptic, sifilitic, atins de o psihoză „encefulo-malacică” şi bântuit încă din copilărie, de morbul de origine epileptică al „automatismului ambulatoriu”. Din-tr’o asemenea lombroziană perspectivă era: firesc ca tânărul fiiolog să-şi impună, serioase rezerve faţă de poetul pe care îşi luase sarcina să-l prezinte compatrioţilor săi. Găsea deci că © o eroare nejustificată, oarecum o necuviinţă, a compara personalitatea poetică a lui Eminescu cu acea a lui Leopardi sau a lui Lenau.- Un poet mare. bine, însă în limitele relative ale literaturii române. Şi. încă! Ideologia lui politică îl micşorează prea. mult. Articolele di’n „Timpul” nu sunt decât „simple pamflete vulgare şi desgustătoa-re”; proza lui literară, în genere slabă, manifestă un spirit fantast şi, desechiUbrait; iar poeziile înşile nu dovedesc decât două lucruri: 1) că Eminescu „a ştiut să împereclieze ideile filosofice cu poezia, fără să fie - — cel puţin în perioada sa mai bună — confuz” şi 2) că a îmbogăţit literatura română cu fonne metrice noi şi vreo câteva versuri perfecte (tot în perioada a-pogeului său)“. Iar pentru această laborioasă amabilitate faţă de literatura română, tânărul filolog Qatrlo Tagliavini a fost, nri se pare, şi recompensat cu Bene-Merenti. Cer scuze d-lui. Ortiz pentru această nedorită digresuine pe care mi-o prilejutşte studiul său asupra Ini Eminescu. Mi se parc însă că nu aşi fi putut sublinia tnai bine importanţa acestui studiu în fruntea ediţiei italieneşti a lui Eminescu, decât amintind, erorile pe oare el trebue să le înlăture din 'mintea cititorilor italieni. Străduinţa sa n’a fost zadarnică nici. în privinţa aceasta. Biografia publicată acum; ne poate da deplină satisfacţie, E, nu numai o înţelegătoare şi abilă reconstituire a istoriei celui mai. inspTat dintre poeţii noştri, dar şi o caldă, aproape lirică evocate a acestei vieţi turmentată de genialitate şi nefericire. Pentru cercetătăorul atent, ©a poate fi şi mai mult decât atât: O contribuţie preţioasă adusă studiilor eminesciene în genere. Atâtea amănunte uitate sau neclare sunt scoase iarăşi la lumină ori puse în relaţii care le pot face semnificative. Atâtea observaţii critice noi ce răsiair neprevăzute ici şi colo, dând la iveală sclipiri încă neobservate ale poezii- 79 © BCU Cluj lor acestora. Criticul, fin îi sigur pe care îl cunoaştem şi din alte probe se întâlneşte astfel in acelaşi gând cu omul de ştiinţa scrupulos şi bine documentat. Noi. îi rămânem însă rec.inos- LUCIAN . Câ să evoc universul poetic nl d-lui Lucian Blaga, ar fi trebuit să aştept solstiţiul de vară. arşiţa ca'niicultură, pentruca ierburile să se ai'dă şi pâracle să .sece; ar fi trebuit să-mi tai un fluer de soc şi să chem cu el răcoarea sălciilor, tilincele turmelor şi mugetul cirezilor; ar fi trebuit să mă culc în lanuri, să mă întind la umbra fagilor, sub iegmine fugi, împreună cu Ti-tyrus sau să pândesc printre aluni cum saluţi ies din cânepă şi nimfele din scoarţa colacilor. Dacă am figura felul poeziei prin ir o ordine de instrumente muzicale am trece peste biblica orgă, serafica violă, miticul corn, idilicul cim-poiu, academica harpă, şi arcadicul flaut şi am încredinţa poetului mai do grabă decât naiul şi fluerul (fistula, calsmus) o trişcă de cucută (ci-cuta), ca să cânte cu ea o scurtă gamă agrestă. Căci, ca. şi filierele, tilincele, gr corii şi. lăcustele d. Blaga cântă cu tonuri puţine şi subţiri şi numai între iarbă, şi soare. Ni se vorbeşte, in privinţa: asta», de o poezie de imagini şi de senzaţii, definiţie care n»u ne poate mulţumi pe deplin câtă vreme ştim că arta este tocmai anularea prin imagini a» gândurilor şi a sentimentelor. A rupe mătăsuri putrede, a te culca gol pe o blană, a mângâia sfere de ialabastru: acestea sunt senzaţii; a bate cu un ciocan de pâslă întruni gong cu raza de 2 ni.; a asculta cu urechea lipită de lespede/ai unui portic urletul de orgă al coloanelor, a auzi căderea fulgilor de zăpadă: acestea sunt senzaţii; a pândi noaptea în biserici fuga arhanghelilor înspre livezi, n-fi simţi la umeri mugurii a două aripi, sau a surprinde o capră râzând: acestea sunt senzaţii. Dar sunt producţii incoerente ale mintii ajutate de simţuri ci nu elementele linei organice privelişti a lumii. Va trebui aşa dar să reconstruim din singuraticele aspecte sfera de \ iajă a poetului şi să înlăturăm ca imitaţie şi manieră tot ce depăşeşte strânsa intuire a obiectului. Iată de ce socotim nefolositoare cercetarea premergătoare a izvoarelor de inspiraţie, care, distruse prin sinceritate în opera de artă, nu devin obiect de studiu, decât. în măsura în ca,re au rămas n«asimilate. * * Deşi purtând un nume spiritual, aproape ascetic, volumul Paşii Profetului exa o culegere bucolică. Mai mult decât profetul de ţărână care leagă tainice corespondente în cosmos dincolo de vreme şi loc, sau stă în colocvii simbolice cu duhul pământului, după formula doctorului. Faust saiu a neomenosului Zaratlmsra, mai mult decât chiotele cil care se simulează o vitalitate oe vrea să ia parte, dincolo de trupul trecător. cători mai a ies pentru ceea,ce se desprinde din toată această carte: pentru pietatea înţelegătoare cu care a ştiut să tălmăcească şi opera şi personalitatea poetului nostru. AL. BUSUiOCEANU BLAGA (Rasticus es. Corydon.) la însăşi viaţa universului: era vrednică de observat acolo tocmai supunerea spiritului la invazia unei realităţi campestre în chipul stâncilor mărăcinilor, scailor, lăcustelor în plete şi a miresmelor de smochini. Pentruca să fii eu adevărat bucolic, treime să te cobori cu simţurile până Ia graniţa în care trupul ia cunoştinţă de lume, iar spiritul este atât de adormit cât imaginea să nu devină o interpretare; trebue cu alte cuvinte să cazi în acel subconştient al purei vieţi fiziologice, unde numai amorţita identitate a Euluj trage un hotar între vegetal şi, animal, şi simţurile trăasc dela sine cum cântă greerul la soare. O astfel de confundare a subiectului: în obiect, care, ucisă cu conştiinţa, duce la formularea panteismului, aruncă spiritul înitr’o somnolenţă amorfă şi monotonă, fără putinţe d.e desvoltare. Fără visul, din suflet somnul este eigal pretutindeni şi de nepovestit. De aceea inspiraţia poetului este scurtă şi, fără na-raţie ca somnul fără vise sau ca un bâzâit printre bozii. Versurile trebuesc repetate ca descântecele până la, amăgirea conştiinţei până ce duhul ni se risipeşte anonim pe deasupra lanurilor şi heleştaelov,. Mai mult decât o amintire mitologică. Pan este în bucolica d-lui Lucian Blaga, expresia modernă a sentimentului panic, o mitifieare a unei morbidităţi agreste ce uneşte intrăm singur simţ pietrificarea, descompunerea vegetală şi somnul rozătoarelor reci: Acoperit de frunze veştede pe-o stâncă zace Pan. E orb şi e bătrân. . . Pleoapele-i sunt cremene Zadarnic cearc'a mai clipi, căci ochii-i sau închis—ca melcii—peste iarnă. Cu el îşi face loc n lirica noastră, peste vechea idila, un.» simţ dinamic al naturii, nu (ară un element de miracol panteistic. „O minune: — zice poetul undeva — puterea aşa de fragedă a m-gurului proaspăt învinge şi rupe scoarţa cea mai tare şi mai dură a unui arbor’" Pan are această voluptate tactilă de a controla (apariţia miraculoasă, vegetală şi animală, a mugurilor şi a corniţelor: Ah, Pan! 11 văd cum îşi în Unde mânu, prinde-un ram — şi-i pipăe cu mângâieri uşoare mugurii. Un miel s’apropie printre tufişuri, . ■ Orbul îl aude şi zÂmbeşte, căci nare Pan mai mare bucurie, decât de-aprinde ’n palme ’ncetişor căpşorul mieilor şi de-a. le căuta corniţele sub nasturii moi de lână. 80 © BCU Cluj Că Pan este orii îmi e de uimire: dacă în ordinea teoretică el este rudă cu marele Orb din Zamolxe, personificare mitologică a miracolului cosmic, divin pretutindeni şi neştiutor de sine, în ordinea poetică este o coborâre sub realitatea schematică pe care ne-o dă ochiul, la presimţirea internă a vietei Marele orb presimte deci viata în care este amestecat prin întunecate senzafii de răcori silvestre şi băloasa târâre a melcilor în barbă. Iar ghiciturile adică miturile pe care le lasă prin tară, sunt din îndemnul lui Nietzsche1) şi ou spre folosul poeziei: II duc de mână prin păduri Prin ţară lăsăm în urma noastră ghicitori. Din când în când ne odihnim in drum. Din vânătă şi mocirloasa iarbă melci jilavi i se urcă ’n bart>&. Cu o neîntrecută frăgezime a cuvântului d. Blaga ne-a înfăţişai o serie de clipe eampestre, unde conştiinţa este absorbită în fenomene vegetale şi animale. ‘ Solară somnolentă rustică: Timpul îşi întinde leneş clipele ţi aţipeşte între flori de mac . . ia ureche-i ţârae un greer. . , Extremei senzaţie de somn şi acuitate' acustică subconştientă: Când treci fără sandale pe sub i'ei porumbii adormiţi pe ştreşini ciuruite se trezesc, crezând că paşii iăi, mărunţii, sunt seminţe asoărUie de-o mână bună pentru ei. Apariţie cucurbitaicee a lunei: Pe coastă ’n vrej de nouri creşte luna. • . sau apicultura selenară: De ir ei zile luna\ creşte ca un fagure de miere într’un stup. Despiritualizare panică: Eu zac în umbra unor maci fără dorinţi, fără mustrări, fără câinii şi fără ’ndemnuri. numai trup şi numai lut. Idilă agricolă: De prea mult aur crapă boabele de grâu, ici-colo1— roşii stropi de mac — şi ’n lan o fată cu gene lungi Ca spicele de orz. Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului şi cântă _ Monotonie cramo-muzicală: Pămantu ’ntreg e numai lan de grâu şi cântec de lăcuste. Volptate pastorală: O copilandă mulge-o vacă. Arcul ugerului plin asoârle o săgeată , de lapte în şiştar Arşiţă rurală: Când toporit priveam prin gene __ _ cum boii se mişcau prin flori de sânziene pe sub sălcii, - mă miram că ei nu văd cu vârful coarnelor ca melcii — 3. Asupra înrâurire! lui Nietzsche a vorbit cu multă şi inedită pă-tnmdere d Tudor Vianu in Masca VretU0L şi boii — boii-şi rumegau căldura pe sub săicii; Ebrietate horticolă, gastrică şi carnală, gen anacreontic: In oiţe roşii strugurii par sâni goi ■ ai toamnei smulge-i tu din trunchiul lor robust ^ şi stoarce-i * ; în gură — ca să-ţi văd mânuţele ; f şi degetele umede de must Sărutare bachică: , Gura ta e strugure ’nghetat. Uneori bucolicul este împins la o ţişoară tur-burare de pândă sexuală în forme mimetice şi corespondente ale naturii. Nimfa răsare din bălfi ,,eu straiu de broască ’n. păr” şi-şi „varsă mlădie trupul gol” în ierburi, în vreme ce «nisipurile prind să fiarbă”. Tâmplele zeului câmpenesc svâcnesc mimetic „ca guşa unei leneşe şo-pârle, ce se prăjeşte ’n soare”: Orice mişcare sufletească se anulează în universala beţie solară şi fraza poetică devine sacadată, frenetică, stupefiată. „Vară—soare—iarbă”. O palpitare de brotăeel, sburdatul viţeilor, năpădirea, scailor, fulgerele de zăduf asemeni picioarelor smulse de păianjen, un şuerat în frunze de păpădie, smulgerea fagurelui de miere, şopârlele jilave ce vin să caute soarele pe piciorul gol al lui Zamolxe, bacanala celor nouă preoţesc verzi sân-gerându-şi prin ciulini picioarele vegetale de ver- • dele lăcustei ale Zemorei, toate acestea şi altele sunt clipe dintr’un mare extaz al naturei; solar, fiziologic, antropomorf. Poezia d-lui Blaga este fără conştiinjă, fără cer şi fără mişcară Ea se în-făptueşte la rădăcinele ierburilor şi macilor, în stare de somnolentă impersonală, cu urechea spre inima pământului şi cu o fixitate acută a ochiului şi auzului în actul de delimitare a regnurilor, amestecate într’o mimoză prudentă. Din teama de divinitate şi mimetică ochiul poelulu* duce examenul fenomenelor până la antropomorfizare şi mitologie: o mişcare scurtă în papură, poate fi nimfa cu păr de mătasea broaştei; doi melci, ochii închişi ai lui Pan; un mănunchi de inuşchiu părul unei făpturi împădurite. Aproape de pământ ochiul pierde proeefia normală a lucrurilor pe orizont şi dă fenomenelor mărunte diformităţi halucinante. Culcat în imensitatea lanurilor omul vede pe aceeaş întindere melcul şi boul, vrejul şi* luna, picioarele păianjenului şi fulgerele, malul mării de secară şi lumile mărunte ale arachnidelor. Sentimentul morţii nu se deosebeşte de ceUal vieţii decât printr’o miaj largă dişpersnine! a Eu-lui în multiplicitatea cosmosului. încetarea sunetului şi vegetalizaraa tactului sugrumă Timpul şi cufundă individul în nemărginire: Atât de singur sunt că de mult uitat~am să mai fac desebire între mine $; ’ntre lucruri.' Dacă aşa dar bucolicul se înfăţişează de cele mai multe ori ca sensibilitate panică, nu lipseşte pastorala, ruralismul şi idila campestră. întâlnim ciobani întârziaţi pe xiUtD câte-un bătrân cu miros de ger în lână, boboci de gâscă sub ulmii străvechi, capre care lasă laptele prin . buruieni şi alte aspecte ale unei vieţi mai specific rurala , T . .. Dacă ne întoarcem acum la Poemele Luminii, 81 © BCU Cluj lie este uşor să desprindem purul extaz panteis-tic de chiotele ingenui ale mintii , Pe spate ne-am întins în iarbă. Trântit în iarbă, rup cu dinţii — gândind aiurea — mugurii. . . V.ţe' roşii, 'Viţe verzi sugrumă casele !n lăstari sălbatici şi vân joşi. . . Spânzurat de eer printre ritmuri se frământă în mătasi-i un păianjen. . . Atâta lin;şte-i în jur de-mi pare că aud cum se isbesc de geamuri razele de soare. . . etc. Depăşirea obiectului ia dimpotrivă forma ro-mant’smului erotic: ..Lumina ce-o simt năvălindu-mj în piept când te văd — minunato. . . Ai nopţi, ai nopţi — frumoaso. . . Şi cald din temehi răsar de-ama-rul tinerelor mele patimi. . . Tot largul lumii, e urzit, din părul tău — şi strig şi strig. . . Ca nişte limbi de foc cu bratele-mi iniind, ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi. . . Iubita mea în miez de noapte când şoptim etc.” sau a conceptului, fie el paralelă, aforism, fabulă sau profetism. Aci stud ul influenţelor devine legitim şi confruntarea c.u Pietre pentru templul meu folos:toaire. Versuri ca acestea: „nu ucid cu mintea tainele... O, vreau să joc.. Sunt beat de lună şi-s păgân. . . O, soarele divanul, te orbeşte cu lumina etc..” sunt nu atât .intenţie .cât semnul unei. concepţii de viaţă, de altfel împrumutate. * sjc O alăturare de bucolica virgilbuiă învederează şi mai bine elementele clas ce ale inspiraţiei rustice Prezenţa lui Pan ov'um custos este un amănunt mai puţ:n însemnat, faţă de ardenţa caniculară a câmpurilor răsunătoare de greeri şi lăcuste (Sole sub ardente resoivant arbnsta cicad s). Nu lipseşte macul în narcoticul căruia trupul aţipeşte (Lethaeo perfuse papavera şoni-no), şopârlele mişunând la soare (picti squalen-tia terga Incerţi; Nune virides etianr occultant spineta lacertas), naiul, fluerul, trişca de cucută (la un loc: Est mihi, disparibns septem corn posta cicutis, fistula) copacii străvechi (şi plopii tremurau străvechii: Aut Lic ad veteres fugos), versurile scrise pe frunze uscate de vie (quae cort.ce fagi carm'ina descripsi) laptele de capră care curge râuri (Quam magis exhausto spuma-verit ubere muletra, Laeta magis pressis mana-bunt flumi.na mamuis). Şi Ca să Lisăm lagurii, nucii, fructele în genere, precum şi alte înfăţişări de viaţă păstorească, vom putea face o apropiere între „corniţele sub .năstureii moi de lână” cu ho aţianul ied cu fruntea, umflată de coarnele noi (frons turg'da cornibus prim îs). Ceeace nu vrea să zică nici im.taţie nici vreo înrâurire indirectă, ci o apropiere a s'mţur lor pe aceeaş privelişte a vieţei, una şi neschimbătoare, cu alte temeiuri artist'ce şi alte fineţi deşi cu înrudiri ale ochiului. Acest element cam-pestru şî pastoral nu e părăsit de poet mai în nici o manifestare a artei sale, ci e prefăcut, stilizat, şuii' tualizat în albia nouă n unei tradiţii româneşti. * * Dacă d. Blaga ar fi rămas mjai departe culcat în lanul de greu, uimit de cutremurul cosmosului, am fi avut câteva exemplare din acelaş fluer şi nimic urni mult. Da,r s’a prefăcut. O temere de taina, pământească a morţii, de toamnă şi dc uitare l a făcut să adâncească un sbuciuip mai ascuns — vădit din cele dintâi două culegeri. Spiritual, zări şi st Uzări minore, a.ureoiâri ale fiinţelor câmpeneşti, fenomene de lumină şi angel c, isbucnind în pacea agrestă în care murise Pan, ne dau o derivaţie bizantină a vechiului panism, încă sălbatică şi rurală, pe care am numi-o bucolic creştin. După cum în creştinismul primit,y păstorul virgdiun se îmblânzeşte, şi purcede pe peretele sarcofagelor cu oaia în jurul gâtului, între barbarie şi cruce, viţă de vie bachică şi lujerul simbolic, păuni şi porumbei, silvani şi diaconi; tot astfel rusticitatea poeticei d-lui Blaga se eterizează fără să se distrugă. întâlnim şi aci reptila la soare, clar este şarpele binelui; sunt şi aci stupi şi grădini, dar sunt grăd.nile Omului; plugul ară, dar e împins de arhangheli. Aci e casa mea. D.ncolo soarele şi grădina cu stupi . Voi treceţi, pe drum. vă uitaţi printre gratii, de poartă, şi aşteptaţi, să vorbesc. De unde să ’ncep? Credeţi-mă, credeţi-mă, despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei. ' despre soartă şi despre şarpele binelui. despre, arhanghelii cari ară cu plugul grădinile omului, despre cerul spre care creştem, despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri — şi îna'nte de toate, despre marea trecere. Este dealtfel vorba de un p-uiieism extatic, de o colaborare, a. trupului cu visul, de o mitificare creştină a miracolului lanonim al universului. Flora, şi fauna se fac mai ascetice, mai simbolice, aproape misf ce. Dobitoacele, până acum lubrice, capătă „ochi cuminţi'’ şi privesc „fără de spaimă umbra în alvii” Câmpul face loc pădurii,, soarele umbrei, pâraiele duc înspre peşteri, ţapilor le ia locul melancolicii cerbi. Natura în genere se melancolizoază, fauna aleargă rănită de nostalgii fără natmo, orizontul are Înmiii.şuri spirituale: . Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac. Din când în când. ne mai ridicăm ochii > spre zăvoaiele raiului apoi ne-aplecăm capetele în şi mţai mare tristeţe Pentru noi cerul e zăvorit şi zăvorite sunt şi cetăţile. In zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre, In zadar câinii ni se închină. suntem fără scăpare singuri în am'hza nopţii. Nimic nu s'a schimbat ca într'un templu păgân transformat în bazilică. Totul este câmpenesc, idilic, material. Da.r moza:cul. a fost bătut cu aur, momentele naturale s’au simbolizat, anotimpurile au căpătat subînţelesuri spirituale. Câmpiile se aureolează: Z ua vine ca o dreptafte făcută pământului. Flori peste fire de mari ' îmi luminează din larg — aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului. Un apocalips blând şi rustic, cu na vităţi de mozaic ravennat apare pe alocuri; trec tineri goi şi fecioare albe în sclipiri de hieratică procesiune murală, dar mai ales sălbăticiuni simbo- © BCU Cluj lice şi bizantiiiimnte: . Din depărtate sălbăticii cu stele mari doar căprioare- Dor pătrunde în oraşe să pască iarba rară din cenuşă. Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi intra-oor in bisericele vechi cu porţile deschise — uitându-se miraţi în jur. O mairc inocentă cuprinde pe toate făpturile şi totul e plin de miracol şi aşteptare. La casa zugravului de sfinţi s’a adunat norodul crezând că fără veste te vei ridica la cer şi. vei îjiălfa cu tine satul şi pământul Ciobanii, în cojoace eu flăcări de lână, aşteaptă misterul naşterii, pe când femeea: înţelege mai puţ'n decât oricine minunea ce s’a ’nt'âinplat şi însfârşit, pentru a duce până la capăt ange-lizarea eglogei, Toate turmele pământului au aurelore sfinte peste capelele lor iar îngerii cântă noaptea, prin pădurile din care au fugit nimfele. Nu pot să nu apropii aci patetismul mistico-bucolic al d-lui Lucian Blaga de iconografia pastorală şi bizantină :ai pictorului Demian. Şi acolo cerbi diafani sc încurcă în coarnele stilizate, porumbeii au rigidităţi romanice, iar fiinţele rustice privesc cu inocenţe arhaice, arătând hieratic mâini disproporţionate şi picioare naive, în care sensualitatea se tmperechiază cu se-rafismul. Că această bucolică creştină îşi are izvoarele sale şi este, privită cu ochiu abstract, un moment dintr’o tendinţă nouă a artei, nu mai este îndoială. Dar întrucât este simplă viziune transfigurată a câmpurilor şi a vieţii şi formă poetică organic legată de temperamentul scriitorului, ea este sinceră şi comunicativă şi numai cine nu simte nimic altceva in afară de sine, o poate respinge ca voinţă pură. Printre câţi ari atins lira mistică d. Blaga a scos sunete mai largi, printr’o suavă dispoziţie sufletească ce-i face prilej de beatitudine din orice exaltare a simţurilor. Dacă privim teatrul d-lui Blaga nu sub raportul formulei dramatice ci a conţinutului sufletesc, nu ne e greu să desprndem şi acolo elementul pan ie şi chiar pastoral. Dar bucolicul ia forma unei antinomii între spirit şi pământ ce se rezolvă printr’o conciliate, în chipul unui panteism creştin. Pan se ascunde sub straele bizantine ale unui preot carnal, ca Popa din Tulburarea apelor si Marele Eu din Fapta jşi e ,îu cu veşnica nimfă, ascunsă sub haina de foc ale Nonei celei ispititoare sau în făptura T H O M A S 2 IUNIE 1840 - P ERSONALITATEA — şi atunci şi scrisul — lui Thomas Ifardy se oferă unei multiple controverse. _ , Cel mai pesimist dintre scriitorii Angliei era şi cel mai sănătos dintre oameni Aşa de sănă- loancei cxl păr roşu. Cu funduri de aur, cu luminişuri şi mistere, noua dramatică este dar tot de esenţă păgână şi bucolică şi e plină de voluptate agrestă subtilizată pe un fond stilizat de bizantinism. Nona care vine odată cu căutatul cocoşilor verzi, ar sări goală ca luna peste Popa prefăcut în altar sau şi-ar lăsa urmele tălpilor pe el, de-ar fi biblie; ea este ca o păşune caldă pentru visul flămâ nud ului Popă care ar juca nebun şi desculţ în iarbă; şi e surdă ca. florile şi-şi risipeşte căldura în răcoarea zărilor; e chemătoare ca o bacanta, lacomă ca o nimfă de fructe şi mai ales de o carnalifate şi de-o v.denie felină fiindcă este o expresie a pământului şi a vieţeii. E poate cea mai graţioasă vedenie ai ispitei turburătoare, împupdice, icocen-te ca însăşi natura. Nona cu părul roşu îşi are o soră cu aceleaş învolburări de flacără în Ivanca dionysiaca, alergătoare cu trupul gol prin ploaie şi prin vânt, peste câmp. P'iipâ cum melcii se simt împinşi de o forţă lăuntrică să se desfacă la rouă, astfel aceste sălbăticiuni silvestre se simţ îmbătate de soare şi ploaie. Înlăturând ceeace pare la primai vedere o problemă de patologie psihică, Daria este aceeaş nimfă domesticită cu forţa- O singură privire caprină şi natura se deslănţue, smulgând legăturile oricărei societăţi. Cu schematism şi pathos primitiv de mimau tic, Cei doi eroi antagonici, joacă drama naturii şi a convenţiei. Fiiip e pedagogia,, remnitataa civică şi înalta abnegaţie. El rezolvă acte şi face fapte nobile. In vreme ce Daria visează masculul care s’o trântească pe scânduri şi s’o sărute prin ciorapi, Fibp meditează educarea individului din embrion. Cea dintâi victimă a educaţiei în embrion este Puiu, căruia etica i-a ucis instinctul sângelui. Este regretabil că autorul a complicat antinomia simplă a celor doi termeni printr’o analiză a unor stări morbide de ajutorul cărora nu era nevoe, mai ales când teoria — cum se ’ntâmplă cu freudismul — este contestabilă. E vorba spre pildă de inhibirea impulsiumlor sub forma derivate-lui psihic al ideed fixe. Daria , Luca din Fapta au idei fixe. De ele îi izbăveşte acţiunea, fapta, anularea, obsesiei prin gest. Şi ’n Meşterul Ma-nole ni se pare a vedea pe lângă simbolul procesului de depersonalizare a operii, născute ,to-tuş dintr’o durere istorcă, intenţţia de a crea un mit pentru ideea divinului cu temeiuri pămâiir teşti. Dar aceea este o lucrare cu respectarea largă a cerinţelor dramatice şi d scutarea ei ar depăşi limitele unei cercetări de fond. ^ Căci voiam să ascult numai fluerul de cucută ce mişcă plopii, chiiamă mugetele şi tilincile şi trezeşte pe Pan adormit iîntre maci, cu greerii şi lăcustele, cu lanurile şi heleştaele. G. CALINESCU H A R D Y 11 1ANUAR 1928 tos că unii critici vorbesc de optimismul său, şi încearcă să răstoarne în funcţie de el şi în pofida autorului, un scris altminterea deajuns de categoric. In orice caz acest optimism sp trădează nu numai în bogăţia de resurse în © BCU Cluj faţă vieţei a dirzilor şi admirabililor săi eroi, în humorul şi bunăvoia amintitoare de Shakes-peare a ţăranilor săi, în joviilitdtaa rustică a situaţiilor străbătute de mireasma reţinută a bradului şi ferigei. Pretutindeni se lasă înţeleasă o dragoste nu de natură cu iniţială, ci de natură în amănunt, de plantă, pasăre şi ftiară. Această dragoste venea nu dela scriitor, ci dela om. Hardy era un mare paraponisit împotriva vînătoarei pe care a atacat-o, ca sport neuman în acţiuni publice. Era, dimpotrivă prietenul câinilor isgoniţi şi multe p.sici răzleţe au găsit sub acoperişul lui şi pe al lor. Acelaş interes mergea la folklorul şi vechimea ţinutului său în trecutul căruia ca şi în aeru-i proaspăt s’a înfăşurat şi conservat deopotrivă o vieaţă de optzeci şi şeapte de ani şi jumătate, cu duceri numai scurte şi întâmplătoare A ci, în ţinutul din sud pe care l-a consacrat sub numele reînviat de Wessex, în acest Dorsetshire a cărui hartă socială şi d ramat'că a dese frat-o din citiri în feţe arse de soare sau subţiate de amb ţii, Hardy urmărea linia strămoşilor săi viguroşi cari urca direct până la John Le Hardy of Jersey şi Clement La Hardy, guvernatorul insulei (1488) iar, colateral, se oprea la eăp.tanul stegar şi amicul lui Nelson al cărui monument păzeşte şi azi la ţărmul măre: Anglia de invazia Napoleoniană. Cop.lul care sub forma iui Jude eroul său de mai târziu se va fi visat adesea dat afară de vreun patron fermier fiindcă în loc să sperie păsările de pe ogor le îmbia la grăunţe, a ocolit popia la care îl hărăsea părintele său ca la vâistai de 16 ani să îmbrăţişeze mesei-:a robustă a aerului şi pietrei, intrând ca ucenic la Domnul Hicks aritect, şi restaurând biserici după moda ofic ală hîdă care îl va revolta curând în romane, ca şi pe Ruskin. Se poate cern mai sănătos? Autocultura din clasici şi din ştiinţa vremei nu a putut corupe pe arhitect. Omul a putut câşt.ga în lin'şte medalii. Literatura l-a funeit. — O turnare laborioasă de mari agate negre din smoală în care ard păcatele noastre. Ne-am aştepta ca din acest furnal să iasă la capătul vieţei un om istovit, prăpădit, aiurit şi cel puţ ii opioman! Poeţi însă care de ziua sa se ducem în pelerinaj la Max Gate, conacul d n Dorchester, cu volume omagiale şi ridicaţii de aur constatau d.in-potrivă că omul întârz’e să se descompue. Veneau cântători de arii populare; moşnegul amator, cu mustaţa trasă şi pomeţii şugubeţi ai ţăranului, furn'za varianţe făcea haz, şi tot bătând tactul se pomenea_ cântând cil artistul pe un glas mult mai tânăr ca trupul. Acum câţiva ani J. C. Squire — poeiul-critic — oprindu-se la Max Gete în drum spre un mateh de cricket l-a găsit pe octogener gata să meargă şi dânsul, ,.numai că n’a^mai jucat de mult şi poate că nu e antrenat.". La un an după aceia, la altă vizită, l-a găsit în pat odihnindu-se. De ce? Fiindcă—expbcji d-ra Hardy — tata a împrumutat o bicicletă şi a făcut o plimbare pe deal! Curiozitatea sufletului nu ceda celei trupeşti. Era la curent —-povesteşte Squire — cu cci mai tineri dintre poeţii vremei pe care îi chema la sine şi în- curaja; iar pe patul de moarte a pus să i se citească de trei ori în şir un volum al Ini Wal- ter de la Mare. \ Un pesimist deci călare pe viaţă, un pesimist pe bicicletă, iată o primă cotroversă. Cel mai intelectual apoi dintre romancierii engezi, în orice caz cel mai înalt în concepţie, cum şi modernistul care la 85 de ani îşi inspira un vers sprinţar din vuetul automobilului, era un ireduct bil regionalist. Romanul ca şi persoana sa n’a ieşit din AVessex. Odată a încercat figuri orăşene, în Mâna Ethelbertei şi a fost dezastru, Hairdy e al districtului său cum e Dickens al Londre', Balzac al Parisului; şi citeia în barba unui pădurar cel puţin atât cât citea acesta într’un bazar din Rue de Rivoli. Aceasta justifică în parte de ce cel mai mare scriitor al Angliei contemporane era; reiat v, cel mai puţin cunoscut pe continent. S’a vorbit — mi se pare şi la noi — de o influenţă a lui Hardy asupra romanului francez. Admiraţia acordată de un Firmin Roz sau Abeî Che-vailey în cărţile lor despre romanul englez nu trebue să ne amăgească. Franţa l-a cunoscut pe Hardy destul de târziu — când trecuse de mult, cu notaţionismul ei, de acea sensib 1 tate a generalului ce constitue pârghia romanului llar-dyan. Nu mai puţin romanul englez ajuns la renegarea miraj e:, la desagregarcai temei şi chiar eroului, în scrisul unui Frank Swinnorton, Do-rotliy Richardson, Sheila Kaye-Smith, James Joyce şi chiiai- May Sincla r, — dar şi pânăla aceştia hrănit mai mult din influenţa lui Henry Jmes, Flaubert, Proust şi norocosul Gehov. Cu ironia amară sau spiritul local, al versului său, Hardy a atins e drept pe univcrsitarul-poet Las-celles Abercromlre şi irlandezul James Step-hens. E însă prea puţ’n. Admiraţia pentru Hardy, n’a mers până la îmbrăţişare. Cel pe care profesorul E. M. Forster dela Cambridge îl compară cu idolul de eri al viotorianismului Meredith, ca să-l numească pe acesta, pe lângă celălalt ,,un urlător de suburbu:e”, era un isolat în splendoare, o splendoare în care dispărea nu numai din atenţia areopagului din Stockholm— dela premiul căruia candidatul oficial şi permanent al ţărei sale cădea anual — dar şi din orbita scrisului contemporan, prin care trecerea sa era aceia a unui gheţar care sperie şi rninu-năţeşte cu mărimea lui, ca să lase în urmă-i morena arsă şi sbârcită. _ In sfârş t marele romancier era şi un mare poet. Un poet liric. Euterpe îl disputa Call’opei, sub privirea nedumerită a lui Apollo Musagetul, — eventual vreun critic care reg-eta pe poet pentru prozator sau viceversa, dacă nu pe amândoi pentru arhitect! . In total un mare original. Dar controversa Hardyană se poate cred, uşor tă’a cu o linie care trece, fie şi strâmb, prin întreaga sa activitate. E o curbă pe care o descrie opera lui Hardy. A început ca poet. P.eridele au visiţat cu as'duita-te pe tânărul constructor. Dar criticii l-au recuzat. Motivul îl dă singur în nuvela Femeia Imaginativă — presărată ca mai toată proza sa cu 84 © BCU Cluj multă autobiografie, unde poetul Robert Trewe scr.e ,,sonete cu rimă neglijentă, după moda eli-sabetana de care orice critic cu scaun la cap îi spune că n’ar fi trebu't să facă”. Pe drept, deci, Who’s Who, calendarul numelor mari engleze atestă că ,,a trebuit să renunţe la vers cam pela 1886”. In alt Who’s Who, Hardy apare descris: „prosă 25 de ani. vers 28”. Intr’adevăr în 1895, după revolta generală provocată de Năpăstuitul Jude se lasă definitiv de roman pentruca până la capătul vieţei să nu mai ser e decât versuri. Multe din acestea erau însă cele din Fnereţe, refăcute, adause. Svoltefoa ]ov neobişnuită le chiar trădează. Altele se multum'au să reia teme, des-cript'i saiu idei din romane aşa cum romanele, de altfel, conţinuse poezii. (Jelania Tessei, Înălţimile Wersexului, Cântecul Sergentului, Doamna din Athelhall, La bâlciul din C ader bridge, Căpitanii din Casterbrldge etc.). Toate se remarcau prin aceiaşi gândire sprintenă şi cavalerismul prompt şi îndrsnet al simtirei, ca şi când poetul trăise conservat în romanul său şi, ca şi omul, neatins de lava lui, ieşea acum la lummăa viu şi prosper. Vreau să spun: prozatorul în Hardy e una cu poetul; alternarea lor par’că e o chestie de tactică literară. Unul va trăi şi se va lansa în public prin celălalt, va amuţi unul ca să vorbească celălalt ştiind că sânt în fond amândoi unul şi acelaş lucru. E simptomatică această continuitate reciprocă a poetului în prosator, similitudinea între cele două opere ca temă şi coloratură, şi mai ales ca factură internă şi s stern emoţional. E bine deci să o observăm mai de aproape, poate ne va duce mai aproape şi de creaţia Hardyană. _ Poetul nu avea mai mult de 26 de ani când scrie, ca s'mplu arhitect, fără să li avut contact cu vreun filosof, cunoscând cel mult pe trag:eii greci: Sorţii. „Dacă vreun zeu răzbunător ar str'ga din cer „la mine, rîzând: Tu. făptură suferindă, află că durerea ta-i extazul meu, că pierderea iubirei „tale e câştigul urei mele! Atunci aş răbda, m’aş „strînge în mine şi aş muri oţelit de rostul unei „mânii nemeritate, pe jumătate mângâiat că Un „mai Puternic ca mine aşa a vroit, să-mi înu-„mere lacrimele. Şi totuşi nu. Cum se face că .,bucuria zace ucisa ş: dece se scutură cea mai „bună nădejde semănată vreodată? Întâmpinarea nătângă ascunde soarele şi ploaia şi Jucătorul cu zaruri, Timpul, ca să se distreze aruncă „un geamăt. . . Ursitoarele astea oarbe de mult „au aşternut drumul pribegiei mele cu fericiri „şi chinuri La un an după aceia, bucata: Moştenitoarea şi Arhitectul. Moştenitoarea, vieaţa, cere arhitectului, destinul, să-i facă un palat. Dar la f'c-ce dorinfă a ei arhitectul oferă alt plan, arătând zădărnicia viselor ei: „Atunci, spune ea, chibzueşte într’un fel, vreo „turlă îngustă şi şerpuitoare unde să stau numai ,,eu, sus, sus, sus de tot, să mă pot tângui în „tihnă. — „Astfel de căi şerpuitoare nu-s pentru ros-„tul tău, răspunde omul cu ochi măsurători. „Trebue să lucrez atşa cum mi-i tâlcul. Să las, „adică, loc deajuns (căcăi oieaţa pleacă pe ne- ştiute), ca sc târască jos, pe scara, un trup tn „cosciug, căci vei muri. Să remarcăm, în ambele poezii, gesticulaţia ursuză şi abruptă a francheţei, bruscheţea tonului, crud'tatea ingrată'a situaţiilor. In „Să ne bucurăm’ tânărul vrea ,să guste bucuria pământului, deşi Puterea a toate Făcătoare are alte scopuri decât plăcerea sa” şi sfârşeşte prin a recunoaşte, că raiul nu are un loc şi pentru dânsul. Iubirea îi va tine calea. Dar mână în mână cu Moartea. Va spune atunci Vieţ i: „O o etţă. cu chip trist şi ofilit; m'-e silă să „te văd; cu broboada care ţi-atârnă pe jos, cu „mersul tău t'ârîs-grăpiş. Şi glumele tale căsnite. „Ştiu ce-at să-mi spui. Despre Moarte, Timp, „Destin. Dar nu poţi iu, meşteră mare să te „preschimb:; să minţi ca adevărul, pentru o stn-,gură zi nebună, să-mi spui că Pământul e P&-„rad s? Ţi-aş cânta atunci şi eu în strună şi „m’aş schimonosi ca tine până seara. Şi poate că ■ „ceiace mi-ar apărea Ca un interlud aş ajunge „să cred cu-adevărat! , Ironia o va urca pânăla cer, când bătrân, în una din ultimele sale poezii, publicată în The London Mercury, de vorbă cu o stea, se întreabă unde vor fi mâine amândoi sau, cinic, o va face profanatoare când în Satire de Crcumstanţă va scormoni oase scumpe ca să le dea la câini In orice caz, faţă dje universala zădărnicie, e mai bine să nu fii. Şi e acesta sfatul pe care Hardy îl dă Copilului sărman ce va s,j vie: O, de mai auzi tu, rod al pântecului Nainte de ’mplinirile descântecului Şi de-ai putea să oii Sau nu, printre cei vii, Ţi-aş spune atâtea despre mine Că repede te-ai lepăda ş! fu de tine. înţelegem acum de ce poezi'le lui Hardy au fost respinse la început. Pe acelaş motiv, de altfel, pentru care — lucru de reţinut — i-a fost respins şi primul roman. Criticul nu era altul decât şfiinfif'cul romancier George Mered'ith, care ca cititor profesional al firmei Chapman et ITall unde picase manuscrisul Omului sărac şi Doamna — 1869 a găsit romanul crud şi revoluţionar. Bănuind însă, paire că, în autor un poet al efectelor, l-a îndemnat să atace tema senzaţională. Zis şi făcut. Trântindu-şj pentru moment, de pe umeri mantia unei filosofii jenante, Hardy se inspiră del;a un Wilkie Collins, Charles Reade, şi mâi puţin George El'ot, ca să ne dea efecte când idil ce, când trag:ce în Leacuri des-nădăjduite ■— 1871, Sub umbrarul verde — 1872, unde o învăţătoare de tară se lasă curtată de vicar şi epitrop ca să se hotărască pentru un al tredea, sau O pereche de ochi albaştri — 1873, unde Elfrida Swancourt îşi plimbă noua dragoste pe mormântul fostului ei pretendent. Uşor deghizat, romancierul prinde. Iată-1 atunci lovind prima notă Hardyană în Departe de mulţimea uluitoare — *1874. romanul publicat anonim în faimosul Comhll Magazine. Aventura văduvei îndrăcite Bathsheba Everdene, care după două iubiri nenorocite trebue să se întoarcă la dragostea bunului ş> cumintelui Gabriel Oak, păstorul care-i salvează şi vieaţa şi averea, Hardy are grije să o termine, după moda vremei 85 © BCU Cluj optimist, mai îndulcind, ca şi mai înainte, tonurile, în vederea publicărei în fodeton. ' De acum Hardy e stăpân pe situaţie. Unii a-tribue romanul lui George Eliot, dar spun că e prea bun pentru marea romancieră. In curând Hairdy va înlătura orice confuzie. Căci iată seria neagră a romanelor sale adevărate*) DRAGOŞ PROTOPOPESCB VICENTE BLASCO IBANEZ Espana tiene un jardin adonde los espano-les pueden bajar a solazarse, y este jardin es Valencia. . .” Yalencia şi părţ le ei, adevărata grădină a înfloritei Spânii mediteraneene. Gră-•dipă cu flori multe, cu cele mai multe livezi de portocali, cu cele mai mustoase podgorii. Pă-m,ânt muncit cu toscană voioşie, de braţe întărite la vântul mării din fată. Cetate în care şi-au dat întâlnire corăbieri aducători de frumos de pe coastele Italiei, ale Grecie’, alo Orientului arab. Oraş cu tradiţii de artă, cel mai atic din toate ale Iberici. Colt de tară ,,fecund în artişti şi poeţi, distinşi prin arta liniei şi a profilului, prin conturul sculptural, armonica îmbinare a colorilor, vioiciunea luminii, arta clasică a celui maii neîntinat gust”. . . ,,Es la tierita del arte helenico espanol, del concierto y armo-ii ia de la luz y de la I’nea” (,/. Cejador ij Francai), Patria trubadurului Ausias Mărcii, _ a romanticului Llorente, a cugetătorului Yives, a lui Jose de Ribera. Patria lui Guilleti de Castro şi a romancierului Vicente Elasco Ibanez, născut în Yalencia lia 29 Ianuarie 1867. A murit mali zilele trecute- E timpul să-i facem: cunoştinţa. începând prin a-i povesti vieaţa, căci întru aceasta ne îndeamnă sensul însuş al operii sale. Nu degeaba a ţinut să afirme odată Amitole France, prieten şi admirator — oricum. — al spaniolului: „Ibanez a scris miulte povestiri interesante, dar o mai arc de scris pe cea mai interesantă: aceea a propriei sale vieţi!" _ Ibanez nu şi-a scris Memoriile; i-a dictat în schimb lui lui D. Julio Cejador (Hisloria de la lengua y literatura castellana, IX), în 1918, o serie de semeţe confesiuni revelatoare: _ . „Sunt un om de acţiune şi vieaţa mi am petrecut-o cu altceva decât cu fabricarea cărţilor. Am fost. agitator politic şi nd-am petrecut o parte din tinereţe în închisoare; am fost închis pe puţin de treizeci, de ori. Am stat şi in ocnă. Am fost rănit de moarte în dueluri crunte; cunosc toate privaţiunile fizice ce pot chinui o fiinţă omenească, înţelegând cluar şi; neagra, mizerie. Am fost deputat până la plictiseala, în şase legislaturi pe rând şi sunt prieten intim cu mulţi şefi de State; am fost prezentat Sultanului Turciei; am. locuit în palate luxoase; am fost, ani .de-a rândul, financiar şi am mânuit milioane; am întemeiat sate în America. Spun toate acestea, numai pentru a vă face să pricepeţi^că romanele adesea prefer să le trăesc, decât să le aştern pe hârtie". , Advocat. Tribun al poporului.- Revoluţionar. Deputat. Ziarist. Poet. Fermier. Colonizator. Turist. Conferenţiar. Milionar. . . începuturi chinuite de romancier, scriindu-şi primele povestiri pe colţul unei mese de redacţie provincială; aruncat în temniţa oraşului natal, pentru idele-i republicane. Urcând totuş pripit, spre_ Capitol ul celebrităţii locale; dornic ca nimeni altul să şi-o universalizeze. Gelos pe Loti iată-1 în 1907 primit împărăteşte de Sultanul Turciei, împotriva oricărei convingeri socialiste. Iar peste doi ani, împreună cu Anatole France, iată-1 în Argentina, pentru un turneu de conferinţe; prilej în care izbuti să-şi umbrească tovarăşul, până la a-1 înlătura. Aclamat, răspunde generos: scriind apologetica Argentina y sus grandezas. Apreciat, primeşte dela guvernul argentinian pământuri, pe care să întemeeze noui oraşe. Iată-1 fermier în Paţagonia, ducând vieaţă de eschimos; şi totodată, în tropicala Corneli tes, alergând dela un Pol la celălalt cu etape frecvente în Europa. Apucat de o adevărată frenezie de conquistadore, până ce. . , dădu un convingător faliment (1913). Intre Paris şi New-York, celebritatea îl obsedează, cu dăriuVe demnă de un D’Annunzio mai practic întreprinzător. Cu celebritatea, milioanele. Yalencia îi consacră numele în piatră. Războiul îl lansează în stil gigant, prin cinematograf. In 1919 ,îl sărbătoreşte America de Nord, cu aclamaţii şi dolari; era doar autorul celor Pairii cavaleri ai Apocalipsului, a căror traducere americană a avut două sute de ediţii, în câte zece mii de exemplare urna. întors in Europa, ca oricare american îmbogăţit de războiu, iată-1 făcând ocolul lumii; iată-1 mai ales, publicând la Paris scandalosul. l'ibel împotriva Regelui Alfons XIII şi a Dictatorului De Rivera, înfruntând dezaprobarea unei Patrii -pe care o dorea Republică, la ordinele sale. Osândit; prea puţin întristai; bucuros chiar de scandalul prietenie faimei pe care şi-a cultivat’o fără osteneală; iată-1 Sultan de Malvarrosa”, îlm vila-i de lângă Menton, decorată cu rafinărie scumpă, afrescată de pictori cu renume, înţesată de rarităţi amticăveşti şi de sculpturi în piatră de Carrara, adusă cu corăbii. propi’ii. Aflase, desigur, de Vitlonalul lui D’Annunzio de pe lacul Di Garda! Vil]a Fontei» Roşa. Menton-Garavan, lângă _ frontieră. In ..exil”. Acolo se stinse Ibainez, în dimineaţa zilei de 28 Ianuarie a: acestui an. , Un om înnalt, chipeş, robust, sănătos, sigur de. el. Impulsiv, spontan, vioiu, setos de-a pătrunde vieaţa, optimist, meridional. Meridional Entuziasmat, pătimaş. Netemător de punerea în concurenţă cu Tartar in însuş; stăpânit de-o demonică exuberanţă; servindu-se de literatură, prea adesea,, ca de un simplu pretext mijlocitor. Setos de glorie, cu orice chip; veşnic nemulţumit de satisfacţiile avute din plin; invidios pe cei ajunşi; pozând în martir al unei idei grandioase. Conquistador şi totodată Casanovâ, lipsit totuş *) Se încheie in numărul următor. 86 © BCU Cluj de energia acelora, de voinţa sacrificiului si a Iun tei până la capăt, lipsit de supleţea adevăratului aventurier. , • Opera lui Ibanez — povestiri şi romane — •impresionează prin vastitatea ei şi rămâne instructivă atât pentni personalitatea autorului, cât şi pentru evoluţia romanului' natural'st european. Ca aport la prestigiul universal el 1 tera-turii spaniole moderne, un roman: (.imas y barro. Cele dintâi romane şi nuvele (La condenada. La barfaca, Arroz y tar (ana, hor de May o). trădează până , la evidentă înrîur'rile începutului (V. Hugo, Maupassant, Zola — mai ales), indicând u-ne linia pe care se vor proeeta, perfecţionate prin intensă experienţă proprie, romanele vi'toare. Nu atât Entre narau jos (cu reflexe d’annunziene), ori Sonn'ca la cortesana (debitoarea lui. . . Pierre Louys), cât acele Canas y barro (..Trestii şi mocirlă’') menite să salveze prestigiul său de mare romancier. Sunt operele primei etape (1894—1902), cărora le urmează o a doua serie de romane teziste; mai bine z’s, filând seama de firea scriitorului şi. de con-vingerile-i practice, o a doua sere de ..romane ale răfuelilor”: cu clericalismul spaniol (La Caledral); cu latifundiari (La bodega); cu toreadorii (Sangrc y arena); cu capitalismul (La horda); cu îmbogăţ (ii prin fraudă (Les Argo-nautas); cu duşmanii Alia fior din războiul cel mare (Los cuatro jinetes del Apocalips's), spre a ajunge la cele mai recente romane: Mare nos-trurn. Los enemijos de la mujer, El paraito de las mujeres, ori La ticrra de todos. , Cel mai apreciat din toate va rămâne desigur Canas y barro, remarcat prin calităţile-i descriptive şi socotit drept una din cele mai valoroase opere ale literaturii spaniole mai noui. Realism cam prea crud, în consonantă cu realismul viguros al întregii arte spaniole (literatură şi plastică); tragieism adeseti s.ljt; predilecţie pentru scenele de oroare; dar o putere de înfăţişare plastică; o. maestre în individualizarea artistică a mai bine de douăzeci de personagii; o neîntrecută — mai ales — maeştri,e în redarea peisagiilor, amintitoare de cel mai autentic Verga ori Deledda. Mare nostrum este în schimb mai cunoscut, poate nu atât prin ceeeee înfăfşează ca realizare artist că în sine (masivitatea sculpturală a protagoirstului; puternicele pagini de descrieri marine; preocupările mai semnificativ-artistice, prin desluntuirea conflictului între indiv'd şi Destinul inexorabil; trăirea pasiunii mării, alături de mica burghezie de pe coastele Meditera-nei), cât mai ales prin ceeace înfăţişează ca actualitate, punctul de plecare identificându-se cu un celebru fapt de cronică, petrecut în timpul ultimului războhi. Alături de aceste două romane proprin-zise merită fără îndoială o menţiune onorabilă şi volumele în care Ibanez şi-ai consemnat impresiile din călătoria în jurul lumii; La ouelta al mundo de un novelisia. America de Nord, Insulele Pac ficului, Japonia, China, .Filip’ne, Australia, India! Căci Ibanez este un mare colorist şi nicăeri această aptitudine nu putea găsi o mai fericită aplicaţie. Ca intonare, aceeaş exuberan- tă îm fat& perindării luminoase de peisagii exotice; aceeaş sinceră, entuziastă desfătare în fata vieţii îmbelşugate. Mare afrescator, Ibanez şi-a găsit însfârşit cadrul în care să se spatieze în vo’e, reîmbogăt'nd literatura modernă a Euro-pii cu un gen căzut în desuetudine: impresiile de călătorie. Acest ,,jurnal de bord” n.e of.eră de atlfel şi -prilejul de a-i bănui procedeele co-lorisfee, pe care totdeauna a ştiut să le folosească cu rezultate bune: ,,. . .O zăpuşeală de Iad iese d:m lac. Pereţii de stâncă, răsfrângând această fată încrop tă, par a arde în lăuntrul lor. Un val tle nori albi s’a oprit şi stăruie incremen't deasupra craterului, înroş'ndu-se treptat-trepiat, ci nişte scame de bumbac îmbibate ’n sânge. Departe de • astă răsfrângere a cerului, roş’e la nvjloc, iran* dafirie pe margini, noaptea tropicală întinde, lărgeşte alhrstru-i adânc, sfredelit de înţepăturile luminoase ale aştrilor. O seceră de lună, trăgând după ea o d'adcmă stelară, se rid’că ’ncet-încet, ca să plutească blândă, blajină, pe acel ocean de stele. . .” (,,Lacul de foc’ — Insulele Mama.). Privită în întregul ei, literatura lui Ibanez va apare — reflex al unei puternice personalităt'—, drept o bătălie: a omului, cu v'eatn, O l'teratură sol d legată de vio;-ta imediată, tangibilă, identificabilă. Fecundă caşi punctu-i de plecare. In-v'orată de vo’ntă, de elan, de forţă,' prin întruchipările plastice ale unor eroj înfrăţiţi — prin Nietzsche — cu eroii lui Gabriele D’A nu un zio: trăind cu năvalnică exuberantă inedita bucurie a vieţii depline. In ulfma-i înfăţişare, o literatură cosmopolită, între grafomanie şi melodramă foiletonistă, cu personificări fictive şi specularea efectelor de coloare crudă: pe placul publicului mare, în favoarea căruia sacrifică sobrietatea unei sinteze cu adevărat matură. Ibanez rămâne astfel scriitor de seamă în romanele mai vechi, în care — la fel Graziei De-lcdda — descrie robust aspectele locurilor în care s’a născut şi în care analizează cu pătrundere sufletul um'l, dar autentic al unei colectivităţi autohtone. Cele mai expresive romane ale sale, acelea de mediu local, burghez, spaniol: Arroz y tarlaua, El inţruso. La horda\, Canas y barro. Al căror protagonist q însăş vieaţa unei proteice colectivităţi, redată cu viguroasă forţă de reprezentare. Intriga simula; ps'icolog'a su-mriră; eroi de rând; întâmplări ştiute; fantezia reţinută; înlăturarea ornamentaţiei retor ce, tot ce este sugest’e simbolică derivând numai din e-videntarea artistică a realităţii,, din plăcerea de-a povesti, de dragul povestirii în sine. Iubind în chip deosebit priveliştile grandioase romancierul — lips’t de ochiu sintetic — le redă cu un colorism de penelaturi largi, multicolore, reliefate, nu totdeauna sufic’ent de disciplinate, dar mărturisind din plin aptitudini de dibaci a-frescator. Fără a fi un creator de stil nou, Ibanez s’a impus drept şef al şcoalei de Renaştere realistă, în literatura nouă spaniolă, ajutată in procesul de regăsire de Naturalismul lui Zola; de fapt specific autohtonă. Să nu uităm, într’adevăr, că linia Realismului ibanezian, este de fapt iinia 37 © BCU Cluj adânc -Tradiţional4stă a povestirii picareşti, pe care Galdos, Yaldes Ibanez — în deosebi — au despotmolit’o de sub frunzişul adus de vântul înstrăinării romantice. Prin adâncire în tradiţii, prin apropiere de specificul local, prin pătrunderea sufletului autohton. Grazia Deledda, romancieră italiană, a fost onorată acum două luni cu premiul No bel Nu-i cunoaştem nici Eli a a Portolu, nici Edera,. nici Tainai omului singuratec. Nu ştiu să se fi tradus la noi vreunul din romanele sale. Blasco Ibanez, romancier spaniol, a murit de curând, în apogeul celebrităţii. Nu-i cunoaştem Trestii şi mocirlă. Să fi lipsit oare traducătorii? Dar Congresul Presei Latine s’a tinut al Bucureşti în toamna anului trecut alexandru marcu CRONICA LITERARA „LA GRANDIFLORA*' 4e GIB. MIHĂESCU UDNSACRARE A unui scriitor, notează undeva Rene Ghil, respectă norme aproape identice ciţ legile amorului: sau erupe spontan, cum s'ar regăsi brusc două suflete într'o simplă încrucişare de priviri; ,sau este urmarea lentă a unui îndelung proces de penetraţii: na. Prima alternativă producându-se numai în cazul unei forte autentice. A unui talent care să depăşească dintr’odată măsurde obişnuite. De o noutate capabilă să impresioneze imediat şi definitiv. In care fiecare cetitor să regăsească pe cipeva din sine, demult căutat. In a doua alternativă acceptarea unui scriitor se întâmplă la fel cu memorarea! unei melodii: persistenta unor sunete, care se repetă intermitent sau continuu, isprăveşte totdeauna prin a ,grava interior un nume; este un act a cărui explicaţie e mai mult de natură psihologică. Astfel se lămureşte şi circulaţia boga.tă a unor scriitori mediocrii dar productivi. Gloria d-lui Victor Eftimiu de pildă, care ar fi fost cunoscut chiar dacă in România nu erau croitorcse: conform teoriei. — aplicată literar — a picăturii de apă care sfredeleşte piatra, prin cădere neobosită; această mecanică de flaşnetă a semrăturei, repetată zilnic pe diverse tonuri de literă. . . * * * Prin contrast, deci, cazul d-lui Gib. Mihăeseu se situează firesc în priinjai categorie. A scriitorilor care se impun cu prima bucată. Mai mult. A scriitorilor care şi-au cucerit, de la întâiul rând tipărit, nu numai o trenă lungă de cetitori, ci chiar stima criticei zilii. Arar debutant oare să fi fost întâmpinat mai mărturisit favorabil: cu o preţuire lipsită aproape de reticenta rezervelor şi plină de încredere în puterile sale creatoare; prea vizibile ca să nu facă, delta început, dovada unui indiscutabil talent. De aceia d. Gib. Mihăeseu exista delimitat literar, cu mult înainte ie primul său volum. De fapt, „La Grandiflora” nu cuprinde decât cinci nuvele. Foarte puţine fată de numărul lucrurilor publicate. Colecţiile Gândirei închizând, singure, material pentru trei-patru volume. Calitativ egale şi artistic susţinute. D. Gib.- Miliăescu a tinut, însă, să se înfăţişeze unitar. Şi a izbutit. Exceptând procedeele literare, probabil voit ales varii, „La Grandiflora’’ prezintă o pexfeciă linie de viată şi pei- sagiu: târgul provincial şi, cel mult, periferia marelui oraş. Toate înfăţişate real; ca printr’o fereastră de sticlă, :a cărei puritate n’a fost alterată de nimic. Nici oraşul de provincie, tendenţios dezolant; ca la semănător işti. Nici târgul patriarhal în care ar pieri, bunăoară, cele din urmă rădăcini ale boerilor d-lui Brătescu-Voineşti. Ci târgul adevărat. Bârfăret şi necăjit. Vesel şi plin de noroi. Cu chefuri şi cu intrigi. Cu linişti mari asemeni unor ape pentru plutit sufletul. Sau ca nişte lungi antracte de calm, care te fac să pândeşti, mereu atent. începutul unei drame. _ . Este cadrul care convine admirabil eroilor d-lui Gib. Mihăeseu. Nu fiindcă ei a-se aseamănă. Pentrucă ar merge paralel ori s’ar înşuruba deplin în el. Dimpotrivă: pentru contrast. Autorul „Grandiflorei” îşi alege anume acest mediu. Tocmai pentru nivelul lui puţin crescut Traiul său primitiv. Redus la mnnifestărâi pri-mnre. Prea mic şi general omeneşti ca să mai poată preocupa prin ele înşile. Deci putând servi, prin înlesnirea unui cadru şters, totuşi suficient, pentru zbuciumul şi obsesiile celor două, neobişnuit de mari suflete, din cartea d-lui Gib. Miliăescu: Manaru şi tristul erou din „Urâtul’. Primul, formează axa nuvelei care se întinde pe jumătate din carte şi a dat numele volumului: „La Grandiflora”. Un om mistuit de durerea de a şti că nevasta l-a înşelat. Torturat de spaima ridicolului situaţiei. Crezând că desluşeşte în ochii tuturor, deopotrivă, compătimire şi maliţie. Căci un om înşelat constitue totdeauna un subiect „tare”. De extreme. De. tragedie sau de comedie. II plângem sau îl ironizăm. De aceia, în sufletul lui Manaru, se întretaie necurmat acest amestec, intensificat neliniştitor de sensibilitate: conştiinţa faptului care s’a săvârşit multiplicat de bănuiala de a fi devenit lucru public. Şi atuncţi, pentru a-şi înnăbuşi poate glasul propriului suflet şi, de bună seamă, mai mult spre a-i împiedica pe ceilalţi de a-i comenta batjocoritor durerea, Manaru se hotărăşte să repete, fiecăruia diin ei, ceiace păţise el. Devine un seducător. Nu scapă o casă în care să nu se fj strecurat, ziuai sau noaptea, in tot cazul în absenta bărbatului, spre a i-o batjocori. Oraşul 98 © BCU Cluj află. Soţii înşelaţi pun la cale o bătaie. Dar cinismul lui Manaru îi dezarmează. Complotul eşuează lamentabil iar don Juantil târgului continuă cuceritor planurile sale de desfrâu şi răzbunare. Până în momentul când intervine „întâmplarea cea mare”: o femeie, soţ a unui prieten ai său, îi rezistă; luată cu violenţa, ea se sinucidă Manaru îşi dă, în cele din urmă, brusc seama de calea greşită pe care apucase. Se întoarce atunci la ceiaee, normal, ar fi trebuit să facă dela început: îl ucide pe Ramura, amantul nevestei sale şi se predă apoi poliţiei. Aceasta este acţiunea nuvelei de pe prima sută de pagini a cărţii. închisă într’un poligon, eu un număr sumar de laturi, ale cărui diagonale interioare sunt imposibil de povestit. Anecdotica nuvelelor d-lui Gib. Mihăescu este de obiceiu, simplă. Fără complicaţii inutile. Căci suişurile şi coborâşurile scrisului său sunt de natură mai mult lăuntrică. Materialul intim covârşeşte pe cel exterior. Iar organizarea lui se face pe o schematică lineară de elemente din afară. O dovadă, în plus, o aduc a doua şp a treia nuvelă a cărţii. Amândouă materializând fantoma interioară a unor obsesii. Turnând freamătul lor în tipar tangibil. Eroina din ,,Frigul” are nervii cripsaţi de o senzaţie tăioasă de ger, cercată cândva în vre-meaj războiului. Atât de violentă a fost iniţial că s’a fixat pentru totdeauna1. Amintirea ei stările tirană deasupra oricărui alt act de viaţă: frigul de atunci i s’a imprimat, in suflet ea cel mai rău lucru pe care îl poate suferi cineva. Mai puternic chiar decât ideia morţii. _________ Aşa, de pildă atunci când îşi înşeală bărbatul,, nu o mai înfioară atât teama de el, cât frigul care intrase în casă prin uşa, poate intre-vechilul moşiei, care văzuse totul, apare în prag, ea nu-1 mai consideră o fiinţă omenească; de • aceia toată spaima ei se holbează în cadrul uşii: „şi într’adevăr în antreu uşa cea mare era deschisă şi, într’adeoăr, în deschizătura ei stătea nedecis Frigul, cu căciula ţuguiată. cu haina verde îmblănita a isprăvnicelului, cu cisme în-nalie răsfrânte peste, genunchi. O a, era însuşi Frigul, căci mustăţ'le mari umpleau obrajii cu flori de promoroacă şi, răzbătând peste ume-rile-i solide, asprul duh al nopţii gheţoase o privea cu milioanele de ochi”. Ea refuză apoi şantajul vechilului, care îi oferea tăcerea sa pentru o îmbrăţişare. Obsedată stăruitor de imaginea frigului, pe care îl vedea pretutindeni, ea se hotărăşte să-d capituleze: .,înfiorată ea-şi îmbracă paltonul îmblănit din dulapul in care mirosul impur nu putuse să pătrundă. îşi acoperi capul cu şalul şi porni zorită spre ieşire. Căci afară o aştepta frigul tare, limpede, curat de orice duhoare, de orice josnicie. Ea se codi puţin la uşa antreiaşului, dar numai o clipă! Deschise apoi larg şi păşi; iar Frigul o cuprinse îndată şi o sărută pe buze. Ea surâse biruită amantului infinit, care-o aştepta de atâta amar de vreme şi. cu un avânt fără seamăn, i. se aruncă în braţele nevăzute. Şi, toţi ochii de diamant ai cerului, clipiră atunci de fericire”. Acesta este sfârşitul. El cade firesc, ca unicul deznodământ posibil. Toate firele nuvelei duceau la el. Nimic siluit. Totul simplu, dar vigu- ros imaginat. Rarnon Fernandez spune, în această privinţă, că ,,pentru a imagina puternic tre-bue să fi simţit: puternic”. Ţrebue să fi avut emoţii tari care să rămână în sensibilitate, asemeni unor răni. Ceva, însfârşit, definitiv înrădăcinat' şi capabil să revie continuu, cu un sfi-chiu de obsesie care să mâ'ie şi accelereze într’u-na cursul vieţii interioare a individului. Adică tocma ceiace s’a întâmplat în ,Jrigv.l” şi se petrece şi în nuvela următoare, „Urâtul”. Personagiul ei principal este un student. Pentru a-şi câştiga cele necesare nevoilor universitare este silit să intre funcţionar la o percepţie diin Capitală. Aci îi vine în minte impresia dezolantă pe care i-o lăsase percepţia din orăşelul natal. O încăpere dărăpănată. Cu cărămida jupuită de tencuială, divulgând un roşu de carne in putrefacţie. Lipsită de soare. Umedă Plină de un mucegai vânăt şi locuită de funcţionari cu încheieturile umflate, mişcări obosite şi ochii tragic bulbucaţi de lentilele uriaşe ale ochelarilor: „urâtul însuşi“. Dar aceiaşi viaţă şi aceiaşi oameni îi sunt daţi lui acum obligator. întâmplarea: îi pune în faţă un chip măsliniu. O biată fată slabă. Cu buze lamentabil răsfrânte. Frunte mică, ochelari şi gât subţire, pe care bălăbăne un cap enorm; un tip de degenerată. Sfios ridică un singur ochi s’o privească: „când întâlnii însă ochelarii de scafandru, înapoia cărora ochii fugeau înir’o parte şi într’alia, de parcă ar fi plutit în două borcane cu apă, rămăsei împietrit. Urâiul era înaintea mea şi râdea stăpânilor. Mă prinsese”. Dar nenorocirile nu se isprăvesc aci. El este nevoit, pentru a nu-şi pierde postul, să se însoare cu acest chip de panoptic un: din nefericire, chiar nepoata perceptorului, care era şeful său. Ca să-i vie în ajutor, acesta îi deschide un izvor sigur de venituri: îi dă un registru cu care să poată încasa, fraudulos negreşit, diverşi negustori din mahala’; cum făcea de atâţia ani, cu succes, perceptorul însuşi. Atunci, având în mana acest corp delict, singura cale de a scăpa de perceptor şi de fată, deci de a se salva pe sine cu. orice risc din ghiarele urâtului, el îi denunţă; poţa.te şi pentru această inimaginabilă voluptate: .să vezi pe domnul şef, pe iubitul domn şef Vasilescu, cum j se opreşte râsul de toate zilele, ca un os în gât şi cum cele dfiun mărgele negre de sub sprâncenile stufoase se casca deodată, prefăcând doi ochi mici de şoarece fn ochi de elefant; iar pe strania lui figură, ce n’am izbutit s’o clasez în întreg regnul animal, să vezi cum, una după alta, se sapă cutele stupoarei celei mai sublime: cum, frate, dar el nu şi-a. dat seama că se nenoroceşte lat fel?. .. Căci domnul şef, ca fot ce e urât, e incapabil să preţuiască un gest de Samson”....................... ^ înaintea oricărei d'iscuţiţx insa. treime semnalat faptul că sunt în această nuvelă, mai presus de orice, două momente fără egal in literatura românească; de o neînchipuită adâncime şt forţă plastică. Mai întâi, pag'n’le pe care creşte descripţia acelui pom, smxxls subconştientului ca o algă monstruoasă, svâcnit din gândurile eroxx-lui nxxvelei „Urâtul” $ ramificând peste toată izolarea lui din lăuntru. Pe urma, în al doilea rând, viziunea aceia de un apocaliptic atât de amar ixxpian, a percepţiei care se schimbă, într’o 89 © BCU Cluj zi de ploaie într’uil fel de arcă a lui Noe plutind pe apele timpului şi ducând cu ea funcţionarii percepţiei; ca cele mai reprezentative exemplare ale regnului animal, ce nu trebuiesc pierdute. . Scrisul d-Jui Gib. Mihescu nu se reazimă astfel, pe idei sau pe sentimente. Este prea greu pentru ele. Are nevoie de o suprafaţă de sprijin mult mai largă. De o temelie mult mai amplă. De acei® autorul „Grandiflorei lucrează cu stări de suflet. Eroii săi nu se pot surprinde într'o proectare precisă. Ei se reconstituesc printr'o adunare, cu multe coloane de amănunte; adesea, aparent, disparate dar, în fond, legute nat.v laolaltă prin-tr’o rădăcină şi curgere comună. Am putea spune (făcând de bună seama linele rezerve asupra sensului termenilor înlre-buintati) că, în 1 teratura d-lui Gib. Mibăescu, faptele nu ţin totdeauna de o „geometrie interioară”. Unde lucrurile sufleteşti să aibe delimitări curente: volume sau suprafeţe, cu formule unanim cunoscute. Ci. e vorba adesea, de o „algebră interioară”, unde faptele intime sunt rânduite în şiruri, din care nici necunoscutele nu lipsesc. In ce priveşte îndărătnicia câtorva de a considera valoarea prozei d-lui Gib. M’liăescu în funefie numai de o anume indrăsneald psh'holo-gicâ, ea constitue vizibil o eroare. Bonlunger, vorbind despre necesarele însuşiri i.le romancierului, scria că ele sunt — sau ar trebui să fie — mai mult divine decât estetice; divine pentiucă creiază „viată”, care nu este totdeauna sinonimă cu „frumos”. Căci există romane care nu sunt frumoase, în înţelesul riguros al termenului. Dar sunt vii. ,,Germinai”, de pildă. Ceiace nu constitue des’gur, pe deaîntţegul, cazul d-lui G b. Mihăcseu. Fiindcă scrisul său păstrează suficient legi şi hotare artistice: volumul de vată, cuprins de carte, este îndestul- de „stilizat” pentru a depăşi orice apreciere care ar vrea să stărue numai la o evaluare strict psihologia a materialului. Fiecare pagină ar fi un argument, împotriva acestui proces. * . % * - D. Cezar Petrescu a văzut, cu perfectă dreptate, în autorul ,.Grandiflorei” primul scriitor român în care altoiul milenar slav. din sângele nostru, a înflorit deplin şi înalt. Ai cărui croi nu sunt simple crochiuri umane. Tipuri construite pe un sngur f r. Cu un mecairsm lăuntric Prea lucid angrenat. Trebuind să funei:oneze ma-temat c către un singur deznodământ Ci inşi în stare să lucreze pe mai multe planuri deodată. Oameni verid'ci, contradictori şi profunzi. In oriile act întregi şi eterni. Adică tocmai ceirce lipsea literaturei noastre. Căci, hotărît, scriitorul autohton n’a cunoscut încă, din plin, acea bucurie de a eşi din gine. pentru a trece, (cuvântul este al lui Souday), în alte vieţi spre a le pătrunde în tot adâi cui lor. Nu s’a părăs t pe s’ne sau nu s’a denunţat literar. niciodată deplin, pentru Imnul motiv că nici nu s’a cunoscut încă: scrisul românesc nu numără până acum irci barim un roman autobiografic ori psihologic realizat. De aceia vom consemna ici final, cu convingerea că subliniem o dată literară, credinţa că d. Gib. Mihăescu întinde în literatura contemporană românească, cu un pas mai departe şi mai. în adânc, hotarele interioare ale omului. AL. BAPAUŢA CRONICA PLASTICA EXPOZIŢIA N. N. TONITZA In expoziţiile domnului Ton tiza din ultimii trei ani, domneiai o oarecare uniformitate de manieră, din nivelul căreia valorile mai deosebite, prinse în culori tremurătoare şi diafane, se grăniţau cu greutate de atâtea elemente principale şi de amănunt. Uniforma culorilor hotărâtoare şi tendinţele prea ornamentale ce voiau să întregească şi. să varieze pe un plan mai îndepărtat ritmul formal al tablourilor, însemnau totodată pericole ori reţete, nu întotdeauna destul de bogate, pentru a, ne convinge. Arta domnului Tonitza, inspirată şi ele ţinuta coloristică a lui Ştefan Luchian, nu era, fireşte, numai atât, adică mărginirea inteligentă la o formulă. Dar formula era de-acum un fel de fantomă ce apărea iar şi iar ispititoare la orizontul preocupărilor acestui virtuoz subtil, care deseori reuşea sa contopească întregul de culoare al unui tablou într’aiât, încât ne aflam în faţa unei mici minuni'. Valorile erau alăturate cu o siguranţă uimitoare. Un roşu, un portocaliu şi un verde, culori aşternute în suprafeţe mari şi de calitatea mată a pastelurilor, ajungeau să ne convingă de un rar lirism muzical. Dar era vorba de o mu- zică dc cameră, nu de simfonii. Facilitatea de colorist a artistului pretindea şi destule jertfe, compromisuri conştiente şi inconştiente, porniri ce preschimbau jocul luminos sau palid al culorilor Sntr’un tipic preconceput. Serioasele cunoştinţe picturiaie ale artistului se devotau .jocului amuzant, surâsului senin sau linfatic. Căci atitudinea faţă de imaginea de culoare .a vieţii era dela început cam negativă, pasivă. Când intrai însă în atelierul pictorului, vedeai sutele de schiţe, borcănşe ca de farmacie şi pensule aşezate îu rafturi, cu un simţ deosebit pentru ordine, te credeai îndepărtat în odăiţa ele lucru a unui meşter vechi din Umbria sau Toscana. Intre înfăţişarea atelierului şi aceea a expoziţiilor din Sala Ileana a „Cărţii Româneşti” se adâncea încă o prăpastie, mărturie a unei dualităţi neînlăturate încă în jocurile şi in desfăşurarea eforturilor de până acum. _ . ^ . _ In expoziţia recentă dintr'o sală. a Căminului Artelor „Regina Maria” nu numai această prăpastie pare în mnre parte înlăturată. Un adevărat meşter într’ale picturii ni se înfăţişează în opere alese din lucrările ultimilor ani. Şi-acum 90 © BCU Cluj e deseori verba de jucării, de o atitudine.înrudită cn aceea a floristului Ştefan iuchhm. Şi acum e vorba de un simţământ înnăscut pentru decorativ, pentru arbitrarul decorativ al unui amănunt, pentru ritmul fraged, susţinut de plasa câtorva, Imii, în care s a prins un alb sau un albastru străveziu. Impărţ'rea planurilor principale şi caracterul morbid al carnaţiei ne aduce în linele cazuri aminte de Modi gliani, ornamentaţia mai răsleaţă de o fază a picturii lui van Dongen. Expozifa e cât se poate de multilaterală şi ne ilustrează evoluţia înceată spre o plasticitate colorată în înţelesul clas'c, spre forma mai rotundă şi mai sculpturală, spre adâncimea, care până acum nu pi ea voi® să apară în aria plană a domini lui Tonitza. Fără îndoială că trecerea nu se putea împlini intr’un mod prea brusc, sau art;if:ciial voit. Pictorul ş;-a lăsat ti inimi necesar convingerilor organic încheiate, din care poate creşte chipul întreg al unui stil. nou. Plivind înapoi snre t eeut, spre epoci, când culorile cele mai calde ale Şcoolei Yenet'iane se îmbinau într’o- carna|ie măreţ înflorită, în înfăţişarea strălucitoare a mătăsurilor şi catifelelor grele, art'stul nostru, cu părer'i_ atât de moderne şi totuşi legate de firul trad;t'ei mari, şi-a cucerit domeniul necesar, unei nour fecundităţi. De sigur că nu trebxie exagerată importanţa artei vechi în drumul nou al acestui colorist, care ne mai arată şi astăzi pasagii ce ne aduc aminte în toată structura lor de caracterul ornamental al unor peisagii chinezeşti cu pagode şi pavilioane înălţate în ritmuri capricioase şi cât se poate de îndepărtate de |:nuta Renaşterii itaVanc. Germenul acesta al unei atitudini în sensul ve-neţian a sporit însă şi vra mai spo"i putinţele izbânzilor noui în arta domnului Tonitza. Clişeul din trecut a fost distrus, O respiraţie caldă şi nouă a pătruns culoarea ofilită d’n seria cea mare a copilaşilor plăpânzi. Alături de rosurile bogate, ce răsar în naturi moarte straşnic meşteşugite şi în planurile predominante ale câtorva nuduri, -— bucăţile de greutate ale expoziţ’ei — apare un cenuşiu dens şi .potoli tor, care prinde parcă razele carnaţiei rotunjite. Nervozitatea stranie sau linfatică din trecut dispare astfel încetul cu încetul, făcând loc unei linişti suverane şi sănătoase. „Chinoiseriile” înseamnă acum, în EXPOZIŢIA Demian, spiritualul şi iscusitul desenator,- care de ani de zile împodobeşte paginile revistei noastre cu imagini şi marginale, ce încadrează con-ţinuţul cu un surâs prins în scene rustice sau cu o parafrază ilustrativă, ne arată, în recenta lui expoziţie dintr'o sală a Căminului Artelor ,,Regina Maria”, o serie întreagă de portrete de copii, desenate în cărbune. Expoziţia înfăţişează astfel o nouă latură ,a- talentului domnului Demian, care în urma pelerinajului său artistic la Sfântu Munte Atos, a căutat să se apropie cât mai mult de o sintetizare mai strânsă a supra-' feţelor în linearul mai puţin accentuat al contururilor. Portretele noui ale domnului Demian reprezintă aşadar un gen, de clare nu s’a apropiat nici unul dintre desenatorii noştri valoroşi, ast- arta domnului Tonitza,, polul oţmş adesfei vieţi bogate şi liniştite. Artistul a vrut să ne arate poate şi că arta lui atât de nouă în întreaga ei concepţie nu era într’adevăr prea îndepărtată de ţinuta unui . colorist clasic, de bogăţia de nu-, anţe a unui meşter din secole apuse. Reverenţa în faţa trecutului ne şi convinge, cat de importante rămân acestui diferenţiat şi spiritual -rtist valorile clasice ale bunului meşteşug. Un ‘ studiu după un cap celebru de Giorg'one şi un altul după o principesă de Velasquez sunt exemple nespus de semnificative pentru d rectivele mai accentuate -în ţinuta nouă a acestei picturi1, care nu odată, vrăjeşte prin sguranţa tra’nică a'culorilor. Suprafeţele plane, tăiate parcă d.n hârtie japoneză, apar tot mai rar, tot maţ sfioase alături de nuanţe pline şi răsunătoare, reliefate de carnaţia preţioasă a nudur-lor, de capete a-dânc-ite şi sculptate din culoare, de naturi moarte cu alburi strălucitoare şi foarte'Variate. Că pe lângă aceste lucrări, cure precizează caracterul îmbucurător al unei noui ţinute, expoziţia recentă dovedeşte şi o rară virtuozitate resfirată în o sută de direcţii -— rămâne mai puţin- important, deşi, dintr’alt punct de vedere, caracteristic pentru puritatea sufletească a artistului, care nu vrea să mai fie în nici un chip copleşit de dozările unei formule, de etichete — fie ele chiar veneţiane. Efortul diurnului Tonitza, care are o netăgăduită însemnătate neutru atitudinea artei noastre noui faţă de Clasicismul mare al trecutului, merită tortă lauda acelora care ’şi dau seama de importanţa tradiţiei meşteşugului în desvoltarea picturii contemporane. In plus, jucăriile şi surâsul acestui artist ce va rămâne ve.şn'c tânăr, sunt razele binefăcătoare ale unei libertăţi rare. care as:gură desvoliarca intuiţiei ereatiiare, privită di-ntren nnghice depăşeşte înfăţişarea meşteşugului conştiincios. Cumpăna se menţine aşadar într'un echilibru minunat. Temperamentul neliniştit şi cunoştinţele picturale ale domnului Tonitza vor asigura, fără îndoială, un viitor rodnic într’un înţeles ce va putea trece lesne dincolo de nivelul lucrărilor realizate în perioada aceasta dg treceri spre noui străluciri. A, DEMIAN fel că artistul trebue considerat, în privinţa aceasta, ca un deschizător de drumuri noui. Artistul înţelege sufletul fraged şi încă plăpând al copiilor, înţelege expresia Impuşomlui lor. linia diferenţia,tă a umerilor înguşti sau bunătatea limpezită a privirilor. In faţa_ unui fond mişcat de lumini, adâncit parcă în tainele copilăriei, figurile micuţilor se reliefează în moliciunea lor neştiutoare de asprimi. Câte un- reflex din fundai1 trece uneori şi peste obrajii copiilor, trece ca apa unui isvor peste braţele inconştient încrucişate. înfăţişarea copiilor de ţărani e privită ca frăgezimea- ninsorii, iar îmbrăcămintea aspră stânjeneşte parcă viaţa atât do curat închegată sub cutele ei. Se găsesc în toată expoziţia numai două excepţii, care se îndreaptă spre o altă direcţie în ce priveşte redarea materiei şi 91 © BCU Cluj care leagă făpturile omeneşti ie «tmosff.a puternică ce le ’nconjoară. Sunt portretele a doi băeţandrii mai mari, chipuri tăiate ea din lemn, figuri aspre şMiofărît conturate. îmbrăcămintea lor e scorţoasă ca fonta, e grea şi sever grăni-ţată de fond. Densitatea anatomică a capetelor se apropie de aceea a celebrului nutoportret al lui Vincent van Gogh. Astfel un copil de ţăran întruchipează şi tristeţea pământului, c-e-i va fi veşnic apropiat, astfel imaginea interiorizată a unui flăcău se identifică melodii monotone a muncii. Pe un alt drum decât acela cunoscut şi banalizat al lui M.’llet, domnul Demian a redeşteptat în noi un simţământ pentru simbolul vieţii ţărăneşti şi pentru castitatea. înfloritoare şi neatinsă a copilăriei. Tehnica acestor desenări, care variază uşor motivul ales, au primă o amploare mult mai sigură decât în schiţele realizate de artistul nostru, înaintea plecării spre Muntele Atos. Materia se evidenţiază acum mai clar din jocul subtil al umbrelor; calitatea negrurilor ajunge în unele cazuri la un nivel aitât de înalt, încât ne aducem aminte de aquafortele catifelate ale marilor meşteri olandezi din secolul al XVH-lea. Demian, prietenul înţelegător ol m'siunii revistei noastre, a devenit astfel nu numai unul dintre artiştii-curieri, cari întăresc legăturile! intelectuale între Ardeal şi Muntenia noastră, dar şi un desenator independent, eu înfăptuirile căruia generaţia tânără se va făli întotdeauna. OSCAR WALTER C1SEK DRAMA ŞI TEATRU „SOŢUL IDEAL*' de OSCAR WILDE dar sclipitoare, cu crucile de reflex pe care o circulaţie îndelungată n’a f4'ut să 1 întunece, piesa lui Oscar Wdde „Soţul ideal”, readus cu ea tot luxul unui material spiritua rece şi fastuos. Estetismul onixului şi-al cizeluroi, al feţei d culoare şi al senzaţiei, în teatru, dă mai mult , trenă, un fel de ireală cometă în trecere, decât un pas. In afară de geamătele înăbuşite din ,,l) profundis”, Wilde şi-a înspicat sufletu1 şi aii tudinea lui artistică în două formule: un ’senso rialism pompos pentru natură, un subtil şi tăio gherghief de gând pentru om,' fir fantazisf, tor şi răstors, pe care circulă tot ceeace poate alcă tui bagajul important al unui scriitor: observa ţie, asocirei, câteodată chiar, atitudini. In lirica lui, natura e fragedă şi totuş savan alambicată. O senzaţie supraobservată culege for ma, culoarea, parfumul din viaţă şi conslrueşt paravanele acelea uşoare, importante mai mul prin suprafaţă decât prin adâncime. Când dam rile acestea se proectează în timp şl înveşmân tează eroii, atunci acestei senzoriali taţi j se a. daugă şi o senzualitate clesvelită, şi din lamur ei sc_ taie personagii valabile — găsindu-şi î sfârşit omenescul care să le -legitimeze, şi s joacă, răsunătoare de succes, pretutindeni, ,,Sa lomeea”. Pentru piesa actuală însă ca temă - şi di. această categorie face parte „Soţul ideal", ma terialul se înlocueşte cu un altul, făcut ni a mult din gând marginal, dintr’un fel de exegeză ciudată a autorului pe care o poartă cu el fiecare personagiu, decât din construcţia obiectivă a rolurilor bine individualizate. Individualizarea aceasta se face prin alte atribute întrebuinţate în limitele unui strict necesar. Ceeace uneşte însă între ele toate persomigiile lui Wilde, ca o magică pânză este sufletul permanent prezent al autorului, care umple scena cu ele- gantele lui volute. Deci nu poate fi vorba aci de o piesă în înţelesul prim şi categoric, oa gen obiectiv. Sunt o serie de fapte — potrivnice, fireşte, jjentruca să intereseze, cari duc, sau inai corect, sunt duse de câteva roluri şi atât. Ceeace interesează e flora decorativă a gândurilor care răsar de deasupra repl cilor. Distribuţia materialului dramatic şi mai ales ierarhizarea lui nu-şi poate găsi linia severă a unei stricte economii subt mâna prea leneşe .a lui Wilde pentru o asemenea ocupaţie greoaie. Un amănunt abil inventat, leagă sau desleagă, prinţr’un lung şir de ricoşe materiale sau sufle: teşti — nu se distinge precis — o situa ţ’e a unei întregi piese. Astfel, brăţara din „Soţul ideal’’ furată cândva de aventuriera Mrs. Chevelley (care nu ştie că se poartă şi ca broşe, şi care, ca brăţară nu-i cunoaşte secretul) il face pe lord Goring să câştige partida şi să redea liniştea menajului Chiltern. Există o linie subtilă de urmat, pe scenă, alcătuită clin leneşă elegenţă, din discrete sclipiri şi mobilitate intelectuală, care poate, singură, asigura unui teatru un succes, cu o comedie, modernă de-a lui Oscar Wilde. ^ Compania dela Teatrul Regina Marin, a ga- sit-o. . „ D D-na Lucia Sturdza-Bulandra, d-nu Icny calandru, Manolescu şi Maximilian au ştiut să dozeze minunat miraculoase cantităţi^ pentru menţinerea unei anumite atmosfere, în care plantele exotice ale gândului wildinn să poata in flori. , . Alături le stă, fără îndoiala, d-na Manelta Sadoueanu, care a jucat în Mrs. Clievellev primul său rol complet realizat cu remarcabila sa inteligenţă scenică. D-şoara Leny Caller na fost departe de partenerii săi. Un elegant şi subtil spectacol 92 © BCU Cluj „PHEDRA" tragedie în 5 acte de JEAN RÂCINE Tot mai rar, lângă Shakespeare oare mână acţiuni duble, ca. pe n.şte isvoare îngemănate, care rupe timpul şi locul în tablouri, care populează cu vervă şi cu lirism un sentiment, cu noroade întregi de roluri frământate şi colorate, tot mai rar lângă acest mare geniu romantic, clasicii francezi apar astăzi pe diferitele scene. Stricteţea reguLlor lor, uscăciunea acţiunei. descpjite de orice încărcare, îi face să iasă din obicinuinţa spectatorului modern. Numai 0 puternică susţinere actor ceaşcă, atunci când e, ne dovedeşte, fără îndoială, cu ftacrne înaintea lui Corneille, câtă frumuseţe de miraculos cristal, de neîntrecut simt al proporţiilor închide în ea o traged.e franceză, din veacul al XVlI-lea. In acte mici, păinjinişul acţiunei prinse în puţine puncte — şi mai puţine la o atentă observare, ţine să treacă prin el o furtună. In „Phedna”, patima, dragostea care ştie sa sporească până la dementă, şi sporeşte astfel numai într’un' suflet de femee, îşi desfăşoară întreaga ei monstruoasă ramură. Mamă vitregă a lui H'ppolit, Phedra îl iubeşte, pătimjaş, şi sentimentului acesta nu ştie şi nu-i poate pune stavilă. La bătrânefe, când cuprins de o sfântă şi religioasă ruşine pentru fiinţele zămislite din carnea şi1 spiritul său, Racine îsi renega opera, a/ea şi de ce. de n’ar fi existat decât numai ,,Phedra’ de pildă. Marea contagiune, invazia cărnii, cu toate complexele ei sufleteşti, rar se întâlneşte mai amplu desfăşurată, controlată de un ecou miai precis al unei femeieşti sensibilităţi ca în această tragedie. Ascultaţi-o numai pe Phedra mărturisindu-sie: . ,,Athenes me monîra mon superbe ennemi, Je le vis, je rougis, je pâlis a sa vue; Un trouble s’eleva dans mon, âme eperdue; Mes yeux ne voyaient plus, je ne pouva's parler; Je senlis tout mon corps el iransir et bruler; ' Je reconnus Venus et ses feuc redoutables”. Acel epitet de „superbe”, simţiţi cum deschide calea torentului de senzaţii, de grea şi îmbătătoare transă a trupului, care o învinge!* Dar sufletul şi m|intea mai ales are frânele sale. Ele se vor dărâma, prin gura Pherlrei, în faţa spectatorului, lăsând în urmă convingerea, simpatizarea împreună cu eroina, pentru dramatismul sentimentului ei, întrebuinţat cu o mână de miaire maestru. Iată: „En va'n sur Ies aut'els ma mam bnîlait l'cncenS: Quand ma bouche implorări le notn de la deesse, Jadorais Hippolyle: et le voyant sens cesse. Meme au pied des aulels que je faisais fumer J’offrais tout a ce dieu que je n’osais nommer. Je l’evitais pariout. O cambie de miskrel Mes yeux le retrouvaienf dans Is iraits de sort pere”. Şi sufletul desnădăjduitei Phedre este învârtit mai departe, ca o prizmă într’o rază de soare, pentru a-şi arăta toate faţetele, toate culorile. Dragostea îşi dă singură ocolul, zugrăvindu-şi gelozia ei: ' „Tout ce que f ai souffert, mes craintes, mes transport s, La fureur de mes yeux, l’horraur de mes remonds, Et dun refus cruel l’insup por table înjure, N’etait qu’un faible essai du tourment que . fendure. Jls s’aiment. Par quel charme ont-ils trompe mes yeux? Comment se sonl-ils vus? depuis quand? dans ' quels lieux? Tu le savaîs. ...” E de o fineţe, în cercetarea acestui sentiment, Racine, şi mai ales de o pătrundere, care egalează într’o formă mult mai caliuă. dar de a-ceiaşî intensitate, pe Shakespoure. Expresivita tea sa e de o uimitoare putere şi de aceea pe drept cuvânt s’a spus de el, că e meşterul unui peisagiu sufletesc închis într’un alexandrin. Plie-dria rămâne ca una din cele mai desăvârşite cre-aţiu ni ale literaturii universale. Tehnica acestei tragedii, care frânge monologul, împărţind textul între erou şi însoţitorul său, sporeşte fără îndoială — prin acest cuplet al vieţii interioare, sentimente sau hotărâri, luate în doi — în dramatism. _ Eroul, stând de vorbă cu el, pe căile zigzagate ale elaborărilor interioare are lupte, adevărate procese de câştigat cu el în.suş, până ce totul se va transpune într’un act adevărat de voinţă. Faţă de monologul romanticilor, acest procedeu are avantagiul că. deşi încarcă _ (lin punct de vedere al economiei piesei, intensifică mişcarea. . ,. Într’un cadru pur de linii armonioase, la Teatrul Naţional, a apărut în Phedra, d-şoara Ma-rioara Ventura. Marele stil de tragedie dela. Comedia franceză, d-sa se strădueşte să-l transpună m româneşte, şi lucrul i-a isbutit în bună purta Sublinierea mimică realistă aproape, care corespunde centrului unei stări de suflet, căreia ii urmează Jmediat o serie de gesturi statuare, care dizolvă in-tr’o serie ritmică şi nobilă sentimentul anunţat, sporindu-i valorile estetice, la care se adaogă şi o perfecţiune de dicţiune (numai cu un nou şi regretabil şuerat!) şi un cântec al versului, fac din creaţiunea d-şoiarei Ventura în Phedra, o lucrare de mare artă scenică. „LORENZACCIO“ de ALFRED DE MUSSET Pentru Goethe fusese astru; pentru Scbiller, nezeu pentru noroadele nesfârşite ale romanti-îndreptar; pentru Victor Hugo, ocean; Berlioz îi cilor dar totdeauna şi de pretutindeni — Shakes-reclama ca unei divinităţi tutelare mizeriile vie- peare, pentru Musset a fost o temă^de copiat, ţei sale conjugale şi trădările dragostei; Dum- Ritmul şi atmosfera shakespereana trebuiau 93 © BCU Cluj prinse, şi poetul turlelor punctate Cu luna a îs-Dutit într’o măsură foarte modestă. 'Ar fi interesant de făcut un studiu eompa.rat.v între realizările pe formulă1 pur shakasporeană, întrebuinţată după talent sau pricepere, de doi poeţi influenţaţi de marele scriitor englez! De pildă Scliiller şi Musset. Ce inferior apare romanticul francez, ce sarbăd deşi sbuciumat .şi el de aceleaşi idealuri! Din formai liberă a succesiunilor de ■ tablouri, din dialectică, din dubla acţiune, din marele tipar hamletian, Musset mt reuşeşte să dea decât o frescă epică, de foarte multe ori supraîncărcată de. elemente inutile. Nimic din adâncimea lui Scliiller fluturată de flamurile lui revoluţionare; nimic din creuţinnea demhir-gică a marelui Will. Aglomerarea dcscripţiiinilor de renaştere conruptă care alcătueşte acest ,„Lo-rUnzaccio” nu face altceva decât sa suprnsafu- CRONICA Acum vre-o trei săptămâni, un prieten spaniol, preşedintele asociaţiilor de presă hispaifo americane, Roviro-Rivera ne trimetea în amintirea zilelor şi nopţilor petrecute aci, un dar rar. O operă spaniolă cu vâlvă, scrisă de un român necunoscut. Scrisoarea ne informa sumar dar elogios, despre acest tânăr compatriot din ţinutul Muscelului, pornit să cutreere lumea, ajuns de pe tărâmurile Americai latine in Africa, şi de aci în Spania, unde a găsit editori, braţe care i s’au deschis, gazete care s'au întrecut sa-i smulgă manuscrisele. Nerăbdarea şi dorinţa de a face cât mai multor români cunoscută minunea, m'a îndemnat să folosesc foiletoanele unui cotidian, pentru a împărtăşii cuprinsul celor două volume ,,La Vida del Blsinco en la Tierra del Ne$ro", scrise de Mihai Tican Românul şi tipărite în condiţii tehnice într’adevăr excepţionale, de Editura Lux din Barcelona. . . Naraţiunea, pe cuprins de 600 pagini, a acestei expediţii în' Africa Occidentală şi Centrală, e plină de pitoresc, de notaţii inedite, de o mare şi peretimpurie experienţă umană, cu un debit de povestitor, demn de urmaşii spătarului. Miles-cu, de Creangă şi de Ispirescu. Dar mai cu seamă se încadrează în epocă, prin aceleaşi preocupări spirituale, care au mânat atâţia scriitori europeni, să-şi părăsească biroul manufacturii literare livreşti, şi să caute adevărul dcalungul vastei lumi. G'de. Morand, Montheriant. Lar-baud, Dorgel.es. Keyserling. KipUng, şi_ alţii, cu zecile şi nu dintre cei mai neînsemnaţi, au pribegit sub constelaţii necunoscute, •uneori să caute, alte ori să se. caute. Iar cum lectorul arată gust pentru acest roman trăit al contemporaneităţii, în aceiaşi măsură în care arată gust pentru vieţile marilor oameni, actualizate şi^ umanizat în ritm de roman, au măruţ îndată. în Franţa ca şi în Germania şi în Italia, colecţii de voiaj, adevărate invitaţii la voiaj,- în jilţ, cu ceaşca dc. turcească alături şi cu chiseaua de . tutun la îndemână. Că se numesc „Criuture du Monde” sau altfel, nu importă — abundă. MJiai Tican Românul şi-a găsit astfel^ un editor în Spania. II căutase şi nu l-a găsit în reze pe spectatorul, care sa nu poată găsi marele fior, ascuns în aceste mii de falduri cari astfel, se dovedesc inutile. Un simplu rol conturat: „Lorenzaecio” —- pe miniatură hainletiană. Piesa slab construită, păstrează doar un prestigiu de istoric literară. Admirăm inventivitatea şi puritatea de stil a d-lui Soare, în montarea acestei foarte grele lucrări. Tarăş D-şouru Ventura ai avut o mare isbundă dator,tu supleţei şi forţei talentului său. Alături de d-sa, d.. R. Bulfinski şi Calboreanu au adus şi amintiri, şi adulmecări din lumea şi atmosfera unui teatru mare shakaspea.rean, căci tot el e spiritul acesta dornic şi aci, dar împuţite. Abia acum. ne este mirarea întreagă. După ION MARIN SADOVEANU M A R U N TA România. Ne arătam mirarea numai pe jumătate^ Abia acum, ne este mirarea întreagă.. După foiletoanele noastre, vre-o două duzini de scrisori, întrebau ce-ain putea face pentru apariţia volumelor în româneşte. întrebarea venea dela profesori, avocaţi, studenţi, funcţionari şi multe dela liceeni. Câţiva se ofereau chiar să subscrie dinainte, o serie de exemplare pentru ei şi prietini. Singura breaslă care nu s’a simţit prin nimic interesată de succesul compatriotului nostru în librăria spaniolă, au fost editorii. Ca întotdeauna în afară de ritmul timpului şi de preocupările lectorului. Aceiaşi editori care n'au tipărit, vreme de trei ani. volumului novelistului Gib. I. Mihăescu şi care-şi înfundă pivniţele cu maculatura tuturor gângavilor din literatura moldovalahă. . . . Cum să sguduim această tâmpă nepăsare? Ce fac diferitele comitete de lectură? Nu ne gândim la cărţile lui Tican Românul. El şi-a făcut drum în altă parte. Vom alerga noi după el, fiindcă i-ain întors spatele când alerga el după noi. Dar ne gândim la atâţia scriitori tineri, plini de făgăduieli, colindând cu ma-nusc.rsul primului volum, atâtea energii descurajate, această indiferenţă vinovată, pentru tot ce nu vine cu bileţel de recoman-daţie şi cu viza unui cenaclu. Toate acestea le însemnăm, pe marginea cărţii Iui Mihai Tican Românul, care şi-a găs'.t editor de lux şi celebritate, Ia capătul Europei, in peninsula dictatorului, după ee-a fost ţinut la uşă, de editorii d-lui Victor Eftimiu şi loniţă Guşatul, în patria lui Milialaclie Dragomirescu. ... NtvAa/' . Cu eroică abnegaţie, ne-am siluit gustul sa descoperim însuşirile literare obscure, ale romanului premiat de Acadenra Concourt- Jerome 60 Latilude de Nord. Exemplarul de sub ochi. poartă indicaţia celei' a o sută treizeci şi patra ediţie. Păcăliţii au fost aşa dar numeroşi. Nu este însă o consolare, că n’ai fost singurul prostit. © BCU Cluj fi adevărat că în afară de Proust, Joim- Antoi-ne'Nău. Barhusse,' Franc's de Miomandre, Pirrc Deberley, ceivr’o douăzeci de premiaţi ai Academiei Goncourt s’au bucurat dc celebritatea de-un an şi s’au întors îndată în marele necunoscut. Nu că n’au mai scris — fiecare s’a achitat de romanul său anual. Dar priMcnl şi critica i-au lăsat în uitare. Redaţi mediocrităţii anonime. Că Mşurice Bedel, va lua acelaş drum, nu încape. îndoială. Romanul de anul viitor se va bucura de curiositaţe, celălalt de un slab interes, al tre’lea de indiferenţă şi al patrulea de ignorare totală, după curba descendentă a boalei de care mor toR premiaţii Goncourt. M xtură de Morand Giraudoux şi Yalery Lar-baud, Jerome, e durat clin mucurile de paradoxe, de imagini şi de metafore rapide, care caracterizează scrisul francez post-beîic, desartieulat, subiectiv, plin de aluzii jurnalistice, devenite incomprehensibile după trecerea unui singur an. Lin zeflemist sentimental, plimbăndu-şi madri-gsaiurile seci _ ele bulevard, _ în nămeţii albi ai Norvegiei. Viziune superificială, sacadată, de film rapid şi trucat. Frescheţa imngiiiei s nteti-ce a lui Moraud’ e prezintată în cataif răsuflat. Veriga .frazei care închide o aluzie interioară lal Giraudoux, a rămas goală: o bortă de vânt. Iar ştiinţa de a vedea, iubirea de a vedea a acestui devărat călător care e Valery-fiarbaud, şi care se aclimatizează îndată în atmosfera unde a poposit o săptămână, cu geamantanele îndată tixite de cărţile autorilor, indigeni, e bagatelizată prin-priiitr’o trivializare de comis voiajor, după ,a cin cea halbă de bere, la berăria cîe lângă gară, cu pian automat. jerome s’a bucunait şi de-o altfel de celebritate. Mahţioasele aprecieri asupra divorsofiliei şi logodnofiliei norvegiene, se pare că au ofensat cititorii din Crist.ania. E însă cel mai mărunt păcat al romanului şi e un păcat organic. Fără el nu putea lua fiinţă. Căci ce este altceva decât flecăreala, cu eftme paradoxe, după o masă copioasă între burlaci, povestindu-şi aventurile — şi cum se poaie anima o asemenea flecăreală, fără o şarjă, care dă ţânţarului' copită de armăsar? Fostul secretar al lui Anatole France, ne-a caricaturizat acum vre-o trei ani, un Anatole France în papuci. Acum ne serveşte unul în halat de noapte L’Hineraire de Paris a Buneos-Ayres, e ardeiat mai cu seamă de aventuri de pat. Răzbunarea lui J. J. Brousson, care-şi plăteşte astfel unui mort, toate mizeriile de copist îndurate zece ani. e poate omeneşte legitimă, dar e lipsită de eleganţă spirituală. Zece ani a fost redus la compdnreai documentelor din care maestrul îşi confecţiona erudiţia scrisului. Zece ani a fost confesor. în ceasuri când tinereţea arde de nerăbdarea libertăţii şi a suportat ca un teribil supliciu, spovedaniile moşneagului, .devenit egoist,, vauitos şi libidinos. Zece ani a fost ut.lizat mijlocitor şi tampon, în- tre france şi Madame France şi cuceririle sale feminine, de un seson ori de o noapte. Justificarea acestei revanşe postume, în parte ar fi acceptată de lector, dacă te gândeşti că oamenii mari, rămân mari numai văzuţi dela distanţă, şi apar întotdeauna meschini şi ridicoli. valetului şi bucătăresei. Dar ferocitatea â-ceasta iconoclastă a devenit la Brousson o profesiune. Se pare că nu ne va servi, dc; acum, toată viaţa, decât un Anatole France, în ba e, Da bodegă,, la muzeu, la W. C. şi aşa mai departe. Cărţile se vând, căci pubLeul desaprobă scandalul dar se delectează cu el. Încât cea mai plastică şi justă calificare a acestei îndeletniciri, o găsim în recenzia de două rânduri, a lui Jean Preoosf, în ,-La Noiwellc Re-oue Fri-“ca'_se”: ‘ „Charge de vider le pot de cil ambre, l’homnie de maison l’a garde, et nous le met cn bouteil-les. Mais il semble y avoir ajoute du sien”. E rabelaisiană, caracterizarea, dar ar fi sub-scris’o desigur şi Anatole France. rCEZAR PETRESCU mihfymk . loan Al. Brătescu-Voineşti a împlinit 60 de ani. Pentru un artist care scrie in limba românească şi trăieşte în ţara ce ameninţă să devină „stat cultural”, e o victorie. O frumoasă şi emoţionantă victorie. Şi i se cuvenea sărbătoarea neobişnuită ce i-a fost închinată. Eminescu a închis ochii la 40 de ani, cu graiu-i auirit, zdrobit ele cărămida nebunului. George Coşbuc abia trecuse de 50. Generaţia Iosif, Cerna, Gârleanu, Clienţii nici nu atinsese limita impusă de mizeria eminesciană. Stâlciţi de viaţă şi îmbrânciţi de oamenii puternici cari n’au nevoie să s'crie pentru a se afirma nici să citească pentru a îie conduce providenţial. loan Al. Brătescu-Voineşti a înfrânt soarta obişnuită a scriitorului român. Şi a fost deajuns ideea aceasta nouă, ca să ne strângem rândurile în jurul său — noi tineri, iar el distanţat şi venerabil ca un Mathusalem. Generaţia noastră n’are înaintaşi. Ii vedem nzi în Brătescu-Voineşti cel singuratic. Prea mulîe cruci de morminte străjuosc în preajma noastră ca să nu iubim pe meşterul simplităţii, viu printre noi, şi dăruit de zânele tărâmului fermecat. Acei cari, ştiind să mânuim un condeiu, nu ne-am închipuit totuş identificaţi' cu centrul Universului; acei cari, scriind câteva pag.ni ce pot fi apreciate, nu ne-am iluzionat să credem că noi am rostogolit întâiul soare pe bolta creaţiei; acei cari privim, nimbaţi sub pridvorul istoriei, pe ctitorii sfântului graiu românesc, ne simţim azi in familiară solidaritate cu loan Al. Brătescu-Voineşti. Prin omul acesta de nobilă şi clară substanţă artistică ne ştim în legătură vie de continuitate cu ceeace vine de dincolo de noi şi va trece mai departe peste noi. --- misiunea de a creea forme durabile spiritului distinct al rasei noastre. . 95 © BCU Cluj Literatura unui popor e catedrala ce rămâne după ce evul a trecut. Construirea ei cere veacuri. Generaţii de meşteri îi cioplesc blocurile de piaitră. Mulţi îşi strivesc sufletul sub zidurile în creştere spre cer. Dar dela Cei cari au îngropat întâiul steiu unghiular până Ia cei cari vor dia ultima şlefuire^ săgeţii de cremene din văzduh, e un avânt, acelaş în toţi, ce trece din mâini bătrâne în mâini tinere mistria şi dalta creatoare, e un spirit ee-i înfrăţeşte în opera clădită. Intinzându-i cununa de omagii, generaţia de azi a> pus în iubirea lui Brăteseu-Yoineşti şi o nuanţă pioasă pentru cei ce nu se mai văd şi pe cari dânsul i-a invocat cu ochii umezi Ia bucuria unei agape cum ei n’au avut parte să cunoască. Iar omagiatul, coborît printre noi din aristo-cratica-i discreţie, a putut afla că nu e totuş un izolat. Prin Octavian Goga, Academia Română a adus un frumos cuvânt omagial, alături de asociaţiile literare şi artistice, la festivitatea deia Ateneul asaltat de mide de admiratori ai lui Bră-tescu-Yoineşti. Desprindem din omagiul acade-demic această precisă caracterizare: „Cine va scrie cartea lămuritoare de mâine, în care se va fixa aspectul intelectual al povestitorului, va descifra această dualitate ciudată: îmbinarea unui tradiţionalism purccdând dela predoslovia lui Miron Costin, cu cele mai avansate probleme de gândire modernă. . . Brăteseu-Yoineşti trecut prin şcoala de criticism sever a Junimii, a altoit pe un fond de specială sensibilitate locală, criteriile filosofice ale unui occidental, înfăţişându-se astfel şi mai român şi mai european decât alţii. Dacă aş căuta o asemuire într’o literatură străină, m’aş gândi la Turghenieff, cu care are afinităţi de gentilom şi poet. Ca şi autorul minunatelor poeme în proză,, Brăteseu-Yoineşti exprimă, alături de frământarea specifică a unui mediu, şi sbne'iume pur omeneşti deslegate de timp şi spaţiu, li o conştiinţă literară superioară care-i povăţmeşte scrisul, o concepţie de viaţă din care alegi marile întrebări ale chinuitului, menit să se flageleze pentru a contribui la „sporul do pricepere^ al semenilor săi. Poate această filosoficeuscă îndeletnicire — cum ar zice dânsul urinând verbul cronicarilor, — i-a dat, pe lângă tinereţea inte- lectuală, şi acel îndemn de aristocratică izolare care l-a ferit o viaţă întreagă de clamoarea vulgului . Calendarele noastre, puţine câte mai apar, sânt hpsite mai ales de grija artei şi a tehmceL i arca sânt fascicolele imunde, ce se vând pe trotuare şi n bâlciuri, ale lui Isnatz Hertz. In schimb, tradiţia calendarului românesc frumos, agreabil şi instructiv, a reînviat. . . peste ocein nul Atlantic. Primim, ca în toţi anii, Calendarul naţional al ziarului America, voluminos, luxos şi minunat tipărit. Pentru cititorul diu ţară e o ^ reconfortantă imagine a ,-românilor americani __ cu sufletul lor, cu sfaturile lor, cu organizaţiile lor înmănunchiate insfârşit într’o „Uniune” pe care de mult o cerea solidaritatea de sânge a fraţilor pribegi. A fost dat s’o înfăptuiască d. Adapn A. Prie care „muncind noaptea şi învăţând ziua” e azi profesor la liceul „Memorial” din Campbell, Ohio. Se dau destule alte nume şi chipuri de români biruitori în şcoală, în industrie şi comerţ, în ziaristica americană. Exemplare dure, ridicate prin muncă feroce, dintre cei plecaţi să capteze: Vulturul de pe dollar Câştigat cu mult amar. Pentru criteriul de acolo, căruia îi e destinat, calendarul înfăţişează o meşteşugită evocare a patriei româneşti, plastică şi literară. Fotografii de porturi naţionale şi poezii, nuvele, fragmente istorice din toate provinciile României. Numeroase versuri, duioase în simplitatea lor, trimit de peste Ocean dragoste ţării neuitate. E o sănătoasă carte a patriotismului, alcătuită prin truda a doi publicişti de taleut, loan Jivii-Bă-năţanu şi George Ştănculeseii, redactori ai ziarului America. Remarcabilă e o năzuinţă nouă şu curagioasă: aceea de a concentra la o singură Universitate studenţimea română-americmiă pentru a putea cere înfiinţarea unei catedre de limba românească. Să recunoaştem cu mândrie că dela umilii lucrători de fabrică şi până aici s’au făcut salturi mari. Dovezi apologetice ale energiei româneşti care şi peste Ocean se strădueşte să rămână ea însăş. . . NICHIFOR CRAINIC Esseul d-lui Sorin Pavel: „Treptele Singurătăţii”, se continuă în numărul următor a] Gân-direi. Socpcfni* d«r Hedacţio t JM. BfUfrtuţJS. © BCU Cluj N. N. TONITZA CHIP DE COPIL (SANDIREA © BCU Cluj DEMIAN CAP DE COPIL GÂNDIREA © BCU Cluj N. N. TONITZA STUDIU GÂNDIREA © BCU Cluj PORTRET DEM1AN GÂNDIREA © BCU Cluj H flPARQT: . GIB. I. MIHÂESCtl L A „GR ANDIFLORA" întâiul şi mult aşteptatul volum de nuvele al colaboratorului nostru EDITURA „SCRISUL ROMÂNESC". PREŢUL 100 LEI ORICE INTELECTUAL TREBUIE SĂ CITEASCĂ : NOUL TESTAMENT TRADUS de G. GflLflCTION EDITURA INSTITUTULUI B1BL C ORTODOX PREJUL 80 LEI APARE IN CURÂND; / EMANOIL BUCUŢA CRESCĂTORUL DE ŞOIMI COLECŢIA „CARTEA VREMII" A APĂRUT: A APĂRUT: RAINER MARI A RILKE TUDOR ARGHEZI POVESTIRI CUVINTE POTRIVITE DESPRE BUNUL DUMNEZEU POEZII în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Edit. Fund. Cult. Principele Carol şi Bibliofila. Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 lei. A APĂRUT: A APĂRUT: AL. BĂDĂUŢĂ ZAHARIA STANCU NOTE LITERARE POEME SIMPLE Preţul 30 lei Preţul 30 lei Colecţia „Cartea Vremii" Colecţia „Cartea Vremii" A APĂRUT: A APĂRUT: ION MARIN SADOVEANU ION GORUN ANNO DOMINI, METAMORFOZE A. VLAHUŢA TEATRU Preţul 30 Lei Preţul 30 Lei Colecţia „Cartea Vremii" Colecţia „Cartea Vremii" © BCU Cluj EXE M-PLAROL LEI 30.— GÂNDIREA E X EM-PLARUL LEI 30 — APARE ODATA PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: AL. BAdAUTA, VASILE BANCILA, LUCIAN BL AGA, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, v. ciocAlteu, oscar walter cisek. n. m. condiescu, demian, r. dragneh, O. HAN, NAE IONESCU, ADRIAN MANIU, TIBERIU MOŞOIU. ALEXANDRU MARCO, P. MARCU-BALŞ, GIB. L MIHAESCa, CEZAR PETRESCU.lON PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU ION AtARIN SADO— VEHNU, ZAHAR1A STANCU, SAND'J TUDOR, PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONA No. 38, BUCUREŞTI uiitiiiiiitiiiiiiiiiitiiiiiiiittiiiiiiiiiiiiiiiJiiiiiiiiiiftiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiifiiniiiiiiiitiiiiiiiiiiitii.iiiiiiifiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiM* No. 2 FEBRUARIE, 1928 copri SORIN PAVEL: Treptele Singurătăţii 49 V. CIOCALTEU: Reînviere . .-. .59 CEZAR PECRESCU: Palace . . .63 I. M. SHDOVEANU: Nocturna . . 71 N. M CONDIESCU : Vedenia . . .72 SANDU TUDOR: Stiburi de Psalt Nou...................... . 74 IDEI, OAMENI şi FAPTE NICHIFOR CRAINIC : Tradiţie şi Internaţionalism ........ 76 AL. BUSUIOCEANU: Eminescu în Italieneşte . ............77 G. CALINESCU: Lucian Blaga . . 80 DRAGOŞ PROCOPOPESCU: Cbomas Hardy................. N S O L: AL. MARCO: Blasco Ibanez ... 86 : CRONICA LITERARĂ AL. BADAUŢA: „La Grandiflora" de Gio Mibăescu...........88 CRONICA PLASTICA 0. W. C.SEK: Expoziţia N N. Tonitza, Expoziţia A. Demian . 90 DRAMA şi TEATRU 1. M. SADOVEANU: Soţul Ideal“ de Oscar Wilde, „Pbedra“ tragedie în 5 acte de Jean Racine, „Lorenzaccio“ de AlfreddeMusset 92 CEZAR PECRESCU şi NICHIFOR CRAINIC : Cronica Măruntă . . 94 ILUSTRAŢII , COPERTA: Conitza REPRODUCERI: Conitza şi Demian. DESENE IN INIERIOR : Demian. ...............................iii.ii .............................niniini. ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 5j0 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S SIU, STRADA L A T I N A No. IO EXEMPLARUL, LEI 30.— C 8y^7, — Irapr. F. C. P. C. Latina. 10 E X EM-PLARUL LEI 30 — GÂNDIREA © BCU Cluj