ANUL vin No. 1 I! Li © BCU Cluj CANDI RE A (HMnMMHanniauBMHnmB» TUDOR VIANU JSJîo-clasicismul francez a câştigat în persoana lui Henri Massis pe unul dintre acei scriitori militanţi cari se pricep a înjgheba atmosfera unei idei şi a o menţine activă.şi vie. Cu toate că atitudinea în puterea căreia vorbeşte îşi cunoaşte alţi iniţiatori, de numele lui Massis trebue să se amintească oridecâteori este vorba a se preciza formele ei de rezistenţă şi luptă. Polemist energic, dar în acelaş timp om de idei cu multă aplecare către gândirea sistematică, Henri Măssis slujeşte astăzi punctul de vedere neo-clasic şi catolic, cu acea credinţă fermă în care cugetarea găseşte vigoarea şi consecvenţa afirmaţiei. Pornind astfel dela critica literară, Massis a ajuns curând la ţinta ultimelor generalizări, în centrul în care se elaborează directivele şi se discută interesele capitale ale culturii contimporane. Este drumul care se întinde între „Jugements” şi „Defense de l'Occident”, străbătut cu o repeziciune pe care nu o măsoară decât hotărîrea unui temperament de luptător şi a unei cugetări care nu se simte bine, decât evoluând în ciclul închis al unui sistem. . . Problema căreia Henri Massis, făcând să funcţioneze astfel de însuşiri, îi aduce contribuţia sa, este aceea în jurul căreia se mişcă întreaga reacţie neo-clasică. O pasionată pledoarie pentru formă şi unitate, împotriva tuturor desordinelor pe care le autorizează o anumită filosofie a vieţii, se desfăşoară în lucrările sale. Trebue adăugat însă din capul locului că urmând aceste căi, Massis nu ajunge niciodată la acea negaţie pesimistă a vieţii, în felul în care un Paul Valery ne-a oferit exemplul. Afirmând primatul construcţiei arhitecturale în artă, al compoziţiei care liberând reprezentarea realităţii de orice accident, o apropie de adevărul ei mai profund, Massis restitue vechiul sau nţeles realismului clasicilor francezi. O artă mai umană cere el neîncetat, adăugând în „Reflexions sur l'art du roman” precizarea că acest caracter arta nu-1 dobândeşte, decât învestindu-se cu însu- ■ T © BCU Cluj şiriie de necesitate şi evidenţă care rezultă din organizarea riguroasă a unei sensibilităţi amorfe. Se înţelege că în asemenea condiţii, simpatia sa nu vă putea îmbrăţişa acele forme aie unui naturalism excesiv, care sub pretextul de a cuprinde mai deaproape adevărul nud al vieţii sufleteşti, nu ajunge decât până la stările ei cu totul tranzitorii şi atât de fluide, încât în cele din urmă se trezeşte că nu îmbrăţişează decât fantoma ei disparentă. Nici arta hrănită de confesiune şi autobiografie nu va cuceri mai mult preferinţa' sa, ca una care, desvoltând una singură dintre posibilităţile ascunse în adâncimea creatoare a artistului şi anume pe aceea care s'a realizat în propria sa vieaţă, condamnă creaţia să nu poată progresă niciodată dela individual la uman, o împiedică să ajungă vreodată la condiţia de generalitate care constitue excelenţa clasicismului. O asemenea artă umană va fi, după părerea lui Massis, o artă neapărat morală, căci în sfera ei răul se compensează cu binele, „viţiul şi virtutea” îşi fac echilibru în jurul centrului ideal al personalităţii, care este tocmai aspiraţia către bine. Astfel ajunge Massis să închee că în morala catolică (dar de ce nu în orice morală?) se află principiul indispensabil al oricărei creaţii, acela care ajută la ordonarea elementelor răsleţe ale personalităţii după tendinţa ei esenţială. * Ceeace criticul a câştigat din ancheta întreprinsă asupra literaturii contimporane, filosoful vrea să întrebuinţeze acum pentru aprecierea şi îndrumarea spirituală a întregei noastre epoce. O asemenea îndrumare poate apărea în cel mai înalt grad necesară, pentrucă elementele diferite pe care o elaborare seculară le-a întrunit în agregatul complex al culturii europene, dau impresia că vor să-şi câştige libertatea, ameninţând coeziunea interioară a blocului pe care ne sprijinim. „Socotesc — spunea Paul Valery în discursul său de recepţia la Academia Franceză — că vârsta unei civilizaţii, trebue să se măsoare prin numărul contradicţiilor pe care le acumulează, prin numărul deprinderilor şi credinţelor incompatibile care se întâlnesc în cuprinsul ei şi se temperează una pe alta ; prin pluralitatea filosofiilor şi esteticelor care coexistă şi coabitează atât de dese ori în acelaş cap. Dar nu e aceasta tocmai starea noastră?” De unde nevoia acelui suggestiv şi îngrijorat apel pe care discursul de recepţie îl cuprinde : „Se poate întâmplă ca un incident să facă să isbucnească una din aceste profunde contradicţii cari erau mai dinainte pregătite, dar somnolente şi insensibile în inimile noastre. Souvenez-vous, Messieurs ! Oublions aussitât”, S'ar spune că Henri Massis nesocoteşte tocmai acest apel, încercând jocul primejdios de a disocia nişte tendinţe fuzionate prin munca îndelungă a secolelor, căci duşmanul pe care îl urmăreşte mi se pare că se ascunde chiar în cuprinsul citadelei, în care socoteşte că la nevoe se poate închide şi apără. „Occidentul”, cu privire la care se produce desbaterea de astăzi, este un complex de idei teoretice şi practice. Henri Massis face parte din acei gânditori cari cred că vieaţa omenirii este dominată de un „logos”, ale cărui lupte dialectice alcătuesc adevăratele peripeţii ale istoriei. Aşâ ni se arată în „Defense de 1'Occident” că ideea romană şi catolică se înfruntă astăzi cu întreita idee germană, slavă şi asiatică. De rezultatul acestui conflict, Massis face să atârne nu numai soarta ideii catolice, dar aceea a întregei civilizaţii europene, cu care o confundă. Dacă Massis s'ar fi menţinut în situaţia mai particulară a unui avocat al catolicismului, cartea sa ar fi trezit mai puţine obiecţii. Pentrucă el vorbeşte însă în numele culturii occidentale în întregime, este imposibil de a nu observă că invoacă o cauză cu mult prea generală, faţă de criteriile pe care le aplică. ‘ Am spus că polemica lui Massis se îndreaptă către întreitul obiectiv german, slav şi asiatic. De fapt,-cultura germană este învinuită de două ori şi ea este ţinta principală a atacului. Căci nu numai că ea reprezintă antiteza fundamentală a ideii catolice, dar în afară de graniţele morale ale Occidentului ea este aliata culturii slave şi extrem-orientale, cu care resentimentul ei de învinsă, ar solidariza-o. Iată însă că şi Rusia se desface de trupul Europei, ambiţionând să ia conducerea' popoarelor Asiei care, folosind ideile europene de libertate şi autodeterminare naţională, răspândite printr'o propagandă imprudentă, ameninţă să surpe vechiul prestigiu nediscutat al Occidentului şi odată cu aceasta fiinţa sa. Se impune deci o grupare în jurul ideii romane şi catolice, tema occidentală prin excelenţă şi împotriva tuturor acelor tendinţe care găsesc în cultura germană o' aliată. 2 © BCU Cluj Orice s*ar spune, aspectul practic al problemei a pierdut mult din gravitatea lui iminenta, de când întreprinderile comuniste s'au isbit de rezistenţa naţionalistă a Chinei. In ce priveşte Germania, dacă ea a putut privi cândva spre Răsărit, cooptarea ei în Societatea Naţiunilor este un fapt care a produs importante consecinţe în orientările politicei sale. Este însă soarta tuturor filosofiilor raţionaliste, adică ale acelora care socotesc că pot anticipă soluţiile realului prin demonstraţiile ra-ţiunei, de a se vedea învechite chiar în momentul când ele sunt aduse la cunoştinţa publicului. .Căci în timp ce procesul gândirei se desfăşură, procesul realităţii înainta la rândul său, către nişte ţinte care în cele din urmă se dovedesc a nu coincide. Rămâne însă aspectul pur teoretic al problemei, relevarea celor două principii pe care Massîs le face să se opună în universul spiritului uman, deşi am aveâ mai de grabă motive să socotim că ele au dus totdeauna o bună. tovărăşie cel puţin în interiorul culturii europene. Aceste două principii sunt vieaţa şi forma, După cum în critica literară, Massis a apărat ideea formei, ca expresie a necesităţii şi generalităţii umane, aşa va afirmă şi acum punctul de vedere al metafizicei fiinţei, spiritul ontologiei împotriva metafizicei devenirii. „O nouă revelaţie — scrie Massis — iată tema comună nenumăratelor teorii, de care germanismul şi slavismul se folosesc pentru a revendică. egemonia lumei viitoare. Ele implică răsturnarea prealabilă a tuturor formelor gândirei occidentale şi ele înţeleg să distrugă chiar principiul formei, sub pretextul că totul a devenit „fluid”, că, universul este din nou plastic în mânile oamenilor şi că acestea pot face de aci înainte tot ce voesc cu el. Un astfel de iraţionalism este foarte profitabil poftelor sălbatice aţâţate în rivalitatea raselor, care nu scapă prilejul de a-1 folosi pentru a ajută forţelor lor nedomesticite să se descătuşeze mai liber. Aceste turburătoare doctrine, născute la „graniţele pădurilor germanice: şi a deserturilor orientale", folosesc desordinea conştiinţei europene, acea oboseală a spiritului care urmează marilor răsturnări) pentru a se ridică împotriva civilizaţiei şi în numele vieţei, al instinctului, care afirmă superioritatea frăgezimei sale nealterate asupra „secătuirei întregei rase instruite, cultivate, ajunse”. Personalitate, unitate, stabilitate, autoritate şi continuitate, iată atâtea derivate ale conceptului esenţial de formă, în jurul cărora Massis recomandă să se organizeze rezistenţa morală a Europei. Căci forma însumează în sine principiul duratei şi se opune vieţii, care se desvoltă sub semnul dispersiunii. Filosoful german G. Simmel a arătat că însuşirea vieţii este de a se depăşi neîncetat pe sine. Cristalizându-se pentru a poposi o singură clipă într’o formă, vieaţa o părăseşte îndată pentru a-şi urmă cursul său neliniştit. Cine vrea să trăiască în actualitatea permanentă a vieţii trebue să se priceapă a sdrobi tiparele îigide ale formelor, dar cine vreâ să dureze trebue să se ‘ poată mângâia a se menţine în aceste tipare. El va organiză unitatea persoanei sale, grupând elementele disparate ale eului. după indicaţiile eterne ale raţiunii legiuitoare. Actele sale nu vor mai aveâ atunci caracterul de spontaneitate rezultând din faptul de a le menţine la curent cu actualitatea vieţii, dar ele vor prezentă între ele. acea unitate internă care răspunde idealului de caracter pe care europeanul şi-l fixează în vieaţa morală. O asemenea persoană se va simţi diferită şi opusă lumei, a cărei realitate substanţială se va oferi cunoştinţei sale, după cum se va simţi difefită şi di fiinţa transcendentă a lui Dumnezeu, care impune aşadar din afară legile destinate a călăuzi realul şi vieaţa omenească. ' : ’ Alt limbagiu îi atribue Massis vieţii. Religia vieţii este imanentismul, concepţia unui Dumnezeu identic cu fiinţa instabilă a lumei. La sentimentul, mai de grabă decât la' cunoştinţa Luij se ajunge prin acea interiorizare care ne conduce în centrul cel mai intim şi mai sensibil al conştiinţei, acolo unde vieaţa atinge punctul supremei sale actualităţi. Farmecul quietist al contactului cu Dumnezeu, mai mult decât fapta morală menită să modifice realul după indicaţia legii divine', va câştigă pe adeptul tuturor formelor imanentiste ale credinţei. Existenţa sa în mijlocul societăţii s’ar desfăşura între acestea în desordine, pentrucă ea se va conduce de o impulsivitate care va putea să fie şi capricioasă, numai să fie viu resimţită, iar nu de o lege inflexibilă dictată din afară.j 3 © BCU Cluj Ba dual', descătuşate prin aceasta sforţare de interiorizare, Iară să fie disciplinate de b lege care ne .depăşeşte, energiile sufleteşti se vor revărsă ca un adevărat potop nimicitor asupra omenirii civilizate. Imanentiste sunt însă religia Indiei, filosofia germană şi misticismul slav. Civilizaţia dornică să se conserve trebue să respingă această triplă ispită a vieţi'i. . Astfel prezentat, punctul de vedere al vieţii este capabil într'adevăr să înstrăineze. El nu se reduce însă numai la atât. Vieaţa care trece fără să se oprească în tipare, nu ne invită prin aceasta să sdrobim toate formele, dar să le menţinem flexibile şi vii. In aceasta a stat chiar secretul neîntrecut al civilizaţiei europene, în suplul spirit al instituţiilor, moravurilor şi sistemelor de gândire, care au ştiut să se transforme odată cu schimbarea nouilor condiţii de vieaţă, în timp ce tocmai în Asia, un formalism rigid a menţinut moravuri seculare, o ştiinţă tipicară, un ritualism absurd, din care vieaţa s'a scurs cu încetul. Ba s’ar putea spune că numai omul în care principiul vieţii şi al formei se întrunesc are o adevărată vieaţă morală, pentrucă numai el năzueşte să-şi pună de acord faptele cu cuceririle conştiinţei sale şi în definitiv cu conştiinţa sa pur şi simplu. Lipsită de preocuparea de. a .menţine acest acord, vieaţa morală ar degenera uşor într'un pendan-tism fără substrat şi semnificaţie. A reprezenta cu consecvenţă punctul de veder.e al formei îns-seamnă a dori un statism care are chiar trăsăturile morţei. Dar aceasta nu este nici dorinţa lui Massis. In icoana de vieaţă pe care ne-o propune, nevoia de activitate intră ca un personagiu principal al tabloului şi odată cu aceasta spiritul vieţii se strecoară întrînsul pentru a-1 însufleţi: „Toată vieaţa spirituală şi morală a Occidentului — scrie Massis — se hrăneşte din această idee-mamă, generatoare şi conducătoare a unui activism care, oricât de desordonat ar fi devenit, n’ar puteâ fi însănătoşit abandonându-ne ameţelei interioare şi .cosmice a Asiei”. Şi ceva mai departe : „Credinţa în acţiune, în sforţare, atitudinea activă în faţa realului, permanenta stare de mobilizare împotriva a tot ce ştirbeşte şi mutilează marele bine al existenţii, dorinţa de a trăi mai bogat, de a exista mai mult, de a se depăşi pe sine pentru a aderă la Acela care posedă plenitudinea Fiinţei şi a Vieţii, iată esenţa creştinismului”. Atât de riscată este condamnarea fără apel, dar şi fără nuanţe a filosofiei vieţii, încât apărarea Europei întreprinsă pe această cale, nu se mai poate face decât fără colaborarea reprezentanţilor ei mai preţioşi. Intr’o pagină care este încărcată, pentrucă vrea să rezolve probleme esenţiale în puţine cuvinte şi cu adâncimea pe care un asemenea procedeu îl îngădue, Massis încearcă să extirpeze din tradiţia Occidentului, însăşi învăţăturile care unei conştiinţe filosofice europene îi sunt mai scumpe, Cartesianismul se găseşte^pentru acest critic în Upanişade. Kant în Dignana. Auguste Comte în Sakya-Muni, Spencer şi Hegel în doctrina taoistă. Bergson în practica yogei. Astfel de vagi analogii îl îndreptăţesc pe Massis să considere pe toţi aceşti filosofi drept străini de spiritul autentic al Occidentului şi desigur reprobabili şi odioşi în măsura în care au stabilit câţe un adevăr contrariu ontologiei. Este sigur însă că lor le datorăm regulele metodei şi cunoştinţa legilor mai generale ale realităţii, tot felul nostru de a gândi şi până la un punct chiar posibilitatea practică de a o face. Rău sfetnic al culturii occidentale este acela care profesează desodalizarea de acei care i-au asigurat câştigurile ei cele mai sigure. Mai ales lumea tânără trebue să asculte cu prudenţă glasul care vrând s'o pasioneze pentru o cauză atât de mare, o aţinteşte asupra unui contrast pe care cultura europeană l-a aplanat de fapt şi o pune în situaţia de a se simţi solicitată de două tendinţe divergente, între care alegerea nu este totdeauna posibilă. Nu se pregăteşte oare pe această cale acea desorganizare a complexului culturii noastre, asupra căreia Paul Valery aveâ aşa dar dreptul să reclame atenţia noastră îngrijorată. Izolându-se de Kant şi Descartes, de Auguste Comte şi Hegel, de Spencer şi Bergson,Massis care apără Occidentul, va renegă modernismul „L’Anti-Moderne” este titlul cărţei lui Jacqueş Maritaine, un gânditor care a elaborat unele din componentele pledoariei de astăzi. Nostalgia lui Massis va aspiră deci către evul-mediu, epoca de glorie a ideii catolice, a cărui restaurare ar fi singura capabilă să refacă integritatea Europei în temeiul unei singure legi, a unei singure raţiuni, a ■ . . 4 • © BCU Cluj unei morale universalei, comune şi împotriva* tuturofcamenmţărilor care a minează înlăuntru şi . o pândesc din afară. Atât de‘ciudate sunt totuş grupările vieţii, încât ,în această lătură neo-medie-valistă a-concepţiei sale, Massis se întâlneşte cu rusul Berdiaiew şi cu un german adăpat,la.işvoarele culturii asiatice, conţele Hermann Keyserling, a cărui filosofie dinamistă a avut de mai nîufte. Ori prilejul s'o denunţe. , . . . ■ - '-'V , In ciuda acestor apropieri, prescripţia unui nou ev-mediu rămâne la Henri Massis o idee franceză. Max Scheler a vorbit odată de un anumit stabilism istoric al gândirei franceze, de tendinţa ei de a statornici un tip universal de umanitate, faţă de care variaţia efectivă a vieţii istorice ar reprezenta numai abateri sau chiar degradări. E. R. Curtius face la rândul lui o observaţie asemănătoare, îhtr’un studiu publicat cu câţiva ani mai înainte de „Apărarea Occidentului” şi care formulează astfel o replică anticipată : „Ideea că civilizaţia franceză —scrie Curtius — este forma normală, etalonul şi modelul desvoltării umanităţii se regăseşte identică la baza ideologiilor conservatoare, democrate, catolice şi socialiste”. Spiritul de generalizare umană care stă la baza neo-medievalismului lui Massis poate fi considerat aşa dar ca specific francez şi identic în esenţă cu raţionalismul tipic al Revoluţiei franceze. Cu toate acestea, Henri Massis, care ne-a vizitat la Bucureşti cu prilejul congresului presei latine, pus în faţa cazului concret al împrejurărilor româneşti, pronunţă o declaraţie pe care Nichifor Crainic a comentat-o în „Gândirea”. Scriitorilor adunaţi în jurul unei mese, el le adresa aceste frumoase cuvinte prieteneşti: „Dvs. vă găsiţi azi la o răspântie de unde trebue să vă alegeţi drumul cel adevărat, drumul spiritului românesc. Sarcina e frumoasă şi e grea. Dar eu aş vrea să fiu la acest început de drum, ce se croieşte”. Aceste cuvinte mă fac să mă gândesc că popoarele Europei mai au încă să se realizeze în variaţie, până la acea integrare neo-medievalistă, despre care trebue să fi auzit, pentru a se pune cu multă râvnă în serviciul ei, amatorii noştri de noutăţi intelectuale. . © BCU Cluj POEZII DE R. H A N VACĂ, SPRE SAT O vacă neagră, caldă, ca ţărâna ’n vară, Coboară dâmbu-ameninţat de seară, Coboară ’n seară singură spre sat Şi pică laptele din ugerul umflat -Peste bănuţii ierbii sunători. Trandafiriul uger plin de flori Atârnă 'n mers cu patru stalactite Ca bolta unei peşteri rumenite. Vaca mugeşte scurt înspre viţelul însetat, Laptele din flori şi muguri adunat ■ Apasă greu şi doare. Pe coarne moare - o ra^ă ultimă de soare, * RĂMAS BUN îmi pare-atât de rău De :voi, răstoace, muşchi, pădure şi pârâu Ce singuri veţi rămâne Şi sânteţi mulţi; Dar fiecare, ’şi va trăi menirea singur Şi cel ce vă lega cu lanţul vrăjei, bun, Ca voi de singur pleacă. Rămas-bun. . In noaptea cea de mâine -. Păreri de rău în coama vântului... Rămas-bun! 6 © BCU Cluj GRADIN Ă Prunii scuturau floarea sub curcubee, ' Albine roiau fără ştiubee, , • Urzicile nu mai aveau de ce ’nţepa — La subsuoară purtau flori, , Frunzele lor erau de catifea. Omizi schimbau haine de catifea . ’ ■ Şi se ’nveleau în leagăne moi. " ‘ In târziu, sburau fluturi peste învoit de foi Şi cărăbuşi dinţau frunze de nuc, amare. De-atât belşug mierle fluerau mirate, Corniţele melcilor ieşeau nestrigate. Aci tot răul era cântărit cu bine. Când muşte aurii se jucau câte cinci ca ielele Copii veniţi cum vin cărăbuşii, cum vin mierlele, Băteau nucul şi prunii cu frunzele rare, Babe ivite adunau nalbă sălbatecă şi mare Şi furnici târau spre muşuroaie . , Aripi de fluturi doborîţi de ploaie. CÂNTEC In munţii de piatră am găsit un foc stins Şi tu erai departe, departe, Şi 'mprejur îmi creşteau ferige sfioase Acolo departe în munţii de piatră... , In munţii de piatră am găsit un lac Şi tu ereai departe, departe . Şi apa murise iubind o pădure Acolo, departe, în munţii de piatră. In munţii de piatră sub cer sbuciumat De tine departe, departe, Pe stâncile goale ploaia plângea cald Acolo departe, în munţii de piatră. ' © BCU Cluj P A L A C E DE CEZAR PETRESCU iPână în creştetul muntelui, şoseaua urcă şerpuit, albă şi tare, înalte ţinuturi şi sălbatece ţinuturi. Pustii şi tăcute. Aci e capătul lumei. Şi stânca cea mai aproape de cer. Până aci, n’a străbătut încă veacul. Totul e simplu, aerisit şi imens, ca m vremile-dintâi. Din codrii aspri şi negri, drumeţul ar accepta fără uimire apariţia veche a descălicătorii, Proptindu-şi copitele în catifeaua moale a muşchiului, năprasnic şi milenar, bourul din stema ţării. In urmă, fugărind pe crenelurile vinete, cu arcul întins, ceata voevodală. Ciuleşte urechea s'asculte chiotul gonacilor, trosnetul crăcilor frânte, lătratul căţelei îndepărtându-se din ce în ce mai stins, înainte de a se scufunda în legendă. Dar aşteptării, răspunde mut, numai singurătatea limpede a altitudinilor. Neclintirea ascetică a bravilor, cu întunericul estompat de pâclă uşoară, ca bruma albăstrie de pe pieliţa prunei. Văsduh de cleştar, sonor şi rece, Ozonat de parfumul umed al feregilor. De mintă pipărată. De răşina picurând în boabe. Pieptul sfrijit al târgoveţului se dilată dureros ca o rană. Şuvoiul aerian, acidulat, e băutură prea tare. Neliniştit, aspiră. Nesăţios, admiră. Strivit de grandoarea severă, se recunoaşte larvă. Chiar exclamaţia rituală i-a murit în gâtlej. Şi cel mai gălăgios, şi cel mai flecar, şi cel mai gol de gând, e copleşit de o tăcere cucernică. Din ascunzişuri necunoscute, strivite, ucise acolo de mult, de laşitatea şi mediocrul şi resignarea cotidiană, se destinde de odată ca o simfonie crescândă, un elan către altceva de ce a lăsat acasă, către altceva de ce este — ar dori să fie încorporat cu granitul sur, cu scoarţa copacilor, cu vrejul de smeură. Presimte o altă existenţă decât acea a viermuirilor din văi; pură şi austeră, lângă cer, lângă soare, în catapiteasma ţării unde scapără fulgerile. ■ Tace. Dacă ar vorbi, glasul i-ar tremura străin aci, înecat, ca o profanare, de care el singur s'ar cutremura îndată. Aci, în crucea muntelui, până acum un pătrar de veac, pe vremea mijloacelor de locomoţiune abolite, vizitiul briştei, trăsurei, brecului ori diligenţei, oprea să răsufle caii şi să arate cu vârful biciuştei, searbădul miracol din cealaltă parte. Precare aşezări omeneşti, în valea rotundă cum e cupa palmei. Rudimentare vile. Podeţe văruite, de mesteacăn. Chioşcul unde fanfara militară cântă din alămuri: Pe frumoasa Dunăre albastră. Un hangar dreptunghiular şi hâd, intitulat pompos : „Stabilimentul băilor”, 8 © BCU Cluj Mizer şi întristător miracol!- Trivială- mărturie de neputinţă! Totul' devenea deodată meschin şi desgustător; ca'-hoitul urnii, făt născut mort, aruncat să spurce înălţimile limpezi. ’ Ochiul se întorcea ofensat spre sălbătăcieâ intactă1 din urmă. Ostilitatea' înălţimilor mândre şi glaciale; pe' care nu le-a desfigurat încă omul, rămânea singura, reconfortantă. Astăzi prezintarea e mai rapidă şi o! cu cât mai isbutită. Surpriza scutită de desamăgiri. Miracol desăvârşit şi identic cu alte* o sută de miracole, climaterice şi termale. Peisagiu domesticit de artificiul omenesc, până la cel mai mărunt amănunt. Miniaturizat şi fotogenic. Reglementat, ajustat, jalonat de tăbliţe care interzic sub ameninţarea celor mai riguroase sancţiuni: călcarea ierbei, ruperea florilor şi hoinăritul capricios.1 ' Amfiteatrul acoperişurilor multicolore, printre pini şi arţari cu frunză tărcată, e gradat după cele mai recente-şi savante orândueli ale pitorescului. Oglinda uleioasă â lacului oval şi sărat, e delimitată precis, în râmă de granit cioplit, ca să absoarbă în adânc, răsturnate după toate legile opticei, vârfurile simţate de brad. Peluzele de gaszon verde-crud, sunt minuţios tunse, periate, parcelate de albe cărări diagonale. Arbuştii retezaţi geometric. Avuzurile împroaşcă în soare, simetric, pulberea fosforescentă de apă. Acum totul garantează ca un prospect din sleepingcarul expreselor internaţionale : acurateţe, promptitudine, higienă, confort. Astfel, înainte de a începe coborâşul în serpantină pe panta şoselei întotdeauna proaspăt stropită, călătorul a căpătat glas, şi din larvă, se simte reabilitat om. Priveşte aprobativ şi semeţ, bombându-şi pieptul, răsturnând arogant capul pe spate. Aşteaptă, s’ar spune, felicitări. Fiindcă spre orgoliul său, prin el, prin om, solitudinile sălbatece şi duşmane s’au îmblânzit, să-l întâmpine servil, cu arcuri voltaice, amplificator de Radio şi closet de porţelan. In pustietăţile lăsate în urmă, chiar inima maşinei de oţel şi schijă, bătea adineaori sperios, nesigur şi intimidat. împresuraţi de neliniştitoarea tăcere, fugăriţi de misterioasa singurătate, pândiţi de necunoscutul ostil, ascuns după fiecare viraj. . Exclamaţia metalică a clacsonului, se deşteaptă acum brusc, să sperie cu o provocare tium-fală ecoul- din sihle. A regăsit domeniul familiar. Vietatea mecanică îşi calmează astmul respiraţiei, sub carapacea de lac şi de nichel: într’un sfert de oră va fi ca la ea acasă, în garaj cimentat, printre placarde de anvelope cu reputaţie mondială, panoplie de chei şi şurubelniţe, rafturi de bidoane şi pompe, în- duhoarea familiară de benzină şi uleiu. . Şofeurul a stins motorul. Şi-a înfipt bine tălpile în frâne. Toţi s’au pregătit pentru deliciul helicoidal al. coborîşului în spirală. Călătorul surâde satisfăcut. Aprinde ţigarea, îşi ridică ochelarii imenşi, de coleopteră, pe frunte, să contemple priveliştea din punctul unde de obiceiu, turistul îşi fixează tripiedul k'odakului negru. Şi mental, acordă bugetului de cură, o binemeritată majorare de 50 %. . Se răsuceşte în pledurile vărgate, către tovarăşa înfăşurată în mantaua de praf, să repete erudit- şi extatic, legenda din prefaţa broşurei-prospect: “ — Imaginează-ţi, scumpă, că toate aceste minuni s’au putut realiza numai prin inţiativa şi tenacitatea omului!'Numai fiindcă o societate curajoasă, a luat pe seama sa, să pună în valoare nişte isvoare descoperite acum câteva sute de ani, de un călugăr. Un schimnic. Un pretins sfânt; ' însfârşit o brută!... Trăia ca troglodiţii, într’o peşteră. Se închina şi mânca rădăcini. Când rădăcinile îi provocau indigestie, bea din isvorul No. 3. Când îl dureau rinichii, bea din isvorul No. 1. Când îi înţepeneau articulaţiile, se îmbăia în lac. Legenda pretinde că a atins aşa o sută zece ani. II cred şi eu! Aer, linişte, lemne după poftă, băi, ape minerale; — toate gratis! Ce-i păsa lui de valută? Ce ştia el despre congrese internaţionale şi reforme fiscale? Alte vremuri; fericite vremuri! suspină domnul, care poartă întreaga răspundere a bugetului estival. ' ' ' ’ ' — Mai există- peştera? se interesează doamna, romanţioasă şi cu totul indiferentă la eon- sideraţiunile materialiste ale soţului, ' ' ' 9 © BCU Cluj Evident că există! Prospectul da chiar o fotografie. Grota a rămas intactă. Se cunoaşte altarul şi pe pereţi, s’au conservat zugrăvelile sfinţilor. Bine înţeles nişte mâsgălituri. Aşa cum s’a priceput să-i zugrăvească o brută ignorantă, trăită în codru... — Atunci trebuie numai decât s’o vizităm! se entusiasmează doamna. Tu ştii cât ador eu arta primitivă. . " • Domnul o priveşte cu iritare şi compătimire, E gata să deslănţuie o veche şi inepuisabilă discuţie, pe chestia capriciilor şi gusturilor estetice ale doamnei, numiţe ireverenţios — „mofturi”. Pe urmă se răsgândeşte. „Artă primitivă, artă modernă, artă...” — toate acestea rămân în definitiv cele mai inofensive infirmităţi ale doamnei. Cedează, pe jumătate : — Bine! Ai s’o vizitezi. Mi se pare că Societatea organizează excursii zilnice. Trage din ţigare liniştit, considerând discuţia închisă. Dar doamna nu înţelege o victorie, câştigată în doi peri. Poate de aceia numai, ţine morţiş să lămurească o subtilă chestiune de nuanţe : — Cum ai s’o vizitezi? Avem s’o vizităm împreună, poate vrei să zici!.. Tocmai în acest moment critic al disputei conjugale, ţigarea prea înfoiată a lăsat să fugă prin carton, un dop de tutun între buzele domnului. O pricină, întotdeauna de gravă iritare pentru un fumător. Domnul scuipă firele care i-au otrăvit gura, aruncă ţigarea şi glăsueşte, răstit şi duşmănos, cum s'ar adresa Regiei Monopolurilor : — Ba să mă ierţi! Am venit să mă odihnesc, nu să mă caţăr pe munţi. — Ştiu cum e odihna ta! replică ironic şi prompt doamna, de s’ar fi spus că atât aşteptase şi avea răspunsul pregătit, gata. Te înfunzi la Casino şi nu te mai mişti până la ziuă. Ca anul trecut la Mehadia şi ca acum doi ani, la Sinaia. — Nu-i fi vrând să mă dau în spectacol ca tine! (Perfid) Dezarticulându.-ţi, la vârsta ta, picioarele în toate stupizeniile acestea de dansuri: charleston şi blackbotom. . Doamna a pierdut dreptul de replică, şi odată cu el, graiul. Arată un calm, sub care clocotesc catastrofale ameninţări, ca vulcanii în preziua erupţiilor, îşi ridică şi ea ochelarii pe frunte. Apare o figură îngustă, cam ostenită, dar încă frumoasă, cu gene lungi şi ochi de culoarea oceanului. Ca oceanul nestatornici: albaştri şi verzi, după fugacele nuanţe ale cerului. Acum sunt cenuşii, de oţel, scăpărând de mânie. Cu poşeta pe genunchi, repară agresiv pictura figurei: roşul buzelor, negrul genelor. O artă desigur mult mai savantă decât a mâncătorului de rădăcini, din peşteră. Şofeurul a potrivit din vreme oglinda dreptunghiulară a parbrizului să supravegheze ce se petrece în maşină, din indiscreţie pur profesională. Printre viragii aruncă scurte şi repezi priviri, să se înveselească interior de mutrele stăpânilor. Adineaori, sus, în înălţimile nepământene, renunţaseră la duelul cotidian. Tăceau. Erau numai privire. Mâinele lor se căutaseră instinctiv şi pueril, îmtr’o încleştare de care nici nu-şi dăduseră seamă. Biată reminiscenţă dintr’un trecut perimat şi idilic. Acum, odată cu apropierea aşezărilor omeneşti, reveneau la normalul din totdeauna, hrănit din agresivitate, saţietate şi desgust. — La Palace? întrebă şofeurul, cu caschetă englezească şi mânuşi de piele, întorcând obrazul ras. . — Desigur, la Palace! Tăblii ripolinate, cu o laconică săgeată neagră, indică la fiecare cotitură: Palace Palace ; Palace Palace Toate drumurile de aci duc la Paţace. Maşina s’a oprit după o splendidă curbă, în faţa scărilor vinete de piatră, monumentale ca o intrare de catedrală. Trei servi galonaţi, aliniaţi ierarhic, pe vârstă şi pe înălţime, îşi descoperă automat şi sin- 10 © BCU Cluj cronic, şepcile albastre pe care se află scris cu fir, de trei ori: Palace. Palace. Palace. Şi tot cu automată şi simultană precizie, au pus stăpânire pe valize, pe pleduri, pe cutiile de- pălării. Jazzul de pe terasa de sus urlă frenetic. Doamna descinzând, îşi desmorţeşte picioarele anchilozate de nemişcare, în ritmul exploziilor hilare de saxofon. Domnul coboară greoiu şi important, sprijinit de subsuori ca Hanon, Sufetul Cartagenei cel purtat în lectică. ■ O sută de ochi, de pe terasa înaltă, de la ferestre şi de pe „corso”, au înregistrat apariţia noilor oaspeţi, şi i-au clasat spontan, cu cea mai neşovăită siguranţă. Din această categorisire, nu vor putea evada o lună ori toată vara, cât vor rămâne aci. Marca maşinei, numărul cilindrilor, dimensiunile şi pielea de porc a valizelor, tăetura măntălilor de praf şi ţinuta impecabilă a şofeurului. i-au clasat ca în evaluarea fără apel, a celui mai incoruptibil agent de inchiziţie fiscală. ' Portarul nu are nevoie de atât. Cincantenara experienţă umană, i-a indicat fără riscul unei erori, în ce anume apartament şi la ce etaj, va expedia în ascensor, mai aproape de cer sau mai departe, piramida bagajelor. E sur şi de-o optimistă jovialitate. Şi-a rotunjit spinarea, cu un onctuos surâs, ca şi cum de mult îi aştepta, şi sosirea celor doi, ar fi însemnat una din ultimile bucurii ale existenţei sale de sclav al celui dintâi venit. Dar a fost destul, în rapidul declic de instantaneu al privirei, să ia notă cu feroce răceală, într'o singură clipă, de tot ce asupra cuplului ar necesita un raft de tomuri, o arhivă şi o îndelungă supraveghere, pentru îndoita diagnoză a unui psicolog şi a unui fizionomist. El e mai expeditiv. Lucrează cu imponderabilul şi insezisabilul. A pus mâna pe chee şi a decis, cu fermitate : — Camera 24. Etaj I. Liftul! Bagajele! După complectarea buletinului, portarul n’a adăogat, decât pentru umila satisfacţie a diagnosticului încă odată confirmat: — Haide! Puneţi mâna pe bagajele domnului Senator. Doamna Senator, absentă de la aceste formalităţi preliminare, a avut răgaz să se privească din cap până în picioare, din faţă, din profil şi din trei sferturi, de aproape şi de la distanţă, în toate oglinzile pereţilor. A constatat că holul hotelului e populat cu tipuri agreabile, june şi sportive. Şi n’a găsit de ce şi-ar ascunde ipocrit încântarea, că toate privirile s'au aţintit asupră-i, într’o unanimă invitare la complicitate. Saxofonul îşi gâlgâie sus, surd, hohotul. Piruetă de sunete, scâncet liric, isbucnire de râs ; grotesc, ironic şi sentimental — e însăşi sufletul vilegiaturistic exprimat muzical. Doamna Senator, sub mantaua cenuşie de praf, cu o eroică stăpânire de sine, abia îşi domină instinctele coreografice, reduse la un imperceptibil tact al călcăelor. Sezonul se anunţă dintre cele mai încântătoare. Astfel, sub douăzeci de săgeţi impertinente, Domnul Senator, corpolent, important şi sever, s’a închis în cuşca ascensorului, pe când doamna, a escaladat treptele de marmoră, pe fâşia îngustă de pluş roşu, cu sprintenă agerime de căprior. . . Cei rămaşi în jilţurile de paiu împletit, în hol, s'au privit, şi-au surâs, au înţeles. Toţi poartă uniformi pantaloni albi de flanelă şi pantofi cu talpă elastică şi mută, care dau paşilor supleţă felină. Iar râsul, desveleşte dinţi albi şi puternici, de tineri şi lacomi carnivori. Şeful echipei a făcut castanete din degete, să se acompanieze într’un dans cântat, de cel mai recent import: ( „A noastră eşti, , „Cum te numeşti?” Şi merge cu paşi şalupaţi, de tango-argentin, la registrul portarului, să afle cum se numeşte doamna cu ochii de culoarea oceanului şi cu atât de juvenil neastâmpăr în vârful pantofilor. 11 © BCU Cluj — îmi place acest hotel; Respir occidentul! declară domnul'Senator, la restaurant, despăturind şervetul de olandă uşor scrobit şi pipăind cu satisfacţie de cunoscător, franzeluţele minuscule, proaspete şi blonde. — Şi toată staţiunea, are ceva distins, ermetic şi aristocrat... cade de acord de astădată, doamna, renunţând, bine dispusă, la dreptul de contradicţie. Rochiile nu s'au mototolit în valize, pălăriile nu s'au turtit, flacoanele nu s'au vărsat. Ferestrele dau spre Corso. Camerista cu şorţ de dantelă şi bonetă bretonă, s'a extaziat la număiul şi calitatea toaletelor, cum n’au pereche — după proprie mărturisire — în tot hotelul, deşi printre pasageri se află două actriţe celebre, o contesă unguroaică şi o principesă autohtonă. La acestea gândind, doamna parcurge distrată lista de bucate cu cerneală mauve. Formalitate de altfel inutilă, căci niciodată o femee nu poate rezolva cu mijloace proprii, o problemă atât de complexă ca alegerea unui fel de mâncare din lista unui restaurant. După ce va citi coloanele duble, de la hors-d’oeuvre până la desert şi compoturi, va apela la iniţiativa soţului, care va comanda fireşte, exact felurile insuportabile doamnei. Chelnerul şi picolul, fac strajă cu resignată răbdare. Au vrut să ridice al treilea tacâm. Domnul Senator i-a oprit cu un semn. A descoperit pe culuoar un vag cunoscut, de Club. Şi-au dat întâlnire la masă. 11 aşteaptă. Un vilegiaturist veteran, e întotdeauna pentru unul recent, un ghid agreabil şi necesar. De altfel, iată-1, soseşte! Trece printre mese, distribuind ca un suveran popular, zâmbete şi saluturi. Cu ce subtilă gradare de nuanţe! Pentru fiecare masă, altă notă din gamă : familiar, distant, curtenitor, insolent, neglijent, surprins, bucuros şi dispreţuitor. Doamna Senator a părăsit pentru moment consultarea listei, să admire această artă desăvârşită şi rară. Căci invitatului cu părul alb şi nume moştenit din hronici, i-a rămas cochetărie din urmă şi desigur unică avuţie, instinctul acesta infailibl, de a descifra din amestecul limbilor şi promiscuitatea neamurilor, eticheta irevocabilă a fiecărui individ, ca după o tainică şi numai de el ştiută insignă a corporaţiilor. Numai el şi portarul mai păstrează aci, acest dar pierdut. De aceia se stimează reciproc, ca supravieţuitorii unei epoci neantizate de un cataclism cosmic. Abia s'a instalat la masă şi a cucerit pentru totdeauna inima doamnei, aprobând discret şi admirativ, rochia simplă şi scumpă. Doamna Senator aruncă soţului o privire de amar triumf: „Iată ceia ce n'ar fi remarcat el nici odată şi nici n’ar fi fost în stare să spună!”. Atât de adevărat este că o femee se simte pentru totdeauna neînţeleasă de soţul care nu-i remarcă toaletele. Cum s'o înţeleagă creatura aceasta greoaie şi lipsită de fantezie, care cu o oră înainte, în camera cu valizele desfăcute, păşea printre rochiile întinse pe speteaza scaunelor şi printre pălăriile înfipte în lămpile măsuţelor de noapte, ca un hipopotam scăpat într'o seră de orhidee? Noroc că mai sunt şi altfel de oameni. Domnul Senator nu observă privirea, nu-i pricepe verdictul, cu totală incomprehensiune de soţ. Dacă e morăcănos, cu şervetul prins între nasturii vestei, încruntat şi taciturn, e numai fiindcă deprins să cultive şi să utilizeze popularitatea, nu-şi poate birui o irezistibilă invidie pentru nenumăratele cunoştinţi ale invitatului: un bătrân nefolositor, un ratat, un ruinat, un nimic. Atâta capital de relaţii, plasat fără nici o rentabilitate, îi pare o aberaţie a naturei. Şi pe deasupra, îi mai spune şi Toto! La şaizeci de ani, n’a pierdut dreptul la alintarea celei dintâi guvernante, când purta pantaloni scurţi de catifea şi guler de valansienă. Pentru toată lumea a rămas, este Toto! Nelipsitul, amuzantul, neostenitul Toto! La Club, la restaurant, în gară, pe stradă, la cafenea, în salon, apariţia lui Toto, descreţeşte toate frunţile, animează toate figurile, desmorţeşte toate conversaţiile sleite ; femeile îi fac loc alături căci ştie să le flateze slăbiciunile, copii îl cei fiindcă fără osteneală coboară la mintea lor, bărbaţii îi deschid cerc fiindcă nu pot rezista la impertinenţa lui înăscută, de a rosti cu surâs inofensiv, cele mai desagreabile adevăruri. Un Toto cu păr alb, cu . . ,12 . © BCU Cluj reumatisme,-cu mustăţi .galice, .cu monoclul înfipt în arcada sprinccuci şi cu datorii la toţi crupierii, la toţi croitorii, la toate hotelurile şi la toţi prietenii, neprietenii şi abia cunoscuţii. - Toto, şi-a aburit sticla monoclului, a şters-o cu batista albă şi fină, de olandă, ,a aruncat o privire circulară şi satisfăcută, de luare în posesiune, asupra întregei săli. Numai o clipită a durat ochirea, şi îşi are fixat fără greş, cine lipseşte şi cine e prezent dintre cele două sute de persoane obişnuite, risipite la cele patru rânduri de mese aliniate cu egrete multicolore de flori în vazele svelte de cristal, şi afară, pe terasă, unde femeile mânăncă apărându-şi farfuriile cu chicotiri gâdilate, de ninsoarea fluturilor cu aripi moi, orbiţi de lumina crudă albăstrie a becurilor. Conducătorul orchestrei care suplineşte până după masă jazzbandul, i-a clipit bun sosit din ochi, ţot din ochi anunţând că va începe imediat bucata lui favorită. Muzicanţii au şi schimbat pe pupitrele negre, partiturile. Chelnerul cu vestă retezată de toreador, a ridicat vasul cu flori, fiindcă ştie că Toto vrea să aibă întotdeauna privirea liberă. Iar Toto, nici nu observă atâta exces de atenţiuni, fiindcă e deprins să-şi vadă dorinţele împlinite, înainte de a le fi formulat. . Binevoitor, ca un pedagog cu elevul neofit, a venit în ajutorul doamnei Senator, să-i uşureze deslegarea problemei. El n’are nevoie să consulte lista. Cunoaşte specialităţile casei. Compune el un menuu, comandă el vinul, apa minerală, aperitivul. Toate definitiv, fără ezitare, fără să mai întrebe ; preştiind gusturile doamnei cum nu a învăţat să le cunoască în cincisprezece ani domnul Senator şi prevenind regimul alimentar al domnului Senator, ca şi cum ar fi contrasemnat prescripţiile somităţii medicale care l-a expediat aci. Chelnerii s’au precipitat, greeri negri cu plastron alb, cuprinşi de-un acces de hărnicie pe care nu le-a bănuit-o fabulistul calomniator, fericiţi ca îm totdeauna să servească un astfel de om. . ■ — Vă place figura aceasta? întrebă Toto cu intenţionată mirare, surprinzând că doamna Senator schimbă priviri de pisică rivală, cu o doamnă care prezidează la o masă din faţă, echipa de tineri sportivi din holul hotelului. — Are ceva interesant... misterios. N'aş putea spune ce... Poate ochii lungiţi, care aduc cu desenele egipţiene, mărturisi doamna Senator. . . Toto e satisfăcut, ca de o cunoscută farsă care reuşeşte întotdeauna fără excepţie. Măsoară impertinent, prin sticla rotundă, femeia în haină verde, cu părul negru-albăstrui, retezat pe frunte şi cu ochii prelungiţi de khol; banală imitaţie egipţiană, sfinx de carton presat. — Aceasta, înseamnă doamnă, că cele mai comune trucuri sunt şi acele care nu dau niciodată greş. Căci trebue să vă previn, că aveţi în faţă o actriţă. Mira Zăuceanu, de la Naţional. Pe scenă şi în afară de scenă, excelând în rolurile de femee misterioasă, fatală. Mutismul indescifrabil.... Reţetă cu efect garantat • ■ — Comme vous-etes mechant! De ce numai decât „rol”? De ce să nu admiteţi că într'adevăr?... se simţi datoare, doamna Senator, să ia apărarea rivalei, cu o ipocrită generozitate şi cu satisfacţia secretă a oricărei femei, când prevede masacrul alteia. — Fiindcă e rol, doamnă. Ca în nu ştiu ce piesă a lui Croisset, cazi la început victimă acestei aparenţe, de vietate extraterestră, absentă şi enigmatică : Ah! Elle est indechiffrable! Quel mystere! Qu’est-ce qu’il peut bien y avoir derriere ce petit front-lă? Te apropii. Sondezi neantul. Misterul se desvăluie. II n'y a rien! C’est cela qui est admirable! ~ In orice caz e o femee frumoasă... perzistă doamna Senator, cu o obiectivitate dusă până la abnegaţie. — Frumoasă? Va invit în acest caz să o admiraţi mâine dimineaţă, şi în fiecare dimineaţă, la baie, în lac. La pauvre! Are ideia că posedă cel mai perfect corp de naiadă şi nu pierde nici o ocazie să-l exhibeze. După cum veţi constata, în realitate are o anatomie!... Puah! degutantă. ‘ Doamna Senator îi mulţumeşte din vârful genelor, recunoscătoare. Nici o clipă nu se gândeşte că mâine, când Toto va fi invitat la masa actriţei şi se vor inversa rolurile, cea maltratată va fi ea, căci Toto cunoaşte dintr’o sceptică experienţă, că simpatia femeilor nu se câştigă şi nu se între-, 13 © BCU Cluj ţine, decât desfiinţând printr’un continuu masacru, toate celelalte femei de pe suprafaţa planetei. — Eu o găsesc,cu toate acestea bine! îşi dă tardiv, avizul, şi domnul Senator, întinzând mâna grasă şi scurtă, să toarne din sosieră, maioneză peste cega rasol. Ba, chiar destul de bine conservată... Epatantă! • — Pardon! Fără maioneză, fără ouă, fără conserve! îi confiscă Toto, sosiera din mână, punând-o la capătul extrem al mesei şi veghind astfel, icoruptibil cerber, ca prescripţiile medicului să fie strict respectate. Pe urmă, revenind la subiect: - . ■— E încă bine? Nu mă surprinde... Aceasta e doar opinia unanimă a Senatorilor şi a adolescenţilor. Singurii muritori de altfel, care o interesează. Căci trebue să ştii monşer, că şi dânsa, cultivă numai extremele. O interesează cei care pot să-i dea şi cei care pot să-i ia un colier de perle. Eşti de la sine înscris, printre cei dintâi... Domnul Senator înfige agresiv furculiţa, în peştele fără maioneză. Invitatul devine insuportabil cu manierele acestea de a-i confisca mâncările preferate şi de a-1 contrazice cu acest ton atot ştiutor. E decis să-l sdrobească, abţinându-se ostentativ de la conversaţie. Toto l-a măsurat peste umăr, cu o rapidă şi batjocoritoare ochire prin sticla circulară : „In zadar te agiţi ca un bondar căzut pe spate. N'ai ce face... Eşti prizonierul meu, aci. Te-am evaluat. Acuşi sau la Casino, am să te tapez cu trei mii de lei (îi şi fixase suma). Şi cu aceasta am terminat cu tine,pentru toată vara! Pe când de bunele sentimente ale doamnei, am cu totul altfel nevoie. Buikul vostru e o maşină admirabilă. Cine are s’o însoţească şi cine are să devină indispensabil companion în toate excursiile, cât tu ai să morfoleşti cărţile la casino?”. Intr'adevăr, doamna e nerăbdătoare foarte, să se afle în curent cu starea civilă, socială şi sentimentală, a celor două sute de persoane, cu care de mâini înainte se va găsi la fiecare pas faţă în faţă, într’o intimitate inevitabilă, ca pasagerii unui transatlantic cât ţine traversarea. Şi Toto, n'aş-teaptă altceva. O ia metodic din capătul sălii, unde orchestra destramă din firele albe ale arcuşurilor, o invizibilă plasă cromatică, ce pluteşte, se balansează şi se topeşte deasupra capetelor. Vioristul prim, în picioare, cântă legănat, căutând să magneţizeze cu ochii, privirea lui Toto, unde să citească recompensa unei tăcute mulţumiri. Dar Toto, i-a uitat existenţa. Cum nu a remarcat nici când a început melodia preferată. Mănâncă şi lasă farfuriile înlocuite, bea şi lasă paharele umplute, fără să se vadă când a mâncat şi când a golit paharul. S'ar spune că nu s'a atins de ele, şi totuşi sunt deşarte. E o artă, aceasta, pe care nu o cunoaşte nici domnul Senator, care mestecă încontinuu, pufnind pe nări, cu o sumbră şi tăcută frenezie de rumegător; nici doamna, abia frunzărind cu vârful furculiţei şi abia atingând buzele carminate de marginea paharului, concentrată ochi şi urechi, la această primă lecţie de iniţiere. Toto e inepuisabil ca un robinet uitat deschis şi indiscret ca arhiva unui detectiv privat. Sala îşi pierde treptat, înfăţişarea distinsă, ermetică şi aristocrată, pe care i-o atribuise doamna Senator, la cea dintâi impresie. A devenit o stranie şi abjectă promiscuitate. Hâdă svârcolire de goliciuni mâncate de boli ascunse, desfigurate de stigmate ireparabile; scormonite fără îndurare de ochiul oţărit, care vede ca printr’un aparat radioscopic, ulcerile măruntaelOr, oasele schiloade, ruşinile ascunse, păcatele secrete. Astfel, urmaşul neamului preamărit de cronicari, devenit indispensabilul Toto, amuzantul Toto, măscăriciul bătrân, cu mesele plătite ca să înveselească această lume nouă, îşi plăteşte datoriile cum poate, cu o feroce ingratitudine, scoţând la iveală una câte una fiecare fantoşă, disecându-i mecanismul lăuntric, aruncând-o demontată, ca să apară îndată cu alta, spânzurând ridicolă şi odioasă, în vârful degetelor. ! Familii vechi în preziua ruinării, devorându-şi ultima ipotecă; misiţi îmbogăţiţi într’o singură guvernare; generali scoşi forţat la pensie ; tineri cheltuindu-şi moştenirea şi alţi tineri cheltuind nu se ştie ce şi de unde; femei întreţinute şi femei care întreţin ; candide fecioare de pen- 14 © BCU Cluj sion aduse să facă cea dintâi ucenicie a flirtului pe bănciie parcului; altele cu viciul precoce, care şi-ati adus cu dânsele camaradele ce suplinesc în patul dormitorului îmbrăţişările virile; negustori ovrei şi greci, cu nevestele încărcate de inele, brăţări, cercei şi coliere, ca vitrinele de bijutieri; bancheri care au frustat fiscul şi s'au strecurat cât sunt de groşi, printre paragrafele codului penal şi comercial ; proprietari care dau depeşe imperioase vechililor să vândă de urgenţă recolta încă din picioare şi să expedieze banii telegrafic ; funcţionari superiori cu gestiunea neverificată de ani; conducători de fabrici şi paraziţi ai consiliilor de administraţie; magistraţi care-au economisit tot anul, suprimând un fel de mâncare, pentru această lună unică de desfătare ; foşti miniştri şi excroci; odrasle degenerate şi profitori de origină recentă, neştiind cum să apuce cuţitul şi furculiţa; văduve repede consolate şi soţi care ştiu să închidă ochii; cartoforii cutreerând toate localităţile de vilegiatură unde pot tăia un banc ; ziarişti care-au făcut o razie înainte de a sosi aci, prin fondurile ministerelor; pictori cu faimă şi politiciani etern ministeriabili; logodnici veniţi să guste în un-gherile discrete ale munţilor, aperitivul viitoarei saţietăţi conjugale; pensionari trimişi să-şi oblojească reumatismele şi să-şi expulzeze calculii de la rinichi şi ficat; lume amestecată, acordându-şi o relaxare a prejudecăţilor, legând prietenii cu durata de o lună; căsnicii grăbindu-şi lichidarea; flirturi sosite să consume actul final; părinţi aducându-şi fetele la vedere, în nădejdea unei par-tizi strălucite şi avocaţi fără clientelă, vânând o partidă nu mai puţin strălucită; oameni plictisiţi, care nu ştie ce să facă cu timpul şi scriitori care-au venit să închee ultimul capitol al ultimului roman, rămas din prima zi, uitat în fundul valizei, printre ciorapi şi cutiile de peniţe nedesfăcute ; elevi care-au uitat corijarea şi profesori, siliţi să înghită fumul aruncat în nas, de copii în uniformă ; şi mai ales multe, prea multe femei, cu bărbaţii rămaşi la moşie, la slujbă, la bancă, sosind Sâmbătă noaptea şi plecând Luni, în zori. Doamna Senator, cu bărbia uitată în palma roză, ascultă ca la Teatru. Un teatru unde au căzut măştile. De fapt nu se lasă convinsă. Desigur Toto exagerează. Pe dânsa, orice s’ar spune, o încântă mulţimea aceasta sgomotoasă, în vestminte de ultima tăetură, hohotind fără grijă la mesele cu feţele strălucitoare de albeaţă, cu gesturile devenite melodioase sub influenţa muzicei, cu ochii deveniţi languroşi după ce-au mâncat şi-au terminat sticlele desfundate ; mulţime mobilizată aci din toate ungherile ţării, cernută prin sita cea mai deasă, preţuind traiul bun, confortul şi plăcerile alese, aruncând hârtiile la plată, cu o neglijenţă seniorială; simţindu-se atât de la ea acasă, în sala aceasta cu şiragul becurilor multiplicate de cristalul oglinzilor uriaşe ; printre plantele exotice, cu frunza metalică, orânduite în colţuri; sub atât de atenta şi asidua îngrijire a chelnerilor, repe-zindu-se cu mută solicitudine, să previe fiecare poruncă şi fiecare dorinţă. — Comme vous etes mechant! repetă doamna Senator, clipind din ochii care s’au făcut verzi, aţâţaţi de apariţia jazzbandului, venit să înlocuiască orchestra. — Eh bienl N’en parlons plus! îşi consideră Toto, misiunea încheiată. V’am prevenit doamnă, cu o francheţă, recunosc, scandaloasă. Rămâne să verificaţi personal. După o lună, ne vom întâlni poate tot la masa aceasta. Vom mai vorbi atunci. Acum sunteţi, după cum văd, nerăbdătoare să înceapă jazzul. Şi supliciul aşteptării are să dureze încă zece minute, până se evacuiază mesele din mijloc. In schimb, aveţi timp, căci nu conteneşte până la patru, când aurora cu degetele trandafirii.... Uitam ceva. Intenţionat am lăsat la urmă. Fiindcă vorbiaţi adineori de mister, rezervasem să vă arăt unicul exemplar interesant la capitolul enigmelor. Intr'adevăr autentic. E tipul de la masa din dreapta, sub palmier. Doamna Senator privi într'acolo. La masa peste care palmierul îşi curba fâşiile frunzelor, un om singur, în haină neagră închisă până la gât, ca un vestmânt eclesiast, cu bărbia în piept, privea în faţa de olandă, mototolind între degete subţiri şi lungi, un cocoloş de pâine. Era chel, cu figura osoasă, slab până la eliminarea celor din urmă fibre de carne, şă rămână numai pielea întinsă pe craniul lungăreţ. Nu s’ar fi putut spune că e palid. Era numai decolorat complect, fără 15 © BCU Cluj picătură de sânge, cu buzele,albe. Îndată doamna Senator; gândita gfţminle marilor inchizitori, ş'i'-l imagină încins cu cordon de păr de cămila, cu ochii acoperiţi de gluga neagră. . ..... . Dădu din umerii mici, decoltaţi; ea nu-1 găsea cu toate acestea, interesant până într’atâta! " In aceiaşi clipă, omul în haină neagră, ridică ochii, ca şi cum ar fi ştiut că vorbeau despre el. Privirea avu ceva neliniştitor, cu ochii unui mort care-au văzut ceia ce n'a mai văzut nimeni. Şi surâsul doamnei Senator şe răci pe buze. Pe urmă, omul se uită din nou, fix, în faţa de masă, continuând să strivească între degete cocoloşul de miez. . . ' — Acesta e stafia băilor! continuă Toto, vorbind fără să-şi dea seama, mai încet. Nu ştie nimeni, ce caută aci, de unde a venit. Băi nu face, ape nu bea. Apare unde nu-1 aştepţi; n'a vorbit cu nimeni nici un cuvânt, n’are nici un prieten. Te trezeşti cu el în faţă, te .priveşte o clipă cu ochii lui de mort şi îţi întoarce spatele... Am crezut întâi că e un detectiv, vre’un poliţist angajat de direcţia băilor. M'am convins îndată, că nu eram pe calea cea bună. Un detectiv,. înţelegeţi, nu se singularizează; e întotdeauna un domn.cu pardesiu vărgat, cu pipă şi.cu un pas-partout în buzunar. M'am interesat la portar — (stă aci, la Palace) — m’a informat că a venit la dea-chiderea băilor, când nu era încă nimeni, că plăteşte camera la chenzină, regulat, şi aci intervine straniul, că a prezintat acte de legitimaţie, cu un nume absurd — ştiţi numele schimnicului din peşteră, care a descoperit băile. Pur şi simplu grotesc! Intenţia de farsă e evidentă. Desigur vreun maniac sau poate un nebun de-al binelea. Dar individul a prezintat actele în regulă, eliberate.de prefectura. Capitalei; nimeni nu-1 poate obliga să-şi schimbe numele, nici nu-i poate cere socoteala de ce se numeşte aşa şi de ce nu, altfel.. . . . Omul cu haină neagră, cu obrazul osos şi cu numele schimnicului din peşteră, ridică încet, privirea coagulată sub bolta de craniu, fără gene şi fără sprincene, şi atât fu destul, ca Toto să tacă, privind în tăişul cuţitului cât timp ştiu ochii aceia fixaţi asupra lui. Când se simţi eliberat, surâse în silă, cu o stinghereală care nu-i stătea în fire, aprinse ţigarea şi suflând în flacărea brichetei aruncă încheerea ca. o provocare : . — A la fin, je m!en fou... Nu-i sunt dator nimic. Nimeni aci, nu-i datoreşte nimic. De-aş fi unul.din tinerii aceştia, cu muşchii sportivi de astăzi, l'aş opri în mijlocul drumului, să-l iau din scurt: „In definitiv, cine eşti domnule, şi ce vrei? Ce indispui oamenii? Ce ne strici veselia, cu prezenţa dumitale de cioclu?...'' Dar tinerii aceştia îşi rezervă insolenţa pentru alte ocazii... Poate.că mă înşel. Poate e numai o părere a mea. Sunt la o vârstă, când fac universul răspunzător de .crizele de ficat... Insfârşit, doamnă, am plăcerea să vă prezint unul din cei mai desăvârşiţi dansatori pe 'care îi cunoaşte Ţara românească. Le vrai roi de charleston... Mesele din mijloc fuseseră date în lături, cele dintâi perechi purceseră să-şi desarticuleze membrele inferioare de la genunchi în jos ; în faţa mesei, unul dintre tinerii din hol, cel care mersese la-portar să se intereseze de identitatea doamnei Senator, se înclină cu impertinent respect: — Oncle Toto, fă-mi onoarea să mă prezinţi Doamnei... Doamna Senator nu auzi numele rostit. Intr'o clipă fu printre celelalte perechi, scufundân-du-se cu o voluptate rea, în mulţimea atât de crunt zugrăvită adineori, de Toto. Ţoto schimbă ţigareta subţire, pe o ţigare de foi din cutia domnului Senator, făctt semn chelnerului să toarne lichior şi dădu atacul, cu precizia fără greş, din, totdeauna: — Monşer... Când vrei să te însoţesc la Casino?.,, Şi când vrei să te prezint Mirei Zăuceanu?.. Apropos. Pasează-mi cent cinquante louis. Merci, . . A mototolit cele trei hârtii albastre, neglijent, dându-le drumul în buzunarul hainei, la un loc cu portţigaretul şi bricheta. Picolul i-a adus pălăria şi bastonul cu mâner de aur, fără ca să se poată spune când i-a poruncit, ori când i-a făcut semn ; se ridică scuturându-şi dunga pantalonilor cenuşii, să cadă drept, peste, ghetrele albe, îşi luă seara bună: . . ! — ’rvoir,,. Merci. A demain. . . " ’ Afarăsvârle ţigarea. Noaptea e opacă. Fără stele. Pe lac strălucesc caboşoanele becurilor răs- . 16 © BCU Cluj frânte. Mirosul aspru, de răşina, â coborît din codri până aci. Pe şoseaUâ de sus, 6 maşină urca se" cerând întunericul cu sabia farurilor. Cărările lineare, pornesc în rase, să ducă în adâncuri negre, perechi care se bănuesc undeva încleştate, pe bânci cu spătare tari. Toto respiră adânc. Merge pe poteca cea mai pustie. S'a rezemat de speteaza unei bănci, să asculte tăcerea, când explozia jaz-zului e o clipă oprită. Atunci, în liniştea nefirească, pe culmile îndepărtate, se aud sonore şi melancolice buciumele indigenilor. Toto ascultă. Nu l-ar recunoaşte nimeni, aşa, cu bărbia în piept, cu obrazul deodată devastat. Se simte bătrân de tot, singur de tot, ostenit şi desgustat de tot, dar mai cu seamă de el. „Sunt o canalie bătrână” — îşi rosteşte singur sentinţa în gând, cu o severitate neînduplecată. Tăcerea nemărginită, munţii nevăzuţi, noaptea pură, tânguirea păstorilor din sihle, îi deşteaptă ca o mustrare îndepărtată, dormitând în el fără să o cunoască, de dincolo de vremi, din adâncul hronicilor. Pe urmă jazzul isbucneşte iar, chemându-1 la viaţa prezentă. Toto se scutură. E atât de frig în astăseară şi nu şi-a luat pardesiul! Aprinde ţigarea. S'a îndreptat de mijloc, grăbeşte paşi de tânăr, retezând din treacăt, în întuneric, cu bastonul de trestie, vârful crengilor de brad, care presară în urmă, pe nisip, mici cruciuliţe negre. Ajuns în piaţa luminată, nu ezită. Urcă treptele într’o suflare, la Cazino, să piardă ca în fiecare seară, cei trei mii de lei. E atât de nerăbdător, încât n'a ridicat ochii să vadă omul în haină neagră, cu craniul de mort, care l-a aşteptat să treacă, rezemat de stâlpul de granit. Dupăce a trecut, omul negru a întors spatele, să meargă în altă parte, unde probabil are altceva de aşteptat. Dimineaţa, la şapte, la semnalul celei dintâi sonerii, toată viaţa din Palace se deşteaptă cu o înfrigurare tumultoasă de cazarmă şi de internat. S'ar spune că toţi, aşteptau numai această primă sonerie, pândind în dosul uşelor. Imediat, a sbârnâit a doua chemare, a treia, a zecea, dealungul celor cinci culuoare a celor cinci etaje. Din ziduri s’au desfăcut cameristele cu bonete şi şorţuri de dantelă, chelnerii cu tăvile de cafea, bărbierul cu geamandanul lungăreţ de piele neagră, manicurista şi oamenii de serviciu, cu hainele călcate pe braţ. Aceiaşi pasageri, la hotelurile din oraş sau acasă la dânşii, ar fi socotit această barbară rumoare matinală, un scandalos atentat la dreptul de odihnă — aci o găsesc cu toţii firească. Cele 24 ore sunt prea scurte, pentru a cuprinde în întregime vastul program diurn şi nocturn al unui vrednic vilegiaturist. Băile sunt deschise de la patru; cei harnici, până la ceasul când a isbucnit prima sonerie, au avut timp să-şi sfârşească baia şi să-şi consume somnul reglementar de două ore, înveliţi în cearceaful sudaţiei. Pe ceilalţi, îi aşteaptă jos tovarăşii de excursie, echipaţi cu bastoane înalte, prevăzute cu vârf ascuţit de fier; de jos străbate bâzâitul motoarelor, un semnal muzical de recunoaştere şi de adunare. Lipită de uşa fiecărei camere, o ureche indiscretă ar auzi şuroitul apei din robinetele deschise, sertarele trântindu-se, capacele geamantanelor răbufnind, domnul căutându-şi butonul de la guler şi doamna svărlind şanurile pantofilor. Pe sălile lungi, se duc şi se întorc de la cabinete, pijamale şi kimonouri, cărora ochiul adesea şovăe să le designeze un sex definit. Adolescentul, cu părul scurt şi cu sânii plaţi, în bluză şi pantaloni masculini, se întâmplă să fie doamnă; iar femeia cu linia unduioasă, înfăşurată în robă de mătase, arată deodată braţe păroase şi virile, de şampion. In această confuzie a sexelor, doamna de la numărul 16 îşi primeşte flirtul de la numărul 12, în halat de baie; domnişoara de la numărul 3 a trecut în pijama la camaradul de la numărul 20, „le bon copain’% să-i ceară o ţigară. Chelnerii nu mai ştiu în ce cameră să ducă dulceaţa comandată şi camerista se retrage cu un pudic „Pardon”! din uşile care-au fost uitate deschise. . © BCU Cluj Ferestrele celor cinci etaje, şi-au ridicat pleoapele stolurilor, s'au deschis în lături, să primească soarele şi cascada şampanizată de aer. Doamna Senator, în pijama violetă, aşezată pe pervazul ferestrei, soarbe turceasca şi fumează o ţigare subţire, făcând cunoştinţă cu peisagiul care o va întâmpina de-acum, în fiecare dimineaţă, de treizeci de ori. Pădurea verde e proaspăt stropită cu sulfat de cupru. Şi soarele, proaspăt nichelat. Peisagiu complect renovat, după bura de astă noapte care-a jilăvit nisipul potecilor şi a pus rozelor, cercei de briliante. Sus, deasupra codrului, trei stânci gigante, negre şi înclinate, par trei călugări uriaşi, care s’au plecat să privească ce se petrece în vale. Doamna Senator se sileşte să descopere amănunte care desăvârşesc asemuirile pietrelor cu anatomia umană : un braţ care blestemă, un nas de profil, o frunte pleaşă. Pe urmă soarele a pus nimb de lumină pe creştete şi nu se mai poate privi într’acolo : bănuţi de aur joacă în ochi. Doamna Senator observă că nu e singura care a rămas aşa, să facă recepţia soarelui în per-vasul ferestrei. Sus şi alături, şi la alte ferestre, se văd coate sprijinite, în pijamale şi halaturi colorate ; un cap sburlit, plecat, un râset, o chemare. Iar jos, piaţa s'a populat. Mişună de oameni care vin şi se duc. Ţărance cu portul alb, cu oale şi cofiţe de smeură şi de mure, acoperite cu frunze late. Copii spărioşi de autohtoni, ţinându-se de mână, fugind desculţi înaintea maşinilor, pipăind roţile de gumă, trăgându-se îndărăt să se smulgă din mâinele mamelor. Un grup de excursionişti. Se chiamă, râd sgomotos, flueră, sunt echipaţi pracă ar porni să traverseze Africa sau să înfigă alpenstokul în cucuiul planetei, la Polul Nord. Bărbaţii au pantaloni scurţi, genunchii goi, beretă bască, raniţă de pânză impermeabilă şi termosuri nichelate; femeile cu fuste scurte de lână, sfetere strident colorate, ciorapi pestriţi şi pantofi fără tocuri, cu tălpi groase de crep. Unul a recunoscut-o şi îi face semn de bună dimineaţa, cu mâna fluturată. Şi altul, şi încă o femee. Toţi îi sunt acum cunoscuţi. O seară a fost destul, ca să numere mai mulţi cunoscuţi decât în oraşul unde a copilărit şi unde trăeşte. E într’adevăr o lume agreabilă; nu regretă de loc că anul acesta a renunţat la Sinaia, ori la Constanţa. In captivitatea ei monotonă şi pe vieaţă, din orăşelul cu uliţe strâmbe şi de la moşia cu bivoli, curci şi argaţi tonţi, fiecare an îi acordă doar numai două luni de evadare. Una la Bucureşti, iarna, în plină sesiune parlamentară, .când toate plăcerile sunt anulate de prezenţa permanentă a prietenilor politici de care nu se desparte domnul Senator; oameni păroşi, vulgari, ne-gligenţi, cu manşetele murdare şi cravăţile demodate, discutând interminabil aceleaşi grave probleme stupide : amendamentul la un articol de lege, imperioasa urgenţă a unei remanieri, revoluţia unei reforme fiscale şi schimbarea unui prefect. Aceştia sunt tovarăşii de masă şi musafirii din camera de la hotel. Doamna Senator priveşte în plafon, între timpul acestor discuţii, îşi stăpâneşte căscatul, visează la cealaltă lume, tânără şi frivolă, care curge în jurul ei ca un nesăcătuit fluviu, Şi-i rămâne, ceastălaltă lună, de vilegiatură, unde cel puţin e liberă să-şi aleagă ea cunoştinţele. Aci nu mai există făţărnicia din oraşul natal. Prietenii meschine, supravegherea mătuşelor înăcrite şi îmbătrânite fete mari, sindrofiile cu maus, pocker şi bridge. Aci, domnul Senator se fixează ca o muscă în cleiu, la Casino, iar doamnei Senator în rămâne muntele, marea, plaja, excursiile, jazzul; . redată libertăţii flutură într'o dulce ameţeală, la care va gândi apoi, nostalgic, unsprezece luni. E cu spatele întors la interiorul camerei. Acolo, domnul Senator, cu pumnii strânşi şi cu gura întredeschisă, doarme sforăind, pe jumătate desvelit, arătând un piept absurd de alb, aproape de femee, fără fire de păr şi lucios, de grăsime. Tot sgomotul culuoarului, nu-1 poate deştepta. Ar . dormi aşa, şi într’un hotel vecin cu cataracta Niagarei. Doamna Senator n’are nevoie să întoarcă ochii să-l vadă — îl ştie. Şi viaţa de afară o chiamă. A apărut, jos, Toto. E în haine cenuşii deschise, cu ghetre albe, cu haina descheiată pe piepţii cămăşii de culoarea borangicului, cu pălăria de paiu imperceptibil înclinată pe o sprinceană. Ce tânăr e, cu toţi ai săi şaizeci de ani! A pierdut aseară cei trei mii de lei la Casino, unicul capital i-a 18 © BCU Cluj rămas pachetul de ţigări, totuşi dimineaţa e triumfală, soarele proaspăt, văzduhul primenit •• - viaţa rnai merită încă trăită. S'a oprit, în faţa unei cete de copii. Ii cunoaşte pe fiecare pe nume. Se apleacă, pe un genunchiu îndoit, să fie la nivelul lor. Râde cu ei. Le admiră mingile. Suflă din fluerile şi muzicuţele răguşite. Le repară jucăriile stricate, cu o răbdare şi o ingeniozitate savantă. Ii îmbrăţişează pe toţi, strângându-le pumnii mici, apropiindu-le de obrazul lui veşted obrajii lor fragezi; pare că soarbe ceva din tinereţea lor pură, că se înviorează de la suflarea lor —el care e ultimul gâtej uscat, dintr’un trunchiu ce a fost cândva robust, stufos şi gâlgâind de sevă. A ridicat ochii. A văzut-o. Ii face semn de severă mustrare : v — La ora aceasta, încă în casă? Iar doamna Senator se scuză. Coboară îndată. Numai să-şi isprăvească toaleta. Când a coborît, înarmată după cum cere ritualul băilor, cu un baston subţire de trestie; după ce a întins mâna parfumată şi subţire pe care Toto şi-a aplicat buzele cu o graţie de paj, întreabă uimită că vede în jurul ei numai figuri sănătoase, rumene, vesele şi de o sprinteneală de mânji, sburdând de voie bună : — In definitiv, Oncle Toto, explică-mi te rog, unde sunt bolnavii? . (Sfârşitul în N-rul viitor) . , © BCU Cluj ŞARPELE DE V. VOICULESCU ■ J^idoma cu apa alunecos şi verde, Eşit din lutul galben, din pietre şi dudău, Se cuibărise ’n prunduri lumina să’l desmierde, Neştiutor de bine, nevinovat de rău. Vechi voevod al lumii cu vârstă grea de stâncă Domnia semeţ, în zale de solzi peste nisip ; Venit din noaptea lumii nu’şi scuturase încă Nici rouă de pe gânduri, nici visul de pe chip... ....Simţind cum se preface prin chin şi năruire, Scăpa ca dintr'un cleşte din trupul lui vărgat Şi ameţit ca ’n vrajă de tainica 'nnoire Inăpârlea pe prunduri un şarpe ’nverigat. Despotmolit ca ghiaţa din aspra 'încătuşare . Se cufunda în raze şi se urca ’n senin Şi nu ştia el singur în marea lui visare De se umplea pe ’ncetul cu soare ori venin. La fel de gol, de verde şi unduios ca apa Plutia, idee pură, în sânul caldei firi.,.. ....Când l-a zărit un paznic, si'l ciopârţi cu sapa ....Svârlit din slăvi în carnea cu crâncene svârniri, . El n’a ştiut, şi ’n somnu-i lupta să se adune, — Cătându-se 'n ţărână fărâmele s'aleg —. Şi până ce amurgul s’a stins ca un tăciune, In fiece frântură s'a svârcolit întreg. © BCU Cluj ADRIAN M ANIU SPRE FATA CU PĂRUL DE AUR în lături prostime, că trece luminăţia sa!” Şi copii de casă svârlesc norodului firfirici de argint şi flori de primăvară. Mulţimea striveşte florile şi pentru bani se striveşte. Iată însă pe un cal alb un vestitor cu turban indienesc. Calul are ochii de rubine, valtrapul e stacojiu, şi pra-pure mari se leagănă în văzduh ca nişte flori de basm. Numaidecât urmează panglicarii: merg. pe mâini şi când se opresc să răsufle, îmbucă jeratic din căldăruşile pe care le poartă alături robii. Pe ui mă vine tropăind ostăşimea cu şoimi şi ogari, în frunte cu un boier mare, nepomenit de gras, ce ţine sprijin cu amândouă mâinile încleştate pe şeaua ferecată, şi un drac de copil i-a furat unul din papucii roşii ca să îl arunce în cerul albăstriu, dar o suliţă dibace prinde papucul. ■ Calul pintenog priveşte şi el înapoi. Că în sunete de surle crescânde, înaintează careta domnească trasă de şasE cerbi cu coarnele poleite. Au colane de peruzele şi căpăstru de mătase-vişinie. In caretă, între pernele burtoase stă stăpânul împărăţiei — galben ca ceara, şi sbârcit şi slut. Mâinile pline de nestemate îi strălucesc; sceptrul se clatină la hopurile roţilor, dar toată ţara a în-genunchiat în drum. Şi alaiuliese din cetate şi se afundă în codrii sângerii pe drumuri tot mai sălbatice. In pădure nu a intrat încă primăvara. Vânătorii aleargă alături să cerceteze subt poduri nu cumva se află ascuns un zmeu. Dar nu e nimeni şi sfetnicul se apropie de caretă şoptind Măriei Sale ca să nu aibă nici o teamă, că nădejdea e tare, şi că nu mai poate fi lungă calea până la fata cu părul de aur. Cărţile arată că locul ar fi chiar acesta. Atunci domnitorul îşi potriveşte cu nestrămutată nădejde pletele de argint subt coroana străveche, porunceşte vizitiilor să mâne mai tare ca vântul, şi aruncă în căciula celui ce i-a dat vestea bună o pungă grea ca să se împlinească semnele. La cea din urmă troiţă au oprit iar să întrebe de cale, pe urmă amurgul i-a cuprins. Atunci dintre răchiţi, iese şireată o vulpe cu părul roşcat auriu,, şi se dă peste cap.' 21 © BCU Cluj POVESTE FĂRĂ CUVINTE Ţii minte bisericuţa în care un mut voia să tălmăcească prin semne că zugrăveala altarului a fost făcută de tatăl său care a iubit pe o fată mare ce a slujit ca închipuire icoanei Precistei, iar pruncul de pe lemnul luminat a fost chiar el copil nelegiuit al zugravului. A ajuns unchiaş, lucrează dulgherie ca în biblie, dar cerşeşte pentru băutură. Un dascăl adăoga înţeles semnelor prin care cel mut din naştere arăta necontenit spre icoană şi spre gura lui. Poate însă că în cea ce voia să ne spună nevorbitorul era mai mult. DRUM DE NOAPTE • # 1 t ■ . Dealuri măturate de vânt. Cerul grăbeşte spre vioriu întunecat. O singurătate de tărâmuri din ceailaltă lume ; numai sborul fără sgomot al liliecilor, trenţe de catifea neagră, şi pe urmă funingine din lampa lunei. Nici o lumină de sate, nici o potecă prin brazde, şi dintr’odată nici o zare — chiar depărtările s’au pierdut. Strigatului nu îi mai răspunde răsunetul. Totuşi e foarte aproape apa adâncă şi cernită, curgând cu vâltori undeva în preajmă, cu încolăciri de şarpe rece şi crunt pentru drumeţi. Luna a pierit fără să lase vre-un semn gândului. Acum nu se mai simte decât stăpânirea cântului întunecat, iar sus în tărie o stea tremură atât de chinuită parcă ar purta grije pentru soarta ce se sfârşeşte. încă un răsuflat rece şi lumânarea din ceruri s'a stins pentru veci. © BCU Cluj H A U L ' DE DRAGOŞ PROTOPOPESCU lui Emanoil Bucuţa Jmi cade soarele pe ochi ca o năframă Crre mi-ascunde faţa Domnului, Când treaz, cu genele în preajma somnului, Pe râuri de odihnă de aramă, Eu mor prelung în tine, arătare De dincolo de sunet şi culoare. De peste rarişte de sori care-au căzut In timpurii recolte de ’ntunerec Din poala-ţi prinsă ’n margini de trecut, De pe platouri arse de căderi : # De stele, moarte de tăceri, Şi şterse ’n veşnicie, de potopuri . Cu toţi bureţii lumilor de eri, • De peste goluri prinse 'n laţuri de orbite Şi ’n ele — astfel din goană zăbovite, De prin genuni în care ’n dimineţi Dintâi, o cea de urmă oară, El s'a spălat cu chipul Lui în ape Din care toate cerurile au ieşit, Din tot ce noi numim, cu-o vorbă : nesfârşit, Şi zace 'n ochii noştri ca o hartă Bătută 'n mii de colţuri cu planete, Şi steguleţe roşii de apusuri Şi răsărituri, sumedenie, 23 ' © BCU Cluj Tu urci, apocaliptică vedenie •' ' " Anterioară omului şi humei, . , . Bolborosind, abia, o slujbă-a lumei Aflate — atunci la ceasu-i de utrenie. Tu urci, ca un înăbuşit răsuflet De umbre ce se ’ncalecă şi strâng Şi se lovesc de gândul lor nătâng •Că suflet vor şi-s dincolo de suflet, Că umblă şi sînt dincolo de umblet Şi dincolo de formă şi de linie, . De tot nimicul care hotărăşte Şi face veşnicia chiar să stea Cuminte 'n şapte capete-argintii de stea. Momâie spânzurată pe adâncuri Să sperii cosmii vremei cu religii, Prăpaste larg căscată pe prăpaste, Ca ’n sânu-i tot nimicul să adaste, Răspânte a răspântiilor, făgădău Al negurilor bete când visează -Că au născut dub soare-o lume trează, Vârtej în care liniştei îi vine rău Şi de atâta stat pe loc par’că-ameţeşte Şi 'n joc nebun în juru-i se ’nteţeşte, Imensă scoică a văzduhurilor, hău, Aş vrea să am auzul să te-ascult, S’ascult lăuntru-ţi mare şi ocult Şi-astfel să pun o clipă la ureche, Cu-afunduri fără tâlc de animale, Tot oceanul nesfârşirei tale. . ' Când una-i fost cu ceiace e unul Şi tot erai că nu erai niciunul Şi 'n încăpere vastă de urât Zăceai la fel cu tine, şi atât, Nemărginit pentrucă nu în mic întruchipat fuseseşi, ci 'n nimic, Şi nemişcat pentrucă odihneai In forma-n care nici nu existai; A fost ce nu se poate spune Fiindcă cuvântul nu era la Dumnezeu Şi Dumnezeu n'a fost pe-atunci cuvântul, Ai fost pustiu de nevăzute dune, Ocean de plumb cu chip de eleşteu, Un mocnet de neauzite aprinderi, 24 © BCU Cluj Şi ’ncremenire 'n larg de pretutindeni, — Un ghem desfăşurându-şi golii ’n- spaţii Şi ’n el torcând un vis de constelaţii. - - - Cum au pornit acestea din heant - ; • Şi în nemărginiri s'au mărginit ■ Şi 'nvestmântate apoi cu infinit Au fost şi raza care stă- în diamant • -' - • Şi diamantul care stă- în rază, --N’om şti nicicând — şi nici nu se cuvine,-Căci întrebarea-i o greşală-a omului O neputinţă-a lui, — o şubrezenie A celui rătăcit într’o pădure Şi închinându-se şi cercetând, —- de-o teamă De care codrul însă nu-şi dă seamă, Chemat cum e să facă numai mute Şi şerpi — să fie ’ntr’un cuvânt: pădure... A fost un punct, să-i zicem, „de mişcare’’ Ce de îndată, ce din locu-i s’a clintit Şi ’n vreme s’a deslănţuit La drum, spre el, tot hăul s’a pornit Strigat în taină de puteri mărunte Ca şi adâncul gliei de-un grăunte. Şi-aşa în infinitul mic abia născut Cel mare s’a recunoscut, Şi în popasul pus într’un atom S’a măsurat tot drumul, toată goana Prielnică la căutări de sine A hăului ajuns la el în fine, , v — A hăului ce-şi încetase svoana Ca să se-asculte într’un punct mai bine, Şi-oprindu-se îşi dase la iveală Cât de puţin mergea cutreerând Şi ce înceată-i orişice iuţeală Când e să n’ajungi nicăere şi nicicând. Şi cele două lumi se ’nbrăţişară Şi una de-alta se cutremurară. Şi-a fost, peste văzduh, întâia seară : Căci sărutarea s’a ’mpărţit în stele Care de-atunci, vrăjite ca de Iele, îşi cântă doru.’n dor de-odinioară, Şi-atrase de un gând nemărginit _ Spre zările care le stau de pază : Se ’nbracă ’n depărtările de rază 25 © BCU Cluj Şi-astfel sosesc când nici nu s’au ivit, " Şi lasă veşnicia ’nfiorată Când pier în clipa 'n care abia de se arată; Şi-aceasta poartă numele de timp. Iar tot ce noi vedem se cheamă spaţiu ; Deşi cu voia lui Horaţiu Şi-a celorlalţi orfani de pe Olimp, E timpu, doar o ’ntindere în mers De rază de-apururi călătoare, . Iar spaţiul o oprise ’n univers Şi ce e asta dacă nu din nou : plecare?..., Destul că pe aceste două plane Se aşezară lumi leviatane, Ce stau în vremi şi sboară totodată, Şi ne apar în minte ca o pată Pe-o hartă ’n care râurile-s stane De piatră, pe când marea, o agată... Şi infinitu 'ntr'una în finit S'a preschimbat, şi-aceasta ’n nesfârşit; Căci fărâmat în pulberea de lumi Ce e aceasta dacă nu chiar hăul • In care toate zac, — dar n’au ieşit?... Şi ce numim atunci noi răul Acestei existenţe oare nu-i ■ Mai bine existenţa unei glumi Şi ea, o boală-a gândului haihui?... A fost ceva de-atunci şi pân'acum? S'a săvârşit ceva, s’a preschimbat? Şi nu sunt toate-un tot care a stat In umblet fără spor şi fără drum? E toată veşnicia lui o clipă Sau clipa lui o veşnicie ’n pripă? ...Căci iată că pe-un vârf de Ararat . A stat ceva cu nume de bărbat Şi de femee, şi cu mânile la tâmple De-atâta apă multă şi urât Porniră să gândească neapărat La ce a fost şi are să se ’ntâmple . La cine e, că 'n graiurile lor Ei sunt, şi ar fi vrut să vadă Pe Dumnezeu, păun într’o livadă Aidoma cu raiurile lor. * Pe Dumnezeu la care fu cuvântul; Căci am uitat să spun : Era pământul! © BCU Cluj De-atuiicea tot ce este, în milenii ■ S’a împărţit şi-acestea 'n sumedenii De lumi ce s'au rotit în serii La scrânciobul făcut în şapte zile Dar care-a şaptea zi urcă puzderii, — In amintirea unei mici idile — ■ . Până la cet, de praf şi de mizerii. Din resturi de dorinţă şi de chin Aceia ce n'a fost a luat fiinţă, S'a făurit o stea dintr’un suspin Şi nemurirea chiar dintr'o căinţă... Şi cum ai vrea să vezi într’o oglindă întreaga existenţă a cristalului Din care ea-i un ciob târziu sosit, O minte scăpărată de un mit ^ Vroi să facă din trecut o tindă • Pe care să se plimbe ’n nesfârşit Ca toată veşnicia să se-aprindă Cu ciobul ei, ca noaptea cu'n chibrit! Cosmogonii înlocuiră cosmul ' Religia pe fostul Dumnezeu, Ceiace este-acuma fu trecutul, Tot ce cunoşti în van, necunoscutul, ' — Şi-a fost o goană a nimicului Ca măsurând neantul cu un cot Să dea de urma vajnicului Tot. . — Când totul zace ’n noi, căci pe deasupra Credinţelor care-au murit în faşe, Şi ştiinţei puse pentru om chezaşe, Cu toată spaima morţei şi frumoasa Reînoire ’n lumea de apoi,' ‘ In ciuda mişunărilor de zvonuri Ce ne-au împresurat cu pretutinderi Şi-s tot atât de falşe semitonuri ■ Ca vocile căzute din anvonuri, Cu toată spuza de antene Ce cată ’ntr’una dincolo de noi Şi fac din noi insecta sibilină Cu ’n ochi cu mii .de feţe, dar cu gene Deapururi arse ’n jarul de lumină Şi ne în stare-atunci să prindă umbra Care mocneşte ’n genele de soare ; Cu tot ce credem noi că ştim şi nu e Decât o cale dreaptă care sue In noapte şi se pierde în rumoare, Din tot ce e, nimic nu vom cunoaşte. . 27 ' © BCU Cluj * fiindcă sfârşiţi şi .noi în nesfârşit • , Ca şi atomul tău născut din gol, De tine nu ne leagă nicio moaşte Dar nici nu desparte vr'un ocol, . . Ci, undă din .aceiaş veche undă, .. , Aceasta nu-i decât nimicul, tău, Cu care zaci.în. noi ca o prăpaste Deasupra căreia tot stând am ameţit; Căci cu adâncu-i singuri ne-am minţit. Şi 'n apele nimicniciei vaste . Spre care, beţi de tine, ne ademeni Nu te-am putut vedea că prea ne semeni — Când, fără noimă, fără chip şi nume Dincoace ca şi dincolo de lume De moartea chiar cu care te îngemeni Şi dincolo de bine şi de rău, In tot ce nu-i, -dar mai ales în noi, Zaci împăcat în necuprinsul tău, Imens şi nepătruns deapururi hău. © BCU Cluj I IDEI OAMENI & FAPTE DONAŢIUNEA MUZEULUI SIMU E DUCAŢI'A prin arta cultă şi pentru înţelegerea ci, n’a găsit misionari prea mulţi printre figurile noastre culturale clin ultima jumătate de secol, când legătura cu mentalitatea artistică d:’n Apus a fost de-abia susţinută, în înţelesul unei rodnice înrâuriri şi al unui necontenit schimb , de valori. Tocmai valorile plastice au [ost neglijate de acela, în mâna cărora se găsea cârma culturală şi putinţa progresului în direcţia aceasta. Fără îndoială că alte ramuri de educaţie, au avut propagatori mult mai convinşi şi mai activi. Astfel se face că avem astăzi un destul de bine organizat muzeu zoologic, nu însă o galerie de tablouri, demnă de capitala intelectuală a unuii popor de rangul celui roman, o pinacotecă a Statului, care să cuprindă cele mai de seamă opere plastice, săvârşite de artiştii reprezentativi ai neamuluî, dajr şi o selecţie de valori plastice internaţionale, care ar du tea influenţa rnult educaţia vizuală şi artistică a celor dornici de adevăr artistic, dornici de unitatea de viaţă vi-brândă, prinsă întotdeauna în aspectul artei sincere. Arta n’a fost niciodată un lux; a fost şi e o necesitate în sensul cel mai elementar al educaţiei. Ştiinţa ne îmbogăţeşte cu noţiuni, nu ne arată însă decât numai în rare cazuri drumul spre mit. „Prl'n ştiinţă nu se dos voi tu substanţa sufletească a omului întreg" emu a obiectat cândva filosoful rotn«nt:e Schelling. Orice faptă artistică, rămâne:, însă un fel de faptă religioasă, şi nu se poate concepe o educaţie îu sensul ti adevărat, în sensul cuvântului „Bildung" ' precum a fost înţeles şi propagat de Goeihe, fără artă. Ea noi. conducătorii statului trăesc par’că legaţi de ochi cu veşnica eroare, că arta ar.fi numai pentru,specialişti, snobi sau oameni cu apucături ezoterice. Fireşte au trăit şi între noi oameni cu alte pă- reri, colecţionari, pasionaţi ce sau impus pentru artă şi artişti, cheltuindu-şi averea pe tablouri şi lucruri de artă. Car ol Popp de Szatmârij, Mihail Kogălniceanu şi Bell a iau strâns multe valori artistice dintre cele mai minunate, fără să albe ne-voc dc educaţia, posibilă în cuprinsul ţării noastre, In colecţiile lor se găseau opere rare, de-reputaţie internaţională. Numai o parte dintre ,a-e’este lucruri, de artă au trecut, însă în posesiunea poporului român, căci nu s’a găsit un c m, care şi-ar fj închinat viaţa acestor preocupări de mare folos pentru toţi. Ne întrebăm încă, ce se va face cândva din colecţiile Laz&r Munteunu, Virgil Ciofl'ec, Dr. Ioan Cantttcuzino, K. ’lam-baccian şi din multe altele, care ar putea forma baza cea mai bună pentru viitoarea noastră.pinacotecă? Căci deocamdată, n’avcm încă o colecţie a Statului, demnă de denumirea .pinacotecă" Ce s’a numit astfel până astăzi, e un haos fără de sens, un talmeş-balmeş, în ca.re ororile se evidenţiază mai izbitor decât valorile. Psendo-pi-nacoteca noastră, nu achiziţionează tablouri norii, ci. Ic p'erde pe cele avute în păstrare şi permite deteriorarea lor de mâini nepricepute. (Vezi halul'tUst, în care se află pasta marelui car cu. boi ai lui Grigorescu, din Pinacotecă); Eo stare de lucruri care nu mai merită nici.o toleranţă. e o ruşine pentru capitala României Mari. O tristă mărturie, foarte actuală pentru înţelesul cuvântului arta. în cercurile noastre culturale, e însuşi Expoziţia retrospectivă de pictură şi sculptură, înjghebată cu multă bunăvoinţă, dar cu o ridicolă lipsă de pricepere de către Societatea Ateneului Român. Până când se -vor mai colecţiona ororile cele' mai supărătoare, avându-se părerea că e vorba de artă? Uii singur om,'nobil,'darnic şi înţelegător în-tr’ale creşterii sufleteşti, şi-a Împlinit cu priso- © BCU Cluj sinţă misiunea pana la capăt. E doi»nul .-Inasiu* se Simu, fondatorul muzeului cu a.celaş nume. trecut de curând în posesiunea Naţiunei Româna Donat i u nea marelui înfăptuitor şi educator al poporului nostru ase-a înşţminătatc etica dintre cele mai înalte IŞtf d o pildă rară şi rodnică pentru toate generaţiile ce vor veni. O viaţă întreagă a fost pusă în slujba educaţiei artistice a celor dornici de frumos şi de adevăr artistic, a fost închinată unui ideal, destul de îndepărtat de năzuinţele şi posibilităţile deceniilor de ab:n trecute, şi totuşi realizat astăzi', când nepreţuitele comori de artă ale Muzeului Simu au devenit avuţia naţiunii. însuşi existenta muzeului a avut o înrâurire dintre cele mai valoroase asupra tineretului nostru artistă', asupra masselor ce-şi căutau drumuri spre viaţa veşnică a ariei, 'trecerea de veci a -acestor bogăţii incalculabile. în patrimoniul naţiunii, încoronează o viaţă şi o activitate clemnă dc laudele noastre cele mai sincere, aleasă, paircu să fie tui simbol pentru alte jertfe, ce tir putea să îmbogăţească pe viitor moşia culturală, d\n care va. creşte ca un copac înălţat şi resfirat spre luminoase nemărginiri, spiritul poporului român. Simbolul faptei domnului Simu ne rămâne o credinţă, iar templul acestui muzeu un loc de reculegere, care, (le-acum înainte, nu ne va apropia mimai de comorile sufleteşti, desprinse din înfăţişarea operelor dc artă, dar şi de pilda incomparabilă a celui caic a strâns şi a dăruit viaţa aceasta! nemuritoare semenilor lui, de pilda unui om, care se simte îmbogăţit, împărţ’nd cu alţii tot ce i-a fost dat să strângă cu o neţărmurită dragoste pentru artă, în trecerqa multor ani. Marele sculptor francez Envl'i-Antoine Bour-delle ni Fu înfăţişat îndepărtat de toată micimea zilelor noastre, cu privirile îndepărtate peste graniţele strâmte ale vieţii. Tot astfel treime înţeleasă şi fapta domnului Simu, nespus de conştientă şi nespus de înălţată de-asupra nivelului comun, deasupra mentalităţii acelora, ce cred că educaţia artistică a poporului poate sta po pla-nu al doilea; al preocupărilor zilnice, că restrângerea cunoştinţelor artistice .asupra desvoltării individuale nu merită mai-mult decât un efort obişnuit. Roadele culese de pe urma înfiinţării Muzeului S'mu se simt însă mai de mult în creaţii! nile artiştilor noştri români. Mulţi clini re ei SABIN silesc sa ini-1 aduc aminte, aşa cum 1-atn văzut întâia oară, pe pictorul acesta care gândea, fără să pa-ită. mai mult decât mulţi din tovarăşii lui de paletă. întoarcerea îndărăt nu e decât firească azi când el nu mai trăeşte decât de viaţa aducerii aminte. La fel cu data din urmă când i sa spus în cântece şi lumânări aprinse numele, şi atâţia ascultători aplecau urechea fără ca el să se mai audă chemat, sfinţi înalţi stau în firide rezemaţi de roata cu dălţi a muceniciei sau în suliţa de ostaşi ai lui Cris-ţos, şi păzesc prin fumul subţire ca o negură luminoasă a prejmei îngerilor, scurta pâlpâire de fiinţă. Sunt sfinţii hagiografiei creştine, dar sunt n'au avut putinţa să vadă comorile, de artă alt* marilor muze* din Apus, n’au avut de văzut decât foarte puţin în colecţiile Statului, asilel cu singurul lor refugiu clin atmosfera \ ieţ’i de toate zilele, spre limanurile cele mai îndepărtate ale artei săvârşite dc alte popoare, a fost, fără îndoială, muzeul acesta, .deschis tuturor. Feste o mie opere de artă adevărată au transmis -aşadar fluidul vieţii lăuntrice privitorilor însetaţi, apro-piindu-i de sensibilitatea altor popoare, şi în-bogăţmd, cu destrangerea ace-tei sensibilităţi, domeniul individualizaţii proprii. Pentru inieiege-rcu acestei arte n’am avut nevoe ele nici un dicţionar, deşi am cetit d'n expresia ei viaţa unui om din Nordul îndepărtai, sau pornirea unui. bi zantin spre meleagurile de linişte aur’e. ale abstractului. Un muzeu e o carte mare şj preţioasă, scrisă cu sângele artiştilor, pe înţelesul tuturor. Cine s’ar încumeta să-i nege iiuensa-i valoare educativă? Şi totuşi la noi. politica şi sfetnicii qi au uitat deseori că desvoltarea neamului nu e o chestune de exterior, ce poate fi mascată în costumul binelui., în culori trandafirii'. Arătând publicului operile celor mai de frunte artişti im-presionrştţ din secolul trecut, domnul Simu a făcut mai mult pentru înţelegerea spiritului francez la noi, decât şute de politicieni şi diplomaţi. Operile unui Daumier, Monet, Boiidin, DoUwroix ne conving mai lesne decât superlativele curente ale presei. . Alături de larma vocilor neînsemnate, alături de preocupările cluburilor • mondene şi dc reclama gălăgioşilor, care risipesc parale multe pe pseudo-arta color maţ bolnăvicioşi şi viţioşi diletanţi', trăeşte un român cu pricepere pentru desvoltarea sufletească a neamului său, un român fidel misiunii Iui de îndrumător al poporului spre lumea fără dc grăniţare a artei. Fapta lui incomparabilă nil va fi ştearsă de nici un efort; iiou al viitorului, de nici o izbândă pe domeniul educaţeii artistice la noi, fie cu chiar cât de mare, cât de reaVzată în sensul devizei domnului Anastasc Simu: „Nu numai pentru noi, dar şi pentru alţii!” Aşteptăm ca din semnificaţia înaltă a acestei pilde să înflorească şi altele. Căci sufletul nu încolţeşte decât atunci, când creşte din ţarina simbolizării lăuntrice a Ironii. OSCAR WALTER CIStK P O P P şi sfinţii visaţi dc el in fresCc dc bătrâneşti bisericii Aducerea aminte e un parastas în culori stinse, la care îngerii d;au răspunsurile. întâia oară trebue să fi fost într’un pod de şcoală de arte frumoase, cu fereastra in acoperiş, cu pereţii de scânduri colegiale prin care convorbirile se auzeau deodată din trei gospodării deosebite şi cu amăgeala de soare, de bogăţie şi de 'audă a şalurilor de Persta. a armelor arabe, a cănilor şi farfuriilor vechi, a pânzelor neisprăvite. Era frig. Soba m’că de fier nu încălzea decât lângă ea. Gazda mi-era aproape necunoscută. Stătea în picioare înaintea şevaletului. Frământa v opsele pe discul de lemn din mâini stân- 30 © BCU Cluj ga, dădea capul pe spate ea să-şi ridice pletele, .şi sufla în pumni aer cald, care se vedea, trecea uşor pensula peste o lumină de ochi sau peste un zâmbet depărtat, îşi ascuţea privirea albastră, îşi muncea şi încreţea buzele. Modelul lovea aproape cu creştetul tavanul. Rămânea acolo-, zâmbitor şi el şi ireal. Viaţa lui sc muta dincoace, puternică şi neschimbătoare. Carnea avea rumenul tinerelei, fruntea înainta cu încredere capul stătea pe; umeri ca în aşteptare. Pictorul întregea cu neastâmpăr, lupta şi refăcea. Indă-' rătul chipului care-1 privea tot mai tulburător, erau altele, numai de el deosebite. .11 vedea pe un mal de mare, în halat de bae cu dungi albastre şi albe, prefăcut încet într’un Sfânt Fran-ci-so. Modelul creştea, ieşea prin tavan. Pânza so pierdea în abur. Atelierul se. topea. Rămâneam mimai cu, în zăpadă. Nu l-am văzut atunci întâia oară, ei mai de curând, în altă parte. Suntem într'un caic mare, in baltă. Dunărea e în întâiele z:le ale lui Maiu şi a intrat pretutindeni cu nuferi albi şi eu privighetori. Apa se înserează. Trecem lin proptindu-ne în lopeţi. Caicul e de povară, cu margini depărtate între care ar trebui să lucreze doi câte doi, alături, opt vâslaşi. Noi': ne aplecăm de fiecare dată pe spate atât de mult, că nu ne mai vedem, la acel ceas când stelele se pregătesc să se aprindă, şi caicul pare eă înaintelaz& singur, negru şj. înălţat în pisc. Apoi ne ridicăm deodată trei, aproape în picioare la rând. călărind acea dihanie fără înţeles şi sfâşiiind unda, rupând nuferii, stingând stelele. De unde venim? Unul din noi e. Sabin Popp. A stat la cârmă, cu picioarele afară sus deasupra apei şi a desenat în cărbune o ruină de salcie. Era în singurătatea aceea, numai de pasări căutându-.şi cuibul sau de flori desch,;zăndu-se mirezmelor de întuneric, nn mic zeu de adâncuri, arcuit şi smead, mâzgălind lepede planul unei alte lumi pe hârtie. Acum duceam acel plan, în fundul cu crivace groasei al caicului., ca nişte coaste de vietate uriaşe din alte vremi, îl duceam muncind din răsputeri, la ţărmul cu oameni. Simt durerela de-atanci în braţe şi apăsarea peste piept. Mă las pe spate, fără să-mi mai văd tovarăşii, până sul) margi- nea caicului nostru, şi mă înalţ aducând lopată şi suntem trei'printre stele. Unul din noi e Sa-b;’n Popp. Plutim mereu, şi-acum,' cai să-l lăsăm la mal, pe el, cu planul lui de altă lume. Dar nici atunci nu l-am văzut întâia oară. Trebue să fie mult mai încoace. Iată-1 pe divan, galben, slăbit sugându-şi buzele uscate. Ne povesteşte amănunta dintr’o lecţie de anatomie, în care el era subiect. Un medic prieten l-a tăiat. Nu se lăsase adormit decât în parte. Şi-n văzut poate şi stomacul -cos dela locul luii şi cercetat pentru cuţit. N’ascultam numai noi, încrâncenaţi. Pe lângă pereţi erau pânzele lua, o Maica Domnului îndurerată, o zare cu pomi de cărbune şi cu pridvoare de pe nit târâm, flori roşii, capete atente, mere rostogolin-du-se încă pe-o faţă de masă, el însuş, mai, bolnav şi mai galben, ridicat în perne, sub o velin-ţă, pe pat. Ascultau şi ele. Lumea închipuită şi scăpată de sub pensulă se amesteca în cealaltă. Nu mai ştiam nici eu dacă sunt aevea sau nti sunt între nişte scoarţe de carte, deschise la întâmplare. Viaţa acejasta, de-a doua, era mai puternică decât a noastră, şi ne covârşea, Tinereţea pictorului, dorul lui de creaţie siguranţa în zilele care au să vie, iubirea pământului şi a marilor maeştri, ne luau cu ele. 11 ascultam uimit. Nu era un testament, ci o regulă de viaţă in lucra. Il cunoşteam pentru întâia iară. Celelalte erau numai episoade dintr’un fund de portret, în clare o draperie se ridică la un colţ, ca să arate luptele cu fregate duse de pânze de mătase, ale eroului', sau o Bună-Vestire, sau un ospăţ cu femei cu ogari şi cu pitici, Tizian şi Velazquez, Holbein şi Albrecht Diirer. Lumea se făurea din nou snb această frunte nevinovată .şi ţâşnea de acolo în proiecţii luminoase. Dar înţr’o zi fruntea aceea, care îndrăsnise prea. mult, împreună cu tot omul, a plecat şi ea pe urma creaţiilor ei şi 11’a mai fost decât o sclipitoare proiecţie între celelalte. Artistul a trecut între operele lui de artă şi nimeni n’a mai fost în stare să-l descopere dintre ele. Atunci l-am văzut întâia: «ană, şi niciodată n’am să-l mai văd ea atunci. EMANOIL BUCUŢA BEATRICE ŞI DON CHUICHOTTE gândesc la Dante din ,,La Vita nuova“ şi mă gândesc la Alonso Quichuno ajuns, prin ■sfânta, lui nebunie, cavalerul Don Quiehotte. Aceşti eroi cari au actualizat un neîntrerupt şir de ani idealul ce transcemdă mediocra umanitate i-au pogorît în viaţa lor şi l-au făcut came. Eroii prin faptul că aii depăşit idealismul, l-au transsubstamţializat în sens concret, l-au făcut rod de experienţe şi creator de viaţă. Eroi prin realismul spiritualităţii lor, prin intensitatea cu care şi-au trăit nebunia, prin elanul cu care au depăşit umanitatea. Aşa dar creştini. Nu ştiu dacă s’a recunoscut îndestul creştinătatea lui Dante şi a lui Don Quiehotte. Viaţă creştină înseamnă viată eroică. Spiritualitate întreţinută de experienţe şi torturi lăuntrice, spiritualitate efectivă şi continuă. Idealismul care bântuie sufletele in tinereţe e nefecund şi trecător prin esenţa lui de spiritualitate construită iar nu experimentată. Păcatul idealismului e acela de a rămâne „idealism" Adică diferenţiat de conştiinţa propriu zisă. Lume întreţesută din idealuri şi năzuinti nostalgice pe care numai o exaltare provizorie o socoteşte reală. Tinerii vieţuiesc de multe ori un idealism către care îi îndeamnă generozitatea vârstii. Simplă revărsare de prea-plin sufletesc, trece' odată cu cele dintâi ciocniri, lăsând uşoara tristeţe a visurilor sfârşite. Faptul îşi are o evidentă explicaţie: idealismul astfel înţeles rămâne fantezie şi construcţie: nu izvorăşte dintr’o sinteză de experienţe; nu ajunge sens, adică îndemn la o viaţă creatoare prin însăş durata ei; nu se face carne şi os, nu 31 © BCU Cluj sileştecarnea' şi oŞnl ,să funcţioneze înţr’o •lumină pe cari viaţa fiziologică sau socială nu le-ar putea-o da. ." . Nepricinuind transfigurarea sufletului prjintr'o experienţă, muiţmnindu-se să-l neliniştească fără să-l zdruncine, să-l sfarme şi să-l cristalizeze'din nou — viaţa spirituală cunoscută, mai ale a tineretului, sula acea confuză formă de . idealism, rămâne stearpă. Idealismul ajunge astfel suma încordărilor spirituale a tuturor conştiinţelor mediocre cu nelinişti şi forţe mo diocre. Eroismul propriu zis nu se ■împlineşte cu doruri sau nostalgii. Eroi sunt cei ce actualizează continuu şi intens o viaţă care ne depăşeşte. Aşa dar, sufletele cari experimentează, cari îndură în trup o viaţă creiată şi organizată la lumina altor valori. Creştinismul autentic, vieţuirea linei spiritualităţi care răstoarnă omenescul in rosturile lui politice şi sociale ■ — e, înainte de toate, realizare efectivă, experienţă concretă cu rezultate imediate şi vădite. Astfel Dan te în nebuneasca exaltare a Bea-tricei, şi Don Quiclioţte în mâi^perfecta lui ne-r bunie, adică în mai reala lui viaţă — pentrncă un personagiu judecat în cadrele duhului, e întotdeauna superior unui om; aceasta se ştie — sunt creştini, şi buni creştini. Iară nebunia lor— în înţelesul ei sfânt — ne e dată drept pildă şi îndemn. Nu ştiu dacă nu suntem datori — ca oameni şi creştini — să ajungem fiecare dintre noi un cavaler rătăcitor, şi' un îndrăgostit de Beatrice. . _ _ . Cred în nesfârşita fecundare spirituală prin cucerirea acestor două poziţii. E o depăşire c-videntă a ceiace fără dreptate, obicinuiin a numi ,.omenie*. Ni se spune, do două mii de ani: trebuie să. ne întreeem, trebuie să întrecem bestia şi să ne facem oameni de ai lui Dumnezeu. Aceştia nu pot fi decât eroi. cu suflete: vaste şi tragice. De ce să nu ne trudim a ajunge fiecare dintre uoi un Dante, transfigurat într'o dragoste . de aspră şi sălbatecă spiritualitate? De ce să acceptăm în duhul nostru valorile strecurate de iubiri mediocre împărtăşite sentimental şi. gravitând fatal către aeeiaş copulaţie,, oficială sau clandestină? De; ce să dispreţuim,* să bagatelizăm, scă extirpăm elanul nebunesc al renunţării la: desfătările cotidiane, acea curajoasă înflorire a conştiinţei etice? De ce să nu căutăm o Beatrice prdej de eroism — iar. nu dragostea sentimentală şi satisfacerile senzuale? De ce să cedăm ispitelor unei fericiri mediocre, . omeneşti, prea omeneşti” — când dantesca austeritate nc înalţă şi no ancorează într'o fericire de o cerească seninătate? De ce exaltarea valorilor comune. impuse de slăbiciunea generaţiilor, de bun ■simţ şi de comunitate — când suntem datori să ţinem privirile, sus, şi să ostenim voinţa întru pogorârea virilei spiritualităţi în noi? Şi iarăş, nu trebuie să ne niulfimi'm cu admiraţia lui Don Quichqtte. La ce ]>un acei diletantism ce nu angajează viaţa pe un drum ci numai simpatizează cil feluriţi oameni, cu felurite idei? Să ne învăţăm a slăvi iubirea sau ura, patima. Prin ele ne transfigurăm, ne depăşim. Din .Don Quicliotte să nu facem pretext de însăilări critice, 'de divagări poetice — ci îndreptar al vieţei spirituale. Să ne don-quichottetizăm cu frenezie. Să facem din nebunia noastră lume de carne. Să coborâm valorile duhului nostru în viaţă, şi să luptăm, veşnic alături de ele. Vom vedea atunci uriaşi în modic de vânt şi castelane în slujnicele cârciumilor. Viaţa decolorată, monotonă, veştedă — va ajunge frământată de diavoleşti.. şi dumnezeeşti porniri. Vom fi creştini, pentrncă vom înstăpâni viaţa duhului în locul vieţei trupeşti.şi sociale. Această răsturnare de valori se împlineşte firesc prin experimentarea paîiinei danteşt şi a nebunei donqoiclio-te.şti. Lichidarea „‘idealismului** nostalgic şi niciodată concretizat în viaţă — se înfăptueşte de minune prin experienţele tragice ale lui Dante şi Don Quicliotte. Ei pot rămâne încă în cărţi pentru uzul liceelor şi universităţilor europene Transsubstanţializarea lor în efectivă, şi vie spiritualitate nu ie ciunteşte preţuirea estetică. Eroismul se luminează la capătul unui. itinerar c-e trece .alături do estetică şi istoriografie, şi pe cari, totuş, nu le ne!agă nici nu le anulează. MIRCEA EL1ADE I O N EL TEODOREANU Jj/GO. Vino Alter-Ego să te fac părtaş la enln-sinsmul cu care am citit minunata biologie Ta Medeleni, a celui „mai reprezentativ,, mai bogat mai talentat prozator dintre tineri' ca să mă exprim cu vorbele criticului. . Alter-Ego. Şi eu vin să caut in convorbirea cu tine o înviorare a minţii, mele, obosim de o lectură lungă şi plictisitoare. E. Despre ce este vorba?. ' A.-E. Despre minuniata triolog-ie. La Medeleni, a celui „mai reprezentativ, mai bogat mai Talentat prozator dintre tineri” ca să mă exprim cui vorbele criticului. ■ E. O, varietate a judecăţilor .umane, cât eşti de ciudată.! Dar însfârşit, care este, după tine. vina autorului meu, dacă nu cumva ii găseşti mai multe? . . . . ___. , . 32 A.-E. Am să-ţi spun. Dar mai în tu Jâ aripi entuziasmului, pentrncă săgeţile mele să aibă o ţintă. (Confidenţial). Iţi mărturisesc că mi-e teamă să iau parte în public la astfel de dialoguri platonice de când criticul Pantalone clei Biso-gnosi a pângărit Empireul cu nesfârşitele lui colocvii. E. Cred că. în primul rând, autorul are meritul de a fi introdus copilul ca eiou principal în literatura românească, A.-E. Dacă lauzi intenţia admit; dacă însă gândul tău cuprinde şi. o preţuire în sine a faptei, neg. E. Nu-1 laud pentru intenţie ci pentru luciul isprăvit. El aduce tot atâta adevăr, câta poezie şi merită deopotrivă elogiul materiei ca’şi acel al formei. Spune-mi însă,. Alter-Ego care este «lupii tine felul deosebit al sufletului copilului? © BCU Cluj A.-E. Copilul, scumpul meu Ego, se eaMcten• îndoială in toate gândurile mele. ascultă şi vezi ■/.caza printr’o stabilire mereu în curs a gruaiji- de n’am dreptate. lor persoanei sale. Când: se naşte, după cum ştii In sufletul copiilor mei răsar cu fiecare eve-şi tu, el nu are o conştiinţă limpede de sine şi nimerit funcţiile de mai târziu, jocul le deş- de măsura sa. Este o realitate obiectivă ce corn- teaptă şi jocul le întăreşte. Cu fiecare senti- cide pe deplin' cu percepţiile slale, este ca să /;c mient nou exil se încrustează, iar între suflet şi u- astfel oglinda unui lac, care e salcie sar nufăr, nivers se aşează un zid — deocaindrră cristalin— lebădă sau barcă, pasăre sau lună, de vreme ce în fafa căruţa visul şi realitatea, deşi despăr- nu are virtutea de-a distinge în luciul apei ogiin- {ite, par amestecate. Când Dănut îşi dă seamă că ditul de puterea de a oglindi. este o existentă aparte în univers. începe să în- E. E-adevărât. Copilul află încetul eu încetul cerce sentimentul van|ită#i. ,D’apoi nu te do-inarginile fiinţei sale, capătă conştiinţa de sine bora, boerule, namila asta?” . îl întreabă un ţă-prinfr'o neîntreruptă ciocnire cu ce nu este el- ran, vorbind de zmeu. „Pe mine!?” răspunde Dă-până când ajunge în sfârşit să distingă lumea nuţ simţindu-se • o forţă pe lume. Cu actul se din afară de cea dinăuntru, obiectul de subiect. naşte reprezentarea de sine si cu imaginea îniş-, A.-E. Dar câtă vreme trebue, Ego, ca omul să carii, eul. Dănuţ a aflat că poate aduce o iriodi- capete conştiinţa de limitele sale1 Noi tişine, nn ficare în univers. Are gravitatea marilor lupte amestecăm adesea adevărul cu visul, fapta cu cu materia. „Stai mamă. nu nezi eu ura treaba!” reprezentarea ei? Deabia târziu, şi la unii nici- Odată cu personalitatea se naşte şi simţul demodaţii. voinţa noastră înviaiţă cleln conştiinţă cate uitaţii. Copiii vor să fie crezuţi pe cuvântul lor din imaginele ce ne populează visele pol deveni de onoare. Ei sunt fiinţe organizate, eu o ccn-acte, adică reprezentări de noi înşine. secvenţă între vorbă şi faptă, „...să te juri că E. Aşadar sufletul copilului este o nebuloa- nu spui.—Eu nu spun! — Te juri?—Nu mă jur; să în care visul nu s\u desfăcut de adevăr, în eu nu spun”. Reprezentând ceva pe această lume care lumea de afară stă păturită înăuntru şi to- copiii cer să fie respectaţi pentru doza lor de tuş nu există lăuntricul, totul resfrânganchi-ie realitate. Ei nu vor veni la masă fără invitaţii in afară. Neştiind că singura sa avere nu este ofiemlo. Olguţa nu vine la masă. .Fiindcă nu decât puterea de a-şi reprezenta universul, cepi- m’a poftit pe mine. . .” Când eşti cineva capeţi Iul se confundă cu acest univers, din care ii este şi simţul proprietăţii. In convorbirea copiilor greu să deosibească ce vine dela sin; şi ce vine apare posesivul. „Ce cauţi la mine în odae?” do aiurea. Neexistând simţul nersoanei nu «istă Dacă eşti o reprezentare aparte în haosul Una- nici sentimentul utilului, vdică al realului, după ginilor tale, tot ce cade în cercul conştiinţei ia cum nici acela antitetic al rnifjculo.su(ui, clacă valoarea unei cunoştinţe. Imaginea e altceva decât nu vrem să zicem mai bine că pentru copil toiul tine dar e numai în tino. Copilul devine didae- este miraculos şi inutil. tic. „Vezi Monica.asfa se chiarnă fes” Didacti- A.*E. După câte văd vrei să ajungi la indice- clsmul, prin orgoliul cu care e legat, împ’nge la rea că manifestarea de căpetenie a copilăriei este mimetizarea atitudine! etice. „C>-1 baţi, măi animismul, adică acea însufleţire a lucrurilor nu ţi-e ruşine?” ce provine din lipsa unei conştiinţe a v aloaiei Această at'tudine e mai compatibilă cu in-exclusiv de reprezentare a sufletului; din nepu- stinctul feminătăţei al fetei, care exercitează tinţa, într’un cuvânt, de a face deosebire între bunăoară emoţia protecţiei şi a interesului pen- spirit şi materie între vis şi reahtue. tru umanitate. „Cum. îţi zice ţie?”. Sentimentul E. întocmai. Dar vorbeşte mai încet, căci văd de afecţiune se înfăţişează amestecat cu un ger-în apropiere pe criticul Antinou. L’aiu sm-pi-ins, men de simţ estetic. „Olguţa, spune să-i şteur-adesea trăgând cu urecliea la convorbirile noas- gă nasul. Uite ce ochi frumoşi are...” Cu simţul tre şi folosindu-le apoi în operele sale. posesiei vine şi acel al valoarei. Copiii devin 111- A.-E. (vorbind mai încet). Trecând la o altă teresaţi „...ce-mi dai, dacă deschid?” Atâtea e-ol-dine de idei mi mă împac cu părerea celor car© lomente noi sufleteşti crează o dispoziţie către văd în sufletul copilului o minivciu'l, o schiţa a mimarea vieţii adulte. „Azi, sunt bine dispusă, caracterului de mai târziu. Sau mai cu râtul ,'iua- mamă dragă!" Fetele, cu deosebire încep a fi ginea mi sc piare nepotrivită. Sămânţa unui oo- sentimentale, linguşitoare. „Mamă dragă, tarâ pac nu este miniatura copacului, ci numai vir- te iubesc!. . . Ce păr frumos ai tu, papa!” Co-tualitatea lui. Un copil m cure liniile de mai piii îşi exercită de asemeni sentimentele de duş-târziu ar fi trase ar fi hidos. Caracterul e o or- mănie şi cele de generozitate, care, în cuprinsul ganizare a sufletului în lumina conştiinţei. aceleaşi familii, duc către o solidaritate a sân- E. Aceia de care vorbeşti se gândesc probabil gelui. Olguţa ponegreşte pe Dănuţ, dar nu inia un temperament învederat de timpuriu ca gădue ca el să fie ponegrit de altcineva. „Aşa-s expresia unei unităţi fiziologice, şi în cuprin- băeţii. . . proşti!. . . — Cum? Dănuţ îi prost?., sul căruia am putea gir ci şi germenii unui anu- — El nu-i prost. . me caracter. A.-E. M’aşteptam,, Ego, să-mi arăţi frumosul A.-E. Pe fondul temperamentul ui de e&re vor- şi văd că faci o lecţie de psihologie infantilă, beşti, actele copilăriei răsair tumultoase ş: ne-or- Dă-mi voe să continui eu însumi. Alături de ganice având ca simplu substrat exercitarea tu- funcţiile sufleteşti se desvoltă trupul. Copiii au turor funcţiunilor, atât fizice cât şi sufleteşti. Dai? poftă de mâncare: „Mi-e foame. . •; mi-i poftă să isprăvesc odată cu aceste adevăruri sterile ce de castravete crud. . .; mi-i poftă de cafea. . .” adaogă plictiseală nouă la acea a lecturii po- Copia mănâncă zahar de ghiaţă, roşcove, dul-menitei opere şi să te las să mă înveseleşti cu ceaţă din gavanoasele din sobă, pere dela Oţu-copiJăresctil tău enfus'asm pentru cântăreţul co- leanca, mere coapte, şocolată. „Marquis”,. harbuz pilăriei. _ cu miezul geros, struguri de culoarea dimineţi- E. O, Alter-Ego, care arunci numai umbră şi lor blonde etc. De al,tfel familia Dcleanu se hră- 33 >, © BCU Cluj heşte, în genere, bine, întoarsă dela Paris, Olguţa mănâncă sărmăluţe, ..adevărata sărmăluţă moldovenească”; într’un Stambul de ..sidef, de purpură, de ametist, de roz sangliin, de malioa, de perlă,'de mărgean", Ynnia mănâncă banane; Olguţa colectând scrisorile iubitului--ei ,,mănâncă prune, mănâncă dulce şi amărui miez de nucă şi muşcă din fagu r". K, K o voluptate scuzabilă. Ei o au şi pe aceea a epidermei. Unele jocuri sunt absurde, în însăşi intenţia autorului de altfel, dar ele sunt seninele unui simj în creştere al trupului. ,.Auzii Monica? — Ce s’aud? — Mă bat la tălpi. Do ce?—Ştiu eu!. . Fă şi tu aşa. . .” sau „Dc ce râzi?—Nu ştiu. Îs caraghioase degetele picioarelor!” Această atenţie îndreptată asupra trupului dovedeşte o activitate febrilă fiziologică ce tinde la desvoltarea tuturor organelor. Olguta inventează un joc al colorilor, iar Dănuţ îşi cercetează virtuţile braţului. Ei atnbue membrelor o existenţă oarecum independentă, cu o conştiinţă proprie Sunt nnimişti. Vorbesc cu lucrurile, le atribuc sentimente umane, le pedepsesc, ,,.Xante Alice! Trăsura n’are număr!—Sigur că n’are! Trăsurile de casă iiau număr.— N’ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mânuţa bucuros”. Dar visul se amestecă cu realitatea, posibilul cu miraculosul. Visele dovedesc că copiii n'au căpătat încă ideea limpede a limitării lor. Ei au spaime surde, teroare de strigoi şi do baburi-vise cu apariţii de îngeri şi metamorfozări. Moş Gheorgiie seamănă cu Dumnezeu, Dănuţ se teme ca, tras de zmeu, să nu se ’jinece în văzduh, Olguţa ar vrea să fie muscă, spre n se plimba cu napul în jos pe plafon. . . A.-E. Admite Ego că niciun adult nu trâeşte. pe lângă aceşti copii, că toţi sunt nişte umbre. E. Trec discreţi ca nişte umbre, spre a nu turbura visul copiilor, dar trăesc. Ei «unt vii in-tr’un gest. intrăm cuvânt, însfârşit prinir’o consecvenţă ocultă dar veşiTc prezentă. Observa însă cu câtă artă autorul a ştiut sâ iii-i înfăţişeze mai cu seamă în acele ipostazuri ce-j coboară până Ia copilărie. In faţa darurilor Doamna Deleanu redevine copil. Domnul De-leunu mănâncă cu cop'ii mere coapte la bucătărie, Baba este prin vârstă, dimensiunile şi maniile, sale o apariţie de poveste. Ea vorbeşte cu găinile, cu pisicile, cu crutiţilc. Moş Obcor-gfce e copil prin naivitatea şi slăbiciunile sale. Ascultă iarăş cât de bine caracterizează autorul în câteva cuvinte sufletul vizitiului’. ,.Şi-i frumos la războiţi. Moş Gheorghe? E*il... Ducă-sc pe pustii!. . . Mor bieţii cat\ O mare. undă de tinereţe trece Altcr-Ego, peste adolescenţa eroilor lui Ionel Teodoreanu. Ei au o veselie sgomotoasă, comunicativă, senzuală, o vervă nesecată şi o inventivitate verbală enormă Nil sunt nici de astă diată caractere hotărâte ci ucele.a.ş temperamente evoluate pană in amănunţimi. Figura centrală a grupului, elicea de boltă a romanului este Olguţa, oricâtă intemperantă şi frângere » limitelor realităţii s'ar găsi in firea ei. Fără ea totul e mort, totul pierde orice jvm-uificaţie. Cele mai caracteristice momente sunt sosirile: sosirea Olguţei la Bucureşti, sosirea lui Dănuţ. In Medeleni, sosirea fetelor dela Paris. A-tunei temperamentul vioiu al tuturor exploadea-ză într’o beţie de patetism, de chiote, de mali- ţie, de porecle, dc surprize şi de orgii gasiioUti-mi.ee. întorşi în singurătatea lor eroii se şterg şi so cufundă în neantul unor preocupări sterile. Sensualitntea domină fireşte acest stadiu în ma-tcrialnl şi limba scriitorului, dar el a vrut să ne redea turbura ren sexuală a adolescenţei. A.-E. Zi mai de grabă, că este lipsit de măsură şi do gust cum şi de orice, simţ al tehnicei romanului, Autorul crede că descriind adolescenţa cu mijloacele vârstei, ne-n putut da o icoană mai credincioasă a ei. Câtă oroare! E cu putinţă sâ descrii demenţa cu pagini lipsite de orice le-gâturi logice? Împrumutând stilul eroilor săi, autorul i-a- d'strus Marile iubiri senzaţionale pentru Adina şi Ioana Pallă, nlc lui Dănuţ, sunt lipsite de conţinut pentru noi, câtă vreme nu sunt analizate cu vocabularul nostru, pentru ca să putem măsura sufletul unei vârste pe care n’o nuli memorăm în momentele ei hotărâtoare, cu stările sufleteşti normale. Adolescenta ca şi incultura nu sunt stări ci imperfecţiuni dc stări. Pentru a le evoca ne irebuc un mediu intelectual de izolare, cu alte cuvinte umorul. Vrând să fie tragice amorurile iui Dănuţ sunt ridicole. Jar dacă sexualitatea este o problemă de căpetenie a adolescenţii, trebuia privită în ecoul pe care ea îl are în funcţiile generale sufleteşti. Gu priveliştea, lubrică a împerecherilor fără şir cititorul nu învaţă nimic nou asupra sufletului, dar simte o iritaţie continuii, dăunătoare pentru seninătatea lui ca judecător .şi pentru sănătatea Iul ca om. E. (Mi-e toarnă că arc dreptate). A.-E. Literatura are ca fond umanitatea, vreau să zic, conştiinţa. Actul sexual nu este umanitate ei animalitate. Simţurile cititorului se aprind şi acolo unde se aprind şanţurile încetează aria. Eu vreau să văd în viaţa adolescentului cum ob- ' sesia cărnii dezorganizează sufletul. Funcţia carnală nu treime să mi se evoace căci o cunosc din propriile mele nbzerii. Aduţi aminte cu cută discreţie şi gingăşie descria Romain P.olland prima zguduire sufletească a contactului cu trupul, Dur eroii autorului tăi njau suflet. Ei au. numai o istorie. Ii vezi pretutindeni în alcovuri, în tren. în livadă, în bucătărie sau în pivniţă, dedandu-se in cămeşa, de noapte şi ’n papuci păcatului pentru care p'ierdurăm Paradisul, sau dibuim! cu ocliiu turbure prin noapte, asemeni motanului pe care scriitorul îl cântă. O cât e de ridicol, scumpul meu Ego, romanul tău! In nădejdea necuviinţei, eroii stan mai mult dcsbrăcaţi. Am numărat cămeşile de noapte. La p. 51 ţv.’ II) stă întinsă pe pat o cămeşă de noapte; la p. 114- d. Deleanu cedează Olguţei o cămeşă dc noapte cu motive naţionale şi o pereche de papuci; ia p. 146 răsună clămpănind papucilor; la p. 190 Mircea stă în pat in cămeşă de noapte; la p. 227 se pune întrebarea dacă femeile se scoală noaptea din pat în cămeşă de noapte; la p. 239 un şef de gară are cămeşă de noapte; la p. 318 e un poem eu o cămaşă , (sie) lungă de noapte; la p. 341. Puiu slă în cămeşă de noapte :i papuci; la p. 369 Mircea se află în cameră în cămeşă de noapte şi papuci; Ia p. 478 Puiu pleacă în ex-ploaiarea Sevastiţei în cămeşa, de noapte; chiar zarzării sunt ca nişte copiii în cămeşi de noapte; în sfârşit, ca să încheia, la p. 1.28 Corni Mil-ăiţă apare în. . E. . . cămeşă de noapte. 34 © BCU Cluj A.-E. Nu. . . îti halat şi papuci. E. C'c nedrept eşti Alter-Ego! Tu treci eu ic-derca graţia lui Jonel Teodoreanu, arta lui neîntrecuţii de a 11c popula imaginaţia cu prezenţa atâtor fiinţe vii. nu printr’o încărcată, caracterizare a fiecăruia, cp prin relevaţii organice întrerupte de tăceri. El începe prezentarea eroilor printr'un examen fizic, în care rafinarea ochiului pentru armonia liniilor nu e întrecută decât de străluciră» stilului. Spune dacă apariţia celor două tinere fete nu are ceva din graţia somptuoasă, din pudoarea aristocratică şi mândră a pânzelor lui Velasqucz sau din suavitatea exuberantă a frescelor lui. Melozzo da Eorli. Formele Monicăi erau lungi alintări de linii întretăiate, cum sunt înmănunclierile jet-d’eanx-urilor sau melodiile violelor cântate cu arcuşuri lungi. Era avântată cu suprema şi delicata supleţă a fumului în văzduh acalmie. Părea cu se mişcă în vârful degetelor, dar picioarele căleau orizontal pământul şi totuşi trupul părea înălţat — nu înalt — alungit, nu lung. Aşa sunt trupurile cereşti, cărora aripele — ridicându-le povara paşilor — le avântă contului sensual, spiritiializându-1 cu o înălţai*e de zbor”. Iată si eleganţa sportivă a Olguţei, Diană, modernă între doi ogari. „Era .zveltă şi flexibila ca un arcaş adolescent. Picioarele dezvăluite subt rochia scurtă de tenis, arătau muşchi de patinatoare cu fine oţăliii în dungi, pulpe vioae, glezne înalte. Presimţeai genunchii dominatori de amazoană. . Nici o îngrcuere, lene, moliciune sau şovăire nu stânjenea vioiciunea ritmului elastic, a teu piilui durat din bieiuri de muşchi repezi pe oas subţiri şi impetuoase.'*. Această imagine fizică defineşte mai mult de cât orice analiză temperamentul acelei virile Ol-gnţe, în care dragostea estompează exuberanţa cu o vagă severitate, crescând nestrămutată şi fără deslănţuiri, până ce moartea o curmă în clipa de a se realiza. Presimţirea sfârşitului, mândria plânsului solitar şi trista disimulare a catastrofei, fac din .moartea Olgujxri cel mai dramatic episod din literatura română. A.-E. Am observat că cu cât eroii se apropie de maturitate, vrând să pară adânci şi impenetrabili, sunt mai goi pe dinăuntru, mai patetici şi mai fatali. Priveşte la acest Vania, care are bunul simţ de a nu vorbi de loc, şi spune-mi dacă iin parc ivit din fundurile tenebroase ale unei melodrame. Autorul crede că prestigiul lui pro-viue din virilitatea-i răzvrătită şi melancoiică. in realitate el îi vine din faptul de a fi fost în Rusia împreună cu d. Stere, Priveşte şi pe Alexandru Pallă, pe Ioana Palia pe Adina Sle-phano! . Sunt fiinţe artificiale .şi fără coloare locală ca firmele unei companii de navigaţie. _Ei sunt cosmopoliţi. Stan la 'Veneţia sau la Paris, la Po-trograd sau în America şi câte unul apare la mo- ineniui oportun, complet distrus de inorlina, pentru a stoarce lacrimi cititorului înduioşat. Autorul mi se pare chiar obsedat de perspective geografice. El arc entuziasmul internaţional al uniri ghid sau al unui membru într'o societate de excursii. Nc vorbeşte de turnul din Pisa, rlc florenţa, de Veneţia, de Sfântul din Asiza (sie), do Africa toridă, de şaluri persane şi cedri, de Ioana d’Arc şi gîtancle spaniole, de cataracta Niagarei şj. oraşele din India, de statuile lui buda şi Cristofor Cohnnb. Dar scriitorul suferă şi de mania teorizamtă. Când nu c lugubru, zbuciumat de nelinişti negre şi de ..ceasul Mitropoliei care Jratc miezul nopţii”, el face prelegeri mai mult sau mai puţin utile, cu o locvacitate naivă, eu un retorism enorm şi cu un bombastic inimitabil. Aflăm încă din 1911 că d. Arghezi arc o limbă personală şţ vine imediat după Tur]or Viadinrirescu. ohemându-se tot Tu dor; că sufletul e o casă cu mai multe încăperi, aflam ce crede d. Ibrăileanu in diferite chestiuni, care e adevăratul Eminescu, ce iei este lupta corp la corp cu fcmeen, cum femee-a confundă iubirea cu maternitatea şi multe altele. E. Dar nu-mi vorbeşti de haina, „în care d. Ionel Teodoreanu îşi îmbracă toată această creaţie şi această poezie!” După mine este un mare stilist. _ A.-E. Şi ’n acelaş timp un nesuferit retor. E bombastic, truculent, patetic, absurd, verbios, metaforic şi pletoric. Întocmai ca un tren ce mai alunecă o bucată de drum pe şine în virtutea inerţiei, după. ce motoarele an fost oprite, scriitorul călătoreşte multă treme diiicob. de idee, pe goliciunea- cuvintelor. Noaptea cu lună e ca. . . „un zid de marmoră neagră care ar deveni deodată un ochi roş, fără trup, fără cap, fără pleoape, fără gene. fără pupile, ochi opac, orb, care lotuşi tc vede, vine, creşte, se dilată, te cuprinde, te soarbe, umplăndu-se de sângele inimii tale”. Întâlnim miliarde de grecri, uidiar-de de albine, milioai?. da iatagane, miliarde (Ic clipe. Întâlnim, versuri ascunse în linina perfidă a prozei ca „o mirare încântătoare". Şi cine ştie ce matrod cu barbă de argint şi sare şi ochi. mărunţi şi trupul mare şi faţa cruntă şi surâs ndio întâlnim sumedenie de artificii şi petarde vi tulnice de Cavalerul Marino, din care ţi-aş cita mai pe larg, dacă n’aş vedea cum te cuprinde oboseala, care vine, creşte, se dilată, te cuprinde tc soarbe, umplându-se de sângele inimii tale. E. Rămân Alter-Ego, la convingerea mea dintâi, eă Ionel Teodoreanu este un scriitor de un mare şj variat talent, poet totdeodată şi puternic evocator de oameni şi de lucruri. (Mărturisesc că m’a cam zdruncinat). G. CALINESCU 35 © BCU Cluj CRONICA LITERARA CÂND SCRIITORII AU ŞAIZECI DE ANI MuLTA vreme am crezut că Maioreseu avea oclii albaştri. Era între 1905 şi 1910, când aveam, grijă, înainte! să intru în sala IV sau XVIII a. Universităţii, să-mi ascund şapca mea de licean sub manta, care-mi acoperea şi tresele de aur şi de argint ale uniformei militarizate, sau când după curs, bateam străzile cu pomi şi stele groase de chiciură, ca să-mi astâmpăr fierberea gândurilor. Faima lui Maioreseu şi a lui Iorga pătrundea până în clasele noastre de program analitic. Seara ne strecurării, puţin ameţiţi, prin coridoarele cu , studenţi zgomotoşi. Ce ochi deschideam, din banca cea mai înaltă a amfiteatrului, când Ma-iorescu îşi începem, jocul lui de sprâncene şi de degete, scoţând cea. mai gândită frază a veacului ca un g'uvacr, cu sclipiri iubite de femei dintr’un galantar, sau când furtunosul profesor, pe care istoria medievală nu-1 mai încăpea în matca ei, rostogolind papi, împănaţi şi noui continente, chema înaintea tinereţei noastre aiuiite de spectacol, .pe întâii ţărani împuşcaţi în răscoale! Nn mai erau nişte simple lecţii asemenea prelegeri şi, după ele, uitai cursul următor sau casa, te despărţeai cât mai repede de prieteni, dacă aveai, şi te înfundai în noaptea de iarnă sau de primăvară, singur cu ce, duceai, ca un fur de fiori, cu tine. . La una din aceste prelegeri, nu-mi mai aduc apiinte dacă eră, de logică sau de istoria filozofiei, Maioreseu a amintit, cu opririle şi sublinierile lui, de o comparaţie din nuvela unui scriitor. Comparaţia se desfăcea în faţa noastră, în părţile ei, cu. pregătirea materialului incolor înaintând neştiut spre clipa aceea de scăpărare a apropierii neaşteptate. Dela ea tot gândul îndărăt se lumina, iar mintea pornea mai departe, pe firul povestirii, odihnită şi fermecată. ,,Cu cât te uitai maj spre dreapta marea se făcea mai albastră, ştii, cum e peruzeaua”. Cum e peruzeaua: bine şi frumos. Ca o piatră oarecare, pe care nu toţi am văzut-O', dar ne-o, închipuim, din noutatea sonorităţii şi din această mărginire alături de nesfârşirea orizontului apei, îrtr’un fragment de cristal strălucitor. O putea găsi şi altcineva. Suntem gata să trecem, abia uimiţi, peste ea. Dar nu, scriitorul nu se mulţumeşte cu această întâie mărginire, ci stărue, se apropie, pe pune marqai sub ochi, la un deget: „A! uite aşa. Şi arăta un inel cu o peruzea mare cumpărat din Viena tocmai în.amintirea albăstruiul mării”. Peruzeaua aceea a trecut prin sală şi, când s’a oprit în aer urmărită de sute de priviri, s’a aprins deodată şi s’a prăfuit în scântei albastre. Multă vreme de-atunci am crezut că Maioreseu avea ochii albaştri.. Scriitorul era un obişnuit al Junimei, iar nuvela, Pană Trăsnea Sfântul. Ceeace ne-a legat numai decât de Brutescu-Voineşti au .fost duioşia şi dragostea lui de trecut; aveam în sfârşit un scriitor al bunătăţii şi al amintirii, , Era, pe urmă, tânăr ca noii Ii dădeam fireşte, varsta 'bucăţilor^ clare ne încântaseră. „Pană Irasneia Sfântul”, „Două surori” şi niaji toate schiţele lui apăruseră în „Convorbiri literare” când scriitorul abia împlinea douăzeci şi cinci de ani. Ce ne păsa nouă că aceasta se întâmplase în 1893? Că eroi mai bolovănos!', ieşiţi din brazdă sau din .istorie, năvăliseră în câmoul literaturii? Protestarea poate fi făţişă .şi revoluţionară, dar poate fi şi cu ocoluri, prin punere alături de alte stări sau de înfrângeri sub răutatea vremii. Calea a doua era a lui Erătescu-Vomeşti şi mulţi umblam pe ea. Nu ieşiserăm din micul romantism. Ne mai plăcea să plângem, cu toate că în ascuns. Scriitorul încercase în acelaş timp versurile şi povestirea. Dar pe când în povestire a fost el dela început, versurile îi sunt pline de şovăială. Cele mai multe din cele nouăsprezece bucăţi sunt eminesciene: ’ Iar prin tufişul de răchită Şi pe sub crăci de lilieci Se scurge gârla liniştită Căritându-şi doina ei de veci. Poezia, un sonet, e din .1892 şi intitulată „Unei domnişoare”. Dar alteori, ca în „Răzbunare”, câştigă strofa lui Coşbuc: Era o zi cum astăzi nu-s. In or cmc a ce de mult s’a, dus (Şi pentruee se duse oare? la doar aşa, să ’mbătrânim Şi ca s’avem ce să dorim!) Era o zi de sărbătoare. Dragostea de cei mici, fiorul pentru lucrurile trecute şi slăbiciunea muzicii, care-i umplu întreaga operă, se întâlnesc în „Târziu”: Oraşul doarme de demult şi-atât de-adâncă A nopţii Unişte domneşte ’n preajma mea Că mi-ar părea car face zgomot cât o stânca Orice grăunte, cât de mic, care-ar cădea. Şi-acum când mintea-i cu hotarele deschise Îmi zboară gândul cu-o iuţeală de nespus Şi-mi pierd simţirea, adâncindu-mă în vise De lucruri dragi ce-au fost odată şi s’au dus. Dar de odată mă trezeşte-un cântec drag. E-un organisi ce umblă ’n uliţe pribeag Ducându-şi orga ’mbătr&nită ca şi dânsul. Şi bine ştiu că orga-i veche, discordală, Dar ar e-un farmec mult duios de astă dată Şi nu ştiu cum, dar cum l-aud, m’apucă plânsul. Sonetul ca şi celelalte bucăţi de proză sau de versuri de până acum, e semmat I. Brătescu. La câteva pagini după el, în „Convorb'ri literare” dela 1893, e tipărită marea nuvelă „Pană Trăsnea Sfântul”, cea mai puternică realizare a scriitorului în această întâe perioadă. Abia sub ea numele apare aşa cum ne-a rămas şi îl iubim: Ion Al. Brătescu-Voineşti. Era ca o luare în stăpânire şi O' intrare, cu adevărata faţă, în literatură. . . . ; . . . 36 © BCU Cluj A venit după aceea studiul lui II. Sauielev.ici în 1902. La retipărirea lui în „Studii critice”, lu Casa Şcoalelor după douăzeci şi cinci de ani, autorul pune această: Notă.—-Recitind acest mic studiu critic scris la 1902, el îmi apare ca o pălărie frumoasă, dur prea larg’ pentru capul d-lui Brătescu-Voineşti. Nu face nimic... Dacă nu-i vine d-lui, o să-i vie altui scriitor...” Criticul era în căutarea scriitorului clasic român, tăiat după Goethe, „clasicul clasicilor”; aventura îl pândea pe el şi nu pe nuvelist, care a rămas egal cu sine însuş. E marea lui putere şi, tocmai de aceea, în ochii celor cari au vrut să-l lovească, marea vină. D. Sanielevici plecând dela Brătescu-Voineşti şi mereu pe aceeaş linie, a ajuns la Panait Istrati! Armătura ştiinţifică şi scoabele de calificative, în care a încercat să-l fixeze, au fost proporţionale cu numărul anilor trecuţi şi nu cu siguranţa de sine însuş a criticului, rămasă neschimbată. Aşteptăm, dacă lui îi va mai fi dat s’o scrie şi nouă s’o citim, nota'dela sfârşitul unei retipăriri de după a.lti douăzeci şi cinci de iami. Pălăria se va dovedi tot aşa de largă şi pentru scriitorul jos-dunărean de l'm-bă franceză şi va porni să colinde după alte capete. Numai Korolenko. mi-aduc aminte cu a rătăcit, pe vremuri, tot când enam adolescentă prin toate prăvăliile de pălării din Bucureşti fără să fie în stare să-şi găsească una pe potriva capului. Pentrucă pălăria aceasta, de felul celor confecţionate de critica normativă, nu este de purtare, ci de agăţat afară la firmă, pentru ispita drumeţilor. Brătescu-Voineşti n’are de ce să se ruşineze că nu i-a venit. Ce se făcea veacul. daeă-1 vedea: depărtându-se în istoria literaturii sul) o asemenea podoabă megalitică! Veacul, întrupat atunci iu tinerii de cincisprezece până la douăzeci de ani, vârsta mărci crize, era 'în toate de-o părere c» criticul şi asculta din pagină, dogmatizate, ecoul propriilor credinţe. El a fost martor, fără să se mire, drumului de triumif dela „Viata românească”, en-tusiasmului stârnit de „Lumea Dreptăţii” şi de „Niculăiţă Minciună”. Schitele d’ntâi ieşiseră în aceleaşi numere de revistă cu „Viata la .tară"; cele din urmă se înşirau, fără să pălească, lângă Sadoveanu. Galact'on. Caragiale trăia încă. In această strălucită academie de prozatori, despărţită de tot ce-a fost înainte şi de ceeaee se încheagă azi, după noui formule, Brătescu-Voineşti se păstrează ce-a făgăduit din întâia zi, într’o tovărăşie din cele mai felurite ca fire, scop şi stil. E scriitorul de citire neîntreruptă, intrat cu scrisul, anecdotă şi lumea prinsă în ele fără zbucium şi fără bătrâneţe, în literatură. Focul albastru al peruzelei licăreşte în mijloc, răsfrângere a unei întregi societăji, odihnitor. împrejur sunt alte pietre, mai neliniştite sau maţ adânci. Ochiul, după ce le îmbrăţişază, într’o beţie de lumini, pe toate, se opreşte cu dnaig la acest coif al sufletului. Uităm de obiceiu, sub porunca acestei impresii unitare, că Brătescu-Voineşti a lucrat pe mai multe laturi dela cele curat subiective, ale catrenului liric, până la cele mai desfăcute, prin tehnică şi cuprins, de personalitate, ale teatrului. In această schimbare de genuri nu se putea ca şi factura să nu difere. Bucuriile diferenţierii, mari deopotrivă pentru cititor şi scriitor, nu lipsesc. 37 Numai marginile, puse dela început, n’au fost depăşite, de înfrânare realistă pe un fir de eoni pătimire, făcută p,e din două din milă şi din umor. Artistul şi omul, plecaţi împreună, iui sau despărţit niciodată, Nu e caracteristic destul că Brătescu-Voineşti a început la douăzeci şj trei de anii cu scrisorile publicate în „Convorbiri literare”? Arta lui se arată de intimitate şi -de convorbire. Plăcerea cea mai mare, din viaţa trăită, să mi se dea voe mie, drumeţului, s’o preţuesc aparte, e o plăcere de singurătate: pescuitul. Cea mai nou publicată scriere a lui, e tot o'scrisoare, către Milrail Sadoveanu, plină cu izvoare de păstrăvi, de und ţe şi de pliaise mici, curgând şi întinse toate, către moartea urnii prieten necunoscut din alta ţară. Intr’o întâmplare, într’un nume sau intrăm calificativ — îmi vine în minte şi titlul s’ngurei bucăţi de teatru, atât de voi-neştian: Sorana!—răsună lacelaş acord minor de violoncel, al mâhnirii şi al fatalităţii, care însoţeşte toată opera lui Brutesc u-Vo1 n eşti. Celelalte două iubiri ale lui sunt tot patimi de singurătate şi mlaii toţi eroii le cunosc: muzica şi florile. Dar din această literatură de amintire, ţesută cu spovedanii şi aproape toată petrecându-se în aceeaş ramă de istorie şi de viaţă veche a Târ-goviştei, bunătatea îndrăsneşte să se organizeze aproape în sistem. Meditaţia, nu e străină scriitorului, Ea caută îndărătul faptelor resortul ascuns. O lînclinare proprie sau câştigată, dacă nu doar întărită în mediul criticist al Junimii, desface cu grijă maşinăria de ceasornic a vieţii. Nu ştie sau nu vrea să stărue, ca de teama unei stricări de cumpănă, dar e mereu la lucru, lat’o şi într’o strofă din întâia tinereţe: Nu vezi cât eşlj de mic şi de plăpând, Şi mintea ’n mărginită ei oglindă Nu ştii că e făcută, rând pe rând, Doar petice de lume să cuprindă? Micul tratat filozofic al bunătăţii se chiamă „In slujba păciii’ şi a ieşit din spaima morală în faţa răsboiului. întrebarea, vie pentru orice om de gândire sau de condeiu, de amestec sau şedere deoparte în mijlocul puitorilor istorice, îl frământa dela început. Personagiile de-aici sunt poate aceleaşi care trebuiau să dea romanul pierdut şi nereluat. Amândouă se ponte să fie numai cele două suflete d’n acelaş piept, de care aminteşte cu un suspin Goethe. E sigur că autorul cu preocupările lui e mereu prezent. Se poate apoi ca punctul de plecare chiar, al politicii care nu aduce nic.iin folos omenirii şi ţine în loc orice progres, să nu se poată susţine, decât pasional sau în legătură cu. anume aspecte locale. Dur setea de mai bine, de înlăturarea cruzimii şi de creşterea iubirii în lume, nu umple mai puţin de freamăt fiecare pagină a cărţii. încrederea în puterile zămislitoare ale artei şi ştiinţei nu strigă mai slab la toate cele patru zări ale luării aminte. Iată ce rânduri arată fără-ros-tid părăsirii unei meniri de creator pentru îndeletnicirile politice. Şi să nu se uite că scriitorul însuş a fost deputat în 1907 şi că frecventează, pe când scrie, clubul unui mare partid politic: „lnchipueşte-ţi un muzicant, compozitor sau e-xeentant de seamă care, încredinţat de efectele © BCU Cluj educative ale muzicii, într’o. buuă zi ar zice; vreau să lucrez pentru propăşirea muzicii, şi în vederea atingerii acestui scor .ar înceta de a mai cânta sau de a mai compune şi s’ar duce să se bage lucrător într’o fabrică de sacuz, să toarne sacâz în cutioare. Nu râde şi crede-mă, că partea de contribuţie a oamenilor politici de toate zilele la înfăptuirea progresului e tot atât de secundată,, cât e pentru propăşirea muzicii partea, lucrătorului care toarnă sacâz in cutioare’' Dar acest crez: „Intr’o singură formulă, progresul omenirii constă în realizarea unui minus dc durere, unui minus de ego'sm şi unui plus de putere de cunoaştere şi de conştiinţă”? Dar aceste mărturisiri îiidrăsneje şt, într’un regim de stare de asediu fără îndoială subversive: e vorba de amintiri dela mobilizarea din 1915: „lată în curtea cazărmii oamenii alergaţi din toate unghiurile ţării, veniţi nu de buuăvoia lor. nici mânaţi de ură. nici de dorinţa unei răzbunări, nici, de dorinţa de 'a pune capăt unei suferinţi obşteşti, ci aduşi cu ameninţare de aspre pedepse în caz de nesupunere, înscrise din vreme în codul justiţiei militare, ca să meargă să ucidă alţi oameni, pe cari nu-i cunoşteau. Iată cum îi înflăcărează şefii cum le toarnă în suflet otrava turei împotriva unor oameni, contra cărora n’aveau până în ajun nieiun fel de resentiment"? - Dar acest pastel, tot de-acolo, la sfârşitul linei cercetări a izvoarelor dragostei de viată ,.Tn văzduhul vioriu sclipeau fire de funigei, soarele îmbrăca firea într’o lumină caldă şi dulce ca o mângâere; din vale, ca sunetul a mii dc ehipo-ţel de argint, venea ciripitul rândunicilor, adunate pe vârful trestiilor, să ţie sfat despre o lungă călătorie ce se apropie; din depărtare se auzea glasul duios al clopotului unei biserici Sute de nuanţe se amestecau în vestmântul de toamnă al codrului, de pe dealurile ce închideau zarea şi îndărătul cărora dormea coama munţilor albăstrii cu crestele încununate de întâia zăpadă"? Scriitorul e azi de şaizeci de ani, .dar cine ar putea zice că a îmbătrânit? Şi „In slujba păc-ii” e.tot un schimb de scrisori, de demult.şl provinciale, cu „iubite nene Mache”, .iar ideologia e aceeaş până la amănunt cu ţesătura) patetică* satiifcă, din întâia schiţă, „Inspecţie”, semnată în 1893, I. A. Brătescu! Galbenul acesta cu zimţii întregi, deşi pajura e mai de mult, sună pe lespede plin şi valoros. Mi-aduc aminte încă, ce spaimă au simţit când am văzut că Maiorescu 11’avea ochi albaştri. Era la examenul de logică. Bătrânul aven obiceiul să aşeze îu întâia bancă seria care era de întrebat, iar el se muta cu scaunul, de partea cealaltă, jos în sală, rând pe rând pe dinaintea fiecărui student, până-i isprăvea. Eram al patrulea şi aşteptam, fără să mă uit, pe profesorul cure se apropie. Lin zgomot de scaun, altul şi altul; la întrebări şi răspunsuri nu luam aminte. Ajunsese la mine! C'c va fi crezut bătrânii] de spaima care nu se poate să nu mi se fi răsfrânt în faţă? Ochi] lui erau căprui dar cle-o nuanţă mai concentrată şi aprinsă, cu ceva cărămiziu şi roşu, poate datorită streşinii albe a sprâncenelor. llude era peruzeaua din Pană Trăsnea simitul, pe care mă pregătisem s’o privesc /n sfârşit numai pentru mine? Adevărul era celălalt şi mă sfredelea dela un pas cu încordare şi cu^ jocuri de creţuri de frunte, de jos în sus. Dar până astăzi când mă gândesc Ia Maiorescu, îl văd pa cel vechiu, al iluziei, aşa cum l-a zugrăvit o clipă Brăteseu-Voineşti, din pensula cu vopseli de de apă, a unei comparaţi: cu ochii albaştri. emanoil bucuţa C A R T 1 L E „CIULEANDRA", ROMAN DE LIVIU REBREANU „RĂSĂRIT", VERSURI DED. CIUREZU A NATOLE France a ironizat acid procedeul riscat al pronosticului literar. Obiceiul de a căuta în prima carte a unui scriitor, ca într’o palmă deschisă ochiului, liniile destinului său literar. Arăta cum, cel puţin pe trei sferturi, aceste o-peraţmni chiromanticc. dau greş. Şi dovedea că procentul care nu desminţea normele stabilite era alcătuit de obiceiu, în majoriate, din opere literare mediocre. Că, în cazul scriitorului de talent, faptele ulterioare, depăşesc firesc şi normal cercul formulei; crescând ori deviind în domenii nebănuite. Este tocmai ceiace s’a întâmplat şi cu d. Liviit Rebreanu: primul său roman. Ion, n’a fost salutat la apariţie numai ca o desăvârşită şi înmiită realizare a genului; ci considerat şi în funcţie de perspectivele de valorizare pe care mediul rural românesc le dobândea. Pentrucă, dintre toate păturile sociale, aceia care tentase mai puţin, pe romancierii noştri, fusese satul; e-p irizat înainte de vreme, şi banalizat, el nu trecuse decât arar hotarele schiţei sau povestiră. Prin diversitatea multiplă a motivelor, prin conturul neaşteptat de puternic şi sunetul ele a-dâneă şi inedită amploare epică, pe care îl căpăta cea iniai frecventă temă semnătoristâ: legătura dârză dintre sătean şi pământ, Ion prezintă criticei un facil prilej de a defini traectoria operei viitoare a d-lui Rebreanu ca^ păstrându-se sigur în apropiata vecinătate a vieţii rurale. Dar d. Rebreanu a ripostat mai, curând decât ne-am fi aşteptat. Replica sa a fost intitulată Pădurea Spânzuraţilor: roman, în care faptele exterioare se subordonau total unei desfăşurări .şi rezolvări pur interioare. Cartea sa -următoare, Adtwi si Ev a, prima încercare epică românească © BCU Cluj de roman desvoltând o ideie filosofică, .stă deopotrivă depărtată de formula îu care d. Rt'breali u fusese iniţial demarca!. Lucru repetat şi cu romanul de fată... Căci Ciuleandra, deşi prin chiar titlu referin-du-se la un obiceiu rural, numele unei hore care sc. joacă la munte, nu are decât firave puncte de contact cu satul. Simpatia_ d-lui Rebreanu pentru el, fiind cel muft vizibilă în faptul că, unul d'u eroii cărţii, fostul ministru Faranga, boer -v echi, ţine să-şi împrospăteze sângele neamului prin căsătoria fiulufi său cu o fănancă neaoşă. 3', negreşit, prin arta cu care d. Rebreanu izbuteşte să descrie călătoria acestui boer în ţinutul Argeşului, unde avea o moşie şi unde întâlneşte pe aceia care trebuia să alăture izvor de sânge tânăr obositelor mădulare boereşti: Mădulinia. Romanul începe cu un amănunt violent: uciderea de către însuş soţul ei a Madeleuiei, fata luată altădată dela fără şi crescută apoi în străinătate, pentru a fi tovarăşă vrednică tânărului .Puiu Faranga; eroul principal al romanului. începând din acest moment (şi până la sfârşitul cârjei) acţiunea trece, când pe planuri interioare, când se abate abia atât cât e necesar la o fapta din afară. Pentru a-1 scăpa de urmările penale ale crimei, bătrânul Faranga îşi îndeamnă fiul să simuleze nebunia 11 internează în sanatoriul unui doctor prieten, care lipsea_ însă din fără. 1ji abscnfa lui. conducea sanatoriul un alt medic, Ion Ursii. După coincidenta lipsei doctorului, urmează o a doua: Ion Urau era fostul logodnic al Mădălinei, de fel tot de prin Argeş. Şi pe urmă o a treia: paznicul pacientului Faranga în sanatoriu,.. gardianul Lealiu, era şi el originar cam din aceleaşi locuri argeşene. Lucrurile se lămuresc treptat. Pe măsură ce acţiunea se conturează: în liniştea desăvârşită dintre pereţii celulei sale, Puiu Faranga cercetează lucid, unul câte unul, amănuntele anterioare gestului său, spre a-i afla explicaţia. îşi. aminteşte astfel, de chipul cum şi-a cunoscut sofia. De hora care se juca în bătătura jianului, în pridvorul căruia el se odihnea. De ,,ciulean-dră\ De irezistibila ei atracţie, care la chemat să se prindă (alături de Mădălina) de mijlocul celorlalji jucători. Cum ea a învăţat mai târziu în peusioane străine. Cum. s’au căsătorit. Dar, deasupra celorlalte amănunte, hora mai ales îl obsedează. Cu ritmul ei năvalnic mere o viu. Ca un ţipăt pe care ar fi vrut să-l strige, în fiecare clipă, cu toţi nervii şi toţi muşchii săi. Nu-şi mai amintea însă melodia. Ii vine intr’a-jutor Lealul. Insfârşit ,.joacă". Mai pe urmă, din conversaţiile cu doctorul, înţelege că şj acesta o cunoscuse pe Mădălina. Mai mult.. .înţelege" că Mădălina îl iubea. Şi-atunci îşi explică: ,,— Acum ştiu de ce am sugrumat-o, doctore! Acum îuf.eleg cu din pricina dumitale am omorât-o! Numai din pricina Dumitale! — Pentrucu nici nu ştiai că exist? observă Ursu batjocoritor. — Nu ştiam, dar te simţiam fără măcar să-mi dau seama! răspunse Puiu .triumfător. Când mă uitam în ochii ei nu mă. vedeam pe mine, dar simţeam :pe cineva! Şi ochii aceia frumoşi mie nu mi-au surâs niciodată! Melancolia lor nu rnă cuprindea pe mine ci regreta pe celalalt. Şi a-iunci, când am înţeles că mi-e ursită să rămână totdeaunaI streină, pentrucu nu mai puictim spera so câştig niciodată, decât sa fie a alinia mai bine am sfărâinat-o!” . . Găsind, îu cele din urmă, motivul pentru care a^ omorât pe JVlădălina, Puiu Faranga se hotărăşte să spună adevărul: nu este nebun! Doctorul vrea să afirme contrariul. FI se înfurie.- dus în celulă, prinde să- joace furios „Ciuleandra’', întocmai: cum întreg organismul ar fi izbucnit în-tr’un imens hohot de râs fiziologic. înnebunise definitiv. Iată dece .,Ciuleandra” trebue considerat drept un roman de analiză. Pentrucu urmăreşte drumul interior delg ,uu fapt material la nebunia Toate datele exterioare alcătuind numai o simplă ramă pentru pânza lăuntrică pe care so scrie această dramă a unei prăbuşiri, S’a făcut adesea, despre Prousst, o justă observaţ'e: este incomparabil în amănunt, dar insuficient în construcţie. Adică tocmai cebicc s’ar putea spune, credem, invers despre d. Re-breanu: admirabil în construcţie, insuficient însă în amănunte Sau, mai . clar: insuficient, în sens de prea. mare economie de amănunte. Căci uu roiuau de analiză este. mai întâi, un prilej de migăloasă desfoiere intimă. De cântărire până la imponderabil. Descompunerea savantă şi completă a sufletului: cum ai torna pe el, la im moment dat, acizi spre a descifra apoi atent .în licoarea lui pură toate datele de chimie subiectivă care îl compun. Cu alte cuvinte. Simţim că scapă eroului d-lui Rebreanu tocmai acest ,,efort în sine". Puiu Faranga trăeştc o viaţă, ca să spune astfel, pur şti simplu memorală. Toate faptele vin din firidele amintirii. Defilează prin faţă-i: unele rămân, altele .trec mai departe. Totul însă indiferent. Somnambulic. Fără o vibrare mai adâncă. Fără o sângerarc mai dureroasă. Deaeeia. cetitorul nici nu înţelege suficient motivul omorului: a ucis intri o criză de nebunie? sau dintr’o gelozie surdă, a cărei explicaţie vine tocmai la sfârşit? Amândouă alternativele au aceiaş şansă de a fi, egal de juste, ori injuste: dacă a ucis într’un aşces de nebunie cum se explică extrem de ascuţita sa judecare ulterioara a faptei? Căci logica este prea perfectă. Observaţiile prea „sănătoase”. Concluzia Ia care ajunge: am uâis-o pentrucu simţiam în ochii ei pe altcineva, îndeajuns de verosimilă ca să poată fi atribuită unei gelozii latente. Negreşit că la aceasta s’ar opune, într’o măsură, viaţa sa de mai îniainte. Frivolitatea Şi uitarea1 în care îşi părăsise soţia, Dar nici ele capabile să elimine pe deantregul putinţa manifestării unei atare izbucniri. Mai ales că Puiu Faranga, vlăstărea dintr’o rădăcină obosită. Care simţia, mărturisit, nevoia unui altoi proaspăt. _ Deaeeia subliniaip. mai sus bănuiala că d. Rebreanu a făcut prea mare economie de amănunte. Fiindcă, de fapt, eroul său nu se analizează. Mai mult ,conversează" cu sine. Se caută în afară. Iu fapte. Decât în interior. Dacă am putea înlocui actul omorului cu unul mai puţin violent, deci mai explicabil raţional, păstrându-ne continuu în domeniul bunei logice şi mărginindu-ne numai la urmărirea minunatului. '39 • © BCU Cluj drum (durând aproape 200 de pagini) care duce, cu atâtea zigzaguri ingenioase, delai , faptă" la aflarea cauzei ei, am putea fără îndoială repeta, despre Ciuleandra, cuvântul de altădată al lui Barres refer tor la un scriitor contemporan:' scrie cu caznă, dar se ataşează cu atâta vigoare faptului, gândului sau senzaţiei pe care vrea sa le exprime, încât termină totdeauna prin a ne face să le pipăim. Şi, adăogăm noi: chiar dacă, pentru aceasta, este deseori lipsit de concursul necesar al unui stil, nou şi plastic; în care amănuntul interior să capete suficient sunet şi prelungire firească iu metalul frazei. Cu apariţia volumului do versuri „Răsărit”, al cl-lui D. Ciurezu, s’a deschis din nou v echea discufie a regenerării izvoarelor poetice prin folclor. A condiţiilor în care el poate deveni poezie, Şi a dozajului ce ar trebui folosit pentru aceasta. S’a spus anume cu, în poezia d-lui CYurczii, nu ştii cert unde se termină elementul popular şi unde începe, de fapt, contribuţia personală a poetului. Observaţia este deplin întemeiată. D. Tomescu a găsit, de bună seamă, cuvântul fericit: „legătura cu mediul rural e cuprinsă toată în senzajii cărora poetul nu le dă timp să se prefacă în realităţi interioare, ci le surprinde în chiar clipa când ele se găsesc încă în văz, în auz, în pipăit". Fiindcă, fără îndoială, folclorul este sursa- cea mai indicată unei împrospătări. Dar cu o condiţie. Şi anume: materialul poetic autohton să nu fie „folosit" direct. Adică prezentat în chiar vechile lui tipare. Căci poetul face atunci o operă de simplă transcriere. Poezia obţinută astfel nu este decât o variantă cultă a versiunei populare. Atât de străvezie că forma iniţială sc întrezăreşte pretutindeni. In vreme ce. poezie reala, nu este decât aceia în care poetul „compune” intim cu realitatea populară teme personale. Când toate elementele din afară au fost mai întâi descompuse interior. Lirizate suit acţiunea puternică a1 reacţiei unor active sucuri lăuntrice. Prin urmare, asimilate. Proces care se săvârşeşte totdeauna lent şi cere timp. Suficient ca, tot ce-a venit din afară, să se depersonalizeze complet. Utilizând însă minereul folcloric în stare aproape brută, conservându-i chiar forma în care a fost colectat, d. Ciurezu nu şi-a puiuţ realiza decât parţial intenţiile. „Răsărit” rămâne astfel mărturia prematura a anulai dintre cele mai onorabile, şi autentice eforturi poetice: de infuzare în vinele vocabularului şi poeziei româneşti contemporane a unui ritm şi energii noi sau, în tot cazul, neîndeajuns exploatate până acum. Dincolo de acest efort, temperamentul poetic al d-lui Ciurezu se vădeşte ai fi acela al unui „frenetic". O bucurie explosivă de a se simţi trăind pretutindeni De a se multiplica generos oriunde; pulsând de o robustă energie sufletească. De aci dinamismul voinic al poeîzei sale şi ropotitoarea e| muzicalitate: ,.lra, iru) ’n patru vânturi, Pcttru volburi, patru zări, ' Patru ’ndemnuri de cărări, ha, ir a ’n patru vânturi ha. ir a pe ogo'are Printre bulgării de soare. Printre lanuri de dogoare, Prin dumbrăvi amăgitoare, Ira, ira pe ogoare” Rjene balon spune undeva, în ale sale „glosse asupra criticei” că1, înainte de a emite nota definitivă, pentru ai-şi cerca; oarecum, forţele şi aşi surprinde glasul real al sufletului, „poetul, ea şi criticul, are dreptul de a face în chip public gamele sale preliminarii”. Este tocmai ce a făcut până acum d. Ciurezu... AL. BĂDAUŢĂ Sau: . „Şi simt smucind în mine tinereţea, Ca ’ntr’un hăţiş un cerb gonit de câini. Simpt patima cum se surupă ’n mâini Şi-mi năpusteşte ’n sânge frumuseţea. Şi sorb aşa viaţa primăverii Din grunjii grei de soare şi senin, Ca un beţiv, năslrapii reci de vin. Eu sorb setos mustirda primăverii”. Şi, în. fine: „Un mănz a. dat năvala în livezi Nărocl şi svelt de multă sănătate Un faun gol cu buzele muşcate Prin mărăcini îşi pierde ochii verzi. O fată ’n lan cu trupu ’ncetărat Îşi lasă sânii rumeni şi aprinşi, Pe-un prund de maci, cu dărnicie ‘atinşi Din inima pământului alrail In coapsa unui deal un plop de-argint Ţâşnit vioi cu creştetul spre soare, Îşi mişună o taină care doare Prin foile cu vine de argint. Eu frâng in mâini o joardă de alun Şi rup un rug crescut peste cărare, Arunc un bulgăr de pământ spre soare Şi râd Şi sug în ochj suişul lui nebun”. . . 40 © BCU Cluj CRONICA PLASTICA DESENURI DE CAMIL RESSU . In evoluţia artei româneşti din ultima jumătate, de veac, adică în perioada dec’siva pentru faza ei de astăzi, desenul şi grafica aplicată nu s’au desvoltat întotdeauna paralel cu înfăţişarea picturii şi mai n’ciodată în aceea,ş măsură. Culoarea, mijloc de expresie mai apropiat sufletului românesc, a dominat, fără a ceda o parte a preocupărilor plastice, măcar temporar, graficei, care a rămas copilul vitreg, neglijat de artişti, neluat în seamă de public. Desenul academic din şcoală nu s’a debarasat de legile vechi şi banale, rămânând numai unealtă şi reazăm facturii de pictură, iar cei ce au avut într adevăr de spus ceva deosebit prin valori grafice, n’au fost preţuiţi îndeajuns, astfel că desenul îşi face numa' rare ori loc, ca artă independentă între celelalte arte. Ilustratori de cărţi n’am avut. fiindcă n’am avut nevoe de ei, fiindcă nivelul cărţii româneşti n’ajunsase încă să aibe pretenţii artistice. Am avut şi avem totuşi câţiva desenatori, care, găsind de lucru pentru edituri, ar fi dus, fără (îndoială, arta desenului până la culmi nebăuuite. De 1a, Grigorescu. neau rămas câteva desemnă minunate în peniţă, (—vezi şi acela din colecţia Muzeului Sim.u!—) iar de-senurile contimporanilor noştri se menţin la un nivel foarte înalt, întrecut de aceleai semnate de Iser, Ressu, Ştefan iXmitrescu, Cecilia Cufescu-Storck şi Nîna Arbore. lntr’un timp când Impresionismul românesc, urmând calea lui Grigorescu, nu s’a dat îniaipojr în faţa celei mai excesive destrămări picturale, disolvând toată imaginea lumii într’o vagă suprafaţă de culoare. — altminteri, în Europa întreagă se făcea la fel — un artist s’a, oprit mai mult la pondere şi, la greutatea sculpturală, susţinută de valori liniare Era Cumil Ressu, pictorul ce s’a slujit de optica cea mai realistă în arta modernă românească, un realist, care a ştiut să strângă în linie suprafaţă plastică şi în culoare expresia realităţii-, până ce a trecut dincolo de ea, până ce amănuntul naturalist s’a contopii într’o simbolizare formală. Pe când admiratorii şi urmaşii lui. Grigorescu s’au îmbătat de culori nesusţinute, rupte spre mii de direcţii, pictorul şi desenatorul Ressu a găsit un stil propriu pentru închegarea lini.ştei plastice, pentru severitatea clară a unei ţinute lăuntrice, care căuta să stabilizeze cursul puhoiului dinamic, făcând loc unui realism potenţat până la desprinderea esenţei magice din exactitate şi din suprafeţele sculpturale. In aeeeaş perioadă, când pictorul Ressu lucra la, portretele lui cele mai incisive, Impresionismul propaga mai ales drumul- spre peisaj şi pierderea omenescului în expresia sa supremă. Peisajul domina aşadar şi la, noi, împreună cu motivul de mii, de ori repetat al peisajului. Atunci arta, lui Ressu deveni un fel de stâlp de oprire, ce arăta spre linişte statică şi spre omenesc, dându-ne câteva dintre puţinele documente portretistice din primul pătrar al secolului nostru, documente de care n’am vrea să ne lipsim .şi care vor fi şi pentru generaţiile vii- toare, preţioase mărturii. Căci realitatea exact conturată e, în aceste portrete, numai, îmbrăcămintea fantasticului sufletesc ce clocoteşte sub pojghiţa exterioară a linştei. Portrete ale oamenilor noştri de seamă devin şi astăzi cu. atât mai rare, cu cât nici tendinţele noui în arta românească nu s’au oprit la tălmăcirea individualităţii în elemente plastice, cât la compoziţie. Artistul Camil Ressu s’a menţinut aproape singur alăturli de năvălirea peisagiului. şi a pitorescului, strângând şi întărind caracteristicul, fără a, d:solva şi fără a: prinde materia numai în indicaţiuni arbitrare, ci pipăind dimpotrivă suprafaţa cu ereoanele lui ascuţite, modelând capete într’o singură închegare de alb şi negru. Astăzi realitatea rară şi deosebită a operii domnului Ressu a ajuns să fie numai un fel de mit, ale cărui isvoare nu sunt cunoscute decât de prea puţini'. Generaţia, de după război n’a putut să-l înţeleagă pe acest artist, din simplul motiv că n’a mai expus decât un foarte restrâns număr de lucrări. Iar lucrările mai vechi stau îngropate în colecţiile particulare, sub pojghiţa de praf a uitării Câţiva, propagă însă din convingere mitul, care a fost cândva un adevăr dintre cele mai strălucite în evoluţia artei noui româneşti. A fost. Aşteptăm să mai fie, aşteptăm — şi an trecut ani de atunci — de prisos. Ne aducem ,aminte de frumoasele desemnă figurate, masive şi prinse în linii tăioase, de schiţele cu figuri grele şi nespus de închise în contururile unui ritm liniştit, pentru cortina Teatrului Naţional. Contururi care, în multe cazuri s’au apropiat de calitatea, ceai mai înaltă a lui Pablo Picasso sau a germanului (Sverbeck. In trăsături concise creionul împarte materia în suprafeţe plastice, urmăreşte ascuţişurile cele mai . ascunse, întăreşte fluidul opac al unui chip omenesc adânceşte o privire prin punctul fix sau jucăuş al unei. pupile. Chiar atunci, când lin'a nu vrea să fie decât un rezumat grafic din întregul sculptural al uuui chip omenesc, .traducerea vieţii, Sîn cele câteva linii, e cu prisosinţă săvârşită. Din câteva linii mai groase se desprinde fantasmagoria unei vieţi de poet, ca de exemplu în, ti'Tin portret, cât se poiaite de sumar, al domnului Tiidor Arghezi. , Astfel contimporanii noştri români sunt priviţi şi redaţi cum. ar trebui să-i vedem — dincolo de realitatea prea mărunta a zilelor comune. Iar suprafeţele sculpturale ale înfăţişării- lor rămân atât de pronunţate, încât sunt parcă turnate de pe-acuin în bronz sau cioplite din spiritul static al pietrii,, cu toate că păstrează şi . toată diferenţiarea valorilor grafice. Englezul Willîam Strâng, un artist matur între compatrioţii. lui netalentaţi şi pervertiţi, a reuşit acum vre-O' treizeci, de ani, să realizeze valori mari;, în aeeeaş direcţie (pe câncl cehul Emil Orlik s’a înecat cu desăvârşire în mocirla unei virtuozităţi superficiale şi banale). Când privim aceste portrete de Ressu, ne amintim, înainte de toate, de ţinuta liniştită şi nobil ă Renaşterii italiene. E © BCU Cluj cea aşezare echilibrată în cadru, care din orice tors face un .întreg, o unitate ideală. Fireşte şi Hol-bein ne e atunci aproape, desenatorul cu condeiul ascuţit de argint, care cu ajutorul liniilor celor mai subtile, cuprinde de multe ori un volum uriaş, greu cât un munte. (Ingres ştiu altele nu însă aceaşta!) Din materia cea mai densă ne vorbeşte spiritul şi tot ce se află dincolo do ea. Nu mai poate fi vorba de atmosfera reala a unei încăperi, de atmosfera unei zile cât dc ,lim-]Mv;ite, ci numai de atmosfera interioară a unei vicii întregi. Capul prozatorului (bila Guliic-lion c ca de piatră, păstrând însă fluiditatea grafică; contururile singure ar fi în stare să exprime caracterul lăuntric al creatorului. Iar în portretul poetului Adrian Maniu, realitate e trecută cu desăvârşire dincolo, spre domeniul simbolizării generalizatoare, fără a pierde ceva din valoarea individuală. Linia unui umăr întregeşte şi încadrează .uneori o schijă, care altminteri, ar fi rămas un ciob interesant; tăişurile lineare, ce includ modelarea nespus de precisă a unui obraz, au teiulinja hotărâtoare «i unui desen geometric, care grăniţează, scoţând în relief substan}a, de care depinde aspectul întreg f.1 existentei creatoare. Susţinut de echilibrul maturităţii, domnul Camil Ressu, a lăsat în urma lui sărăcia portretisticei noastre, înfăţişa lulu-nc cu mijloace pre- ţioaae, chipurile câtorva contimporani, Atitudinea lonnaiă a acestor portrete e aceea a oricărui dispreţuitor de diletantism, ce se îcfugiază într'o zonă, unde meşteşugul artistic nu prea poate fi controlat. Toată arta domnului lîessu a a lost un protest concis şi hotărât împotriva acestui soi de diletantism, dar nu mai puţin împotriva destrămării complecte in pictural, fn-tr’un timp când alţii n’au văzut şi n’au redat în arta lor decât depărtarea şi fluidul adâncit al peisagiu!ui, el a exprimat apropierea, dându-i un înţeles cu adevărat omenesc. Denotaţia lui Camil Ressu poate fi .mulţumită ca şi noi, cuci ur-t’stul i-a priceput sufletul, desluşindu-1 şi contimporanilor mai tineri. Patrimoniul nostru nu e bogat în documente sufleteşti, tălmăcite prin plastică. Domnul Ressu a făcut o excepţie, im-bogăţindu-ne galeria, cu o serie de chipuri dintre cele mai semnificative. Şi astfel fapta lui, artistică în toată substanţa ei, primeşte, chiar dincolo de graniţele plasticei, un înţeles profund, documentar şi purtător de simbolizare omenească pentru desvoltnrea întreagă a spiritului românesc modern. Nu fiecare artist, chiar dacă ar fi şi mai darnic înzestrat decât domnul Ressu. are o asemenea misiune. OSCAR WALTER CISEK DRAMA ŞI TEATRU ,,LUMINIŢA" trei acte, de d-şoara Ticu Arhip jţiNELULUT’, piesei de debut de acum câţiva ani, multe i sau ertat şi mai multe i s’au subliniat, cil generoase nădejdii; Luminiţei", piesei de azi, i se va despleti cu îndoită grije firul, intre ' amândouă, d-şoara Ticu Arhip, autoarea, nn-şi poate încă face un nume în drama românească. O sensibilitate aleasă ar fi putut crea din d-şoara Arhip o scriitoare. O serie de urâciuni însă ale talentului său, se opun; le vom vedea de îndată şi le vom nota. căci cu tristeţe trebuie să scriem, aţâţi ani de experienţă, nu le-au omorît. Autoarea şi-a propus să scrie o dramă psihologică; o dramă cu un conflict răsărit clin adâncul organizării sufleteşti a personagiilor sale. lucru dintre cele mai lăudabile. Numărul restrâns al personagiilor de altfel e ca un indiciu, exterior; totdeauna sein nul acesta dă o impresie vagă de rămăşag. în orice caz de. luptă cruntă cu legile poeziei dramatice întreprinsă dc un vajnic luptător. Astfel şi-a aşezat piesele, pe tabela jocului său, autoarea, înainte de a porni la. luptă. Desfăşurarea operei nu ne desminte interpretările acestea. Subiectul c din cele mai banale (tocmai prin adâncime şi mişcare, el urma să-şi dobândească valorile sale): Scriitorul Şerban (nimeni n’a.ve nume de familie, încă un semn, dacă nu mă înşel, djn intenţiile preparatorii, şi amune, de a ţine totul aproape de fiinţa interioară, sufle- tească a personagiilor), trăeşte glorios şi trist, câteva zile de vară, la un conac bogat,jmpteu-nă cu familia sa, fata fostei lui căsnicii, Luminiţa, copil tânăr şi zburdalnic, şi tovarăşul oi Yania, luat de suflet de Şerban, acum student nevrozat şi bântuit de fiori tragic’. Aşa găsim personaglile în primul act. c ^ _ In această trinitate so vesteşte sosirea Suzei, femeie fatală, 'amorală şi lucie pentru orice intenţie tic norinalzia.re şi reducere in tonalitatea sentimentelor obicinuite. Şerban o anunţă Luminiţei ea pe o soră a mamei sale. In realitate. Su/.a, e însăşi mama. Luminiţei; ea revine la fostul ei cămin după cincisprezece ani de viaţă mai mult sau mai puţin liberă. O emoţie scurtă şi de suprafaţă, o cuprinde la. revederea fiicei sale, Muternitotoa iiu e organizată în sufletul acestei femei, Neiertată, ei mimai tolerată de Şerban, ea se mulţumeşte şi cu situaţia de mătuşă, în casă. Dar în curând, adevărul a ei viaţă nu întârzie să se arate: ispiteşte pe Yania, tânăr fără ax sufletesc, desfrunzii înainte, de vreme de o educaţie aspră şi sceptică pe care i-a dat-o Şerban, şi_ lurburându-1 adânc pe junele maniac îl hotărăşte să fure chiar şi să plece cu ea. Lucrurile însă_ se, dau pe faţă do nevinovăţia isterizată a lui Yania, şi, în urma unei scene mari, numai Suza părăseşte casa. _ . Dar ea revine, noaptea. In dogoreala putimei aprinse de Suza în Yania. care stăruie în (danul 42 © BCU Cluj său de plecare pălesc iute mugurii dragostei abia schiţate dintre Vania şi Luminiţa. Aceasta simţind însă ruptă legătura plăpândă a primului său amor, se sinucide, pentru a lăsa drumul liber, celorlalţi. Pasionante peisagii sufleteşti, moliorîte şi împuţinate de viaţă, iată ce a dorit în primul rând să ue înfăţişeze autoarea. Schiţele se recunosc lesne, nu însă şi crea ti miile, cari nu există şi cavi se află dincolo de posibilităţile de realizare ale d-şoare-ţ Arliip. D-sa n:ei în poezia epică, nu ar fi putut realiza ceeace doria, de vremece maniera d-sale stă între un imagism personal şi inoperant in genuri obiecţive şi o invenţie, inedită e adevărat, de situaţii cari cer o autenticitate totală a tiparelor în care sunt turnate. Astfel, oricare dm cele patru personagii, nu o aceiuş sensibilitate şj o aceeaş limbă: acelea ale autoarei. Numai faptele lor sunt diferite, cuvintele însă nu. Nimeni, în cursul celor trei acte, când vrea să lămurească o stare de suflet pe care autoarea permanent o simte greu de exprimat, nu întrebuinţează altă metodă decât pe aceea a unor palide simboluri cari se învestmântează câteodată în shiiple figuri poetice, iar altă dată, în poveşti sau parabole. Toată lumea se literaturizează liric în Luminiţa. Imaginile de multe ori sunt foarte frumoase, dar ele omoară pe cei cari imprudent Ic nasc şi k'şuiesc până în cele din urmă lăsând impresia unei căi deviate şi falşe pe care, sigur fără voie, a apucat autoarea, crezând că poate ara, eu o pensulă dc smalţ. Procedeul nu identifică rolurile. în scenele în care răuşeşte să creieze interes dramatic ■— sunt şi din acestea în actul al doilea şi al treilea — d-şoara Arhip stăruitor parcă vraa să strice, tăind curentul viu pentru un popas drăgălaş pe care inutil îl mai face un actor, să ni se prezinte cu un nou ciob de suflet. _ Personag-iiile simt lucrate ca ochii de muscă: în faţete,1 pe care nu. le ocolim deodată ci cu vremea, dealungul actelor. _ Metode ajutătoare la crearea acestor fiinţe a-buriţe mai sunt: dialogul şi. tehnica scenelor juxtapuse. Amândouă vin din influenţele dra- mei moderne străine, în special germane şi nordice. Ln astfel de dialog: ' Luminiţa: Pleacă Vania! Vania: N’ain bani. Luminiţa: Vrei să pleci? Vania: Nai spus tu? nu va putea niciodată să-şi producă efectul, de casă de păianjen ruptă de fluture de zdrenţe de gânduri, de demenţă, ca la un Wedokind sau Kaiser, de pildă, pentrueă dialogul acesta pune din afară un fel dc jazz deşuchiat pe ceeace a fost creat, din gesturi sau situaţii mai dinainte: cl nu creiază, cum ar fi de pildă un dialog de dramă naturalistă. întrebare la întrebare, sau fraze cari pornesc din mănunchiuri de convorbiri fără ţintă •— şi toată piesa, la cotiturile obscure ale sufletelor se împleteşte în ele — dau ritm şi niciodată carne şi perspective. Tot din influentele arătate vin scenele juxtapuse tip: scena furtului din actul al treilea tăiată de aceea a povestirii, cu mica întâmplare din via lui Stroe (Luminiţa-Vania). fsbutirea acestor scoţie se ascunde în materialul pe care ele îl poartă. In general sunt două nuanţe — una lirică şi alta tragică, dc pildă ■— dar •diiitr’un acelaş registru, iar nu disparate ca la d-şoara Aln-ip. Sunt două lumini din acelaş cerc de evenimente, din uceleaş situaţii, una palidă, alta închisă, iar nu din întâmplări deosebite. Realmente isbutite sunt scenele din actul al doilea: hotărârea la furt şi finalul. D-şoara, Arhip însă nu şi-a cunoscut nici puterile, nici xUa-terialul şi nici nu ştie să clădească armonios. Câteva expresii cu totul neromâneşti ca: gândul „din dărăiul capului” şi :,n’am trăit trandafiriu”, îi îngreunează chiar literatura, tic mai mulţi ani. Actorii, eroici în roluri falşe, afară dc d-na Filoiti, care a! avut o întreagă şi frumoasă izbândă, punând în slujba singurului rol centură! mai bine, frumuseţe, şi aleasă artă a scenei. ,,DQN CARLOS“, tragedie de Schiller Purtând ca un fluviu, un dubla izvor in începuturile acţiunilor sale. tragedia pe care în fragmente Schiller o publica şi o citea în faţa curţii din Wciniar şi. în Tlialia, poezia celor douăspreze scrisori de comentarii proprii şi multe volume străine, ne-a răsărit cu toate lungimile şi minunile ei. Grandilocventă, duioasă şi mai ales genial construită în actele lui Posa, cele trei dela sfârşit, Don Carlos păstrează încă iu ca frumuseţi incontestabile, de mişcare, avânt , şi sculpturală notaţimie, ' Shakespeare arată insă adeseori calea tablourilor cari cad unul după cellalt. Dialectica sha-ckspeariană, atmosferă, cuvinte ^ răsunătoare, câteodată imagini shakespeareue. Şi totuşi un lucru autentic al tinerii Germanii trâmbiţate de Schiller: libertatea. Numai lande celor ce s"au gândit, de pe scena lor lai Don Carlos. Directorii dela „Regina Măria” au deschis iar. letopiseţul col mare al literaturii universale. ION MARIN SADOVEANU 45 © BCU Cluj CRONICA MĂRUNTĂ D. Mihal Dragomirescu c un german of ob înfricoşat. Scrisul s&u lapidar ca o inscripţie romană. şi de o limpezime în tr'adevăr anatol-franciană, judecăţile sale de o maiestate impersonală ca sentinţele dreptului deasemeneu roman, vestita sa nomenclatură terminologică scăpată ca din condeiul lui Descurtes, cultura sa meridională căpătată prin miracol la o Universitate teutonă, spiritul său rapid şi sesisant, gustul său auster şi atic, — toate aceste calităţi pe care i le cunoaştem azi unanim, ,îl predestinează ca atlet al clarităiifi sudice împotriva ne-gairii; haotice n. spiritului german întrupat în Goetlie şi Nietzsche. Născut la Plătăreştii latini ai judeţului Ilfov, d. Dragomirescu a deprins, sc vede, încă de când era copil şl se juca pc lângă paznicii închisorii din satul natal o perspicacitate de vultur pe care o întrebuinţează de câţiva ani încoace în opera de demascare a tuturor agenţilor literari ai unui germanism subvers v ce v rea să ne conrupă. Ultimul număr din marele său organ Falanga ne aduce, în loc dc articol de fond, sub. pro-pria-i semănătură, un reportaj sensaţional intitulat: „Un simbol al străinismului.: Oscar Walter Cisek". L-am citit, fireşte pe nerăsuflate; era doar vorba de cronicarul plastic a,l Gândirii. 11 ştiam pe Oscar Walter Cisek lmcu-reşteun get-beget, născut şi crescut aici, iu definitiv' ca şi d. Mihail Dragomirescu, studiat win străinătăţi, călătorit prin toate muzeele Europei şi tânăr care scrie in două limbi, ceea-ce d. Dnaigomirescu nu isbuteşte intr’una măcar. Şi într’o vreme când bogata noastră mişcare era tălmăcita publicului de d. Bileiurescu, d-na Eulmen şi d. Dragomirescu, noi cm. rugat pe acest tânăr şi învăţat scriitor să facă pentru Gândirea o cronică plastică occidentală, adică documentată, critică şi bine scrisă. Aveam iluzia că astfel revista noastră a jucat şi joacă un rol oarecare în' orientarea mişcării artistice, în lămurirea vadurilor ei reale si în educarea gustului pentru frumosul bronzului, pietrii şi al colorilor. Credeam chiar că Gândirea e singura revistă de urlă din România;. 11 mai ştiam pc (Hsek redactorul unui a. dm/irubil buletin de propagandă, scris în nemţeşte: Kulfurnachrichten ansi Rumanien, apărând sub auspiciile Fundaţiei Principele CaroL Ştiam că articolele sale judicioase şl obiective despre mişcarea culturală din România sânt reproduse şi comentate de cele mai mari ziare şi, reviste germane. Întâia oară lumea germană lua, prin truda şi talentul lui Cisek. cunoştinţă despre o creaţie culturală în ţara noastră. Şi pentru asta îl credeam un luminat patriot român. . . . . . când deodată descoperim, prin re.partajul sensaţional al d-lu.i/Mihail Dragomirescu. că Oscar Walter Cisek e „un simbol al streinismu-lui” şi mai mult decât atât: un agent plătit al politicei lui Drang nacli Osteni Aşa îşi explică d Dragomirescu — metodic, prin „eincli pre-sumpţii” care sânt tot atâtea inepţii, — dece Ini Cisek nu-i place pictura unor khnon Loghi, 44 Titus Alexandrescu şi Costin l’etre,seu. E dedesubt o organizare „ocultă” de coimipţie continuă a românismului. D. Dragomirescu o denunţă cu perspicacitate de vultur sau de agent secret: „Drang nach Osten, cu arta germană, cu gustul german, cu arta industrială germană! Drang nach Osten, căci Românul e prost şi înghite orice!” Ca nişte complici ce ne aflăm cu agenţii c-cultei germane şi noi credem acelaş lucru despre Român; cu o mică diferenţă insă: numai când acest român iscăleşte Radu Bucov. Literal ura biografica a ajuns în I'ranţa un gen aparte şi foarte căutat, judecând după numeroasele cărţi ce apar. Iată o modă care ar fi trebuit să apară şi la noi, dacă sincronismul imitativ ar fi o lege iar nu un simplu moft terminologic. Şi iată un caz când am dori sincer legitimarea sincronismului printro literatură biografică similară în româneşte. Un roman al vieţii lui Dim’itrie Cantemir, un roman al vieţii Spătarului Milescu, un roman al lui Bălcescu, un roman al lui Haşd'eu, un roman al Im Kiu'i-nescu, un roman al lui Anton Pan chiar, ne-ar aduce vii sub ochi epocă şi om. Simţiri şi ideologii trecute ar veni. ca izvoare proaspete, să răcorească actualitatea, să-şi împletească Erele de aur ale continuităţii cu acest prezent ce-şi caută formele proprii. Dar legea sincronismului scârţâie defectată. Scriitorii şi publiciştii noştri ocolesc truda unui roman întemeiat pe erudiţie biografică. Pentru a, reda, cursivă şi clară, o asemenea literatură, se cer studii temeinice asupra subiectului ales. Inchipuiţi-vă un seriilor român, care nu sar numi G. Gaîaetion sau E-mauoil. Bucuţa, cotrobăind prin hâ (pagele prăfuite ale Academiei sau utilizând permisul de liber parcurs pentru a studia pitorescul unei localităţi legate de un nume celebru. In schimb, foiletoanele z/arelor şi paginile revistelor sânt pline de ideile, problemele şi numele pe care le-ari citit cu o lună sa.i_ cai o săptămână mai înainte în ziarele şi revistele pariziene. Sânt parafrazări de multe ori desfigurate ale unor lucruri asimilate în fugă, — dovezi ale unui parazitism intelectual, steril şi funest Ce-ar mai serie aceşti tineri intelectuala dacă, printrun cataclism, nu lo-ar mai sta la îndemână presa franceză? Studiul unei persouali-tăli din cultura românească a devenit o raritate, un eveniment. _ Deaceea însemnăm cu bucurie studiul documentat ii', frumos gândit al (l-lui Jtadu Dragneu: „Cantemir şi filosofic istoriei* (în Scrisul Românesc, No'. 2) şi articolul sintetic despre ,,Ni-colae Bălcescu” al C. Z, (ane) (în Viaţa Românească No. 10—12). © BCU Cluj tienrik Ibsen va fi comemorat anul acesta, al-sutălea dela naşterea lui, pretutindeni. Pregătiri mari se fac pentru a realiza expresia perfectă a recunoştinţ'i contimporane fată de nordicul nimbat de aurora boreală a unei glorii excepţionale. Norvegia în special fine să prăznuiască împărăteşte geniul răzvrătitului ei fiu. in numele patricii, romancierul Joliau Boyer a cerut astăwă PLN-Cliibului adunat la Bruxelles ca, în pn măvara ce vine, congresul să călătorească la Oslo în semn de omagiu. Asociaţia mondială a scriitorilor va lua astfel înfăţişarea solemnă a unui pelerinagiu. ibsen, care la noi e mai înţeles şi mai gustat decât în Occident, va fi comemorat şi în România. Credeam însă că tocmai pentru acest motiv comemorarea lui se va desfăşura eu amploarea cuvenită. Dar aşteptarea noastră s'a preschimbat în nedumerire cetind în ziare că Teatrul Naţional din Bucureşti va reprezenta cu acest pr'lej una sau două din piesele obişnuite şi cunoscute ale lui Ibsen, piese reluate drn repertoriul mai vechin. Va să zică nimic excepţional; ceeace echivalează cu o absentă. Reluarea unei piese jucate: nu însemnează comemoram Unde e faptul artistic nou care să im-pfesioneze înnălţător astăzi, iar mâine să rămână epocal în amintire? Ne aşteptam la un mare ciclu ibsenian sau, în cellalt caz, la alegerea câtorva din piesele excepţionale, — împărat şi Colii'1 un, Brand, Peer Gjjnl, — cave, şi prin proporţii şi prin concepţie, cheamă sforţările vrednice de un moment atât de rar. La marile solemnităţi se cântă din orgă, nu se şuieră din solz de peşte. Direcţia '1'eatrului JNaţfonal din Bucureşti vrea să prăznuiască pe Ibsen şuierând din solz de peşte. Dar ciarc e menirea şi ţinuta acestui Teatru subvenţionat ea niciiui altul din Europa? Să ne prezinte din repertoriul internaţional fleacuri bulevardiere pentru a face concurenţă histrionilor dc ■ suburbie? Să ne joace din producţia originală momâi de zăpadă, copelli şl alt» opaiţe, impuse de târgul politic, când nicio piesă de Lucian Blugii na văzut lumina secuii? Dela războiiu încoace, e o continuă scădere de nivel în alegerea repertoriului. In loc ca ţinuta lui să oblige întreprinderile particulare la o ridicare a nivelului, Teatru] Naţional se coboară el, soco-tindu-se în concurenţă, la orizontala suburbiei. Cu câteva săptămâni mai înainte, direcţia lui vestea la răspântie un excedent -de două milioane într’o singura toamnă. Faptul, de bunăseamă, era socotit Ca o ispravă ce trebuie cunoscută. Teatrul se confunda cu o cooperativă sau cu o întreprindere de bancă. Bilanţul financiar. Ideea conducătoare ia degenerat într’o deviză comercială: minimum de sforţări eu maveimum de câştig material: în care caz, direcţia se mulţumeşte cu rolul unui mediocru precupeţi sâv-guincios. E oare altă concepţie conducătoare când a-eeastă direcţie anunţă pentru comemorarea lui Tbsen o reluare oarecare numai aşa, ca să dea iluzia că ne aflăm şi noi în treabă europeană? Dacă nici acesta nu e prilejul rar al unei sforţări ieşite din comun şi al unei realizări de artă înaltă, atunci când îşi justifică Teatrul Naţional rangul de întâie instituţie artistică a Statului? După impulsul direcţiei, vor trece poate incă zeci de ani pana sa vedem pe scena noastră un Brand, şi un Peer Gynt. O comemorare internaţională aducea în plus un fel de obligaţie din afară, pe sub care însă conducerea teatrală din Bucureşti .s'a. strecurat cu ieftina îndemânare a univi preciipeţ care se sustrage birului. E criză de inteligenţă la direcţia Teatrului. King Lear, recentul studiu critic ai d-lui 1. Botez, se adaugă lângă Hamlet publicat mai dinainte, ca un nou capitol dintr’o lucrare de ansamblu asupra teatrului lui Sliakespeare, pe care ne place s’o întrevedem crescând. Cu bogat aparat bibliografic şi cu un entusissm antrenant, cea mai tumultoasă şi mai vastă dramă shakespeariană e înfăţişată in cadrul „absurd” şi „misterios” al „panpsihismului cosmic”. Ritmul pasiunilor ce se sbat în eroii acestei drame se confundă cu ritmul oceanului şi al cerului devastat <(e vijelii. Ai sentimentul sublim că participi ta un cataclism cosmic. King Lear e un Univers întreg condensat pe scenă. Şi e uşor de. înţeles autorul recentului studiu când îşi îii-neacă aparatul critic, intrăm imn de slavă pentru Cordelia şi pentru regalul ei părinte cu ale cărui plete răvăşite de .nebunie se Împletesc bicele furtunii şi şerpii de foc- ai trăsnetelor: „Vijelia suferinţelor lui Lear., maiestate» înţelepciunii in nebunia Iui, superba reuni ţâre la toată pompa şi mărirea care i-au încântat şi l-au înşelat până Ia 80 de ani, concentrarea cu disperare u jntregei lui existenţi intrăm moment de iubire pentru dumnezeeasca Corckiie, desnădăjdea haotică a pierderii ei pentru vecie. . . toate aceste frământări ale celui mai mare, mai bun şi mai vehement suflet din galeria lui Shakespetore, încunună sfârşitul piesei cu triumful spiritului si al iubirii, prin negurile nebuniei, — lăsându-nc copleşiţi de misterul că forţele mari ale mintii sânt dincolo de domeniul inteligenţii, în infinitul elementar al inconştientului din sufletul omului”. NICHIFOR CRAINIC . N’a trecut o lună dela tulburările dela Oradea — parcă aşa s’a impus termenul gazetăresc?—şi iată un răspuns, cu fapta, al studenţimii. organizate. E acest frumos Vademecum academicum (Călăuzai studentului, 192?—1928,) scos de Oficiul universitar din Bucureşti. Greşala dela Oradea a fost dureroasă, dair fără urmări asupra vieţii mai adânci studenţeşti. Aceasta îşi trimite florile ei, pe lungi tulpini, până în aerul rebarbativ al unei informaţii complecte despre întreg mecanismul universitar, în cartea cu coperta tinerească, de culoarea liliacului, pe care abia ni-au. dat-o grăbite teascuri tipografice. _ . a Dar nu mă pot ţine să nu transcriu aici, câteva rânduri dintre scrisoare care a plecat spre ţară din America, la 14 Decembrie, atunci când întreaga presă yankee zbârnâia împotriva noas- 45 © BCU Cluj ira. Expresiile simt tari şi uneori furioase. iile izbucnesc din contactul, cu nişte fulgere, cu atmosfera duşmănoasă a locului şi'n’au de.ee să supere. Românul expatriat se simte coardă şi accentele sunt de vijelie. Fac bine, chiar când simt nedrepte. Pe lângă, apoi, ea aduc şi preţioase observaţii comparate: „Vâlvă mare la noi cu minoritarii. Fac un scandal prin presă, toată evreiască! In politică n’au putut intra Evreii nici aici bine, dar au toate ziarele în mână. Cu toate acestea creştinii, cari sunt în vastă majoritate, ştiu şi toţi vin şi cer scuze pentru campania ce se duce în contra noastră. Ei îşi dau seama că este exagerată. Şi aci este antisemitism, dar este ştiinţific organizat. Nu se spune că nu se primesc Evrei, ni-căeri, dar când d. 1 ţic cere un post sau aşa ceva. postul este ocupat de altcineva sau altcineva îl ocupă. La Ilarvard există numerus clausus contra Evreilor. Sunt cinci ia sută primiţi numai, restul: nu sunt locuri! Nn sunt bătuţi însă, nici înjuraţi. Ln noi este reacţia barbarului, simplă şi ncrafinată. , In tot cazul, dacă în raportul popilor americani de acum câteva zile, se punea negru în loc de Evreu şi catolic în ioc de Ungur, el putea fi luat drept un raport asupra situaţiei minoritarilor în Statele Unite. Dacă e vorba să aduni murdărie, o poţi aduna în orice ţară. Fiecare ţară îşi arc murdăria, cum îşi are antidoturile ei. Avem şi noi oameni liberali, cari cunosc problemele şi caută să îndrepte lucrurile, ca oriunde. Să acuzi o ţară întreagă, pentru fapta unor nebuni, e o crimă. Yoiu scrie o scrisoare lui Culbertson ministru] Americii la noi, să atragă atenţia investigatorilor americani, că dacă se continuă acuzările în masă în contra noastră, voiu face şi eu la fel, la întoarcere. Yoiu aduna material şi voiu conferenţia despre situaţia Negrilor în Statele Unii te, despre tratamentul vizitatorilor la Ellis Island, etc. ,,In fine, în chestia iui Keiler, supusului american. Dacă eu aş cere privilegiul de a vorbi unei adunări de nebuni de aci, şi. de acestea sunt multe, şi le-aş vorbi în sens contrar părerilor lor, aş risca să ies schingiuit şi bătut. Dacă, pe dealtă parte, mă bag în chestiunile lor interne, trebue să "fiu gentleman şi să suport consecinţele. Nu mă pot plânge autorităţilor. Şi mi pot cere despăgubiri, cum a făcut Keiler. Pnssyfoot Johnson, un prohibiţionist, a vorbit unei adunări în Anglia, în 1920 sau aşa ceva în favoarea. prohibiţiei, şj s’a zvârlit cu ouă clocite şi altele contra lui. Şi-a pierdut un ocliiu cu acea ocazie, dar nimeni n’a sugerat că Anglia trebue să plătească ochiul lui Johnson pentru incest lucru. Noi nn suntem nicii Haiti nici Haway. Primim musafiri ca musafiri, şi cred că nimeni nu-i primeşte ca noi, dar să fie la locul lor şi dacă cer privilegii să sufere şi consecinţele: Un om ca Keiler să fi făcut aci ce a făcut el la Oradea Mare, să intace guvernul sau. studenţimea sau orice alte persoane sau instituţii, ar fi fost imediat deportat. Şi asta ar fi fost puţin. Ar fi fost şi bătut şi prădat şi apoi şi deportat”. Iată, micul vulcan dela Oradea., ce valuri poate să ridice tocmai în metropola comerţului american! La patru, cinci zile, când noi nici nu ne dumirisem ca lumea, despre, ce se petrecuse la doi paşi, compatriotul meu înghiţise gaze- tele new-yolke.se, cu setea omuiiii hi străini care se trezeşte intr'o bună dimineaţă cu ţara lui ajunsă centrul preocupărilor intercontinentale şi hi.peroceanice, şi scria furios îndărăt. Să bage dumnealor de seamă, stăpânii, cu ură şi părtinire, ai căilor aterului, ministrul Ameridi şi toţi ceilalţi! Cum clocoteşte, geyscr, dragostea de moşie! Era vorba însă mai ales de Călăuza studentului,. cu nenumăratele ei lămuriri, despre locuri: cu poezia şi gradele de longitudine şi latitudine ale întâiului, nostru oraş universitar, şi despre oameni: cu statistici de zc.ci şi zeci de mii, cu cheltueli, de zeci şi zeci de milioane, cu, organizaţii, cu profesori, cu legături internaţionale. E planul, unei cetăţi aci, cu toate bastioanele, cu toţi străjerii şi cu tofate comorile care se apără. In mijlocul dărâmărilor de tot felul dc astăzi, ale vorbei vorbite ş.i ale vorbei scrise, e o carie de încredere. Noua lucrare a d-luj N. Iorga „Războiul pen-, trn. independenţa României” (Academia Română 245 pag. cu reproduceri după gravuri ale vremii) analizează .acţiuni diplomatice” şi zugrăveşte „stări de spirit”. Prin migala faptelor şi plasa legăturilor urmărite în toate direcţiile, o mână sigură trage firul. Ea aşează uneori în locurile adevărate pe protagoniştii abătuţi dela ele sau înceţoşaţi de vane. De câte ori se arată Kog&lniceann, el e ca un spirit de neam şj o întrupare de Moldovă, anacronic aproape peste puţina pricepere a contimporanilor. E marele personaj de tragedie personală şi etnică al d-lui lorga. Numai o prelucrare artistică l-ar putea libera deplin de el. Evenimentele se desfăşoară încetinite cu voinţă, ca sa poată fi văzută în ruperea lor dc cauze şi în împletirea pe după tot felul de întâmplări mărunte. E o istoric care se face înaintea ochilor şi nu o frescă rigidă, de pe care vălurile ciad numai dupăce ca a fost fixată deco: rativ şi retoric. Ea e ca viaţa, clocotitoare şi plină încă de putinţe. Prospeţimea şi neaşteptatul ei. te ţin încordat. La fiecare cotitură dc document sau adâncire: (.le înţeles poate ieşi altceva decât cc ştiai tu, şi, cu tine, toată lumea. Cei cincizeci de ani nu puteau să treacă fără acest glas de chemare.- Cărţi de tehnicieni militari. cernuseră din nou materialul. încântarea publică fără fundament fusese zgudujtă de a- _ mare descoperiri. Ieşise şi volumul de apoteoză. ‘ ca un monument verbal, cu o întreagă frământare anonimă %sou. creştere istorică, prinse sau turnate, după obiceiul vechilor cronici, în bronzul unei singure figuri, abia cu oarecare basoreliefuri episodice. Dar glasul cunoscut lipsea. Aşteptam. Nu puteam crede anul încheiat şi comemorarea deplină. _____ Dela articole de poezie profesională încrus- . tată chiar în titlu, ca. al lui Dragoş Protopo- © BCU Cluj pescu r Fi in A rcadia Cgo, până la Seimintisr românesc şi semantism balcanic, al Ini V. Bo grea, e o depărtare, do stil şi de cuprins, caic ilustrează tocmai bine marile posibilităţi avut de un Omagiu. Cel din urmă, pe care l-am citi cu o luare aminte ş: încântare la fel, n fost a d-lui N. lorga. Istoricii, cari mânnesc secolele parcă n’ar trebui să fie atinşi de vârstă. Ieri. cr toate acestea. Torgn împlinea 50 de ani, iar azi Ion Binnu cu douăzeci şi ceva mai mult. Oa meni de carte, cete-o carte, ţrelmin să se ridice ca o emanaţie, din acest prilej. Alcătuitorii ce lei de* faţă, mi se pare d-ni-i Cartojan şi Cara costea, pot fi mândri de ce-a ieşit. Mănunchiu cuprinde nu mâi puţin de treizeci şi două clc nume. Tot atâtea probleme au stat în lumina ascuţită a unei scurte şi. prin conştiinţa între cerii, Cu toate acestea, fundamentale tratări. 1* o bogăţie care ulueştc. Trecem printre ele ca pe o alee cu vechi şi monumentale ulcioare, pli ne tot eu alte flori. Dar ol bietului Bogrea, ca să ne întoarcem Irt el! Studiul Ini a fost dat încă din 1926. Scria despre terminologia românească privitoare la răsăritul şi apusul Soarelui. Câte forme de apus caută, împleteşte şi glosează el, fără să ştie cu va iîntiride peste aceste foi Apusul cel mare! E cel mai mişcător dintre saluturi, pentrucă e deodată din două lumi. Şi c, sub armătura de crainic- filologic, un cmn de preamărire a Soa relui. Când întorci foile, se ia lumină pe de grie. . , , . . „ Când anii, vm asemenea braţe sa ţi-i meu nune, povara lor nu se mai simte. Mă uitam h capul de medalie, cu arc roman, al d-lui Bipnu când i s’n înmânat acest Omagiu, ia Univer sitate, sub privirea, stufoasă a ctitorului săle liadjeu, in ziua de ion Botezătorul a anului, l'.u nu vedeam pe profesor, pe care_nu l-tun as culta! nicio singură zi. ..Bibliografia veche ro rnânească“ era de mult epuizată când ani încercat cu s'o am: ini-o spus-o cldar autorul. Cu gospodarul cel de obşte al Acadenrei române, alic încâlcite pricini decât cele bibliotecare, in’am trezit având. Mă simţeam între oaspeţii, toţi oameni de carte, fie că o citesc, fie că mimai o scriu, un drumeţ do plaiuri. Şi eram la tui tovarăş drumeţ, întâiul preşedinte ni Jianului Drumeţilor! 11 vedeam vioiu cum îl ştiam, fără ani, pc cari mi-i măsoară pentru toţi calendarul. Ca să-l sărbătoresc am ieşit şi am făcut douăzeci de kilometri pe jos, prin zăpadă, pe sub pădurea de inrgrnt. A fost_ foaia mea, o incizie în alb, văzuiă mimai de iniţiaţi, la Omagiu. Poetul, caro pune mai multă artă în opera şi în viaţa lui, de pereţi le cărţi legate, de picturi de scoarţe ş; de eleştarari. nu trebuie să i dau numai decât numele ca să fie cunoscut. Ani acum această carte înainte, cu foi muri japoneze. Te «întorc încet, şi întorc încet cu ele şi un aer din altă parte. Versuri lirice, tipărite pe-o singură pag'nă, pun gratii de catrene orizontului ele ţară ideală, pe care îl deschid, fură să înşele cu strictele numiri geografice. De fiecare dată, fonia mare japoneză, cea mai mare pc care un volum cie proză sau de versuri « .cunoscut-o la noi, cade şi îngroapă sub troianul ei Pădure, din A alea Mare, Cuc din Valea Popii, Parc al Goleşţilor, Biserică a lui Iloria, Ochelari ai bunicii. Şi aduci' de dincolo, caligrafii, japoneze, pomi diafani Ja () margine de cer irunehiivri puternice de cărbune, litografii de ploue, mătăsuri de podgorie. P:ctorul a prins e-Huviul liric pe un ecran plastic. Cele două arte ies la iveală şi se scufundă cu schimbul, în întoarcerea înceată de foi mari joponeze. Sufletul trece, ea într'un leagăn, cu un singur suit, din arta ochilor în arta inimii, şi, cu drumul îndărăt din arta inimii în arta ochilor. Ion Pi-lat e la un capăt, Ştefan Popescu la celălalt. Cartea se cliiamă Hori ca (Cultunai Naţională. 1250 lei) şi a fost darul de şaizeci de ani al lui Ton Brătiami. In biblioteca, cu unele din cele mai de preţ şi mai frumoase cărţi pe care le-f.m văzut, din casa de vie de deasupra luncii Argeşului, ea a intrat la nn loc potrivit. Menită acelor cămări, de adevărat bibliofil, nici nu se putea să năzuiască la mai puţin. Darul n'a fost făcut decât anul trecut, şi în acelaş an dăruitul ■a dispărut deodată. Cu pnţfn înainte să se isprăvească, i-a fost arătată şi llegeltti, celuilalt mai mare bibliofil, şi a fost cea din urmă carte de care s’a bucurat şi pe oare a atins-o. E o carte stranie, ca un dar de Nibelungi. Întoarceţi-; încet marile foi japoneze, cu părţi întregi de ţară care cad, de focare dată, în troianul lor alb. EMAN01L BUCUŢA Dacă ar fi fost piesă dc teatru, „1927“ ar fi isprăvit cu siguranţă prin a fi fluerat. . . De multă vreme u’ain mai avut un an atât dc searbăd din punct de vedere al urnii cuprins spiritual. Nu pentrucă au lipsit cărţile de valoare: oricât de puţine, ele tot au pus un suflet în ochiul do sîrclă, holbat, al vitrinei. Cât pentru absenţa totală a unei mişcări de idei. A. unei fapte care să aprindă freamăt în tot frunzişul de hârtie al anubţi. O ciocnire. O dispută depăşind pârtiile obişnuite; o polemică," foarim. „Ceva“ însfârşit! „1927“ a fost, de bună seamă, un an care şi-a pierdut umbra spirituală. Cauţi inutil să-i surprinzi chipul înt-r’o oglindă. Luciul ei sună totdeauna dc un gol strident: dacă pe muchile cărţilor din raft n’am ceti câteva nume noi, anevoie ne-ar veni să nu credem dam fost timp de 365 de zile oaspeţii flămânzi ai unui amfitrion care s’ai ţinut conţinuţii invizibil. De acela „bilanţul'’ este simplu. Fără contabilitate complicată. Dintre toate manifestările literare. două s’au bucurat cu adevărat de evenimente. Poezia şi Romanul. Singurele coarde care ou vibrat mai grav şi prelung, sub încrucişarea unor arcuşuri maestre: Arghezi, Bucuţa, Rebrea-nu, Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreantt; 1, 2, 3, 4—5 înrtotal. Negreşit că fapta cea mai răsărită a anului o încnipe apariţia .,Cuvintelor Potrioitp"; rod cules de pe crengile a 20 de ani de poezie. Iu um- 47 © BCU Cluj lira cărnii d-lui Arghezi celelalte volume de versuri ale anului se Inneacă': culegerea sa cuprinde cea mai mare canti tate de artă pe care a avut-o blocar poezia contemporană românească. Pe urmă. Fugă lui Şefiei, Ciuleandra, întunecare şi cartea ultimă din triologia Medelenilor, constituesc punctele mai înalte între care sau depănat firele de lână din ghemul lui 1027. Deci, pentru un volum de versuri, patru romano. Nu facem chiromanfe. Dar figura de cositor topit, care se limpezeşte din aceste proporţii, pe fundul de nisip al apelor anului defunct, pare să indice clar un drum cert şi o victorie apropiată. Să marcheze distinct tranziţia dintre două vârste, care se despart (ca uscatul de ape) chiar sul) ochii noştri: revărsata epocă lirică, pe cale să se strângă şi ordoneze în tipar strict epic. Acestea sunt cifrele de literatură originală, care ne interesează îndeosebi. Sub linia de control trasă, n’ain adunat decât unităţile, f racţiunile nu contează. Socoteala e completă. Lipseşte poate numai un cuvânt asupra ,.erf'tieei“ anului care a plecat dintre vii. Dar despre morţi, cum spune proverbul, nu se cade să rosteşti pururi decât cele lume. . . N'am făcut niciodată politică. Cel puţin în sensul contemporan al termenului. Singura ideie. pe care am îndrăsnii s'o .milităm, a rămas totdeauna în matca unui izvor pur-litcror. Deci, cu mult prea abstractă, ca să nu elimine-dela sine posibilitatea ' oricărui echivoc. Nioiuna din marile probleme publice curente nu ne-a frământat vreodată, cu neliniştile ei multiple şi inutile: pe marginea unei foi cu rânduri de cifre am cercat totdeauna senzaţia pe cate o ai bunăoară numai, rezemat de balustrada unui vas in larg. în faţa unor valuri jucate de liulă. Şi, totuşi, vom risca, în chiar rândurile acestea, o orientare politică. Mai mult. Vom a -taca dintrodată cea mai furioasă problemă a actualităţii. Pe cea financiara: credem că putem denunţa vistiernicului nostru un remediu infailibil pentru lecuirea ei; ca o alifie miraculoasă pentru uns mădularele reumatice, financiar ale organismului românesc. Suntem siguri eă, prin ea, vom izbuti să stingem ministrului nostru de finanţe, cu un ceas mai devreme, în fiecare seară, kunpa meditaţiei: de atâţia ani mereu trează în căutarea de noui impozite. Reţeta am descoperit-o, de fapt, In paginile unei publicaţii streine. E d!’n toate punctele de vedere onorabilă. Şi. motivată. Şi bănoasă. O emite d. Paul Souday şi se chiamă: „impozitul pe greşelile de ortografie*. Gândiţi-vă numai ee gârlă de banji va ţâşni de aci. Câţi afluenţi vii de aur se vor îndrepta, în fugă, spre marea moartă a tezaurului Statului: soldatul care serie Măriei, plutonierul-jnajor fetei băcanului, studentul croitoresei şi câte 'altele. Başca articolele atâtor profesori universitari şi, în plus, câteva sute de mii de ,>,pro-cese-verbaJe” oficiale! Calculaţi pentru fiecare un procent de 25% greşeli. Fixaţi amenda. Înmulţiţi. Veţi obţine, astfel, o cifră care, în tot cazul, va întrece-con-s'iderab;.] bugetul actual al României. Dar reforma ar mai avea încă şi un revers. Cu totul în spiritul vremei. Salutară şi din uită pricină: ar fi un puternic stimulent spre lumină, în aceste vrem: de sterilă şi prea sonoră „.ofensivă culturală". Deaeeoa: cerem ea propunerea d-lui: Souday. să fie imed’ai luată în consideraţie. AL. BADAUŢA Secnotar* da Redacţia i Jtt. BAdduţă © BCU Cluj © BCU Cluj (iANMkUA © BCU Cluj © BCU Cluj C. KESSU de MAX © BCU Cluj