: ANUL VII No. 12 © BCU Clu DRUMUL LIBERTĂTEI INTERIOARE .. .. " DE .. . - PEŢRE MARCU-BALŞ Drumul libertăţei interioare e credinţa în Dumnezeu. Libertate însemnează, în ultimă substanţă, recunoaşterea unui cerc limitat unde individul îşi exercită potenţele respectând drepturile şi datoriile semenilor. Credinţa şi încrederea deplină în Dumnezeu — dăruindu-i fără reticenţe inima şi viaţa — însemnează integrarea eului infim în Cosmos, recunoaşterea limitelor şi exercitarea forţelor incluse în el, punându-1 în armonie cu marea structură, după cum atomul se integrează în organismul predestinat. Două mari întrebări agită eul din momentul când ia cunoştinţă de sine : întrebarea despre nemurire şi despre perfecţiunea morală. Intre ambele e strânsă corelaţie. Nu se poate concepe nemurirea fără pregătire morală, după cum nu se ajunge în împărăţia Domnului fără credinţă. Puritatea sufletească şi elanul pentru atingerea lui Dumnezeu sunt condiţiile prealabile, iar Isus ajutorul nostru esenţial. In faţa divinului, păcatul, virtutea, străduinţa, crima, aşteaptă focul izbăvitor al credinţei. Prin fiul Lui dat spre crucificare fiarei-om pentru a-1 mântui e calea unică a uităreişi a bucuriei fără de prihană. Nimic nu se obţine în afară de El şi fără de ajutorul divin'. Toate sunt încercări care poartă, asemeni fructului atins de mană în primăvară, semnul morţei inevitabile. Aspiraţia spre Dumnezeu şi cuvântul lui Isus dau puterea de a înfrunta insurmontabilul şi de a încerca şi ' rezolvi ceeace este irezolvabil prin calea raţiunei. Chinul ameţitor al incognoscibilului şi tortura infinită a întrebărilor de finalitate şi început iau aspecte jalnice, lipsite de măreţie şi maturitate. .321 © BCU Cluj Toate îşi găsesc deslegare armonică prin drumul unic indicat la începutul veacurilor. Pasiunea pentru nemoarte sădită de creiator în inima omului agitată de întrebarea cosmologică şi teleologică nu poate fi îndeplinită de viaţa carnală efemer construită şi cu posibilităţi de cunoaştere limitate. In aCeastă dramă se înfig şi cresc rădăcinile dorului de continuitate în timp şi în spaţiu, nostalgia după o revenire şi repetiţie. Carnea vremelnică nu poate să dăruiască balsamul veşniciei. Acceptând anterioritatea divinului şi decăderea eului dela rangul de criteriu valorificator al senzaţiilor primite dela peisajul din afară, ierarhia dobândeşte drepturile şi funcţiunile ei salutare. Moartea şi păcatul — îngerii negri ai cărnei — sunt detronaţi din locurile uzurpate. Spiritul redobândeşte libertatea de acţiune şi dorul nemurirei e încoronat cu mirtul speranţei. Chemarea şi experienţa religioasă bat la poarta fiecărei vieţi. Toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu care nu cunoaşte aleşi, ci numai fiinţe în sbucium cu sine însuşi şi cu lumea exterioară, până când găsesc ieşisea, poarta veşnică, adică harul credinţei. Diferenţierea provine din dorinţa noastră intimă orientată spre alte ţinuturi, decât acelea indicate de har. Depărtarea mai mică sau mai mare de axul central e libertatea acordată pentru a verifica potenţele şi pentru a permite experienţa spre sfinţenie cu obstacolele din mersul ei, cu felurite tentaţii multiplicate prin prezenţa libertăţei interioare desăvârşite. Deaceia ortodoxia, de pildă, prin accentuarea contingenţei şi a elementului istoric lasă joc liber forţelor printr'o libertate interioară deplină şi îndeamnă la perfecţionare prin sfinţenie. Ajutând la obţinerea şi perfectibilitatea libertăţei prin încadrarea ei în real, iar nu în bietele fantasme creiate de un egotism mizer, religia Răsăritului promovează ade-vârata viaţă interioară. Nu e revolta şi izbucnirea vulcanică protestantă, nici refularea catolică. *■.Ortodoxia nu are superstiţia personalismului. Sfinţii ei sunt umili căutători de Dumnezeu şi prac- ticanţi obscuri lipsiţi de patos în vâltoarea zilnică. Atunci, când prin naştere sau merite excepţionale au fost sortiţi strălucirilor lumeşti iau toiagul sărăciei ca sfântul Vladimir Solovieff sau mor fugari în gări obscure, încercând în ceasul al unsprezecelea, acordul între credinţă şi viaţa personală, cum a fost contele şi scriitorul Leon Nicolajevici Tolstoi. Renunţarea de sine e caracteristica fundamentală a sufletului ortodox. Trăirea în comunitate pentru strălucirea ei şi îmbogăţirea spirituală a comunităţei în faţa lui Dumnezeu e a doua. înfrăţirea prin iubire cu natura însufleţită şi neînsufleţită, atât de obişnuită în lirica populară românească, culminată în Mioriţa, e a treia. Cântul românesc cu refrenul obsedant despre codrul şi frunza verde e conştiinţa clară că individul este un element temporar al naturei înconjurătoare, o creaţie a celui Atotputernic, asemeni râului, ţivezei şi grâului care îşi repetă creşterea în fiecare primăvară. Intuiţia destinului pe care o trăeşte păstorul cununat cu „a lumei mireasă” e intuiţia tainei mistice şi rodul înţelepciunei creştine. De-aici provine acea naturală bunătate şi lipsa de fanatism (fanatismul presupune îngustime de inimă şi de credinţă), elemente inexistente în compoziţia spiritului romantic şi protestant, dar caracteristice creştinismului. Toleranţa în viaţa socială la toate treptele de evoluţie istorică dovedeşte că la noi în Răsărit sălăslueşte, par’că adevărata învăţătură a Mântuitorului, învăţătură în primul rând a iubirei aproapelui. Ospitalitatea ortodoxă ţâşnită din apa vie a credinţei şi exteriorizată prin potolirea foamei drumeţului, prin sfinţenia ospeţiei, prin respectarea concepţiei tovarăşului din 'stânga sau dela dreapta.mea e comoara dată de Isus, care nu poate fi răscumpărată nici prin fanatismul şi msacrul religios, nici prin febra tehnicei, nici prin monumentele pieritoare ridicate de spiritul Apusului, depărtat de izvorul primar. Deaceia nu .trebue să ne fie ruşine de moştenirea noastră şi nici falşă umilinţă în faţa patrimoniului occidental pur exterior nu trebue să ne cuprindă. Experimentele interioare ale unui căutător de Dumnezeu în libertate autentică sunt safire şi smaralde faţă de piatra sau cimentul tehnic. Bunurile nu au un singur plan de ierarhizare şi orânduirea lor după norme care nu coincid e. injustă. Viaţa interioară presupune, desigur, metode delicate pentru cultivarea înfloritelor ei grădini şi mai presus de orice lipsa impedimentelor şi a normelor-şablon. O accentuare a regulei în marginile căreia se vor revărsa apele limpezi sau impure ale eului, duce la înfundam izvorului, *Ui- 322 © BCU Cluj gându-i să ia căi subterane. Armonia pe care cursui natural al elementelor o închide nemijlocit în sine e distrusă, provocând nelinişti, haos, incertitudini, ce împiedicTprecizarea creaţiei şi des-lănţuirea ordonată a posibilităţilor. Drumurile vieţei interioare duc toate la insesizabil, la inexplicabil, sau cu un termen spencerian, la incognoscibil. Aici începe abisul ’căscat ca o gură demonică şi cu extraordinară forţă de atracţie spre sânul său. Jocul desfrânat al fanteziei pregăteşte cuţitele otrăvite pe care le utilizează drept covor al dansului. Prelungirea aşteptărei în marginea abisului e propice tuturor păcatelor şi pericolelor. Anarhia îşi serbează nunta cu imaginaţia dezordonată şi valpurgica lună de miere e în toiu. Isus îşi întoarce faţa îndurerată, dar nu uită sufletul neliniştit. El continuă chemările cu aceiaş duioşie şi dulceaţă în glas, cu a'ceiaş blândeţe a sufletului. Apelurile spre redeşteptarea divinului din omul copleşit de Satan sunt repeţate până când prinţul întunericului depune armele şi părăseşte inima victimei alese. Dar lupta între lumină şi întuneric e decisă de inima celui atins de aripa neliniştei. Fără concursul şi străduinţa sa sinceră, încercarea şi ajutorul Mântuitorului sunt lipsite de influenţă binecuvântată. Nimeni nu poate fi convins piin forţă exterioară, ci prin lentă evoluţie internă sau prin găsirea bruscă a drumului Damascului, asemeni sfântului Pavel. Dumnezeu nu vrea robi, ci oameni liberi pentru a-i mântui. Prietenia lui Cristos împrumută celui ales nu numai directivele fundamentale, singurele directive de esenţă eternă, ci o rază din nimbul Său coboară în viaţa interioară, transfigurând-o şi dăruindu-i aspecte şi perspective nemărginite. Apropierea e rodnică. Fructele vieţii nu mai cunosc viermele ascuns care zace în cele mai splendide exemplare, nici disperarea metafizică a spleenului, nici amărăciunea rodului sterp. Pentru prima oară individul învaţă să servească, cunoaşte pustiul celor şapte singurătăţi şi bucuria regăsirei, jertfeşte orgoliul eului imperial pe altarul comun. Demonia cunoaş-terei care nu are nicio margine se mărgineşte, iar jocul fanteziei e transformat în forţă creiatoare. In catolicism dogmele infailibile, papale, în protestantism restrângerea voită la textul primar religios (în specie Biblia — şi mai ales Noul Testament), sunt obstacole, poate, primordiale la promovarea libertăţei interioare. Accentuarea vieţei istorice din ortodoxism cu punerea la contribuţie a localului, a contingentului, a specificului naţional face din religia Răsăritului una din formele cele mai adecvate unde eul îşi găseşte liniştit şi propice, deslegare, desăvârşire şi hrană. înlăturarea veacurilor de istorie încercată de fraţii noştri întru Isus protestanţii şi limitarea la cuvântul sacru pentru distrugerea tiranei exterioare dela Roma, ajunge în mod fatal la dezordinea personalismului. Interpetarea e lăsată la voia şi înţelegerea individului considerat ca unitate de sine stătătoare, iar nu ca un punct la interferenţa unor cercuri, cum este faptul. Pornind dela acest fapt, ortodoxismul se mişcă pe plan istoric, singurul plan unde se poate construi 6 teorie a Statului, unde se pot determina exact raporturile dintre individ şi mediul înconjurător. Destinul magnific sau umil al eului se rezolvă fără biciuiri, fără diformări, urmând cursul său hotărît de eredităţi, de contingenţe normale sau de porunci divine. O teorie a statului românesc în secolul XX în mod firesc se va îndrepta spre cercetarea trecutului şi găsirea elementelor substanţiale, vii şi neefemere, care formează osatura sufletului românesc. Fenomenele trecutului nu dispar cu uşurinţă şi fără urme, ci se sedimentează, formând temeliile clădirei viitoare. In introducerea la „Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei”, Kogălniceanu spunea : „artele şi literatura, expresiile inteligenţei, n'au speranţă de viaţă decât acolo unde ele îşi trag originea din însăşi tulpina poporului. Altminteri ele nu sunt decât nişte plante exotice pre cari cel întâiu vânt, ori le înghiaţă, ori le usucă. Ca să avem arte şi literatură naţională trebue ca ele să fie legate cu societatea, cu credinţele, cu obiceiele, într'un cuvânt cu istoria noastră" (pg. XXVI):). Ortodoxismul e pârghia principală a Statului, a sufletului şi tipului românesc. Legea creştină sau pe scurt Legea — Naţiunea de Stat, s'au suprapus în tot timpul istoriei naţionale, Slavul era creştin, era de-aceiaş lege cu noi, pe când Turcul era păgânul, duşmanul secular. Ideea naţională nu poate fi desfăcută de i) Kogălniceanu anticipează critica iunimiştilor, dar se desparte de' ei prin importanţă acordaţi*$T«hei*-tului autohton şi istoric în creaţia culturală. : ■ 323 © BCU Cluj ideea religioasă. Naţionalismul ateu contimporan nu are aderenţe organice cu spiritul românesc şi deaceia nu conţine nici tumultul creaţiei. Creaţie fără credinţă e o imposibilitate. Iar dealungul vieţei spirituale se poate urmări ca un fir roşu o singură preocupare autentică şi arzătoare : meditaţia asupra divinului, asupra credinţei în Dumnezeu. E singura continuitate pe un teren aşa de nesigur. . In contradicţiile ciudate şi desgustătoare pe care eul le trăieşte cu o relativă onestitate, coloana albă a câutărei lui Dumnezeu se ridică pură şi nostalgică. In mijlocul haosului asurzitor o melodie trece continuu ca un refren într’un cântec popular sau ca un leit-motiv wagnerian, aducând fiorul unei lumi viitoare, nădejdea şi pasiunea pentru Dumnezeu. , • E remarcabil de observat laşitatea contimporanului care înlătură aproape prinicpial şi cu stupidă suficienţă întrebările primordiale, mărginindu-se la un câmp restrâns, dând frâu liber instinctelor şi leneviei spiritului. Misterele de care e înconjurat la orice pas şi minunile de fiecare clipă se proectează pe o oglindă murdară, neputincioasă de a reflecta cu prospeţime, adâncimea şi secretul realităţilor. Analiza completă a unui fir de iarbă, de ex., care rămâne până la sfârşit carte închisă cu şapte peceţi e limitată în mod ridicol la noţiuni elementare şi pur descriptive. Nu cunosc tristeţe mai copleşitoare decât aceia în faţa incapacităţei de apercepţie a unor realităţi în-fricbşetoare, reduse la fenomene cu dimensiuni gingaşe, lipsite de ecou sufletesc. Opacitatea metafizică şi insolenţa negaţiei misterului religios e spectacolul trivial per excellentiam şi motiv de îndurerare, fără altitudinea durerei. O nuanţă nevoită de dispreţ se strecoară cu pas suveran, aruncând fulgerile ei îndreptăţite. Nemângâierea de a nu putea găsi şi apropia pe Dumnezeu e îndoliată de cecitatea negaţiei îndreptăţirei acestei sublime goane după uniunea cu divinul aflat în univers şi exaltarea lui din om. Ultimele două veacuri până în preajma marelui războiu (care a adus cu sine prăbuşirea atâtor valori şi a schimbat definitiv perspectivele), se caracterizează din punctul de vedere al vieţei interioare printr’o dezerţiune continuă. Peisajul din afară absoarbe atenţia, smulgând-o din contemplarea de sine şi îndreptând-o spre spectacolul magnific al lumei. Glasul tainic ascuns în subţe-; canele, proprii este înăbuşit. Muzica stelelor nu mai e imn de laudă dumnezeirei, ci topografie şi , mecanică terestră unde abilitatea gândului ispiteşte, şi. explică. Nemulţumit cu dorinţa cunoaştem . :• limitate, omul faustic îtt perioada, prieteniei cu Mefistofel neagă misterul, fiindcă i-a descoperit . câteva legi. Iar aceste legi în ioc de a-1 demonstra divina armonie prestabilită îl aţâţă, transformân-. du-le în ecuaţii întinse ordonat pe coala albă surâzând sardonic. Surprinzând legi dela începutul începuturilor păstrează iluzia scumpă, că a descifrat secretul, pătrunzând în sanctuar. Metoda căutărei în afară o transpune în toate planurile intelectuale, uitându-şi definitiv comorile proptii. Dar după cum marea reflectează seninul şi întinsul cerului, tot astfel omul reflectează în el dumnezeirea. Liniştind apele şi patimile, imaginea va fi clară şi pură. Faţă în faţă şi ochi în ochi cu Dumnezeu, contemplaţia străbate învelişul propriu, pătrunzând în tainele ultime. Uitând contemplarea şi dăruindu-se necondiţionat febrei cunoaşterei, falimentul e în preajmă şt inevitabil. Dar felul traiului omului modern nu mai îngăduie contemplaţia; deaceia a pierdut pe Dumnezeu, adică pe sine însuşi. Mărind proporţia de „necesităţi” lipsite de aureola necesităţei îşi măreşte proporţia sclavului interior. Futilul e cancerul sufletesc. Principalul e abndonat şi gândurile esenţiale despre lumea înconjurătoare şi raporturile cu ea sunt înlăturaţe din falşă comoditate. Răzbunarea e notorie şi contimporanul cunoaşte tragicul dezaxărei, amărăciunea spleenului, ridicolul scepticismului absolut şi dorinţa criminală a neantului. „ , Etapa primă spre credinţă, adică îndoiala, semănată de-obiceiu cu fiorii nehniştei şi ai sufe- rinţei, este perioada cea mai grea. Aici amestecă Satan ca într'un cazan vrăjitoresc otrăvurile şide-jecţiunile lui. Slăbiciunea şi vanitatea din inima omenească sunt tovarăşii şi armele-i favorite. .r.Dmtrlo situaţie dificilă şi raeprisabilă, devine complacere comodă şi căutare cu orice preţ. Din .îndoieli se extrag cantităţi formidabile de mândrie; din suferinţă ascunsă se preface.durere pu- ÎLX324 © BCU Cluj blică, marfă etalată solemn în vitrine ieftine pentru admiraţia plebei. Proclamând îndoiala îţi acorzi drepturi şi favoruri, fără îndatoriri. Amalgamarea noţiunilor şi criteriilor valorificatoare implică o libertate nemărginită, nechezul mânzului fără frâu pe o câmpie imensă. Impresia primă e de neuitat. încredere nebunească te îmbrăţişează pasionat, sângele circulă furtunos, nările vibrează ca în aştepatrea fugei şi beţia libertăţei infinite te turbură şi te cuprinde voluptos.' Deşteptarea e amarnică şi nu întârzie. Instinctele deslănţuite care erau altădată dovezi proprii de independenţă şi de alungare dispreţuitoare a normelor sunt acum reginele capricioase ale conduitei. Din stăpân al destinului tău, devii robul lui. Când totul pare pierdut fără putinţă de reîntoarcere, Isus întinde potirul cu balsam. Forţele infernale sunt potolite şi liniştea creatoare e rodul cel dintâiu. Există însă nebuni care varsă pocalul sfânt, orgolioşii trec pe lângă el fără a-1 observa şi sceleraţii îl pângăresc. . * ■ ■ ■ ' * * Comunitatea e condiţia libertăţei şi frumuseţea ei. Robinson în insula lui pustie au avea cunoştinţă de libertate şi nici de supunere. Intrând în frăţia de oameni, individul primeşte jugul implicit al tovărăşiei şi multiplele ei beneficii. Una din datoriile primordiale către comunitate este disciplina de sine, acceptarea tablei de valori a grupului, care serveşte prin câteva din regulile sale ca factor comun al membrilor. Cum ar putea fi această tablă împlinită cu valori exclusiv omeneşti şi nu divine? Respectarea ei ar fi atunci în funcţie de coerciţiune şi contract, adică încă odată core-ciţiune, contractul fiind relaţia dela A la B protejată de coerciţiune legală. In acest caz aderarea intimă ca o necesitatea organică e alungată, creindu-se din societate o cuşcă imensă cu fiare sălbatice gata de a se devora reciproc; iar acele instincte de sociabilitate pomenite dela Aristot întruna şi care sunt concomitente apariţiei oamenilor pe planetă ar fi negate. Desvoltarea vieţei exterioare şi interioare e în legătură cauzală cu comunitatea. Aspectele cele mai ascunse şi cu o culoare cât de personală sunt ecouri, imagini sau reflexii în marginea realului apropiat. Dela explicarea şi. dominarea lui, treapta imediat următoare este gândul despre Ritmul universal. Sărăcia tezaurului interior nu îngăduie, din nefericire, decât rareori presimţirea şi comprehensiunea lui. Metodele şi tehnica prin care se sondează şi percepe sunt puse la îndemână numai de metafizica religioasă şi simţul misterului sădit în om de Creator. Prin ele se poate ajunge a se descifra ceva din eternele întrebări care asediază cugetul omenesc, dăruindu-i totdeodată şi disciplina de sine, aducătoare de ordine, de simţ al nuanţelor şi de percepere exactă a realităţilor. ’ , © BCU Cluj V. VOICULESCU ’■ '■ ■ I^bcndt de harapnic scurt a detunat' : r}'' ' Spartă ’n gol tăcerea ţăndări a sburat: • : - ‘ Val-vârtej prin vadul nopţii trec năluci, Om cu ghebă neagră, cai plini de clăbuci... ■ ”'s'' 1 ’’ Pe uh cer cât lumea stelele nu 'ncap : ' Şi sub cerul ăsta nu se merge ’n trap... ' ■ • Urcă din porumburi şopot ne 'nţeles ; '■ r ■■ '* ' Cât o şură aprinsă iese luna ’n şes... ' " f ' ■ - „Hii, căluţii tatii, hii la drum întins. ' : ' ' ’ Pân’ acuma nimeni urma nu ne-a prins. 'r •" - ' ' Am gonit o noapte, de-am scăpa încai 1 • ■ " " ' Să intrăm în ţară hoţilor' de cai: - înecat de iarbă, sur de praf ori glod Bărăganul slobod n’are voevod... Iureş, ca la nuntă! Hii şi hai şi hai, C’am pătruns în raiul hoţilor de cai! ...„Alei, şarg amarnic, tu leu-paraleu, Ce tot fluturi capul şi ciuleşti mereu? Ori ’ţi-e dor de hamul vechi cu clopoţei Şi nu’ţi place ştreangul din curmei de tei? înteţeşte goana, fulger, să te văz, ‘ Că nu’ţi dau merticul, traista cu ovăz!...” îmboldit de vorbă ca de-un şfichi tăios Şargul fuge’n salturi sforăind smeos Incovoae coardă gâtul lui mlădiu Şi, lungit, s’aşterne şleaului pustiu. Umbra lor pe lături aripi 1-ea deschis . Şi se duc pe apa câmpului ca ’n vis... Ţuşti! sar lighioane...'uite-le, nu-s,.., pier... © BCU Cluj Şi se umflă svonul stepei, val, la cer........... „...Lăturaş, bălane goană la ceatlău, Că te paşte biciul, ceasul tău cel rău, Nu v’am scos din grajduri noaptea să vă plimb Telegarii tatii, vreau doar să vă schimb : Ducem toţi o vreme viaţă de soboli, Şi 'ntr'un târg departe vă prefac în poli. Dracul ne-o cunoaşte colo în oraş Şargul schimbă părul, eu mă fac geambaş! Hii, cârlanii tatii, hii şi hai şi hai Trageţi la limanul hoţilor de cai!... Poposim la hanul unde 'n prag,, cărunt, Şade hoţomanul moşul Dor-mărunt Aşteptând ciracii cu chimirul plin Să le ia câştigul pe-o vadră de vin. Dar acum abateţi Către alt tărâm ; Şi'mi sburaţi pe mirişti, brişcă s’o sfărâm... Nu simţiţi că vine de la târle fum? Ies hoţeşte zorii şi ne prind în drum... Zor, s’ajung bordeiul cu parmaci căzuţi: Şi-o ’nghiţi pământul caii nevăzuţi. Larg e bărăganul, Doamne 'ţi mulţumim... Hai căluţii tatii să ne mistuim!... hii şi hii şi hai... bieţii hoţi de cai..." ...Somnoroasă, stepa toarce tot mai lin Vântul amiroase-a fân şi a pelin Văruit de lună şesul aţipit Dintr'un singur greer ţîrîe-aiurit... ...Ei prin apa lunii merg pân’ la oblânc Şi se şetrg din roata câmpului adânc... Şi cu apa lunii se tot duc pe-ascuns, Hăul stepei îi soarbe mut şi nepătruns; Zările iau faţa solzului de crap Lumea 'şi trage ţolul nopţii de pe cap. © BCU Cluj MÂfNTUIREA LUI ARTEMON DE DAMIAN STĂNOIU VI j Ii zadar sunt toate ostenelile mele, dacă nici Dumnezeu şi nici Dracu nu mă bagă în seamă!” —îşi zicea Artemon plimbându-se prin chilie. Şi descurajat cum era în clipa aceea, luă oala şi sticla şi o porni întins la bucătărie de unde îşi primi porţia din rămăşiţa dela prânz — spre uimirea bucătarului care nu-1 mai văzuse de multă vreme pe la el. Dela bucătărie trecu la chelărie de unde îşi umplu sticla cu două tainuri — lăsând pe chelar cu gura căscată. Din acel ceas Artemon n’a găsit cu cale să se mai înfrâneze la mâncare şi nici de dreptul de vin nu s’a mai lipsit. Din care pricină prinse a se mai întrema şi la faţă- şi la glas, lucru ce bucură pe duhovnic şi pe călugării care iubeau cântarea lui. Dar acuma alte năpăşti veniră pe capul bietului călugăr. Căci pe măsură ce se întrema, sângele prinse a umbla tot mai repede prin vine, iar trupul a se înfierbântă de pofta păcatului. Artemon simţi şi se înfioră la gândul că-1 va cuprinde iarăş patima pe care o socotea stinsă şi va călca jurământul făcut înaintea altarului. Ca să scape de aprindere şi de viclenele gânduri, el căută să fie mereu în lucrare. Căci, după cuvântul înţeleptului Solomon : „poftele omoară pre cel leneş”. Diavolul însă găsea vreme pentru uneltirile lui — câteodată chiar în timpul rugăciunii. Astfel că luptă mare începu Artemon. Turna apă rece pe trup, umbla pe jos mii de paşi ca să obosească, se înţepa cu acul, se lovea cu capul de pereţi, spărgea farfurii şi străchini — dar patima era patimă. Câteodată îşi perdea cumpătul şi pleca spre sat... Până la poartă însă, ori până la calea jumătate, sau chiar până la marginea satului, găsea puterea- de’ a- se înfrâna. Dar vrăjmaşul ce şi-o fi zis : Stai, fu, călugăre, că dacă nu te pot urni să te duc după ispită, voiu aduce ispita la tine. Căci într'o zi de sărbătoare cu timp frumos, când mănăstirile sunt pline de musafiri dela oraşe, Artemon se întâlni faţă în- faţă cu o cucoană tinerică şi bine făcută. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat, dar cuviosul se turbură şi lăsă capul în jos, gândind întru sine : „De-ar trimite-o satana să mă ispitească, oare voiu avea eu tăria cuviosului Martinian, sau voiu cădea asemenea Sihastrului Necunoscut?” Şi făcându-şi cruce se duse drept la chilie fără să mai privească înapoi. Cum intră însă în-lăuntru o putere nevăzută îl împinse la fereastră şi-l îndemnă să urmărească din ochi pe tânăra © BCU Cluj âceCă. U văzii cum stă nemişcată şi priveşte ţintă la chilia lui. Apoi o luă încet-pe-potecaişi; cit ocoluri făcute într'adins, se apropie de gardul ce-i împrejmuia curticica din faţa chilîei'Şi se-'re'Zemă de el, făcându-se că priveşte straturile de flori şi se minunează de ele. Când o văzu în faţa casei Artemon începu să tremure şi plecă dela fereastră. Dăr nu făcu trei paşi şi se întoarse împins parcă de cineva. Văzând că diavoliţa înt-ârziază la gard se gândi iarăşi : „Dacă voiu chema-o în casă, oare voiu fi în stare să biruesc ispita?” Şi fără să-şi răspundă la întrebare, vru să iasă şi s'o poftească înlăuntru. Dar când să pue mâna pe clanţă îşi dete seama că alte gânduri îi îndeamnă s'o cheme şi, tremurând din tot trupul, se-rezemă de spatele uşei, căci simţea leşin la inimă. îşi veni însă repede în'fire şi se duse iar la fereastră... Ispita era tot rezemată de gard, cu privirea pironită între flori şi pervazurile de jbs ale ferestrei.-Artemon îşi dete cu ideea că poate să fie chiar Satana în chip de femee, aşa cum a venit odinioară la sfântul Antonie, la Ilarion şi la alţi cuvioşi părinţi. „Daci aşi şti că aşa este -- îşi zise el cu curaj - aş pofti-o numai ca si vadă Necuratul ci ate deaface cu un călugăr tare în ispite... Iar dacă va fi femee cu adevărat şi a încerca să-mi facă silă, am să-i trântesc cuvintele cu care cuviosul Moise Ungurul a înfruntat pe boeroaica leşească ce cu sila voia să-l ia de bărbat: „Care bărbat, ascultând pre femee s'a îndreptat vreodată?" Şi luându-şi inima în dinţi deschise uşa... Dar când să zică : Pe cine căutaţi D-v.? i se puse un nod în gât. Diavoliţa însă îi veni repede într'ajutor, căci îndată ce îl văzu în uşă, nu mai aşteptă să fie poftită şi intră singură, vorbind dela poartă : - — Bună seara, părinte! — (căci apusese soarele). — Iartă-mă că-ţi fac supărare... Uite, de multă vreme doream să văd şi eu cum este o chilie de călugăr... şi, îmi pare bine că înimerii tocmai la dumneata... ....-................. — Da, da... poftiţi! Nu face nimic... mă rog... poftiţi... da, da... cum nu... se poate™. Poftiţi', Cucoană! ........... : , ' VII ...............; "■_ In dimineaţa zilei următoare, monahul Savatie dela poartă, fu deşteptat până în. ziuă de repetate bătăi în geam. Somnoros şi supărat că cineva îi strică somnul dulce de dimineaţă, portarul se ridică bombănind şi se uită pe fereastră. . : ; — Cine-i? • * ■ - ■ ' _ — Eu sunt, părinte Savatie... . . — Da un'te duci cu noaptea în cap, Artemoane? - : — Vreau să mă plimb puţin prin brazi... <■■■:'" — Te-a găsit plimbarea până în ziuă! Ori unde nu te-aî mai plimbat de mult! Şi mai bombănind ceva, Savatie luă cheia şi eşi la poartă. Când se apropie de Artemon şi-i văzu părul şi barba răvăşite, faţa trasă şi galbenă, ochii roşii şi privirea rătăcită, se sperie şi deschizând cu grăbire poarta, privi lung în urma lui cum se duce legănat şi împletecindu-se ea: un om beat sau picnit de friguri. „Săracu bietul Artemon! Ce o fi cu el? Se vede treaba că l-a-aflat vrăşmaşul că s'a făcut călugăr”—îşi zise Savatie, şi închizând poarta intră repede în casă făcându-şi cruci. ■ Iar Artemon s'a înapoiat abia seara târziu... .. Toată ziua şi-a târât picioarele printre brazi şi fagi, pe colţuri de stânci pleşuve şi. pe văi cu verdeaţă şi cu pârae îmbietoare.™ ca să-şi mai uşureze povară păcatului. Aci plângea, căindu-se de uşurinţa cu care a primit o femee tânără în chilie, atunci- când toate simţurile lui îi spuneau Că n'are să poată înfrunta ispita; aci- căuta să se mângâe amintindu-şi.^de căderea: atâtor : cuvioşi Călugări' şi pusnici. Când deSnădejdea îl cuprindea mai: tare se agăţa de vreun copac şDpiângând ■ :m ■ © BCU Cluj se ruga lui Dumnezeu să-l ierte. Iar când îşi simţea sufletul mai uşurat se tolănea lângă vreun ' izvor sau pe. vreun moşoroi verde şi încerca să facă planuri de pocăinţă. Toată hrana lui în ziua aceea au fost câteva pere sălbatece şi apă prietenoasă din izvoare. Când a plecat din pădure, odată cu ieşirea stelelor, părea împăcat şi liniştit... Frumuseţea prietenoasă ori măreţia nepăsătoare a firii — cu toată simplitatea lui nu le putea pătrunde toată adâncimea —- o zi şi o noapte de lacrămi şi de căinţă, asemănarea căderei lui cu a altor cuvioşi mult mai înaintaţi în viaţa de sfinţenie, îi mai limpeziră dreapta judecată şi-i mai uşurară povara de pe suflet. Pe măsură însă ce se apropia de mănăstire, un fel de nelinişte îl cuprindea tot mai mult. îşi închipuia că femeea aceea o fi fost vre-o stricată care îndată ce a ieşit dela el o fi strigat în gura mare biruinţa ei. Parcă o vedea făcând haz împreună cu prietenii, iar vreun călugăr ;sau frate trăgea cu urechea ca pe urmă să şoptească unuia şi altuia până ce s’o umple toată mănăstirea.... , Privirea iscoditoare a portarului nu-i mai lăsă lui Artemon nici o îndoială că toată mănăstirea a aflat de fapta lui. Atunci se înfurie o clipă şi strângând pumnii grăi aproape tare : „Cine e mai vrednic să ia piatra şi să arunce în mine..." Dar când intră în chilie şi văzu rogojina aspră şi cărămizile pe care se chinuise aproape trei luni de zile, îl trecură năduşelile. îşi scoase rasa şi se trânti oftând pe scaun. „Doamne — zise el privind la sărăcia din odae — pentru ce m'am nevoit eu atâta? Pentru ca să sufăr acum ruşinea şi să înfrunt privirea fraţilor mei fiindcă şi ei vor fi greşit asemenea mie ? La ce bun atâta rugăciune şi post, dacă o femee necunoscută este în stare să strice într'o clipă toată agoniseala? De ce ai mai lăsat, Doamne, muerea pe pământ? Ai vrut să scapi de Lucifer, că pe semne, nu mai puteai trăi de el în cer, şi l-ai aruncat pe pământ cu toate cetele drăceşti, ca să facă omului tot felul de năpăşti! Şi barem nu-i ajungea atâta? De ce i-ai mai pus în spinare şi pacostea de femee? Rău faci, Doamne, că pedepseşti pe bietul om şi cu dracu şi cu femeea! Lasă-i unul din doi, că e prea de ajuns. Lasă pe dracu că e mai bătrân şi barem nu se vede... ş’apoi tot nu te împaci tu cu el Sus — şi pierde femeea. Dă poruncă să se stingă neamul ei de pe faţa pământului şi să ştii dela mine, aşa prost cum mă găsesc eu, că n’ai să faci rău. Iartă-mă că îndrăsnesc eu, un păcătos de călugăr, să te învăţ ce trebue să faci! Să ştii însă că am toată dreptatea şi-ţi vorbesc fără nici o răutate...” Somnul izbăvitor veni şi potoli furia lui Artemon, Când se deşteptă dimineaţa, era mai liniştit şi mai cu judecată. Ii păru rău că s’a apucat să dea sfaturi lui Dumnezeu... dar pravila nu şi-o mai făcu. La ce bun s’o mai facă? De acuma tot a căzut. La biserică se duse numai ca să vadă dacă s’a aflat ceva de isprava lui. Nu văzu însă niciun semn şi n'auzi nici o vorbă. Doar duhovnicul îl întrebă ce mai face. . Va să zică teama lui a fost în zadar, căci nu ştia nimeni nimic. Aceasta îl bucură aşa de mult pe Artemon, că nu mai ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu şi să-l roage de iertare. Ajuns la chilie începu să râdă şi să joace cum demult nu i se mai întâmplase. Va să zică ştie numai Dumnezeu! şi Dumnezeu e mai bun decât oamenii! Ca drept mulţă-mire cuviosul îi făgădui — făcându-şi cruce către icoane — că de trup femeesc nu se va mai atinge în veac... , Dar oare n’a mai făgăduit el odată, în faţa sfântului altar şi nu s'a ţinut de cuvânt? Artemon se gândi o clipă dacă n'ar fi mai bine să-şi tae părţile păcătoase, aşa cum a făcut cuviosul Iacov din lavra sfântului Sava. Amintindu-şi însă de durerile pe care le-a simţit acela şi de pedeapsa pe ţâre i-a dat-o marele Sava, izgonindu-1 din mănăstire, se lăsă repede de acest gând. Atunci îşi răşcoli el mintea ca să vadă ce au făcut alţi cuvioşi călugări de demult ca să scape de ispita femeiască. Aşa — Timotei Pusnicul a fugit în pustia cea mai adâncă, unde a petrecut treizeci de ani acoperindu-şi corpul cu părul capului. Teodor Pusnicul şi-a scos mădularele. Macarie Alexandrianul a şezut gol, timp de şase luni, într’o luncă plină de ţânţari mari ca viespele. Mar- m © BCU Cluj tihiân s'a aşezat pe o stâncă în mijlocul mării. Ioan „mult pătimitorui”, din lavra Pecerscăi, a trăit mulţi ani gol şi cu fierărie grea atârnată de trup. Când a -văzut că şi aşa îl supără patima s'a îngropat în pământ până la umeri, stând astfel tot postul Paştelui. Pavel Tebeul şi-a retezat limba. Moise Arapul se ruga de cincizeci de ori pe zi, iar în timpul nopţei cărâ apă pe la ceilalţi călugări până ce cădea de osteneală... , După multă chibzuială, Artemon găsi că cel mai bun mijloc pentru a scăpa de pofta femeei este să se facă nebun, precum odinioară s’a făcut cuviosul Andrei, căruia i se zice la Minei „Andrei cel nebun pentru Hristos”. In felul acesta căpătă şi mântuirea şi scapă şi de femee. Căci cine.să se uite la un nebun gol şi murdar? Şi nici el nu se va mai ispiti, căci va trăi în mari nevoinţe şi lipsuri. Are să umble gol şi desculţ, cu capul descoperit, nespălat, gonit de oameni şi batjocorit de copii — aşa cum a fost şi fericitul Andrei... - ; - Dar dacă va fi prins şi dus la balamuc? Aci Artemon făcu o mişcare de nemulţumire... Nu, nu... Nebun nu e bine să se facă, căci ce folos pentru sufletul său dacă va fi închis pe viaţă la balamuc? Unde este mântuirea? şi apoi Andrei nu s’a făcut nebun aşa din capul lui, ci fiindcă i-a zis Mântuitorul, când i s'a arătat în vis : „Aleargă spre nevoinţa cea bună, gol -să fii şi nebun pentru mine, şi la multe bunătăţi vei fi părtaş în ziua împărăţiei mele”. Dar el cum s-o ia din capul lui? Ia să urmeze mai bine pe sfântul Simeon Stâlpnicul. Să-şi facă un turn înalt, unde să stea toată viaţa, fără să se mai dea jos, aşa cum Simeon a stat timp de şaizeci şi şapte de ani. Să n'aibă scară şi nici frânghie groasă, căci s’ar putea ispiti, ci o sfoară cu ajutorul căreia să primească sus câte ceva de ale mâncării şi apă de băut, căci de spălat nu se va mai spăla. Şi încântat că a găsit mijlocul cel mai bun de a scăpa de femee şi de a se mântui, Artemon începu să se plimbe repede prin chilie şi să plănuiască asupra viitorului turn... Are să-l facă într'o poeniţă înconjurată de stânci şi udată de un pârâiaş. Stâncile îi vor ţine de adăpost împotriva .vânturilor, iar pârâiaşul îi va sluji pentru apă de băut cât şi pentru plăcerea de a privi căprioarele şi fiarele sălbatece când vor veni să se adape. Acuma, nu ştia dacă turnul sfântului Simeon a fost făcut din Cărămidă sau de lemn. Oricum el îi va face temelia de piatră, cam de patru paşi lărgime, iar în sus de lemn... Dar dacă se vor găsi oameni răi care să arunce cu pietre, sau să vină într’o noapte şi să-i dărâme turnul cu el cu tot? Ia mai bine să facă turnul în mănăstire — şi chiar lângă chilia lui. Avea aci un ulm voinic căruia îi va curăţi crăcile şi-şi va face un adăpost la rădăcina lor. In felul acesta l-ar isprăvi şi mai repede şi l-ar costa şi mai puţin.Şi cu toate că se întunecase, Artemon ieşi în curte să facă planul la faţa locului. Dar n’apucă să ajungă bine la ulm, că o întrebare îi fulgeră prin cap : Ce are să facă acolo sus, în timp de iarnă? Dar sfântul Simeon cum o fi petrecut ernile în turnul său? Avea sobă? era pe acolo numai vară? sau un dar deosebit dela Dumnezeu îl ferea sănătos de asprimea frigului de iarnă? Şi fiindcă nu avea la îndemână „Viaţa” sfântului şi nici răbdare până a doua zj ca s'o ceară dela cineva, se duse la duhovnic să-l întrebe. — Cinstite părinte, în ce parte de loc a trăit sfântul Simeon Stâlpnicul? — Apăi... în Mesopotamia sau în Antiohia, — răspunse Dometian după ce se gândi puţin. — Şi încotro vin astea? — Trebue să fie încolo departe! , — Şi p'acolo o fi numai iarnă, ori şi vară? — Ăăăă! da prost mai eşti, Artemoane! Apăi fereşte că trebue să fie şi iarnă... căci aşa a lăsat Dumnezeu : să fie pe pământ şi iarnă şi vară. Artemon nu se mulţumi cu lămuririle duhovnicului şi se duse la monahul Orest, care având patru clase de gimnaziu, trecea în mănăstire drept om cu carte. — In ce parte de loc vine Mesopotamia, părinte Orest? — Da, pentru ce mă întrebi? — răspunse acesta semeţ, — Uite aşa... vreau să ştiu şi eu fiindcă pe acolo au vieţuit mulţi pustnici. m © BCU Cluj ; Ei'pâidacâau vieţuit pe atolo pusnicidebună seamă că Meşopotamia asta, cum îi ziseşi, itfeebue să fie1 în Africa, fiindcă pe acolo sunt locuri pustii... : ' - Şi ce crezi sfinţia ta, părinte Orest, acolo' în Africa —cum îi ziseşi — o fi şi iarnă ori numai vară? Orest puse mâinile la spate, dete capul pe ceafă şi după ce se gândi un răstimp cu ochii închişi, muşcându-şi când o buză când pe ceailaltă, răspunse ca un ştiutor : — Negreşit că e numai vară! Ba încă ce vară trebue să fie... căci Africa asta vine spre Polul Sud... . .; ; v. . : : — îmi închipuiam* eu! — zise Artemon clătinind trist din cap. Şi plecă dela Orest cu inima / închisă că nici pe sfântul Simeon nu-1 poate urma. Pe drum, spre chilie, îi veni o clipă ideea să se îngroape în pământ, până la umeri, ca sfântul Ioan dela Pecersca, dar repede îşi luă seama. „Asta ar fi prea prea!" — îşi zise el obosit de atâtea planuri. — Se poate întâmpla să vie un şarpe: pe sub pământ să rai muşte şi s’a isprăvit cu mântuirea. Las' că oiu vedea mâine ce oiu mai feee". . Şi intrând în chilie se trânti obosit pe rogojină, . ; VIII După frământări zadarnice, neisbutind să găsească un mijloc pentru a scăpa de ispita fe-meească, Artemon se duse la duhovnic să-i mărturisească păcatul. Adică făcea ceeace, după re-gulele călugăreşti trebuia să facă de îndată ce l-a înşelat vrăşmaşul. Bătrânul Dometian, hârjonit şi el în tinereţe de tot felul de ispite, ascultă învârtind mătă-niile şi schiţând când şi când un zâmbet în colţul gurei. ' — Apăi — zise el după ce isprăvi Artemon spovedania — eu m'aşteptam la aşa ceva şi de aceea nu mă surprinde greşala ta. Ai luat-o prea din loc şi nu trebuia aşa că tu ai sânge iute — bătute-ar mântuirea! Era mai bine dacă ascultai sfatul meu : să-ţi fi lăsat încet, încet din obiceiuri şi — haida, haida, cu răbdare şi cu măsură te-ai fi mai lăsat de rele. Ce crezi tu că războiul se bate aşa? E, he, eu am fost la Plevina şi am văzut cum merge socoteala. Tu ţi-ai închipuit că într’o săptămână-două ăi să birueşti toţi dracii câţi or fi trimişi de Scaraoschi în mănăstirea noastră — şi sunt cam mulţi arde-i-ar focul — isprăvi duhovnicul râzând. Artemon făcu şi el haz de necaz şi scărpinându-se după ureche, întrebă pe Dometian : — Şi acuma ce credeţi sfinţia voastră că trebue să fac? — Ce să faci acuma? Da!..................... — Hm! Apăi, după cum văz eu, ţie nu-ţi intră în cap cu una cu două. Ia-o cu • binişorul -aia să faci! Artemon se mâhni că duhovnicul nu-1 pedepseşte şi aduse el vorba : — Şi ce canon îmi daţi să fac pentru păcat, cinstite părinte? — Hm! Să faci şi tu acolo închinăciuni şi mătănii. — Câte să fac, cinstite părinte? — Ei, cu tine n'o mai isprăvesc! Să faci câte îi putea. — Şi cât timp să fac canon? — Până ţi-o spune cugetul că Dumnezeu te-a ertat. Artemon plecă dela duhovnic neîmpăcat în sufletul lui. Bătrânul era prea îngăduitor, dându-i să înţeleagă cu haida haida al lui că e mai sănătos să ţie „calea împărătească”... adică nici cu mirenii nici cu călugării. Dar el, Artemon, nu era de aceeaşi părere. Ori eşti călugăr cum trebue, ori nu mai eşti! Ori pui odată un început şi mergi cu el nainte - chiar de ar fi să mai cazi câteodată — ori laşi patimile în voia lor! ;3S2 © BCU Cluj Deocamdată el avea nevoe să capete dela Dumnezeu ertare pentru greşala ce făcuse,-iar după aceea îşi va urma viaţa după sfatul stareţului iar nu după al duhovnicului. Căci, la urina urmei, de ce să nu fie şi el pus în calendar? Şi fiindcă pedeapsa dată de bătrân nud mulţumea, căută să-şi amintească din Vieţile Sfinţilor la ce canon se supuneau sfinţii cuvioşi când cădeau în păcat şl să ia şi el pildă dela vreunul din ei. Dar după mai multă chibzuială, Artemon'socoti că nil ei nici timpul şi nici locul să se pocăiască în felul vreunui cuvios din vechime, aşa că îşi alcătui el un plan. Astfel: va mânca cincisprezece smochine pe zi — aşa cum mânca sfântul Ilarion cel Mare, zicând trupului ca şi aceasta: „Eu, asinule, nu cu orz te voiu hrăni, ci cu pleavă, ca să nu te gândeşti la necurăţie”. Să doarmă agăţat de o frânghie — ca sfântul Eftimie ; să se roage de şapte ori pe zi -—ca la mănăstirea Neadormiţilor; să nu se spele niciodată ca sfântul Antonie şi să vorbească numai şapte cuvinte pe zi — după obiceiul schimnicilor. - . r. r ; :.... Odată planul alcătuit, Artemon trimise pe un frate de-i cumpără dela băcănia .din sat o frânghie lungă şi o roată de smochine. Frânghia o legă cu un capăt de căpriorul'chiliei,, iar pe celălalt îl trecu înlăuntru printr’o gaură făcură în tavan. ............ ; ; Şi astfel pregătirile pentru pocăinţă fură rânduite, . ' ", Când în seara celei dintâi zile de canon îşi făcu socoteala de felul cum şi-a îndeplinit plănui, Artemon avu cuvânt să nu prea fie mulţumit. Căci în loc de cincisprezece smochine, mâncase ţOată roata —amăgit fiind de dulceaţa lor. Din care pricină se hotărî să mănânce prune, că sunt mai acre — şi la urma urmei poate să fie şi mere şi chiar gutui căci, gândi el, numărul să fie ţinut şi să fie fructe. In loc de şapte cuvinte cât trebuia să vorbească, socoti el până la vre-o şâizecişi-cinci că-i eşiseră din gură. Se mângâe însă amintindu-şi de sfatul cuviosului Pinten cel Mare : „Cel ce grăeşte pentru Dumnezeu — bine face”, — şi el nu deschisese gura decât să ceafă sau să dea binecuvântare la părinţii şi la fraţii cu care se întâlnise. In loc să se roage de şapte ori, se rugase numai de două ori, căci mai toată ziua o petrecuse în ascultare şi deci n'avusese timp. In schimb nu se spălase deloc — şi aceasta tot era o mângâere pentru el... ’ ” ' : „Lasă că de acum încolo voiu. urma întocmai, după plan” —îşi zise Artemon hotărît foarte. ,Şi ca un început ...când să se culce lăsă rogojina ca pe o podoabă, de' prisoâ şi se legă cir. frân- ghia pe subt subţiori, ca să doarmă în felul sfântului Eftimie, Se vede însă că ori frânghia a’a fost legată bine de căprior, ori că dracu a deslegat-o, că numai ce se lasă Artemon în jos că se şi pomeni grămadă în mijlocul chiliei — cu frânghie cu tot. Atâta n’ar fi fost cine ştie ce nenorocire, căci s’ar fi suit în pod şi ar fi legat frânghia la loc. In cădere însă, bietul Artemon îşi scrânti mâna dreaptă din umăr aşa de rău, că nu putea s’o ridice nici măcar pentru a-şi face cruce. IX .. -- -v.. : - - Iată-1 acum pe cuviosul nostru cu mâna legată de gât... şi cu planul de pocăinţa amânat până la vindecare. Căci aşa cum se găsea — nici canonul nu şi-l mai putea face, şi nici. agăţat de frânghie nu putea să mai doarmă. Se tânguia într'una, căindu-se şi plângând că n'a fost mai cu băgare de seamă când a legat frânghia, că dacă ar fi înnodat-o sdravăn nu s’ar fi întâmplat nenorocirea... _ . : , „Dar dacă o fi deslegat-o dracul?” . . ... Numai ce-i veni în minte acest lucru şi Artemon sări în picioare, răcnind : „Ah, Satano, numai tu mi ai focut boroboaţa! Tu ai cunoscut planurile ipele şi ai deslegat frânghia de mi-am scrântit mâna şi am curmat pocăinţa! Tu, încornoratule,. mi-ai scos în cale şi pe blestemata aceea de am păcătuit călcându-mi jurământul dat la călugărie! Ah, du.h viclean şi spurcat, înşelătorule fără de chip, cel văzut pentru obrăznicie şi nevăzut pentru făţărîe, cel ce te arăţi Jn .chipul şarpelui, sau în faţă de hiară, sau ca aburul, sau ca muerea, sau ca jigania, sau ca pasărea, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau curvar, sau vrăjitor, sau iubitor de desfătare, —133 ■ © BCU Cluj biestemu^te pre' tine începătoruie ai răutăţii, eu Dumnezeu Savaot cei ce a certat vântul şi a alinat viforul mării şi a gonit ceata diavolilor... Hai, iubitorule de răutate, vino degrabă şi te arată înaintea ochilor, mei, dacă ai curaj, şi nu-mi face supărări pe nevăzute. Hai, de, grăbeşte-te că poftă mare am să ite iau .de beregată — aşa ciung cum mă găsesc acum — şi să te dau cu capul de toţi pereţii, apoi r să te calc în picioare pân’ce te-oiu face piftie... A, ha, n'ai curaj să te arăţi fricosule şi mişelulef Ai avut îndrăsneală numai către bătrâni neputincioşi ca sfântul Antonie, dar în faţa unui voinic nu cutezi...- . •t ■■■>• In această clipă Artemon simţi că cineva se loveşte de peretele dinspre apus ăl chiliei. Făcu mâna-pâlnie la ureche şi: când auzi că sgomotul se înteţeşte, începu să-i bată inima mai cu putere. Fără zăbavă îşi închipui atunci că trebue să fi venit diavolul să-i răstoarne chilia ca odinioară pe a cuviosului Pahomie... Şi făcându-şi curaj, se lipi de un perete şi începu să strige şi el ca acel cuvios: • „Dumnezeu este scăparea noastră, puterea şi ajutorul întru necazurile ce ne-au aflat pre noi foarte, pentru aceasta nu ne vom teme când se va turbura pământul...” Dar în loc să înceteze, se auzi sgomot şi mai mare în toate părţile chiliei. Atunci Artemon îşi închipui că s'au adunat'mai mulţi draci şi-i înconjoară casa c'o funie ca să i-o arunce în vre-o prăpastie —aşa cum a vrut să-i facă cuviosului Avramie Sihastrul. Şi aducându-şi aminte de cuvintele grăite atunci de Avramie, zise şi el bâlbâind : „Inconjuratu-m’au ca albinele fagurul şi s’au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit...” Artemon repetă de trei ori aceste cuvinte din psalmii lui David, dar, spre spaima lui, răpăiturile se tot înteţeau, ba auzi chiar şi un fel de mugete — negreşit din gura diavolilor. înfricoşat, cuviosul nostru uită de vitejia cu care se lăudase câteva clipe mai înainte, şi, ciuciulindu-se într'un colţ, închise ochii şi aşteptă să crape pereţii şi să intre în chilie, ca odinioară la sfântul Antonie, tot felul de jivini închipuite: lei, tigri, elefanţi, şerpi, crocodili, urşi, scorpii, tauri, aspide — aşa cum dracii au închipuit ca să sperie pe marele jousnic. Dar tocmai când zarva ajunsese mai puternică, se auzi o gură de voinic urmată de plesnituri de biciu şi îndată loviturile încetară şi sgomotul se depărtă de chilie... , . ■ Artemon îşi făcu cruce cu stânga, căci dreapta era beteagă, dând slavă lui Dumnezeu că i-a ajutat să iasă nevătămat din războiul cu dracii. Şi mai viindu-şi în fire, deschise ochii câte puţin şi privi prin colţurile chiliei. Dar în loc de fiare sălbatece văzu obişnuiţii păeanjeni şi păduchi * de lemn — unii ţesându-şi pânza, alţii plimbându-se în sus şi în jos,., ca la ei acasă. Iar când în-drăsni să deschidă fereastra ca- să mai tragă şi el un chiot dracilor, văzu la lumina lunei pe porcarul mănăstirii ducând din urmă vre-o zece-cincisprezece porci care scăpaseră pe semne din obor: „Hâidea!” „Ptiu!” — făcu Artemon, pe de o parte supărat că s’a speriat degeaba, pe dealta bucuros că n’a fost ceva mai rău. Şi puind mâinile la spate începu să se plimbe prin chilie, gândind astfel: „De ce oare n'o fi vrând Dracu să se arate şi mie, aşa cum s'a arătat sfinţilor cuvioşi de demult? Şi după oarecare frământare de minte ajunse la încredinţarea că duhurile necurate se feresc de el, aşa precum odinioară se fereau de sfântul Sisoe cel Mare. Această descoperire îl bucură pe cuviosul nostru şi totodată îl hotărî să găsească un mijloc ca să aducă pe Satana în chilie şi să-şi bată joc de el cum i-o plăcea lui mai bine. „Stai, fu, mârşavule şi mişelule — zise Artemon strângând pumnii — că am să te batjocoresc aşa cum altul înaintea mea n'a avut curajul şi nici priceperea să te batjocorească!” Se vede însă că Necuratul i-a cunoscut planul şi a găsit cu cale să i-o ia înainte. Căci chiar a doua zi, fiind sărbătoare, şi venind lume dela oraş ca să viziteze mănăstirea — adică să treacă la aer curat, ce făcu el, ce drese, că îndreptă o ceată de musafiri să se aşeze drept în faţa porţei lui Artemon, vrăjmaşul său. Erau în ceata aceea trei bărbaţi şi cinci femei. In scurt timp — • 334 © BCU Cluj verdeaţa ierbii, dulceaţa aerului şi mai ales tăria vinului, aduseră o veselie nespusă în acea Secte* tate. Bărbaţii glumeau, iar femeile, pe trei părţi goale, ciripeau şi râdeau de răsuna văzduhul. Când văzu sărmanul Artemon pielea albă, carnea rumenă, gurile mici şi îttibietoare la păcat; când auzi râsul sglobiu şi desmorţitor de simţuri, începu să-i umble furnici ptin virie şi să ise urce valuri de sânge la inimă şi la cap. Se plimbă prin chilie, lovi cu pumnii în pereţi, în masă, îşi muşcă limba, buzele, degetele, sparse o strachină, plânse ca un copil — dar toate fură în zadar, căci fierbinţeala poftei se întărea pe măsură ce creştea veselia la poartă. Simţind că e pe cale şă-şi piardă minţile, puse mâna pe un cuţit şi eşind din chilie trecu puşcă pe lângă societatea tea veselă şi intră la monahul Pavel dogarul. ....'* — Să-mi ascuţi cuţitul ăsta, părinte Pavele, să-l faci să tae ca briciul de ras. — Da ce faci cu el aşa ascuţit, Artimoane? — întrebă Pavel învârtind tocila. Artemon se codi o clipă, apoi răspunse tot printr'o întrebare: ■ — Mă rog: spune sfânta Evanghelie că atunci când te supără ochiul tău sau mâna ta, să le tai şi să le arunci? — Spune... • — Ei, bine, dacă spune, am să fac şi eu după Evanghelie... Până să iasă însă dela Pavel, Artemon socoti prea aspră porunca Evangheliei... şi aruncând cuţitul, o luă întins spre poarta mănăstirii. Iar de-aci spre sat...., — Te mai întorci Artemoane? îl întrebă portarul în glumă. Artemon ridică mâinile şi ochii la cer şi răspunse, fără să-şi întoatcă faţa : — Ştie Dumnezeu.... - (Sfârşit) © BCU Cluj S P O V E DANIE DE IO N M I NULE'SCU Sciu că ’s vinovat Părinte... Ştiu că vina mea e mare — , ' Vina fără de citare ; ■ Că’mi bat joc de cele sfinte Şi nesocotesc scriptura Când păcătuesc de-arândul Şi cu fapta, Şi cu gândul, . Şi cu ochii T ■ Şi cu gura... ; . Ştiu că V vinovat Părinte.,. Dar cu rjiult mai vinovat, Este-Acela care minte!.,» Eu nu mint — ... Eu sunt ca Tine!... Nu ştiu dacă-i rău sau bine, Dar nu cer să fiu ertat . Fiind-că Tu trăeşti în mine Şi ce fac la fel cu Tine, . Nu-i păcat!... : © BCU Cluj T R I O DE V. CIOCÂLTEU I O CANALIE Zadarnic torni otravă în găleată Când nu ştii ce te-aşteaptă la răspânte, Pitici ca tine doar, trimit săgeată In pasărea cu aripile frânte. Tu nu eşti harnic să te urci pe schele Dar în copaci laşi cuiburile goale, Şi smalţul rupt cu dinţii de pe oale, Trofeu de preţ, îl ronţăi în măsele. Privirea ta, ca vata înmuiată In must de struguri, dulce ’i şi cleioasă Şi ca 'ntr’un birt cu masa unsuroasă Doar hoţii în taraba ta se 'nbată. Tovarăş bun cu haitele de lupi Din ham furi caii ’n drumurile largi, Cu fum tu scoţi albinele din stupi Şi fagurii de miere 'i sugi şi'i spargi. Aceleaşi legi cu ochi legaţi sau orbi înalţă şi pe vulturi şi pe corbi Şi în adâncul valurilor mari Ţin pe piraţi alături de pescari. — Poţi tu să fi temut de sclavi şi laşi Eu n’am să 'nod batista când te văd Din sobă scot cenuşe în făraş Ţi-o suflu ’n ochi şi nu'i nici-un prăpăd De te 'nbrâncesc spre câinii din oraş. €37- f © BCU Cluj II UN PRIETEN Cu fina nevăzută daltă Sculptând, invidia şi ura îşi încrustează 'n muşchii feţei Şi 'n ochii tăi verzui, — figura. Ca semnul viu pe care lanţul II lasă urşilor la gură Pecetea lor se adânceşte Cu fiecare crestătură, ^ Aşa că ’ncet privirea-ţi însăşi Ca 'n basme se preschimbă 'n piatră, De fug copiii toţi din cale-ţi Iar câinii urlă şi te latră. Când mergi, te uruesc în râşniţi, Când stai, — ca fript te scot din casă Ca la vecini s'arunci cu pumnii Neghină 'n ţarină mănoasă, — Iar când munceşti, îţi fură gândul Spre cuibul harnic de furnici Şi'l dărăcesc înveninate In ţepi de viespi şi de arici, Sunt triste când netulburată Se-aşterne umbra-ţi peste rouă Şi-o proectează ’n zidul casei Rânjind că pot s’o frângă 'n două. Cum oastea de omizi desbracă Pădurile de haina verde, Sub încleştearea lor gândirea-ţi Se descompune şi se pierde, Şi cum urzicile 'n paragini Inăbuşesc sub ele macii, In iazul tău, cu şerpi în trestii Zac otrăviţi pe maluri, — racii... 338“ e © BCU Cluj III UN OM DESĂVÂRŞIT , Eu nu car cărămizi, nisip şi var Nici nu-mi zidesc la mahala cocioaba, ' In damigene vin eu car cu roaba Şi 'n loc de gaz, ard ţuică 'n felinar. Sătul de flori, am îndrăgit scaeţii, Şi dacă rătăcesc cu gându’n Marte, Nu uit că’n fundul mării cresc bureţii Şi că hârdăul are două toarte. . Dorm noaptea pe cazanul de aramă Ce-mi picură 'n giban rachiu de leac, Iar ziua chem drumeţii albi în cramă Să 'nveţe cum se bea din polomeac. Pe lângă Mine, bachus e un prunc Mai înţălept Mă simt decât pericle Şi peste gura lumei calm arunc Dispreţul suveran al unei sticle. Odată Moartea dornică de glume M'a strâns la piept cu oasele-i în lanţ, Dar — Eu — i-am dat un strop de vin în spume Şi a căzut trăsnită într'un şanţ. © BCU Cluj NICOLAE BÂLCESCU DE NICHIFOR CRAINIC j^]Pe fruntea lui largă şi curată se vedeau trecând gândiri măreţe, în ochii lui limpezi şi negri lucia o flacără tainică, ce părea a înnota într’o rouă de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie şi independenţă naţională”. Oglindă veşnic limpede, în sufletul lui Vasile Alecsandri, aşa se reflecta chipul marelui vizionar, încadrat în lungi plete apostolice, cu obraz prelung şi palid mărginit de şuviţa semicirculară a unei bărbi romantice. Gândiri măreţe, arcuite curcubeu spre zarea viitorului; flacără tainică înnotând în lacrimi: energie viforoasă svârlită din talaz în talaz de un entuziasm fără odihnă. Dacă Nicolae Bălcescu ar fi trăit în veacul lui Isaia, revolta lui faţă de stările prezentului l-ar fi făcut profet cu verb de jar; dacă Nicolae Bălcescu ar fi fost contimporan cu cei cari au primit în creştet virgula de văpaie a Cincizecimii, acest fanatic al unui ideal pentru care a străbătut Europa s'ar fi numărat apostol alături de Sfântul Pavel. Substanţă de erou, şi . concepţia lui şi viaţa lui se orânduiesc desăvârşit în romantismul care, pe vremea lui, îşi trăia apogeul european. Dar n'a fost un visător cum îl jicnesc, fără să vrea, unii dintre panegiriştii lui. Visătorul romantic se închipuie ostracizat de vitregia prezentului şi îşi refugiază spiritul într'o insulă din trecut sau în oaza unui tărâm exotic. Bălcescu n'are nimic din acest pasivism delicat. Năpraznica lui energie activă se ia la trântă cu un prezent pe care îl tăgăduieşte, vrea să-l sfărâme şi pe ruinele lui să ridice o lume nouă, aşezată pe temelii de dreptate şi de frăţie, închegate din vlaga Evangheliei. Condiţiile de viaţă ale neamului românesc sânt, pe vremea lui, revoltătoare. Valahia şi Moldova zac sub suzeranitatea Turcului şi, pe deasupra, sânt zălog în mâna Muscalului; Basarabia e sfâşiată; Ardealul, sub Unguri, n'are nici dreptul să se cheme o naţionalitate. Aceasta e icoana, zdrobită în cioburi, a neamului românesc. Privind vertical, vedem deasupra o pojghiţă de boierime şi ciocoime privilegiată, iar în adânc imensitatea ţărănimii roabe, îndoita restrişte — naţională şi socială — va naşte un îndoit ideal: de naţionalitate întregită şi democraţie evanghelică. Sufletul tânăr şi aprig al Bălcescului vede de la început o singură cale de doborîre a prezentului: revoluţia! Era cuvântul de ordine al tuturor popoarelor subjugate şi al tuturor claselor îngenunchiate. Europa întreagă era burduşită de cutremurul revoluţionar care năzuia să disloce blocuri naţionale şi straturi sociale în căutarea unui echilibru nou şi uman. Respirând acest duh european, Bălcescu apare ca un revoluţionar fanatizat de vedenia unei lumi mai bune şi umanizate de suflul dreptăţii dumnezeeşti. Iar în urmă, după ani zbuciumaţi pe culmi 340 ■ © BCU Cluj şi prin prăpăstii, când oţelul strădaniilor lui frânt, se va vedea svârlit, biată zdreanţă omenească, pe ţărmul morţii, desnădejdea lui sugrumată va îmbrăcă zale eroice în acea apologie a lui Mihai ■ Viteazul în care tot ce nu izbutise revoluţionarul apare ca într'un testament profetic. Elev al lui Eliade la Sfântul Sava, tânărul ofiţer bucureştean, dupăce avusese îndrăzneala neîngăduită să-şi înveţe soldaţii carte românească şi istorie naţională, debutează în politică, la 20 de ani, printr'un complot. D. N. Iorga socoteşte acest complot dela 1840, drept o copilărie. Alexandru Ghica, Domnul vizat, osândeşte pe Bălcescu, pentru această copilărie, la trei ani închisoare. „In camera unde am intrat — povesteşte prietenul său Ion Ghica — un tânăr, căruia de-abia îi mijia mustaţa pe buze, şedea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt aşternut decât o manta soldăţească ghemuită căpătâiu, şi o lumânare de său într’un sfeşnic de pământ, care lumină un Ceaslov, — singura carte ce-i fusese permisă”. Sobre cuvinte, sumbru tablou! El întrece în mizerie chilia Sărmanului Dionis. Aici, pesemne, asprimea închisorii a pregătit pentru oftică trupul şi aşa destul de firav încă din copilărie. Dar cei doi ani de celulă — căci pentru rest fu graţiat de ncul Domn, Bibescu-Vodă — au hotărît de soarta eroică a Bălcescului. Un suflet lă-comit de timpuriu la ştiinţa cronicilor şi a hrisoavelcr, (le cetise încă elev la Sfântul Sava) şi vibrând de iniţiative cutezătoar. , martirizat călugăreşte aici, între lumânare şi Ceaslov, îşi va fi simplificat, după lungi meditaţii, din haosul de aspiraţii ale tinereţii, îndoitul rost de istoric şi de revoluţionar. De revoluţionar care creiază istoria patriei şi de istoric care încheagă imaginea revoluţiilor viitoare. Mai târziu, când Bălcescu trăia ceasuri desnădăjduite, tratând fără folos, la Pesta, alianţa româno-maghiară cu revoluţionarul Kossuth, îşi aminteşte de aceşti ani hotărîtori şi scrie lui Ion Ghica, mai în glumă, mai în serios, variind zicala franţuzească : „Ce vrei, închisoarea obligă tot aşa ca nobleţea!” Obligă, adică, la jertfă până la capăt. Tudor Vladimirescu spusese despre sine cu necruţătoare cruzime : „Iată, m'am îmbrăcat în cămaşa morţii!” Tatăl lui Bălcescu fusese vistiernicul lui Tudor. Era ca o linie vie de transmisiune între aceste două voinţe revoltate ce se ofereau morţii cu crudă seninătate pentru fapta cea' mare. Dela 1840 până la 1852, adică dela închisoarea din Gorgani până la sfârşitul din Palermo, se poate urmări cum creşte treptat acest gând : ori o faptă mare, ori moartea. Gustul acesta, dealtfel, era curent în generaţia lui Bălcescu; nu numai în generaţia românească, dar, mai întâiu, în cea europeană. Napoleon murise la Sfânta Elena, dar duhul eroicei nepoleoniene plutea magnific peste Europa electrizând inima tinereţii. Byron murise la Missolonghi pentru Elada. Un avânt . nestăpânit contura gesturi extraordinare şi îmbrâncea spre fapte mari. Misticismul romantic instituise cultul Eului providenţial; se aşteptau marii inspiraţi, se aşteptau geniile, eroii şi profeţii prin care Divinitatea vorbeşte direct şi porunceşte crearea unei lumi noi şi bune. O nouă religie se aştepta sau cel puţin o adaptare a creştinismului la recentele condiţii de viaţă. Lamennais încearcă acordul catolicismului cu liberalismul revoluţionar. Omul-Mesia trebuia să apară, în sfârşit, pentru a spune ultimul cuvânt al revelaţiei, pentru a institui religia cea nouă şi evoluată. El şi apăru, cel puţin pentru emigraţia poloneză din Paris a cărei psihologie era mai înclinată să primească pe Mesia în carne şi oase. In 1840 sosi la Paris lituanul Towianski având gata formula religiei celei noi. Omul era dotat cu puteri extraordinare şi vindecă de nebunie pe soţia marelui poet polonez Mickiewicz. Towianski se declara Mesia reîntrupat şi vestia era nouă a creştinismului. Mickiewicz, care tocmai îşi începea prelegerile, rămase celebre, la College de France, fu primul convertit şi deveni, depe catedră, apostolul tovianismului mesianic. (Stanislas Szpotanski: Adam Mickiewicz et le romantisme, cap. VII). Dar mesianismul era, şi fără forma lui tovianică, doctrina timpului, predicată la acelaş Colegiu al Franţei de prietenii lui Mickiewicz, profesorii Jules Mi-chelet şi Edgar Quinet. Un extraordinar ecou deşteptau în sufletul tinerimii academice prelegerile acestei trinităţi profesorale, care, nevrând să facă ştiinţă uscată, scotea din interpretarea istoriei (Michelet), a literaturii meridionale (Quinet) şi a literaturilor slave (Mickiewicz) elementele unei 341 © BCU Cluj doctrine care era aceea a evoluţiei spiritualizate, a progresului nesfârşit al binelui, a desrobirii po- ' poarelor prin revoluţie şi a înfrăţirii lor pe baza unei morale sociale extrase din creştinism. In lumina acestei doctrine, fiecare ins şi fiecare naţionalitate aveau o misiune de îndeplinit în omenire. O misiune mesianică. Ce însemnează această misiune mesianică? Adam Mickiewicz o defineşte astfel: „...întâiu, necesitatea unui sacrificiu; nu se poate începe nu numai nicio acţiune, dar nicio muncă fecundă a cugetării fără un sacrificiu prealabil; al doilea, misiunea creştină a naţiunii poloneze : necesitatea de a muri şi de a renaşte ; al treilea, universalitatea, năzuinţa umanitară a acestui mesianism”. (Les Slaves, pag. 182). E lesne de înţeles că tineretul studios de toate naţionalităţile sorbia prelegerile acestei trinităţi profesorale care, şi prin talentul strălucit al retoricei romantice şi prin tonul profetic şi optimist cu care anunţa viitorul omenirii, alcătuia un fel de sacerdoţiu laic ce oficia invocând necontenit sacrificiul pentru triumful binelui. Studenţii români din Paris frecventau entusiasmaţi prelegerile dela Colegiul Franţei. Până târziu, încoace, retorismul lor revoluţionar se va resimţi de influienţa lui Michelet, Quinet şi Mickiewicz. E drept că, în 1846, când Nicolae Bălcescu ajunge la Paris, cursurile trinităţii erau suspendate de un an. Dar atmosfera şi ideologia dela Colegiul Franţei erau vii în sufletele tuturor. Celebrele prelegeri începeau să se tipărească. In 1847, de anul nou, societatea studenţilor români sub patronajul lui Lamartine, face o manifestaţie de recunoştinţă lui Edgar Quinet, profesorul rămas fără catedră. „O, Domnule, — sună cuvântarea omagială a lui Dumitru Brătianu, — nu voi veţi contesta Moldo-Românilor dreptul de a fi venit să soarbă valurile de consolaţie şi de speranţă pe care, din înălţimea catedrei, le-aţi revărsat asupra omenirii!... De câte ori, ieşind dela curs, şi intrând acasă, intrând în noi înşine, n’am vărsat lacrime, lacrime amare! Să nu vă pară însă rău de ele: nu sfâşierile morţii ne torturau inima; durerea noastră era durerea copilului care se naşte; suferiam pentrucă ne simţiam renăscând!” (1848 în România, pag. 45). Doctrina aceasta a regenerării prin sacrificiu, cu ecou în sufletul generaţiei noastre dela 1848, a cunoscut-o foarte bine Nicolae Bălcescu şi a fost, între toţi, cel care a trăit-o pânăla ultima picătură de viaţă. Ideile şi religiositatea lui Lamennais îi erau familiare. Ele influienţaseră în mare măsură pe Lamartine şi trinitatea dela Colegiul Franţei. Cu Lamartine şi cu aceştia Bălcescu a avut legături personale. Michelet scrie cuvinte de înalt preţ despre inteligenţa şi erudiţia istoricului român. Dar această idee mesianică a sacrificiului de sine se altoia pe o dispoziţie sufletească mai veche, crescută în cei doi ani de închisoare : „închisoarea obligă”. Abia ieşit dela Gorgani, în loc să se cuminţească, asemeni oricărui tânăr mediocru care s’a fript odată jucându-se cu focul, el înfiinţează cu prietenii la 1843, o societate secretă, deci revoluţionară, —Dreptate, Frăţiei — pe care mai apoi o socoteşte pregătitoarea revoluţiei dela 1848. Studiile dela Paris şi lecturile lui întinse n'au făcut decât să-i adâncească sentimentul şi convingerea rolului său mesianic. Omul Bălcescu apare clar, în trăsăturile lui fundamentale, din numeroasele scrisori către prieteni, nestrânse încă toate la un loc. Căci el avea cultul generos al prieteniei în cea mai curată şi mai desinteresată formă a ei. Din punctul acesta de vedere, scrisorile către prieteni sânt mult mai preţioase documente decât un jurnal intim. Jurnalul intim poate fi bănuit ca scris înnadins pentru posteritate, omul lăsând între foile lui o imagine nu a ceeace a fost, ci a ceeace ar fi dorit să fie sau să pară. Scrisorile către prieteni sânt, dela început, supuse criticei şi controlului celorlalţi. Mai ales când e vorba de prieteni cu cari te cunoşti până în amănunţimile vieţii. Scrisorile lui Bălcescu către prietenii săi au astfel avantajul documentar al unui jurnal sever controlat. Autorul lor era un om de gust subţire, de simţ realist şi de ironie ascuţită, —însuşiri care îl pun în afară de riscul exagerării şi al ridiculului. Şi afară de aceasta, îngereasca lui onestitate îl obliga să fie perfect sincer în fiecare cuvânt scris. Scrisorile datează, cele mai multe, de după 1848 când, revoluţia din Muntenia căzând, capii ei sânt osândiţi la exil. Un lung calvar începe pentru Băl' 342 © BCU Cluj cescu, plin de strădanii, de proiecte mari şi de umiliri, de entusiasm şi de sărăcie dureroasă,de peripeţii romantice şi de boală; cu suflet despicat între speranţa nebună a unei noi biruinţi revoluţionare şi desnădejdea exilului, scrie el aceste scrisori, — pribeag la Constantinopol, la Debreţin, la Pesta, dealungul Ardealului, la Belgrad, la Viena, la Paris, la Londra, în câteva staţiuni climaterice din Franţa, din nou la Constantinopol, la Galaţi, în Italia, la Palermo... El se ştie, fireşte, cu zilele numărate, dar restul acesta de viaţă nu vrea să-l târască fără rost, ci să-l arunce în explozia de lumină a unei fapte mari. E frenezia creatoare a cuiva care îşi cunoaşte sfârşitul fixat în timp. „Sânt nesăţios de o viaţă activă” — îi scrie el lui Ghica după prăbuşirea revoluţiei din Bucureşti. Cu lipsa lui de ambiţie personală, neprimind să fie locotenent domnesc sau ministru în guvernul provizoriu al revoluţiei, ca secretar de Stat se însărcinase cu propaganda ideilor revoluţionare la sate şi 'n târguri, prin comisari speciali şi prin preoţi. Se făcea întâi o sfeştanie, se cetea apoi şi se tălmăcia constituţia dreptăţii şi frăţiei evanghelice, — căci revoluţia venia în numele lui Dumnezeu care vrea dreptatea săracului şi libertatea robului... Tot visul acesta misionar de transfigurare a mulţimii prin conştiinţa unei superioare moralităţi sociale era acum suspendat în timp. Iar pribeagul, asvârlit dela misiunea lui, dă drumul acestui strigăt care conţinea şi protest şi desnădejde. „Sânt nesăţios de o viaţă activă!” Abia ieşit din iureş, el vrea din nou să s'arunce în iureş. Un harnic biograf al său, (P. P. Panaitescu : Contribuţii la o biografie a lui N. Bălcescu) vede într'însul un „raţionalist entusiast”. Dar raţionalismul e rece, sceptic şi descurajam sau hotărîtor în ordinea egoismului hipertrofiat (Discipolul lui Paul Bourget). Entusiasmul pentru un sacrificiu chiar absurd stă la polul opus raţionalismului; în orice caz, nu e rezultatul unui calcul de logică îngheţată. Temperamentul lui Bălcescu e necontenit sub presiunea unei înalte temperaturi morale. Undeva el vorbeşte clar de „fierbinţeala lucrului”. Avântul lui spre acţiune vine din adâncuri mai tainice ale sufletului. Fierbinte încă, deşi înfrânt, el îşi agaţă speranţele de planul alianţei cu Ungurii revoluţionari. Propune lui Kossuth înarmarea unei legiuni româneşti şi scrie lui Ghica: „...eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii ţie, Ghico, ca unui bun prieten al meu, doresc să mor şi de aceea să merg să mă bat. Nu mă întreba pricina acestei hotărîri căci n'o ştiu nici eu”. Sânt rânduri de confesiune spuse nu pentru efect, ci cu simplitatea unui gând devenit familiar sieşi: nevoia de a se jertfi. Dar acestui sacrificiu de sine el vrea să-i dea un sens, să-i creeze un cadru în lupta pentru eliberarea poporului său. Fără acest sens moral, dorinţa de moarte ar echivala cu o păgână şi laşă sinucidere. Toată străduinţa lui din această vreme este de a creea, prin mijloace diplomatice, un cadru eroic sacrificiului său. Deaceea el reia, trăind-o acum subiectiv, o idee care stă la baza studiului său asupra Puterii armate: „Dumnezeul meu politic de mai multă vreme este puterea, este Iehova, Dumnezeul armatelor. Este de trebuinţă* a populariza între Români aceste idei şi a întoarce toată ţinta lor naţională către armă numai, căci numai cu dânsa se vor mântui şi vor fi mari şi puternici... Ştiu că şi tu ai ideile mele, şi neştiind ce se va întâmpla cu mine aici, aş dori să nu le păstrezi pentru tine, ci să cauţi a le populariza”. Ţara lui n'avea armată naţională să lupte pentru dezrobire, să-şi îndeplinească misiunea providenţială, iar el, ofiţerul învăţat, căruia îi strălucia în minte gloria războinică a strămoşilor, n'avusese, astfel, prilejul să se sacrifice pentru mântuirea fraţilor lui. Căci această idee a sacrificiului trece, ca un leit-motiv al acţiunii lui, prin toate scrisorile: „Ţi-am spus şi altădată că voiu să mor sau să fac vreo faptă mare”. Psihologia lui Nicolae Bălcescu se organizează în jurul acestei idei, sub imperiul ei. Dacă lucrul acesta n’ar fi o emanaţie continuă şi spontană a celei mai intime substanţe morale cu care venise pe lume, ai fi ispitit să-l atribui unei aspre discipline de anahoret, unei trude nemiloase de eliminare, de selecţie şi coordonare a feluritelor componente sufleteşti pentru obţinerea acestei unităţi dominante. Viaţa lui e o continuă rupere de lume printr’o serie de renunţări simplificatoare. Totul se organizează în el pentru a pregăti sacrificiul de sine în cadrul şi pentru interesele de viaţă ale poporului său. Am văzut că, în culmea triumfului, el renunţă cu simplitate la locul întâiu al onorurilor şi al orgoliului pentru a-şi alege partea cea mai grea — a luminării fraţilor 343 © BCU Cluj săi ignoranţi pe cari vrea să-i aducă la conştiinţa propriei lor fericiri. Bucuria lor e bucuria lu„ Bălcescu nu cunoaşte bucuria egoistă. Fericirea lui cea mai înaltă a fost în ziua când a putut să exclame într’o scrisoare adresată tot lui Ion Ghica : „Revoluţia dela ii (Iunie) a fost cea mai frumoasă ce s'a întâmplat vreodată la un popor!” Ştiţi taina acestei frumuseţi fără asemănare? Revoluţia din Muntenia se petrecuse fără pic de sânge vărsat. Şi scrisoarea de extaz, dupăce numără totuşi greşelile săvârşite şi primejdiile care ameninţă, să închee astfel: „Nu trebue a pierde însă nădejdea. Dumnezeu veghează asupra României”. Şi iată alt strigăt de bucurie smuls în clipa unei iluzii trecătoare : „Ghica, iubite Ghica, îngenunche şi mulţumeşte lui Dumnezeu, patria noastră se va mântui. Viu dela Kossuth. Ceeace d'abia îndrăzniam a visă se va împlini (legiunea). N’am fost niciodată aşa fericit ca în acest minut”. El trăieşte intens, dar nu pentru sine, ci pentru alţii. Totul se raportă la scopul unic ce depăşeşte orice egoism. Pentru aceasta el iartă celor ce i-au greşit personal (cazul Golescului) şi mustră amarnic pe prietenul Ghica într'un caz similar : „Credeam că eşti şi tu ca mine : indiferent la chestii personale când socoteşti că e o chestie a ţării la mijloc”. Se poate o mai frumoasă dovadă de abnegaţie şi de absorbire totală într’un ideal impersonal? Orice renunţare înseamnă o nouă simplificare, o nouă economisire morală de puteri ce trebuiesc toate concentrate în aceeaşi direcţie. La Paris, în momente extrem de grele : „Am avut un minut ideea de a negoţia o căsătorie în Moldova, ca luând o zestre bunicică să pot avea ce sacrifica pentru cauză. Dar n’am avut curagiu a da urmare la o asemenea idee şi a arunca pe o carte necunoscută liniştea şi fericirea intimă a vieţii mele. Une espâce de pudeur de coeur m’empeche de faire ce sacrifice”. Liniştea şi fericirea intimă a vieţii lui? Dar exact în vremea aceea nefericitul exilat n’avea nici îmbucătura zilnică : „Eu trăiesc ca vai de om; de-aş fi putut încă să mai rămâiu vreo câteva luni (la Paris) până să-sfârşesc lucrarea istorică ce am început. Mă gândesc să mă duc să mă fac dascăl în vreun orăşel din ţara turcească”. Refugiul familiar al căsătoriei oferă oricărui om obişnuit „liniştea şi fericirea intimă a vieţii”. Bălcescu socoteşte dimpotrivă, într’un moment culminant de ticăloasă mizerie materială. Ceeace pentru alţii ar însemna salvarea pentru el ar însemna o degradare morală, un păcat faţă de marea idee care îl domină şi îl fascinează. Căci fericirea lui intimă se confundă, dincolo de mizeriile vieţii şi de măruntele ei bucurii, cu lumina superioară a ideii acesteia. Am greşi dacă am atribui această atitudine drastică unei aridităţi sufleteşti ce l-ar face insensibil la bucuriile obişnuite. Bălcescu are o inimă pură şi vibrantă, de o duioasă şi afectuoasă familiaritate. II bate mereu grija fraţilor lui pribegind ca şi el prin Europa, şi mereu se gândeşte „la biata mumă-mea atât de necăjită”. Dar el înţelege evanghelic ideea chemării şi a misiunii. Cine s’a îmbrăcat în cămaşa morţii, cine s'a hotărît să moară sau să facă o faptă mare trebuie să se rupă total de lume tocmai pentru a putea să i se dăruiască întreg prin supremul sacrificiu. Renunţările lui simplificatoare se convertesc într'o concentrare a tuturor puterilor sufleteşti în zenitul idealului moral. De la această înălţime neprihănită viaţa îi apare, jos, măruntă şi nevrednică de luat în seamă, într’o astfel de ridicare suverană scrie el lui Vasile Alecsandri unele dintre cele mai frumoase pagini intime ce desvăluiesc totdeodată concepţia morală a omului acestuia clădit din lamură îngerească. E în 1847. Murise Elena Negri, iubita lui Alecsandri şi nobila prietenă a lui Bălcescu. Rândurile vor să aducă mângâiere îndureratului poet: „Nenorociţi sânt cei ce concentrează toată puterea lor de a iubi într’o dragoste intimă asupra unui obiect rar de găsit, iute trecătoi şi pieritoriu când îl găsim. Pentruce să nu întoarcem dragostea noastră toată asupra unui obiect mare şi nepieritoriu? Şi ce e mai mare pentru om decât ţara sa? Să nu ne mai trudim dar, iubite Basile, a alerga după fericirea intimă, — o nălucire ce tu nu vei mai putea găsi, ce eu n’am găsit niciodată şi pe care e multă vreme decând n’o mai caut. Să întoarcem ceeace ne-a mai rămas din dragostea noastră, s'o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră. Intr'însa şi printr’însa să reînnoim şi să întărim prietenia noastră”. • Marea tristeţe care învăluie biografia lui Nicolae Bălcescu e tristeţea neizbânzii. Niciunplan 344 © BCU Cluj n’a ieşit la capăt; nicio acţiune n’a triumfat. Sau, dacă a triumfat un moment, a doua zi totul era praf şi pulbere. Ca şi viaţa, opera lui de căpetenie a rămas neisprăvită, cu introducerea schiţată şi fără capitolul de încheiere, — marmură fără braţe. Antinomia romantică dintre fatalitate şi libertate nu-şi găseşte o mai crudă ilustrare ca în dezacordul dintre voinţa acestui om şi împrejurările din afară. A vrut să răstoarne un prezent silnic şi să creeze tipare noi şi largi de viaţă naţională şi socială pentru neamul lui: — toate puterile întunericului i-au stat împotriva. Fatalitatea era în împrejurările din afară de care se isbiau, sfărâmate, toate luptele lui, dar fatalitatea era şi înlăuntrul lui, în mizeria fizică ce-i mistuia trupul. Ai zice că toată această goană frenetică după o faptă mare nu e decât fuga de sine însuş, încercarea de a evada din corpul incendiat de moarte şi de a-şi salva sufletul aruncându-1 într'o faptă nemuritoare. Intr'un act de eroism, sau într’o operă literară. O dramă adâncă, intimă, înăbuşită, s’a petrecut în acest om şi toată frumuseţea morală a vieţii lui stă în desnodământul pe care a ştiut să i-1 dea. Copil al veacului lui, Bălcescu respira suflul mesianismului contimporan. Fireşte, convingerea aceasta nu apare niciodată la dânsul cu exagerările monstruoase, cu obrăznicia faţă de Dumnezeu, a iluminiştilor slavi. El nu se va simţi niciodată, ca Towianski, sau ca oricare iluzionist divin din Sfânta Rusie, Mesia în carne şi oase. Rasa noastră e dotată cu atâta bun simţ, cu un simţ al proporţiilor atât de echilibrat încât, niciodată, cred, nu se va ridica din sânul ei individ care, în numele inspiraţiei supranaturale, să pretindă a detrona pe Isus Christos pentru a-şi instala el nebunia mistică în Scaunul Judecăţii. Bălcescu este exemplar de elită al acestei rase şi totdeodată exemplar autentic al moralei evanghelice. Mesianismul lui e acela al unei minţi sănătoase şi perfect echilibrate. Dacă atribue ţării lui o „misiune evanghelică" în istoria omenirii, o discreţie feciorelnică şi un bun simţ fără greş îl vor obliga să nu vorbească despre misiunea lui individuală decât sub forma datoriei morale de a se jertfi pentru binele tuturor. „Şi apoi, zice el, trebuie cineva să-şi facă datoria fără să se gândească la ce s’o întâmplă”. Dar conştiinţa acestei datorii mesianice e clară şi puternică. Printre hârtiile lui s'a găsit un imn închinat libertăţii — „înzeită libertate” — al cărei triumf va trebui să vină într'o zi: „...atunci nu va mai fi niciun om rob, nici naţie roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei! Aceste cuvinte, ce odată am dat de deviză naţiei mele, vor domni lumea; atunci aşteptarea, visarea vieţii oţele se va împlini; atunci toţi Românii vor fi una, liberi şi fraţi!”. Deviză mântuitoare unei naţii nu putea să-i dea decât cineva care simţia într’însul imperativul mesianic al unei mari misiuni. Trei s'erturi de veac dela moartea lui, misiunea aceasta ne apare cu atât mai sfântă cu cât mai adeverită s’a dovedit. Dar fericirea lui, Bălcescu ar fi vrut s'o adeverească printr'un act eroic în care să se consume întreg consfinţind această misiune. Fatalitatea i-a interzis asemenea fericire. Aceasta e drama lui sufletească. In Ungaria, revoluţia căzuse sub forţa reacţionară a Rusiei şi Austriei. Proectul legiunii ce ar fi eliberat România se prăbuşise( în pulbere. Durerea lui Bălcescu e atât de acută încât el simte dispreţul propriei lui existenţe. De data aceasta îi scrie doamnei Ghica : „Inchipuie-ţi cât am fost de nenorocos în Ungaiia. Am alergat o lună prin atâtea primejdii şi osteneli să dau de (generalul) Bem şi de bătălii, dar fatalitatea mi-a refuzat norocul la care ambiţionam atâta: acela de a muri pe un câmp de bătaie. Am avut apoi umilinţa să întrebuinţez toate mijloacele pentru a-mi salva capul. Zic umilinţă pentrucă omul se simte mic când trăieşte exclusiv stăpânit de instinctul conservării şi nu-şi simte măreţia decât când îşi expune viaţa”. Ciudată vorbă din partea unui om a cărui viaţă a fost clipă cu clipă expusă pe buza pră-păstiei! Dar fiindcă aceasta devenise oarecum condiţia zilnică a existenţii lui, el nu-i mai simţia măreţia. El nu-şi aparţinea sieşi. El aparţinea acelei iubite cu care se cununase mistic, renunţând la tot ce nu este ea, — el aparţinea Patriei. „Biata mumă-mea, —zice el, — singura dragoste şi adoraţie a mea, e aşa de nenorocită. Totdeauna am sacrificat-o datoriei mele către ţară”. Lepădat 345 © BCU Cluj astfel de-ai lui şi de sine, abandonat cu totul misiunii lui, mare s’ar fi simţit numai în clipa când ar fi putut să i se dăruie printr’un sacrificiu integral. „Să n'ai norocirea nici să mori cu cinste!! Nu cunosc nimic mai crud. Je suis ni sous une mauvaise etoile”. Ce gemăt de erou interzis e comprimat în aceste cuvinte! Distingem, fireşte, în acest gemăt şi un timbru romantic. Fatalitatea stă, implacabilă, deacurmezişul voinţei gigantice, dar omeneşti. Psihologia lui Bălcescu, organizată pentru marea jertfă, pare în acest moment sfărâmată în ţăndări. Nu odată vorbeşte de inima lui „zdrobită de durere”, de „desnădejdea exilului”, de „trista viaţă de proscris”. Sântem, pentru o pasiune eroică, la limita extremă. Conflictul dramatic e într’un punct culminant. Nu există decât un desnodământ estetic: sinuciderea eroului. Dar — e Nicolae Bălcescu un erou estetic? E goana lui frenetică după fapta cea mare o exhibiţie pentru simpla gratuitate a gestului sublim? Răspundem la această întrebare cu o constatare: în toate momentele, bune sau rele, ale vieţii lui atât de variate în afară, intervine fără greş, categoric, acelaş imperativ moral: trebue să-ţi faci datoria fără să te gândeşti la ce s’o întâmpla! Acest imperativ îi centralizează din nou psihologia, oricât de zdrobită ar fi. El dă unitate continuă şi lăuntrică acestei vieţi atât de zbuciumate şi atât de variate în peripeţiile ei dealungul şi dealatul Europei. Bălcescu e substanţial creştin şi aceasta îl ajută să găsească dramei sale interioare cu totul alt desnodământ decât cel estetic. Geniul său mesianic nu-1 părăseşte niciodată. El îl inspiră să descopere mereu alte mijloace în vederea veşnic aceluiaş scop. Cu rănile eşecului din Ungaria în inimă, el apare la Paris, îmbărbătând prin manifeste, prin cuvântări şi proecte de reorganizare pe fraţii exilaţi. Va merge la Londra, negociind iarăşi, ca de atâtea ori, diplomatic. Nu va izbuti nimic. Aşa e scris în cartea sorţii lui: Je suis ni sous une mauvaise dtoile! Intr'acestea toate, boala îi degradează fără milă trupul: „Eu, iubite Ghica, sufer mult de piept şi poate oiu da ortul popei. Doctorii mă asigură că am numai plămânul stâng atacat şi că, cu îngrijiri multe, mă pot doftori. Am intrat într’o cură. Domnul ştie ce rezultat o ieşi”. Emigraţii din Paris, ticăloşiţi de mizerie, mâncaţi de intrigi, îl desgustă. In Europa, şansele revoluţiei au asfinţit: „Fiii fărădelegii triumfează în toate părţile şi întemeiază spurcata lor tiranie”. Toxinul ofticei şi al decepţiilor îl mistuie. Se simte aruncat din clocotul vieţii, biată zdreanţă omenească, pe tărâmul morţii. E umbra omului ce mai spânzură încă de ideea cea mare. Cu câţiva ani în urmă, în zilele triumfului, el îşi strigase la Bucureşti nemărginita încredere în viitor : „Dumnezeu veghiază asupra României!”. Cu ochiu de vizionar el descoperise dealungul istoriei, coloană vertebrală, puterea dumnezeiască lucrând asupra lumii. Providenţa veghiază. Sub asistenţa ei spirituală principiul binelui progresează. Ce înseamnă un om, ce înseamnă o epocă pe linia infinită a vieţii? Amurgul acesta sângerat de tragice înfrângeri, laolaltă cu omul care s’a visat un erou şi -nu e decât un biet muribund, e o clipă neagră şi-atâta tot, în marea lumină a vieţii. Dacă n'ai isbutit să pui pecetia sacrificiului tău pe un val din lumina istoriei, cel mai înţelept lucru este ca agonia ta să fie un act de credinţă in viaţă, un testament lăsat celor ce vor veni şi, unelte ale Providenţii, vor avea ei norocul marelui sacrificiu pentru triumful binelui. Bălcescu muribund găseşte încă într’însul energia miraculoasă de-a făuri acest testament. „însumi eu, cu o inimă sfâşiată de durere, mă lupt cu o boală crudă şi neîmblânzită, caut a câştiga timp asupră-i şi a o întrece în iuţeală ca să pot lăsa fraţilor mei aceste pagine din viaţa părinţilor noştri şi cad sleit de puteri, mistuit prin silinţele ce fac”. Testamentul acesta e Istoria lui Mihaiu Viteazul. Eroul interzis de soartă, care a fost Bălcescu şi-a clădit, sub pintenul morţii, acest refugiu, această reîncarnare istorică pentru a putea trăi în urmaşi, pentru a-şi putea astfel amesteca bucuria în bucuria colectivă a triumfului lor de care el era sigur. . : Ce forţă tainică lucra în acest om doborît de fatalitate că, în clipa din urmă, se ia la întrecere cu moartea, câştigă timp asupra-i şi, murind chiar, isbuteşte să calce în picioare însăşi această fatalitate? Căci în măsura în care ne dăm seama cât este din sufletul lui în România contimporană 346 © BCU Cluj putem bănui în eternitate chiotul biruinţei lui asupra fatalităţii. Cheia înţelesului e în cuvintele pe care acest creştin autentic al rasei noastre, le trimitea lui Alecsandri la moartea Elenei Negri: y. „Eu crez că pe o fiinţă de rând este iertat a o regreta ca oamenii de rând, iar pe Elena , J Negri trebuie s'o regretăm hrănindu-ne din spiritul ce o insufla, făcând fapte măreţe şi lăudate, după inima sa. Şi apoi, când vom vedea-o odată, — căci eu nu mă îndoiesc că o voiu vedea într'o lume mai fericită, — nu trebuie oare să-i putem mărturisi că am fost vrednici de dragostea ei şi dupăce ne-a lăsat singuri? Tu vei zâmbi poate de milă la credinţa mea de a o mai vedea. Dar tu ştii poate că eu crez tare în nemurirea sufletelor şi în păstrarea personalităţii omeneşti şi după, moarte, fără de care nemurirea nu se poate înţelegeai mi se pare^absurdă". © BCU Cluj F R A G M E IM DE ION MARIN SADOVEANU Inchis-am pe mine-ale zilelor grinzi Şi lăsata-am să'mi cază mistria, Făcutu-mi-am toată ucenicia Cu trecerea ei prin oglinzi!... Coliba-mi măruntă, cu lutul ei viu, Sfioasă, doar ştie să crească Spre tine, ce'n slavă eşti semn argintiu Şi ochiu de apă cerească — Spre Tine, Chemare din largul pustiu! Desprinsu-mi-am pumnii de treapta tăioasă Şi 'n haos, până la fund Căzut-am, trecut dintr’o sabie 'n coasă, Prin lumea înaltă, cu mintea mea joasă, Prin aşchii, prin şes, prin rotund... Netrebnica tolbă, bătută de ani, A trupului fără lumini Murea, agăţată de ai cerului spini... Doar Sufletul încă trăia prin ghieţari Purtându-mă, Vultur cu aripi prea mari Şi ghiare înfipte de sân. Cu gândul din urmă, înalt foişor, Pe apa de moarte pluteam. O dâră de stele 'nflorea, ca un ram, Din marele pom, orbitor. Iar zările stinse ce 'n jur se deschid Strângeau ţeste albe, cât munţi... Erau zile moarte, plesnitele frunţi De negru şi veşnicul zid! © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE METODA S ’A vorbit inult în ultima vreme de metoda francezului Emile Coue, care, după propriile mărturisiri şi după acelea ale unui cerc de discipoli şi devotaţi, pare a fi găsit mijlocul de a înlătura Pe calea suggestiei, multe tut'burări morale şi unele afecţiuni organice. Coue trăeşte şi lucrează la Nancy, în oraşul din care acum câteva decenii pornise faima psihiatrului Bern-heim, în a cărui clinică celebră a găsit S’gmund Freud câteva din elementele de căpeteuie ale doctrinei sale de mai târziu. Influenţa lui Bern-heim este vizibilă şi în sfera de idei a coueismu-lui, numai că această din urmă învăţătură părăseşte căile cercetării savante, pentru a deveni o doctrină practică şi populară. Cărţile pe care le tipăreşte editorul J. Oliven din Paris, menite să răspândească roadele binefăcătoare ale metodei lui Coue sunt mai toate lucrări de propagandă scrise într’un spirit filantropic, caracteiistic pentru această doctrină medicală, care este în acelaş timp şi q morală. Pentrucă semnificativ este mai departe faptul că problemele şi complicaţiile morale sunt luate în stăpânire aici de către nişte oameni formaţi la disciplina medici-nei, ca şi cum — după cum se spunea adeseori în antichitate — filosofii n’ar fi decât nişte „doctori ai sufletului“. Un empirism moral, o anumită tehnică a fericirii este trăsătura de căpetenie a tuturor scrierilor pe care le avem în faţă. In această literatură care începe să devie numeroasă, contribuţia lui Coue este cea mai mică. Broşura „La maîtrise le soi meme el l’autosug-gestion consciente”, conţine pe lângă observaţii clim ce, mărturii pornite din cercul larg al adepţilor şi cuvinte culese din gura maestrului, abia vreo 40 de pagini de expunere proprie. Ideile în-f&şiţate aci sunt simple şi categorice. L U I C O U E Metoda lui Coue se întemeiază pe constatarea destul de cunoscută în psihologie că orice reprezentare conţine în sine tendinţa de a se realiza într’un act şi prin urmare orice dorinţă, primul germene al împlinirei ei. Ar fi suficient aşa dar a ne reprezenta înlăturarea turburărei de care suferim, pentru a obţine înlăturarea ei efectivă. Se întâmplă însă că atâta vreme cât reprezentarea persistă în conştiinţă, alte reprezentări opuse o pot combate şi anula. Este vorba deci. prin deasa ei repeţire, de a o trece în inconştientul, de unde va exercita o influenţă nediscutată şi prin urmare suverană. In pedagogie şi morală, s’a vorbit adeseori despre „educaţia voinţei”, ea despre unul din mijloacele desăvârşitei personale. Şi „vo'nţa” înţeleasă aci, era aceea conştientă şi sârguitoare, legată de sentimentul activităţii şi răspunderii proprii. Este însă tocmai punctul de noutate în ideile lui Coue de a fi arătat că o asemenea educaţie rămâne mai totdeauna inoperantă. Scopul sforţărei voluntare fiind conşt'ent, el are prilejul să se confrunte şi să fie combătut de alte reprezentări conştiente. Aşa observă Coue cu multă fineţe. „Le mots: je voudrais bien, amfe-nent toujours: mais je ne peux pas”. Este necesar deci de-a sustrage imagina efectului urmărit, din câmpul alternativelor, în care voinţa conştientă se mişcă, pentru a o trece printre puterile automatice ale inconşt'entului. Dar tocmai aceasta înseamnă a te autosuggestiona, Pe a-ceasiă cale, fără niciun efort şi cu o extremă naturaleţe, rezultatele care în zadar ar fi urină-rite de încordarea cea mai eroică a voinţei, sunt atinse cu uşurinţa cea mai mare. Se înţelege câţi adepţi poate câştiga o doctrină care nu cere nicio osteneală şi niciun sacrificiu şi care se îft-făţ'şează pe sine ca un adevărat dar preţios, făcut umanităţii suferindei, 349 © BCU Cluj Coue nu ne spune însă ce trebue să întreprindem împotriva acelor reprezentări rău-făcătoare fixate mai dinainte în inconştient. Lupta pe care am socotit că o putem evita, încredinţând scopurile ei, puterilor automatismului psihic, o vedem reapărând acum când suggest'ei, pe care căutăm a o introduce, îi apare în cale o suggeslie anterioară. S’ar părea că metoda lui Coue poate reuşi oridecâteori ea încearcă să îmbogăţească inconştientul cu o iniţiativă nouă, fată de care nu există nicio altă tendinţă paralelă şi opusă. Valoarea ei devine însă problematică atunci când este vorba de a modifica structura inconştientului, de a desgrădina anumite instincte ereditare sau predispoziţii dobândite. Este aici o greutate foarte serioasă pe care nu mi se pare că metoda autosuggestiei conştiente o poate înlătura. Este adevărat ca Coue face încercarea de a o ocoli măcar în parte, atunci când observă cu mult bun simt că ereditatea este ea însăş de multe ori o simplă reprezentare, capabilă să împiedică ca atare realizarea scopurilor pe care i le socotim potrivnice: „L’heredite existe toujours par d’idee qu’on se fait qu’elle est d’une realisation fatale”. Greutatea persistă însă din partea acelei eredităţi, care, rămânând nereprezentată, lucrează cu atât mai multă energie în adâncimile complexiu-nii noastre. Pentru tendinţele fixate mai dinainte in inconştient, calea raţiunii mi se pare cea mai eficace. Aducându-le în lumina deplină a conştiinţei, silindu-le să se înfăţişeze acestei instanţe critice, introducem în agregatele foarte solidare ale tendinţelor moştenite sau achiziţionate, elementul de instabilitate comun tuturor stărilor psihice conştiente. A discuta1 înseamnă în adevăr a slăbi A discuta înseamnă a trece lucruri sigure în , MINCU IN Intre artele „folositoare" şi arfele „nefolositoare”, între arhitectură, de pildă deoparte, şi poezie şi pictură de alta, poate că sunt multe deosebiri. Niciuna nu izbeşte mai mult decât gradul de batjocorire potentat, îngăduită deopotrivă de artişti şi de opinia publică, într’un domeniu, şi neîngăduită, nici ca presupunere, care s’ar îneca în ridicul dincolo. . Inchipuiţi-vă o poezie de Eminescu, o formă închisă în sine ca sonetul: să zicem, pentru o mai zgomotoasă exemplificare. „S’a stins viaţa falnicei Veneţii" pe caTe un coleg de Parnas ar avea fantezia s’o schimbe sau s’o adauge cu câteva versuri. Ideea numai rostită, şi e barocă. Să ne oprim însă la pictură, care, altminteri decât poezia multiplicată tipografic, lucrează cu exemplare unice. Iată „Florăreasa” Lucltian. Gânditi-vă că proprietarul ei ar daio în seama unuj pictor de azi, care să-i umple fondul de aur obosit şi să-i pue în braţe un copil, ca o trecere dela Monna Lisa, frumuseţe stearpă şi pământeană, ce e, la1 o Maica Domnului îndurerată. Ce s’ar întâmpla proprietarului, artistului îndreptător şi operei însăş, dacă ei ar mai avea şi inconştienta s’o expue, pentru luare de cunoştinţă şi judecată? rândul celor problematice. Poate că principiul discuţiei în morală şi pedagogie, foloseşte mai puţin îmbogătirei sufletului cu achiziţii noui şi mai mult ruinărei deprinderilor fixate în orga-rizaţia noastră. Apărătorii ordinai stabilite au presimţit totdeauna într’o discuţie purtată cu prea multă libertate, un mijloc de lichidare a trecutului. La rândul lor, chiar revoluţionarii liberalismului au folosit nu numai argumente, dar şi afirmaţii categorice, formule suggestive. Educatorul, ca reformator al persoanei omeneşti, nu trebue să se lipsească de niciunul din aceste mijloace. Scopul său trebue să fie modificarea structurei sufleteşti ascunse, prin înlocuirea a-nuniitoT tendinţe sufleteşti cu altele. Opera educaţiei se va întregi astfel dintr’o colaborare a inconştientului şi a conştiinţei, a suggestiei şi a examenului critic, a autorităţii şi a dscuţ ei. Dar în afară de desbaterea pe care o provoacă, interesantă este metoda lui Coue şi pentru motivul că ea ne oferă un remarcabil document de psihologie culturală. Suggestia ca mijloc de vindecare fizică, este o idee care ne transportă dintr’odată în lumea romantică. Ea înfăţişează în adevăr un motiv rechemat la viaţă, din cercul acelor ciudaţi şi pătrunzători medici romantici, despre cari un frumos capitol a scris Richarda Huch în cartea sa , Ausbreitung und Verfall der Romantik". Ne sunt evocate acolo figurile tuturor acelor practicieni magnetisatori, cari aplicau şi desvoltau ideile celebrului medic elveţian Frianz Anton Mesmer, al cărui principiu rezumat în acelaş loc: „a întrebuinţa conştient forţa inconştientă a sufletului asupra corpului", este chiar prefiguraţia formulei coueiste. Cu E. Coue reacţia antipositivistă şi neoromantică se îmbogăţeşte în adevăr cu o nouă manifestare. TUDOR V1ANU RISIPĂ In arhitectură lucrul e de toate zilele Ar mira, nu procedura, obişnuită, ci amestecul şi protestul din afară. Cine vrea să se convingă încă odată, să-şi dea osteneala şi să facă cei câţiva paşi cari îl despart de şoseaua sub iarnă a lui Kiselev, cu aleele şi pomii suflaţi cu argint. Iar acolo până la coltul bufetului, desenat şi lucrat de Mincu. Despre partea a doua a constatării noastre, se poate convinge mai uşor fiecare când se va prinde întrebându-se de rostul şi mai ales de ineficacitatea acestor rânduri. Bucureştenii trebue să aibă în minte acea casă de ţară, cu liniile simple, cu multul lemn, cu ornamentele de faianţă colorată, cu scările în părţi, cu foişorul aerisit, cu gârliciul tainic zăbrelit, arătarea ei prietenoasă în verdeaţă. Vor trebui să închidă de-acum ochii, ca s’oi mai revadă, ca orice colţ de trecut, risipit. Se întâmplă ca d'ntre toti arhitecţii noştri, Mincu să fie acela care a găsit mai multă recunoaştere. Arta lui a făcut dâră. El e în mare parte părintele stilului, românesc în arhitectură. Elevi sau numai colegi de breaslă îl cinstesc deopotrivă. Se mai nimereşte apoi ca numărul clădirilor ridicate de el, să nu fie prea mare. Un „Mincu" ar trebui de aceea pus în rândul lu- 350 © BCU Cluj crărilor de artă de domeniu public şi ocrotit ca atare. Se face însă altfel. Să mai amintesc de mirarea unui înalt funcţionar, care a cumpărat pentru administraţia condusă de el cea mai frumoasă casă de Mincu, din Bucureşti şi a făcut-o depozit de acid sulfuric şi de tot felul de materiale, i-a clădit locul din spate cu un spital de câteva caturi aproape lipit de scara odăii florilor, distrugându-i toată perspectiva—atunci când i-am spus ce comoară arhitectonică avusese în mână? In orice alt oraş o asemenea casă ar fi fost luată de comună şi făcută un muzeu. Aici, un arhitect oarecare vrednic să fie trecut într’o carte neagră, a copleşit-o sub o zidărie barbară, fără să vadă sau să facă pe cei în drept să vadă, că aveau înainte un monument de artă intangibil, gândit până în cele mai mici amănunte, dela zidul din stradă cu deschizături şi streaşină până la aşezarea în mijlocul curţii cu două aripi de intrare pline de flori In fata unor asemenea primejdii ar trebui să se ivească solidaritatea de corp a arhitecţilor, cari să nu primească desfiinţarea, în aşa fel, a unuia dintre cei mai buni ai lor, cap de tradiţie şi fală de tară, cum e Mincu. Arhitectul calculează însă liniştit, de fiecare comandă ce cotă din deviz i se cuvine, şi se înhamă, la fel cu sa-laorul mercenar, la orice sarcină bănoasă. Consideraţii mai sufleteşti şi mai înalte, între care cutez să înşir pe cea amintită, nu se pare că-1 mişcă. Dovada cea mai nouă e bufetul dela Şosea. Uitaţi-vă la batjocura pe care o sufere sub ochii noştri. Marile înoiri au fost întrerupte de vremea rea dar sunt destul de înaintate ca să lase să se străvadă intenţiile ultime. La laturea EUGEN LO M’ AM întrebat dacă aveam căderea să judec o operă, în care au fost rânduite cu nepăsare de cercetător atâtea ambijii şi atâtea modestii, în care căldura şi hărnicia au fost măsurate cu aceiaşi măsură a artei, în care în sfârşit mulji puteau fi înduioşaţi şi legaţi de-o preţuire întăritoare sau numai prematură şi mulţi puteau simţi acul unei desconsiderări sau numai a unei întârzieri. M’am întrebat dacă, lăudând sau mus-trând nu voiu fi ca aceia care, învinşi de recunoştinţă, jignesc cu un răget necugetat, sau întunecaţi de nemulţumire, ajută printr’o copită dosnică. M’am cercetat şi m’am aflat senin. Puteam să prejuesc fără să mă pierd cu firea şi să discut fără să mă întunec. Mi-am făcut violentă. Trebuia să fiu aspru pentru a fi drept. Trebuia să înving simpatia ca să văd adevărul. Am mers mai departe: am căutat — fără izbândă — să-mi stârnesc resentimente fictive, m’am supus unor jigniri imaginare, pentru a-mi îndârji spiritul şi pentru a-1 libera. Dacă greşesc, greşesc din neis-cusinjă, iar nu din pornire; dacă laud, o fac din slăbiciune. Aduc acest omagiu de libertate a os-tiljtătii — care e şi un criteriu critic — pentru ») La al Ul-a volum din Ist. Ut. rom. contemp (Evoluţia poeziei lirice). . stângă micul han de altădată a primit o verandă fără noimă, care-i frânge în acelaş timp şi proporţiile şi stilul. In fată un fel de portic pseudoclasic îl acopere cu stâlpii lui, f-pători şi speriaţi în mediul arhaic, de nuanţă mai de grabă turco-maură. Cine a fost arhitectul fără răspundere care a îndrăsnit această prelucrare odată impie şi de două ori discalificabdă? Care instituţie proprietară, municipiu sau Casă a Grădinilor, cu obraz să patroneze o asemenea nelegiuire? Ne-am prinde că din nou, ca în cazul de-adineauri, nu se ştie, nici de specialist nici de beneficiari, de a cui creaţie e vorba. Toată dragostea noastră de un Bucureşti sărac în monumente şi de o tagmă de artişti atât de pretioşi pentriică mângâe ochiul popular cu cele maii sociale din operele de artă, strigă împotrivă. Iată o dată când aş primi propunerea sălbatică a unei echipe de noapte care să sfărâme toate grozăviile inodorilor de azi şi să ne lase pe „Mincu” în curăţenia lui vechiu românească, sfinţită aproape de cei treizeci de ani de amintiri. Dacă această echipă s’ar alcătui din „Amici ai Bucureştilor” ar fi cu atât mai bine, de vreme ce intervenţia lor, care nu se poate să nu se fi produs numai decât, n’a fost ascultată. Poate că, urmare a însufleţirii de-o clipă, ar lua târnăcopul şi membrii din Asociaţie, membrii în a-celaş timp şi ai „Casei Grădinilor”, în care însuşire au îngăduit sau chiar au poruncit nelegiuirea. Opinia publică ar ierta mai uşor, după acest auto-da-fe şi autoflagelare de miez de noapte. Biete Mincu, ce zădarnică e toată această izbucnire! EMAN01L BUCUŢA V I N E S C U *) ca d. Lovinscu să nu găsească vreun motiv de orgoliu în mulţimea pietrelor aruncate. # & Intre diferitele manifestări omeneşti — zice d Lovinescu — sincronismul stabileşte la un moment dat o interdependenţă, ce le dă un stil şi un ritm. Pentru a ne exprima mai după regulele logicei, noi am zice că diferitele manifestări omeneşti sunt sincronice sau că între ele există o interdependentă sau că toate sunt dominate de un ritm. Sub această formă ce enunţă o corespondentă^ universală între fenomene o infiltrare şi o com-pătrundere a lor şi care se poate simplifica cu constatarea puţintei de a te ridica la un concept general al civilizaţiei în virtutea unei singure no*e comune, legea d-lui Lovinescu găseşte, în noi şi în umanitatea întreagă cea maţ deplină adeziune. Aplicând această lege în domeniul esteticului, descoperim că fiecare scriitor se integrează cu o notă comună unui curent, că fiecare curent duce către relaţii universale multiple, descoperim în-tr’un cuvânt că există un semănătorism, un simbolism, un modernism, că scriitorii Gândirii cunosc pe Francis Jammes şi pe Rilke şi îi imita, descoperim lucruri aşa de fireşti şi de cuminţi 351 © BCU Cluj rBe&t ■ aihturi ©ei care fte eeupă de secole literale şi de şcoli de influente şi da curente de istoria culturii şi de literatura comparată, fac d-lui Lovinescu cea mai deplină adeziune. Dacă am privi fenomenele omeneşti numai şui) raportul uniformităţii, am scoate numai serii de general tăti istorice, fără să scrim o istorie a valorilor. Un alt aspect al umanităţii superioare este deci diferenţierea, care aduce un corectiv local şi individual procesului de universalizare, început de sincronism. Cine este convins # generalul presupune particularul, iar particularul generalul, că orice noţiune se defineşte prin genul proxim şi diferenţa specifică, va conveni că sincronic nu este echivalent eu identic, că noţiunile sincronism şi diferenţiere se presupun una pe alta, că nu poţi să te deosebeşti de ceva fără să ai ceva comun eu acel veva şi oă un ppti şă te apropii de ceva fără să fii altceva, urmându-ne şi de aştădată va da d-lui Lovinescu cea mai deplină adeziune. (Aş vrea să înving simpatia ca să văd adevărul. Dacă greşesc, greşesc din neiscusintă, iar nu din pornire; dacă laud, o fac din slăbiciune). Cu aceste două principii putem păşi la stabilirea valorilor spirituale, desfăcându-le în serii antitetice, într’un cuvânt, aplicând la gen, diferenţa specifică, la curent principiul diferenţiere} şi la fenomene izolate principiul interdependentei; sau urni limpede, definind fiecare obiect în parte şi urcând la concepte mai largi sau, şi mai limpede arătând asemănările si deosebirile ce există între fenomenele spirituale. Cred că nimeni nu mă va dezaproba în actul de a adera şi de astă dată la „teoria" d-lui Lovinescu. Dar sincronismul presupune, sau mai bine zis înseamnă prefacere cont.nuă, ritmică, solidară. Ceeace era valabil eri nu mai este azi şi nu va mai fi mâine. Nu există un criteriu universal, totul este în relaţie de timp şi spaţ'u. Relaţia de spaţiu se cheamă interdependenta sau sincronism, cea de timp diferenţiere. Când fenomenul iese din ritmul cronic începe să se repete identic cu sine. Aşa ia naştere tradiţionalsmul, iezer stagnat la gurile unei ape mari, organism în care au încetat schimburile, monedă fără ferestre, hrubă, inerţie. Datoria unui popor este să-şi sincronizeze viata culturală, să ţină pasul vremii, să-şi reînoiască instituţiile ruginite de şedere. A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile instituţii se şterg, sau rug nit; Un duh ferbe în lume, si omul ce gândeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosiţi Aşa dar, sincronismul însemnând evoluţie, mutaţie adică diferenţiere continuă prin raportarea etnicului la generic şi momentului la serie se o-^une tradiţionalismului ca identitate cu sine în timp şi etnicului pur ca identitate cu sine în spaţiu. Din mutaţia generală a valorilor, adică din relativitatea lor, rezultă absurditatea unui concept universal—-valab'l al frumosului. Fiecare valoare, fie esjtetică fie morală trebue def nită în cuprinsul momentului său. fiecare manifestaţie dp frumos trebue judecată conform conceptului de frumos al vremii. Studiezi un romantic, îl judeci eu estetica romantică, citeşti uri semănăto-rist, îl pricep cu idealul său. Cu alte cuvinte tot ce aii e actual nu se preţueşte ci se scusă gu criterii defuncte. Artă veche înseamnă principial non-artă, după cum frumos vrasăzică în cea mai mare măsură noutate. Dar singura diferenţiere nu constitue prin şme o valoare. Opera de artă capătă un preţ prin calitatea si originalitatea materialului poet c. A face altfel nu înseamnă a face numaidecât fruinoş. A face frumos include însă noţiunea de a face altfel. Misiunea criticului este deci de a măsura cu estetica muritoare a vremei dacă noutatea satisface numai curiozitatea sau şi gustul, dacă e o valoare istorică sau una estetică. Criticul însă — zice concluzia logică — nu este estet decând când judecă în actualitate şi face numai istorie când se ocupă de trecut. Frumosul e în veşnic progres şi ultima estetică anulează pe penultima. Consecvent cu această teorie d. Lovinescu scuză cu s neronis-mul şi diferenţierea semănătorismul, tradiţionalismul, conceptualismul şi laudă necondiţionat modernismul, ca fiind ultima şi deci unica formă de frumos (Literatura de după războiu este creaţiunea exclusivă a „Sburăiorului). Deşi nu stă în intenţiunea noastră de a discuta ideile d-lui Lovinescu ci numai de a face autorului un portret intelectual, ne vom putea îngădui să nu punem prea mult te-meiu pe sincron'sm ca forţă de „coesiu-ne”. Se poate vorbi oare de interdependenţă ca de o lege în toată- puterea cuvântului, a cărei manifestare va s’o cercetăm în toate aspectele vieţii? Putem noi merge până acolo, încât să presupunem o „cocsiune” necesară între aceste aspecte într’un domeniu în care orice generalizare este pripită? Sau nu e mai de grabă vorba nu de o lege de „coeziune” ci de un fenomen frecvent de difuziune, în virtutea căruia un curent se propagă pe întinderi mai înguste sau mai largi, de proporţiile cărora ne lămureşte numai statistica? D. Lovinescu constată o literatură valoroasă tradiţionalistă, dar ne îndeamnă la modernism fiindcă numai cu diferenţierea începe valoarea estetică şi tradifonalis-ihul se opune tocmai acestei diferenţieri. Dar ori sincronismul este o lege şi atunci tradiţionalismul aduce o şt’rbire artei, ori dimpotrivă aduce o contribuţie dar atunci sincronismul neverifi-cându-se, nu mai e o lege. Sincronismul e o lege şi literatura română se desvoltă în afară de legile firii? Este un raport necesar obiectiv şi d. Lovinescu face din ea o lege civică, invitându-ne să reintrăm în legalitate, un imperativ categoric, un criteriu estetic? Este ca şi când ai defini astfel legea gravitaţiei: Gravitaţie se ehiamă obligaţia pe care o are orice obiect' de a cădea spre centrul pământului. Aşadar sincronismul nu se mulţumeşte să constate a posteriori ci dă sugestii şi direcţii. Cu alte cuvinte anticipă, şi anticipând se neagă. Dar să zicem că sincronismul esie o cerinţă de existenţă a vieţii sociale; noi românii cu cine ne sincron’zăm? Căci în univers sunt atâtea culturi deoseb’te între ele şi totuş mature! Ni se propune in domeniul Eterar, literatura franceză şi în speţă poezia pură. Deş' s’ar putea propune cu tot atât temeiu literatura italiană sau engleză sau rusă unde pe câte ştim nu e vorba de nicio poezie pură. In fond sincron smul arată o tendinţă nu de intrare în ritmul legilor sociale ci de mimetism literar şi mai arută în chip indiscutabil unilateralitatea culturii promo- 352 © BCU Cluj terilor lui, care nu cunosc decât literatura franceză. Fără să iasă din linia de conduită artistică pe care o trage. spiritul rasei şi nu vreo goală formă împietrită, tradit'onal'smul s’a dovedit a fi după însăşi recunoaşterea d-lui Lovinescu, un curent cu corespondente largi în actualitate. Dar iată: tradiţionalismul este osândit că nu e sincronic, dar în măsura în care se afirmă că are legături cu misticismul occidental este acuzat de . . . nesinceritate. Un Arghezi, un Crainic, care au un contact strâns cu biserica ortodoxă, un călugăr şi un teolog, învaţă dela Rilke să fie mistici când, drept ar fi să se spună că prin Rilke sau Jammes şi-au priceput poate mai bine adâncurile sufleteşti. Trec peste consideraţia — cu care nu mă pot învoi — că ultima estetică reprezintă şi unica măsură a frumosului, de unde s’ar deduce negarea întregei poetice clasice şi romantice, trec fără să insist asupra faptului că nu poate exista un criteriu al calităţii materialului în afară de diferenţiere fiindcă, de fapt cuvântul calitate înseamnă mai bun sau mai rău, şi mai bun este sinonim cu „conform gustului actual", ceeace ne duce iar la sincronism sau cel mult la o sensibilitate izolată şi greu de controlat; şi vom constata că d. Lovinescu păcătueşte de acea părtinire cu care învinovăţeşte de nesinceritate mistica noastră când ţrage de partea Sburătorului mai mulţi scriitori de câţi î s’ar cuveni după pro-pria-i logică. Gândirea — zice — ne-ar fi dat pe Gib. Mihăescu, de nu şi-ar fi publicat prima sa nuvelă în >Zburătorul, caşicând publicarea întâmplătoare a unei bucăţi de începător poate constitui vreo legătură; ori acest fel de a judeca n’ar fi tocmai un motiv de a pune pe d-na Pa-padat-Bengescu şi pe d. Vianu printre scriitorii Vieţii Româneşti, ai Literatorului şi a altor reviste, fiindcă cele dintâi lucrări şi le-au publicat acolo şi aiurea ca de altfel şi mai toţi ceilalţi. Iar dacă ne va răspunde că Sburătorul a pre-tuit pe aceşti scriitori îi putem replica şi noi cu tot atât temeiu că de Gândirea s© leagă activitatea matură a d-lor Cezar Petrescu, T. Vianu şi G. Mihăescu1). Sincronismul şi diferenţierea alcătuesc un sistem critic sau unul istoric? Aceasta e întrebarea ce se poate pune, când constatăm contrazicerea dintre conţinutul şi titlul operei (Istoria litera-tur ii) şi aci stă şi mica isteţie a d-lui Lovinescu. Sincronismul este un sistem critic şi istoric totdeodată, căci determinând în timp, ai şi determinat esteticeşte o artă care, mai poate aduce peste diferenţiere ceva, dar care nu e valorificată decât de această diferenţiere. D. Lovinescu a ridicat istoria literară la rangul de principiu estetic (frumos este echivalent cu actual de calitate bună) descoperind astfel o metodă cu care dacă nu hotărăşti în chip absolut frumosul, îl delimitezi prin înlăturarea a ceeace nu e frumos; şi nu e frumos ce e de ieri (adică tot), fiind numai acceptabil ceeace este generic şi de azi. A crea cu alte materiale decât cele de azi; a 1) In realitate d, Gib, Mihăescu a fost introdus în Iiieraiură de d-Ii Crainic şi Busuioceanu prin revista „Luceafărul*. Unde a publicat aproape un volum de schite şi nuvele, intr o vreme când idei nu exista Sburătorul. avea fa(ă de contemporani un material propriu: şi în sfârşit a uza de un material calitativ, mai bun (ceeace e mai bun rămânând la simpla apreciere şi sensibilitate a criticului) lată criteriile unei estetici pentru care expresia este o valoare în sine şi nu una de proprietate şi sub crusta terminologiei căreia, recunoaştem — spre bucuria istoricilor şi filologilor de pretutindeni şi de totdeauna critica filologică îinperech ată cu cea istorică şi în special metoda filologică a d-lui Caracostea, a cărei circumscriere după zone etnice e mai logică şi mai aptă să exotice, spre pildă, o poezie balcanică de felul celei a a d-lui Barbu care în cartea d-lui Lovinescu rămâne un străin. Sub acest raport noi, cu d, Caracostea şi cu critica sociologică a Vieţii Româneşti, aducem d-lui Lovinescu cea mai deplină adeziune. Dar unde este dumbrava sacră nebătută de alţii, dacă până acum am călcat în colbul răspântiilor? Ajută-mi tu Minerva, zeiţă a inţelepr ciunei, să pricep, unde este nodul firelor celor încâlcite ale gândului autorului meu, prin des-legarea căruia urzeala se desluşeşte şi se luminează. Dar ce văd? Vii tu Mercur, într aripat la picioare, zeu al comerţului şi al fraudei? Am , înţeles! D. Lovinescu e un critic cu receptivitate tardivă şi fără simţul proporţ'ei. Şi ştiindu-se astfel este prudent şi abil. Poate lămuri foarte bine condiţiile externe ale unei arte, fără ca însuşi s’o guste. Simulează cu gestul intelectual sensibilitatea absentă. Şi totuş ar dori să fie singurul de care orice manifestare literară a ţârii sale să se lege indisolubil. Nu vrea să primească şi-i e frică să gonească. Ar vrea să scrie despre fiecare scriitor că e mare şi e mic, că place şi nu place, că are şi n’are valoare, pentruca astfel să fie mereu oracol, mereu autoritate. Astfel un personagiu dintr’o nuvelă de Cehov, voea să facă. o reclamă pentru ceaiul său din care să rezulte că are ceaiu din recolta nouă şi că totuş ceaiul pe care-1 vinde e în depozit de trei ani. Iată cum d. Lovinescu a descoperit metoda istorică a sincronismului şi a diferenţierii, la caree-1 ajutaşi tu, Mercur, zeule într’aripat la picioare. Dacă te miri că d. Crainic nu e diferenţiat, şi prin urmare preţuit, d. Lovinescu arată că l"a socotit cu cinste în patrimoniul literaturii naţionale; dacă, sburătorist, te indignezi că d. Cra’nic e socotit printre poeţi, ţi se răspunde că i s’a remarcat lipsa de originalitate şi deci de valoare; dacă mărturiseşti că-ti place P. Cerua ti se spune că într’adevăr P. Cerna are .talent": dacă re-pudiezi pe P. Cerna ti se confirmă că P. Cerna n’are talent, nefiind diferenţiat; dacă admiri pe d. Arghezi, vei afla că poezia sa domină aceşti 25 de ani din urmă; dacă nu-1 guşti vei fi consolat că nici „critica matură" nu-1 pretueşte; dacă remarci că a fost înscris în istorie un poet fără valoare, ţi se va observa că s’au studiat scriitorii în vederea caracterizării curentelor şi nu în virtutea meritului lor; dacă vei observa că lipseşte un poet caracteristic ti se va răspunde cu argumentul estetic; dacă te superi că nu ţi s’a consacrat un studiu mai larg vei fi mângâiat cu „ediţia a dona", iar ducă ostilitatea generală va obliga pe d. Lovinescu să nu te pună la ediţia a doua se va scuza spunând c’a zis „probabil”. Aşa dar oricum nîtors sincronismul este o ucărie ce-cade mereu în picioare. Iar cri- © BCU Cluj ticul păşeşte mândru de iscusinţa ta, o Mercur, întraripat la picioare, zeu al vicleniei şi al cârmacilor. Mi-ani adus aminte de scena dintre llamlet şi Polon'us. H. Vezi norul de colo, de arc forma unei cămile? P. Pe sfânta liturghie, o asemenea cu o cămilă. H. Mi se pare că seamănă cu o mrvăstuică, P. E îndoit întocmai ca o ne-văstuică. II, Sau seamănă cu o balenă. P. E curat balenă. Metoda criticului se deduce din însăşi ideologia sa. In primul rând va căuta punctele comune. înainte sau după descoperirea nonei estetice d. Lovinescu a excelat în a descoase influenţa, imitaţia, plagiatul, dându-ne de foarte multe ori eritici-inventar în loc de critici analitice. In cea ma.i mare măsură critica sa a fost mai totdeauna o rânduire pe categorii, o operaţie de fişe şi foarte arareori s’a oprit mai îndelung la conţinut in sine şi la înţelegerea lui intu’tivă. Când vorbeşte de T. Arghezi, ne comentează cu mult folos vocabularul poetului, pentru ca să ajungă pe un drum mai lung la o concluzie ce fusese enunţată şi de alţii dar însuş fiorul nou al acestei poezii, nu ni-1 poate traduce cu calificative convenţ onale ca remarcabil, minunat şi admirabil, lips't cum este, cu toată graţia relativă a stilului de acea căldură, aproape frenetică, a d-lui Ibrăileanu, care, dacă se împiedică în hârtoapele stilului, comunică şi sugerează. D. Lovi-nescu insistă cu voinţă asupra baudelairianisinu-lui arghezian deş' a fost şters cu voinţă de autor şi nu explică nimic numai fiindcă în poezie vede întâi eterogenul şi nu o mogenul acc'dentul şi nu substanţp, cămaşa şi nu miezul, fiindcă începe cu critica acolo unde ar trebui să sfârşească. Şi mai la urmă, d. Lovinescu are pasiunea literară — cum zice — dar n’are pasiunea literatură. In scrisul altuia se iubeşte pe sine cu po-s'bilităţile de valorificare ale mijloacelor sale. Este indiferent şi nu e obiectiv, e rece fără să fie drept. Preferă să ocupe câteva pagini cu duşmani inofensivi ca Radu Cosrnin sau Ion Foţi, combătuţi cu arme facile, în loc să-şi reverse sufletul într’u n elogiu meritat. Dacă la clasificare, adăugăm metoda eliminării din sfera poeziei a tot Ce se prezintă, în haina—aparentă uneori—a frazei logice, am e-uumărat toate uneltele critice ale d-lui Lovinescu, folositoare atunci când e vorba să ne arate Ce nu e frumos sau cum o acel frumos dar neputincioase să-l explice. , * D. Lovinescu e un spirit minor. Dacă prin graţie înţelegem lenea, sufletului care nu sboară şi nu se afundă, d. Lovinescu e un graţios. Posedă spirit şi are totuş lipsa dc spir t de a nu vroi să fie mai de spirit. Cu calambururi ce poi ispiti pe oricine (ca spre pildă: „O cât regret că am avut Scăderea, Din când în când în câte-un vers Să-mi spun durerea" (o strofă ce rezumă întreaga această producţie poetică). „Spuneţi tuţurora în cale C’aţi crescut pe munţi şi vale Fără dor,şi fără sfaturi” (Mai ales fără sfaturi). Minţeam ades; şi nu ’mi,era ruşine. Căci lumea mă ’nvăţase a minţi! (Poate că are dreptate ..prietenul*" şi va fi învăţat deln lume să mintă dar nu să facă şi versuri); „preferăm cele câteva poezii mai mici ca Diamantul, de pildă, în care d. Dominic isbuteşte de a nu mai fi d. Dominic’’ etc.) ne arată măsura în care uzează de un spini pe care i-1 presupunem. Prin capitole dc un decimetru, prin simpatia pentru poezia femeilor, pentru „vorbele dulci”, pentru poezioarele de copii cu ■ ciobănaşi** şi „oiţe” dar fără scutece şi „uduri” d. Lovinescu e un femenin ce . participă cu poetul la senzaţiile naşterii; „Amară fuse suferinţa! Pe urma umTinţei grele Dar. azi îţi nasc şi eu fiinţa Prin toate cântecele' mele” Şi lucru vrednic de remarcat, în terminologia ar-ghezinnă ninhiteşte aproape numai acele imag'nj ce m'cşorează, îmblânzind universul (Şi ’n pridvor un ochi de apă cu o luntre cât chibritul. . . degetul iau cel mic, care pipăia mierlele pe clape... Potecă ’n palma ţării ce nu. e încă trasă) dovedind că se simte od-hnit numai înir'un univers redus la proporţiile ch'britului, palmei, sin degetului celui mic. Dar mai regretalrlă este lipsa simţului de mister, lipsa undei mistice, neputinţa de a se înfiora la suflul divinităţei şi al morţii, oroarea de problemă filozofică, in care vede numai cazuistica şi de loc sbuc.’umul. „Torturaţ de neliniştea metafizică Săulescu ,— zice er'ticul — şi-a destrămat, astfel poezia în-tr’o scrie de întrebări în jurul sensului vieţii, întrebări ce pot părea oţioase unor spirite puţin meditative sau definitiv resemnate de prea multă meditaţie".... de unde deducem că d. Lovinescu este un revoltat. ' Temperamentul criticului mi se lămureşte prin imagini: Yăd un Hercul muschiulos şi bovin, sprijinit în măciucă fioroasă, pe umărul căruia stă însă un cap mărunt; un sarcofag dc, marmură şi înăuntru un fluturaş; un templu doric iar printre coloane o capră care paşte; nil monstru rânjitor asiat'c, cu pântecul lustrui! şi ochii auriţi, dar cu trupul de porţelan cristalin; o ladă de bronz, plină cu mărgele; un iatagan în roş’t cu cerneală roş:e, o păpuşă mică înfăşurată într’o sută de scutece de hârtie: un incendiu de panglici ventilate. * ^ * Antinou are înfăţişarea unui atlet, are picioare bune, piept bun, braţe bunei, e sănătos şi cu mintea ageră, dar are sufletul unei femei. E fenice. Are toate slăbiciunile unei femei şi niciuna din însuşirile ei, E voluptuos, pud’c, vanitos; dulceag, insinuant, cochet; curios, mabţ’os, intrigant. E susceptibil şi t’moros, se teme de întuneric şi de frig. Nu iese decât noaptea şi rar; evită piaţa publică şi comentariul; îi place să fie stăpân. Stă mereu lângă sobă ca o p:s'că, dar nu poate toarce fiind prea des mângâiat. Nefiind chemat, şi-a făcut o conduită din a nu se duce. El z:ce: „Nu m’ain dus la Academie fiindcă era prea departe”. Dar Acadenv’a n’a veirt la el şi el îşi face Academie, Dă recepţii, .dineuri, aud’enţe colective sau individuale, consulturi sau numai întrevederi, ascultă pe oricine şi orice, întreabă de toţi şi de toate ştie tot şi spune tot,, dar la fiecare în parte; e în reiaţi’ cu toţi şi află toate cu un ceas mai de vreme. Nu vorbeşte dm viRul do a nu putea ascunde, ci din curiozitate şi maliţie. Ştie o anecdotă despre f’ecare şi o spune de câte ori are prilejul. Depinde de relaţiile ce le are cu 354 © BCU Cluj victima, pentru a da anecdotei o formă scrisă sau una verbală. Fă-i o vizită, şi-ţi va spune nu-ma'decât:—Ştii cine a fost adineaori la mine?— Nu! — Poetul Yaleriu! Iţi va povesti o anecdotă despre poetul Yaleriu. Mâine vei afla, că a vorbit de tine, 5f: vei complecta biografia cu date pe care nu le cunoştea'., sau vei afla cu cine eşti supărat, şi de ce boli ai suferit. De aceea nu deschide gura: spune-i ceva astăzi; va divulga mâine şi vei afla poimâne căci Antinou e femee. Are toate sîăb’c'unile unei femei şi nic'nna din însuşirile ei. Antinou poartă numai un nume antic, aşa după cum palatele clericilor din Renaştere se umpleau cu statui antice. In fond se poate asemăna mai de grabă cu un cardinal, li place să fie bine hrănit, bine încălzit şi bine întreţinut, se rînfioară de vinovăţie ruşinoasă la zumzetul sutanelor mătăsoase, şi se înroşeşte de seraf:că bucurie la reverenţa abaţilor. Caşi Cardinalii Renaşterii, Antinou ţine să a bă clientes şi pune pe masă în băta'a ochilor, un breviar, îmbrăcat în piele de Cordova. In sertar ascunde însă versuri lasc've de Baldessare Gerosolomi-tano şi se z’ce că sub nume străine ia parte la luptele literare. Dar fiindcă Antinou nu trăeşte în vremea Renaşterii ci în zilele noastre şi-a transformat anticamera în salon literar şi predică în cărţi păstrând onctuozitatea rumenă, condiţiile sanitare, vehemenţa blândă şi iroir’a sfântă a eclesiat'cilor. Dacă-ţi vorbeşte. înseamnă că vrea să mai afle. Te cheamă cu râsul, te îmbie, clipeşte din ochi, ţe isp'teşie, te aţâţă şi te aprinde, tace ca să rupi tăcerea şi vorbeşte ca să nu taci-, simulează nepăsarea şi te descoase mai departe, Antinou nu iubeşte oamenii ci anecdota lor, trage cu urechea şi ţine minte şi cred că în sertare i se vor găsi la moarte memorii voluminoase în care nimeni nu va fi uitat şi niciun eveniment om‘s. El a scris un roman în care zugrăveşte prieteni şi duşmani, dar des;gur c.ă păstrează tuturor surprize pentru mai târziu. Eroii romanului său isp'tesc şi spionează ca şi el şi nu trăesc decât în anecdote. Convorbirea lor este «atichetică: „Ştiu de ce n’ai mai venit la întâl- niri... De ce te uiţi aşa la uşă?”... Şi de când nu ne-am văzut ce-ai făcut?. . . Ştiu totul, vorbeşte. . . De unde şti?. . . Cu cinc-ai fost?. . . Dar unde pleci?... Dar despre erou nu ne-ni spus ninre. . . De ce-1 eăutai din ochi pretutindeni?.. Să fie oare adevărat romanul domnului cutare?.. De unde ştii?.. Nu mai spui nimic?.. Nu te prind tainele. . . etc. etc. Antinou e Antinou când spune anecdote. Se rid că deasupra scaunului, se frămâniă, subţiază glasul sau şi-l îngroaşă, gesticulează, joacăi, citeşte gros şi repede, declamă sgomotos sau cochetează melifluu merge la uşă, o deschide, iese şi inţră, mimează în faţa propriului scaun. El imită astfel, povestind glasul şi gestul musafirilor ceva mai târziu sau mai. devreme după plecarea lor. Cu osebire parodază pe adversarul său Pantalone de Bisognosi. Atunci înfigând mâinele masive în speteaza scaunului, înalţă capul şi bărbia şi ţipă strident: „Mă Antinou, tu eşti cel mai mare stilist şi eu sunt cel mai mare critici” Ii place să repete această scenă pentru lauda ce conţine. Obişuueşte să zică sigur: „Romanul meu n’are creaţie, dar are stil“, sau simplu: „Am, stil”. Un Antinou n’are fiorul morţii nici sentimentul evenimentelor; el nu vede peste tot decât un prilej de a povesti sau de a scrie, de a caracteriza şi de a mima. Murindu-ţi cineva de care te ştie legat, el îţi va cere numai decât amănunte, te va întreba dacă e adevărat ce-a auzit despre o eroare med'cală şi va şti totdeauna ceva mai mult ca tine. Acum e vesel, activ, la apogeu. Toţi oamenii mari mor şi el poate sa afle şi sa povestească. Antinou este însă bine crescut, amabil şi plin de măsură, ind'soune şi nu jigneşte şi mai cu. seamă ştie să stârnească slăb’ciunea tuturor, as-cunzând-o pe a sa. Poate părea chiar discret, în orice caz e plin de demnitate; şi însfârşit dacă întunecă prin micile sale intrigi, fi'nd femee, atrage în schimb prin speranţa favorurilor. M’am întrebat dacă aveam căderea să judec o operă şi un om, dacă eram liber, dacă eram senin. Şi nu m’am aflat înduioşat de recunoştinţă, nici întunecat de resentment, Eram plin de ură, dar de o ură cu totul abstractă: Une haine tonte abstraite me remplissait. (Ch. Maurras). G. CALINESCU THEOS & GHENOU... m ^ JlHEOS eghenou ex antropou. . . „Din om te-ai născut zeu“. . . . Sunt bărbaţi cari socotesc viaţa — „a lor”. Ei sunt adorabili şi fericiţi. Dar viaţa e numai iluzoriu '— ,.a noastră”. Ne-am născut în viscere ca să ne putem naşte, prin noi înşine, din nou. Viaţa fiziologică e numai uni pretext. Nu vom fj noi, însă, decât rupându-ne din umilitoarea cauzalitate ps'hofizrcă; clecât eonstruindu-ne conştiinţa nu din amare frânturi de duh primite din afară, ci construind-o prin încordări pe planuri spirituale retopind-o şi cristalizând-o sub o anumită lumină, diatr’o anumită căldură. Planurile spirituale? disting două; unul complex şi polivalent, — altul iraţional, transcendent, divin. Există acel plan spiritual în care se ajunge prin contemplaţie estet'că, prin logică, prin experienţă etică, prin exaltare vitalistă. Şi există celalt plan spiritual, despre care nu ştim nimic, care ne transcendă integral, şi la c.are se ajunge prin experienţa religioasă. Aşa dar, două real'taţi spirituale, de esenţă mult deosebită. O lume întreagă de fenomene spirituale,^ cu valori şi organizaţii felurite, ne înconjoară; parte au izvorît din însăş substanţa intimă a1 acestui Univers tainic şi înspăimântător; parte sunt proiecţiuni de ale activităţii du- 355 © BCU Cluj huiui . omenesc. Sunt fenomenele esfetiee, etice, raţionale, metapsihice, naturiste (dau acestui cuvânt sensul „naturei magice"). Sunt, poate, atitudini ale aceleaşi conştiinţi. Ele -îşi au, însă, realitatea efectivă în legea intimă a existentei lor, în faptul unităţii organizate, al identităţii lor. Există — pentrucă au o continuitate existenţială ce nu se contrazice. Dar, aici nu vom face metafizică. Altundeva năzuim să ajungem. Yom spune că experienţa religioasă se deosibeşte, ca esenţă, de toate celelalte experienţe spirituale (estetice, etice, raţionale, sentimentale, etc.) — şi vom trece mai departe. Viaţa începe din clipa în care aceste planuri spirituale devin efective, imediate, cu posibilităţi de experimentare în cadrele lor. Pentrucă viafa — e nemurire. Iar viaţai fiziologică, cu ţesuturi. şi viscere necurmat preschimbate — e o moarte continuă. Viaţa spirituală e singura nemuritoare. Un gest spiritual poate fi oricând actualizat. Dar — mai e nevoie oare, în aceste pagini cari ţintesc altceva — să dovedesc de ce numai viaţa spirituală e viaţă fără de moarte? Pentru mine, un om începe să trăiască din clipa în care conştiinţa lui s'a ataşat, printr’o experienţă, unui plan spiritual. Sunt multe de adăogat, de precizat. Eu gândesc: conştiinţa co-, tidiană, instrumentul creat de carne, de mediul social, de viaţa fiziologică în genere — e o în-mânunchiere de senzaţii, de sentimente, de idei ce nu-şi au uni sens în sine, ci sunt împrumutate din jur sau impuse de alte necesităţi decât cele spirituale. Această conştiinţă cotidiană e pieri-toâre, fireşte. Suporturile ei fiind funcţiile fiziologice, dispare odată cu încetarea acestor funcţii. Aşa dar —_ viaţă spirituală, adică experienţe în planuri spirituale. Pentrucă, şi viaţa fiziologică' nu există decut ca experienţă incontinuă dea-lungul celor trei regnuri. Dar — există oare efectiv, obiectiv aceste planuri spirituale? Sunt ele realităţi de cari ne apropiem, sau creaţii de ale conştiinţei noastre, desprinse din suflet şi proiectate? De adevărul răspunsului atârnă afirmarea sau răsturnarea rostului existenţei. E cu neputinţă să dovedesc raţional existenţa efectivă a celor două planuri. E imposibil să dovedeşti matematic valoarea estetică a lui ,,Da-vid”. De ce? Sunt alte atitudini spirituale din cari izvorăsc două funcţiuni exercitându-se în planuri şi cu mlo-ri felurite: arta, matematica. Ca să surprind imposibilitatea discuţiei raţionaliste -în jurul existenţii efective a spiritualului manifestat prin organisme cu structuri felurite, şi a spiritualului manifestat prin nenţeleasă şi intimă concretizare a ceiace se poate numi dumnezeiesc — mă voi folosi de o simplă observaţie, dublată de o ipotetică presupunere. Anume: se ştie că mineralele nu au posibilităţi de ataşare (care poate fi o cunoaştere, fiind o experenţă. . .) la întreaga natură. Mineralele nu pot „cunoaşte" decât regnul mineral; adică, acea parte din realitate care intră numai sub stăpânirea legilor fizice. Pentru un mineral, „realitatea" se reduce la: suprafaţă, volum, greutate, gravitate, atracţie universală şi legile derivate. Fenomenele vitale vegetale vor fi, aşa dar, pentru el — păreri. E o realitate care nu-i poate cădea sub „simţuri”: e biaţa. Dinamiismui creator al vieţei e în contradicţie cu staticismul mineral.-Va încerca, deci, să apropie fenomenele vegetale de cele mecanice; creşterea vegetală va fi o iluzie explicată prin creşterea cristalelor funcţiunea osinet.că prin permeabilitatea fizică etc. Deasemenea pentru un vegetal — funcţiunile animale specifice (instinctul şi sentimentul, voinţa, inteligenţa) nu există, Transcend sfera posibilităţilor lui de înţelegere. Dacă le-ar admite realitatea, sar nega, s’ar contrazice. Omul — e un animal înzestrat cu o singură virtute: conştiinţa potenţială, latentă. Toate animalele au conştiinţa, ca rezultat al organismului fiziologic. Omul are mai mult: conştiinţa lui se poate transfigura, atingând — după nenumărate experienţe, repetate abreviat în fiecare copil ajuns adolescent, adolescent ajuns tânăr, tânăr ajuns matur —■ autenticile planuri spirituale. Conştiinţa cu temeiil fiziologic (dealtfel, derivaţia pură fiziologie-suflet — e o aberaţie a secolului trecut) e numai o punte de trecere către adevăratele lumi spirituale. Animalul omenesc nu poate concepe realitatea acestor lumi. Ea nu poate fi simţită decât prin imediată ataşare, prin experienţă. Cunoaşterea directă a tuturor manifestărilor din ambele planuri — realizată prin atitudini; dar atitudinile sunt dispo-siţii subiective ale sufletului, prin cari se scurge materialul efectiv al experienţelor — aduce o transfigurare a conştiinţei, o reconstituire în jurul unui nucleu, unui nisus formatious, unui sens. Sensul e un dar al experienţelor spirituale, un preludiu al reclădirii conştiinţei cu material nou ,cu valori noui. Asupra acestui sens al Lumii, al vieţei, al omului — discuţiile sunt fără număr. El e focarul în jurul căruia se organizează sufletul. El e, deci, piatra din capul unghiului a unui om şi a unui popor. Şi sensul e dovada cea mai sigură a unităţii'intime a conştiinţei, semnul cel mai îmbucurător, vestind realizarea nemuririi. Din oameni — să ajungem zei. Acesta a fost ţelul omului de cum s’a trezit din amorţirea sexuală şi, alimentară. Fără acest ţel, viaţa e goală, inutilă, gratuită — şi conştiinţa o povară. Istoria — cristalizare contingenţă de experienţe spirituale — păstrează urmele adânci a câtorva încercări de transfigurare a omului în divin. Tot ce am scris până acum, n’a fost decât o » pregătire pentru înţelegerea acestor încercări. * $ sie Păgânii greci au avut cea mai sfâşietoare nostalgie a realizării zeului în om. Nu pot urmări aici cauzele şi împrejurările acestui fapt, asupra căruia am mai scris, dealtfel, de multe ori. Desprind, însă din încordata activitate spirituală a grecilor două poziţii pe cari nu le-au putut întrece. Le-aşi putea numi: Platou şi Or-feu. Idealismul grec a dedus raţional — după curajoase sinteze — drumul omului către în-dumnezeire. Deaceia Ciceron spunea despre doctrina nemuririi din „Phaidon" că te convinge numai cât timp citeşte parfumatul dialog platonic. închizând cartea, redntrând în experienţa incontinuă a vieţii — siguranţa nemuririi pare 356 © BCU Cluj simplă iluzie, momentană acceptare a iutei ispititoare fantezii filosofica De ce? Pentrucă idealismul platonic — din care derivă conştiinţa divinităţii sufletului deci a nemuririi — e con-nic. închizând qar.tea, reintrând în experienţa incontinuă a vieţei — siguranţa nemuririi pare simit, e sublimarea nostalgiilor omeneşti, iar nu întruparea unei realităţi spirituale evidente prin experienţă. Absenţa concretului experimental lasă tot acest genial eşafodaj platonic — gol, deşert de conţinut. Nemurirea sufletului în Platou nu se impune ca o realitate imediată — ci ca o posibilitate. O punte efectivă către transcendent, care să sfarme izolarea tragică a conştiinţei greceşti în Cosmos — a aruncat orfismul. Orfeu a descoperit experienţa mistică prin care conştiinţa se transfigurează, luând tiparele dionisiace, divine. Platou şi idealismul grec e contemplativ; orfismul e dinamic, constructiv pentrucă e experimental. Platon imaginează logic, d|ar v'rtual o lume spir'tuală; Orfeu contopeşte sufletul uman de realităţile spirituale —• ce-1 transcendă ■— printr’o ataşare efectivă, printr’o identificare cu Diony--sos. Iniţierea orfică nu e decât reconstituirea conştiinţei în planurile spirituale. Am dovedit aceasta în cartea mea asupra „Misterelor". . Lumea antică, elita păgâna, suferea de absenţa unui sens al vieţei; de aici desperarea tragică a conştiinţei greceşti de cum a început să ia seama despre sine, de aici izbânda cultelor mis-terice cari împlineau în om iluminarea dăruin-du-î o viziune şi un rost. Dar, nu toţi se puteau mântui (mântuirea înseamnă armonizarea tuturor funcţiunilor sufleteşti în jurul unui, sens, conducând la auto-creiare şi apoi la nemurirea efectivă) prin orfism. Era o renunţare în faţa căreia mulţi piereau. Orfismul — deşi s’a răspândit în toate clasele sociale — a rămas întotdeauna religia unei elite. Nici mu a fost practicat autentic decât de o elită, ceilalţi iniţiaţi eventuali rămânând în afara transfigurării -supreme. . . Mântuirea era, în orfism, rodul unei vieţi de înfrânări, de renunţări, de experienţe religioase şi oculte.’ Era, aşa dar, accesibilă unui restrâns număr de conştiinţe. . u ' Mântuirea în creştinism, e vecină sunetului, poate fi culeasă ca un frupt, prin însuş actul existenţei fruptulni, a dorinţii omului şi a braţului care se întinde către el. Chrisţos a fost Duh şi s’a făcut carne. Orfeu a folosit mitul lui Dionysos. Dar mitul e mult mai greu de'experimentat, de actualizat în suflet — ca o viaţa reală. (Am arătat. în altă parte de ce sensul religiozităţii creştine nu poate fi abătut de exegeza critică a Noului Testament; credinţa în Chrisţos e fapt sufletesc, realitate intimă — iar nu dog- mă). Creştinul se mântuie — ucigând, adică, păcatul din care izvorăşte hibrida conştiinţă animală; ajungând om de al lui Dumnezeu, suflet ce păstrează pe Dumnezeu — prin simplul fapt al apariţiei lui Chrisţos şi prin voinţa de a repeta în el această apariţie, Eu gândesc: Isus a răsturnat valorile omului, aducând Duhul în locul trupului. Răsturnarea o încercase şi idealismul grec, şi orficii. Dar, Isus a realizat viaţa spiritului în carnea lui. Isus a sărit hotarele omenescului. A dovedit cum acest omenesc poate ajunge — fireşte — dumnezeiesc, întruparea divinului în trup, dă un sens vieţei ce curge în acest trup. Creştinul e '-igur de mântuirea sufletului său şi, în acelaş timp, e conştient de esenţa divină a acestei mântuiri. Nu mai e silit să-şi construiască o conştiinţă dionisiacă dealungul atâtor experienţe convergând în promovarea unui singur sens. Sufletul creştinului se iluminează, se ataşează de divin — prin simpla pogorâre, prin- experienţă, a christicului. Imitarea lui Chrisţos e taina mântuirii, pe care orice credinţă sau nelinişte o poate desjega. ' * -■ sfe t!< Aceste note în urul lui Theos eghenau sunt departe de a stabili toate punctele de orientare în problemă. Se va înţelege. însă, că singura viaţă e cea spirituală, hrănită cu experienţe spirituale prin ataşări la realităţi spirituale. Grecii au ajuns la un punct mort prin sintezele idealiste, contemplative; reconstrucţia conştiinţei, naşterea ei într’o lume nouă, se împlineşte prin experienţă iar nu prin raţiune. Orficii au desco-rit virtualităţile sufletului de a actualiza trans-cendalul religios prin actualizarea concretă şi vie a mitului dionisiac. Creştinii au sublima pildă a singurului Om care a vieţuit şi murit pentru un sens spiritual. Chrisţos aduse un bogat potenţial religios. Oamenii, de două mii de ani îşi pot găsi axa sufletului, unitatea organică şi armonică a conştiinţei, mântuirea — prin simpla ataşare a esenţei christice, prin asimilarea ex-primentală a sensului şi viziunei Universului pe care a avut'o Isus, Duhul întrupat în carne. Fireşte — această simplă ataşare a „eristicului", înseamnă problema centrală a oricărei con-ştiinţi şi înseamnă permanenta şi fecunda agonie în Chrisţos. Niciodată agonia nu a fost mai acută ca în anii noştri. Conflictul necontenit dintre conştiinţa camei şi conştiinţa renăscută din Chrisţos — c însăşi izvorul vieţei spirituale contemporane. Şi e, în acelaş timp. cadrul în care se vor lămuri sintezele originalei, personalitatea fiecărui suflet neliniştit. MIRCEA ELIADE © BCU Cluj CRONICA LITERARA DOI POEŢI TRADIŢIONALIŞTI TINERI : ZAHARIA STANCU si RADU GYR . . . , P ORN1ND dela convingerea că poezia noastră actuală nu este decât ecoul — multiplicat gi prelungit — al mişcărilor poetice apusene, critica românească d'n ultima vreme a cercat să identifice, în dosul oricărui poet contemporan autohton, modelul corespunzător strein. Pentru a ajunge, la un moment dat la convingerea că d. Arghezi, de pildă, rimează perfect cu Baudclai-re, Nichifor Crainic cu Ruinei- Maria Rilke, V. Voiculescu cu Francis Jammes şi aşa mai departe. Dar ce este mai ales cur-’os, în această goană către stabilirea amprentei spirituale de influenţă streină în opera cutărui poet. e faptul că delicvenţi au fost mai stăruitor căutaţi î-ntr’o anume poezie. Mai cu osebire între tradiţionalişti. Deşi,’ prin firea lucrurilor, mai indicaţi pentru această operaţie erau poeţii modernişti. La ed modelul de împrumut putea fi mai curând bănuit: neavând rădăcini şi continuitate în nimic local, literatura lor născându-se brusc şi aproape concomitent cu literaturi similare din afară, aderenţii curentului nou se impuneau, de la început, atenţiei brigăzii noastre critice de control şi vămuire a materialului de import literar. Fapt care nu s’a întâmplat. De aceia d. Câinii Bal'tazar, de exemplu, va continua să rămână, în anume cercuri literare, poet mare şi reprezentativ, pe un soclu înnălţat din lespeda slovelor aceluioş condei, cu care alţii an fost dărâmaţi. De bună seamă că nu putem contesta integral utilitatea state lirei influenţelor. Ci numai procedeul, împins- la exces al căutării, lor oriunde. Căci o influenţă este un amănunt. O simplă adiere înmiresmată de artă, care a făcut să freamăte o clină sufletul poetului. Dar care nu s’a putut stabili, endemic, peste toate bunurile lui interioare. Fiindcă atunci poartă alt nume. Şi distincţia trebue negreş;t făcută. Una este influenţai, *de cele mai multe ori pasageră şi utilă. Alta imitaţia, totdeauna permanentă şi destructivă; singura care poate îndritui o opinie, categorică şi definitivă, asupra valorii şi personalităţii unui poet. Relevăm această problemă, a influenţelor, cu prilejul volumul „Poeme Simple” al d-lui Zaharia Stancu, între altele, şi pentru acuzarea, ce i s’a adus recent: de a fi influenţat de Francis Jammes. De fapt, problema „janimis”-mului la noi, are un cadru mult mai larg. S’a vorbit amplu despre ea, ,cu prilejul ultimelor cărţi, mai ales ale d-lor Ion Pil lat şi Y, Voiculescu; pentru a nu-i aminti decât pe aceştia doi. ' Gide socotia posibile două feluri de influenţe. Unele cu un caracter general: cnm ar fi, de pildă influenţa anotimpurilor. Altele,cu un caracter particular: lectura unei cărţi; a cărei amintire coboară inconştient înlăuntru, stârnind închipui- rea, ca o piatră căzută pe ape. Sau, cum spunea autorul „Pretextelor”. asemeni acelui prinţ (d:n-tr’o piesă de Maeterlink) oare ar veni tainic să deştepte principesele adormite ale sufletului: visele. Noi credem că, în fond, amândouă aceste influenţe nu alcăţuese decât una singură. O influenţă. cu unt caracter exterior. Şi că a doua categorie, o fac influenţele cu un caracter interior. Pornind din lăuutru spre suprafaţă. Din inconştient spre exterior. Această influenţă intimă — pe care trebue să o sufere negreşit poetul . veritabil —■ se datoreşte unor cond:ţii mai vechi. De sânge. Unui proces comun de sensibilitate colectivă. Fără îndoială, această ult’mă influenţă variază. De alini nteri ca şi prima. La unii mai puternică. La alţii mai slabă. Manifestându-se într’o măsură 1a. un poet tradifonabst. Şi într’altă măsură, sau deloc, la un modernist. Opera de artă nefiind, astfel, decât rezultatul material al încrucişării acestor două influenţe: rod în care sucul autohton va circula mai colorat sau mai şters, după cum legătura cu una din- cele două influenţe — exterioară sau intimă — va fi fost mai pronunţată sau mai' slabă. Şi atunci: de ce să acuzăm pe d. Zaharia Stancu» p-e V. Voiculescu sau Ion Fillat, că s’ar fi întors la cele româneşti, tocmai prin poarta pe care le-o deschidea Francis Jammes, şi să nu convenim mai degreabă că frăgezimea şi tradiţionalismul lor, se datoresc numai umuii contact imediat şi nemijlocit cu materialul şi sufletul local? Şi că tocmai acesta a fost rostul seina no -torismului i _ ... Ms’ mult. Să admitem chiar folosirea celeiaş maniere de a trata. Acel anumit fel de a privi elementele poetice. Simplicitatea fragedă, specifică lui Jammes şi prezentă incontestabil în cazul de faţă. Căc-i versurile d-lui Zaharia Stancu sunt, înabite de toate, de o s:mplitate înrouată şi muzicală De o linie ceresc de pură: .,Asoârli în colţ ghiozdanul supărata Că azi ai căpătat o notă rea. Lepezi rochiţa ta numerotată Si ’mbraci o iie proaspătă, de nea, Jmi faci un semn, ne furişăm iCsniifi Spre câmpul plin de mure şi de rugi, De sprinten ţdrăit de greeri mulţi Şi iepuri ce-ţ{■ arată cum sa fugi”. Sau: - „O măgura ne-a răsărit in drum Şi tu alergi spre ea cu paş■ mărunţi, Te urci în vârf şi eu te bănui cum De pe ’nălţime cauţi să mă ’nfrunţi — Şi ridicând, aripe zvăpăiate, Mânuţele, rămâi o clipă cruce Asemeni troiţei ce-ar vrea s arate Pe care drum pribeagul şă apuce”, © BCU Cluj „Copiii saiulai Se scăldări râu Şi goi Se ’ntind cu soarele pe prund Adie vânt cu miros crud de grâu Şi n stuhărişuri boi de oar s’ascund. Pe crengi, cu roadele, dă oara’n pârg. Prisaca veche zumzaie albine Şi eu îmi freamăt către cer cu sârg Livezile cu roade mari din mine”... De ce să atribuim această limpezime lui jam-mes? Când ea este, de fapt, o proprietate comună aceluiaş material folosit: „satul câm- pul”; „casa”, nu pot fi i-â taie — firesc şi autentic — decât simplu. Mai mult în acuarelă de cât în culori. Pictura nu are ce căuta aci. Marele argument, în această privinţă, se cliiamă: Alexandri şi până la o anume lim.'fă, Coşbuc. Primul decorativ. Al doilea prea sărbătoresc şi zgomotos. Satul, câmpul, casa,, d-lui Zaharia Stancu suni lucruri mici şi gingaşe. Văzute parcă printre gene de vis. Fără nostalgii largi. Cir'ar atunci când îşi întrezăreşte saful sau copilăria prin ferestrele oraşului. Volumul d-lui Zaharia Stancu este aproape in întregime lucrat de un miniaturi'st iscusit şi de un peisagist. a cărui artă se apropie de perfecţiune: „Am prins in. mâni in zori o stea care cădea Să nu lovească ’n aripi în aer o alb'nă Ce se ’ntorcea zorită. în zbor, cu cofa greu. Către prisaca ei. de miere si lumină”. Sau: „Cirezi blajine pasc trifoişti lângă ape Şi-şi nalţă în văzduh, cu muget, botul ud Când îl presimt plutind pe Dumnezeu pe-aproape Sau paşi desculţi de îngeri prin ierburi când aud”. Deşi carte de debut, „Poemele Simple” ale d-lui Zaharia Stancu pot fi judecate şi ca o operă de adevărată maturitate. Fără obişnuitele concesii iniţiale. Cu un material după o anumită concepţie d'scrcditat, cu exces de „rouă”; „lumină; .holde”; „maci”, etc., autorul Poemelor izbuteşte, totuş, să obţină efecte de reală vigoare şi noutate poetică. Sculptând desăvârşit ciclurile Muraturi şi Catrene, dalta sa face dovadă deplină, în Scrisori din Câmp şi Viaţă, că ştie să cioplească, deopotrivă, şi blocuri mai mari sau să închidă în versuri sunete adânci şi grave de suflet; cum, de exemplu, această nelin iştitoare „Tristeţe’’: „Simt fiecare fir de iarbănouă Cum încolţeşte ’n câmpuri şi răsare Şi fiecare floare cum tresare Când zorile îi plâng pe pleoape rouă. Ştiu când o pasăre porneşte ’n sbor Setea ’n pust.un unde-o s o dărâme Şi când se prăbuşeşte printre râme Mă află: mană, umbră şi izvor. Văd încă îngeri în văzduh şi-aud Cum suna ’n ceruri clopote mereu Şi cum la mine în suflet Dumnezeu Şi-ascunde seara trupul gol şf ud. Dar nu ’nţeleg, dece cu frunza, ’n vânt Neliniştea mi-o freamăt ca un plop Şi rodul uu pot să mi i scutur, snop, Făpturilor flămânde pe pământ”. înrudit prin situare literară cu d. Zaharia Stancu, dar diferând într’o măsură ca rezultat poetic, d. Radu Gyr face în ,.Plânge Strâmbă Lemne”, pentru a doua oară, dovada posibilităţilor cu care este din belşug dăruit. Nu însă şi a unui ni vel de artă cu mult superior primului. Stăruind în sfera aceluiaş material tradiţ’ona-Ust, d. Radu Gyr cearcă persistent să exploateze mai adânc un filon regional. De fapt, regionalismul său este oltenesc numai întrucât foloseşte o nomenclatură locală. Poetul are grija să-şi situeze precis subiectele. Adeseori aproape geografic: „Cum din sămânţa înnălţată ’n rod sămânţă nouă ’n şes şi ’mparte mila, şi cum un ş'pot se înfundă ’n glod ca peste zare iar să-l svârle-argila, aşa din huma asta oltenească ţâşnii...” Sau: „Călugăr — Doamne — pus de Vladislao mi-o fi şoptit o voce: „Nicodime . din strana ta aruncă psalmul slav fa psalmi români nerniai făcuţi de ni ine Şi poate in Vodiţa ori Tisinana” Şi. în altă parte: „Un codru ciuruit de stele multe şi zdrenţuit de lună în toi locul, so fi plecat din creştet peste focul haiducilor, voind să îi asculte. . . Si în pădurea Sa ralul la jar." Etc. . . Aşa clar, un cadru categoric oltenesc. Cu ape, cu râuri şi cu munf. De aceia „regionalismul" d-lui Gyr a părut multora puţin cam zgomotos. Cam prea căutat. Accpsta n’ar fi diminuat deloc interesul lectorului. Căci considerăm. în genere, regiolalis-mul drept unul din principalii factori de regenerare literară. Cu condiţia ca poetul să-l sape în tot ce cuprinde el mai specific. Nu numai în în-vălişul exterior. Ci şi în ceiace formează sufletul lui colectiv şi vechi. In ladia sa cu zestre milenară: în basmele, în credinţele şi poezia lui. Muncă îndelungă şi de continuu efort, Un poet dublat de migăloasa răbdare a unui folclorist. In vreme ce d. Gyr a localizat numai eroi general româneşti, într’un decor oltean: Strâmbă-Lemne, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana. Muma Pădurii, Stătu—Palmă—Barbă—Cot şi toată trena sonoră de nume pe care o târăsc după ele basmele româneşti. Faptul nu constitua, desigur, uu del e.t. Cel mult o deportare solicitată de însăşi carte. Ca tehnică poetică, d. Gyr este în plină ascensiune. Autorul iui Plânge Strâmbă Lemne uzează mai departe dc procedeul personificării directe. Dar imaginea este mai amplă. Versul mai colorat, deşi încă excesiv de încărcat. In d. Radu Gyr se simte zbaterea nepotolită a unor mari ape interioare. In flux prea frenetic, imaginaţia sa mai scapă şi acum, deseori, peste digurile controlului artistic. De ace;a probabil, tipăreşte şi atât de des: o poez’e sau un volum, este fără îndo'ală, pentru d. Gyr o necesară ridicare de ştăvilare sufleteşti — pe care noi am dori numai s’o facă, totdeauna, singură mâna artei. . . AL BÂDAUŢĂ 359 © BCU Cluj C R O N I C A P L A S T I C A GEORGE A. MATHEY I N arta cărţii moderne din Apus, George A, Mathey e numele unui conducător şi înfăptuitor reprezentativ; la noi în patria acestui însemnat pictor şi arhitect al înfăţişării grafice, e un nume aproape necunoscut, un nume, de care nu se leagă decât am'nt'rea câtorva oameni. Căci Mathey, profesorul Academiei de artă grafică aplicată, tipografie şi legătorie din Lipsea, e român şi s’a născut la Sibiu, în anul 1884. Doi sau trei' inşi l’au urmărt de denarte pe acela, care are astăzi un renume stabilit şi paşaport german. Acum trei ani o revistă bucureşteana a publicat câteva rânduri desnre artistul grafic Mathey, mult lăudat de somităţi ca Peter Behrens, West-heim. Theodor Dăubler şi Franz Seroaes, editat de Insel-Verlag. preţuit de bibliofilii din ţara cărţilor, de specialiştii cei ma: exclus’vi. Aţi văzut vreodată revista şi cărţile editurii ,.Die Horen". tipărite sub îngriirea românului Mathey şi legate în scoarţe schiţate de mâna acestui rar artist şi meşter în echTibrarea organică a chipului unei cărţi? Sunt pr’ntre cele mai minunate ce împodobesc vitrinele librăriilor germane. sunt adevărate opere de artă. In ţara unde Walter Tiemann. E, R. We’ss, Pretorius, Ehmckp, Renner. Bphmer, Steiner-Prag şi alţii au reuşit să convingă lumea de necesitatea frumuseţii în aspectul exterior al cărţilor, unde tipografia a aiuns să f’e iar cons’derată ca o artă. un român din Trans'lvaira a ştiut să se impună prin bogăţia nespus de vie şi înaripată a talentului său. Aceasta e cartea de vizită pe care domnul George A. Mathey ne-o trimite acum peste etapele mai multor frontiere. E un nume, ce n’are aşadar nevoe de recomandaţ’a noastră şi n’ci de comentarii explicative, suuse într’un ton de apărare e un nume care, aiă+uri de acel al sculptorului de renume internaţional „Bran-couşi" (Constantin Brăncuş’) a făcut cinste mare ţării din care a pornit la drum. Dună o copilărie petrecută alături de poalele Negoiului. după anii tinereţii ce-si căutau încă poteca spre o semnificativă realizare a vieţii, Mathey a plecat spre Austria şi Germania unde, după câţiva ani de hoinărie actoricească, a atras orfn câteva lucrări expuse atenţia celebrului arhitect Peter Behrens, care i-a dat putinţa unui stud'u serios în domeniul artelor aplicate. Curând dună aceea, a deven't cunoscut şi s’a impus cu o aitât de firească si serioasă siguranţă, încât astăzi e reprezentantul cel mâi înaintat în arta apL’cată eărţ:i. Tiemann şi E. R. Welss au avut de desţelinat tărâmul pentru estetica nouă a cărţii Mathey e însă, în privinţa aceasta artistul viitorului, de cnre se leagă pe drept cele mai nobile speranţe. Realizăr’le lui sunt pilde pentru toate directivele artistice în înfăţişarea cărţii contimporane. Izolat de România, Matey a contribuit în mare măsură la ridicarea aspectului cărţii, care, în a doua jumătate a secolului trecut, decăzuse într’un mod lamentabil, fiind numai rezultatul, muncii maşinale ce a determinat şi chipul tipografic al romanului francez cu coperta galbenă al căiţii de 3,75 franci. Românul Mathey e un îndrumător savant într’ale tipografei. Şi aceasta într’un timp, când la noi nu se ştie încă ce înseamnă alcătu’rea organică a unei cărţi şi din ce reiese unitatea dintre tipar, ilustraţii, hârtie şi copertă, când scrierile celor mai valoroşi poeţi şi prozatori români apar încă în vesminte de prost gust, care ne turbură clela început atmosfera predominantă a operei. Astfel fi nd, Mathey ar putea deveni şi pentru tehnica eărţ'i noastre româneşti un prim îndrumător ra-d'cal, un meşter stabilitor de exemple care. fără îndoială, n’ar întârzia să fie germenii rodnici pentru viitor. S’ar recomanda numai o încercare. Editurile noastre dispun de parale, iar o expoziţie a lucrărilor săvârşite până astăzi de Mathey ar mai clarifica mentalităţ'le în privinţa elementelor grafice şi al înttegului tâlc artistic, din care trebue să crească îmbrăcămintea cărţii şi tot aspectul tectonic al paginilor. Câţi sunt în ţara noastră acria, care ’şi dau seama de aceste lucruri, foarte însemnate şi pentru răspândirea culturii prin cuvântul scris? îndepărtat de ţară şi pătruns, în multe privinţe, de ideologia Germaniei noui pictorul Mathey a înţeles uşor care a putut îi misiunea talentului şi a organizării lui sufleteşti în mijlocul atâtor tendinţe. împletite, mai ales în primii ani de după războiu, din excese extatice şi din porniri spre construcţia rigidă, sever stabilizată. Artistul nostru nu s’a lăsat înrâurit prea mult de moda zilei, deşi virtuozitatea mijloacelor lui de exprimare se desvolta largă în foarte multe ramuri, ca un braţ puternic de copac. Căci pictorul îşi învăţase cu multă râvnă meşteşugul, din siguranţa' căruia trebu'a să crească arta lui străvezie, uşoară si senină aşijderea cerurilor de toamnă ale Transilvaniei, Ajuns acum la o rară maturitate. George A. Mathey s’a desbărat de toate înrâuririle contopite în s’ne pe timpul când seces'on'smul revis+ei „Jugend” cuprinsese multe dintre ten din fele decorative, apărute înaintea marelui război în Germania. Era numai o manieră uşor adantab’lă dar. în fond, greoaie lipsită de ritm interior şi de tensiuni organice. Revenind pentru câtva timp în ţară artistul s’a oprit şi la Bucureşti, unde a lucrat, între altele o copertă vioi şi tectonic compusă pentru Buletinul Com;siunei Monumentelor Istorice şi un Ex Rbris, xilografiat pentru poetul Ion M'nulescu. Dar la un stil propriu, limpede şi firesc grăniţat de toate celela'+e dibuiri din jurul său, artistul nostru încă n’ajunsese, deşi eforturile lui pentru ridicarea aspectului grafic al cărţilor şi pentru introducerea unui spirit limpezit şi totuşi conştient organizat în artele decorative, erau recunoscute şi de-acum contopite în înfăţişarea ornamentală a multor lucrări terminate în academiile germane de artă aplicată, pentru ale căror directive noui Peter Behrens, marele arhitect şi protector al lui -Mathey, şi IIermart Muthesius 360 © BCU Cluj luptaseră cu îndârjire. Chiar ilustraţiile desenate de artist în anul 1916 pentru un articol despre Transilvania, în revista Wieland, ni-1 arată călăuzit încă de concepţii obişnuite. In împărţirea ritmică şi totuşi solidă a planurilor susţinătoare ş: a figurilor principale se vesteşte, însă parcă de departe intelectualitatea clară şi atitudinea jucăuşă de astăzi, care se leagă în echilibrări perfecte cu chipul mai sever al litepii în pagină. George A. Mathey e mai puţin cunoscut ca pictor decât ca ilustrator şi artist grafic, ca meşter neîntrecut astăzi în arhitectura tipografică şi în schiţarea de coperte şi legături de cărţi. In faza ei actuală, pictura de ulei a artistului, care şi-a cucerit pe alt tărâm o faimă bine meritată, merită însă o deosebită relevare căci nu e ca la celălalt coleg al profesorului nostru din Leipzig, la E. R. Weiss, numai o preocupare mai inferioară şi de ordin secundar. Pictura în ulei a acestuia d:n urmă, îi trădează întrucâtva sărăcia, din ale cărei lipsuri s’a cultivat apoi ,,stilul” nu întotdeauna rezistent şi fără îndoială prea comod conceput pentru atâtea scoarţe şi coperte ale editurii S. Fischer. (Vezi noua legătură a operilor complecte de Herman Hesse şi legătura colecţiei „Junge Deutsche”, de curând editată de Phii'pp Reclam jun., Leipzig). Pentru Mathey, pictura în ulei e încă o posibilitate de exprimare a bogăţiei lui sufleteşti, încă un aport tehnic care clarifică atitudinea lui artistică în ce priveşte gradarea, organizarea tectonică şi ritmică a planurilor, adică aoeeaş trăsătură predominantă, care a făcut din pictorul nostru un tipograf atât de eminent. Privită din punctul acesta de vedere, pictura în ulei realizată de Mathey, în anii din urmă, nu înseamnă nicidecum o fărâmiţare a forţelor lui, nu înseamnă o reuşită încercare, oprită de celelalte preocupări ca de închiderea unei fundături, ci o complectare, transpusă în alt material şi crescută din însuşi sensul lui plastic. Firească ni se pare aşadar şi tendinţa aleasă de Mathey, firească zona înrâuririlor, ce s’ar putea preciza oarecum cu cele trei nume: Poussin. Cezanne şi Henri Matisse, care din urmă n’a influenţat numai un artist grafic atât de modest ca Purrmann, dar şi pe Heckel şi Pech-stein, adică pictori cunoscuţi, ce s’au ridicat în-apropierea artistului transilvănean. (Astăzi înrâurirea roditoare, venită din strălucirea operii lui Matisse, se poate uneori numai cu greu preciza, tocmai fiindcă e generalizată şi organic împletită cu alte elemente). De la Poussin până la Cezanne e de multe ori numai un pas, în ce priveşte stabilizarea ponderată a planurilor în adâncimea perspectivei, iar dela construcţiile compuse ale marelui francez din secolul trecut până la organizarea formală a compoziţiilor lui Mathey, calea nu e mai lungă. Henri Matisse e intermediarul, care mai întăreşte şi concepţia de îmbinare decorativă a culorii absolute. Astăzi recunoaştem de abia limpede cât de apropiată e noua tendinţă decorativă în artele aplicate de colorismul absolutist şi constructiv al lui Mstis-se. Astfel refacerea atâtor elemente isvorâte din sâmburele operii marelui colorist nu însemnă o simplă şi comodă imitaţie, ci o regenerare a multor, forţe proprii, care aşteptau să fie trezite şi îndrumate în direcţia ritmului ţâşnit nn- 361 mai dintr’un puternic simţământ pentru sensul elementar al valorizării coloristice, pentru imaginea unei lumi întregi de culoare senină, precum ne-a fost dăruită mai târziu de Mathey în „Cartea Ceaiului‘ de Kakuzo Okakura. Ţesătura pastei acestor uleiuri, când densă şi îndreptată spre sensul construcţie, când foarte sau chiar prea uşor aşternută, ca de exemplu--întrun peisagiu de factura eterică din Port Cros en Pro-vence, se impune însă totuşi pentru părerea,, că artistul e predest'nat graficei acuarelei şi litografiei în culori transparente. Acuarelele din 1921 şi din. anii următori sunt mărturii pentru susţinerea constatărilor de mai sus. Mai ales cele din Spania ni-1 arată pe Mathey într’un vădit progres spre domeniul construcţiei, ce se desprinde din substanţa cea mai curată a culorii. Cu o deosebită uşurinţă se încheagă soliditatea materiei din câteva pete ritmic alăturate, de multe ori întărite şi de elemente liniare, care nu constrâng însă niciodată glasul cristalin al culorilor sau desfătarea uşoară a atmosferii. E atâta destindere sufletească şi odihnă râzândă în aceste acuarele. încât ne mirăm cât de repede s’a putut izola artistul de formele colţuroase şi de luminile abstracte şi imafe-rializante ale Expresionismului. Lumea concretă şi însorită a Sudului a fost aşadar, şi pentru Mathey, un fel de reîntoarcere spre lumina patriei lui. (Fără îndoială că criticii de artă din Germania vor tălmăci altfel această recucerire a Sudului în opera artistului. Sensul Sudului în arta nouă se identifică, însă de obicei cu reîntoarcerea la forma concretă a realităţii şi la un colorism intensitiv, îndepărtat de intenţii prea intelectualizate). Bogăţia decorativă a acestor a-cuarelc, în care niciun amănunt nu rămâne ornament lăturalnic sau periferic, închizându-se în cadrul spiritual al lucrărilor, rotunjind şi întregind şi mai mult amploarea centrului de substanţă sufletească, ne hotărăşte să ne gândim încă odată la faptul că Mathey a fost născut în Transilvania: Trăeşte ceva făţiş împotrivit Nordului cenuşiu în acuarelele din Spania ca şi în ilustraţiile pentru cărţi exotice, terminate mai recent. Simţământul deosebit al artistului pentru o echilibrare de planuri, bazată pe culoare, e de sigur, un aport românesc. Dragostea deosebită pentru lumina culorilor pentru o diferenţiere în alăturarea câtorva nuanţe necomplicate şi curate, nu se găseşte,, în felul acesta, la nici un alt ilustrator de cărţi din Germania de azi. Transilvăneanul Mathey a rămas aşadar reprezentantul unui exotism, care încape de minune în cadrul graficei contimporare. Căci pictorul nu imită arta popoarelor din Răsăritul îndepărtat, nu vrea să fie un Hokusai stau un Foujita mai mărunt, ci creiază din îmbelşugata lui imaginaţie coloristică, dinir’un simţământ cu, adevărat vegetativ pentru jocul culorilor transparente, o întreagă lume nouă de poveste, care nu vrea să fie o imagine fidelă a ţărilor tropice ci un fel de parafrază pe tema „Viaţa Japoniei şi a Oceaniei”, precum ne-o închipuim uneori, dincolo de realitatea concretă. In ilustraţiile lui Mathey respiră astfel exotismul imaginaţiei unui european, care ridică realitatea îndepărtată spre nivelul vrăjit al poyestei. Acuarelele ca şi litografiile în culori, realizate în anii din urmă de artistul nos- © BCU Cluj tru,, sunt neîntrecute exemple ale unei conştiente şi nespus de atrăgătoare tendinţe de muzica-lizare In artele plastice, sunt sufleteşte de aproape înrudite cu cântecul şi cu dansul. Dar Mathey nu mai urmăreşte astăzi, aa altădată, o muz calizare, care se identifică cu a bstract'izareu în înţelesul expresionist, ci se joacă ingenios cu realitatea, ridicând-o uşor şi fără de nici o sforţare la rangul de povestire luminoasă. Arta pictorului e un joc şi un dans împrejurul lucrurilor, e râs şi cântec. (Poate că Frîedrich Nielzsche, gânditorul veşnic tentat de lumina suverană uşoară şi jucăuşă a Sudului, ar fi fost încântat de cărţile ilustrate de Mathey, ca altminteri şi de miniaturile de muzică sticloasă ale lui Claude Debussy). Dar nici muzica sticloasă a culorilor lui Mathey nu s’a arătat din prima zi. O cale destul de anevoioasă a fost străbătută până la ea, şi aceasta într’un timp când sute de tend'nţe influente s’au aruncat ca nişte valuri înăbuş’toare peste artiştii mai tineri ai Europei. Pictorul nostru a arătat însă dela început că nu trebuia confundat cu diletanţii, care s’au slu.ţ’t de broboadele mistificatoare ale Expresionismului, eu scopul de a acoperi lipsurile meşteşugului lor. In xilo-grafiile, pe care Mathey le-a conceput ca o transpunere a textului biblic în chipuri de o fanatică structură plastică, mijloacele do exprimare elementară sunt fireşte cu mult lăsate. în urmă de o forţă care desprinde compoziţia dili însuşi posibilităţile clasice ale xilografiei, din sinteza ritm’că ce trăeşte între alb şi negru. Dintre toţi xilografii moderni tânărul transilvănean a fost sigur unul dintre cei mai înzestraţi constructori de planuri conc'se, adâncite între câteva predominante elemente lineare, care conduc privirea în direcţ’ile de centralizare ale compoziţiilor. Astfel ochiul ceteşte, de parcă ar avea un text îna'ntea lui. ceteşte cuvintele Scriptura, transmise fără de ocol m limba abstractizată a duhului. In aceste imagini pentru Bibl-’e, (Insei-Verlag, 1921). Mathey s’a apropiat în acelaş timp de tehirca clasica a xilogrnfei din per'oada .incunablelor” din secolul al XIII-lea şi al XV-îea, adăugând o d'iferenpare în sensul „goticului”, cultivat şi de ce'lalţi expresionişti. Expresia durerii şi a 'morţii se ridică până la simbolizare supremă, şi chiar atunci când mănunchiul de valori grafice pare puţin forţat în înţelesul atâtor simţăminte rupte, colţuroase sau sparte în cioburi, stilul meşteşugit nu decade mai niciodată până la nivelul unei maniere, ce ar sta, în fond, dincolo de pulsaţia vehementă a conţinutului, dincolo de o preocupare sinceră şi adâncită. , Litografiile pentru Cântarea Cântărilor (Editura Dietrich Reim.er Berlin. 1924) au avut menirea să se contopească într’un organic întreg cu textul minunat tălmăcit de Goethe, cules în faimoasa antiqua a lui Watbaum, care a fost altminteri unul dintre cei mai mari tipografi ni secolului trecut şi care a trăit şi a lucrat în Transilvania ş; în Bucureşti. Din teascurile lui Walbaum a apărut, în anul 1945. primul cot’di an bucureştian, ce purta numele Bule arest er Deutsche Zeitung”). Litografiile lui Mathey întregesc eu elemente mai pictural văzute, imaginile deşteptate în noi de cântecele populare isvaelite. ‘ ai.c\ l1t5 1H drept, dar dintr’o întâmplare fericită, au încăput între scoarţele Vechiului Tesfainent. Crescute parcă numai din jocul luminii pe planurile trupurilor omeneşti, dintr’o strălucire de caldă sensualitate, cure totuşi nu destramă niciodată formele mari şi nu rareori chiar foarte sculptural rotunjite, ilustraţiile artistului nostru compîectcază caracterul lapidar şi tăios al literii cu atmosfera sudică a conţinutului, înlesnind pătrunderea noastră în împărăţia îmbătătoare a dragostei ce ’şi găseşte landele în imaginea animalelor, a florilor şi a lucrurilor celor mai apropiate. Cam în aceeaş direcţie se îndreaptă şi celelalte litografii precum şi desenurile lui Mathey delu 1924 încoace, de multe ori însă, liniarul se impune pe planul întâi, indicând conturul'Te unei lumi fragede şi vrăjite de minunea unui cer exotic. Altădată motivele — nuduri suave sau naturi moarte brodite dintr’o rară delicateţă pentru caracterul intim al facturii plastice — sunt strânse numai de contururi diferenţiate. L’nia o subţire cât un fir de păr şi poartă totuşi greutatea şi stabilitatea plastică, profilează fineţea primăvăratecă a unui trup pe un fond fictiv. Cine nu ştie cât de aproape e pericolul banalizării de asemenea realizări lineare, neforţate de o stilizare voită, va preţui figurile suple şi uşoare desenate de Mathey, mai mult decât extravaganţele liniare ale altora. In elementele liniare din complexul de realizări al pictorului nostru, se ascund încă multe prom’siuni pentru grafica modernă şi pentru arta aplicată cărţilor. Şi dacă ilustraţiile concepute pentru curţile exotice au ceva din curăţenia neatinsă a ninsoarei ~ o ninsoare văzută de un ochi, care iubeşte şl jocul Rococoului francez — Puia simpla şi susţinătoare de profilări plastice din desenurile lui Mathey se impune clară în folosul unei tendinţe noui, ce caută să se îndepărteze tot mai mult de ilustraţia barocă a lui Max Sleoogt. Barul s’mţ pentru împărţirea suprafeţelor, pentru echilibrul şi întrctăerea, planurilor la călăuzit pe Mathey în tehnica graf’că apTcatn cărţii, iar copertele, legăturile şi paginile de r’pnr, lucrate după indicaţiunile lui, fac parte dintre exemplele cele mai desăvârş'te în ramura aceasta de preocupări grafice. Artistul e exponentul activ al unei directive care s’a îndepărtat mai muV de tradiţia cărţii decât lucrările lui Tiemann E. R. Weiss sau Karl Walser, cu toate că planurile nu par niciodată destrămate sau rupte în bucăţi de liniile frânte, dar paralel repetate, din multele diagonale care, la alţi artişti mai pi ţin versaţi în ţinuta echilibrului, ar deveni un pericol pentru stabilitate. Concepţiile de construcţie liniară ale lui Mathey au par'că insă caracterul unor grilaje ritmic împletite, eu dibăcie forjate ş, «şezate înaintea unui cer mare şi Pnişt'-' Şi astfel liniştea hotărăşte expresia, determină limpede statica scoarţelor, iar grilajul aurit sau colorat e apropierea, care face loc adâncimii _se joacă şi cântă, aşijderea figurilor din ilustraţiile pentru cărţile exot’ce înaintea unui, fund ar limpezit. Pe când E. R. Weiss şi Karl Walser sunt încă îndrăgostiţi de minunile cărţilor din trecut, propagând înfăţişarea Iar în înţelesul acestuia, George A. Mathey se îndreaptă cu pnşi siguri spre realizări liniare, potrivite mentalităţii 362 © BCU Cluj timpului nostru. Pornind de la culoare, opera lui Mathey înseamnă, pentru cartea tipărită în Europa de astăzi nu mai puţin decât construcţiile lui Le Corbusier în domeniul arhitecturii. In Galeriile Luxembourgului se găseşte astăzi lucrarea unui singur român: o pânză semnată de George A. Mathey. In uit ma Expoziţie internaţională a Cărţii din Lipsea, o sală deosebită' i,a purtat numele, înfăţişa udu-i opera de îndrumător sârguitor, cu pr'sosinţu înzestrat şi condus de o soartă binevoitoare. Dar imagi- naţia noastră 11 vede pe românul lin Sibiu şi in mijlocul vieţii noastre culturale şi artist'ce, care se strădueşte sincer de a înfăptui o ridicare a nivelului comun spre zări mai însorite şisttăve-zii ca atâtea dintre lucrările profesorului de Veche obârşie transilvăneană din Lipsea. Nu ne vom lipsi de el. E datoria şi dorinţa noastră să ne salutăm solul plecat peste hotare, să-l primim printre noi. OSCAR WALTER CISlK DRAMA ŞI TEATRU C O P P E L I A fantazie în 4 acte şi în versuri ce d-1 N. OTTESCU OoPPELIA" e un debut şi o fantazie. Bună sau. rea, lucrarea merită oricum o preţuire. Dar la răspântia deschisă de d. Ottescu străbat şi alte drumuri, aşa încât alături de o simplă analiză de piesă trebuie să adăogăm o cât de uşoară lămurire a unei probleme ce ni se pune, şi anume aceea a diletantismului. Ţin să subliniez încă dela început că întrebuinţez cuvântul acesta în înţelesul cel mai grav al său, şi nici decum cu gândul mai dinainte făurit pentru înlăturarea unui autor care nu ar avea drept profesiune scriitoriceasca îndeletnicire. In artă oricine îşi poate spune oricând cuvântul şi porţile îi vor fi deschise, când, de ori unde ar veni, noul sosit, aduce cu el o lume autentică. Atât de bucuroşi suntem de oriş:ce câşt g adevărat artistu, încât sunt mai dinainte iertate toate nejsbânzile mărunte şi intermediare, fie ale tehn’cei fie ale Lmbii. . Un lucru însă nu poate fi trecut cu vederea, mai ales astăzi când suntem mult mai atenţi după atâtea eforturi făcute pentru încurajarea literaturii originale: diletanLsmul sufletesc al autorului, 'falşul iniţial, prezumţia de izvor, din care nu poate curge decât o iluzie de apă. Pentru o atenţ e urmăritoare a vieţii noastre teatrale, „Coppelia” desvălue o in,ut lă şi neaşteptată tragedie a d’leiant'sinului total, de care ne credeam de mult lecuiţi. Nu există o aplica-ţiune sau o înclinare naturală pe care lucrarea aceasta să ne-o releve. Nu va rămâne ca iniţ'al imbold de creaţie — se vede prin cele patru acte. Ca printr’un cristal—decât o năzuinţă sarbădă ş: banală de a închega ceva dintr’o sensibilitate dc împrumut fie chiar de un sincer împrumut. Intr’adevăr, în schemă, imboldul creator în artă, s’ar putea descompune în două momente principale: primul, mai îndelung, e alcătuit dintr’o încărcare a; sensibilităţii în contact cu viaţa, se resimte mai în urmă, în forma ei definitivă, autenticul operei de artă; şi al do’-lea moment acela al eliberării, când artistul suprasaturat resimte ca pe o imperioasă necesitate, nevoia de a crea, de a transvasa într’un tipar nou, experienţa strânsă în sufletul său. Aceasta, în cazul creaţiunei necesare, a artistului jnăscut. In cazul diletanţilor însă, din care face parte şi d. N. Ottescu amândouă aceste momente sunt falşificate, inconştient, f'reşte, dupăcum tot inconştient se produce şi procesul creaţiunei =au-tent ce. Primul moment, se deplasează într’un alt registru şi încărcarea aceea cu experienţă sufletească, în loc să se facă în contact direct cu viaţa se face printr’o altă operă preex’stentă. Impresiile nu mai sunt originale ci de împrumut. Singurul lucru pe care aceste impresii îl păstrează, dealungul unei im controlate cariere de spectator sau cititor amator (lucru primejdios căci seamănă în neprecisul său cu adevăratele impresb de artist) este haina ceţoasă a atitudinilor sufleteşti cari rămân în falşul inspirat ca nişte vagi, dar stăruitoare ecouri. Lor, personalitatea şubredă a diletantului le cade pradă luând, de bună credinţă, eferveşcenţa aceasta a unui mozaic străin şi perfid, drept o personală şi generoasă stare de suflet şi porneşte la lucru. Rezultatul va fi o impresie totală de artificiu, şi de reeditat, iar în parte, acuzarea mai mult sau mai puţin precisă, a falşelor memorii. (Nu fac nici o legătură fireşte, cu punctul de plecare al d-lui Ottescu în inspiraţia sa. Continuarea sau împrumutul unui balet sau a unei opere comice, cu chiar personagiile sale nu se poate lega de schema de mai sus, care priveşte, exclusiv, ereaţiuneai, desfăşurarea unei teme, singura care ne interesează). Al doilea moment, al necesităţii de exprimare la diletant poate câteodată să f'e sincer şi im-per’os. De multe ori însă e amalgamat cu ambiţii, cari vin din alte regiuni ale vieţii sufleteşti. Din neoromantica noastră de astăzi, d. Ottes-eu şi-a luat ideea, urmându-i şi pasionându-se după consecinţele sale. pe o schemă mai puţin gândită şi simţită decât *aceea a unui predecesor, anrntindu-ne, fireşte de R. U. R-ul lui Ka-rel Ciapek. Modernismul, autorului ceh ţi-a displăcut însă dar acceptând procedeul, autorul Coppeliei se leagă.peste epoci, cu sursa autentică care pleacă dela E. T. A. Hofmann şi coboară spre noi, fie în operă comică, fie în balet. O mărtur'sire francă a autorului sunt însăşi personagiile. Până acum nimic de zis. Păpuşile vor învia, cu viaţa — care e cantitate —* dis- 363 © BCU Cluj trib uită lor din două fiinţe vii, lăsate într'uu somn vegetativ. Aci, ideea iniţială pare a fi fost hrănită la domnul Ottescu de un sentiment puternic, de 6 adevărată experienţă de a vieţii, trecând astfel pe autor printr’un singur dar sincer şi autentic moment artistic. Aceasta, judecând după actul Întâi, care rămâne dozat convingător mai ales, în registrul său, cu premisa pe care avea să o pună în fata noastră. Ba ceva mai mult, o trăsătură din personalitatea artistică, a autorului vrea să-şi facă loc: humorul său, subliniat prin invenţii nouă cari alcătuesc acest prim act. ■ , Dar fulgerul s’a trecut. Orice nădejde rămâne înşelată;, infima inspiraţie s’a consumat, şi ceeace va urma e naiv sau indigest. La lucru, diletantul va lungi, va complica va căuta să construiască — neisbutind. Şi în ciuda acestui moment, d. Ottescu rămâne, în realizare, până la sfârşit diletant, fiindcă arta este în această fază de creafie, economie şi armonioasă distribuire a forţelor. După această clipă de viziune, de punere în mişcare a personalităţii sale artistice opera în desfăşurarea ei nu se mai reîntoarce la viată, ci la lucruri, amintiri de lucruri mai dinainte realizate de alţii. Păpuşile intră într’o carieră pământească, copilăroasă, în care episoadele cele mai importante sunt luate de aiurea, fie ca atmosferă, fie ca situaţii. Astfel în actul al doilea, actul balului, 11a urlet şi apoi Ţrubadurul rostandizează fără pu- doare. Metrele scurte din romanţele „Romanţioşilor”., sau cele ale cântecelor din .Prinţesa îndepărtată” sau din retete de ale lui Raguneau sunt puse la contribuţie alături de alexandrinele tiradelor din Cyrano. E un Rostand total şi palid, ciugulit. "■ In actul al treilea Burghezul care se încearcă să compună şi să dicteze o poezie e o amintire veche din „Prostul” lui Fulda. Iar actul final, cu desperata Coppelia în dor de dragoste, dansând goală în faţa unui Cupidon de ghips şi a invitajiilor săi, rupe din „Fluturele de noapte" al lui Henri Bataill© o largă fâşie de hârtie de calc, şi reeditează liric, cu un grăunte de perversă tragedie, năzbâtiile Tyrei de Marlieu. Acestea ar fi sumar şi episodic confruntările falşelor memorii din Coppelia. Adăogaji inexistenfa totală a unei acţiuni, o impresie generală de flasc, de văzut; o arbitrară înşiruire a episoadelor; o pierdere şi difuzare a interesului ideei centrale, de altfel greşit pusă din punct de vedere al logicei şi mecanismului sufletesc în actul spleenu-lui păpuşilor, pe care cade accentul, şi veţi avea fantezia Coppeliei. Suntem prea mult partizanul dematerializării artei dramatice, pentru a putea fi bănuiţi că cereau o osatură de ojel unei dantele, şi că nu avem gustul lucrului spumos şi strălucitor al glumei pentru glumă, pe care o dorim elegantă, vioaie, spirituală. . . Cam aşa de am fi găsit Coppelia am fi lăudat-o cu dubla bucurie a unei descoperiri de talent adevărat şi a unei plăcute seri. ION MARIN SADOVEANU CRONICA MĂRUNTĂ Acum douăzeci de ani o literatură româ- nească asupra problemelor străine nu exista şi nici nu era posib'lă. Preocupată cu totul de organizarea economiei intime a culturii noastre, critica românească găsea prematură considerarea oricăreia din marile teme pe care le pune arta, morala sau filosofia Apusului. împrejurările s’au schimbat însă de-atunci. Odată cu înălţarea nivelului culturii generale şi cu o mai sigură stăpânire ştiinţifică asupra condiţiilor noastre, în scrisul publiciştilor mai noui începe să se simtă adierea unui răgaz, a unei degajări inţelectuale. care le îngădue să studieze unele din aspectele cugetării europene, fără să resimtă în acelaş timp remuşenrea că neglijează astfel problemele directe şi practice ale vieţii naţionale. Este sigur că natura, trecutul şi societatea românească pun încă probleme puţin desbatute până acum, dar odată cu cercetările privitoare la ele, publiciştii noştri se opresc în faţa unor întrebări mai îndepărtate şi mai largi. In alte părţi,, procesul acesta s’a împlinit de mult. In Franţa, sub conducerea unor personalităţi ştiinţifice ca H. Lichtenherger, Ch. Andler şi J. Ver-meil, s’a desvoltat o şcoală germanistă căreia ţiţeraturai iiniversală îj datorează unele din cele mai bune monografii asupra unui Wagner Nietzsche, etc. In Germania, un E. R. Curtius a consacrat lui Ba] zac şi Barres, câte un monument critic fără analogie în propria ţară a acestor scriitori. Harnicul şi pătrunzătorul E. R. Curtius urmăreşte apoi deaproape desvoltarea literaturii franceze contimporane şi lui i se da-toresc câteva din cele mai bune pagini scrise asupra ei. Ya veni poate timpul ca erudiţia românească să-şi aducă contribuţia ei întru limpezirea marilor probleme de aiurea. Deocamdată ea are încă mult de făcut (în interior, dar răgazul intelectual care măsoară progresul făcut în acest din urmă domeniu, îl vedem manifestându-se de pe acum, în unele din acele scrieri informative, ingenioase şi pătrunzătoare în acelaş timp, cum volumul „Interpretări” al d-lui Mihai D. Ralea este un exemplu. Scriitorii străini pe cari .Interpretările” d-lui Ralea îi grupează, reeonstituesc o atitudine morală pe care o ghicim identică cu acea a interpretului lor, de oarece nici un alt criteriu nu ni se arată că a prezidat la alegerea lor, din galeria variată a marilor scriitori moderni şi contimporani. Astfel fie că este vorba do Proust. Rilke Fromentin, Haxdy, Anatole France, Amiei, Gide, 364 © BCU Cluj Valery sau G. Solei, pagiiiele d-lui Ralea, aleă-tuesc comentarul simpatic închinat unui anumit fel al vieţei interioare şi anume aceluia în care tragismul fatalităţii se temperează prin luminile inteligenţii, ajungând la înţeleaptă resemnare, modestie şi măsură, ca la virtuţile ei cele mai proprii. , A existat un moment în literatura modernă, când cultul romantic al eului coexista cu acel interes ştiinţific pe care curentul naturalist îrt creştere îl solicita în mare măsură. Amiel şi Fromentm au scris tocmai în această epocă şi operele lor sunt nu numai mărturiile unor vieţi interioare sporite prin singurătate, dar şi documentele unor inteligenţe lucide înarmate pentru disecţia vieţei sufleteşti, cu straşnicul instrument ascuţit, pus la îndemână de stilul ştiinţific al vremei. Scriitorii desvoltaţi subt această îndoită influenţă ne suggereaxă un fel de morală a inteligenţii şi idealul de delicateţe şi înţelepciune care ilustrează, peste veacuri, imagina „trestiei gâuditoare” a lui Pascal. O tălmăcire a acestei atitudini vom găsi în paginele d-lui Ralea. Volumul se închee prin câteva studii închinate literaturii româneşti. Remarc pe cel clin urmă, în care un material risipit în revistele anilor din urmă, este întrebuinţat cu mult rod, pentru a întregi aspectul mai puţin cunoscut al operii de moralist a d-lui G. Ibrăileanu. TUDOR VIANU ♦ ■ Până a ieşit zilele trecute Purgatoriul („Cartea Românească”, cu un comentariu de Ramiro Ortiz) în. traducerea, de mare arhitectură a lui Coşbuc, anul n’aveai o publicaţie evenimenţ, în înţeles clasic. Un roman a ieşit aici, un volum de versuri dincolo, un bun număr de revistă, o piesă de teatru destul de scenică, o compoziţie sinfdnică cu fiori băştinaşi, lucrării în continuare de critică. Toate fapte la rând, fără ceva care să le subsumeze. Vedenia aceasta medievală şi catolică, desfăşurându-se în 1391 de terţine, pline de umbre muzicale şi de stele mi se pare că este ce-, trebuia anului ca să nu plece dintre noi, avân-du-şi celelalte atribute ale puterii şi manta de fir şi inel, dar fără coroană. Câtă muncă a cheltuit făurarul, ca s’o toarne şi apoi s’o ciocănească şi s’o îmbrace cu pietre, aidoma tiarei de armonii întreită ca a papalităţii, din Divina comedie dantescă! Lucrul nu era gata. Tipăritorii au fost siliţi să dea nişte caete pe mâna culegătorilor, care. armai fi fost fără îndoială revăzute. Se ştie apoi câte schimbări făcea Coşbuc întâei corecturi, întâiei obiecţionare barbară a manuscrisului. Toate aceste şlefuiri, în care se recunoaşte mâna meşterului şi care dau strălucirea din urmă, cea ho-tărîtoare, n’au mai putut fi făcute. Dar cu câtă putere vâjâe harpa aceasta de înălţimi dumnezeeşti aruncând, în noi cuvinte din graiul nostru! Cât de măreţ e scriitorul român, plecat în lume cu o măntăliţă de idile şi balade, când caută pe coarde accentul ştiut sub privirea vechiului călător pe sub pământ-şi prin cer, care i-a lăsfat pe-o vreme locul! Citesc cel mai nou număr din Ostland, revista săsească dela Sibiu, sau, mai bine traducând subtilul întocmai, „revista vieţii sufleteşti , a Germanilor din străinătate”. încerc o nemulţumire care nu mă lasă, oricâte argumente găsesc împotrivă. Să mă lămuresc. * Pentru o mai bună înţelegere a punctului meu de. vedere amintesc în acelaş timp şi această publicaţie scoasă de acelaş oficiu, care îngrijeşte de Ostland. E un Anuar al Germanilor din România pe anul 1928 (Jalirbueh der Deutschen in Rou-mănien fiir das Jahr 1928). Amândouă publica-ţi'le fac cinste secţiei redacţionale a „Ligei culturale a Germanilor” din Sibiu. Şi amândouă împletesc la nemulţumirea din două fire, ce simt cu fiecare pagină întoarsă, cum se alege în mine. Cred că un străin care ar veni azi în Transilvania, şi ar cerceta cele trei popoare ale ei în toate formele lor de viaţă ar putea să descopere, fără să folosească vreun material istoric, neamul băştinaş şi neamurile venite. Tipic e în acest înţeles poporul săsesc. Săcuii şi Ungurii îi seamănă, deşi într’o măsură mai slabă, Săcuii au fost multă vreme naşte întreţinuţi ai politicii diferitelor guverne budapestane totdeauna cu cereri de înaintat şi cu atenţia aţintită pe malurile Dunărei de departe. Saşii luptă să nu se leg© de mediul geografic şi cultural în care trăesc. Secolele, cele şeapte, fireşte că au fost mai tari decât ei. Dar şi azi, toată puternica lor organizaţie duce tot într’a-colo. Sunt nişte oameni la un popas, într’un drum început în Evul Mediu, şi cu toate armele de cultură şi de tradiţie dela Rin puse de pază la colţurile taberei de care. Dacă drumul ar duce îndărăt ei ar trebui să poată deshăma acasă, fără să se mire sau să stârnească mirare. Mă tem că e în aceasta o mai mare pricină decât sistemul celor doi copii, de stoarcere şi gălbejire treptată a naţiunii. ‘ Mă uit şi la Ostland, un fel de Graiu românesc inversat, şi mă uit şi la Anuar. Informaţiile despre germanii din Chile sau din ţările baltice sunt' mai largi şi mai cu pricepere a împrejurărilor de-acolo, decât cele privindu-ne pe noi. Nimic din viaţa noastră culturală cea mai nevinovată din punct de vedere minoritar, înaltă literatură, teaţru, artă, ^ muzee, n’a pătruns nici într’un singur rând. N’o spun aceasta dintr’o pică naţională de care, aici, mi-ar fi ruşine. Sunt însă speriat înaintea unei dovezi unice de organizare privind un întreg popor, a neadaptării la viaţă. ‘ Nu mai e numai un material de interes sociolo-g;c, jci un subiect de mare roman tragic. 11 aşteptam pe sasul de talent, care să-l scrie. . + . ... ... ■ ■ Teatrul de păpuşi, care a fost discutat şi făgăduit în multe părţi are să ne vie dintr’un loc fără 365 © BCU Cluj discuţii şi făgădueli asuprâ-i, de iveiun fel. Dacă şi măsura izbutini va fi aceeaş cu a aşteptării, putem întâmpina această creat e lliputană cu tot alaiul şi cu toate prapurcle păstrate pentru marile prilejuri. Tehnica şi teoria dramatică îşi vor deschide un nou domeniu. Ochiul va trebui să se deprindă să privească şi altfel ş' chiar prin aceasta să se împrospăteze. Arta aplicată aci, sc va concentra şi s lupi f ca. Intr’o vreme, care la no'se continuă, de analiză şp de salon in scenă , dinamismul şi .episod smuf psiholog a fără complicaţii şi ac-ţionismul tră,'t el teatrului de păpuşi, ne vor opri din nou asupra lor. Pe dc alta parte, âcelaş aşezământ trebue strecurat pe toate răspântiile vieţii naţionale, unde ar putea fi de folos. Dacă cinematograful, gramofonul şi rad o m; jcsc educatorilor pedagogi1 şi soc'ali, cât mai mult această miniatură de viaţă, din Cele mai îndepărtate vremuri şi li cele mai 'deosebite popoare, cu indu'oşare îmbrăţişată! Iată de ce gândul d-hii Victor Ion Popa şi al Teatrului din Cernăuţi, pe care îl conduce, ne umple de neastâmpăr. Va li ce trebue? Ştiind c-e nădejdi punem în el, să-şi isprăvească întâiu toate pregătirile. EMANOIL EUCUfA ■ , Sorim acestea cu tristeţe. Grav, cum se cade să vorbeşti despre o toamnă. De crepusculul literar al unui cenaclu. Ca despre o desfrunzire începută pripit. Nu insă şi neaşteptat. Sufletul nostru acceptă. în acest ceas unsprezece, melancolia din faţa pomului, care va sta curând singur de foi. Plus cel mult gândul de a-1 şti peste câtva confortab.l lemn de foc, pentru atâţia inşi înşelaţi cu reumatisme de umbita lui. Aparent primitoare, dar umedă şi acidă în fond. De multe ori, la fel arborelui african ai cărui coroană, grea şi din zare ospitalieră e de fapt numai o formă a morţii pentru cântecul şi pasările amăgite de verdea lui solicitare. Forţa unei armate stă în disciplina ei. Tăria unui canclu în autoritatea şefului. Din care nu trebue să dărue niciodată. In privinţa aceasta, sălbatecii sunt mai înţelepţi: judecătorii lor pronunţă sentinţele din frunzişul, _des şi în nalt, al unui pom. Faţa nu li se vede. Singur glasul, ca venit clin cer. Nimic altceva material. O putere absolută! Asemeni şi criticul. . . Dar un cenaclu e o aterizare a autorităţii critice sub cel mai lumesc aspect. Gândiţi-vă. Criticul oare îţi, oferă scaun. Care îţi lasă în palmă dâra de umed pcnib’l a moluştei. Criticul care îţi citeşte. Care îţi dă ciai, beţişoare de pişco-turi, rimându-ţi zâmbetul afinnatv cu’ un surîs de tigresă îmblânzită! Mai mult. Griji c.ul care se simte legat să te păstorească, asemeni cloşcei. Să scrie. Să te laude. Şi să uite că toate lucrurile au un revers. Că dragostea cea mai ferbinte târăşte după sine, ca un destin, fatal ingratitudinea. In vreme ce depărtarea maschează slăbiciunile. Păstrează ideia pură. Autoritatea ca autoritate. Singură intimitatea demascând. Cel maj primejdios duşman eventual, e fostul aliat. Copil sau prieten. Şt e unde să lovească. Şi loveşte precis. Mai ales atunci când n’ai ca Aciida numai', un loc vulnerabil. _ Când călcâiul clasic se multiplică în atâtea cărţi. Atâtea p.rgini. Sau confidenţe smulse, altădată, sub abetjcurul intinltăţei. Şi mai este ceva. Un fapt deopotrivă de grav Mai grav poate decât orice. Să-l spunem. Se chiamâ adorarea înşelată. . . La toate acestea gândeşte negreşit, în aceste autumnale zile ale cenaclului său, cetind „Ideia Europeană” pe Decembrie, autorul vastei Evoluţii a Poeziei Lirice, d. Eugen Lovinescu. Iar noi dacă cedam intenţiei ispititoare a unui stud u, cum materialul nu lipsea, am fi intitulat rândurile acestea, în chip curent: „Despre Ingratitu- dine”, sau „Amantul înşelat”; neadăogând (ca d. Victor Eftimiu, de pildă) „reproducerea interzisă”. Căci faptul e prea savuros şi plin de învăţăminte. . . Apărând de şapte ani în Bucureşti şi în condi-ţiuni tehnice excelente, Roma — revst’a Institutului de cu],tură italiană — este pentru noi, egal o bucurie şi o mustrare. Înfăţişând publ'cului românesc aspecte şi probleme ale uneia dintre cele mai bogate literaturi latine, revista d-lui Ortiz este de un real serviciu informativ. împlineşte aci o chemare, pe care noi nu ne-am simţit atraşi s’o realizăm nicăeri. Biata literatură românele scă este, şi azi, tot atât de oropsită, întrucât priveşte cunoaşterea ei peste hotare, cât era şi mai înainte de existenta actualului Minister el Artelor. Explicaţii sunt, de bună seamă, multe. Ştm. Mai întâi o con-s.ol dare interioară şi, pc. urmă, afirmare externă. Ca şi cum, amândouă, nu pot fi făcute paralel. Mai ales când. atâtea îndemnuri şi exemple se ridică împrejur. De pildă .Bulgaria. Are un organ de informaţie, polit că şi 1 terară, oare apare permanent în franţuzeşte. Admirabil tipărit. Nu-inerile recente închinate artei bulgăreşti, au fost de exemplu, tot ce se putea realiza maţi desăvârşit. Şi ca reproduceri. Şi ca text. Pe urmă Polonia. La fel. Un admirabil ziar, cu aceleaşi rosturi. Desăvârşit ca intenţie ş' ca faptă. Redactat tot în franţuzeşte. Şi citat de atâtea ori dc revistele streine. întrucât ne priveşte reduşi la atâta cât poate face „LTndcpendence floumalne” sau „La Roumanie Nouvelle” stăm cu mâinile incrucişte pe piept şi privim cum vecinii trec pe lângă noi, ne depăşesc şj lesă îndărăt, înfundate până la osie în indiferenţă, grelele noastre chervane cu zestre, plecate încă de acum câţiva ani pe drumurile tiparului, spre târgurile interesului european cu cele două buletine de informaţie: „Kulturnachriechten” şi „Rasegna culturale clei a Romania”. Amândouă admirabil gând'te. Dar lipsite complect de ajutorul oficialităţii. Reduse la atâta cât poate rupe deln gură o insftufie particulară. Mult prea 366 © BCU Cluj puţin pentru ea cele două buletine să poate lucra cu adevărat activ, pe acest tărâm atât do accidentat al propagandei peste hotare. Iată pentru ce socot.m pentru noi „Roma” un model, care ar trebui multiplicat în cât mai multe limbi şi capitale streine: o revistă care să infâţ şeze continuu acolo spiritul românesc; după cum publicaţia redactată ele d. Marcu îl păstrează pe acel ital'an la noi. Fiecare număr al ei, îl simţim respectând un program. Cont nuând o linie de orien;tare, apăsat trasă. înfăţişând cât mai variat şi complet,, fragmente de cultură italiană, alese astfel ca să întregească o imn-g’ne dar să poată trăi, la nevoie, şi izolat: articole esseuri, traduceri, în versuri şi proză, toate îmbrăcând bogat şi durabil o strădirnţă italiani-zantă neobosită — pe care noi am fi vrut s'o facem cât mai vizibilă şi mustrătoare pentru oficialitatea românească actuală, . . AL. BADAUŢA ■ D. Tomcscu ne trimete întâiul număr din noua revistă pe care o scoate la C'raiova: Scrisul românesc. Pentru generaţ a de după războiţi numele omului acestuia e aproape necunoscut. Eai are pretenţii cosmice, pos bibtăţi omeneşti ca or.care altele, dar memorie literară scurtă pe cât de superbă atitudinea. D. Tomescu revine la literatură după o absenţă de zece ani, timp în care nici o carte a sa n’a ieş’t să expună în vitrina actualităţii numele criticului şi îndrumătorului literar de altădată. Sever în judecăţile asupra celorlalţi, el a, fost faţă de s'ne, faă de scrisul său de o cruzime fără pereche, osândindu-1 să zacă sub ani, în paginile revistei Ramuri imde şi l-a publicat în cea mai mare parte. Dar pentru noi, generaţia al cărei suflet războiul l-a despicat în două, catastrofal, scrisul lui de atunci e încă viu şi scump. D. Tomcscu şi-a avut o epocă în care a stăpânit nu prin politica ceaiurilor sau a intitutelor literare, — era un tânăr boem care abia îşi putea plăti şvarţul. — ci prin acel scris în care gândirea masivă se turna în formă lapidară, ciselată până în ultimul amănunt de un necontenit fior artistic. Judecăţile lui erau verd ete, definiţiile lui circulau învăţate pe dinafară. Ceeace îl deosebeşte pe D. Tomescu între crit'cii noştri e stilul său în care ideea se îmbucă perfect cu fraza impecabilă. Căci, zău, nu e nim’c mai r'dicul decât să formulezi directive artistice în perioadele anti-gramaFcale ale d-lui Mihail Dragomirescu sau să găteşti cu horboţele std'stice păpuşile de gumă ale „ideilor" d-lui Eugen Lovinescu, Intre criticii noştri D. Tomescu e un artist. Recitiţi-1 in comparaţie cu Ilarie Chendi cu care are afinităţi, depăşindu-1 însă printr’un bun gust mult mai sigur decât al ironicului şi, ades, prea părtinitorului ardelean. Zece—cincisprezece ani de viaţă literară cari au trecut confirmă întru totul judecăţ le critice de atunci ale lui D. Tomescu. Ce a remarcat el a rămas; ce a demascat el s'a cufundat în neant. Atâtea glorii literare ale vremii aceteea de frumoasă şi fecundă polemică, isbite de săgeata fără greş a criticului, s’au dcsumflat ca balohaşele mult’colore din târgul Moşilor! Azi nu mai sânt. Timpul verificator a dat scrisului lui D. Tomescu prestig'u de verdict. Eram încă elevi şi aşteptam cu nerăbdare fascicula elegantă a revistei craiovene să ne controlăm în ea lecturile din cursul săptămânii. Pentru mulţi dintre cei cari au azi un nume în literatură sau în ziaristică, D. tomescu a fost un îndrumător cald şi un incom-parab’l camarad. Yă mai aduceţi aminte, prieteni, de întâicle clipe când ne-am strecurat şi noi, rebegiţi de frig şi interzişi de respect, in cafeneaua l.terară? Nimeni nu ne-a dat n'cio atenţie d'n câţi pontificali acolo tolăniţi pe canapele sub o glinzi ulu toare. Singur tânărul acela brunet. fumând la o masă izolată ne-a primit cu un infinit zâmbet de bunăvoiţă şi ne-a învăţat să pregătim în ceşt ie de porţelan otrava dătătoare de insomnii lunatice a întâiului şvarţ aromat de flăcările albastre ale romului. D. Tomescu ştia să pună în tot, în artă şi în prietenie, flacăra unei pasiuni intense şi reţinute care totdeodată te antrena şi te obliga la autocontrol. Şi-am observat că toţi pontifii aceia cu nume sgomotoase şi gesturi superbe, trecând pe lângă masa lui izolată, îşi scoteau respectoşi pălăria şi-i cerşeau zâmbetul acela care pentru noi, necunoscuţii, se arătase generos şi care acnin se făcea sgârcit. A fost o epocă în care D. Tomcscu stăpânea. Prin gust, prin stil, pin gândire dâr-ză şi prin onestitate literară, virtute care,: dacă o practică d. G. Ibrăileanu, e complect necunoscută d-lui Mihail Dragomirescu şi faţă de care d. Eugen Lovmescu e un simplu impostor vîţios. Pentru generaţia lui, D. Tomescu a fost, în plus, un clar tâlmaciu al lui N. Iorga. Ed:ctele imperiale date în fugă de „marele critic normativ" cum l-a numit Radu Dragnea, deveneau accesibile prin comentariile marrnoreene ale lui D. Tomescu. E un rol preţios de mijlocitor en-tusiast şi programatic ce trebuie ţinut in seamă de cine va stud:a- formarea noii mentalităţi tra-cliţional'ste în cultura românească. Zece ani de benevolă eclipsă au trecut. S’au pierdut pentru literatură înghiţiţi într’o stearpă şi dureroasă experienţă politică. Se vede treaba că onest'tatea literară transpusă în ordinea politică nu duce decât la înfrângere. D. Tomescu se reîntoarce după zece ani. Câte nu s’au schimbat în zece ani! D. Mihail Dragomirescu lansează pe Radu Bucov pe aceeaşi pagină unde Radu Bucov lansează pe d. M’hail Dragomirescu. Iar lumea, uim’ită de asemenea moravuri, se întreabă cine e d. Radu Dragomirescu şi cine e d. Mihalache Bucov? D. Eugen Lovinescu a. evoluat dela. Bolintineanu şi Victor Eft'miu la Hi-larie Voronca şi Camiî Baltazar ale cărui urdovi lirice le înfăţişează ca dogmă supremă a poeziei. Găseşti, Tomescule, atâta imbec'litate deghizata în farsă normntvă! Cu emoţii abia reţhiute, te regăsim în mas'vul tău articol-program d n fruntea Scrisului românesc. Bucuria revederii ne face să trecem peste scăparea de condeîu în care socoti drept minciună poezia unui Lucian Blaga 367 © BCU Cluj şi a>. u,n.ui, Adrian Martin, -{îeeaee prejtifldamj.. in virtutea trecutului tău fără greş, e alianţă în lupta contra farsorilor imbecili ce vor să-şi în-dtilcească o bătrâneţe sterilă gâdilând stupid aberaţiile generaţiei literare de azi, „ 1 ' , ' + ' . D. PAUL ZAPvIFOPOL e, de câtăva vreme, ţinta unor atacuri violente care, în pornirea lor, abia dacă se mai pot înfrâna dela insulta personală. O ieşire repetată a avut d. Mircea Eliado în foiletonul ziarului Cuvântul; pe cealaltă cetitorii noştri o cunosc din ultima pagină a studiului d-lui Petre Marcu-Balş: Mistica Statului. Să remarcăm că „agresorii” amândoi sânt foarte tineri iar d. Paul Zarifopol, pe cât se spune, un publicist tomnatic care debutează la cincizeci de ani. N’are însemnătate? Dar tocmai în această diferenţă stă semnificaţia îndoitului atac. E singur că niciunul dintre cei doi tineri n’a avut aface personal cu d. Zarifopol, deşi unul îi spune „metec”, iar cellalt îl bănuie că se hrăneşte cu „droguri şi iaurt”. Nu e vorba deci de acele înjurături cu care umplu presa literară zurbagii obraznici şi prost crescuţi ale căror genialităţi le-ai aruncat la coş sau a căror impertinenţă ai svârlibo afară din redacţie. In cazul de care ne ocupăm atacul are cu totul altă semnificaţie: e nestăpânita expresie a indignării etice. Pentru cei doi tineri debutanţi contimporanul lor întru debut, d. Paul Zarifopol, reprezintă pur şi simplu un anacronism. Întreg bagajul ideologic al domniei sale şi atitudineari , estetică”, saturată de scepticism disolvant, erau la loeul Ipr în cluburMa socialiste ,de pe .rxeînuti,. in legile francmasonice de periferie sau, azi cel mult la Moscova, sub Lunaciarski, în exhibiţia mascaradelor antirel gioase. La noi d. Zarifopol e un întârziat incomod. I-ar fi stat' bine acum două decenii alături de doctorii ieşeni Tid ron Parhon, Zosim, Leon şi mai cum îi chema, atei înfiorători ,şi adepţi ai generaţiei spontanee inventată de Heckel. , ' ■ Azi bate vântul unui Duh nou peste sufletele tinerilor. Ironia spiritului raţionalist şi rânjetul acriu al scepticismului prematur şi-au trăit traiul. A fost un curent nenorocit care a înăbuşit în mare parte apariţia elanului generos. Tinerii se simţeau ruşinaţi de cele mai nobile porniri ale inimii, sub teroarea zeflemelei dominante. D. Paul Zarifopol vine prea târziu. Paginile sale par, vorba lui Sbilţ, sticlă pisată pe care eşti nevoit s’o mesteci între dinţi. Sufletul nou are alt ritm şi cere alt scris, E un elan de eliberare — spre piscurile metafizicei, spre genunii® misterului interzise atâta vreme de rânjetul zeflemelei. Şi în necesitatea aceasta de a renaşte în imaculată spiritualitate, critica însăşi trebuie să fie constructivă şi fecundă. In mijlocul acestui zbucium, glasul d-lui Paul Zarifopol sună ca o cobe raţionalistă dintre ruinele morale ale trecutului. E de mirare că intelectualitatea nouă a domniilor Petre Marcu-Balş şi Mircea Eliade îl respinge ofensată? Pentru dânşii Paul Zarifopol mi e un om, ci simbolul unui sfârşit. NICH1F0R CRAINIC © BCU Cluj LITOGRAFIE DIN „CÂNTAREA CÂNTĂRILOR“ GÂNDIREA GEOROE A. MATH&Y © BCU Cluj © BCU Cluj -"-i t:Jkfr^-, Â' t/: f' ai :.' VV^:, ţ|: mjff - 3tfT. .*•»«*. JV^r: 1 Uv wr ' . //i î Ji* GEORGE A. MATHEY COPERTA PENTRU »CARTEA CEAIULUI’ LITOGRAFIE IN COLORI, PE MATASi © BCU Cluj GBORGE MATHEY „PARCUL DIN ST. CLOUD“ \ GÂNDIREA © BCU Cluj fl flPĂRQT: FUGA LUI ŞEFKI . ROMAN . DE EMANOIL BUCUŢA EDITURA „CARTEA ROMĂNEASCĂL PREŢOL 70 LEI A APĂRUT * „I N T UN E CA R E” PARTEA I ROM AN DE CEZAR PETRESCU APARE IN CURÂI'fo; EMANUEL BUCUŢA CRESCĂTORUL DE ŞOIMI COLECŢIA „CARTEA VREMII" A APĂRUT: RflINER MARIA RILKE POVESTIRI DESPRE BUNUL DUMNEZEU în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 lei. A APĂRUT: TUDOR ARGHEZI CUVINTE POTRIVITE POEZII ■' Edit. Fund. Cult. Principele 'Caro! şi Bibliofila. APĂRUT: . AL. BĂDĂUŢĂ NOTE LIT ERARE Preţul 30 lei Colecţia „Cartea Vremii“ A APĂRUT: ION MARIN SADOVEANU ANNO DOMINI, METAMOFOZE TEATRU Preţul 30 Lei Colecţia „Cartea Vremii** A APĂRUT: * ZAHARIA STANCU POEME SIMPLE Preţul 30 lei Colecţia „Cartea Vremii** A APĂRUT: ION GORUN A. VLAHUŢA Preţul 30 Lei Colecţia „Cartea Vremii** © BCU Cluj EXEM- PLARUL LEI 30.— GÂNDIREA E X E M -PLARUL LEI 30.— REDACTORI: CEZAR PETRESCU ŞI NICHIFOR CRAINIC GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BANCILft, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NAE IONESCU, G. M. IVANOV, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCU, GIB. I. MIHĂESCU, ION P1LLAT, ION MARIN SADOVEANU, FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU APARE ODATÂ PE LUNA ' REDACŢIA: STRADA POLONA No. 38, BUCUREŞTI. tiiiiiiniiiitMiiiiiEiiiiiii 11 miiii 11 iiiii ii n anii i iii iiiii 11 unim iiiiniminiHigiiiniiiiiii tmiiiiimiiiiiiii HiimînniniînmiiM i itniiiniiiiim mmu i inimiummiiiii 11 No. 12 DECEMBRIE, 1927 CUPRINSUL: PETRE MARCU-BALŞ: Drumul Libertăţii Interioare.....321 V. VOICULESCU : Hoţ de Cai . . 326 DAM1AN STANOIU: Mântuirea lui Artemon . . . ..........323 ION MINULESCU: Spovedanie . . 336 V CIOCÂL l EU : Trio......337 N CH1FOR CRAINIC : Nicolae Băl- cescu . 340 ION MARIN SADOVEANU: Fragment ...................318 IDEI, OAMENI, şi FAPTE CUDOR VIANU: Metoda Iui Coue 349 EMANOIL BUCUŢA: Mincu in risipă ........ . . . . 359 G CHLiNI SClJ: Eugen Lovinescu 351 MIRCEA ELIADE: Tţieos Egljenou 355 CRONICA LITERARĂ AL BADAUŢA: Doi poeţi tineri ai tradiţiei, Zaţjaria Stancu şi Radu Gryr......................358 CRONICA PLASTICA OSCAR WALTER CISEK : George A Matljei............. 360 DRAMA şi TEATRU ION MARIN SADOVEANU: „Co-pe'ia“ de d Nona Otescu . . . 363 TUDOR VIANU EMANOIL BU-CU1 A, AL BADAUTA şi NiCHI-FOR CRAINIC: Cronica Măruntă 361 ILUSTRAŢI I COPERTA: Nicolae Bălcescu, din „Colecţia Academiei RomâneT REPRODUCERI; George A Matţjei. DESEMNE IN INTERIOR: Demian. mu........................iiiiiiiiiiii........mmm...........mu.........mim.........................................................................iiuiiim..............mnminmm................minimum. ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INŞTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 503 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 5j0 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S SIU, STRADA L A T I N A No. 10 EXEMPLARUL L E I 30 — GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30 — C. 8454, — Irapr, F. C. P, C. Latina. 10 © BCU Cluj