fd VI © BCU Cluj GÂNDIREA AUTOHTONIZAREA FILOSOFIEI DE VASILE BĂNCILĂ (Constatam acum câtva timp, cu o gravă şi încă sfioasă jubilare, că în câmpul culturii române a apărut, mai ales în vremea din urmă, un mănunchiu de sinteze, din domenii diferite şi fără ca la producerea uneia să se fi ştiut de cealaltă, dar cari toate se vădesc a fi, în fond, expresia matură a unui spirit lăuntric creiator, ce ne dă nădejdi că mergem spre întemeierea critică a unei culturi româneşti originale şi complecte. Căci e vorba de sinteze, a căror structură şi tendinţă trădează o legătură din ce în ce mai intimă cu mediul social local. E semnificativ că deunăzi, cu prilejul trist al morţii lui Pârvan, un redactor anonim dar avizat, însemna aceste rânduri: „Este de semnalat că paralel cu scrierile lui Pârvan, şi însufleţite de aceeaş credinţă, merg scrierile unora dintre filologii noştri şi chear ale unora dintre reprezentanţii poeziei şi filosofiei noastre. Getică este înrudită, ca inspiraţie, cu rezultatele Filologiei lui Alexandru Philippide, cu fondul poeziilor lui Eminescu şi cu concepţia dela baza Personalismului energetic al lui C. Rădulescu-Motru. In toate aceste manifestaţii ale spiritului românesc, ideia autohtoniei răzbate ca un izvor comun de inspiraţie. Avem dar înaintea noastră un curent general...” Fenomenul e, în adevăr, destul de interesant pentru ca să ne oprim asupră-i măcar în treacăt. De la Maiorescu încoace se tot vorbeşte la noi, sub o etichetă sau alta, cu tendinţe diferite, dar întotdeauna insistent, de discordanţa între formă şi fond, care s’a produs în societatea românească odată cu introducerea zoriţă a civilizaţiei Apusului. De fapt, acesta e un proces frecvent în istorie şi chiar azi se poate constata aproape la majoritatea societăţilor de pe glob. Imperiul roman a fost un mare agent provocator de asemenea discordanţe ; dominaţia bisericii catolice, sub 273 © BCU Cluj sceptrul spiritual şi politic al căreia au intrat rând pe dând atâtea popoare barbare, deasemenea. Imperialismul civilizaţiei occidentale de azi şi ofensiva colonială a marilor puteri au dus acest proces până aproape de limita lui geografică. Şi cu toate acestea, din caracterul natural şi frecvent al acestui fenomen nimeni nu poate să scoată o concluzie cu caracter normativ. Fiindcă esenţialul e acesta: în toate cazurile când o formă s'a impus unui mediu social eterogen, a fost ceva mecanic, steril, iar faptul creiaţiei nu s’a ivit decât când forma şi mediul au reuşit, într'un timp relativ îndelungat, să facă o sinteză. îmbogăţirea reală a vieţii e deci tot de partea continuităţii istorice şi a spontaneităţii, în pofida tuturor împrejurărilor istorice, cu cari trebuie să se acomodeze, de . cari sunt adesea manevrate, dar cari nu pot niciodată să le înlocuiască în procesul creiaţiei adevărate. Prin urmare, numai când forma cade oarecum la fund sau fondul îşi integrează forma, apare un nou termen istoric creiator. Acest fenomen pare că prinde să se repete acum la noi. Fondul românesc iniţial, un timp contrariat şi dezorganizat de năvala formei apusene, începe, cel puţin pe alocuri, să-şi revină, să ia cunoştinţă precisă de el, să stăpânească forma şi să creieze în spiritul adânc al lui. Acesta e sensul curentului de autohtonizare a culturii noastre, ceeace e tot una cu întemeierea culturii noastre, fiindcă nu există, prin definiţie, decât cultură autohtonă. Nu există cultură, care nu izvorăşte spontan. Cultura se poate cel mult creia din nou, dar nu se poate exporta. După aleasa cultură populară, pe care am avut-o în trecut, începem să ne formăm o cultură în sens modern. : Fenomenul de autohtonizare, de care e vorba, deşi nu e general, cum se afirma în rândurile citate mai sus, dar e general prin tendinţa lui. Dacă va evolua normal, e de prevăzut că el va cuprinde odată toate domeniile culturii de la noi. Căci, la rândul său, e interesant să se constate cum această autohtonizare nu se produce şi nu înaintează paralel în toate domeniile. Sunt domenii de cultură ce devansează pe celelalte în chestiune de autohtonizare. Aşa, de pildă, întâia care s’a autohtonizat a fost literatura. In prima jumătate a secolului trecut, literaţii noştri mai mult traduceau şi localizau artificial modele apusene, indiferent din ce şcoală erau, clasice ori romantice, căci problema selecţiei nu se punea în toată stringenţa ei. După . aceasta însă, au venit literaţii fondului nostru. Iar literaturii i-a urmat istoria, în acest proces de autohtonizare. De la latinismul în acelaş timp filologic şi istoric, s'a trecut la istoricii, pentru cari Zestrea istorică şi protoistorică a pământului acestuia capătă o valoare. Hajdeu, încă din prima parte a activităţii lui istorice, a pus problema rolului elementelor băştinaşe în formarea neamului nostru. Această teză a fost apoi desvoltată, sub forme proteice şi inspirate, de d-1 Iorga, pentru aşi găsi fundamentarea monumentală în opera lui Pârvan. După activitatea istorică, a venit întemeierea autohtonă a unei ştiinţe româneşti, în sensul în care se poate vorbi de o ştiinţă autohtonă, adică depăşirea ştiinţei înmagazinate, imitate şi aplicate şi trecerea la creierea de valori ştiinţifice. Insă dintre toate ramurile culturii noastre, cari au început să fie interesate la procesul de autohtonizare, aceea care se întemeiază mai greu şi vine la urmă în această privinţă, este filosofia. Din acest punct de vedere, s'ar putea asemui domeniile culturii româneşti, în ultimul secol, cu acel fel de compoziţii muzicale, numit de tehniciani canon, în care diferitele părţi nu încep toate deodată, ci li se dă intrarea în chip succesiv. Această zăbavă, pe care a avut-o filosofia, pentru a se autohtoniza la noi, este, de altfel, explicabilă până aproape de îndreptăţire. Căci filosofia, vorbim de filosofia generală, adică filosofia propriu zisă, nu e, în definitiv, decât expresia superlativă a cunoaşterii de sine, fundamentată şi armonizată. Iar această cunoaştere nu poate veni decât foarte târziu. Eul e întâiu trăit, practic sau liric, şi apoi cunoscut. Cunoaşterea non-eului se perfecţionează îifaintea celei a eului propriu. Chiar autocunoaşterea individuală, privită numai din punct de vedere moral şi practic, ceeace e mult mai lesnicios, şi tot e târzielnică şi adesea foarte scump plătită. Dar autocunoaşterea în ceeace pri- 274 © BCU Cluj veŞte structura sufltească şi virtualităţile de reprezentare a lumei, e neînchipuit mai greu de înfăptuit, mai ales dacă se consideră că aici cunoaşterea individuală trebuie să meargă mână în mână cu cunoaşterea, desigur intuitivă dar efectivă, a colectivităţii din care faci parte. Autocunoaşterea implică, mai întâiu, o experienţă îndelungată, variată, şi, mai cu seamă, expresivă, revelatoare. Pentru a face filosofie, trebuie mai întâiu să trăieşti. După aceea, trebuie o reflexiune devotată, mesianică, asupra zestrei de viaţă trăită, realizată. Orice episod de viaţă conţine o filosofie implicată. Dar de aici şi până la realizarea şi mai ales complectarea şi acordarea armonioasă cu sine însuş a acestei filosofii implicate, e o distanţă istorică. Filosofia presupune deci într'un fel filosofia, dar dacă se ia în seamă că nici o filosofie implicată nu e unitară şi complectă, se înţelege că rolul reflexiunii e cu atât mai mare cu cât, pe de altă parte, e chemată nu numai să mediteze asupra cantităţii de viaţă acumulată, ci s'o şi modeleze. Deci şi în alt sens filosofia trebuie să fie, aşa zicând, înaintea filosofiei: pentru ca aceasta să ajungă a se constitui definitiv, trebuie mai întâiu să fie în oarecare măsură efectivă asupra vieţii, dând acesteia unitate, caracterizare şi lărgime, fiindcă numai aşa, la rându-i, aceasta din urmă va inspira şi va documenta o filosofie armonioasă. Un caracter neprecizat, discordant sau îngust nu va putea niciodată să ducă la o filosofie. . E nimerit deci să spunem că trebuie şi o îndelungă trăire şi reflexiune, acestea urmând să se întrepătrundă reciproc, să se stimuleze şi să se modeleze una pe alta, pentru ca să se ajungă la o filosofie autohtonă. Acest fapt cere un interval istoric de timp, o frământare locală de date, neputându-se importa odată cu formele apusene. , Societăţii româneşti îi trebuia deci mai întâiu o experienţă lungă şi semnificativă, o reflectare susţinută asupra acestei experienţe şi o organizare mai mult sau mai puţin armonioasă a caracterului vieţii sale, pentru ca să poată aspira la o filosofie proprie precizată. Dar acesta e un proces multiplu şi trudnic. Iar dacă se mai are în vedere şi faptul că, din cauza prestigiului Apusului, a imitării lui pătimaşe, noi am fost foarte puţin dispuşi să ne cunoaştem şi să reflectăm pe propria noastră temă, înţelegem dece autohtonizarea filosofiei în societatea românească se anunţă târziu. Orice societate care- imită nu poate avea o cultură. Dar mai ales nu poate avea o filosofie. Filosofia izvorăşte din aplicarea şi fecundarea dictonului socratic : cunoaşte-te pe tine însuţi. Iată de ce dintre operele cari apar la noi, cele filosofice, chiar când au o seriozitate în sine, dar aproape întotdeauna n'au comun cu mediul nostru decât, după o observaţie care s'a făcut, că sunt scrise în româneşte : filosofie străină în limba română. Totuş şi în acest domeniu sunt unele apariţii bine vestitoare. Ele sunt oferite, ceeace era de aşteptat, în primul rând din partea acelor discipline, cari ocupă locul intermediar între filosofie şi ştiinţe, având ceva dela amândouă. Avem o mişcare sociologică. Avem alta pedagogică. Avem câteva apreciabile studii critice şi istorice asupra filosofiei altora. In toate acestea străbate ceva, ca un ecou uitat, din structura şi atitudinea românească. Dar încercările de filosofie generală, cari tocmai ne interesează mai mult aici, sunt cele mai rare. Deaceea am salutat, cu o încântare în care era sublinierea unei nădejdi, apariţia „Personalismului energetic” al d-lui Rădulescu-Motru. Dar deşi filosofia se autohtonizează anevoie, valoarea ei în economia culturii şi vieţii noastre colective e cu atât mai mare. Mai ales în momentul evolutiv, pe care l-a dobândit cultura românească astăzi, această valoare se înfăţişează cu o stringenţă particulară. Filozofia, se ştie, prin însăş funcţia ei de regalitate sintetică, e chemată să facă unitatea de ansamblu între diferitele ramuri, ce evoluiază în bună parte pe linii proprii, ale unei culturi. Aceasta e principial adevărat oricând şi oriunde. Filosofia utilizează materialul câştigat de celelalte discipline şi totodată le organizează într'o armonie generală şi le dă sugestii noui de .desvoltare. Aşa fiind în general şi în situaţie normală, când filosofia e constituită, tot aşa va fi şi la noi. Insă aspectul istoric particular al culturii româneşti face încă mai respectabilă această idee a armoniei generale, pe care filosofia poate să o dea culturii noastre. 275 © BCU Filosofia românească nu e încă constituită, abia acum începe acest proces. Celelalte ramuri de cultură s’au întemeiat în majoritate : literatura, arta, o bună parte din ştiinţe. Ceeace nu e numai firesc, fiindcă ele implică o maturitate de creiaţie mai uşor realizabilă, dar e şi necesar. Căci în toate aceste ramuri sunt cuprinse date latente de filosofie, ideologii vagi şi parţiale, şi era nevoie ca ele să apară înainte, pentru a da prilej să se cristalizeze temele originale ale filosofiei ce va urma. Vine un timp când s'a creiat un număr îndestulător şi variat de asemenea date, când diferite ramuri de cultură au avut o eflorescenţă durabilă şi bogată. Atunci e momentul să apară filosofia, să pună ordine între aceste dată — după ce mai întâiu le selectează şi le realizează virtua-lităţile — şi să le fecundeze prin raportarea una la alta a ideilor şi atitudinilor câştigate în domeniile particulare ; raportare ce s’a dovedit a fi întotdeauna plină de rod. De aici înainte, cultura are nevoie indispensabilă de un regulator care să-i armonizeze părţile şi să le menţină fecund pe un făgaş spiritual organic. E nevoie de o atmosferă sufletească comună, conştientă de ea însăş, şi aceasta nu o poate opera decât filosofia. Spontaneitatea în oarecare măsură anarhică, de până atunci, din diferitele domenii ale culturii, care era legitimată fiindcă trebuiau să se creieze datele unei noui culturi încoronată filosofic — şi nu e adevărată cultură fără această încoronare — va fi acum armonizată de apariţia unei discipline de sinteză, filosofia. Pe urmă, relativa anarhie iniţială îşi găsea, în oarecare măsură, un chezaş în relativa unitate a vitalităţii primare nediferenţiate. Acum manifestările culturale sunt prea bogate şi diferenţiate, ameninţând să iasă din matcă şi să ajungă la anarhie propriu zisă, pentru ca acea spontaneitate să mai poată fi lăsată în libertatea ingenuă de la început. E momentul când filosofia capătă un rol organic într'o cultură. Ea devine un fel de prospect spiritual regulator şi nu poate vătăma niciodată, dacă e potrivită cu poporul respectiv, ci numai folosi. Căci creaţia adâncă şi mare se împacă cu disciplina, şi-o cere chiar. Libertinajul e revendicat, când e revendicat, numai de talentele secundare, îndoielnice ori neoneste. Şi apoi filosofia ea însăş evoluiază, ceeace implică postularea unei libertăţi, iar această libertate e şi mai mare dacă se socoteşte că evoluţia filosofiei este, în parte, determinată de celelalte ramuri de cultură. S'ar zice că prin filosofie celelalte domenii de cultură îşi creiază propria lor disciplină superioară. Iar disciplina generală, pe care o impune filosofia, nu e exercitată silnic, ci printr’un prestigiu interior. Aşa că în cele din urmă ajungem într'o regiune spirituală, în care disciplina se confundă cu libertatea, păstrând privilegiul atributelor fiecăruia : ceeace e însuş mediul creiator al adevăratei creiaţii. In felul acesta, autohtonizarea temeinică a filosofiei la noi va aduce culturii româneşti, odată cu consacrarea definitivă, darul pe care nu-1 poate face decât o disciplină de augustă autoritate, de care dar simţim atât de mare nevoie de la o vreme şi care nu trebuie să mai întârzie mult timp : unificarea lăuntrică a tuturor manifestărilor culturale, rezorbirea disonanţelor şi hiaturilor din cultura noastră, prinderea zeloasă şi îmbelşugată a tuturor domeniilor de cultură în aceeaş horă gravă de creiaţie. E caracteristic că azi intelectualii români se deosebesc prea mult după specialităţi, ca şi când domeniile de cultură ar fi tot atâtea universuri ideale aparte, chiar dacă în fond ei păstrează inconştient anume meridiane comune. In Apus, intelectualii, din orice domeniu ar fi, comunică spiritual între ei prin ideologia de ansamblu. Căci acolo filozofia autohtonă funcţionează de multă vreme. De la acţiunea liber ordonatoare asupra mădularelor culturii române, filosofia ar trece, cum e şi de bănuit, asupra modelării psihologiei societăţii. Se vorbeşte azi câteodată de psihologia poporului românesc sau, mai prudent, de „atitudinea” ori „spiritul” românesc. S’au încercat chiar şi studii ori simple schiţe asupra acestei psihologii. E o întreprindere ce trebuie încurajată, dar azi ea e condamnată, în mare parte, la neizbândă. Pare paradoxal să zicem că o psihologie complectă asupra întregului popor român ar fi o încercare avortată, dar trebuie să se ştie un lucru : după cum caracterul individual nu ajunge să aibă o unitate şi prin urmare un fel de filosofie, decât după ce reflexiunea a lucrat asupra acestui caracter într'un timp mai îndelungat, nici popoarele 276 © BCU tiu pot oferi o psihologie limpede şi unitară, până când n'au fost prelucrate de o cultură filosofică. Orice individ care nu se organizează cu ajutorul reflexiunii, are fatal anume contradicţii; orice psihologie populară colectivă Cuprinde măcar virtualităţi contradictorii. E adevărat că un individ neprelucrat sau un popor mai aproape de natură, au un fel de unitate biologică, funcţională, acea relativă unitate primară, nediferenţiată, de Care am vorbit. Dar această unitate, deşi poate fi satisfăcătoare din punct de vedere practic, nu se păstrează ca atare decât atât timp, cât e menţinută în starea de vag mal fnult sau mai puţin iniţial. Cultura populară, ce se complace în contradicţii candide estompate de efluviul vitalităţii instinctive, se proectează pe acest vag colectiv. De îndată ce vagul e precizat în linii sigure şi complecte contradicţiile şi golurile apar cu putere. E o logică mai adâncă aici: aspectul exterior al vieţii e discontinuu şi adesea contradictoriu. Adorhâdarea la Viaţă se Va face deci tolerând, multă vreme, atitudini şi reacţiuni, ele însăşi discontinui şi contradictorii, înneCate în vitalitatea generală unitară. Chiar la indivizii rafinaţi, dar lipsiţi de reflexiune efectivă asupra vieţii lor, contradicţiile nu numai că rămân, dar se exagerează până la disparitate. E nevoie să intervină meditaţia, pentru ca să descopere, sub massa aparenţelor discontinui ori contradictorii, fondul unitar adânc şi etern al vieţii. Să vadă că multe noţiuni, cari par opuse, chiar contradictorii, devin concordante într'o intuiţie mai profundă. Şi e nevoie să intervină meditaţia ca, înţelegând unitatea de fond a vieţii, să armonizeze şi caracterul, îmbogăţindu-1 şi unificându-1. Fără această operă hărăzită de reflexiune —ceeace e un fenomen foarte rar în plenitudinea lui — Viaţa, individuală sau colectivă, nu poate înfăţişa o unitate propriu zisă. S'a vorbit multă vreme, de pildă, de contradicţiile sufletului rus, făcându-se din ele un fel de entitate metafizică esenţială, eternă, pentru caracterizarea acestui popor. Mai ales esteţii filosofizanţi se extaziau în . faţa acestui fapt şi scoteau multe efecte stilistice pe socoteala lui. Era pe timpul primei saturări a Apusului de propria lui cultură, când căuta exotismul oriental; şi pe timpul dezamăgirii faţă de raţionalism şi al curtării iraţionalului, al invaziei slave, timpul generaţiei lui Melchior de Vogue. In această stare de spirit, se făcea din contradicţia slavă un concept în sine şi un ideal de cultură foarte invidiat. N’au lipsit chiar filosofi, cari să justifice contradicţia pentru sine însăş. Nu impietăm aici asupra subiectului dacă contradictoriul rus e ceva aşa zicând aprioric, dat pentru totdeauna. Dar e sigur că asemenea contradicţii, mai slabe, mai puţin respectabile şi mai puţin ispititoare, se găsesc la orice popor neprelucrat îndeajuns de cultură. Contradicţia rusă, considerată în calitate de simplă contrazicere, s'ar putea să nu fie specificul rus, în măsura în care se crede. Proporţia ei, misterul, nuanţele, timbrul ei şi acea atracţie quasihalucinantă, pe care o exercită şi în care transpare o sublimă perversiune, ce tocmai constituie instrumentul cel mai propriu al imperialismului inconştient al culturii ruse, s'ar putea să fie mai specifice decât contradicţia ca atare, care, în orice caz, trebuie pusă în legătură şi cu faza actuală de evoluţie a poporului rus. La Români, e adevărat că există un instinct al ordinei practice şi un simţ al armoniei sufleteşti cum rar s'a întâmplat la un popor, care, în definitiv, nu s’a bucurat decât de cultura populară. Dar nu e totuş de ajuns. Necesitatea modelatoare a unei culturi filosofice, care să prelucreze caracterul etnic, să complecteze, eventual să facă unele eliminări şi, în orice caz, să găsească justificări adânci, ar trebui să fie simţită de toţi acei cari gândesc, prematur, să stabilească psihologia generală a poporului român. Natural, aceasta nu împiedică să se constate unele date neîndoielnice ale acestei psihologii sau unele generalităţi şi, mai ales, nu împiedică să se adune materialul necesar. Acestea sunt chiar de dorit. Dar înainte de a se studia această psihologie cu pretenţii de a se preciza concluzii complecte şi definitive, ar trebui să se ştie că ea trebuie să fie nu numai studiată, dar şi făcută, cel puţin în parte. Poporul român nu are nici psihologia etnografică, consumată în felul ei, nici pe cea cultă. Odată intrat pe calea culturii în stil modern, trebuie să aşteptăm şi să facem ca această cultură să producă o psihologie nouă, potrivit cu izvoarele auto-htoniei noastre, Aceasta n’o poate face, în ultima analiză, decât filosofia, concepută nu în sens pe- dant şi inutilă ca un fel de epifenomen social, ci ca o funcţie culturală a societăţii, aşa cum s’a întâmplat în Occident. Se poate înţelege psihologia poporului francez, de exemplu, fără rolul pe care l-a avut ideologia filosofică? Chiar această psihologie trebuie studiată mai ales în monumentele, pe cari le-au ridicat marii filosofi precum şi ’n urmările doctrinelor lor. Aşa dar, înainte de a avea un suflet românesc modern precizat şi înzestrat cu nervuri complecte, e nevoie de o activare istorică a funcţiei filosofice. Desigur, după cum am văzut, nici o filosofie nu se poate creia complect până când acest suflet nu va fi format. Dar aici e o determinare reciprocă, una din acele corelaţii în cerc interior între cauză şi efect, cum găsim multe în procesul fenomenelor vieţii. Un lucru e însă axiomatic : filosofia nu va putea avea acest rol de desăvârşire etnică decât fiind o filosofie autohtonă, sau fiind, pur şi simplu, o filosofie adevărată. Dar importanţa unei filosofii autohtone pentru teologia românească? E ciudat că nu ne gândim la acest lucru. Există o religiozitate românească. Putem spune tot aşa de convinşi că există şi o teologie românească? Iar gravitatea stă în faptul că, în epoca modernă, însăş religiozitatea e ameninţată dacă nu e susţinută de o teologie proprie. Vorbeam de intrarea succesivă a variilor ramuri de cultură românească în procesul de autohtonizare. Dar dacă filosofia a intrat la urmă în acest canon cultural, teologia nici că şi-a consolidat măcar intrarea. Tradiţionalismul firesc religiei a făcut ca teologii noştri, câţi am avut, şi întreaga cultură religioasă, să nu intre în faza imitării Apusului odată cu celelalte ramuri ale culturii noastre. Ceeace a fost un mare noroc, căci jocul imitării în chestiuni de credinţă, e întovărăşit de primejdii mult mai mari decât în alt domeniu de cultură. Afară de faptul că această întârziere pe vechile-i poziţii a culturii religioase române a reţinut în albia istorică şi o parte din cultura generală românească. Dar azi avem nevoie de o teologie modernă. Românească, însă modernă. Şi procesul de imitare la teologii noştri a apărut astăzi. Ceeace a zăbovit un timp, iată că-şi face faţă, deşi încă timid sau mistificat. începutul e mai vechiu, dar azi e vizibil pentru orice observator. Aşa se explică nuanţele — ce se îngroaşă treptat — de protestantism, la mulţi dintre teologii noştri, pentru a nu vorbi decât de acestea. Se poate însă admite o imitare a teologiei altora, chiar şi azi când avem mai mult spirit critic, ştiind că acest fapt duce fatal şi la religia altora? întrebarea e chinuitoare nu pentru că răspunsul e greu, ci pentrucă e greu să asiguri condiţiile creiării unei teologii româneşti. In adevăr, se poate teologie fără filosofie? întotdeauna teologia a împrumutat de la filosofie ori a creiat filosofie pentru uzul propriu. Istoria teologiei nici nu se poate face fără istoria filosofiei. Mai mult, idei filosofice oficiale au intrat uneori chiar în religiozitatea curentă a societăţii. Cum deci să încropim o teologie românească plecând de la filozofiile străine, pe cari le-am adus la noi? Cum să se producă o teologie în adevăr a noastră, dacă nu e încă o bogată filosofie românească, un mediu de filosofare autohtonă? E caracteristic că şi unele sporadice coagulări de atitudini teologice româneşti au venit din partea celor înzestraţi şi cu o cultură filosofică, fie în formă literară fie în formă oficială, dar, în orice caz, în legătură cu intuiţia realităţii româneşti. Privită şi din această lumină, se vede cât a devenit de vitală problema autohtonizării filosofiei româneşti. Fără această autohtonizare filosofică, teologia noastră va fi condamnată să umble pe căi de împrumut. Să fie oare şi ea destinată a trece prin toate fazele pentru a ajunge la autohtonizare, să înceapă întâiu a imita, cum au făcut toate celelalte ramuri ale culturii noastre? Dar cine se leagă că ea se va reconverti, căci aici ispitele sunt mult mai grave, chiar când au un suflet mai vădit străin ori că, şi aceasta e mai neliniştitor, nu va ajuta, indirect, la destrămarea religiozităţii noastre, ceeace, din nefericire, e un proces care, în unele puncte, a şi fost pricinuit? Recunoaştem că formularea acestor întrebări are o involuntară morgă poate prea amarnică, dar trebuie să ni se admită că ele cuprind un adevăr aşa de volnic, încât se desghioacă dela sine din cătuşa raţionamentului şi călătoreşte obsedant pe propriile-i picioare. Autohtonizarea filosofiei odată începută, nu mai poate deci întârzia. Ea trebuie continuată şi împlinită, nu cu grabă stricătoare, ci cu devotament de închinători, 278 © BCU Devotamentul însă nu ajunge, e nevoie şi de mijloace. Cel dintâiu e să avem întreaga conştiinţă a faptului. Filosofia noastră, întrucât se poate întrebuinţa azi acest posesiv, să-şi pună complect problema autohtonizării, ca o temă de tehnică spirituală, pe care trebuie să o rezolve. E adevărat că filosofiile ce s’au autohtonizat la alte popoare, n'au plecat de la deplina conştiinţă a faptului, dar nu e mai puţin adevărat că nouă ne poate fi de folos azi această conştiinţă. Conştiinţa scopului şi metoda nu pot înlocui spontaneitatea creiatoare, singura care decide, dar această spontaneitate poate fi înlesnită, condusă ori ignorată şi înăbuşită. Filosofiei româneşti îi trebuie conştiinţa autonomiei de producţie, unica normă cu care ar trebuie să fie apreciată, ca să nu se mai întâlnească, deseori, la cei ce se ocupă cu filosofia, o simplă conştiinţă de localizare, aşa cum literatura noastră cultă avea doar acum aproape o sută de ani. Pe urmă, filosofia noastră trebuie să-şi dea seama de răspunderea, pe care o are prin importanţa ei singulară faţă de viitorul culturii şi societăţii româneşti. Această cultură şi această societate nu pot intra într'o fază de constituire mai proprie şi mai înaltă fără o filosofie autohtonă, afară de faptul că o asemenea fi-losofie ar avea valoare şi ca produs spiritual în sine. După aceea, perspectiva filosofiei autohtone ar avea mult de folosit din contactul cât mai strâns cu întreaga cultură românească. Am văzut că aproape toate domeniile acestei culturi au luat-o înaintea filosofiei şi că ele cuprind date parţiale, începânde şi vagi de atitudine filosofică românească. Mai ales la noi deci e nevoie ca cel ce se ocupă cu filosofia, altfel decât pentru a fabrica opuscule de o erudiţie mai mult sau mai puţin autentică, să cunoască produsele din cât mai multe ramuri ale culturii societăţii lui şi cu precădere acele ramuri, în cari se găsesc cele mai multe depozitări spirituale specifice mediului său. Dar însăşi cristalizările şi nuanţele de filosofie românească, atât cât s’au produs, importante mai ales ca anticipări, oferă un mijloc principal în acest proces. Opera onestă de autohtonizare va da mare atenţie acestor prime luări de atitudini, mai mult sau mai puţin formale, mai mult sau mai puţin desvoltate. E o mare greşală că cei ce se ocupă cu filosofia la noi, se ignorează reciproc, uneori voluntar dar de cele mai multe ori fără nici o intenţie. In general progresul filosofiei e un progres al asociaţiilor, ale întovărăşirilor sau luptelor de idei, căci filosofia s'ar putea defini, într’o privinţă, o ştiinţă a discuţiei. Cu atât mai mult la noi, unde temele de filosofie autohtonă se oferă aşa de greu. Când o asemenea temă apare formulată conştient de cineva, ea trebuie utilizată. Discutând atitudinea filosofică luată de un ostenitor în acest domeniu anevoios, numai să fie o atitudine, cât de timidă, şi nu o simplă eşafodare născută moartă de materialuri erudite, folosul pentru autohtonizare poate fi îndoit: constatarea greşelilor, a incongruenţelor, prin urmare sugestii de ceeace nu trebuie să faci pe deoparte, exploatarea unei directive fecunde nimerit prinse, pe dealta. Aici închipuitele altitudini sceptice ori de un occidentalism dubios şi suficient, cari nu se opresc să contemple ceeace apare în ogorul local, sunt mai condamnabile ca oriunde. E vorba doar de procesul, sanct în felul său, al întemeierii eroice a unui nou ethos rezolvat filosofic. Şi trebuie să fim fericiţi când ni se dă un întâiu monument constituit de filosofie românească, aşa cum e de fapt „Personalismul energetic”. Ar trebui să utilizăm acest caz, să-l comentăm pe larg, pentru a revizui mişcarea filosofică românească şi a o dota cu zestre nouă de autohtonizare : cu acest prilej, prin sugestie directă sau contrară, ar odrăsli noui atitudini şi procesul, de care ne ocupăm, s’ar fierbe mai fecund. Mai presus de toate însă, izvorul cel mai bogat şi mai autentic al autohtonizării filosofiei e spiritualitatea rustică a poporului român. Şi aici atingem mijlocul cel mai însemnat pentru ceeace ne interesează. Cunoaşterea cât mai directă, mai adâncă şi mai complectă a acestui suflet popular, afundarea intelectuală în taina lui istorică, va da în acelaş timp materialul şi sugerările cele mai preţioase pentru o filosofie autohtonă. Căci filosofia poate pune armonie între datele prime oferite, le poate îndrepta şi complecta, poate găsi unitatea ideală, în care ele se valorifică, dar nu le poate inventa ea însăş. In ultima analiză, filosofia e, în foarte mare parte, debitoarea unor date aproape instinctive, 279 Filosofia, vorbim întotdeauna de filosofia generală sau întrucât e în legătură cu filosofia generală, căci aceasta e filosofia autentică, nu e atât cât se crede obişnuit o chestiune de adevăr absolut, cât 6 supremă acomodare spirituală, activă, la realitatea ca atare. Deaceea filosofia e întotdeauna în legătură cu individualitatea celui ce a creiat-o, mult mai adânc decât s’ar părea la prima vedere. Am putea spune că filosofia e un fel de sublimare maximă a unei flore sufleteşti locale, atât individuale cât şi colective. Filosofia vine deci dinăuntru, din zestrea cea mai adâncă şi mai caracteristică a sufletului local. Aşa e cu toată cultura privită în general, dar mai ales cu filosofia, care e cheia ei, mult timp implicată, apoi realizată formal. Ne amintim cum, în secolul trecut, problema Jimbei româneşti şi a literaturii n'au putut fi rezolvate până nu s'au descoperit izvorul şi în acelaş timp îndreptarul culturii poporane, din cari au sorbit după aceea apă vie. Toate aluviunile artificiale ale şcolilor filologice instituite peste realitatea locală precum şi imitaţiile literare, s'au mistuit în faţa prospeţimei specifice adusă de cultura poporană. Dar asemenea aluviuni artificiale, deşi în mai mică măsură şi trecând aproape neobservate, au venit şi din partea filosofiei. In bună parte mai vin şi azi. O filosofie de import e însă, după cum s’a putut vedea, o adevărată erezie, atât teoretică cât şi practică. Teoretică, pentru că o filosofie de import nu e nici măcar filosofie. A spune filosofie autohtonă e aşa de adevărat, încât atributul devine în fond de prisos, e tautologic. Din punct de vedere practic, pentru că contrariază şi falşifică poporul, presupunând că o asemenea filosofie poate fi efectivă asupra lui. Şi în acest domeniu deci drumul autohtonizării depline trece prin sufletul popular. Acolo vom găsi cele mai însemnate teme iniţiale ale filosofiei româneşti, acolo e tot ortodoxismul românesc, ce va trebui să intre ca element de frunte în ideologia filosofică românească. Fiindcă doar nu la paznicii oficiali ai ortodoxismului nostru vom găsi adevărata structură a acestuia. Dealtfel, în popor avem remedii, ce trebuie descoperite şi prelucrate, aproape pentru întreaga noastră viaţă. Simţul legalităţii adânci, care e în popor, poate fi luat ca punct de plecare pentru disciplina morală a societăţii; bunul simţ popular e un model pentru viaţa politică. In trecutul apropiat, aceeaş viaţă populară a dat putinţa să se întemeieze întreaga noastră cultură literară. Totul e să cunoaştem, să valorificăm şi, mai ales, să nu pervertim aceste avantagii ale sufletului poporului nostru. Filosofii români, la rândul lor, pentru a nu fi ameninţaţi de sterilitate sau de incongruenţă, trebuie să studieze şi să se lase inspiraţi de cultura specifică a acestui suflet popular, cel puţin în aceeaş măsură, în care o fac faţă de filosofiile Apusului. Din fructificarea mai ales a atitudinilor filosofice implicate în cultura noastră poporană, concepută în sensul cel mai larg, într’o conştiinţă care e în acelaş timp în curent cu gândirea Apusului, va ieşi autohtonizarea definitivă a filosofiei româneşti. In felul acesta, sufletul popular se va fi dovedit încă odată izbăvitor, cum s'a dovedit în repeţite rânduri în trecut. Tot el ne va scăpa şi de erezia filosofică. MIGIU DE TOAMNĂ DE ION PILLAT d-nei Eliza Brătianu \lerde nou al primăverii, roş al florilor de vară, Toamnă, galbenul din frunza ta târzie mi-e mai drag — Fie că 'n velinţi tăcute inimi de-aur le presară, Fie că foşneşte 'n tainâ mătăsosului tău steag. . Zi senină, zi rodită ca o poamă de lumină, Câtă floare prea de vreme scuturată te-a dorit Să te pot culege astăzi cer şi suflet şi grădină — Cişmigiyle de toamnă, de-amintire biruit. De pe podul ce oglindă arcu ’ntins al pietrii sale Peste apa unde lebezi dorm pe teiul tremurat, ■ Cine m'a chemat pe nume, cine m’a oprit în cale? — Umbra ta de altădată şi un ram îngândurat. * Verde dor al primăverii, foc al dragostii din vară, Toamnă, părul de-aur moale al iubirii mi-e mai drag Când strivesc şi ani şi zile ce covorul tău presară Şi 'mi foşneşti a moarte ’n suflet, mătăsos şi galben steag. T Acer DE MARIA BOGDAN Scai în grădina ta singur Şi ziduri groase, 'nalte pân' la cer, In jurul tău au început să crească Şi-ai pus tăcerea la poarta ta străjer. Eu am rămas afară Rugând tăcerea să vorbească. îmi plec urechea la pământ şi-ascult, Dar nu s'aude niciun glas. % Toate sunetele Dincolo de ziduri au rămas. Ascult şi-mi plec urechea la pământ, Cu unghiile-1 scormonesc, Mâinile mele spre tine s'apleacă, Ţărâna ta o risipesc în vânt Săpând în tine ca într'o fântână seacă, Dar picături de sânge-mi curg din rană. Pupilelor mele Le dau, demult, mereu aceeaş hrană, Mâinile mele zadarnic tot sapă — Nu isvorăşte un picur de apă. E © BCU Cluj MÂNTUIREA L'UTAR3TEMO'N des e DAMI AN fSTĂNOIU Fratele Alexe ducea o viaţă care nu-1 îndreptăţea să nădăjduiască a fi primit în rândurile călugărilor — decât poate mai spre bătrâneţe, când mintea se coace şi omul se mai cotoroseşte de unele apucături. Ce-i dreptul, era el fratele Alexe băiat harnic, ascultător, bun la strană şi chiar îndrăgostit de viaţa mănăstirească; păcatul lui însă era că-i plăceau unele lucruri pe care tinerţea le cere fără să ţină seamă dacă omul poartă surtuc sau rasă, dacă trăeşte în iureşul vieţii sau pusnicit în vreun schit. Toate sfaturile duhovnicilor, toate ameninţările şi pedepsele stareţului n'au fost în stare să-l abată dela păcatul trupului. Şi aceasta nu pentru că era îndărătnic cu firea, ci din pricină că nu se putea stăpâni. E drept că nici el nu-şi prea punea în minte să ia drumul sfinţeniei chiar din timpul uceniciei. Dela o vreme, văzându-i neputinţa de a-şi înfrâna poftele, stareţul şi duhovnicii s’ar fi mulţumit din partea fratelui Alexe să le facă mai pe subt ascuns, ca să nu mai dea prilej de sminteală călugărilor şi de vorbă mirenilor. Căci de câteori n’a venit el de prin satele vecine cu capul spart şi cu veşmintele rupte, ba şi cu proces-verbal încheiat de jandarmi! îşi da şi el seama că e mai bine să-şi ascundă păcatele, şi chiar aşa se trudea să facă. II încurca însă diavolul în cursele lui şi le făcea câteodată de se ducea vestea... După fiecare posnă, fratele Alexe se căia din toată inima şi se ferea o vreme, câte odată' destul de lungă, să mai cadă în cursa vrăşmaşului. Şi tocmai când soborul nădăjduia că e pe cale să se îndrepteze atunci o făcea mai cu vârf. — Ţi-ai greşit calea, băete! — îi zicea stareţul obosit de atâta aşteptare zadarnică. Cu astfel ■ de călugări se duc de râpă mănăstirile. Atunci fratele Alexe lăsa capul în jos, ruşinat şi răspundea amărât: — Cinstite Părinte, tae-mă, spânzură-mă, — eu ăsta sunt. Altul din mine nu pot să fac nici eu — oricât m’aş căsni; nu puteţi să faceţi nici Sfinţia Voastră — oricât m’aţi mustra şi m'aţi pedepsi... In faţa acestui răspuns stareţul înălţa din umeri şi-i da pace. Ca să-l alunge din mănăstire nu se îndura, căci avea şi multe părţi bune şi tot credea că odată şi odată are să se îndrepteze — mai ales că el însuşi dorea aceasta. Călugăr însă nu-1 făcea. Aşa, au fost învredniciţi sfântului chip fraţii care au intrat în mănăstire odată cu el — chiar şi cei betegi. S’au călugărit şi alte rânduri mai noui, şi Alexe tot frate a rămas. Atât de multă ucenicie făcuse că atunci când se 283 © BCU Cluj vorbea de el era deajuns să se zică doar „fratele”, că se ştia de care frate este vorba. Suferea şi el în sufletul lui când vedea că-i iau înainte toţi, dar ofta şi tăcea, căci, deşi începuse a-i cărunţi tâmplele, de rele tot nu se lăsa. Dela o vreme, sătul de atâta frăţie, a rugat Alexe pe stareţ, cu lăcrămi în ochi, să-i erte slăbiciunile şi să-l călugărească. Stareţul înţelese suferinţa lui, dar îi era teamă ca nu cumva dracul să-i dea luptă şi mai crâncenă după ce s’o face călugăr. Dar fiindcă se putea întâmpla şi dimpotrivă, adică fratele, odată călugărit şi-ar da seama că are o răspundere mai mare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi deci ar pune mai multă trudă pentru îndreptare, — îi încuviinţă rugăciunea, cu condiţia să dea mai întâi făgăduială în faţa consiliului duhovnicesc că are să pună început temeinic de viaţă călugărească. Lucru pe care Alexe îl făcu din toată inima — ba de-e chiar şi zapis la mâna stareţului. II La mănăstirile de călugări tunderea în monahism a fraţilor nu se face cu atâtea pregătiri şi cu atâta pompă ca la mănăstirile de maici, dar fiindcă fratele Alexe era vestit până dincolo de vecinătăţile mănăstirii, în ziua rânduită pentru călugăria lui veni lume multă, mai ales că era şi zi de sărbătoare, — „ca să vadă şi astă minune”.... In această zi, atât de aşteptată şi atât de însemnată pentru el, căci câteva molitfe îi vor lua dreptul la „viaţă”, fratele Alexe veni la biserică având înfăţişarea unui om împovărat. Lasă că era şi obosit de privigherea de peste noapte şi de îndelunga povăţuire a bătrânului ieromonah Dome-tian, duhovnicul său, dar îşi da şi seama că ia o sarcină pentru care a făgăduit atât de mult că o va purta cu toată cinstea cuvenită. Iată-1 dar în tinda bisericii tăcut şi umilit, aşteptând clipa să fie chemat. E mic de statură, capul cam lătăreţ, ochii negrii, nasul cârn, buzele cărnoase, părul negru, barba neagră şi frumoasă, având mici goluri la încheeturile fălcilor. Are treizeci şi doi de ani, dar înfăţişarea de acum îl arată cu zece ani mai mare. Călugării care trecură pe lângă el îl priviră — care cu bucurie că însfârşit i-a venit şi lui rândul, care zâmbind cu tâlc, pe semne pentru aeru-i atât de schimbat. Tot aşa şi mirenii. In timpul ceasului al treilea, fratele Alexe fu luat din tindă de către duhovnicul său şi dus la strana egumenească pentru a primi binecuvântare dela stareţ. Apoi făt^u mătăniile cuvenite pe lâ icoane şi în mijlocul bisericii, şi după ce îşi ceru iertare dela călugări apleeându-se în dreapta şi în stânga, precum şi către strănile cele mai de jos, se întoarse iarăşi în tindă. După Vohodul cel mic al sfintei liturghii, veni din nou duhovnicul şi-l desbrăcă de haine lăsându-1 numai într’o cămaşe lungă şi în ciorapi noui de lână. Apoi îl luă sub mantie şi-l duse înaintea uşilor împărăteşti, în vreme ce cântăreţii, purtând în mâini făclii aprinse, îi cântau pe glasul al cincilea: „Braţele părinteşti sârgueşte a le deschide mie, că cu defăimare pre a mea viaţă o am cheltuit. Spre bogăţia pea necheltuită a îndurărilor tale căutând, Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea rătăcită, pentru că Ţie Doamne, întru umilinţă strig: greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta!” Pe fratele Alexe îl trecură lacrămile, ceeace se întâmplă şi altor călugări şi mireni din cei de faţă. Părintele stareţ, deşi gârbov de ani, din care pricină nu mai slujire de o vreme, găsi de cuviinţă să ia mare osteneală şi să călugărească însuşi pe fratele Alexe. Socotea bătrânul că dând o mare însemnătate actului călugăriei, fratele se va pătrunde şi mai mult de făgăduinţa ce va face înaintea altarului. Gând ajunse să-i pună întrebările scrise în Molitfelnic, arhimandritul se uită ţintă în ochii, fratelui şi-i zise prevenitor : — Ia seama bine la ce te întreb şi răspunde din toată inima ta şi din tot cugetul tău! Fratele se roşi, dar se simţi destul de tare în hotărârea lui, 284 • , * . © BCU Şi stareţul Începu să-l întrebe din carte : — „De cei ai venit, frate, căzând la sfântul Jertfelnic şi la această însoţire?" — „Dorind viaţa pustnicească, cinstite părinte", — răspunse Alexe repetând după duhovnic. — „Cu socoteală de bunăvoia ta te apropii către Domnul?" — „Aşa Dumnezeu ajutând, cinstite părinte". — „Te vei păzi pre tine întru curăţie şi întru întreaga înţelepciune şi cucernicie?” — mai întrebă stareţul privindu-1 aspru pe dedesubtul ochelarilor. . — „Aşa, Dumnezeu ajutând, cinstite părinte” — răspunse Alexe cu curaj. „Ca mâine o să-l vedem venind dela sat cu vre-o coastă ruptă” — îşi şoptiră călugării dân-du-şi coate. Iar mirenii îşi rupeau gâturile tot sucindu-se să vadă unele „persoane” şi îşi şopteau între ei: unde o fi... cutărică să-l auză! — „Vei răbda tot necazul şi strâmptorarea vieţii celei singuratice, pentru împărăţia cerurilor?”—puse stareţul cea din urmă întrebare. — „Aşa, Dumnezeu ajutând, cinstite părinte”. — Vezi, frate Alexe, până la uşă să uiţi ce-ai făgăduit acum înaintea lui Dumnezeu! — se adresă arhimandritul către frate, ameninţându-1 cu degetul. — Aşa, Dumnezeu ajutând, cinstite părinte, — răspunse Alexe, crezând că-1 întreabă tot din carte. Călugării cari auziră se umflară de râs, gândind : aici ai fost bine, frate Alexe; iar stareţul şi cu duhovnicul zâmbiră şi ei. După ce-i mai ceti câteva rugăciuni, arhimandritul îi luă mâna dreaptă şi-i o puse pe Evanghelie. — „Iată Hriştos nevăzut aici stă de faţă! Vezi că nimenea pre tine nu te sileşte a veni la acest chip. Vezi că tu de bună voe doreşti logodna marelui şi îngerescului chip!” — „Aşa, cinstite părinte, de bună voe” — răspunse fratele emoţionat. Apoi stareţul luă foarfecele din mâna eclesiarhului şi tunzându-1 cruciş, zise : „Fratele nostru Artemon îşi tunde părul capului său : In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Să zicem toţi pentru dânsul: Doamne milueşte! Şi după regula din moliftelnic îi dete pe rând : culionul — întru coiful nădejdii de mântuire ; sandalele — spre gătirea Evangheliei păcei; mantia — spre podoabă de nestricăciune şi curăţie — şi celelalte. Iar la urmă de tot îi dete făclia aprinsă glăsuind mai cu putere : „A zis Domnul: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”. Artemon simţi fiori în trup, iar stareţul, pătruns şi el, urmă cu glas înecat: „Doamne Dumnezeul nostru, du pre robul tău Artemon în dumnezeeasca ta ogradă. Cu-răţeşte-i cugetul de trupeştile pofte şi de deşarta amăgire a vieţii aceştia şi-i dă necontenit a-şi aduce aminte de bunătăţile gătite celor ce te iubesc pre tine şi s'au răstignit în această viaţă pentru împărăţia ta...” , După sfârşitul liturghiei, arhimandritul luă la el pe noul călugărit şi-l sfătui, în faţa duhovnicului Dometian, cu vorbe dela el, amestecate cu altele din rugăciunile pe care le cetise în biserică : — Ia seama, fiule Artemoane, — îi zise el, că grea juruinţă ai pus înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Şi tare mi-e teamă că n'ai s-o poţi ţine, şi atunci păcat voiu avea şi eu, că ţi-am cunoscut slăbiciunile şi totuş te-am învrednicit sfântului şi îngerescului chip. Deci, frate, curăţeşte-te de toată întinăciunea sufletului şi a trupului, făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu. Leapădă dela tine îndrăsneala obiceiului lumesc. Când poftele trupului te împresoară, vezi ce au făcut sfinţii cuvioşi şi fă şi tu asemenea lor. Ceteşte mai ales viaţa cuviosului Martinian, cel ce mult a fost ispitit de femei şi ia pildă de întărire dela el. Ascultare să ai către toţi şi fără cârtire. Intru rugăciuni fii îngăduitor, întru privigheri nu pregeta, întru ispite nu te desnădăjdui, întru postire nu 285 © slăbi, întru neputinţă şi boală nu te împuţina. Păzeşte-te şi de viclenele gânduri, pentrucă nu va înceta vrăjmaşul să-ţi aducă aminte de vieţuirea cea mai dinainte şi să-ţi facă urâciune pentru îmbunătăţită petrecere. Să nu te gândeşti nici la rude, nici la cinstea lumei. Iar de sărăcie, au de pătimire, au de defăimarea oamenilor — să nu te scârbeşti. Pentru că însuşi Domnul a zis : „De voeşte cineva a veni după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze mie”. Ţi-am dat un nume pe care nu-1 mai poartă nimeni în mănăstirea noastră şi, după cercetările mele mai dinainte făcute, nici în mănăstirea vecină nu se află vreun călugăr cu acest nume — aceasta fiindcă mi-a fost teamă că patimile trupului îţi vor birui tăria sufletului şi atunci să nu greşească oamenii a socoti altuia fărădelegile tale. Ai înţeles, Artemoane? — Am înţeles, cinstite părinte! — Ş'ai să urmezi întocmai sfaturilor mele? — Chiar aşa, cinstite părinte! Şi cam câtă vreme? — întrebă duhovnicul râzând. — Toată viaţa mea, cinstite părinte! — răspunse Artemon cu mare hotărîre. III Două săptămâni trecuseră dela călugărirea fratelui Alexe, acum cuviosul Artemon, şi dragostea lui pentru noua viaţă nu se împuţinase. Dimpotrivă. Se simţea tot mai mulţumit şi mai fericit. Urma regulat la biserică, îşi făcea pravila după cuviinţă, mânca potrivit, dormea potrivit, vorbea puţin şi era stăruitor la orice ascultare. Cetirea mai cu luare aminte a cărţilor sfinte îi deschise sufletul pentru o mai mare dragoste către Dumnezeu. Câteodată simţea chiar trebuinţă să mărturisească şi altora această dragoste a lui pentru Ziditorul lumei, şi fiindcă în oameni nu prea se încredea, îmbrăţişa dâte un brad sau mângâia câte un dobitoc din cele necuvântătoare şi le spunea că iubeşte pe Dumnezeu şi că e tare îndrăgostit de viaţa călugărească. Bătrânul Dometian era mulţumit de purtarea lui Artemon. Vedea cu bucurie cum îi ascultă sfaturile şi cu câtă dragoste urmează el aşezările călugăreşti. Şi bucuria bătrânului era cu atât mai îndreptăţită cu cât la început se temuse ca fiul său duhovnicesc, din pricina prea multor făgăduinţe pe care le făcuse, să nu înceapă o viaţă prea aspră din care ar fi putut să cadă şi mai rău decât înainte. Pentru a întâmpina astfel de lucru el căutase cu dibăcie în cuvinte să mai îmblânzească sfaturile stareţului, dându-i să priceapă că e mai bine pentru călugăr să urmeze calea de mijloc, ca să nu cadă mai rău din pricina unor prea mari nevoinţe. Duhovnicul a fost destul de lămurit în sfaturile sale, ca Artemon să-l înţeleagă. Dragostea acestuia pentru Dumnezeu însă, şi un dor din ce în ce mai fierbinte pentru o viaţă călugărească înaltă, îl îndemnau să urmeze tocmai dimpotrivă. Iar faptul că vreme de peste două săptămâni nu se abătuse nici o cirtă din calea cea bună, îi da curaj să-şi creadă minţii că va putea şi mai mult decât atâta. Stăpânit tot mai puternic de aceste gânduri, Artemon luă Vieţile Sfinţilor şi se apucă să cetească din nou pe ale celor mai însemnaţi dintre cuvioşii pusnici de demult, ca să vadă dacă şi în ce fel ar putea să le urmeze. După multă cetire şi după îndelungă chibzuire, — amărât uneori că locurile pe unde trăeşte el nu se aseamănă cu acelea pe unde au sihăstrit marii cuvioşi; bucuros alteori când afla că multe din nevoinţele lor îi erau şi lui cu putinţă, — rămase la cuvintele pe care le-a auzit din văzduh cuviosul Arsenie cel Mare, după ce fusese înştiinţat că împăratul Arcadie, fostul său învăţăcel, umblă să-l omoare : „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui”. „Iacă şi eu am să fug de oameni!” — îşi zise cu curaj Artemon. Şi luându-şi toiagul plecă în munte să găsească o peşteră în care să petreacă până la moarte, sau cât o voi Domnul, aşa cum a petrecut cuviosul Teodosie începătorul de obşte, Eftimie cel Mare, Sava şi alţii. 286 © Trepădă el prin muntele din spatele mănăstirii ceasuri întregi, cercetând scobiturile de prin stânci, pe care le ştia şi mai descoperind şi altele neştiute. Cea mai încăpătoare era la poalele muntelui, lângă drum. Dar Artemon n'o găsi a cătării, căci prea era în văzul oamenilor. Altă scobitură o află el în fundul unei prăpăstii. Ca loc de singurătate era minunată, dar fiind prea dosnică nu pătrundea la ea nici o rază de soare. Lui Artemon nu-i veni la socoteală, căci, gândi el: „Ce folos pentru sufletul meu, dacă voiu putrezi aici în două luni fără să mă fi mântuit?” Dorinţa lui era să găsească o peşteră scobită în peretele unei stânci înalte şi prăpăstioase, la depărtare de pământ, aşa cum a avut sfântul Sava şi cuviosul Eftimie cel Mare. Şi tot căutând el, Dumnezeu îi împlini gândul. Căci chiar la mijlocul unei prăpăstii uriaşe descoperi o scobitură, nu adâncă, acoperită în partea de jos cu muşchiu şi umbrită de un brad pipernicit ce se pripăşise acolo printr’o minune a firii. „Asta e pentru mine!” — strigă Artemon frecându-şi mâinile de bucurie. Dar scobitura era departe şi de pământ şi de malul stâncei şi nici o cărare nu ducea la ea, niciun mijloc dela Dumnezeu pentru a răsbi până acolo. Artemon îşi făcu planul să lege o frânghie ţeapănă în creasta muntelui şi să se coboare pe ea — mai întâi cu uneltele trebuincioase pentru a mai adânci peştera, şi a doua oară cu buclucurile ce va găsi cu cale să-şi aducă dela chilie. După ce se va aşeza în peşteră va lega altă frânghie cu un cap înlăuntru iar celălalt de care va acăţâ un coşuleţ, să vie în jos până la pământ. In coşuleţ va primi tainul de pâine pe care i-1 va aduce un frate dela mănăstire şi apă pentru băut într’o sticlă. La caz de mare sete se va coborî el pe frânghie, aşa cum făcea şi cuviosul Sava. Bineînţeles că atunci când se va învrednici dela Dumnezeu să-l hrănească pasările cerului, nu va mai avea trebuinţă de pâinea dela mănăstire... Şi în mintea lui, Artemon chiar văzu cum vine un corb mare şi frumos, aducându-i pâine în plisc, ca odinioară cuviosului Pavel Tebeul... Şi sufletul lui fu cuprins de bucurie foarte mare când se gândi ce liniştit are să trăiască în această peşteră, neavând altă grijă decât să cânte laude Celui prea înalt şi să se mântuiască. Iată însă că alt gând sosi pe loc să-i turbure bucuria : „Dar dacă o scăpa frânghia din legături sau chiar s’o rupe cu mine şi oiu cădea în prăpastie, înainte de a fi mântuit, cu ce am folosit sufletului meu?” — îşi zise el. Şi adânc mâhnit plecă să-şi caute alt loc de pusnicie. Dar mânhirea lui trecu repede când îşi aminti că văzuse cândva, mai la poalele munţilor, în apropierea locurilor cu smeură, o minunată scobitură într'un mal. Şi de bucurie mare ce-1 cuprinse, începu să cânte din antifoanele glasului al cincilea : „Viaţa pusnicilor fericită este : a celor ce se întraripează cu Dumnezeescul dor, a celor ce fug afară de lumea cea deşartă”. Când dădu peste smeura pârguită, Artemon se bucură şi mai mult că va avea în apropiere de peşteră şi hrană pentru ticălosul de trup. Insfârşit, după atâta treapăd, şi după atâtea dibueli, găsi şi peştera cea rânduită de Dumnezeu, aşa gândea el, să-i fie sălaş de sihăstrie şi de mântuire. Era o scobitură făcută dela fire în coada unei stânci, având la gură o lărgime ca de un cot şi jumătate, iar înlăuntru — Dumnezeu ştie cum o fi fost! căci Artemon încă nu căutase. In faţa acestei peşteri, crescuseră pâlcuri mari de fagi ferind-o de privirea oamenilor cari întâmplător ar fi trecut pe acolo, şi de jurîmprejur muşchi moale de iarbă ce răsărea, creştea şi putrezea pe loc, căci coasa încă nu ajunsese până aici. Fiind cu gura către miazăzi, şi soare avea peştera, căci razele se strecurau când printre pâlcurile de fagi, când se îngrămădeau pe deasupra lor şi se opreau drept în gura ei. Artemon îşi aduse aminte că o să-i trebuiască şi apă şi căutând cu ochii zări un izvoraş ce gungurea potolit din stâncă, la o depărtare ca de cincizeci de paşi de peşteră. „Veselitu-m'am întru făpturile tale, Doamne, şi întru lucrurile mâinilor tale m’am bucurat”—, începu să cânte cuviosul de multă bucurie ce-i cuprinsese sufletul. Şi tolănindu-se pe spate, lângă gura peşterii, prinse a face planuri pentru viaţa ce cu ajutorul lui Dumnezeu va începe aci... Are să vie mai întâi cu o sapă să cureţe peştera bine. După aceea îşi va aduce dela chilie a 387 © BCU Cluj rogojină, mantia, psaltirea, ceaslovul, cărţile cu vieţile sfinţilor Antonie şi Martinian, metaniile pentru canon şi poate vre-o strachină de pământ ca să ia apă dela izvor. De mătură, perie, pieptene, prosop... n'are nevoe — că d’aia e pustnic. Apoi se va aşeza pe pocăinţă — spre mântuire. Va ceti, va cânta din psalmii proorocului-împărat, se va închina, va bate mătănii şi-şi va plânge păcatele. Nu va vorbi cu nimeni şi nu va primi' în peşteră pe nimeni, — oricare ar fi... Aci Artemon îşi aminti de păţania cuviosului Martinian, a Sihastrului Necunoscut şi a altor pustnici, care s'au înduplecat a primi în peşterile lor femei tinere trimise de Satana ca să-i ispitească şi care veneau sub felurite pricini: ba că le-a apucat furtuna în pădure, ba că au rătăcit calea şi le-a prins noaptea în pustie şi li-e teamă să nu le mănânce fiarele, ba că au mare trebuinţă de rugăciuni. Cei mai mulţi din aceşti cuvioşi au scăpat de ispită chinuindu-şi trupul ,* au fost însă şi de cei mai neputincioşi cu firea care s'au prins în cursele vrăşmaşului. Astfel că el, Artemon, ţind seamă de păţaniile altora, nu va primi în peştera sa nici picior de femee, sub nici o pricină, mai ales că-şi cunoaşte slăbiciunile. Şi tot gândind şi plănuind se văzu cuviosul nostru Artemon ajuns la sfinţenie înaltă... când Dumnezeu îl va învrednici cu darul de a face minuni... Şi închizând ochii trupului, privea cu ai minţii cum vin la dânsul tot felul de : orbi, şchiopi, surzi, slăbănogi, leproşi, îndrăciţi, muţişi se întorc sănătoşi, binecuvântând pe Dumnezeu... Când se va întâmpla să-l supere vreunul în timpul rugăciunei, nu-i va deschide, ci-1 va tămădui strigându-i din lăuntru aşa cum odinioară făcea sfântul Antonie : „Omule, ce mă tot chemi? Sunt şi eu biet muritor ca şi tine. Dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu şi te vei tămădui!" Apoi văzu Artemon cum îl bântue diavolul aruncându-1 în trândăvie ca pe cuviosul Zosima egumenul Solovatului; sau venind în chip de femee goală ca să-l amăgească ca pe sfântul Ilarion ; ori repezindu-se la el în chip de cocoş mare ca la Pahomie; sau bătându-1 ca pe marele Antonie şi el cântând ca şi acest cuvios : „De s’ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. „Apoi se văzu flămânzind grozav şi diavolul îi trimise o cămilă încărcată cu tot felul de bunătăţi, aşa cum a trimis sfântului Macarie Alecsandianul, dar el o luă la goană, nevrând nici măcar să se atingă... Şi iar făcea minuni... , Poruncea să i se pună masa cu bucatele pe care le dorea, aşa cum făcea cuviosul Marcu din Etiopia; călca peste şerpi şi peste scorpii precum odinioară sfântul Antonie încăleca pe crocodili şi trecea Nilul; se răpea de îngeri la cer precum răpit a fost Paisie cel mare; da cu toiagul şi făcea să ţâşnească izvoare din piatră seacă, îmblânzea fiarele sălbatece... Aci Artemon îşi aminti de cuviosul Florentie din părţile Nursiei, care ţinea în chilia lui un urs şi cinci oi. Pe urs îl avea ca cioban, căci în fiecare zi se ducea cu oile la iarbă şi le păzea de alte fiare. El însă nu va ţine în peşteră decât pui de urs şi de căprioare... fiindcă sunt mai drăgălaşi. Negreşit că i-ar plăcea să aibă pentru pază doi lei voinici aşa cum avea cuviosul Anin, dar fiindcă pe aici nu sunt astfel de sălbătăciuni, se va mulţumi numai cu un urs şi c'un catâr, aşa precum avea pusnicul Gherasim dela Iordan. Pe urs îl va ţine pentru pază, la gura peşterii, iar pe catâr îl va deprinde să-i aducă pâinea dela mănăstire... Când Artemon îşi închipui catârul aşteptând la uşa chelăriei cu traista de gât, îl umflă râsul şi se ridică repede în capul oaselor. In acelaş timp auzi un fel de mormăit şi simţi că i se umflă părul. Când îşi întoarse capul şi văzu în gura peşterii doi ochi duşmănoşi înfipţi într'un groaznic cap de urs, Artemon uită şi de minuni şi de tot, lăsând culionul, toiagul şi o rupse la sănătoasa. Simţind că şi ursul fuge după el, întări picioarele şi mai sdravăn, căzând prin gropi şi împiede-cându-se de pietre şi de rădăcini. Avea o aşa uşurinţă de picioare cum nu mai simţise el niciodată. N'avu însă timp nici să se mire şi nici să socotească aceasta drept o minune. Numai gândul de a-şi scăpa viaţa îl stăpânea acum. După o goană lungă de căprioară fugărită de câini, tocmai când, sleit de puteri. Artemon 288 © BCU se gândea să se oprească, îi scăpară poalele rasei din mână şi se agăţară într’un clenciu de rădăcină. Stofa fiind tare, cuviosul fu trântit cu faţa la pământ de i se sdruncinară măruntaele şi i se făcu întunerec înaintea ochilor. Crezând că l-a apucat ursul, îşi luă rămas bun dela viaţă, şoptind printre buze: „In mâinile tale, Doamne, încredinţez sufletul meu”. Apoi îndată, ca şi când şi-ar fi luat seama: „Milostiv fii mie, Stăpâne!” In această stare groaznică fiind, fără să-şi ridice măcar capul, Artnmone auzea ursul mor-măind şi simţea cum se pregăteşte să-l mănânce. I se păru că-1 miroase, apoi că-1 linge pe picioare şi, în cele din urmă, îi auzi fălcile troznind şi dinţii clănţănind în gură... După clipe fioroase, văzând că ursul întârzie să-l apuce, Artemon cuteză şi întoarse capul. Dar, o minune! Rasa agăţată de clenci şi ursul departe se apropia de peşteră cu mersu-i leneş şi greoi. „Slavă ţie, Doamne, slavă ţie!” — zise Artemon răsuflând cu ochii îndreptaţi la cer. Apoi luându-o repede spre mănăstire, gândea întru sine : „Aceasta este pedeapsă dela Dumnezeu pentru că m'am trufit cu mintea, eu păcătorul şi nevrednicul Artemon. Şi intrând în chilie se închină pe la icoane mulţumind Celui dintru înălţime că a scăpat cu viaţă ca să se poată mai întâi mântui. IV Şapte ceasuri se frământă Artemon cu mintea până să ajungă să se încredinţeze că ursul dela peşteră n’a fost urs cu adevărat, ci Satana care a vrut să-l sperie ca să nu se mai gândească la pustnicie... „Iii, drace, îmi puseşi piedica chiar dintru început!” — zise el scrâşnind din dinţi, pe când făcea ocolul chiliei. Şi tocmai când să se hotărască să plece din nou la peşteră, ca să nu facă pe voia vrăşmaşului, îşi aduse aminte că mulţi dintre pusnici s’au dus la pustie numai după ce au încercat în mănăstiri toate asprimele vieţii sihăstreşti: foamea, setea, frigul, ispitele, lupta cu Dracul. Astfel că atunci când au luat calea pustiei erau deprinşi cu tot felul de nevoinţe şi de năluciri diavoleşti. Şi apoi — îşi mai zise el, mirat că nu s'a gândit mai dinainte — acuma lumea s'a înmulţit şi deci nu se mai găsesc, cel puţin prin aceste părţi, pustii din acelea în care îşi aflau singurătatea liniştită fericiţii pusnici de demult. Astăzi omul scormoneşte peste tot şi urmele lui se văd în tot locul. Şi unde mai pui că lumea de astăzi, necredincioasă şi iubitoare de bogăţie, nu e în stare să priceapă rostul unei lepădări de cele trupeşti, astfel că el ar putea fi socotit nebun de dus la balamuc, sau un sălbatec bun de privelişte şi de batjocură, iar nicidecum un sfânt. Va mai veni la el Vodă să-i mănânce din pâinea-i uscată aşa cum s’a dus împăratul Teodosie cel tânăr la un sihastru din apropierea Constantinopolului, sau Matei Basarab în ostrovul, Căldăruşa-nilor?! Atâta rău! Ia să-şi facă nevoinţele pusniceşti mai bine la chilia lui, în mănăstire, unde, orişicât, călugării îl pricep altfel decât mirenii. Şi astfel hotărât, Artemon luă Viaţa sfântului Antonie şi ceti acolo, nu ştiu pentru a câtea oară, că marele cuvios îşi odihnea trupul pe o rogojină aspră şi chiar pe pământul gol. Socotind că bun lucru a făcut Antonie, Artemon luă îndată buclucurile ce umpleau una din cele două odăiţe ale chiliei lui şi le îngrămădi în cealaltă. Lăsă aci doar o măsuţă goală pe care puse un sfeşnic de alamă, şi patericul; iar în colţul unde avea icoanele opri analogul cu psaltirea şi ceaslovul pe el. Metaniile pentru canon pe care le ţinea agăţate de vârful tăbliei dela capul patului, le atârnă acum într'un cui dela fereastră. In locul patului de fier cu femei zugrăvite pe tăblii şi cu saltea de lână, aşternu rogojina pe care o ţinea în tindă pentru şters picioarele; iar în loc de perne de puf puse la căpătâi două cărămizi pe care le acoperi cu o otreapă veche. Şi fiindcă sfântul Antonie mânca odată pe zi pâine cu sare şi bea apă, Artemon se hotărî să urmeze şi el această rânduială, începând din ziua următoare. Cât pentru somn găsi bun de urmat obiceiul sfântului Antonie care dormea numai un ceas, cu zi cu noapte, zicând că aşa se cuvine monahului. Şi chiar în acea SSară, după ci a mâncat bine, căci a doua zi trebuia să înceapă înfrânarea — şi a făcut o mică parte din pravilă, fiindcă era obosit, Artemon s’a hotărît să doarmă numai un ceas, după care să se scoale şi să-şi urmeze pravila de unde-o lăsase. Şi ca să facă întocmai ca Arsenie, a zis somnului, când s’a lungit pe rogojină, aşa cum obişnuia să-i zică şi acel sfânt cuvios: „Vino aicea, robule al lui Dumnezeu, dar să nu te zăboveşti mai mult d'un ceas...!” Se vede însă că ori somnul nu l-a auzit, sau că el n’avea darul sfântului Arsenie, căci obosit cum era, s’a pomenit a doua zi când la bucutărie suna clopotul pentru mâncare. Această întâmplare mâhni pe cuviosul nostru, dar el căută să se mângâe amintindu-şi că şi sfântul Simeon Stâlpnicul a dormit într'una treizeci de zile şi treizeci de nopţi. Totuş supărat că diavolul i-a făcut boroboaţa, nu se mai duse nici să-şi ia pâinea dela chelărie, hotărând să nu mai urmeze pe sfântul Antonie, ci pe sfântul Eftimie care mânca numai Sâmbăta şi Duminica. Aceasta şi în scopul mântuirii, dar şi ca să arate Necuratului că el, Artemon, e în stare să-i biruiască uneltirile. Şi ca să poată ţine această hotărâre amână scurtarea somnului până ce se va obişnui cu nemâncarea. Căci, gândea el, să pornească cu două mari nevoinţe deodată nu se poate, căci iar îl birueşte vrăşmaşul. Când s’a hotărât Artemon să flămânzească cinci zile pe săptămână se întâmplase să fie Luni, deci numai bine putea să ia dela capăt regula sfântului Eftimie. Ziua dintâi a trecut fără multă supărare, căci Duminică seara mâncase cu poftă şi cu îndestulare. Marţi însă, a început să-l necăjească burta de cum s’a sculat, încât puţin a lipsit să ia „măcar o fărâmiţă de anafură”. Dacă a văzut el că se ispiteşte, a luat tot ce avea în chilie de ale mâncării: dulceaţă, zahăr, lămâe, macaroane, orez şi le-a aruncat pe fereastră la spatele casei. Iar fărâmiturile de anafură uscată le-a îngropat în grădină la loc curat. La biserică a luat numai aghiasmă. Prin grădină se ferea să mai intre de teamă să nu-i facă vre-o poamă cu ochiul. Miercuri noaptea Artemon se simţea aşa de slăbit încât cu greu s'a sculat să se ducă la utrenie, iar canonul şi l-a făcut mai mult stând pe scaun. Slăbiciunea asta îl făcu să se întrebe dacă n’ar fi mai înţelept lucru să mănânce regulat şi să-şi facă pravila după tipic, decât să rabde ca un câine fără stăpân şi să nu-şi poate îndeplini celelalte datorii călugăreşti. Şi... parcă îi zicea mintea că mai bine ar fi aşa. Dar fiindcă răbdase trei zile, de ce n'ar mai răbda şi pe celelalte două ca să facă pe dracu să crape de necaz! In dimineaţa zilei a patra de post desăvârşit, Artemon nu mai simţi aşa foame, dar îi părură maţele atât de goale de parcă se uscaseră sau se topiseră. Timp de două zile a fost o adevărată zurbă înlăuntru. Ii chiorăiau măruntaele aşa de tare încât îşi strângea rasa la piept, când trecea pe lângă cineva, ca să nu s’audă, şi simţea că umblă ceva prin lăuntru — aci mai încet aci se repezea ca o săgeată dintr’o parte într’alta... Iar acuma pace! Se potoliseră şi maţele şi i se tăiase şi pofta de mâncare. — Slavă Ţie, Doamne! — strigă Artemon, făcându-şi cruce. Dar când să se ridice de pe rogojină îi păru că se lasă pe picioare străine, atât de slăbit era. O clipă îi veni în minte să mai ia ceva în gură ca să mai prindă putere, dar în clipa următoare îl cuprinse deodată teama că i-s'o fi lipit maţele de şira spinării. „Doamne, nu lăsa pre robul tău!” — se rugă el închinându-se. Şi mai făcându-şi putere se duse binişor până la urcior şi bău câteva înghiţituri de apă rece. Când simţi că băutura din izvor se duce deadreptul în stomac se bucură şi se mai învioră o leacă. Dar mult îi trebui până să se hotărască să se ducă la biserică. Se simţea atât de neputincios, încât îi era teamă să nu cadă pe drum. Se duse totuş abia târându-şi picioarele şi mai ţinându-se când şi când de vreun zid sau de vreun arbore ce întâlnea în cale. Călugării băgară de seamă slăbiciunea trupească a fratelui lor şi repede ajunse svonul şi la urechile stareţului. Acesta, care urmărea cu răbdare viaţa noului călugăr, luă bastonul şi plecă îngrijat să vadă ce e cu Artemon. II găsi galben şi tras la faţă, povestind duhovnicului Dometian pricina slăbiciunei lui. Stareţul se bucură de statornicia cu care stăruia monahul către viaţa cea înaltă; îl muştă însă că n'a luat-o cu oarecare plan, ci s’a pornit aşa deodată pe post aspru. Ca pildă de urmat, îi dete pe Iachint — ucenicul cuviosului Doroftei. Acesta mânca de regulă o pâine şi jumătate pe zi. Dar atunci când şi-a pus în minte să se mântuiască a început să scadă din porţie — 290 © BCU azi ceva, mâine ceva, până ce a ajuns dela şapte litre la opt unghii. Aşa trebuia să facă şi Artemon până ce se va deprinde să mănânce de dcuă ori — şi chiar numai odată pe săptămână. t Dar duhovnicul fu de altă părere : > — Eu zic, părinte stareţ, că e mai sănătos pentru călugăr să urmeze sfatul sfântului Pimen cel Mare, care fiind întrebat de cuviosul Iosif cât se cade a posti călugărul, a răspuns ca un în-, ţelept: „Este bine ca în fiecare zi să mănânce câte puţine, pentru că aceasta este calea împără-rească, mai uşoară şi mai lesnicioasă, pentru ca mintea să nu se trufească”. — Bine a zis cuviosul Pimen, răspunse stareţul, dar ia spune-mi părinte duhovnice : dacă toţi călugării ar fi urmat „calea împărătească”, oare am mai avea vreunul în calendar? Duhovnicul nu mai zise nimic, iar Artemon puse la inimă cuvintele stareţului, şi chiar din clipa aceea se hotărî să urmeze cuviosului Iachint. La puţin ceas după ce rămase singur, Artemon primi vizita fratelui Ion dela stăreţie, care-i aduse 0 pâine atunci scoasă din cuptor, puţină mâncare de verdeţuri pe o farfurie şi un pahar cu vin. Cuviosul nostru rupse o margine din pâine şi începu să clefăe încet, fără să-şi dea bine seama dacă îi este foame sau nu. Dar pe măsură ce înghiţea, îi creştea şi pofta de mâncare, astfel că rupse din pâine câte o margine, câte o margine... până ce înghiţi şi mijlocul. Şi fiindcă astăzi n’avea măsură, urmând ca mâine să scadă porţia, intră în grădină şi se îndopă cu din toate poamele. Când văzu că n’are unde să mai bage, se înapoe în chilie şi se trânt mulţumit pe rogojină. După câteva clipe, simţind pântecele umflat, Artemon îl dibui cu mâna şi găsindu-1 cât un ţest râse sănătos şi dete slavă lui Dumnezeu că nici nu s’a uscat şi nici de şira spinării nu s'a lipit. Puţin mai târziu însă simţind dureri înlăuntru, vru să se ridice de jos, dar o înjunghetură puternică îl făcu. să dea un ţipăt şi să cadă înapoi pe rogojină. Când veni fratele Ion să ia farfuria şi paharul, găsi pe Artemon perpelindurse prin toată casa cu genunchii strânşi între mâini. Speriat, fratele chemă pe vecini, apoi mai veniră şi alţii, dar toţi se uitau neputincioşi că nu ştiau ce să-i facă. Numai Antim bolnicerul, crezând că pătimaşul e răcit, încălzi cărămizi şi i le puse pe coapse. Dar boala nu se ostria... căci era din lăcomie şi Artemon ştia aceasta, însă îi era ruşine să spună. Tocmai noaptea târziu, după chinuri de moarte, şopti el la urechea lui Antim. Acesta tresări şi privindu-1 cu mâinile în şolduri îl mustră moţăind din cap: • . . .— Ai mâncat ca. un tăun, ticălosule şi s'a Încheţrit aluatul în tine. . . Apoi se duse lâ bolniţă de unde se întoarse cu nişte prafuri amare pe care le topi într'uţv pahâr cu apă şi le dete. bolnavului: . . .... . . . Bea, .ticălosule, şi de-amu să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie. ţie mai rău. * . . , $i leacul lui Artemon a fost din prafurile acelea, V ■ Planul lui Artemon de-a urma pilda cuviosului Iachint cel cu înfrânarea treptată, fu stricat de lăcomie. Căci, în loc de trei sferturi de pâine cât cădea să mănânce în ziua a doua a trebuit, după sfatul bolnicerului, să se mulţumească doar... cu un ceai de siminichie. A treia zi n’avu slobozenie să mănânce decât lapte acru şi abia a patra zi puţină legume. El însă nu pierdu nădejdea. Căci, după ce îşi îndreptă maţele, începu să le deprindă cu răbdarea — încet încet, până ce ajunse iarăşi la regula sfântului Antonie —adică să mănânce numai odată în zi pâine cu sare şi să bea apă. Pentru a înlătura vre-o pricină de slăbire mai adăogă dela el ceva verdeţuri şi câteva poame. Mulţumit acum că a biruit pe dracu, croindu-şi o viaţă de înfrânare, fără pericol de prea mare slăbire a trupului, Artemon se aşeză pe rugăciune şi pe mătănii. In loc de trei ori pe zi ca până aici, se ruga de şapte ori, după regula pusă de cuviosul Alexandru la mănăstirea Neadormiţilor, după zisa proorocului; „De şapte ori în zi te voiu lăuda, Doamne”. In scurt timp Artemon 291 © BCU Cluj făcu bătături în dosul palmelor de credeai că e plin de negi. Călugării băgară de seamă nevoinţa lui şi-şi dau coate, zicând : „Stai niţel, Artemoane, că încă n’a aflat satana că te-ai călugărit.... Dar Artemon era acum mulţumit şi liniştit şi nu mai avea altă dorinţă decâ o mică cinste dela Dumnezeu—nu dela oameni! Negreşit că nu se mai gândea să îmblânzească urşi, nici să calce peste şerpi. Se vindecase de aceste trufaşe gânduri de când cu păţania dela peşteră. Acuma dorea el un lucru mic... mic de tot! Şi anume — să-i dea Dumnezeu numai un dar ca al smeritului Roman „făcătorul de condace”. Şi fiindcă Roman făcuse condace, el să facă tropare, ca să i-se zică după moarte — ba poate chiar şi în viaţă, „Artemon făcătorul de tropare”... Şi parcă se şi vedea pus în Minei, la sinaxar, iar numele cu slove roşii însoţind troparele... Dorinţa aceasta, prinse a pune tot mai multă stăpânire pe cuviosul nostru. De câte ori sta la rugăciune, gândul cu troparele nu-1 părăsea, şi în fiecare seară se culca cu nădejdea că peste noapte i-se va arăta Maica Domnului în vis, aşa cum s’a arătat fericitului Roman, şi-i va da să înghită o hârtie, precum odinioară aceluia. Dar nopţile treceau una după alta şi sfânta Fecioară nu se milostivea. Din această pricină Artemon îndoi şi întrei rugăciunile şi mătăniile pe care obişnuia să le facă pentru ea. Dela o ‘auiajA văzând că visul cel mult dorit nu mai vine, Artemon crezu că ori s’a întâmplat în vre-o noapte pe când a dormit greu şi a uitat, sau că darul s’a pogorît într’alt chip decât la sfântul Roman. Şi luând o bucată de hârtie mue vârful creionului între buze şi se aşeză la masă să aştearnă un tropar. Se căsni însă degeaba căci, după cinci ceasuri de năduşeli, nu izbuti să scrie decât un rând cu toate cuvintele întreite şi împătrite. In ziua următoare începu din nou şi, cu chiu cu vai încherbă el un „tropar” pentru cuviosul Ioan Tăcutul. Când îi arătă însă stareţului, acesta îi spuse să-şi caute de pravilă şi de ascultare că astfel de lucruri nu sunt de nasul lui. Acuma bietul Artemon era mâhnit că atâta cinste nu se învredniceşte şi el dela Dumnezeu, — din care pricină o mai rări şi cu rugăciunile şi cu mătăniile. Ce folos, îşi zise el, că m’am trudit atâta şi Dumnezeu nici nu se uită la mine! Ce, lucruri mari parcă am cerut eu? Să fac doar nişte tropare şi atâta tot! Şi de multă ciudă se aşeză pe plâns ca sfântul Teofil Plângătorul. Dar nu plângea ca acesta de frica morţii, ci pentru că Dumnezeu nu-1 bagă în seamă. Nu-i da nici vreun dar deosebit şi nici nu-1 ispiteşte. De două luni de când se nevoeşte el n’a văzut măcar un drac să vie în chipul lui adevărat — dacă nu să se ia la harţă ca odinioară cu sfântul Antonie, de pildă, barem să joace de brâu cu el aşa cum a ajucat sfântul Isachie o noapte întreagă crezând că e îngerul Domnului... Intr’una din aceste zile de amărăciune, Artemon aude lovituri în poartă şi glas de femee strigând : Taică părinte! Sare numai decât la fereastră şi vede o femeiuşcă tânără şi oacheşe, îmbrăcată în sdrenţe şi c'o traistă la umăr. Artemon se gândi ca nu cumva femeea dela poartă să fie vre-o prefăcută trimisă de diavolul să-l ducă la păcat, şi pe el, precum odinioară a încercat cu fericitul Martinian — şi se bucură de acest lucru. Apoi, cercetându-şi cugetul şi inima şi simţindu-se destul de tare ca să înfrunte ispita — mai ales că trupul i se slăbănogise de atâta nevoinţă, chemă pe femee, hotărît să-şi ardă mâna ca sfântul Martinian — dacă o vedea că-1 birueşte. — Ce pofteşti dela mine, femee? — o întrebă el cu asprime în glas. Femeea îşi şterse nasul cu mâneca-i murdară şi răspunse jălalnic: — Ce să vreau, părinţele, sărr’ mâna, iaca să-mi dai o bucăţică de pâine, pupaţi-aş tălpile şi ochişorii, că suntem Ţigani ş’am venit cu corturile de hasdimineaţă haici la poarta mănăstirii şi ne plâng copilaşii de foame... Artemon nu se îndoi că are d’aface cu o ţigancă, totuş o căută în traistă să vadă dacă n'are ascunse acolo îmbrăcămintea cea bună şi podoabele de preţ, aşa cum a avut femeea care a încercat să ispitească pe Martinian. In traistă însă... undrele, tindechii şi piepteni. — N’am pâine! — se răsti el supărat. Şi intră în casă, trântind uşa de se clătinară pereţii. (Urmează) 292 © BCU VIEJILE SFINŢILOR DE DRAGOŞ PROTOPOPESCU I J :>an Botezătorul în pustie Trăi hrănindu-se cu o lăcustă Pe zi, şi-un deget mic, sau fie Şi mare, de un fel de miere-a ursului... Şi cu acea putere care nu stă Afară, ci în noi, a dăinuit Treizeci de ani, plecat pe infinit, Cu ochii, seara, frumuseţea cursului De stele urmărind-o până 'n zori, In zori, de-atât de fericite ori, — Cu toate că din ce în ce mai slab — Făcând, din palma lui adusă, jghiab Ca pasările mici din cer picate Să bea sudoarea mânei lui uscate. lui Nichifor Crainic Şi mâna lui într’una numărând La stele şi la pasări adăpând, Rămasă atât de mult în aer, Şi-aprinsă ca un caer înfiorat, de lână, Nu mai era cu vremea mână Ci pur şi simplu faclă, Din trupul lui ieşind ca dintr’o raclă Şi stând la căpătâiul zărei Cu grija cum-se-cade-a-lumânărei. 293 © BCU Cluj Şi-a luminat astfel ca din mormânt Pustiul, mâna unui sfânt. Şi zilele şi nopţile roteau In jurul ei, mărturisind pe şleau Cu-o linişte necunoscută, Că mersul lumii 'ncet se mută Pe alt făgaş, cu altă rază... In arşiţa în toi, pela amiază, Ieşită par'că din pulpana Nisipului — minune ca la Cana — Dealungul lacurilor presărată Vedeai o mână 'n ceruri repetată: — Era, în vremi dintâi, Fata Morgana! Iar noaptea când atâţia aştrii teferi Hălăduesc pe căile tăriei, Acelaş braţ plecat din trupul gliei Ardea, luceafăr viu printre luceferi. Şi stelele şi pasările, toate, Câte deşertul la iveală scoate Cu anii, iată că s'au dumirit Şi după mână s'au obişnuit Ca de-un semn să se conducă, Să vină azi, şi mâne să se ducă; — După o mână care 'n aer sta De fapt doar fiindcă binecuvânta, Şi 'ntoarsă între răsărit şi-apus Ardea în aşteptarea unui om : Isus. MISTICA STATU[LUI D E PETRE MARCU-BALŞ . Dn punct de vedere teoretic nu se poate pune note şi calificative formelor de stat. Nu se poate spune, că e un progres sau un regres între o formă de stat şi între alta. Superioritatea sau inferioritatea unui sistem faţă de alt sistem nu se poate stabili decât atunci, când prezintă caractere fundamentale identice. Când deosebirile sunt esenţiale, criteriul calitativ nu poate duce decât în eroare. Singurul lucru îngăduit este acela al descripţiei celor două forme şi arătarea deosebirilor, a asemănărilor şi întrucât se adaptează suprastructura, infrastructurei sale. Pentru critica literară este un non-sens punerea unor întrebări de soiul acesta: opera lui Eminescu este superioară lui Alexandri, Lucian Blaga a depăşit pe Tudor Arghezi, Victor Hugo este superior lui Baudelaire? Esenţa stranie a „Florilor de otravă” n'are nici în clin nici în mânecă cu verbul sonor şi multiplu al lui Hugo. Tot astfel sunt lipsite de orice înţelepciune afirmaţiile constituţionaliştilor care condamnă sumar şi fără apel anume forme de stat ce nu sunt deloc în acord cu preferinţele lor personale. Ca cetăţean-adept al formei de stat, numite burgheze, poţi combate statul sovietic şi viceversa, dar omul de ştiinţă care ar face acest lucru s'ar asemăna cu botanistul care dojeneşte în tomuri groase porumbul că nu are aceleaş calităţi ca şi grâul. Duguit speriat de colectivismul tiranic şi de anarhismul revoluţionar, negând existenţa statului, care este poate cea mai reprezentativă caracteristică a timpurilor moderne se găseşte în situaţia botanistului care detestă porumbul, fiindcă are preferinţă marcată pentru pâinea albă. Opera lui Duguit rămâne astfel numai ca o protestare formidabilă împotriva statului modern, o nouă specie de pamflet, fără savoarea polemică a lui Paul-Louis Courier, Bloy sau Leon Daudet. Un pamflet mai intelectualizat şi mai documentat, desigur. Anticiparea în ştiinţă are grave inconveniente. întreaga operă a lui Duguit este un salt în necunoscut, o nouă reconstrucţie a edificiului social în conformitate cu planurile arhitecturale ale frumoasei sale minţi. Dar dela Mahomet până azi toţi profeţii sunt mincinoşi, zice un proverb. Profetul dela Bordeaux a strigat şi el în pustiu. Principial nu poţi fi fără îndoială împotriva anticipărilor ştiinţifice. In această privinţă părerile emise la 1895 de către A. Menger în discursul său de rectorat asupra datoriilor sociale ale ştiinţei dreptului („Uber die socialen Aufgaben der Rechtswissenschaft", cit. în Jellinek) sunt încă de actualitate. „Ştiinţa dreptului ar lipsi dela misiunea sa cea mai nobilă, dacă s’ar mulţumi de a privi în urmă şi dacă ar refuza să facă loc forţelor viitorului”. O singură condiţie însă se pune acestor încercări de întrezărire al misterului ce-1 are viitorul: confirmarea posterioară. In perspectiva vremii, eforturile constructiviste ale lui Duguit sunt vane. 295 ij. — Încercări contimporane de limitare a suveranităţei, — Un nou mit juridic? { Dreptul cel mai de seamă care decurge din suveranitate, anume dreptul de a declara răz-boiu, este pe cale de a suferi atenuări. Ideea pe care se sprijină existenţa Ligei Naţiunilor este fără îndoială repudierea dacă nu în total, cel puţin în bună parte, a ideii de suveranitate naţională 1). Pentru indivizi în parte şi în limitele unui anume teritoriu s’a stabilit încă din îndepărtate vremuri norme care trebuiesc respectate. împotriva acelora care calcă aceste norme juridice se întrebuinţează mijloace coercitive. Pentru popoare, încercările de stabilire a unor norme cu caracter imperativ au eşuat. Cele mai nobile minţi, toţi însetaţii vremurilor de pace şi înţeleaptă armonie între popoare au visat şi au luptat de-alungul veacurilor ca să stabilească Edenul pământesc : pacea definitivă. Dar marea Pace a fost când Pax Romana care aducea toate bogăţiile lumei antice în ti-reme pântecoase pentru Roma nesăţioasă, când pacea înarmată până 'n dinţi şi sufocată de zale grele, pistoale şi săbii, când Pax Britanica care despoaie în numele unor principii de-o îndoelnică măreţie morală, popoare a căror vină este hărnicia, puterea lor de vitalitate şi o miopie politică care îi face să împingă la conducere suflete şi minţi de aventurieri. Dar la centenarul celui mai strălucit din falanga utopiştilor păcei, viaţa internaţională se luminează. Pe când se sărbătoreşte cu fast o sută de ani dela moartea lui Kant, nobilele idei utopice circulă iarăşi cu persistenţă. O orientare nouă a popoarelor fruntaşe ale Europei actualizează idei care s'au vânturat dela Platon, până la Kant şi Wilson. (Despre originile Kantiene ale Ligei vorbeşte cu bogate amănunte Th. Ruissen în „Revue de Metaphysique et de Morale", Aprilie —Iunie, 1924). Conceptul de suveranitate a avut — şi mai are încă — două aspecte : 1) interior şi 2) exterior. Suveranitatea în interiorul ţărei îşi va păstra şi de-acum înainte neştirbita sa autoritate. Suveranitatea din afara statului, exteriorizată în legăturile cu celelalte state, este pe cale să sufere o amputare radicală. Limitele care se încearcă să i se impună prin intermediul Ligei Naţiunilor merg până la o totală desfiinţare a ei. Fireşte, se ridică întrebarea : este un bine sau un rău pentru popoare această amputare? Anumite grupuri sociale care şi-au legat existenţa definitiv, deşi în mod indirect, de acest aspect al suveranităţii sunt protivnice acestei schimbări. „Neputinţa înarmată" este doar una din cele mai inocente flori retorice care se aruncă în drumul triumfal al noului spirit juridic încarnat în Liga Naţiunilor. Până azi, Liga a cunoscut pe lângă succese şi multe umiliri — de pildă conflictul italo-grec —, iar pomenita floare retorică îi este pentru multă vreme favorita floare la butonieră. Dar ziua cea mare veni curând : suveranitatea naţională afirmată atât de agresiv în exterior va fi dezarmată. Motivul cel mai tare care pledează pentru limitarea suveranităţei naţionale exercitată în legăturile din afara ţărei este că a devenit o cauză permanentă de risipire a energiilor în războaie crâncene. Multă vreme această suveranitate a fost un stimulent pentru organizarea şi dezvoltarea forţelor naţionale. Din emulaţia constantă a diverselor naţionalităţi a ieşit ceeace se numeşte progresul. Dar azi această concurenţă înverşunată ameninţă să tragă în abis şi desnădejde pe rivali fără a le da în schimb vreun profit. Suveranitatea naţională în loc să fie ideearforţă care să dez-lănţuiască energiile latente a devenit un motiv de risipă a lor. Limitarea ei este deci binevenită. Formulele care sintetizează noul spirit juridic sunt lipsite de elementul esenţial al unei reguli juridice: coerciţiunea. Ele sunt în număr de trei: arbitraj obligatoriu, siguranţă şi reducere de armamente. Arbitrajul obligatoriu loveşte în primul rând în ideea de suveranitate naţională. Există o profundă antinomie între ideea obligativităţei unei deciziuni impuse din afară şi între ideea suveranităţei naţionale. I) Hans Kelsen: „Das Problem der Souvăranităt und die Theorie des Volkierrechts”, cap. 7. 296 © BCU Suveranitatea naţională este quintesenţa individualismului juridic pe care şi-l revendicau popoarele cu mai multă tărie în secolul al XIX şi care primeşte modificări mari în secolul XX, S’au făcut încercări serioase de armonizare a noului ideal juridic cu textele de legi, care deveniseră o sursă inepuizabilă de perplexităţi. Dar pe când aceste perplexităţi au fost ameliorate în viaţa privată, ele continuă în viaţa publică. Sforţările Ligei Naţiunilor răspund deci acestei necesităţi de armonizare între starea de fapt şi starea de drept devenită anahronică. Urmărirea acestei armonizări juridice, care se petrece sub ochii noştri, este dintre cele mai pasionante. „II y a peut etre une technique nouvelle en elaboration â Geneve, mais surement une terminologie”, scrie un influent membru al partidului radical-socialist francez şi fin jurist lui L. Weiss, redactorul şef al revistei „L'Europe nouvelle” (4 Oct. 924, pg. 1322). Deşi „une nuance de mauvaise humeur teinte ce jugement”, marele merit al desbaterilor va consta şi în elaborarea acestei noui tehnici şi terminologii, care să delimiteze exact graniţele ce separă cele două concepţii. In raportul general al arbitrajului, siguranţei şi reducerei de armament pe cate d-nii Politis şi Beneş l-au prezentat adunărei V în numele comisiei I şi III, se face un mic istoric în care se indică etapele pe care le-a parcurs noua concepţie ce încearcă limitarea suveranităţei naţionale externe. In pactul Ligei Naţiunilor art. 8 se înscrie reducerea armamentelor : „Membrii Ligei recunosc că menţinerea păcei cere reducerea armamentelor naţionale la minimum compatibil cu siguranţa naţională şi cu executarea obligaţiunilor internaţionale impuse de o acţiune ccmună”. Cele două idei directrice se desenează cu precizie : 1) reducere de armamente şi 2) siguranţa colectivă obţinută printr’o acţiune comună. Aceleaş idei le exprimă şi Conferinţa financiară ţinută la Bruxelles care povăţueşte ca: „consiliul Societăţei Naţiunilor să confere cât mai grabnic cu diferitele guverne interesate în vederea obţinerii asentimentului lor la o reducere generală a sarcinei zdrobitoare cu care armamentele în starea lor actuală apasă asupra populaţiunilor sărăcite ale lumei, înghiţându-le resursele şi compromiţând restaurarea lor după ravagiile războiului”. Prima adunare generală a Ligei Naţiunilor ţinând seamă de art. 8 al pactului şi de declaraţia conferinţei financiare dela Bruxelles înscrie în fruntea programului său : „pentru a se atenua dificultăţile economice ale Europei este de dorit de a pune pretutindeni armatele pe picior de pace, de a limita armamentele la minimum compatibil cu siguranţa naţională”. Adunarea II a Ligei a încercat să netezească calea pentru marea problemă a arbitrajului obligatoriu pe care guvernanţii geloşi de suveranitatea naţională a popoarelor pe care le conduc nu erau deloc dispuşi să-l accepte. Deaceia a doua adunare înainte de a aborda greaua problemă s'a ocupat cu chestiuni lăturalnice şi de un interes secundar: traficul armelor, fabricarea lor pe cale particulară, etc. Comisia temporară mixtă dintre a II şi a III adunare, însărcinată cu delicata chestiune a reducerii armamentelor, scrie : „Amintirea războiului mondial menţine în multe state un sentiment de nesiguranţă care se reflectează în expozeurile de-o remarcabilă francheţă unde, după cererea adunărei, au prezentat consideraţiile relative la cerinţele siguranţei lor naţionale şi la condiţiile geografice şi politice care inspiră atitudinea lor în materie de armamente”. Totdeodată comisia temporară mixtă constată că: „în ansamblul expunerilor se degajă nu numai expresiunea dorinţei celei mai sincere de a reduce la minimum armamentele naţionale şi cheltuielile corespunzătoare, ci şi importanţa rezultatelor deja obţinute. Această constatare nu este îndoelnică. Ea se confirmă, de altfel, prin răspunsurile primite dela guverne după dorinţa adunărei asupra limitărei bugetelor militare”. Acest raport formează baza de discuţii a adunărei a III şi a IV. Adunarea III dă la iveală „Rezoluţia XIV”, iar adunarea IV „Proiectul de tratat de ajutor mutual”. Ambele au căzut. Proiectul de ajutor reciproc a fost însă aprobat în principiile sale generale de către optsprezece gu- 297 © BCU Cluj verne; Proiectul âdtihăreia IV, deşi a avut mai mult succes decât celelalte proecte, avea două defecte capitale: ......... ' . / i. Garanţiile care erau prevăzute în proiect nu duceau la ţelul pe care-1 urmăreşte Liga dela înfiinţarea ei : dezarmarea. Reducerea armamentelor era lăsată la buna apreciere a guvernanţilor, ceeace fireşte era extrem de periculos; 2) In afară de garanţiile materiale se dedea prea puţină importanţă garanţiilor morale şi juridic-internaţionale. Ori ultimele garanţii fac parte integrantă din idealul Ligei. Ba încă, tocmai aceste elemente formează caracteristicile ei. „Proiectul de tratat părea din acest punct de vedere insuficient şi rău echilibrat” spune raportul comisiei a V. In mod logic, de problema dezarmării se leagă problema siguranţei colective. Pactul Cecil-Requin a concretizat într’un proiect aceste două idei, punând cu deosebire în evidenţă necesitatea ajutorului tuturor pentru victima unei agresiuni. Deci, statele puteau să-şi uşureze bugetele care gemeau sub povara cheltuielilor militare, fiindcă în caz de conflict toate forţele vor fi îndreptate concentric împotriva agresorului. Obiecţiile n'au lipsit. Fiecare stat căuta să profite de avantagiile evidente pe care le oferea pactul Cecil-Requin, fără a primi şi riscurile ce eventual ar decurge din acceptarea pactului. Anglia şi ţările nordice consimţeau la dezarmare, fără să promită ajutor victimelor. Iar altele ameninţate la orice moment de o agresiune — cazul României — nu putea consimţi la dezarmare cât timp pericolul nu trecea şi nu se dădeau elemente evidente de siguranţă. Şi apoi ce este agresiunea? „Agresor este acela care nu se supune arbitrajului”. Această formulă naivă este extrem de periculoasă după cum a arătat Adatci, delegatul Japoniei cu o subtilitate şi cu o logică de fier, care nu va scăpa nimănui. In şedinţa dela 28 Septembrie 1924, delegatul japonez citea următoarea declaraţie : „Aliniatul 8 al articolului 15 al pactului, continuă de a permite unui stat de a se sustrage unui examen interanţional sub pretext că materia este de competenţa sa exclusivă, chiar dacă această competenţă atinge onoarea şi interesele vitale ale altui stat”. Suntem în însăş miezul problemei: se poate renunţa la această „exclusivă competenţă” a naţiunilor pentru a o deferi unui tribunal internaţional? Deocamdată conducătorii popoarelor par puţin dispuşi la această alienare a suveranităţii naţionale. Dar „divina Necessitas” va face să se renunţe la această prerogativă, după cum de mult indivizii au renunţat la prerogativa răzbunărei individuale deferind-o colectivităţei. „Competenţa exclusivă” a statelor va fi dată probabil unui tribunal internaţional sub forma actuală a Ligei sau sub altă formă. Foloasele sunt prea evidente : siguranţă, economie de forţe, pentru ca să se renunţe la această idee. Pericolul definiţiei „agresor este acel care refuză arbitrajul” îl arată acelaş Adatci, transpunând în termeni obiectivi o durere a patriei sale : „după art. 7 al proiectului de protocol, Liga Naţiunilor, abţinându-se de a oferi acţiunea sa pacificatoare unui stat astfel lezat (diferendul americano-japonez, unde Japonia este dezonorată prin câteva legi recente ale Americei, neintrată încă în Liga Naţiunilor), ameninţă acest stat de a-1 considera ca agresor, dacă acesta ia măsuri pentru a apăra interesele sale cele mai legitime. Astfel proiectul de protocol ar ajunge să protejeze un stat care ar respinge supremaţia justiţiei internaţionale şi a condamna un stat care ar cere numai aplicarea imparţială a acestei justiţii”. Impasul în care se afla Liga era dintre cele mai dificile. Ccmpromisul făcut, deşi de-o remarcabilă fineţe juridică, n’a elucidat problema, (v. L. Weiss : L'Europe Nouvelle, 4 Oct. 924, pg. 1323). La articolul 5 se mai adaogă un paragraf care permite Ligei de a examina o situaţie internaţională ameninţătoare, chiar dacă chestiunea în litigiu, fusese recunoscută de Curtea permanentă sau de Consiliu ca fiind de competenţa exclusivă a unui stat. Dar articolului 6 i s'a mai adăogat: „statul nu va fi presupus agresor decât dacă n’a supus mai înainte chestiunea Consiliului sau Adunărei, conform art. 11 al pactului”. 1 ■ ■ < Lâ dezarmare şi siguranţă se adaogă cu timiditate ceeâce dela început trebuia cerut răspicat: arbitrajul obligatoriu. Această timiditate îşi are explicarea: ideea arbitrajului obligatoriu loveşte într'o serie de principii bine stabilite care numai cu multă greutate vor putea fi înlăturate. O parte din ceeace formează mitul dreptului public — suveranitatea — trebue modificată. Nici a V adunare a Ligei Naţiunilor n'a avut curajul să pună problema la ordinea zilei, de vreme ce scrie în art. V al „Proiectului de protocol asupra regulamentului pacific al diferendelor internaţionale”, raportul Politis : „prezentul protocol nu derogă întru nimic la regula tutelară a suveranităţilor naţionale înscrisă în articolul 15, aliniatul 8 al pactului”. Şi fiindcă toţi guverannţii, îmbibaţi de ideia de suveranitate, bănuesc Liga de intenţia, de-altminteri foarte justă şi conformă cu menirea sa, de a trece asupră-şi puterea derivată din suveranitate şi de a forma o suveranitate internaţională de-asupra tuturor statelor, scrie: „Pentru a evita orice fel de îndoială în această privinţă, e necesar de a o spune formal”. Oricât de formal ar spune-o protocolul, marea menire a Ligei este tocmai creiarea unei suveranităţi internaţionale care să comande popoarelor, după cum suveranitatea naţională comandă indivizilor în parte. . Suveranitatea internaţională emană dela naţiuni, după cum suveranitatea naţională emană dela popor. Ea este unică, indivizibilă, imprescriptibilă şi inalienabilă, după cum unică, indivizibilă, imprescriptibilă şi inalienabilă a fost suveranitatea naţională. Este oare începutul creiării unui nou mit juridic? Nu, este o nouă etapă pe care o parcurge suveranitatea, marele mit al vieţii publice. De pe acum se observă direcţiile în care se modifică mitul juridic, rămânând totuş cu rolul funcţional intact. Ideea de arbitraj obligatoriu care încearcă să fie una din formele pe care o va avea suveranitatea internaţională nu a fost înscrisă nici măcar indirect în pactul Ligei Naţiunilor, de vreme ce prevedea în articolul 15, p. 7 că în cazul când Liga nu-i va putea impune hotărîrea sa, atunci, „membrii Societăţei îşi rezervă dreptul de a lucra cum vor crede necesar pentru menţinerea dreptului şi a justiţiei”. In „Proiectul de protocol asupra regulemtntului pacific al diferendelor internaţionale”, care e opera comisiei I, se înscrie în articolul I: „Arbitrajul obligatoriu este baza esenţială a sistemului propus”. Contradicţia dintre acest articol şi articolul V mai sus citat este evidentă: „Prezentul protocol nu derogă întru nimic la regula tutelară a suveranităţilor naţionale”. Ori, cum poate fi impusă obligativitatea unui arbitraj din afara unui stat, care îşi are încă suveranitatea sa naţională? De fapt articolul V este în contradicţie cu spiritul în care este întocmit întregul protocol. Necesitatea limitărei suveranităţei este arătată mai departe chiar în protocol în articolul I: • „Arbitrajul obligatoriu (care după cum am văzut e sinonim cu dispariţia unui aspect al suveranităţii) a apărut ca unicul mijloc de a atinge ţelul final urmărit da Liga Naţiunilor, adică stabilirea unei rândueli pacifice şi legale în raporturile dintre pcpoare. Perfecţionarea acestui unic mijloc, este urmărită de Ligă. Cuvântul de arbitraj este luat azi într'un sens cu totul general. Convenţia de la Haga din 1907 îl definea astfel: s „arbitrajul internaţional are ca obiect reglementarea litigiilor dintre state de către judecători după alegerea lor şi pe baza respectării dreptului”. In sensul acesta restrâns a adus servicii dela sfârşitul veacului al XVIII şi până azi de peste două sute de ori. In sensul larg, pe care-1 are azi, însemnează încercarea de a desfiinţa războaiele prin mijlocul (încă nemărturisit) al unei suveranităţi internaţionale. Când se va stabili regimul suveranităţei internaţionale? Nu se poate prevedea azi nici măcar cu aproximaţie. Să notăm numai că dificultatea constă în diferenţele ce există între noul spirit internaţional şi între vechiul spirit juridic, diferenţă care era de prevăzut. Mentalitatea juridică perimată ridică obstacole aproape insurmontabile ideilor 299 © BCU Cluj noi, ce încearcă realizarea lor în forme adecvate. Dificultăţile nu sunt pretutindeni de acelaş grad. In această privinţă se poate face o distincţie tranşantă între lumea anglo-saxonă de-o parte şi restul popoarelor europene de cealaltă parte. Ostilitatea cea mai accentuată se găseşte în a doua categorie. Timpul, marele mentor al Lumei, va distruge şi ultimile asperităţi care se află împotriva unei idei ce răspunde necesităţilor ineluctabile. In doctrină se observă chiar din când în când revolte împotriva conceptului clasic de suveranitate, care nu mai corespunde realităţilor contimporane. Aşa, de exemplu, de curând (1920) d. R. Carre de Malberg, profesor la universitatea din Strassbourg, încearcă contopirea concepţiei clasice după care statul este o personalitate juridică, cu aceia a lui Duguit care-1 identifică cu guvernanţii. După ce refutează ideea agreată în deosebi de autorii germani dinaintea războiului care fac din stat o persoană reală (şi aici găsim vagi ecouri ale unei polemici aprinse) se pronunţă pentru personalitatea sa juridică ţinând seamă de existenţa unei voinţe unitare ce strânge într’un tot voinţele individuale izolate, precum şi de continuitatea actelor statului. Dar d. Carre de Malberg nu crede că suveranitatea este cu necesitate legată de conceptul de stat. Iată un paradox căruia zadarnic s’ar încerca a i se găsi un fundament. De-alt-minteri ideea şuveranităţei este atât de strâns legată de noţiunea de stat înţeles ca personalitate juridică, încât însuşi d. de Malberg recunoaşte fără voia sa. Şi iată cum. Făcând deosebirile care există între stat şi comună le enumără astfel: 1. legile conducătoare ale statului sunt aplicabile şi comunei; 2. pentru a aduce la îndeplinire legile sale, statul are imperium, ceeace comuna nu poate pretinde; 3. statul creiază şi desfiinţează comunele. In punctul al doilea, autorul îşi dă o dezminţire răsunătoare când afirmă că suveranitatea nu este în mod indisolubil legată de conceptul de stat. Ce este oare acel imperium dacă nu însuşi conceptul de suveranitate? Deghizarea ei sub o formulă romană este uşor de recunoscut. De altfel lucrul este normal: concepţia stat = personalitate juridică şi are complementul său necesar, suveranitatea. In concepţia stat = guvernanţi (concepţia Duguit), fireşte că conceptul de suveranitate este inutil. Tentativa de a împăca cele două concepţii prin admiterea statului ca personalitate juridică (element din doctrina clasică), dar fără suveranitate (concesie făcută lui Duguit) rămâne o simplă şi neizbutită tentativă. Diferenţele de concepţie nu sunt decât ramuri numeroase ale trunchiului suveranitate =mit juridic, idee care le dă o unitate şi o cauzalitate în acelaş timp. Conceptul de suveranitate, fireşte, că nu rămâne un concept eterat, lipsit de substanţă şi cu o existenţă numai în lumea ficţiunilor teoretice. Are dimpotrivă numeroase aplicaţiuni în cele mai importante şi mai variate probleme de drept public şi cu destule repercusiuni în dreptul privat. Larga discuţiune teoretică făcută în jurul său este suficient de justificată, fiind o legitimare a unor realităţi de primul ordin. Duelurile dintre diferitele concepţiuni sunt duelurile de interese care îmbracă armura juridică. Dreptul de naturalizare este unul dintre actele de suveranitate pe care le face autoritatea publică. Schimbarea unei naţionalităţi — cu toate consecinţele care o urmează — este firesc să fie de resortul ei. Gravitatea acestui act, care se răsfrânge nu numai asupra celui care cere o nouă cetăţenie, ci în unele legislaţiuni şi asupra soţiei şi urmaşilor săi şi, mai ales, asupra economiei naţionale a noului stat, îl indicau să treacă pe sub furcile caudine ale şuveranităţei. Interesele Statului care naturalizează cer în mod imperios un control al emigranţilor. (Problema e de cea mai acută actualitate în statul nostru). La un moment dat situaţia economică permite intrarea de braţe noi şi capacităţi străine. Alteori invaziile acestea de energii din afară pun în pericol existenţa ca Stat naţional a statului care primeşte, sau fac o dezastroasă concurenţă vechilor cetăţeni, care au un drept de prioritate în protecţiunea şuveranităţei naţionale. In această privinţă istoria Statelor Unite oferă exemple concludente. Până în a doua jumătate a secolului XIX emi-graţiunile nu numai că erau permise, erau chiar căutate, fiecare emigrant reprezentând o apreciabilă cantitate de energie, care valorifica imensele bogăţii naturale ale continentului american de 300 © BCU Cluj nord. Dealtfel e lucru bine constatat, că cei care emigrează sunt elementele cele mai viguroase ale unui popor, cele mai pline de iniţiativă şi mai puţin aplicate spre rutină. Pe lângă spiritul de aventură care îi caracterizează — şi care într’o lume nouă e binevenit — voinţa şi energia erau cele două admirabile capitaluri naturale, aduse ca aport. înflorirea economică fără precedent a continentului transoceanic e datorită nu numai solului şi subsolului american, ci şi acelor golani veniţi flămânzi din toate unghiurile bătrânei Europe, acelor Negri aduşi ca robi din pădurile africane ecuatoriale şi acelor sobri şi tenaci Chinezi şi Japonezi, care nu mai aveau loc în ţara lor. Până la jumătatea veacului trecut (şi câţiva ani mai târziu) politica Statelor Unite a fost politica porţilor deschise. De-atunci însă, capacitatea sa de absorbţie s’a apropiat de saturaţie şi au fost luate măsurile în consecinţă. In anul 1880 guvernul american pe baza dreptului de suveranitate îşi arogă dreptul de a limita sau suspenda emigraţiunile chineze, iar tratatul dela Burlingam (1868) prin care se garanta libertatea de a emigra a căzut. Fireşte că dezagreabila convenţie încheiată la 1880 pe baza acestor principii n'a fost ratificată de guvernul chinez, iar America a înăsprit regimul, ho-tărînd că, cei care câştigaseră deja cetăţenia şi pleacă chiar pe timp limitat nu se mai puteau întoarce. In anul 1894 s'a încheiat un nou tratat între China şi Statele Unite unde principiul limi-tărei a fost definitiv câştigat. Concurenţa din ce în ce mai mare a elementului galben, care se mulţumeşte cu o hrană şi o locuinţă de o modestie dusă până la mizerie, au împins pe legiuitorul american la măsuri vexatorii, ajungându-se la cunoscutele incidente dintre guvernul japonez şi cel al Statelor Unite. Aceste măsuri au fost legitimate pe baza principiului sacru de suveranitate naţională. Acelaş principiu a împins pe Germani să facă vestita lege Delbriick, după care un cetăţean german nu-şi pierde naţionalitatea sa, adoptând o altă cetăţenie. (Deaceia în timpul marelui răz-boiu s’au revocat multe cetăţenii franceze care erau dublate de cea germană). Nici Anglia până la Victorian Act din 1870 nu admitea ca un englez să poată renunţa după buna voia sa la cetăţenia engleză. Această concepţie, care datează de mult şi care indică un summum de orgoliu naţional britanic a provocat şi războaie, una din cauzele războiului de eliberare al Statelor Unite contra Angliei, fiind obiceiul vapoarelor engleze de a cerceta pe cele americane şi de a aresta pe supuşii englezi, chiar dacă dobândiseră de multă vreme cetăţenia americană. Prin încheierea unui protocol în 1868 şi darea de către regina Victoria — sub suggestia lui Disraeli — în 1870 a cunoscutului act, s’au curmat neînţelegerile. Naturalizarea a scăpat aşa dar de sub controlul excesiv al suveranităţei statului din care se emigrează, rămânând să suporte numai restricţiunile ţărei unde emigrează. Acelaş regim este de preconizat şi în Statul român actual, ameninţat pe de-oparte de invâ-ziunile galiţiene şi pe de-altă parte de chestiunea românizărei oraşelor înstrăinate. Aceasta presupune multă tenacitate şi continuitate de concepţie, precum şi o conştiinţă luminată a organelor în căderea cărora se află această gravă şi urgentă problemă naţională. 14. — Mistica Statului — din care am analizat mitul juridic, o dinamizare a Dreptului, concepţia înglobându-se în ritmul contimporan de vitalism frenetic — este prin excelenţă civilizatorie, capabilă de a realiza trainice şi impresionante momente culturale sau grandioase opere tehnice. Am amintit construcţia imperiului roman cu mistica lui militară şi practică. Pentru Barbari ca şi pentru Grecii civilizaţi era o mare onoare de a fi membri ai acelei mari organizaţii de Stat. Odată cu decăderea şi dispariţia acestei mistici — completată la anul 212 de Caracalla, când s’a dat drepturi de cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului fără nicio deosebire, din motive fiscale şi pentru a desăvârşi juridiceşte o nouă stare de fapt nefastă pentru durata statului — am avut şi decăderea lentă, dar sigură a celei mai mari împărăţii a lumei antice. Metodele rămân însă intacte. La un popor în ascensiune şi cu mare viitor — cum e poporul nostru — reiese în mod natural această mistică etatistă. La fundarea şi întărirea cu ziduri de granit a imperiului britanic a stat orgoliul cetăţeanului englez, insuportabil şi jicnitor poate până în preajma lui 19x4 şi uneori, chiar azi, când imperiul are atâtea dificultăţi. Dar şi-a îndeplinit misiunea civilizatorie, fructul e copt, critica împotriva infamului spirit burghez şi filistin poate fi chemată la 301 toate răspântiile; John Galsworthy poate să examineze cu lupa diformantă o generaţie sau zece de cetăţeni onorabili şi plictisitori pentru mentalităţile „artiste”; irlandezul Bernard Schaw îşi poate continua — acum cu succes desăvârşit — atacurile furibunde de saltimbanc împotriva cinstei, ipocriziei şi prostiei britanice. Maurul şi-a făcut datoria impusă de Destin, Maurul poate să plece. A colonizat Australia, a sguduit India şi China din somnul multimilenar, a pus ordine şi dreptate în Egipt la felahii robiţi de castele străvechi, a adus electricitate şi organizaţie în Africa, a creiat o nouă civilizaţie în America, fireşte nu din impulsuri de abnegaţie, ci ca o derivaţie a sufletului mistic şi disciplinei religioase cu resfrângere la viaţa de stat. Ce importanţă poate avea noroiul ideologic aruncat de nedrepţi şi pasionaţi scriitori, oricât de geniali? Există însă la noi o serie de publicişti care şi-au făcut o specialitate din critica dizolvantă, cu mult mai periculoasă în perioada de formaţie a vieţei noastre de stat. Un exemplu tipic e d. Paul Zarifopol, semănător de scepticism, împroşcător profesional cu noroiu în toate ideile sfinte şi gingaşe, în flirt acut cu imoralismul gidian. Acest metec — probabil de origină greacă — trebue înfierat ca otrăvitor al unei generaţii şi trecut în rândul celor care neagă din viciul negaţiei, care dărâmă din plăcerea neroniană de a dărâma. Pricepeţi-i'sbuciumul şi grimazele : complect neasimilat sufleteşte, o soartă ingrată l-a silit să rămâie la Sinaia şi să suporte trotoarul nepavat al Bucureştiului, ordinara limbă românească pe care o scrie — după cum a arătat Cezar Petrescu, vorbind despre „Vedenii” — cu inflexiuni de jargon, limbă balcanică ce îi murdăreşte buzele contorsionate, obişnuite cu Montaigne şi graiu miinchenez. Totul e în România, desgustător, penibil şi trivial. Că acest metec dezaxat, revoluţionar şi cu zâmbet din Sirius şi-a strâns în tinereţe fişe pentru a le plasa oportun sau inoportun (ca în „Moliere şi spiritul clsic”, format din fişe complect nesudate între ele) într’o românească , penibilă, în paginile unei mari reviste moldoveneşti care pledează pentru specific naţional, nu demonstrează nimic în ceeace priveşte constatarea situaţiei periferice şi ciudate a acestui essaist. E cu mult mai în atmosferă la subsolul ziarului din Sărindar. Dinamitarzii cu limuzină, democraţi şi mefianţă asupra manifestărilor naţionale româneşti (evident barbare în comparaţie cu civilizata Europă — ah! aceşti speriaţi europeişti din Tirchileşti! —), toată pleava atinsă de Heimatlosigkeit, formează un cadru demn pentru contabilul „Registrului cu idei gingaşe”. Ca o sărmană epavă care pluteşte pe unde îl duce curentul întâmplărei, nimic nu-1 leagă. Deşi cu familie, are cuvinte odioase împotriva, ei, întrebându-se. candid de ce .exclusivismul şi sfinţenia căsătoriei, când partenera e ca un tablou pe care trebuie să-l privească toată lumea (v. comparaţia în Registru), sau ca o carte., dintr'o bibliotecă publică pe care 6 pot citi mai mulţi (vă: amintiţi indignarea cinstită şi creştinească a poetului D. Nanu); deşi scriitor român nu-şi cunoaşte limba ;■ gentleman atins de-spleen se complace în tovărăşia haimanalelor şi exploatatorilor proletariatului; raţionalist uscat traduce Vedenii în jargon, dar de ce-am mai înşira? Cele câteva pagini despre amicii săi aflaţi întâmplător printre scriitorii români (Caragiale, Minulescu), preferinţele sale literare fiind evident exclusiv străine, formează petele albe, care dau lumină şi exprseivitate unui penibil şi caracteristic tablou. D. Paul Zarifopol nu este legat cu absolut nimic de o nefericită ţară barbară, care-1 ofensează până la sânge. Această psihologie devine insultătoare, atunci când îşi ia rolul de cenzor al ideologiei româneşti şi de îndrumător al unei generaţii. Maimuţele şi admiratorii au început însă să se adune, recunoscându-1 şi tămâind cu adjective grandilocvente (a fost asemănat cu Maiorescu) virulenta, nedreapta şi periculoasa critică zarifopoliană. Mâine dansul metecilor democrato-ra-ţionalisto-socializanţi va începe... , Ideile lor despre Stat? Ori de câte ori pomenesc despre aşa ceva le vine imediat expresia jic-nitoare: ţara lui Hiibsch, operetă. Slugi ale lui Stirner şi Marx au aruncat în opinia publică otrava indiferentismului şi cinismului faţă de instituţiile şi organizaţiile de Stat, începând cu Biserica şi sfârşind cti Armata* Pentru un creştin .însă, rămân veşnice adevăruri şi.porunci supreme cuvintele: Mântuitorului t „Daţi dară Cezarului cele. ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu ” (Luca, 20,25). . .. . . . .. . (Sfârşit) 302? COLNIC DE D. CIUREZU ' De câteori trec sara prin colnic Spre Golul-Drencii'n sus, la răgălii, . . . . . " V : Se vânzolesc în mine patimii vii :Şi pe prăsea strâng pumnul meu voinic. Roibule cu doru ’n pas • Visu ’n urmă mi-a rămas, Mi-a rămas vrăjind pe-o floare Năluciri clipite ’n soare Taină aspră de isvoare Gând ce cântă, gând ce doare, Roibule furtună ’n soare.,. Şi-mi opresc din sbor fugarul şi-nţi rotesc s In colnicul plin de umbre bchi-mi .mari Şi simt noaptea grea, de păcură ’n lăstari Cum aduce svon de ape ce vuesc. Paltinul crescut în geamăn m’a cuprins \ Fluerând în mine patimi de demult ; Şi cum stau în scări şi tremur, şi ascult, . . Parc’o vâlvără sub mine s’a gprins. S’a încins o luptă dreaptă ’n tufăriş , Şi-a căzut un trup în iarbă ’ngenunchiat, Miros cald de sânge proaspăt şi-un oftat, . A oprit povestea nopţii ’n aluniş. In adâncuri moare-un chiot înnecat Şi din frunze ploae-o doină de haiduc. 30$ © BCU Cluj Roibu-mi bate şi mă'ndeamnă să mă duc Pe când sufletu-mi tresare ’ntunecat... Roibule coamă rotată Lasă-mi gândurile roată Spre pădurea ’nsângerată Să mai văd colnicu-odată, Umbra moale 'ngândurată Şi poteca 'ncrucişată —• Roibule coamă rotată. © BCU V S O A R T Ă DE ' ' ■ ZAHARHA ST|ANCU • t3 ■ . . ■ . ■ . IDm pieptul cărui munte isbucnit Alerg pârâu şi către care mare, Cine-a izbit cu suliţa în zare Şi din tăcerea ei m’a slobozit? • s Cascade nalte clocote în mine Şi fierb vulcani ca în pământ Şi herghelii cu coamele în vânt Mi-aleargă nechezând prin vine. Dârz, cu securea albă-a lunii ’n mâni Şi ’n pinteni cu luceferi noi Surp slăvile boltite peste noi In iazuri şi ’n fântâni. -- Asvârl cu stele-aprinse în cetăţi Desfoi în câmpuri de miresme flori. Mă ’nalţ în nori cu vulturii în zori Şi seamăn oaze prin pustietăţi. ’ Ce sete blestemată De fapte neîmplinite ’ndeajuns Mă chinuie mereu, ca o săgeată Şoimul ce ’n aripi l-a străpuns ? © BCU Cluj CRONICI REGIONALISM CULTURAL EL A CE constituie o Naţiune, nu este făptui că vorbeşte aceeaş limbă, sau că tine de-o aceeaş grupare etnografică; ci conştiinţa a literaturii, artei, ştiinţei şi culturii italiene. i,Eroismul poate salva un popor, în împrejurări grele; dar acumularea zilnică de virtuţi mărunte, îi determină măreţia" Este un gând al lui Gustave Le Bon. dintr'o carte cu titlu de oarecare actualitate pentru noi: Les incurtitudes de l'heure presente. , ‘ ALEXANDRU MARCU MAXIMILIAN HARDEN GlVfUL s’a scufundat în nefiinţă, acolo la marginea Elveţiei, într’un decor de Bocklin Pictorul, care i-a dat unul din capitole în volumul „Kopfe", trebue să fi apărut atunci, cu tot albastrul întunecat din Insula Morţilor şi cu toţi monştrii lui marini ca într’o cădere de cortină, în zarea ochilor cari se veştejeau. A poi vremea a curs mai departe, numai peste cei vii. Intre cei cari şi-au adus atunci aminte am fost şi eu. , L-am cunoscut întâiu din revista lui „Die 7.n-kunft". M’am dus să răsfoesc iară, în sălile de bibliotecă ale anilor de studenţie, colecţiile azi legate şi puse în rafturi, în serii definitiv închise, pe care le petrecusem prin mâini număr cu număr. Din ele am luat întâile lecţii de politică externă şi am pătruns prin faptul anecdotic şi de atâtea ori scandalos, în viaţa Germaniei, acoperită până atunci pentru mine în purpura Nibelungenlied-ului, a lui Goethe sau a lui Treitschke. Mi se părea că până şi custo-zii din casa cărţilor se miră. Volumul de „Capete" din 1910 e din Donaţiunea Maiorescu! Lumea e alta, între noi ca şi aiurea. Tovarăşii meditaţiilor noastre s’au dus unul câte unul. Rămânem singuri, cu anii. Când m’am aşezat în Berlin aveam o întreagă listă de oameni pe cari doream să-i văd Intre ed era şi Harden. Polemistul acesta din umbră, pamfletarul în înţeles vechiu, cu articolul aşteptat cu spaimă sau cu nesaţiu, era pentru mine noua Germanie. Pe urmă am cunoscut mai^ de aproape polemica şi pe lăncerii ei. ^ Am văzut ţara în isvoarele liniştite, curgând în singurătate. In fiecare zi am sch'mbat rândul numelor de pe lista mea. Pe Harden l-am lăsat mai la urmă. Până când într’o zi m'a întâlnit el pe mine- . , „ , A dorit într’o seară să ne vorbească. Era în anul 1912 sau 1913 poate în iarna dintre amân- 3C8 © BCU două. La Brcslau se jucasc într'un teatru c-n păpuşi piesa de centenar a lui Hauptmann. Eram împărţiţi în tabere. Mă întorsesem tocmai pe nişte uliţi dosnice şi cleioase, sărind odgoane de şlepuri şi ferindu-mă de ispita de asfalt de bulevard, a Spreei pline de lumini, dela o mare întrunire prezidată de ferocele antisemit Bartels dela Lipsea, în ale cărui cărţi începusem să învăţ istoria literaturii germane. Balcanul, acasă, era în flăcări. Harden a cerut să fie onspele unei societăţi studenţeşti, de care nu eram străin, şi în acea seară, la nouă, fără sfert academic, din locul foarte aproape cle masă, luat din vieme, l-am văzut. L-am văzut, mai mult decât l-am ascultat. Pentru un om de departe, cum eram eu, amăgit singur de imagina unui fost scutier al lui Bismarck rămas pe lume ca să lovească în cei cari îl umiliseră, un ceas nu era mult ca să puiu oarecare cumpănă între ceeace visasem şi ceeace mi se înfăţişa. Scut'erul îşi aducea aminte de începuturile actoriceşti şi juca. Dar atenţia sutelor şi sutelor de colegi, în revărsarea de amfiteatru a uneia din cele mai mari săli a universităţii, setea ochilor şi încordarea aşteptării, furau încet, încet. Conferenţiarul era un om m;c de stat, în negru tot, dela părul bogat şi în 'Tânt până la tocurile prea înalte ale pantofilor de lac. Avea mişcări puţine şi obosite, glas cu întreruperi şi o privire de silă. îşi avea farmecul aparte, deşi străin de lucrul în sine,_ această apariţie într’o casă de învăţătură a regilor Prus:ei, unde Erich Schmidt sau von Willamowitz veneau uneori în frac plin de cordoane colorate, de stele şi de cruci, pentrucă numai decât după ora de curs erau poftiţi la o serată, de Tmpărat. Scandalul Eulenburg era aşa de aproape! un succes .de scandal avea Harden şi atunci! Nimic însă din viforul articolelor nu fulgera prîn salăriAcelaş debit măsurat cu o închipuită frângere de degete şi încreţTe de frunte, trecea acidulat prin lume. Vorba nu creştea, nu scădea. Un actor în negru, strâns bine într’o redingotă ţinută departe de trup. de o vestă de catifea şi de o panglică lată de cravată străpunsă de un briliant, recita. Recita rece şi alamb’cat, unei societăţi care-şi ţinea răsuflarea. Scutierul lui B;smarck, în surghiun la Friedrischsruhe! Cancelarul se iveşte deodată uriaş peste tabla t eagră şi peste zidul întreg până în tavan cu silueta lui de seri de ceaţă de pe Pariser Platz, cu chivără lăsată puţin pe ceafă şi cu mâna rezemată de mânerul săbiei, într’o aşezare de toaletă neisprăvită, înainte să treacă pragul istorie'. Harden se face tot mai urc şi mai căutat. Umbra, chemată, stă îndărătul lui covârşitoare şi nu se mai mişcă. _ _ Aşa a ieşit din viaţă. într’o Germanie cere-1 drpăş:se. A fost un adversar pătunaş. necruţător, dar documentat ş4 cinst:t. Polem'ştii de azi întrebuinţează alte nvjloace. UI învăţase _ la o şcoală care s’a înch’s, din linsă de înscrişi. A-venturîerii violenţei şi meşterii manevrei cu răsplată imed;ată, n’aveau nevoe tip ea. Harden. e un fel de ultim din ser'e. Dantelat împanglicat şi pregătit în oglindă cu o mască fatală. el e un meşter de ceremonie care pune canat unei serbări. Pe a doua o aşteptăm, iar până atunci ni se dă un intermezzo pe piaţă, cu foarte hazlii sforari de bâlciu. Poate că nici domnii din balcon cari se uită şi rabdă glumele, nu sunt vrednici de mai mult! EMAN01L BUCUŢA CRONICA LITERARA HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU1) (3AND am citit cum prietena Alinei se bucura cu premeditată voluptate de sărutarea rece a apei, cum stârnea convulsionarea valului cu vârful piciorului, cum aştepta să i se spargă talazul pe coapse, spre a se oferi apoi cu înfiorată renunţare mării impetuoase, am înţeles că în cartea d-nei-P. B. n’aveam să găsesc frământările psiboJog'ce ale unei conştiinţe impersonale, ci surda înfiorare a cărnii care trăeşte, bucuria oarbă a instinctului. Am salutat în autoare un emul femenin al lui D’Annunzio, pe Versilia care, — după imnul vitalităţii brutale, al virilităţi hirsute personifeate într’un centaur maculat, al freneziei panice gonind pe mascul cu ritmică încordare, în mijlocul torentului sau îmbătându-1 cu priveliştea caldă a sângelui proaspăt — avea să cânte dintr’un fluer subţire de trestie, voluptatea membrelor arămii, a mersului legănat, tristeţea bucolică a dorinţelor • J) Cu prilejuŢvol. „D&smuri tragiceEd Casei Seoaieior, 1927. turburi, obsesia ochilor concupiscenţi, instinctul de a se oferi şi de a procrea. Trezită la viaţa telurică de un tropot marin de copite monstruoase sau împunsă de batjocura galbenă a unui ochiu de faun, noua Versille se întorcea către mare sau către pădure, se abandona apei sau cuprindea în braţele moi scoarţa dură a copacului din care ieşise, cu beţia fizică a unui păgân panteism: , ...M'am desculţat cu piciorul meu gol, atingând covorul adânc de frunziş putregăit, să simtă de-adreptul scurgându-se în el, din lutul umed fiorul dragostei de pământ". - „Am întins braţele să cuprind trunchiul, dar braţele nu i-au putut face colan; am netezit cu mâna scoarţa aspră, şi prin mână s’a strecurat-' cântecul lemnului... şi am rămas aşa, cu braţele întirse, sorbind glasul care, ca un fior picura din sufletul lemnului în sufletul meu. . ,Aş fi voit să arunc de pe mine hainele ca pe nişte poveri, să nimicesc şi carnea şi sângele, să mă naşe nouă, ca o întrupare a pădurii"-. 309 © Ferneea se întorcea apoi către celălalt principiu al vieţii, soarele, cu aceaş goliciune şi vio lentă vitală: ■•Am ieşit din apă ameţită de loviturile ei. • . şi nu m’am îmbrăcat, m'am aşternut pe nisip în plin soare, cu fata ascunsă în el. Am întins trupul să-l rup. şi am simtit că încordarea asta mă odihneşte: de hainele mele ude, fierbinţeala nisipul ni s'a prins ca un vestmânt de foc“. Aşa dar taina femeei era un sentiment mai acut al trupului, un instinct al selecţiei naturale, ce se converteşte în tristete sarj bucurie după cum trupul traeşte în armonie sau în vrajbă cu legile naturii. Toate femeile d-nei P.-B. au această reprezentare a propriei lor existente fizice. Fetita e neliniştită; e cuprinsă de o teroare surdă. Nu e nimic. E sentimentul fizic al creşterii. „Simţia cum năpădesc în ea puterile vii; cum se măresc în ea toate dimensiunile viefii: lungimea, rotunzimea. amploarea, intensitatea: in toate membrele, în toate organele, în toate funcţiunile. „Fetita se aiizia cum creşte,". Aceeaş fetită are acuităţi tactile vecine cu voluptatea. .«...genunchii goi sub rochiţa, de flanelă, făceau un sgomot mătăsos pe care-] auzia numai ea“. Mainuela face din actul desbrăcării un moment culpabil. Ea are felurite bucurii discrete care ,o amuză": să-şi scoată ciorapii de mătase neagră, să-şi privească în seini-obscuritate bijuteriile sclipitoare, să-şi onduleze pârul, să simtă exalaţia uşoară şi călduţă a rufelor asvâr-lite ne scaune, să se plimbe în cămaşă subţire eu tălpile goale pe podea, să se cuprindă pe sine însăşi cu mâinele în căldura patului „simţind curba cărnii pe tot trupul, simthidu-şi toate înche-eturile, toate încovoorile la orice mişcare", să se contemple inudă în oglindă sau să se plimbe. în ambîenta lenevitoave a buduarului pe jumătate îmbrăcată „ca un paj roz cu picioare negre, cu pieptănătura gata, strălucitoare de briliante". Ea are sentimentul luxului, al rochiilor somptuoase, al blănurilor grele şi simple. Dar în afară de senzaţiile—uneori vinovate— ale propriei vieţi trupeşti, Manuela ne cântă teroarea surdă şi răscolitoare a, virilităţii care pândeşte, strec.urându-se printr’o privire in gânduri în trup. E ,,milogul" care cere cu ochiul, în fundul căruia mocneşte o cupiditate nemărturisită şi care, dacă uneori murdăreşte cu fixitatea Iui turbure, strecoară alteori în suflet nevoia de a se agă fa de ceva. tare, de a-şi găsi; un sprijin şi un sens, asemeni plantelor' arătătoare ce se! încolăcesc-în jurul trunchiurilor aspre, ir trânti în carnea lor fibroasă. Şi nieăeri sentimentul de ostilitate fată de mascul şi totuş de abandonare în fata forţei fatale nu e mai evident ca în gestul de repuls’P al Manuelei fată de copilul murdar., care cu îmrlărătniciia violenţă cere o poveste fără sfârş:t: „Mai încă. . . mai încă". .. Simţi înfipte în picior mâinile copilului şi îi auzi vorbele, parcă întoarse dinapoi:. . . „Mm spune. . . mai este. . .!“ , , -Şe scutură brutal, se necăji nepotrivit: -• Sămânţă de bărbat! „Tot să mai fie. . . tot să ţi se dea, când ai apucat a lua?“ * * i|t La prima vedere sar părea că Bătrânul este drama unui suflet de femee delicat, neînţeles de tovarăşul de viaţă, a unei fiinţe însetate de iubire. In realitate e ceva mai puţin sau ceva mai mult. Este o dramă fiziologică. Teatrul instinctului de procreaţie, împiedicat, în activitatea sa electivă cu care supraveghiază puritatea rasei dc arbitrarietatea împerecherilor sociale. Pentru ce suferă Bătrânul, pentru ce-şi urăşte familia? Fiindcă dintr’o eroare de selecţie erotică, rasa i-a fost murdărită, înjosită printr’o progenitură vulgară, a cărei expresie ultimă este Codea, imbecilul cu membrele moi. Oroarea lui Deleanu este de natură sanguină. Paraliticul, epilepticul eu crize, istericul cu stări latente, este o primejdie a speţei sale normale, sănătoase. Şi el urăşte în el, cu egoism fiziologic natura pervertită. Ciudatul duşman al propriului său neam, tatăl care răpeşte din alcov soţia fiului său pentru a o apăra de un contact legal, este personificarea teoretică a instinctului de continuitete a speţei pe care Cina îl presimte fără să-l priceapă. Femeea caută să iscodească substratul sufletesc printr’un examen fizic. Şi în paginile d-nei P. B. trec in procesie schilozii. Gemenii llallipa participând amândoi la o inteligentă care ar fi suficientă numai unuia, Codea cu braţele moi, Mika-Le degeri,eraţia cu instincte eroice, cu chipul stârnit şi în disonanţă eu tipul familiar, prinţul Maxell ţiu istovit şi purtând în membrele înguste şi pale ecoul fizicului sugrumat al curtezanei Zaza, Slavo-teiitonul din restaurant, eu capul cu-c.uiat. cu dinţii îngălbeniţi, cu o taetură dela nas până la bărbie, stigmat reprodus întocmai sure oroarea intelectualei Miini pe buzele fetei lui. Tată şi pe Melcu cel cu oasele dezordonate, hidoasă apariţie 'antropologică. „Obrazul era contractai într'o urâţenie bolnăvicioasă, catalogată degenerescentei, ca o piesă de muzeu. Doi ochi mici şi gălbui care de obiceiu fugeau ciudat şi urât într’o parte întrun vag strabism, se pironeau alteori lucitor; pe un punct". Manuela. priveşte cu repulsie figurile m a scule care se perindă în tumultul balului, simte o oroare internă pentru această disproporţie ce frânge ritmul armonic al formelor. Observă mai ales figurile bărbaţilor tineri: „unul ea un păianjen, eu picioarele Şi manile subţiri de tot şi încovoiate, avea faţa, niţel strâmbă dintr’i parte. Altul avea în frunte un stuf mic dc păi creţ dedesubtul căruia holba ochi de huhurez putinţei, neisprăviţi, urâţi caşicum ar fi fost caricaturi ale propriei lor figuri desenate de natură maliţios in dauna liniilor adevărate, rămânând condeiului să rectifice schija umană şi să restabilească imaginea dreaptă. Defilau ca într’un panoptic al degenerescentei". Ca o punte de trecere între tainele naşterii insuficiente şi spiritul artistic al formelor umane stă vigilenţa discre'ă ai Cucoanei Moaşe sau a bunei Lina. Deacee d, P.-B. e cel dintâi scriitor român care face. loc în literatură acestei nobile portărese a vieţii. Nobleţea nu e decât o formă de selecţionare 310 © BCU a tipului omenesc, ce apără de promiscuitate. De aceea în năzuinţa instinctivă a feroeei de i-*i alege masculul bine condiţionat, al cărui suflet să bată împreună cu sângel; i'p'i'un ritm 'egal stă germenul aristocratismului. Iată dece d. P.-B. manifestă prin mijlocirea eroii-r săi tendinţe nobilitare. Lică Trubadurul reprezintă mahalaua, aceea care prin lipsa continuităţii familiare produce exemplare inferioare ca Sia. Li Mika-Le e mahala. E procentul neprevăzutului într’un corp social oarecum organic. Bătrânul ,.e niţel neam“. „M’am vârât în mahala — zice el — şi îi’am mai ieşit din ea“. Urmarea acestei coborâri, este monstruozitatea unei familii stigmatizate ce oscilează între marginile relative ale diformităţii şi lipsei de educaţie1. „Mahalaua" mormăe Frantz. „Ce educaţie” se vaită bătrânul gândhidu-se la familia sa pe care o dispreţueşte. Am putea spune că în opera d-nei P. B. nu e o varietate de caractere ci una de bună creştere. Fenomen caracteristic Ce ne coboară in domeniul observajiei de moravuri în loc să ne păstreze în acela universal valabil al varietăţilor sufleteşti. Nu e aristocratismul firesc al unei bătrâne civilizaţii, ce ne înfăţişează înfr'un mediu selecţionat şi fără ostentaţie, restrângerea _a-eeloraş funcţii sufleteşti. E dimpotrivă un aristocratism agresiv, cu tendinţe educative, rafinarea unui oehiu jignit de disonanta superficială a, purtărilor, un snobism care tine să ne iniţieze în codul manierelor elegante, relevând orice abatere şi orice umbrire, care în sfârşit sc oboseşte fără niciun folos literar, să ne .arate, cum se alcătueşte un ,menu“ stilat. „Adriana nu mănâncă de obicei decât pureuri de orez şi cartofi, spumoase şi catifelate. Refuză mai ales cu tărie supele de carne ca pe ceva otrăvit, care ofensa gustul ei delicat, prin natura lor prea substanţială11. Nici lui Mini nu-i place muşchiul însângerat cu „palpit11. Ea preferă, ca „ultima culoare a vieţii, deci a sângelui să fi dispărut abia, şi fraged încă dar înrp aciuit. să fie înconjurat de buchetul cartofilor transparenţi şi rumeni”. De sigur insa, aceste insistente asupra unor rafinamente de ordin comun nu vor fi scăpat de sub pana scriitoarei decât în iritaţia continuă pe care i-o pricinueşte inferioritatea locală a lumii pe care o descrie. In fond. aristocratismul său porneşte din instinctul de apărare al tipului, temelie fundamentală a sufletului femenin. Şi nu exclude ca atare orice altă nobleţă, având ca funcţie conservarea clasei. „Mini reflectă asupra realităţii unei nobleţi mahalageşti, o tradiţie a unej aceleeaşi clase, oricare ar fi ea, şi care din calităţile ei păstrate intact, din buna ei stare şi purtare, ajunge a-şi forma o educaţie, fie ea chiar la un nivel inferior. O mahala care are valoarea, demnitatea sculele ei de preţ şi chiar strămoşii ei”. * * * Dacă însă societatea pe care ne-o înfăţişează d-na P. B. se află la un nivel educativ superior, sufleteşte ea se coboară sub nivelul unei umanităţi normale în care umbra e străbătută cuj fascicole de lumină. Cu greu se poate închipui o galerie de oameni mai meschini, cu apele idealismului mai secate, cu un egoism mai atro-ee şi cu o îngâmfare mai puerilă. E o viaţă ce se alimentează din bârfeală, din adulter şi tran-sacţie pentru prezentarea căreia scriitorul n’arc nevoe de episoade. Eroinele se vizitează şi bârfesc, Şi astfel se naşte literatura tainelor de alcov, a clevetirilor şi a insinuărilor calomnioase. Dacă în primele volume d-na P. B. ne iniţiase în adâncurile sufleteşti ale unei feminătăţi frenetice de viaţă, acum ne aruncă la o parte vălul de pe sufletele sbârcite ale femeei mature, care se hrănesc din anecdotă şi clevetire, din snobism şi curiozitatei Intre proprietara „camerei mobilate convenabil” care spionează cu . voluptate împietrită de la fereastră, evenimentele cronice ale străzii şi rafinata Mini care se transportă din casă în casă pentru a ne informa de vicisitudinile unor vieţi artificiale nu a o deosebire de structură. E în amândouă aceeaş curiozitate placidă ce se razimă de un gard sau calomnie harnică ce se introduce în vestibul. Din indiscreţia uşilor violate se perindă pe di-nainte-ne acea lume inferioară dar cu ştiinţa de a mima o viaţă rafinată: D-rnl Walter, cinic efeb al Salemei, Cleopatră senilă cu _ cărnurile surpate. Erotica Lenoră. ca.rnală, isterică, lipsită de simţul familiei. Brutala Ada Razu, cu gusturi ancilare şi cu ambiţii mondene, Elena ob-sesionată de un aristocratism de prost gust. care-şi supune familia unui protocol pretenţios şi profesează un snobism artistic steril. Prinţul Maxenţiu. animal fragil, purtându-şi funebru imbecilitatea elegantă. D-rul Rim. egO'st şi fără scrupule virile, lăsându-se în chip discret, plătit de soţia infidelă. Mika-Le, adulterina, Sia suburbana, Lică Trubadurul, cuceritor de periferie şi o legiune întreagă de degeneraţi. Opera d-nei P. B. se urzeşte pe un fond de estetism care, printr’o uşoară necumpătare poate părea uneori pueril. E peste tot o grijă de a compune interiorurile. 'de a le armoniza pe o s’ngur? notă sufletească, de a ridica utilul la înălţimea unei impresii unice de sunet sau culoare. Sunt săli monumentale cu mobile grele, sufragerii pretenţioase, hall-uri sonore înfiorate de bătaia sincronică a pendulelor cu ape line. arde nude în care se odihneşte liniştea multicoloră a pianului cu coadă, uşi geometrice şl apartamente cu somptuositaţi moderne în ploaia omogenă a luminei electrice. c:arc, la întoarcerea precisă a butonului (clic-clac) se cufundă într'o semi-ob-sciiritate albastră. Dar mai impresionante în singurătatea lor nobilă, sunt sanatoriile cu mobile infantile de lac alb, cu discreţia compune-ţioasă a unui aristocratism medical. Aci Adriana îşi recapătă liniştea sufletească după o cură savantă cu senzaţii de alb. pusă la cale cu minuţiozitate matematică de un medic cu faţa. tânără, dar cu păr alb. într’o cameră albă,. încărcată cu flori albe. în fereastra căreia bate un viscol alb, cu o sobă dP porţelan alb, lângă care o infirmieră cu şorţ alb împleteşte un ciorap de lână albă, sau medici în halaturi albe meditează asupra a noi mâncări cu sosuri albe. In idealul masculin al femeei putem vedea indicele gradului de cultură al une.i societăţi. Intelectualul de nuanţă literară lipseşte din lumea pe care-o frecventează Mini si Nory. Tn schimb domină ştiinţele, cu precăderea medicinei. Iar în medicină primează neurologia. Adriana vindecată de congestie cerebrală se îndrăgosteşte de 311 0 © Sergiu, medicul şei al sanatomlui. După o cură miraculoasă la Sinaia Lenora se căsătoreşte cu D-rul Walter. Dar cum se strecoară în, sufletul gingaş al Evei acest nou cavaler al halatului alb? Prin ideea de forţă convertită în ştiinţa şi perseverenţă, prin impasibilitatea lui de dominator al întâmplărilor, dar şi prin tactul cu care călăuzeşte un suflet ec nu mai are taine. Blânda condescendentă a confesorului, lorţa dominatoare a stăpânului şi prestigiul unei vieţi de eleganţă rece şi sobrietate somptuoasă se unesc în persoana neurologului modern, personificare a voulităţii, moderne. Deacum putem saluta în d-rul Walter pc noul om fatal, trecând în automobile rele către aleele aristocratice în umbra cărora dormitează un sanatoriu inundat în parfum de crini şi cloroform, cu gravitate tăioasă, cu eleganţă suplă şi cu ochi odihniţi dc stăpân în pupila cărora străluceşte toată ştiinţa lumii. Un critic vede in romanele d-uei P. B. „o mare frescă a vieţii noastre orăşeneşti unde toate straturile sociale sunt reprezentate'1. Marele talent al autoarei este de netăgăduit. Că ni se înfăţişează însă icoana vieţei noastre orăşeneşti, acesta nu. In mişunarea de eroi anonimi cu suflet cupid şi fără simţul mediului noi nit ne recunoaştem. Căci cine sunt eroii care, ală-turându-se în procesiuni murale, alcăţuesc viaţa noastră orăşănească? D. profesor Rim, catolic fiu de vameş sas. E blond şi vorbeşte cu accent nemţesc. Are rigiditatea şi egoismul calculat al aventurierilor fără legături etnice. D-rul Walter „de origină germană" desrădăcinat fără „pasiunea naţionalităţii", lucid, rece aproape hieratic şi de-un desgustător cinism. Salema, luxuroasa de 120 kile, fiică problematică a Levantului armeano-ebraic, cu ' nostalgia Pireului, unde soţul ei Efraim vindea smochine, stafide şi alte fructe de orient. Urmăritorul anonim cu ochii concupiscenţi în care citeşti descendenţa bulgară, M-me Ledru elveţiană expatriată din-tr’o ţară de hotele internaţionale. Sephora, evreica, urnă impură a instinctului 'distructiv al rasei. Maxenţiu produsul raehitic al unei no-bleţi suspecte şi al cântăreţii Zaza, Venera internaţională, probabil creolă, Mika-Le, odrasla naturală şi degenerată, născută, dintr'o împreunare capricioasă şi fugitivă cu zidarul italian care trimite cugetarea antropologică spre ipoteze africane. Ada Râzu a cărei culoare arămie sugerează ideia de cort şi de nomad. Pictorul Greg, convertitul la catolicism. Tânărul grec sinucis la Constanţa. Familia Hallipa a cărei Ţaţă Gramatula ne îndreaptă către o obârşie peninsulară. Publicul suspect al restaurantului cetind gazete cu caractere slavone. D. Kilian. satrap familial’, kurd sau tătar. Aşa dar cu d-na P. B. năvălesc în literatura noastră tătarii, ţiganii, insularii, saxonii, arabii, italienii-sudici grecii, evreii, bulgarii, bastarzii internaţionali şi slavii catolicizaţi; năvăleşte Frantz, lacheul cu fraţii săi Rim şi Walter a căror ţinută protocolară şi îngheţată nu e atât semnul bunei creşteri cât dresajul ancilar al a-venturicrilor ce odată împănară curţile fanariote cu servilitatea lor educată. In talentele sunice ale d-lui profesor Rim văd industria muzicală a blondului teuton, oferind desfătări eu hocus-pocus la curţile bocreşti, iar in snobismul ştiinţific, al clinicei lui Walter, mistificarea subchirurgului pripăşit în principate, pe danezul Scogard sau pe pseudo-itulianul Mascellini, ' uneltind sub blănile lor somptuoase pentru o prosperitate dincolo de hotarele noastre, ale românilor. Cu literatura d-nei P.-B. apare „ce pofteşte domnişora", „doamna e servită" accentul german sau catolicismul decorativ, apare într’niiii cuvânt inexpresivitatea, unei lumi de rase încrucişate, în care lipsa de legături eu pământul, instinctele atavice şi o falsă modernitate occidentală se rezolvă într’un egoism crunt, în libidine şi lux oriental, în snobism şi ntai ales în lipsa de adâncime a funcţiilor sufleteşti. De aceea subiectivismul de care autoarea este învinovăţită, îl scuzăm, ca un semn de sensibilitate faţă de josnicia materialului, ca o dovadă de f. oroare etică. Departe de a osândi prin asta sfera de creaţie a d-nei P. B. vom privi în proza sa nu viaţa noastră orăşenească, ci expresia cea mai materială a ororii de încrucişat. Instinctul feminin al provocării armonice, al purităţii sanguine, aplicat în domeniul observaţiei sociale dă astfel naştere egoismului de rasă, care repudiind eterogenul, se apără împotriva degenerării. Şi astfel d. P. B. reprezintă in proza noastră sentimentul etnicului sub forma observaţiei sociale satirice şi nu încă aspiraţiile virtuţile şi simţul , de frumos al orăşeanclui nostru. Fie lirică, fie obiectivă d-na P. B. ne dă o imagine feminină a lumii. Nu aceea care prinde ritmul universal al sufletului uman, ci icoana vieţii de toate zilele, măsurată cu un ideal individual de convcnţiuiie socială sau considerată cu simpatia şi repulsia lăuntrică a unui organism ce caută bătaia uimi sânge înrudit. Revăd pe d-na P. B. în cercul colorat al ..Sbiirătoru-lui" sustrăgându-se cu aristocratică imprecisie ţinutei tăios portretistice. Se retrăgea in penumbra unei amabilităţi neutre fără participare şi fără desolidarizare sau citea cu afectare graţioasă, cu cadenţa studiată, cu râs convenţional. G. CALINESCU 312 © CRONICA PLASTICA SER I C]NE a urmărit evoluţia picturii noui în franţa şi Germania, cine s’a oprit mai ales la desvoltarea artei unor pictori atăt de reprezentativi ca Atidre Derain şi Ollion Friesz va recunoaşte toate obstacolele şi ocolurile interioare Ce au trebuit să fie învinse pentru a se ajunge dela Impresionism şi din complexul formal al o-perii luj Cezanne, dela destrămarea extatică a materiei, dictată de tendinţele expresioniste, la o liniştire binefăcătoare, prinsă în chipurile cele mai fireşti ale vieţii. Fără îndoială că individualităţile artiştilor nu au căpătat în oper.ile lor de seamă aceleaşi substanţe şi nan avut de plămădit şi de refăcut înrâuriri uniforme. Astfel Friesz pare cu desăvârşire imposibil fără Cezanne, iar portretele monumentale de Derain n’au putut fi concepute fără cunoaşterea minunatelor portrete clin primele secole ide Creştinătăţii. Totuşi simplicitatea a învins şi învingător a rămas totodată bunul meşteşug de pictor, astfel precum a fost înţeles întotdeauna, dincolo de curente şi de capriciile modei. A străzi se vorbeşte chiar despre „nudurile foarte academice" ale lui Othon Friesz şi despre „clasicistul" Derain. Multă lume rămâne chiar desamăgită în faţa recentelor lucrări ale acestor artişti reprezentativă. pentrucă uşor le-a fost odinioară să înţeleagă forţa veehmanţa şi relaţiile puternice dintre culorile tablourilor semnate încă acum câţiva ani de aceşti pictori, pe când astăzi calităţile sunt mai puţin oratorice, mai adăpostite în ascunzişurile cele mai subtile :i]e tehnicei. Dar cei desamăgiţi n’au dreptate, căci faza evoluţiei se află astăzi pe un nivel mult mai înalt decât în trecut, deşi recunoaşterea acestui nivel nu se impune decât unei vizualităţi bine educate. Pornind dintr’un alt cerc de viaţă, dela alte premise şj posibilităţi, ademenit de alte motive şi peisagii, marele nostru pictor şi desenator iser a străbătut în anii din urmă cam aceeaş linie de evoluţie ca şi colegii lui reprezentativi din Apus. La început izolat în atmosfera arfei noastre şi fiind pictor într’un sens foarte sănătos, obişnuit cu strângerea volumului şi al caracteristicului omenesc în linearul caricatural, Iser s’a îndreptat fără de şovăire de acea fază suverană a picturalului, din care reuşeşte să desprindă astăzi, operile lui cele mai reuşite. O voinţă rară, oare în fond se identifică în întregime cu o degajare foarte firească de expresie artistică ce creşte necontenit în viziunea acestui pictor matur, i-a condus paşii spre ţinte înalte şi culmi. Timp de mulţi ani, pictorii noştri de vază spuneau că Iser ar fi numai un excelent desenator, nicidecum însă un pictor. Să fi fost frica de o concurenţă ce grăia din aceşti colegi cu pretenţii critice? Sau numai neînţelegerea pentru o tehnică mai aspră şi mai năvalnică decât a lor? Astăzi Iser e — alături de alţi traj artişti proeminenţi şi fiind în unele privinţe mai presus de ei, în altele mai prejos —un pictor mare printre pictori, un desenator neîntrecut şi singurul gravor de seamă din cuprinsul artei contimporane româneşti. Jrecâţid prin purgatoriul deseori .necesar al înrâuririlor temperamentul puternic al artistului a reuşit să-şi cucerească o întreagă zonă deosebită in pictura din zilele noastre. Prelucrând în sine atâtea elemente figurale şi privelişti româneşti sau de factură balcanic-orientală, transpunerea tendinţelor din Apus în arta, lui Iser a îalăturat întotdeauna pericolul imitaţiilor eftine. Altminteri şi personalitatea desluşit conturată a pictorului n’ar fi îngăduit aceasta. Iser e astăzi un pictor cunoscut şi preţuit în Apus, dar n'ar vrea să fie niciodată numărat printre pictorii francezi sau măsurat cu normele obişnuite acestora; e numai — cum mi-a spus însuşi artistul - ..un membru corespondent al picturii contimporane din Franţa". Evoluţia artistului până la faza actuală, înfăţişată de expoziţia din sala „Ileana" a Căiţii Româneşti şi profund determinată, în întregul ei miez de viaţă, printr’o technică destinsă şi suv e-rană, printr'un pictural de suplă calitate ce strânge totodată în sine atâtea elemente sculpturale şi legile interioare ale unor compoziţii şi aşezări în cadru de ţinută monumentală, s’a putut clar urmări mai ales dela 1918 încoace. In iarna acelui an, marea expoziţie a lui Iser, deschisă într’o sală a Ateneului Român, tui l’a arătat pentru întâia oară în vigoarea şi dife-renţarea flexibilă a neobişnuitului său talent. Linia colţuroasă şj ruptă, care încântase ani de-a rândul admiratorii caricaturilor semnate de Iser, mai domina cu îndârjire, iar vehemenţa organică a culorilor Se desfăta printre contururi a-şidevea unui plăcut surplus, de care, insă nu întotdeauna era neapărată nevoie. Mai domina şi detaliul linear în alegerea motiveloi’, în acele caracteristic prinse dulapuri ale anticarilor de lângă malurile Dâinboviţei, în scenele din război, în naturile moarte cu ceşcuţele ele cafea turcească, în portretele lui Aristide Demetriad şi Elvira Popescu. în toată evocarea vieţii noastre ţărăneşti, ce însemna şi ca un pol opus evocării de multe ori duicege a lui Grigorescu. Cine a văzut atunci acea pereche de ,Oameni buni"— săteni umili, s'mpli credincioşi şi nespus de â-propiaţi de pământ—pictată de Iser. va admite că şi stadiul linear al artei lui a ajuns la expresii de o rară complexitate, deşi uneori detaliul decorativ tot mai tăia şi «fărâma formele mari. O mulţime de desen uri colţuroase şi întărite de tuşuri capricioase ne-au convins atunci pentru întâia oară că Iser poate sta. pe drept alături de cei mai celebrii desenatori ai timpului, alături de Pascin, Grossmann, Matisse Kubin, Th. Th. Heine, Gross şi Dix, dar şi deasupra lor. . In arta lui Iser, trecerea la predominarea cu- 313 © BCU lorilor absolute s’a împlinit apoi in cei doi ani următori şi ne-a fost înfăţişată in prima expoziţie din sala , Mozart", deschisă in iarna anului 1920. Peisagiile de pe malurile bosforului şi cele din Balcic. tipurile orientale şi zidurile colorat umbrite sub restrângerile razelor sudice au sprijinit mult nona tendinţă ce dorea să cuprindea cât niai independente valori eolori.stiee. Acorduri răsunătoare, legate dintr’un verde plin, din ul-tramarinul intens al cerurilor, dintr’un roşu greu şi din nenumăratele nuanţe ale culorilor de pământ, se avântau din aceste lucrări, Expoziţiile, Artei Române ne-au lăsat să urmărim apoi toată cucerirea peisagiului din Dogrogea Nouă pentru pictura noastră, ca şi pătrunderea în firea populaţiei tătăreşti din acele locuri. Nici un alt pictor român n'a, înţeles atât de bine ra Iser caracteristica fundamentală a Tătarilor din Cadrilatei-, nici unul nu i-a aşezat atât de monumental în cadrul peisagiului. Culorile veşmintelor nu mai sunt simple pete decorative, ci se leagă în falduri mari şi destăi-miitoare de căldură şi primitivitate interioară, înfăţişarea Tătarilor a fost artisticeşte pe deplin înţeleasă numai de Iser. A doua mare expoziţie din sala de „Mozart“ ne-a arătat, în iarna anului 1923, neobişnuitele progrese, dar şi înrârurile desluşit contopite în arta pictorului nostru. Eforturi deosebite se cristalizează în câteva compoziţii miri, statornicite în culori mai rigide decât cele din trecut. întoarcerea picturii, noui din Franţa la culorile de pământ şi la rotunjirea mai sculpturală a planurilor l-a determinat fără îndoială şi pe Iser să-şi îndrepte drumul spre aceste ţinuturi de expresie artistică. linia ruptă, colţuroasă, sco-fâlcită începu să dispară aproape în întregime din uleiurile, dar şi din acuarelele artistului, iar contururile căutau să strângă în rotunjimi, nu rareori chiar oarecum riscate şi forjate. îmbinarea planurilor ce ducea greutatea principală a compoziţiilor. Dar impresia generală, lăsată de bogata expoziţie nu putea fi nici decum mimai aceasta, căci tablourile erau legate între ele do foarte variate aspecte interioare şi de înrâuriri. Din structura picturală a tablourilor şi nu mai puţin din alegerea aproape tipică a motivelor se puteau lesne ceti înrâuririle primite de la Ce-zanne, Derain. Frieez şi Henri Rousscau. Fireşte că aceste înrâuriri n’au rămas nesusţinute şi neprefăcute de puternica individualitate al artistului, fireşte că Iser n’a fost nici odată un imitator, ci mai degrabă un picior care nu s’a sfiit să mai înveţe ceva şi dela albi pentru a-şi îmbogăţi propriile mijloace de expresie pictu rală. Toate acele motive vegetative, văzute iii locuri sudice ale Franţei ca şi gama verdelui ş concepţia elementelor figurale în revărsarea caldă a plantelor ne-au vorbit de apropierea u nei anumite faze din opera lui Othon Friesz, pe Cezanne Fam recunoscut chiar în conturul unu motiv de munte şi în felul cum planul alb a unui zid era aşezat în cadrul peisagiului apropiat în toată construcjia. planurilor. Urme .din Derain şi Rousseau se iveau în pastă, în culorile de pământ ale mulurilor şi in câteva naturi moarte ce păreau oarecum izolate în cadrul ex poziţiei şi prea voite în aspectul culorilor „pri- mitiviste“ şi stinse. Constatarea, acestor înrâuri*, nu ne-a hotărît, însă nici o clipă si îndoim de învingerea elementelor străine în substanţa artistică, ţâşnită clin cel mai curat domeniu sufletesc al pictorului. Eforturile făcute mai târziu pentru o cucerire desăvârşită şi personală a picturalului ne-au fost arătate apoj în prima expoziţie din sala „Cărţii Româneşti”, văzută acum doi ani. In a-celaş timp Iser a căutat să sfe desbare cât mai mult de influentele clin Apus, potenţând in toate compoziţiile lui nota specific orientală şi întărind contrastele de culori ce se legau totuşi în valori armonizate. Intre un roşu plin sau aprins şi tonuri albastre se închegau planurile grele în rotunjimile lor plastice, între un alb ferm şi rece şi un verde puternic se teşea ritmul împovărat al compoziţiei. Ce mai păstrase eu doi ani înainte, o răsuflare prea dinamică, deveni acum static, odihnitor, liniştit de atmosfera caldă şi sensuală a sudului. (Acuarelele mici însemnau excepjii neimportante). Volumul era mai întotdeauna strâns în arcurile mari ale contururilor, adevărate bolji de carnaţie se desfătau, şi-a-tunci cânrl pitorescul creştea mai uşor şi mai ne-tnrburat de forje sculpturale, revărsându-se larg, — ca în acel , Nud mare pe fotoliul roşu” — plinătatea aproape excesivă a culorilor transpunea totul pe o gamă mai mult decât majoră. Astfel Iser ajunse dela colturi, cioburi de materie şi rupturi la tendinţe sferice. Nimic arbitrar în acuarelele constructiv fixate numai de câteva pete lesne aşternute. Măestria meşteşugului se arăta în atâtea cazuri, care pentru alţii devin penibile încercări. Dar odihna monumentală încă părea oarecum voit închisă, puţin exagerată cu ajutorul unor mijloace ce nu se contopeau fără de urme în întregul de substanţă sufletească al tablourilor. Caracterizarea populaţiei mahomedane din Cadrilate* reuşeşte să ajungă la culmi nebănuite. Un cap de bătrân pare tăiat din lem.ni de nuc; oarba lui e mu se vestejit. Trupurile femeilor cresc supra-naturale aşijderea unor colosuri. care nu simt altceva decât incarnajiuni nile căldurii spiritului oriental, legat de humă, de mireasma mădularelor însorite. Astăzi Iser e, în multe privinţe aceluş şi totuşi altul: cu mult mai degajat decât acum doi ani, şi mai pictural în înţelesul obişnuit şi clasic al cuvântului. Ponte ceeacc vrea şi. se simte îndepărtat de orice ornamentaţie decorativă. Expoziţia actuală din sala „Ileana” a Cărţii Româneşti ar sta alături de aceea deschisă acum nouă anii la Ateneul Român ca Batseba lui Rem-brandt alături de o lucrare valoroasă a tânărului Courbet. Apucăturile foarte interesante, dar şi prea dârze ale tinereţii au dispărut, (ceeace n’ar vrea să însemne, însă că Iser. < el veşnic tânăr, s’ar fi apropiat de simptomele bătrâneţii!) Compoziţi mai mari, nuduri şi peisagii în ulei, gouachele, minunatele acuarele şi. gravuri sunt mărturiile nouilor progrese făcute de neobositul nostru artist. înainte de toate, calitatea picturală a lucrărilor ni sc înfăţişează astăzi într’o fază cât se poate, de firesc crescută şi uşor exteriorizată. Din prima clipă recunoşti lucrul de meşter realizat liniştit şi într’o ţinută de grand- 314 © BCU stagneur. In alăturarea culorilor « parca ceva asemănător cu nepăsarea şi cu siguranţa lui Goya, transpus, fireşte, în atmosfera artistică a timpului nostru. Tendinţele sferice s’au mai cuminţit, vehementa punerii planurilor rotunjite în cadru a’a potolit; Detaliul pictural e cu mult mai difeien-tat decât în trecut, orice pată minusculă îşi are însemnătate organică în compoziţia coloristică a tablourilor. Surplusul marc fată de lucrările de acum câţiva ani rămâne, însă faptul că deşi planurile sunt mai suplu şi mai detaliat pictate formele mari, monumentele, n’au suferit întru nimic din pricina, aceasta, ci cresc din plasa fină a pastei, dau împreună cu detaliul şi din întreaga lui factură, o unitate rară. Pictorul s’a apropiat mult de natură, de expresia amănuntului fără a pierde ceva din forţa lui stiPsticu. Nici o părticică interioară a individualităţii acestui stil de maturitate nu e suprapusă sau desprinsă de intenţia culorilor, care nu mai rotunjesc planurile fără a. lua în consideraţie influenta Iiotă-rîtoai'e a luminii. Intre rupturile de odinioară şi tendinţa sferică de acum doi, ani, care ambele porneau oarecum dela organizările lăuntrice ale desenatorului Iser, se desvoltă acum. viaţa largă, sudică balcanică sau românească; tolănesc iui-duri sensuale ori se adâncesc peisagiîle din centrul Franţei sub restrângerea tihnită a unui cer iu tăcere. Cât element dramatic se avânta din marile compoziţii din timpul războiului! Iu faza actuală a picturii lui lser e numai vitalitate epică, e povestea lentă a culorilor care, pe lângă altele, mai conţin şi destul lirism. Tocmai pei-sagiile din Franţa no arată limpede cât de mult s'a îndepărtat artistul ele intenţiile şi incursiunile grafice din trecut. Aci totul e numai pictură şi joc. potolit de culori e pictură de cea mai bună calitate. înfăţişarea întreagă a facturii nu mai vrea să fie prea modernistă: din potrivă: tăcerea peisagiilor ne aduce puţin aminte de lumea flamandă. Până şi motive turburătoare s’au limpezit şi claritatea domină. Din mii de nuaufe de roşu şi verde se încheagă o. melodie, care numai pentru ochi needucati nu păstrează subtilităţi preţioase şi adevărate giuvaere: în plasa valorilor. Acuarelele din Franţa, prinse îutr’o tehnică largă şi jucăuşă, se îndreaptă uneori spre alte direcţii- In ele indicaţia grafică, deşi foarte uşor înseninată mai domină des. iar motivele — plaje populată de o mulţime de figuri — ne aduc aminte că trei dintre matadorii desenului contimporan, ce se numesc Pascin, Dufy şi Gross-mann. (Constatarea aceasta nu vrea să spună altceva decât că suprapopularea fragmentelor din natură a ajuns să placă foarte mult, devenind chiar un fel de modă). In aceste lucrări, ca şi gonache-le dense realizate în lunile din urmă în România siguranţa uimeşte. Multe dintre gouache au vigoarea culorilor de ulei. Ţă-răncile văzute de Iser sunt par’că numai pretexte pentru alăturarea unor valori frumoase şi răsunătoare. dar păstrează totuşi caracteristicul românesc. Nici un pictor din Franţa de azi n’ar fi în stare să priceapă astfel nota esenfială în exteriorul. în finuta acestor oameni şi în îmbrăcă-nrntea lor. Şi tonurile calde se leagă organic cu cele reci sau aspre, se împletesc ca sunetele din diferitele registre ale unei orgă Gravorul Iser, pe care publicul nostru nu-l cunoaşte decât numai din „Prima expoziţie «• graficii noul româneşti", organizată dc Fundaţia Culturală „Principele Carol“ în Sala Grigo-rescu, se află de asemenea pe calea unui progres neobişnuit. Era de aşteptat ca neîntrecutul nostru desenator să devină şi unul dintre putinii. gravori importanţi din cuprinsul artei româneşti. Iată însă că aşteptările au fost întrecute de tirajele noi în telmica unui întreg şir de a-cuaforte şi „pointe-seche“-uri. La început Iser făcuse din grafica gravurilor un geu foarte apropiat desenului, astfel că nu sp ferea nici dc elemente mai arbitrare mai puţin hotărâtoare în ce priveşte echilibrul formal şi construcţia compoziţiilor. Acum inciziile lineare şi exacte strâng volumul cu siguranţa încăpăţânată a unui tăiş de cutit, fără ca stilul să fie negativ îwrâuiit din* această cauză şi fără ea umbrele catifelate să devină reci sau nefireşti într’o astfel de vecinătate. In ţesătura ritmic întărită de alb şi negru înfloreşte aşadar încă un fel de întruchipare a lumii. In faza ei de astăzi, pictura lut Iser e o realitate de format european, o bogăţie nelmmiit de repede crescută ca o> pădure, exotică, plină de focul şi de sucul vegetativ al voinţei. Lser va rămâne, chiar dincolo de orizontul României. un artist mare. OSCAR WALTER CISHC DRAMA ŞI TE A T R U IRMA ŞI EMMA GRAMATICA După moartea Eleonorei Duse, „cea cu mâinile frumoase", dupăcuin i -e închina ri'An-nunzio în fruntea unei piese pe care artista o înviase de două ori: în sufletul creatorului ei şi pe scenă, în italia bogată în armonioase şi surprinzătoare superlative, gloria rampei şi-o împart cele două surori: Irma şi Emma Gramatica. Crescute şi ele Ia şcoala Dusei, primesc dela ea darul unui minunat meşteşug, deosebindu-se totuş de uriaşa lor premergătoare prin nuanţa temperamentelor, cari pe cele două artiste de astăzi, le apropie mai mult de însăşi esenţa sufletească a rassei lor. Duse se singulariza, nu numai în Italia, dar şi în rândurile tuturor artiştilor dramatici de pretutindeni, printro minunată facultate de de- 315 © materializare. Era permanent întovărăşită, pe scenă de un halo subtil, în puterea căruia toate valorile realizate de jocul său, căpătau o rezonanţă lirică şi adâncă în acelaş timp, ca un fel de înspăimântătoare şi fermecată corespondenţă cu lumea contururilor vagi de unde răsbate până la noi, surd şi obsedant cântecul cel marc al forţelor necunoscute, în care se scaldă biata noastră viaţă. Antena aceasta subtilă, vibrând pe textele pe care le împlinea, era Eleonora Duse, legată numai prin limbă, şcoală şi o infinită sensibilitate şi delicateţe de meridionalis-mul ei, cu care asocia totuş resonanţa adâncă a altor ţinuturi. Deosebindu-se de această personalitate rară ce se desfăşura pe zone largi de suflet, pe care le integra în creaţiunile ei, surorile Gramatica stau mai mult legate, şi deci mai reprezentative, de calităţile şi învăţăturile neamului lor, bogat în tradiţii şi personalităţi artistice. Născute în Italia de nord, fiice de sufleur, au crescut în teatru, dobândind astfel acel dar rar şi preţios care se amalgamează sufletului în primii ani plastici ai copilăriei, când aceasta se desfăşoară in preajma şi în atmosfera unei stăruitoare discipline. Teatrul, in tot complexul său de meşteşug şi viaţă, de viaţă mai ales, atât de liber înflorită şi tranşant colorată în cercurile vagabonde — după o marc tradiţie — a artiştilor italieni şi astăzi, s’a topit strop cu strop în sufletul celor două copile de odinioară, plâzmuindu-le. In devenire, talentele respective dând putere şi realizare' acestor predestinate începuturi, au creat pe Irma şi Emma Gramatica. Irina, cea mai mare dintre surori, urcă astăzi iarăş pe scenă după o pauză de câţiva ani. A servit în primul rând, cu creaţiunile sale, literatura dramatică italiană. Una din cele mai frumoase piese ale lui d’Annunzio, „Fiica lui Jo-rio“ a fost creată de ea. Emma, cea mai cunoscută. cu ocazia recentului turneu, s’a încercai mai mult. în repertoriul modern al tuturor literaturilor. de la Bataille la Ibsen, de la Bănie la Schonherr. De o emotivitate mai adâncă mai sobră în gesturi, Irma Gramatica păstrează încă urmele unui clasicism dintr’o veche tradiţie, pe care o trece în tipare netede şi puternice. Regret că nu am putut-o vedea într’o tragedie în versuri. Presimt în această arPstă o mare înfăptuitoare de eroine tragice, purtate de un sentiment puternic până în clocotul nimicireî. Ar servi Irma Gramatica un asemenea personagiu — bănuim din ' puţinul pe care ni l-a dat şi cu care înce-căm să-i închegăm întreaga sa personalitate — prin-tr’o interpretare cum cănită şi mmunată, alcătuită (l'ii patos şi adâncuri sufleteşti, in acelaş timp, ţinute într’o imediată realitate, comunicată spectatorului de seria gesturilor transitorii. rotunde, nouă corespunzând unei bogate inventivităţi. Mai zigzagată, punând mai«mult temei pe exT presivitatea gestului frânt, lipsită oarecum de arcurile pure ale surorei sale, Emilia Gramatica, se destinează, prin însuş temperamentul său, dramei moderne. O inteligenţă remarcabilă o împinge mai mult spre mozaicul de gesturi, spre aşa numitul rol de compoziţie în care excelează, dându-ne câteva exemple într’adevăr minunate, cum ar fi de pildă: în rolul portăresei din „Medaliile bătrânei” a lui Barrie, sau în actul întâi din „Nora“ lui Ibsen. Sentimentul minor, îi răuşeşte în primul rând şi îl plasticizează cu o neîntrecută artă. Astfel bucuria agitată a bătrânei, rămâne unul dintre cele mai frumoase lucruri pe core ne-o fost dat să le vedem. De asemeni actul broderiei sufleteşti, actul întâi din „Nora", atât de greu do redat, de vreme ce nu repauzează pe expresivitatea unui sentiment puternic ci pe o infinitate de trăsături caracteristice, având ceva din tehnica desemnu-lui statuar dinnainte renaşterii, care se baza pe valoarea liniuţelor fine juxtapuse, Emma Gramatica l-a detailat minunat. E un act de mare importanţă în economia generală a p esei creind contrastul cu celelalte. El e însă, în majoritatea cazurilor mult mai amorf, in jocul^ altor interprete cari au mâna mai puţin abilă, şi cari nu pot contura expresiv drumurile subţiri cari duc în infinitate de arabescuri. Ceea ce leagă pe aceste două mari artiste surori, dându-lc o notă comună este, fără îndoială, şcoala lor. Ycrismul italian, trecut cu mult rafinament prin aceste două personalităţi artistice, lasă urmele sale ele şcoală naţională, arat ard vise însă subt cea mai prielnică lumină. _ . Discreţia şi arta celor două Gram' ca, ridică acestui fel de a juca, puţin aspri in plinătatea lui, tot c-eeace poate să se opună unei superioare creaţiuni estetice. Urmele acestei man ere însă amalgamate atâtor inveuţinnii şi mlădieri, lasă un parfum specific, o neegalată savoare în jocul marelov comed’ane. . Alături de Irma şi Emma Gramatica, un tânăr, d. Memmo Benassi, s’a remarcat, 'lin prima seară, ca un artist cu merite ou toiul deosebite. D. Benassi a jucat până iu ultima zi. ca partener al Eleonorei Duse. Şi el a trecut deci pe la aceeaş şcoală din simplificare şi de expresie. ^ Spre deosebire de partenerele ‘•ale de astăzi d. Benassi evoluează şi realizează într'o formulă, foarte impresionantă şi de inare arta din ce în ce mai sintetică. Patos, vibrare, emoţie, totul este căutat prin logodirea glasului cu privirea, ajutată de gestul cel mai mic. încărcat de Puiere , . . Creafunea sa din luptătorul Scoţian din „Medaliile bătrânei" stă alături, cil toată cinstea de creaţiunea Emmei Gramatica. Turneul trupei italiene, a avut o mare valoare artistică şi a fost de mare influenţă culturală. 316 © BCU RATAŢII PIESA IN 11 TABLOURI DE DL. H. R. LENORMAND Alături de formula găunoasă a H âtrului de succes de odinioară, sarbădă şi susţinută numai prin cuplete amoroase de un Bataille, în Franţa dinnainte de răsboi scria un teatru bizar şi ne-păutat, alcătuit ca o gravură, din Unii sumbre, cu neliniştite cuprinsuri, 11. R. Lenormand. • „Omul haotic", de la începutul veacului acesta, care se sbătea subt plrcMdatca burgl.e^ă cu venituri sigure, aventuri şi călătorii de uitare se frământa în opera acestui umbrit de d"tinle-resul general, care-1 aşeza între an teatru de groază şi unul de experienţă. Astăzi pânzele au căzut. In roman, in poezie, în doctrină, Franţa îşi desvălue resursele sale generoase, posibilităţile ei mari de creare şi devenire, în concordantă cu ritmul vrem ei. Pretutindeni sufletul cel nou îşi face loc Doar în teatru întârziază, de vremece Glandei nici. astăzi nu este jucat, iar Lenormand e un nume nerăsunător încă, în fata marelui public.' . Drumurile sunt deosebite, fireşte, ale celor doi scriitori prin structura intimă a personalităţii. lor; ele sunt unite totuş în faţa unei formule de tranziţie opace şi neeristal'zate. La noi teatrul „Caragiale" era firesc să îl aleagă pe acest necunoscut publicului. îomânesc, şi bine a făcut, urmând astfel programul pe care şi l-a impus. „Ratatii“ sunt povestea tristă a celor înfrânţi. FI e autor dramatic, ea actriţă. Amândoi sunt mediocrii fără ehiemare şi totuş . obsedaţi de strigătul acela de sirenă care a pierdut pe aţâţi, întotdeauna. Alături de răsboi şi molimi, arta este unul dintre cele mai pustiitoare flagele, E un zeu mare şi crud care cere jertfe multe, pentru a unge, dintre mii de sacrificaţi, un ales. Sunt foarte scurte staţiuni epice, tablourile cari desfăşoară povestea aceasta. Pentru necesităţi tehnice, la noi, piesa a fost reprezintată în 11 tablouri în loc de 14 procedându-se, câteodată, la eliminarea completă, iar altădată la contopirea lor. Nimic organic nu a fost atins din dramă; poate numai obsesia atmosferei a fost mai uşurată, rezultat după care nu a alergat autorul. El şi ea se răsboesc din viaţa cotidiană pentru mn ideal spre care tind, un ideal artistic. Tragedia se îndeplineşte, tragedia tuturor rataţilor de altfel, prin întoarcerea acestui ideal, al artei împotriva lor. Intre absurdul cuceritor, tiranic şi sălbatec, şi măcinarea zilnică a vieţii, cu tot alaiul ei de mizerii morale şi materiale, cei doi eroi se sbat, cedând din ce în ce şi într’o parte şi în cealaltă. Niciuna din suferinţe şi ignominii nu le sunt cruţate nici în registrul pământesc, nici în cel pe care l-au visat, trandafiriu. Şi aceste două poveşti, pentru a da o lume, o simfonie a tuturor infirmităţilor sufleteşti, sunt încadrate în fiinţe vechi sau nouă, toate purtând aceeaş cruce. E pasta lor însă mai grosolană, toţi având otrava aceasta în ei, şi rezistând. Ceeace face deosebita artă a lui Lenormand din .Rataţii" este fără îndoială subţirimea analizelor psihologice. Cutele mărunte ale sufletului, pe care, ca pe o ramură de evantai strîns, doarme paieta strălucitoare alături de firul eonrupator, sunt desfăcute cu pasiunea şi priceperea pe care acest scriitor a învăţat-o dela ruşi, dela Dostoiewski, în special. Tot rolul Lui, e o minunată şi artistică planşă de anatomie sufletească. Alături de aceste calităţi de minunat artist. Lenormand isbuteşte să găsească forma cea mai expresivă pentru redarea, dramatic, a acestei colecţii de amănunt, mediocru, în înţelesul materialului de întrebuinţat pe teatru. mt'-adev r, la Lenormand şi nu numai în „Rataţii" dar în tot teatrul său sentimentele nu au nici robusteţea, nici tăria stărilor de suflet cari produc marile ciocniri şi deci marile acţiuni, pe scenă. Pentru a putea, deci, comunica un caracter făcut din linii mărunte trebuie o tehnică specială, de obsesie, o revenire, un refren al earacte-ristieelor, cari încetul cu încetul să închege în faţa noastră personagiul dorit de autor. Şi această tehnică ciudată dar expresivă — mai ales ciudată la epoca la care a început să scrie—Lenormand o trece prin toată opera sa dramatică. Cu multă simplificare, sintetic, deci într’un gen care nu putea decât să se îmbine cu drama ce se reprezintă, „Rataţii" au fost o izbândă a noului teatrul „Ca,ragiale“. _ D. Al. Critico, un tânăr artist harnic şi cu multă credinţă în arta sa, ne-a reapărut, după o mai îndelungată lipsă, sporit ca personalitate artistică. Un meşteşug mult mai perfecţionat şi o sensibilitate care, îşi găseşte astăzi drumul celor mai delicate ale sale înregistrări fac din d-sa, un artist de o remarcabilă valoare. D-na Dida Solomon-Callimachi şi-a găsit, cu acest spectacol, o binemeritată satisfacţie de directoare entuziastă. ION MARIN SADOVEANU 317 © CRONICA MĂRUNTĂ IVIlJEŢI vor întoarce în mâini, fără să ştie ce să facă cu ea, aşa cum o întorc eu acum, cartea aceasta: Rurnunsti prosaikooe (Praha 1927). Cei mai de seamă scriitori în proză ai noştri au fost puşi aci să vorbească în limba cehă. lată de pildă pe Caragiale. Ştiţi începutul ..Făcliei de Paşte*: Lejba Zăbal Kremar z Podeni, stoji zamys-len u stolu pod loubim pred krdrnem ocekavaje dostavnik, kterytu mei jiz davno bytt: j<- 'opozeden skoro o hodinu. Leiba Zibal, hangiul (lela Podeni, stă pe gânduri la o masă subt umbrarul de dinaintea dughenii, aşteptând diligenţa. care trebuia să fi sosit de mult; e o întârziere de aproape un ceas Şi la fel sună Iorga. Kogălnicennu. Russo, A-lecsandri, Ion Ghica Bălcescu, Vlaiorescu. Erai-uescu, Gârleanu şi Densuşianu. Oommin J. Huskova Flajshansova le-a pus în gură această nouă limbă. Ii privim uimiţi şi nu-i mai recunoaştem, ca într’un carnaval de măşti. în care stau cerc, fără să vrea să se destăinue, atâţia scumpi apropiaţi. Carnavalul acesta e însă literatura universală. Şi mi-aduc aminte deodată, de dealul cu cetatea arsă de Francezi sub Napoleon, dela Bratislava, cu arcuri de fereastră baroce Ia care nu mai întinde perdele decât cerul sau cu balcoanele fără parapete deasupra Dunărei; de dealul Spielbergului dela Brno, unde a suferit Pel-lico şi astăzi visând în verdeaţă peste un oraş de fabrici şi de biserici; mi-aduc aminte do dealul cu turlele aproape ruseşti ale mănăstirii dela Strachov, de unde, acum toamna, se vede dedesupt prin cascadele roşii de frunze. Fraga de aur. In cele trei mari oraşe ale Cehoslova-ehiei, în capitala Slovaciei. Mornviei şi Boemiei toate universitare, limba noastră se cultivă cu grijă. D-na Huskova într'un loc, fiul lui Jariiik dincolo, abatele Zavoral şi institutul cehoromân. aci, dela catediă sau în societate, o fac zilnic. Cine se abate prin aceste părţi se simte ca acasă, în cercurile cele mai alese. Probleme de literatură sau de cultură generală îl întâmpină, cu cea maţ bună şi mai nonă informaţie, şi chiar Românul bine documentat e pus uneori la destul de grele încercări. Aceasta la Praga, la Bratislava, la Brno! Se pot număra oraşele noastre, în care uni Ceh să afle aceeaş primire şi o mirare la fel pentru literatura şi cultura de acasă, discutate fără greş în limba proprie? întrebarea cuprinde ir sine şi răspunsul, sau datoria care ne aşteaptă. „Prozatorii români" cu luminoasa introducere care e o* scurtă istorie a literaturii române, scrisă de alcătuitoare, d-na Huskova. pe lângă rostul cărturăresc, izbeşte şi în această aducere aminte ca într’un gong de bronz. Să-i ascultăm răsunetul şi să ne încingem, călugăreşte, în curmeele muncii. 5 Solomonarii daco-români apar în legătura lor cu Salamanca. iberică, în volumul cel nou al d-lui Al. Popescu-Telega: Asemănări şi analogii in folkorul român şi iberic. Solomonarul adevărat rămâne şi aici poporul fără nume, care se mişcă prim veacuri creind dintr’un fond ascuns Mioriţe, Săbărele. proverbe sau descântece, In câte o lucrare, ca aceasta, el e prins câteva clipe, nu în isprava de poezie rămasă şi mai departe anonimă, ei în neastâmpărul lui călător dela o peninsulă latină la alta, pe drumuri*de trarshu-manţă, care într'o asemenea întindere, îşi pierd aproape înţelesul. Dar tocmai de unde mintea obişnuită se opreşte începe solomonarul. Apropierile mari. dintre cele două folkloruri, nu pot fi lămurite printr’o cercetare de învăţat, care ajunge, fără să vrea, să facă auditori la universitatea dela Salamanca, din bubele-cloanţe ale satelor inoldo-valahe. K o treabă ea însăşi de solomonar, de ştiinţă a lui Solomon amestecată cu magie medievală. D. Telegu o încearcă. Prin-tr’uin cuvânt de vrajă cele două folkloruri se leagă. Ne simţim, două ceasuri, cât ţine cetirea celor o sutădouăzeci de pagini, luzitani şi iberici. încolo, după trezire, cred că materialul adus în sprijin e foarte viu. El descopere deodată viaţa de totdeauna care bate subteran in tot corpul omenirii şi scoate in puncte diferite, din Ma-laezia până în Groenlanda, mituri şi credinţe asemănătoare. Sufletul local nu ciopleşte decât la amănunt făcând din el astfel temeiul. De a-eeea etnografia şi fotkloral se păstrează aceleaşi în adâncime şi nu se diferenţiază, în desen şi culori, adică în construcţie inteligentă şi în simţ estetic, decât Ia suprafaţă. Săpăturile. în acest domeniu. îi interesează numai pe solomonarii teoriei. D. Popescu-Telega a izbutit să fie unul, cu multe sugestii, întrebări şi treceri. Până şi titlul a vrut parcă să se facă mai adânc. Ce înseamnă oare: Asemănări, şi analogii? De ce nu »a hotă-rît pentru unul din cuvinte? Ori în limba solomonarilor ele, având două izvoare etimologice deosebite, au şi două înţelesuri altele? Cartea e scrisă precum era. ştiinţa, de pe vremuri, ca să se poată citi. Un graiu pietros şi de sfat isteţ îi dă un farmec- propriu. 2 Romanul Catherine-Pariş al Principesei Martira Bibescu aduce cil el două probleme. Nc-ar veni mai greu s’o cercetăm aici pe cea dintâi. Ea e una de judecată literară. Dar întâmplările acestei românce, care se leagă de un Paris fermecător ca. o stampă descoperită într'o zi de plimbare pe cheiurile Senei de Anatole France, nu intră în literatura română. Principesa ca scriitoare nu e a noastră. Problema a doua e de ordin mai mult cultului. Dintr’o pricină sau alta. tradiţie in familie, care rareori e mai veche de o sută de ani când duce în plin fanariotism, expatriere de bunăvoe sau ambiţie pentru un cere de cititori european, avem câţiva scriitori români de limbă franceză. M’am gândit la cei mai cunoscuţi şi cari nu-şi tăgăduesc legătura cu noi, Principesa Martha, Bibescu, Elena, Văeărescu. Pannit Istrnti. Înţeleg .318 \ © BCU zicând.' nu-şi tăgăduesc legătura eu noi, tual ales alegerea subiectelor şi atmosfera generală a operei. Ei aduc totdeauna în noua literatură ceva exotic şi sunt preţuiţi şi ca atari. Dacă am avea o producţie a cărţii organizată, romanele sau versurile acestui fel de scriitori ar ieşi în acelaş timp şi în româneşte. Ni i-am însuşi chiar fără voia lor. Fântânile de frumuseţe ar curge de cele două părţi ale zidului ridicat între Apus şi Răsărit. Literatura română s’ar spori cu mai mult decât simple traduceri iar sufletul român contimporan, cu preocupări şi mândrie pe drept câştigate. Producţia cărţii e lăsată însă între noi la o voe nesuprrveghiată. Editurile mari nu tipăresc, traduceri, iar celelalte, care uneori nici nu tipăresc altceva, au un program cu totul comercial. Statul rîa descoperit încă problema. Şi astfel scriitorii români în altă limbă decât românească, rămân pierduţi scrisului nostru pentru totdeauna. Starea nu trebue lăsată să se menţie. Stăruiam acum câtva timp sil se înfiinţeze, pe lângă unul diu ministere, care are in seamă bunăstarea literelor o mică editură de traduceri. Planul era mai întins şi poate odată vom scrie despre el; o parte a lui cuprindea însă tocmai acest fel de scrieri. Dintre cele mai noui, nu numai vrednice, ci chemate neapărat să treacă în zestrea noastră era: „Isvor, ţara sălciilor*, de Principesa Bibescu. Cercetând atunci, am aflat că traducerea şi fusese începută de mai multă vreme de d-na Elisa I. C. Brătianu care r.e-a dat o dovadă luminoasă a iscusinţei condeiului său în traducerea „Pandurului" de Bucura Dumbravă. lata nu numai traducătorul găsit, dar şi calea ca traducerea să facă oarecare sensaţie, fapt pe care, dacă nici literatura nu-1 dispre-ţueşte, o întreprindere de editură îl pofteşte cu sete Catherine-Paris trebue să vie numai decât după Isvor". Francezii l-au iubit pentru analiza acelor elemente care înlănţue pe un strein de Paris; noi. cu atât mai mult, pentru că streinul de faţă, eroul e o româncă, autoarea la fel şi romanul cu mult ecou autobiografic. • Gândul se va împlini, foarte curând, pe o cale sau pe alta. 'Vom purta noi de grijă. 2 E o carte din care s'au desfăcut m câţiva ani o jumătate de milion de volume. Pentru ce fel de lume e scrisă? Cifra uriaşe a răspândirii o spune singură. Nu oamenii mari simt cei mai mari cititori, cu toate că uşor am fi ispitiţi s’o credem, ci copiii. Cărţile care au ajuns cel mai mare tiraj sunt cărţile lor. Acelaş lucru cu „Albina Maia şi păţaniile ei" de Waldemar Bonsels. Despre ea vreau să spun câteva cuvinte. E o carte de închipuire şi de poezie, cum sunt toate cărţile iubite de copii. îndoita ei însuşire de frumuseţe şi de îndrumare, se vede numai decât din cei pe cari i-a ispitit cu gingaşa sarcină a tălmăcirii în româneşte. Unul s’a oprit la jumătate. Era, cred, Nichifor Crainic. Poate să-şi dea oricine seama dacă nu e păcat, din ^Povestiri despre bunul Dumnezeu", pe care astăzi le avem datorită acestui condeiu iscusit. Al doilea e d. Ion Simionescu. Domniasa a mers până la capăt. A mers de mult, dar a trebuit să se oprească la porţile unei edituri. E vremea ca manuscrisul să iasă la iveală. Ca să dau o mai marc tărie cuvintelor mele decât cuvinte, am să încerc să transcriu în graiul nostru întâile semne de viaţă ale Maiei. Ar trebui altcineva, mai înzestrat, dar dacă prin puţinul pe care îl pot împlini eu, vraja povestirii tot se va simţi, îşi poate fiecine da seama ce va fi când traducătorul ar fi cel adevărat. Iată începutul capitolului întâiu. Fuga de-acasă a Maiei: „Albina mai în vârstă care-i dădu ajutor Maiei când deschise ochii în lume şi se strecură din chilie afară se numea Casandra şi avea mare trecere în ştiubeiu. Erau atunci zile foarte frământate, pentrucă în poporul albinelor izbucnise o răscoală pe care regina nu era în stare s’o înfrângă. Pe când încercata Casandră usca ochii mari şi lucioşi ai micii Maia, ale cărei păţanii am să le povestesc, şi căuta să-i pună în puţină rân-duială gingaşele aripi, puternicul ştiubeiu bâ-zâia ameninţător Mica Maia nu mai putea de cald şi i-o spuse tovarăşei. Casandra se uită îngriată împrejur, însă nu răspunse numaidecât micuţei. Se mira că un copil găsea aşa de timpuriu ceva de zis, dar era adevărat că zăduful şi înghesuiala erau aproape de nesuferit. Maia văzu trecându-i grăbite şi fără întrerupere pe dinainte, albină după albină. îmbulzeala şi zorul erau aşa de mari că uneori una încăleca pe cealaltă, iar altele se duceau făcute ghem de-a rostogolul. Intr’un rând regina ajunsese până lângă ele. Casandra şi Maia fuseseră împinse puţin la o parte, dar un trântor, uiu domn tânăr, prietenos şi spilcuit, le dădu ajutor. El făcu din cap Maiei şi-şi netezi cam mişcat perişorii strălucitori de pe piept cu piciorul dinainte, care le slujeşte albinelor d© braţ şi mână. — Pacostea e pe drum,, zise el Casandrei. Roiul răsculaţilor are să părăsească oraşul. Au şi ales o nouă regină. Casandra aproape că nu-1 luă în seamă. Ea nici nu-i mulţumi măcar de ajutor şi Maia simţi lămurit că bătrâna doamnă se purta destul de neprietenos cu tânărul domn. De întrebat nu prea cuteză să întrebe: întâmplările veneau aşa ele repede una după alta, că ameninţau s’o covârşească. Neastâmpărul o cuprinse şi pe ea şi scoase un zumzet subţire şi limpede. — Ce te-a găsit? zise Casandra. Nu e şi-aşa zgomot destul? Maia se linişti pe loc şi-şi ridică întrebător ochii la prietena mai în vârstă. — Vino încoa, îi zise ea Maiei. Să ’ncercăm să me-adunăm ceva pe-aici. Ea împinse pe Maia de aripa poleită, care era încă moale, crudă şi minune de străvezie, într’un colţ puţin umblat, înaintea unor dulapuri de fagure, pline de miere. Maia rămase dreaptă şi se opri la unul din dulapuri. — Miroase aici de. te slăveşte, zise ea Casandrei Bătrâna arătă iară foarte sâcâită. — Trebue să înveţi să aştepţi, răspunse ea Fetică, eu am crescut primăvara asta mai multe sute de albiniţe şi le-am dăscălit la întâiul zbor, dar n’am pomenit încă niciuna aşa de ascuţită. Pari o fire în afară de obişnuit. Maia se înroşi toată şi-şi băgă amândouă de- © In militarul din urmă, pe Octombrie, r|. Loji Marin Sadoveanu scrie „Pe urmele dramei". Pentru cititorii , Gândirii", un rezumat sau o apreciere, sunt deopotrivă de prisos. Faptul singulare aur Î11 el, şi acela, e al conducătorului revistei. • _ Iintre noi Enescu circulă într'un desen de trei linii, care e şi el muzical. Desenul a prins numai ceva, ca un colt ■ un val de sunete. Ain fi vrut subiectul reluat şi de alte arte, pentru adâncire. Chiar în literatura noastră săracă în trăsături biografice, a ieşit zilele acestea o carte, în care am descoperit tocmai ce căutam. Iată-1 pe Enescu schiţat încă odată, cu alte creioane, de artă mai puţin intuitivă şi precisă şi tocmai prin aceasta mai pătrunzătoare. In ediţia a doua a legendelor Bucurei Dumbravă, ieşită chiar acum: Ceasuri sfinte, e o bucată care se chiaină „Iconara de suflete". Ea începe aşa: „Era în întâiul deceniu al secolului al douăzecelea, în sala de muzică a unei doamne da viţă mare". Pentru, o legendă în care se arată îji pervazul geamului, cu strae albastre strălucitoare, şj îngerul Adamantor, e un început destul de istoric. La fel sunt personagiile, deşi ele nu se cunosc după nume, ci numai după chenarul de lumină tot altfel colorată şi eobo-i-îtă tot de pe altă planetă, care le înconjoară în-tr’o aură nevăzută ochilor obişnuiţi ,Iconara de suflete", se vede, e. Carmen Sylva, iar violonistul tânăj- şi vestit din sală, care cântă din Bach, e fără nicio îndoială Enescu. Bucura Dumbravă eia o mare muzicală şi o Fiinţă de judecată aspră. Bucata ei e plină de Chaconna lui Bach şi de jocul de flăcări al legendei mistice, E o privileşte rară pentru cei cari, intrând, primesc şi cheia. O aveţi acum. Căutaţi-1 pe Enescu. EMAN01L BUCUŢA getuţele fragede clcla mână in gura: — Ce-i aia, zise ea sfioasă, o fire în afară de obişnuit? — O, asta e ceva cu totul necuviincios, strigă Casandra, care se gândea de sigur la mişcarea de mână a micii albine şi nu luase seama la întrebare. Acum fii cu ochii în patru la tot ce-ţi spuiu, pentrucă nu pot să-ţi dăruesc decât puţin timp. Noui copii s’au şi furişat afară din chilii şi singura mea ajutoare în catul ăsta, Turca, e peste măsură de muncită şi s’a plâns în zilele din urină de vâjâială în urechi. Aşază-te ici. Maia se supuse şi privi cu marii ochi căprui Ia dăscăliţa ei. — întâia rânduială pe care trebuie s’o urmeze o albină tânără, zise Casandra şi oftă, e ca în tot ce gândeşte şi face să fie asemenea celorlalte şi să se gândească la bunăstarea tuturor*'. Să lăsăm pe înaripata pedagogă, să-şi spună mai departe sfaturile. Maia va porni curând în lumea largă, a florilor şi a soarelui. Să cerem să pornească şi cartea cu isprăvile ei. Mii de copii ridică atenţi capul şi aşteaptă. Ştiubeiul minunat să-şi deschidă tainele. Dacă el a fost închis în casa de fier a -Culturii Naţionale", casa de fier a „Culturii Naţionale” trebue să se deschidă. Albinele nu se cuvine să fie întărâtate, şi cu atât mai mult nu, o albină ca puţine, cum e mica Maia. £ Klingsor e o „revistă ardeleană",' cum îşi zice simplu în subtitlu. Conducătorul ei, scriitorul ILeinrich Zillich în care tradiţia, literară săsească braşoveană şi-a găsit un continuator vrednic, a vrut să facă mai mult. El s’a adresat colegial scriitorilor sau cugetătorilor români,^ pentru contribuţii din care să reiasă preocupările de azi ale culturii noastre earpato-duinărene. Sa întâmplat ca unii din acei scriitori sau cugetă-(ori să răspundă. © BCU I S E R GÂNDIREA © BCU Cluj 1 S E R GÂNDIREA .. •/ © BCU Cluj GÂXMRhA © BCU Cluj I S E R GÂNDIREA © BCU Cluj A APĂRUT: FUGA LUI Ş ROMAN DE EMRN01L BUCUŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ". PREŢUL 70 LEI A APĂRUT: , TUDOR RRGHEZI CUVINTE POTRIVITE POEZII Edit. Fundaţia Cult. Principele Carol şi Bibliofila. Preţul 250 lei- A APĂR UT „I N T U N E CARE” PARTEA I R 0 M A N DE CEZAR PET RESCQ A APĂRUT: RAINER MARI A RILKE "POVEŞTI DESPRE BUNUL DUMNEZEU în româneşte de NICHIFOR CRAINIC Colecţia «Cartea Vremii». Preţul 30 Iei. In cursul lunei Noembrie vor apare : EMANUIL BUCUŢA : Crescătorul de Şoimi. ION MARIN SADOVEANU : Metamorfoze. ZAHARIA STANCU : Poeme simple. AL. BĂDĂUŢĂ : Note Literare. Toate în colecţia „Cartea Vremii". E F K I CARTEA VREMII COLECŢIE ENCICLOPEDICA ÎNGRIJITĂ DE NICHIFOR CRAINIC AU APARUT: 1. EMANOIL BUCUŢA 2. CHARLES UAURRAS 3. ION PILLAT 4. LUCIAN BL AGA 5. H. IBSEN S. MI HAI D. RALEA 7. LUCIAN BL AGA 8. D. IANCOVICt 10. L. PIRANDELLO 11. F. VOICULESCU 12. OKAKURA KAKUZO 13. N. DAŞOOVICI LEGĂTURA ROŞIE nuvele. VIITORUL INTELIGENŢII in rom. cu o introducere de T. Vianu. SATUL MEU, VERSURI cu gravuri în lemn de Teodorescu-Sion. FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice. PEER GYNT trad. în versuri de Adrian Maniu. INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. FAPTA foc dramatic. SOCIETATEA NAŢIUNILOR HENRI C IV trad. de AL D. Marcu* POEME CU ÎNGERI CARTEA CEAIULUI trad. de Emanoil Rucuta. DUNĂREA NOASTRĂ EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL © BCU E XE M-PLARUL LEI 30.- GÂNDIREA EXEMPLARUL. LEI 30. REDACTORI: CEZAR PETRESCCI ŞI NICHIFOR CR/V : GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILE, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. ffi. CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NAE IONESCU, G. M. IVANOV, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCO, GIB. I. MIHftESCU, ION P1LLAT, ION MARIN SADOVEHNU,. FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU . APARE ODATA PE LUNA REDACŢIA: STRADA POLONA No. 38, BUCUREŞTI. ...............................................................................mmmmmimmmuiiiiimimimiiii. No. 11 NOEMBRIE, 1927 CUPRI VASILE BANCILA: Autohtonizarea Filosofiei.............. 273 ION PILLAT: Cişmigiu deToamnă 281 MARIA BOGDAN: Tăcere . . . 282 DAM1AN STANOIU: Mânuirea lui Artemon.................283 DRflGOŞ PROTOPOPESCU: Vieţile Sfinţilor 293 P. MARCU-BALŞ: Mistica Statului ....................295 D. CIUREZU: Colnic........303 ZAHAR1A STANCU: Soarta . . . 305 IDEI, OAMENI & FAPTE ALEXANDRU MflRCU: Regionalismul Cultural ........ 3.6 BUCUŢA: Maximilian ................308 CRONICA LITERARĂ G. CALINESCU: Hortensia Papa-dat-Bengescu.............309 CRONICA PLASTICĂ OSCAR WALTER CISEK: Iser.313 DRAMA ŞI TEATRU ION MARIN SADOVEANU: Irma şi Emma Gramatica, Rataţii . . 315 EMANUELBUCUŢA: Cronica Măruntă .... . . . •....318 NSUL: EMANUEL Harden ILUSTRAŢII COPERTA : ! s e r. REPRODUCERI: I s e r. DESEMNE IN INTERIOR : Demian. iimnnnniiiininiiiiiiinmiiiimiininiiiiiinimiMnimniiinnumiiminuiiMiiiuuiiiiiiiinniiinnimuiiiiiiniinninnninnimiiiiiniinnuiiininnmmmiiiii ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 175 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 5J0 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S S IU, STRADA L A T I N A No. 1(1 EXEMPLARUL LEI' 30. - GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30 — C, 8424.— Impr. F. C, P. C. Latina. 10 © BCU